gr. brâncuş
ETUDES D'HISTOIRE DE LA LANGUE ROUMAINE
STUDII DE ISTORIE A LIMBII ROMÂNE
i
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2007
Copyright © Editura Academiei Române, 2007. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.
CUVÂNT-ÎNAINTE
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5
050711, Bucureşti, România Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06 Fax:4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www .ear.ro
Referenţi: acad. G. MIHĂILĂ a
DAN HORIA MAZILU, membru corespondent al Academiei Romane
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BRÂNCUŞ, GRIGORE
Studii de istorie a limbii române / Grigore Brâncuş. -Bucureşti: Editura Academiei Române, 2007
ISBN 978-973-27-1526-0
811.135.r0___—
CARTEA A APĂRUT CU SPRIJINUL AUTORITĂŢII NAŢIONALE PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ
Redactor: Alexandra ARDELEA Tehnoredactor: Luiza DOBRIN _Coperta: Nicoleta NEGRUŢ_
Bun de tipar: 02.08.2007. Format: 16/70 x 100. Coli de tipar: 17,75 C.Z. pentru biblioteci mari: 459.0(081) _C.Z. pentru biblioteci mici: 459_
Am reunit în acest volum o parte din lucrările pe care le-am publicat în revistele de specialitate începând cu anul 1960. Ele reflectă preocupările noastre privind diferite sectoare ale istoriei limbii române. în cadrul succesiunii perioadelor de evoluţie a limbii se justifică prezenţa în această carte a câtorva studii de română contemporană alături de cele referitoare la fazele mai vechi ale istoriei limbii. într-un anume sens, orice abordare a trăsăturilor particulare ale românei moderne implică, în mod necesar, cunoaşterea stărilor anterioare ale limbii. Dar interesul special al cercetărilor noastre s-a îndreptat cu precădere spre originile limbii, mai exact spre aportul traco-dac la constituirea românei comune. Acest domeniu, în care cercetătorul întâmpină dificultăţi obiective, nu poate fi investigat decât prin raportare la albaneză - singura metodă prin care se pot obţine rezultate satisfăcătoare. Aceasta nu exclude, însă, comparaţia, în cazurile necesare şi posibile, cu datele celorlalte idiomuri balcanice ori indo-europene. Am considerat substratul limbii române ca o influenţă asupra latinei dunărene, căci elementele autohtone au evoluat potrivit tendinţelor de tip latin.
Reminiscenţele traco-dace se regăsesc nu numai în vocabular, ci şi în fonetică şi gramatică. Această concepţie largă se observă şi în cercetările noastre. Comparaţia cu albaneza ne descoperă şi unele urme în mitologie. Am ilustrat afinitatea genetică româno-albaneză prin juxtapunerea unor versuri eminesciene cu traducerea lor în albaneză. Studiile de albanistică, adăugate într-o secţiune aparte a volumului, sunt în atingere directă cu particularităţi ale românei; de aici denumirea Albano-romanica.
Toate lucrările de substrat cuprinse în această carte întregesc materia din volumele: Vocabularul autohton al limbii române (1983), Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române (1995) şi Concordanţe lingvistice româno-albaneze (1999).
Publicăm textele în forma în care au apărut iniţial, cu corectarea necesară a unor inadvertenţe de redactare. Am păstrat, la fiecare articol, notele şi indicaţiile bibliografice. Adaosul unor note noi pentru actualizarea informaţiei nu ni s-a părut util, de îndată ce considerăm aceste texte ca o completare a materiei din cele trei cărţi citate mai sus.
Mulţumim aici domnului academician D. R. Popescu, pentru amabilitatea de a fi acceptat includerea acestei cărţi în planul de apariţii al Editurii Academiei Române.
Datorăm mulţumiri şi recunoştinţă atât Cătălinei Vătăşescu, care a urmărit îndeaproape întocmirea acestui volum, asigurând cu competenţa specialistului prezentarea tehnică a textelor pentru imprimat, cât şi Alexandrei Ardelea, care a supravegheat cu grija editorului de real talent întregul proces de tipărire a cărţii.
10 martie 2007 Autorul
i
fonetică şi gramatică
DESPRE ALTERNANŢA FONETICĂ ă: ă
Alternanţa â : ă, cu ambii termeni sub accent, apare la substantivele feminine cu desinenţă de singular -ă sau -e, iar cea de plural obligatoriu baltă - bălţi, carte - cărţi, cetate - cetăţi etc.1 Această alternanţă s-a impus şi la femininele în -uri care denumesc sortimente, asimilate prin conţinut cu neutrele: blană- blănuri, carne - cărnuri, marfa - mărfuri, mătase - mătăsuri, sare — săruri', pluralul propriu-zis în -i are aceeaşi marcă în radical: blăni, mărfi, mâncări, mătăşi etc.
Prin urmare, această alternanţă caracterizează numai radicalul femininelor în -/. Desinenţa -e la plural nu provoacă alternanţă: comp. formele de plural: bucate -bucăţi, case - căşi (pop.), rane (vechi) - răni. La substantivele care provin de la infinitive lungi în -are, alternanţa e regulată: adunări, cântări, dări, mâncări, stări.
Ea apare şi la unele neologisme cu pluralul în -i, mai cu seamă la cele care au intrat mai demult în limba română: bănci, gări, plăci, străzi (mai vechi: strade) etc.
Deşi e o desinenţă mai nouă decât -e, limba noastră are preferinţă pentru -/, pentru că provoacă alternanţă în radical, deci ajută la marcarea mai puternică a opoziţiei de număr2: băniţi, catarămi, chitănţi, ciocolăţi, crătiţi, crăvăţi, fabrici, îngheţaţi, năfrămi, panorămi, salăţi, sălbi, săpi, trăişti etc., forme care nu s-au impus în limba cultă.
La câteva substantive vechi, cu ă mai îndepărtat faţă de sunetul inductor, adică cu desinenţa -/, alternanţa şovăie: albii şi albii, aripi şi aripi, aşchii (de fapt, eşchii cu acomodarea lui ă la palatala următoare), lacrimi şi lacrimi, lături şi lături (în locuţ. în lături), păsări şi păsări etc. S-ar înţelege din această situaţie că termenii alternanţei trebuie să se afle de preferinţă în vecinătatea imediată a lui -i.
Abaterile de la regula modificării lui â la plural sunt rare: vaci (dar arom. văţi\ în rom. corn. va fi existat un plural *vace), desagă - desagi (dar există şi mase. sing, desag), fragă - fragi (şi mase. sing, frag', de regulă, cuvântul e folosit la plural; analogic, căpşuni, cireşi în -/), maică - maici (învechit, rar, maice).
Trebuie adăugat, în sfârşit, că â : ă sub accent ne întâmpină şi la neutrele în -ău: pârâu -pâraie şi reg. pârauă, hârdău - hârdaie, reg. hârdauă, Hău — ilaie, reg. ilauă3; desinenţa în cazul acestora este -e realizată ca -ă din cauza lui u, prin care se
^ 1 Al. Philippide, Gramatică elementară a limbii române, Iaşi, 1897, p. 21, cu numeroase
exemple.
2 Iorgu Iordan, Pluralul substantivelor în limba română actuală, în „Buletinul Institutului de Filologie Română «Al. Philippide»", V, 1938, Iaşi, p. 9 ş. u.; Idem, Limba română contemporană, ed. a Il-a, Bucureşti, 1956, p. 280 ş. u.; Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifica, 1968, p. 118 ş. u.; Gr. Brâncuş, Pluralul femininelor neologice din limba română, în SCL, XXXVI, 1985, nr. 3, p. 187 ş. u.
3 H. Tiktin, Gramatica română. Etimologia şi sintaxa, ed. a Il-a, revăzută de I.-A. Candrea, Bucureşti, 1945, p. 54-55, unde se semnalează fenomenul; R. Todoran, Note morfologice. 4. Terminaţia de plural -(e)auă a substantivelor neutre cu singularul în -ău şi -eu, în CL, I, 1-4, 1956, p. 131, care presupune ca intermediar un diftong oa: magh. hordo > rom. *hârdou, cu pl. hârdoaă,
9
evită hiatul, sau ca -e, dacă hiatul se înlătură prin î. Apariţia alternanţei la acest tip de neutru (cu termenii inversaţi: ă la plural şi ă la singular) s-ar motiva prin aceea că neutrele au un comportament feminin la plural şi prin faptul că varianta -ă a desinenţei s-ar apropia şi formal de feminine. Cu toate acestea, alternanţa şovăie, pentru că desinenţa este, de fapt, -e, nu -z: pârâu -pâraie,pârăie şi paraua, hârdău - hârdăie, hârdăie şi hârdauă.
La adjective, opoziţia ă : ă din radical nu există: largă - largi, mare - mari, tare - tari; în schimb, ea se află în aromână: lărdzi, mări (alături de lardzi, mari)4.
în ce priveşte vechimea acestui fenomen, trebuie spus mai întâi că el s-a produs în toate dialectele, cu excepţia istroromânei. în dacoromâna veche, formele de plural cu ă accentuat în radical coexistă cu cele care au â. De exemplu, în Codicele Voroneţean apar plurale de felul: cărări, cercări, cetăţi, corăbii, întrebări, alături de variante cu ă în alte texte din acea vreme5. în scrierile din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, exemplele cu a la plural sunt mai rare: părţi, cetăţi (Varlaam), dihaniile (la Moxa), corăbii (în Alexandria), jiganii etc.6
Fluctuaţia formelor de plural cu şi tară ă în limba veche, persistenţa în această perioadă de dezvoltare a limbii a pluralului în -e (isprave, prade, rane), apariţia încă şi astăzi a formelor de felul albii, aripi ax fi pentru Rosetti dovezi că alternanţa e de dată relativ recentă, că s-ar fi produs începând cu sec. al XVI-lea7. Aceeaşi opinie are Al. Graur: „[...] alternanţa a I ă, tardivă în dacoromână (sec.
apoi hârdauă; de adăugat că la fel va fi evoluat şi pârău, din substrat (comp. alb. perrua < * perron): * păr ou > păroaă', V. Arvmte, Terminaţia de plural -auă a unor substantive neutre, în SCL, X, 2, 1959, p. 213 ş. u., crede că -auă, -eauă este o nouă „desinenţă" de plural a neutrului prin care se dovedeşte vitalitatea acestui gen în română. Interpretarea aceasta e reluată cu entuziasm de Florica Dimitrescu în volumul colectiv Istoria limbii române, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 214: „în limba română apare la neutru, regional, în Maramureş şi Crişana o nouă desinenţă specifică -auă" care „vine în sprijinul ideii că neutrul este un gen viu în limba română". Adevărul este că prin formele regionale de tipul hârdauă, cu var. hârdaie şi hârdăie (o listă bogată a întocmit V. Arvinte), nu se instalează o nouă desinenţă, alături de -e şi -uri la pluralul neutrelor româneşti. Analiza corectă s-ar desprinde din cercetarea lui R. Todoran: pârău are două forme de plural, amândouă cu desinenţa -e realizată fie -e, dacă hiatul se evită prin -i (pâraie, pârăie), fie -ă, dacă hiatul se înlătură prin u (pârauă); deci -ă este un alomorf al lui -e.
4 Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932, p. 206, 378; v. şi Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, ed. a doua augmentată, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, passim. Totuşi, în dacoromână întâlnim o excepţie: călare - pl. călări (lat. caballaris), la care alternanţa s-ar explica prin aceea că adjectivul călare a fost asimilat cu substantivul călariu - pl. călări (lat. caballarius), care apare în limba veche cu pl. călări (T. Cipariu, Principia de limbă şi scriptură, Blaj, 1866, p. 123) sau a fost influenţat de pluralul călăreţi (Ov. Densusianu, Istoria limbii române, vers. rom., II, Bucureşti, 1965, p. 102). De observat însă că ambele substantive sunt masculine.
5 T. Cipariu, op. cit., p. 122-125, a reunit exemple de felul: adunări, afumari, arătări, ascultări, împreunări, mari (subst), suspinari, vendecari; sănătateei, judecateei, caliei - la genitiv singular; cărţile, fălcile, părţile; v. şi Ov. Densusianu, op. cit., p. 101-102.
6 Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 171.
7 A. Rosetti, Contributions a Vanalyse physiologique et a l'histoire des voyelles roumaines âett,mBL, III, 1935, p. 101-103.
al XVI-lea), este frecventă în aromână"8. Şi pentru Em. Vasiliu9 alternanţa e o inovaţie independentă în dialectele româneşti, apărută după perioada românei comune. El se întemeiază pe faptul că în dacoromâna veche alternanţa e mai frecventă în aria sudică (în textele coresiene), iar cazurile de ă la plural sunt mai numeroase în textele nordice; de asemenea, în istroromână fenomenul nu există. Mai aproape de adevăr mi se pare însă Sextil Puşcariu, după care alternanţa aceasta apăruse, cel puţin dialectal, încă din româna comună; altfel ar fi greu de explicat apariţia ei în aromână şi în meglenoromână, unde e chiar mai frecventă decât în dacoromână10.
La masculinele cu pluralul în -i, â accentuat din radical se conservă: tată -taţi, paşă - paşi. Aceasta înseamnă că alternanţa ă I ă are caracter morfologic, e proprie femininelor. Dagmar Falk11 arată că această alternanţă trebuie considerată în cadrul general al morfemelor specifice femininelor; distincţia de masculinele cu desinenţa comună -i (taţi, fraţi, brazi) se realizează prin această alternanţă (de exemplu, cărţi, părţi, scări faţă de masculinele taţi, brazi). De observat însă că deosebirea aceasta există şi la aşa-zisele neutre, „plurale colective", o categorie relativ nouă, de felul: cărnuri, mărfuri faţă de neutrele propriu-zise: garduri, lacuri, praguri, ţarcuri etc., acestea cu ă păstrat la plural, pentru că la singular au forme asimilate cu masculinele (comp. gard - garduri, carne - cărnuri).
Cum se explică, totuşi, apariţia acestei alternanţe fonetice cu caracter morfologic ? Unii învăţaţi (Tiktin) cred că s-a produs mai întâi incidental la substantive cu e în radical precedat de consoane dure: pradă (lat. praeda) - pl. prăzi, dial, sară - pl. sări (cu ea, e devenite a, respectiv ă, sub influenţa consoanei precedente)12, ori ţară (lat. terra) - pl. ţărî, ţări, cu / având rol determinant13. Prin analogie cu forme de acest fel, extrem de puţine, alternanţa s-ar fi extins treptat asupra tuturor substantivelor cu ă în radical şi desinenţa -z la plural: cărări, mări, părţi, scări. Explicaţia aceasta, ca punct de plecare a inovaţiei, a fost acceptată de Al. Rosetti14, Dagmar Falk15 ş. a., în ciuda faptului că se bazează doar pe câteva exemple.
Al. Graur, op. cit, p. 64.
Emanuel Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne. Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 58, 131-132, care susţine ipoteza lui Rosetti potrivit căreia fiecare dialect a inovat în aceeaşi direcţie, în mod independent, după perioada de comunitate (v. şi Rosetti, Istoria limbii române. Bucureşti, 1986, p. 374).
10 Sextil Puşcariu, Asupra reconstrucţiei românei primitive, în voi. Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, ediţie îngrijită de Ilie Dan, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 67: „încă nu ştim cum s-a format acest ă. Apariţia sa e atât de remarcabilă, încât este greu de presupus ca această inovaţie să se fi format de sine stătător în fiecare dialect după despărţirea acestora. Trebuie să presupunem că aceste plurale vechi {adunări etc.) au început deja în româna primitivă să fie înlăturate prin noile forme de adunări etc."
11 Dagmar Falk, O problemă de morfologie română, în Omagiu lui Al. Rosetti, Bucureşti, 1965, p. 227-237.
12 H. Tiktin, Rumănisches Elementar buc h, Heidelberg, 1905, p. 27.
13 Ov. Densusianu, op. cit., p. 102-103.
14 A. Rosetti, în BL, III, 1935, p. 101.
15 Dagmar Falk, lucr. cit, care adaugă numeroase alte exemple de e latin devenit ă sub influenţa consoanei precedente, ceea ce nu are legătură cu apariţia propriu-zisă a alternanţei. Exemple ui plus adusese şi G. Ivănescu, Originea alternanţei substantivale fern. sing, -a-, fem. pl. -ă-, în «Buletinul Institutului de Filologie Română «Al. Philippide»" VI, 1939, Iaşi, p. 96-113.
10
11
Sugestia pentru o explicaţie corectă îi aparţine însă lui Philippide, care tratează alternanţa ă: ă laolaltă cu alternanţele ea: e şi oa: o, toate specifice femininelor cu pluralul în -i: „Raporturile â: ă, ea ori ia: e, oa: o au fost considerate de român ca egale şi, supt influenţa analogică a lor, ajutată de principiul clarificării, şi anume de diferenţiare, care a exploatat ca formă gramaticală un fenomen de alunecare a sunetului, ă accentuat din radical la cuvinte ca ladă, parte etc. a devenit ă la plural"16. Prin urmare, după Philippide, alternanţa ă: ă a apărut prin analogie cu alternanţele ea: e şi oa: o, toate motivate de principiul „diferenţierii", adică al distingerii suplimentare a opoziţiei de număr la feminine. Ipoteza lui Philippide e amintită, în treacăt, de Ivănescu17. Trebuie precizat că româna a avut, până în pragul epocii moderne, o predilecţie specială pentru hipercaracterizarea opoziţiilor gramaticale, altfel spus, de utilizare, concomitent, a mai multor mijloace pentru exprimarea acestor opoziţii. Dezvoltarea lui ă accentuat în ă la femininele cu pluralul în -z era un fenomen aşteptat, de îndată ce, de timpuriu, apăruseră perechile ea : e şi oa : o: seară - seri, poartă - porţi. Morfologia „specula" astfel posibilitatea întregirii simetrice a tabloului alternanţelor vocalice.
Philippide consideră că alternanţa ă: ă este relativ recentă şi că a apărut în dialecte „sigur după ce se desfacuseră unele de altele". El susţine, înainte de Rosetti, Vasiliu ş. a., că dialectele pot inova, după epoca de comunitate, în aceeaşi direcţie, în mod independent şi că „prin faptul că un fenomen limbistic important se găseşte în toate dialectele unei limbi nu probează existenţa fenomenului deja în limba primitivă"18.
După părerea noastră, alternanţa ă: ă sub accent, apărută prin analogie cu alternanţele ea : e şi oa : o, ca urmare a presiunii sistemului vocalic şi a tendinţei de hipercaracterizare a opoziţiilor morfologice, nu poate fi mai târzie de apariţia morfemului -z la substantivele feminine. Care ar fi fost rostul lui -z la femininele de declinarea I şi a IlI-a dacă nu acela de a evita omonimiile şi de a declanşa modificări ale structurii fonetice a radicalului pentru constituirea alternanţelor ? Or, acest morfem exista în româna comună şi, ca urmare, apăruse, chiar şi numai sporadic, alternanţa â : ă.
Al. Philippide, Originea românilor, II, Iaşi, 1927, p. 21.
17 G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 409. Al. Graur, op. cit, p. 144, consideră această ipoteză ca un loc comun. Pentru alternanţa â : ă, scrie el, „modelul l-au dat cele cu alternanţa o : oa, care se găseşte numai la pluralele în -/ (la pluralele în -e se păstrează oa) şi poate şi cele cu alternanţa e : ed\
18 Al. Philippide, op. cit., p. 22; v. şi p. 245: „A susţinea că fenomenele care se găsesc în toate dialectele au trebuit să capete fiinţă pe vremea când încă nu se despărţise prin distanţe dialectele este o naivitate [aluzie la Puşcariu - n. aut., Gr. B]. Asemenea fenomene s-au putut dezvolta în mod independent, aparte, în fiecare dialect"; evoluţia în aceeaşi direcţie, după separarea dialectelor, se explică, după Philippide, prin baza de articulaţie comună şi prin psihologia identică a vorbitorilor.
Despre originea desinenţei -i la femininele de declinarea I şi la masculinele şi femininele de declinarea a IlI-a s-a scris mult. Pentru cercetarea noastră reţinem faptul că această desinenţă a fost atrasă de la pluralul masculinelor de declinarea a Il-a (lupi) la pluralul masculinelor de declinarea a IlI-a pentru evitarea omonimiei cu singularul: câne - pl. *câne (lat. canes). Morfemul -z s-a impus de aici şi la pluralul femininelor din cadrul aceleiaşi declinări: vulpi, flori tot pentru înlăturarea omonimiei de număr: o vulpe - nişte *vulpe (lat. vulpes), o floare — nişte *floare (M.flores).
De la femininele de declinarea a IlI-a, -i s-a extins foarte devreme şi la pluralul unora dintre femininele de declinarea I în -ă: porţi (lat. portae), mori (lat. molae), în loc de *poarte, *moare. Foarte probabil, acestea erau substantive al căror radical prezenta condiţii pentru realizarea alternanţelor fonetice; de exemplu, oa de la singularul poartă apărea ca termen virtual al alternanţei cu o în condiţiile prezenţei lui z ca sunet inductor: poartă - porţi, mioară - miori. La fel, ea apare ca termen al alternanţei ea: e: seară - seri. Termenii celor două alternanţe sunt vocale anterioare (ea, e), respectiv posterioare (oa, o). Analogic, se încadrează în grupul simetric alternanţa ă : ă, exprimată prin vocale centrale.
în româna actuală, alternanţa ă: ă evoluează asemănător celorlalte două alternanţe, în sensul că limba modernă are tendinţa de a conserva radicalul. La fondul neologic al limbii desinenţa de plural -i, care provoacă aceste alternanţe, apare abia la 10% din total; predomină, deci, desinenţa -e (cea 3000 de substantive feminine neologice fac pluralul în -e şi numai 300 în -z)19. Reţinem aici constatarea lui Al. Graur: „Concluzia care se impune este că printre tendinţele actuale ale limbii române nu vom socoti şi pe aceea de a dezvolta alternanţele vocalice"20.
Aşadar, alternanţa â: ă (scară - scări, carte - cărţi) datează, dialectal, din perioada românei comune. Ea a apărut prin analogie cu alternanţele ea : e şi oa : o (în procesul înlocuirii desinenţei -e prin -z la pluralul femininelor) ca urmare a tendinţei generale a limbii române de a exprima prin mijloace suplimentare opoziţiile gramaticale.
„Studii şi cercetări lingvistice", LI, 2000, nr. 2, p. 295-300
Statistica întocmită de noi pe baza DEX, 1975, în Pluralul femininelor neologice din limba română, în SCL, XXXVI, 1985, 3, p. 187-191; datele coincid cu cele obţinute de Al. Graur pe baza unui sondaj restrâns la câteva litere de dicţionar. 20 Al. Graur, op. cit,p. 149.
12
13
EVOLUŢIA UNOR MORFEME ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Flexiunea latinei târzii a fost profund zdruncinată din cauza transformărilor fonetice care s-au produs ca urmare a impunerii pe primul plan a accentului de intensitate. Căderea consoanelor finale a creat perturbări mari în flexiune; a fost necesară reconstruirea formelor şi a sistemului de opoziţii morfematice. Acest îndelungat proces de regularizare a paradigmelor s-a petrecut în spiritul tendinţelor de tip latin ale evoluţiei românei. Vom prezenta aici două aspecte mai importante.
1. expansiunea analogică a morfemelor;
2. evoluţia morfemelor în poziţie nonfinală.
1. Morfemele u şi z, specializate pentru anumite valori, s-au extins în zone diferite ale flexiunii.
a. Desinenţa -u (lat. -o), proprie persoanei I a prezentului indicativ, a apărut, analogic, la aceeaşi persoană a perfectului: cântu (< canto) şi cântaiu (< cantavi). Formele cu -u sunt frecvente în limba veche: adurmiiu, sculaiu, chemaiu, născuiu. La fel: eu rămâiu (< remaneo) şi eu rămaşu (< remansi), alegu şi alepşu, facu şi feciu, dzicu şi dzişu etc.
E posibil ca extinderea lui -u să fi fost determinată şi de faptul că româna comună avea silabă deschisă la finală. în acest fel se explică şi prezenţa, în unele texte vechi, a lui -u final la cuvinte care, prin originea lor, nu au avut niciodată această caracteristică. Al. Rosetti1 crede că apariţia lui -u în textele vechi e un procedeu pur grafic. El notează din Codicele Voroneţean exemple ca: aleanu, găndu, istovu, chinu, chipu, comarnicu, năsipu etc., cuvinte slave şi maghiare cu -u, care, după cei mai mulţi cercetători, reprezintă o realitate fonetică, fiind impus de analogia cu modelul latin al substantivelor de declinarea a Il-a.
b. Desinenţa -z, ca semn al persoanei a Il-a, este motivată etimologic numai la prezentul verbelor de conjugarea a IV-a: audis (cu z lung) a devenit auzi, după care, prin analogie, s-au creat şi formele celorlalte conjugări: cânţi, vezi, crezi.
Generalizarea lui -z la persoana a Il-a a prezentului s-a produs de timpuriu, extinzându-se ulterior şi la imperfect: tu cântai (lat. cantabas, cu finală identică cu a prezentului: cantas) şi, regional, la mai-mult-ca-perfect: tu cântasei (lat. cantavisses).
La plural, lat. cantatîs, cu î, a devenit foarte devreme * cântate şi apoi cântaţi, cu substituirea lui e prin z şi africatizarea oclusivei dentale precedente. Totuşi, z (lung) şi i (scurt) în poziţie finală se puteau confunda evoluând la fel.
1 Al. Rosetti, Istoria limbii române, 1986, p. 639-660, 703-709, cu bibliografia problemei lui -u final.
Direct sau prin mijlocirea prezentului indicativ, -i a apărut şi la imperativ: lat.
cantate > * cântate > cântaţi.
c. La imperativ singular -/ îşi dispută terenul cu -e la verbele de conjugările a Il-a, a IlI-a şi a IV-a: se impune -z dacă verbul e intranzitiv şi -e dacă e tranzitiv (mai exact, dacă e însoţit de enclitice pronominale cu valoare de obiect direct)2: plângi şiplânge-l, creşti şi creşte-l, scazi şi scade-l, minţi şi minte-l (z este primitiv numai la conjugarea a IV-a, la celelalte e secundar).
S-ar adăuga aici formele scurtate cu -z din graiurile populare: griji şi îngrijeşte(-te), ghici şi ghiceşte(-l), zbughi şi zbugheşte(-o), feri şifereşte(-l), poate şi formele pârle-o, tule-o (şi tuli)3.
d. Extinderea analogică a morfemului -z s-a petrecut şi în alte zone ale morfologiei.
La numeralul doi (lat. cl. duo), -i funcţionează ca semn al pluralului, impus şi de faptul că se realiza aici şi o opoziţie de gen: doi - două (lat. m. dui, cl. duo -f. duae).
Vechiul îmbi (lat. ambo „cei doi", un sinonim al lui duo, cu aceeaşi valoare de dual) conţine, de asemenea, desinenţa -z proprie pluralului.
Trei (lat. tres, cu declinare defectivă de singular) şi-a reamenajat forma prin adoptarea lui -z ca la doi.
E posibil ca şi asimilaţia vocalică de la cinci (cince, din lat. quinque) să fi fost favorizată de faptul că -i îndeplinea rolul de semn al pluralului.
Numeralul mie, la origine pluralul neutru milia, şi-a refăcut un nou plural, cu desinenţa -z: mii, ca femininele de declinarea a IlI-a de tipul vulpi (lat. vulpes). Forma etimologică mie e cunoscută încă în textele vechi: cinci mie, ca variantă originară a lui mii.
De adăugat faptul că prin morfemul -z, specific pluralului, se exprimă tratamentul substantival al numeralului zece: douăzeci.
e. Morfemul -z, cu semnificaţia adecvată pluralului, e întâlnit şi în flexiunea unor pronume. La pronumele noi, voi (lat. nos, vos) ataşarea lui -i s-a produs de timpuriu (comp. it. noi, voi). Cu aceeaşi valoare s-a impus -i şi la posesivele tăi (< tău + i) şi săi (< său + z), după modelul formei de persoana I mei (lat. mei).
f. In flexiunea substantivală, expansiunea analogică a lui -z s-a petrecut în mai multe situaţii importante. Mai întâi, la substantivele de declinarea a IlI-a cu pluralul în -es, a cărui evoluţie a fost tulburată de intervenţia analogică a lui -z: canes, denies, fratres, montes, parentes etc. ar fi devenit *câne, *dinte, * frate, *munte, "părinte. Impunerea lui -i: câni, dinţi etc., în defavoarea lui -e, s-a făcut după masculinele de declinarea a Il-a, la care -z este etimologic: lat. pl. lupi > rom. lupi. Prin reorganizarea pluralului cu -z se evită şi omonimia cu acuzativul singular la
J. Byck, Studii şi articole, 1967, p. 131 ş. u., şi Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române 1968, p. 220.
3 Cf. Alf Lombard, Morfologia verbului românesc, în SCL, I, VIII, 1957, p. 12.
14
15
imparisilabice, mai cu seamă că forma de acuzativ se impusese şi la nominativ: berbece, dinte, munte, părinte (lat. vervex - vervecem, mons - montem etc.). Vor fi intervenit aici şi sintagme de felul mulţi homines > rom. mulţi oameni, boni canes > câini buni, cu -i extins şi la substantive4.
în jocul lui -/ ca semn al pluralului sunt atrase şi femininele de declinarea a IlI-a: cruce, floare, muiere, parte, vulpe. Unele sunt imparisilabice în latină (crux, -cern etc.), dar toate au pluralul în -es, prin urmare -i de la pluralul reflexelor româneşti (cruci, flori, vulpi) nu este etimologic. Ca şi în cazul masculinelor în -es (canes > câni, montes > munţi), -i a fost preferat şi de astă-dată din nevoia evitării omonimiei cu singularul: o vulpe - nişte *vulpe (lat. vulpes) a devenit o vulpe -nişte vulpi.
Rezultă de aici că româna preferă omonimia de gen (mase. câine - câini, fem. vulpe - vulpi) celei de număr.
Am stăruit asupra acestor particularităţi bine cunoscute ale morfologiei istorice româneşti, pentru a sublinia rolul foarte important pe care 1-a avut morfemul / în procesul de reorganizare a flexiunii.
Trebuie adăugat faptul că acţiunea lui i poate fi urmărită şi în evoluţia fonetică propriu-zisă. Influenţa lui i a determinat apariţia celor două serii de africate, a fricativei ş şi a consoanelor muiate utilizate ca termeni ai alternanţelor fonetice.
E greu de întrevăzut o explicaţie a preferinţei românei pentru / ca sunet implicat în numeroase modificări ale flexiunii şi ale reconstituirii sistemului fonetic.
în istoria ei româna a avut tendinţa de a crea o anumită distanţă între formele de singular şi cele de plural, de a marca opoziţia de număr nu numai prin desinenţe, ci şi prin alternanţe de sunete în radical.
De la femininele de declinarea a IlI-a, -i s-a extins foarte devreme şi la pluralul unora de declinarea I în -ă: porţi (lat. portae), mori (lat. molae) în loc de poarte, moare. Foarte probabil, acestea erau, iniţial, mai ales substantive al căror radical prezenta condiţii pentru realizarea alternanţelor fonetice, de exemplu oa de la singularul poartă apărea ca termen virtual al alternanţei cu o în condiţiile prezenţei lui / ca sunet inductor (oa redevine o dacă e urmat de /, deci sg. poartă, pl. poarte —> sg. poartă, pl. porţi, cu alternanţa oa I o). Cu e la plural alternanţa nu se realizează, pentru că şi ă, şi e determină numai diftongul: roată - roate (dar roţi, cu desinenţa -i şi două alternanţe fonetice ca mărci suplimentare pentru exprimarea pluralului); ulicioară, pl. ulicioare (fară alternanţă), lupoaică, pl. lupoaice (cu pluralul ar fi lupoid), mioară, pl. mioare (dar miori, cu pl. -/)•
Situaţia acestora este identică cu a femininelor de declinarea a IlI-a, care au pluralul în -/: floare, pl flori (cu alternanţa oa I o determinată de /).
Foarte probabil că / a determinat şi alternanţa ea I e în situaţiile în care aceasta nu este consolidată etimologic (cum este, de exemplu, în stea - pl. stele) ca în sg. seară - pl. seri (lat. serae devenea normal *seare, apoi *sere; desinenţa -/ a intervenit însă foarte devreme, provocând alternanţa).
4 Cf. Al. Rosetti, Istoria limbii române, p. 132.
Sunt şi alte alternanţe în radical declanşate de i de la finala cuvântului, de exemplu ă I ă ca în: sg. baltă - pl. bălţi, sg. blană - pl. blăni, sg. salbă - sălbi etc. Această alternanţă a apărut târziu, creându-se simetria cu oa Io, ea/ e.
Aşadar, dacă româna modernă apelează la e pentru evitarea alternanţelor fonetice în radical, dimpotrivă, româna veche preferă pe i pentru provocarea apariţiei acestora, potrivit tendinţei generale de hipercaracterizare a opoziţiei de număr în aspectul vechi şi popular al limbii.
S-a scris mult despre originea lui -/ de la pluralul femininelor cu singularul fie în -ă, fie în -e. Ceea ce trebuie reţinut ca foarte important este faptul că în aproape toate cercetările consacrate acestei probleme se recunoaşte că -i provine, în ultimă instanţă, de la pluralul masculinelor şi că această analogie s-a petrecut în faza primară a limbii, de dinainte de româna comună. Iniţial, -i era specific pluralului masculinelor, dar, cu vremea, a devenit semn de plural pentru substantive aparţinând tuturor genurilor5.
în flexiunea limbii române există şi alte morfeme în afară de u şi i care s-au extins, prin analogie, în puncte diferite ale paradigmei.
Astfel -ră de la persoana a IlI-a a perfectului simplu a trecut la toate formele pluralului, atât la perfectul simplu, cât şi la mai-mult-ca-perfect. Semnificaţia segmentului ră a evoluat de la desinenţă până la limita cu sufixele, ceea ce explică apariţia acestuia la persoana a IlI-a singular: el veniră, el veniseră (şi chiar la pers. I şi a Il-a sing.: eu cântar ăi, tu cântar ăşi, tu lăudarăşi etc.), precum şi la participiul din structura perfectului: a venitără.
Prin segmentul r de la finala auxiliarului or din structura viitorului: or veni, pluralul se opune singularului: o veni - or veni, deci r trebuie interpretat ca desinenţă, deşi etimologic face parte din radical: lat. volunt > voru > vor > or, cu afereza lui v-.
Ca desinenţă, r s-a extins şi la perfectul compus: o venit - or venit, pentru restabilirea formală a opoziţiei de număr.
In unele graiuri din sudul ţării, desinenţa -şi, morfem relevant pentru pers. a Il-a sing, a perfectului simplu, s-a extins şi la plural: (voi) ţinurăşi, vândurăşi, stăturăşi, scriserăşi, ori la pers. I sing.: eu făcuşi, ruşinaşi şi chiar la pers. a IlI-a Slng. (el) văzuşi6. Prin analogie cu perfectul simplu, -şi s-a impus şi la pers. a Il-a a mai-mult-ca-perfectului: tu cântaseşi (după tu cântaşi).
2. Evoluţia morfemelor în poziţie nonfinală
In această poziţie, morfemele sunt mai rezistente, ceea ce rezultă din analizele care urmează.
Vezi, printre alţii, S. Puşcariu, O supravieţuire a latinei arhaice în română şi italiană, în Cercetări şi studii, 1974, p. 292-296; I. Şiadbei, Contribuţii la studiul latinei orientale (II), în SCL, 1, IX, 1958, p. 83-86; Iorgu Iordan, Limba română contemporană, 1956, p. 297-306; Gr. Brâncuş, Despre alternanţa fonetică â : â, în SCL, 2, 2000, p. 295-300.
Cf. Maria Marin, Morfologia verbului în graiurile munteneşti, în „Fonetică şi dialectologie",
16
51 5XO
17
a. Forma de infinitiv din structura imperativului negativ la singular a pierdut sufixul -re, pe care 1-a păstrat însă până astăzi în structura pluralului: sg. nu cânta -pl. nu cântăreţi. Forme ca nu dareţi, nu lăsareţi, nu plângereţi se aud încă în limba populară. Se întâlnesc frecvent în bocete, descântece şi în graiurile din ariile mai conservatoare (Oltenia, Banat, Transilvania). în limba veche sunt obişnuite. Cipariu7 notează forme ca: nu rădicareţi, nu zicereţi, nu credereţi, nu aveareţi, nu vă temereţi, nu grăireţi, nu contenireţi etc. Variantele cu -re coexistă cu cele Iară acest sufix: nu vă teameţi, nu faceţi, chiar în aceeaşi frază: nu vă lăudaţi şi nu miniireţv.
Cipariu a arătat că pluralul în -areţi (-ereţi, -ireţî) s-ar explica fie de la o presupusă formă de singular în -are (-ere, -ire): *nu cântare (din lat. non cântare, o îmbinare târzie păstrată şi în italiană), cu desinenţa de plural fie, mai puţin probabil, de la imperfectul conjunctivului, în -arem (-erem, -irem). Cele două ipoteze avansate de Cipariu reapar, într-un fel sau altul, la toţi cei care s-au ocupat de istoria formelor de imperativ negativ9.
Rezistenţa în limba veche şi în cea populară a formelor de plural cu infinitiv lung (nu cântăreţi) s-ar datora faptului că morfemul de infinitiv nu se află în poziţie finală. Cu timpul, din cele două segmente prin care se caracterizează forma lungă de infinitiv, sufixul conjugării (-a, -e, -i) a fost asimilat cu sufixul prezentului indicativ şi conjunctiv, precum şi al imperativului pozitiv, iar sufixul comun -re a dispărut, pentru că nu mai avea rol distinctiv: nu cântăreţi —> nu cântaţi, nufugireţi —■> nu fugiţi.
b. Infinitivul lung s-a menţinut în condiţiile prezenţei unui enclitic, cum este cazul optativului cu inversiunea auxiliarului: dare-ar, facere-aş, stare-ai. La limita celor două componente se realizează, prin sinereză, un diftong, deci sufixul infinitivului nu mai e în poziţie finală.
Dacă encliticul începe cu consoană (un pronume personal sau reflexiv), infinitivul apare scurtat, ca în poziţie finală: duce-m-aş, duce-te-ai etc.
c. Devenit substantiv, infinitivul lung suferă modificări importante la nivelul morfemului, în sensul că valoarea gramaticală a sufixului se schimbă în una pur lexicală, ceea ce motivează menţinerea formei lungi: -are la substantivul cântare, de exemplu, este interpretat ca un formant lexical, la care -e are şi rolul unei desinenţe de nominativ singular.
Deci, acelaşi segment fonetic poate avea, succesiv, semnificaţii diferite.
d. Se ştie că dintre cele trei forme ale verbelor cu radical iotacizat (persoana I singular a indicativului prezent şi conjunctivului prezent şi persoana a IlI-a a conjunctivului prezent) cea mai rezistentă este cea de persoana a IlI-a
7 Principia de limbă şi scriptură, Blaj, 1866, p. 194. Pentru alte exemple din textele vechi vezi Densusianu, Istoria limbii române, II, var. rom., 1961, p. 150-151.
8 Densusianu, /. c.
9 Vezi bibliografia la J. Byck, Imperativul în limba română, în Studii şi articole, 1967, p. 135-137.
a conjunctivului: văz, să văz, să vază au devenit, progresiv, văd, să văz, să vază -> văd, să văd, să vază —► văd, să văd, să vadă. Sunt încă actuale forme ca să vie, să rămăie, să ţie, să spuie, să vânză etc. Iotacizarea e mai vie la persoana a IlI-a conjunctiv, probabil din cauza omonimiei generale a persoanei a IH-a plural cu cea de singular, dar, totodată, şi din cauză că iotacizarea afectează o consoană care nu se află în poziţie finală. Prin poziţie nonfinală s-ar explica menţinerea iotacizării şi la gerunziu: ţiind, spuind, rămâind şi la derivatele substantivale: ţiitoare, viitură etc.
Deiotacizarea nu s-a produs nici în simţesc, minţesc (Trans.), forme de prezent slab (comp. cu simt, mint, cu accent pe radical).
e. în graiul din sudul Banatului circulă forme hibride de perfect simplu constituite din formele sigmatice contaminate cu cele noi, care au accentul pe sufix: fier şei, format din fierş şifiersei; la fel: dusei, pusei, rămăsei etc. Variantele cu ş, curente în textele vechi şi în aromână, au dispărut din dacoromâna actuală, dar cele hibride rezistă încă în graiurile de sud-vest; ş nu mai e în poziţie finală şi, ca urmare, vorbitorul nu mai are interes de a reface forma.
f. Şi morfemul u din flexiunea substantivelor de declinarea a Il-a apare numai la forme cu un enclitic: lup şi lupul, lupului, lupule; în drumu-ţi (cu desinenţa -u, comp. în casă-mi, în cale-i). Şi la verbe: rog şi rogu-vă, rugăm şi rugămu-ne, cântând şi cântându-ne.
Aşadar, u, latent în poziţie finală, se actualizează în condiţiile pierderii acestei poziţii.
g. Pluralul lui mână reprezintă o situaţie specială. O formă de singular mănu, mânu (lat. manus) nu este atestată. Alte feminine în -u (cu excepţia Tui noru şi soru) nu există; sg. mânu a trecut de timpuriu la mână, probabil prin intermediul formei articulate: mânu + a a devenit mâna, de la care, apoi, neart. mâna0. în schimb, pluralul mânu, art. mânule este răspândit în dacoromâna veche11 şi astăzi în graiurile nordice12; u se menţine din cauza prezenţei articolului le, care asigură şi genul feminin al substantivului. Contribuie la menţinerea desinenţei u în mânule şi pluralul analogic mânuri, creat mai târziu de la mână13. Prin pierderea poziţiei finale a lui -u se explică şi coexistenţa în textele mai vechi a lui mânule cu pluralele mai noi: manile, manele şi chiar mânăle14.
Din aceeaşi categorie cu mână fac parte noră şi soră, cunoscute în limba veche şi cea populară cu formele noru, nor (lat. *norus; în Appendix Probi: nurus non nura), după care şi soru, sor (lat. soror); variantele cu -ă sunt târzii.
Cf. Puşcariu, Limba română, I, 1940, p. 342.
11 Cf. Coteanu, în Istoria limbii române, II, 1969, p. 217.
12 ALR, I, h. 49.
13 Puşcariu, /. c. şi harta 35; Ghetie, Introducere în dialectologia istorică română, 1994, P- 115-116; vezi şi Graur, în BL, IV, 1936, p. 100-112.
14 Atestări la Gheţie, op. cit, p. 115.
18
19
Menţinerea formelor etimologice cu -u se explică prin sintagme cu posesive: noru-mea, soru-mea. Din cauza posesivului, diftongarea lui o nu s-a produs odată cu refacerea formelor în -ă: noră-mea, soră-mea.
în concluzie, numărul restrâns de morfeme transmise din latină a fost dispersat pe întreaga suprafaţă flexionară în scopul reorganizării paradigmelor şi a opoziţiilor. Morfemul i apare ca o caracteristică a flexiunii româneşti.
De asemenea, morfemele sunt mai rezistente în timp dacă se află în poziţie nonfmală.
Actele Colocviului Catedrei de limba română [a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti], 2005
PLURALUL FEMININELOR NEOLOGICE DIN LIMBA ROMÂNĂ
Femininele româneşti cu singularul în -ă fac pluralul în ~e (desinenţă moştenită din latină) sau în -i (dezvoltată mai târziu). în tot cursul evoluţiei limbii, cele două desinenţe au fost în concurenţă. Un criteriu prin care să se motiveze alegerea uneia sau a alteia dintre ele nu se poate stabili. Până la începutul secolului al XIX-lea, când a început afluenţa de neologisme latino-romanice, preferinţa limbii s-a manifestat pentru -z, o desinenţă prin care se marca mai bine opoziţia de număr; -z are şi o capacitate mai mare decât -e de a dezvolta alternanţe în radical, în româna contemporană cultă, tendinţa este inversă, adică se preferă pluralul în -e pentru substantivele neologice care au -ă la singular. Constatarea aceasta o datorăm lui Al. Graur1, care a extras de la primele trei litere ale DLRM (1958) substantivele recente de origine neolatină (latineşti, italieneşti, franţuzeşti) cu -ă la singular, observând că marea majoritate a acestora formează pluralul cu -e; de aci concluzia că dintre cele două tipuri de plural cel „care se dezvoltă astăzi este cel în -e", acesta constituind „o revenire la modelul romanic"2. într-adevăr, după sondajul statistic realizat de Al. Graur, din cele 481 de feminine neologice în -â la singular, numai 60 (circa 13%) au pluralul în -z, celelalte, 421 (circa 87%), folosindu-se cu -e la plural. Tendinţa românei actuale este, deci, de a se prefera pluralul în -e3.
Având în vedere că inovaţiile morfologice din româna contemporană se produc în special asupra fondului neologic al limbii, am întocmit, pe baza Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX, 1975), o statistică a tuturor substantivelor feminine neologice cu singularul în -ă, pentru a ne da seama, cu date complete, în ce măsură se verifică constatările rezultate din sondajele efectuate de Al. Graur şi, mai în urmă, de Dolores Plătăreanu. Evident, am luat în calcul nu
1 Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 119 ş. u.
2 Ibid,?, 124.
3 Dolores Plătăreanu, Pluralul substantivelor feminine cu singularul în -â în limba română contemporană, în „Limbă şi literatură", vol. II, 1983, p. 176-184, extrage din DEX neologismele de la literele A, B, C, pe care le confruntă cu cele din listele întocmite de Al. Graur pe baza DLRM. Rezultatele nu diferă de cele obţinute de Al. Graur, adică cea 90% substantive neologice cu -<5 la singular fac pluralul în ~e şi numai 10% în -/. Deosebirile de la un dicţionar la altul sunt, cum era de aşteptat, de ordin cantitativ, nu procentual. Reţinem una dintre concluziile valoroase privind tendinţa de formare cu -e a pluralului neologismelor: „Afectând în exclusivitate neologismele recente, această tendinţă îşi are evident originea în limbajul cult". „Ea a determinat oprirea extinderii desinenţei -/ prin scoaterea aproape totală de sub incidenţa acestei tendinţe a neologismelor recente" (/. c, p. 184).
20
21
numai cuvintele latino-romanice, ci şi pe cele, mai puţine la număr, din neogreacă, germană, engleză, rusă sau formate în româneşte de la teme neologice. Totalul substantivelor din fondul neologic înregistrate în DEX este de 3885 de unităţi. Dintre acestea, 558 sunt date fară nici o indicaţie privind pluralul. Asupra lor vom reveni însă pe parcursul lucrării. Aşadar, în DEX figurează 3327 de substantive feminine neologice în -ă la singular, care se repartizează după desinenţa de plural astfel: 2994 cu pluralul în -e şi 333 cu pluralul în Un calcul în procente ne arată că aproximativ 90% reprezintă pluralele în -e şi numai cea 10% cele în -i4. Prin urmare, productivitatea enormă a desinenţei -e pune în lumină tendinţa românei actuale de â se prefera pentru fondul neologic al substantivelor feminine cu singularul în -ă acel tip de plural care convine caracterului romanic al limbii române.
Vom examina pe rând categoriile de substantive care reprezintă cele două tipuri de plural.
1. Pluralul în -/. Din totalul de 333 de substantive cu pluralul în -/, 189 sunt terminate în -ură (-tură, -sură), de felul acestora: agentură, anvergură, aparatură, armură, aventură, bordură, borură, bravură, canelură, captură, caricatură, centură, cianură, coafură, conjectură, corectură, cultură, curbură, cuvertură, dantură, dresură, dublură, factură, figură, fisură, fluorură, frizură, garnitură, gravură, lectură, literatură, manichiură, miniatură, natură, partitură, pictură, prefectură, procură, scizură, sculptură, structură, sudură, textură, tortură, uvertură, uzură etc. Al. Graur crede că aceste substantive au fost asimilate, în privinţa flexiunii, cu cuvintele româneşti care conţin sufixul -ură, de felul lui arsură, legătură, care fac pluralul în -i: „prin urmare, în ce priveşte formarea pluralului, aceste cuvinte trebuie considerate vechi, şi nu ca excepţii la tendinţa actuală de a forma pluralul cu -e"5. Oricum, prezenţa lui -/ la finala formelor în -ură nu provoacă alternanţe în radical; acesta este motivul principal al faptului că limba actuală tolerează pluralul în -/ al categoriei de cuvinte în discuţie.
Există însă 14 substantive în -ură care fac totuşi pluralul în -e: ambuşură, ancablură, anură, cură, epură, mură („parâmă"), pleură, protură, purpură1 („culoare"), purpură2 („boală"), tură1 (de lucru), tură2 (la şah), ţintăură şi voalură. Trebuie observat însă că patru dintre acestea sunt înregistrate în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM) cu pluralul în -// ambuşuri, ancabluri, purpuri (culori), voaluri; alte patru, cură, mură, tură1, tură2, au radicalul monosilabic, ceea ce ar impune desinenţa -e la plural; celelalte (unele
4 Am comunicat aceste date statistice încă din 1980, în volumul colectiv Sinteze de limba română, ed. a Il-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
5 Ibid., p. 123; vezi şi Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1970, p. 126: „Categoria de substantive care formează în mod obişnuit pluralul în -i din secolul al XVI-lea şi până astăzi o constituie categoria substantivelor terminate în \tur)ă, -{ur)ău. Pluralul în -i al acestui tip de feminine s-ar explica prin necesitatea menţinerii opoziţiei „dintre pluralul substantivelor feminine şi al celor neutre în -ure".
cu paroxitonie): pleură, purpură („boală"), ţintăură, altele foarte noi şi specifice limbajelor profesionale: anură, epură, protură reprezintă o cantitate neglijabilă în ansamblul cuvintelor în -ură (de adăugat că anură şi protură, termeni de zoologie, au intrat din franceză cu forme de plural: anures,protures).
Altă categorie de substantive cu pluralul în -i este a celor care au radicalul terminat în -c, -g. Sunt 73 în -c şi 17 în -g: critică, armonică, bancă, bandotecă, barcă, bască, bibliotecă, cască, chembrică, clică, cocă (fr. coque), colică, cronică, epocă, fabrică, felucă, focă, gramatică, humorescă, ipotecă, joncă, lectică, lozincă, marcă, mască, muzică, perucă, placă, replică, republică, rocă, rubrică, speluncă, suplică, vezică (multe sunt formaţii în -tecă: cartotecă, cinematecă, discotecă etc. sau cu un pseudoprefix: avancronică, anticritică, contramarcă, policlinică etc.); bigă, bodegă, carlingă, dagă, fugă (în muzică), fungă, intrigă, ligă, morgă, orgă, pirogă, plagă, saxifragă, seringă, sinagogă, togă, vergă.
în exemplele date (pentru cele în -g lista este exhaustivă), se observă că multe sunt cuvinte relativ „vechi" şi bine cunoscute; la unele dintre ele se creează şi alternanţa a : ă în radical provocată de -i de la plural: bancă - bănci, cască - căşti, dagă - dăgi, plagă - plăgi. Am reţinut în lista noastră şi substantivele în -sc, care realizează la plural alternanţa sc : şt: băşti, căşti, humoreşti, măşti.
La cuvintele mai „noi", mai puţin „comune", întrebuinţate în limbajele specializate, desinenţa de plural este -e. în DEX, acestea sunt de toate 21 în -c şi 12 în -g: abacă, aplică, bacă, cazacă, cloacă, coruncă, filipică, fotomecanică, frescă, metrică, mică (mineral), moluscă, odaliscă, parcă, paucă, plică, portulacă, ramcă, sclerotica, sinecdocă, subarmonică; algă, antanagogă, cvadrigă, dragă, eglogă, exergă, falangă1, falangă2, gangă, paragogă, seigă, teugă (de notat că în DOOM fotomecanică şi mică sunt înregistrate cu genitiv-dativul singular articulat în -//, iar subarmonică cu pluralul în -i). Indiferent de desinenţa de plural a substantivelor cu radicalul în -c sau -g, alternanţele c : c, g: g tot se realizau. Acestea sunt alternanţele consonantice cele mai frecvente care apar nu numai la cuvintele noi, ci şi la cele vechi. Acelaşi lucru a fost observat şi la flexiunea verbelor neologice în -c, -g . La unele substantive însă -i ar fi provocat şi alternanţe vocalice: abacă, bacă, cloacă, algă, falangă etc.
Mai reţin atenţia şi 15 substantive cu -d la finala radicalului: amendă, arendă, bandă („fâşie"), brigadă, comandă (şi radiocomandă, servocomandă, telecomanda), corvoadă, gardă (şi ariergardă, avangardă, flancgarda), pomadă, stradă. Opoziţia de număr se exprimă, la toate, prin alternanţa d: z: amendă - amenzi, stradă -străzi. Aceste cuvinte sunt relativ vechi, unele intrate în română pe la începutul secolului trecut (mai noi sunt numai compusele pe care le-am dat în paranteză); de
Vezi Observaţii asupra sufixului gramatical -ez- al verbelor neologice, în SCL, XXVI, 1975, nr. 3, p. 247 ş. u., unde am arătat că dintre verbele cu radicalul în -c, -g cca73% (adică 174 de verbe din totalul de 222) se conjugă fără -ez la prezent, ceea ce permite realizarea alternanţelor cu africate ca al doilea termen: evoc - evoci, divulg - divulgi etc.
22
23
asemenea, aproape toate au devenit cuvinte comune, ceea ce explică menţinerea lui -i ca semn al pluralului. Că este aşa ne dovedeşte numărul imens de substantive în -d şi cu pluralul în -e, toate, fară excepţie, fiind proprii limbajelor tehnico-profesionale sau intrate recent în română. Iată câteva exemple: absidă, acetamidă, acetazolamidă, acoladă, acvilidă, addendă, agendă, alantridă, albadă, alboradă, aldehidă, alidadă, ambasadă, ambuscadă, amidă, anacondă, andromedidă, anfiladă, anhidridă, apidă, apsidă, arahidă, arahnidă, arahnoidă, arboradă, arcadă, armadă (am epuizat lista celor de la litera A).
în lista femininelor cu pluralul în -z figurează şi următoarele: cazarmă, duzină, gară (şi autogara), gintă, hartă, (şi porthartă), leafă („găvan; tăiş"), lojă, maşină (şi bormaşină,frezmaşină), medicină, metalimbă, pagină (şi postpagină), plapumă, prejudecată, regulă, sală, semilună, suprasarcină, ţigară. Am inclus şi derivatele neologice de la cuvinte vechi: judecată, limbă, lună, sarcină, al căror plural în -z nu are nevoie de justificări. Celelalte sunt cuvinte intrate încă din secolul trecut; ele s-au asimilat, în bună măsură, cu cuvintele indigene vechi.
Prin urmare, s-au încadrat la norma de plural în -i aproape toate substantivele cu radicalul în -ur, o bună parte a celor terminate în -c sau -g şi câteva cu -d la finală. Singurele alternanţe tolerate la fondul neologic al limbii sunt c : c, g: g şid: z (lăsăm la o parte pe cele întâmplătoare: a : ă (gară-gări), a : e (bandă - benzi) etc.).
2. Pluralul în -e apare, aşa cum am arătat deja, la 2994 de substantive neologice (cea 90% din total); înşirarea acestora aici nu ni se pare utilă7. Gruparea lor după un criteriu anume nu e posibilă, pentru că pluralul în -e nu este impus de caracteristici care privesc accentul, structura silabică, lungimea cuvintelor, tipul de sunete de la finala radicalului, etimologia etc. S-ar putea constitui diferite grupuri de derivate (în -ieră, -etă, -antă, -enţă, -ată etc.), s-ar putea distinge substantivele cu radicalul monosilabic al căror plural, dacă ar fi în -z, s-ar distanţa prea mult de singular din cauza alternanţelor fonetice (de ex. modă, navă, oază, odă, pantă, pasă, pistă, presă, rasă, rentă etc.). Dar singura trăsătură care uneşte femininele cu -e la plural este că toate sunt neologisme, că marea majoritate aparţin limbajelor tehnico-ştiinţifice, limbii culte în general. Prin -e la plural se asigură invariabilitatea radicalului în cursul flexiunii, adică se evită alternanţele fonetice. Singurele alternanţe care totuşi se realizează sunt c : c, g : g (abacă - abace, algă - alge).
Am spus mai sus că în DEX sunt 558 de substantive fară indicaţia de plural. Le-am controlat în DOOM şi am observat următoarele: 8 substantive nu figurează în acest dicţionar (unele apar cu gen diferit); 6 sunt trecute cu pluralul în -/ (alură, amică, dactilografă, maculatură, semiotică, tabulatură); pentru 92 se indică genitiv-dativul singular articulat în -ii (26 cu finala -tură şi 66 cu -că, de obicei -ică), de unde rezultă că pluralul virtual al acestora este în -z. Dintre celelalte, 31 au
7 Vezi totuşi listele lui Al. Graur, op. cit., p. 119-123, şi D. Plătăreanu, /. c, întocmite după DLRM, respectiv, DEX.
pluralul în -e şi 391 mărcile -ei de genitiv-dativ singular (deci pluralul lor virtual este în -e); rămân 30 de substantive care nu au indicaţie cazuală în DOOM. Aşadar, datele statisticii noastre, întocmite pe baza Dicţionarului explicativ, nu se schimbă în esenţă în cazul că luăm în calcul şi indicaţiile suplimentare din DOOM.
Vorbind de tendinţa limbii noastre mai vechi de a prefera pluralul în -z pentru feminine, tendinţă care „izvorăşte din nevoia indivizilor vorbitori de a distinge cât mai clar cu putinţă cele două numere ale substantivelor"8, Iorgu Iordan observă totuşi „că, în general, rezistă încă neologismele, dar [că] şi ele sunt atrase în jocul acestei modificări fonetice imediat ce ajung a fi întrebuinţate de pături sociale mai largi". într-adevăr, ne întâmpină în limba vorbită forme de plural de felul: chitănţi, ciocolăţi, coperţi, cravăţi, comuni, damigeni, hălţi, jambieri, limonăzi, monezi, parăzi,plăji, ruini (şi literar), şini, telegrămi etc.9
Trebuie spus însă că „abateri" de felul acestora sunt tot mai rare astăzi. în orice caz, termenii tehnici, termenii proprii limbii culte în general, s-au integrat (exceptând categoriile de feminine discutate mai sus) la norma de plural în -e\ această normă e surprinsă chiar şi la neologismele tehnice din graiurile populare10.
In concluzie, statistica substantivelor feminine neologice cu singularul în -ă, întocmită prin excerptarea întregului material înregistrat în DEX, confirmă constatările lui Al. Graur: româna modernă cultă preferă în proporţie de 10/1 desinenţa -e la pluralul acestei categorii de substantive, desinenţă prin care se evită modificarea radicalului în cursul flexiunii. Acest fapt reprezintă o modalitate caracteristică procesului de reromanizare a limbii române.
„Studii şi cercetări lingvistice", XXXVI, 1985, nr. 3, p. 187-191
8 Iorgu Iordan, Pluralul substantivelor în limba română actuală, în BPh, V (1938), p. 43.
9 Pentru alte câteva exemple, vezi Iordan, /. c, p. 11 ş. u., şi Al. Philippide, Gramatică elementară a limbii române, Iaşi, 1897; la ambii autori, neologismele sunt date laolaltă cu cuvintele vechi.
10 Observaţia se sprijină pe examinarea câtorva texte din volumul Texte dialectale, Muntenia, I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1973, editat de Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale al Academiei R.S. România.
24
25
PLURALUL NEUTRELOR DIN ROMÂNA ACTUALĂ
Una dintre problemele cele mai importante care privesc flexiunea nominală din româna actuală este repartizarea desinenţelor -e şi -uri la pluralul neutrelor. Desinenţa -i este previzibilă: toate neutrele în -iu la singular (deci cu radicalul în -î) fac pluralul în -i: exerciţiu - exerciţii. în schimb, pentru previziunea desinenţelor -e şi -uri, formele de singular nu prezintă niciun indiciu morfematic; desinenţele de singular sunt 0 sau -u (ultima numai în situaţia în care radicalul se termină în grupul consonantic muta cum liquida: teatru - teatre, titlu - titluri), indiferent de caracteristica pluralului. Repartiţia celor două desinenţe nu este însă întâmplătoare; pentru cea mai mare parte a substantivelor, aceasta se supune unor reguli care privesc particularităţi ale radicalului şi, în general, ale structurii lexicale a cuvintelor respective.
Pluralul neutrelor româneşti a fost studiat mai întâi de Iorgu Iordan, care, pe baza unui mare număr de exemple din texte literare, constata „întrebuinţarea tot mai rară a lui -uri la ambigene"1, fapt care s-ar explica, între altele, prin aceea că, extinzându-se la feminine pentru exprimarea pluralului colectivităţii (arămuri, blănuri, delicatesuri, mătăsuri, scumpeturi etc.), -uri a ajuns o marcă indiferentă pentru pluralul neutrelor. Rolul lui -uri de a exprima pluralul „speciilor de obiecte" s-a extins de la feminine şi la neutre. „Preferinţa pentru pluralul în -e constituie o caracteristică a limbii scrise"2, aşadar -uri este simţit astăzi ca învechit şi popular. E adevărat că o mulţime de neologisme care se încadraseră în secolul al XIX-lea la tipul de plural în -uri s-au fixat mai târziu la tipul în -e şi, de asemenea, numeroase neutre neologice care pătrund în graiurile populare trec mai întâi prin norma de plural în -uri.
I. Coteanu3 susţine însă că, la nivelul limbii comune, deosebirea dintre -e şi -uri nu e de natură stilistică, adică cele două desinenţe nu sunt utilizate pentru exprimarea opoziţiei dintre aspectul literar scris al limbii şi aspectul ei popular. Repartizarea acestor mărci morfologice este în funcţie de structura silabică a radicalului. Astfel, potrivit statisticii lui I. Coteanu, dintre neutrele cu radical monosilabic, 460 fac pluralul în -uri şi numai 31 în -e, deci -e este caracteristic
1 Iorgu Iordan, Pluralul substantivelor în limba română actuală, în „Buletinul Institutului de filologie «Alexandru Philippide»", V, 1938, p. 23. Aceleaşi observaţii şi în Limba română actuală. O gramatică a greşelilor, ed. a Il-a, Bucureşti, 1948, p. 64 ş. u.
2 Iorgu Iordan, Pluralul, p. 52.
31. Coteanu, Despre pluralul substantivelor neutre în româneşte, în „Limbă şi literatură" I (1955), p. 103 ş. u.
pentru pluralul neutrelor cu radical polisilabic. Trebuie reţinută şi observaţia că -uri este cel mai precis indicator al substantivizării adjectivului, că apariţia lui -e sau -uri este în legătură cu gradul de substantivizare: neutrele care mai păstrează un sens asemănător cu al adjectivului preferă desinenţa -e la plural (este cazul derivatelor în -ar, -or, -aj, -ism, -aş, -el etc.).
Al. Graur4 dovedeşte printr-un sondaj statistic că în limba actuală se preferă totuşi desinenţa -e la pluralul neutrelor. Astfel, neutrele neologice care încep cu literele D, E, şi F, înregistrate în DLRM, se repartizează în felul următor: cu D la iniţială sunt 39 de neutre în -uri şi 93 în -e; cu E sunt 24 în -uri şi 88 în -e; cu F sunt 30 în -uri şi 72 în -e. Calculând, raportul mediu este 253 la 113, adică aproximativ de 2V2 la 1 în favoarea lui -e.
In linii generale, aceste rezultate sunt confirmate de cercetarea noastră, care porneşte tot de la o statistică, însă completă, întocmită pe baza Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX), Bucureşti, 1975. Ca şi Al. Graur, am avut în vedere numai cuvintele neologice, adică împrumuturile efectuate în epoca modernă din limbile latino-romanice, din germană, engleză, rusă, precum şi creaţiile interne relativ recente. Se ştie că în română, din punctul de vedere al structurii morfematice, există deosebiri însemnate între fondul nou şi fondul vechi de cuvinte. Deosebirile nu constau în apariţia ori dispariţia unor morfeme, ci în preferinţele pentru unul sau altul dintre tipurile morfologice cunoscute. Aşadar, metoda cercetării statistice a neologismelor, pentru a surprinde sensul evoluţiei românei literare actuale (în cazul de faţă, tendinţele în legătură cu productivitatea desinenţelor de plural ale neutrelor), se impune de la sine.
Numărul total al substantivelor neologice de genul neutru înregistrate în DEX este de 6473. Am inclus aici şi 216 variante fonetice şi dublete morfologice; pentru acestea din urmă, în dicţionar se face trimiterea la variantele feminine. Iată câteva exemple: antret (v. antreu), capriţ (v. capriciu), cazino (v. cazinou), cheu (v. chei), codex (v. codice), congediu (v. concediu), cvarţ (v. cuarţ), danţ (v. dans)', bonbon (v. bomboană), clepsidru (v. clepsidră), cornet (v. cometă), dioram (v. dioramă), dolomit(y. dolomită),fantom (v. fantomă), favor (v. favoare) etc.
In numărul total sunt cuprinse 1655 de substantive înregistrate fără nici o indicaţie de plural. Cele mai multe dintre acestea, care se folosesc numai la singular, denumesc idei, concepţii, doctrine: arianism, aristocratism, asociaţionism, atomism, birocratism, cameleonism, carierism, cazualism etc. (în total 676); minereuri, substanţe, derivate chimice etc.: bariu, calcanit, calcit, carbogen, celofan, celuloid, chit, cloroform, colir, dacit, deuteriu, fenil, germaniu, gluten, grafit, litiu, mangan, poloniu, relon, salpetru, stibiu, titan, tritiu, vinilin etc. (în total 520); jocuri şi boli (cea 90): baschet, fotbal, rugbi, tenis, vist, volei', lues, lumbago, lupus, psoriazis, ptialism etc.; acţiuni etc. în -aj (cea 70): spionaj, şomaj, tapaj, tartraj, trasaj, vagabondaj, uzinaj etc.; însuşiri, ocupaţii, acţiuni în -at (cea
4 Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968, p. 131 ş. u.
26
27
75): anonimat, celibat, colonat, definitivat, prizonierat, profesorat, proletariat, pugilat, revizor at etc.; coafat, croşetat, decupat, deşertat, sudat, şifonat, tricotat etc.
Sunt şi numeroase adjective folosite substantivat, de asemenea fără indicaţia de plural: absurd, arhaic, baroc, concret, echivoc, imposibil, natural, particular, solitar, tipic, universal etc. în sfârşit, în lista noastră figurează şi câteva substantive neutre invariabile: contralto, dictando, duo, mov, pianoforte etc.
Aşadar, luăm în discuţie aici numai substantivele pentru care în DEX se prevede şi marca de plural. Acestea însumează 4602 unităţi. Omonimele reprezintă fiecare câte o unitate, de ex.: bac, bac1, bal1, bal2 etc. Dimpotrivă, dubletele de plural contează ca o singură unitate: ventil (cu pl. ventile, ventilurî), tunel (cu pl. tunele, tuneluri), chiar şi în cazul în care se deosebesc semantic: nivel (cu pl. nivele, niveluri), resort (cu pl. resoarte, resorturi).
La 15 substantive opoziţia de număr este neutralizată: apendice, cefalotorace, metatorace (pentru torace nu se prevede pluralul), codice, faringe, laringe, meninge, prenume, pronume, supranume (renume e dat fără plural), microsporange (sporange e înregistrat ca masculin cu pl. în -i), spadice, portavoce, portchei, mambo.
Am lăsat deoparte şi pe privilegiu, singurul cu pluralul în -i şi în -uri (privilegiuri, învechit), seminar (cu pl. seminarii şi seminare) şi caro (cu pl. car ale). Am menţinut totuşi pe atu (la pl: atuuri şi atale).
Cercetarea noastră se bazează, prin urmare, pe un număr de 4586 de substantive neologice.
După desinenţele de plural, acestea se grupează în felul următor:
-e	-uri	-i	-e; -uri	total
3061	1307	161	57	4586
Se confirmă prin acest tabel observaţia făcută de diferiţi cercetători că la neutrele neologice desinenţa de plural cea mai frecventă este -e; procentual, aceasta reprezintă 66,75%. Urmează -uri, în procent de 28,68%, apoi -/, cu 3,52%; dubletele sunt ceva mai mult de 1%.
Pe baza acestei statistici, vom încerca să desprindem anumite reguli privind aplicarea desinenţelor de plural. în privinţa lui -e şi -uri, trebuie spus de la început că prin criterii strict morfologice este exclusă precizarea repartiţiei lor, din cauză că morfemul de singular este unic pentru ambele tipuri de neutru. De aceea, singurul criteriu de distincţie îl reprezintă particularităţile structurii radicalului.
Desinenţa -uri Cea mai importantă constatare în legătură cu pluralul în -uri este că din 1307 substantive neologice caracterizate prin această desinenţă 407 au radical monosilabic. Iată o înşirare de exemple date mai mult cu scopul de a ne forma o imagine generală asupra restricţiilor privind circulaţia şi frecvenţa lor: bac, bal, banc, bas, basc, bec, blanc, bloc, bluf, blum, bob, bol, bolţ, bon, bond, bor,
bord, brand, branţ, brec, bric, bronz, bund, bunt, burg, bust, but, calc, car2, carst, cart, caz, cec, cest, chec, chei, chist, chiul, chix, ciclu, cifru, clac, clan, clips, cloş, cloţ, cros, crug, cub, curs etc. Din listele întocmite de noi se desprinde totuşi un număr restrâns de monosilabice cu pluralul în -e, Acestea sunt: act, ax, chil, cran, cult, film, flan, fruct, gaz, grad, pact, punct, stat, şmal, test, text, verb', sex, are şi var. înv. sexuri. La acestea se adaugă câteva cu desinenţa -u la singular: cadru, castru, centru, cintru, estru, filtru, plectru, sistru, spectru, şancru, teatru, templu, titru; timbru are şi var. în -uri, specializată semantic.
In secolul trecut, unele dintre acestea aveau la plural -uri: acturi, puncturi, staturi, texturi, verburi. E greu de explicat de ce s-au fixat astăzi la pluralul în -e. Totuşi, nu este exclus să se fi impus prin cărturarii latinişti. în Dicţionarul lui Laurian şi Massim sunt înregistrate cu pluralul în -e: acte, cadre, castre, culte, fructe, grame, pacte, puncte, state, texte, verbe. Oricum, formele în -e sunt o excepţie care nu infirmă concluzia lui I. Coteanu că -uri este un morfem specific neutrelor cu radical monosilabic. Numărul acestora se ridică la 545, dacă adăugăm şi pe cele 138 de derivate şi compuse care au la bază cuvinte cu radical monosilabic. Trebuie remarcat aici un lucru foarte important, anume că derivatele sunt numai cu prefixe sau cu prefixoide. Iată exemple: acrostih, aeroclub, aer of ar, aeroport, aflux, afront, anteport, antetren, antiser, antisol, aragaz (totuşi pl. gaze), arhetip, arierbec, autobrec, autostop, autoturn, avantren, biblioraft, bicorn, ciclocros, clavicord, colontitlu, concurs, consens, contrafort, contramarş, decont, demers, demisol, dreptunghi, electroşoc, excurs, export, gostat (dar pl. state), hemiciclu, heptacord, hexastil, influx, internod, interregn, intrados, micaşist, monobloc, motocros, nonsens, parafoc, parcurs, planiglob, primplan, radiofar, reflux, semicerc, semicox, semiton, stenotip, substrat, superstrat, talcşist, triunghi etc. Pluralul formaţiilor de acest fel se identifică cu al monosilabicelor din structura lor lexicală, aşa încât putem spune că, din punct de vedere morfologic, ele nu reprezintă cuvinte diferite.
Se pot include în această categorie şi derivatele ale căror teme nu sunt recunoscute în română ca cuvinte independente. Aceasta nu înseamnă însă că pentru vorbitorii culţi nu există conştiinţa că acestea sunt derivate (sau compuse) în limbile de origine. Este vorba de substantive ca: ablaut, abajur, aerodrom, aisberg, aisfild, antet, antidot, covercot, declin, forhend, foxtrot, glasvand, jazband, oberlicht, survol, velodrom şi multe altele. E posibil ca preferinţa pentru -uri la pluralul acestor cuvinte, foarte numeroase, să se explice prin faptul că silaba de la finala lor se identifică cu un cuvânt independent în limba din care provin, de ex. germ. Laut, Licht, Wand, fr. j'our, tete, vol etc.
Unele dintre acestea apar în serii de derivate: anunţ, denunţ, enunţ; endocard, endocarp; exocarp, mezocarp; metacarp, metatars; epicard, epicarp; hidrogel, hidrosol etc.
Derivate cu prefixoide şi compuse ca: autovaccin, altorelief, basorelief, contraatac, contrafagot, cosinus, aerodinam, electrodinam, supraprofit etc. fac
28
29
pluralul în -uri, ca şi cuvintele de la care provin: vaccin, relief, atac, fagot etc., ceea ce înseamnă că, din punctul de vedere al structurii morfematice, şi de data aceasta cuvântul de bază reprezintă, împreună cu derivatele şi compusele sale, o singură unitate.
Altă categorie de substantive neutre care au desinenţa -uri la plural o formează cele cu radicalul în vocală. Acestea sunt de toate 159. Iată o parte dintre ele: antreu, bideu, buf eu, buşeu, careu, cupeu, debleu, decolteu, defileu, deşeu, dineu, drajeu, eseu, fileu, fronşeu, jeleu, jerseu, mileu, minereu, mulineu, negljeu, ozeneu, panseu, pateu etc.; birou, borderou, bovindou, cadou, cargou, car ou, cavou, cazinou, cubilou, depou, ecou, furou, garou, ghetou, jabou, jigou, landou, lanternou, lasou, lavabou, libidou, lingou, linou etc.; achiu, batiu, bigudiu, crochiu, cupiu, demiu, epiu,frotiu, interviu, lambriu, laviu, meniu, pariu, raliu, troliu', aviza, banjo, bolero, fado, ferodo, halo, indigo, rondă, studio, şevro; âgio, loto, moto, radio, rebo, tremolo, veto, zero; ozene, piure, sote; etui, taxi, travesti; derbi, grisai, monorai, strai2, iglu, impromptu, tabu (cele în -ai au la finală un / consonantic); cinema, subrau.
Substantivele în -eu, -ou, -iu, -au realizează opoziţia de număr prin termeni pozitivi: -u I -uri: şemineu — şemineuri; argou - argouri; interviu - interviuri; subrau - subrauri. Dimpotrivă, cele care nu au la finală un diftong care să conţină pe u realizează opoziţia cu un termen negativ la singular: 01 -uri: studio - studiouri; loto - lotouri (cu deplasarea accentului la plural); taxi - taxiuri; monorai -monoraiuri; iglu — igluuri; sote - soteuri, cinema - cinemauri.
Desinenţa -uri prezintă avantajul de a lăsa nemodificat radicalul substantivelor în -o (-0, -ou); cu -e ar fi apărut diftongi, situaţii de hiat şi, implicit, intervenţia unor semivocale pentru evitarea acestuia (comp. cargouri, lotouri cu: *cargoaie, *cargoauă, *cargouă), ceea ce ar fi complicat nivelul de expresie al opoziţiei de număr. Că lucrurile trebuie explicate în felul acesta o dovedeşte şi faptul că în cazul substantivelor în -e este posibilă oricare dintre cele două desinenţe; radicalul rămâne intact, indiferent că la plural apare -uri sau -e. In DEX sunt aproape 40 de substantive în -eu care fac pluralul în -e: apogeu, ateneu, bucleu, clişeu, croşeu, crustaceu, elizeu, fuleu, ghişeu, liceu, matineu, mausoleu, nucleu, planşeu, portmoneu, releu, traseu, trofeu, troleu, turneu etc.
în sfârşit, s-au încadrat la categoria cu pluralul în -uri o mulţime de substantive neologice cu aspect latin sau grecesc, care au finală neromânească, în general cuvinte cu aspect străin, neasimilate, un fel de „Fremdworter", intrate, cele mai multe, indirect, prin intermediu romanic. E vorba de substantive ca: anus, apex, asterisc, bendix, coccis, corpus, cortex, cubiculum, echinox, facies, favus, forceps, glaudium, herpes, humus, ictus, index, lapsus, latex, linoleum, memorandum, minus, nartex, notes, opus, ortotonus, papirus, podium, postscenium, primus, rebus, recviem, rictus, sagum, silex, sinus, talamus, tedeum, telex, tofus, tonus, ultimatum, vacuum, virus; dermatom, epos, fibrodenom, glaucom, ileon, ilion, ischion, hematom, histotom, lipom, liposarcom, melanosarcom, plastidom, sarcom etc.
La fel sunt simţite în română cuvintele de origine germanică foarte recente, unele venite direct (cele mai multe din engleză), altele prin franceză. Şi acestea s-au încadrat în categoria celor cu pluralul în -uri: bulfins, bungalov, camerton, carcafung, cnocaut, cnocdaun, comics, crichet, dropgol, fault, finiş, fligorn, grepfrut, handicap, haspel, ofsaid, striptis, upercut etc. Dar cele mai multe exemple de acest fel fac parte din grupul monosilabicelor: crept, fraht, garf henţ, horst, jeep, lest, lied, loch, luft, luth, nes, nex, ost, puc, puci, ring, sart, scheci, seif, smeci etc. Substantivele în -ing, -ung fac automat pluralul în -uri: camping, dancing, dribling, dumping, smoching, sving, traveling, trening, tubing, tiding; fasung.
Lista cuvintelor de acest fel, cu pluralul în -uri, s-ar putea lungi încă. Concluzia care s-ar trage de aici este că în prima fază a perioadei de adaptare neutrele neologice (e vorba de cele cu finale neromâneşti) se încadrează automat la tipul de plural în -uri. Acest fapt ar corespunde tendinţei limbii culte de a menţine cât mai apropiată de etimon structura fonetică a radicalului. De exemplu, la substantivele în -ing, din lista de mai sus, prin desinenţa -uri se evită modificarea consoanei de la finala radicalului. în general, alternanţa gig, aşa cum vom observa mai departe, apare extrem de rar pentru marcarea suplimentară a opoziţiei de număr la neutrele neologice.
Şi în privinţa accentului se poate face o observaţie prin care se susţine această explicaţie. Dacă formele de plural în -uri (ne referim, bineînţeles, la cele cu radical polisilabic) au, de regulă, accentul pe ultima silabă a radicalului, în imediata apropiere a desinenţei (abandonuri, alambicuri, ansambluri, balasturi, bibelouri, carnavaluri, compromisuri), la multe dintre substantivele cu finală „neromânească" accentul, ca în limba de origine, cade pe altă silabă decât ultima: apexuri, coccisuri, corpusuri, faciesuri, forcepsuri, humusuri, lapsusuri, podiumuri, vacuumuri, aisberguri, biftecuri, blochausuri, cnocauturi, forhenduri, ofsaiduri, rolganguri, sandvişuri, striptisuri, driblinguri etc. Regula deplasării accentului de la singular la plural, activă în cazul tipului radio - radiouri, nu se mai aplică de astă dată.
Desinenţa -e. Am arătat că aceasta apare la pluralul unui număr de 3061 de neutre neologice. Dintre acestea, mai bine de 2800 au o trăsătură lexicală comună, anume că sunt derivate cu sufixe sau sufixoide. Fiind vorba de neologisme specifice mai ales limbajelor ştiinţifice şi tehnico-profesionale, e şi firesc ca elementele derivative să fie, aproape toate, improprii românei vechi. Câteva sufixe de acest fel au devenit productive în româneşte, altele însă nu apar la teme indigene. Organizate în serii de derivate, unele extrem de dezvoltate, toate aceste substantive sunt simţite şi în română ca derivate, chiar dacă numai unele dintre ele coexistă cu cuvintele de bază sau cu alte cuvinte care provin din aceeaşi rădăcină. Am inclus aici şi mulţimea de adjective substantivate caracterizate prin sufixe neologice ca -ic, -iv, -al, -an, -ar etc.
Unele tipuri de derivate sunt extrem de frecvente. Astfel, cele în -or (-tor, -sor) însumează, după statistica noastră, 369 de unităţi, cele în -aj şi în -on (-on,
30
31
-fon, -con, -gon) câte 245 de unităţi, cele în -metru 201, în -ar (-tar) 163, în -at 131, în -merit 120, în -graful, în -ism cea 80, în -ic cea 70, în -ant cea 70, în -it cea 70, în -al cea 50, în -iv cea 50, în -oid cea 40 etc.
Prin înşirarea exemplelor care urmează se arată bogăţia de tipuri de derivate a neologismelor cu pluralul în -e.
-aj: afişaj, aliaj, ambalaj, aparataj, camuflaj, cofraj, instructaj;
-al: anticataral, bisăptămănal, ceremonial, editorial, material, memorial;
-am antitiroidian, cadran, cotidian;
-ant: absorbant, conservant, dezinfectant, expectorant, fortiflant, hipnotizant; -ar (-iar, -ier): abecedar, anuar, breviar, bombardier, bonier, chestionar, chitanţier, documentar, insectar, minutar, monetar, ziar; -asm: angiospasm, bronhospasm, neoplasm, orgasm; -ard: biliard, bulevard, miliard, standard, stindard;
-at: decanat, combinat, consulat, inspectorat; aglomerat, citat, concentrat, exponat, fabricat, imprimat, infiltrat, preparat; asasinat, atentat; comisariat, ministeriat, notariat, primariat, secretariat;
-averaj: golaveraj, punctaveraj;
-bih dirijabil, submersibil;
-cid: bactericid, erbicid, fratricid, fungicid, insecticid, larvicid, matricid, ovicid, paraziticid, raticid, vermicid (dar fac pluralul în -uri: genocid, homicid, şi paricid);
-cit: fagocit, fibrocit, granulocit, limfocit, megalocit, monocit, neurocit, osteocit, trombocit;
-em: fonem, lexem, morfem, semantem, sistem; -ent: considerent, constituent, echivalent, excedent, inconvenient; -et: antret, basinet, boschet, buchet, bufet, cabinet, comitet, taburet; -fer: calorifer, conifer, frigorifer, mamifer, rotifer, spirifer, zeonifer; -fit: osteofit, saprofit, sporofit, zoofit;
-fon: aviofon, gramofon, ipsofon, laringofon, megafon, microfon, osteofon, patefon, saxofon, vibrafon, xilofon;
-for: aerofor, electrofor, sifonofor (pl. sifonofore), termofor, turbofor; -fug: insectifug, vermifug;
-gen: cratogen, estrogen, fosfogen, gazogen, halucinogen, hematogen, hipnogen, orogen, spumogen, termogen, urobilinogen;
-graf: coronograf dinamograf electrocardiograf, elipsograf ergograf extensograf fonograf, heliograf magnetograf meteorograf miograf ondograf oscilograf;
-ic: analgezic, antibiotic, antitoxic, barbituric, chimic, cosmetic, hipnotic (dar: alambic, batic, mastic, prognostic şi trafic au pluralul în -uri, probabil pentru că nu provin din adjective; diferă şi accentul: -ic);
-id: anelid, ciprinid, elaterid, glucid, holoturid, lichid, salmonid, solid;
-ism: anacronism, ardelenism, bizantinism, cinism, latinism, mecanism, neologism, organism, paralelism;
-it: andezit, cristalit, cuarţit, fosforit, fulgurit, moldavit, oolit, organit, pegmatit, profir it, siderit, sodalit, vulcanii;
-iv: anticorosiv, apelativ, calificativ, conectiv, diminutiv, fixativ, lenitiv, luxativ, masiv, obiectiv, sedativ, sicativ, vomitiv;
-mânt (pl. -minte): despărţământ, guvernământ, învăţământ, scăzământ, simţământ, vărsămănt, zăcământ;
-ment: abonament, acompaniament, acostament, amendament, angajament, avertisment, clasament, condiment, sortiment;
-metru: alcalimetru, apometru, cronometru, decibelmetru, dilatometru, electrometru, exponometru, fluviometru, fotometru, gazometru, grafometru, hidrometru, lactometru, manometru;
-nim: antonim, asteronim, criptonim, eponim, etnonim, hidronim, paronim, pseudonim, sinonim;
-oid: platinoid, preflxoid, sateloid, scafoid, sfenoid, sferoid, suspensoid, toroid, trapezoid;
-on: acordeon, avion, balon, bluzon, centiron, ciclon, comision, cordon, dicton, divizion, escadron, fronton, ghidon, lexicon;
-or (-tor, -sor): accelerator, aerator, alternator, ascensor, capsator, colector, compresor, concasor, impulsor;
-ped: palmiped, patruped, piniped, soliped, velociped;
-pod: amfipod, artropod, brahiopod, cefalopod, decapod, gastropod, izopod, miriapod, octopod, parapod, pseudopod, rizopod, schizopod. La această categorie de nume din zoologie, vocala o, deşi este accentuată, nu se diftonghează în forma de plural: artropode, miriapode, octopode etc. La fel se întâmplă şi cu alte nume din acelaşi domeniu semantic: antropomorfe, falconiforme, ancorote, cestode, nematode, trematode, craniotome, sifonofore, oximorone, insectivore. Explicaţia nediftongării lui o trebuie căutată în faptul că aceste cuvinte au fost împrumutate sub forma pluralului (artropode < fr. arthropodes), mai ales că se şi întrebuinţează în zoologie aproape numai la plural; singularul a putut fi făcut şi în interiorul românei de la plural.
-pter: coleopter, elicopter, homopter, nevropter, ornitopter, ortopter, peripter, plecopter;
-scop (pl. -scoape): aeroscop, baroscop, defectoscop, electroscop, epidiascop, faringoscop, galvanoscop, gastroscop, hematoscop, horoscop, kinoscop, laringoscop, microscop, oftalmoscop;
-stat: aerostat, celostat, elicostat, heliostat, pirostat, selenostat, siderostat, stratostat, termostat;
-tron: ciclotron, criotron, decatron, fazitron, fitotron, magnetron, omegatron, plasmotron, sincrofazotron;
-ul: apendicul, auricul, canalicul, pedicul, receptacul, reticul, tentacul, vehicul, ventricul.
La aceste categorii de cuvinte împrumutate ca derivate (unele dintre ele sunt derivate chiar în română) se pot adăuga şi cele create pe teren românesc cu sufixe
32
33
vechi, ca de exemplu: antreţel, capotei, carneţel, grupuleţ, pacheţel, baideraş, balconaş, bastonaş, cartonaş, cordonaş, coridor aş, creionaş, flaconaş, motoraş, globuşor etc.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că sunt destul de numeroase şi derivatele cu prefixe şi prefixoide de la cuvinte de bază cu pluralul în -e: antedeviz, antiluetic, autocontrol, automodel, bimetal, contraproiect, infrasunet, microelement, minicampionat, monomotor, parafulger, postverbal, radiotelefon, semifluid, subcomitet etc. Rezultă din toate acestea că numărul de neutre neologice care nu pot fi încadrate în categoriile lexicale stabilite aici este foarte restrâns.
Aşadar, se poate trage concluzia că desinenţa -e caracterizează pluralul neutrelor derivate cu sufixe. Excepţiile de la această regulă generală a formării pluralului în -e sunt foarte puţine. Astfel, sunt înregistrate în DEX cu pluralul în -uri: lenaj, nichelaj; gambit, granit, tantalit, zaratit; fardat, gofrat, odorat; palatinat; festival, litoral, recital, regal, total; genocid, homicid, paricid; finet, marchizet; savantlâc (acesta din urmă este singurul derivat cu un sufix vechi). Unele apar cu forme duble la plural, deşi era de aşteptat numai forma în -e: cistoscop, diascop, menaj, mesaj, şantaj, tripotaj, penaj (la toate acestea varianta în -uri e rară sau învechită), voiaj, recensământ, portic, xilolit.
Din cele aproape 60 de neutre cu forme duble de plural, numai la 14 este notată varianta în -e ca rară sau învechită; deci, tendinţa este ca, în cazul dubletelor, să se înlăture varianta în -uri.
La câteva substantive, puţine la număr, dubletele de plural s-au specializat semantic: canale - canaluri, cristale - cristaluri, filete -fileturi, nivele - niveluri, rapoarte - raporturi, resoarte - resorturi, timbre - timbruri.
E posibil ca repartizarea celor două desinenţe de plural, -e şi -uri, la neutrele neologice, să fie determinată şi de tendinţa generală a limbii literare actuale de a se evita alternanţele fonetice din radical. Cum e şi firesc, la cele în -uri nu se realizează nicio alternanţă, indiferent dacă finala radicalului este vocalică sau consonantică. La cele în -e, singura alternanţă vocalică este o I oa, care se impune la neutrele în -on, -or. microfon - microfoane, aspirator - aspiratoare. Se înţelege de la sine că această alternanţă este susţinută de un model preexistent în flexiunea substantivelor indigene: tocător - tocătoare. Un sufix indigen -on nu există, dar modelul îl reprezentau substantivele terminate în -on de felul: plocon, pogon, zaton, cu pluralul în -e şi cu diftongarea lui 6: plocoane etc. Alternanţa 6 I oa s-a extins pentru opoziţia de număr la toate substantivele cu pluralul în -e care conţin vocala 6 la finala radicalului sau în structura fonetică a sufixului: microscoape,fazitroane, controale.
Se realizează şi două alternanţe consonantice: c I c, care e frecventă, şi g I g mai rară. Prima alternanţă este proprie mai ales substantivelor în -ic de provenienţă adjectivală şi, în general, celor în -c: cosmetic - cosmetice, toponimic - toponimice, panoptic - panoptice, caiac - caiace. Cealaltă alternanţă apare doar la câteva substantive: insectifug - insectifuge (de provenienţă adjectivală), catalog -cataloage, monolog - monoloage, necrolog - necroloage, sarcofag - sarcofage.
De fapt, problema alternanţelor se pune în mod special pentru neutrele în -uri, căci prin această desinenţă se evită într-adevăr schimbări mari în structura radicalelor monosilabice şi a celor în vocală. Aceasta corespunde tendinţei generale a limbii moderne de evitare a alternanţelor din radical, îndeosebi a celor vocalice.
E potrivit să arătăm aici şi faptul că repartizarea desinenţelor de plural la neutrele neologice este favorizată şi de unele modele existente deja în flexiunea substantivelor indigene. Şi în limba comună derivatele cu sufix fac, în general, pluralul în -e: piept, -uri, dar pieptar, -e, lanţ, -uri, dar lănţuş, -e. Aceste exemple sunt utile şi pentru constatarea că şi monosilabicele indigene au de regulă pluralul în -uri5, întocmai ca cele neologice. Totuşi, abaterile de la regula pluralului în -e a derivatelor sunt numeroase în limba comună: năsucuri, pătuţuri, pietrişuri, păpurişuri, puieturi (derivatele colective au -uri).
în cadrul neologismelor, adjectivele şi participiile substantivate au pluralul în -e: dirijabile, conservante, apelative, izolatoare, barbiturice, maximale, calorifere, cancerigene, raticide, vermifuge, staţionare, abstracte, lichide, reflexe, secrete; atentate, preparate, infiltrate etc. Excepţiile sunt puţine şi par a se distinge semantic: colorituri, conţinuturi, demersuri, descăzuturi, far daturi, gofraturi, liniaturi, odoraturi, presupusuri, servituri, subînţelesuri, zeţuituri; completuri, falsuri.
în concluzie, spunem că -uri este propriu neutrelor neologice cu radical monosilabic sau terminat în vocală, precum şi neutrelor cu o structură morfologică insuficient adaptată. Desinenţa -e este specifică neutrelor polisilabice, de regulă celor derivate cu sufixe.
Din punctul de vedere al frecvenţei şi generalizării în limba actuală, se poate face o deosebire importantă între cele două grupuri de neutre neologice. După aprecierile noastre (care, prin forţa lucrurilor, sunt subiective), doar cea 350-400 de neutre în -uri au întrebuinţare generală; celelalte sunt cuvinte cu circulaţie restrânsă la limbajele specializate. Această constatare ar dovedi că norma în -uri se impune neutrelor foarte recente, de întrebuinţare limitată stilistic şi caracterizate prin absenţa unor legături derivative cu alte cuvinte.
Situaţia aceasta s-ar asemăna, într-un fel, cu cea din prima jumătate a secolului al XIX-lea, când -uri era, la neologisme, mult mai frecvent decât în epoca ulterioară.
E greu de spus dacă preferinţa pentru -e a început, cum spune Iorgu Iordan, cu extinderea lui -uri la pluralul „colectiv şi concret" al femininelor. Dar oricare ar fi explicaţia strict lingvistică a productivităţii lui -e, trebuie să admitem, totuşi, că aceasta a fost mult favorizată de intervenţia cărturarilor latinişti. în Dicţionarul lui Laurian şi Masssim aproape toate neutrele neologice care circulau în epocă (şi) cu pluralul în -uri sunt înregistrate exclusiv cu -e la plural. Iată doar câteva exemple: azile, complemente, concepte, concerte, monumente, metale, minute, modele, muzee, opuscule, portrete, postamente, pretexte, procese, producte, segmente,
5 Vezi exemple la I. Coteanu, lucr. cit, p. 109 ş. u.
34
35
talente, teatre, temple, tribute etc. Cele în -uri sunt rare şi au radical monosilabic: moduri, opuri, tomuri, tonuri, turnuri, triburi, voturi, versuri.
De adăugat că în lucrările lui Cipariu pluralele în -e sunt, de asemenea, foarte frecvente. Se înţelege de la sine că latiniştii considerau pe -e, în raport cu -uri, ca un semn de latinitate mai evidentă a formelor de plural.
Oricum, marea frecvenţă a lui -e în româna actuală trebuie considerată ca o expresie gramaticală a relatinizării limbii.
„Studii şi cercetări lingvistice", XIX, 1978, nr. 3, p. 253-262
OBSERVAŢII ASUPRA SUFIXULUI GRAMATICAL -ez-AL VERBELOR NEOLOGICE
Verbele de conjugarea I cu sufixul -ez- la prezent au forme paradigmatice cu accent regulat. Tendinţa românei de a înlătura prin -ez- iregularitatea de accent la verbele în -a s-a manifestat de timpuriu, dezvoltându-se continuu până astăzi. Verbele primare de origine latină care au forme slabe la prezent sunt doar câteva: lucra, pisa, ura, veghea, via, vâna. Unele dintre acestea se foloseau în epoca veche (şi astăzi dialectal) şi fară sufix1, ceea ce ar dovedi că formele tari sunt anterioare celorlalte. Fenomenul sufixării gramaticale cu -ez- a apărut şi s-a dezvoltat deci pe teren românesc ca o soluţie pentru regularizarea accentului2 şi, probabil, pentru evitarea omonimiei cu formele nominale corespunzătoare (comp. verbele de mai sus cu substantivele lucru, ură, veghe, adjectivul vie). Numărul derivatelor, mai ales al celor cu prefixe caracterizate prin prezent slab este imens, încât s-ar putea spune că sufixul -ez- se impune ca o condiţie flexională pentru verbele de conjugarea I nou create.
Frecvenţa sufixului -ez- sporeşte considerabil în perioada de modernizare a românei literare, căci marea majoritate a verbelor neologice în -a, de origine latino-romanică sau create în interiorul limbii literare, se încadrează la acest tip de flexiune la prezent. Acestea sunt în număr atât de mare, încât se pune problema de a justifica nu prezenţa sufixului, care se conformează unei norme gramaticale active a românei moderne, ci absenţa acestuia din paradigma unui grup restrâns de verbe neologice. Aceasta şi constituie obiectul cercetării de faţă: relevarea trăsăturilor verbelor neologice folosite fară -ez- la prezent şi încercarea de a explica prin aceste caracteristici absenţa sufixului. Nu am luat în consideraţie aici verbele din fondul vechi al limbii, pentru că acestea se comportă întru câtva diferit de cele neologice. Totuşi, după cum se va vedea, unele referiri la verbele vechi se impun.
Prin sufixul -ez- în flexiunea verbelor se fixează o accentuare uniformă şi, totodată, se înlătură condiţia care determină realizarea alternanţelor fonetice la finele radicalului, desinenţa -i îndepărtându-se de radical prin intervenţia sufixului pozitiv.
Gruparea verbelor noi după sunetul final al radicalului ne descoperă tendinţa de a fi tolerate sau preferate în flexiunea acestora numai unele dintre alternanţele fonetice. în statistica (I) pe care am întocmit-o pe baza Dicţionarului invers (EA, 1957), am înregistrat pentru fiecare finală de radical numărul verbelor cu -ez- şi al
1 Cf. O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, II, p. 130-134. Cf. Al. Graur, Gramatica azi, p. 140.
36
37
verbelor fară -ez-; apoi (II) am dispus grupurile de verbe în ordinea crescândă a procentelor care privesc verbele fară sufix.
Totalul verbelor neologice din statistica întocmită este de 2.251, dintre care 1.868 (cea 83%) se folosesc cu sufixul -ez-, iar 383 (cea 17%), deci aproape a şasea parte din total, fără acest sufix.
După finala radicalului, verbele fară -ez- sunt următoarele:
-ii: continua
-f\ triumfa
-/: circula, contempla, exala
-Z\ acuza, recuza, scuza, refuza, amuza
-ţ: anunţa, enunţa, denunţa, renunţa, pronunţa
-p: anticipa, participa, (pre)ocupa, constipa, inculpa, disculpa, uzurpa
-b: (dez)aproba, conturba, perturba, inhiba, exhiba, sucomba
-v: conserva, releva, deriva, rezerva, dizolva, absolvă, observa, cultiva
-d: abunda, inunda, concorda, elida, preceda, rezida, acorda, aplauda,
conceda, poseda, comanda, recomanda, suspenda, confunda -n: emana, repugna, declina, înclina, predomina, domina, elimina, prelimina,
termina,   (pre)determina,   extermina,   condamna,   ordona, combina,
prosterna
-g: propaga, delega, nega, renega, dezagrega, obliga, intriga, naviga, promulga, divulga, aroga, deroga, conjuga, iriga, instiga, abroga
-m: aclama, declama, proclama, exclama, reclama, anima, deprima, imprima, comprima, reprima, suprima, exprima, oprima, afirma, confirma, infirma, transforma, asuma, consuma, rezuma
-r: declara, repara, prepara, separa, compara, enumera, spera, despera, prospera, adora, devora, ignora, evapora, consacra, adera, digera, considera, refera, deferă, prefera, diferă, transfera, aspira, respira, transpira, inspira, conspira, expira, conferă, admira, concura, procura, susura, murmura, asigura, conjura
-t: constata, refracta, respecta, manifesta, contracta, repeta, regreta, recita, felicita, incita, exercita, surescita, solicita, suscita, excita, profita, agita, achita, imita, vomita, precipita, necesita, palpita, merita, irita, evita, invita, ezita, insulta, consulta, exulta, rezulta, prezenta, reprezenta, confrunta, adopta, revolta, dezvolta, denota, raporta, comporta, transporta, importa, suporta, exporta, accepta, secreta, atesta, detesta, contesta, consista, persista, insista, asista, exista, coexista, subzista, rezista, persecuta, discuta, executa, comuta, imputa, disputa, asculta
-c: defeca, refeca, diseca, abdica, dedica, predica, revendica, indica, pacifica, specifica (83 de verbe în -fica), implica, explica, replica, fabrica, critica, intoxica (numeroase verbe în -ied), inculca, aloca, disloca, invoca, convoca, provoca, revoca, demarca, demasca, confisca, educa.
Am selectat aceste verbe potrivit modului în care le folosim noi înşine, convinşi de ideea că nu există deosebiri esenţiale din acest punct de vedere între vorbitorii de limbă literară actuală. Unele verbe figurează totuşi cu forme sufixate
în DLRM (inhiba, exhiba, perturba, ignora, naviga, elida, participa etc.), dar, pentru că circulă frecvent astăzi fară sufix, am considerat necesară includerea lor pe lista. Am exclus din această înşirare câteva verbe cu caracter pur tehnic, precum şi unele derivate (în limba de origine) rare şi nesemnificative; absenţa acestora nu modifică în niciun fel rezultatele cercetării noastre.
Foarte multe dintre verbele cuprinse în lista noastră comportau sufixul -ez- la prezent în limba literară din secolul al XIX-lea şi începutul secolului nostru: dizolvează, aplaudează, posedează, comandează, repetează, imitează etc.; Iorgu Iordan3 notează formele: coincidează, executează, iritează, preparez, reclamează, recomandez, să scuzez, sperez, observând că variantele cu sufix par mai arhaice decât celelalte. Şi astăzi sunt verbe care se folosesc cu ambele variante: triumfă şi triumfează, degajă şi degajează, naviga şi navighează, ignoră şi ignorează etc., mai frecvente fiind însă cele fară sufix. în graiurile populare, preferându-se accentuarea uniformă a paradigmei prezentului la verbele noi care pătrund din limba cultă, acestea se folosesc de regulă cu -ez-. De exemplu, în graiurile din nordul Transilvaniei sunt obişnuite forme de felul: achitez, aplaudez, educhez, fabrichez, repetez4. Limbajul popular reface, într-un fel, tratamentul la care chiar limba literară a supus iniţial pe cele mai multe dintre verbele neologice în -a. Am deduce de aici că, în perioada de acomodare a lor, într-o variantă anumită a limbii, aceste verbe se integrează la tipul în -ez- de prezent. Variantele fară sufix sunt ulterioare.Toate acestea dovedesc că tendinţa acţionează în sensul abandonării sufixului.
Trebuie arătat totodată că învăţaţii latinişti din secolul trecut au încercat, şi au reuşit într-o oarecare măsură, să impună formele de prezent tare ale multor verbe neologice, mai ales de origine latină, din considerentul că prin variantele fară sufix verbele în -a reflectă mai bine etimonurile latineşti5. De exemplu, Laurian şi Massim folosesc în prefaţa Dicţionarului forme ca: să altere, să demonstre, se invocă, se incorpora, milita, să autorize, să amende, să complete, iar în corpul Dicţionarului propriu-zis recomandările privind utilizarea variantelor tari sunt foarte frecvente. De aceea nu este riscant să afirmăm că latiniştii au contribuit în mod practic la „prestigiul" variantelor fară sufix. în general „influenţa prototipului străin"6, fie latin, fie romanic, a fost hotărâtoare în fixarea variantelor tari ale multor verbe neologice în -a.
Trebuie menţionată observaţia lui Iorgu Iordan privind opoziţia stilistică pe care o realizează cele două variante: cele în -ez- au fost simţite de unii scriitori mai «arhaice", mai „populare", faţă de cele fară sufix, considerate mai „culte", mai «expresive", cu o valoare stilistică mai mare. Această distincţie ni se pare valabilă Şi pentru stadiul actual, cel puţin în legătură cu verbele care circulă cu ambele variante (intriga, degaja, triumfa, conforma etc.).
Limba română actuală, p. 136.
4 Gh. Pop, Maramureş, p. 150.
5 Cf. Al. Graur, Tendinţe, p. 244.
6 Iorgu Iordan, op. cit., p. 135.
38
39
Dar nici distincţia stilistică, nici influenţa prototipurilor străine (latine sau romanice) nu se realizează fară intervenţia unor factori interni de natură gramaticală sau lexicală.
Statistica pe care am întocmit-o ne descoperă, din punctul de vedere al comportamentului în flexiune al finalei radicalului, două grupuri mari de verbe care se conjugă de preferinţă fară sufix:
1. Verbele cu radicalul în -c, -g prezintă variante fară -ez- în proporţie de cea 73% (adică 174 de verbe din totalul de 222). Rezultă de aici tendinţa de a se evita alternanţele c/k', g/g, necunoscute (sau cel mult incidentale) în flexiunea verbelor vechi (exemple rare: se oftichează, îngrechează, dar mai frecvent: te oftici, îngrecez; vărghează, se încovrighează, dar în sec. al XVI-lea: întunecază). Neologisme în -chea, -ghea nu există, pentru ca finalele de radical -g- să poată fi abstrase ca termeni ai alternanţelor c/k, g/g (Verbele vechi în -chea, -ghea se conjugă cu -ez-: împerechea, îngenunchea, întortochea, veghea, priveghea, dar deochea, cu forme tari la prezent7.)
Se preferă deci şi la neologisme alternanţele proprii verbelor vechi în -c, -g: c I c>g/ g- evoc - evoci, divulg - divulgi (ca în plec - pleci, bag - bagi).
2. O preferinţă deosebită pentru formele fară sufix se constată şi la verbele cu radicalul în t (şi -st), ceea ce înseamnă că se tolerează alternanţa 11 ţ (şi st I şt), mai ales că multe dintre cele care aveau prezentul în -ez- în deceniile precedente au trecut astăzi la tipul de prezent fară -ez-: vomita, palpita, adopta, atesta etc.
Din examinarea celor două grupuri de verbe cu forme tari la prezent (având radicalul în -c, -g, -t), care însumează 246 din totalul general de 383, deci aproape două treimi, se observă că tendinţa actuală este de a fi integrate la tipul de prezent fară -ez- sau de a abandona sufixul verbele în al căror radical se pot realiza alternanţe cu o africată (c, g, ţ) ca al doilea termen. Acestea sunt, de fapt, alternanţele consonantice cele mai frecvente din flexiunea verbului românesc.
Privind lucrurile din perspectivă inversă, constatăm că există o serie însemnată de grupuri de verbe caracterizate prin absenţa aproape constantă a variantelor fară sufix. E vorba de verbele cu radicalul în -e, -i, -i, -u (excepţie: continua), în -s (şi -es), -ş, -j, -/(excepţie: triumfa, cu ambele variante), în -/ (cu trei excepţii la totalul de 163 de verbe), în -z (cu cinci excepţii, toate în -uz, la totalul de 397 de verbe). Se pot adăuga aici şi verbele în -/, considerând că cele şase care se abat de la regulă (anunţa, enunţa etc., toate în -unt) formează o serie etimologică şi, deci, se pot reduce la o singură excepţie. Prin urmare, verbele cu radicalul în vocală, în consoană continuă, în africată se caracterizează prin forme slabe la prezent. E posibil ca, în ce priveşte direct flexiunea (cel puţin a câtorva dintre aceste grupuri), unul dintre motive să fie nevoia de a se evita prin -ez
7 Pentru problema flexiunii verbelor cu radicalul în -c, -g, vezi discuţia amănunţită la Alf Lombard, Verbe, I, p. 529.
omonimia dintre persoana 1 şi a 2-a singular la verbele cu radicalul în vocală (tipuri: eşua, laurea, graseia, sublinia) sau quasi-omonimia la cele cu radicalul în -Ş-> -f ~t (tipuri- aranja, ataşa, tapiţa).
Revenind la formele fară sufix, arătăm în continuare că prezentul forte al unui grup important de verbe neologice se explică prin întrebuinţarea acestora cu predilecţie la persoana a 3-a. E vorba fie de verbele cu subiectul incompatibil cu altă persoană decât a 3-a (consistă, necesită), fie de acelea însoţite de un pronume aton ca obiect al persoanei (deprima, imputa), fie de reflexive impersonale şi, mai ales, pasive - în general verbe folosite extrem de frecvent la persoana a 3-a. Contribuie la frecvenţa acestei forme şi imperativul, care este omonim la singular cu persoana a 3-a a indicativului prezent. Iată o listă alfabetică de astfel de verbe: abroga, absolvă, abunda, acuza, afirma, aloca, amplifica (numeroase verbe în -fica), amuza, anticipa, anunţa, aproba, concorda, concura, conferă, confisca, conserva, consista, convoca, denota, denunţa, deprima, deriva, dezagrega, digera, divulga, dizloca, dizolva, elida, elimina, emana, enunţa, evapora, exala, expira, explica, exprima, implica, imputa, inculpa, infirma, inspira, intriga, inunda, iriga, necesita, ordona, preceda, preocupa, proclama, promulga, recuza, refuza, releva, reprezenta, repugna, rezida, rezulta, scuza, suprima, susura.
Forma de persoana a 3-a are un conţinut cu un caracter oarecum independent de al celorlalte; ea nu este implicată în modificarea finalei radicalului (la indicativ prezent) şi nici nu determină, ca persoana 1, pe cel de-al doilea termen al unei alternanţe; de asemenea, spre deosebire de celelalte persoane, nu se caracterizează prin oxitonie, din cauza prezenţei unui morfem pozitiv după radical (ordonă, suprimă). Prin faptul că e grupat cu un morfem pozitiv exprimat prin vocala ă, care nu modifică timbrul consoanei precedente, radicalul pare mai bine conservat în flexiune la forma de persoana a 3-a şi raportat mai direct la etimon decât în cazul celorlalte persoane. Opunându-se celorlalte două persoane considerate împreună, persoana a 3-a poate reprezenta un punct de plecare pentru acestea, deci radicalul de la această persoană se putea impune în toată paradigma de prezent a unui verb personal.
Dat fiind că frecvenţă foarte mare la persoana a 3-a pot avea şi unele verbe în -ez- (oxida, obseda, perima, solda), criteriul frecvenţei nu trebuie considerat definitoriu pentru verbele fară -ez- decât în asociere cu alte criterii. Se observă, de exemplu, că toate verbele din lista de mai sus au, fără excepţie, radicale polisilabice. Prin urmare, prezenţa sau absenţa lui -ez- este condiţionată şi de structura silabică a radicalului. Verbele cu forme de prezent tare au radicalul constituit din cel puţin două silabe. Dimpotrivă, cele cu radical monosilabic, în număr de cea 250, au prezent slab, cu excepţia a patru verbe: nega, risca, scuza, spera, al căror prezent tare trebuie explicat în alt chip.
Se pot desprinde din lista noastră câteva grupuri de verbe constituite în familii bazate pe nuclee monosilabice; acestea din urmă, cuvinte-cuib, se conjugă cu sufix, iar celelalte, care sunt derivate în limba de origine, nu comportă sufix la prezent. Iată câteva grupuri de acest fel:
40
41
clama (clamez) - declama, aclama, reclama, proclama, exclama cita (citez) — recita, incita
para (parez) - repara, separa, prepara, compara
sista (sistez) - insista, asista, persista, consista, subzista, rezista
testa (testez) - atesta, contesta, detesta.
în multe cazuri, cuvântul-nucleu nu există printre neologismele din română care formează o familie derivativă, dar acestea îl presupun prin elementele iniţiale de derivaţie pe care le comportă: anunţa, enunţa, denunţa, renunţa, pronunţa (comp. lat. nuntiare); deprima, imprima, comprima, exprima, reprima, suprima, oprima (comp. lat. premere); aroga, deroga, abroga (comp. lat. rogare); afirma, confirma, infirma (comp. lat. fîrmare); invoca, convoca, revoca, provoca (comp. lat. vocare); refera, deferă, diferă, prefera, transfera (comp. lat. fer o, ferre). în paranteză figurează verbul de bază din latină, chiar dacă în unele cazuri se impunea cel din franceză sau din italiană.
De fapt se observă că aproape toate verbele din lista dată conţin un element prefixai, totdeauna neaccentuat, de felul: e-, ex-, co-, corn-, a-, ab-, ad-, de-, dis-, in-, per-, pre-, pro-, re-, trans-. De aici părerea lui Lombard8 că verbele neologice care conţin aceste elemente sunt interpretate şi de vorbitorii români ca derivate cu prefixe (evident, împrumutate astfel), având un nucleu monosilabic pe care în mod fatal cade accentul. Oxitonia radicalului şi caracterul monosilabic al rădăcinii (deci polisilabic al radicalului) ar fi, după Lombard, cauza probabilă a absenţei sufixului -ez- la prezentul acestor verbe. Cele cu accent paroxiton, puţine la număr, se explică prin latină sau italiană: murmur, anticip, particip, consider, aplaud, felicit, solicit, precipit, necesită, merit, determin, extermin (dar: termin şi termin), predomin (dar: domin şi domin). în unele cazuri accentul se explică analogic: susur (după murmur), enumer (după număr). Verbele în -fica şi -ica (tip: specific, multiplic, critic) au radical paroxiton (cele mai multe dintre ele) ca în italiană şi latină; în româna vorbită actuală e frecventă şi varianta oxitonă: specific, multiplic.
Prezenţa sau absenţa sufixului -ez- la neologisme este determinată şi de un factor lexical: prin acest sufix gramatical se evită omonimia formei verbale cu corespondentele nominale care au radical comun cu verbele respective9. De exemplu, punctez, stochez, celebrez, maschează, pompează, echipează, formează etc. ar deveni, prin una dintre formele personale, omonime cu numele punct, stoc, celebru, mască, pompă, echipă, formă etc., dacă s-ar conjuga fară sufix. în general, verbele cu forme de prezent tare nu sunt în situaţia de a crea omonimii. La cele 383 de verbe fără sufix apar doar 33 de omonimii, număr infim în comparaţie cu al celor pe care le-ar crea verbele cu sufix, dacă nu ar avea acest morfem la prezent. Iată lista formelor nominale omonime: triumf, refuz, anunţ, denunţ, conservă, rezervă, acord, comandă, consum, susur, murmur, respect, manifest, regret, profit, merit, insultă, consult, prezent, revoltă, raport, transport, import, export, suport, accept, predică, replică, fabrică, critică, transfer. Nu considerăm necesar să insistăm asupra faptului că aceste omonimii sunt tolerabile datorită intervenţiei unor distincţii de semantică, distribuţie, frecvenţă etc.
8 Verbe, I, p. 288.
9 Cf. Lombard, ibid; Al. Graur, Tendinţe, p. 244.
42
în concluzie, se poate spune că în româna actuală există tendinţa ca un număr tot mai mare de verbe neologice în -a să se conjuge la prezent fară sufixul -ez-. Preferinţa pentru formele tari de prezent se manifestă în mod special în limbajul cult; de reţinut distincţia stilistică (cult: popular sau nou : învechit) remarcată de Iorgu Iordan între variantele cu sufix şi cele fară sufix. în favoarea formelor fară sufix au acţionat influenţele moderne latino-romanice; scriitorii latinişti au impus multe verbe cu variante fară -ez-. Din punctul de vedere al alternanţelor de la finala radicalului, se observă că între două tipuri de alternanţe, unul frecvent în flexiunea verbelor din fondul autohton, altul necunoscut sau rar, verbele neologice preferă pe cel vechi, sacrificând sufixul -ez-; este cazul alternanţelor care au o africată ca al doilea termen.
Punctul de plecare al unora dintre variantele fară -ez- îl reprezintă forma de persoana a 3-a. Ca structură silabică, verbele fară -ez- au radical polisilabic; cele mai multe conţin un element prefixai neologic. Verbele cu radical monosilabic nu se dispensează de prezenţa sufixului. Accentul este, de regulă, oxiton; paroxitonia radicalului este o excepţie şi se explică, în mod particular, prin raportare la etimoane latine şi italiene sau prin analogie.
Prin sufixul -ez- se evită o omonimie de tip lexical; prezenţa aceluiaşi sufix la verbele cu radical în vocală sau în unele consoane continue înlătură o omonimie morfologică.
„Studii şi cercetări lingvistice", XXVI, 1975, nr. 3, p. 247-254
SCRISOAREA LUI NEACŞU (1521)
Se ştie că primul text original în limba română cunoscut până acum este o scrisoare particulară a boierului Neacşu din Câmpulung adresată lui Johannes Bekner, judele sas al Braşovului, prin care acesta este informat confidenţial că turcii pregătesc o incursiune în ţinuturile de peste munţi şi că e posibil ca o parte a oştilor otomane să treacă prin Ţara Românească.
Documentul a fost descoperit de Nicolae Iorga la începutul secolului trecut în arhivele din Braşov, unde se şi păstrează până astăzi. A fost publicat prima oară în Documente Hurmuzaki, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 843. Scrisoarea nu e datată, dar din conţinutul ei, raportat la unele însemnări oficiale din documentele turceşti ale vremii, rezultă cu exactitate că a fost redactată la 29 sau 30 iunie 1521.
Reproducem textul integral în transcriere cu litere latine:
«f Mudromu i plemenitomu i cistitomu i Bogom darovannomu zupan Hanăş Begner ot Braşov mnogo zdravie ot Neacşul ot Dlugopole [= înţeleptului şi de bun neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului, dumisale Hanăş Begner din Braşov multă sănătate de la Neacşul din Câmpulung].
I pak [= şi iarăşi] dau ştire domnietale za [= pentru] lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au venit un om de la Nicopoe de mie me-au spus eă au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniata pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den tote oraşele câte 50 de omin să fie în ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţarigrad cum vor treace acele corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de lucrul lu Mahamet beg cum am auzit de boiari ce sânt megiiaş şi de genere-miu Negre cumu i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara Rumânească iară el să treacă. I pak să ştii domniiata că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniele voastre. I pak spui domnietale, ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnietale, iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
I Bogî te veselit, amin [= şi Dumnezeu să te bucure, amin]».
Aceasta este celebra Scrisoare a lui Neacşu1. Evenimentul politic de care e vorba aici şi care înlesneşte detaliile de datare face parte din marea campanie pe
1 Am reprodus textul după Boris Cazacu, Pagini de limbă şi literatură română veche, Bucureşti, 1964, p. 24-25. Pentru interpretarea grafiei, v. Mioara Avram, în Crestomaţie romanică, ^tocmită sub conducerea lui Iorgu Iordan, I, Bucureşti, 1962, p. 144-150. Ediţiile textului şi
44
45
care Soliman al II-lea Magnificul o pregătea pentru cucerirea Ungariei, campanie care avea să se încheie, după cum se ştie, în 1525, odată cu bătălia de la Mohacs. ^
Formula protocolară de adresare şi urarea de încheiere sunt în limba slavă. în scrisorile din arhivele Bistriţei, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, formulele de acest fel sunt redactate în româneşte.
Scrisoarea lui Neacşu este de o rară frumuseţe, o scrisoare cu un conţinut foarte bogat, redat într-un stil direct, concis, extrem de clar. Se poate constata uşor că nu diferă esenţial de limba vorbită astăzi. Observăm mai întâi că textul e construit pe tiparele sintactice specific populare. Ordinea propoziţiilor exclude orice ambiguitate, asigură claritatea deplină a textului. Fraza a doua, de exemplu, e construită dintr-un lanţ de şase propoziţii, fiecare dintre ele funcţionând atât ca regentă pentru următoarea, cât şi ca subordonată faţă de precedenta. Această simplitate sintactică e proprie limbajului popular vorbit. O observaţie importantă privind organizarea sintactică simetrică este aceea că toate cele opt fraze, care compun textul scrisorii, încep cu propoziţii principale al căror predicat e redat prin verbe de informare: dau ştire, să ştii (de patru ori, cu înţelesul „află", „ia aminte") Şi spui (de trei ori). Aceste verbe cer completive directe (de exemplu: Să ştii domniata că au venit un om de la Nicopoe). Dintre elementele introductive, distingem, ca frecvenţă, conjuncţiile şi, că, de şi, mai ales, adverbul relativ cum, care apare de şase ori, cu valoare modală sau, uneori, completivă. Remarcăm, de asemenea, că fiecare frază e introdusă prin ipak, care, de fapt, e traducerea în slavă a lui şi, şi iar, cu valoarea narativă din limbajul nostru popular. De altfel conjuncţia copulativă i, un slavonism literar, ne întâmpină până târziu, în secolul al XIX-lea, în limbajul de cancelarie.
Din punct de vedere morfologic, e de reţinut, între altele, abundenţa pronumelor, a celor personale şi de politeţe (domniata, domniile voastre), a pronumelor relative, demonstrative, toate acestea cu o mare valoare stilistică în textele epistolare; se pune astfel în lumină caracterul vorbit al limbii textului. La aceasta contribuie şi numărul mare de construcţii şi cuvinte (uneori şi fonetisme şi fapte morfologice) specific populare, de exemplu: dau ştire, lucrul turcilor (= acţiunea, fapta), aimintrea, s-au dus în sus pre Dunăre, a văzut cu ochii lui, locul cela strimtul (e vorba de Porţile de Fier), am auzit de boiari (=am aflat de la boieri), megiaşi,genere-miu, i-au dat slobozie (=voie, libertate), lotru (= tâlhar, răufăcător), are frică mare, pre io-i va fi voia (io „unde"), mai vîrtos, mai marele miu, aceste cuvinte să ţii domniata ta la tine (adică „să nu divulgi secretul") etc.
Vocabularul este aproape în întregime de origine latină. Mai mult, aceste cuvinte sunt fundamentale în uzul limbii: a da, a şti, a auzi, a vedea, a înţelege, a veni, a trece, a ieşi, a prinde, a ţine, lucru, împărat, om, ochi, ajutor, cuvânt, ginere. De asemenea, pronumele şi elementele de relaţie (adverbe, conjuncţii, prepoziţii) sunt, toate, de provenienţă latină. Numai vreo zece unităţi lexicale provin din limbile vecine, ceea ce este extrem de puţin raportat la totalul lexicului
bibliografia sunt indicate în Crestomaţia limbii române vechi, vol. I (1521-1639), întocmită în cadrul Institutului de Lingvistică din Bucureşti de un colectiv coordonat de Alexandru Mareş, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, p. 51-52.
din structura scrisorii: corabie, oraş, meşter, boier, megiaş, slobozie, voie, frică, lotru, a păzi2.
Unele trăsături arhaice, mai ales de ordin fonetic (den, pre, corăbii, vor treace), nu creează dificultăţi de înţelegere cititorului de astăzi, indiferent de nivelul culturii sale lingvistice. Aceste trăsături sunt obişnuite şi în scrisul românesc din veacurile următoare şi chiar în unele variante ale limbii populare actuale. Evident, nu luăm în seamă aici particularităţi de grafie, inerente textelor din secolul al XVI-lea.
Ceea ce ni se pare însă foarte important este faptul că lectura acestui text ne creează nu o simplă impresie, ci chiar o convingere, certitudinea că la 1521 exista deja o tradiţie a scrisului în limba română. Sintaxa textului este elocventă în acest sens. Această afirmaţie este susţinută, de altfel, şi de însemnările anterioare datei de 1521, care fac aluzie la scrierea în limba română încă de la sfârşitul secolului alXIV-lea.
Aşadar, românii vor fi scris în limba lor maternă cu mult înainte de Scrisoarea lui Neacşu. Aceasta rămâne însă ca primul nostru document de limbă română, întrucât ea este, până astăzi, singura descoperită pentru perioada de început a secolului al XVI-lea.
„Vieaţa nouă", fondator O vid Densusianu, serie nouă, director loan Şerb, anul I, nr. 8-9-10, 1992, p. 120-121
2 Cf. Valentin Chelaru şi Elisabeta Şoşa, Elements lexicaux de structure romane dans le premier document roumain original, în „Actele celui de al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică", I, Bucureşti, 1971, p. 995.
46
47
PROCEDEE DE LIMBĂ VORBITĂ INTR-UN TEXT DE LA 1600
Scrisorile de la Bistriţa, care datează din jurul anului 1600, sunt o sursă foarte importantă de cunoaştere a limbii române vorbite. După cum se ştie, acestea au fost publicate mai întâi de N. Iorga1 şi, mai târziu, cu acribie filologică, de Al. Rosetti2. Din cele cincizeci de scrisori ale selecţiei lui Al. Rosetti, cea care invită pe cititor să se întoarcă mereu la o nouă lectură este Scrisoarea lui Cocrişel, un titlu convenţional, pe care îl dăm după numele celui care „semnează". Este un text care surprinde prin imagini proprii stilului vorbit sensibilitatea artistică a cititorului rafinat. Acesta trebuie să fi fost şi motivul pentru care Al. Rosetti a inclus Scrisoarea într-o antologie de texte literare întocmită după aprecieri proprii3.
Reproducem textul Scrisorii modernizând ortografia în măsura în care aceasta este irelevantă pentru analiza lingvistică propriu-zisă. Păstrăm fonetismele arhaice şi dialectale.
„Scriu închinăciune şi multă sănătate părintelui meu Spiridon şi maiciei meale Costandeei şi dup-aceea vă dau ştire că simţul viu pană acmu, nu-s perit, ce amu scăpat de la Belgrad, când au bătut Mihaiu Vodă războiu cu ungurii. Deci m-au prinsu neşte sasi, deci a vrut să mă taie. Eu m-amu rugatu şi am spus că simt fecior Mogăldei, deci nu m-au perdut. Deaci eu amu trimes carte la Andriiaş din Bistriţă. El au trimis la sasi de m-au cerşit. Ei au cerşiut 300 talere, iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 talere şi m-au adus la Bistriţă. Eu amu spusu că m-au prinsu Mihaiu-Vodă la Hotin şi m-au dus în Ţara Ungurească. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzău den ceriu să nevoiţi să mă scoteţi lăngă voi în ţară creştină şi să nevoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicului că eu dzacu în temniţă de mă mănâncă lutul şi păduchii. Şi eu amu spus cătră Andriiaş că simtu nepot de frate şi fecioru de suflet giurat în besearecă. Deci iară mă rog domnilor-
1 N. Iorga, Documente româneşti din Arhivele Bistriţei. (Scrisori domneşti şi scrisori private), I, Bucureşti, 1899-1900, p. 6-7, nr. XI; Id., în Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu Hurmuzaki, XV/l, (1358-1600), Bucureşti, 1911, p. 773, nr. MDXCIY.
2 Al. Rosetti, Lettres roumaines de la fin du XVf et du debut du XVIT sfecle tirees des Archives de Bistritza (Transylvanie), Bucureşti, 1926; în acelaşi an, şi în „Grai şi suflet", II/2, p. 236-237; Id., Scrisori româneşti din Arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, 1944, p. 33-34. Pentru alte ediţii, v. Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Crestomaţia limbii române vechi, volumul I (1521-1639) (coord. Al. Mareş), [Bucureşti], 1994, p. 148-149.
3 Al. Rosetti, Câteva precizări asupra literaturii române. Bucureşti, 1972, p. 12: „Scrisoarea lui Cocrişel (înainte de 1 noiembrie 1600), expresie a unei sincere sensibilităţi, apropiată, prin naivitatea exprimării, de unele producţii ale lui Francois Villon".
48
vostre să nu mă zăbăviţ aice, ce să mă scoteţ, măcar numai d-aş presi cu trupul încă sa ies în ţara, că io mor de dorul vostru. Şi îmbătrănescu şi am făcut o barbă pană în brău. Şi să afle aiasta scrisoare a mea sănătos pre domnevostră, o(t) gospodi, amin.
Feciorul vostru Cocrişel şi sămtu numai cu cămeşa.
La părintele miu, la Spiridon"4.
Aceasta este vestita Scrisoare a lui Cocrişel; originalul se păstrează în Arhivele Statului din Cluj-Napoca. Din cuprinsul ei reiese că un nepot de frate al vornicului moldovean Mogâldea scrie părinţilor săi adoptivi să-1 scoată din temniţa în care-1 ţineau autorităţile din Bistriţa.
Limba vorbită din acest text nu diferă, în esenţă, de cea de astăzi. Se poate spune, prin urmare, că, în raport cu limba cultă, varianta vorbită este mai rezistentă în timp, susceptibilă de mai puţine schimbări, ceea ce sperăm să rezulte şi din analiza faptelor de limbă vorbită din textul Scrisorii lui Cocrişel.
1. Un procedeu de limbă vorbită constă în abundenţa de propoziţii scurte, cele mai multe fiind introduse printr-o conjuncţie. Al. Rosetti, în studiul introductiv al ediţiei (p. 44), ilustrează acest procedeu cu exemple excerptate chiar din scrisoarea pe care o analizăm aici5: Şi după aceea vă dau ştire ... ce am scăpat de la Belgrad [=Alba Iulia] ... deci m-au prins ... deci a vrut să mă taie ... deci nu m-au perdut. Deaci eu am trimes carte ... el au trimis la sasi ... Deci mă rog domnilor vostre ... şi eu am spus ... deci iară mă rog ... şi îmbătrănescu ... şi am făcut o barbă pană în brău ...şi să afle aiastă scrisoare a mea.
Frecvenţa conjuncţiilor şi şi deci (aceasta e apropiată semantic de adverbe: de aci > deaci, deci) e o modalitate de a relata, cu pauze, succesiunea acţiunilor. Limbajul e mai concret, expresie a gândirii elementare a omului simplu. Deci e frecvent şi astăzi în limbajul expozitiv, mai puţin cerebral; la origine, exprimă un raport local, apoi temporal şi, în urmă, concluziv ori chiar copulativ, sfârşind prin a pierde orice valoare.
Din analiza sintactică a frazei se observă că domină propoziţiile principale (20) şi cele obiective directe (13), ceea ce concordă întru totul cu caracterul de text adresat redactat în limba vorbită. Verbele dau ştire, au vrut, am spus, mă rog, să nevoiţi cer în mod necesar exprimarea obiectului acţiunii. Cele câteva propoziţii subordonate, organizate în topică lineară, sunt introduse prin conjuncţii comune, specifice vorbirii populare uzuale: când (au bătut); de (m-au cerşit); de (mă mănâncă lutul); de(-aş presi); că (io mor de dor). în limba vorbită, că şi de au valori numeroase. în fraze, propoziţiile principale se află pe primul loc. Aceeaşi simplitate sintactică de tip popular vorbit, care exclude ambiguităţile, se întâlneşte şi în Scrisoarea lui Neacşu (1521)6, precum şi în textele de aceeaşi natură de mai târziu şi chiar în zilele noastre.
Vezi şi transcrierea lui B. Cazacu, Pagini de limbă şi literatură română veche, Bucureşti, 1964, p. 28-30, care crede că „s-ar putea presupune că această scrisoare a fost dictată de Cocrişel unui diac sas". Noi ne-am orientat mai mult după transcrierea lui Al. Mareş.
5 Vezi şi Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 526, unde se reiau exemplele.
6 Pentru analiza sintactică a acestui text vezi articolul nostru din „Vieaţa nouă", serie nouă, I, 1992, nr. 8-9-10, p. 121.
49
2. Repetiţia directă sau prin sinonime este alt procedeu de limbă vorbită, care se impune din nevoia de a se insista asupra a ceea ce este foarte important în comunicare. De exemplu, verbul a se ruga apare de trei ori în cuprinsul scrisorii, a scoate de două ori şi, la fel, a prinde, a pierde, a trimite, a cerşi, a se nevoi ş.a. în alte scrisori cuprinse în ediţia Rosetti, procedeul acesta este mult mai frecvent7.
3. Prin abundenţa frazelor scurte şi prin caracterul de text adresat se justifică şi prezenţa în număr mare a pronumelor: „şi să afle aiasta scrisoare a mea sănătos pre domnevostră"; „eu m-amu rugat"; „io mor de dorul vostru"; „el au trimes" etc. Pronumele personal neaccentuat cu valoare de obiect direct e întâlnit în tot textul: „m-au prins", „nu m-a perdut"; „să mă taie"; „m-au adus"; „să mă scoteţ", „să nu mă zăbăviţ".
4. Atribuim limbii vorbite construcţiile cu dativul adnominal: fecior Mogăldei", precum şi pe cele cu dativ prepoziţional: „au trimis la sasi"; „eu amu trimes carte la Andriiaş"; „amu spus cătră Andriiaş". De adăugat aici construcţia la (din) Bistriţă, nume propriu feminin precedat de prepoziţie şi fară articol definit întocmai ca numele masculine. în graiurile dacoromâne din nord, şi antroponimele feminine se construiesc fară articol: Ană, Marie, Floare.
Apoziţia este acordată cu numele, o caracteristică sintactică a limbii vechi conservată până astăzi în vorbirea populară: „maiciei meale Costandeei"; „să daţi ştire părintelui miu Mogăldei vornicului"; „lapărintele miu, la Spiridon".
5. Textul Scrisorii, fiind o naraţiune realizată în limba vorbită, are o compoziţie lexico-gramaticală inegală, adică 40 de apariţii verbale, 33 substantivale şi 4 adjectivale. Acest raport asigură textului o concentraţie maximă, întemeiată pe numărul mare de verbe, ceea ce e face ca, la nivelul sintactic, să domine propoziţiile scurte.
Cu puţine excepţii, vocabularul din această scrisoare este concret, exprimă acţiuni şi lucruri elementare legate de universul imediat al vorbitorului simplu. în acest sens, se pot remarca locuţiuni ca: a da ştire, a bate război, a trimite carte (sinonimul scrisoare nu se grupează cu acest verb). Din semantica lui a omorî e preferat un sinonim mai concret, a tăia; la fel, ţară e folosit articulat („să ies în ţara"), căci are o semnificaţie mai exactă (ca a numelor proprii), de „ţinut de naştere, moşie, patrie"; în Ţara Ungurească face parte din nomenclatura topică veche de tip popular. Câteva cuvinte şi forme gramaticale sunt proprii graiului din aria nordică: simt, sămt arh. (= sânt, cu n > m prin diferenţiere de t), acmu, aiastă, fecior, vostre (cu oa > o).
Se pot adăuga verbe ca a scăpa, a prinde, a pierde, a cere (cu participiul arhaic cerşit, ori contaminat cu cel nou: cerşiut), a scoate, a se duce, a zăcea, a spune, a îmbătrâni etc., verbe uzuale care exprimă acţiuni concrete, vizând aspecte elementare ale existenţei omului.
7 Al. Rosetti, Lettres, p. 43.
6. Lexicul Scrisorii este, din punct de vedere etimologic, de provenienţă latină. Excepţiile, puţine, sunt mai toate de origine slavă: maică, război, ungur, taler (bg.?), a se nevoi (din nevoie, sl.), vornic, temniţă, a zăbovi, trup, măcar (ngr.), a presi „a rezista" (incert, dar nelatin). Cuvintele latineşti care apar aici sunt, aproape toate, fundamentale în uzul concret al limbii.
Compoziţia etimologică a lexicului este la fel şi în Scrisoarea lui Neacşu (1521): fondul latin este preponderent, doar vreo zece unităţi lexicale sunt de altă origine8. în general, în textele noastre vechi, fie traduceri, fie mai cu seamă originale, vocabularul latin este dominant. S-ar putea spune că, cu cât textul este mai vechi, cu atât elementele latine sunt mai numeroase. învăţaţii români de la mijlocul secolului al XIX-lea făceau adesea această remarcă de bun simţ. B. P. Hasdeu, analizând cu entuziasm fondul latin al unui psalm din Coresi, confruntat cu textul corespunzător din Vulgata, se întreba retoric: „Dacă limba noastră era atât de pură pe la 1577, cu cât şi mai latinească trebuia să fi fost ea cu o sută de ani şi mai sus?"9 Pentru Hasdeu, identităţile dintre versiunea românească a Psaltirii (editată de el în 1881) şi Vulgata se explică nu prin influenţa modelului latin, ci prin natura „latină" propriu-zisă a limbii române. Ideea aceasta venea, de fapt, de la T. Cipariu, care arătase că româna veche „era cu mult mai curată în forme şi mai avută în cuvinte romane de cum este astăzi... Mărturie, afară de toată îndoiala, ne sânt cărţile bătrâne de la a. 1570 până cătră a. 1700"10. Şi Heliade, mai devreme, care recomanda contemporanilor să urmeze „limbii cei bisericeşti" pentru înfăptuirea limbii literare unitare, avea în vedere faptul că limba veche era „mai clasică" - după cum se exprimă I. Gheţie - adică „avea un fonetism şi o morfologie mai arhaice, ceea ce o făcea să se apropie mai mult de latină"11. După Gheţie, Heliade s-ar fi referit la perioada 1750-1780, când aceleaşi texte religioase se retipăreau, fară modificări, în toate centrele culturale româneşti. Trebuie observat însă că secolul al XVIII-lea a reprezentat doar epoca de încheiere a procesului îndelungat de unificare, început odată cu tipăriturile lui Coresi. Difuzarea fară dificultăţi a textelor religioase pe tot cuprinsul românesc se datorează mai ales faptului că limba vorbită era unitară, constituită, în esenţă, pe fondul latin moştenit.
8 Cf. Valentin Chel am şi Elisabeta Şoşa, Elements lexicaux de structure romane dans le premier document roumain original, în Actele celui de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică Şi filologie romanică, I, Bucureşti, 1971, p. 995.
9 B. P. Hasdeu, „Psalmul 77 din Coresi", în B. P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, I, Bucureşti, 1988, p. 139; v. şi nota editorului de la p. 310.
10 T. Cipariu, Principia de limbă şi de scriptură, ed. a Il-a revăzută şi înmulţită, Blaj, 1866,
P-3.
11 Ion Gheţie, Secolul al XVIII-lea şi unificarea limbii române literare, în Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan—Al. Rosetti", Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XVIII-lea (1688-1780), (coord. Ion Gheţie, Gheorghe Chivu), [Cluj-Napoca], 2000, P. 91 ş.u.
50
51
7. Unele propoziţii din textul Scrisorii lui Cocrişel, construite în formele limbii vorbite, reflectă o reală „intenţie" de a impresiona: Mă rog ca lui Dumnedzău den ceriu; Eu dzacu în temniţă de mă mănâncă lutul şi păduchii; Io mor de dorul vostru; Măcar numai de-aş presi cu trupul; Şi sămtu numai cu cămeşa. Prin astfel de hiperbole populare şi prin simplitatea şi concentraţia maximă, realizate în cadrul strict al vorbirii populare, textul capătă o surprinzătoare tentă artistică. Pe Al. Rosetti, un mare editor, care a considerat Scrisoarea lui Cocrişel cel dintâi text de literatură română, simţul estetic nu 1-a înşelat niciodată.
ii
vocabular
52
VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE (PERSPECTIVĂ ISTORICĂ)
1. a) Fondul lexical latin din română conţine cuvintele cele mai rezistente prin frecvenţa ridicată şi circulaţia lor generală. Acestea au o stabilitate mare în limbă, asigură concretizarea sistemului de derivare şi a trăsăturilor gramaticale transmise din latină. în plan semantic, elementele latineşti, proprii comunicării colocviale, sunt legate de noţiunile şi acţiunile cele mai importante ale vieţii.
Româna a moştenit din latină în jur de 2.000 de unităţi lexicale. In aparenţă e un număr foarte mic raportat la cea 160.000 de cuvinte ale vocabularului general actual, dar ele reprezintă partea esenţială, cea mai importantă, fondul de bază al lexicului fară de care o comunicare elementară nu ar fi posibilă.
b) Dintre acestea, aproape 500 sunt comune cu toate limbile romanice. E vorba de prepoziţii şi conjuncţii: a, că, cu, către, de, în, pe, să, spre, adverbe şi adjective cu semnificaţii generale: bun, cald, drept, dulce, foarte, ieri, larg, lung, mâne, nou, plin, tare, vechi, numerale cardinale, pronume personale, posesive, relative, verbe cu valori multiple: avea, fi, sta, face, putea, veni, cuvinte felurite care acoperă domenii foarte importante ale vocabularului (cf. Iancu Fischer, în: Coteanu 1969, p. 110-116). Toate acestea erau suficiente pentru ca locuitorii din diferitele zone ale Imperiului Roman să se poată înţelege între ei. Prin ele se menţine caracterul unitar al idiomurilor romanice.
c) Unele cuvinte s-au păstrat în câte o singură limbă romanică. Astfel, numai în română au fost moştenite aproximativ 100 de cuvinte latineşti cu caracter profund popular: adăpost (< ad-de-positum), ager (< agilis), ajutor (< adjutorium), cerceta vb. (< circitare), cântec (< canticum), feri vb. arh. «feter» (< auferre, *auferire), ferice (< felix), flămând (< flammabundus), ierta vb. «pardonner, absoudre» (< libertare), oaie (< ovis), negustor (< negotiator), plimba vb. (<perambulare), soarte «placenta» (< exorta), putred (<putridus) etc. (cf. Rosetti, p. 173-180).
Din studiul terminologiei latine conservate numai în română şi albaneză, eventual şi greacă (nume de plante, animale, meserii, viaţă socială, credinţe etc.) se pot trage concluzii interesante privind civilizaţia antică din aria balcanică: cuvânt, alb. kuvend (< conventum), împărat, alb. mbret (< imperator), ospăţ, alb. shtepi «casă», gr. anhri (< hospitium), sat, alb.fshat (< fossatum) etc. (cf. Vătăşescu).
d) Din punct de vedere semantic, se pot degaja unele cuvinte cu semnificaţii noi, diferite de cele din aria occidentală: inimă «coeur» (< anima), comp. fr. âme, însemna vb. «marquer» (< insignare), comp. fr. enseigner, it. insegnare, cu alte sensuri; tânăr «jeune homme» (< tener), comp. fr. tendre, it. tenero etc.
55
Acestea se alătură cuvintelor cu sensuri general romanice, dezvoltate la nivelul latinei vulgare: cal (< caballus), cu sensul lui equus, ca şi fr. cheval, it. cavallo, sp. caballo etc.; cumnat (< cognatus), it. cognato, sp. cunado, alb. kunat; foc (< focus), cu sensul /gws, ca şi fr. feu, it fuoco, sp.fuego; păgân (< paganus), fr. payen, sp. pagano etc.
e) Lexicul latinesc al românei se poate caracteriza şi printr-un criteriu negativ. Aproape 200 de cuvinte latineşti cunoscute în idiomurile occidentale lipsesc din română. De exemplu, nu s-au păstrat termeni de civilizaţie urbană, pentru că oraşele din Dacia Romană au fost părăsite în cursul invaziilor barbare, iar populaţia romanizată s-a acomodat la viaţa rustică, de păstori şi agricultori. în acest fel se explică absenţa unor cuvinte ca: villa «oraş», via «drum», littera, ars, -tis, plătea etc. Au dispărut, de asemenea, termenii referitori la unele îndeletniciri speciale, cum este cazul navigaţiei; s-au păstrat numai termenul generic peşte (< piscis) şi luntre (< lunter), dar nu şi termenii tehnici.
In alte cazuri, s-au păstrat în română cuvinte derivate (între care unele diminutive), care au preluat şi înţelesurile cuvintelor de bază: musculus a devenit în română muşchi, denumind atât planta (muscus), cât şi partea cărnoasă a corpului, picula a dat păcură, înlocuind şi formal şi semantic lat. pix «smoală»; radix s-a continuat prin derivatul radicina, rete prin derivatul retella «reţea», volo prin exvolo «zbor», merda prin dismerdare «a desmierda» etc.
Uneori, s-au transmis în română sinonimele cuvintelor conservate în idiomurile occidentale: *cubium (> cuib), în loc de nidus din latina clasică, păstrat în Occident; scio (> ştiu), un cuvânt arhaic, în loc de mai noul sapio (fr. savoir, it. sapere); de asemenea, în română au fost conservate a(r)runco (> arunc), nu iacto, mola (> moară), nu molinum, funis (> funie), nu restis etc. Pater şi mater, păstrate în Occident, au fost înlocuite în aria orientală cu tatta (> tata) şi mamma (> mamă, mumă), care sunt mai expresive şi strâns legate de limbajul copiilor.
Sunt şi cazuri de cuvinte latineşti a căror absenţă din română e greu de explicat. Nu ştim, de exemplu, de ce a dispărut vacuus şi s-a păstrat plenus (rom. plin), ori gallus (înlocuit prin sl. cocoş), pe când gallina s-a conservat (găină).
Unele cuvinte latineşti au fost substituite prin sinonime care provin, în mod sigur sau numai cu probabilitate, din substratul traco-dac: infans (puer a dispărut din întreaga Românie) a fost înlocuit prin copil (din traco-dacă) şi prin fetus (devenit/&)5 preluat din limbajul pastoral de origine latină; lappa a cedat în faţa lui brusture, din substrat, iar gaudium, lui bucurie, tot de provenienţă autohtonă. Probabil că şi mare adj. «grand», mire, în loc de grandis, miles, aparţin, la origine, substratului autohton.
Sinonimia este o cauză a dispariţiei unor cuvinte latineşti şi în evoluţia internă a limbii. De exemplu, auş „vieillard" (< avus + -uş, sufix de origine traco-dacă) a dispărut din dacoromână din cauza sinonimiei cu bătrân (< veteranus), un termen militar la origine, cu o importanţă deosebită în vocabularul perioadei medievale (bătrân „conducător al obştei ţărăneşti, judecător"). Bătrân şi sinonimul său moş, din substrat, la care se asociază chiar auş, au în comun, până astăzi, înţelesul funciar, dobândit pe teren intern, de „proprietate moştenită". Aceasta
dovedeşte că locuitorii Daciei au fost stăpânii permanenţi ai pământului moştenit din tată în fiu.
f) Multe dintre cuvintele absente din lista celor moştenite din latină au fost împrumutate, ca neologisme, în epoca modernă de reromanizare a limbii: amplu, ancoră, arcă, argilă, artă, avar, balenă, culoare, etate, infam, literă, membru, memora vb., nega vb., obscur, orna vb., pauper, persoană, plantă, port, regulă, salivă etc.
g) Din limba actuală au dispărut multe cuvinte care aveau o largă întrebuinţare în dacoromâna din sec. al XVI-lea - al XVIII-lea, ceea ce înseamnă că în româna comună fondul latin moştenit era mult mai bogat decât astăzi: agru „champ cultive" (< ager), apare «recipient pour la conservation de l'eau» (< aqualis), arină «sabie» (< arena), celor «cellier; chambre» (< cellarium), dezveşte vb. «deshabiller» (< disvestire),fur «voleur» (< fur), fuste «baton, gourdin; javelot» (< fustis), mărit «gendre» (< maritus), vipt «nourriture, aliment» (< victus), etc. Adj., sb. căsătoriu «homme mărie, epoux, (celui) qui possede une maison», din limba veche, presupune un verb *căsa (< *casare), dispărut.
h) S-a observat de multă vreme că în dialectele româneşti din sudul Dunării există aproape 80 de cuvinte latineşti care lipsesc din lexicul dacoromân; de exemplu, numai în dialectul aromân se află cuvinte ca: băşare (< basiare), căroare (< color), căstânu (< castaneus), dimândare (< demandare), fauă (< faba), furnu (<furnus), mesu (< mensis), muru (< murus) etc.
Trebuie precizat însă că multe dintre cuvintele latineşti considerate proprii aromânei se întâlnesc şi în dacoromâna din secolul al XVI-lea, ori în graiurile periferice ale acesteia, mai ales în Banat şi în Transilvania, arii în care romanizarea a fost mai intensă: ai (< alium), arină (< arena), auă (< uvă), auş (< avus + suf. -uş), gione, june (< juvenis), morţiu (< martius), muşat (< *formosiatus), nat (< natus), nămaie (< animalia pl.), neaua (< nix), păcurar (< pecorarius), sânt (< sanctus) etc.
Sunt arhaisme astăzi unele cuvinte latineşti din limba textelor vechi: fiastru „fiu vitreg, fils d'un autre lit" (< filiaster), imputa vb. „imputer, reprocher" (< imputare), measer „pauvre, miserable" (< miser), vie vb. „vivre" (< vivere). Altele au rămas astăzi cu semnificaţii diferite, cum e cazul lui împieliţa vb. refl. „s'incarner" (expr. pop. drac împieliţat „diable incarne", nume popular al diavolului). Aşadar, elementele latineşti cunoscute astăzi numai în dialectele din sudul Dunării ori în unele graiuri dacoromâne erau generale în româna comună, vorbită pe o largă arie romanizată, atât la nordul, cât şi la sudul Dunării.
Cercetarea istorică a vocabularului latin moştenit de limba română în totalitatea lui ne dă imaginea unităţii românei de dinainte de separaţia dialectală.
i) Deşi vocabularul este compartimentul cel mai mobil al limbii, există totuşi unele grupe semantice foarte rezistente din punctul de vedere al originii. Astfel, terminologiile privind omul (părţile corpului, vârsta, familia, rudenia, funcţii ale organelor corpului, acţiuni şi însuşiri referitoare la om) sunt în română, cu foarte puţine excepţii, de provenienţă latină (v., între alţii, Fischer, în: Coteanu 1969, p. 129 ş.u., Mihăescu, p. 176 ş.u., Sala, p. 35 ş.u.). Fireşte, o bună parte a acestor cuvinte sunt
56
57
panromanice. Ele au un mare număr de sensuri, cele mai multe fiind metaforice, proprii sensibilităţii lumii din mediul rustic:
- barbă (< barba), cap (< caput), căpăţână (< *capitina, păstrat numai în română), coadă (< cauda, coda), dinte (< dentem), faţă (< facia, facies), frunte (<frontem), gingie (< gingiva), gură (< guld), limbă (< lingua), nas (< nasus), ochi (< oculus), păr (< pilus), ureche (< auricula, oricla);
- cumnat (< cognatus), fiu (< filius), frate (< fraier, fratrem), mărita vb. «donner en mariage, marier (une fille)» (< maritare), mătuşă (< amita + -uşă, suf. de origine tracă), nepot (< nepos), părinte «pere», părinţi pl. «le pere et la mere» (< parens), soră (< soror);
- asculta vb. (< auscultare), auzi vb. (< audire), cugeta vb. (< cogitare), cunoaşte vb. (< cognoscere), gusta vb. (< gustare), înţelege vb. (< intelligere), lăuda vb. (< laudare), simţi vb. (< sentire), spune vb. (< exponere), sufla vb. (< sufflare).
j) Terminologia locuinţei este latină: cosa, folosit şi cu sensul «chambre» (< casa), celor (< cellarium), cuptor (< coctorium), curte (< co/zors şi cwrfe), fereastră (< fenestra), masă (< mensa), perete (< paries), poartă (< ^orfa), scam «echelle» (< sca/a), scara (< scamnum), tindă (< *tendd), treaptă (< *traiecta) etc. Aşadar, casa la romanicii dunăreni era construită la suprafaţa solului.
Alimentele de bază sunt denumite, de asemenea, prin cuvinte latine: carne (< caro), caş (< caseum), făină (< farina), frupt (< fructus), lapte (< /acte), /cgwwa (< legumen), must (< mustum), ou (< ovwm), pamc (< panis), sare (< sa/c), ra/ (< unctum), vin (< vinum).
Vocabularul prin care se exprimă natura înconjurătoare (relief, faună, floră), reperele esenţiale ale spaţiului şi timpului provine din latină şi aparţine limbajului elementar al locuitorilor din mediul rustic.
Numele arborilor de munte sunt, fară excepţie, moşteniri din latină sau din substrat: arbure, arţar, brad, carpen, cer, copac, fag, frasin, gorun, jugastru, paltin, stejar, la fel, pădure, codru, bunget. Rezultă de aici că versantele Carpaţilor au fost populate în tot cursul primului mileniu al erei creştine.
Lexicul latin din română este sursa cea mai importantă de cunoaştere a îndeletnicirilor străvechi ale populaţiei romanizate din aria carpato-dunăreană. Terminologiile privitoare la creşterea animalelor (în special a oilor), la agricultură (inclusiv cultura viţei-de-vie) şi la industria casnică - ocupaţii de bază - descind, aproape în întregime, fie din latină, fie din substratul traco-dac. Apicultura a fost în cursul istoriei o ocupaţie preferată a populaţiei din Dacia; cuvintele privitoare la albinărit sunt latine.
In sfârşit, terminologia fundamentală a religiei creştine este, de asemenea, moştenită din latină, ceea ce dovedeşte că populaţia daco-romană a fost creştinată de timpuriu: altar, biserică, boteza, credinţă, drac, Dumnezeu, închina, înger, Paşti, păcat, păgân, preot, sânt, scriptură. Unele dintre aceste cuvinte au intrat în latină din greacă: baptizo, draco, martyr, sabbata, de unde rom. boteza, drac «diable», martur «temoin», sâmbătă. E posibil ca din greacă să fi intrat unele cuvinte în traco-dacă, de unde s-ar fi păstrat în română. Acesta pare a fi cazul lui martur (pop.
martor). Elementele lexicale care se referă la organizarea serviciului divin pătrund în română mai târziu, de regulă din greacă prin filieră slavonă.
k) în concluzie, lexicul latinei dunărene, aşa cum se reflectă în moştenirea din română, este constituit din elementele cele mai importante pe care le presupune comunicarea verbală. în mare parte, ele sunt panromanice. Multe cuvinte au dispărut în procesul de rusticizare a dacoromanicilor şi, mai târziu, ca urmare a influenţelor străine, în special slavă. Considerat din perspectiva unei semantici generale, vocabularul moştenit în română acoperă formele de civilizaţie agricolă şi pastorală, universul elementar al unei populaţii rustice sedentare. Acest vocabular aparţine, cu puţine excepţii, aşa-numitului fond principal al lexicului românesc. Sunt cuvinte cu o mare bogăţie de sensuri (foarte multe dintre ele fiind sensuri figurate) ce dau naştere la o mulţime de derivate şi au o mare frecvenţă în circulaţie.
Cuvinte latineşti cu caracter popular propriu-zis sunt relativ puţine: brâncă «patte, main» (< brânca), mânca vb. (< manducare), ţeastă «voute du crane» (< testă) etc. Cele mai multe se aflau şi în latina clasică, fară distincţii stilistice. Româna continuă întru totul situaţia din latină. Trebuie precizat însă că româna a fost izolată de timpuriu de latina occidentală şi, ca urmare, nu a avut prilejul să-şi împrospăteze fondul lexical moştenit. De aceea vocabularul românei are un caracter profund popular şi chiar „arhaic", lipsit de termeni „culţi".
1) în vocabularul românei există un stoc de elenisme pe care latina balcanică le-a împrumutat prin contact popular nemijlocit: amăgi vb., măcina vb., martur, mesteacăn, papură, proaspăt, putină, stup, stur. O parte dintre aceste cuvinte vechi greceşti există şi în albaneză.
2. a) Propriu latinei dunărene este fondul lexical împrumutat din traco-dacă, o consecinţă a bilingvismului populaţiei indigene. Este aşa-numitul substrat al limbii române reprezentat prin cea 90 de cuvinte, al căror comportament evolutiv se identifică cu al celor de origine latină propriu-zisă. Ele au corespondente identice sau foarte asemănătoare în albaneză, o limbă care, foarte probabil, are o componentă tracă în constituţia ei primară. Traco-daca nu ne este cunoscută. Deci, singura metodă sigură de cunoaştere a lexicului de origine autohtonă este comparaţia cu albaneza, întreprinsă în urma reconstrucţiei în româna comună, respectiv albaneza comună. Iată o listă de cuvinte din substrat: abur, baci, balaur, baltă, brad, brâu, brusture, bucur adj. „beau", buză, călbează, căpuşă, cătun, cioară, ciut, şut adj. „ecorne", coacăză, copil, ghimpe, ghiuj „vieillard", gresie „gre, queux", mal, mazăre, mânz, moş, năpârcă, pârâu, pupăză, rânză, scrum, sâmbure, strungă, şopârlă, ţap, ţarc, urdă, vatră, viezure, zară etc.
Se observă că româna a moştenit din substrat cuvinte populare denumind părţi ale corpului, plante, animale, forme de relief şi, mai ales, noţiuni şi obiecte specifice vieţii păstoreşti.
b) Sunt atribuite acţiunii substratului şi unele cuvinte care nu au asemănări cu albaneza: băiat, bordei, brânduşă, doină, mătură, smeură, stână etc.
c) Există în română şi un important număr de nume proprii păstrate din substrat. Aproape întreaga hidronimie majoră din română e transmisă de la daci, în
58
59
transcrieri greceşti sau latineşti: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Motru, Mureş, Olt, Prut, Someş, Timiş, Vedea etc. La acestea se adaugă oronimul Carpaţi, care are legături certe cu numele tribului de daci liberi carpi şi cu trac. KapTtâxrjg (opog).
d) Trebuie reţinută şi observaţia că în cazul sinonimelor, între termenul latin şi cel autohton există un raport ca de la general la particular, în sensul specializării semantice a termenului autohton, de exemplu alb (< albuş) are sensul general al culorii, pe când bardzu, termenul autohton, şi-a restrâns sensul denumind culoarea albă a animalelor domestice. Perechi la fel: lapte : zară, acru: sarbăd, vierme: strepede etc.
Foarte multe elemente traco-dace au dispărut în perioada de bilingvism din cauza concurenţei cu sinonimele latineşti.
3. Lipsesc din vocabularul românei cuvinte vechi germanice (gotice, gepide) sau hunice, probabil pentru că vorbitorii acestor limbi aveau alt mod de viaţă decât acela al românilor, ceea ce împiedica contactul lingvistic. După retragerea oficială din Dacia a armatei şi administraţiei romane (a. 175), populaţia indigenă a continuat o viaţă modestă ca agricultori şi păstori, dovadă că terminologiile respective s-au conservat şi s-au dezvoltat mult. Oraşele au fost părăsite: cetate (< civitas) a ajuns să desemneze o fortăreaţă pe înălţimi, iar ţară (< terra) a căpătat înţelesul de „ţinut cu aşezări rurale de agricultori şi păstori", sens conservat până astăzi.
a) Cea mai puternică dintre influenţele pe care româna le-a suferit în perioada veche este cea slavă. Aceasta a lăsat urme adânci în română, acoperind aproape toate sferele semantice ale vocabularului, ca o dovadă a convieţuirii intime şi îndelungate dintre români şi slavi: familie: babă, maică, nevastă, particularităţi fizice şi morale: drag, lacom, mândru, prost, sărac, scump, slab, voinic, locuinţă: colibă, coteţ, grajd, grădină, ogradă, pivniţă, pod, prag, agricultură: brazdă, ogor, ovăz, plug, sfeclă, natură: deal, luncă, nisip, omăt, peşteră, praf, zăpadă (Rosetti, p. 283 ş.u.).
b) Au intrat din slavă, pe cale cultă, şi termeni care se referă la organizarea serviciului religios şi a activităţii administrative şi juridice: icoană, liturghie, mănăstire, popă, praznic, sfânt, stareţ, utrenie, vecernie etc.; pravilă, stolnic, vistiernic, vornic, zapis etc. Adoptarea ortodoxiei (bizantine în haină slavă) a determinat pătrunderea slavonei în biserică şi în cancelariile domneşti (relaţiile dintre stat şi biserică erau foarte strânse). Stratul de cuvinte slave „culte" a dispărut cu vremea, dar unele s-au păstrat, devenind populare, cum e cazul lui gospodar „maître de maison", care la început intra în titulatura slavonă a voievodului. La fel au evoluat boier, logofăt, stolnic, vornic, ori cuvinte ecleziastice ca: popă, pomeni vb. «faire dire des prieres pour un mort» şi «mentionner, citer, rappeler», slujbă «messe» şi «emploi» etc. Cultura feudală românească avea orientare creştin-ortodoxă.
c) Din domeniul onomasticii, reţinem exemple ca: Dan, Dragomir, Marin, Mircea, Preda, Radu, Stoica, Had etc., toponime precum: Craiova, Novaci, Predeal, Snagov, Târnava.
în multe cazuri, s-au produs traduceri în slavă ale unor vechi termeni latini: aratru (sl. plug), Repedea (sl. Bistriţa, râu), Frumoasa (sl. Dobra, râu); hidronimul Prahova (sl. prahu) este o traducere a lui Timiş „râu mocirlos", de origine dacă.
Influenţa slavă a avut rolul de superstrat în română, paralel cu al elementului germanic din limbile romanice occidentale.
Adaptarea cuvintelor slave, ca a tuturor împrumuturilor ulterioare, s-a făcut cu mijloacele morfologice (desinenţe, alternanţe fonetice, articol) proprii românei.
4. Alte împrumuturi lexicale vechi
Cuvinte maghiare pătrund după perioada românei comune, spre sec. al XI-lea - al XII-lea. Nu există elemente maghiare în dialectele româneşti din sudul Dunării, în dacoromână, cuvintele maghiare vechi au fost difuzate prin mişcările de populaţie (transhumantă pastorală, bejenărit etc.) dinspre Transilvania spre Moldova şi Muntenia: bir, cheltui vb., chin, chip, dijmă, gând, hotar, întâlni, marfă, neam, oraş, sobă, tâlhar etc. Se observă că elementele maghiare reflectă specificul relaţiilor feudale, chiar capitaliste.
Există şi cuvinte maghiare mai noi, limitate la graiurile din Transilvania: bolund, sabău, temeteu.
Cuvintele turceşti se referă la locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, floră, faună, comerţ, meserii, însuşiri omeneşti: odaie, tavan, hambar, ciorbă, ciulama, ghiveci, iaurt, pilaf, sarma, ciorap, chimir, papuc, dovleac, lalea, salcâm; cioban; fudul, lichea etc. Aproape toate au accentul pe silaba finală. Influenţa turcă este relativ uniformă în toate limbile balcanice, de aceea e de presupus că multe cuvinte turceşti au pătruns în română prin bulgară, greacă sau sârbo-croată, mai ales că relaţii populare directe dintre români şi turci nu au existat decât sporadic. Această influenţă a afectat laturile concrete ale vocabularului. Nu există verbe de origine turcă în română. Prin intermediul acestei limbi au pătruns în română şi unele cuvinte din persană şi arabă: catifea, cusur, duşman, halva, murdar, musafir, şiret etc.
în epoca fanariotă (sec. al XVIII-lea) au intrat multe cuvinte turceşti în limbajele specializate privind administraţia, armata, relaţiile oficiale. Cele mai uiulte dintre acestea au dispărut în secolul al XIX-lea, odată cu noţiunile pe care le desemnau.
Cuvinte greceşti. Din greaca bizantină (sec. al VII-lea - al XV-lea) au intrat în română, direct sau prin intermediar slav, numeroşi termeni referitori la floră, faună, comerţ, organizare statală şi ecleziastică: folos, felie, orez, piper, săpun, sosi, prisos, părăsi, argat, plapumă, zahăr, pedepsi, scop, trandafir etc.
în perioada domniilor fanariote (sec. al XVIII-lea până la începutul secolului al XIX-lea) pătrunde în română, fară intermediar balcanic, un strat de cuvinte neogreceşti legate de aspecte diverse ale culturii şi civilizaţiei premoderne: mamoş, monedă, patimă, plic, prosop. Multe neogrecisme (L. Gâldi a numărat peste 1200 de toate) au dispărut în secolul al XIX-lea, ca urmare a orientării spre Occidentul
60
61
romanic. în ultimele două secole au intrat din greacă, de regulă prin filieră romanică, numeroase neologisme referitoare la cele mai variate domenii ale culturii, ştiinţei, artei, tehnicii etc.
5. Cuvinte din limbile slave moderne (bulgara, sârbo-croata, rusa, ucraineana) au contribuit la îmbogăţirea lexicului graiurilor populare (uneori chiar a limbii literare): grijă, grozav, pricină (din bulgară), cavaler, miliţie, poştă, steag (din rusă), chită „buchet", cocină „coteţ de porci", cotăriţă „coş de nuiele" (din sârbo-croată).
6. a) Latina literară şi limbile romanice occidentale reprezintă pentru româna modernă sursa împrumuturilor masive, ca urmare a orientării societăţii româneşti spre Europa occidentală. Mii de neologisme provin din franceză, latină şi italiană în cadrul procesului de relatinizare a limbii, cum îl numea A. Meii let, cu referire expresă la română. Concomitent, dispar vechii termeni intraţi pe cale cărturărească din slavonă, greacă şi turcă. De exemplu, secol, insulă, spirit, spion, bazin, casetă, nobil iau locul mai vechilor veac, ostrov, duh, iscoadă, havuz, besactea, blagorod (Puşcariu, p. 370).
Sunt înlocuite prin neologisme romanice şi acele creaţii interne devenite improprii. Astfel, absenţă se impune în locul lui nefiinţă, experienţă în locul lui cercare etc. La fel, independenţă, decide vb., relata vb., spectator se impun în locul sinonimelor indigene (sau alături de acestea): neatârnare, hotărî, povesti, privitor etc.
b) Polisemia la care ajunseseră unele cuvinte vechi, ca urmare a „rezistenţei" faţă de curentul neologic, este o cauză importantă a adaptării împrumuturilor latino-romanice (în special franceze). De exemplu izvod, cuvânt slav, căpătase şi sensurile neologismelor, care se impun ulterior, concept, schiţă, plan, mostră, probă, copie, model, exemplu, tip, inventar, listă, tablă, registru, catalog.
c) Traducerile şi calcurile sunt un procedeu frecvent la care recurge româna în procesul neologizării lexicale. De exemplu, pe baza verbului pune (< ponere) se creează cu prefixe neologice o familie lexicală importantă: compune, dispune, impune, opune, postpune, presupune, propune, suprapune, transpune. Modelul derivării îl oferea chiar limba veche prin cuvinte moştenite: apune (< apponere), depune (< deponere), răpune (< reportere), supune (< supponere). Aşadar, fondul lexical moştenit a contribuit la regenerarea în spirit latino-romanic a românei culte din epoca modernă.
E important să menţionăm şi faptul că elementele latino-romanice au intrat mai întâi indirect, prin filiera limbilor neromanice ca urmare a contactelor culturale. Astfel, prin polonă, maghiară şi germană au pătruns elemente din latină, încă din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea. Spre începutul secolului al XIX-lea, au intrat prin neogreacă cuvinte din franceză şi italiană. Normele lexicale de adaptare sunt la început neromanice: abonarisi, voiajarisi, verbe cu suf. -arisi, de origine greacă,
comendăluijormălui, cu -ălui, după model maghiar. Mai târziu, aceste variante au fost refăcute în spirit latino-romanic: abona, voiaja, comanda, forma.
Foarte multe neologisme au etimologie multiplă; de exemplu, sentiment provine din italiană (sentimento), dar şi din franceză (sentiment); există şi varianta tradusă simţământ, care circula în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Adaptarea neologismelor franceze se face sub aspectul lor scris, ceea ce este în avantajul organizării morfologice şi al normelor de pronunţie româneşti (de exemplu fr. ignorer, sentiment au intrat în română cu formele ignora, sentiment). Româna se apropie în acest fel de normele de rostire latineşti. Termenul relatinizare, folosit de Meillet cu referire la procesul modernizării românei, are o acoperire ştiinţifică mai exactă decât cel de reromanizare, de care fac uz lingviştii români.
d) în sfârşit, trebuie adăugat că sub influenţă latino-romanică se creează şi se dezvoltă limbajele funcţionale, întreaga varietate stilistică a românei moderne.
7. a) Cuvinte germane şi englezeşti. Din germana saşilor colonizaţi în sec. al Xll-lea în sudul Transilvaniei au pătruns pe cale orală, mai ales în sec. al XVIII-lea, cuvinte legate de cultura materială: buştean, roabă, şanţ, şindrilă, şopron, turn, ţiglă. în perioada modernă elementele intrate direct din germană aparţin diverselor limbaje speciale (comercial, industrial, tehnic etc.). De exemplu, în vocabularul tipografilor sunt peste 200 de cuvinte germane. în uzul general al românei de astăzi sunt cuvinte ca: ştofă, şorţ, rochie, flanel, cartof, chiflă, cremvurşti, cană, halbă, şniţel, şuncă, maior, ofiţer, ghips, şurub, chelner, haltă, lozincă etc. Unele cuvinte au etimologie multiplă (deci şi germană): lampă, lecţie, marş, mecanic, militar, metodă etc. Altele sunt traduceri: prelegere (după germ Vorlesung), convorbire (după germ. Gesprăch) etc.
b) Din engleză au pătruns, direct sau prin filieră franceză, mai cu seamă în ultimele decenii, numeroase cuvinte care aparţin stilului publicistic şi limbajelor tehnico-ştiinţifice. Foarte multe neologisme din engleză sunt, la origine, cuvinte latineşti.
8. Trebuie să adăugăm, în sfârşit, că vocabularul românei s-a dezvoltat enorm, de-a lungul timpurilor, şi prin creaţiile interne, cu prefixe şi, mai ales, cu sufixe.
BIBLIOGRAFIE
Arvinte, Vasile, Raporturile lingvistice germano-române, în „Anuarul Institutului de Lingvistică şi
Istorie Literară", XIX, Iaşi, 1968. Brâncuş, Grigore, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983. Capidan, Theodor, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932. Coteanu, Ion (coord.), Istoria limbii române, voi. 2, Bucureşti, 1969. Densusianu, Ovid, Hisîoire de la langue roumaine, vol.l: Les origines, Paris, 1901. Dimitrescu, Florica (coord.), Istoria limbii române, Bucureşti, 1978. Fischer, Iancu, Lexic, în Coteanu 1969.
62
63
Fischer, Iancu, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, 1985. Gâldi, Ladislau, Les mots d'origine neo-grecque en roumain a l'epoque des Phanariotes, Budapest 1939.
Graur, Alexandru, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968.
Ivănescu, Gheorghe, Istoria limbii române, ed. a Il-a, Iaşi, 2000.
Mihăescu, Haralambie, La românite dans le sud-est de l 'Europe, Bucureşti, 1993.
Mihăilă, Gheorghe, împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1960.
Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, voi. 2, Bucureşti, 1978.
Poghirc, Cicerone, Influenţa autohtonă, în Coteanu 1969.
Puşcariu, Sextil, Limba română, vol. 1: Privire generală, Bucureşti, 1940.
Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986.
Sala, Marius, De la latină la română, Bucureşti, 1998.
Şăineanu, Lazăr, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, voi. 1-3. Bucureşti, 1900. Ursu, Neculai A., Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962. Vătăşescu, Cătălina, Vocabularul de origine latină din limba albaneză în comparaţie cu româna, Bucureşti, 1997.
DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE DE I.-A. CANDREA ŞI OV. DENSUSIANU
în lingvistica românească a existat întotdeauna un interes special pentru cunoaşterea originii cuvintelor. Căutările etimologice s-ar explica, între altele, prin aceea că româna, faţă de limbile romanice occidentale, e atestată în scris destul de târziu, la o apreciabilă distanţă în timp faţă de latină. De asemenea, sortită să evolueze izolat, într-un mediu nonromanic, ea a fost silită de împrejurări să facă numeroase împrumuturi din limbile vecine. Se adaugă la acestea un fond masiv de creaţii interne, cu valoare expresivă. De aici o mare doză de „necunoscut" în operaţia de elucidare a originii multor cuvinte, mai ales a celor din latină şi din traco-dacă. Se ştie că în dicţionarele noastre numărul cuvintelor înregistrate cu origine necunoscută este de ordinul miilor.
Studiul provenienţei cuvintelor ajută la rezolvarea multor probleme de istorie socială şi culturală, căci vocabularul, legat de societate, păstrează amintirea stărilor din trecut. La cărturarii mai vechi, preocuparea pentru etimologie e motivată în cadrul general al argumentării latinităţii limbii. „Etimologia e, în cele mai multe cazuri, temelia oricărei cercetări filologice" 1. Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir ş.a. întocmesc liste de cuvinte uzuale de provenienţă latină ca să arate în acest fel că româna continuă limba colonizatorilor romani. La învăţaţii ardeleni de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, orientarea spre latină a cercetărilor de vocabular şi de gramatică e impusă de necesitatea politică de a se argumenta descendenţa latină a românilor. Ecourile latiniste ale Lexiconului de la Buda (1825) se resimt în tot cursul secolului al XIX-lea şi chiar mai târziu. Cu toate exagerările, acest dicţionar „românesc, latinesc, unguresc, nemţesc" conţine, după aprecierile lui I. Şiadbei, „peste o mie de etimologii latine rămase valabile şi constituie începutul serios al etimologiei româneşti"2. E important de amintit că în primul dicţionar etimologic al limbilor romanice (1853), aparţinând lui Fr. Diez, Lexiconul de la Buda a fost folosit ca sursă de bază pentru materialul lexical românesc. De asemenea, în lexicografia noastră din secolul al XIX-lea, el a exercitat o influenţă profundă.
Un loc aparte în istoria acestei discipline lingvistice ocupă Dicţionarul lui Laurian şi Massim (1873-1877), primul dicţionar academic, cu aproape 50 000 de cuvinte „reale", la care se adaugă alte 20 000 „ideale", adică luate direct din latină, pe care autorii le recomandau pentru îmbogăţirea limbii culte. Trebuie remarcat că multe dintre acestea, inexistente în româna de pe la 1870, s-au impus până spre
1 Sextil Puşcariu, în Dicţionarul Academiei, tom. I, 1913, XXXVII. Ion Şiadbei, Lexicografia română şi istoria cuvintelor, în „Limba română", VI, 6, 1957, p. 18.
64
x
65
sfârşitul secolului, prin urmare învăţaţii latinişti au intuit faptul că neologizarea latino-romanică a românei literare era un proces care avea să continue încă multă vreme. Mircea Seche3 a făcut o analiză aprofundată a acestui dicţionar arătând că, în ciuda exceselor latiniste, care au dezamăgit pe contemporani, rămâne o operă valoroasă, folosită, mai ales pentru partea neologică, în toate dicţionarele din secolul următor.
Aceste mari lucrări lexicografice au influenţat, într-un anume fel, atenţia învăţaţilor de mai târziu spre fondul latin al vocabularului. E vorba de două dicţionare cu profil identic care apar aproape în acelaşi timp: Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache. I. Lateinisches Element, Heidelberg, 1905 (XV, 235 p.) de Sextil Puşcariu şi Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine. A - PUTEA, Socec, Bucureşti, 1907-1914 (patru fascicule, 224 p.) de I.-A. Candrea şi Ovid Densusianu, dicţionare fundamentale pentru lingvistica românească şi romanică. Pe cel de-al doilea îl vom analiza în amănunţime după ce vom prezenta, în treacăt, şi celelalte dicţionare din secolul al XIX-lea în care se fac trimiteri etimologice, unele dintre ele fiind folosite şi în CDDE.
Trebuie să spunem mai întâi că un dicţionar etimologic propriu-zis în care materia lexicală e repartizată pe origini publicase Alexandru Cihac: Dictionnaire d'etymologie daco-romane, Frankfurt / M, 1870-1879,1. Elements latins compares avec Ies autres langues romanes; II. Elements slaves, magyares, turcs, grecs-modernes et albanais. E un dicţionar întrebuinţat şi astăzi mai ales pentru numărul mare de etimologii latineşti, care reprezintă, după constatarea lui Seche, peste 45% din totalul cuvintelor înregistrate în cele două volume: „Cihac s-a străduit să delimiteze, obiectiv, cu argumente strict lingvistice, elementele latine de cele nelatine. [Etimologiile latine] constituie una dintre cele mai realizate părţi ale lucrării5'4. Dicţionarul lui Cihac a fost pus în umbră pentru multă vreme de Hasdeu, intrigat de statistica pe care Cihac o publicase în prefaţa dicţionarului său, potrivit căreia în română cuvintele de origine latină ar reprezenta numai 1/5 din totalul vocabularului, faţă de 2/5 câte ar fi de provenienţă slavă. Pornind de la aceste raporturi statistice, Hasdeu a elaborat însă celebra teorie a circulaţiei cuvintelor.
Avem, în ordine cronologică, dicţionarul cu totul special, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, vol. I-III (A - Bărbat şi Introducere la vol. IV), 1887-1895, opera capitală a lui B. P. Hasdeu, în care vocabularul explicativ este prezentat laolaltă cu latura enciclopedică a lexicului istoric românesc. în cercetările de lexicologie, apelul la EMR este constant până astăzi5. în CDDE, Hasdeu este citat mereu atât cu EMR, cât şi cu Cuvente den bătrâni, celebra colecţie de texte de limbă vorbită în secolul al XVI-lea.
Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografici româneşti, I, Bucureşti, 1966, p. 131-180
4 Ibid., p. 120.
5 Etymologicum a fost reeditat de noi la Editura Minerva, I—III, 1972-1976, iar vol. I şi la Editura Teora, 1995, cu o lungă Introducere în care am explicat concepţiile etimologice ale marelui învăţat, întru totul valabile şi astăzi.
Un dicţionar de reală valoare, scris în germană, este Rumănisch-deutsches Worterbuch al lui Hariton Tiktin, publicat mai întâi în fascicule între 1895 şi 1925, „în care e rar să găseşti o eroare de etimologie"6. Foarte prudent în stabilirea etimologiilor, Tiktin foloseşte, ca şi Laurian şi Massim, sintagma „cuvânt necunoscut" pentru situaţiile în care originea cuvântului este cu totul nesigură. Dicţionarul lui Tiktin este şi astăzi un izvor de bază pentru istoria cuvintelor (mai ales etimologii şi evoluţia semnificaţiilor).
Din aceeaşi vreme cu TDRG datează un dicţionar mai modest, întrebuinţat mai ales în şcoli, al lui Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, Craiova, 1896, care a apărut, până în 1943, în nouă ediţii; începând cu ediţia a doua, din 1906, se indică şi etimologia, dar nu la toate cuvintele7. în CDDE, Şăineanu nu e luat în seamă.
Dicţionarele importante care apar după 1900, mai exact, în urma CDDE, sunt: Dicţionarul limbii române (DA), A - C, F - Lojniţă, 1913-1948, cunoscut şi sub denumirea de Dicţionarul Academiei, cea mai impunătoare operă de lexicologie românească8, elaborat de un colectiv de lingvişti clujeni sub conducerea lui Sextil Puşcariu, de unde şi denumirea de Dicţionarul lui Puşcariu. După 1960, acest dicţionar a fost continuat de către institutele de lingvistică din Bucureşti, Cluj şi Iaşi (DLR), din care s-a publicat în întregime partea de la M la Z. Conceput puţin diferit de DA se apropie totuşi ca valoare de acesta. Mai înainte apăruse la Institutul de Lingvistică din Bucureşti Dicţionarul limbii române moderne (DLRM, 1958), valoros din punctul de vedere al etimologiilor. Acesta a fost republicat în 1975, cu numeroase îmbunătăţiri, sub denumirea Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX, ed. a Il-a, cu adaose, în 1996). O variantă prescurtată a Dicţionarului Academiei, conţinând întregul material lexical, la care s-au păstrat numai explicaţiile semantice şi etimologice, a apărut în anii din urmă: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti", Micul Dicţionar academic, cuvânt înainte de Eugen Simion, prefaţă de Marius Sala, vol. I-IV, Bucureşti, 2001-2003.
Pentru volumul mare de variante, ca şi pentru unele etimologii, trebuie amintit aici şi Dicţionarul limbii româneşti de August Scriban, apărut la Iaşi în 19399, după aproape treizeci de ani de când autorul îşi începuse lucrarea.
în lingvistica de după al Doilea Război Mondial s-au publicat două dicţionare etimologice „complete". Primul este Diccionario etimologico rumano al lui Al. Cioranescu, publicat la Universitatea La Laguna, în 1958-1966, în şapte fascicule, în Seria „Biblioteca filologica" (a apărut şi în română, în 2001). CDER conţine 9532 cuvinte-titlu, la care se adaugă formele dialectale din sudul Dunării, corespondentele romanice, derivatele interne (eventual şi cele neologice) şi,
6 I. Coteanu şi I. Dănăilă, Introducere în lingvistica şi filologia românească. Probleme bibliografice, Bucureşti, 1970, p. 216.
7 Vezi pe larg D. Macrea, Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române, Bucureşti, 1965, P- 131 ş. u., articolul consacrat lui Lazăr Şăineanu; v. şi Seche, op. cit., II, p. 81 ş. u.
8 „Calităţile lucrării covârşesc limitele ei şi fac din ea o operă fundamentală a lingvisticii române şi romanice" (M. Seche, op. cit, II, p. 72).
9 O analiză amănunţită a acestui dicţionar a făcut M. Seche, op. cit., II, p. 122-134.
66
67
evident, etimologiile. E un dicţionar care excelează nu atât prin etimologii (erori mari!), cât mai ales prin sursele de informaţie.
Al doilea dicţionar pe care îl avem în vedere este opera unor lingvişti de la Chişinău: Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, Chişinău, 1978, cu litere ruseşti. Prin „limba moldovenească" se înţelege, de fapt, „limba română". Etimologiile preferate de autori sunt, în general, cele corecte. Regăsim aici o idee interesantă, pe care am susţinut-o mereu: elementele din substrat sunt considerate moşteniri din latina dunăreană, care le-a împrumutat din daco-moesiană.
Am făcut acest sumar excurs în lexicografia românească din ultimele două secole pentru a preciza mai exact locul dicţionarului etimologic al lui Candrea şi Densusianu, de care ne vom ocupa în paginile care urmează. în descrierea acestei opere vom face referiri la Puşcariu, EWR, date fiind asemănările dintre cele două dicţionare, elaborate de către cei mai mari lingvişti ai vremii.
La începutul secolului al XX-lea se crease în România un climat ştiinţific remarcabil. Se impuseseră ca mari forţe creatoare lingvişti (unii tineri, alţii în plină maturitate) ca loan Bogdan, Ion Bianu, H. Tiktin, Lazăr Şăineanu, Al. Philippide, Sextil Puşcariu, I.-A. Candrea, Ovid Densusianu; prin operele acestora lingvistica românească ieşea din romantismul secolului al XIX-lea, devenea o ştiinţă modernă, europeană. Unii dintre ei devin şefi de şcoală, la Bucureşti, Cluj, Iaşi.
Cei doi autori ai dicţionarului etimologic aparţin aceleiaşi generaţii: Candrea s-a născut la Bucureşti în 1872, iar Densusianu la Făgăraş în 1873. Puşcariu era puţin mai tânăr, se născuse la Braşov în 1876.
Când au început elaborarea dicţionarului, ei aveau o cultură lingvistică temeinică, deveniseră deja cunoscuţi în lumea ştiinţifică europeană.
I.-A. Candrea fusese elevul lui B. P. Hasdeu la Universitatea din Bucureşti (1892-1895). în Etymologicum Magnum Romaniae, la sfârşitul volumului al IlI-lea, sunt câteva pagini de adaosuri pe care Candrea le-a comunicat profesorului său; în ediţia pe care am întocmit-o (Bucureşti, Editura Minerva, 1972-1976) am introdus la locul cuvenit, potrivit indicaţiilor autorului, notele lui Candrea. Fiind încă student, îl entuziasmează cercetările de latină vulgară, reconstrucţiile rezultate din comparaţia limbilor romanice. Influenţat de romanistul G. Grober (care scrisese Vulgărlateinische Substrate in romanischen Wortern, 1883, 1889), în general, de curentul reconstrucţiei lexicale în latina vulgară prin metoda istorico-comparativă, întocmeşte o lungă listă de cuvinte latine populare reconstruite ca etimoane pentru cuvinte din română: Câteva substrate latine vulgare, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", VII, 1893. Dintre etimoanele reconstruite de el (unele reapar în CDDE) reţinem: *allargare (rom. alerga), *cinga (rom. cingă), *clagum (rom. cheag), *galetta (rom. găleată), *glemus (rom. ghem), *matia (rom. maţ), *vivitia (rom. viaţă) etc.
Candrea e atras de timpuriu de lexicografie; împreună cu M. Canianu publică două dicţionare de toponime: Dicţionarul geografic al judeţului Dolj, în 1896, şi Dicţionarul geografic al judeţului Putna, în 1897. Erau anii când se elabora Marele Dicţionar geografic al României întocmit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, vol. I-V, Bucureşti, 1898-1902. Pe teme de onomastică, el a publicat
68
numeroase studii şi a ţinut cursuri speciale (toponime, nume de persoane, porecle) la Universitatea din Bucureşti.
în 1902, Candrea îşi susţine doctoratul la Paris cu teza Les elements latins de la langue roumaine. Le consonantisme, lucrare fundamentală pentru fonetica istorică a limbii române, recenzată în revista „România" de Gaston Paris, unul dintre marii săi profesori. După cum scrie în prefaţă, el plănuia o operă de mari proporţii, în cinci volume, care să acopere reflectarea latinei în toate compartimentele limbii române: fonetică, morfologie, formarea cuvintelor, sintaxă, lexic, dar, din tot acest vast plan, a realizat numai o restrânsă parte, consonantismul. Ca şi Hasdeu, Candrea avea vocaţia începutului: multe dintre operele sale, între care şi CDDE, concepute după planuri grandioase, au rămas departe de a fi terminate.
In afară de Consonantism, Candrea îşi continuă preocupările de lexicologie istorică, de explicare, mai cu seamă, a originii latine a multor cuvinte. Cercetările de acest fel se încadrează, de fapt, în planul expus în teza sa de doctorat şi pot fi considerate ca pregătitoare pentru viitorul dicţionar etimologic. Astfel, tot în 1902, în „România", XXXI, îi apare studiul Etymologies roumaines (sunt latine: adăpost, adevăr, arăta, boteza, căsca, ciur, creier, deştept, flămând, muşca, plăpând etc., a căror descendenţă latină, explicată de el, nu a fost contestată de nimeni), iar doi ani mai târziu, Din elementele latine ale limbii române, în „Convorbiri literare", 1904-1905 (adia, anina — absent în CDDE —, dărâma, mesteacăn, mistreţ etc.).
Cât era în Franţa, în timpul studiilor, Candrea 1-a cunoscut pe Sextil Puşcariu, care evocă, într-o pagină memorabilă, „prietenia lor ştiinţifică". Reproducem acest text pentru că pune în lumină preocupările etimologice ale celor doi mari învăţaţi:
„Ovid Densusianu, pe care-1 cunoşteam din Lipsea, a venit odată la Paris, unde studiase cu câţiva ani înainte. Prin el am făcut cunoştinţă cu Aurel Candrea, care trăia de mai mulţi ani în capitala Franţei, unde dădea lecţii de româneşte la Şcoala de limbi orientale. Cunoştinţa cu el mi-a fost de mare folos, aprofundând dialectele italiene, latina vulgară şi limba veche românească. De la el am învăţat multe lucruri noi şi prin el am cunoscut izvoare ce-mi erau necunoscute. Dar forţa lui era deosebita agerime şi ingeniozitate cu care descoperea legătura între fenomene în aparenţă străine unul faţă de altul, darul de a reconstitui trecutul şi de a veni cu teorii noi şi ademenitoare, de a pune în circulaţie idei fertile. Se cunoştea că fusese elevul lui Hasdeu.
Cu aceste calităţi era oarecum predestinat să cultive studiile etimologice. Aflarea originii unui cuvânt era, tocmai pe vremea aceea şi în mediul în care ne învârteam noi, foarte preţuită. Schuchardt, Salvioni, Meyer-Ltibke, Thomas şi alţi romanişti publicau atunci cele mai preţioase contribuţii etimologice. Cum apăruse Şi ediţia a doua a Dicţionarului etimologic al limbilor romanice de Gustav Korting, ne apucarăm amândoi cu Candrea să pregătim o critică a acestei lucrări de compilaţie. Spre a putea da şi formele dialectale, eu făcui o călătorie la Lipsea, ca să strâng materialul necesar macedo-român din dicţionarul de fişe al lui Weigand.
Cu drag îmi aduc aminte de după-amiezile când lucram împreună. Un fel de Pnetenie ştiinţifică se legă între noi, care nu trecu de ceremoniosul «dumneata»,
69
dar care cuprindea o preţuire reciprocă sinceră. Ne comunicam unul altuia părerile fară gelozia paternităţii lor. De multe ori ni se întâmpla că unul ghicea gândul celuilalt înainte ca acesta să-1 fi exprimat întreg şi întotdeauna ideile unuia năşteau sugestii celuilalt. O etimologie stârnea alta şi dovezile ce le aducea unul în sprijinul ei se înmulţeau cu argumente aduse de celălalt. Aproape totdeauna când ne întâlneam, o dată sau chiar de două ori pe săptămână, fiecare din noi avea ceva nou, şi mai ales câte un clou pe care celălalt îl primea cu însufleţire [...]. De aceea, când publicai în «Convorbiri literare» întâia serie de etimologii, în Introducere am declarat că o parte din ele se datorează colaborării cu Candrea. De fapt, la unele etimologii publicate de mine şi la altele publicate de el în vremea aceasta, cu greu s-ar putea face o distincţie precisă între ce rămăsese din ideea iniţială a unuia după ce celălalt o întregise cu o contribuţie adesea mai preţioasă decât ideea iniţială"10.
Pu şcariu şi Candrea, pasionaţi de etimologie încă din timpul studiilor, aveau să fie curând autorii celor două foarte valoroase dicţionare etimologice ale limbii române.
E posibil ca cei trei savanţi să fi fost stimulaţi spre acest tip de lucrări şi de atmosfera ştiinţifică a Europei Occidentale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. în 1887 apăruse ediţia a V-a a operei clasice a lui Fr. Diez, Etymologisches Worterbuch der romanischen Sprachen, iar în 1890-91, prima ediţie a dicţionarului lui G. Korting, Lateinisch-romanisches Worterbuch. Etymologisches Worterbuch der romanischen Hauptsprachen (ediţia a Il-a, în 1907), iar ceva mai târziu, în 1911, se publica celebrul REW (sigla pentru Romanisches Etymologisches Worterbuch) al lui W. Meyer-Lubke, care a cunoscut mai multe ediţii.
Pe Densusianu, Candrea 1-a cunoscut, ca şi pe Puşcariu, tot la Paris, la seminarul de franceză medievală ţinut de Gaston Paris. între cei doi s-a legat de atunci o prietenie care a durat aproape toată viaţa. Densusianu îşi făcuse studiile universitare la Iaşi, apoi la Berlin şi Paris. Deşi ardelean de origine, el a fost străin de fanatismul latinist n, ceea ce nu 1-a împiedicat însă să cerceteze latinitatea limbii române sub toate aspectele. Prin aceste preocupări comune cu ale lui Candrea se motiva şi prietenia dintre ei. în 1901, la vârsta de 28 de ani, publică la Paris vol. I din Histoire de la langue roumaine, una dintre operele fundamentale ale lingvisticii româneşti, actuală şi astăzi, la o sută de ani de la apariţie. în sensul larg, hasdeian, dat etimologiei, Histoire... poate fi considerată cel dintâi tratat de „etimologie" românească, adică de explicare a originilor tuturor compartimentelor limbii. Prin urmare, era de aşteptat ca autorul ei să aprofundeze materia lexicală într-un dicţionar de profil. Colaboratorul ideal pentru realizarea acestei lucrări nu putea fi altcineva decât I.-A. Candrea. Ca şi acesta, Densusianu publicase numeroase
S. Puşcariu, Călare pe două veacuri, Bucureşti, 1968, p. 167-168. Textul acesta e reprodus şi de Florica Dimitrescu, în excelenta sa monografie I.-A. Candrea, lingvist şi filolog, Bucureşti, 1974, p. 34-35. Despre opera lui Candrea, v. şi D. Macrea, Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române, Bucureşti, 1965, p. 155-177.
11 Ov. Densusianu, Şcoala latinistă în limba şi literatura română. Originea, tendinţele şi influenţa ei. Lecţiune de deschidere ţinută la Facultatea de Litere din Bucureşti, în ziua de 10 noiembrie 1898; lecţia a fost publicată în „Noua revistă română", Bucureşti, 1900.
etimologii în „Revista critică literară", în „Anuarul Seminarului de istoria limbei şi literaturei române" (1898), în „România" şi, mai târziu, în „Grai şi suflet".
Densusianu se străduieşte să creeze forme organizate pentru activitatea de cercetare lingvistică. în 1905, întemeiază Societatea Română de Filologie, în acelaşi an în care începe să apară şi „Vieaţa nouă" (1905-1925). „Buletinul Societăţii de Filologie", în schimb, n-a apărut decât doi ani (1905-1907). în primul număr al acestei reviste, Candrea publică studiul Din epoca de formaţiune a limbii române, consacrat unor paralele lexico-semantice româno-albaneze, prin urmare, se apropia de fondul preroman al limbii, cercetări în care îl iniţiase cu siguranţă Hasdeu; de asemenea, tot acolo, Addenda la elementele latine ale limbii române. în al doilea număr al „Buletinului...", în 1906, publică Graiul din Ţara Oaşului, un studiu care poate fi considerat printre cele dintâi monografii, ştiinţific întocmite, ale unui grai regional caracterizat prin trăsături arhaice. Mai târziu, Candrea se va ocupa îndeaproape de subdialectul bănăţean şi de dialectul meglenoromân, descoperit de G. Weigand la sfârşitul secolului al XIX-lea. Notăm şi faptul, foarte important, că Densusianu, Candrea şi Th. Speranţia sunt autorii unei admirabile colecţii de texte dialectale transcrise fonetic, intitulată Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români, vol. I, 1906, vol. II, 1908. Prin preocupările de dialectologie ale celor doi învăţaţi se explică prezenţa unui mare număr de variante dialectale în dicţionarul lor.
Adăugăm, în sfârşit, că în 1914 Densusianu a întemeiat, pe lângă Catedra de filologie romanică al cărei titular era, Institutul de Filologie şi Folclor, cu un program care convenea şi preferinţelor ştiinţifice ale lui Candrea. Chiar şi cursurile speciale pe care le ţinea la Facultatea de Litere erau în acord cu direcţiile de cercetare promovate la acest Institut. Revista „Grai şi suflet", una dintre cele mai importante publicaţii periodice ale lingvisticii româneşti, a apărut din 1923 până în 1937, cu un an înaintea morţii lui Ov. Densusianu (1938).
Cei doi învăţaţi, în entuziasmul tineresc, au încercat să alcătuiască un Dicţionar general al limbii române din trecut şi de astăzi, care se anunţa o operă foarte bogată, cu mult material dialectal, popular, arhaic, literar, neologic, cu terminologiile ştiinţifice şi, evident, cu etimologii. Din păcate, s-a tipărit o singură fasciculă (litera A), la Editura Socec, în 1909. Reproducem din Amintirile lui Candrea două pasaje care se referă la începuturile lucrărilor pentru Dicţionarul Academiei şi la unica fasciculă din Dicţionarul general, apărută la Ed. Socec: „Academia, după ce încredinţase lui Alex. Philippide lucrarea Dicţionarului, nemulţumită de încetineala cu care lucra Hasdeu, nefiind satisfăcută de felul cum înţelegea profesorul de la Iaşi să-1 redacteze, îi retrase delegaţia şi trimise după Densusianu. Prietenul meu puse condiţia - sine qua non - că trebuie să fiu admis şi cu la redactarea Dicţionarului, lucru la care s-a opus din răsputeri bătrânul Dimitrie Sturdza, care, cu arătătorul încovoiat, după cum îi era obiceiul, îl apostrofa cu cuvintele: «D-ta nu eşti bun român!» Densusianu nu se lăsă a fi intimidat şi plecă de la Academie, fară a-i răspunde. Sextil Puşcariu, care-şi luase faţă de noi
70
I
71
angajamentul de a nu accepta redactarea Dicţionarului fară colaborarea noastră, primi totuşi oferta ce i se facu, sub cuvânt că are nevoie de mijloace de trai: noi aveam catedre, pe când el era numai docent, fară plată, la Universitatea din Viena.
După apariţia primei fascicole a Dicţionarului Academiei, elaborat de Puşcariu, primesc de la Casa de editură Socec o ofertă de a le redacta un dicţionar al limbii române pentru uzul şcoalelor, mai amplu decât acela al lui Şăineanu. Comunicându-i lui Densusianu oferta Casei Socec, el primi cu bucurie să colaboreze cu mine şi ne puserăm imediat pe lucru. Redactarea mergea însă încet şi, după un an de zile, abia puturăm publica litera A (192 de pag.), adică ceva mai mult decât 1/14 a dicţionarului. Casa Socec, care-şi închipuise că o lucrare ca aceasta se scrie repede ca o carte de bucate, ne înştiinţa că nu mai poate continua tipărirea lui şi că reziliază contractul încheiat. Abia după 24 de ani a putut să apară, la Editura Cărţii Româneşti, întregul dicţionar al limbii române, redactat însă numai de mine .
Aşadar, Candrea a continuat această operă, tipărind în 1931 Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească", în colaborare cu Gh. Adamescu, căruia i-a revenit anexa de nume proprii (istorice, geografice etc.); de aici sigla CADE. Partea lingvistică propriu-zisă aparţine în întregime lui Candrea: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi. Aceasta este cea mai de seamă lucrare a lui Candrea, care conţine 43 269 de cuvinte-titlu, corpus lexical pe baza căruia D. Macrea a alcătuit cunoscuta statistică a straturilor etimologice ale lexicului românesc.
S-a scris mult despre această operă, cel mai adesea în termeni favorabili. Obiecţiile privesc mai ales abuzul de neologisme şi înclinaţia exagerată spre explicarea prin franceză a acestora, absenţa unor cuvinte populare şi dialectale, numărul prea mare de ilustraţii şi de „semne simbolice" şi, bineînţeles, unele etimologii. Ne referim aici, în mod special, la recenzia lui Densusianu, care, după ce aminteşte de fascicula publicată împreună cu Candrea la Editura Socec, în 1909, spune, cu o uşoară amărăciune: „...continuarea lui [a Dicţionarului general al limbii române] nu-mi apărea, de altfel, imposibilă, cum a şi urmat, dar de ea am fost ţinut cu totul strein - în uitarea colaborărei de mai înainte - când a trecut în altă editură" . S-ar deduce de aici că a existat o neînţelegere între cei doi savanţi, care, probabil, va fi determinat întreruperea colaborării dintre ei atât la Dicţionarul general, cât şi la Dicţionarul etimologic (acesta întrerupt la vb. a putea).
Trecem acum la prezentarea dicţionarului. Articolele sunt redactate după un model exemplar, foarte uşor de urmărit. Cuvântul-titlu este însoţit de indicaţiile morfologice şi de traducerea în franceză. E necesar să precizăm că în unele cazuri sensurile sunt foarte numeroase: verbul bate are 16, face 10, faţă 8 etc. Sunt date apoi, prin izolare grafică, formele corespunzătoare din dialectele româneşti sud-dunărene; de notat că acestea sunt transcrise fonetic. Dacă un cuvânt-titlu
I.-A. Candrea, Amintiri din viaţa lui Ovid Densusianu, în „Vieata nouă", serie nouă, Bucureşti, Ed. „Grai şi suflet - Cultura naţională", I, nr. 1, martie 1992, p. 37.
Dare de seamă asupra Dicţionarului enciclopedic ilustrat „Cartea Românească", Partea I: Diet. I române din trecut şi de azi, în „Grai şi suflet", VI, 1934, p. 360.
există numai dialectal, se face indicaţia în paranteză, de exemplu băşare (ar.), vb. „baiser", cusurin (ar.), fălcare (ar.), urzăreaţă (megl.). La litera k\ prin care se redă labiala p palatalizată, există numai trei cuvinte, toate din aromână: k'ipinare „pincer" (lat. pipinare), k'ipurare „pincer" (lat. pipulare), k'iurare „piauler" (lat. piulare). Autorii procedează la fel cu cuvintele regionale din dacoromână sau atestate în limba textelor vechi: agru (vr., băn.), agura (trans.).
Dintre formele sub care apare un cuvânt se alege ca titlu varianta comună, populară şi generală: agest (agestru), aici (aice, aicea), curge (cure), fagor (fagure), famen (famăn), piuă (pivă) etc.; variantele din paranteză sunt, de regulă, secundare.
Există şi situaţii care privesc cuvinte cunoscute în limba actuală cu mai multe variante morfologice, cum este cazul verbului adauge, care apare în titlu laolaltă cu adăugi şi adăuga; pe primul loc figurează varianta apropiată de etimon.
CDDE excelează printr-un număr mare de variante regionale, cu precizarea cât se poate de exactă a ariei de răspândire a acestora. Variantele sunt date în continuarea cuvântului-titlu şi cu trimiteri la sursă. Se arată, de exemplu, că varianta fărină se aude în Suceava, Bihor, Oaş (cu şase indicaţii de surse informative), fănină e cunoscută în limba veche (Coresi, Dosoftei, An. Car., Hasdeu, Cuv. d. bătr., Iorga, Studii) şi în Apuseni (Frâncu - Candrea). în cazurile necesare, se dau şi formele speciale din limba veche, de exemplu face (verbele sunt în titlu la infinitiv) e însoţit de perfectul vechi feciu şi de participiul fapt, purcede e urmat de indicativul prezent vechi purceg, pune e alături de perfectul arhaic puş (cunoscut şi în sudul Dunării).
Se poate spune că vocabularul dialectal nord- şi sud-dunărean, atât cât putea fi cunoscut la începutul secolului al XX-lea, se regăseşte în acest dicţionar împreună cu vocabularul limbii comune şi cu cel al limbii vechi. E vorba, evident, de fondul latin al lexicului. Această abundenţă de material lexical e justificată de caracterul etimologic al dicţionarului.
Secţiunea cea mai importantă şi mai încărcată de fapte este, bineînţeles, cea etimologică. Substantivele latineşti sunt date cu formele de nominativ şi acuzativ, adjectivele cu cele de gen, iar verbele, la infinitiv şi, în cazurile necesare, la perfect şi la participiu. Materialul etimologic provine din latina inscripţiilor ori din textele de latină vulgară, din latina clasică, ori din rezultatele reconstrucţiei. Discuţiile privind evoluţia fonetică, gramaticală, lexico-semantică sunt de o amploare neobişnuită, redactate însă într-un stil foarte concentrat. Trebuie observat că multe dintre transformările pe care cuvintele latine le-au suferit în trecerea la română se regăsesc în studiile anterioare ale celor doi învăţaţi (Densusianu: HLR, Candrea: Consonantisme, la care se adaugă cercetările propriu-zise de etimologie). Reconstrucţiile etimoanelor latineşti, foarte numeroase, sunt sprijinite în Permanenţă de comparaţia interromanică. în cazurile posibile, formele reconstruite sunt raportate la echivalentele din latina clasică: *prandire (= clas. prandere) Pentru prânzi, *pulleus, -um < pullus pentru pui sb. m., *ploja, -am (= clas. pluvia) Pentru ploaie.
72
73
Sunt date chiar relaţii etimologice la nivelul latinei, de exemplu, mătreaţă (lat. *matricia, -am < mater), pătură (lat. *pittula < *pitta), mărăcine (lat. marrucina, -am, derivat din *marruca, păstrat în italiană), păcuină sb. f. (lat. pecuina, -am < pecuinus, -a, -uni), piedin sb. m. (lat *pedinus, -um, dintr-un adj. *pedinus, -a, -um, derivat din pes „picior"). Paranteza etimologiei pune în lumină şi diverse modificări petrecute în sistemul verbal, de exemplu, dispariţia conjugării deponente: măcina (lat. machinare = clas. machinari), păţi (lat. patire = clas. pati), muri (lat. morire = clas. mori), naşte (lat. nascere = clas. nasci), ori schimbările de conjugare: cădea (lat. cădere - clas. cădere), mulge (lat. mulgere = clas. mulgere) etc.
La substantive sunt notate formele de nominativ şi de acuzativ, distingându-se astfel reflexele româneşti ale imparisilabicelor: dinte (lat. dens, dentem), oaspe (lat. hospes, -item), pace (lat. pax, pacem), părete (lat. paries, -ietem), părinte (lat. parens, -entem), margine (lat. margo, -inem).
Se pot vedea, în flexiunea substantivului, schimbările de gen (mărăcine), substantivarea adjectivului (călariu, păstor, mascur), diferite modificări fonetice petrecute chiar la nivelul latinei vulgare (cald) şi foarte interesante evoluţii semantice legate de mituri, obiceiuri, credinţe, istorie, religie etc. (păgân, pădure, pană, pasăre etc.).
Unele articole sunt adevărate studii de gramatică istorică; de exemplu, sub el, ea, eu, ăst, se fac analize amănunţite, expuse însă foarte concentrat, privitoare la istoria articolului definit, a flexiunii pronumelor personale şi demonstrative. Florica Dimitrescu, în monografia consacrată operei lui I.-A. Candrea (p. 29), arată că în CDDE „se atrage atenţia asupra calcurilor (lume, limbă), asupra relaţiilor dintre singular şi plural (brăţară, farmec, ferică, frăţâne, maţ, măr, oară), deschizându-se drumul unor cercetări de sinteză de mai târziu" (cum este, de exemplu, studiul lui J. Byck şi Al. Graur privind influenţa pluralului asupra singularului la substantive şi adjective (din BL, I, 1933)). De fapt, fenomenele discutate în CDDE sunt mult mai numeroase. Iată, fără o ordine anume, ce s-ar putea reţine din parcurgerea primelor trei litere: contaminări (armăsar), urme ale unor infinitive dispărute (apătat), elenisme intrate de timpuriu în latină şi de aici conservate în română (amăgi), etimologie populară (agust, bour, chiar), preponderenţa radicalului de indicativ prezent (aciua), schimbări explicabile prin fonetică sintactică (abia, acum), sensuri juridice vechi (bătrân), substituţii de sufixe (beţiv), refaceri analogice (blestema, cârnaţ), cuvinte cunoscute astăzi numai în expresii (bour: coarne boureşti), elemente de enciclopedie (bour, cărindar), schimbări de conjugare (cuceri), valori sintactice şi semantice noi (ca), compuse şi locuţiuni (când, cât, cine, că), forme încrucişate (cere), poziţie atonă în frază (cătră) etc. Am trecut în paranteză cuvântul-titlu la care se face trimiterea pentru fenomenul remarcat. Un examen atent al celor 1491 de articole ale CDDE ne pune la îndemână un număr imens de fenomene privind istoria celor trei mari compartimente ale limbii: fonetica, morfosintaxa, vocabularul. Din câte ne dăm seama, prevalează faptele de fonetică, explicate prin tot felul de reguli şi accidente, prin analogie, ori combinaţii sintactice, prin accent ori poziţie în frază etc.
într-un paragraf aparte sunt trecute corespondentele romanice - reflexe ale aceluiaşi etimon latin cu al cuvântului românesc din titlu. Formaţi în mediul lingvisticii romanice din Franţa şi Germania începutului de secol XX, era de aşteptat ca cei doi autori să apeleze, pentru comparaţii, nu numai la idiomurile romanice propriu-zise, ci şi la dialectele şi graiurile acestora. CDDE devine, în felul acesta, un veritabil „etymologicum" romanic. Viziunea larg romanică asupra istoriei lexicului românesc justifică, pe de o parte, reconstrucţiile de etimoane latineşti, iar pe de alta, explicaţia a numeroase particularităţi de evoluţie (fonetică, gramaticală, semantică) a cuvintelor româneşti prin sprijin analogic în domeniul romanic.
în grupul limbilor romanice e trecută întotdeauna şi albaneza, de regulă pe primul loc, limbă care, după cum se ştie, a împrumutat un stoc important de cuvinte latineşti; multe dintre acestea au forme şi sensuri identice sau foarte asemănătoare cu ale cuvintelor româneşti. La începutul secolului al XX-lea circula încă ideea, care aparţinea lui Gustav Meyer (1895), că albaneza este „eine halbromanische Sprache". Interesul pentru asemănările dintre română şi albaneză îl aveau, deopotrivă, şi Candrea şi Densusianu. Influenţa lui Hasdeu se resimţea pozitiv în gândirea lor în anii în care redactau dicţionarul, chiar dacă Densusianu criticase cu asprime aportul marelui învăţat la elucidarea fondului autohton al limbii române14.
în CDDE, ca şi la Puşcariu, EWR, figurează şi câteva cuvinte intrate în latină din vechea greacă: amăgi, ciumă, căsca, farmec, mângâia, mustaţă, pat, pată ş. a., cu indicaţia expresă a provenienţei lor în latină. Cred că s-ar fi justificat, în felul acesta, prezenţa în dicţionar şi a cuvintelor din substratul traco-dac. Astăzi, se recunoaşte în unanimitate că acestea sunt, la origine, împrumuturi pe care latina balcanică le-a făcut din traco-dacă şi că româna le-a moştenit laolaltă cu fondul lexical latin propriu-zis. Candrea şi Densusianu le considerau însă împrumuturi târzii din albaneză.
Secţiunea cea mai dezvoltată cuprinde derivatele cuvântului de bază. Se poate constata astfel capacitatea extraordinară a românei de a crea familii largi de cuvinte cu ajutorul sufixelor şi prefixelor. Autorii pun în lumină forţa derivativă a cuvintelor de origine latină considerate în raport cu cele împrumutate din slavă. Densusianu formulează teoretic chestiunea aceasta: „Să punem alături două cuvinte-tip, unul de origine latină şi altul de origine slavă, şi să vedem deosebirea între ele din acest punct de vedere; aşa, d. e., alb şi lacom. Pe când alături de acesta din urmă găsim numai cuvinte derivate ca lăcomie, a se lacomi, din cel dintâi şi-a luat naştere o extraordinar de bogată familie de cuvinte, ca albicios, alburiu, albinei, albui, albuş, albitor, albitură, înălbi ş. a. Pot fi puse aceste două cuvinte-tip pe acelaşi plan ? Desigur că nu; forma latină a fost mai productivă, ceea ce înseamnă că trăieşte mai mult, are mai mare importanţă, ca element constitutiv al limbii noastre, pe când cea slavă este mai sărac reprezentată în forme secundare,
14 HLR, I, 1901, p. 34 ş. u.; v. şi critica, mult mai aspră, a lui Philippide, Istoria limbii române, îaşi, 1894, p. 290 ş.u.
74
75
trăieşte mai puţin, n-are aceeaşi valoare ca element lingvistic"15. Se vede că teoria lui Hasdeu apare ca un „loc comun" la lingviştii de la începutul secolului al XX-lea, între care şi Ov. Densusianu, care critică faptul că Puşcariu în dicţionarul său nu a acordat derivatelor importanţa cuvenită. La derivate sunt indicate sensurile, deseori tipul de limbaj de care aparţin (zoologie, botanică, muzică, medicină populară, mitologie, jocuri etc.), zona dialectală (mereu sunt citate şi formele din sudul Dunării), trimiterea la sursa de atestare şi, nu de puţine ori, corespondentele romanice sau balcanice luate ca model de derivare; apar uneori compuse, locuţiuni, expresii fixe (de exemplu, sub bate: lapte bătut „babeurre", friul. latte batud „latte da cui si e il burro", sub bine: de-a binelea, binecuvânta, binefacere, binevoi). în grupa derivatelor se vede o ordine determinată de anumite criterii: cu sufixe, cu prefixe, derivate directe sau indirecte, derivate în limba veche, diminutive, nume de agent, de instrument etc. Graiurile populare şi româna veche, atât cât puteau fi cunoscute la începutul secolului trecut, sunt exploatate la maximum din punctul de vedere al derivatelor lexicale. De exemplu, la adj. mişel figurează: mişelie, mişelame, mişelătate, mişelăciune, mişelesc, mişeleşte, mişelos, a se mişeii, a se mişela, mişălit. De regulă, e folosit un semn grafic pentru izolarea lor (două bare verticale subţiri), de exemplu, la vb. a câştiga sunt izolate unele de altele derivatele: subst. câştig, subst. câştigă, adj. câştigos, vb. a se încâştiga, ultimele trei aparţinând limbii vechi.
Comparaţia cu limbile romanice în planul derivatelor, la fel cum se procedează şi cu cuvintele de bază, conferă dicţionarului valoarea superioară a unui util instrument de lucru pentru cercetările de romanistică.
în ultimul paragraf al articolului de dicţionar sunt înregistrate formele sub care cuvintele româneşti au putut fi împrumutate de limbile vecine: bulgară, sârbă, ucraineană, neogreacă, maghiară. De exemplu, la literele A şi B am notat următoarele cuvinte care se regăsesc ca împrumuturi în limbile din jur: aţă, albie, amar, noatin, (sub an), arde, arm, armă, armăsar, baier, bale, balţ, bărbat, băşică, berbec, blând, boar, bour, brăţară, broască, broatec, bucată, bucium, bun, bute. Această „noutate" lexicografică, pe care a criticat-o Puşcariu, era în acord cu preocupările ştiinţifice ale celor doi autori: Candrea publicase în „Noua revistă română" 1, 1900, p. 399 ş. u. Elementele române în limbile slavice, iar Densusianu, în HLR, I, 1901, făcuse deseori referiri la cuvintele româneşti din alte limbi.
Cuvântul de bază e urmat, în articole separate, de toate derivatele etimologice, adică transmise ca atare din latină. De exemplu, adjectivul alb (lat. albuş) e tratat în acelaşi grup cu derivatele albastru (lat. albaster), albeaţă (lat. *albitia), alboare (lat. albor), albumeală (lat. albumen), albi vb. (lat. *albire), sarbăd (lat. exalbidus). Verbului bate îi urmează, sub numere de ordine aparte, bătător, bătătură, bătaie, abate vb., sbate vb., codobatură, toate considerate ca derivate la nivelul latinei. Alte exemple: ac e tratat laolaltă cu acar (lat. ac(u)arius) şi cu aţă (lat. acid), iar miez, din aceleaşi considerente, e însoţit de miazăzi, amiază, medular, toate
15 O. Densusianu, Un pretins dicţionar etimologic, în „Vieaţa nouă", III, 1907, 5, p. 114; şi în Opere, I, Bucureşti, 1968, p. 643.
76
(derivatele şi compusele) explicându-se de la radicale latineşti unice. în cazurile discutabile, derivarea din latină e sprijinită pe comparaţia romanică sau, în unele cazuri, prin raportare la substrat; de exemplu, albumen (de unde albumeală, cu un sufix de origine slavă) ar fi devenit mai întâi * albume (pentru care comp. it. albume, v. fr. aubun), iar dimidietas se va fi contaminat de timpuriu cu alb. gjymes rezultând jumătate.
întreaga materie lexicală a CDDE este organizată în felul modelelor pe care le-am prezentat ca exemplificare. S-ar desprinde de aici concluzia, pe care au urmărit-o cu insistenţă cei doi mari învăţaţi, că, în general, româna a moştenit nu unităţi lexicale izolate, ci lexicul latin în totalitatea lui filtrat prin specificul unui limbaj popular, colocvial, rustic. Lexicul moştenit e un tot unitar, pe când cel împrumutat (din slavă etc.) e constituit de regulă din unităţi disparate.
Unii lingvişti acordă o importanţă exagerată principiului derivării lexicale târzii pe terenul intern al limbii, în defavoarea derivării etimologice propriu-zise. Moştenirea latină devine, în felul acesta, mai săracă, restrânsă mai cu seamă la cuvintele de bază, care alcătuiesc un schelet sumar al limbii. De fapt, derivarea pe teren românesc se identifică cu derivarea latină propriu-zisă; deosebirea priveşte doar epoca în care a fost necesar să se creeze un cuvânt nou, mai exact cauzele exterioare limbii prin care să se motiveze formarea de cuvinte noi. Dacă un cuvânt derivat e cunoscut în româna comună şi aspectul lui formal nu exclude transmiterea directă din latină alături de cuvântul de bază nu e nevoie să-1 explicăm cu orice chip ca derivat târziu pe terenul limbii. Obiecţiile celor care cred că CDDE are o orientare latinistă exagerată în cazul familiilor de cuvinte nu se susţin prin argumente temeinice. Al. Graur, de exemplu, crede că aurar (din lat. aurarium, după CDDE, nr. 119) s-ar explica de la aur, cu sufixul de agent -ar (ca în pietrar de la piatră)16, fară să se întrebe prin ce cuvânt vor fi fost numiţi în perioada colonizării romane băieşii de la minele de aur din Apuseni sau chiar spălătorii nisipurilor cu aur din râurile de munte ale Daciei. Th. Hristea17 se referă direct la CDDE arătând că blestemăciune, ferecător, fioros „qui donne le frisson", lumină, mărunţel, păduros, prânzi vb., sunt greşit considerate ca transmisiuni directe din latină (etimoane reconstruite); acestea şi multe altele, după autorul citat, s-ar fi format „în interiorul limbii române". Şi Florica Dimitrescu18 scrie că „cea mai serioasă eroare a dicţionarului discutat este, însă, fară doar şi poate, considerarea ca elemente latine moştenite a unor cuvinte formate pe teren românesc" şi citează, în acest sens, cuvintele: mărunţel, mulsoare, mustos, mutator, lumină, pe care daco-romanii nu le-ar fi avut. Mai sever în aprecieri din acest punct de vedere este M. Seche: „Supraevaluarea elementului latin este pregnant prezentă şi în noua operă lexicografică (CDDE): mărunţel, mănunta, mărunta, meriză, mior, moleaţă,
AL Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, 1954, P- 36; v. şi DLRM, s. v. şi DEX, s. v., aceeaşi etimologie; B. P. Hasdeu, EMR, II, s. v., dă întâietate etimologiei latine: „Cuvântul, negreşit, este latinul aurarius" şi, la fel, DA, s. v. Bineînţeles că pentru explicarea menţinerii iniţialei au- neaccentuate trebuie să acceptăm influenţa termenului de bază aur. 17 Theodor Hristea, Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968, p. 23.
' Op. cit, p. 39.
77
mulsoare, muşchios, mustos, mustăreaţă, mutator, mutătură etc. (toţi absenţi la Puşcariu, adică consideraţi de el elemente nemoştenite) apar la Candrea şi Densusianu, în mod greşit, printre cuvintele de obârşie latină"19. Comentatorul nu explică însă în ce constă greşeala. Afirmaţii bazate pe simple impresii. Trebuie să recunoaştem că în lingvistica românească de după al Doilea Război Mondial au fost stimulate, cu insistenţă, încercările de explicare a derivatelor prin mijloace interne. Teama de „latinism" a făcut să se treacă la extrema cealaltă. E posibil ca unele dintre exemplele citate să fie derivate târzii, după perioada latină a limbii, dar faptul acesta trebuie dovedit pentru fiecare caz în parte, ceea ce nu se observă la criticii dicţionarului. Derivatele în discuţie sunt atestate în latină, ori apar în româna comună şi au corespondente în idiomurile romanice occidentale; în toate cazurile, acestea exprimă noţiuni care au existat întotdeauna, de la colonizarea romană până astăzi.
Dicţionarul lui Candrea şi Densusianu este comparat, de obicei, cu dicţionarul etimologic (EWR) al lui Puşcariu, apărut în 1905, în limba germană20. S-a arătat , astfel, că ambele dicţionare, deopotrivă de valoroase, conţin un număr aproximativ egal de cuvinte, materia este organizată pe „cuiburi lexicale", iar comentariile etimologice sunt în germană la Puşcariu şi în română în CDDE (traducerea cuvintelor e în franceză). Fiecare articol este numerotat. O deosebire importantă constă în faptul că în EWR derivatele moştenite sunt în ordine alfabetică, pe când în CDDE ele figurează, tot în articole separate, imediat după cuvântul-titlu de bază; familia lexicală este, în întregime, adunată laolaltă, ceea ce reprezintă un avantaj pentru cercetarea etimologică. în CDDE derivatele moştenite sunt mai numeroase; de aici, în parte, diferenţa pe ansamblu: în EWR sunt 1947 de cuvinte-titlu pe total, dar numai 1417 până la vb. a putea: în CDDE, 1491, de la a la a putea.
Florica Dimitrescu22 a comparat mai în amănunţime cele două dicţionare, observând că în CDDE comentariile analitice sunt mult mai bogate (şi, uneori, de mai mare fineţe) decât în EWR, apelul comparativ la limbile şi dialectele romanice occidentale (inclusiv albaneza) mai frecvent şi, la fel, implicaţiile formelor de limbă veche în evoluţia cuvintelor, de unde un caracter uşor arhaic al CDDE. Problema expansiunii cuvintelor româneşti în limbile vecine nu a intrat decât incidental în preocupările lui Puşcariu23. Concluzia autoarei, întregită cu o apreciere elogioasă datorată lui J. Byck, discipol al lui Densusianu şi Candrea, trebuie reţinută fară rezerve: „Deşi neterminat, acest dicţionar rămâne, pentru elementul latin, o operă fundamentală care se consultă în continuare cu real folos
19 Op. cit, II, p. 269-270.
20 Reeditat, tot la Heidelberg, în 1975; v. şi volumul lui Dan Sluşanschi: Sextil Puşcariu, însemnările autorului de pe exemplarul propriu de lucru din „Etymologisches Worterbuch der dacorumănischen Sprache", Bucureşti, 1995.
21 Intre alţii, Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999, p. 103
22 Op. cit.,p. 39.
23 De altfel, Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974, p. 28, susţine că împrumuturile în limbile vecine nu-şi au locul într-un dicţionar al elementelor latine.
de către specialişti; calităţile sale, «spiritul critic şi lăudabila rezervă pe care le-au manifestat cei doi savanţi în stabilirea istoriei vocabularului românesc de origine latină fac din acest dicţionar etimologic, oprit la cuvântul putea, un îndrumător neîntrecut până astăzi.»"24.
O problemă pe care şi-au pus-o unii lingvişti este în legătură cu contribuţia fiecăruia dintre cei doi autori la realizarea acestei opere. în structura articolelor există uneori indicii referitoare la paternitatea etimologiei sau numai a unei variante (o reconstrucţie în latina vulgară, o formă dialectală, un corespondent romanic), ori a unei părţi din comentariul evoluţiei lingvistice (fonetice, semantice) etc., dar precizări privind redactarea în întregime a unui articol nu există. De exemplu, numele lui Candrea este citat în legătură cu anumite elemente din cuprinsul articolului la cuvinte ca: aciua, adăpost, aţipi, baier, beţiv, beţiţ, cingă, ghieura, nepot, oară, pătlagină, piedin etc., iar al lui Densusianu, la auă vb., bălţat, păţi, peţi, ploua, anota (1236), noră, nuntă etc., fară să rezulte că articolele respective ar fi fost redactate de un singur autor. Chiar şi în cazul cuvintelor a căror origine a fost discutată de unul sau altul dintre coautori în studiile lor de dinainte de 1907, când a apărut prima fasciculă a CDDE, paternitatea etimologiilor nu poate fi sigură pentru că în dicţionar articolele au altă structură, ceea ce înseamnă că cel puţin revizia finală a fost făcută de ambii autori. Florica Dimitrescu crede că articolele în care se indică pătrunderea cuvintelor (117 în total) în limbile vecine ar fi fost redactate numai de Candrea - aceasta pentru că el se ocupase încă din 1900 de elementele româneşti din limbile slave. Trebuie observat însă că în listele lui Candrea figurează şi cuvinte pe care le prezentase deja Hasdeu ca împrumuturi în limbile vecine, de exemplu: arete, baier, berbece, păcurar etc. (v. EMR, III, indicele). Prin urmare, ideea de a se urmări pătrunderea cuvintelor româneşti în limbile cu care româna a venit în contact a fost preluată de la Hasdeu. în cazul CDDE, aceasta nu poate reprezenta decât cu foarte multă aproximaţie un criteriu de delimitare a contribuţiei exacte a unuia sau a altuia dintre coautori.
S-a susţinut şi opinia că cele patru fascicule ale dicţionarului ar fi fost elaborate numai de Candrea. Ion Şiadbei, care conducea colectivul însărcinat cu redactarea etimologiilor la DLRM, ne spunea, prin 1951-1952, că singur Candrea era autorul de fapt al dicţionarului. El a şi scris că informaţia aceasta se întemeia pe o mărturisire a lui Candrea însuşi: „I.-A. Candrea mi-a declarat, în 1943, că partea apărută e în întregime a sa, restul, neapărut, trebuind să fie lucrat de Densusianu."25 De opinia lui Şiadbei se apropie, într-un fel, Iorgu Iordan: „Candrea este, cu siguranţă, cel mai bun etimolog al nostru. Este neîndoielnic că lui îi revin cele mai mari merite în elaborarea Dicţionarului etimologic al limbii române întocmit împreună cu O. Densusianu"26. Supoziţia lui Iordan vine şi din felul în care el apreciază Dicţionarul ilustrat din 1931: „Valoarea acestui dicţionar constă mai cu seamă într-o serie de etimologii propuse pentru prima dată de autorul lui şi
24 Citatul lui J. Byck în articolul O. Densusianu, din „Contemporanul", 24 (870), 14 iunie 1963 (ap. Florica Dimitrescu, op. cit., p. 39). 251. Şiadbei, op. cit, p. 24, notă.
26 Istoria lingvisticii româneşti, coord. Iorgu Iordan, Bucureşti, 1978, p. 116.
78
79
acceptate ulterior de toţi lingviştii"27. E posibil ca I.-A. Candrea să fi avut o contribuţie mai mare la dicţionar, dar acest lucru e greu de demonstrat. O declaraţie expresă a lui Candrea ori Densusianu privitoare la contribuţia fiecăruia nu există. Referindu-se, într-o recenzie, la etimologia lui nasture, Densusianu scrie: „Istoria cuvântului e obscură, cum am arătat împreună cu [subl. ns.] Candrea în dicţionarul etimologic (nr. 1209)"28. In Amintirile lui Candrea există un fragment care se referă expres la CDDE, operă pe care ar fi întrerupt-o Primul Război Mondial: „Lucrarea lui Sextil Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache, apărută în 1905, la Heidelberg, care era menită să înlocuiască Dicţionarul elementelor latine din limba română al lui Cihac, de mult perimat, ne-a dat imboldul, lui Densusianu şi mie, să publicăm şi noi un dicţionar similar, în care să fie înregistrate toate achiziţiile ştiinţei până la noi. Casa Socec primi să editeze lucrarea, care apăru apoi în fascicule. Ajunsesem cu tiparul la sfârşitul literei P, când intrarăm şi noi în vârtejul Primului Război Mondial. Părăsind Bucureştii împreună cu Densusianu, câteva zile înainte de ocuparea Capitalei de către nemţi, am lăsat în locuinţa mea tot ce mai aveam redactat pentru tipar, precum şi toate fişele dicţionarului. Vrăşmaşii teutoni, instalaţi în apartamentul meu, şi-au aprins pipele cu fişele noastre şi au ars în sobe tot ce reprezenta pentru noi o muncă de mai bine de zece ani. Lor trebuie să le «mulţumim» că sfârşitul dicţionarului nostru etimologic n-a mai putut fi publicat, căci nu mai aveam putinţa, nici răgazul să recitim sutele de volume din care extrăsesem fişele"29. Rezultă de aici, ca şi din alte fraze asemănătoare, că dicţionarul este opera amândurora. De fapt, gândirea metodologică a lui Densusianu, redactarea foarte concentrată, stilul lui în general, se recunosc la fiecare articol, chiar dacă, în numeroase cazuri, redactarea iniţială nu-i aparţine. La fel se simte mâna lui Puşcariu pe fiecare pagină, în revizie finală, a Dicţionarului Academiei, redactat, după cum se ştie, de lingvişti remarcabili.
Intre Densusianu şi Puşcariu a existat un schimb de recenzii privitoare la cele două dicţionare. Le luăm în seamă aici pentru că ei erau cei mai avizaţi să discute critic problemele de detaliu dintr-un dicţionar etimologic. Densusianu 30 îi reproşează lui Puşcariu, între altele, că nu a înregistrat cuvinte latine ca: încurca, rug, spat, mărit, agest, mângâia, că a inclus foarte puţine derivate apărute pe teren românesc şi că, de asemenea, a dat multe etimologii greşite. în recenzia-răspuns, Puşcariu31 observă că în CDDE lipsesc: aburca, anin, aprig, aripă, ar. arugă etc. şi că, de asemenea, sunt greşeli mari de etimologie; de exemplu, arămie „căldare de aramă" nu e derivat de la aramă, cum se arată în CDDE, ci e bg. aranija „căldare mare în care se fierbe apă pentru rufe", arzuliu nu e derivat de la arde, ci e tc. arzulu „qui desire, verlangend", ieşculiţă nu e diminutiv de la aşchie, ci de la iască etc. Cele două recenzii sunt redactate în termeni de o duritate greu de imaginat.
' Ibid.
II,
Ov. Densusianu, recenzie la G. Giuglea, Cuvinte şi lucruri, extras din „Dacoromania" în „Grai şi suflet", 1,1923, 1, p. 163; v. şi Opere I, Bucureşti, 1968, p. 660.
29 „Vieaţa nouă", serie nouă, Bucureşti, I, nr. 1, martie 1992, p. 38.
30 „Vieaţa nouă", II, III, 1906, 1907; v. şi Densusianu, Opere I, Bucureşti, 1968, p. 640-642.
31 „Convorbiri literare", mai 1908; v. şi Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974, p. 20 ş. u.
Ofensele grave aduse reciproc trebuie considerate ca modalităţi de manifestare ale spiritului polemic în epoca de început a lingvisticii moderne româneşti. în cazul nostru, cuvintele grele, de o parte şi de alta, exprimă, de fapt, modul invers, de apreciere reciprocă şi de recunoaştere a valorii celuilalt. Pe Al. Graur l-am auzit de multe ori spunând în timpul şedinţelor de „etimologii" la DLR că „dintre dicţionarele etimologice cel mai bun este Candrea - Densusianu". Al. Rosetti recomanda studenţilor săi să citească această carte „cu creionul în mână". Reţin în încheiere formularea concisă a lui D. Macrea, pe care o regăsim şi la alţi lingvişti
w,,32
contemporani: „Lucrarea îşi păstrează până astăzi, în întregime, valoarea ştiinţifică" . La aceasta se adaugă aprecierea lui Coteanu şi Dănăilă: „Informaţie şi documentare exactă, compararea dezvoltată şi bine condusă a cuvintelor româneşti cu corespondentele romanice, precauţia ştiinţifică, iată principalele calităţi ale acestui dicţionar, calităţi care fac din el un instrument de lucru de mare autoritate"33.
De la publicarea CDDE până astăzi etimologia românească a evoluat mult. S-au adus contribuţii numeroase privind fondul neologic şi laturile periferice ale vocabularului. Revistele de lingvistică din Bucureşti, Cluj şi Iaşi au publicat, număr de număr, un imens material etimologic. După al Doilea Război Mondial şi chiar şi în zilele noastre au apărut foarte multe volume de „contribuţii etimologice". Au fost cercetate în amănunţime substratul, influenţele vechi, terminologiile populare şi culte. în schimb, fondul moştenit din latină a rămas aproape neatins, o materie lexicală cristalizată definitiv în cele două excelente dicţionare etimologice de la începutul secolului al XX-lea, al lui Puşcariu şi al lui Candrea şi Densusianu.
Publicat ca studiu introductiv la ediţia apărută la Editura Paralela 45, Bucureşti, 2006
32 D. Macrea, Lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1959, p. 183.
33 Op. cit.,p. 216.
80
81
SCHIMBĂRI SEMANTICE ÎN TRECEREA DE LA LATINĂ LA ROMANĂ
Se ştie că există aproximativ 100 de cuvinte latineşti păstrate numai în română şi, de asemenea, un număr destul de mare de cuvinte care au alte semnificaţii în română faţă de latină şi de limbile romanice occidentale. Asupra acestora din urmă vrem să atragem atenţia în mod special şi să propunem o cale mai curajoasă pentru cercetarea evoluţiei lor semantice.
E vorba de cuvinte care se află în toate dialectele româneşti, prin urmare cuvinte proprii românei comune. Cercetătorii români care au observat acest lucru (Hasdeu, Philippide, Densusianu, Puşcariu, Rosetti ş.a.) le-au considerat creaţii semantice ale românei comune sau, cel mult, ale perioadei imediat precedente, explicabile prin factori externi, ca păstoritul (şi alte îndeletniciri populare), traiul la munte, structura psihică particulară a vorbitorilor etc. După părerea noastră, la unele dintre aceste schimbări semantice s-ar putea distinge amprenta substratului autohton. Dacă admitem, cu oarecare uşurinţă, schimbările semantice determinate de influenţa slavă, trebuie să le luăm în seamă şi pe cele provocate de limba populaţiei indigene în perioada romanizării. Toţi lingviştii care s-au ocupat de domeniul străvechi al istoriei limbii române sunt de acord că latina dunăreană, însuşită de populaţia locală, a preluat din limba acesteia, sortită dispariţiei, un stoc mai mare sau mai mic de cuvinte, care au avut un comportament de evoluţie de tip latin şi se regăsesc astăzi în română. Trebuie precizat însă că, foarte probabil, influenţa substratului s-a putut petrece şi asupra fondului lexical latin moştenit, determinând unele evoluţii semantice specifice. E adevărat că pentru aceasta lipsesc dovezile evidente, dar trebuie apelat, pentru explicarea lor, ca şi în cazul unităţilor lexicale propriu-zise, la aceeaşi metodă a raportării la corespondentele albaneze, mai cu seamă că se procedează la fel şi în privinţa laturii formale a cuvintelor (vocala ă, rotacismul etc.). Adăugăm aici că un cuvânt latin poate dezvolta pe teren românesc o mare bogăţie semantică, necunoscută latinei. Şi în acest caz trebuie să vedem, cel puţin în parte, tot rezultatul acţiunii substratului, dacă, bineînţeles, echivalentele albaneze sunt, din punct de vedere semantic, de acelaşi rang.
în ambele situaţii poate fi vorba, de fapt, de o substituţie de cuvinte: cel autohton dispare, înzestrând, în schimb, pe cel latin cu sensuri noi sau cu o poziţie în vocabular mai importantă.
Ilustrăm cu câteva exemple cele două idei privind evoluţia semantică a cuvintelor latine în română determinată de influenţa substratului traco-dac. Unii cercetători1 au întocmit liste de cuvinte româneşti şi albaneze de origine latină care
1 între alţii, Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 181, 256.
au în comun sensuri noi, fară să tragă însă concluzia implicării substratului. Cea mai recentă lucrare care cuprinde astfel de liste este remarcabila monografie a Cătălinei Vătăşescu2 consacrată fondului lexical latin din albaneză şi română.
Bărbat s-a îndepărtat semantic de barbatus; sensul „om însurat" pare timpuriu dacă luăm în seamă glosa bărbaţi legitimi3. Importantă însă la acest cuvânt este valoarea adjectivală din limba populară: „curajos, energic, voinic, harnic" şi cu variaţii de gen: femeie bărbată, o slugă bărbată şi chiar cu referire la animale: câini mai bărbaţi (,,Mioriţa"). în aromână, acelaşi sens: muVare bărbată4, De remarcat că derivatele lui bărbat pornesc de la această semnificaţie: a îmbărbăta, bărbătesc, bărbăteşte, bărbăţie. Cu acest nou sens, necunoscut în latină, bărbat a fost transferat, ca şi bucur (din fondul autohton), în nomenclatura onomastică: Bărbat, n. pers. la vlahii medievali din nord-vestul Peninsulei Balcanice5; acelaşi nume îl purta un voievod oltean din sec. al XIII-lea, frate cu Litovoi. Astăzi, Bărbat e frecvent şi în toponimie (de ex. Bărbăteşti, sat în Gorj). în Râul Bărbat din Haţeg e folosit metaforic: „râul voinic, de munte". Aceste semnificaţii suplimentare ale lui barbatus în română concordă cu ale corespondentului albanez burre, cuvânt indo-european, care înseamnă „bărbat, soţ, voinic, viteaz, om de onoare". Ca şi rom. bărbat, alb. burre are şi feminin: burre „femeie bărbată, vitează, voinică, vrednică, cinstită". Derivatele alb. burre au în vedere sensul înnobilat, ca şi în cazul lui bărbat, burreri „bărbăţie, curaj", burrerisht „bărbăteşte" etc. S-ar părea că alb. burre s-ar regăsi în numele strălucitului rege dac Burebista, contemporanul lui Caesar. Lat. vir, înlocuit în română prin barbatus, s-a păstrat totuşi în der. vârtute (lat. virtus) „putere bărbătească", vârtos (lat. virtuosus) „voinic, puternic", cu semnificaţii asociate adjectivului bărbat.
Cale, din lat. callis „potecă în munţi (făcută de oi)", s-a păstrat în română alături de pons (rom. punte, sens diferit de latină şi de Romania Occidentală). Cale intră într-o mare încrengătură de combinaţii din care rezultă o varietate de sensuri necunoscute latinei. Semnificaţiile noi pe care le-a căpătat acest cuvânt îşi află în albaneză echivalente paralele, de unde presupunerea că această enormă zestre semantică a lui cale e datorată, măcar în parte, influenţei substratului: a-şiface cale, a fi cu cale, a găsi cu cale, din cale afară de..., a pune la cale, a da calea etc. (v. DA, s.v.); toate aceste construcţii nu suportă substituţia lui cale prin sinonime ca drum, cărare, potecă etc.6. De adăugat aici derivatele călător, a călători, cu
2 Cătălina Vătăşescu, Vocabularul de origine latină din limba albaneză în comparaţie cu româna, Bucureşti, 1997, p. 510 ş. u.
3 Al. Graur, Melanges linguistiques, I, Paris, 1933, p. 24.
4 Tache Papahagi, Dctionarul dialectului aromân (general şi etimologic), ed. a Il-a, Bucureşti,
1974.
5 Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, Bucureşti, 1965.
6 Pentru paralele albaneze, v. Gr. Brâncuş, Concordanţe lingvistice româno-albaneze, înstitutul Român de Tracologie, „Bibliotheca Thracologica", XXX, Bucureşti, 1999, p. 43.
82
83
paralele albaneze construite la fel. Puşcariu credea, nu fară temei, că menţinerea lat. callis (ca şi carraria şi pons) s-ar datora traiului la munte al strămoşilor noştri1.
Dor, însemnând „nostalgie, dorinţă arzătoare de a revedea pe cineva sau ceva", provine din lat. dolus, un postverbal al lui dolere. în latina inscripţiilor, dolus apare cu înţelesul „suferinţă", acelaşi cu înţelesul iniţial al rom. dor: Are un dor la burtă (= o durere, o suferinţă). Asocierea lui dor cu durere (lat. dolere) e un raport care se regăseşte la alb. mail „dor, nostalgie" şi lat. malum „rău, boală, nenorocire". De aici concluzia că evoluţia semantică a lui dolus, devenit dor, reflectă o caracteristică a psihologiei populaţiilor pastorale din aria carpato-balcanică8.
Furcă, din terminologia agriculturii şi a industriei casnice, are două înţelesuri principale: 1. „unealtă de adunat fânul" şi 2. „unealtă de tors manual". Lat. furca înseamnă „furcă cu doi dinţi de adunat fânul". Prin urmare, pentru „unealtă de tors" furcă e o denumire secundară. Pentru ambele „furci" elementul comun sunt cele două coarne de la un capăt al cozii de lemn. Analogia s-a produs şi în albaneză, care a împrumutat cuvântul din latină: furke, adăugându-i sensul comun cu româna. Furca de tors cu „două coarne" e cunoscută la români şi albanezi (şi fr. dial. hursero „quenouille", în ALF, cf. CDDE, s. furcă). Sensul „colus" al lui furcă e cunoscut şi în dialectele din sudul Dunării. Din română, furcă „colus" a intrat în bulgară şi neogreacă. Aşadar, nu este exclus ca dezvoltarea semantică a lui furcă să se fi produs sub influenţa substratului traco-ilir. Să adăugăm că industria casnică la lumea preromană din aria carpato-balcanică era determinată de păstorit. Acesta ar putea fi factorul extern prin care s-ar motiva apariţia noului sens9. E posibil ca româna să fi păstrat şi pe colus cu sensul „caier" în der. *incolucare > rom. încurca^.
Inimă. Latinescul anima, de la care provine inimă, avea, iniţial, sensul fizic de „suflare, respiraţie, aer, vânt", la care s-a adăugat, cu vremea, cel moral, de „duh, suflet, viaţă, fiinţă". După cum rezultă din atestările reţinute în dicţionare, latina rezerva masculinului animus înţelesul abstract de „suflet, spirit, minte, simţire, judecată" (comp. gr. ăv8/uog „vânt"). în domeniul romanic occidental, anima s-a
7 Sextil Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine, Imprimeria Naţională, Cluj-Bucureşti, 1937, p. 40.
8 Ov. Densusianu, Opere, I, EPL, Bucureşti, 1968, p. 586; Eqrem ţabej, Studime gjuhesore, V, Rilindja, Prishtine, 1975, p. 114; Gr. Brâncuş, op. cit., p. 74-78.
9 Pentru detalii, v. D. Puşchilă, Furca de tors, în „Conv. lit.", XLVIII, nr. 5, 1914, p. 465 ş. u.; I. A. Candrea, Straturi de cultură şi straturi de limbă la popoarele romanice, Bucureşti, 1914; Ov. Densusianu, op. cit, p. 607; Gr. Brâncuş, Istoria cuvintelor, Bucureşti, Ed. Coresi, 1991, p. 43; Cătălina Vătăşescu, Termeni de origine latină referitori la tors în română şi albaneză, în „Sud-estul şi contextul european", IX, 1998, buletin editat de Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, p. 31-32.
10 Gh. Giuglea, Cuvinte româneşti şi romanice. Studii de istoria limbii, etimologie, toponimie, Bucureşti, 1983, p. 28-29.
păstrat cu sensul de origine: fr. âme, it. anima etc. şi, la fel, cor, cordis „inimă": fr. c&ur, it. cuore etc. (cu un radical regăsit în gr. xapSia, germ. Herz. engl. heart etc.). £ greu de explicat specializarea semantică a lui anima în română, dar nu este exclus să se fi petrecut şi aici o intervenţie a substratului traco-dac, deşi dovezi reale în acest sens nu există. Singurul argument care poate fi invocat este că în albaneză cuvântul care denumeşte „inima" provine de la un radical care înseamnă „suflet", cunoscut în albaneza din Calabria: zemer „inimă", derivat de la ze, zea „suflet" (la poetul arbăreş G. de Rada)11. După cum se vede, e acelaşi raport semantic ca în cazul lat. anima şi rom. inimă. Cuvântul discutat aici e cunoscut în toate dialectele româneşti, prin urmare această modificare semantică, exprimată prin trecerea de la abstract la concret, s-a produs înainte de perioada românei comune.
Suflet presupune o evoluţie în sens invers faţă de inimă', descinde dintr-un *sufflitus (de la verbul sufflare). în limba veche şi în cea populară e folosit cu înţelesul concret de „suflare, respiraţie". Trecerea semantică de la „suflare" la „anima" s-a petrecut de timpuriu, dovadă că suflet apare cu acest sens şi în dialectele din sud. în acest fel se şi justifică reconstrucţia unui etimon la nivelul latinei: *sufflitus. Această evoluţie, de la concret la abstract, e normală, ea se produce în multe limbi12. Chiar lat. anima şi spiritus au, iniţial, sensuri concrete: „suflare, aer, vânt". Reţinem aici, însă, în mod special, paralela cu albaneza, limbă în care fryme „suflet" provine de la verbul fryj „a sufla", de origine, probabil, onomatopeică13. Apropierea lui suflet de albaneză a fost făcută întâi de către Densusianu14. Aceasta este o dovadă că evoluţia lui suflet de la o semnificaţie concretă la una abstractă se explică prin influenţa substratului15.
Concluzia care rezultă din examinarea evoluţiei semantice a acestor cuvinte (la care se pot adăuga altele), în raport cu corespondentele albaneze, este că în procesul de însuşire a latinei de către populaţia indigenă din Dacia acţiunea substratului traco-dac s-a exercitat şi asupra semanticii cuvintelor latineşti. Trebuie să acceptăm această ipoteză pentru că limba dacilor a coexistat cu latina timp îndelungat, în procesul bilingvismului, până târziu către sec. al VI-lea.
Actele Colocviului Catedrei de limba română „ Perspective actuale în studiul limbii române " 22-23 noiembrie 2001, Editura Universităţii Bucureşti, p. 21-24
11 G. Meyer, Etymologisches Worterbuch der albanesischen Sprache, Strasbourg, 1891, p.483; pentru modificările fonetice şi lexicale, v. Eq. Qabej, Studime gjuhesore, IV, Prishtine, 1976, p. 51.
12 Vezi, pe larg, Ov. Densusianu, op. cit, 587-589.
13 Eq. ţabej, Studime gjuhesore, I, p.196.
14 Ov. Densusianu, /. c.
15 Pentru numeroasele construcţii locuţionale şi frazeologice cu suflet şi alb. fryme, paralele în cele două limbi, vezi Gr. Brâncuş, Concordanţe lingvistice româno-albaneze, Institutul Român de Tracologie, „Bibliotheca Thracologica", XXX, Bucureşti, 1999, p. 162-163.
84
85
PERSPECTIVA ETIMOLOGICĂ ASUPRA FAMILIEI
DE CUVINTE
Cuvintele moştenite din latină reprezintă componenta esenţială a vocabularului românesc. Prin vechimea lor, cele mai multe dintre acestea au circulaţie generală şi o mare frecvenţă în actul concret al comunicării. De la ele se formează numeroase alte cuvinte şi construcţii fixe (locuţiuni, expresii, frazeologii) cu caracter profund popular.
Prin criteriile expuse aici: circulaţie, frecvenţă, capacitate derivativă, se determină aşa-numitul fond principal de cuvinte, a cărui esenţă este, evident, latină.
Din cercetările statistice întreprinse asupra lexicului provenit din latină rezultă că „limba română, cu ramificaţiile ei teritoriale, are 2188 de cuvinte de origine latină"1. După aprecierile lui R. Todoran, aproape un sfert dintre acestea se află numai în dacoromână şi peste două sute numai în dialectele din sudul Dunării. Se desprind de aici două concluzii de ordin istoric foarte importante, anume: ;
1. româna s-a format pe un larg teritoriu romanizat, la nordul şi la sudul fluviului şi:
2. elementul romanic a persistat, fară întrerupere, de la origini până astăzi, pe teritoriul vechii Dacii.
Vocabularul latin transmis în română este constituit, în numeroase cazuri, din j grupuri de cuvinte formate prin derivare, direct sau indirect, de la un termen de ! bază. De exemplu, ac şi aţă, în aparenţă cuvinte izolate, au un radical comun la i nivelul latinei: acus şi acia. De asemenea, durea, dor, duios, duroare, dururos (înv.) ; provin din etimoane organizate într-o familie lexicală: dolere, dolus (postverbal), *doliosus (derivat din dolius „durere"), dolor, -orem, dolorosus.
Uneori poate apărea un număr foarte mare de unităţi lexicale organizate într-un astfel de grup. De exemplu, în Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, A-Putea, 1907-1914, de I.-A. Candrea şi Ovid Densusianu, pe Câfe se sprijină în bună măsură observaţiile noastre, sunt date laolaltă cuvintele: ffolba vb. (< volvere), voitoare, ar. vuitor (< *vol(u)toria), văltura vb., vultura „tourbillonner; fouler Ies draps" (< voltulare), volbură (< volvula), vâlvoare : (< volvor, -orerri), bulbuca vb. (*volvicare), învoalbe vb. înv. „rouler" (< involvere), învoit adj. (< invol(u)tus), dezvolt adj. înv. „epanoui" (< disvolutus) (de unde s-ar fi | format vb. dezvolta), suvoalbe vb. „rouler, remuer, fouiller" şi suvolbi (< sub-volvere), şovăita vb. „a rupe din aluat pentru copt" (< subvolutare). Am lăsat ( deoparte ar. vâlvător „ensouple" şi vâlvor „trolius europaeus". După cum se vede, f
1 Romulus Todoran, Contribuţii de dialectologie română, Bucureşti, EŞE, 1984, p. 137. j
86 1
unele sunt bine cunoscute în limba de astăzi, altele aparţin în exclusivitate limbii vechi ori graiurilor regionale sau dialectelor din sudul Dunării.
Familiile lexicale etimologice privesc, de regulă, fondul latin al limbii. Ele sunt o dovadă că vocabularul moştenit este, în bună măsură, organizat în grupuri constituite în jurul câte unui nucleu comun, un vocabular înzestrat cu posibilităţi de a se dezvolta prin derivare şi compunere.
Radicalul comun al unei familii etimologice se descoperă numai în latină, pentru că, din punctul de vedere al românei, elementele componente ale derivatelor nu sunt întotdeauna destul de clare. De exemplu, verbul ire „a merge" şi derivatele cu prefixe exire, perire, subire s-au păstrat întocmai în română: ii (în istroromână), ieşi, pieri, sui, dar înrudirea lor este evidentă numai în latină. De cuvântul de bază albuş se leagă derivatele *albaster, *albitia, cl. albities, exalbidus, care au devenit în română alb, albastru, albeaţă, sarbăd; numai albeaţă s-ar raporta direct la alb.
La fel, jugum, *jugaster, jugulare, cu un radical comun, se recunosc în reflexele româneşti jug (de aici înjuga şi dejuga), jugastru „copac cu lemn de esenţă tare din care se fac juguri" şi junghia (radicalul jung- cu infix).
Unele familii conţin şi cuvinte formate prin compunere. Exemplele sunt puţine, pentru că acest procedeu nu este productiv nici în latină, nici în română: caro, carnem a fost transmis românei (carne) împreună cu derivatul *carnacius (> cârnaţ), dar şi cu compusul carnem-ligat (> cârneleagă). De asemenea, caseum (> caş) şi caseum-ligat (> câşlegî), coda, cl. cauda (> coadă) şi compusul coda-alba (> codalbă, codalb). Lat. medium (> miez) s-a păstrat şi în compusele mediam diem (> miazăzi), mediam noctem (> miazănoapte), medius locus (> mijloc)', dimidietas, contaminat cu un sinonim din substrat (comp. alb. gjymes Jumătate") s-a păstrat în jumătate', s-au adăugat la acestea derivatele propriu-zise: meridiare (> meriza vb. în Oaş), medulla (> măduvă), medullarium (> mădular). Radicalul comun se recunoaşte numai printr-o analiză etimologică minuţioasă (cf. CDDE).
Prepoziţiile, care se apropie de valorile prefixelor, apar destul de des în compunerea lexicală din cadrul familiei etimologice. De exemplu, prepoziţiile ad, de, ex, in, per, post se întâlnesc în structura multor cuvinte. Astfel, cald, căldare, căldură, scălda, scăldăciune provin dintr-un grup etimologic alcătuit din caldus (cl. calidus, legat etimologic de vb. caleo, -ere „a fi cald", care nu s-a păstrat), caldaria, *caldura, excaldare, excaldatio. La fel: foaie, fuior, înfoia, înfuleca, sufleca au radical comun în latină dezvoltat cu prepoziţiile in, sub: follis, *follioluş, *infolliare, infollicare, subfollicare. Adverbul poi înv. (< post) se grupează etimologic cu apoi (< ad-post), înapoi (< in-ad-posf), poimâine (< post-mane) şi prepoziţia după (< de-post).
Verbele prinde, aprinde, cuprinde, deprinde sunt derivate pe teren latin: prendere, cl. prehendere, apprendere, comprendere, deprendere şi, la fel, familia lui pune: apune, depune, despune, prepune, răpune, spune din lat. ponere, apponere, deponere, disponere, praeponere, reponere, exponere. Cu intro (> întru) s-au format dintru (< de-intro), pentru (< per-intro), lăuntru (cu în, din: înlăuntru, dinlăuntru), din illac-intro.
87
Din familia lexicală moştenită în română cele mai multe derivate sunt cu sufixe, deşi latina, după cum se ştie, excela în derivate cu prefixe (ca greaca veche, germana, rusa etc.)
într-o familie etimologică pot apărea, uneori, substantive postverbale alături de verbele respective: dor şi durea (dolus şi dolere), fugă şi fugi (fuga şifugire), luptă şi lupta (lucta şi luctare), papă şi păpa (pappa şi papparef.
Numai elementele de origine latină sunt grupate în familii; ele se deosebesc prin aceasta de împrumuturile din limbile vecine. Există, uneori, grupuri etimologice la cuvintele din slavă, maghiară, turcă, neogreacă, dar acestea sunt constituite doar din două-trei unităţi cu înrudire vizibilă, fară să formeze serii lungi de derivate ca cele latine; de exemplu: drag şi dragoste, iubi şi ibovnic (din slavă), chip şi chipeş (din maghiară), geam şi geamgiu (din turcă), nostim şi nostimadă, plictisi şi plicticos (din neogreacă) etc. în categoria împrumuturilor intră şi cuvintele din substrat (împrumuturi făcute de latina balcanică), cu precizarea că acestea apar complet izolate. în schimb, pe terenul intern al limbii, ele pot da naştere la familii lexicale foarte bogate; de exemplu, mânz are 15 derivate, copil - 14, buză - 12 etc.
Aşadar, faptul că vocabularul de origine latină din română apare organizat în familii etimologice, moştenite ca atare din latină, pune în lumină raporturile de filiaţie directă dintre română şi latină. S-ar desprinde de aici şi un criteriu de distingere a elementelor moştenite faţă de cele împrumutate. Pe seama moştenirii latineşti trebuie pusă şi predilecţia românei de a-şi dezvolta vocabularul prin mijloace interne de derivare cu sufixe şi, mai rar, cu prefixe. De exemplu, car (< carrum) moştenit împreună cu căra vb., cărare (< carraria), (în)cărca (< carricare), descărca (< discarricare) se află la baza lanţului de derivate interne: căruţ, căruţă, cărucior, cărucioară, căruţaş, cărucer, căroi, cărăuş, cărăuşi vb., cărăuşie, încărcătură (cf. CDDE, nr. 253-258). Aproape de la fiecare cuvânt românesc se pot forma derivate cu sufixe.
în unele cazuri, în familia lexicală etimologică se cuprind şi cuvinte reconstruite pentru perioada străveche a limbii. De exemplu, adj., subst. căsătoriu, cunoscut în limba veche cu sensul de „om însurat, om cu casă, stăpân al casei" (de aici verbul căsători), e derivat de la un verb *a casa care, la rândul lui, ar proveni dintr-un lat. vulgar * casare „a face casă, a se stabili, a întemeia o căsnicie"3; pentru Occident, comp. sp., port. casar „a se căsători", it. (ac)casare id., TDRG; DA. în felul acesta, familia lui casă apare mai dezvoltată: casă (< casa), v. rom. căsar adj., subst. „care posedă o casă, om însurat" (< casarius), * căsa vb. (< *casare).
Din familia etimologică a subst. apă (< aqua) fac parte adapă (< adaquare) şi, probabil, un verb dispărut *apăta (din lat. *aquatare, cf. Hasdeu, EMR, II, s. apăt), de la care a derivat adj. apătos (în DA, derivat din *aquatosus). S-ar adăuga aici apos (< aquosus), apar „aducător de apă" (< aquarius); în dicţionare, e dat ca
2 Cf. Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, 1954,
p. 153.
31. Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987, p. 17-20; în CDDE, căsătoriu ar descinde din lat. casat or ius.
88
derivat intern de la apă; la fel de Al. Graur . Vechimea lui apar e motivată de realităţi româneşti istorice: în satele de deal şi de munte „se cară apă" de la fântânile din vale; de asemenea, în practicile creştine, se aduc, timp de patruzeci de zile, căldări de apă pentru pomana celui mort.
O modificare fonetică în structura radicalului latin se generalizează la întregul grup lexical, recunoscut întocmai în română: de exemplu, lat. crassus a devenit grassus (> gras), cu g, probabil sub influenţa lui grossus (> gros). Acelaşi fonetism apare şi la grăsun (< grasso-onem), îngraşă (< *ingrassiare, cl. incrassare).
La fel, grevis, cl. gravis (> greu), cu a devenit e prin analogie cu levis, îşi păstrează fonetismul în *grevitas, cl. gravitas (> greutate), *grevitia (> greaţă), *grevitiosa (> grecioasă adj. înv. „însărcinată"), *ingrevinare (> îngreunare „rendre enceinte"), *ingrevicare (> îngreca „a însărcina"). Exemple de modificări fonetice accidentale extinse de la cuvântul de bază la toată familia lexicală se pot da încă, folosind dicţionarele şi cercetările speciale de etimologie.
în unele cazuri, româna a moştenit numai derivatele, fară termenul-nucleu. Din familia lui domus, cuvânt care nu s-a păstrat, s-au transmis românei derivatele dominus, domina, pop. domnus, domna (> domn, doamnă), adj. (dies) dominica (> duminică), adj. domesticus (> domestic, dumestic; dumesnic, variantă mai târzie, cu un sufix slav). De adăugat compusul Dumnezeu, în care se recunoaşte vocativul domine.
De la verbul ago, -ere „a mâna" (şi frecventativul agito, -are „a mâna mereu, încoace şi încolo") s-au păstrat numai adj. agilis, *agilus (> ager). Lat. auris „ureche" s-a conservat numai prin diminutivul auricula şi, mai depărtate, verbele audio, -ire şi ausculto, -are. Avus „bunic" există printr-un derivat cu suf. autohton -uş: auş (general în aromână) şi prin diminutivul avunculus (> unchi). De asemenea, gallus „cocoş" s-a perpetuat numai prin derivatul gallina (> găină), de la care şi gallinaceus adj. „găinaţ". Lat. lux nu s-a păstrat, în schimb, derivatele acestuia sunt numeroase: lucire, cl. lucere (> luci) (şi lucesco, -ere, incoativ, rom. luceşte), lucor, -orem (> lucoare), lucifer, -erum (> luceafăr), *tralucire, cl. tralucere (> străluci, cu prep. stră- analogic), lucubro, -are „a lucra în timpul nopţii" (> lucra), lumen, -inis „lumină" (> lume), luna (> lună), lunaticus (> lunatic), *luminina (> lumină), luminaria (> lumânare) 5. După cum se vede din acest ultim exemplu, procedeul derivării nu e întotdeauna clar, mai ales în cazurile în care radicalul apare cu diverse variante.
Problema originii derivatelor, în latină sau pe teren romanic, a fost mult discutată şi în lingvistica românească, Al. Graur şi Th. Hristea, între mulţi alţii, au susţinut mereu ideea derivării interne, chiar dacă în multe cazuri formele derivate se întâlnesc şi in limba veche, precum şi în alte limbi romanice, ori denumesc obiecte uzuale existente dintotdeauna în viaţa comunităţilor româneşti. Nu trebuie
4 în „Bulletin linguistique", 5, 1937, p. 88.
5 Cf. Marcel Breal et Anatole Bailly, Dictionnaire etymologique latin, Paris, Hachette, 1885.
89
in conclude exis Tv^ •        T"2""* m°Ştenirii iirMc din laa°*6-româna e ^Tt^ fTr? Că V°':abl""1" M»
Lucrările celei de a IV-a Conferinţe internaţionale " a Facultăţii de Litere, Piteşti, 2-4 iunie 2006 volumul I, Piteşti, 2006, p. 20-23
EVOLUŢIA LEXICULUI LATIN DIN AROMÂNA
Problema fondului lexical moştenit în aromână are în vedere două aspecte:
a. Cuvinte latine păstrate numai în aromână.
b. Cuvinte latine păstrate numai în dacoromână, deci necunoscute aromânei. Cercetate istoric, cele două grupuri lexicale conturează un tablou unitar la
nivelul românei comune.
1. In general, lexicul de origine latină este acelaşi cu cel din dacoromână. In indicele etimologic întocmit de Tache Papahagi ca adaos la dicţionarul său1, figurează 1657 de cuvinte moştenite în aromână, ceea ce reprezintă o cantitate lexicală foarte importantă raportată la cele aproximativ 2000 de unităţi câte există în dacoromână2. Diferenţa se explică, bineînţeles, prin condiţiile istorice particulare în care au fost sortite să evolueze cele două dialecte după separarea lor de trunchiul român comun. De altfel, se ştie că rezistenţa în cele patru dialecte româneşti a fondului latin moştenit este în raport invers proporţional cu vitalitatea fiecărui dialect în parte, adică în raport cu numărul de vorbitori şi cu intensitatea influenţelor exercitate de limbile vecine: cele mai numeroase elemente latine sunt în dacoromână, apoi, în ordine, în aromână, meglenoromână, istroromână. Aceasta este şi ordinea despărţirii dialectelor la sfârşitul perioadei de comunitate. Nu e lipsit de interes să arătăm că aceeaşi proporţie se observă şi în cazul conservării cuvintelor transmise din substratul traco-dac. Cu toate acestea, cele patru dialecte şi-au păstrat unitatea în cadrul general al limbii române. Ramurile etnice sunt denumite, toate, prin acelaşi termen latin romanus (dr. rumân, român, ar. armân, ir. rumer); de asemenea, în izvoarele istorice medievale ele sunt înglobate sub denumirea unică de vlah
vezi şi cdU^ -ai sus, scris împreuna cu I. Coteanu, la p. 94 ş u ■
Densusianu, Bucureşti, ^^2^    ^        * Dicţi°na™M ilogic al lui Candrea şi
90
2. într-o cercetare privind stabilirea vocabularului românei comune, I. Coteanu3 a arătat, întemeindu-se pe statistici, că se pot degaja 610 cuvinte fundamentale pentru dacoromână şi aromână, ceea ce înseamnă că aproape o treime din totalul vocabularului latin al aromânei sunt cuvinte de maximă importanţă pentru procesul concret al comunicării. E vorba de cuvinte cu frecvenţă
1 Tache Papahagi, Dicţionarul aromân (general şi etimologic), ed. a Il-a augmentată, Bucureşti,
1974.
2 După Romulus Todoran, Elementul latin în lexicul dialectelor româneşti, în voi. Contribuţii de dialectologie română, Bucureşti, 1984, p. 137: „limba română, cu ramificaţiile ei teritoriale, are 2188 de cuvinte de origine latină".
31. Coteanu, Premise pentru stabilirea vocabularului străromânei, în SCL, XVI, 1965, nr. 5, p. 579-604, şi SCL, XVI, 1965, nr. 6, p. 759-790.
91
ridicată, cuvinte polisemantice, cuvinte cu mare capacitate de derivare. în operaţia de reconstrucţie a românei comune, prin comparaţia dialectală, se observă că aromâna, prin toate compartimentele ei, deci şi prin lexic, se apropie cel mai mult de perioada de comunitate dialectală. Ovid Densusianu4 consideră că prin conservatorismul ei aromâna chiar se identifică cu româna comună. Parcurgând listele lui I. Coteanu se constată că vocabularul fundamental al aromânei, ca, de altfel, şi al dacoromânei (acesta trebuie să fi fost mult mai bogat), este specific unor populaţii rustice, a căror îndeletnicire de bază este păstoritul şi, în parte, agricultura. Rusticitatea fondului lexical latin din română este ea însăşi o dominantă transmisă din latina dunăreană. Stratul vechi de cuvinte moştenite nu a fost primenit cu împrumuturi târzii efectuate pe cale cultă, prin urmare, conservarea caracterului eminamente popular al acestui strat lexical explică şi rezistenţa lui în timp.
Am făcut o clasificare etimologică a cuvintelor aromâneşti din Lexicon tetraglosson al lui Daniil din Moscopole, tipărit întâi la Veneţia în 1794, şi am constatat că dicţionarul acesta conţine 586 de cuvinte moştenite, 16 din substratul traco-dac şi numai 190 de alte origini (greceşti, slave, turceşti, albaneze)5. Dintre cele latine, mai mult de jumătate (350) se află în listele lui I. Coteanu privind vocabularul românei comune. Aşadar, în aspectul vorbit al aromânei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (apăruse şi un aspect cult), reflectată în admirabila operă a lui Daniil, dominant, la nivelul lexicului, este elementul latin.
3. S-a observat de multă vreme că în aromână există un grup însemnat de cuvinte latineşti care lipsesc din lexicul dacoromân. Timotei Cipariu6, cel dintâi învăţat care a remarcat această deosebire dintre aromână şi dacoromână, a dat o listă de 74 de cuvinte proprii aromânei, care, în cea mai mare parte a ei, se regăseşte la cercetătorii de mai târziu (Th. Capidan, Al. Philippide, Al. Rosetti, I. Coteanu, H. Mihăescu). E vorba de cuvinte de felul: băşare (lat. basiare), car oare (lat. calor\ dimându (lat. demandare), fauă (lat. faba), mesu (lat. mensis), muru (lat. murus) etc.
Timotei Cipariu a arătat însă că multe dintre cuvintele considerate de el proprii aromânei se întâlnesc şi în dacoromâna din secolul al XVI-lea, ori în graiurile ei periferice. Se află în această situaţie cuvinte ca: agru, arină, auă, auş, boace, căţân, e „şi", viptu etc. I. Coteanu, intuind calea lui Timotei Cipariu, a numărat 54 de cuvinte cunoscute în vocabularul fundamental al aromânei şi a făcut precizarea că, dintre acestea, 35 se află şi în dacoromână regional: arbure „stejar", lăndzit „bolnav", măr at „nefericit", marţu „martie", muşat, nămaVe, nat „copil", neaua etc. H. Mihăescu7 a întocmit, de asemenea, o listă de elemente latine păstrate în aromână, dar recunoscute şi în dacoromâna veche, subliniind ideea că, în felul
* Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 208. Gr. Brâncuş, Observaţii asupra structurii vocabularului aromân în dicţionarul lui Daniil Moscopoleanul, în SCL, XLIII, nr. 1, 1992, p. 39-43.
7 Timotei Cipariu, Principia de limbă şi de scriptură, ed. a Il-a, Blaj, 1866, p. 87-93. H. Mihăescu, La românite dans le sud-est de l'Europe, Bucureşti, 1993, p. 307.
acesta, avem imaginea unei apropieri surprinzătoare între dialectele limbii române în ciuda distanţei mari care le separă astăzi. Oricum, observaţiile lui Timotei Cipariu şi ale învăţaţilor de după el privind existenţa multora dintre acestea în dacoromâna textelor vechi e importantă pentru ideea că moştenirea latină e cu atât mai bogată cu cât o urmărim mai în adâncimea istoriei limbii, idee reluată mai târziu de B. P. Hasdeu, care a explicat-o prin confruntarea cu versiunea latină a psalmului 77 din Psaltirea lui Coresi din 15778.
Th. Capidan a ţinut să precizeze că mulţi termeni păstraţi numai în aromână aparţin, de regulă, vocabularului pastoral, lucru normal, căci „aromânii, eminenţi păstori, s-au ocupat încă din timpurile cele mai vechi cu creşterea turmelor"9. Aceeaşi observaţie trebuie făcută şi asupra listei de termeni latini proprii aromânei alcătuită de Al. Philippide10 şi, mai târziu, de Al. Rosetti11. Iată câteva exemple: arugă „staul" (lat. ruga), căşeare „stână" (lat. casearia),fălcare „mai multe familii cu oi şi cu vite care trăiesc sub conducerea unui celnic" (lat. falcaria smxfalcalis, -em), fitaViu „fatătură" (lat. fetalium), uin adj. „de oaie" (lat. ovinus), sorine „loc unde se dă oilor să lingă sare" (lat. salina), sumă „caier de lână lungă" (lat. summus)12.
4. Faptul că există un grup de cuvinte latineşti cunoscute numai în aromână nu alterează caracterul unitar al românei de pe ambele maluri ale Dunării. O situaţie similară se întâlneşte la nivelul graiurilor dacoromânei. Sextil Puşcariu13 a observat că unele cuvinte latineşti se păstrează până astăzi numai în zonele de intensă romanizare, mai exact, în graiurile din Banat şi Transilvania: ai (lat. alium), arină (lat. arena), nea (lat. nix), păcurar (lat. pecorarius), sân(t) (lat. sanctus). E interesant de remarcat că acestea se află şi în aromână: aVu, arină, neaua, picur ar, sămt etc. La exemplele date de S. Puşcariu, se pot adăuga altele, care, de asemenea, sunt comune aromânei şi graiurilor dacoromâne de nord: auă „strugure" (atestat întâi în Noul Testament, 1648), auş (şi în Oltenia), dipun (în Oltenia, despre animale: este depusă = e grea, gata să fete, lat. deponere „a pune jos", în arom. „a se odihni, a dormi"), gione (în Banat şi Crişana: giune, june), nare „nas" (în Crişana), nat „copil" (în Banat), urdin „circula" (în Oltenia şi în dr. veche). S-ar înţelege de aici, ca şi din alte fapte asemănătoare, că aromânii („românii aureliani", cum îi numea Cipariu) se trag dintr-o regiune spre nord-vest, vecină nemijlocit cu
8B. P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 131 ş. u. Faptul acesta se poate constata şi în aromână. Cel mai vechi text aromânesc cunoscut pană acum, inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731, pe o gravură în lemn înfăţişând Fecioara cu pruncul: virg'iră, mum-al Dumnidză, oară tră noi pecătoşl 'i, e constituită numai din cuvinte latine (cu observaţia că virg'iră, din lat. virgo, a intrat în aromână prin albaneza toscă: virgjer). Inscripţia aromânului Tărpu a fost descoperită de învăţatul albanez Dh. S. Shuteriqi în 1952 la Mănăstirea Ardeniţa de lângă Fieri şi interpretată de Vladimir Drimba, SCL, VI, 3-4, 1955, p. 341-344.
9 Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932, p. 145; idem, Românii nomazi, Cluj, 1926.
10 Al. Philippide, Originea românilor, II, Iaşi, 1927, p. 447 ş. u.
11 AL Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 356-359.
12 Alte exemple, la H. Mihăescu, op. cit, p. 307.
13 Sextil Puşcariu, Limba română, I. Privire generală, Bucureşti, 1940, p. 339.
92
93
Dunărea, în care romanizarea a fost mai puternică. S. Puşcariu ar interpreta o atare situaţie prin principiul identităţilor pe care le implică ariile laterale din configuraţia geografică a idiomului unitar: dacoromâna de nord şi aromâna, ambele zone având un caracter mai arhaic, mai conservator.
5. Problema cea mai importantă privitoare la lexicul latin din aromână este aceea pe care am amintit-o deja la începutul acestui articol: numărul relativ mare de cuvinte latineşti existente în dacoromână dar care lipsesc din aromână. G. Giuglea14, întemeindu-se pe datele din REW şi CDDE, a găsit 420 de cuvinte care compun categoria absenţelor din aromână. Cercetarea învăţatului clujean e un argument pentru susţinerea continuităţii româneşti la nordul Dunării: „Acest bloc de unităţi lingvistice este autohton numai în Dacia şi s-a putut menţine aici numai prin statornicia românilor, încă de la începuturi, în aceste ţinuturi" (op. cit, p. 136). Studiul lui G. Giuglea nu e numai o pledoarie împotriva adversarilor continuităţii româneşti, ci, totodată, o încercare de a respinge teoria lui Ovid Densusianu, preluată de la D. Onciul, potrivit căreia ar fi existat un val de imigraţie aromânească la nordul fluviului: „La această mulţime de cuvinte, dintre care majoritatea sunt indispensabile exprimării în dacoromână, se va opri cu interes orice cercetător lingvist şi va trage - fară ezitare - concluzia că este imposibil de presupus că ar fi putut veni din sudul Dunării un val lingvistic atât de puternic despre care acolo, astăzi, nu se mai găseşte nici o urmă" (ibid.). Argumentarea lui Giuglea este întru totul convingătoare, numai că lista întocmită de el pe baza unor informaţii incomplete trebuie corectată cu toată rigoarea, ceea ce ne propunem să facem în continuare.
Este de arătat, mai întâi, că multe cuvinte din lista lui Giuglea există totuşi în aromână, fie cu forme identice cu cele din dacoromână, fie ca variante fonetice. De asemenea, aromâna posedă elemente care fac parte din aceeaşi familie lexicală cu cele date de Giuglea ca absente, de unde ipoteza că acestea din urmă vor fi existat în aromâna veche. Din confruntarea listei lui Giuglea cu DDA15 rezultă că în aromână se află totuşi următoarele cuvinte: ayîu (dr. abia), aţiră (dr. aceră), agustu (avyustu), arat subst. şi aratru, arări vb., arcu, atumţea(lui), bătătoru, buaru „păzitor de boi" (dr. boar), ţirţelu, ţicoare, comându, acumpăr, cură, curari, cursu (dr. cure), cutriiru (dr. cutreiera), dâtoru (dr. dator), faţă (Ax.făţare), dzeamit subst. (dr. geamăt), furnic vb. (dr. furnică), alăturea (dr. lăture), alumtă (dr. luptă), martur, minuţaVe (dr. măruntaie), pingu vb. (dr. împinge), pătigiuni (dr. botejune), purcăreaţă şi: poarcă, purcar, purţeauă, purţină, porcu, pradă subst., prad vb., strat subst.
Iată şi o listă mai bogată de cuvinte care fac parte din aceeaşi familie lexicală cu cele care lipsesc: braţ (dr. brăţare), calcu vb., călcânu subst. (dr. calce), capu
14 Gh. Giuglea, Vralte Schichten und Entwicklungsstufen in der Struktur der dacorumănischen Sprache, Sibiu, 1944, p. 115-120; vers. rom. George Giuglea, Fapte de limbă. Mărturii despre trecutul românesc. Studii de istoria limbii, etimologie, toponimie, ediţie de Florenţa Sădeanu, Bucureşti, 1988, p. 125 ş.u.
15 Tache Papahagi, op. cit., s.v.
94
(dr. căpeţel), car subst., cărări subst. (dr. căra vb.), caftu vb. (dr. cotătoare subst.), căsătoru adj. (dr. căsar), cântu, cântic (dr. încântă), credu vb. (dr. credinţă), cunu subst. (dr. încuia), cur vb. „curăţa" (dr. curătură), dor subst., dor vb., adiVios (dr. duios, dur oare, dururos),feată,fet subst., fetu vh.,fitaVu (dr.fătăciune), h'erbu vb. (dr. fierbinte), h'ir (dr. înfira, desfiră), floc, flucos (dr. floacăn), florar (dr. floare), frig vb. (Ax. frigare subst.), frân (dr. înfrâna), fundu subst. (dr. înfunda), fuste (dr. fustei), găPină, găVinar, găVinaţ (dr. găinaţ), giudic vb., giudicată, giudicător, giudeţu (dr. jude, judec vb.), gras adj. (dr. grăsun), greu, greaţă (dr. greutate, grecioasă adj., îngreuna), iarbă (dr. ier ba vb.), lăptar e subst. „plăcintă", lapte (dr. lapţi pl.)5 limbă (dr. limbut), luţescu vb. (dr. lucoare), moale adj., moViu vb. (dr. molcel), mut vb. (dr. mutator, mutătură, muta vb., strămuta), nânte adv. (dr. ainte, adinte), nucă (dr. nucet), ntric vb. din lat. nutricare (dr. nutreţ), oală, ular (dr. ulcea), oaspe, oaspită, uspitedzu (dr. ospăta), peana (dr. împăna), părumbu (dr. porumbar), k'eale (dr. pielcea), plin (dr. împlini),pluare, pluină (dr. plointe),pune (dr. apune, despune, răpune, supune), arăklu vb. (dr. răpciune), arădăţină (dr. ridiche), scărmăna (dr. cărmăna, scărmănd), dzână (dr. zănatic) etc. Lista se poate lungi. Cuvintele date în paranteze sunt cunoscute numai în dacoromână; în aromână apar în schimb cuvinte din aceeaşi familie etimologică.
Pentru alte cuvinte care lipsesc din aromână, se poate face următoarea observaţie: obiectele şi noţiunile pe care le denumesc acestea sunt redate prin echivalente tot de origine latină sau din substrat. De exemplu, pentru păstor din dacoromână se foloseşte în aromână picurar (din lat. pecorarius). Iată, în continuare, astfel de perechi: dr. beţiv - ar. îmbibâtoru, dr. cearcăn — ar. vinitu „vânăt", dr. cerceta - ar. caftu, dr. ceaţă - ar. negură, dr. foaie - ar. frundză, dr. forfeca vb. - ar. foartică, dr. foarte - ar. multu, dr. frupt - ar. lapte, caşu, dr. vitregă - ar. near că, dr. volbură - ar. volvu, volbu etc.; armăsar (la origine lat. equus admissarius), în Vâlcea cal armăsar (cf. DA, s. v.), are în aromână un corespondent compus la fel: cal areate (lat. pop. *aretem, clas. aries „berbec bătut, ţinut de prăsilă").
Din fondul rămas ca necunoscut aromânei foarte multe cuvinte au în dacoromână un statut special: sunt învechite, populare ori regionale, mai exact, nu mai fac parte din lexicul activ cu caracter general al dacoromânei de astăzi, sunt cuvinte pe cale de dispariţie. Iată numai câteva exemple din această categorie: agest, agura, arcar, astruca, barbur, beţiţ, sbea, bour, bracă, brâncă, bucea, cărindar, căscăund etc.
6. Din cele arătate aici rezultă că fondul latin al aromânei nu diferă prea mult de cel al dacoromânei. După H. Mihăescu (ibid.), aproximativ 80 de cuvinte latineşti au fost atestate numai în sudul Dunării. Cele două ramuri de români au format cândva un corp comun, au populat un teritoriu unitar, la nord şi la sud de Dunăre, o largă arie intens romanizată. Referindu-se în mod expres la aromânii din Albania, al căror grai e cel mai apropiat de dacoromână, Th. Capidan scrie că 5,oricâţi aromâni străvechi vor fi existat odată ca populaţiune flotantă în Albania, grosul ei a venit tot din miazănoapte, de acolo unde, împreună cu dacoromânii, au
95
format odată limba românească unitară"16. în sprijinul acestei ipoteze s-ar adăuga faptul bine cunoscut că elementele vechi greceşti din aromână, transmise prin latina, sunt mai puţin numeroase decât în dacoromână. Absenţa acestora s-ar explica, după Th. Capidan, prin aceea că aromânii, cel puţin o mare parte din ei, nu erau in contact direct cu vechii greci în primele secole ale erei creştine, se aflau mult mai la nord, ceea ce concordă cu însemnările unor cronicari bizantini privind coborârea aromânilor dintr-o zonă nordică a Peninsulei Balcanice. E mai potrivit să spunem însă că foarte multe dintre aceste elenisme au existat şi la românii sud-dunărem, moştenite ca elemente latine, dar ele au fost substituite mai târziu^ prin corespondente din slavă şi, mai ales, din greaca bizantină: amăgi, farmec, înger, magie, urmă au fost înlocuite prin forme mai noi: angel, magie, urgie17 etc.
Nu am prezentat aici raportul dintre aromână şi albaneză privitor la fondul lexical latin, studiat, în treacăt, de Eq. Qabej, H. Mihăescu şi Cătălina Vătăşescu. Trebuie spus, totuşi, că albaneza are mai puţine elemente latine comune cu aromâna decât cu dacoromâna, ceea ce ar dovedi, ca şi în cazul elementelor vechi greceşti, că aromânii provin, la origine, dintr-un ţinut situat mai la nord de litoralul Adriaticii.
7. Aşadar, e de presupus că cele mai multe dintre cuvintele moştenite în dacoromână au existat şi în dialectele din sudul Dunării, precum şi invers, multe cuvinte cunoscute astăzi numai în aria de sud au existat şi în graiul populaţiei româneşti din nordul Dunării. Cercetarea istorică a vocabularului moştenit de limba română „oferă imaginea unei uimitoare apropieri dintre dialectele acestei limbi în ciuda distanţelor care le despart"18.
Se ştie că o mulţime de cuvinte latineşti care existau în textele din secolul al XVI-lea au dispărut, ori se mai păstrează, unele dintre ele, în graiurile mărginaşe, în secolele precedente, procesul acesta trebuie să fi fost mult mai activ. De fapt nu e vorba de dispariţii propriu-zise, ci mai degrabă de substituţii lexicale care s-au produs din cele mai diverse cauze. La fel se va fi întâmplat şi în româna vorbită în sudul Dunării, mai ales că în spaţiul balcanic româna (mai exact aromâna) nu a avut niciodată statutul privilegiat al unui idiom oficial, iar vorbitorii ei au fost, dintotdeauna, bilingvi, chiar multilingvi. Fondul lexical latin s-a diminuat întocmai ca cel autohton, atribuit substratului comun traco-dac. în ancheta pe care am facut-o în 1965, în câteva localităţi aromâneşti din Albania, am observat că aromâna a pierdut un număr apreciabil de elemente autohtone, mult mai mare decât cel pe care îl constatase, în cercetarea sa, Theodor Capidan, cu 45 de ani înaintea anchetei noastre19. Cât priveşte elementele latine din aromână, am observat, orientându-ne după dicţionarul Matildei Caragiu Marioţeanu20, că cele care au dispărut au fost înlocuite prin cuvinte din greacă, turcă, albaneză. Iată exemple din primele patru
Th. Capidan, Raporturile albano-române, în DR, II, 1921-1922, p. 147; id., Aromânii, p. 173. Idem, Aromânii, p. 155 159 H. Mihăescu, op. cit, p'. 308.
Gr. Brâncuş, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti, 1995, p. 51 ş. u. Matilda Caragiu Marioţeanu, Dicţionar aromân (macedo-vlah), DIARO (A-D), 1997.
litere (în stânga am dat termenul din dacoromână, iar în dreapta corespondentul aromân cu precizarea provenienţei după Papahagi, DDA): ager - sarpitu (gr.), ameninţa - fuvirsescu (gr.) şi cânusescu (alb.), ameţi - învârlescu şi îndrâlescu (gr.), aramă - bâcâri (te), argint - asimi (gr,, te), ascuţi - intruyisescu şi struxescu (gr.), aspru adj. - ayru (gr.), aur - amalamă (gr.) şi hrisafî, hrirozmă (gr.), buestru - arivani (te), cariu - sârachi (gr.), cârnat - lucanic (gr.) şi bumbaru (te), credinţă - besă (alb.), cuvânt - zboru (gr., sl.) şi cuvendă (gr., alb.), datora -hursescu (gr.). După cum se vede, e vorba de cuvinte importante, cu conţinut semantic care se pretează la „primeniri" (aramă, argint, aur, cârnat, cuvânt etc.). Prin urmare, este foarte probabil că denumirile latineşti respective au existat în aromână, iar substituirea lor prin echivalentele din limbile balcanice s-a produs relativ târziu.
8. în numeroase cazuri, cuvintele latineşti coexistă în aromână cu sinonime împrumutate din limbile vecine, de exemplu:
acu - hundravenal (gr.), pâtlâgeanu, paramană (alb., te), cărfîţă (gr.)
aeră „aer" - hâvă (te) afundu - hândâcusescu (gr.) ajunge - asescu (gr.) alună - liftocară (gr.) arc - dhuxaru (gr.) ardu - ţicnusescu (gr.) arici - egu (pl. edzi) (sl.) arie - aloni (gr.), găgi (alb.) aşcl 'i - luschidhâ (gr.) aşteptu- apândixescu (gr.) aştirnutu - strozmă (gr.)
bate - ciucutescu (alb.), zdupusescu (alb.), pizuescu (gr.)
bucată — cumată (gr.), parce (te)
buciumu - chitacu, kiutuc (te)
bun - ambaru (alb.)
bureati - sfungu (gr. ?)
calu - atu, binecu (te)
călăreţ — căvâlaru (gr., it.)
căprioară ~ zârcadhă (alb., gr.)
cânipâ — cănavi (gr.)
coardă - hitu (gr.), brigâ (alb.)
corbu - coracu (gr.), gârvanu (bg.)
credinţă - besâ (alb.),fedi (it.), dină (te), pişti (gr.)
credu -pistipsescu (gr.)
culegu - ayizmu (gr.)
cuptor, furnu - cireapu (sl.), cirike (?)
curte - uboru (sl.), avlie (gr., te)
dzeadziru „deger" - xipâyisescu (gr.)
97
96
dizvescu „dezbrac" - dizlâxescu (gr.)
doamnă - chirauă, chiră (gr.)
vrutu „drag" - aharu (gr.)? daşu (alb.)
Se înţelege din această înşiruire că foarte multe dintre sinonimele relative sunt folosite numai în anumite graiuri ale aromânei, ori cu valori semantice secundare în raport cu cuvintele latineşti de bază. Oricum, prin prezenţa lor se dovedeşte starea de bilingvism a aromânilor, a doua limbă fiind mai cu seamă greaca.
9. In concluzie, se poate aprecia că vocabularul latin din aromână a fost mult mai bogat decât este astăzi şi la fel cel din dacoromână. Deosebirile lexicale de la un dialect la altul au fost mult mai puţine decât sunt astăzi, dar suficiente pentru a se putea vorbi de faptul că româna comună a cunoscut unele diferenţe dialectale şi la nivel lexical, nu numai fonetic şi gramatical.
De asemenea, e de presupus că aromânii provin, la origine, dintr-un ţinut situat mai la nord, în vecinătatea imediată a dacoromânei. Aria vastă a românei comune a fost o arie continuă, la stânga şi la dreapta Dunării, care coincide, în fapt, cu zonele de intensă romanizare (Dacia propriu-zisă şi cele două Moesii, adică Oltenia, Banatul şi Transilvania de vest, Bulgaria de vest şi nordul Serbiei).
Faptul că româna a fost izolată foarte devreme de Romania occidentală, pierzând tutela „primenitoare" a latinei, a determinat evoluţia ei rapidă spre formele în care se înfăţişează astăzi21. Transformările cele mai numeroase prin care se caracterizează se efectuaseră deja în perioada de comunitate dialectală. Evoluţia ei, de atunci încolo, e foarte puţin însemnată. „în secolul al VH-lea româna nu se prezenta altfel decât astăzi"22. De aici, ipoteza că aromâna continuă să fie un dialect al românei.
„Fonetică şi dialectologie" XXII-XXIII, 2003-2004, p. 37-45
21 S Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974, p. 65 ş. u., în studiul din 1910 consacrat
C°mUne' în ^ deZV°ltă' CU —^ ^ ° ipo^îlSîK
22 Idem, op. cit, p. 98.
OBSERVAŢII ASUPRA STRUCTURII VOCABULARULUI AROMÂN ÎN DICŢIONARUL LUI DANIIL MOSCOPOLEANUL
După cum se ştie, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a apărut la aromânii din Albania o strălucită cultură, reprezentată în special prin Theodor Anastas Cavallioti, Daniil Moscopoleanul şi Constantin Ucuta. Primul dintre aceştia a publicat în greceşte, la 1770, Protopiria, un fel de manual de şcoală conţinând diferite texte religioase şi un vocabular de 1170 de cuvinte greceşti înşirate în paralel cu echivalentele aromâneşti şi albaneze. Daniil este autorul unui Lexicon tetraglosson, întocmit în scopul mărturisit ca odraslele de aromâni, bulgari şi albanezi să deprindă limba greacă. Ucuta tipăreşte la Viena, în 1797, un abecedar aromânesc, în care pentru prima oară sunt explicate particularităţile de rostire ale dialectului. Cartea lui Ucuta, Nea Pedagogia, în care este inclus abecedarul, este destinată şcolii în graiul matern al aromânilor1. Se poate adăuga aici voluminoasa lucrare Codex Dimonie, o culegere de texte biblice aromâneşti traduse din greacă; acest manuscris, ai cărui autori nu sunt cunoscuţi, a fost descoperit de G. Weigand în 1889 şi publicat, tot de el, în anuarul său de la Leipzig. Cei trei cărturari, probabil şi traducătorii textelor din Codex Dimonie, sunt originari din Moscopole (în albaneză: Voskopoja) şi au ca grai matern aromâna din Albania. în lucrările lor, influenţa limbii albaneze (dar şi neogreacă) este evidentă.
în cele ce urmează, ne vom referi în exclusivitate la opera lui Daniil, mai exact, vom examina structura etimologică a lexiconului său reţinând elementele de origine latină şi traco-dacă; pe acestea din urmă le vom compara cu corespondentele lor albaneze. Se vor impune, la sfârşit, unele concluzii de istorie socială.
Lexicon tetraglosson e publicat în interiorul unei cărţi de lectură cu învăţături folositoare şcolarilor intitulată EioaywyiKrj SiSaoxcdia [,Jnvăţătură introducătoare"]2. Lexiconul e întocmit în mod original, din fraze formate cu cuvinte uzuale, care
1 Pentru detalii referitoare la aceşti trei mari autori aromâni, v. Pericle Papahagi, Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea (Cavallioti, Ucuta, Daniil), Bucureşti, 1901; Theodor Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932, p. 46 ş. u.
2 Capidan, op. cit, p. 49 ş. u., face istoricul ediţiilor acestui lexicon în patru limbi: prima ediţie a ieşit la Veneţia în 1794, a doua în 1802, tot acolo; aceasta din urmă a fost retipărită de William Martin-Leake, în Research in Greece, London, 1814, p. 348-402, şi de Fr. Miklosich (numai textul aromân şi grecesc însoţit de o traducere a termenilor în latină), în Rumunische Untersuchungen, I, 2. Abteilung, Wien, 1882. Altă ediţie, însoţită de o bună descriere a textului, a întocmit Per. Papahagi, în °P- cit, şi, în sfârşit, cea mai recentă e datorată lui J. Kristophson, în „Zeitschrift fur Balkanologie", X, A974,p.lş.u.
98
99
exprimă elementele primare ale universului imediat, animalele (domestice şi sălbatice), plantele cultivate şi arborii pădurii, păsările, insectele, fragmentele timpului, diferite practici şi obiceiuri, îndeletnicirile omului, părţile corpului, diverse boli şi leacuri, viaţa religioasă şi învăţături morale, sfaturi privind îngrijirea corpului şi a casei, îmbrăcămintea, relaţiile de rudenie, obiceiurile de înmormântare, numerele etc. Nu se poate surprinde un criteriu al ordinii în care se succed aceste domenii. Frazele sunt redactate în stil neutru, cu verbe la persoana a IlI-a şi, uneori, sub forma unor adresări generale la persoana a Il-a cu verbul la conjunctivul cu valoare de imperativ; întregul text capătă astfel culoarea stilistică proprie transmiterii de învăţături pentru şcolari. Din tehnica dicţionarului, Daniil menţine numai dispunerea în coloană a unităţilor lexicale care compun frazele; cuvintele aromâneşti, cu particularităţile gramaticale impuse de structura textului (gen, număr, caz, timp, persoană), corespund, în coloanele alăturate, cu echivalentele lor gramaticale exacte din greacă, bulgară şi albaneză. Aşadar, lexiconul lui Daniil este nu numai un inventar de cuvinte fundamentale din cele patru idiomuri balcanice (considerate, în general, sub aspectul lor rustic), ci şi un fel de gramatică comparată a acestor idiomuri. Iată, pentru ilustrare, câteva fraze din textul aromân:
„Dumnidzău / feţe / ţerru / loclu / soarle / luna / stealle. / Şi da-i poia / ursi / amarea / bălţile / răurre / şi scoasiră / peşk'iFi / uhel'ile. / Năpo / dzise / şi işire desupră pre locu / tuţi arburl'i / şi estă loclu / mplinu e de leamne / de cupaciu / de fagu / de salte / de plupu / de k'ipiriciu / şi k'ihi. / Şi alte / se afle / tru pădure. Alte suntu tru munţi / tru pade / şi tru alte locuri /[...] Căndu te doru / ocl'i / gura / k'eptulu / buriclu / oasile / dzinucl'ile / pulpile / călcăhlu / al'iu / se nu maţi / şi aşiţe / te sănătuşedzi /[...] Mul'erle / şi nvestile / şi fetile / la se toarcă / cu furca / cu fustu. / Şi sirma / şi bumbaclu / la se lu tasă". (După ediţia lui J. Kristophson, 1974; am utilizat bare verticale pentru dispunerea în coloană.)
Se observă că prepoziţiile, conjuncţiile, unele adverbe şi pronume se grupează, ca elemente neesenţiale, cu substantivele şi verbele; uneori, se creează şi grupări între substantiv şi adjectiv sau între verb şi nume în acuzativ etc. Această tehnică de segmentare în unităţi lexicale şi sintagmatice, departe de a avea un caracter sistematic, este determinată, intuitiv, de necesităţile didactice ale operei.
Lexiconul conţine, în total, 1072 de astfel de unităţi (apariţii în text). Pentru a ne da seama de originea cuvintelor din această operă, am întocmit o statistică a acestora folosind indicii care însoţesc ediţiile din 1909 (Per. Papahagi) şi 1974 (J. Kristophson). Rezultatele statisticii etimologice sunt următoarele: 586 cuvinte latineşti moştenite, 83 greceşti, 51 slave (vechi şi moderne), 39 turceşti, 32 albaneze moderne, 1 italian şi 16 din substratul traco-dac. Foarte puţine sunt de origine necunoscută. După cum se vede, elementele latineşti sunt preponderente: 586 faţă de 206 de alte origini, fară să luăm în calcul cuvintele de substrat.
In stocul moştenirii latineşti, 81 sunt pronume, numerale (fară sută), prepoziţii şi conjuncţii; deci rămân 505 substantive, verbe, adjective şi adverbe -elemente lexicale propriu-zise - toate moştenite din latină, ceea ce reprezintă o cantitate destul de mare raportată la totalul de circa 800 de unităţi lexicale, câte
cuprinde dicţionarul lui Daniil. Mai bine de jumătate dintre acestea sunt cuvinte foarte importante, de întrebuinţare generală şi frecventă în dialectul aromân. Această observaţie se poate verifica prin confruntarea cu datele statisticilor privind întregul vocabular aromân. Se ştie că I. Coteanu3 a întocmit o listă a cuvintelor din aşa-numitul vocabular fundamental al aromânei, arătând că, din 905 unităţi lexicale, 669 sunt de origine latină. Dintre acestea observăm că în dicţionarul de care ne ocupăm aici figurează 363 de cuvinte.
Nu e lipsit de interes să arătăm şi în ce măsură fondul de cuvinte din acest dicţionar se regăseşte în componenţa vocabularului fundamental de origine latină al românei comune, întocmit tot de I. Coteanu4; din cele 600 de cuvinte, câte apar în lista lui I. Coteanu, 350 apar în micul lexicon al lui Daniil.
Din compararea acestor date statistice rezultă că în aspectul vorbit al aromânei de la sfâşitul secolului al XVIII-lea (apăruse şi un aspect cult), reflectată în această admirabilă operă a lui Daniil Moscopoleanul, dominant, la nivelul lexicului, este elementul latin.
în ceea priveşte lexicul de origine nelatină, remarcăm că fondul comun cu dacoromâna este numeros. Iată câteva exemple: amvălescu, arnescu „rânesc", aslan „leu", bugat, bumbac, buvăliţă, castraveţu, călugăru, cizmă, cusiţă, destemele, fasuViu, fricu vb. (de la frică), gărdină, golu, greaiu „grai", hrană, iurganu, livade, lupată, nafură, nostimu, nveastă, păpuţă „papuci", praşu, preagu, procopsitu, răgozu, răchie, scumpete, sfredine „sfredel", sută, tengere, topoară, trandafilu, trupu, tureşte „torişte", zmeană etc. Cuvintele specific aromâne din acest dicţionar, care nu se află, deci, în dacoromână, sunt relativ puţine, mai cu seamă elemente neogreceşti (câteva turceşti şi albaneze) care exprimă realităţi noi, legate de religie, comerţ, justiţie, plante exotice, instrumente, însuşiri şi acţiuni abstracte etc. Aşadar, materialul lexical din opera lui Daniil aparţine, în general, românei comune. Numai în laturile sale periferice (şi, evident, în aspectul fonetic) acesta caracterizează, în mod strict, dialectul aromân. Ipoteza că după perioada românei comune aromâna ar fi evoluat ca altă limbă romanică decât dacoromâna e lipsită de orice temei.
Din fondul lexical preroman, atribuit limbii traco-dace, sunt înregistrate la Daniil următoarele cuvinte, pe care le reproducem în transcriere latină, alături de corespondentele albaneze din coloana respectivă: adaru „a dura, a face", alb. ndertoj „a construi"; baltă „lac, ghiol": „ursi amarea, bălţile, răurre", alb. „urdheroi detne, gjolirat, lumerat"; brănu: „unu brănu de lănă", alb. „nje brez pe lesh"; budză: „pre budza de amare", alb. „mbe buzet nde detit"; ciocu „ciocan": „toaca se o agudeşti cu ciocuri nao", alb. „toka ta biesh me gekigit te rinj"; copaciu „copac, gorun", alb. dushku id.; Sală, alb. dhalle;fluiară: „cu dzedzitile se agudeşti fluiară\ alb. „me gishterat ta biesh fyellit"', giumeta[te]: „tru giumeta[te] de noapte", alb. „nde mes te natese"; yumaru: „căl'i, iapile, yumarVi, mulărle", alb. „kuajte, pelate,
31. Coteanu, Premise pentru stabilirea vocabularului straromânei, I, în SCL, XVI, 1965, 5, p. 580 ş. u.
4 Idem, art. cit, II, în SCL, XVI, 1965, 6, p. 773-778; v. şi Istoria limbii române, vol. II, 1969, p. 294-308.
100
101
gomarete, mushkate"; mare adj.: „scumpete mare", alb. „shtrenjteti e madhe"; „mari peşti", alb. „te medhenj peshq"; moaşe „(femeie) bătrână", alb. plake-, năpărtică „năpârcă, şarpe", alb. gjarper; ngropu: „se lu ngrok'i tu mărmintu nău", alb. „ta groponjsh nde van' te ri"; sermă „fărâmă": „furnica... adună serme tra se hărnească", alb. „perdhesha...mblith therrime qi te ushqeet"; scapiru „a scapără, a fulgera": „ţerru scapiră", alb. „qielli shkrep"; urdă, alb. gjize (dar bg. urda, din română). Sunt, în total, 17 cuvinte din substrat. Propriu aromânei este unul singur, verbul adaru, considerat de Th. Capidan ca termen autohton; nu are în albaneză un corespondent identic sau asemănător.
Se observă că faţă de dacoromână câteva dintre aceste cuvinte au, la Daniil, forme uşor diferite. Astfel, dală e reamenajat după alb. dhalle; fluiără, ca dr. reg. fluieră (cu diferenţă de accent) se explică greu, etimologic, laolaltă cu alb. fyell; yumaru „măgar" e după alb. gomar, ngr. yojuăpi; moaşe e cunoscut în aromână numai cu formă de feminin; sărmă este acelaşi cu dr. fărâmă adaptat la alb. therrime5. Numărul acestora este însă restrâns. Ele se întâlnesc şi în aromâna de astăzi.
In dicţionarul lui Cavallioti apar în plus următoarele cuvinte: bască „totalitatea lânii de pe o oaie", cok'ilu „bastard", cioarră, grumadzu, guşă, madzăre, măndzu, măral'u, ţap. Adăugate la cele din lucrarea lui Daniil, se obţine un total de 26 de cuvinte din substrat în aromâna de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Multe dintre acestea se disting, formal şi semantic, de corespondentele albaneze, nu au, deci, caracterul unor împrumuturi târzii din albaneză; ele se identifică cu corespondentele din dacoromână. în alte cazuri, apar termeni complet diferiţi de la aromână la albaneză: baltă „lac" (alb. balte „noroi, mocirlă"), budză (alb. buze), cioc (la Daniil: gekig), brănu (alb. bres), cupaciu (alb. dushk), mare (alb. i madh), moaşe (alb. plake), năpărtică (alb. gjarper „şarpe"), urdă (alb. gjize) etc.
Se poate observa, de asemenea, că în scrierea lui Daniil nu toate cuvintele comune româno-albaneze formează perechi paralele, ceea ce înseamnă că aceste cuvinte au sensuri diferite de la o limbă la alta. Astfel, din frazele aromâneşti lipsesc termenii care se află în coloana paralelă albaneză. în locul lor se găsesc termeni latini sau de altă origine, pe când în albaneză sunt termeni autohtoni: alb. druret (ar. arburl'i şi leamne), alb. malet (ar. munţii), alb. i bukur (ar. musai), alb. mushkate (ar. mulărle), alb. sorra „cioara" (ar. corbulu), alb. grumaz (ar. gărgălanlu), alb. gjemba (ar. sk'ini), alb. sumbullat „nasturii" (ar. nasturVi) etc.
Există şi situaţia inversă: numai în coloana aromânească sunt daţi termenii din fondul autohton comun cu albaneza: ar. bălţile „lacurile" (alb. gjolirat), ar. urdă (alb. gjize), ar. giumeta[te] (abl. mes), ar. moaşe (alb. plake), ar. năpărtică (alb. gjarper „şarpe").
în toate aceste cazuri e vorba de elemente autohtone, din fondul lexical preroman, pe care româna le are în comun cu albaneza.
5, p. 491 ş. u
102
'Pentru analiza detaliată a tuturor cuvintelor autohtone din aromână, v. SCL, XVIII, 1967,
Aceste constatări privitoare la elementele autohtone din aromână au rezultat şi din ancheta specială pe care am efectuat-o în 1965 la aromânii din câteva localităţi din Albania6. Amintim acest lucru, ca o legătură necesară, deoarece „particularităţile graiului fărşerot se întâlnesc în toate scrierile din secolul al XVIII-lea"7. Th. Capidan, pe care l-am citat aici, a observat, de asemenea, că, dintre toate ramurile de aromâni, „farşeroţii sunt aceia care se apropie mai mult de dacoromâni"8. De aici concluzia cu caracter istoric, susţinută de aproape toţi cercetătorii preocupaţi de problemele etnogenezei aromânilor, că această ramură de români a coborât din nord, din vecinătatea imediată a dacoromânilor, cu care a format cândva un trunchi etnic comun. Aceste concluzii reies şi din analiza fondului lexical latin şi autohton cuprins în unul dintre cele mai vechi şi mai importante monumente de limbă română din sudul Dunării, lexiconul lui Daniil Moscopoleanul.
„Studii şi cercetări lingvistice", XLIII, 1992, nr. l,p. 39-43
' Ibid.
7 Th. Capidan, Fărşerofii, m DR, VI, 1929-1930, p. 122.
8 Id., op. cit.,?. 147.
103
NUME DE FAMILIE DIN COMUNA PEŞTIŞANI, JUD. GORJ
Am transcris numele de familie din registrele agricole recente ale primăriei comunei Peştişani din judeţul Gorj. Lista acestor nume o însoţim de unele consideraţii de ordin lingvistic şi, în cazurile posibile şi necesare, extralingvistice.
Comuna Peştişani este constituită din şapte sate: Peştişani (P), Hobiţa (H), Boroşteni (B), Frânceşti (F), Gureni (G), Brădiceni (Bd), Seuca (S). Centrul comunal este Peştişani. Satul Brădiceni a fost, până nu demult, comună şi chiar centru de plasă; în prelungirea lui, spre sud, se întinde satul Drăgoieşti. Partea de sud a satului Frânceşti e numită Boaşca, după cum în jumătatea sudică a Hobiţei e cătunul Clăcaşi, în vechime moşie a Mănăstirii Tismana. între Hobiţa şi Peştişani a fost odinioară o aşezare de case care întocmeau cătunul Bereşti Sunt şi diferite uliţe în satele comunei Peştişani cu nume aparte, motivate prin particularităţi de istorie socială. Nu am ţinut seama de aceste diviziuni istorice ale aşezărilor din cadrul comunei, pentru că ele nu mai figurează astăzi în registrele primăriei ca unităţi administrative distincte. Cercetarea noastră nu are carater istoric; ea se restrânge la datele actuale ale onomasticii locale.
Această mare comună de sub muntele Vâlcan se află la 20 de km spre vest de Tg.-Jiu, de o parte şi de alta a râului Bistriţa. Locuitorii, crescători de animale (mai ales de oi) şi agricultori, au avut, în cursul istoriei, o orientare spre munte. Vara îşi ţin vitele la păşune pe munţi, şi iarna în sat: o transhumantă sezonieră, bazată pe revenirea în sat la începutul toamnei şi impusă de agricultură, ca îndeletnicire complementară oieritului. Muntele atrage şi astăzi, prin exploatările forestiere, care ar suplini îndeletnicirea oieritului, în scădere continuă.
Numele satelor reflectă raporturi sociale cu locuitorii de pe versantul de dincolo al munţilor: Peştişani e alcătuit la început din oameni veniţi din Peştiş (o mare localitate în Haţeg), Hobiţa e un diminutiv de la Ohaba (tot în Haţeg, unde sunt şi satele Hobiţa şi Hobiceni), Gureni e o denumire metaforică (satul e situat sub munte, la „gura" văii râului Bistriţa), Boroşteni (odinioară Borăşti, pentru care comp. n. sat. Borăscu, în sudul Gorjului) pare a avea un dublu sufix, -esc şi -eni (*Borăşteni), la un radical balcanic bor- (sl. borîi „luptă", DOR, p. 209), (ori să fie un n. p. maghiar Boroş < magh. Boros „chelner" ?); Brădiceni ar fi, la origine, un nume de grup social (ca, de altfel, şi celelalte în -ani, -eni) format de la n. p. Brădici (de la n. p. Brad, foarte frecvent ca n. fam. în Ardeal. Radicalul brad e în legătură şi cu numeroasele nume de aşezări din zona montană; v., pentru Oltenia, DTRO, I, p. 372 ş. u.).
104
Dăm mai întâi lista alfabetică a numelor de familie, însoţite de siglele satelor în care apar şi de raportările etimologice posibile. Pentru acestea din urmă am utilizat, evident, cu oarecare prudenţă, lucrarea lui Iorgu Iordan Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983 (DNFR), precum şi Dicţionar onomastic românesc (DOR) al lui N. A. Constantinescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1963. Am recurs adesea la informaţiile din Dicţionarul toponimic al României (Oltenia). I, A-B, II, C-D, sub red. lui Gh. Bolocan, Editura Universitară, Craiova, 1993, 1995. în multe cazuri, însă, explicaţiile etimologice ne aparţin. Locurile albe se justifică prin imposibilitatea noastră de a găsi o soluţie etimologică satisfăcătoare. Prin semnul întrebării se exprimă îndoiala privind etimologia propusă.
Am notat accentul numai în cazurile necesare. Indicaţiile morfologice şi lexico-semantice privesc cuvântul la care se face raportarea numelui de familie.
în partea a doua a lucrării am făcut diverse comentarii de natură lingvistică şi extralingvistică asupra grupurilor de nume care întocmesc lista noastră. Am evitat explicaţiile lingvistice elementare, pe care cititorul avizat le subînţelege cu uşurinţă. Âlâni Bd, recent, n. p. Ana la genitiv (cu art. proclitic), specific Moldovei. Albulescu B, n. p. Albu, Albul; n. top. Albuleşti e frecvent (DTRO, I, p. 215). Alesu PF, part. vb. alege, folosit ca subst. în vechea terminologie administrativă: „notable de village" (Hasdeu, EMR, I, p. 594: „Bătrânii spun că satul se cârmuia de patru aleşi, având în capul lor pe logofăt. Acesta din urmă purta pecetea satului şi făcea orice-i plăcea. Pârcălabul era şi el dintre săteni, având pe seamă cisla satului, la facerea căriia îl ajutau aleşii...", citat care se referă la Gorj); atestat încă din sec. al XVII-lea în Gorj (cf. DOR, p. 419).
Alexandroniu B, n. p. Alexandru, cu varianta arhaică a sufixului. (Aceeaşi formă în Haţeg, cf. Densusianu, Haţeg, p. 75).
Alionescu Bd, probabil n. p. Alîon „formă poporană pentru Leon" (Hasdeu, EMR, I, p. 619), folosit şi în Mehedinţi ca nume de câine (ibid.); v. şi DOR, p. 95. Alion se află şi în Haţeg, ca nume de fam. (Densusianu, Haţeg, p. 75). Andriţoiu P, n. p. Andriţă (de la Andrei). Anescu B, Bd, n. p. Ana (Iane ?).
Anghelescu H, S, n. p. Anghel (din gr.); n. top. Angheleşti, frecvent în Oltenia (DTRO); în H, şi n. p. Anghelina. Angheloiu H, n. p. Anghel.
Angliţoiu H, P, S, n. p. Angheliţă şi f. Angheliţa (cu sincopa lui e neaccentuat). Se vede că derivatele de la Anghel sunt frecvente în Hobiţa. Anuţoiu P, n. p. Anuţa (dim. de la Ana).
Arcanu Bd, muntele Arcanu, aparţinând satelor comunei Peştişani; satul Arcani, la distanţă de 8 km spre est de Peştişani, atestat încă din 1428 (DTRO, I, s. v.); n. fam. provine de la n. satului, iar acesta, după Hasdeu, EMR, II, p. 271, de la unn. p. Arca (de la Arcadie); v. şi Reguş, în SCO, 1,1, 1995, p. 181.
Ardeleanu B, n. top. Ardeal; sinonim cu Ungureanu.
Argint B, P, n. corn. argint, la origine supranume dat unei familii de ţigani
argintari.
105
Asân B, P, de origine turcă, răspândit în toate limbile balcanice; Hasdeu (EMR, II, p. 458) crede că Asan e nume cumanic.
Badea P, n. com. bade, inexistent ca apelativ în graiul din Peştişani; de adăugat supranumele Bădiţâru P. cu suf. -ar, a cărui valoare semantică aici nu ne este clară.
Bălăci B, frecvent în Oltenia şi ca n. top. (şi var. Bălăci); frecvenţa radicalului bal-, băl- în onomastica olteană (şi, în general, românească) ar face preferabilă derivarea internă cu suf. -aci decât împrumut slav (v. şi DNRF); aceeaşi opinie la Hasdeu, EMR, III, p. 419 (derivat din băl „blond"); v. şi DOR, p. 187.
Baltă Bd, n. corn. baltă, ca toponim are în Oltenia o frecvenţă extraordinar de mare (cf. DTRO, I, p. 249-268, 289-291, unde se poate observa că în multe compuse topice baltă are sensul de „noroi, mocirlă, loc băltos, teren bun de agricultură", pentru care comp. alb. balte „noroi").
Banciilea G, n. p. Bancu, din bg., ser. Banko sau de la o temă Ban (cf. Hasdeu, EMR, III, p. 169; v. şi Pătruţ, OR, p. 85; DOR, p. 190).
Banta Bd, n. corn. baniţă ? (DOR, p. 191); comp. Benţea, Benţa din Ţara Oltului (cf. Pasca, ŢO, p. 176).
Barb B, F, forma ardelenească a lui Barbu.
Barbu P, nume popular la români explicat ca moştenire din latină (v. Hasdeu, EMR, III, p. 202; I.-A. Candrea, Onomastica română cu privire specială la onomastica Olteniei, 1935-1936, p. 121 şi, recent, Christian Ionescu, MEN, p. 58: Barbarus, Barbara, rom. Barbur; DOR, p. 21).
Baros Bd, n. corn. baros „gros marteau de forge" (Hasdeu, EMR, III, p. 212, unde se arată că e cuvânt ţigănesc „luat din grecul flăpog «poids»").
Bădoiu B, n. p. Bade; derivatul există şi în toponimia Olteniei (v. DTRO, I, p. 278).
Bălan G, adj. bălan (de la băl „blond").
Bălăşoiu Bd şi ca supranume în P; n. p. fem. Bălaşa (şi m. Balaş), cunoscut în onomastica locală.
Băleanu P, nume nou la Peştişani, de aceea trebuie raportat la un nume de sat Băleni (v. DTRO, I, p. 288) sau chiar la n. p. Balea (cf. Pasca, ŢO, p. 169).
Băluţescu Bd, n. p. Băluţă (v. DTRO, I, p. 292-293, unde sunt înregistrate multe derivate topice).
Băluţoiu Bd, H, n. p. Băluţă (şi fem. Băluţa).
Becheru G, probabil adj. becher „flăcău tomnatic, om neînsurat", de origine turcă, de unde a intrat şi în alte limbi balcanice; în Gorj, adjectivul acesta nu e însă cunoscut, aşadar, n-ar fi exclusă raportarea la germ. Backer „brutar". De remarcat că la Peştişani un mic afluent al Bistriţei se cheamă chiar Becheru, care provine, bineînţeles, de la numele de persoană. De altfel, numele pers. Becheru e răspândit în Oltenia (cf. DTRO, I, p. 304).
Bejenaru P, Bd, n. corn. bejenar „fugar", necunoscut în graiul local de astăzi.
Berculescu Bd, G, n. fam. Bercu, cu un radical frecvent în onomastica oltenească (cf. DTRO, I, p. 312); la Hobiţa e şi numele unui loc cu fâneaţă, care provine de la un n. fam. (v. DOR, p. 199); comp. şi berc „tufiş", în Ţara Oltului (cf. Pasca, ŢO,p. 176).
Beştelea F, poreclă raportată la vb. a beştelii (DNFR); v. şi DOR, p. 200. Bidescu P, nume nou; prin anii 1950 exista n. fam. Bidea, care s-ar raporta, ca şi Bidescu, la n. fam. Bidu, Beda (bg. Beda); Bidu e cunoscut în Ardeal (DOR, ■ p.202).
Bivolaru P, Bd, n. corn. bivol cu suf. de agent -ar; e legat, mai degrabă, de numele satului Bivolari, din Gorj (v. şi DTRO, I, s. v.); şi n. fam. Bivol, în Ţara Oltului (cf. Pasca, ŢO, p. 178).
Bîcoi Bd, n. corn. bîcu „tată", bacă „mamă" din graiul copiilor (cf. DA), etimologie dată de Iordan (DNFR; v.  şi DOR,  p.  203);  alte ipoteze, neconvingătoare, sunt rezumate în DTRO, I, p. 322, pentru n top. Bîcu. Trebuie luată în seamă însă ipoteza lui Hasdeu, EMR, III, p. 596: sl. byk „taur"; în Banat, sb. bic e curent.
Bîldea P, S, probabil n. corn. bâldă „baltă"; termenul există şi în toponimie: Bîlda, Bîldani, Bîldea (DTRO, I, p. 322).
Blendea P, B, Bd, F, G, H, S, cunoscut în toate satele comunei Peştişani; în P şi în der. top. Blendoi (uliţa blendoilor, şi în Hobiţa, după cum se menţionează în DTRO, I, p. 355). Etimologic, cuvântul e greu de explicat (bleandă „izbitură, îmbrânceală"? cf. DNRF). Termenul există şi în Haţeg, cu o formă apropiată: Blentsea (Densusianu, Haţeg, p. 75). Oricum, Blendea e ardelenesc (v. şi DOR, p. 205). Pasca (ŢO, p. 179) crede că Blendea, atestat şi în Făgăraş, ar fi săs. Blend (germ. blind).
Boboc F, n. corn. boboc (de gâscă, de raţă), deci un supranume.
Boceanu P, n. p. Boca (cf. bg. Boka, Boco); şi top. Boceni, deal la Peştişani, sat în Mehedinţi. După DOR, p. 206, ar trebui pornit de la der. Bociu, cu suf. -iu, sau, după Pasca, de la Bocea, din ser.
Bogdan P, F, n. p. din slavă, frecvent în Ardeal.
Bojan G, n. p. slav (bg. Bozan).
Bojincă P, G, F, B, sl. Bozenka (bg., ser. Bozin); termenul e mai obişnuit peste munţi.
Bolohan F, n. corn. bolohan, var. pentru bolovan (cf. DA).
Bolozănescu F, n. fam. Bolozan.
Bonculescu P, (familie de ţigani), n. p. Boncul (sl.).
Bore P, B (şi top. la Peştişani: Pădurea lui Borc), un radical frecvent în onomastica românească (cf. DNFR).
Boroancă F (cunoscut şi în toponimia Gorjului, cf. DTRO, I, p. 357), un
radical balcanic bor-.
Bozoancă F, ar putea fi o var. a lui Bosoancă, cu un radical slav bos- (cf. bg.
Bosa) sau un derivat de la boz, numele plantei.
Brandiburu Bd, n. corn. brandaburu, bandraburcă „cartof (Brandenburg), trecut în onomastică mai întâi ca poreclă; şi în toponimia Olteniei (cf. DTRO, I, P-365).
Brâncuş H, P, Bd, B, n. corn. brâncă „mână, labă"; ca nume de grup social: brâncuşoi; iniţial, numele Brâncuş (scris şi Brâncuşi, cu -i explicat prin caracterul moale al lui ş) este specific pentru Hobiţa, de unde purtătorii lui s-au răspândit şi în
106
107
celelalte sate sau în alte zone ale ţării. Se pare că brâncuşoii au coborât, la început, din părţile de nord-^est ale Transilvaniei.
Brânzan H, Bd, P, S, n. corn. brânză, cu foarte numeroase derivate în onomastica românească (v. Brâncuş, Cercetări, p. 27); brânzanii par şi ei veniţi de peste munţi.
Brăila P, n. top. Brăila; ca n. p. există şi în Haţeg (din ser. Brajîlo). Brătulescu P, n. fam. Braţul (sl.), cu un radical frecvent în onomastica românească.
Buciucă Bd, n. p. Buciu sau n. corn. buciuc „steag turcesc" (cf. DA, s. v.); la Peştişani, şi n. fam. Buncică, o var. mai apropiată de etimonul turcesc al numelui comun (sau ar proveni ca dim. de la Buncu ?). Şi n. fam. Buncică, dispărut.
Bucura F, n. p. Bucur, cu diferite derivate, foarte frecvent în onomastica din Oltenia (DTRO, I, p. 392) şi în alte părţi ale ţării. Transferul în onomastică s-a făcut prin valoarea de supranume a adjectivului străvechi bucur = frumos (v. Brâncuş, Cercetări, p. 29).
Buliga F, G, n. corn. buligă (= uliu, uligaie, cf. DA), folosit mai întâi ca poreclă; Buliga = munte la G.
Buligan Bd, derivat de la buligă. Bunescu P, n. p. Bunea, Bunu.
Burciu, P, B, cf. Burcă, Burcea (de la n. corn. burcă „veşmânt; turtă", DOR, p. 223).
Burdulea B, cf. n. p. Burda, Burdea, Burdu, cu acelaşi radical ca în subst. burduhan (pentru care comp. alb. burdhe „sac").
Burluc P, aceeaşi temă cu Burloi, Burlui, Bîrlea, Bîrlă (probabil bîr-, cu o modificare expresivă: bîrl-).
Busuioc H, n. com. busuioc.
Butan S, probabil ung. butan „prost" (cf. DNFR).
Butiiic P, probabil derivat de la n. corn. bute „vas mare de vin", cu var. butie (diftong la sfârşit), proprie Ardealului.
Butnaru G, n. corn. butnar „dogar", necunoscut în Gorj. Buzulică Bd, n. corn. buză, n. p. Buză, Buzul.
Calotă F, H, S, sl. kalota < kal „negru", cf. DNFR sau, mai puţin probabil, derivat de la cal cu suf. -otă (DOR, p. 227); în toponimia Gorjului, Caloteşti; şi n. fam. Calotescu.
Canaragiu P, nume recent, pare un derivat cu -giu.
Cartianu Bd, H, n. top. Cartiu, sat în Gorj; şi muntele Cartianu în Gorj (DTRO, II, p. 50).
Carvâci F, comp. cu covaci „fierar".
Catunoiu H, n. p. Cătun   şi n. corn. cătun; şi top. Cătunul, Cătuna, Cătunele, frecvente în Gorj (DTRO, II, p. 73). Cazacu B, F, n. corn. cazac.
Cazan F, n. corn. cazan, folosit mai întâi ca poreclă. Căldăraru P, n. corn. căldărar, der. de la căldare.
Călescu S, comp. cu top. Căleşti, sat lângă Tg.-Jiu; n. p. Cale, Calea, Călea (v. mai pe larg DOR, p. 26).
Cămin Bd, n. corn. cămin „vatră, horn". Căpitănescu Bd, n. fam. Căpitan(u).
Căpriţă G, n. corn. căpriţă transferat în onomastică mai întâi ca poreclă şi supranume (comp. cu Căprioară).
Căpruciu P. Bd, n. corn. căpruci „viţă tăiată la doi muguri" (DA), în Mehedinţi.
Cătu P, şi var. Câtu, probabil bg. Kăto (DNFR) sau o deformare a lui Cotu (pornindu-se de la rostirea străveche cu ua); după DOR, p. 48, Cătu ar fi desprins din Ecaterina, Catrina, Cătina (comp. Cătuţ, Cătuiu); v. şi Pasca, ŢO, p. 201.
Cândea G, P, S, e frecvent în Ardeal; probabil e de origine maghiară (cf. Kende).
Ceaureanu H, B, P, n. top. Ceauru, comună în apropiere de Peştişani. Cercel P, B, n. corn. cercel. Cerceloiu P, n. fam. Cercel. Cernătoiu Bd, n. fam. Cernat.
Certezeanu Bd, n. top. Certez, Certezele „numele unor dealuri şi locuri de arătură la Boroşteni şi Brădiceni" (sl. certez „tăietură", cf. DA, s. a cerţi, a certeji „a coji un copac ca să se usuce", deci „locuri defrişate").
Cheată P şi var. Chiată, probabil bg. Kjata (DNFR).
Chilea F, P (scris şi Kilea), n. corn. chilă „om nevoiaş, sărman, slab", chilav id. (sl.), cf. DA.
Chirilă F, bg. Kiril (sau gr. KvpiX^oţ), asimilat cu derivatele în -ilă. Cicu G, bg. Ciko DNFR); în Ţara Oltului: Cica (Pasca, ŢO, p. 205). Cioată P, probabil n. corn. ciot, cioată „creangă uscată, rădăcină, lemn putred".
Ciochină P, n. corn. ciochină „spinare de deal"; nume de fam. frecvent în Gorj (der. de la cioacă, supranume în Ardeal).
Ciocâltea Bd, n. corn. ciocâlteu „cuiul cu care se prinde jugul de proţap"
(DA).
Ciocârlie S, n. corn. ciocârlie.
Ciolacu H, P, adj. ciolac „ciung, schilod" (DA).
Ciolofân Bd, F, comp. ciufan „varză fară căpăţână", ciul adj. „cu un defect fizic: fară o ureche, fără un corn (despre animale)".
Cioploiu Bd, n. p. Cioplea (şi n. top.), n. corn. cioplea „dracul sau alt duh rău" (DA, s. ciopli; v. şi DOR, DNFR).
Ciora F, probabil n. corn. cioară cu pronunţarea ardelenească a diftongului oa (cf. Pasca, ŢO, p. 205) sau cu conservarea unei scrieri vechi a lui oa: o; frecvent în toponimia Olteniei.
Cireaşe P, n. corn. cireaşe cu rostirea moale a lui ş sau der. moţional de la m. Cireş.
Ciucă P, n. corn. ciucă „vârf de munte sau de deal în formă rotundă"; la Peştişani şi: Ciucel, numele unei păduri; şi n. fam. Ciucu P, neînregistrat.
108
109
Ciuncanu B, comp. top. Cîuncani, parte de sat în Vâlcele-Topeşti; adj. ciunc „ciung" (DOR, p. 242).
Ciurea Bd, H, probabil n. corn. ciur (ca şi Ciurel).
Ciurezu Bd, probabil n. corn. ciuhurez, cunoscut în graiul local.
Ciurlău P, probabil de la n. corn. ciorlă, ciurlă „ciovică".
Cocheci Bd, probabil n. corn. cocă, coacă (străvechi, cf. DA); comp. cococi prin Teleorman, cu sensul „turtită, pâinişoară coaptă la gura vetrei"; comp. n. p. Coacă (top. Conacu lu Coacă, DTRO, II, p. 182).
Codea Bd, n. corn. coadă; der. codea (= nume care se dă diavolului) intrat în onomastică iniţial ca poreclă.
Codiţă B, Bd, H, n. corn. coadă; ca şi Codea, der. Codiţă va fi fost folosit întâi ca poreclă.
Coiculescu P, n. fam. Coica (din ser., bg., cf. DOR, p. 246), atestat în Ţara Românească încă din 1427 (DTRO, II, p. 168); în Gorj, Coica e cunoscut astăzi la Arcani, comună vecină cu Peştişani.
Cojocaru B, F, n. corn. cojoc; numele de agent în -aru a fost folosit mai întâi ca supranume, calitate cu care e întâlnit şi astăzi la Peştişani.
Condulescu B, P, comp. Conda, Conde, Condeş, Condoi (DOR, p. 247).
Coneru H, comp. n. p. germ. Koner.
Constantinescu H, n. p. Constantin.
Corlan Bd, probabil n. corn. corlan, reg. „coş pentru fiim", var. lui cotlon (cf. DA) sau de la corlă „găinuşă de baltă" (DOR, p. 427).
Cornea G, n. com. corn; der. în -ea, denumire populară pentru „drac" (= cel cu coarne), a fost mai întâi supranume.
Cornoiu Bd, H, S, n. fam. Cornu; n. com. corn (bot.), cu diferite derivate, e foarte frecvent în onomastica (în special în toponimia) Olteniei (cf. DTRO, II, p. 199 ş. u.).
Cotan B, P, un radical cot- (ca şi în cotoi, cf. DA şi DNFR), probabil de origine slavă: kotu „cotoi" sau lat. cattus (rom. cătuşă, cf. Puşcariu, DR, III, p. 1091, citat în DA, s. v.). După Candrea (op. cit., p. 130) ar fi bg. Kota, un hipocoristic al lui Kostandin.
Coteţ B, F, P, n. corn. coteţ.
Crăiete P, n. corn. crăiete „nume colectiv pentru tot felul de peşti mici" (DA, s. crai), curent în graiul din Gorj; ca nume de fam., Crăiete a fost iniţial o poreclă (valoare cu care e folosit şi astăzi la Peştişani); de remarcat şi sensul reţinut de Constantinescu pentru crai: „şef ales de păstori" (DOR, p. 252).
Cretan S, adj. creţ (eventual n. fam. Creţu şi top. Creţani, Creţeni, sate în Gorj şi în Vâlcea, cf. DTRO, II, p. 242).
Croicu F, H, P (rostit cu diftong), cf. ser. kroiac „croitor" (DOR, p. 428).
Croitoru Bd, F, H, S, n. corn. croitor.
Cruceru G, n. corn. crucer „cel care lucrează cruci; proptea la claia de fân în formă de cruce".
Cucu P, H, n. corn. cuc, transferat în onomastică mai întâi ca poreclă. Curcă P, n. corn. curcă, folosit întâi ca poreclă.
110
Dăicu B, P, ser., bg. Dajko, dim. de la Dajo (cf. DNFR); există în P top. Fântâna Dai (probabil Daia, n. p.) şi n. fam. Dăianu (v. şi Pasca, ŢO, p. 220).
Dajicu P, nume vechi la P, de aspect slav: Daju, Daja, n. p. frecvente în Oltenia (cf. DTRO, II, p. 293).
Daminescu F, n. p. Damian, cunoscut şi în toponimie (DTRO, II, p. 288).
Dan B, G, P, probabil ung. Dan < Daniel (cf. DNFR) sau scurtare din Bogdan; oricum, radicalul e frecvent în onomastica Gorjului.
David B, nume biblic; v. şi cuvântul următor.
Daviţoiu Bd, probabil dim. de la David: Davidiţă, Daviţă.
Dăianu F, P, n. top. Daia, Dai; v. şi Dâicu.
Dănău F, n. p. Dan.
Dănescu B, P, n. p. Dan.
Dăneţ P, n. p. Dan.
Dănuţ G, n. p. Dan.
Dehelean F, nume de peste munte (-eon, fară -u), care pare de origine maghiară (cf. Iordan, DNFR); probabil o var. a lui Tehelean, pentru a cărui temă cf. ung. tehaly „mistrie".
Diaconescu (scris şi cu ea) P, S, n. fam. Diaconu.
Dogaru Bd, H, n. corn. doagă, cu der. în -ar, folosit iniţial ca supranume.
Dorea H, hipocoristic feminin de la Teodor (cf. Candrea, op. cit., p. 179).
Dragotă Bd, nume slav, frecvent şi în toponimia Olteniei: Dragota, Drăgoteşti (DTRO, II, p. 394).
Drăgăliţă P, nume recent în P, format de la drag.
Drăgotescu B, Bd, P, n. sat Drăgoteşti, n. fam. Dragotă.
Drumen B, G, probabil de la drum (Pasca, ŢO, p. 228: Drumeni, supranume pentru „cei cu casa la drum").
Dudescu P, n. p. Dudu (DNFR: ung. dudu „prostănac" sau gr. Dudu); n.
corn. dud (DOR, p. 268).
Dulămiţă P, n. corn. dulamă, dulumă „haină lungă de pe vremuri". Dumitrescu Bd, H, n. p. Dumitru. Ecobici P, recent, n. p. Iacob. Enescu B, n. p. Ene, Iane, lenea.
Fâlcoe (şi Fâlcue, cu hiat) B, Bd, F, P (familii de ţigani), comp. şi gr. (paXxovi, it. falcone, alb.falkue. Nu este exclusă nici legătura cu n. corn. falcă, cu un radical cunoscut în onomastica românească.
Feraru Bd, n. corn. fier (rostit fer); derivatul în -ar a fost folosit mai întâi ca
supranume.
Feregan P, n. corn. ferigă? Ferugia P, nume recent, italian. Filimon B, nume calendaristic.
Frătuţu Bd, n. corn. frate, cu un sufix diminutival frecvent în Transilvania. Frăţilescu G, P, n. fam. Frăţilă.
Frăţulescu P, ca numele precedent, cu o modificare vocalică determinată de timbrul dur al lui /.
111
Frânculescu B? n. p. Frâncu (lat. med. Francus, intrat la noi prin turcă); şi n. sat Frânceşti.
Frumuşeanu (şi Frumuşanu) F5 n. top. Frumuşeni.
Fuiorea B, F, H, P, n. corn. fuior; la Peştişani, numele colectiv fuior eşti „cei din neamul lui Fuiorea" (v. şi Pasca, ŢO, p. 239). GavrilescuB, n. p. Gavrilă(sl).
Găinaru S, n. corn. găinar „crescător sau vânzător de găini".
Gâlvitu B, P, probabil bg. glavătă „cap mare şi prost" (DNFR).
Geâgu P (rostit cu diftong), cf. ar. Geagea (?) sau ţig. gagio, cu o metateză ?
Gheorghe Bd, nume calendaristic.
Gheorghiţa P, dim. lui Gheorghe (sau fem. Gheorghiţa). Gherâsie Bd, gr. Gerâsis (DNFR) şi Gerâsimos (DOR, p. 68). Ghergiiş P, n. p. Gheorghe, Gherghe.
Ghibilete B, probabil raportat la Ghibu, cunoscut la Peştişani ca supranume (de la n. corn. gheb, ghebă „cocoaşă " ?).
Ghibuş Bd, der. de la n. corn. gheb, ghib (DOR, p. 283). Giongu Bd (rostit cu io, iu).
Giura B, P, rostit cu iu, pare ung. Gyra, hipocoristic al lui Gyorgy sau bg. Dzura (DNFR); în Haţeg: Ghiura (Densusianu, op. cit., p. 76).
Giurgiulescu F, n. top. Giurgiu şi n. p. Giurgiu (cf. it. Giorgio). Glăvan G, P, bg. Glavan.
Godeanu P, n. top. Godeni (aceeaşi temă în n. sat Godineşti, cf. bg. Goda, ser. God).
Goga Bd, nume balcanic; la noi, probabil arom. Goga (comp. alb. goge „vlah; sperietoare de copii").
Gogan B, probabil der. de la n. corn. gogă „sperietoare de copii, strigoi, moroi" (comp. alb. goge id.).
Gogoiu Bd, explicabil ca şi numele precedent sau de la n. p. Gogu.
Gonţa B, F, probabil Goanţă, în ortografia veche; există şi astăzi n. p. Goanţă (care, după Iordan, DNFR, ar poveni de la n. corn. goanţă „boabă de fasole scoasă din păstaia încă verde"); aceeaşi explicaţie la Pasca, ŢO, p. 247: Gonţea.
Gramescu F, de la n. fam. Grama, de origine greacă, desprins, probabil, din ypaţijuariKog „scriitor, diac" (DOR, p. 287).
Gramnea F, probabil o var. a lui Grama.
Grindeanu B, de la n. top. Grind, Grindeni, cunoscute în Gorj (de la n. corn. grind); şi n. fam. Grindu.
Groasă Bd, adj. fem. groasă, folosit mai întâi ca poreclă, dacă nu cumva e fem. de la n. fam. Grosu (cf. germ. Gross).
Grofu F, de la gro/„conte", cunoscut în Ardeal.
Guţilă, probabil de la Guţu, Goţu, Gută, prescurtate de la diminutive de felul: Neguţu (< Neagu), cf. DOR, p. 286.
Gureanu Bd, G, P, n. top. Gureni, sat al comunei Peştişani; n. p. în Haţeg (Densusianu, op, cit., p. 76).
Horea Bd, cunoscut în Ardeal şi raportat la verbul a hori, sb. horă. Huidu B, F, P, rostit cu diftong. Hulă Bd, F, n. corn. hulă (?). Iacobescu Bd, F, de la n. p. Iacob.
Ianc F, G, cu aspect fonetic ardelenesc (fară -u); după DNFR: pol. Jank sau bg. Janko; în Bd şi var. Iancu.
Ianiş G, comp. ser. Janes, ung. Janos, bg. Jani. Iconaru F, G, n. corn. iconar „zugrav de icoane".
Ilioniu B, P, de la Ilie; de remarcat aspectul arhaic al sufixului: -oniu, rostit în două silabe.
Ionică F, diminutivul lui Ion. Iordănescu H, S, n. p. Iordan (bg., gr.). Isac F, G, P, nume biblic.
Ivanovici F, bg. Ivanovic; în P e cunoscut şi n. p. Iovan, ca în Banat (din
ser.).
Julea P (familie de ţiagani), probabil ung. Gyla, cu j prin influenţă slavă (DOR, p. 90).
Jurcă P, ung. Gyrka, bg. Dzurka (cf. DNFR).
Laslău H, ung. Lâszlo; şi în Haţeg, Densusianu, op. cit., p. 77.
Laza B, G, comp. Lazăr (DOR, p. 94), bg. Laze (< Lazăr).
Lazăr B, P, nume biblic; în Haţeg: Lăzăron (Densusianu, op. cit., p. 77); la P un râuşor: Lăzărel (probabil var. lui Lăzurel < lazu „loc defrişat").
Lăpădat Bd, H, n. corn. lepădat „stârpitură, copil născut înainte de vreme", folosit mai întâi ca poreclă; acelaşi nume în Ţara Oltului (Pasca, op. cit, p. 167).
Licurici F (familie de ţigani), n. corn. licurici, folosit ca poreclă.
Logăscu F, n. p. Loga, inexistent în P.
Logos F, comp. n. p. Loga, n. top. Lugoj.
Lolescu Bd, H, n. p. Lola, balcanic; la P, n. p. fem. Loala.
Lup G, n. corn. lup, cu formă specifică ariei ardeleneşti.
Lupu B, n. corn. lup.
Luţă P, ung. Lutsa „Lucia", bg. Lutsa (cf. DNFR) sau prescurtare de la Angheluţă (cf. DOR, p. 12). Numele complet: Ion Luţă Ungureanu e în favoarea raportării la maghiară a lui Luţă.
Luţea F, explicabil ca numele precedent.
Maerbec H, nume recent, comp. germ. Meier „fermier".
Mâir B, nume recent, germ. Meier, Mayer.
Mâncaş G, ung. Mancas sau Mancu < Manuel, cu suf. -aş (cf. DOR, p. 101). Mânu F, gr. Mănos, Mânu, bg., alb. Mano, nume vechi; în P, n. top. Dealu Manilor.
Mareş P, comp. adj. mare (DOR, p. 316), raportare neconvingătoare. După Pasca (ŢO, p. 276), cf. ser. Mares.
Marin P, ser. bg. Marin, gr. Marinos.
Mazilu P, n. corn. mazil „mic boier de ţară; boier scos din slujbă". Mămâră Bd, P, gr. Mamarelis (DNFR).
112
113
Mărculescu P, n. p. Marcu.
Mărgel P (familie de ţigani), n. p. Marcel, prin apropiere de mărgea. Mărtău G, comp. n. p. Marta, probabil din maghiară sau Martin cu schimbare de sufix.
Medâr P, probabil n. corn. miedar „negustor de mied", cu ie > e după labiale în graiul local; termenul e ardelenesc (comp. sl. medarîi „paharnic", DOR, p. 320).
Mercioiu Bd, n. fam. Mercea, comp. Mera, în Făgăraş (Pasca, ŢO, p. 279, din ser. Mera).
Mihârt S, fară explicaţie în DNFR; mihalte „un soi de peşte" (DOR, p. 444). Mihuţoiu F, n. p. Mihuţ. Milcu F, G, P, bg. Milko. Militam P, n. corn. militar. Mladin F, sl. Mladin.
Mocioi F, n. fam. Mocea (de la o temă moc, moaca).
Modoran P, n. corn. modoran „bădăran, cu apucături grosolane; ţigan nomad", comp. modur, modoroi (din ser., bg.).
Modrogan P, comp. n. fam. Modruga, Modrea.
Mogoşanu H, n. top. Mogoşul, Mogoşeni, n. fam. Mogoş (comp. ung. mogos, magas „înalt").
Moraru F, P, n. corn. morar.
Morega (şi var. Morăga) G, n. p. Mora cu suf. -ega (cf. Teodor Oancă, Probleme controversate în cercetarea onomastică românească, Craiova, „Scrisul românesc", 1996, p. 55 ş. u.).
Moşilă F, n. corn. moş, n. p. Moşu cu suf. -/7a.
Motea B, comp. bg. Mota (DNFR); comp. şi Cotea, cu jocul c I m la iniţială.
Moţa Bd, n. corn. moţ „român din Munţii Apuseni" (şi bg. Motsa, cf. DNFR).
Mujescu G, n. fam. Muja, cunoscut în Gorj (probabil ung.).
Murărescu B, F, n. fam. Murariu, de la n. agent murar, cu fonetism arhaic.
Murgan G, P, adj. murgan (de la murg).
Murgulescu P, n. p. Murgu (de la adj. murg).
Nădrag F, n. top. Nădrag, localitate în Hunedoara (poate şi n. corn. nădrag). Nărban (şi var. Nârban) B, G. Neaţu P, bg. Njatso (DNFR).
Nedeloni (scris şi: Nedelonii, aşadar e un i silabic) S, n. p. Nedelea cu un suf. colectiv; un munte al comunei este Nedeia (şi Nedeuţa); există şi n. corn. nedeie „bâlci, sărbătoare", deci se poate face raportarea etimologică la sl. nedelja. Termenul există şi în Haţeg: Nedzelon (Densusianu, op. cit, p. 78).
Neicuţescu Bd, H, n. p. Neicuţă, diminutiv al lui Neicu.
Nemeş H, nume recent la Hobiţa; n. corn. nemeş.
Nemeşu F, n. corn. nemeş (din maghiară).
Nica P, nume balcanic: gr., sl., alb. Nika sau desprins din Ionică.
Nicolcioiu F, P, S, n. p. Nicolcea, cunoscut în P.
Niculescu Bd, n. p. Nicula, Niculae.
Nicuţă P, n. p. Nicu, Nică (< Nicolae, Ionică).
Haţeg
Nistea S, comp. Nistor; DNFR: gr. Nistas.
Nistorescu Bd, n. p. Nistor, Nestor, nume calendaristice.
Novac F, n. top. Novaci, sl. Novak. Termenul se află şi în (Densusianu, op. cit., p. 78).
Olea (cu diftong) H, P, probabil Ola, Olah din ung. olăh „valah" sau de la oală (DOR, p. 337); Pasca, ŢO, p. 292: ser. Olja, mai convingător.
Oprea P, legat prin radical de vb. a opri; există şi ca nume de botez; cf. şi bg. Opra, Oprja (Pasca, ŢO, p. 293).
Orzescu G, n. p., n. top. Orzu(l), top. Orzeşti, n. corn. orz.
Ozon P, nume recent, cf. pol. Ozonek (DNFR) şi mai degrabă uzun „tătar", n.
p. Uzun (DOR, p. 402).
Pahonţu G, n. corn. pahonţ „soldat (cărăuş) din armata ţaristă; surugiu, birjar,
cărăuş; fig. om grosolan, necioplit" (DLR, s. v.).
Paicu Bd, n. corn. paie „soldat din garda personală a sultanului sau a domnitorilor Ţărilor Române; curier" (DLR, s. v.). Pasca, ŢO, p. 294, e mai aproape de adevăr: ser. Pojco.
Panainte F, probabil Panait(e) cu propagarea lui n, din gr. Panagiotu
(DNFR).
Pană F, n. corn. pană.
Paraschivoiu Bd, H, P, n. p. Paraschiv (de la fem. Parascheva, nume
calendaristic).
Paraschivu P, n. p. Paraschiva. Pasăre P, n. corn. pasăre; v. şi Păsărilă.
Pau (cu hiat) B, Bd, gr. Pahu, Paulos sau Paul, cu -/ dispărut. Termenul se află şi în Haţeg.
Pavel F, P, nume calendaristic, sl. Pavel; şi nume de grup: păvăloni. Păsărilă F, G, n. corn. pasăre; suf. -ilă nu e rar în onomastica locală. Pătăluţă F, un radical pata- (comp. n. p. Patiţa, în Gorj), DOR, p. 129; Pasca, ŢO, p. 298.
Pătruţ S, n. p. Patru.
Pârvu B, bg. Părvo; şi Pârvoi, supranume.
Perpegel Bd (fam. de ţigani), comp. n. p. Perpelea, Parpală.
Peştişanu P, n. top. Peştiş (jud. Hunedoara), n. top. Peştişani; n. de grup:
peştişeni.
Petcu Bd, P, ser., bg. Petko.
Pigui G, P; grup: piguieşti; probabil n. corn. picui „vârf de munte, pisc" în Haţeg (Densusianu, op. cit., p. 328).
Pilea B, n. com. pilăl a pilii sau o falsă depalatalizare a formei Chilea? (v. şi DOR, p. 133: o temă pile de la Pilat); Pasca, ŢO, p. 301: cf. ser. Pilja.
Pintilie P, nume calendaristic (şi Pantelie, Pantelimon).
Piper F, P (familii de ţigani), n. corn. piper.
Plai G, P, n. corn. plai; cuvântul există şi în toponimia montană a comunei: Plaiul Mare, Plaiul Mic. Ca nume de familie Plai e cunoscut şi în alte sate de sub munte din Gorj.
114
115
Pleşa Bd, n. top. Pleşa (crac de munte al Peştişanilor), n. corn. adj. pleş „pleşuv".
Ploscaru B, n. corn. ploscar „cel care lucrează ploşti".
Ploştinaru F, n. top. Ploştina (comună în Mehedinţi), n. corn. ploştină „loc mocirlos" (şi n. de loc la Peştişani).
Pobirci B, Bd, P (familii de ţigani), n. corn. pobirci „fire de cânepă răsărite târziu şi nedezvoltate sau rămase după recoltat" (DLR).
Poienaru B, P, n. top. Poiana, Poienari (sate în Gorj).
Pop G, n. com. pop (var. a lui popă); numele e specific Ardealului (comp. şi ung. pop „preot").
Popa Bd, P, S, n. corn. popă (asimilat cu nume de persoană).
Popescu B, Bd, F, G, H, P, S, n. corn. popă (v. şi Popa).
Preda B, ser., bg. Preda.
Predescu B, n. p. Preda, n. top. Predeşti.
Predoiu B, n. p. Preda.
Predoşanu P, comp. n. p. Preda, Preduş.
Prioteasa P, n. corn. preoteasă.
Probaje B, termen de aspect slav; nume de botez în Haţeg (Densusianu, op. cit., p. 74), legat, probabil, de numele sărbătorii probojenie. Proca B, bg., ser. Proka (comp. Procopie). Procopie H, bg., ser. Prokop(ij), gr. Procopios.
Prună Bd, n. corn. prună, folosit mai întâi ca supranume (cf. Pasca, ŢO, p. 307); există şi n. p. Prunaru, poreclă dată unui beţiv din B (prunar „cel care face ţuică din prune").
Purcaru H, n. corn. purcar, var. arhaică, cu u.
Purec F, P, S, n. corn. purec, var. a lui puric, purice; numele de grup: pureconi (cu n conservat).
Racu Bd, n. corn. rac, bg. Rako; în Haţeg: Raca.
Radu P, bg. Rado. E posibil ca frecvenţa mare a lui Radu în onomastica românească să se explice şi prin sinonimia cu Bucur, pe care, în mare măsură, 1-a înlocuit.
Răcaru B, n. de localităţi Răcari; eventual n. corn. răcar „cel care prinde raci" sau, mai puţin probabil, răcan „recrut" (depreciativ), cu o disimilaţie consonantică.
Răchiţeanu (şi Răchiţanu, cu / dur) P, n. top. Răchiţi, sat lângă Peştişani.
Rădăcină Bd, n. corn. rădăcină, folosit iniţial ca supranume.
Rădoescu H, n. fam. Rădoi; există şi n. de sat Rădoeşti.
Răduţ F, n. p. Radu.
Răduţoiu Bd, n. p. Radu, Răduţ.
Rădulescu B, F, G, H, P, n. p. Radu(l).
Rebedea H, comp. cu Rabega, Rebega, raportat la vb. rebegi (DOR, p. 359), ori ca variante pentru Raveca.
Renghea Bd, F, comp. ung. rendes „cuminte"; şi numele de bou Renghea, în Haţeg: Rend'ia (Densusianu, Haţeg, p. 85) şi la fel în Făgăraş (Pasca, op. cit., p. 315).
Ricter Bd, germ. Richter.
Roşea F, P, n. corn. roşcă „persoană cu părul roşcat" (de la adj. roşu). Roşu B, G, P, adj. roşu.
Rovenţa H, P, comp. n. corn. rovină (?); sau nume friulan (?). Rustoiu H, n. p. Rusti (cf. gr. Rustas, DNFR). Rusu B, n. corn. rus.
Ruşeţ B, P, H, n. corn. ruşeţ „roşcat" (de la roşu); n. top. Ruşeţi.
Sacagiu F, P, n. corn. sacagiu „cel care cară apă cu sacaua".
Sazs F, ung. szăsz „sas" (din germ.) intrat în română ca nume propriu.
Scâfeş Bd, probabil din scafă „căuş, strachină de lemn", cuvânt necunoscut în aria noastră.
Scarlât F, gr. Skarlatos, Skarlatu, bg. Skarlat (DNFR).
Scăunaşu Bd, n. corn. scăunaş „achizitor de grâne, de diverse produse agricole (de prin sate) sau de vite; persoană care strânge zahereaua" (DLR); şi sensul de scăunean (în trecut, în Transilv.) „membru al unui consiliu municipal, magistrat, consilier al unui scaun" (DLR, s. scaun, scăunean, scăunaş).
Schinteie P, S, n. corn. scânteie; de remarcat rostirea cu k' acomodată la timbrul palatal din silabele următoare (la fel e rostit şi n. corn.).
Scoruş F, n. corn. scoruş „sorb, merişor" sau sensul de „scovardă" din Ardeal (DLR); Scovardă e şi n. p. în Transilvania (DOR, p. 458).
Scripca G, n. corn. scripcă „vioară", folosit mai ales în aria nordică a românei.
Secotă B, F, P, probabil sec „slab; prostănac, nătâng" (DLR); suf. -otă e obişnuit în N.-V. Olteniei.
Seimeanu Bd, H, n. corn. seimean „ienicer, infanterist" (în vechea organizare militară a Ţărilor Române). Termenul există ca n. p. peste munţi.
Sârboiu P, n. fam. Sârbu, cu suf. -oiu.
Sârbu Bd, n. corn. sârb. Există şi n. fam. Sârbulescu, absent însă în registrele cercetate de noi.
Silvian F, n. p. Silviu, Silvia. Soare P, n. corn. soare.
Spătaru P, n. corn. spătar „rang boieresc în Evul Mediu în Ţările Române". Sperlea B, adj. sperlea, speria, spârlă (în vestul Transilvaniei) cu referire la „animal sau pasăre care are părul sau penele zbârlite" (DLR). Sprânceană Bd, n. corn. sprânceană.
Sprâncenatu B, Bd, F, H, P, adj. sprâncenat, folosit întâi ca supranume. Stăpânoiu B, ar putea fi un augmentativ al lui stăpân, utilizat la început ca supranume; un n. p. Stăpânu nu am găsit.
Stelian P, bg. Stelijan, gr. Stelianos DNFR, DOR.
Stoica P, ser., bg. Stojka.
Stoichin B, F, P, n. p. Stoica (DOR, p. 376).
Stoichiţă P, n. p. Stoica cu un sufix diminutival.
Strinu Bd, n. corn. străin (> strein, strin, în pronunţarea locală).
116
117
Stroescu Bd, n. p. Stroie (ser., bg.) şi top. Stroieşti, sat în apropiere de Brădiceni.
Sulea F, P, n. corn. sulă.
Susanu F, n. top. Susani, Suseni, nume de sate sau părţi de sate; chiar la Peştişani, partea dinspre munte a satului se cheamă Suseni (de la adj. sus). Şelaru B, n. corn. şelar „cel care face sau vinde şei".
Şerban F, bg. Serban sau n. corn. şerb (DOR, p. 381), bine cunoscut şi ca n. fam. Şerbu.
Şerbănoiu P, n. p. Şerban cu suf. -oiu.
Şipânu G, P, probabil n. corn. şipan, augmentativ al lui şip „sticlă (pentru lichide), flacon" (cf, ung. sip „ţeava, fluier; lulea" DLR).
Şoldea Bd, n. corn, şoldea „şchiopârlan, şoldit" (de la şold „şoldit", postverbal al vb.    a şoldi); comp. şi şoldan „iepure".
Şomănescu F, n. top. Şomăneşti, sat lângă Peştişani; comp. şi adj. reg. şumen „beat, ameţit de băutură; beţiv", de origine slavă şi ung. som „coarnă".
Şoşoi B, F, P, ţig. sosoi „iepure"; numele e al unor familii de români.
Ştefănescu F, n. p. Ştefan, cf. n. top. Ştefăneşti.
Ştefescu B, G, n. p. Ştefu (de la Ştefan?).
Ştefu P, nume recent, hipocoristic de la Ştefan? sau germ. Steffi?
Şurlea S, probabil n. corn. surlă, var. a lui surlă sau n. corn. şură, cu rl expresiv.
Tabâcu F, P, n. corn. tabac „tăbăcar, argăsitor" (sens învechit); numele de grup este tăbăconi.
Tabără F, G, n. corn. tabără (şi n. p. în Haţeg).
Tamâş P, ung. Tamâs „Toma" (şi n. p. în Haţeg, cu deplasarea accentului). Tăerel Bd, P (familii de ţigani), n. corn. tăierel, diminutiv al lui taier „farfurie" (din ung. tănyer, cf. DLR).
Târban B, n. corn. târban (în Banat) „stomac la vite; (peiorativ) burtă, pântece la om".
Telescu Bd, n. top. Teleşti, sat lângă Hobiţa; n. p. Telea (Pantelimon?).
Tilea S, bg. Tila, Tile; există şi Tilă, care nu figurează însă în registre. Ar putea fi şi un hipocoristic al lui Pantelimon ori Vintilă în Olt., Pantilie (cf. Candrea, op. cit., p. 172) sau al lui Stelian (DOR, p. 152).
Tisâru P (rostit şi: Chisaru, Chiseru), n. corn. tisar „tisă; teslă; cioplitor"; cf. şi n. top. Tisa (în Ardeal, Banat).
Tiţa P, probabil hipocoristic de la nume de felul Sevastiţa; comp. şi bg.
Titsa.
Tivig F, P, n. corn. tivic (în Oltenia) „laţ cu care se prind păsări şi animale mici" (DLR).
Todea F, bg. Tode (DNFR) sau Toader.
Tomescu P, n. p. Toma; şi n. top.Tomeşti „loc cu grădini şi porumb", la Peştişani.
Topală Bd, S, cuvânt balcanic: tc. topal „schilod, şchiop, infirm", alb. topale „şchiop" etc.; gr. Topali(s), cf. DNFR.
Trancă P, cf. bg. Tranko sau var. grafică a lui Trâncă. Trohonel P (familie de ţigani), probabil un diminutiv al lui Trofin, cu var. Trohin.
Tudor F, ser., bg. Tudor, Todor, gr. Theodoros. Tudorescu B, G, P, n. p. Tudor.
Turtoi F, n. corn. turtă, turtoi „turtă mare de mălai" sau n.p. Turtă.
Ularu H, P, n. corn. olar (var. veche: ular); n. p. şi în Haţeg.
Ungureanu B, Bd, H, n. corn. ungurean „cioban din Ardeal" (şi sat Ungureni, în corn. Tismana).
Unguru B, F, G, P, n. corn. ungur, folosit mai întâi probabil ca poreclă pentru o persoană venită din Ardeal; n. p. şi în Haţeg.
Vas (Lâszlo) P, nume recent, ung. Vas.
Vasile P, nume calendaristic.
Văcaru B, G, n. corn. văcar.
Văduva F, G, P, n. corn. văduvă.
Văidianu B, n. top. Vaida, Văidei, localităţi de peste munţi. Vagă S, probabil Vigă, Viga (gr. Viggas, cf. DNFR) sau Vig, n. p. în Ţara Oltului (Pasca, ŢO, p. 346) pentru care comp. ung. Veg. Vâlceanu P, n. top. Vâlcea.
Vâlcu P, bg. Vălko. Româna excelează în adopţiunea în onomastică a echivalentelor străine ale lui Lupu: Farcaş (ung.), Licu (gr.), Wolf (germ.), Uică, Uicu (alb.).
Vânătoru B, F, n. corn. vânător, n. top. Vânători.
Vârlan P, S, n. p. Varlaam?, n. corn. vârlan „peşte mic şi vioi" (DNFR, DOR). Verboncu P, reg. Transilv. n. corn. verbunc „înrolare, recrutare; hora recruţilor" (din germ. Werbung).
Vezure Bd, n. corn. viezure, cu ie devenit e după labială, particularitate a
graiului local.
Vintilescu F, n. p. Vintilă, cf. n. top. Vintileşti. Vitejanu F, S, n. top. Viteazu ? Vladu P, ser., bg. Vlado. Vlăduţ P, n. p. Vlad.
Voichiţoniu G. n. p. Voichiţă (de la Voicu) cu suf. -oniu. Voiculescu H, P, n. p. Voicu. Volintiru F, n. corn. volintir. Vulpoi P, n. corn. vulpoi. Zaharia G, nume biblic (balcanic).
Zamora B, F, n. top. Zamora (loc în Peştişani); nume de grup: zamoroni (cu
n').
Zgârbură P, n. corn. zgarbură.
Zglobiu (cu hiat) G, adj. zglobiu.
Zoican (cu diftong) P, n. p. Zoica (de la Zoe).
Sunt, în total, 403 nume care figurează în registrele primăriei.
118
119
Numele cele mai frecvente sunt următoarele:
Peştişani: Blendea, Fuiorea, Nicolcioiu, Pavel, Pigui, Popescu, Sprâncenatu Tabacu.
Hobiţa: Blendea, Brâncuş, Dogaru, Lolescu. Gureni: Iconaru, Păsărilă, Plai, Tudorescu, Unguru. Frânceşti: Bojincă, Coteţ, Daminescu, Huidu, Hulă, Logăscu, Popescu, Stoichin, Tivig, Vintilescu.
Boroşteni: Cercel, Cerceloiu, Giura, Pau, Rădulescu, Roşu, Vânătoru. Seuca: Brânzan, Mihart, Schinteie, Vârlan. Brădiceni: Ciolofan, Goga, Paraschivoiu, Scafeş.
Numele familiilor de ţigani: Argint, Bonculescu, Buliga, Falcoe, Groasă, Julea, Mărgel, Nica, Piper, Pobirci, Stoica, Tăerel, Trohonel.
Nu am urmărit numele de familie din Peştişani din registre şi documente mai vechi pentru a ne da seama de mişcările de populaţie care s-au produs. Dar, ca în toate părţile ţării, şi la Peştişani multe nume de familie au dispărut odată cu neamurile care le-au purtat. De exemplu, Saragea (de la n. corn. saragea „soldat din miliţia neregulată a turcilor şi muntenilor") sau Aurariu (de la numele de agent) s-au pierdut pentru că n-au mai existat urmaşi în linie dreaptă sau au fost numai de parte femeiască. In multe cazuri, stingerea numelor s-a produs prin migrarea purtătorilor lor în alte părţi ale ţării. Numele Brâncuş, de exemplu, foarte rar astăzi la Peştişani, a reapărut la Bucureşti, Craiova, Petroşani, Buzău, Sibiu, Baia Mare, Târgovişte; cei care poartă acest nume sunt, fară excepţie, din Hobiţa, Peştişani sau Brădiceni.
S-a produs şi fenomenul invers, al apariţiei de nume noi în onomastica locală. Exploatările forestiere de la Gureni, Boroşteni şi Tismana, cele miniere şi petroliere din alte localităţi ale Gorjului (Motru, Rovinari, Ţicleni) au atras muncitori din diferite zone ale ţării, chiar din Moldova (ex. Alani).
Supranumele şi poreclele abundă în nomenclatura onomastică din satele comunei Peştişani. Acestea vor forma obiectul unui studiu separat. Dăm totuşi aici o scurtă listă: Alimănuţ, Basarab, Bădiţaru, Băltărete, Bâră, Bejuică, Beşină, Broască, Bulacu, Burada, Calistroi, Cantimir, Cânciu, Cenghea, Cimpoieru, Ciociu, Cioiu, Ciortoi, Cireşoanea, Ciulteaşe, Cocoriţă, Covei, Covacu, Dăscăleciu, Drugă, Dincă, Fus, Fusui, Fiodor, Gagiu, Ghibu, Ghilău, Ghiţoniu, Gicărel, Gociu, Granciu, Grecu, Haranaciu, Humoiu, Huzoi, Loghin, Lungu, Măreau, Mândruţ, Mâţu, Muţălea, Negrea, Negreanu, Niţăl, Oagăru, Păcică, Păvăloiu, Păitoc, Pârvoi, Pece, Pera, Pomană, Porcoi, Poştărete, Precupeţu, Prohap, Pucă, Puiculiţă, Ticoi, Udrâşte, Zară, Zmeu.
Vom nota, în continuare, câteva observaţii asupra numelor de familie actuale de la Peştişani, observaţii privind forma acestor nume şi referentul din realitate de care se leagă prin conţinutul lor.
Cele mai importante şi mai numeroase nume de familie din satele comunei noastre sunt, ca peste tot în România, cele formate pe teren românesc în diferite feluri.
I
Urmărim mai întâi pe cele formate cu sufixe ataşate la nume de botez (sau la alte nume de familie), la nume de locuri sau la nume comune. în ordinea frecvenţei, apar derivatele cu următoarele sufixe:
-eseu: Albulescu, Alionescu, Anghelescu, Băluţescu, Berculescu, Bidescu, Bolozănescu etc. (cea 50 de unităţi). Derivatele în -eseu nu coexistă astăzi decât rareori cu numele de bază (de botez sau de familie). Nu există astăzi nume ca: Alion, Bratu, Dudu, Iordan, Loga, Muja, Nistor, Stroie, Ştefu, Telea, Vintilă, Voicu, ori acestea se află în alte sate, mai apropiate sau mai depărtate, ceea ce înseamnă că e vorba de familii transmutate în comuna noastră. In unele cazuri, -eseu la nume de familie pare că e în legătură cu nume de locuri: Giurgiulescu (top. Giurgiu), Orzescu (top. Orzeşti ?), Şomănescu (sat Şomăneşti), Telescu (sat Teleşti ?).
-oiu, -oi (-onu): Alexandroniu, Andriţoiu, Angheloiu, Angliţoiu, Anuţoiu, Bădoiu, Bălăşoiu, Băluţoiu, Cioploiu, Cornoiu, Ilioniu, Nedeloiu, Voichiţoniu, Bâcoi, Mocioi, Şoşoi, Turtoi, Vulpoi etc. (cea 30). Cele în -oiu (cu var. arhaică -oniu) se raportează la nume de persoane: Nicolcioiu, Paraschivoiu, Sârboiu, Voichiţoniu, iar cele în -oi (forme de singular fară -u, semn al individualizării) par mai intim legate de numele de grup: Bâcoi, Mocioi, Turtoi, Vulpoi (de la vulpoii „ai lui Vulpe"); Şoşoi e împrumutat din ţigăneşte şi asimilat cu derivatele în -oi.
-eanu (-an): Ardeleanu, Băleanu, Boceanu, Cartianu, Ceaureanu, Certezeanu, Dăianu, Godeanu, Gureanu, Peştişanu; cele în -an (fară -u) nu se pot raporta la nume de locuri: Cretan, Corlan, Cotan, Gogan, Modoran, Zoican, Silvian. Nici Predoşanu şi Şipanu nu sunt legate de nume topice, iar Seimeanu e numai aparent un derivat onomastic.
-aru (-erii): Bejenaru, Bivolaru, Butnaru, Căldăraru, Cojocaru, Dogaru, Feraru, Găinaru, Iconaru, Moraru, Purcaru, Răcaru, Spătaru, Şelaru, Ularu, Văcaru; Cruceru. Aproape toate, după cum se vede, sunt, la început, nume de agent, se referă la diferite îndeletniciri, sau stări de lucruri particulare (de ex. Bejenaru). Unele sunt noi: Butnaru (nu există ca nume comun în graiul local); Răcaru, Bivolaru s-ar raporta, totuşi, la top. Răcari, Bivolari (numele comun
bivol nu e cunoscut).
-ea: Badea, Banculea, Bâldea, Blendea, Ciurea, Codea, Cornea, Fuiorea, Motea, Olea, Oprea, Pilea (şi Chilea), Renghea, Rebedea, Sperlea, Şoldea, Şurlea etc. în cazurile în care putem preciza relaţia etimologică, remarcăm că suf. -ea se ataşează la nume comune: Fuiorea derivat de la fuior etc.
-ilă: Guţilă, Moşilă, Păsărilă, derivate de la nume comune.
-otă, cu accentul pe radical: Calotă, Dragotă, Secotă.
în repertoriul nostru se află şi alte derivate pe care nu le-am reţinut aici pentru că sufixele cu care sunt formate nu aparţin formanţilor lexicali proprii onomasticii. Astfel, cu -iţă ne întâmpină nume de felul: Căpriţă, Codiţă, Drăgăliţă, Dulămiţă, Gheorghiţa etc. Cu -ete, specific graiului oltenesc: Crăiete, Ghibilete etc. Derivate sunt, după cum am arătat mai sus, şi Cotan, Cretan, Gogan, Modoran, Murgan etc., dar -an nu este, în aceste cazuri, un sufix onomastic; la fel în Brânzan, Buligan. Nu aparţin onomasticii nici sufixele din
121
numele derivate: Brâncuş, Gherguş, Ghibuş (suf. -uş), Ecobici, Prioteasa, Perpegel, Mărgel, Pătăluţă, Scăunaşu ş. a.
Cu valoare onomastică trebuie considerat -a, la origine articol definit, în nume ca: Bucura, Buliga, Ciora, Goga, Popa, Prioteasa, Roşea, Scripca şi chiar în: Badea, Bâldea, (de la n. corn. bade, bâlde), Gheorghiţa, Nica. Să se compare cu numele în -ă: Curcă, Rădăcină, Sprânceană, Tabără, Zgarbură.
Numele de botez, transferate ca atare în onomastica familială, sunt relativ puţine: Barb, Barbu, Bogdan, Chirilă, Dan, David, Filimon, Isac, Iancu, Ionică, Lazăr, Marin, Pavel, Pintilie, Tudor. Acestea sunt nume din calendarul creştin, venite la noi din limbile slave de sud sau chiar din greacă (cu excepţia lui Barbu). Mai numeroase sunt însă cele derivate de la nume de botez cu diverse sufixe: Anghelescu, Angheloiu, Angliţoiu (dar Anghel nu există ca n. fam), Constantinescu, Daviţoiu, Dănău, Dănescu, Dăneţ etc.
In general, se evită omonimia numelui de botez cu a celui de familie. Nu mai apar astăzi, în satele noastre, nume de botez ca: Anghel, Bogdan, Dan, Pârvu, Stoica, Radu, Vâlcu, Zaharia etc., pentru că acestea s-au impus ca nume de familie, au căpătat, deci, alt statut onomastic.
Cele mai multe nume din lista noastră sunt, la origine, supranume, aceasta fiind, la nivelul popular şi vechi al limbii, modalitatea cea mai importantă de constituire a nomenclaturii familiale. Supranumele (care se moştenesc din tată în fiu) provin mai cu seamă din porecle (motivate de particularităţi fizice sau psihice ale individului). De asemenea, supranume sunt, la început, şi acele nume de familie legate de îndeletniciri (mai vechi sau mai noi), de locul de origine, de diverse întâmplări din viaţa omului, de asemănări metaforice cu obiecte, plante, animale etc. (v., pe larg, Şt. Pasca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936). Iată câteva dintre numele comune transferate pe această cale în onomastică: argint, baltă, baros, bălan, boboc, busuioc, butiuc, buzulică, cazan, cămin, căpriţă, cercel, cioacă, cioară, ciochină, ciocârlie, cireaşă, ciucă, ciurez, codiţă, coteţ, crăiete, cuc, curcă, licurici, lup, pană, pasăre, plai, pobirci, prună, purec, rădăcină, roşu, scânteie, scoruş, soare, sprânceană, văduvă, viezure, vulpoi, zgarbură, zglobiu etc. La acestea se adaugă derivatele, în număr foarte mare.
Nume de îndeletniciri: cojocar, croitor, crucer, dogar, fierar, iconar, militar, morar, ploscar, porcar, şelar, tabac, văcar, volintir, canaragiu, sacagiu etc. Unele ocupaţii denumite prin cuvinte de felul acestora sunt vechi, aparţin epocilor trecute, ca şi: ales, pahonţ, paie, scăunaş, seimen, spătar etc.
Constatarea cea mai importantă care rezultă din studierea numelor de familie din satele comunei Peştişani priveşte raportul lor particular cu toponimia. Sunt câteva nume care stau în legătură etimologică cu denumiri de sate şi de locuri din Gorj şi chiar din apropierea comunei noastre: Baltă, Bivolaru, Boceanu, Cartianu, Ceaureanu, Certezeanu, Ciuncanu, Ploştinaru, Poienaru, Răcaru, Răchiţeanu, Stroescu, Susanu, Şomănescu, Telescu etc. Unele sunt denumiri ale munţilor: Arcan, Pleşa, Plai.
Cele mai multe însă sunt nume care se regăsesc în zona Haţegului, a Banatului şi, în general, a Transilvaniei. Aceasta e o dovadă că satele Peştişanilor au fost întemeiate de oameni de peste munte sau, în cel mai bun caz, primenite
122
mereu cu populaţie de dincolo de munţi. Procesul acesta a fost activ în cursul istoriei şi este încă şi astăzi. Iată o parte dintre numele de familie care stau mărturie legăturilor necontenite ale graiurilor de sub munte cu populaţia de pe versantul celălalt al Carpaţilor sudici: Alexandroniu, Ardeleanu, Barb, Blendea, Butnaru, Cândea, Dehelean, Giura, Grofu, Horea, Ianc, Jurcă, Laslău, Lup, Luţă, Maerbec, Mair, Mărtău, Miedar, Nădrag, Nedeloni, Nemeşu, Novac, Pau, Peştişanu, Pigui, Renghea, Ricter, Scripca, Tamaş, Tabără, Ungureanu, Unguru, Vas, Văidianu, Verboncu etc. După cum se vede, sunt nume de origine maghiară sau germană, nume româneşti cu specific fonetic ardelenesc, nume care se regăsesc în zona Transilvaniei sau nume date de localnici celor coborâţi de peste munţi. Constatările acestea se întemeiază pe confruntarea listei noastre de nume de familie cu cea întocmită pentru Haţeg de Ovid Densusianu şi pentru Ţara Oltului de Ştefan Pasca. Aceleaşi observaţii a făcut şi Radu Popescu {Graiul gorjenilor de lângă munte, Scrisul Românesc, Craiova, 1980, p. 167: „Revărsările demografice dinspre Transilvania, despre care vorbeam în repetate rânduri, sunt consemnate şi de antroponimic").
Reţinem aici şi afirmaţia directă a lui E. Petrovici: „Nu este, prin urmare, de origine slavă nici toponimul Peştişani, în pronunţarea localnicilor Peştişeni, comună în jud. Gorj, care a fost cu siguranţă întemeiată de oameni veniţi de peste munţi, din Peştiş Qud. Hunedoara). Toponimul Peştişeni este o formaţie românească (< Peştiş + -eni) cu sensul de oameni originari din Peştiş" (Studii de dialectologie şi toponimie, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 179).
„Studii şi cercetări de onomastică", Craiova, II, 1996, nr. 1, p. 5-24
NUME DATE ANIMALELOR DOMESTICE
Numele care se dau animalelor domestice reprezintă un sector puţin studiat în onomasiologia românească. Anchete speciale pentru culegerea acestor nume din graiurile regionale nu s-au făcut decât sporadic, ca supliment la anchetele dialectale generale sau, uneori, la cercetările asupra numelor de persoane. Cele câteva liste de nume date animalelor domestice, de regulă neînsoţite de comentarii, sunt întocmite ca adaose la unele monografii lingvistice regionale sau la unele lucrări de antroponomastică1. Material izolat se poate găsi, de asemenea, în diverse glosare regionale şi pe unele hărţi ale atlaselor lingvistice româneşti. Studii speciale consacrate onomasticii animalelor domestice sunt extrem de puţine şi incomplete2. Dat fiind faptul că astăzi, prin crearea şeptelurilor cooperativelor agricole de producţie, asemenea nume sunt, în mare măsură, pe cale de a se pierde, culegerea lor din graiurile populare, printr-o anchetă organizată, se impune cu necesitate.
Stabilind criteriile, extrem de variate, după care au fost date numele animalelor domestice, se poate ajunge la constatări valoroase referitoare la raporturile economice care au existat între diversele grupuri de români, la mişcările de populaţie în cadrul unui teritoriu limitat, la transhumanta practicată pe scară e largă de către păstorii români de altădată. Mai mult chiar, aceste nume pot proba influenţa deosebită a cadrului geografic, a mediului natural în general în care au trăit crescătorii de vite de odinioară, asupra dezvoltării, într-o anumită direcţie, a imaginaţiei populare.
Onomastica animalelor domestice nu trebuie considerată întru totul separat de antroponomastică. Se ştie că numele de botez mai vechi din română sunt, în general, împrumutate din greacă, fie direct, fie prin intermediu slav sau, mai târziu, prin intermediu latino-romanic3. în afară de cele împrumutate, există un număr destul de mare de nume de botez formate în româneşte după criterii asemănătoare cu cele care au stat la baza formării numelor date animalelor domestice. Vom vedea mai departe că multe dintre aceste nume, care au, în general, un caracter
1 Vezi, de ex., D. Şandru şi F. Brînzeu, Printre ciobanii din Jina, în „Grai şi suflet", V, 1931-1932, p. 327-329; M. Gregorian, Graiul din Clopotiva, în „Grai şi suflet", VII, 1937, p. 153-154; Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915, p. 82-85.
2 Vezi, de ex., Ştefan Pasca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936 (Partea a doua a cărţii, p. 149-156, este consacrată exclusiv numelor de animale); Mario Ruffini, Contributo all 'onomastica degli animali domestici del distretto Făgăraş, în „Archivum Romanicum", XVII, nr. 1, 1933, p. 27 ş. u.; vezi şi recenzia, extrem de aspră, a lui Şt. Pasca, în „Dacoromania", VII, 1934, p. 400-402); Martin Hiecke, Die Neubildung der rumănischen Tiernamen, în „Weigand's Jahresbericht", XII, p. 113-178 (studiu consacrat numelor comune de animale şi păsări).
3 Cf. Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p. 53.
rustic, sunt folosite şi ca nume de animale. S-ar putea presupune că în perioada de dinainte de influenţa slavă asupra limbii noastre, deci înainte de pătrunderea numelor de botez din calendarul creştin, strămoşii noştri foloseau în antroponomastică un număr mai mare decât astăzi de nume comune de animale, de plante etc.4. Aşadar, cercetarea numelor date animalelor domestice ajută la precizarea unor principii ale antroponomasticii noastre precreştine.
Denominaţia nouă a animalelor prezintă mai strânse şi mai evidente legături cu antroponomastică. Se cuvine însă o precizare. Dacă pentru animalele domestice se folosesc astăzi foarte multe nume noi de persoane, aceste nume nu sunt atribuite oamenilor din sat. Aceştia se feresc, din raţiuni uşor de înţeles, să pună unei fete, de exemplu, numele Corina, dacă cu acest nume e strigată o vacă oarecare din cuprinsul satului. Este de fapt situaţia inversă a numelor vechi de botez luate din calendar ca. Elena, Maria, Ana etc., care nu au fost niciodată acordate vitelor. Excepţiile la constatarea noastră, pe care le vom arăta la locul potrivit, au explicaţii bine motivate.
Vom înfăţişa aici rezultatele unei cercetări bazate pe o anchetă efectuată de noi în vara anului 1964, într-un grup de sate din nordul raionului Gorj, grup având ca centru comuna Peştişani. Cu ajutorul lui Gh. Peştişanu, directorul Liceului teoretic „Constantin Brâncuşi" din Peştişani, am obţinut un material bogat de la elevii acestei şcoli. Acest material a fost amplificat cu cel cules de la numeroşii săteni chestionaţi. Informatorii noştri ne-au furnizat nu numai numele date animalelor din ograda lor, ci toate numele de acest fel pe care le cunoşteau. Din numeroasele liste individuale, am întocmit apoi lista generală (circa 350 de cuvinte), pe care o reproducem la sfârşitul lucrării noastre. La fiecare nume înregistrat, întrebam pe informator să ne spună şi de ce a fost dat animalului numele respectiv, nu altul. în felul acesta, am putut evita eventualele erori de interpretare. Cum era şi firesc, întrebările noastre s-au referit şi la perioada de dinainte de socializarea agriculturii, definitivată, în comuna anchetată de noi, în 1962. în legătură cu numele animalelor din cooperativa agricolă, am cules unele informaţii de la îngrijitorii grajdurilor cooperativei.
Comparând lista de nume întocmită de noi cu cele publicate incidental de alţi cercetători, constatăm că acest tip de terminologie păstorească are, la poporul nostru, un caracter relativ unitar, în sensul că, dacă nu aceleaşi nume, cel puţin aceleaşi criterii de acordare a numelor ne întâmpină şi în alte localităţi sau regiuni pentru care dispunem de material comparativ. Acesta ar fi un argument care, coroborat cu multe altele, ar pleda pentru ideea existenţei unui caracter relativ unitar al păstoritului la români, al unui fel de viaţă unitar, al unei mentalităţi unitare a românilor din vechime.
Iată acum clasificarea numelor culese de noi făcută în funcţie de criteriile
care au stat la baza acordării lor.
1. Foarte frecvente sunt numele date după ziua din săptămână sau chiar după partea din zi în care s-a născut animalul: Lunaia, Lunica, Luniţa, Marţina, Merţuica, Mercaia, Mercuţa, Mărcuţa, Miercana, Joiana, Vinereana, Vireana,
[ Cf. S. Puşcariu, în „Dacoromania", VI, 1929-1930, p. 525-526.
124
125
Sâmbolea, Dumana, toate nume de vaci. Ca nume de boi, am notat: Lunel, Mercan, Joian, Virean, Duman, Murgilă („născut în amurg"), Zorilă („născut în zori").
în această grupă integrăm şi cele câteva nume date după sărbătorile creştine de primăvară sau de vară: Fluria, Floria (de la Florii), Păştina, Păştiţa (de la Paşti), Liana (probabil de la Sf. Ilie), ca nume de vaci, iar de boi: Lian. Potrivit spuselor informatorilor noştri, şi numele Floarea, Florica, Florea, Floricel, Lioara sunt tot în legătură cu numele sărbătorilor respective.
De observat că cu numele zilelor săptămânii sau al unor sărbători sunt denumite vacile şi, rar, boii. Procedeul acesta este cunoscut în toate regiunile româneşti şi la multe alte popoare. Pus în legătură cu procedeele din antroponomastică, trebuie arătat că, în vechime, multe nume de persoană (de ex. Venus, Venera, Dominic, Chiriac) se dădeau după zilele din săptămână sau (Natalia, Teofana, Pascale) după numele de sărbători5. De altfel, obiceiul de a se da nou-născutului numele sfântului din calendar este cunoscut încă şi astăzi (de ex. Dumitru, pentru că s-a născut în ziua de sf. Dumitru sau într-o zi din preajma acestei sărbători). La origine, este credinţa că pruncul va fi luat sub protecţia sfântului respectiv, similară cu credinţa păgână că „sfânta" zi (comp. expresiile folclorice: sfânta Miercuri, sfânta Vineri, sfânta Duminică) va fi blândă şi va apăra animalul care îi poartă numele. Faptul că, dintre toate animalele domestice, vacile şi, rar, boii au fost denumiţi după zilele săptămânii sau după numele sărbătorilor se explică prin aceea că aceste vite mari nu trăiesc în turme, ca oile sau caprele, ci pe lângă casă în număr redus sau chiar câte una singură, nefiind duse la iernat sau vărat şi mai ales prin aceea că ele reprezintă o sursă zilnică de hrană şi de ajutor în muncă. De aici nevoia omului primitiv de a le pune sub protecţia unei divinităţi.
2. Numeroase nume, mai ales de vaci, sunt date după flori, în special după florile de primăvară. Vaci: Budiana, Budica, Bujoara, Brânduşa, Caprina, Floarea, Frăguţa, Mura, Romana, Românită, Rujica, Sălbiţa, Vioreana, Viorica, Zambila; boi: Brebenel, Bujor, Busuioc, Ghiocel, Mugurel, Floricel, Ciucur el, Ruj an, Salbian, Viorean.
Pentru celelalte animale domestice, numele de flori sau de plante sunt rare. Cai: Bujor, Leuştean; oi, capre: Aglicea, Brânduşa, Cireşica, Crenguţa; câini: Frunza.
Se observă că, cu mici excepţii, mai toate sunt nume de plante sau flori de primăvară care cresc, de obicei necultivate, în regiunile de deal. Desigur că aceste nume metaforice nu sunt date la întâmplare, ci în legătură cu anumite caracteristici fizice ale viţelului (de obicei în legătură cu culoarea părului: Ghiocel este numit viţelul cu părul alb, Rujan, Bujor, cel cu părul roşu, Viorean, cel cu părul vânăt etc.). Şi în antroponomastică se întâlnesc multe nume de flori, plante, fructe: Brăduţ, Brânduşa, Bujor, Busuioc, Cireaşă, Crenguţa, Mugur etc.6
Un număr apreciabil de nume date după culoarea părului provin din adjective care comunică culoarea, fără intermediul unei imagini ca în cazul numelor de flori. Vaci: Bălţata, Băluţa, Gălbioara, Murga, Murguţa, Negreana, Negruţa, Priana,
5 Cf. Al. Graur, op. cit, p. 17.
6 Ibidem., p. 53.
Prica, Ruşiţa, Vânătă, Vănuţa; boi: Murgilă (din murg sau amurg), Prion, Suran; cai: Bălan, Murgu, Roibu, Suru, Vânătu; iepe: Bălana, Sura; oi: Bălăioara, Băluţa, Fumura, Peaga, Pistruia; capre: Albiceana. De adăugat şi Cărămida „capră cu părul roşcat".
3. Alte nume sunt date după unele particularităţi fizice, multe dintre ele privind tot culoarea părului. Vaci: Bobolina (de la boboloş „rotund; cu capul rotund"), Codalba („cu coada albă"), Corniţa („cu coarne"), Pintenoaga („cu o pată albă la gleznă"), Sălbiţa („cu o şargă la gât"), Stela, Steluţa („cu pete albe", dacă nu cumva e chiar numele de persoană Stela); boi: Brezoi („cu o pată albă pe frunte"), Codalbu, Ciucurel („cu părul inelat"), Mărgean („cu mărgele la gârbiţă"), Salban („cu o şargă pe gât"), Stelică; cai: Buzatu, Chioru; oi: Bucălaia („cu botul negru"), Buzurica (cu sens neprecizat, probabil „cu un semn la bot"), Ocheşica („cu pete negre în jurul ochilor"); capre: Ciuta şi Şuta, Cârja, Mărcuşa („bucălaie").
4. Obişnuite sunt şi numele date după păsări şi animale sălbatice (rar, după păsări de curte), nume motivate de anumite caracteristici fizice sau de temperament asemănătoare. Vaci, boi: Bibilica, Bebela (poate fi pus în legătură cu numele precedent ?), Caprina (poate şi de la numele florii coprină), Căprioara, Cerban, Cerbiţa, Cerbolea („cu coarne ca cerbul"), Golumba, Păun, Puica (nume generic sau poate numele de persoană); cai, iepe: Cocor (cal alb), Corbu (cal negru), Păsărică, Puiu, Puica; oi, capre: Albina (după numele insectei sau din adj. alb ?), Golumbiţa, Lebăda, Pupăza, Vătuia, Veveriţa. (Pentru numele de câini şi pisici, vezi lista anexată.)
5. Animalele domestice sunt denumite uneori şi prin cuvinte care exprimă însuşirea de „mândru, frumos, drag" sau anumite caracteristici de temperament. Vaci: Bădiţa, Bebela (v. mai sus), Cocoana (frumoasă ca o ~), Frumoasa (foarte frecvent), Găluţa (vacă blândă şi cu privirea galeşa), Mândru, Mândruleana, Mândruţa (frecvent), Păpuşa, Puica (v. mai sus), Zânolica (în legătură cu zână ?); cai: Şugubei (probabil din şugubăţ); oi, capre: Cilibia („capră frumoasă, zveltă, curată"), Cuconeaţa, Puşa, Sugurica (legat de verbul a suge).
6. Deosebit de interesante sunt numele de persoane (cu forme de bază sau hipocoristice) sau numele generice de ocupaţii omeneşti care se dau animalelor domestice. în marea lor majoritate, numele de persoane date animalelor domestice nu sunt folosite în antroponomastică locală. Pentru vaci, asemenea nume sunt puţine şi rare, cele mai multe fiind de câini şi pisici. Unele nume de acest fel sunt noi, după cum noi sunt şi în antroponomastică, ceea ce dovedeşte că şi în denominaţia animalelor există tendinţa de a se da nume rare, mai puţin sau deloc tocite de „uzură". Pentru vaci şi boi, am înregistrat nume ca: Aglaia, Ciprian, Coralia, Corina, Dorina, Gruia, Melache, Mişu, Monica, Rădiţa, Stelică, Vica. Incerte: Bebela, Liana, Lioara, Puica, Zânolica (vezi şi mai sus). Pentru cai, iepe: Cezar, Dinu, Doina, Ghiţă, Gică, Gigei, Iancu, Iorgu, Lilica, Lola, Mirel, Mişu, Miţa, Nanu, Pintea, Puica, Stela, Valerica. Dintre acestea, puţine sunt cunoscute şi ca nume de persoane în comuna noastră şi în satele din jurul ei. Pentru oi şi capre: Marioara, Mioara, Norica, Nuşa, Torica; Bombonica, Diţa, Marcela, Rodica,
126
127
Cireşica (vezi mai sus). Pentru câini, numele de persoane sunt cele mai frecvente şi cele mai diverse, sunt nume de personalităţi celebre din istorie, nume din mitologie, folclor, literatura cultă, nume de ocupaţii care presupun vitejie, eroism etc., în general nume cu conţinut semantic de rezonanţă gravă pe care omul le acordă câinelui din dorinţa de a-1 vedea manifestându-se ca ieşit din comun. Procedeul acesta este cunoscut şi în antroponomastică antică, din vremea când oamenii credeau în forţa magică a numelui. Unele sunt nume de animale sălbatice vestite prin forţă şi agilitate: Leu, Lupu, Tigru, Ursei, Ursu, Ursulica, Vidra etc.
Prin intermediul literaturii culte sau populare s-au răspândit nume de câini ca: Azor, Doica, Dulfa, Moldova, Patrocle, Trie, Grivan, Grivei, date mai întâi de către oamenii culţi din comună. Alte nume de câini sunt la origine numele unor personalităţi istorice: Crişan, Horia, Vlaicu. Nume ca: Haiduc, Hoţu, Lotrea, Lotru desemnează, iniţial, ocupaţii omeneşti care presupun vitejie, forţă, curaj. Deosebit de expresive sunt numele Fulger, Iureş, Pârjol, Oituz. Cu conţinut hiperbolic apar şi numele Caizăr, Hanibal, Hector, Nero, Osman, Rex, Samson, Sultan. Frecvente sunt şi numele etnice: Cazacu, Neamţu, Turcu, Ţiganu, sau numele tipice pentru anumite popoare, foarte obişnuite în anumite ţări, nume care ajung să designeze etnic pe locuitorul ţării respective: Gioni (engl.), Front, Friţ (germ.), Osman, Ahmed (turc), Jac (fr.). Interesante sunt şi numele Belea (după numele unei căţele trimise într-un satelit, în cosmos), Covei (după numele unui vânător vestit din sat), Dingo (după numele rasei) etc. Multe dintre numele de câini nu sunt prea vechi şi exprimă o anumită tendinţă spre distincţie pe care o manifestă oamenii care pun asemenea nume.
7. Nume străine întâlnim şi la vaci şi cai, de obicei nume frecvente în Ardeal sau la unguri, care ne dovedesc că au existat relaţii economice între locuitorii de dincoace şi de dincolo de Carpaţi: Iambor, Loţi, Moja, Mogea, Moşea, Frizi, Rabela, Vilma. Bunicul meu avea doi boi, Moja şi Iambor, cumpăraţi de la Câmpul lui Neag (localitate lângă izvoarele Jiului Românesc).
8. Câteva nume de vaci sunt date după apelative topice: Câmpeana, Măgureana, Munteana, Dumbrăvioara (probabil şi de la numele plantei), Codreana, Pădureana, nume legate, de regulă, de locuri de păşunat sau de vărat.
înrudite cu acestea sunt numele date după localitatea sau regiunea din care au fost cumpărate vitele respective: Hobiceana (numele vacii cumpărate din satul Hobiţa), Ungureana (de la Ungureni, sat, sau de la ungurean „cioban, păstor de obicei din Ardeal").
Se mai disting şi alte criterii după care au fost date numele animalelor domestice, ca, de pildă, acelea care exprimă elemente şi forţe ale naturii (Fulger, Viforu, nume de cai; vezi şi numele de câini) sau rasa căreia îi aparţin animalele respective (Polonica, nume de vacă, Bârsana, nume de oaie etc.).
Nu am luat în discuţie aici numele de pisici, cele mai multe fiind nume de persoane (diminutivale sau hipocoristice).
Din listele noastre se poate observa că cele mai multe nume sunt date vacilor şi câinilor. Oile, trăind în turme mari şi mergând în munte la vărat, au nume foarte puţine. Nume se dau în special oilor care rămân pe lângă casă în timpul verii sau
128
celor care se deosebesc de toate celelalte printr-o anumită particularitate fizică sau printr-un nărav1.
Uneori, aceleaşi nume sunt date mai multor categorii de animale domestice, de ex. Brânduşa (nume de vacă, oaie şi capră), Băluţa (vacă şi oaie), Crenguţa (oaie şi capră) etc.
Trecem acum la expunerea câtorva observaţii care privesc modul de formare a cuvintelor din lista noastră.
Numeroase nume, mai ales de vaci, oi, şi capre, sunt formate prin derivare cu sufixe diminutivale ca: -ică: Lunica, Ocheşica, Rujica etc.; -iţă: Luniţa, Golumbiţa, Paştiţa, Sălbiţa etc.; -uţă: Frăguţa, Mândruţa, Miercuţa, Vânuţa etc.; -(i)oară: Bălăioara, Bujoara, Dumbrăvioara etc.
Prescurtările hipocoristice sunt frecvente la numele de pisici: Duţa, Ţeluş,
Michi etc.
La câteva nume feminine, ne întâmpină sufixul -aie, arătând ziua de naştere a animalelor: Lunaia, Mercaia. Sufixul nu are un corespondent -ai(u) pentru masculine.
Mai frecvent este -an(ă), cu diverse valori (augmentativ, posesia unei însuşiri, data de naştere), la nume de vaci, boi şi, uneori, cai: Bălan(d), Corban, Duman, Joian, Suran etc. Cu sufixul -ean(ă) se derivă nume care indică apartenenţa, originea etc.: Codreana, Negreana, Vireana (< Vinereana < vineri), Mureşana, Măgureana. S-au creat şi nume de animale în -ina: Marţina, Bobolina (de la adj. boboloş „rotund", prin substituire de sufix), Paştina, Caprina, Veselina (nume foarte frecvent în satul Seuca; de la vesel, sau n. pers. Vasile ?).
Uneori, de la acelaşi nume de bază s-au format mai multe derivate, de ex.: Băluţa, Bălan(a), Bălăioara (de la adj. băl): Cerbiţa, Cerbolea, Cerban (de la cerb): Lunaia, Lunica, Luniţa (de la luni) etc.
Numele sunt, de regulă, individualizate prin articol definit.
Anexă
Lista de nume date animalelor domestice8
Vaci: Aglaia, Bădiţa, Bălţata, Băluţa, Bebela, Bibilica, Bobolina, Brânduşa, Budina, Budica, Bujoara, Buşa, Caprina, Căprioara, Cerbiţa, Cerbolea, Câmpeana, Cocoana, Codalba, Codreana, Coralia, Corina, Corniţa, Dorina, Dumana, Dumbrăvioara, Feldioara, Floarea, Florica, Fluria, Frăguţa, Frumoasa, Gălbioara, Găluţa, Golumba, Hobiceana, Joiana, Liana, Lioara, Lunaia, Lunica, Luniţa, Marţina, Măgureana, Mărcuţa, Mândruleana, Mândruţa, Mercaia, Mercuţa, Merţuica, Miercana, Moldoviţa, Monica, Munteana, Mura, Mureşana, Mureşica, Murga, Murguţa, Negreana, Negruţa, Paştina, Paştiţa, Pădureana, Păpuşa, Pintenoaga, Polonica, Priana, Prica, Puica, Rădiţa, Romana, Românită,
7 Cf. Şt. Pasca, op. cit., p. 151. a , ,    - ••
8 Numele înşirate în această listă, dintre care cele mai multe au fost discutate m cursul lucrării, au fost înregistrate de noi în ancheta efectuată.
129
l
Rujica, Ruşiţa, Sălbiţa, Sâmbolea, Stela, Steliţa, Steluţa, Ungureana, Vânătă, Vânuţa Veselina, Vica, Vinereana, Vioreana, Viorica, Vireana, Zambila, Zânolica,
Boi: Bican, Boian, Brebenel, Brezoi, Bujor, Busuioc, Cerban, Ciprian, Ciucurel, Codalb, Duman, Florea, Floricel, Ghiocel, Gruia, Iambor, Joian, Lian, Lunel, Măgurean, Mărgean, Mândru, Melache, Miercan, Mişca, Mişu, Mogea, Moja, Mugurel, Murgilă, Păun, Prion, Pucă, Rujan, Salban, Salbian, Seuz, Stelică, Suran, Turin, Velican, Viorean, Virean, Zorilă;
Cai: Bălan, Bondrică, Buzatu, Cezar, Chioru, Cocor, Colonelu, Coni, Corbu, Dinu, Fulger, Ghiţă, Gică, Gigei, Glodeanu, Iancu, Iorgu, Leuştean, Loţi, Mirel, Mişu, Murgu, Nanu, Panduru, Pintea, Porumbel, Puiu, Roibu, Suru, Şugubei, Vidu, Viforu, Vânătu;
Iepe: Bălana, Brâica, Doina, Frizi, Lilica, Lola, Mija, Miţa, Păsărică, Puica, Rabela, Stela, Sura, Valerica, Vilma;
Oi: Aglicea, Bălăioara, Băluţa, Bârsana, Brânduşa, Bucălaia, Burzola, Buzurica, Cornuta, Crenguţa, Fumura, Marioara, Mărgică, Mieluşica, Mioara, Norica, Nuşa, Ocheşica, Peaga, Pistruia, Pupăza, Puşa, Sugurica, Torica, Ţiganca,
Capre: Albiceana, Albina, Bombonica, Brânduşa, Cărămida, Cilibia, Ciuta (şi Şuta), Cireşica, Cârja, Crenguţa, Cuconeaţa, Diţa, Golumbiţa, Lebăda, Marcela, Mărcuşa, Ocheşica, Puşa, Rodica, Vătuia, Veveriţa,
Câini: Adolf, Ahmed, Belea, Bob, Boti, Bubi, Caizăr, Cato, Cazacu, Ciobănel, Conrad, Corbea, Cozma, Covei, Crişan, Dingo, Doica, Dulfa, Ferenţ, Fidel, Finanţiu, Florea, Florica, Floricel, Front, Friţ, Frunza, Fulger, Gioni, Gruia, Grivan, Grivei, Haiduc, Hanibal, Hector, Horia, Hoţu, Iureş, Jac, Judică, Lâbeş, Laura, Leu, Lotrea, Lotru, Lupu, Margareta, Mândru, Mironică, Modrea, Mojoc, Moldova, Monica, Mureş, Naoncea, Neamţu, Nero, Novac, Oituz, Olga, Osman, Patrocle, Pârjol, Pintea, Puiu, Rămes, Rex, Samson, Sultan, Terente, Tigru, Trie, Tumbuluc, Turcu, Ţiganu, Ursei, Ursu, Ursulica, Vidra, Vlaicu, Zgondea, Zotu, Zuzv,
Pisici: Bondocei, Chirilă, Ciocica, Cobia, Cocheta, Costică, Duţa, Firuţa, Gica, Iordache, Ivancu, Mandache, Mariţa, Matei, Meşteru, Michi, Mimi, Mişu, Miţi, Mofolică, Monica, Motocel, Negruţa, Nevăstuica, Plinită, Speranţa, Tanganel, Tigruţa, Trifişor, Ţeluş, Ticulina, Tuchi, Ţumpi, Vidra, Vintilă.
„Limba română'', XVI, 1967, nr. 2, p. 169-175
iii
substratul limbii române
130
METODA COMPARAŢIEI ROMÂNO-ALBANEZE
Elementele lexicale preromane pe care româna le are în comun cu albaneza au atras atenţia cercetătorilor încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar, deşi s-a recurs la cele mai variate posibilităţi de explicare a lor, nu s-a ajuns nici până astăzi la acceptarea unanimă a unor soluţii etimologice definitive. Problematica acestui capitol din istoria limbii noastre este, deci, departe de a fi elucidată. Acest lucru se explică prin aceea că materia lexicală care reprezintă obiectul acestor cercetări este extrem de neuniformă, în sensul că lipsesc notele comune suficiente care să unească toate aceste cuvinte într-un grup compact din punct de vedere etimologic. Astfel, unele conţin fonetisme mai vechi decât corespondentele albaneze (mazăre, brad, bască, buc etc.), altele, dimpotrivă, sunt identice cu cele albaneze sau prezintă modificări fonetice posterioare faţă de acestea. Unele sunt răspândite pe o mare arie lingvistică balcanică şi extrabalcanică, altele, din contră, sunt restrânse la română şi albaneză, unde pot fi generale sau dialectale. Unele există numai în dacoromână şi albaneză, altele numai în dacoromână şi în dialectul tosc, lipsind deci în aromână, respectiv în ghegă. Câteva dintre ele pot fi raportate la urme din tracă şi iliră, dar pentru cele mai multe este exclusă această raportare. La unele se iveşte posibilitatea de a fi explicate prin iraniană sau macedoneana veche, la altele prin latină, greacă sau slavă, ceea ce înseamnă, în cazul acestora din urmă, că descendenţa lor din substrat devine îndoielnică.
Şi din punct de vedere semantic se observă diferite grupări, cu toate că, în general, aceste elemente exprimă obiecte proprii unei culturi şi civilizaţii străvechi. Unele prezintă identitate semantică cu corespondentele albaneze, altele au sensuri numai asemănătoare sau chiar total diferite.
Dacă în lingvistica mai veche această diversitate de trăsături particulare ale elementelor care constituie fondul autohton comun românei şi albanezei nu împiedică pe unii învăţaţi să afirme şi ideea unui împrumut reciproc între cele două limbi, astăzi această a treia soluţie este înlăturată aproape cu totul. In cele mai recente lucrări se susţine fie ideea împrumutului din albaneză (ţabej), fie aceea a moştenirii directe din substrat (I. I. Russu, A. Vraciu, C. Poghirc ş. a.).
Argumentul hotărâtor invocat în favoarea tezei împrumutului este că cele mai multe dintre elementele nelatine comune celor două limbi se pot explica prin criterii interne proprii albanezei. într-adevăr, nu se poate afirma că aceste elemente sunt izolate în albaneză, căci fac parte din familii bogate de cuvinte, cu baze deja existente în limbă. Astfel, vjedhull se poate raporta etimologic la vb. vjedh, gerrese la vb. gerryej, brez la vb. brej, grope la vb. germoj, shtrunge la vb. shtroj, tharbet la vb. thar, hames la vb. ha, moshe la subst. mot, kelbaze la vb. kalb, therrime la vb.
133
ther etc., derivarea justiflcându-se atât formal, cât şi semantic. Pe acest principiu, al derivării interne, îşi sprijină întreaga sa concepţie Eqrem ţabej în cercetările etimologice pe care le-a întreprins în ultimii zece ani (publicate în buletinul lingvistic de la Tirana, între 1960 şi 1970). Trebuie arătat însă că mecanismul acestor derivări s-a petrecut (ori s-a putut petrece şi) în faza antică a albanezei. Cu alte cuvinte, vjedhull, kelbaze etc. pot fi socotite şi moşteniri directe din iliră sau traco-dacă alături de cuvintele de bază, mai ales că elementele derivative respective (sufixe, prefixe, particule deictice) se explică în stadiul străvechi al limbii, în albaneza mai târzie multe dintre acestea încetând de a mai fi productive în condiţiile date. în conştiinţa vorbitorilor de astăzi nu se mai face nicio legătură între grope şi germoj, între shtrunge şi shtroj etc., nici chiar între vjedhull şi vjedh, între kelbaze şi kalb, la care derivarea este mult mai clară. Observaţia aceasta nu e împotriva criteriului de explicare prin mijloace interne albaneze, criteriu etimologic a cărui justeţe nu poate fi contestată, ci numai împotriva tezei împrumutului târziu petrecut în română1.
Alţi cercetători (Russu, Poghirc, Vraciu) susţin teza opusă „împrumutului", şi anume că toate aceste elemente lexicale comune provin în română, în mod independent de albaneză, din substrat. Dovada ar consta în faptul, observat de multă vreme, că în română vocabulele respective nu au caracterul unor împrumuturi, că au suferit, în evoluţia lor, un tratament identic cu al elementelor latine, că, prin fonetismul lor, ni se descoperă a fi mai vechi decât corespondentele albaneze, încât nu se pot explica prin acestea. Se adaugă aici unele deosebiri gramaticale şi semantice (barză, bucura, moş, mazăre etc.) care îngreunează cercetarea comparativă.
încă de la Meyer2 reţinem ideea că unele cuvinte autohtone care au forme identice sau asemănătoare în română şi albaneză nu trebuie explicate prin împrumut reciproc, ci, independent, printr-o a treia limbă. Acelaşi este cazul cuvintelor latineşti din albaneză care se explică direct din latină, nu din română: kal „cal", kut „cot", unq „unchi", nalt „înalt" etc. Observaţia iui Meyer, care totuşi a admis în nenumărate rânduri împrumutul românesc din albaneză, poate fi extinsă şi asupra elementelor comune de origine slavă sau turcă, elemente identice ca formă şi sens în română şi albaneză, dar receptate în mod independent. Cuvinte ca pod, prak „prag", grazhd, oborr, kotec, kosh, site, lopat'e, opinge, trup etc. au intrat în albaneză, ca şi în română, direct din slavă, deşi formele lor sunt identice în ambele limbi. La fel interpretăm pe cele turceşti: hambar, oka, gioban, konak, kuti „cutie", boja, xhep „gep, buzunar", bunar etc.
Rezultă de aici că şi elementele de substrat au putut fi moştenite independent, chiar dacă formele unora dintre ele sunt identice astăzi în cele două limbi.
în cazul românei, e de adăugat observaţia că o parte din aceste cuvinte s-au răspândit de timpuriu în limbi din afara ariei balcanice, ceea ce înseamnă că ele au o mare vechime în limba noastră, că nu pot fi considerate împrumuturi albaneze, ci
1 Cf. Rosetti, Istoria limbii române, 1968, p. 260-261.
2 Die lateinischen Elemente im Albanesischen, în Grbbers Grundrifi der romanischen Philologie, I, Strasbourg, 1888, p. 804-821.
urme directe din idiomul autohton. E vorba de termeni ca: baci, balegă, baltă, căciulă, copil, fluier, măgură, mânz, mal, strungă, ţap, vatră etc.3
Unii cercetători observă că o serie de cuvinte româneşti ca abur, baci, brânză, căcărează, căciulă, ciut, curpăn, gălbează, murg, ţarc, urdă s-au extins şi în greacă, prin mijlocirea păstorilor4.
A fost reluată de curând5 ideea justă a lui Al. Philippide6 şi Al. Graur7, potrivit căreia nu e de conceput ca românii, care practicau păstoritul, să împrumute atâtea cuvinte păstoreşti de la albanezi, iar aceştia niciunul de la români. în sfârşit, în sprijinul teoriei moştenirii din substrat s-a invocat şi faptul că, în afară de elementele comune cu albaneza, româna posedă un număr destul de mare de termeni (circa 100, după 1.1. Russu) din substrat care nu se găsesc în albaneză. Dar, înainte de orice concluzie, trebuie dovedit că termenii respectivi nu existau în albaneza străveche. Raportarea la faza actuală a limbii, prin ignorarea unei evoluţii de aproape două milenii, duce la rezultate nesigure, aproximative. în chip asemănător, se poate spune că nici absenţa unor elemente autohtone din aromână nu este o dovadă că acestea nu au existat cândva, la o epocă veche, şi în acest dialect8.
Prin tablourile de corespondenţe fonetice întocmite, după C. Treimer, de numeroşi învăţaţi, s-a arătat că există diferenţe fonetice mari de la română la albaneză. Astfel, unele sunete albaneze au în română două, trei sau chiar patru corespondente. De exemplu, alb. th corespunde în română cu s, ts, c, f: tharbet -sarbăd, thark — ţarc, thump - dump, therrime - fărâmă, alb. sh îi corespund trei sunete în română: s, ş, g: shkrumb — scrum, kepushe — căpuşă, shut — ciut', lui e îi corespund două sunete: ă, e: gjymes - v. rom. gumetate, therrime - v. rom. fărâmă etc.9 Această constatare i-a făcut pe unii să privească cu scepticism metoda comparaţiei între română şi albaneză şi să susţină independenţa absolută din punct de vedere etimologic a termenilor comuni celor două limbi. De comparaţia cu albaneza nu ne putem însă dispensa, chiar dacă aceasta nu e decât operaţia preliminară la cercetarea etimologică propriu-zisă. Orice cuvânt românesc bănuit a proveni din substrat trebuie căutat înainte de toate în albaneză, aceasta fiind singura metodă prin care se poate spune ceva sigur în legătură cu originea lui preromană. Am arătat în altă parte 10 că nu trebuie făcută comparaţia la nivelul contemporan al celor două limbi, ci la stadiul românei comune, respectiv al albanezei comune n.
3 Cf. Puşcariu, Limba română, I, p. 180; Polâk, în „Omagiu Iordan", 1958, p. 694. Mal pătrunde în toponimia maghiară încă din secolele al XII-lea - al XIV-lea (cf. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, I, 1879, p. 289-290; Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933, p. 111-128; contra: L. Treml, în „Ungarisches Jahrbuch", VIII, 1928, p. 44).
4 Cf. H. Mihăescu, SCL, XIX (1968) 1, p. 64-65.
51.1. Russu, Elemente autohtone în limba română, Bucureşti, 1970. 6 Originea românilor, II, p. 754. 7„Bulletin linguistique", IV, p. 31-45.
8 Cf SCL, XVIII (1967) 5, p. 491 ş. u.
9 Cf. Rosetti, op. cit., p. 261-263.
10 Vezi SCL, XVII (1966) 2, p. 207.
11 Cf. şi Poghirc, Influenţa autohtonă, capitol în Istoria limbii române, II, 1969, p. 319-320; A. Vraciu, în LR, XIX (1970) 2, p. 107; 1.1. Russu, op. cit, p. 95.
134
135
Stabilind variantele iniţiale, observăm că tabloul de corespondenţe fonetice se reduce mult, că diferenţele de la o limbă la alta scad simţitor. Cele mai multe modificări fonetice s-au petrecut în albaneză, româna arătându-se foarte conservatoare cu expresia fonică a elementelor de substrat. în albaneză există, pentru elementele comune cu româna, corespondente cu numeroase variante dialectale sau arhaice. Multe dintre acestea sunt de dată relativ recentă, nu depăşesc, în trecut, începutul epocii literare albaneze (secolele al XV-lea - al XVI-lea). Faptul acesta e dovedit de marea apropiere dintre graiurile de tip tosc vorbite în coloniile din Italia şi Grecia (formate din albanezi tosci emigraţi în secolul al XV-lea) şi ghega de nord, păstrată în textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Prin urmare, într-o perioadă mai veche, albaneza era mult mai unitară decât astăzi12. Cu toate acestea, există unele trăsături dialectale foarte vechi, cu mult anterioare secolului al XV-lea, pentru a căror stabilire comparaţia cu româna se impune ca metodă necesară. Reconstrucţia variantelor iniţiale albaneze este extrem de utilă pentru etimologia elementelor româneşti.
Asurzirea oclusivelor şi spirantelor finale în dialectul tosc este, după toate probabilităţile, o particularitate dialectală foarte veche, mai ales că aceasta caracterizează şi albaneza din Italia şi Grecia. Există câteva indicii că în albaneza comună primitivă oclusivele şi spirantele finale erau sonore şi că afonizarea acestora în toscă a reprezentat inovaţia: a. fenomenul de asurzire a acestor consoane în poziţie finală nu a cuprins tdate cuvintele, deci nu are caracter general în toscă; b. la formele determinate ale numelui, consoana finală şi-a conservat sonoritatea: breth - det. bredhi, bunk - det. bungu; c. etimoanele trace sau ilire la care e posibilă raportarea unor forme albaneze conţin la finală consoană sonoră (mes - mezi se comp. cu baza traco-iliră atestată rnenz-); d. corespondentele româneşti, care reflectă, de regulă, fonetisme mai vechi, au la finală consoană sonoră: brad, mânz (rom. corn. bradz, mândz). Rezultă de aici că cuvintele autohtone româneşti de felul lui brad, gard, murg, bung, mânz, grumaz etc. trebuie raportate la acele variante albaneze care au finala sonoră: bredh (*bradh), gardh, murg, bung, mez, germaz etc., cunoscute astăzi în ghegă.
Se ştie13 că spiranta interdentală surdă th provine din palatala i.e. *k\ prin intermediul africatei ts (alb. c). Dubletele actuale cipe - thipe, cice - thithe, cjap -cap - thjap etc. ar dovedi, după Jokl, că în faza străveche a albanezei un fonem th nu exista, că variantele cu c sunt mai vechi decât celelalte. De acord cu învăţatul vienez, (>bej14 adaugă un şir de alte dublete care se explică, etimologic, din teme comune: acaroj, carac, curr - ther, cerme - therm, cermok - thermoj, cmak, cimak - thumb etc. De adăugat şi varianta -c a sufixului diminutival -th: thimth - thimc.
Prin urmare, cuvinte româneşti ca ţap, ţarc, ţeapă presupun ca termeni albanezi de comparaţie forme cu ts, nu th. Dintre variantele albaneze de astăzi: thjap, cjap, cap, ultima trebuie considerată ca fiind cea mai veche. De asemenea,
Cf. gabej, SCL, X (1959), p. 528. 13 Meillet, „Indogerm. Jahrbuch", I (1914), p. 16; Jokl, „Indogerm. Forsch.", XXIV/VII, p. 217; Baric, Hymje ne historine e gjuhes shqipe, p. 52; ţabej, „Zeitschrift f. Balkanologie", II (1964), p. 17. 4 Op. cit.
cark (comp. şi ngr. ToapKoq) este anterioară variantei thark, iar thep (un plural singularizat) presupune o formă mai veche cu c-, la care trebuie raportat rom. ţ(e)apă.
Paralel cu th poate fi studiată şi istoria interdentalei sonore dh, existentă în multe cuvinte comparabile cu elementele autohtone româneşti. Aceasta a rezultat dintr-o africată dz, care, la rândul ei, provine din palatala sonoră i.e. *g 15. Acest lucru presupune că termenii albanezi vjedhull, dhalle, cu care se compară rom. vie(d)zur(e), (d)zară, conţineau în faza străveche a limbii africată dz (sau d'z), nu spiranta dh, care e ulterioară.
Grupul rd (lichidă + oclusivă dentală sonoră) a avut o evoluţie similară cu a palatalei g, rezultatul final fiind tot o spiranta sonoră, dh, precedată de r. Aşadar, pentru formele actuale gardh, udhos, shkardhe se pot reconstrui în albaneza străveche variante cu rd: *gard, *(h)urde, *skarde16. Constatarea aceasta se poate verifica şi cu evoluţia elementelor latineşti cu rd: surdus > alb. shurdh, viridis > alb. verdh, meridiare > alb. merzej, ultimul exemplu reflectând stadiul dz (alb. x), z al lui d precedat de r şi în poziţie palatala17.
Se ştie, de asemenea, că alb. s provine, în anumite cazuri, dintr-o africată de tipul c (alb. q)\ prin urmare, rom. cioară nu trebuie raportat la forma albaneză actuală sorre, ci la un prototip străvechi cu c (reflex al i.e. £18). Rom. ciut poate fi raportat la o formă albaneză primitivă cu c, refăcută pe baza celei actuale: sute „căprioară".
Fonemul vocalic u (alb. y) nu există în albaneza comună19. Trecerea lui u în y s-a făcut prin intermediul lui uj: hyll „stea" (comp. lat. sol) provine dintr-o formă mai veche ujll (la Buzuku: uill; comp. uvill în albaneza din Gjakova, cu v care evită hiatul). Lat. îl a devenit uj în albaneza veche: fructus > frujt (la scriitorii vechi gheghi); prin sec. al XVII-lea, uj a evoluat la y: fryt (comp. şi lat. vulg. padulem > alb. peujll > peyll > pyll20).
Pentru alb. byk11, se dă ca termen de comparaţie pers. buk22; deci rom. buc trebuie comparat cu un alb. corn. buk, devenit mai târziu byk.
La unele corespondente albaneze au apărut la finală sunete secundare. Astfel în shkrumb, b s-a dezvoltat din cauza bilabialei m (ca în krimb „vierme", comp. lituan. kirmes, pers. kirm etc. sau ca în ambel, kumbull, shtambe etc.); deci rom. scrum presupune un termen de comparaţie fară b la finală.
15 Cf. Jokl, loc. cit.
16 Cf Qabej, „Rev. Shkodra", 1, 1964, p. 17.
17 Cf G. Meyer, Die lateinischen Elemente im Albanesischen, în Gr obers Grundrifi der romanischen Philologie, I, Strasbourg, 1888, p. 804-821.
18 Jokl, Linguistisch-kulturhistorische Untersuchungen aus dem Bereiche des Albanischen, Berlin, Leipzig, 1923, p. 93.
19 Cf. Pedersen, „Zeitschr. f. vergleich. Sprachforsch.", 36, p. 231.
20 Cf. ţabej, „Buletin i Universitetit Shteteror", 3, 1958, p. 81.
21 Meyer, Etym. Wort, der alb. Spr., p. 58 îl înregistrează sub forma byq, probabil un plural singularizat.
22 Meyer, loc. cit.
136
137
Paralel cu b după m, s-a dezvoltat şi d după n în katund dintr-un mai vechi katun, cunoscut azi în ghegă, formă cu care trebuie comparate toate corespondentele acestui cuvânt din celelalte limbi balcanice.
La alte cuvinte, dimpotrivă, a dispărut un sunet final. E cazul lui -e din cuvinte ca: mugull, vjedhull, thumbull etc., care, reconstruite în albaneza comună, capătă finală vocalică, mai ales că variantele cu -e există încă dialectal sau în vechile tipărituri (comp. de ex. avulle, la Bogdani, sec. al XVII-lea).
Din cele arătate până aici, se poate constata că, readucând prin fonetică istorică termenii actuali albanezi în faza lor străveche, se obţin forme identice sau foarte apropiate de cele din româna comună. Fără să susţinem prin aceasta că româna ar fi împrumutat termenii respectivi din albaneză sau invers, dovedim, dimpotrivă, că aceşti termeni, având în primele secole ale erei noastre forme identice sau aproape identice în ambele limbi, provin atât în română, cât şi în albaneză dintr-un izvor comun. Româna, conservând numeroase fonetisme vechi, serveşte în bună măsură pentru reconstrucţia formelor respective din albaneza comună23. O mulţime de fonetisme albaneze actuale se arată a fi secundare numai prin comparaţie cu româna. La situaţiile discutate mai sus, se pot adăuga următoarele: v din avull presupune la origine un b sprijinit de consoană (comp. gheg abull), sh din bashke, shtrunge provine din s (comp. rom. bască, strungă şi chiar alb. baske, la Meyer, EWA, s. v.), o din modhull e o modificare a lui a, bredh descinde dintr-o formă cu a {*bradh\ hudher „usturoi" provine, prin metateza lui r, din hurdhe (azi în albaneza din Italia), *hurde (comp. rom. leurdă2\ grep dintr-un mai vechi *grape (comp. rom. grapă) etc.
De aici nu trebuie trasă concluzia că albaneza ar fi împrumutat din română termenii cu fonetismele de mai sus, dar nici aceea, la care ajunge £abej25, partizan fără concesii al ilirismului albanezei, că în română au fost preluaţi la o epocă foarte veche din albaneză şi că ceea ce atribuim substratului (care nu ar fi identic cu faza antică a albanezei) ar trebui pus pe seama stadiului străvechi, primar, al albanezei. De fapt, cu elementele autohtone din română, care „şi-au întrerupt" evoluţia fonetică „traco-dacă", conservând fonetisme mai arhaice decât albaneza, s-a întâmplat acelaşi lucru petrecut cu cuvintele vechi slave, care au în română caracteristici mai arhaice decât corespondentele lor din limbile slave actuale. Deci, din comparaţia cu albaneza rezultă că cuvintele noastre autohtone au totuşi caracterul unor împrumuturi, efectuate însă nu în româna comună, ci în latina dunăreană.
Faptul că cei mai mulţi dintre termenii autohtoni comuni cu albaneza se explică prin albaneză nu înseamnă negarea acţiunii substratului traco-dac. E şi firesc ca explicaţia să fie căutată în albaneză de îndată ce aceşti termeni sunt din fondul preroman balcanic, aparţinând unei limbi de felul celei pe care o continuă, în parte, albaneza de astăzi. Chiar dacă traca ar fi atestată şi am fi siguri că
] Cf. Qabej, „Rev. Shkodra", 1, 1964. 1 Cf. Baric, Albano-rum. St., p. 29. 5 Ibid.
138
albaneza descinde din ea, cercetarea etimologică nu ar putea ignora comparaţia cu
albanmn cercetarea noastră nu trebuie înţeles că provin din substrat numai acele ^c^TSk corespondente în albaneză. Nu este exclus ca termeni ca TC ZZldom, Zic etc. « fie autohtoni, dar £f «
ftab/des^sWn «a în cL reconstruim sau o Urnbă influenţată de aceasta.
„Studii şi cercetări lingvistice", XXII, 1971, nr. 4, p. 411-416
139
STUDII DE BALCANISTICĂ
în România există o tradiţie a cercetărilor privitoare la elementele balcanice preromane din structura limbii. Trebuie spus că cea mai mare parte a problemelor aprofundate în studiile de balcanistică din ultimii treizeci de ani a reprezentat, totodată, obiectul unor cercetări anterioare acestui interval de timp. Prezentăm aici pe autorii cei mai importanţi a căror activitate se înscrie în acest domeniu.
Bogdan Petriceicu Hasdeu (1837-1907), considerat, pe drept, primul balcanolog român, a studiat amestecul limbilor şi bilingvismul, geneza limbilor balcanice şi interferenţa acestora. El a descoperit numeroase urme ale substratului traco-dac în română, folosind, ca metodă de lucru, comparaţia cu albaneza şi raportarea la reminiscenţele trace şi la alte limbi indo-europene. Hasdeu a studiat aproximativ 80 de cuvinte comune atribuite de el substratului indigen, circa 20 de nume proprii care presupun legături etimologice cu toponime antice din aria balcanică, ori cu glosele trace din care s-ar desprinde şi unele particularităţi fonetice ale acestei limbi. El a întreprins, de asemenea, cercetări privitoare la numeroase trăsături fonetice şi gramaticale româneşti: vocala / a /, palatalizarea labialelor, rotacismul lui -n-, caracterul forte al vibrantei r, postpoziţia articolului, sincretismul cazurilor, modul de numărare de la 11 la 19, structura viitorului cu a vrea etc., toate acestea ca trăsături balcanice ale limbii române. Cercetările fructuoase ale lui Hasdeu (1873, 1875, 1881, 1885-1898), nu ferite de exagerări sau erori, s-au desfăşurat în atmosfera ştiinţifică europeană creată pentru acest domeniu de J. B. Kopitar, P. J. Safafik, Fr. Miklosich, H. Schuchardt, L. Diefenbach, W. Tomaschek, G. Meyer şi alţii, cunoscuţi prin contribuţia lor la fundamentarea unei discipline lingvistice balcanice.
Analize critice asupra activităţii lui Hasdeu în domeniul substratului au făcut Philippide (1894), Densusianu (1901) şi Poghirc (1968); ultimul dintre aceşti învăţaţi a consacrat o admirabilă monografie operei lingvistice şi filologice a lui Hasdeu.
Ovid Densusianu (1873-1938) selectează critic (1901) materialul românesc pe care predecesorii săi, în special Hasdeu, îl atribuiseră substratului. Puţinele elemente pe care le-a considerat de certă origine autohtonă (preromană) erau derivate de el din iliră, singura limbă de pe teritoriul balcanic care ar fi influenţat, într-o anumită măsură, fonetica şi vocabularul latinei orientale, care le-a transmis românei. Această teză s-ar susţine prin aceea că albaneza este, din punctul său de vedere, continuatoarea ilirei. Densusianu susţine că româna a suferit totuşi influenţa albanezei în cursul Evului Mediu, mai ales prin acei aromâni care ar fi emigrat în nordul Dunării, o influenţă diferită de cea a vechii ilire. După el,
140
leagănul primitiv al românilor este, în bună măsură, sudul Dunării. El explică prin albaneză aproximativ 40 de cuvinte, pe care le-a reţinut din Etymologisches Worterbuch der albanesischen Sprache, din 1894, al lui Gustav Meyer.
In studiile sale ulterioare privind elementele autohtone din limba română, Densusianu s-a ocupat de sufixul -za (1905), cu aceeaşi origine ca alb. -ze, de numeralul întâi (comp. alb. i pare), ca şi de unele presupuse reminiscenţe lexicale „iraniene" (1924) din română (brânză, baci etc.).
In aceeaşi perioadă, lon-Aurel Candrea (1872-1952), discipol al lui Hasdeu şi colaborator al lui Densusianu, a susţinut ideea „simbiozei" albano-române (1905) şi a studiat un mare număr de asemănări dintre cele două limbi. Mult înaintea lui G. Weigand şi Kr. Sandfeld, Candrea schiţase cadrul general al unui „Sprachbund" balcanic.
Cunoscut prin numeroase lucrări de etimologie aromână, Perlele Papahagi (1872-1943) a publicat (1908) şi o amplă listă de construcţii frazeologice paralele din română, albaneză, neogreacă şi bulgară, atrăgând atenţia asupra capacităţii imaginative asemănătoare la popoarele balcanice, reflectată în tipare lingvistice comune.
Profitând de cercetările de albanistică ale lui G. Meyer, K. Treimer, H. Baric, W. Meyer-Liibke etc., Theodor Capidan (1879-1953), autorul unor monografii valoroase ale aromânei şi meglenoromânei, a încercat prima sinteză (1921) a relaţiilor lingvistice dintre română şi albaneză, pe care le explică îndeosebi prin convieţuirea celor două popoare în perioada formării lor. El observă că, în comparaţie cu dacoromâna, aromâna conţine mai puţine elemente vechi comune cu albaneza. Din cele 52 de cuvinte româneşti preromane, 19 nu se regăsesc în aromână, ceea ce se poate explica prin aceea că relaţiile aromâno-albaneze din vechime au fost întrerupte la o dată anterioară încetării relaţiilor dacoromâno-albaneze. A doua parte a studiului lui Capidan din 1921 este consacrată influenţei albaneze mai recente asupra aromânei, o problemă pe care autorul o reia în cercetările sale ulterioare. El discută, de asemenea, unele probleme esenţiale privind lingvistica balcanică, în special raporturile albano-române, moştenirea directă din traco-dacă, bilingvismul popoarelor balcanice, influenţa grecească, pătrunderea elementelor româneşti în limbile slave de sud (1923). Capidan are o viziune generală asupra romanităţii balcanice.
Sextil Puşcariu (1877-1948) este primul lingvist care a remarcat existenţa unor locuţiuni (conjuncţionale, adverbiale) cu structuri şi valori identice în română şi albaneză (1904). Reconstruind româna comună primitivă (Urrumănisch), perioada de dinainte de separarea dialectelor, şi stabilind locul românei între celelalte limbi romanice (1937), el ia în considerare caracterul balcanic al acesteia, exprimat mai ales prin trăsăturile în comun cu albaneza. Puşcariu face distincţie, ca şi alţi învăţaţi, între elementele moştenite din substrat şi cele împrumutate din albaneză (1940). Ca şi Capidan, el crede că împrumuturile s-ar datora traiului în comun al strămoşilor românilor şi ai albanezilor la sud de Dunăre. Puşcariu explică, de asemenea, unele modificări fonetice şi semantice suferite de cuvintele din substrat în evoluţia lor.
141
O contribuţie fundamentală la cunoaşterea inventarului de cuvinte moştenite din substrat o datorăm lui Alexandru Philippide (1859-1933), care şi-a început cercetările asupra acestui subiect criticând sever activitatea laborioasă a lui Hasdeu şi teoretizând chestiunile referitoare la substrat (1894). Mai târziu, în 1927, el a întocmit un repertoriu critic, complet pentru perioada aceea, al evoluţiilor fonetice, gramaticale şi lexicale care privesc transmisiunile din substrat. Metoda lui constă în compararea românei cu albaneza, cu referiri sporadice la radicalele indo-europene. Philippide remarcă, la fel cu unii dintre predecesorii săi, că româna are mai multe asemănări cu dialectul tosc decât cu cel gheg, că albaneza prezintă mai multe asemănări cu dacoromâna (în special cu graiurile vestice ale acesteia) decât cu aromâna. în spiritul cercetărilor lui W. Meyer-Ltibke, el se străduieşte să dovedească, după o riguroasă examinare a faptelor, că diferenţele dintre română şi albaneză sunt mult mai mari decât asemănările dintre ele, ceea ce ar exclude ideea împrumuturilor şi a înrudirii genetice. Această teză este însă valabilă numai din perspectiva neogramaticilor (care acordă întâietate foneticii), pentru că o comparaţie a altor tipuri de structuri, făcută nu la nivelul contemporan al celor două limbi, ci la stadiul lor străvechi, arată, dimpotrivă, o preponderenţă a asemănărilor.
în cercetările sale, Philippide acordă, totuşi, un spaţiu amplu faptelor de gramatică comune celor două limbi. în ce priveşte vocabularul, el urmăreşte mai întâi elementele latine conservate în română şi albaneză, apoi, cu comentarii valoroase, cuvintele preromane comune, arătând că unele dintre acestea se datorează acţiunii aceluiaşi substrat, altele unor împrumuturi reciproce, iar altele au origine independentă în fiecare dintre cele două limbi.
Interacţiunea româno-albaneză este demonstrată printr-un număr mic de exemple: 29 de cuvinte româneşti provenite din albaneză şi 26 de cuvinte albaneze intrate din română. Cele 185 de unităţi lexicale, câte compun repertoriul lui Philippide, sunt repartizate pe dialecte (la nord şi la sud de Dunăre), mai numeroase fiind cele din româna nord-dunăreană. în concepţia lui Philippide, albanezii sunt la origine iliri neromanizaţi din Panonia, prin urmare nu sunt originari pe coasta Adriaticii, unde se află astăzi. O listă de reminiscenţe trace şi ilire din albaneza contemporană încheie cartea lui Philippide (1927), folositoare şi astăzi prin bogăţia materialului, prin raportările la problemele mari ale originii limbii române şi prin numeroasele soluţii etimologice.
George Pascu (1882-1952) a explicat prin tracă o serie de cuvinte româneşti autohtone (1910), împreună cu concordanţele lor în limbile balcanice (1925). El a studiat originea tracă a unor elemente din aromână (1925), arătând că latina balcanică a fost influenţată de limba tracă.
Criticând conceptul de „lingvistică balcanică", Al. Graur arată (1936) că asemănările fonetice şi gramaticale pe care Kr. Sandfeld (1930) le studiase în detaliu nu merg până la identitatea structurală a limbilor balcanice. Cele mai multe dintre aceste asemănări nu pot fi explicate ca împrumuturi reciproce, ci mai degrabă ca rezultat al unor tendinţe generale ale limbii, ori ca tendinţe specifice limbilor balcanice, cu evoluţii independente de la o limbă la alta.
Al. Rosetti a realizat o remarcabilă sinteză (1938), reţinând prin selecţie tot ceea ce a însemnat un progres real în cercetările de balcanistică. Evoluţiile lingvistice sunt încadrate în circumstanţele politice, economice şi sociale prin care se explică interacţiunea dintre română şi celelalte limbi din zona Balcanilor. Sunt studiate urmele din tracă şi iliră, ca şi posibilitatea explicării lor prin albaneză, română, greaca veche, iraniană şi prin elementele germanice din limbile neolatine. Rosetti cercetează în mod special anumite elemente balcanice din română: vocala fal, rotacismul lui -n- intervocalic, labializarea grupurilor consonantice ct, cs, postpunerea articolului definit, dispariţia infinitivului, diferenţa dintre propoziţiile finale şi cele completive, derivarea cu sufixele -este şi -ză şi 85 de cuvinte pe care româna le are în comun cu albaneza. O serie de 26 de construcţii frazeologice încheie volumul lui Rosetti, care continuă să fie şi astăzi, la a cincea ediţie (1968), cea mai bună sinteză a acestui domeniu.
Rosetti se ocupă şi de unele aspecte ale influenţelor greacă şi slavă asupra românei şi albanezei (1942) ca să dovedească faptul că cele două limbi, româna şi albaneza, au evoluat de timpuriu pe teritorii separate, prin urmare numai foarte puţine dintre elementele pe care le au în comun s-ar datora împrumuturilor reciproce.
Nazalizarea şi rotacismul lui -n- alcătuiesc subiectul cercetărilor lui Al. Procopovici, care arată (1908) că procesul rotacizării este precedat de nazalizare, punct de vedere acceptat ulterior de Rosetti (1924) şi de Anton Balotă (1925), dar respins de E. Petrovici (1930), care dovedeşte experimental că rotacismul lui -n- nu este efectul nazalizării, ci un accident determinat de articulaţia slabă a acestei consoane în poziţie intervocalică.
Dintre studiile dedicate în mod special vocabularului autohton, trebuie remarcate mai ales cele bazate pe metoda „Worter und Sachen" ale lui G. Giuglea (1944), legate de stână, brânză, zer, jip, troian, cuvinte atribuite substratului. Autorul remarcă, de asemenea, că 400 de cuvinte de origini diferite din dacoromână lipsesc din aromână, ceea ce ar fi o dovadă a continuităţii româneşti la nordul Dunării.
După al Doilea Război Mondial, elementele de substrat din română şi relaţiile acesteia cu albaneza i-au preocupat în special pe I. I. Russu, Cicerone Poghirc, Ariton Vraciu, Grigore Brâncuş. în plus, numeroşi alţi lingvişti şi-au exprimat opinia în legătură cu anumite probleme controversate privind domeniul substratului. Unele trăsături balcanice ale foneticii şi gramaticii româneşti au fost cercetate în amănunt în lucrări speciale, au fost identificate noi soluţii etimologice pentru numeroase elemente de vocabular, au fost elaborate noi lucrări de sinteză, s-au ridicat probleme noi în legătură cu raporturile româno-albaneze şi cu reconstrucţia limbii traco-dace etc. în această perioadă au fost publicate studii valoroase (unele datorate lingviştilor străini) tratând tema limbii populaţiei preromane din nord-estul Peninsulei Balcanice: D. Detschev (1952, 1957), Vladimir Georgiev (1957, 1966), I. I. Russu (1959), G. Reichenkron (1966) ş. a. La acestea se adaugă lunga serie de
142
143
articole de etimologie albaneză ale lui Eqrem Qabej, publicate în Buletinul de la Tirana, precum şi numeroase alte studii de detaliu aparţinând mai ales lui Vladimir Georgiev potrivit căruia limba tracă este diferită de cea dacă, iar albaneza derivă din aceasta din urmă. Unii lingvişti români (Poghirc, Vraciu) l-au urmat îndeaproape pe învăţatul bulgar. încercarea lui Reichenkron de a reconstrui limba dacă exclusiv pe baza elementelor româneşti atribuite substratului a fost sever criticată ca metodă de către lingviştii români (Poghirc, 1967 b, Rosetti, 1967 a, Russu, 1968).
în cercetările actuale domină concepţia conform căreia elementele autohtone comune românei şi albanezei sunt moştenite direct din substrat (mai exact, dintr-o a treia limbă) de fiecare în mod independent. în română, ele au avut un comportament de evoluţie identic cu al cuvintelor de origine latină. Teza aşa-numitei „simbioze" româno-albaneze, prin care s-ar explica împrumuturile directe din albaneză, nu mai este susţinută de niciun lingvist român. De aceea, în etimologia actuală se insistă asupra reconstrucţiei traco-dacei (Russu) cu referiri la diferitele corespondente indo-europene. Comparaţia cu albaneza implică necesitatea reconstrucţiei formelor paralele în româna comună, respectiv în albaneza comună (Brâncuş, 1966 a, 1971).
Conceptul de „uniune lingvistică balcanică" este susţinut cu precădere de Al. Rosetti în numeroase studii recente. El arată (Rosetti 1958, 1961, 1963 a, 1963 b) că bilingvismul popoarelor balcanice, transmisiunile din substrat şi influenţa limbii şi culturii bizantine sunt factori care pot explica geneza paralelismelor dintre limbile balcanice. Rosetti (1968) adaugă la aceşti factori cucerirea romană şi apoi răspândirea creştinismului în Peninsulă, subliniind în acelaşi timp contribuţia latinei orientale şi a românei la constituirea comunităţii lingvistice în sud-estul european. Acelaşi autor (1972 b) grupează semantic câţiva termeni de origine latină şi din substrat păstraţi în română şi albaneză prin care se dovedeşte caracterul unitar al civilizaţiei vechi a popoarelor respective. Teoria „uniunii lingvistice balcanice" este respinsă, fară argumente decisive, de Russu (1959 1, 1970) şi de E. Petrovici (1967), iar mai înainte de Al. Graur.
în cele ce urmează, cercetările consacrate trăsăturilor balcanice ale românei vor fi grupate în: fonetică şi fonologie, gramatică şi vocabular.
Fonetica şi fonologia
Vocalismul. Sunt demne de semnalat unele studii asupra vocalei fel, considerată de majoritatea cercetătorilor (Miklosich, Schuchardt, Hasdeu, Philippide) un rezultat al acţiunii substratului. Cicerone Poghirc (1960 a, 1961, 1969) încearcă să dovedească pe baza oscilaţiei grafice a I e la unele nume proprii din tracă existenţa unui sunet de timbrul fel în această limbă, arătând, totodată, că în greacă şi latină era redat prin vocalele cele mai apropiate ca articulaţie. Teza lui Poghirc este acceptată de Vraciu (1963), dar respinsă de Rosetti (1968). Brâncuş (1973 a) se ocupă de originea comună a rom. ă şi alb. e examinând comparativ
144
mecanismul fiziologic de articulare, sunetele primare din care provin, distribuţia lor în silabă şi cuvânt, condiţiile de fonologizare şi evoluţia lor ulterioară. Teoria lui Petrovici (1964), susţinută anterior de Densusianu şi Puşcariu, cea a apariţiei spontane târzii a lui hi în cele două limbi în mod independent, este combătută de Rosetti (1966), care dovedeşte că în sistemul vocalic românesc fel, rezultând din substrat, este anterior lui î (v. şi Rosetti, 1964). Fonologizarea lui hi s-a produs la finală de cuvânt, unde intră în opoziţie cu articolul definit a (Vasiliu, 1968).
Consonantismul. Brâncuş (1961 b) consideră că fricativa h din română este de origine tracă. Cuvinte vechi, precum hameş (comp. alb. hames), conţin un h organic; la fel, există h la unele nume comune şi proprii din traco-dacă. Aceeaşi teză este susţinută de Vasiliu (1968), Poghirc (1969) şi Vraciu (1972).
Rosetti (1967 b) crede că rotacismul lui -n- slab, produs în română şi albaneză în perioade diferite, este un fenomen ulterior separării dialectelor şi influenţei slave. Motivele fonetice pentru producerea rotacismului sunt, totuşi, comune ambelor limbi, ceea ce ar justifica ipoteza unui impuls al substratului (Miklosich, Hasdeu, Puşcariu, Capidan).
Evoluţia grupurilor ks, kt la ps, pt în română, albaneză şi greacă s-ar datora acţiunii substratului (Rosetti, 1963 b), căci labializarea velarelor din aceste grupuri consonantice se regăseşte în tracă, iliră, macedoneana veche. Rosetti (1974) reafirmă caracterul nonromanic al acestui fenomen, combătând ipoteza lui Sala (1970, 1973) după care asimilarea consoanei explozive din acest grup consonantic ar fi avut loc în aceleaşi condiţii şi în restul României. Marius Sala (1970) a publicat, după concepţiile moderne ale romanisticii, o carte excelentă de fonetică istorică a limbii române (între altele, vocala ă, rotacismul lui r forte, labializarea grupurilor ct, cs).
Poghirc (1963) observă o concordanţă între tracă şi albaneză în ceea ce priveşte alternarea m I mb I b.
Demne de remarcat în privinţa foneticii limbii traco-dace sunt studiile lui I. I. Russu (1959 a), Poghirc (1969) şi Vraciu (1964, 1966, 1967), ultimii doi preluând ipoteza lui Georgiev, care diferenţia traca de daco-moesiană.
Gramatica
Sincretismul genitivului cu dativul, un fenomen balcanic datorat mai cu seamă influenţei greceşti, este explicat de Coteanu (1964) şi de Maria Iliescu şi Liliana Macarie (1964) prin evoluţia internă a latinei orientale târzii, ca o consecinţă a folosirii prepoziţiei ad, a dativului adnominal şi a pronumelui, devenit articol, iile. Brâncuş studiază valoarea locativă a dativului în limbile balcanice (I960 b), genul neutru în albaneză şi română (1963 a), procedeul de numărare prin adiţiune de la 11 la 19 în cele două limbi (1973 b), valorile aoristului albanez comparat cu timpul verbal corespunzător din română (1960 a), interpolarea pronumelui neaccentuat la formele de plural ale imperativului albanez şi românesc (1965) şi supinul românesc, un nou tip de infinitiv cu o structură şi funcţie similare
145
infinitivului albanez din toscă (1967). Poghirc (1962) consideră că originea particulei -ne de la pronumele mine, tine, sine se află în substrat, întrucât particula aceasta se găseşte şi în albaneză şi greacă. Fenomenul înlocuirii infinitivului prin conjunctiv, cunoscut mai multor limbi balcanice şi explicat de Sandfeld prin influenţă greacă, este discutat din nou ca fenomen balcanic de M. Vulpe (1963) şi de Rosetti (1972 a); dimpotrivă, Frâncu (1969) apelează, ca şi anterior Bacinschi (1945), la criteriul evoluţiei interne. Maria Iliescu (1968) reia bine cunoscuta teză a originii latine a acestui fenomen, dezvoltat apoi prin influenţă greacă. Al. Graur (1967) respinge punctul de vedere susţinut de Seidel, Piotrovschii, Gălăbov, după care articolul românesc s-ar explica prin bulgară şi susţine din nou teza că procliza a precedat encliza lui iile ca articol. Mai argumentată este ipoteza lui Eq. Cabej (1959) privind preexistenta poziţiei enclitice a articolului în albaneză şi română.
Vocabularul
Acesta este domeniul preferat al balcanologilor români de astăzi. Mai întâi trebuie să menţionăm cercetările de etimologie a urmelor din traco-dacă identificate de 1.1. Russu (1959). El reconstruieşte radicalele indo-europene pe care le presupun antroponimele şi toponimele traco-dace. Totodată, întocmeşte un glosar româno-trac, care este o noutate în acest domeniu. Pe baza particularităţilor fonetice traco-dace care rezultă din cercetarea etimologică, Russu încearcă să stabilească poziţia acestei limbi în cadrul general indo-european.
Autor al unei ample monografii a ilirilor (1969), Russu pune problema raporturilor dintre traco-dacă şi iliră, dintre aceste două idiomuri şi albaneză, respectiv română (aceasta din urmă din perspectiva elementelor preromane pe care le conţine). După opinia lui Russu, româna are 71 de cuvinte autohtone comune cu albaneza, un fond lexical studiat de el într-o monografie specială (1970). în listele întocmite de Russu se află şi unele cuvinte a căror origine traco-dacă e numai probabilă: cruţa, dărâma, mătură, scula, şale, zgâria etc.
S-au mai ocupat de cuvintele româneşti din substrat Gh. Ivănescu (1958), C. Poghirc (1960 b, 1976 a), A. Vraciu (1971 b, 1972), care au studiat nu numai pe cele comune cu albaneza, ci şi pe cele care s-au păstrat numai în română. Poghirc (1971) a reluat teza mai veche referitoare la apropierile lexicale româno-iraniene, iar A. Riza (1971), dezvoltând aceeaşi idee, a identificat legături fonetice şi semantice la 59 de cuvinte româneşti şi corespondentele lor iraniene şi caucaziene. Asemenea raporturi au fost stabilite şi cu limbile baltice (Vraciu), cu cele slave (Mihăilă, 1973). în majoritatea studiilor sale, Brâncuş este preocupat de comparaţia românei cu albaneza în stadiile lor străvechi (1961 a, 1963 b, 1966 a, 1972) şi de structurile sintactice identice în cele două limbi (1960 c). Russu (1973) urmăreşte repartiţia cuvintelor autohtone în cele patru dialecte nord- şi sud-dunărene, iar Brâncuş (1966 b, 1975) descrie rezultatele anchetelor dialectale realizate personal în legătură cu aceste cuvinte la aromânii din Albania.
146
Numeroase probleme de balcanistică au fost discutate la al doilea Congres Internaţional de Tracologie ţinut la Bucureşti în septembrie 1976. Cu acest prilej, I. I. Russu a atras atenţia asupra utilităţii unui inventar critic al reminiscenţelor româneşti din traco-getică. C. Poghirc a tratat atunci problema modului în care datele oferite de limbile balcanice moderne ar putea servi ca o posibilă cale de acces la cunoaşterea idiomurilor trace. în cadrul aceluiaşi congres, M. F. Băltăceanu a reexaminat relaţia dintre limbile armeană şi traco-dacă, Dan Sluşanschi a propus explicaţii noi ale unor toponime dace, Cătălina Vătăşescu s-a ocupat de unele nume proprii de origine tracă şi iliră în conexiune cu numele comune corespunzătoare din română şi albaneză, Adriana Ionescu a prezentat o analiză a sufixului -ure din structura cuvintelor româneşti moştenite din substrat, V. Chelaru a abordat structura fonetică a cuvintelor româneşti autohtone în comparaţie cu toponimele trace, Gh. Mihăilă s-a ocupat de problema celor mai vechi atestări în documentele româneşti ale unor cuvinte atribuite substratului, iar Gr. Brâncuş a ridicat chestiunea influenţei târzii a substratului în română şi albaneză.
Unele dintre lucrările menţionate aici au fost publicate în volumul Studii de tracologie, editat de Cicerone Poghirc (Resumes CIT).
O serie de lingvişti au elaborat studii generale despre elementele autohtone, un domeniu foarte spinos al istoriei limbii române. Pe lângă sinteza, mereu revizuită, a lui Al. Rosetti, se pot remarca lucrările lui Russu (1963 b), Vraciu (1972) şi, în special, Poghirc (1969, 1973), ultimul alcătuind şi capitolul despre elementele autohtone pentru Tratatul de istoria limbii române al Academiei. în spiritul ipotezelor lui Georgiev, Poghirc descrie poziţia limbii dace între celelalte limbi indo-europene, raporturile acesteia cu limbile balcanice (traca, albaneza, ilira, armeana, greaca, frigiana, macedoneana), subliniind, totodată, criteriile de identificare a elementelor de substrat din limba română. Poghirc e influenţat în special de Hasdeu în ceea ce priveşte selecţia acestor elemente, adăugând, totuşi, unele fapte noi (lexicale, derivative, fonetice).
în concluzie, se poate spune că, în ciuda eforturilor făcute de lingviştii români din ultimele decenii de a clarifica problema moştenirii din substrat a limbii române, cercetările nu au progresat foarte mult.
în esenţă, fenomenele care trebuie studiate sunt aproape aceleaşi cu cele de la începutul secolului al XX-lea, metodele de cercetare nu diferă prea mult de epoca anterioară, iar controversele, în ciuda aparenţelor, se prezintă în acelaşi mod. Aşadar, din cauze obiective, aspectul autohton al românei rămâne încă o enigmă.
BIBLIOGRAFIE
Bacinschi, Ilie
1945 L'infinitf et Ies moyens de son remplacement. Etudes de syntaxe historique et comparee, (Bucarest: Bucovina), 73 p. Balotă, Anton B. I.
1925 La nasalisation et le rhotacisme dans Ies langues roumaine et albanaise (Bucarest: Socec), 197 p.
147
Fi
I
Băltăceanu, Maria Francisca
1976 Armenien et daco-mesien, „Resumes CIT", 150-151. Brâncuş (Brîncuş), Gr.
1960a Despre valoarea aoristului în albaneză, SCL 11,1, 61-72.
1960b Despre dativul locativ, SCL 11, 3, 381-383.
1960c Paralele frazeologice româno-albaneze, SCL 11, 4, 913-918.
1961a Observaţii aupra etimonurilor albaneze din DLRM, SCL 12, 2, 193-203.
1961b Originea consoanei h din limba română, SCL 12, 4, All-All.
1963a Genul neutru în albaneză, SCL 14, 7, 77-88.
1963b liber die einheimischen lexikalischen Elemente im Rumănischen, RESEE 1, 3-4, 309-317. 1965 Intercalarea pronumelui neaccentuat în formele de plural ale imperativului albanez, în Omagiu Rosetti, 89-91.
1966a Probleme ale reconstrucţiei elementelor lexicale autohtone în româna comună, SCL 17, 2, 205-218.
1966b Les elements lexicaux autochtones dans le dialecte aroumain, RRL 11,5, 549-565. 1967 O concordanţă gramaticală româno-albaneză: modul supin, LL 13, 99-105.
1971 Albano-romanica. I. Metoda comparaţiei româno-albaneze, SCL 22, 4, 411-416.
1972 Albano-romanica. II. Cuvinte autohtone probabile, SCL 23, 3, 209-306. 1973a Albano-romanica. III. Vocala ă în română şi albaneză, SCL 24, 3, 291-296. 1973b Originea structurii numeralului românesc, SCL 24, 5, 507-510.
1975 Un procedeu de compunere comun românei şi albanezei, SCL 26, 4, 331-333. 1977 Schimbări fonetice târzii în română şi albaneză, SCL 28, 3, 289-293.
ţabej, Eqrem
1959 Unele probleme ale istoriei limbii albaneze, SCL 10, 527-560. Candrea, I. A.
1905 Din epoca de formaţiune a limbii române, BSF 1, 21-25.
1930 Limba albaneză şi raporturile ei cu limba română. Curs predat la Universitatea din Bucureşti. Capidan, Theodor
1921 Raporturile albano-române, DR 2, 443-554.
1929 Fărşeroţii. Studiu lingvistic asupra românilor din Albania, DR 6, 1-210. 1943a Limbă şi cultură (Bucureşti: FRLA), 139-215.
1943b Coup d'ceil sur les oclusives gutturales de la langue thrace, LL 2,1-2, 87-115. Chelaru, Valentin Gr.
1976 Elements autochtones (thraco-daco-mesiens) dans la toponymie balkano-carpatique: les
airesperipheriques, „Resumes CIT", 152-153.
Coteanu, Ion
1964 Schiţă a declinării numelui în româna comună. Declinarea articulată, SCL 15, 4, 443-469. 1969 Morfologia numelui înprotoromână (româna comună) (Bucureşti: EA), 160 p. Densusianu, Ovid
1901 Histoire de la langue roumaine. I. Les origines (Paris: Leroux), 8-39, 349-357.
1905 Ein albanesisches Suffix im Rumănischen, „Bausteine zur romanischen Philologie.
Festgabe rur Adolf Mussafia, zum 15 Februar 1905" (Halle: Niemeyer), 473-480. 1924 Irano-romanica, I, GS 1, 1, 39-52; II, GS 1, 2, 235-250. Detschev, D.
1952 Charakteristik der thrakischen Sprache (Sofia: Bălgarska Akademija na Naukite). 1957 Die thrakische Sprachreste (Wien: „Schriften der Balkankommission". Abt. XIV). Dragomir, Silviu
1959 Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu (Bucureşti: EA). Drăganu, Nicolae
1933 Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei (Bucureşti: Imprimeria naţională. Academia Română. „Studii şi cercetări" XXI).
148
Frâncu, C.
1969 Cu privire la «Uniunea lingvistică balcanică». înlocuirea infinitivului prin construcţiile ^ personale în limba română veche, AnL 20, 69—116.
"*     Georgiev, Vladimir
1957 Trakijskijat ezik (Sofia: Bălgarska Akademija na Naukite). 1960 Albanisch, Dakisch-Mysisch und Rumănisch, LB 2, 1-19. 1966 Introduzione alia storia delle lingue indeuropee (Roma). Giuglea, G.
1923 Crâmpeie de limbă şi viaţă străveche românească. Elemente autohtone (preromane),
greco-latine, v.-germane, DR 3, 561-628. 1944 Uralte Schichten und Entwicklungsstufen in der Struktur der Dakorumănischen Sprache
(Sibiu: Centrul de studii şi cercetări privitoare la Transilvania).
Giuglea, G. şi Ivănescu, Gh.
1959 Un cuvânt românesc de origine dacă: dr. mânzâre, mânzâră, mr. muldzâre, SCL 10, 1,
105-112.
Graur, Al.
1936 Coup d'ceil sur la linguistique balkanique, BL, 4, 31-45.
1961 Recherches sur le substrat du roumain, SC 3, 19-22.
1967 De nouveau sur Particle postpose en roumain, RRL 12, 1, 3—18.
Hasdeu, Bogdan Petriceicu
1873 Istoria critică a românilor. Pământul Ţării Româneşti (Bucureşti: Imprimeria Statului). 1875 Principie de filologie comparativă ario-europee, cuprinzând grupurile indo-perso-tracic,
greco-italo-celtic şi leto-slavo-germanic, cu aplicaţiuni la istoria limbii române. Curs
ţinut la Facultatea de litere şifilosofie din Bucureşti. I. : Istoria filologiei comparative
(Bucureşti: Tip. Thiel & Weiss 138 p.). 1881 Cuvente den bătrâni, III: Istoria limbei române, partea I: Principie de Unguistică
(Bucureşti: Noua Tipografie Naţională), XVI + 160 p. Iliescu, Maria şi Macarie, Liliana
1964 Aspects de I 'evolution syntaxique du genitif et du datif en latin tardifi RRL 9, 4, 437-444.
Ionescu, Adriana
1976 Some remarks about the Romanian suffis -ure, „Resumes CIT", 156-157. Ivănescu, Gh.
1958 Origine pre-indoeuropeenne des noms du Danube, Contributions onomastiques,
Bucarest, 125-137. 1973 Recenzie la 1.1. Russu, 1970, AUI19, 161-167. Mihăilă, Gh.
1973 Paralele lexicale traco-româno-slave, SCL 24, 1, 59—68.
1976 Les attestations les plus anciennes des noms d'origine thraco-dace en roumain, „Resumes CIT", 159. Papahagi, Pericle
1908 Parallele Ausdriicke und Redensarten im Rumănischen, Albanesischen, Neugriechischen und Bulgar is chen, Weigand's Jahresberricht 14, 113 sq.
Pascu, Giorge
1910 Etimologii româneşti (Iaşi: Socec), 80 p.
1924 Rumănische Elemente in den Balkansprachen (Geneve: Olschki), 111 p.
1925 Dictionnaire etymologique macedo-roumain (Bucarest: Cultura Naţională), 189-192. Petrovici, Emil
1930 De la nasalite en roumain. Recherches experimentales (Cluj: Ardealul), 128 p. 1964 Traits balkaniques communs dans les systemes phonetiques du roumain et de
(la voyelle du type a). Die Kultur Sudosteuropas. Ihre Geschichte
Ausdrucksformen (Wiesbaden), 199-206. 1967 Despre uniunile lingvistice (Limbile balcanice şi limbile vest-europene), RS 14,
Philippide, Alexandru
1894 Istoria limbii române. I. Principii de istoria limbii (Iaşi: Tipografia Naţională).
149
\ 'albanais und ihre
,5-11.
1927 Originea românilor. II. Ce spun limbile română şi albaneză (Iaşi: Viaţa Românească). Poghirc, Cicerone
1960a Vocalele rom. ă, alb. e, bulg. h şi oscilaţia a/e în grafia cuvintelor trace, SCL 11, 3, 657-660.
1960b Recenzie la 1.1. Russu, 1959a, SCL 11, 2, 275-283.
1961 La valeur phonetique de Voscilation graphique thrace a / e a la lumiere donnees des
langues balkaniques modernes, SC 3, 33—37.
1962 Particula pronominală -ne în greacă, albaneză şi română (în legătură cu mine, tine,
sine), SCL 13, 4, 491-495.
1963 L 'alternance m/mb/b en thrace et en albanais, LB 6, 97-100.
1967a Considerations sur les elements autochtones de la langue roumaine, RRL 12. 1, 19—36. 1967b O nouă teorie asupra substratului limbii române ? (In legătură cu lucrările lui G. Reichenkron), LR 16, 5, 413-422.
1968 B. P. Hasdeu, lingvist şi filolog (Bucureşti: ES), 245 p.
1969 Influenţa autohtonă, în Istoria limbii române, Academia Republicii Socialiste România,
11,313-365. 1971 Irano-daco-romanica, SAO, 8, 25-28.
1973 Sur les elements de substrat du roumain, „Dacoromania" 1, 197-209.
1976 L'apport des langues balkaniques modernes ă la connnaissance des idiomes thraces, „Resumes CIT", 161-162. Poghirc, Cicerone (Ed.).
1976 Studii de tracologie (Bucureşti: Tipografia Universităţii). Procopovici, Al.
1908 Despre nazalizare şi rotacism (Bucureşti: AAR, (C. Gobi) ), 43 p. Puşcariu, Sextil
1904 Studii şi notiţe filologice, „Convorbiri literare" 38, 461; 39, 50.
1937 Etudes de linguistique roumaine, traduites du roumain â Toccasion du soixantieme
anniversaire de l'auteur (vezi în special La place de la langue roumaine parmi les langues romanes, 1920 ; Essais de reconstruction du roumain primitif 1910; Roumain et roman, 1933) (Cluj - Bucarest: Imprimeria Naţională). 1940 Limba română. I. Privire generală (Bucureşti: FLA), 166-180, 263-272; versiune în germană: Die rumănische Sprache, ihr Wesen und ihre Prăgung. I (Leipzig: Harrassovitz), 1943. Reichenkron, Gunter
1966 Das Dakische (rekonstruiert aus dem Rumănischen) (Heidelberg: C. Winter), 226 p. Riza, Adrian
1971 Concordances lexicales entre elements roumains anciens et elements relevants des aires iranienne et caucasienne, SAO 8, 29-45.
Rosetti, Al.
1924 Etudes sur le rhotacisme en roumain (Paris: Champion) (Bibliotheque de l'Ecole des Hautes Etudes, Sciences historiques et philologiques, fasc. 20), XII + 77 p.
1938 Istoria limbii române. II. Limbile balcanice; 2e ed. 1943; 3e ed. 1961; 4e ed. 1964; Istoria
limbii române de la origini până în secolul al XVIII-lea (vol. II: Limbile balcanice,
203-281) (Bucureşti: EPL), 1968. 1942 Albano-romanica. I. De Vinfluence du grec et du slave meridional sur Valbanais et le
roumain; II. Alb. zâna, zâne, dr. zână «fee»; III Alb.fshat, dr. sat «village», BL 10, 76-86. 1958 Consideraţii asupra uniunii lingvistice balcanice, SCL 9, 3, 303-308. 1961 Chestiuni de metodă, FD 3, 63-66.
1963a A propos de la place du roumain parmi les autres langues romanes, BRPh 2, 2, 125-134. 1963b Sur le traitement des groupes ks, kt dans les langues balkaniques, RESEE 1,1—2, 153-154. 1963c La situation du roumain parmi les langues balkaniques, Slavjanska Filologija 3, Sofia, 171-180.
1964 Remarques sur la phonologic historique du roumain, RRL 28, 2, 205 - sq.
1966 Balcanica. Sur le roum. ă, LB 11,1, 69-70.
1967a Sur la reconstruction du dace, RRL 12, 2, 163-164.
1967b Slavo-romanica, II. Asupra datei rotacismului în limba română şi albaneză, SCL 18, 7, 4-5.
1968 L'apport du latin balkanique et du roumain ă la constitution de la communaute
balkanique, ACIEB VI, 31-39.
1969 Sur les elements autochtones du roumain, Studia albanica 6,1, Tirana, 133-135.
1972a Cu privire la tendinţa înlocuirii infinitivului cu conjunctivul în limba română, SCL 23, 3, 307-308.
1972b Le vocabulaire sud-est europeen de quelques institutions (Communication au XIe Congres international des linguistes, Bologne, 28 aout - 2 sept. 1972), Etudes linguistiques (The Hague - Paris Mouton): 1973, 143-150.
1973 Consideration sur la formation de la langue roumaine, „Dacoromania" 1, 177—182.
1974 Sur le traitement des groupes lat. ct et cs en roumain, RRL 19, 2, 139-140. Russu, Ion I.
1948 Cuvinte autohtone în limba română, DR 11, 148—183. 1959a Limba traco-dacilor (Bucureşti: EA); ed. a IP, 1967.
1959b Contribuţia lui Alex. Philippide la cunoaşterea elementului autohton în limba română, LR, 8, 3, 16-23.
1963a Die Ortsnamen der Balkanhalbinsel in «De Aedificii», RRL 8, 1, 123—132.
1963b Die Beziehungen der rumănischen Sprache zum Albanischen und zum Karpatisch
Balkanischen Substrat, RRL, 8, 2, 253-277. 1965 Le substrat thraco-dace et illyrien dans le processus de Vethnogenese des Roumains,
RRH 4, 5, 887-900.
1968 Limba dacică «reconstruită» din română. In legătură cu cartea lui G. Reichenkron (Das
Dakische rekonstruiert aus dem Rumănsichen, Heidelberg), CL 13, 2, 347-354.
1969 Ilirii. Istoria - Limba şi onomastica - Romanizarea (Bucureşti: EA).
1970 Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez (Bucureşti: EA),
209 p.
1972 Din nou despre substratul românesc (In legătură cu o recenzie), CL 17,1, 185-187.
1973 Die autochtonen Elemente im Wortschatz der rumănischen Dialekte, „Dacoromania" 1,
189-196.
1976 Situation et buts de la recherche linguistique et onomastique thrace, „Resumes CIT", 166-167. Sala, Marius
1970 Contribuţii la fonetica istorică a limbii române (Bucureşti: EA).
1973 Evoluţia grupurilor latineşti ct şi cs în română, SCL 24, 4, 343-356. Sluşanschi, Dan
1976 „Tisa - Timiş - Prahova", „Resumes CIT", 169. Şiadbei, Ion
1934 Problemele vocablarului român comun (Iaşi: Goldner).
1957a Sur l'element latin de Valbanais, „Melanges Oslo" (Bucarest: EA), 63-69.
1957b Aires lexicales dans la Romania Orientale, RL 1, 1, 39-46. Vasiliu, Emanuel
1968 Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne (Bucureşti: EA). Vătăşescu, Cătălina
1976 Les mots illyriens herites en albanais et les elements du substrat du roumain, „Resumes CIT", 172-173. Vraciu, Ariton
1963 Aktual'nye voprosy izucenija substratnyx elementov rumynskogojazyka, LB 7, 119—152.
1964 Rassuzdenija o dako-mizijskov substrate rumynskogo jazyka, LB 8, 1, 15-45. 1966—1967 Sovremennoe sostojanie voprosa o substratnyx elementax rumynskogo jazyka, LB
10, 7,71-107; 11,2,21-56. 1967 Avtoxtonnye elementy rumynskogo jazyka (Sofia), 46 p.
150
151
îo^nu PIecizări în le&ătu™ cu elementul autohton în limba română, TSA 2 42-48 în,? Conslderat11 a™P™ substratului daco-moesian al limbii române, SCSB 301-314 1971a Recenzie la 1.1. Russu, 1970, SCL 22,1, 85-92.
1971b Limba română şi limbile balcanice. Problema substratului, ACILFR XII 2 965-973
iTmne des populations anciennes de la Dacie: 'les
1972 Studii de lingvistică generală (Iaşi: Junimea) 91-124 Vulpe, Magdalena
1963 R^^^o^flcă a construcţiilor cu infinitivul si cu conjunctivul în limba română,
Publicat în limba engleză, în Current Trends in Romanian Linguistics, edited by A. Rosetti and Sanda Golopenfia Eretescu, în „Revue roumaine de linguistique", XXIII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1978, nr. 1-4, p. 367-379
SCHIMBĂRI FONETICE TÂRZII IN ROMANA ŞI ALBANEZĂ
0. în două limbi înrudite prin substrat şi cu alte afinităţi dobândite prin mediul comun în care au evoluat se pot manifesta, târziu, după separarea lor, unele tendinţe identice; de asemenea, cele două limbi pot reacţiona în acelaşi mod la o influenţă comună. Această teză este susţinută cu exemplul unor schimbări fonetice identice din română şi albaneză. Se poate vorbi de o acţiune târzie a substratului ? Aceasta este întrebarea.
1. Unele schimbări fonetice care s-au produs relativ târziu în română, mai ales în aria de vest, au apărut, identice sau asemănătoare, şi în albaneză, în special în graiurile de nord. Se înţelege că aceste modificări sunt independente în fiecare dintre cele două limbi, deşi explicaţia lor este aceeaşi: unele au caracter spontan, altele sunt determinate de o influenţă comună. Cercetarea lor împreună este necesară, fiind vorba de două limbi înrudite prin substrat şi cu o mulţime de alte afinităţi câştigate în evoluţia lor prin mediul balcanic. Faptele pe care le vom urmări mai jos dovedesc că, deşi separate, cele două limbi continuă să dezvolte tendinţe comune şi, mai ales, să reacţioneze la fel la influenţele externe.
2. In ambele limbi există, dialectal, un a posterior (transcris â), dezvoltat dintr-un a accentuat.
în dacoromână, ă apare constant în câteva puncte din Banat1, din Haţeg2 şi din nord-vestul Olteniei. în istroromână, trecerea lui a accentuat la ă are caracter general3 şi s-ar datora, după Puşcariu4, influenţei sârbo-croate.
Pentru dacoromână, trebuie admis că această schimbare fonetică s-a produs nu atât în mod spontan, deci fară o determinare externă, cât mai ales prin aceeaşi influenţă sârbo-croată.
în albaneză, ă (posterior), fie nazalizai, fie oral, apare în graiurile nordice, de tip gheg, din vecinătatea imediată a domeniului croat5. Toţi cercetătorii observă că
1 G. Weigand, Der banater Dialekt, în WJb., III, Leipzig, 1898, p. 231.
2 O. Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915, p. 19-20.
3 După observaţiile lui August Kovacec, Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, 1971, p. 40, apare totuşi şi ă în variaţie liberă cu ă în cuvinte noi, croate sau italiene; cf. şi Matilda Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română, Bucureşti, 1975, p. 192: observaţia o făcuse Puşcariu, Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926, p. 61.
4 Op. cit., p. 6: „prefacerea lui a în ă e încă în curs la istroromâni şi... e probabil că ea e influenţată de graiul localnic al popoarelor învecinate".
5 St. Mladenov, Bemerkungen uber die Albaner und das Albanische in Nordmakedonien und Altserbien, în „Balkan Archiv" I (1925), p. 48, 54, 67, 69; Carlo Tagliavini, Le pariate albanesi di
153
labializarea lui a accentuat este atât de avansată încât atinge stadiul o: omel „ambel", honger „hanger", dhomb „dhamb", s'kom „s'kam", cof9£tf\jov 5jav"6. Este interesantă observaţia lui Emil Lafe7 că labializarea mai pronunţată a lui ă este în funcţie de intensitatea nazalizării.
Se ştie că transformarea lui ă în ă (şi, mai rar, o) caracterizează o mare parte a graiurilor croate de tip cakavian8, din apropierea imediată a istroromânei şi a albanezei de nord. Prin urmare, e foarte probabil ca în română şi în albaneză fenomenul acesta să se datoreze influenţei croate. în sfera aceleiaşi influenţe au fost atrase şi insulele cu ă din dacoromâna de vest.
3. Dentalele t, d urmate de e9 i s-au palatalizat în graiurile din Transilvania, iar în Banat şi în nord-vestul Olteniei au devenit africate: frat'e, frace; verd'e, verde. Palatalizarea dentalelor în stadiul actual e pusă pe seama influenţei maghiare9, iar africatizarea lor e atribuită influenţei sârbo-croate 10. Trebuie observat totuşi că în maghiară t9 dim sunt palatalizate în poziţia lui e9 i.
Africatele primare c, g au devenit, tot în Banat, fricative, s9 z : safă, dulse, plănze9 cu o localizare anterioară faţă de a corespondentelor fricative din Moldova; distincţia aceasta nu are însă nicio valoare fonologică11. Echilibrul fonologie al graiului bănăţean, zdruncinat prin fricatizarea lui c, g (> s, z ), s-a restabilit prin apariţia africatelor secundare c, d.
Pe o mare arie din nordul şi vestul ţării oclusivele palatale k\ g' s-au substituit prin t\ d' şi, în numeroase puncte, chiar prin c, g : of şi oc „ochi", sud'iţ şi sugiţ „sughiţ". Ca şi fenomenul precedent, acesta s-a produs spontan.
Aceste serii de sunete au evoluat aproape la fel în graiurile din nordul Albaniei.
tipo ghego orientale, Roma, 1942, p. 37; vezi şi schiţele monografice asupra unor graiuri albaneze de nord publicate în diverse numere ale revistei „Studime filologjike" de către Jorgji Gjinari, Bahri Beci, Emil Lafe şi alţii.
6Exemple din studiul citat al lui Mladenov; vezi şi C. Tagliavini, L'albanese di Dalmazia, Firenze, 1937.
7 „Studime filologjike" XVIII (I) (1964), nr. 3, p. 112.
8 P. Ivic, Die serbokroatischen Dialekte, I, Haga, 1958; August Kovacec, op. cit., p. 75-76. 9A1. Rosetti, în „Bulletin linguistique" X (1942), p. 123; Ion Pătruţ, Influente maghiare în
limba română, în SCL IV (1953), p. 211-212.
Ion Pătruţ, Contribuţii slave şi maghiare la formarea subdialectelor dacoromâne, în CL III (1958), p. 67, 70; Ion Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române. Bucureşti, 1961, p. 64; la aceeaşi concluzie ajunge şi Victor Iancu, Palatalizarea dentalelor în limba română, Timişoara, 1975, p. 43. Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, Bucureşti, 1970, p. 69, consideră că aria reflexelor â, d, deci Banatul, se cuprinde în aria mai mare a reflexelor dorso-palatale t\ d\ iar „constituirea acestei arii se datoreşte cu siguranţă interferenţei fonice între limbi învecinate, neînrudite între ele". Regretatul savant îşi sprijină cercetarea pe cunoscutele teorii ale lui Weinreich, expuse în Languages in Contact. Findings and Problems, New York, 1953. Vezi şi Gr. Rusu, Probleme de fonetică şi fonologie dialectală, în CL XI (1966), nr. 2, p. 352, care crede că palatalizarea dentalelor nu a fost determinată de nicio influenţă externă.
Emanuel Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968, p. 178 ş. u.
Astfel, dentalele /, d se palatalizează în aceleaşi condiţii ca în Banat, devenind africate, mai ales în graiurile din Dibra12 : tu gerr „tue tjerre", getrin „tjetrin", shgerra „shtjerra", xhe „dje", xhal „djale" etc. (g = [c9 c]; xh = [g, g\).
E probabil că această modificare fonetică să se fi produs şi în albaneză tot sub influenţă sârbo-croată.
Palatalele primare q9 gj = [k\ g'] trec la africate în ghega de nord13 :g,xh= [â9 g] : gen „qen", gi „qS", xhak „gjak", xharpen „gjarper", xhasht „gjashte"14, sau se fricatizează, ca în graiul din Gostivar: sh9 zh = [s, i] : shen „qen", shaf „qafe", zharpen „gjarper"15 şi în multe altele din nord.
Tot în aria de nord se africatizează şi grupurile pj9 bj sau pi, bl: gell „pjell", xher „bjerr", gaka „plaka", got „plot", xhet „biete"16 etc.
4. Fricativa h9 consoană cu articulaţie foarte slabă, a cărei apariţie în română s-ar datora nu influenţei slave, ci substratului17, a suferit modificări identice în română şi albaneză18.
a) h este expresia aspiraţiei vocalei iniţiale în cuvinte de origini diferite: rom. harc9 haripă9 harmăsar9 hăsta, heleşteu9 hodaie; alb. hahu „ahu", harmeshuer, harme9 harushe9 hecni, hoborr9 hunaze.
b) în alte cazuri, fenomenul este invers, adică h iniţial sau intervocalic dispare: rom. aiduc9 arfă9 artie9 oţ9 maala9 moor9 paar9 Miai\ alb. a „ha", ana „hana", arroj „harroj", eq „heq", ko „kohe", saat „sahat", sho „shoh". în albaneză,
19
h rezistă cel mai bine în cuvintele de origine turcă .
c) La finală sau în silabă finală, h e înlocuit prin/: rom. burduf, marfă, praf9 stuf9 vârf; alb. gheg (mai frecvent la verbe): dersif9 glufe, nifem9 shof. în română procesul este vechi şi general (totuşi, reg. prah9 prav9 prau)9 iar în albaneză e caracteristic dialectului gheg20. E interesant de observat însă că în unele graiuri
12 Bahri Beci, în „Studime filolog]ike" XVIII (I) (1964), nr. 4, p. 146.
13 Eqrem Qabej, Per historine e konsonantizmit te gjuhes shqipe, în „Buletin i Universitetit Shteteror te Tiranes" II (1958), p. 31, distinge africatele palatale în ghega de nord-vest şi africatele mediopalatale în ghega de est şi de nord-est.
14 St. Mladenov, op. cil, p. 48, 54, 68; vezi şi Tagliavini, L'albanese di Dalmazia, Firenze,
1937.
15 St. Mladenov, op. cit., p. 63.
16 Bahri Beci, loc. cit, p. 145-147.
17 Gr. Brâncuş, Originea consoanei h din limba română, în SCL XII (1961), nr. 4, p. 471-477; Emanuel Vasiliu, op. cit., p. 118; C, Poghirc, în Istoria limbii române, II, Bucureşti, 1969, cap. Influenţa autohtonă, p. 321.
18 K. Cipo, Gramatika shqipe, Tirana, 1949, p. 21, expune toate aspectele evoluţiei lui h în dialectele albaneze. Aria acestor modificări - apariţia lui h ca aspiraţie a unei vocale iniţiale, dispariţia lui h, transformarea lui h înfl v, u etc. - se poate extinde şi asupra celorlalte limbi balcanice: bulgară, sârbo-croată, macedoneană, aşa cum rezultă din studiul lui Victor Vescu, Zajednicke crte u rasvitku glasa h u rumunskom i juznoslovenskom jezicima, în „Balcanica" VI (1975), p. 275-280.
19 K. Cipo, op. cit.,p. 21.
20 Eq. Qabej, op. cit., p. 65.
154
155
tosce şi în ghega de mijloc h devine/numai în grupul ht: i ngroftb iftoft „i ftohte", i nxeft, i preft, i left, me vefte, llaftari21, njifte, rrifte, prefte, shifte etc. Aceasta ar putea fi o dovadă că substituţia lui c prin p în grupul ct (lat. lucta > rom. luptă, alb. lufte) nu s-a făcut direct, ci prin fazele tranzitorii h şif. ct> *ht>ft.
5. Se ştie că opoziţia de forţă r - 7 (forte), care a caracterizat româna comună, s-a defonologizat cu vremea, cei doi r confimdându-se într-unui singur. A dispărut 7 (forte)22. Această opoziţie a avut consecinţe importante pentru evoluţia vocalelor româneşti23. Deşi opoziţia propriu-zisă încetează în epoca primelor noastre scrieri, pronunţarea lui r (forte) se auzea încă la începutul secolului nostru în graiurile din nordul ţării24.
Şi în albaneză există două feluri de r, care, din punctul de vedere al articulaţiei, se disting prin numărul de vibraţii: are „ogor" - arre „nucă", ruaj „păzesc" - rruaj „mă băbieresc", var „atârnă" - varr „mormânt", reze „broască (încuietoare)" - treze „rază"25. Nu ne interesează aici provenienţa celor două feluri de vibrante în sistemul fonetic albnez, ci faptul că aproape în toate graiurile din sudul ţării 7 forte a dispărut. Gjinari26 observă că reducerea lui 7 forte la r este mai pronunţată în graiurile din oraşe: Berat, Korc€, Permet, Vlore, Gjirokaster, precum şi în regiunile Devolli, Dibra, Mallakastra etc. în Dalmaţia este, de asemenea, un singur fel de r. Prin urmare, procesul impunerii lui r simplu apare şi în toscă şi în ghegă. Ca şi în română, r forte este mai rezistent la iniţială absolută.
Am arătat aici doar câteva dintre schimbările fonetice de dată relativ recentă comune românei şi albanezei. Unele s-ar explica prin influenţa comună sârbo-croată, altele ca modificări spontane, independente de la o limbă la alta. Cele explicabile prin influenţă externă au caracter dialectal, iar cele interne, spontane, au caracter general. Numărul concordanţelor de acest fel poate spori mult. De asemenea, pot fi studiate în acelaşi fel inovaţiile datorate altor influenţe vechi (turcă, bulgară, neogreacă), precum şi, în epoca modernă, influenţelor franceză, italiană, latină. Se poate anticipa faptul că, din acest punct de vedere, româna nu prezintă cu nici o altă limbă învecinată atât de multe şi de frapante concordanţe câte are cu albaneza. Trebuie precizat că aceste concordanţe privesc mai ales graiurile româneşti din aria de nord-vest, adică tocmai acele graiuri care şi din
21 J. Gjinari, în „Studime filologjike" XIX (II) (1965), p. 137.
22 Em. Vasiliu, op. cit, p. 57, 135.
23 Marius Sala, Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti. 1970. p. 55: „Deci, într-o perioadă înainte de împrumuturile turceşti, opoziţia dintre /r/-/r (forte) / a dispărut", dovadă fiind faptul că e şi / nu se mai velarizează după r în cuvintele de origine turcă, neogreacă sau romanică. Totuşi, vb. chiori < chior adj., de origine turcă.
24 I.-A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, Bucureşti, 1907, p. 14. între exemplele date, două provin din substrat: cofă, cu r forte (comp. alb. sorre) şi Tată, cu F forte (comp. alb. rrose).
25 Anastas Dodi, Fonetika e gjuhes se sotme shqipe [curs universitar], Tirana, 1970, p.37.
26 Jorgji Gjinari, Dialektologjia shqiptare [curs universitar], Tirana, 1963, p. 41.
punctul de vedere al concordanţelor vechi sunt cele mai apropiate de albaneză. Referitor la albaneză, trebuie spus că asemănările noi se restrâng mai ales la dialectul gheg, care este mult mai inovator decât cel tosc.
Schimbările fonetice care s-au petrecut în cele două limbi nu trebuie explicate numaidecât printr-o acţiune târzie a substratului, ci prin aceea că româna şi albaneza, limbi diferite la origine, dar înrudite prin substrat şi dezvoltate într-un mediu comun, au ajuns să semene foarte mult ca structură fonetică şi, ca urmare, să dezvolte, independent, o mulţime de tendinţe identice şi să reacţioneze în acelaşi fel la influenţele externe.
Comunicare prezentată la al II-lea Congres internaţional de tracologie, Bucureşti, septembrie 1976, „Studii şi cercetări lingvistice", XXVIII, 1977, nr. 3, p. 289-293
156
157
DESPRE EVOLUŢIA LAT. -ulus ÎN ROMÂNĂ
Se ştie că în latina vulgară u neaccentuat s-a sincopat în cuvintele care, cel mai adesea, aveau accentul pe iniţială. Ov. Densusianu are în vedere structura fonetică a cazurilor existente şi formulează chiar o regulă, precizând că dispariţia acestei vocale s-a produs „în cuvintele proparoxitone, când se afla între c, g, p, b şi Z"1. După Meillet, latina acorda o importanţă deosebită silabei iniţiale, ceea ce a determinat modificarea timbrului vocalelor neaccentuate din silaba următoare şi chiar dispariţia lor2.
Din inscripţii şi, mai ales, din Appendix Probi, sunt reţinute exemple ca: facla, oclus, oricla, anglus, coaglum, cingla, veclus (= vetulus), stablum, subla; altele sunt reconstruite: *paricla, * ungla, *poplus. Limbile romanice au moştenit formele sincopate, ca, de exemplu, româna: fache, ochi, ureche, înghiu, cheag, chingă, vechi, staul (dar reg. staur < stabulum, cu u conservat), sulă, păreche, unghie, plop.
Se pot adăuga aici: ăstuia, ascla (rom. aşchie, alb. ashke, ashqe), avunculus (rom. unchi, alb. unq), cauliculus, coliculus (rom. curechî), genuculum (rom. genunchi), musculus (rom. muşchi), peduculus (rom. păduche), renunculus (rom. rărunchi), trunculus (rom. trunchi), tempula (variantă a pluralului tempora), rom. tâmplă, alb. tembla. Aproape toate cuvintele în -ulus, -ula sunt diminutive. După cum se vede, sincopa s-a produs şi în reflexele albaneze.
Dintr-o listă mai bogată de exemple3 se poate observa că singura condiţie foarte importantă privind sincopa lui u este ca acesta să se afle în silabă neaccentuată şi să fie urmat de /; sunt, incidental, şi cuvinte cu sincopa lui u înainte de accent: seclaris, cubuclaris, spectatori4. Forme sincopate se întâlnesc şi la scriitori ca Plaut, Cato, Terenţiu; ele apar în monumente epigrafice de pe toată întinderea Imperiului şi au caracter popular, opunându-se variantelor „corecte", de ex: oculus non oclus (în Appendix Probi). Aşadar, tendinţa spre sincopă, proprie limbii vorbite, e veche în latină.
Prin sincopa lui u neaccentuat au apărut grupuri consonantice (oclusivă + lichidă: cl, gl, pl) existente deja în latină, care s-au păstrat ca atare în limbile romanice, ori au avut o evoluţie specială, de exemplu oculus, oclus > rom. ocVu, ochi, it. occhio, fr. ml, sp. ojo etc.
1 Ov. Densusianu, Istoria limbii române, vers. rom., I, Bucureşti, 1961, p. 67.
2 Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 99.
3 H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960, p. 72-73.
4 Mihăescu, /. c.; vezi şi Philippide, Originea românilor, I, p. 484.
în dialectul aromân sincopa lui u (în general, a vocalelor post-tonice e, i, u) e un fenomen obişnuit, ca în cazul formelor cu articolul -lu: bărbatlu, vetsinlu, luplu, meslu etc.5; ar. sumbru (= sâmbure, din traco-dacă).
Un interes special prezintă cuvintele din română cu u neaccentuat conservat: graur < graulus, ghindură < glandula, lingură < lingula, păcură < picula, singur < singulus, tremur < tremulo. Cătălina Vătăşescu6, într-un articol în care susţine descendenţa latină a alb. vorbulle (< *volvula < volvere «a răsuci, a învârti», din care provine şi rom. volbură), a observat că unele cuvinte în -ulus, -ula s-au păstrat, cu -u- neaccentuat, nu numai în română, ci şi în albaneză: barbuta > rom. barbur, alb. barbull, galgulus > rom. grangur, alb. gargull, grumulus > rom. grumur, alb. grumbull, masculus > rom. mascur, alb. mashkull, pinnula > rom. pănură, alb. pendull, * pitula > rom. pătură, alb. petull, populus > rom. popor, alb. popull, pergula > arom. pergură, alb. pjergulle, *volvula > rom. volbură, alb. vorbulle', lat. / a devenit în albaneză // (velar).
Albaneza e tolerantă, ca şi româna, cu formele nesincopate. Numai în albaneză s-au conservat din latină cuvinte ca: cir cuius > qarkull, famulus > famuli, matricula > ndrikulle, miraculum > mrekull, rotula > rotulle, *rusculum > rrushkull, sacculus > shakull, saeculum > shekull, spatula > shpatull, tegula > tjegull, torculum > torkulle etc.7
Am stăruit asupra situaţiei comparative din albaneză privind formele cu u nesincopat de origine latină pentru a arăta că, foarte probabil, în ambele limbi u neaccentuat s-a menţinut în aceste cuvinte datorită analogiei cu fondul autohton. In sprijinul acestei ipoteze este existenţa unui stoc de cuvinte preromane terminate în -ur(e), cu u neaccentuat în aceeaşi secvenţă sonoră ca în elementele latine: abure, balaure, brusture, fluture, mugure, sâmbure, strugure, viezure, toate acestea fiind substantive masculine. Se pot adăuga femininele mazăre, mătură, negură, scorbură şi adverbul purure. Corespondentele albaneze au aceeaşi caracteristică fonetică pe care o au elementele din latină cu u neaccentuat (rom. -ur(e), alb. -ull(e)): avulle, brushtull, modhulle, *magulle (magule), mugull, netulle, njegull, shtrudhull, thumbull (sumbulle), vjedhulle. Alb. -ulle, corespondentul rom. -ur(e), s-ar explica, cel puţin în cuvintele indigene, ca o transmisiune din iliră, pentru care comp. ilir. -ulo în top. MsrovĂov, Bargula, n. pers. Sabulus*, n. pers. Tatula, Tutuia, etnonime Apuli, Siculi, Siculotae9.
De regulă, -ur neaccentuat, indiferent de segmentul iniţial din care provine, apare numai în elementele polisilabice de origine latină sau traco-dacă: arbure, aur, bour, fagur, faur, fumur, iepure, laur, martur, muscur, nasture, nour, taur, vulture (comp. cu chiabur, cusur, ghiaur, huzur din turcă, dar prapur, din slavă). Excepţiile sunt rare: pădure, secure, feminine.
5 Capidan, Aromânii, p.365 ş. u.; v. şi Puşcariu, Limba română, II. Rostirea, 1959, p.142 ş. u.
6 Alb. -ulle, rom. -ură în cuvinte de origine latină, în „Limba română", XLVIII, 1-2, 1999, p.173-178.
7 Cf. Vătăşescu, /. c.
8 Al. Xhuvani, Eq. ţabej, Prapashtesat e gjuhes shqipe, Tirana, 1962, p. 101, cu bibliografie.
9 1.1. Russu, Ilirii. Istoria, limba şi onomastica - romanizarea, Bucureşti, 1969, p.125.
158
159
Trebuie remarcat şi faptul că atât elementele din latină, cât şi cele din substrat au, cele mai multe dintre ele, variante în -ur şi în -ure, aparţinând la două declinări: arbur şi arbure, iepur şi iepure, nastur şi nasture, viezur şi viezure. La fel se comportă corespondentele albaneze: sumbull şi sumbulle, vjedhull şi vjedhulle; vorbull şi vorbulle etc.
Adrien Taverney10 consideră că există b anumită cronologie a cuvintelor cu -u- păstrat faţă de cele cu -u- sincopat. Cele dintâi ar fi mai târzii; ele ar fi fost create sau au apărut în circulaţie în urma cuvintelor cu sincopa vocalei: „Ils ont ete crees ou remis en circulation apres que lews congeneres avaient perdu leur w" {op. cit., p. 278). Diminutivele în -ulus, -ula ar fi şi ele de dată mai recentă, dacă au putut evita sincopa lui u: „les diminutifs en -ulus, -ula, crees vers la fin de 1'empire ont echappe â cette tendance de contraction, et ils ont garde leur voyelle en roumain d'autant plus facilement que cette langue aime â conserver ses voyelles post-toniques" {ibid.).
E greu de probat că vocabularul latinei dunărene s-a impus în Dacia în forma unor straturi succesive, caracterizate prin deosebiri fonetice. Teza aceasta circula în lingvistica europeană de la sfârşitul secolului al XIX-lea. După părerea noastră, mai probabilă este ipoteza intervenţiei substratului: cuvintele de origine latină cu u neaccentuat conservat au o structură fonetică asemănătoare cu a celor de origine autohtonă. Comparaţia cu albaneza susţine această ipoteză.
Aşadar, caracteristica românei „de a păstra vocalele post-tonice", mai exact, vocala u din -ulus, e dată de imboldul substratului.
Floarea darurilor. In memoriam Ion Gheţie, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti", Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 55-57
10 Phonetique roumaine: le traitement de tj et du suffixe -uium, -ula en roumain, în „Etudes romanes dediees â Gaston Paris", Paris, 1891, p. 275-278, citat şi de O. Densusianu, op. cit., p.67.
TENDINŢE LATINE ŞI AUTOHTONE LA ORIGINEA UNOR PARTICULARITĂŢI ALE LIMBII ROMÂNE
0. O serie de tendinţe fonetice şi gramaticale, care apar în fază incipientă încă din latină, au continuat să se dezvolte în română în mod sistematic. Inovaţiile acestei evoluţii poartă amprentă latină. De multe ori acestea sunt susţinute de influenţa substratului autohton. Se pot considera din acest punct de vedere fenomene de felul acestora: absenţa sincopării lui u neaccentuat în sufixul -ulus, -ula (lat. singulus > rom. singur, comp. brusture, alb. brushtull, din substratul traco-dac); reorganizarea genului neutru; dezvoltarea construcţiilor prepoziţionale în flexiunea nominală; sincretismul genitivului cu dativul; postpunerea articolului definit; dezvoltarea declinării întâi şi a conjugării cu -a la infinitiv; construcţiile analitice ale numeralului cardinal; clasa de adjective cu trei forme (tipul bonus); sistemul ternar aladverbelor demonstrative în funcţie de cele trei persoane {aici -aci - acolo) etc. Toate aceste fenomene, care particularizează româna în raport cu celelalte limbi romanice, reprezintă, la origine, tendinţe de dată latină susţinute, adesea, foarte probabil, de acţiunea substratului.
1. în definiţia genealogică a limbii române dată de Al. Rosetti se precizează că „limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre"1. Se reţine de aici faptul că esenţa latină a limbii a fost conservată cu fidelitate de la origini până astăzi.
Deşi a fost sortită să evolueze izolat, într-o zonă cu vecinătăţi nonromanice, româna şi-a păstrat neatinse structurile ei primare. Apropierile de limbile balcanice nu au alterat raporturile de filiaţie dintre română şi latină. Nici trecerea de la o fază de evoluţie la alta nu a fost marcată de schimbări ale caracterului latin al limbii. Unitatea în spirit latin s-a conservat şi la nivelul dialectelor, cu toate că acestea, desprinse din româna comună, s-au dezvoltat la distanţe mari unele de altele. Inovaţiile prin care se individualizează calitativ româna sunt ele însele determinate de tendinţe care se manifestă în latină. Chiar împrumuturile din perioada modernă, în procesul de „europenizare" a românei (sau, cum spunea Meillet încă din 19162, de „relatinizare" a ei), au fost acordate cu spiritul latin al limbii. Modificările pe care le-a suferit româna, ca structură, s-au petrecut în sensul unei continue reorganizări în cadrul general al tipului latin. Aceste transformări survenite în
1 Al. Rosetti, Istoria limbii române, I. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea, ediţie definitivă, Bucureşti, EŞE, 1986, p. 75.
2 A. Meillet, Linguistique historique et linguistique generale, Paris, Champion, 1965, p. 313.
160
161
dezvoltarea limbii pot fi urmărite (şi trebuie urmărite) până la nivelul ei latin, mai cu seamă că ele s-au produs, în multe cazuri, prin interacţiunea compartimentelor limbii. Reţinem aici formularea generală a lui Al. Graur; „Elementele esenţiale [ale structurii românei] sunt moştenite din latină, iar modificările aduse acestora rezultă, în cea mai mare parte, din influenţele reciproce ale compartimentelor limbii, deci au fost cauzate de factori interni"3.
Elementele sporadice sau întâmplătoare în latină trebuie cercetate din perspectiva importanţei pe care o capătă în evoluţia lor: „Ceea ce apare sporadic în latineşte se dovedeşte a fi un element de transformare structurală dacă vedem că în limbile romanice a căpătat importanţă"4.
Trebuie precizat însă că aceşti „factori interni" sunt, de fapt, forme de manifestare ale specificului latin al limbii. Ideea că tendinţele din latină reprezintă punctul de plecare al modificărilor la nivelul general romanic e subliniată şi de Marius Sala: „In explicarea evoluţiei romanice (deci şi a românei) preferăm să pornim de la tendinţe atestate în latină [...] înainte de a apela la influenţe externe"5. Trebuie precizat că, de regulă, tendinţele latineşti la care ne referim sunt exprimate prin exemple puţine, prin urmare lipsite de forţa de a se dezvolta. De aici presupunerea noastră că, în cazul românei, ele au putut fi favorizate şi dezvoltate, cel puţin în unele cazuri, de acţiunea substratului carpato-balcanic.
In continuare, vom ilustra aceste idei cu exemple diferite din fonetica şi gramatica istorică românească.
2. Se ştie că u neaccentuat s-a menţinut în cuvinte ca: barbulus, favulus, gqlgulus, graulus, grumulus, lingula, masculus, picula, pinula, pitula, singulus, turbulus, volvula; rom. barbur, fagure, grangur, graur, grumur, lingură, mascur, păcură, pănură, pătură, singur, tulbure, volbură6. E posibil ca absenţa sincopării lui u să fi fost sprijinită de sufixul preroman pe care îl avem în cuvinte de felul: abure, balaure, brusture, măgură, mugure, sâmbure, strugure, viezure, care presupun la origine un suffix -ulo şi o normă accentuată identică cu a cuvintelor latineşti înşirate mai sus. De observat că şi corespondentele albaneze ale cuvintelor româneşti din substrat conservă pe u neaccentuat: avull, brushtull, mugull, thumbull, vjedhull şi chiar în împrumuturile latine identice cu cele moştenite în română: galgull, grumull, mashkull, turbull, vorbull etc. Româna se grupează cu albaneza chiar şi în cazurile de sincopare a lui u neaccentuat: astulla a dat în română aşchie şi în albaneză ashke, iar avunculus a devenit unchi, respectiv ung etc.7
3. Foarte probabil că sub influenţa substratului s-au putut menţine şi unele trăsături gramaticale pe care latina populară avea tendinţa să le elimine. De exemplu, latina avea tendinţa să suprime genul neutru contopindu-1 cu masculinul şi, în unele cazuri, cu femininul. După părerea noastră, acest gen a fost „salvat"
3 Al. Graur, Evoluţia limbii române. Privire sintetică, 1963, p. 33.
4 Idem, O privire sintetică asupra evoluţiei limbii latine, în LR, XIII, 4, 1964, p. 345.
5 Marius Sala, De la latină la română, Bucureşti, 1998, p. 12.
6 Alte exemple la Puşcariu, Limba română, I, 1940, p. 187; id., II, 1959, p. 143 ş. u. Vezi pe larg în acest volum, Despre evoluţia lat. -ulus în română.
prin intervenţia substratului, păstrându-se însă specificul morfologic latin al genului. Desinenţa de plural -ora, mai exact -{or)a (rom. -ure, -uri), iniţial la substantive în -us (frigora, pectora, tempora, după care şi locora, campora), care a căpătat o mare extindere, şi, de asemenea, acordul la plural cu adjectivul feminin, cerut mai întâi de plurale ca folia, fraga, frondia, ostia, templa, sunt trăsături gramaticale definitorii ale neutrului. Acestea au apărut, incidental, chiar în latină, dar nu ar fi rezistat şi nu s-ar fi generalizat în afara acţiunii substratului. Dovada o constituie prezenţa în albaneză a neutrului constituit întocmai ca cel românesc, precum şi absenţa acestui gen din limbile romanice occidentale. Desinenţele de plural sunt mai întâi -ă (*scaună) şi *-wra (*timpură), substituite ulterior prin -e (şi -ure) proprii femininelor: scaune, timpure {timpuri, cu -/, tot desinenţă de feminin).
4. In latina populară există tendinţa de a se dezvolta construcţiile cazuale cu prepoziţii, care exprimă raporturile sintactice cu mai multă precizie. Aceste construcţii capătă o mare extindere în româna populară. De exemplu, dativul cu la corespunde în latină unei construcţii cu ad: Hune ad carnifîcem dabo „Pe acesta îl voi da la călău" (= călăului) la Plaut8. La fel, genitivul cu ad ori cu de: membra ad duos fratres „membrele a doi fraţi" (inscripţie din Gallia)9; dimidium de praeda „jumătate de (din) pradă"10. Ad e întâlnit însoţind şi nume de locuri: Ad Malum (localitate în Moesia Inferioară), Ad Silvam etc.11, întocmai ca la + n. top. din română. Româna populară excelează în construcţii cu a, la, de, de la cu valorile genitivului ori ale dativului: mamă a doi copii', acoperişul la (ori de la) casă, în afund de pădure, dă la vite (= vitelor) etc. Construcţiile de acest fel sunt frecvente şi în limba veche12.
în latina populară genitivul sintetic coexistă cu cel exprimat prin construcţii prepoziţionale. Situaţia aceasta se continuă în română.
Formele cu prepoziţii apropie genitivul de dativ, ceea ce concordă cu sincretismul formelor sintetice ale celor două cazuri, în care predominant este genitivul.
Menţinerea formelor omonime de genitiv-dativ la singularul femininelor trebuie explicată printr-un impuls intern datorat aceluiaşi enigmatic substrat. Dovada a furnizat-o Hasdeu: acelaşi sincretism originar în albaneză: o fată - unei fete, alb. nje vajze - {e) nje vajze, cu opoziţia desinenţială ă: e (alb. e: e).
5. Româna este singura limbă romanică în care se menţine vocativul în -e al masculinelor de declinarea a Il-a. Poziţia acestei desinenţe se întăreşte prin ataşarea ei la formele articulate: băiete şi băiatule; după modelul băiat-băiete s-a format şi băiatul - băiatule. Prin analogie cu forma articulată de singular s-a impus şi la plural -lor. Sincretismul genitiv - dativ la masculin şi feminin a impus pe -lor şi la
81. Fischer, Latina dunăreană, 1985, p. 86. 9 Ov. Densusianu, ILR, I, p. 120. 101. Fischer, op. cit., p. 86.
11 H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, 1960, p.157, 172.
12 Cf. Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, 1970, p. 254-255.
162
163
vocativul feminin: fetelor, prin intermediul unei structuri apoziţionale. Aşadar, româna se caracterizează printr-un sistem cu trei cazuri menţinute din latină sub influenţa substratului13.
6. Articolul are rolul de a particulariza numele, este un individualizator al obiectului. Funcţia aceasta a urmat să o îndeplinească iile, a cărui poziţie a fost determinată de topica adjectivului. în latină, topica adjectivului era liberă, ceea ce a permis preferinţa pentru una sau alta dintre cele două posibilităţi ale articulării (encliză în Orient, procliză în Occident). S-a observat că în Peregrinatio Aetheriae (sec. IV-V) iile este situat în urma substantivului în aceeaşi proporţie ca şi înaintea acestuia: montes Mi şi //// montes „munţii, munţii aceia"; per valle Ula „pe valea (aceea)"; iuxta locum ilium „lângă locul (acela)"; speluncam illam „peştera aceea" (exemplele la Fischer, op. cit, p. 56). în Itala: adducite vitullum Uium saginatum „ aduceţi viţelul cel îngrăşat"14.
In astfel de contexte iile nu este articol propriu-zis, ci numai un pronume anaforic, un deictic, deci se află pe treapta primară a articulării, sfârşind prin a se ataşa la substantiv ca morfem de individualizare a acestuia. Se ştie că în traducerile creştine din greacă construcţiile cu articol sunt redate prin construcţii cu iile.
Postpunerea în română a fost influenţată de idiomul autohton, în care, foarte probabil, prevala topica substantiv + adjectiv, ca în albaneză. în perioada latină, albaneza poseda articol postpus15. Această normă sintactică e cunoscută şi altor limbi europene, prin urmare, nu este exclus ca ea să fi caracterizat şi idiomurile preormane din nordul ariei balcanice.
7. Româna continuă tendinţa latinei de a dezvolta inventarul concret al declinării I. Se ştie că substantivele de declinarea a V-a, o declinare slab reprezentată şi cu flexiune incompletă, trec de timpuriu la declinarea I, româna moştenind formele noi, în -a: facia (cl. facies) „faţă", glacia (cl. glacies) „gheaţă", scabia (cl. scabies) „zgaibă". Chiar zi, de la dies, cu o evoluţie fonetică greu de explicat, îşi reface o variantă analogică în -ă (raportată la forma cu articol definit): ziuă {până în ziuă, spre ziuă etc.).
Aceeaşi particularitate se poate observa la femininele în -ea, de la etimoane cu // în radical, de tipul stea, mărgea (lat. stella, margella): steaua (în aromână şi în graiul din Banat). După acest model se orientează şi elementele de origine turcă în -â: basma, cişmea, saca refăcute în basmaua, cişmeaua, sacaua; la fel cele intrate mai târziu din alte limbi: sandauă, salteaua etc.
Dintre substantivele de declinarea a IV-a, numele animate nurus şi socrus trec la declinarea I: nura, socra, de unde rom. noră (şi varianta etimologică noru, în construcţii cu posesive: noru-mea), soacră. Declinarea I, proprie femininelor, pune mai bine în lumină distincţia de sex. Şi manus, de unde rom. mânu, mânule (sec. al XVI-lea), mănuri (prin Transilvania), se orientează spre declinarea I: mână.
Vezi şi Poghirc, în Substrate und Superstate in den romanischen Sprachen, hg. Reinhold Kontzi, Darmstadt, 1982, p. 294.
14 Al. Rosetti, op. cit., p. 160; v. şi Densusianu, op. cit., I, p. 122. Amănunte şi bibliografie la Shaban Demiraj, Gramatika historike e gjuhes shqipe, Tirana, 1985, p. 329 ş. u.
Sunt şi alte substantive de declinarea I care, iniţial, aparţin celorlalte declinări, în special celei de a IlI-a: cenuşă < lat. *cinusia (cl. cinis şi cinus), cânepă < lat. * cânepa (cl. cannabis), cireaşă < ceresia (cl. cerasus), falcă < lat. * falca {cl.falx, -cis > falce; e posibil ca falcă să se fi refăcut după pl. fălci), fragă < lat. fraga (cl. fragum), frunză < XdX.frondia {cl.frons, -dis), pară < lat. pira (pl. n. al lui pirum), devenit sing. fem. încă din latina inscripţiilor, poamă < lat. poma, pl. lui pomum (comp. şi alb. perne).
Cazurile de refacere târzie a variantelor de singular în -ă sunt frecvente: ghindă (de la ghinde < lat. glans, -dis), grindină (de la grindine < lat. grando, -inis), junincă (în loc de junince < lat.junix, -icem), nară (în loc de nare < lat. naris, -em); v. rom. arome (< lat. aeramen) a devenit aramă; coexistă legume {< lat. legumen) şi legumă, funingine {< lat. fuligo, -inem) şi funingină, margine {< lat. margo, -inem) şi margină, pecingine {< lat. petigo, -inem) şi pecingină, salce, salcie {< lat. salix, -icis) şi salcă, secere {< lat. sicile) şi seceră, soarte {< lat. sors, -tis) şi soartă etc. Tendinţa de încadrare la declinarea I în -ă atinge şi fondul neologic: imagină, origină în loc de imagine, origine.
Etimologic sunt de declinarea I, în -ă, şi substantive de felul: femeie (lat. familia), foaie {lat. folia, pl. n. al lui folium), gingie (lat. gingiva), leşie (lat. lixiva), moare (lat. muria), muche (lat. mutila), pereche (lat. paricula), ploaie (lat. pluvia), râie (lat. aranea), unghie (lat. unguld), ureche (lat. auricula, oricld), vie (lat. vinea). La acestea se adaugă elemente de origine slavă de felul: nevoie (sl. nevolja), sabie (sl. sablja), voie (sl. volja) etc. Vocala -e de la finală este rezultatul unei simple adaptări fonetice a lui ă la palatala de la finala radicalului. Varianta cu ă realizat ca e după consoane de timbru palatal ne întâmpină şi în graiuri: grije, plaje, mătuşe, uşe etc.
Prin atracţia declinării în -ă se explică şi încadrarea la aceasta a neutrelor slave în -o de felul: cudo, greblo, gărlo, kolivo, okno, ruho, sito, slovo, stavilo, stiklo, tocilo, vedro devenite în română: ciudă, greblă, gârlă, colivă, ocnă, rufă, sită, slovă, stavilă, sticlă, tocilă, vadră. Se impune, deci, o caracteristică flexionară de tip latin.
în sfârşit, notăm şi faptul că imensa majoritate a femininelor neologice au fost integrate la declinarea I în -ă: bancă, operă, seră, stradă etc.
Prin urmare, o tendinţă, surprinsă ca timidă în latină, se dezvoltă şi însoţeşte evoluţia românei până în zilele noastre. Foarte probabil, trebuie să vedem şi aici concursul acţiunii substratului.
8. Numeralul de tipul unsprezece trebuie pus în legătură cu construcţiile analitice existente în latina vulgară şi chiar la unii scriitori clasici ca Caesar şi Titus Livius16: decern et septem (it. dicia-sette, fr. dix-sept), decern et octo, decern et novem11. Sub influenţa substratului, construcţia unitate + element de relaţie + decern s-a generalizat de timpuriu în romanitatea balcanică, deci tendinţa latină
16 Cf. Istoria limbii române, I, Academia Română, 1965, p. 65.
17 Cf. H. Mihăescu, op.cit., p. 138; Văănănen, Introduzione al latino volgare, Bologna, 1971, p. 209; ILR, II, 1969, p. 325.
164
165
continuată în română constă în analitismul construcţiei. Să fi fost un calc după slavă (deci, efectuat relativ târziu, către sec. al IX-lea), ar fi fost firesc să se fi păstrat, cel puţin în aromână, unele urme, oricât de slabe, ale numeralului latin undecim, duodecim etc. Prin urmare, e mai potrivit să acceptăm ipoteza că structura unus super decern (super „pe, peste, deasupra") porneşte de la „sistemul crestării pe răboj"18, cunoscut şi astăzi la populaţiile pastorale, după cum va fi fost cunoscut şi la traco-iliri. De adăugat că astăzi numai în această structură spre, ar. spră are, ca şi albanezul mbe (njembedhjete „unus super decern"), înţelesul lat. super „peste, deasupra"19.
9. Cercetarea în sensul arătat aici poate continua cu alte trăsături ale românei care se regăsesc sub forma unor tendinţe în latină.
Se dezvoltă în română, potrivit unei tendinţe latineşti, clasa de adjective cu trei forme de tipul bonus, -a, -um (în română, patru: bun, -ă, -i, -e).
De asemenea, clasa de verbe în -a, tipic latină, devine în româna modernă o caracteristică foarte importantă a procesului de relatinizare a limbii.
Cele două sufixe -ez şi -esc, care caracterizează prezentul unui număr infim de verbe latineşti, devin sufixele cu cea mai mare frecvenţă în română, jucând pe rând rolul dominant în cadrul conjugărilor: -esc în româna veche, -ez în româna modernă.
Pot fi atrase în cercetarea noastră şi fapte de detaliu, care pun în lumină conservarea şi dezvoltarea tendinţelor din latină. De exemplu, sistemul ternar al adverbelor pronominale demonstrative: aici - aci - acolo, în care fiecare termen se raportează la câte una dintre cele trei persoane20, sistem cunoscut şi în aromână şi albaneză21, este, de fapt, „o trăsătură arhaică latină", după cum a arătat Maria Iliescu22: lat. hic, raportat la pers. I, iste „care e lângă tine, e al tău" priveşte persoana a Il-a, iar iile, cu referire la altă persoană decât pers. I şi a II-a23.
In concluzie, precizăm că româna continuă să dezvolte unele tendinţe care apar încă din latină. Uneori, acestea sunt susţinute de intervenţia substratului, ceea ce se poate proba prin comparaţia cu albaneza. De asemenea, caracterul inovaţiilor din evoluţia limbii române poartă amprenta latină. „Cunoaşterea tendinţelor de dezvoltare ale latinei oferă punctul de plecare cel mai potrivit pentru cercetarea evoluţiei ulterioare a limbii care s-a transformat cu timpul în limba română"24.
Actele celui de la IV-lea colocviu al Catedrei de limba română (25-26 noiembrie 2004% Bucureşti, 2005, p. 697-702
18 între alţii, I. Fischer, op. cit., p. 105.
19 Pentru limba veche, v. DLR, s. v.
20 Cf. Florica Dimitrescu, în Recueil d etudes romanes, Bucureşti, 1959, p. 291.
Vezi Brâncuş, Concordanţe lingvistice româno-albaneze, Bucureşti, 1999, p. 18-19. 22 în „Arhivele Olteniei", I, serie nouă, 1981, p. 253.
Cf. Istoria limbii române, I, Academia Română, 1965, p. 148. 24 Al. Graur, art. cit. din LR, XIII, 4, 1964, p. 345.
O CONCORDANŢĂ GRAMATICALĂ ROMÂNO-ALBANEZĂ: MODUL SUPIN
Se ştie că dintre toate limbile romanice numai româna posedă un mod nepersonal denumit supin. Valorile acestui mod sunt cumulate în Romania occidentală de către infinitiv. Faptul că supinul există numai în dacoromână (nu şi în dialectele româneşti din sudul Dunării) a dus la idei diferite în ce priveşte originea lui. Astfel, unii învăţaţi consideră că s-ar fi păstrat din latină1 cu valoare de substantiv verbal2, adică pasibil de determinări proprii substantivului şi de determinări proprii verbului. Ideea că româna ar continua supinul latinesc se susţine greu. în latina clasică supinul era folosit rar, iar în latina populară târzie e înlocuit cu infinitivul3. Cercetările privitoare la latina orientală nu îl semnalează. Pe de altă parte, valorile supinului românesc nu coincid decât parţial cu ale supinului latinesc. Mod cu flexiune nominală, deci substantiv verbal, supinul nu avea forme decât pentru acuzativ, dativ şi ablativ şi se folosea pe lângă verbele de mişcare arătând scopul acţiunii (Eo venatum - „merg la vânat") sau pe lângă diverse adjective (ex.facilis dictu - „uşor de zis"). în română, supinul, ca verb, e însoţit de o prepoziţie (de, la, pentru), are mai multe valori şi apare şi în situaţii necunoscute în latină. în sfârşit, în dialectele româneşti sud-dunărene, un mod supin propriu-zis nu există. Toate acestea ne îndreptăţesc să considerăm că supinul din română nu continuă pe cel latinesc şi că, foarte probabil, a apărut târziu pe teren românesc, ca o consecinţă a tendinţei de dispariţie a infinitivului.
Mulţi cercetători afirmă că supinul românesc este, la origine, un participiu substantivat. Matilda Caragiu-Marioţeanu, care a publicat un studiu4 consacrat special acestei probleme, consideră că procesul substantivării participiilor porneşte de la verbele intranzitive. „Odată creată în limbă posibilitatea de a se forma substantive abstracte verbale, din participiile foarte numeroase (75%) ale verbelor intranzitive (de ex. mers, râs, păşit, răspuns etc. nu sunt folosite şi ca adjective, n. n.), extinderea procedeului şi la celelalte categorii de participii nu mai necesită o explicaţie" (/. c, p. 36). Concluzia autoarei este că „supin nu există în limba română. Aşa-zisul supin este un substantiv verbal, de origine participială, care
1 Cf. C. Grandgent, Introduzione alo studio del latino volgare, Milano, 1914, p. 65; W. D. Elcock, The Romances languages, London, 1960, p. 110.
2 Cf. Ed. Bourciez, Elements de linguistique romane, Paris, 1946, p. 271.
3 Cf. C. H. Grandgent, op. cit., p. 65; O. Riemann, Syntaxe latine, Paris, 1935, p. 518.
4 Moduri nepersonale, în „Studii şi cercetări lingvistice", XIII (1962), 1, p. 29 şi urm.
166
167
denumeşte acţiunea ca un infinitiv lung sau ca alte substantive verbale (postverbale sau derivate cu sufixe de la alte teme verbale)" (/. c, p. 37)5.
După părerea noastră se pot distinge trei valori ale supinului din limba română: 1. valoarea de substantiv propriu-zis denominativ al acţiunii verbale: (la, pentru, de) culesul porumbului. Substantivul poate fi articulat, iar ca determinări nu poate primi decât un atribut. El este echivalent ca sens cu infinitivul substantivat (cu legerea porumbului); 2. valoarea de substantiv-verb: cal d e furat, ne poftiră la scăldat, era la spălat, de om or ât, nu l-a omorâtjupanul, îl chemase pentru scuturat6. în aceste exemple, supinul este comutabil cu o construcţie verbală personală: cal care este furat, ne poftiră să ne scăldăm, era ca să spele, ca să-l omoare, nu l-a omorât jupanul, îl chemase să scuture. Dar, pe lângă valoarea de verb, supinul posedă, în astfel de exemple, şi pe aceea de substantiv, căci denumeşte acţiunea. Prin comutare, eventualele determinări ale supinului rămân neschimbate, de ex.: penfru spălat rufe, ca să spele rufe. Această dublă valoare este cunoscută şi la infinitivele substantivate (de ex. ne cheamă la scăldare); 3. Valoarea de verb: nici de păscut gâşte nu eşti bun, merge 1 a secerat grâul, e greu de spus lui Ion, este de făcut, avem de vorbi t. Cu această valoare supinul poate primi un complement direct (şi indirect) sau poate fi determinat de un adverb; se construieşte şi cu verbe care arată necesitatea şi posibilitatea (a fi, a avea) sau cu construcţii verbale impersonale (e uşor, e greu). Cu funcţiune de verb propriu-zis, infinitivul lung nu mai este folosit astăzi. Prin urmare, din acest punct de vedere nu se mai poate vorbi de o echivalenţă între participiul substantivat şi infinitivul lung.
Părerile acestea în legătură cu valorile supinului românesc nu diferă, în esenţă, de cele expuse în Gramtica limbii române, I, ed. a Il-a, 1963, Editura Academiei, p. 233-234. Faţă de aceasta, recunoaştem la supin, ca de altfel şi la infinitivul lung substantivat, şi o valoare de substantiv-verb, intermediară între cea de substantiv şi cea de verb.
Deci, funcţiunea de verb a supinului din română nu poate fi contestată. Este adevărat că, la origine, supinul este un participiu substantivat. Dar substantivarea participiului, fie direct, fie prin intermediul adjectivului, nu este o caracteristică a limbii române, pentru că procedeul ca atare poate fi întâlnit în diverse limbi. Problema care se pune în mod particular pentru română şi, după cum vom vedea, şi pentru albaneză, este de ce acest substantiv de origine participială a ajuns să capete funcţiune verbală, primind compliniri proprii verbului.
Kr. Sandfeld7 şi Al. Philippide8 au remarcat analogia cu albaneza în ceea ce priveşte unele forme şi funcţiuni ale supinului românesc. în ce măsură se poate
Vezi obiecţiile lui M. Gabinschi, Referitor la supin în cadrul modurilor nepersonale, în „Limba şi literatura moldovenească", an. VII, 1964, 1, p. 46 şi urm.
6 Exemplele în Gramatica limbii române, I2, Editura Academiei, 1963, p. 232.
7 Kr. Sandfeld, Rumcenske studier, I, Copenhaga, 1900, p. 63 şi urm.; Idem, Linguistique balkanique, Paris, 1930, p. 131.
8 Al. Philippide, Originea românilor, II, Iaşi, 1927, p. 610 şi urm.
vorbi de existenţa unei concordanţe româno-albaneze din acest punct de vedere ne străduim să arătăm în cele ce urmează.
în nicio gramatică albaneză nu se vorbeşte de un mod supin, ci numai de infinitiv. Acesta este alcătuit, după cum vom vedea, întocmai ca supinul românesc, cu care concordă şi ca funcţiune. Două sunt formele principale de infinitiv albanez, alcătuite pe baza participiului: 1. tipul me punue - „a munci", cunoscut numai în dialectul gheg şi 2. tipul per te punuar - „de muncit", caracteristic toscăi (gheg per te punue este creat, probabil, prin analogie cu tipul tosc).
Mai există două feluri de infinitiv formate tot din participiu, dar precedat de o prepoziţie (?) pa sau me\ 1. pa punuar, pa punue - „fară a munci" (ex. iku pa lajmeruar - „plecă fară a anunţa", lit. „plecă fără anunţat")9; 2. me te punuar (de obicei în propoziţii temporale în raport de anterioritate, de ex. me te hyr'e, foii „sowie er eintrat, sprach er")10.
Formele de infinitiv me punue şi pa punuar (pa punue) sunt greu de explicat. Al. Xhuvani, autor al celui mai recent studiu11 asupra infinitivului albanez, consideră că această limbă a avut cândva un infinitiv sintetic exprimat printr-o formă de participiu, pe care însă l-a înlocuit cu vremea printr-un infinitiv „perifrastic" (me + participiu). O urmă a acestui infinitiv străvechi s-ar putea vedea în construcţia cu verbul impersonal duhet „trebuie"12: duhet bâ (tosc: duhet bere) „trebuie făcut". Explicaţia propusă nu ţine seama însă de deosebirea mare de sens dintre cele două moduri: participiul (punuar, punue) are, de regulă, înţeles pasiv, iar infinitivul (me punue, pa punuar sau pa punue), înţeles activ. Este interesantă însă observaţia că infinitivul perifrastic me punue, caracteristic astăzi dialectului gheg, a fost general în albaneza comună. în sprijinul acestei păreri, emise înainte doar ca o ipoteză, Al. Xhuvani13 citează numeroase exemple de infinitiv format din participiu precedat de me din tosca secolului al XIX-lea. De aici se trage concluzia că procedeul exprimării infinitivului printr-o construcţie participială cu prepoziţie a fost general în albaneza comună.
Infinitivul alcătuit din me + participiu (me punue „a munci"), folosit cu valorile infinitivului din limbile romanice, germanice etc., a fost comparat de Sandfeld14 cu infinitivul românesc, care, ca şi cel albanez, este însoţit de o prepoziţie (comp. rom. a mânca cu fr. manger). De observat însă că în albaneză prepoziţia apare întotdeauna în componenţa infinitivului (cu excepţia construcţiilor de tipul duhet bere, do bere „trebuie făcut", dacă în aceasta trebuie văzut într-adevăr un infinitiv propriu-zis), pe când în română există unele situaţii, totuşi rare, când infinitivul nu este însoţit de prepoziţie (de ex. ştiu cânta, pot cânta, are ce mânca, are unde dormi).
9 Ar exista o legătură cu formaţiile negative paralele din română de felul: neanunţat, necules etc.
10 Dr. Pekmezi, Grammatik der albanesischen Sprache, Wien, 1908, p. 195.
11 L 'inflnitifen albanais, „Lingua Posnaniensis", VIII, Poznan, 1960, p. 66 şi urm.
12 Cf. Norbert Jokl, „Litteris", IV, p. 207.
13 Op. cit., p. 68.
14 Linguistique balkanique, Paris, 1930, p. 131.
168
169
Tipul de infinitiv per te punuar este însă cel care ne interesează în mod deosebit în comparaţia cu supinul românesc. Acest tip de infinitiv, format din substantivul participial de genul neutru, în cazul acuzativ (te punuar) şi precedat de prepoziţia per „de, pentru", este caracteristic toscăi15, deci dialectului care a pierdut infinitivul propriu-zis (de tipul me punue, cunoscut în ghegă). Morfologic şi sintactic, acest infinitiv albanez coincide întru totul cu supinul românesc. Cele trei valori (substantiv, substantiv-verb, verb) pe care le-am distins la supinul românesc se regăsesc aidoma la infinitivul albanez de tipul per te punuar „de muncit". Folosit fară prepoziţie, el este substantiv propriu-zis, denumind o acţiune: te punuarit „lucratul", te ngrenet „mâncatul", te dalet „ieşitul" etc., având însă, în toscă, regimul verbelor (sunt determinate de un complement direct: te goditurit mur „lovitul peretelui", cu subst. mur în cazul acuz. ob. direct), iar în ghegă regimul substantivelor (sunt determinate de atribute: te goditurit e murit „lovitul peretelui", cu e murit în cazul genitiv. Se observă că cu această valoare apare, ca şi în română, cu formă articulată). Şi în albanistică s-a susţinut părerea că acest substantiv s-ar fi creat fie direct din participiu, fie din adjectiv de natură participială.
Pare mai adevărată cea de a doua ipoteză, pentru că numai astfel se poate explica articolul proclitic: te menduarit „gânditul" (Se ştie că adjectivele albaneze comportă de regulă un articol proclitic: i mire „bun".) Tot la genul neutru, deci cu articolul proclitic te, au intrat şi adjectivele calificative substantivate, de tipul te naltet „înaltul" (cerului), te gjatet „lungul" (drumului), te gjeret, te gjânet „largul" (mării) etc. Oprindu-ne încă la valoarea substantivală a formelor de origine participială de tipul te punuarit (rom. muncitul), putem observa că paralela cu româna se extinde şi asupra substantivelor feminine de provenienţă participială. în albaneză, substantivele de origine participială s-au încadrat fie la neutru, fie la feminin, fie la ambele genuri, cu sau fără deosebire de înţeles: e dalme, -ja „ieşita" şi te dalet „ieşitul", e folme,^ -ja „grăita" şi te fole-t sau te folur-it „grăitul", e ngrene, -a „mâncatul" etc.16 în română, participiul s-a substantivat în acelaşi mod. In textele vechi româneşti, există exemple numeroase de substantive feminine de felul: agonisita, ieşita, grăita, ascunsa, porâncita, născuta, sfătuita, arsa, adusa etc.17
Ţinând seama de conţinutul abstract al acestor substantive, integrarea lor la ambele genuri (rom. ieşitul n., ieşita f, alb. e dalmja t, te dalet n.) este pe deplin justificată, pentru că în ambele limbi şi neutrul şi femininul conţin şi substantive abstracte, pe lângă alte categorii de substantive. Din punct de vedere formal însă, explicaţiile pot diferi de la o limbă la alta. Pentru albaneză, chestiunea e mai simplă, pentru că participiul se caracteriza, la o epocă mai veche (şi azi parţial), printr-un e la finală, ceea ce a favorizat încadrarea lui ca substantiv şi la genul feminin, marcat
Construcţia nu este străină nici dialectului din Albania de mijloc (Elbasan), cf. Al. Xhuvani, Studime gjuhesore, Tirana, 1956, p. 211. 16 Al. Xhuvani, op. cit, p. 208.
L-A. Candrea, Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, vol. I. Introducere, Bucureşti, 1916, p. CXCVII şi vol. II (Glosarul, passim); Tetraevanghelul lui Coresi, ed. Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963 (Indicele, passim).
de regulă printr-un e (part. ngrene, subst. feminin e ngrene, -a). în română însă, tipul de substantiv feminin grăita se poate explica pe două căi şi anume fie direct din participiul în -ă (cf. dr. reg. am grăită, arom., mutrită), fie refăcut după pluralul neutrului, dat fiind că marca neutrului la plural se identifică cu a femininului (sg. n. grăitul, pl. grăitele, după care un nou sg. grăita).
în albaneza contemporană, substantivele abstracte verbale de genul neutru, de origine participială (te thenet „spusul") sunt foarte rare faţă de limba textelor vechi, în care frecvenţa lor este neobişnuit de mare. Ele au fost înlocuite treptat cu derivate cu sufixe ca -im, -je etc.: kujtim (= te kujtuaret) „amintire", thenje (= te thenet) „spunere" etc. Când apar deosebiri de înţeles, formele vechi coexistă cu cele noi: te menduarit „gânditul" (ca proces psihic), alături de mendim „gândire" etc. Şi în româna actuală numărul neutrelor de origine participială este mai mic18 decât în limba veche, din cauza apariţiei unei noi categorii de abstracte verbale create din infinitivul propriu-zis (cântare, chemare, dormire etc.) sau, ca şi în albaneză, prin derivare cu diverse sufixe.
Celelalte valori concordante cu ale supinului românesc, de substantiv-verb şi de verb propriu-zis, valori ale construcţiei de tipul per te punuar, pot fi dovedite prin folosirea acestei construcţii în exact aceleaşi situaţii sintactice ca supinul românesc. Exemple: sende per te shitur „obiecte de vândut"; i jap per te ngrene „îi dau de mâncat"; per te punuar, punoj „de muncit, muncesc"; na kane thirrur per te punuar aren „ne-au chemat pentru (la) muncit ogorul"; shkoj ne pazar per te blere digka „merg în târg pentru cumpărat ceva"; / mire per te mortuar „bun de însurat". întocmai ca în română se foloseşte în anumite situaţii specifice, cu verbele me qene „a fi" şi me pase „a avea". Iată exemple în care me qene este întrebuinţat impersonal: eshte pet t'u guditur „este de mirat"; asht per fu vu re19 „este de observat"; ate s'eshte per ta thirrur ne dasem „el nu este de chemat la nuntă"; atij s 'eshteper t'i besuar20 „el nu este de crezut" (lit. „lui nu îi este de crezut").
De remarcat că, în asemenea construcţii, verbul impersonal alb. eshte, rom. este, poate fi înlocuit cu alb. duhet, Upset, rom. trebuie: ate s 'eshteper ta thirrur ne dasem = ai s 'duhet thirrur ne dasem; rom. el nu este de chemat la nuntă = el nu trebuie chemat la nuntă. Modificările sintactice sunt de asemenea identice în ambele limbi: în primul caz, pronumele (alb. ate, rom. el) este compl. direct, iar infinitivul (alb. per te thirrur, rom. de chemat) este subiect; în al doilea caz, pronumele a luat forma nominativului, devenind subiect, iar infinitivul (respectiv supinul) a căpătat forma şi funcţiunea participiului propriu-zis. Infinitivul acesta (alb. per te thirrur, rom. de chemat) poate fi cerut şi de formele personale ale verbului me qene „sl fi"; alb. tije per te vrare, rom. tu eşti de omorât; alb. kjo are s 'eshte per te mbjelle, rom. acest ogor nu este de cultivat. Şi în cazul acesta
18 Faptul acesta se poate constata uşor parcurgând glosarele de care dispunem la unele ediţii de texte vechi româneşti.
19 Al. Xhuvani, Studime gjuhesore, Tirane, 1956, p. 211.
20 Shaban Demiraj, Morfologjia e gjuhes shqipe, pjesa e Il-te (curs litografiat), Tirane, 1961,
p. 240.
170
171
substituirea cu duhet „trebuie", dar cu forme perosnale, este posibilă: alb. ti duhesh vrare, rom. tu trebuieşti omorât.
Trebuie relevată şi construcţia paralelă în cele două limbi, cu me pase (rom. a avea) ca auxiliar de modalitate exprimând necesitatea: kam per te shkruar (gheg: ham me shkrue „am a scrie"), rom. am de scris.
De notat că în ambele limbi acest tip de infinitiv (supin) nu apare după verbe care înseamnă în general „a zice", „a gândi", „a simţi", „a vorbi", „a voi", „a putea"21 (verbe care în latină cer construcţia acuzativ cu infinitiv).
Din cele spuse până aici reiese că aşa-zisul supin românesc este alcătuit, ca şi infinitivul albanez tosc de tipul per te punuar, dintr-un substantiv de provenienţă verbală. Dat fiind faptul că în româna din secolul al XVI-lea, în care infinitivul cu valoare verbală propriu-zisă este larg folosit, supinul ca verb, adică urmat de un complement direct, nu există, e foarte probabil ca apariţia valorii verbale a supinului să fie o consecinţă a procesului de dispariţie a infinitivului (prin substantivare sau înlocuirea lui cu subjonctivul)22.
In aromână, infinitivul cu valoare verbală apare mai rar decât în dacoromână. Unele construcţii cu infinitivul sau cu participiul, notate de Capidan23, sunt însă extrem de interesante pentru problema noastră. Astfel, după verbele va (= vrea) şi lipseşte (din gr. sĂsiy/a Xeinco, comp. şi alb. Upset „trebuie"), ambele impersonale cu sensul „trebuie", poate apărea infinitivul, construcţia fiind echivalentă cu dacorom. trebuie + participiul şi cu alb. duhet sau do, Upset + participiul. Exemple: va scriare una carte „trebuie scris o scrisoare", lipseaşte zburare cu un mastur „trebuie vorbit cu un meşter", lipseaşte ntribare disi easte acasă „trebuie întrebat dacă este acasă". S-ar putea ca ambele construcţii aromâneşti, cu va şi lipseaşte, să fie copiate după cele albaneze corespunzătoare: alb. do bere „trebuie făcut" (do = pers. a IlI-a sg. a verb. dua „vreau", folosită impersonal), Upset bere „trebuie făcut".
In aromână infinitivul poate apărea şi precedat de adv. una cu sens temporal: ună cădeare ş-frânse nărle „îndată ce a căzut şi-a rupt nasul" (comp. şi dacorom. o dată ajuns acasă s-a pus ploaia). In locul infinitivului din această construcţie, se poate întrebuinţa şi participiul, sensul temporal rămânând neschimbat: ună agiumtă aoaţe şi intră tu pâne-V „îndată ce-a ajuns aci a şi intrat în slujba lui"24. Se observă şi aici paralele albaneze perfecte: nje te kenduar telegramin u ngrit e doli „îndată ce a citit telegrama, s-a ridicat şi a ieşit"25. Alb. nje „un, una" are, în această construcţie, acelaşi sens cu arom. ună, ceea ce dovedeşte că în aromână avem de-a face cu un calc după albaneză.
Am arătat mai sus că în albaneză există şi un tip de infinitiv format din participiu precedat de prepoziţia pa „fară", infinitiv folosit în propoziţii „care
21 Cf. Shaban Demiraj, op. cit., p. 219.
22 Pentru repartiţia geografică a întrebuinţării infinitivului în dacoromâna actuală, vezi Magdalena Vulpe, Repartiţia geografică a construcţiilor cu infinitivul şi conjunctivul în limba română, în „Fonetică şi dialectologie", V, Bucureşti, 1963, p. 123 şi urm.
23 Aromânii. Diaectul aromân, Bucureşti, 1932, p. 548 şi urm.
24 Exemplele la Capidan, op. cit, p. 549-552.
25 Exemplul la Al. Xhuvani, Studime gjuhesore, p. 210.
exprimă o acţiune anterioară faţă de cea exprimată prin propoziţia precedentă"26, de ex.: vote ne pune pa marre veglat „merseşi la muncă fară să fi luat (înainte să fi luat, neluând) uneltele", vojti ne shkolle pa i bame gati mesimet „merse la şcoală fară să fi terminat (înainte să fi terminat, neterminând) lecţiile"27. în aromână există o construcţie asemănătoare: „participiul trecut poate fi unit cu negaţiunea ne (ni) şi în cazul acesta, spre deosebire de dialectul dacoromân, acest participiu ţine locul unei propoziţiuni temporale: noaptea si scula, nidată soarili şi lucra „noaptea se scula, înainte de a răsări soarele şi lucra"28. Credem că şi această construcţie infinitivală aromânească reprezintă o traducere a celei albaneze corespunzătoare.
în sfârşit, mai este de luat în seamă infinitivul verbal aromân introdus prin prepoz. tră, tă, tru, tu etc. (tră avinari „la vânat" etc.) care corespunde, de fapt, supinului dacoromân şi infinitivului cu prepoziţie din albaneză.
în concluzie, funcţiunile verbale ale supinului românesc aparţineau, la o epocă veche, infinitivului. Nevoia de a se exprima acţiunea, independent de timp şi de persoană, în felul infinitivului, a dus la crearea noului tip de „infinitiv", supinul, dezvoltat dintr-un substantiv (de origine participială), întocmai ca infinitivul latin, care la origine este o veche formă cazuală nominală.
Albaneza şi-a creat un tip similar de infinitiv. Substantivele neutre participiale de tipul te punuarit sunt cunoscute în ambele dialecte albaneze, dar numai în toscă au devenit infinitive, deci verbe, ceea ce dovedeşte că acest nou infinitiv era necesar în dialectul care pierduse infinitivul propriu-zis.
în aromână, valorile supinului din dacoromână le deţin infinitivul sau construcţiile calchiate după albaneză.
„Limbă şi literatură română", voi. XIII, 1967, p. 99-105
26 Xhuvani, op. cit, p. 210. 21 Ibid.
28 r-„„\Aan   nr> cit, p. 553.
' Capidan, op.
173
172
OBSERVAŢII GENERALE ASUPRA LEXICULUI AUTOHTON AL LIMBII ROMÂNE
în cadrul lucrărilor pentru noua versiune a tratatului academic de Istorie a limbii române am redactat capitolul privitor la elementele moştenite de română din traco-dacă. Din cercetările întreprinse, am reţinut ca fiind în mod sigur de origine autohtonă elementele comparabile cu corespondentele albaneze. Iată lista acestora: abur, argea, baci, balaur (şi bală „monstru, animal uriaş"), balegă, baltă, barză (v. rom. dial, bardzu, -ă, adj.), bască „lâna de pe o singură oaie", bale, bâr (probabil şi rom. corn *bâră „oaie"), brad, brânză, brâu, brusture, buc „pleavă, puzderii de cânepă", bucura, vb. (şi rom. corn. bucur, adj.), bunget (rom. corn. ""bung), buză, căciulă, călbează (şi var. gălbează), căpuşă, cătun, ceafă, cioară, cioc, ciucă, ciuf ciump, ciupi, vb., ciut (şi var. şut), coacăză, copac, copil, curpen, cursă, droaie, druete (şi drui), fărâmă (ar. sârmă), flider, gard (probabil şi garden), gata, ghimpe, ghionoaie, ghiuj, grapă, gresie, (rom. corn. greasă, comp. ar. greasă), groapă, grumaz, grunz, guşă, hameş, jumătate, lete, leurdă, mal, mare, adj., mazăre, măgar, măgură, mărar, mânz (şi mânzat, mânzare), moş, mugure, murg, muşcoi, năpârcă, noian (?), pârâu, pupăză, raţă, strugure, strungă, şopârlă, ştiră „stearpă", ţap, ţarc, ţeapă, urdă, vatră, viezure, zară, zgardă.
Sunt, în total, 89 de cuvinte. Repertoriul acesta se deosebeşte foarte puţin de cel întocmit de acad. Al. Rosetti (Istoria limbii române, Minerva, 1978, p. 271 ş. u.).
Nu figurează în listele noastre termenii daş, gogă, spuză, în schimb sunt incluşi: bală, (sub balaur), brusture, măgar, raţă şi strugure.
Intr-o listă aparte am cuprins cea 60 de termeni care pot fi numai cu probabilitate atribuiţi substratului, căci etimologiile lor nu sunt, deocamdată, sigure. Explicaţia acestor termeni, ca şi a corespondentelor albaneze, prin latină, slavă, greacă etc. întâmpină dificultăţi mari, de unde rezultă că nu trebuie exclusă posibilitatea apartenenţei lor la fondul preroman. Iată câteva exemple: băiat, băl, brâncă „erizipel", bulz, căpută, codru, Crăciun, creţ, cruţa, vb., curma, vb., daltă, dărâma, vb., mătură, mire, mură, murză, negură, pielm, pururi, scorbură, spuză, stăpân, sterp, stână, traistă, vătui etc.
Observaţiile care urmează se referă în exclusivitate la cuvintele din prima
listă.
MORFOLOGIE ŞI FONETICĂ. Repartizarea morfologică: 78 de substantive, 6 adjective, 3 verbe, un adverb şi o interjecţie. în româna comună gruparea morfologică este uşor diferită, prin reconsiderarea adjectivelor bardzu, *bucuru şi moaşă (?).
Remarcăm şi faptul că unele dintre paralelele albaneze ale celor 11 substantive neutre degajate din lista noastră au determinări feminine la plural: male te nalta (comp. rom. maluri înalte), katunde te bukura (rom. cătune frumoase) etc., de unde concluzia că neutrul românesc trebuie explicat, ca mod de organizare, laolaltă cu cel albanez.
După structura silabică a radicalului, constatăm că au radicalul monosilabic 56 de cuvinte, deci mai mult de jumătate din totalul elementelor autohtone. De reţinut că acest tip de structură a radicalului domină şi la fondul latin al lexicului românesc.
Identificarea cu elementele latine rezultă şi din examinarea structurii silabelor iniţiale de cuvânt sau, în general, a tranşei sonore iniţiale cuprinse în limitele posibile ale unei silabe. Cele mai multe dintre silabele iniţiale degajate nu se întâlnesc decât la cuvintele latine ale românei (evident, nu avem în vedere aici fondul neologic). Iată câteva exemple:
org- (argea), argint (lat.);
brăn- (brânză, brănu, probabil şi brâncă „erizipel" şi brânduşă), brâncă „mână" (lat.);
fiu- (fluier, probabil şi fluture), flacără, flămând, floare etc. (lat.); săm-, sâm- (sâmbure), sămânţă, sămăna (lat.) şi sâmbră, sâmbătă, cu etimologii încă discutabile;
urd- (urdă), urdina (lat.);
vie- (viezure), vierme, viers, viespe (lat.).
în privinţa accentului, observaţia cea mai importantă se referă la masculinele trisilabice în -ure care au accentul pe silaba care precedă acestui segment: âbure, balaure, brusture, mugure etc., la care se pot adăuga şi femininele: mazăre, măgură (şi probabil mătură, negură, scorbură), toate terminate în vocală neaccentuată, de obicei u, urmată de -re, -ră. Aceeaşi normă accentuală caracterizează elementele latine în -ur(e): dur, faur, laur, stâur, bârbur, mascur, bour, vultur etc. (comp. cu ghiaur, chiabur, cusur din turcă, dar, totuşi, prapur, din slavă). în albaneză e acelaşi accent: brushtull(e), modhull(e) etc., cunoscut şi la cuvintele trisilabice din iliră, pe seama căreia s-ar pune originea suf. -ull(e) (comp. ilir MswvXov, Bargula, Sabulus, cf. Xhuvani, £abej, Prapashtesat, p. 101, cu bibliografie).
SEMANTICĂ. între elementele de substrat din română şi corespondentele lor albaneze există, în general, o coincidenţă semantică. Numărul celor care se găsesc la o distanţă semantică mai mare este foarte restrâns: bucura, vb. (faţă de adj. i bukur „frumos"), brânză (alb. brendesa-t „interius, viscera"), droaie (alb. droe „frică"), sâmbure (alb. sumbulle „nasture, gămălie, nod"), strugure (alb. shtrud „fragă"), ştiră (alb. shtjerra-t „turmă de miei", dar şi shqirre „ştiră, stearpă"). In cercetarea etimologică, aceste deosebiri de ordin semantic nu reprezintă însă dificultăţi de neînvins.
Din clasificarea semantică a celor 89 de cuvinte făcută după modelul propus de Hallig şi Wartburg (model folosit şi de I. Fischer pentru vocabularul latin al românei - v. ILR, II, 1969 - şi de Harald Haarmann pentru lexicul latin din
174
175
albaneză), rezultă că grupul cel mai numeros este cel al cuvintelor legate de păstorit. Se poate spune chiar că toate cuvintele care compun fondul lexical autohton al românei se referă la viaţa elementară a păstorilor. De exemplu, termenii care denumesc părţi ale corpului (ceafă, ciuf grumaz, guşă, rânza) au fost, la origine, în legătură exclusiv cu corpul animalelor. La fel, termenii pentru obiecte de îmbrăcăminte (brâu, căciulă) sunt specifici limbajului pastoral; argea şi cătun privesc locuinţele primitive din zonele montane de intensă viaţă pastorală, iar vatră şi gard se leagă, prin sensurile lor fundamentale, de aşezările sezoniere ale păstorilor transhumanţi. Din aceeaşi sferă semantică largă fac parte şi cuvintele care denumesc alimente (brânză, urdă, zară). Animalele, păsările, plantele, configuraţiile terenului etc., denumite prin termenii din categoriile respective, constituie, în general, mediul înconjurător al crescătorilor de animale.
O observaţie mai interesantă rezultă din comparaţia termenilor autohtoni cu sinonimele (evident, aproximative) păstrate în română din latină. Sinonimia exprimă în acest caz un raport ca de la general la particular: cuvântul latin are un conţinut semantic general, pe când sinonimul său autohton capătă o specializare semantică „pastorală". De exemplu bardzu, în raport cu alb, termen general, s-a specializat pentru exprimarea însuşirii de „alb" privind în exclusivitate animalele, păsările. La fel, lână este termenul general, pe când bască „totalitatea lânii de pe o singură oaie" redă un aspect particular. în româna comună, brânză şi urdă sunt anumite sorturi de caş (general în aromână); strepede denumeşte numai viermele din brânză, sarbăd însemnează acru cu referire expresă la lapte; zară este un anumit fel de lapte; baci este restrâns semantic faţă de păstor şi păcurar. Aproape întregul vocabular autohton se poate organiza în astfel de perechi sinonimice cu termeni latini. E posibil ca unele cuvinte autohtone să fi evoluat mai târziu la sensurile actuale. Oricum, cercetarea semanticii acestor termeni consideraţi în raport cu sinonimele de origine latină ne arată că, în general, moştenirea traco-dacă în română are caracterul unei influenţe pe care a suferit-o latina impusă în spaţiul carpato-balcanic. Aceşti termeni reflectă un specific al civilizaţiei preromane din această zonă.
^ RĂSPÂNDIREA DIALECTALĂ. Se ştie de multă vreme că în dialectele româneşti din sudul Dunării sunt mai puţine elemente autohtone decât în dacoromână. După statistica noastră, pe care am întocmit-o pe baza dicţionarelor şi a diferitelor glosare, din 89 de cuvinte sigure, câte există în dacoromână, lipsesc în aromână 25, în meglenoromână 41, iar în istroromână 64. Iată lista cuvintelor care lipsesc în dialectele din sud:
1. a r o m â n ă : argea, băle, bâr, buc, bung(et), ciump, ciupi, cursă, droaie, dru(ete), gata, ghimpe, hameş, lete, leurdă, mugure, noian, pârâu, raţă, sarbăd, strugure, şopârlă, ţeapă, zară, zgardă.
2. meglenoromână: abure, argea, băle, bâr, brusture, buc, bung(et), călbează, ceafă, cioc, ciump, ciupi, coacăză, cursă, droaie, dru(ete), fărâmă, gata, ghimpe, ghiuj, groapă, gresie, grumaz, grunz, hameş, lete, leurdă, mal, măgură, mărar, noian, pârâu, raţă, rânză, sarbăd, strugure, şopârlă, ţarc, viezure, zară, zgardă.
3.istroromână: abure, argea, balaur, barz(ă), bască, băle, bâr, brad, brânză, brusture, buc, bucura, bung(et), buză, căciulă, cioc, ciucă, ciuf, ciump, ciupi, ciut, coacăză, copil, curpen, cursă, droaie, dru(ete), fărâmă, fluier, gata, ghimpe, ghion(oaie), ghiuj, grapă, grumaz, grunz, hameş, jumătate, lete, leurdă, mazăre, măgar, mărar, mânz, mugure, murg, muşc(oî), năpârcă, noian, pârâu, pupăză, sarbăd, scapără, scrum, spânz, strepede, strugure, şopârlă, viezure, zară, zgardă.
E posibil ca statistica să nu fie completă, pentru că nu dispunem de dicţionare exhaustive pentru meglenoromână şi istroromână. Totuşi aceste liste ne arată, chiar şi cu aproximaţie, că numărul cuvintelor care lipsesc este în raport invers proporţional cu vitalitatea dialectului. Cu cât acesta e mai izolat, folosit de un număr mai mic de vorbitori, supus unor influenţe externe mai puternice, cu atât numărul cuvintelor care lipsesc este mai mare. Istroromâna reprezintă cazul extrem. De fapt, situaţia este similară cu a elementelor latine conservate în cele patru dialecte.
Sunt cunoscute ipotezele privind originea românilor sud-dunăreni susţinute pe baza repartizării dialectale inegale a fondului autohton comun cu albaneza (vezi, între alţii, Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1970, p. 90, 162; id., Limba română, I, p. 269-270; II, p. 325; Capidan, Aromânii, p. 31, 169-170; Rosetti, ILR, p. 267; 1.1. Russu, în „Dacoromania", I, Freiburg, p. 194).
Dar, înainte de orice concluzie istorică, trebuie rezolvată problema dacă elementele absente astăzi din dialectele sudice au existat sau nu în româna comună, de dinainte de separaţia dialectală. Noi credem, împreună cu Al. Rosetti şi I. I. Russu, că aceşti termeni, cu puţine excepţii, caracterizau la început întregul domeniu al românei comune. Condiţiile speciale în care au fost sortite să se dezvolte aromâna, meglenoromâna şi istroromâna, starea de bilingvism (şi multilingvism) a purtătorilor acestor dialecte explică pierderea termenilor respectivi, mai exact substituirea lor prin echivalente recente din albaneză, bulgară, neogreacă, turcă etc., adică din limbile „oficiale" cu care aceste dialecte au venit în contact.
Am întocmit o listă a paralelelor sinonimice din aromână şi am observat că echivalentele „recente" nu aduc informaţii semantice suplimentare, deci ele reflectă doar un proces de înlocuire numai ca expresie fonică a elementului străvechi, autohton, printr-unul împrumutat mai târziu. Aceasta dovedeşte că în aromână a existat un fond lexical autohton aproximativ egal ca număr cu cel din dacoromână (vezi, pentru detalii, RRL, XI, 6, 1966, p. 549 ş. u.).
Repartiţia geografică a acestor cuvinte nu este uniformă nici în dacoromână. Aproximativ 2o de cuvinte au caracter regional sau învechit: barză (şi adj. bardzu), băle, buc, ciump, druete, ghiuj, gresie, lete, leurdă, muşcoi, ştiră, zară etc. E posibil ca în româna comună să fi fost regionali termenii care coexistă şi astăzi cu sinonime perfecte de origine latină. Astfel, e posibil ca gresie să fi circulat şi în româna comună numai în zona de sud, iar cute (< lat. cos, cotis) numai în aria nordică. O situaţie similară au putut avea ghiuj şi auş (< lat. avus), leurdă şi ai de pădure (< lat. alium), ghimpe şi spin etc.
176
177
în general însă, lexicul traco-dac al românei de astăzi era răspândit pe întregul teritoriu pe care se vorbea româna comună, atât la nordul cât şi la sudul Dunării.
POZIŢIA ÎN ANSAMBLUL VOCABULARULUI. Din cele 89 de cuvinte autohtone sigure, 38 figurează în listele fondului lexical al limbii române întocmite de Al. Graur. Proporţia este aceeaşi ca la elmentele latine: compară 38 la un total de 89 cu 827 la un total de cea 2 000.
Din punctul de vedere al capacităţii derivative, elementele autohtone sunt chiar mai productive decât cele de origine latină. Cele 89 de unităţi de bază au dat naştere la 535 de derivate directe, ceea ce revine în medie câte şase derivate la un cuvânt de bază. Cu prefixe şi sufixe exclusiv latineşti şi autohtone derivatele directe sunt în număr de 356, deci în proporţie de 4 la 1. E posibil ca acestea din urmă să se fi format încă din perioada românei comune. De observat că 40 de cuvinte au în medie câte şapte derivate directe, ceea ce este enorm. Dar aproape 20 de cuvinte au sub trei derivate, de unde concluzia noastră că în româna comună cel puţin 70 de cuvinte autohtone, considerate din punctul de vedere al puterii de derivare, făceau parte din fondul lexical fundamental.
Importanţa acestor cuvinte în ansamblul lexical poate fi verificată şi prin criteriul posibilităţilor de transfer în domeniul numelor proprii. După cercetările noastre, cele aproape 70 de cuvinte au devenit, datorită specificului lor semantic, antroponime şi toponime (bineînţeles, cele mai multe sub forma derivatelor).
In concluzie, observaţiile noastre, prezentate în rezumat, referitoare la structura fonetică şi morfologică a cuvintelor autohtone, la semantica lor în raport cu a cuvintelor de origine latină, la răspândirea dialectală şi la poziţia în ansamblul lexical ne dovedesc că aceste cuvinte au, în general, specificul şi comportamentul elementelor latine. Integrate, iniţial, în lexicul latinei carpato-dunărene, ele au fost moştenite în româna comună ca elemente „latine".
Academia Română, „Memoriile Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte", Seria IV, tomul II, 1979-1980, Bucureşti, 1981, p. 57-61.
SUBSTRATUL TRACO-DAC - COMPONENTĂ A ROMÂNEI COMUNE
Definită genealogic, româna este latina vorbită necontenit în zona Carpaţilor şi a Dunării de Jos; este o limbă vorbită cu conştiinţa continuităţii în timp, de la colonizarea romană până astăzi, o limbă care se situează, în toate fazele evoluţiei ei, în opoziţie cu celelalte limbi din sud-estul Europei1.
Se ştie că în epoca de geneză a limbii se produc cele mai multe transformări, în special fonetice. Aceasta s-a întâmplat cu latina de după perioada latinei vulgare, în primele secole de existenţă a limbilor romanice. Şi în cazul românei, cele mai multe modificări fonetice (cu urmări importante în plan morfologic) au avut loc până prin sec. al VH-lea - al VUI-lea (deci în perioada românei comune).
Antoine Meillet considera că evoluţia rapidă a latinei populare din această perioadă iniţială a limbilor romanice se explică prin factori externi: decăderea civilizaţiei antice şi destrămarea Imperiului. Se pot adăuga aici vicisitudinile ulterioare ale istoriei, de exemplu, în cazul românei, năvălirile barbare, care au produs la indivizii vorbitori „stări afective" cu rol important în schimbarea limbii. E posibil ca bogăţia românei populare (o infinitate de valori stilistico-afective) să fi fost determinată, cel puţin parţial, de experienţa istorică îndelungată privind contactul cu lumea migratoare din părţile noastre.
în epoca de evoluţie dinamică a limbii (faţă de alte epoci cu evoluţie mai lentă) intervine şi faptul foarte important al schimbării bazei de articulaţie. Popoarele cucerite, care îşi însuşesc latina, aveau alte deprinderi articulatorii decât cele italice; şi traco-dacii deprind latina cu posibilităţile lor de articulaţie. Adaptarea latinei la noua bază de articulaţie s-a produs în cursul câtorva generaţii, al câtorva secole, când s-a desăvârşit amestecul etnic traco-roman. In această perioadă are loc intervenţia substratului, care se manifestă în baza de articulaţie şi în baza psihologică a limbii 2.
în Dacia şi în cele două Moesii latinitatea lingvistică a fost conservată cu mai multă fidelitate decât în Occident, fapt care trebuie pus pe seama caracterului popular şi colocvial al latinei din această arie laterală a României: se dezvoltă mult cazul vocativ, apar construcţii prepoziţionale emfatice ori discontinue de felul: mi-a dat mie, mă vede pe mine, se extinde cumulul de mărci, determinarea devine redundantă în structuri de tipul omul acela bunul, şi, la fel, negaţia în: nu a plecat
1 Cf. Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 75.
2 Cf. Al. Philippide, Originea românilor, II, Iaşi, 1927, p. 245 ş. u.
179
nimeni, nu vede nimic, la timpurile verbului se creează desinenţe de număr şi persoană, apar alternanţe în radical ca elemente hipercaracterizatoare, se dezvoltă formulele de adresare, sintaxa are caracteristici populare (coordonarea şi construcţiile prepoziţionale în flexiunea cazuală), vocabularul a pierdut termenii citadini de felul lui pater, mater, via, villa, plătea, dezvoltând sensuri populare, familiare la cuvinte ca placenta, blanditia, adjutorium, incipere etc.; latina devine, deci, idiomul unor comunităţi sociale cu forme de cultură şi civilizaţie tipic populare3. La aceasta vor fi contribuit, fară îndoială, izolarea timpurie de centrele novatoare din aria romanică occidentală şi, în consecinţă, acţiunea neînfrânată a substratului.
Fizionomia latinei dunărene nu poate fi considerată completă fară împrumturile din substratul traco-dac, care îi conferă acesteia un caracter specific. Trebuie precizat că fondul autohton al românei are aceleaşi trăsături esenţiale ca fondul latin, proprii unui idiom popular. Unificarea statală de tip roman şi unificarea lingvistică prin latină, găsind în Dacia un teren favorabil, s-au realizat într-o perioadă nu foarte îndelungată. De aceea presupunem că influenţa autohtonă asupra latinei, petrecută în condiţiile speciale de bilingvism al populaţiei indigene, a avut un caracter în general uniform. Chiar dacă unele cuvinte de origine traco-dacă păstrate în română aveau circulaţie teritorială restrânsă, ele au devenit generale prin latină.
Tendinţele care defineau latina populară şi-au dovedit vitalitatea în Dacia şi în cele două Moesii nu numai prin rezistenţa lor structurală, ci şi prin aceea că, foarte probabil, cel puţin unele dintre ele, erau în acord cu anumite predispoziţii ale limbii traco-dacilor; altfel, e greu de crezut că s-ar fi putut generaliza cazurile izolate prin care se manifestau tendinţele latineşti. De exemplu, există suficiente dovezi că transformarea în ş a dentalei s urmată de iot a fost o tendinţă romanică mai activă în ariile periferice ale României. Se pare chiar că geto-dacii aveau în sistemul consonantic un sunet de felul lui ş. Hidronimele majore în -ş: Argeş, Timiş, Criş, Someş, Mureş apar la autorii greci şi latini în transcrieri aproximative cu s ori si: Marisos, Marisia.
In general, rolul foarte important pe care l-au avut vocalele anterioare şi iotul în romanica dunăreană, palatalizând consoanele, se datoreşte, foarte probabil, acţiunii substratului. Alături de apariţia lui ş, trebuie explicată în acelaşi fel provenienţa africatelor şi probabil a palatalelor n \ V din româna comună. Unor tendinţe ale latinei dunărene sprijinite de acţiunea substratului le datorăm, de asemnea, fenomene ca: vocala ă (explicată prin tendinţa generală de închidere a vocalelor neaccentuate sau în poziţie nazală), opoziţia de forţă a celor două feluri de r, modul particular de organizare a genului neutru, sincretismul cazual, encliza articolului definit, construcţiile analitice de viitor etc. Ca metodă de cercetare, ne servim de comparaţia cu albaneza (o limbă care are în constituţia ei primară o
3 Cf. Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 2, Bucureşti, 1978, p. 11 ş. u.
componentă tracă). Apelăm, totodată, la idiomuri indo-europene şi, bineînţeles, la repertoriile de reminiscenţe din tracă şi iliră.
Oprindu-ne asupra celui mai important dintre fenomenele înşirate aici, postpunerea articolului hotărât, trebuie spus că prin influenţa substratului se poate explica preferinţa pentru schema structurală substantiv + adjectiv care stă la baza enclizei lui iile devenit morfem al determinării. E un fapt dovedit de multă vreme că în albaneză encliza articolului datează încă din perioada de influenţă latină.
Numeralul cardinal de la unsprezece la nouăsprezece e compus din elemente latine dar după un model nelatin: unus super decern. In albaneză structura e aceeaşi: njembedhjete, explicabiă, în ambele limbi, ca un calc al unei posibile construcţii din substratul preroman. Ipoteza slavă e greu de acceptat: aromâna ar fi păstrat în acest caz urme latine: undecim, duodecim etc. ca în Romania occidentală. Mai mult, aromâna, care a moştenit pe viginti, ca unitate a numărării vigesimale, a aplicat procedeul cu super şi la numeralele de la douăzeci şi unu la douăzeci şi nouă: unsprăyiyinţ, dauăsprăyiyinţ etc.4
Raportarea la urmele traco-dace, despre care am vorbit, în treacăt, în cazul consoanei ş, se poate face şi cu privire la alte modificări fonetice. De exemplu, diftongul ie (dintr-un e: pectus > rom. piept), cu un statut aparte în seria diftongilor româneşti, apare foarte devreme, rezolvându-se astfel asimetria dintre latura anterioară şi cea posterioară a sistemului vocalic al latinei dunărene târzii. Acesta pare un fenomen independent în română faţă de celelalte limbi romanice (de ex. spaniola) în care se produce5. Româna nu poate fi izolată de albaneză, unde diftongul je se produce în aceleaşi condiţii: pjek „a coace"; vjet „an", care provin din etimonuri cu e. In traco-dacă există nume proprii cu oscilaţia grafică e: ie: Bessi şi Biessoi, Zerna şi Tsierna, explicabile prin radicale indo-europene cu e6. Totuşi, în elementele latine din albaneză diftongul je se produce în condiţii diferite faţă de română: lat. venit > rom. vine, alb. vjen1. Cele două limbi se apropie însă prin tendinţa generală spre diftongarea lui e prin intermediul lui ie şi al unui triftong iea: petra > pieatră > piatră; la fel herba > iarbă, equa > iapă. Albaneza prezintă o situaţie paralelă: gjarper „şarpe" (comp. lat. serpens, v. ind. sarpăh „şarpe")8. Diftongul ia- apare la iniţială şi în aromână: iarbă, pl. iergi, iapă, pl. iape, de unde ipoteza că absenţa preiotării lui e iniţial în aromână e un fenomen ulterior9. Eliminarea preiotării în aromână s-ar explica, foarte probabil, prin analogie cu numărul foarte mare de cuvinte de origine greacă cu e~ (iniţial).
Detalii, Gr. Brâncuş, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, „Bibliotheca thracologica", VIII, Institutul de Tracologie, Bucureşti, 1995.
5 I. Fischer, în ILR, II, p. 31; M. Sala, în ILR, II, p. 195, unde se prezintă şi restricţiile fenomenului.
6 VI. Georgiev, în „Ling. balk.", II, Sofia, 1980, p. 2, 3. 71. Şiadbei, în SCL, 6, 1957, p. 477.
8 VI. Georgiev, op. cit., p. 3.
9 Procopovici, în DR, IV / 1, 1924-1926, p. 41-42; Em. Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968, p. 68.
180
181
Despre vocabularul autohton al limbii române s-a scris enorm, mai cu seamă că numeroşi lingvişti refuză să accepte urmele substratului în fonetică şi morfologie. E admis, în general, că româna a moştenit din traco-dacă cea 90 de cuvinte, aproape toate legate de viaţa rustică (pastorală şi câmpenească) a românilor. Trebuie spus că aceste cuvinte au intrat în latina dunăreană în procesul bilingvismului populaţiei indigene şi de aici le-a moştenit româna. Ele au un comportament de evoluţie identic cu al cuvintelor latineşti10. Multe dintre ele lipsesc din româna sud-dunăreană. Numărul lor este în raport invers proporţional cu vitalitatea dialectului: lipsesc 23 în aromână, 41 în meglenoromână şi 64 în istroromână. Aceeaşi este şi soarta elementelor latine.
De fapt, nu e vorba de dispariţii propriu-zise, ci de substituţii lexicale relativ târzii: de exemplu, pârâu a fost substituit prin răcheie (alb.) şi pivon lu (slav), şopârlă prin ciupilar (te), mazăre prin afeu (gr.), bizele (alb., gr., te), kekiră (alb.), arucuteţă. Multe altele coexistă în dublete sinonimice cu cuvinte împrumutate din limbile vecine.
Cercetarea raporturilor de sinonimie cu termeni intraţi mai târziu în limbă (din greacă, albaneză, turcă, sârbo-croată, bulgară, italiană) ne arată că în variantele sudice ale românei numărul elementelor din substrat era mult mai mare decât astăzi, chiar egal cu cel din dacoromână. Lexicul traco-dac al românei de astăzi era răspândit pe întregul teritoriu pe care se vorbea româna comună, atât la nordul, cât şi la sudul Dunării. Dispariţia (mai exact, substituţia) multora dintre aceste elemente este o consecinţă a bilingvismului (chiar a multilingvismului) şi a poziţiei precare a dialectelor româneşti sud-dunărene în raport cu poziţia „oficială" a celorlalte idiomuri balcanice.
într-un studiu din 1910, Sextil Puşcariu a comparat variantele unui text din cele patru dialecte româneşti arătând că „nu e posibil să nu recunoşti în acest text una şi aceeaşi limbă. Nu numai «legea fonetică», ci şi «excepţiile» ei se întâlnesc, dacă ele sunt vechi, aceleaşi în cele patru dialecte de bază. Corespondenţele sunt atât de izbitoare, încât suntem siliţi să atribuim românilor, înaintea separării celor patru dialecte de azi, o regiune unitară de convieţuire. In această regiune, circulaţia a putut răspândi în toate direcţiile inovaţiile lingvistice"11. Problema este reluată de Al. Rosetti în termenii pe care îi implică limba ca fenomen social. Româna îşi menţine caracterul unitar de la o fază de evoluţie la alta: „Unitatea românei comune presupune existenţa de raporturi sociale frecvente între grupuri [...]. Unitatea de civilizaţie a românilor în epoca de comunitate, oglindită în unitatea limbii, este un fapt de o mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a românei; limba comună, formată atunci, şi-a menţinut omogenitatea într-o aşa măsură, încât divergenţele dialectale din sânul dacoromânei sunt minime, iar deosebirile faţă de grupul aromân nu sunt de natură să împiedice trecerea uşoară de la un sistem lingvistic la altul, unitatea originară a grupurilor fiind şi astăzi aparentă"12.
10 Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983.
11 în versiunea românească, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974, p. 59.
12 Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1978, p. 359.
în Introducerea la opera colectivă Istoria limbii române, II, Bucureşti, 1969, p. 15-16, Ion Coteanu scrie că „sistemele parţiale care formează structura gramaticală [a românei comune] continuă fară întrerupere sistemele latineşti originare, aproape toate modificările lingvistice petrecute între secolele al V-lea şi al VIII-lea regăsindu-se, sub o formă sau alta, în latina dunăreană".
Faptul că este posibil ca prin comparaţia dialectelor şi raportarea la latină să se reconstruiască o variantă unitară postlatină, pe care o numim română comună, se întemeiază pe unitatea atât a dialectelor, cât şi a latinei dunărene.
Emil Petrovici, înşirând trăsăturile comune ale celor patru dialecte ale limbii române, subliniază faptul că acestea „indică existenţa în trecut a unui aspect unitar al romanicii orientale, foarte deosebit de acela al tuturor celorlalte limbi romanice, inclusiv al dalmatei. Aspectul acesta, reconstruit, al romanicii orientale nu poate fi numit mai potrivit decât româna comună, iar cele patru varietăţi principale ale ei nu pot fi considerate altfel decât ca dialecte ale limbii române"13. De precizat că elementele substratului traco-dac s-au impregnat în ţesătura intimă a acestei limbi. Chiar fenomenul separării dialectelor (şi, implicit, a grupurilor sociale din trunchiul etnic român comun) nu poate fi conceput în afara ideii de unitate a limbii române.
„Analele Universităţii Spiru Haret", Seria „Filologie. Limba şi literatura română", 2003, nr. 4, p. 175-178
13 Studiul Unitatea dialectală a limbii române, în voi. Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, Bucureşti, 1970, p. 95.
182
183
PROBLEME ALE RECONSTRUCŢIEI ELEMENTELOR LEXICALE AUTOHTONE ÎN ROMÂNA COMUNĂ
Una dintre problemele cele mai grele ale istoriei limbii române, care a preocupat pe numeroşi învăţaţi, români şi străini, timp de mai bine de un secol, este contribuţia substratului autohton, traco-dac, la constituirea limbii noastre.
Necunoşterea limbii trace, cu excepţia unor resturi transmise în transcriere adesea defectuoasă, valoroase pentru unele supoziţii fonetice şi lexicale, şi insuficienţa studiilor fundamentale de albanistică au îngăduit, de cele mai multe ori, jocul liber al fanteziei cercetătorilor, lipsind, în felul acesta, investigaţia lingvistică de „greutatea" argumentării convingătoare. S-a adăugat aici o supărătoare lipsă de obiectivitate, vizibilă în numeroase cercetări consacrate acestei probleme şi concretizată în tendinţa, pe de o parte, de a se reduce la minimum, din considerente latiniste, lista elementelor moştenite din tracă sau, eventual, primite prin influenţa mai târzie albaneză şi, pe de altă parte, de a se îmbogăţi această listă, dintr-o supraapreciere a acţiunii limbii trace asupra latinei orientale şi a albanezei asupra romanicei dunărene sau românei comune.
în unele lucrări, româna şi, mai ales, albaneza, ca termeni ai comparaţiei istorice, au fost considerate din punctul extrem al evoluţiei lor, neglijându-se dezvoltarea internă independentă a fiecăreia în cursul a aproape două milenii, variaţiile dialectale ale amândurora etc. Datele comparaţiei stadiului contemporan al celor două limbi au fost puse direct, peste un hiatus de două mii de ani, în faţa unor reconstrucţii de etimonuri probabile din domeniul lingvistic indo-european.
Există o bibliografie bogată în legătură cu elementele de substrat din română şi cu raporturile lingvistice româno-albaneze. Din nefericire însă, materialul faptic albanez a rămas, în general, cel înregistrat la sfârşitul secolului trecut în dicţionarul etimologic al lui G. Meyer. Deşi în ultimii cincisprezece ani lingviştii albanezi au făcut progrese mari, strângând un material dialectal apreciabil şi elaborând numeroase studii de dialectologie, etimologie, limbă contemporană etc., totuşi, în cele mai recente lucrări de lingvistică comparată româno-albaneză, rezultatele acestora nu au fost folosite din plin în cercetarea comparativ-istorică.
Cu toate că ne găsim într-un domeniu atât de nesigur, în care cercetările de detaliu sunt încă departe de a fundamenta un studiu de ansamblu definitiv, totuşi volumul al II-lea {Limbile balcanice) al Istoriei limbii române de Al. Rosetti se impune ca singura lucrare de sinteză care reflectă stadiul actual al cercetărilor şi în care se reţin, cu maximum de prudenţă, concluziile considerate valabile din investigaţiile anterioare. Aceasta o dovedesc în primul rând cercetările din ultimii
ani, care, după cum se ştie, pornesc de la argumentele, concluziile şi listele de cuvinte din lucrarea citată.
Elementele lexicale autohtone din română au fost interpretate în mod diferit în cercetările de până acum. Astfel, unii autori le consideră pe toate, nu numai pe cele care au etimoane în atestările trace, ca provenind direct din substrat, identic sau înrudit cu sursa din care derivă corespondentele albaneze. Alţi învăţaţi le socotesc împrumuturi din albaneză, efectuate mai ales în perioada de cristalizare a românei comune, explicabile printr-o convieţuire relativ îndelungată a popoarelor respective sau printr-o simplă influenţă reciprocă, firească la două limbi în contact. De remarcat că în general lingviştii români (Philippide, Capidan, Puşcariu, Rosetti etc.) care s-au ocupat cu elementele comune româno-albaneze au avut o poziţie mult mai obiectivă în interpretarea acestor elemente decât lingviştii străini.
In cazul elementelor comune mai multor limbi balcanice sau extinse uneori în zone extrabalcanice, supoziţiile etimologice sunt dintre cele mai diverse, în sensul că unele cuvinte sunt considerate ca răspândite din română sau albaneză, altele din greacă sau direct din tracă, iliră sau din latina balcanică, iar altele sunt raportate la baze mediteraneene. In cele mai multe cazuri însă, aşa cum s-a arătat în numeroase rânduri, aceste elemente trebuie să fi pătruns în celelalte limbi balcanice şi extrabalcanice din română sau din albaneză. Teoretic vorbind, ştiinţa noastră a epuizat aproape toate posibilităţile de explicare a originii cuvintelor care alcătuiesc fondul comun balcanic.
Acest mozaic etimologic impune de la sine concluzia că elementele lexicale autohtone din română nu trebuie judecate în bloc, ci fiecare în parte sau pe grupuri, în funcţie de problemele etimologice particulare pe care le ridică.
Restrângând discuţia la elementele pe care româna le are în comun cu albaneza, trebuie spus din capul locului că e o eroare să le atribuim pe toate substratului sau pe toate unei presupuse influenţe albaneze, pentru că studierea lor istorico-comparativă ne dovedeşte că cele mai multe se explică prin substrat (mai exact, printr-o a treia limbă), iar altele, mai puţine la număr, printr-o posibilă influenţă albaneză. Aşadar, în istoria formării limbii române trebuie distinsă, pe de o parte, acţiunea substratului traco-dac, petrecută în perioada latină a limbii, termenii respectivi evoluând în română la fel cu cei de origine latină, iar pe de altă parte, influenţa probabilă albaneză, în tot lungul perioadei românei comune. Precizând noţiunea de substrat şi planul pe care se găsesc româna şi albaneza din acest punct de vedere, trebuie să subliniem, după Eq. ţabej, că ceea ce numim substrat în română reprezintă în albaneză stratul propriu-zis al limbii. Acesta ni se pare un argument temeinic împotriva tezei potrivit căreia deosebirile dintre cele două limbi, fiind mult mai mari decât asemănările dintre ele, ar anula ipoteza unei comunităţi lingvistice albano-române.
Cele mai multe dintre elementele lexicale comune româno-albaneze nu se pot explica în română din albaneză (de exemplu rom. brâu: alb. bres, brez, rom. cioară: alb. sorre, rom. mazăre: alb. modhulle, rom. scapără: alb. shkrep, rom. spânz: alb.
184
185
shpender, rom. strungă: alb. shtrunge etc.). Etimoanele acestora trebuie căutate, pentru ambele limbi, într-un idiom preroman vorbit în Balcani, simpla comparaţie româno-albaneză fiind insuficientă. A nu face apel la substrat în cazul cuvintelor care nu se pot explica mulţumitor, atât în română, cât şi în albaneză, decât printr-o a treia limbă, traca, este ca şi cum am ignora cu totul reconstrucţiile latineşti pentru termenii româneşti neatestaţi în latină, mulţumindu-ne să rămânem la jumătatea drumului, prin simpla comparare cu formele romanice corespunzătoare.
Comparaţia cu albaneza, pentru elementele care au paralele identice sau asemănătoare în albaneză, ca şi pentru cele care se explică direct din substrat, trebuie făcută nu la nivelul contemporan al celor două limbi, ci la nivelul românei comune, respectiv al albanezei comune. Stabilirea precisă a formelor cuvintelor albaneze la care sunt raportate cele româneşti a constituit întotdeauna o chestiune destul de dificilă. In majoritatea cercetărilor etimologice, raportarea aceasta se face la forme fie din ghegă, fie din toscă, fie, în sfârşit, din albaneza comună, fără să se ţină seama de un anumit criteriu care să justifice de ce comparaţia trebuie făcută cu o anumită formă albaneză (toscă, ghegă), iar nu cu alta. Dat fiind faptul că cele mai multe modificări fonetice dialectale albaneze sunt relativ noi, din ultimele secole de dinaintea ocupaţiei turceşti, deci posterioare epocii în care s-ar fi putut petrece împrumutul reciproc între cele două limbi, e de admis că albaneza comună era mult mai unitară decât astăzi. Corespondentul albanez al cuvântului românesc trebuie cercetat în mod istoric, mai întâi în cadrul familiei de cuvinte căreia îi aparţine şi în raport cu toate variantele lui dialectale. în felul acesta, putem desprinde forma de origine şi sensul iniţial al cuvântului dat, dacă acesta coincide cu cele ale unei variante actuale sau cel puţin putem facilita reconstrucţia cuvântului în albaneza comună.
Dacă forma cuvântului românesc coincide cu o formă regională albaneză (de exemplu rom. cătun: alb. gheg katun, dintr-un mai vechi katund, azi şi literar, modificarea fonetică (nd > n) se putea petrece, independent, şi în română), comparaţia trebuie făcută tot cu forma iniţială a cuvântului albanez {katund; var. gheg. katun este relativ nouă, căci la Buzuku, sec. XVI, apare katund). Forma ghegă cafe, cu africată, întocmai ca în română, este o evoluţie relativ târzie a alb. corn. k'afe, cu ocluzivă palatala la iniţială; deci comparaţia trebuie făcută cu forma din albaneza comună.
Acelaşi criteriu trebuie folosit şi în română. Prin compararea variantelor dialectale (nord- şi sud-dunărene), prin utilizarea materialelor din cele mai vechi texte româneşti, din toponimie şi antroponomastică şi, de asemenea, prin cercetarea perechilor sau seriilor sinonimice şi a câmpului semantic în care se încadrează cuvântul dat, putem reconstrui, în româna comună, forma comparabilă cu cea albaneză corespunzătoare. în felul acesta, deosebirile de la română la albaneză scad simţitor, se obţin în multe cazuri alte forme şi sensuri decât cele actuale. Aceste reconstrucţii lexicale, obţinute în directă legătură cu reconstrucţia sistemului fonologie şi gramatical al românei comune, lărgesc cunoştinţele noastre asupra românei de dinainte de separaţia ei dialectală.
în ce priveşte istoria raporturilor noastre interdialectale, constatăm că sunt numeroase cuvinte autohtone care lipsesc din dialectele din sudul Dunării. Fără să luăm în consideraţie aici ipoteza unei influenţe albaneze târzii asupra dacoromânei, ca rezultat al unei migraţii albaneze la nord de Dunăre, către sfârşitul Evului Mediu, aşa cum credea G. Weigand, trebuie să admitem că toate elementele lexicale autohtone şi comune cu cele din albaneză pe care le posedă dacoromâna de astăzi erau proprii românei comune. Cele care lipsesc din aromână e de presupus că au dispărut cu timpul şi că, ceea ce e mai interesant, unele dintre acestea au fost înlocuite cu albanezisme noi (sau cu grecisme, în cazul aromânei din Grecia). De exemplu ceafă „partea de dinapoi a gâtului" s-a pierdut din aromână, din cauză că alb. qafe are înţelesul general de „gât, partea corpului care uneşte capul cu trunchiul". Aromâna, venind în contact intim cu albaneza, după despărţirea de dacoromână, a împrumutat din albaneză, pentru denumirea părţii de dinapoi a gâtului, cuvântul zvercă (< alb. zverk, xverk „ceafă"), iar pentru denumirea gâtului în general cuvântul keafă (< alb. qafe „gât"). La fel s-a întâmplat cu zară, înlocuit în aromână cu dhală (< alb. dhalle), cu fărâmă, înlocuit cu sărmă (< alb. therrime) etc. Exemple de felul acestora ne fac să bănuim că aromâna a avut cândva termenii autohtoni care îi lipsesc astăzi, contactul cu albaneza determinând o primenire a fondului lexical autohton aromân, proces similar cu cel petrecut în Romania occidentală, unde unele elemente latine mai noi au dus la dispariţia corespondentelor moştenite.
Dacă acceptăm ideea că în româna comună unele cuvinte aveau o răspândire geografică limitată, nu este exclus ca o parte dintre cuvintele autohtone care nu există în dialectele româneşti din sud să fi fost cunoscute în epoca comună a limbii numai la acea aripă de români care a venit în contact mai strâns, mai intim cu albanezii. Fără să intrăm în detalii, arătăm că formularea unei asemenea ipoteze impune cercetarea sinonimiei cu elementele latine (de exemplu ghimpe - spin) şi valoarea pe care o au cuvintele respective în ansamblul vocabularului.
în numeroase cazuri, aromâna şi meglenoromâna conţin forme mai vechi decât dacoromâna, identice sau foarte apropiate de cele din româna comună. Faptul acesta uşurează mult reconstrucţia lexicală pentru prima fază a românei.
Problema cea mai grea este însă găsirea criteriilor ştiinţifice prin care să putem distinge elementele pătrunse (cu probabilitate) din albaneză de cele moştenite din substrat.
Pentru termenii moşteniţi din substrat ar fi suficiente criteriile prin care se probează că nu pot fi explicaţi prin albaneză. Pentru cei împrumutaţi din albaneză, trebuie văzut mai întâi dacă corespondentele albaneze pot fi explicate ca derivate pe teren albanez şi, în al doilea rând, dacă acestea exprimă o superioritate tehnică a albanezilor de odinioară într-un domeniu oarecare, pentru ca împrumutul să fi fost posibil.
Trebuie spus că multe dintre corespondentele albaneze apar în familii de cuvinte, se leagă de anumite radicale existente deja în limba respectivă (de exemplu kelbaze: kalb; hames: ha; moshe: mot; vjedhull: vjedh; gerrese: gerryej etc.).
186
187
Primul criteriu trebuie folosit cu prudenţă, pentru că s-ar putea ca albaneza, fiind continuatoarea limbii trace, sau a unui idiom înrudit cu traca, să fi păstrat în mod firesc atât cuvântul de bază, cât şi derivatele acestuia, încât familia de cuvinte căreia îi aparţine şi cel cu care se compară cuvântul românesc să fie în întregime moştenită. In cazul acesta, cuvântul românesc n-ar mai putea fi socotit ca împrumut sigur albanez, mai ales că şi evoluţia lui fonetică de la un presupus etimon trac ar fi identică cu evoluţia fonetică a corespondentului albanez.
Rezultă de aici că cele mai probabile împrumuturi din albaneză sunt acelea care se explică, în albaneză, ca derivate pe teren propriu din elemente (rădăcini, sufixe) care nu s-au putut continua direct din tracă în română (de exemplu gresie, hameş ş. a.).
Dintre cuvintele care apar izolate în lexicul albanez, adică nelegate de familii de cuvinte, au intrat din albaneză în română, foarte probabil, acelea care presupun etimoane la care nu pot fi raportate cuvintele româneşti corespunzătoare. (Dificultatea însă provine aici din caracterul ipotetic al etimonurilor propuse până acum.)
In legătură cu cel de-al doilea criteriu enunţat aici, trebuie arătat că termenii din fondul comun al celor două limbi - fie că fac parte din terminologia păstorească, fiind termeni tehnici, din vocabularul de bază al păstorilor, fie că denumesc diverse animale, plante, părţi ale corpului, obiecte de îmbrăcăminte, conformaţii ale naturii, aşezări primitive etc. - sunt fără excepţie proprii graiului păstoresc. Termenii tehnici păstoreşti propriu-zişi interesează aici în mod special. Păsţoritul a fost la albanezi ocupaţia lor esenţială. Terminologia albaneză legată de agricultură este în mare măsură împrumutată din latină sau din slavă. Terminologia păstorească este mult mai bogată decât în română. Cercetările dialectale albaneze recente au descoperit un bogat material din domeniul creşterii oilor şi al prelucrării laptelui, ceea ce ne-ar face să credem că acest tip de civilizaţie materială pe care l-au dezvoltat albanezii în vechime putea fi luat de model de oricare dintre popoarele balcanice, inclusiv de români. Prin urmare, termenii tehnici păstoreşti sunt susceptibili de a fi interpretaţi, în română, ca probabile împrumuturi albaneze.
Fără a ne propune să cercetăm aici toate elementele lexicale autohtone, vom încerca acum să ilustrăm cu exemple diferitele aspecte ale reconstrucţiei acestor elemente în româna comună. Vom alege exemple de cuvinte care în româna comună diferă de româna contemporană din diverse puncte de vedere: fonetic, gramatical, semantic, încercând să precizăm originea lor albaneză sau tracă.
1. Unele cuvinte ne apar în româna comună cu anumite fonetisme caracteristice. Pentru exemplificare, ne ocupăm de cuvintele brad, ghimpe şi brâu.
Brad, cunoscut în toate dialectele româneşti, este refăcut la o epocă foarte veche (dovadă mulţimea derivatelor de la radicalul brad-), dintr-un *braz, vechi singular considerat în urmă ca plural1. Etimologia dată de A. Graur se confirmă
1 Cf. Graur, în „România", LIII (1927), p. 383.
acum prin cercetările recente asupra corespondentului albanez. Alb. bredh este un plural singularizat, care presupune existenţa unui singular străvechi *bradh2. Cu acesta concordă, fără dificultăţi, rom. corn. *braz. Aşadar, româna comună a avut o formă *braz, *bradz, din care s-a creat ulterior, în limitele aceleiaşi epoci, forma de azi brad. în ambele limbi, cuvântul provine, foarte probabil, din substrat.
Ghimpe, s. m., lipseşte din dialectele româneşti sud-dunărene, unde a dispărut din cauza sinonimiei cu spin (arom. sk'iri), care s-a generalizat. Se compară cu alb. gjimp, gjemb, gjimb3. în albaneza veche este atestată forma cu g/-: glemb (la Buzuku, a. 1555) şi la fel astăzi, în graiurile periferice tosce, precum şi în albaneza din Grecia, Ucraina şi sudul Italiei4. Cuvântul românesc presupune existenţa unei forme cu gl- la iniţială: *glimp, care concordă formal cu cel deja atestat în albaneză. (în olt. glimpă, vb. „înghimpă, înţeapă": tăieturile ălea-l glimpă rău5, V este anorganic, interpolat probabil sub influenţă sârbo-croată.) Var. ghimpe este un nou singular după pl. ghimpi, cu schimbare de declinare6. Ideea lui Qabej7 că rom. ghimpe a fost împrumutat din acel dialect albanez în care transformarea gl> g' s-a efectuat de timpuriu nu se poate susţine, căci nu ţine seama de evoluţia normală a cuvântului în română, iar în ce priveşte albaneza porneşte de la situaţii nesigure. In ambele limbi, cuvântul poate fi socotit autohton8.
Brâu, s. n., pl. brâie, brâne, brâuri „ceinture", arom. brân, brăn, bârnu, pl. brâne „brâu; generaţie"9, megl. brân „brâu"10, istr. brăv11. Sensul secundar de
12
„generaţie" al arom. brân pare copiat după alb. brez-i „brâu, generaţie" . Şi sensurile dacorom. „bârnă orizontală în mijlocul peretelui; curcubeu"13, arom. „ceinture de poutrelles dans Ies murs des maisons en construction" 14 au corespondente în albaneză: brez „bârnă la mijlocul acoperişului", brezi perendis, brezi zotit „curcubeu" (lit. „brâul lui Dumnezeu" )15. Alb. brez-i provine dintr-un brez < *bren-ze16, care, la rândul său, derivă din *breno-, *brenu, cu suf.
2 Cf. Qabej, în „Lingua Posnaniensis", 1960, p. 87.
3 Cf. G. Meyer, Etymologisches Worterbuch der albanesischen Sprache, Strasbourg, 1891, p. 140; gabej, în SCL, X (1959) 4, p. 530.
4 Cf. „Buletin i Universitetit shteteror te Tiranes", 2, 1958, p. 200.
5 M. Gregorian, în Arh. Olt., XVII, p. 264.
6 Cf. Byck - Graur, în „Bulletin linguistique" (1933), p. 42.
7 SCL, X, (1959) 5, p. 530.
8 Cf. Al. Philippide, Originea românilor, II, p. 713-714; Al. Rosetti, Istoria limbii române, volumul al II-lea (Limbile balcanice), ed. alV-a, p. 115.
9 Papahagi, DDA, s. v.
10 Capidan, Meglenoromânii, III, s. v.
11 DA, s. brâu.
12 Fjalor igjuhes shqipe, Tirana, 1954, s. v.
13 DA, s. v.
14 Papahagi, op. cit
15 Cf. J. Gjinari, în „Buletin i Universitetit shteteror te Tiranes" 4 (1958), p. 95.
16 Cf. Baric, Hymje ne historin e gjuhes shqipe, Prishtina, 1955, p. 66; rostirea nazalizată a lui e este cunoscută încă în ghegă.
188
189
diminutival -ze . Derivarea aceasta trebuie să se fi petrecut la o epocă foarte veche, căci altfel nu se poate explica dispariţia cuvântului de bază şi, mai ales, asurzirea oclusivei finale în toscă: bres (ca şi breth, garth, funt, krimp, brek etc.; sufixul -ze niciodată nu a devenit în toscă -s(e)). Dacă admitem că rostirea surdă a oclusivelor şi spirantelor finale, caracteristică dialectului tosc şi albanezei din Italia şi Grecia, era un fenomen general în albaneza comună (Jokl însuşi consideră fenomenul foarte vechi, făcând analogie cu o modificare fonetică asemănătoare în etruscă), explicarea alb. brez-i ca un derivat cu suf. -ze devine nesatisfacătoare. în toate cazurile, cuvântul românesc nu este un împrumut albanez, cum credea Weigand18, ci provine dintr-un izvor comun cu cel albanez19. Din comparaţia formelor româneşti dialectale cu cea albaneză se poate reconstitui rom. corn. *brănii1<d, care presupune un etimon comun i^brenu sau *branu) cu alb. brez. Dispariţia lui -n- în brâu (ca şi în grâu < granum, frâu < frenum; totuşi -n- s-a păstrat în pl. brâne, gr ane, frâne) este un fenomen posterior închiderii vocalelor în poziţie nazală şi, totodată, posterior separării dialectale a românei comune. în aromână, nazalizarea lipseşte, de aceea n nu a dispărut. Nazalizarea vocalei a fost urmată de o dezocluzie completă a consoanei21. De remarcat însă că în descendenţii albanezi ai lat. granum, frenum, -n- s-a păstrat numai în gh. grune-t, t. grure-t (cu rotacism), căci acesta, fiind asimilat cu numele colective, deci de gen neutru, a căpătat desinenţa -e-22. în alb. fre (< frenum), -n- a dispărut din ambele dialecte, cu observaţia că în ghegă e este rostit nazalizat. Situaţia din albaneză justifică explicaţia dată de Rosetti, potrivit căreia -n- a putut dispărea numai în succesiunea fonetică: oclusivă + r + ă + n urmat de u. E probabil că în alb. brez, dispariţia lui -n- s-a petrecut la o epocă foarte veche, înainte de crearea derivatului cu sufix (*breno-, *brenu- > *bre, la care s-a adăugat apoi suf. -ze).
2. Unele cuvinte prezintă în româna comună deosebiri de ordin gramatical faţă de corespondentele lor din româna contemporană.
Astfel, barză este adjectiv în rom. comună, moş e cunoscut probabil numai cu forma de feminin (moaşă), gresie are altă declinare (greasă) etc. Cercetăm aici mai pe larg acest din urmă cuvânt.
17 Cf. Meyer, Etym. Wort, der alb. Spr., p. 46; Treimer, Albanisch und Rumânisch, în ZRPh, XXXVIII, p. 391.
18 în „Balkan Archiv", III, p. 211.
19 Cf. Rosetti, op. cit., p. 110.
20 Cf. Şiadbei, Contribuţii la studiul latinei orientale, (III), în SCL, IX, 1958, 2, p. 185.
21 Pentru diversele explicaţii ale dispariţiei lui -n-, vezi: Rosetti, Etude sur le rhotacisme en roumain, Paris, 1924, p. 37; Id., ILR, IV, p. 45-46; Densusianu, în „Grai şi suflet", II, 1, p. 383; Procopovici, în DR, IV, p. 1168; Al. Graur, în BL, III, p. 52; O. Nandriş, Phonetique historique du roumain, Paris, 1963, p. 282.
22 După Skok, alb. grur, grun ar fi împrumutat din română, cf. Puşcariu, Limba română, I, 1940, p. 266.
Gresie „gres; queux, pierre â aiguiser", arom. grease, greasă , greasi , ir. grqsq25. De adăugat şi dacorom. reg. greasă26. E greu de stabilit o înrudire cu fr. gres, care este, probabil, germanic27. în dacoromână, gresie este regional, sinonim cu cute (< lat. cos, cotis) din aria de vest a domeniului dacoromân28. Alb. gerrese, grese „răzuitoare; acţiunea de a răzui"29 este un derivat vechi al verbului gerryej „a răzui, a râma, a săpa (pământul, piatra etc.) până se face gaură" cu suf. -ese (probabil autohton, după Jokl, sau descendent al lat. -itia, -entia, sau -atia, după Meyer, Meyer-Liibke, Pedersen30). Acest sufix este productiv în albaneză şi se ataşează întotdeauna la rădăcini verbale. Dacă considerăm rom. gresie ca împrumut albanez, ceea ce e probabil31, trebuie să admitem pentru româna comună o formă *greasă (< *grese) (cf. ar. greasă, ir. grqsq şi dr. dial, greasă) care, prin schimb de declinare, a devenit în dr. gresie.
3. Un grup de cuvinte autohtone s-a păstrat până astăzi în dacoromână sub formă de derivate. Prin comparaţia formelor din dialecte şi ale acestora cu corespondentele albaneze, putem reconstitui aspectul lor din româna comună. Cuvinte ca bunget, căpuşă, ghionoaie, hameş, moş, muşcoi, probabil şi şopârlă etc. sunt derivate din teme care, fie că au dispărut cu totul, din diferite motive, fie că s-au păstrat în unele graiuri sau dialecte. Dăm aici amănunte despre câteva dintre acestea.
Ghionoaie, s. f, ghionoi, s. m. (sinonim cu vârdarie < lat. *viridaria ?) e cunoscut cu numeroase variante fonetice32 în centrul şi sudul Transilvaniei, în Muntenia şi Dobrogea33. Cuvântul există şi în dialectele din sud: arom. ghion „graur; ghionoaie; un fel de cioacă"34, megl. ghion „numele unei păsări...care cântă plăcut"35. Se compară cu alb. gjon, s. m. „otus scops" (rom. pop. ciuf, ciofi ştioi, cea mai mică răpitoare din ordinul „strigelor"36), care corespunde ca sens cu termenul din aromână (?) şi meglenoromână. (Sensul de „cucuvea" dat alb. gjon de numeroşi cercetători nu apare în recentul Fjalor i gjuhes se sotme shqipe, s. v.)
Papahagi, DDA s. v.
4 Dalametra, s. v.
5 Popovici, Dialectele române din Istria, p. 113.
6 DA. s. gresie.
7 Cf. DA, s. v.
8 Cf. Puşcariu, Limba română, I, p. 340; Rosetti, ILR, II4, p. 115.
9 Fjalor i gjuhes shqipe, s. v.
0 Cf. Xhuvani-Qabej, Prapashtesat e gjuhes shqipe, Tirana, 1962, p. 37.
1 Cf. Capidan, în DR, II, p. 49; Philipide, Originea românilor, II, p. 715.
2 Cf. Băcescu, Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului român, Bucureşti, 1961, p. 94.
3 Cf. ALR, s. n., III, h. 705 „ciocănitoare"; DA, s. v.
4 Sens neclar, cf. Papahagi, DDA, s. v.
5 Capidan, Megl, III, s. v.
6 Cf. Băcescu, op. cit., p. 266.
190
191
Dacorom. ghionoaie, ghionoi sunt derivate moţionale din *ghion, general în româna comună37. în română şi albaneză, cuvântul provine dintr-un izvor comun (comp. bg. ghion, gr. yKicbvrjq).
Bunget, s. n., „pădure deasă şi întunecoasă; desiş" cu var. bunget, buget3*. Este astăzi un arhaism, conservat la autori de inspiraţie folclorică sau în creaţiile literare populare39. Cuvinte ca pădure, codru, dumbravă, sinonime sau înrudite ca înţeles cu bunget, au determinat, în parte, pierderea sensului iniţial al acestuia din urmă. Aproape în toate contextele citate în dicţionare sub bunget, acesta apare complinit de „de pădure", de unde rezultă că e cunoscut în special cu înţelesul de „desiş, parte de pădure". Numeroase toponimice şi chiar antroponimice din româna actuală sunt derivate de la bung: Bungaleşti (< Bungală, n. pers.), Bungeşiţa, Bungetul, Bungeni, Bungelatul, Bungeşti (< Bungu, n. pers.), Bungeţani, Bungeţi, Bungeţoaia40. Cuvântul s-a format pe teren românesc cu suf. colectiv -et (< lat. -etum) dintr-un *bung „stejar"41, care trebuie să fi existat în româna comună. Bunget trebuie să fi însemnat „stejăriş, pădure de stejari". în dialectele româneşti din sud, bung, bunget nu există (sufixul -et este de altfel neproductiv în aromână). Rom. corn. *bung provine dintr-o bază comună cu alb. bung „quercus sessiliflora"42. în albaneză s-au creat cuvinte compuse cu bung, pentru denumirea diferitelor specii de stejar: bungbute „quercus lanuginosa" (lit. „stejar moale"), bungkeqe „quercus conferta" (lit. „stejar rău") şi chiar un derivat echivalent cu rom. bunget: bungaje „pădure de stejari", cu suf. colectiv -aje.
Slaba poziţie în vocabular a lui bunged3 se datoreşte, între altele, şi dispariţiei cuvântului de bază, bung, acesta însuşi fiind înfrânt de concurenţa lui stejar9 jip, gorun*copac, arbore.
Moş, s. n., „vieux, vieillard; grand pere, ai'eul" este cunoscut pe tot teritoriul dacoromân. Probabil a fost creat pe teren românesc din fem. moaşă „femeie bătrână, bunică", care este folosit astăzi în arie compactă numai în Maramureş şi, în puncte izolate, pe restul teritoriului44. în limba veche, moaşă, cu acest sens, apare în texte aparţinând tuturor provinciilor, ceea ce dovedeşte că a fost cândva general. Cu înţelesul vechi de „femeie bătrână, bunică", moaşă şi-a restrâns aria de întrebuinţare din cauza sensului nou de „sage-femme" pe care 1-a căpătat şi cu care e folosit pe întreg teritoriul dacoromân45 şi totodată din cauza sinonimelor bătrână, babă, maică.
Cf. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, I, p. 282, care îi dă sensul de „cel care bate sau scobeşte", punându-1 în legătură cu ghionoi „dăltiţă; ciocan întrebuinţat la cioplitul pietrelor".
38 Cf. DA, s. v.
39 Cf. citatele din DA şi DC.
40 Cf. I. Iordan, Toponimia românească, 1963, p. 69.
41 Cf. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, I, p. 245.
42 Pentru diversele etimologii propuse, vezi bibliografia la ţabej, în „Bul. i Univ. te Tiranes" 4 (1960), p.77.
43 în MALR, s. n., I, h. 397 „desiş", termenul bunget nu a fost înregistrat în niciun punct anchetat.
44 Cf. R. Todoran, în DR, X, 2, 278 şi urm., cu hărţi după ALR.
45 Cf. R. Todoran, loc. cit.
în aromână, e cunoscut numai moaşe, adjectiv fem. şi substantiv „vieille (fetnme)": nâsă iaste multu moaşe „dânsa este foarte bătrână"46. în meglenoromână: moş, adj., subst. „bătrân" şi moaşă „bătrână"47. în aromână nu s-a creat un mase. moş, pentru că erau deja termenii auş, pap care, în celelalte dialecte româneşti, nu au existat sau au dispărut48. Dr. moş s-a menţinut probabil şi pentru că au dispărut ghiuj (comp. alb. gjysh „Grossvater") şi auş. în româna comună moaşă a fost la început adjectiv cu sensul de „bătrân, în vârstă". Asimilat la adjectivele de formă feminină, a fost folosit numai cu substantivele feminine, ca azi în aromână. Apoi s-a substantivat. Cuvântul albanez cu care se compară rom. corn. moaşă „(femeie) bătrână" este moshe „vârstă" (< alb. corn. motshe, derivat din mot „an"). Alb. moshe, mai vechi motshe, este considerat fie un derivat cu suf. -sh, -she (< ie. *so, la nume de agent49), fie un ablativ plural în -sh50. Părerea a doua e mai probabilă. Evoluţia semantică de la „an" la „vârstă" se explică fară dificultăţi. Reconstituirea în româna comună a unei forme *motş care, cu metateza ts > st şi cu suf. -eon, ar fi dat naştere lui moştean, din care vb. moşteni51, nu se susţine prin nimic.
în concluzie, moaşă „(femeie) bătrână", adjectiv şi substantiv, este un termen general în româna comună şi, foarte probabil, împrumutat din albaneză. Dacorom. moş s-a dezvoltat, după separaţia românei în dialecte, cu sensul funciar de „pământ moştenit".
4. Unele cuvinte au alte sensuri în româna comună decât cele cunoscute în româna contemporană. E cazul unor cuvinte ca a se bucura, barză mânz, mal etc.
Bucura, vb. şi deriv, bucurie, s. f. sunt generale în română. în aromână există bucur, vb., bucuriVe, s. f. (dispărute din circulaţie52), cu aceleaşi sensuri ca în dacorom.; "Bucurlu, n. pr.53. în megl.: bucur, vb., bucurii'ă, s. f.54. După părerea noastră, bucura, vb. e un derivat de la adj. bucur „frumos", care trebuie să fi fost general în româna comună. în toponimie, Bucur e foarte răspândit55 . Ca antroponimic, este, de asemenea, foarte frecvent şi cu o largă răspândire56. în onomastică, bucur îşi păstrează sensul primitiv de „frumos", corespunzând, formal
46 Comunicat de Gh. Caragiani; Papahagi, DDA, notează la Murnu şi mase. moşu „vieux, vieillard", intrat, desigur, din dacoromână.
47 Cf. Capidan, Megl, III, s. moş.
48 Cf. Capidan, în DR, II, p. 539.
49 Cf. Jokl, în „Mitteilungen des rumănischen Instituts an der Universităt Wien". I, p. 324; Id., în Slavia", XIII, p. 309, 612.
" 50 Cf. L. Spitzer, în MRIW, I, p. 324; Id., în „Indogerm. Forsch.", XXXIX, p. 109; cf. şi Xhuvani - ţabej, Prapashtesat, p. 85-84.
51 Cf. Philippide, OR, II, p. 724.
52 Cf. Papahagi DDA, s. v.
531. Caragiani, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, p. 53.
54 Capidan, Megl, III, s. v.
55 Cf. Densusianu, Urme vechi de limbă în toponimia românească, p. 6-11; I. Iordan, Toponimia românească, p. 164.
56 Cf. Drăganu, Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, p. 208, 285; N A Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, p. 219.
192
193
şi semantic, adj. alb. bukur „frumos" (din care vb. bukuro(n)j „a înfrumuseţa", subst. fem. bukuri „frumuseţe", Bukurisht, n. de sat în apropiere de Shkodra etc.). Rom. bucur, alb. bukur au origine comună57. Evoluţia semantică a cuvântului în română s-a putut petrece fară greutate.
Aşadar, în româna comună existau bucur, adj. „frumos", bucura, vb. „a înfrumuseţa", bucurie s. f. „frumuseţe". Adjectivul s-a pierdut din limba vorbită, conservându-se ca nume topic şi de persoană, iar celelalte două, verbul şi substantivul, au evoluat, tot în cadrul românei comune, la sensurile cu care sunt cunoscute astăzi58.
Barză, „cigogne", comp. alb. i (e) bardhe „alb", raportat la mesap. Barzidihi, nume propriu în genitiv, din Barzides < Barzidios59. De adăugat: Bardhi, numele albanez al lui Franciscus Blanchus, autor al operei Dictionarium latino-epiroticum, Roma, 1635; numele propriu Bardhi este foarte răspândit azi în Albania, întocmai ca Albu, cu diverse derivate, în română. Rom. barză e cunoscut numai în Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei60. în jumătatea de nord a ţării, sinonimul cocostârc (< cocor + stârc) formează arie compactă61. în româna comună, bardz(ă) era general, ca adjectiv cu sensul de „alb(ă)", care, concurat de adj. alb, de origine latină, şi-a restrâns sensul la domeniul păstoresc, denumind culoarea albă sau bălţată a unui animal domestic (oaie, capră, catâr). Cu vremea, bardz(ă) s-a substantivat, folosindu-se ca nume dat animalului cu lâna sau părul alb, aşa cum s-a întâmplat de altfel cu toate adjectivele care denumesc culori şi sunt date ca nume de animale (neagra, negruţa, bălţata, gălbioara, roşiuţa etc.).
Singurele atestări ale adj. bardzu, bardză, barz(ă) le avem din graiurile păstorilor transilvăneni62 sau din dialectele aromân (bardzu (despre cai şi catâri) „bălan, pestriţ", barză, s. f. „mulet blanc"63) şi meglenoromân (bardză, s. f, „nume de capră"64). Prin păstorii români, adj. subst. barz(ă) s-a răspândit în toate limbile balcanice65.
In porţiunea de sud a dacoromânei, sensurile păstoreşti ale lui bardz(ă) s-au pierdut, păstoritul nefiind aici ocupaţia de căpetenie a locuitorilor. în schimb, modificarea semantică în „cigogne" s-a petrecut mai întâi în graiul din Muntenia. O evoluţie semantică paralelă observăm la cuvântul cocor, numele unei păsări din acelaşi ordin cu barza. Etimonul slav kokori, kokora este adjectiv cu sensul de
37 Philippide, OR, II, p. 701; Georgiev, Trak. ez., p. 65; Rosetti, ILR, II4, p. 110.
58 Cf. Densusianu, op. cit., p. 6-11.
59 Cf. Cimochovski, în „Bul. i Univ. te Tiranes" 2 (1958), p. 41.
60 Cf. şi DA, s. barză, cu citate din scriitori aparţinând lingvistic numai zonei de sud a dacoromânei.
61 V. ALR, s. n., III, h. 694 „barză".
62 Cf. „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache", XV, p. 24; Dame, Terminologia, p. 182; Păcală, Monografia Răşinari, p. 221 etc.
63 Papahagi, DDA, s. v.
64 Capidan, Megl, III, p. 34; cf. şi Capidan, în DR, II, p. 519.
65 Cf. Rosetti, ILR, II4, p. 109; formele din bulg. şi sârbă, la Capidan, în DR, III, p. 193-194.
„creţ"66. Evoluţii similare cu cele ale rom. bardz(ă) s-au petrecut cu alb. bardhe, care, sub forma unor derivate substantivale, a ajuns să desemneze unele animale domestice sau păsări de culoare albă sau pestriţă: bardhash, s. m. „cal bălan, ţap de culoare albă, porumbel alb", bardhishe, s. f. „capră albă", bardhosh, bardhush, adj. „cu faţa bălană", bardho „nume dat unui câine de culoare bălană", bardhe „nume dat unei oi cu lâna albă", bardhoke „oaie cu lâna albă"67. Se poate adăuga aici şi compusul krabardhe (< krah + bardhe) „nume dat unei capre băltate"68. Cu ajutorul var. lu- a pref. le- (reminiscenţă iliră: Liburni), s-a creat subst. lubardhe69. „Lebăda" este numită în albaneză mjellme, un cuvânt care are la bază adj. slav belii „alb". Această constatare, făcută de L. Spitzer70, confirmă posibilitatea evoluţiei adj. bardz(ă) la subst. bardză, barză „cigogne", prin sintagma iniţială pasăre barză.
Mal, comp. alb. mal „deal, munte"; ambele cuvinte sunt raportate la forme trace şi ilire: trac. (Dacia) Maluensis (înlocuit în timpul cuceririi romane prin (Dacia) Ripensis), Maluese, ilir: Malontum, /uălsia, Dimallum (comp. alb. Dimale, lit. „doi munţi; două dealuri" - localitate în Ceamărie). La alb. mal, trebuie adăugat n. top. Malsia, Malcia (cu baza mal-) „numele unei regiuni de munte din nordul Albaniei".
în toponimia românească actuală, mal este foarte răspândit71. Cuvântul e cunoscut şi în aromână cu sensul „rive, rivage, littoral"72. Mal, cu înţelesul „deal", apare şi în istroromână73. în sec. al XIV-lea, se găseşte în Serbia o localitate cu numele Mal74.
Densusianu75 a arătat că rom. mal nu înseamnă numai „ţărm(ure)", ci şi „munte", „deal", „dâmb", „ridicătură"76. în dacoromâna actuală, mal „ţărm(ure)" e înregistrat în regiunile de câmpie din sudul şi estul teritoriului77. în zonele de munte, în Banat şi în Transilvania, sinonimele ţărmur(e) şi, mai rar, margine formează arie aproape compactă, întreruptă în câteva puncte izolate în care ne întâmpină mal şi dungă. Toţi aceşti termeni înregistraţi în ALR sunt generali în româna actuală, numai accepţiunile mai vii pe care le dau vorbitorii din cele două arii lingvistice diferă. în româna comună, mal era general şi însemna „munte, deal, râpă". Sinonimia cu munte (lat. montem) a determinat modificarea semantică a lui mal. (Alb. mal nu a fost supus unei atari concurenţe sinonimice). In aria
66 Cf. Drăganu, în DR, V, p. 341-344 şi DA, s. v.
67 Cf. Fjalor shq., 1954, p. 28; Gjinari, în „Bul. i Univ. te Tiranes", 4 (1963), p. 194.
68 Cf. „Bul. i Univ. te Tiranes", 3 (1955), p. 176, 183.
69 Gazulli, s.v.; la De Rada: lumbardhe „porumbel alb" (cf. Xhuvani - Qabej, Parashtesat,
p. 79).
70 In MRIW, I, p. 294.
71 Cf. Drăganu, Românii, p. 116; Marele Dicţ. geogr. al Rom.; Iordan, Topon. rom., p. 32.
72 Cf. Papahagi, DDA, s. v.
73 Cf. S. Puşcariu, St. istrorom., II, p. 225.
74 Cf. Rjecnik, VI, p. 405.
75 Studii de fii. rom., I.
76 Pentru sensurile variate ale cuvântului, v. şi Drăganu, Românii, p. 115.
77 Cf. ALR s. n., III, h. 824 „mal".
194
195
transcarpatică, mal s-a menţinut mai multă vreme cu sensul primitiv, fapt dovedit de folosirea mai vie până astăzi a lui ţărmur{€), margine. O dovadă în acest sens o constituie şi numeroasele nume topice compuse din documentele maghiare din sec. al XII-lea - al XIV-lea, nume relevate mai întâi de Hasdeu78: Buch-mala, mons Baros-mal, Hurus-mal, Nyr-mal, Uj-mal, Zeg-mal etc. Toate acestea sunt nume de localităţi de munte79. La venirea lor, ungurii au împrumutat cuvântul românesc mal „munte, deal", folosindu-1 la numele ungureşti ca un apendice de felul germ. -berg, si. -gora etc. Compuse cu apendice tautologic de tipul lui mons-Baros-mal arată că sensul de „munte, deal" al rom. mal era pe cale de dispariţie. Teza lui L. Treml80 că magh. mal este finougric nu se poate susţine81.
Mânz, s. m. (fem. mânză) „puiul iepei (până la un an)"82. E cunoscut şi în dialectele româneşti sud-dunărene, cu acelaşi sens: arom. măndzu, mânzu (der. mânzac) „poulain"83; megl. mânz „mânz" (cu der. mănzoc, mănzăc, măndzeauă, mănzeauă „iapă tânără, neînvăţată la tras"84). Ca toponimic, e atestat încă din sec. al XVI-lea: Măndzeşti, nume de sat85. împreună cu corespondentul albanez mes -mezi (tosc), mâz -i, maz -i, fem. meze (gheg) „cal tânăr de 2-3 ani"86, rom. mânz a fost raportat la ilir-mesap. Menzana, calificativ al lui Jupiter, căruia vechii mesapi îi sacrificau cai87 şi, recent, la trac jusţr/vai8*.
Cuvântul există, cu forme şi sensuri asemănătoare şi în diverse idiomuri romanice de vest89. Româna şi albaneza însă se grupează de o parte, raportând cuvântul la un echivalent iliro-trac90 şi dezvoltând diferite derivate inexistente pe domeniul lingvistic al României occidentale. Din aceeaşi familie cu mânz fac parte: mănzat, -ă (arom. mândzat, mânzaf) „viţel înţărcat, bou tânăr până la 2 ani" (comp. alb. mezat, var. muzat, mzat, cue>u > zero, ca în dhelpen > dhelpun91) „bou tânăr; puiul bivoliţei de la 1 la 3 ani"92; mânzare, mândzare, mârzară „oaie cu lapte, oaie care a fătat", mânzărar, mârzărar „păzitorul mânzărilor". (Comp. alb. mezore „mânzată", mezuer - mezori „mânzat", mezatore „vacă cu lapte, căreia i s-a tras viţelul"93.)
Cuvente den bătrâni, I, (1879), p. 189-290.
79 Vezi o listă mult mai bogată de asemenea nume topice ungureşti la Drăganu, Românii p. 111-128.
80 Die ungarische Lehnworter im Rumănischen, I, în „Ungarisches Jahrbiicher", VIII, p. 44. Cf. Drăganu, op. cit., cu bune argumente.
82 Cf. DLRM, s. v., unde se dau şi numeroase derivate.
83 Papahagi, DDA, s. v.
84 Capidan, Megl, III, s. v.
85 Hasdeu, Cuv. den bătr. I, p. 188.
86 Fjalorshq., 1954, s. v.
87 Cf. Densusianu, HLR, I, p. 29; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, Wiesbaden, 1955, p. 84.
88 Cf. Georgiev, Trak. ez., p. 11.
89 Cf. Meyer-Lubke, REW3', 5289.
90 Cf. Rosetti, ILR,II4, p. 110.
91 Cf. Tagliavini, Le pariate albanese di tipo ghego orientale, 1933, p. 40.
92 Fjalor shq., 1954, s. v.; „Bul. i Univ. te Tiranes", 4 (1958), p. 100.
93 Fjalorshq., 1954, p. 312.
196
Ce concluzie se poate trage pentru româna comună din compararea formală şi, mai ales, semantică, a acestor cuvinte? Pătruns în latina populară balcanică sub forma *mandiu-, *mandzu-, este posibil ca acest cuvânt să fi însemnat la început, chiar în româna comună (* măndzu) „puiul speciilor de animale domestice mari; puiul de animal domestic în perioada suptului"94. Din acest sens general, privind toate animalele domestice, al rom. corn. *măndzu, se pot explica accepţiunile specializate ale derivatelor mândzat, mândzare. Fără să fie absolut necesar intermediul unui verb (deşi un verb *a mănza „a suge" nu e greu de presupus în româna comună, mai ales că în albaneză există un verb mezoj „a da să sugă, a suge (lapte)"95), legătura etimologică a lui *măndzu „animal domestic care suge" cu acţiunea de „a suge" a fost suficientă pentru derivarea lui mândzat „(bou) tânăr, (viţel) înţărcat", cu suf. -at, după modelul participiilor active (exemplu: mâncat „cel care a mâncat", analogic: mândzat „cel care a supt"). Mândzat, care a fost la origine un adjectiv cu sensul de „înţărcat, care a supt", a fost restrâns la specia de animale domestice, bovinele, la care ideea de „pui înţărcat" reprezenta o realitate economică necesară. Apariţia lui mândzat a dus la restrângerea sensului lui mândz, mânz la „puiul iepei (până la 1-2 ani)". Alb. mezat este, foarte probabil, împrumutat din română96, deoarece în albaneză un asemenea derivat nu era posibil97.
Aceeaşi legătură etimologică cu mânz (rom. corn. *măndzu) „care suge, sugător; pui de animal domestic în perioada suptului" a dus la crearea derivatului adjectival mănzară, mânzare „care se mulge" {oaie mânzară „oaie care este suptă, oaie care se mulge, oaie cu lapte"; comp. stărpări, pl. „oi fară lapte, oi sterpe", der. din stearpă), care apoi s-a substantivat: mânzare (var. mârzară, cu măr-, se explică fonetic.) Dr. dial, mulgară, mulgare9S, arom. muldzară, muldzarcă", megl. mulzarcă „capră cu al cărei lapte se hrănesc păstorii", mulzpr, pl. „oi cu lapte"100 sunt vechi adjective substantivate, rezultate din contaminarea lui mândzare, mânzare cu mulge101. Dacă mânzare e general în româna comună, arom. muldzară, muldzarcă nu trebuie explicat dintr-un lat. *mulgearia102, ci aşa cum am propus mai sus. De asemenea, nu trebuie apelat la rădăcina traco-dacă *meldz-, *melz-, reconstruită de Giuglea - Ivănescu103, de îndată ce cuvântul se poate explica, fară
94 Cf. şi Giuglea - Ivănescu, în SCL, X, 1959, p. 107; vezi reconstrucţiile indo-europene la Meyer, EWA, p. 176; Walde - Pokorny, II, 232, care pornesc de la radicale cu sensul de „suge, curge, picura".
95 Fjalor shq., 1954: mezon viqi, mezon lopen „suge viţelul, suge la vacă", cf. şi „Bul. i Univ. te Tiranes", 1 (1958), p. 99
96 Cf. şi Philippide, OR, II, p. 724, cu probabilitate.
97 Pentru valorile suf. alb. -at, cf. Xhuvani - ţabej, Prapashtesat, p. 23.
98 Giuglea - Ivănescu, loc. cit, p. 105.
99 Papahagi, DDA, s. v.; comp. şi dr. băn. muldzare, L. Costin, Gr. băn., p. 142.
100 Capidan, Megl, III, s. v.
101 Cf. şi Capidan, în DR, IV/l, p. 345: „dacorom. mânzare din muldzare + mânz".
102 Puşcariu, Lat. Ti und Ki, p. 63.
103 Loc. cit.,p. 110.
197
dificultăţi, prin mijloace interne româneşti. Bulg. mandzara „capră de muls care se ţine printre noateni spre a fi mulsă în folosul păstorilor" e împrumutat din
/v -104
romana .
Alb. mezore „mânzată, vacă tânără, care nu a fătat încă" este un derivat cu suf. -ore pe teren albanez105 şi la fel mezuer, mezori „mânzat", cu suf -or (cu reflexul gheg -uer, -ori); mezatore „vacă cu lapte căreia i s-a tras viţelul de la supt" e derivat din mezat şi păstrează o urmă din vechiul sens al acestuia „care a supt, sugătorul", cuvânt intrat din română.
Aceste exemple sunt suficiente, credem, pentru a demonstra că în româna comună unele cuvinte autohtone aveau forme şi sensuri diferite de cele din româna contemporană. Problemele pe care le ridică reconstrucţia vocabularului autohton în româna comună nu au fost epuizate aici şi, bineînţeles, nici chestiunile de metodă care privesc, practic, această reconstrucţie.
Expunerea noastră, cu caracter teoretic şi aplicativ, priveşte doar anumite laturi ale problemei descrierii prin reconstrucţie a românei comune primitive.
„Studii şi cercetări lingvistice", XVII, 1966, nr. 2, p. 205-218
\ Capidan, în DR, III, p. 208.
' Xhuvani - ţabej, Prapashtesat, p. 78.
OBSERVAŢII ASUPRA ETIMOANELOR ALBANEZE
DIN DLRM
î
Indicarea etimologiei cuvintelor în DLRM reprezintă, aşa cum au subliniat aproape toţi recenzenţii acestei opere lexicografice, o inovaţie importantă, faţă de DLRC, care răspunde exigenţelor actuale nu numai ale specialiştilor, ci şi ale marelui public. Trebuie arătat însă că indicarea etimologiei se justifică pe deplin mai ales într-un dicţionar general (istoric), care dă posibilitate cititorului să urmărească îndeaproape evoluţia fonetică, gramaticală şi semantică de la etimon la cuvântul actual. într-un astfel de dicţionar, redactorii înşişi sunt feriţi mai uşor de exagerări şi erori în stabilirea etimologiilor, pentru că au în faţă material ilustrativ privind întreaga dezvoltare a cuvântului, de la primele atestări până în zilele noastre. La partea etimologică a DLRM s-au făcut unele obiecţiuni interesante2, menite, desigur, să îmbunătăţească substanţial o viitoare ediţie a dicţionarului sau să contribuie la stabilirea ştiinţifică a etimologiilor multor cuvinte din dicţionarul general, în curs de elaborare la Institutul de Lingvistică al Academiei. în acelaşi scop, ne propunem ca, în cele ce urmează, să cercetăm critic modul în care a fost soluţionată în DLRM originea aşa-numitelor cuvinte autohtone comune cu cele din limba albaneză.
în primul rând, trebuie subliniat că indicaţia comp. (= compară), aplicată la etimoane albaneze, se impune cu necesitate, deoarece, în stadiul actual al cercetărilor, suntem departe de a putea stabili, cu rigoare ştiinţifică, dacă cuvântul în discuţie este, în română, un împrumut sigur din albaneză. în general, cuvintele comune românei şi albanezei sunt fie moşteniri directe din tracă, fie rezultatul influenţării reciproce a celor două limbi. Comparaţia cu albaneza presupune în mod implicit raportarea ambelor forme, română şi albaneză, la un etimon comun indo-european, respectiv trac. A nu face apel la substrat, în cazul cuvintelor care nu se pot explica mulţumitor, atât în română, cât şi în albaneză, decât printr-o a treia limbă, traca, este ca şi cum am ignora cu totul, în partea etimologică a dicţionarului nostru, reconstrucţiile latineşti, mulţumindu-ne să rămânem la jumătatea drumului, prin simpla comparare cu formele romanice corespunzătoare. Dar, dat fiind faptul că traca nu este cunoscută (în stadiul actual al cercetărilor, raportarea la etimoane trace a cuvintelor comune româno-albaneze o putem face cu oarecare siguranţă doar în puţine cazuri, de ex. rom. mazăre, alb. modhulle: trac. juoCovĂa), suntem nevoiţi să ne oprim la simpla relevare, pentru comparaţie, a cuvântului corespunzător albanez.
1 Dicţionarul limbii române moderne, elaborat de Academia RPR, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, 1958. Precizăm că în articolul nostru etimon e luat cu înţelesul de cuvânt comparabil cu un echivalent albanez, aşa cum e folosit şi în DLRM.
2 Vezi, îndeosebi, articolele lui Th. Hristea din LR, 3/1959 şi SCL, 2/1960.
198
199
Un grup de cuvinte, pentru a căror etimologie se compară în DLRM numai termenii corespunzători albanezi, există şi în alte limbi balcanice. Pentru unele dintre acestea, cercetările etimologice de până acum au stabilit mulţumitor din care limbă balcanică au pătruns şi în celelalte, pentru altele, însă, acest lucru nu s-a realizat încă. Credem că, în ambele cazuri, comparaţia termenului românesc trebuie extinsă de la termenul albanez şi la termenii din celelalte limbi balcanice, recurgându-se, pentru cei din urmă, la folosirea parantezei (eventual, indicându-se între paranteze numai numele limbilor balcanice în care termenul în discuţie există, de ex. copil - alb. kopil (ngr., bg., sb.) etc.). De altfel, redactorii DLRM au folosit deseori paranteza pentru o nouă indicaţie etimologică în cazurile în care cuvântul românesc putea proveni din mai multe izvoare, de ex. ponos - slav (v. sl. ponosii), popaz - tc. papaz (< ngr.), pompos, -oasă - fr. pompeux (lat. lit. pomposus) etc.
O problemă destul de dificilă o reprezintă alegerea formelor cuvintelor albaneze la care sunt raportate cele româneşti. în DLRM, ca şi în majoritatea cercetărilor etimologice de până acum, raportarea aceasta se face la forme fie din ghegă, fie din toscă, fie, în sfârşit, din albaneza comună, fără să se ţină seama de un anumit criteriu care să justifice de ce comparaţia trebuie făcută cu o anumită variantă albaneză (toscă, ghegă), iar nu cu alta. Era bine dacă redactorii DLRM ar fi folosit pentru formele cuvintelor albaneze Dicţionarul limbii albaneze (alb. Fjalor i gjuhes shqipe), elaborat în 1954 de Institutul de Ştiinţe din Tirana, care, deşi este în primul rând un dicţionar al limbii literare albaneze, respectiv al dialectului tosc, reprezintă totuşi cea mai nouă şi mai cuprinzătoare operă lexicografică referitoare la limba albaneză. Care este totuşi principiul după care trebuie să ne călăuzim în stabilirea formei etimonului albanez ? In primul rând trebuie să avem în vedere faptul că în epoca în care au fost posibile împrumuturile româneşti din albaneză, această limbă era mult mai unitară decât astăzi. Cele mai multe modificări fonetice dialectale albaneze sunt relativ noi, din ultimele secole de dinaintea ocupaţiei turceşti, deci posterioare epocii în care s-ar fi putut petrece un împrumut reciproc între cele două limbi. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că cuvintele româneşti comune cu cele din albaneză au suferit ele însele în română evoluţii fonetice independente, care, în multe cazuri, sunt identice cu modificările fonetice ale aceloraşi cuvinte în albaneză. Potrivit acestor constatări, trebuie să alegem dintre variantele formale ale cuvintelor albaneze pe acelea care reprezintă formele iniţiale albaneze de la care s-au format, prin diferite modificări fonetice, variantele ulterioare, inexistente în epoca în care s-a putut petrece împrumutul în română sau inexistente în graiul acelui grup de albanezi care a venit în contact cu populaţia românească. Procedând în felul acesta, nu vom întâmpina decât rareori dificultăţi fonetice la explicarea cuvintelor româneşti.
Şi în cazul în care forma cuvântului românesc coincide cu o formă regională albaneză (ex. rom. cătun: alb. gheg katun, dintr-un mai vechi katund, azi şi literar), dar modificarea fonetică (nd > n) se putea petrece şi în română, independent de cea din albaneză, comparaţia trebuie făcută tot cu forma iniţială a cuvântului albanez {katund\ var. ghegă katun este relativ nouă, căci la Buzuku apare katund).
în general, redactorii DLRM au fost destul de circumspecţi, evitând indicarea etimologiilor discutabile. Uneori însă au procedat cu îndrăzneală, ca de pildă în cazul cuvântului mire, pentru care au acceptat etimonul albanez mire „frumos",
care, de altfel, pare mult mai probabil decât lat. miles. Totuşi, multe cuvinte au rămas fără vreo indicaţie etimologică, deşi comparaţia lor cu cuvintele albaneze corespunzătoare a fost convingător stabilită de cercetările anterioare.
In sfârşit, era necesar ca DLRM să fi indicat, consecvent, sensurile tuturor etimoanelor albaneze care diferă de sensurile cuvintelor româneşti, de ex. bucura-comp. alb. bukuroj „a înfrumuseţa".
Ne vom ocupa acum de unele cuvinte care suscită discuţii şi vom explica formele corecte albaneze la care trebuiau făcute raportările în DLRM. Totodată, vom indica etimonul albanez la cuvintele rămase fără precizarea etimologică necesară. în paranteză, vom trece indicaţia etimologică din DLRM.
Baci s. m. „cioban care conduce o stână". Nu i se dă etimologia în DLRM, dar comp. alb. bag „cel care prepară brânza la stână"; termenul există şi în ser., bg., ngr. şi chiar în afara ariei balcanice, în magh., pol., cehă.
Bală s. f. „monstru, dihanie; fiară groaznică" (în superstiţii şi în basme): „Aşa îi vorbi (şoimului) şarpele, bala pământului" (DLRC, s. v. bală). Dacă acceptăm alb. bolle „şarpe" ca etimon pentru rom. balaur, deşi acesta s-ar explica mai degrabă din ser. blavor, implicit trebuie să admitem acelaşi etimon şi pentru bală. Se iveşte totuşi o dificultate fonetică de netrecut: -//- intervocalic nedevenit în rom. -r-. Dar un caz analog îl reprezintă băle s. n. „băltoacă, mocirlă", raportat la alb. pellg,pellk, cu / velar, intervocalic la o epocă mai veche: pelleg3.
Baligă s. f. [- comp. sb. balega, alb. bagele]. Formele albaneze curente sunt: balge, bajge şi bagle cu acelaşi sens ca în română. Grupul consonantic Ig, ca şi Ik {ulk > ujk), s-a păstrat numai în graiurile tosce de sud-est, devenind în rest jg. în forma bagel, bagle, l s-ă păstrat prin metateza efectuată înainte ca Ig să devină jg. Forma care stă la baza celor două variante, bajge şi bagel, este balge, cu care trebuie comparat şi cuvântul românesc (/ palatal din albaneză putea deveni în română //; de altfel, forma cu metateză bagel, mai veche bagele4, presupune o formă iniţială balege, cu -/£-). în sârbo-croată, cuvântul a pătruns tot din albaneză.
Baltă s. f Chiar dacă admitem că a intrat din slavă la o epocă timpurie, înainte de efectuarea metatezei, tot trebuie pus în legătură cu alb. boite „mocirlă, noroi, pământ", în care, de asemenea, metateza nu a avut loc.
Barză [- comp. alb. bardhe]. Deşi adj. bardhe are, ca marea majoritate a adjectivelor albaneze, un articol proclitic (/, e bardhe), socotim că raportarea cuvântului românesc trebuie făcută aşa cum s-a procedat în DLRM, adică la forma albaneză fără articol proclitic, deoarece, în epoca antică, acest articol, după toate probabilităţile, nu se dezvoltase încă sau încă nu căpătase rolul funcţional de mai târziu5.
Bâr interj, „cuvânt cu care ciobanul îndeamnă sau alungă oile" [- onomatopee]. Trebuie comparat cu alb. berr, -i s. m. „berbece sau oaie, ţap sau capră" {Fjalor, s. v. berr). Nu este singurul caz în care apelativul albanez a devenit interjecţie în
Cf. Eqrem ţabej, Per historine e konsonantizmit te gjuhes shqipe, în „Buletin i Universitetit" Tirane, 1 / 1958, p. 50 (notă).
Cf. Leotti, Dizionario albanese-italiano, s. v.; Baric, în „Arhiv za arbanasku starinu" II 1925, p. 80. ' '
5 Vezi discuţia amănunţită cu privire la dezvoltarea proclizei din encliză la Eq. ţabej, Unele probleme ale istoriei limbii albaneze, în SCL, 4 / 1959, p. 527 ş. u.
200
201
1
română. în graiul ciobanilor din nordul Olteniei am întâlnit cuvântul cheţ „interjecţie pentru îndemnat sau alungat iezii", pe care l-am comparat cu alb. kec, -i s. m. „ied"6.
Bârsă s. f. (reg.) „bucată de lemn sau de fier care leagă între ele brăzdarul, cormana şi plazul plugului" [- comp. alb. verz]. Numai într-o formă albaneză în -e se poate explica marca de feminin a cuvântului românesc. în dicţionarele albaneze apar formele verze şi verce, cu acelaşi sens, ultima explicând varianta rom. bârţă, înregistrată în DA, s. v. bârsă.
Brad [- comp. alb. breth]. Trebuie precizat, aşa cum a demonstrat Al. Graur7, că sg. brad e o formă refăcută din plural: braz, cu z căruia îi corespunde în alb. dh, pl. brazi. în ceea ce priveşte etimonul albanez, credem că trebuie pornit de la bredh, -i, nu de la breth, bredhi. Se ştie că o caracteristică a dialectului tosc, care îl deosebeşte de cel ghe§, este asurzirea oclusivelor şi spirantelor finale: breth, garth, krimp, funt, brek etc. în albaneza din Italia şi Grecia fenomenul este general, deci trebuie să fie destul de vechi, una dintre cele mai vechi deosebiri esenţiale dintre cele două dialecte albaneze. Jokl îl consideră foarte vechi, făcând analogie cu o modificare fonetică asemănătoare în etruscă. Rămâne o problemă încă de cercetat dacă fenomenul a fost sau nu general la o epocă veche (f din formele general albaneze de optativ: shpetofsha etc., pe care Pedersen le leagă la formele de aorist shpetova etc., se explică prin asimiliarea lui v cu sh următor; tot prin asimilare trebuie explicate şi formele gheghe cu surdă în loc de sonoră din textul lui Buzuku (1555): u qelpte,penkte, trekt, te mathte, tue u drithtune etc.). Cuvintele româneşti brad, gard, murg, bunget, mânz, grumaz etc. presupun ca elemente de comparaţie cuvinte albaneze cu finala sonoră: bredh, gardh, murg, bung, mez, germaz etc., aşa cum se aud în ghegă şi chiar în toscă dacă sunt determinate (deci când oclusiva sau spiranta nu mai e finală): bredhi, gardhi etc. Formele cu finala sonoră sunt considerate azi literare, în ciuda faptului că dialectul care se impune ca limbă literară este cel tosc. Chiar dacă am porni de la formele determinate din toscă (deşi nu în toate cazurile oclusiva sau spiranta se sonorizează în formele determinate), ceea ce e mai greu de susţinut, sau de la formele din ghegă, ceea ce ne pare mai probabil sau, în sfârşit, de la forme din albaneza comună, în cazul în care aceasta nu cunoaşte asurzirea finalelor, lucru încă greu de demonstrat, cert este că etimoanele albaneze pentru cuvintele româneşti trebuie să fie cele cu finala sonoră.
De asemenea, trebuie să avem în vedere că alb. actual breth este un plural singularizat, care presupune existenţa unui singular străvechi *bradri. Cu acest alb. sing. *bradh trebuie comparat rom. sing. *braz de care vorbeşte Al. Graur. Deci brad este creat în româneşte, la o epocă foarte veche (dovadă derivatele formate de la tema brad-), dintr-un *braz (comp. alb. *bradh), vechi singular considerat în urmă ca plural.
Buc, pl. buci, s. m. (reg.) „pleavă de cereale". Forma corectă albaneză cu care se compară este byk s. m., nu buk, cum e dat în DLRM.
6 Note etimologice, în SCL, 1 /1961, p. 25.
7 „România", LIII, p. 383 şi BL, I, p. 26.
8Eqrem ţabej, Alb. vise „Orte, Plătze" und die singularisierten Plurale im Albanischen, în „Lingua Posnaniensis", 1960, p. 87.
Bucura vb. refl. [- comp. alb. bukuronj]. Ar trebui să pornim mai degrabă de la adj. alb. bukur „frumos", care trebuie să fi existat şi în română, căci se regăseşte astăzi în onomastică. Raportarea lui a se bucura la verbul alb. bukuronj este greu de admis, pentru că, în afară de faptul că în română avem foarte puţine verbe de origine albaneză (găti, ciupi, scapără), şi acelea discutabile, verbul românesc nu exprimă acelaşi lucru cu cel albanez. Alb. bukuronj e derivat de la adj. bukur + suf. -o(n)j. Deci verbul bucura este, după părerea noastră, un derivat românesc din adj. bucur „frumos" (comp. alb. bukur id.) pe care limba noastră trebuie să-1 fi avut cândva (dovadă toponimele de azi).
Bulz s. m. „bulgăre, cocoloş". Nu i se dă etimologia în DLRM, dar se poate explica prin alb. bulez „boule"9.
Bunget s. n. „pădure sau porţiune de pădure deasă şi întunecoasă; desiş" [- comp. alb. bunk]. Trebuie pornit de la alb. bung, cu g, „quercus sessiliflora", cuvântul fiind cunoscut în special în ghegă (vezi discuţia la brad). Totodată, în bunget recunoaştem sufixul românesc colectiv -et, ca în făget, frăsinet etc., de unde rezultă că în română a existat cu siguranţă şi forma bung. Deci bunget e derivat din *bung (comp. alb. bung) + suf. -et10.
Căpşună s. f. din [cap + suf. -uş-ună\. Pare mai probabilă etimologia dată de S. Puşcariu11 şi reprodusă în DA, s. v.: din căpuşă + suf. -ună (< lat. -onem), căpşuna fiind asemănată cu căpuşa. Dovada care se aduce este că arom. căpuşă are amândouă sensurile, cel de „căpşună" şi cel figurat de „căpuşă". în dacoromână, căpuşă are şi înţelesul de „mugur de viţă" (cf. a încăpuşa „a înmuguri"). Din căpşună a derivat apoi căpşun, numele plantei. Căpuşă se compară cu alb. kepushe id.
Cătun s. n. [- comp. alb. katun]. Trebuie pornit de la forma alb. katund. Forma katun este ghegă şi, probabil, târzie. Asimilarea în ghegă a grupurilor mb, nd, ng, păstrate intacte în toscă, nu este un fenomen prea vechi, pentru că le găsim atât în limba textelor vechi gheghe din secolul al XVI-lea şi chiar de mai târziu, cât şi în unele toponimice actuale de pe teritoriul gheg. Cu înţelesuri înrudite, cuvântul e cunoscut în toate limbile balcanice. Provenienţa albaneză a cuvântului este încă discutabilă, de aceea trebuie indicate în DLRM şi celelalte limbi balcanice care cunosc acest cuvânt: n.gr., ser., bg.
Ceafă [- comp. alb. cafe]. Potrivit normelor ortografice actuale, scriem qafe. Sensul nu este întocmai cel din română, ci „gât".
Copil, vezi discuţia de mai sus.
Curpen [- comp. alb. kurpen]. în albaneză există formele kulper, kurper, kurpen (cf. Fjalor, s. v. kulper). Modificările fonetice care s-au petrecut: kulper > kurper (prin asimilaţie) s-ar fi putut petrece şi în română. în orice caz, trebuie să acceptăm ca etimon o formă cu e (e este gheg: kurpen, la Cordignano), pentru a putea explica şi mglrom. curpăn. Sg. curpen poate fi refăcut după pl. curpeni.
9 Note etimologice, în SCL, 1/1961, cu bibliografie.
10 B. P. Hasdeu, CB, I, p. 245.
11 „Dacoromania", II, p. 593.
202
203
Droaie s. f. „mulţime, ceată de oameni sau de animale" [- comp. alb. droe]. Există în albaneză şi froma droje „teamă", cu j care evită hiatul.
Fărâmă s. f. [- comp. alb. therime]. Forma albaneză corectă este therrime. E adevărat că în unele graiuri din sudul Albaniei rr > r, dar acesta este un fenomen destul de recent.
Fărşerot s. m. „aromân din Albania" [- din Frashari (nume de localitate în Albania < elb.frasher „frasin")]. Numele adevărat al acestei localităţi albaneze este Frasheri (şi Nairn Frasheri, numele poetului naţional al Albaniei, originar din Frasheri).
Gard s. n. [- comp. alb. garth, v. si. gradu]. Pornim de la alb. gardh (vezi discuţia la brad). In legătură cu raportarea la v. sl. gradu, trebuie privit paralel cu baltă (v. mai sus)2. Dacă îl considerăm ca împrumut din albaneză, rămâne totuşi neexplicată trecerea lui dh la d; dar alb. rdh < rd, la o epocă veche.
Gata [- comp. alb. gat]. Faţă de alb. gat (azi gati), în rom. gata recunoaştem, ca adaos, particula adverbială -a, pe care o regăsim la numeroase adverbe româneşti: acuma, atuncea etc. Acest -a apare ca element derivativ şi la multe adverbe albaneze: radha „pe rând", fshehura „pe ascuns", rralla „rar", thella „adânc", despre care Al. Xhuvani13 crede că provin dintr-o scurtare a suf. adv. -azi: fshehur > fshehurazi > fshehura. D-sa consideră totodată că, dat fiind faptul că adverbele în -a sunt folosite în special în regiunea de sud a Albaniei, nu este exclusă o influenţă din partea limbii neogreceşti, care, cum se ştie, formează adverbele de la pluralul în -a al adjectivelor neutre: xolă, Xaună etc.
Forma care circulă astăzi în albaneză este gati, cu aceleaşi sensuri ca în română: jam gati ta kryej ate pune „sunt gata să săvârşesc acea lucrare"; gjella eshte gati „mâncarea este gata"; gati sa s 'u vrane „aproape să se omoare" (lit. „gata cât nu se omorâră") Fjalor, s. v. gati.
Verbul rom. găti, derivat în DLRM din gata, ar putea fi pus în legătură şi cu alb. gătit vb., cu acelaşi sens din română.
Ghionoaie s. f. [- comp. alb. gjion „cucuvea"]. Atragem atenţia asupra suf. -oaie adăugat la cuvântul albanez (comp. şi suf. -oaie cu alb. -onje: ulkonje „lupoaică"). Ghionoaie (mase. ghionoi) provine deci dintr-un român comun ghion, care există încă în aromână şi meglenoromână.
Ghiuj s. m. [- comp. alb. gjush]. Forma albaneză corectă este cu y: gjysh „bunic".
Grapă s. f [- comp. alb. grep]. Se ivesc dificultăţi fonetice, căci grep nu putea da în română decât grep. Meyer, EWA, s. v. grep, citează o variantă gerepe „Angelhaken", din care rom. grapă se poate explica foarte bine: e neacc. se sincopează, e > ea > a condiţionat de ă din silaba următoare.
Grumaz s. m. [- comp. alb. grumas]. Dicţionarele albaneze înregistrează forme fără metateza: gurmaz „beregată" şi germaz (cu var. ghegă grumaz) „id". Metateza ur > ru s-a putut efectua şi în română (cf şi arom. grumadz şi gurmadz).
Cf. Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale asupra limbii române, p. 76. Studime gjuhesore, Tirane, 1956, p. 196.
Hurduca vb. (reg.) „a (se) zdruncina, a (se) zgudui" [- onomatopee]. S-ar putea face apel la alb. hurdhe s. f. „groapă mică cu apă, mlaştină mică" ?
îndelete adv. „cu încetul, fară grabă" [- din în + de + lete (puţin folosit)]. Weigand14 susţine, cu dreptate, că lete (Banat: a lucra la lete, merg la lete) este alb. lehte adj. „uşor". Adverbul îndelete s-a putut forma pe baza acestui lete.
Jarcă s. f. (reg.) „piele de oaie (în stare proastă)". Nu i se dă etimologia. Pare a fi înrudit cu alb. shark, -u (var. zhark, -u) „haină groasă de lână neagră şi fară mâneci care se poartă pe umeri; năpârlitura şarpelui" {Fjalor, s. v. shark), pe care Meyer, EWA, p. 400, îl derivă din lat. serica (m. lat. sarica, sarea) (cf. rom. sarică)15.
Mare adj. [- lat. mas, maris]. Pare tentantă totuşi explicaţia susţinută de Eq. £abej16, din adj. alb. madhe, madhe „mare", rostit regional (sud) malle (cu dh > II), mai ales că lat. mas, maris întâmpină unele dificultăţi semantice în trecerea la rom. mare. Etimonul albanez madhe, madhe pentru rom. mare a fost acceptat şi de Puşcariu.
Măgar [- comp. alb. măgar]. Nu avem motive suficiente să credem că e de origine albaneză. Mai frecvent în albaneză este gomar. Meyer, EWA, s. v. măgar, se întreabă dacă nu cumva alb. măgar provine, printr-o inversiune, din gomar, ultimul derivat din ngr. yojuăpi. Această metateza reciprocă se putea efectua şi în română: gomar {> gumar > gămar) > măgar11.
Moş [- comp. alb. moshe]. Forma originară dezvoltată din alb. moshe {< motshe) „vârstă" este moaşă „femeie bătrână, bunică", din care apoi s-a refăcut un mase. moşls. în aromână există numai forma de feminin, moaşă, ceea ce înseamnă că masculinul moş s-a dezvoltat din feminin după ce aromânii s-au desprins de grupul străromân. Sensul mai nou de „sage femme" al dacorom. moaşă a dus la dispariţia aproape totală a vechiului sens de „bătrână, bunică"19.
Noian s. n. în DLRM nu i se dă etimologia. Explicaţia lui Hasdeu20 din un *oian prin aglutinare, din alb. ujane „loc cu apă" (< uje „apă"), acceptată şi de alţi învăţaţi21, nu pare convingătoare din motive care privesc evoluţia fonetică a cuvântului. De altfel, în albaneza scrisă, ujane e atestat târziu, la poetul De Rada, arbăreş din Italia, şi, dat fiind faptul că în albaneza vorbită cuvântul e necunoscut, înclin să cred că alb. ujane e o creaţie livrescă recentă, după model romanic, a lui De Rada însuşi. Etimologia lui noian rămâne încă de cercetat.
14 „Balkan Archiv", III, p. 218.
15 V. Bogrea, în DR, IV/2, p. 825.
16 „Revue internaţionale des etudes balkaniques", Belgrad, II, p. 232. Pentru rostirea lui dh ca //, vezi şi Mladenoff, în „Balkan Archiv", I, p. 55.
17 Cf. V. Bogrea, în DR III, p. 460 (notă).
18 Capidan, Raporturi albano-române, în DR II, p. 539; S. Puşcariu, în DR III, p. 822; R. Todoran, în DR X/2, p. 279. Mai probabil moş, de la care a derivat moaşă, provine din substratul indigen.
19 R. Todoran, art. cit.
20 B. P. Hasdeu, CB, I, p. 295.
21 Al. Rosetti, ILR, II/2, p. 120. Vezi şi O. Densusianu, în GS, UI/2 (1928), p. 431, care explică pe noian din loian (sl. loj- „a curge") cu asimilarea lui / cu n.
204
205
Păstaie s. f. [- comp. alb. pishtaie]. Forma originară albaneză este bishtaje, derivată din bisht „coadă", alături de care şi variantele beshtaje şi pishtaje (Cordignano, s. v. pishtaje). Chiar dacă există şi o var. *peshtaje (neînregistrată încă, dar de presupus, date fiind celelalte două), la care s-ar putea raporta mai bine din punct de vedere fonetic forma românească, comparaţia trebuie făcută cu forma iniţială, bishtaje, căci variantele menţionate sunt regionale şi create mai târziu.
Pupăză s. f. [- lat. upupa + suf. -za (alb. -ze)]. De ce e nevoie să considerăm ca albanez numai sufixul când cuvântul întreg, pupeze, există în albaneză?
Pururi adv. Nu i se dă originea în DLRM. Dintre multele etimologii propuse, cea dată de Capidan22 pare mai de luat în seamă: alb. perhere (< per + here) „întotdeauna, mereu" > *părere > purere > purure, deci cu -re aparţinând tulpinei cuântului.
Rânză s. f. [- comp. alb. rendes]. Etimonul rendes nu poate explica pe arom. arândză, mold, rândză, cu dz primitiv pentru z. De aceea, trebuie acceptată forma atestată de Jokl23: rend(e)ze, din care se explică fară greutate formele româneşti.
Sâmbure s. m. [- comp. alb. thumbule]. Forma albaneză corectă este cu //: thumbull şi sumbull. Alb. // îi corespunde în română r.
Straiţă s. f. „traistă" [- comp. alb. straiste]. Comparaţia trebuie făcută cu alb. strajce id.
Ştiră adj. fem. (înv. şi reg.; despre animale, rar despre femei) „stearpă" [- comp. alb. shtiere]. Cuvântul albanez trebuie corectat în shtjerra s. f. pl. „miei în turmă".
Ţap s. m. [- comp. alb. thap]. Raportarea cuvântului românesc trebuie făcută la alb. cap (= ţap) sau cjap, generale în albaneză25. Comp. şi ngr. xaiânoq, ser. căp etc.
Ţarc s. n. [- comp. alb. thark]. Ca şi în cazul cuvântului precedent, comparaţia trebuie făcută cu o formă albaneză cu c- (= ţ): cark „loc îngrădit pentru închiderea iezilor să nu sugă" (Fjalor, s. v. cark). Cf. şi ngr. raăpKog (Epir).
„Studii şi cercetări lingvistice", XII, 1961, p. 193-201
„Dacoromania", I, p. 563.
23 Linguistisch kultur-historische Untersuchungen, p. 278 şi 334; cf. şi Weigand, în „Balkan Archiv", III, p. 217.
24 Cf. Fjalor, s. v. strajce şi Jokl, loc. cit., p. 103.
25 în Corpus glossariorum latinorum, ed. G. Loewe şi G. Goetz, Leipzig, V, 1888, p. 503, 27 e atestată forma zappus „boue", probabil de provenienţă iliră, cf. A. Graur, Melanges linguistiques, I, (1936), p. 10.
NUME ROMÂNEŞTI ÎN CADASTRUL DE LA SHKODRA (1485)
După cum se ştie, s-a scris mult despre populaţia romanică (vlahă) medievală din nord-vestul Peninsulei Balcanice asimilată de slavi către secolul al XVII-lea. în colecţiile de documente sârbeşti vechi, vlahii sunt atestaţi frecvent ca populaţie foarte numeroasă. Au devenit clasice lucrările de medievistică balcanică despre vlahi ale lui Jirecek, Weigand, Stojan Novakovic, Milan Sufflay, Petar Skok, Thalloczy, Iovan Erdeljanovic ş. a.; Hasdeu, CC. Giurescu, N. Iorga, S. Puşcariu, Th. Capidan, Ion Nistor, Silviu Dragomir, N. Drăganu ş. a.1. Numiţi de către populaţiile vecine vlahi, morovlahi, morlaci (maurovlahi, din gr. biz. fiafipoJSĂaxog, comp. ser. karavlah, turc. kara-iflak, în documentele latine: Nigri Latini), ei sunt semnalaţi încă din secolul al XII-lea pe aproape tot întinsul Iugoslaviei şi al Bulgariei de răsărit, adică în regiunea Sofiei, pe văile Timocului şi ale Moravei, în Herţegovina şi în Muntenegru (spre lacul Shkodra şi spre Prizren, în regiunea Metohia, până la sud de Skoplje), iar în nord, în Bosnia şi pe aproape întreaga lungime a litoralului dalmatin, de la Shkodra până în Veglia şi Istria2. în regiunile Croaţiei, vlahii sunt semnalaţi mai ales în secolul al XV-lea.
Această populaţie romanică forma un trunchi comun cu cea dacoromână. Prezenţa ei în sudul Dunării nu exclude existenţa dacoromânilor la nord de fluviu3. Vlahii nu se identifică cu aromânii şi meglenoromânii; ei reprezintă latura de vest a trunchiului român comun. în hrisoavele sârbeşti sunt atestaţi ca păstori, agricultori, chirigii, lucrători de pământ pe lângă mănăstiri. De regulă, practică transhumanta (deplasarea cu turmele de la văratic la iernatic), dar nu nomadismul, adică deplasarea cu toată familia şi cu toată gospodăria. Această stare a vlahilor rezultă din relaţiile cu mănăstirile, cu autorităţile regale sau voievodale, cu proprietarii de pământuri. Practicau deci acelaşi tip de păstorit ca dacoromânii şi o agricultură impusă în bună parte de această ocupaţie de bază. îşi vindeau produsele (brânză, pănură) pe pieţele Raguzei şi ale altor oraşe. începând cu 1357 e atestat mereu cuvântul brence, transcriere aproximativă pentru brăndză, iar de caseus vlachescus se vorbeşte mult mai devreme în documente oficiale scrise în latină4.
1 Bibliografia mai recentă la Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1959.
2 Vezi harta întocmită de Silviu Dragomir, op. cit.
3 Argumentaţia la Rosetti, Istoria limbii române, ed. a II-a, Bucureşti, EŞE, 1978, p. 214 ş. u.
4 Cf. Dragomir, op. cit., p. 125; Drăganu, Românii în veacurile IX-XIVpe baza toponimiei şi a onomasticii. Bucureşti, 1933, p. 335-336 (cu indicaţii bibliografice).
206
207
Diverse cauze explică mişcarea vlahilor spre vestul peninsulei, până aproape de lacul Shkodra, apoi spre nord, de-a lungul ţărmului Adriaticei până în insula Veglia şi în Istria. Desigur, una dintre cauzele importante ale acestei dispersări o constituie invazia otomană.
Cele mai numeroase hrisoave care amintesc de vlahi emană de la ţarul Ştefan Duşan, sub care, la mijlocul secolului al XIV-lea, statul sârbesc medieval ajunge la mare înflorire. Dar sunt ştiri depre aşezări numeroase de vlahi în zona Prizren încă de la începutul secolului al XIV-lea.
Termenul vlah5 e folosit încă din secolul al XlII-lea ca denumire a vlahilor medievali balcanici, deci cu sensul de „romanic". Cu un secol mai înainte, vlah avea sensul de „raguzan" şi mult mai devreme, în secolul al IX-lea, în Vita Methodii, vlah apare pentru prima oară la slavi cu înţelesul de „italian". Documentele care provin din cancelaria regelui Duşan arată că vlah căpătase şi sensul de „păstor", opunându-se, aşa cum a observat Jirecek, lui „agricultor". Desigur că întotdeauna vlahii se vor fi numit pe ei înşişi rumâni, români. In secolul al XVII-lea, Ireneo della Croce, care s-a ocupat de cicii aşezaţi în jurul Triestului, spune că aceştia „addimandansi nel proprio linguaggio rumeri" .
Există în arhivele turceşti câteva cadastre din secolele al XV-lea şi al XVI-lea pentru regiunea de frontieră dintre Iugoslavia şi nordul Albaniei. Unul dintre acestea este cadastrul sangiacului Shkodrei din 1485, publicat în 1974, în facsimile şi transcriere, cu note şi un lung comentariu, de istoricul şi turcologul albanez Selami Pulaha7.
Cadastrul cuprinde patru mari zone, numite kaza: Shkodra, Podgorica, Peja şi Bihor. Toate formau în secolul al XV-lea sangiacul (= provincia) Shkodra. Sunt înregistrate în acest cadastru şi câteva sate din raioane care nu ţineau de Shkodra, sate din Prizren, Prishtina şi Vulcitern. Pentru acestea recensământul s-a făcut în 1497. în cele 473 de pagini ale cadastrului sunt înregistraţi capii de familie, becherii şi văduvele din fiecare sat împreună cu veniturile agricole ale satului şi taxele care se cuveneau stăpânirii otomane. Numele de persoane sunt trecute, cel mai adesea, în formula de tipul: Vuku, i biri i Jankut „Vuk, fiul lui Iancu". Traducând formula în albaneză, editorul a refăcut morfologia sintagmei, adăugând articole atât la nominativ masculin (i sau u), cât şi la genitiv, enclitice (-it, -ut; -es, -s) sau proclitice (i, te). De exemplu, Gon veledi Suk a fost tradus prin: Gjoni, i biri i Sukut, adică „Ion, fiul lui Suk"; Gon veledi Papa prin: Gjoni, i biri i Papes. în turca osmană, / ataşat la substantiv (veled, veledi) e un sufix de persoana a IlI-a
5 Cele mai interesante informaţii în legătură cu originea şi sensurile lui vlah ni le oferă B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, I 2, 1875, p. 38 ş. u.; v. mai recent şi Tagliavini, Originile limbilor neolatine, versiune îngrijită şi coordonată de Alexandru Niculescu, traducere din italiană de Anca Giurescu şi Mihaela Cârstea-Romaşcanu, Bucureşti, EŞE, 1977, p. 125 (notă).
6 Cf. Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, vol. II, Bucureşti, Cultura Naţională, 1926, p. 26.
7 Defteri i regjistrimit te sanxhakut te Shkodres i vitit 1485. Paraqitja, hyrja, trans Uter imit, perkthimi dhe komentet nga Selami Pulaha, Tirana, Akademia e Shkencave e R. P. te Shqiperise, Instituti i Historise, vol. I—II, 1974. Volumul I conţine textul în transcriere albaneză. Studiul introductiv şi notele editorului sunt în limba albaneză; la sfârşit se dă un indice de cuvinte. Volumul al II-lea conţine textul în facsimile, iar studiul introductiv şi notele sunt în limba franceză.
singular, echivalent cu (al) lui, ei din română, exprimând o relaţie de genitiv al apartenenţei. în cazul becherilor şi al văduvelor se adaugă indicaţia de stare civilă: Vukashini, i biri i Nikolles, beqar „Vukashin, fiul lui Nikolla, becher"; e veja e Radoslavit, te birit te Nikolles „văduva lui Radoslav, fiului lui Nikolla". Mai rar, în loc de raportul de filiaţie se redă cel de frăţietate: Nokagi, i vellai i Prebilit „Nokac, fratele lui Prebil". Destul de frecvente sunt numele în formula oficială care s-a impus mai târziu: Nikolla Groshi, Stepan Samarisi, Novak Stepani, cu articol de nominativ la numele de familie.
Revenind la tipul dominant de denominaţie a persoanelor, cu numele tatălui la genitiv adăugat după numele fiului (sau, mai rar, al fratelui), trebuie spus că el corespunde celui din româna populară: Ion al lui Dumitru, extras din: Ion, fiul lui Dumitru, care pare, cum crede Ion Coteanu, o continuare a sistemului de denominaţie daco-romană: Bato Licai, Caius Epicadi, Quintus Mucatralis, Dasius Verzonis8 etc. (nume compuse în raport genitival). Editorul albanez al cadastrului de la 1485 a tradus formula turcească în spiritul albanezei populare vechi. Se observă uşor din exemplele citate că tipul albanez reprezintă o fază mai veche şi mai concretă decât cel din româna populară, întrucât conţine şi cuvântul i biri „fiul" (corespunzător turc. veledi) în structura apoziţiei: Gjoni, i biri i Dhimitrit „Ion, fiul lui Dumitru". Amintim în treacăt că în această formulă este scris şi numele lui Buzuku, după cum se vede în pagina de încheiere a celebrei sale opere Meshari, din 1555: UDonih Gjoni, biri hi Bdek Buzukut.
în albaneza populară există însă şi tipul echivalent perfect al celui din română: Gjoni i Dhimitrit „Ion al lui Dumitru". Deşi nu ne-am propus să ne ocupăm aici de chestiunea aceasta, notăm totuşi câteva exemple de nume de persoane dintr-o culegere de folclor poetic9: More Rust, i biri i Hysenit „Măi Rust, fiul lui Hysen" (p. 287), More Zefi i Tom Nikolles „Măi Zef al lui Tom Nicolla" (p. 333), Roku i Tomes e Vata i Marashit „Roku al lui Toma şi Vata al lui Marash" (p. 489), Moj e bija e hoxhe Mehmetit „Măi fata lui hogea Mehmet" (p. 371).
întreaga regiune cuprinsă în cadastrul de la 1485 este, aşa cum se ştie din cercetările anterioare şi cum observă şi Selami Pulaha10, o zonă de contact a trei populaţii: albaneză, sârbă şi vlahă.
Pentru română, importanţa acestui registru constă în atestarea unor cuvinte într-o epocă mai veche decât aceea a primelor noastre scrieri. E vorba, evident, de apelative transferate în onomastică. Sunt puţine numele româneşti înregistrate şi, unele dintre ele, greu de interpretat din cauză că figurează „înecate" într-o masă de
8 Cf. I. I. Russu, Elemente autohtone în limba română, Bucureşti, EA, 1970, p. 70; I. Coteanu, Originile limbii române, Bucureşti, EŞE, 1981, p. 23.
9 Mbledhes te hershem te folklorit shqiptar (1635-1912), III (= Vechi culegători de folclor albanez), ediţie întocmită, în cadrul Institutului de Folclor din Tirana, de Z. Sako, Q. Haxhihasani, A. Fico, şi tipărită la Tirana în 1962.
10 Vezi şi studiile lui S. Pulaha: Krahinat perendimore dhe qendrore te sanxhakut te Shkodres ne fund te shekullit te XV (= Regiunile apusene şi centrale ale provinciei Shkodra la sfârşitul secolului al XV-lea), în „Studime historike" (1971) 1 şi 2 ; Id., Elementi shqiptar sipas onomastikes se krahines te sanxhakut te Shkodres ne vitet 1485-1582 (= Elementul albanez după onomastica regiunilor provinciei Shkodra în anii 1485-1582), în „Studime historike" (1972) 1, 2 şi 4.
208
209
nume slave, albaneze, turceşti şi greceşti, precum şi din cauza aproximaţiilor de transcriere. Cel mai greu este să deosebim aceste nume de cele albaneze, cu care, în dese cazuri, seamănă până la identitate.
Iată mai întâi o listă de nume de persoane care provin foarte probabil de la apelative de origine latină11: Qapa (în Plava, p. 270; probabil Qepa, p. 285, 290 e alb. qep'e, cu aceeaşi origine ca rom. ceapă); Qerb şi Qerpi (în Peja, p. 40, 229, 438; afonizarea lui b intră în normele de pronunţare albaneză); Qinqene (în Plava, p. 280; foarte probabil este cincină, o variantă cunoscută şi în Oltenia a lui cinteză; etimologie incertă, totuşi Drăganu, DR, III, p. 695, îl consideră latin; sufixul -ză e din substrat); Korpsha (în Podgorica, p. 336; probabil rom. corb, dar şi alb. korb); Drag (probabil Drăcea, în Peja, p. 422; tot în Peja, p. 62: Dreq, care e alb. dreq, cu aceeaşi origine ca rom. drac); Dulgiq {Kola Dulgiqi, în Drisht, p. 170, format de la dulce); Kal (în satul Dirnovi9a, p. 200 şi la Shkodra, p. 161; termenul e frecvent. în cadastru figurează şi alte nume de animale care au suferit transfer în antroponomastică. Reflexul albanez al lat. caballus are / muiat, deci Kalja, la Shkodra, p. 124, e albanez); Kash {Deda, i biri i Kashit, în Podgorica, p. 336; poate şi derivatul Kashuk în Peja, p. 472, e legat tot de rom. caş); Hapul (în Shkodra, p. 134) şi Llapush (în Peja, p. 103) ar putea fi lat. lappa11; Magukat (în satul Bukmir din Piper, p. 198; e atestat şi în hrisoave sârbeşti şi e un derivat din măciucă); Shurdo (Kalo Shurdo şi Dimiter Shurdo, în Krajna, Shkodra, p. 328, cu sh după alb. shurdhe „surd"); Rosh (în Shkodra, p. 13 şi Rusha, în Piper, p. 197; Ros şi Rus, în Drisht, p. 169; Rosi, în satul Sal9a din Podgorica, p. 337) este legat de adj. roş, roşiu; Shallar (Mirash Shallari, în Podgorica, p. 315), probabil şelar, derivat de la şa < lat. sella.
Dintre numele de persoană comune cu albaneza ni se par mai sigur româneşti următoarele: Barz (foarte frecvent în sate din regiunea Shkodrei, ca Recpi, p. 146, Pelani, p. 147, Barbulush, p. 148, Loros, p. 160 etc.); varianta cu z ne orientează spre română, faţă de cea cu dh, atestată şi ea, care e albaneză, E posibil ca şi variantele transcrise cu d, de felul: Bard, Barda, Bardash, Barai, Bardo, Bardosh să pornească de la o temă în z sau dz. Se adaugă aici şi derivatul Berzan (Plava, p. 266), care e sigur românesc; Brad (satul Prashta, din Krajna, e compus din patru locuitori, toţi numiţi Brad, p. 337; altul în Piper, p. 195); de luat în seamă şi derivatele neromâneşti: Brader, Bradesh, Bradilo, Bradimir, Bradoi, toate cu d; corespondentul albanez este bredh, cu e şi dh, dintr-un mai vechi *bradh, care nu figurează în registru; Bulza (în Shkodra, p. 325, comp. topon. Bulzul din Gorj, apelativul bulz şi nume de persoane româneşti ca Bulz, Bulzea, Bulza, Bulzan); Buzat (în Plava, p. 273; sufixul -at arata că e un cuvânt sigur românesc); de la acelaşi radical: Buza (în Peja, p. 6, 457, 459), Buzash, Buzor, ultimele două sunt derivate albaneze, dar primul, Buza, poate fi cuvânt românesc; Quka şi Quku {Vlash Quka în Shkodra, p. 131, Gjon Quku, id., p. 172; Ciucă, Ciucu sunt frecvente la
11 Notăm în paranteză regiunea în care e atestat numele şi pagina din textul original al cadastrului. Cuvintele sunt date în transcrierea albaneză propusă de editorul textului.
12 Cf. M. Sala, în SCL XXXI (1980) 5, p. 621 ş. u., care consideră că rom. lăpuş, lăpuc provin din lat. lappa.
dacoromâni); Gushmar (în Peja, p. 72, pare compus din guşă şi adj. mare după modelul albanez: Gushmadh, dar şi românesc, comp. Mălaimare, Poalelungi etc.); probabil şi Goshar (Peja, p. 405, în loc de Guşar; alb. gushe înseamnă „gât", deci devine mai greu supranume decât corespondentul românesc); Menc şi Meng (probabil Mănz, Măndz, în Peja, p. 394, 395, în Shkodra, p. 139); mai răspândit este Menea, pe care îl înţelegem ca Măndzea, Mănzea, Mânzea, Mânza, nume de familie obişnuite şi la dacoromâni; în cadastru sunt înregistrate şi formele albaneze Mezi, Mes şi derivatul Mazarak, pentru care comp. şi rom. mânzărar; Mic (= Mii) (în Shkodra, p. 346) şi Migula (în Plava, p. 273, cu art. -ui) ar putea fi interpretate ca Mâţu, dacă rom. mâţă ar fi atribuit substratului (comp. alb. mice şi mace „pisică"); Murgu (în Prizren, p. 430; ar putea fi şi albanez); Zar a {Zar a, i biri i Popit „Zară, fiul lui Pop", în Podgorica, p. 337; termenul corespunde apelativului rom. zară, comp. alb. dhalle); Zenbat (probabil zâmbat, legat etimologic de alb. dhemb „dinte"; sufixul e românesc).
Pe seama substratului trebuie puse şi următoarele nume pentru care nu există paralele identice în albaneză: Bransav (şi Bransava, Brensav, Brensava, probabil şi Broza), înregistrate în Vul^tern, p. 2, Peja, p. 24, 34, 43, Plava, p. 269 (e veja Brensava „văduva Brensava", în Peja, p. 67); probabil şi Breza (în Shkodra, p. 325), Brezan (în Peja, p. 217); se recunoaşte la acestea radicalul apelativului brânză, brăndză, care, după cum am văzut deja, e atestat foarte devreme la vlahii balcanici; Melk, un nume extrem de frecvent, nu trebuie separat de apelativul melc; Mrat (în Podgorica, p. 335, probabil arom. mărat, a cărui origine auothotnă a fost probată de Capidan).
Nu am luat în discuţie cuvinte ca Gura (frecvent) şi Lepurosh, pentru care nu avem certitudinea că se explică prin rom. gură, iepure, de origine latină; de asemenea, nu am reţinut nici pe Bago, Ber, Bukurosh, Gropa, Kpushi {= Kepush), Shyt etc., tot pentru că nu avem siguranţa că reflectă la nivel antroponomastic numele comune româneşti: baci, bâr, bucura, groapă, căpuşă, şut; ele conţin particularităţi fonetice albaneze.
O mulţime de nume neromâneşti, de regulă slave, se recunosc că erau purtate de români după articolul -ul (ca la dacoromâni, nu -lu ca la aromâni). Unele dintre acestea apar frecvent ca nume de vlahi în hrisoavele sârbeşti. Iată câteva din cadastrul de la Shkodra: Bogul (alături de Bog, Bug), Dabgul (şi Dabgo), Dajgul (şi Dajg, Dajga, Dajgi, Dajgin, Dajgo), Dobrul (şi Dobr, Dobra, Dobran, Dobrashin, Dobrav, Dobrig, Dobriko, Dobr o, Dobrog, Dobr oi etc.), Dragul (şi Drago, Dragon, Dragag, slave). Formele pe care le-am notat în paranteză ne obligă să interpretăm secvenţa -ul ca articol.
Trebuie spus că adaptarea numelor slave cu articolul postpus s-a petrecut şi în albaneză. Numele masculine au articolul -i, în afara celor cu finala în -k, -g care au articolul -u. Pe acestea din urmă nu le-am avut în vedere aici, pentru că, deşi s-ar putea ca unele dintre ele să fie şi româneşti, e greu de admis că în secolul al XV-lea -/ articol cădea, ca secvenţă fonetică, în graiul românilor balcanici. Nu am luat în consideraţie nici numele feminine (în cadastru sunt înregistrate o mulţime de văduve) pentru că articolul -a al femininelor este identic în ambele limbi.
210
211
După Petar Skok, care s-a ocupat de urmele lingvistice ale vlahilor medievali din Balcani, numele slave care apar fară sufixele -a, -o ar fi fost purtate de vlahi (de ex. Mark, Pep, Pop, Rak, Vuk etc.). în cadastrul de la 1485, acest tip de nume este reprezentat printr-o cantitate destul de mare, pe care însă nu am luat-o în consideraţie aici, după cum nu am reţinut în cercetarea noastră nici numele slave care există şi la dacoromâni, fie în documentele slave de pe teritoriul României, fie în documentele româneşti din secolul al XVI-lea.
Am evitat toate aceste categorii de nume pentru că am considerat că interes strict lingvistic prezintă numai acele nume de persoană care provin de la apelative. Se înţelege de la sine că din punctul de vedere al istoriei sociale toate numele de persoană, indiferent de caracterul lor, sunt de importanţă covârşitoare. Cercetarea lor din această perspectivă impune însă şi alte metode de lucru decât cele exclusiv lingvistice.
Trebuie remarcate însă numele de persoană provenite de la apelative care exprimă apartenenţă etnică. E vorba de Vllak, Vllaka, Vlasa, Vlash, Vlashiq, Vlashoviq; Ulah, Ulak; Eflak, Eflah (din turc. iflak „vlah"); Raman, Ramen şi Ramenja (care transcriu pe român, rumân, comp. alb. rremer „păstor", cu rotacism, deci rremen, rramen, fără rotacism).
Dintre numele de locuri înscrise în cadastrul din 1485, foarte probabil româneşti sunt următoarele: Barbulush numit şi Barbarosi (= Barbă Roşie ?), (sat în Shkodra, p. 148); Berbat, Brebat (sat în Peja, p. 388, de la bărbat); Luk, Lok (sate în Drisht şi în Shkodra, p. 126, 32; comp. rom. loc); Romaniga (sat şi teren în Peja, p. 465, 394, sat numit astăzi Romune, cf. nota editorului), Romenica (sat în Peja, p. 98), Romanishta (sat în Peja, p. 9), Romeshtina (sat în Shkodra, p. 128) -toate acestea din urmă formate de la radicalul evident român -; Reg (sat în Drisht, p. 127; din zece persoane câte sunt în tot satul, şase se numesc Reg, probabil de la adjectivul rece); Salga (sat în Podgorica, p. 337; comp. rom. salcie, alb. shelg); Shtira, Stira (sat părăsit, cu pământ neproductiv, în Drisht, p. 159; comp. rom. ştiră „stearpă", alb. shtirre id.); Surdol (sat în Prishtina, p. 94, atestat şi în documentele sârbeşti ca sat românesc); Urlat, Orlat (sat în Peja, p. 92; rom. urlat ?); Vasloviq (pentru Vlaşovici, sat în Vulcitern, p. 186).
Unele dintre numele proprii semnalate de noi în cadastrul osman din 1485 au fost identificate şi de alţi cercetători în documentele sârbeşti. Importanţa lor, ca de altfel a tuturor cuvintelor româneşti descoperite în documente slave şi latine din sec. al XIII-lea - al XV-lea, constă în aceea că lărgesc informaţiile noastre asupra românei de dinainte de Scrisoarea lui Neacşu (1521).
„Studii şi cercetări lingvistice", XXXIV, 1983, nr. 4, p. 330-335
MITOLOGIE ŞI LINGVISTICĂ
Se ştie de multă vreme că românii şi albanezii au în comun o mulţime de credinţe, obiceiuri, practici populare străvechi, la care se adaugă elemente de mitologie propriu-zisă, toate acestea exprimate prin termeni cu structuri lexicale identice sau foarte asemănătoare. în cercul acestor concordanţe pot fi atrase, nu de puţine ori, şi celelalte idiomuri balcanice, în special greaca şi bulgara, ceea ce înseamnă că îndelungata convieţuire, în forme social-istorice şi culturale relativ identice, a conglomeratului etnic din teritoriul strâmt al Peninsulei Balcanice, a putut genera o mentalitate comună la aceste popoare reflectată cu fidelitate în limbă.
Bineînţeles că în unele cazuri, de psihologie general umană, raportările se pot face însă şi la arii etnolingvstice din afara regiunii balcanice. Atenţia noastră e îndreptată însă cu precădere spre domeniul româno-albanez, caracterizat printr-o înrudire genetică prea bine cunoscută. Din cercetarea comparată a cuvintelor purtătoare de astfel de semnificaţii, ar rezulta ipoteza că, uneori, s-ar putea întrevedea realităţi ale psihologiei lumii preromane din ţinuturile noastre.
Cuvintele pe care le prezentăm aici, având valoare onomastică, fac parte dintr-un imens volum de paralele lexico-semantice şi frazeologice ale celor două limbi.
1. Albe pl. (mai ales articulat: Albele) e cunoscut în mitologia populară ca denumire a zânelor, bune la dacoromâni, dar rele la aromâni1. Aromâna s-ar grupa cu albaneza, unde te Bardhat pl. e folosit cu sensul „Albele, fiinţe fantastice întruchipate în fete care trăiesc în munţi sau sub pământ şi care, când se mânie, fac rău oamenilor" (FS, s. v.).
în expresia (A intrat) alba în sat2, şi în florile dalbe (de fapt, un genitiv: florile dalbei = florile zorilor), substantivul alba, cu articol, păstrează, ca şi în alte limbi romanice, sensul „aube, aurore" al lat. alba. Există şi verbul a se albi (de ziuă) = a se lumina de ziuă, a apărea zorile. Albaneza participă la această concordanţă cu vb. zbardh, zbardhellon, zbardhullon, zbardhullohet (cu prefixul intensiv z-), lebardhet „Se albeşte de ziuă, se ivesc zorile"3.
Există multe valori semantice particulare pe care le au în comun rom. alb şi alb. i bardhe prin care s-ar justifica implicarea lor în terminologia miturilor. Astfel, cele două adjective apar cu înţelesul moral de „curat, cinstit, fericit, nevinovat,
1 Cf. Hasdeu, EMR, I, p. 512, 537; pentru aromână, v. şi Şăineanu, Ielele, în RIAF, a. III, vol. VI, p. 181; id. Basme, p. 201, într-un basm aromân: Albele = zâne rele.
2 La Ispirescu, v. DA, s. alb.
3 V. şi P. Papahagi, WJb, XIV, p. 165.
212
213
neprihănit", sens întâlnit şi la corespondentele din celelalte limbi balcanice, căci culoarea albă este, în general, simbolul purităţii morale: zile albe (= viaţă fericită, cf. Hasdeu, EMR, I, 498), alb. dite te bardha id., pleqeri te bardha „bătrâneţe albe"4. Cităm aici două splendide versuri din finalul poemului Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri, cu alb exprimând semnificaţiile de mai sus: Alb am trăit un secul pe plaiul strămoşesc I Şi vreu cu faţa albă senin să mă sfârşesc; alb e sinonim stilistic cu „cinstit, curat, neprihănit, nepătat"; comp. alb. faqja e bardhe „obraz (faţă) alb" (fig. „curat, cinstit"). Pentru înţelesul „fericit" (zi albă = zi fericită5), comp. lat. dies alba id. Sintagma ziua albă, ca şi alb. dita e bardhe id., poate fi considerată şi în opoziţie cu „negrul" nopţii (cf. Hasdeu, /. c).
La aromâni, notează Hasdeu, când mulţumeşte cineva unei femei îi zice: Albă să hiil „Sois candide! Sois chaste!" Şi la dacoromâni alb apare cu acest sens înnobilat: Albă fată fecioriţă sau Fete albe tinerele. La albanezi e bine cunoscută urarea Qofsh i bardhe! „Alb să fii!" (adică: Fii fericit!) şi mai ales la feminin: Qofsh e bardhe! (o urare între femei6), ca la aromâni.
Importanţa acestui adjectiv în vocabularul popular românesc e pusă în lumină şi de sintagma cu conţinut etnografic calea albă (= calea pe care o face mireasa la casa mirelui îndată după nuntă7), cu paralela albaneză udha e bardhe id.8. în treacăt fie spus, prima vizită pe care o fac tinerii însurăţei la părinţii miresii (la două-trei săptămâni după nuntă) e numită cale primară, iar în albaneză pareti (de la adj. i pare „întâi, prim") şi chiar te pare „prima, primul (cale, drum)".
încheiem cu observaţia că săptămâna albă, numită la dacoromâni şi Săptămâna brânzei, adică săptămâna de dinainte de Postul Mare, când se pot mânca „lăpturi", are un corespondent exact în albaneză: java e bardhe, reflectare a vieţii pastorale, căci adj. i bardhe, ca şi rom. alb, e folosit metaforic pentru denumirea produselor lactate.
2. Babe pl. (mai ales articulat: Babele) e un termen mitologic denumind primele nouă zile ale lunii martie9. Termenul e frecvent în toponimie, evident în toponimia montană10, motivat de forme de relief stâncoase, în unele cazuri formând un nume compus cu Dochia, luat din calendarul creştin, muceniţa Evdochia, sărbătorită la 1 martie11. Ion Ghinoiu12 consideră că „Dochia carpatică nu este un personaj creştin, ci unul păgân, care a preluat de la Eudochia numai numele şi data de sărbătorire, întâi martie; ... e o babă cloanţă, urâtă, rea, care-şi pune nora la mari
4 V. şi Papahagi, op. cit., p. 164; E. ţabej, SGj, III, p. 83.
5 în CDDE, nr. 36.
6 Cf. Gjevori, p. 11.
7 Cf. Hasdeu, EMR, I, p. 497; DA, s. alb.
8 Corn. Vehbi Bala de la Shkodra.
9 V. ALR, II, MN, p. 112, unde se arată răspândirea în dacoromână a denumirii „zilele babelor", care, în funcţie de vreme, pot fi „bune" sau „rele".
10 V., între altele, DTRO, I, s. v.
11 Despre răspândirea şi semnificaţia acestui nume, v. Christian Ionescu, MEO, p. 130.
12 Vârstele timpului, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, p. 197.
încercări, are un limbaj licenţios etc.; legendele Dochiei ne introduc în atmosfera specifică a unui sat românesc cu economie pastorală".
Zilele babelor sunt cunoscute şi în alte limbi balcanice: bg. Babini dni, ngr. oifispsg xr\q Ypiâqu.
în albaneză, plakat s. f. pl. art. „babele, bătrânele" denumesc „trei zile de la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie reprezentate ca trei babe care urcă la munte crezând că a trecut iarna, iau în batjocură luna martie şi pentru asta sunt îngheţate pe loc" (FS, s. plake). Legenda spune că martie cere împrumut lui aprilie o zi-două ca să le poată împietri, cu tot ce au, pe babele care-1 batjocoresc (Leotti, s. v.). Ceea ce e important e faptul că la albanezi, ca şi la români, mitul are origine pastorală, e legat de confruntarea dintre cele două anotimpuri şi de procesul urcării oilor la munte. La dacoromâni, configuraţiile stâncoase din Bucegi, din Ceahlău etc. sunt interpretate din perspectivă pastorală. De exemplu, D. Cantemir, făcând o descriere a Ceahlăului, spune: „Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare"14. Bineînţeles că învăţatul principe auzise de la oamenii locului comparaţia cu oile, deşi el nu exclude posibilitatea ca acest „Olimp" al românilor să fi fost opera vreunui artist închinată unor idoli15.
Mitul zeiţei Niobe, al împietririi, e cunoscut şi la alte popoare, deci şi la traci16. Fiind străvechi la noi, e firească întrebarea în legătură cu numele care a fost substiuit prin slavicul babă. E greu de spus dacă acesta va fi fost vechile, bătrânele (de origine latină) sau moaşile, ca la aromâni. Singura dovadă în favoarea termenului din substrat este că masculinul moşii, pl. art., desemnează, popular, „fiinţe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor"17. Să adăugăm şi faptul că în toponimele mitice de felul babele se află, nu rareori, şi Moşul sau Moşu şi Baba (ca în Mehedinţi)18.
3. Bunele pl. denumeşte eufemistic „spiritele, zânele, ursitoarele" (DA, s. bun) şi are un corespondent identic în albaneză: Te Mirat pl. (sing. E Mira fem.) „cele trei zâne care, în mitologia populară, hotărăsc soarta copilului lângă leagăn în a treia noapte de la naştere; ele ajută pe oameni la nevoi" (FS, s. mire); Shpela e te Mirave „peştera bunelor"; E Mira e malit „zâna muntelui". în aromână e acelaşi cuvânt ca în albaneză, Miră fem. „ursitoare la naşterea copilului; destin, soartă", care e posibil să provină din albaneză, dacă nu cumva în ambele idiomuri va fi
P. Papahagi, op. cit., p. 117.
14 Descrierea Moldovei, trad, de Petre Pandrea, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 46.
15 Vezi în detalii Evseev, Diet, p. 41.
16 Hasdeu, EMR, III, p. 63; Lazăr Şăineanu, Babele, extras din „România", XVIII, p. 108-127; G. Călinescu îl raportează la epoca lui Traian de cucerire a Daciei.
17 DLR, s. moş, cu un citat reprodus din dicţionarul lui Hasdeu: Moşii-zicepoporul - bat cu boţile pământul să intre frigul şi să iasă căldura şi alt citat, explicativ, din S. FI. Marian: Sfinţii sau mucenicii...se mai numesc altmintelea şi moşi, în antiteză de la babe.
18 Vezi şi R. Vulcănescu, Toponimia mitică românească, în Lucrările Simpozionului de toponimie, Institutul de Geografie, Bucureşti, iunie 1972, p. 189.
214
215
intrat din greacă: juoipa „destin, fatum"19. De adăugat faptul că în aromână există şi sinonimul Fatăză „ursitoare", împrumut sigur al alb. Fateze id. (derivat de la fat „soartă, destin", din latină).
Credinţa în zânele ursitoare aparţine, iniţial, mitologiei antice; ea există încă la multe popoare moderne20.
4. E locul potrivit aici să ne oprim şi asupra cuvântului Ursitoare „fiecare dintre cele trei zâne care vin noaptea la leagănul noului născut şi-i hotărăsc soarta". Corespondentul albanez, Vitore, fa, are, pe lângă înţelesul de „ursitoare", şi pe acela de „fiinţă închipuită ca un şarpe, scurt şi gros, neotrăvitor, frumos, care trăieşte prin crăpăturile zidului casei, păzeşte casa şi aduce noroc şi fericire; gospodină harnică şi foarte îndemânatică; femeie care a născut mulţi copii" (FS, s. v.). Reţinem din această definiţie de dicţionar sensul de „şarpe de casă", legat de o credinţă generală şi la români. După Eq. Qabej21, Vitore s-ar raporta, etimologic, la subst. vegje „război de ţesut" şi la verbul vej „a ţese" (cu un sufix -tore, propriu numelor de agent): „Ursitoarele - zice Qabej - torc firul sau ţes pânza vieţii omului". Aşadar, înţelesul străvechi al subst. Vitore este cel de „Ursitoare". La fel s-ar explica după învăţatul albanez şi rom. Ursite pl., ursitoare, vb. a ursi (de fapt, a urzi, din lat. ordiri); dar schimbarea lui s în z ? Deci, trebuie pornit de la un verb din terminologia industriei casnice. Raportarea etimologică la ordiri „a urzi" e ingenioasă; ea fusese însă propusă de multă vreme de Laurian şi Massim. Comparaţia cu albaneza ar întări această explicaţie. în ALR II, MN, p. 47, „Ursitoarele ursesc" sunt înregistrate în unele puncte formele cu z: urzâtori pct. 235, urzăscu, urzâtoare pct. 284. După cum se ştie torcătoarele, urzitoarele, ţesătoarele, personaje implicate în destinul omului, se întâlnesc în mitologia multor popoare (moira, parcae din mitologia greco-romană). în credinţele populare româneşti, Torcătoarele, de exemplu, sunt fiinţe imaginare care „torc" firul vieţii (cf. DLR, s. v.). Se crede că cele trei zâne îşi au rosturile bine aşezate: cea mare, Ursitoarea, toarce firul vieţii, cea mijlocie, Soarta, rosteşte păţaniile de care va avea parte în viaţă noul născut, iar cea de-a treia, Moartea, rupe firul vieţii . Cuvântul există şi în bulgară: orisvam „a ursi", orisiia „ursită", orisniţa „ursitoare", ceea ce însemnează că e greu de abandonat etimologia greacă (opiţoS), susţinută de cei mai mulţi lingvişti.
5. Din aceeaşi categorie de cuvinte face parte şi oară, din vorbirea populară, folosit mai ales la plural în expresii de felul: a fi în ori (bune) (= a fi bine dispus); a scoate pe cineva din ori (= a-1 face să-şi iasă din fire); a-şi veni în ori (= a-şi veni în fire, a reveni la starea obişnuită)23. Cuvântul oară există şi în aromână: Ficior lu
Vezi Papahagi, DDA, s. v.
Vezi pe larg Şăineanu, Basme, cap. VIII, ciclul fatalităţii, p. 510 ş. u. SGj, II, p. 295.
Cf. Şăineanu, DU, s. v.; v. şi Evseev, Diet., p. 476, unde se susţine etimonul latin al lui a ursi. Vezi citate în DLR, s. v.
şi-vine tu ori; Nu-i tu ori (= nu e în ori, nu e în ceasuri bune)24. Poate că aici trebuie adăugat derivatul orneaţă (reg.), numele unui duh rău (popular şi: mamorniţă) pe la Turnu Măgurele25. Pentru originea lui oară, se trimite, de regulă, la lat. horae, -rarum „zeiţe ale anotimpurilor", gr. copai „zeiţe (ale soarelui)" şi alb. ore, -a „personificare a geniului binevoitor omului". Precizăm că alb. ore denumeşte în credinţele populare „un geniu înfăţişat ca o femeie (ca un şarpe etc.), care trăieşte în munţi, pe câmpii, într-o fântână sau chiar în preajma oamenilor ca să-i ajute, să aducă noroc celor buni şi să-i pedepsească pe cei răi"26. Are şi sensul vechi de „soartă, fatum": ora e bardhe lit. „soartă albă" (= bună), ora e zeze lit. „soartă neagră" (= rea); eufemistic, Ora e shtepise lit. „oara casei" (un fel de geniu al casei, şarpele casei).
E posibil ca de la oară să provină şi ororos, un substantiv (sau adjectiv?) cu sens neprecizat, într-un descântec: Ororos, Şarpe veninos, Ia-ţi muşcătura, Ia-ţi umflătura21.
6. Ne oprim puţin asupra cuvântului bubă, care, în formule de blestem de felul: Lovi-te-ar buba ! Mânca-o-ar buba ! are un sens mitologic, identic cu al alb. Bube „fiinţă fantastică închipuită ca unmonstru uriaş sau ca un şarpe mare, cu care se sperie, de obicei, copiii"28. De la Peştişani, jud. Gorj, mi-e cunoscut obiceiul de a speria copiii, mai ales seara, cu ameninţarea: Vine Buba! Fugi de-acolo, că te mănâncă Buba ! Când copilul e culcat pe spate, se fac paşi cu degetele mâinii de la talpa piciorului până în dreptul buricului sau până la subţiori, cu vorbele: Vine Buba p-ici, p-ici... şi te mancă! De remarcat că româna şi albaneza au şi alţi termeni în comun din acest domeniu: gogă, vuvă (alb. gogel, vove), cunoscuţi şi celorlalte limbi balcanice. Foarte probabil că Bubă, alb. Bube s-a răspândit din greacă: pnohpna sau e o creaţie a limbajului copiilor, cunoscută cu diverse variante în numeroase limbi (bau, bavbav, bauk, bubak, babau, babao etc.29).
7. în basmele popoarelor balcanice există un personaj feminin „qui represente P ideal de la beaute et qui s'appelle en grec r/ oppopcprf rov tokov (xsviajuopprf), en albanais E Bukura e dheut, en aroumain Muşata loclui, en macedo-bulgare Uba ata na sfetot, en turc Dunja-guzelF30. Un compus identic se află în basmele italiene: La bella del mondo şi chiar: Bella delta terra31. Şăineanu traduce aceste cuvinte prin Frumoasa pământului32, sintagmă pe care Qabej33 o notează ca existentă în
24 Papahagi, DDA, p. 931.
25 Cf. Hasdeu, XIV, p. 102, în DLR, s. v., unde se arată că nu i se cunoaşte etimologia; totuşi, Avram, Contribuţii, p. 124, raportează acest cuvânt la horn.
26 Leotti; FS.
27 Adameşti - Alexandria, în „Şezătoarea", VI, p. 100.
28 FS, s. v.
29 Cf. E. gabej, SGj, I, p. 79.
30 Sandfeld, Ling. balk., p. 161.
31 Giordano, s. bukur.
32 Basme, p. 271,290, 325.
33 SGj, V, p. 160.
216
217
dacoromână. La Ov. Bârlea , în basmul „Rudolf", cules din Vatra Dornei, apare numele Mândra lumii (Frumoasa lumii) în care lume = cosmos (comp. gr. IJsvrăjuop(pri rov xoapov). Sensul de „cosmos" trebuie considerat şi la compusele din celelalte limbi balcanice. In dacoromână, pământ la genitiv apare frecvent ca semn al superlativului afectiv pentru adjective substantivate: Frumoasa pământului, urâta (deşteptul, mincinosul, lăudărosul etc.) pământului, ruşinea pământului („calificativ dat unui om de nimic", DLR, s. ruşine). în graiul din Oltenia sunt obişnuite astfel de construcţii, cu valoare, evident, ironică, batjocoritoare. Corespondentele albaneze, tot cu genitivul, sunt folosite fară această culoare semantică: Eshte i miri (i zgjuari, i bukuri, trimi) i dheut „Este bunul (deşteptul, frumosul, viteazul) pământului"; Shemti i dheut „urâţenia pământului". în albaneză întâlnim şi sintagma burri i dheut „bărbatul pământului" (= bărbat puternic, capabil, inteligent, viteaz), după cum în română e mai bine cunoscută Cuminţenia pământului (Brâncuşi însuşi a denumit astfel una dintre sculpturile sale). După unii autori (P. Kretschmer, Kr. Sandfeld, Eq. £abej), folosirea genitivului pământului, alb. i dheut (tot la genitiv apar şi corespondentele lui pământ din celelalte limbi balcanice) ca semn al superlativului unui adjectiv (substantivat) s-ar explica prin influenţa limbii arabe, mijlocită în Balcani prin turcă. Trebuie arătat că în română sunt construcţii în care pământ stă pe lângă verbe exprimând gradul cel mai înalt al unui adverb presupus: Plângeau de udau pământul (Creangă); A uita ca pământul (= a nu-şi mai aminti deloc)35.
Notăm şi construcţia genitivală (atributivă): (Om) al pământului însemnând „localnic, indigen, autohton", ca şi der. pământean (voievozi pământeni), cu corespondentul albanez: (Njeri) i dheut lit. „(Om) al pământului": Ata ishin te dheut „Ei erau ai pământului" (= localnici)36.
Reţinem aici alt compus cu pământ la genitiv: Căţelul pământului (= animal care joacă un rol în mitologia populară37 ; Ţâncul pământului, Orbetele pământului^). Reamintim celebrele versuri care introduc partea a Il-a a poemului Strigoii de M. Eminescu: In numele Sfântului I Taci, s-auzi cum latră I Căţelul pământului I Sub crucea de piatră39. în albaneză este un compus identic: Kelysh dheu „coropişniţă [sau] un fel de şoarece care distruge plantele, Retmaus (Schermaus)"40 format din kelysh „căţel, pui de vieţuitoare carnivoră (câine, pisică), pui de măgar, de cal, de iepure; copil de uliţă, hoinar, servitor, cel născut din părinţi necinstiţi, bastard" (FS), care nu este diminutiv al lui hale „cal" (din lat. caballus), ci un cuvânt indo-european raportat la verbul lej „a naşte"41. în dialectul tosc apare şi compusul Qen-dheu „câinele pământului"42.
APEP, I, p. 323, 338 etc. Cf. DLR, s. uita.
în Lura, Dibra (Haxhihasani, BUT, 4, 1963, p. 149). Cf. DA, s. v.
Vezi şi Evseev, Diet, p. 75. Alte citate, în DA, s. căţel. Gazulli,p. 197.
V. Baric, Albanorum. St., p. 95. Gjinari, BUT, 4, 1958, p. 102.
în sfârşit, adăugăm compusul Greul pământului, nume de câine în basme43. L. Şăineanu44 crede că Greul pământului e un nume dat ursului: N-aude, Na vede, Na Greul pământului, Uşurelul câmpului, Că vă piere stăpânul (numele animalelor chemate în ajutor de ciobănaş: vulpea, lupul, ursul, iepurele). Corespondentul lexical albanez: Te rendet e dheut lit. „Greul pământului" are înţelesul de „coşmar, vis greu; grijă mare, îngrijorare pentru soarta cuiva". Se poate presupune în acest caz o legătură semantică între cei doi termeni ? Tot din basmele româneşti: Iutele pământului şi Agerul pământului5.
Poate nu e lipsit de interes să arătăm că româna şi albaneza au un număr foarte mare de construcţii frazeologice cu structuri lexicale identice întocmite pe baza cuvântului pământ. Iată câteva dintre acestea: E la pământ (= se află în situaţie foarte grea); alb. Eshte per toke id. S-a făcut una cu pământul (despre o casă, un sat, un oraş; s-a dărâmat de tot, e ras de pe faţa pământului); alb. E beri nje (njesh) me token lit. „L-a făcut una cu pământul" (cu verb activ).
(Parcă) l-a înghiţit pământul (= e de negăsit, a dispărut fără urmă); alb. E piu (e thithi, e perpiu, e rrufiti) dheu lit. „L-a băut (l-a supt, l-a înghiţit, l-a sorbit) pământul".
// scoate din pământ din iarbă verde (= depune toate eforturile să-1 găsească); alb. E nxjerr (e qit) nga dheu id.
S-a făcut pământ la faţă (= a înnegrit de spaimă); alb. U be dhe ne fy tyre id.; în ambele limbi, substantivul {pământ, dhe) e nearticulat şi folosit predicativ, cu valoare adjectivală.
L-a băgat în pământ (în groapă) de viu (= l-a chinuit, i-a făcut viaţa amară); alb. E futi ne dhe (ne varr) per se gjalli id.
A face (a ţine) umbră pământului (de geaba) = a trăi degeaba, a nu fi bun de nimic: Noi, ce din mila Sfântului, Umbră facem pământului, Rugămu-ne... (M. Eminescu); alb. Ben hije mbî dhe lit. „face umbră pe pământ" (cu sensul „trăieşte degeaba, fară să facă nicio muncă utilă").
8. Ne oprim acum asupra câtorva nume de personaje fantastice masculine din lumea basmelor, nume cu structuri foarte asemănătoare în cele două limbi. Astfel, Statu-Palmă-Barbă-Cot este, după cum se ştie, numele unui pitic de o putere extraordinară care locuieşte sub pământ şi umblă călare pe o jumătate de iepure şchiop46. Din albaneză cunoaştem două nume ale acestui personaj: Shtatepellembemjeker „personaj din poveştile populare închipuit ca un bătrân foarte scund cu barba de şapte palme de lungă şi cu o putere foarte mare"47, cuvânt compus care s-ar traduce ad-litteram: „Şapte-palme-barbă". Celălalt nume, care apare în poveşti din nordul Albaniei, seamănă mai bine cu cel din română din punctul de vedere al structurii lexicale:  Shtate-pllame-mjeker-e-tri-pllame-shtat „Şapte-palme-barbă-şi-trei-palme-
43 DA, s. greu.
44 Basme, p. 147.
45 Şăineanu, Basme, p. 218; Sandfeld, Ling. balk., p. 161.
46 Cf. DA, s. barbă.
47 FS, s. shtate.
218
219
stat". Eq. Qabej, care a relevat această paralelă 48, crede că alb. shtate „şapte" a putut fi interpretat în română ca shtat „stat, statură", după cum şi, invers, rom. stat a putut fi interpretat în albaneză ca shtate „şapte". Oricum, legătura, şi formală, şi de conţinut, dintre cele două nume mitologice nu poate fi negată49.
Alt personaj din ciclul basmelor cu uriaşi este Jumătate-de-Om (= fiinţă omenească închipuită numai cu o mână, cu un picior şi cu un ochi, care poate muri şi învia mereu50), nume identic ca structură cu alb. Gjusmenjeri lit. „Jumătate-de-Om" (fiinţă mitologică cu cap de om şi cu trup de animal). Acest personaj există şi în basmele greceşti51, cu nume compus ca în română şi albaneză.
Am relevat aici o parte din fondul foarte bogat de nume mitologice identice sau asemănătoare în română şi albaneză.
„Studii şi cercetări de onomastică", 1999, nr. 4, Craiova, p. 7-14
48 SGj, V, p. 158.
49 Pentru diferite alte variante ale numelui acestui personaj din basmele româneşti, vezi L. Şăineanu, Basme, p. 370 ş. u.; v. Evseev, Dicţ., p. 436.
50 DA, s. jumătate.
51 Şăineanu, op. cit., p. 410.
220
iv
albano-romanica
I
GENUL NEUTRU ÎN ALBANEZĂ
Albaneza contemporană posedă urme ale unui vechi neutru de tip indo-european, a cărui existenţă a fost contestată de unii indo-europenişti, în special din motive formale, pe care le vom examina mai jos. Se consideră, de către cei care admit existenţa neutrului albanez, că fac parte din acest gen trei categorii de substantive: 1. colectivele care exprimă substanţe continui: vaj „ulei", uje „apă", mish „carne", mjalte „miere", djathe „brânză" etc.; 2. adjectivele substantivate: te bardhet (e syrit) „albul (ochiului)", te zite (e ullirit) „negrul (măslinei)", te verdhet (e vezes) „galbenul (= gălbenuşul) oului" etc.; 3. infinitivele substantivate: te ngrenet „mâncatul", tepiret „băutul", tefolurit „vorbitul", te ecurit „mersul" etc.1
în limba mai veche, se încadrau la neutru şi alte substantive în afara celor din categoriile de mai sus.
Iată o descriere formală a vechiului neutru albanez. Precizăm, mai întâi, că acest gen, nedispunând de mărci distinctive proprii, se caracterizează prin mijloace externe: forma cazului oblic, articolul hotărât, genul determinantului adjectival.
La nom.-acuz. sing, nedeterminat, substantivele neutre, cu rare excepţii, posedă o marcă -e, care, deşi are origine particulară, nu mai poate constitui astăzi2 un semn distinctiv, deoarece acesta se regăseşte şi la celelalte două genuri, atât la singular, cât şi la plural. Dacă prin marca -e de nom.-acuz. sing, neutrele se pot identifica formal şi cu masculinele şi cu femininele, prin desinenţa de gen.-dat. sing, ele se identifică numai cu masculinele (comp. nom.-acuz. sing, uje „apă", gen.-dat. uji (neutru) cu nom.-acuz. sing, burre „bărbat, om", gen.-dat. burri (mase.)).
Singularul determinat are articolul enclitic te, ca pluralul masculinelor şi femininelor; nom.-acuz. sg. ujete, gen.-dat. sg. ujit (neutru), nom.-acuz. pl. art. burratie), gen.-dat. pl. burravet (masculin), nom.-acuz. pl. art. grate „femeile", gen.-dat. pl. gravet (fem.). Trebuie remarcat deci că la neutru articolul te determină singularul (uje-te), pe când la masculin şi feminin determină pluralul (care e marcat prin desinenţe cazuale specifice: -a, -ve).
1 Acestea ar fi la origine participii substantivate, cu art. proci. te, dar din punctul de vedere al înţelesului nu au nimic comun cu participiul, ci cu infinitivul. Un tip identic de infinitiv, alcătuit din „participiu" precedat de o prepoziţie, posedă şi româna: de {la, pentru) scris, numit, în regulă generală, supin. Abstractul verbal rom. scrisul nu poate fi considerat ca provenind din participiu, ci din supin. La fel stau lucrurile în albaneză: te shkruarit „scrisul" este, şi după formă şi după înţeles, un infinitiv substantivat.
2 Desinenţa -e nu este specifică masculinelor. Există totuşi un număr restrâns de masculine în -e, dintre care unele au fost în limba veche neutre, iar altele au primit pe e prin extindere, când acesta nu mai reprezenta o marcă distinctivă a neutrului. Cuvintele masculine ca djale, balle apar la Buzuku ca neutre. Desinenţa -e este însă o caracteristică a femininelor din albaneza contemporană.
223
Situaţia la singular se prezintă la fel şi la neutrele provenite din adjective şi infinitive substantivate, cu deosebirea că acestea au un articol prepozitiv te: te bardhet „albul", te ecurit „mersul" etc.
Adjectivele care determină singularul vechiului neutru albanez sunt la numărul singular şi de genul masculin, lucru care se constată din ordinea inversată a sintagmei (adj. + subst), când adjectivul, precedând substantivului, apare la cazurile oblice ca un singular masculin: nom.-acuz. neart. te mire uje „bună apă", gen.-dat.-abl. neart. te miri uje; nom.-acuz.art. te miret uje „buna apă", gen.-dat.abl. art. te mirit uje.
Desinenţa i la cazurile oblice şi articolul t adăugat la aceasta sunt indicii formale suficiente că e vorba de un adjectiv masculin. Faptul acesta se poate observa şi în cazul sintagmelor cu topica normală (subst. + adj.), cu condiţia ca adjectivul să aibă forme diferite după gen şi număr.
Deci, determinantul adjectival al neutrului singular este la masculin singular.
La plural, vechile neutre (numai numele de materie) primesc desinenţa -(e)na, -(e)ra3: djath(e)na-t djathera-t, mishna-t mishera-t (t este articolul de plural) etc.
Desinenţa -(e)na, -(e)ra nu este cunoscută numai la neutre. In limba mai veche, în toscă, această desinenţă era frecventă la pluralul femininelor: plurale feminine ca punera „munci", bukera „pâini", shtepira „case" sunt folosite şi azi în albaneza din sud. Mai mult chiar, această desinenţă e întâlnită şi la pluralul unor masculine (devenite azi neutre) ca fshatra „sate", dhera „pământuri" etc. Iniţial, marca -a de la plural, dezvoltată în anumite situaţii în -na, -ra (vezi nota de mai sus), a aparţinut femininelor, de la care s-a extins şi la celelalte două genuri. De remarcat însă că -na, -ra, la vechile neutre, nu a fost întâi decât o marcă de plural, nu şi de gen. Extinderea lui -na, -ra la neutre ducea la apropierea formală a acestora de feminine, ceea ce nu constituia totuşi o cauză suficientă pentru ca neutrele să se confunde cu femininele, deosebirea de conţinut dintre cele două genuri fiind pregnantă. De aceea, determinările adjectivale ale pluralului neutrelor sunt masculine în limba veche şi în unele graiuri actuale, cum remarcă gramaticile albaneze mai vechi, întocmai ca determinările adjectivale ale singularului neutrelor: pl. ujera te mire „ape bune" etc.4
Unii albanologi au tăgăduit existenţa genului neutru în albaneză pentru motivul că este reprezentat printr-un număr extrem de restrâns de substantive şi, mai ales, pentru că desinenţa -e a neutrelor se regăseşte la pluralul masculinelor şi femininelor, nefiind deci caracteristică neutrelor. Hahn5, de pildă, susţine că ceea
3 Desinenţa este de fapt a, iar n (în aria rotaeizantă r) s-a extins de la substantivele terminate originar în -en, -er de tipul emen, emer (pl. art. em(e)nat) „nume". Nu este exclus ca n din tema pluralului să provină de la sufixul colectiv -{e)ni, -(e)ri, iniţial -i, cu n desprins din plurale ca nipen „nepoţi", vellezen „fraţi" etc. sau din singulare ca vorfen „sărac" etc., cf. Al. Xhuvani - Eq. Qabej, Prapashtesat e gjuhes shqipe, Tirana, 1962, p. 41.
4 Dr. G. Pekmezi, Grammatik der albanesischen Sprache (Laut- und Formenlehre), Wien, 1908, p. 118.
5 J. G. Hahn, Albanesische Studieri, II, Wien, 1853, p. 39.
ce considerăm drept neutre nu sunt altceva decât forme masculine ori feminine la plural. G. Meyer, care reia teza lui J. G. Hahn, arată că albaneza nu are, în realitate, decât masculin şi feminin şi că neutre sunt numite de obicei câteva nume de materii: mish „carne", vaj „ulei", uje „apă", gjalpe „unt" etc. Aceste nume, spune Meyer, „im Nom. Ace. der bestimmten Deklination statt des mănnlichen Artikels i auch den Artikel te annehmen konnen der eigentlich dem Plural angehort und sie somit als collectivisch^ gebrauchte, mit dem Prădicat im Singular verbundene Plurale kennzeichnet"6. In acelaşi fel sunt considerate pronumele keta „dieses", ata , jenes" (identice ca formă cu pluralul masculin şi feminin al aceloraşi pronume) şi adjectivele şi „participiile" substantivate: te mirete „das Gute", te ngrene „das Essen", te vajture „das Gehen" etc.
Este meritul lui H. Pedersen7 de a fi demonstrat istoriceşte existenţa neutrului în albaneză. El a dovedit că, în afară de substantive cu sens colectiv, sunt neutre şi câteva cuvinte care nu au acest sens: krye „cap", gjalme „nojiţă" (la opinci), „sforicică", rjete (< lat. rete -is s. n.) „plasă, mreajă (de pescuit)", balle (comp. sanscr. bhăla -ni) „frunte". De asemenea, nu au sens colectiv nici neutrele provenite din adjectivele şi „participiile" substantivate. în sfârşit, unele pronume şi adjective au la neutru forme deosebite de cele masculine şi feminine la plural, de ex.: te keq (sing, neutru) „rău", te keqinj (pl. mase), te keqija (pl. fem.).
Faptul că albaneza a menţinut ca neutre substantivele neutre împrumutate din latină este o dovadă, spune Pedersen, că albaneza poseda acest gen în epoca ocupaţiei romane în Balcani: alb. krye (< lat. cerebrum), rjete (< lat. rete -is), grure (< lat. granum), vaj (< lat. oleum) etc. Albaneza continuă, în privinţa neutrului, o situaţie veche, existentă în indo-europeană, căci substantivele neutre moştenite sunt neutre şi în indo-europeană: alb. balle „frunte" (comp. sanscr. bhăla -m), alb. mish „carne" (comp. sanscr. mansum), alb. gjalpe „unt" (comp. sanscr. sarpis), alb. elb „orz" (comp. gr. ăk(pi, ăXcpnov), alb. mjalte „miere" (comp. gr. jusăi, got. mili), alb. brume „aluat" (comp. lat. fermentum) etc.
Prin urmare, vechiul neutru albanez, de tip indo-european, cuprinde nume de materii indivizibile (uje „apă" etc.), adjective şi infinitive substantivate (te bardhet „albul (ochiului)", te ecurit „mersul" etc.) şi alte substantive de felul lui krye „cap" etc. Pedersen explică şi caracteristicile formale ale neutrului albanez: articolul prepozitiv te, în te bardhet, provine dintr-un vechi ta (< i. e. -tod), care nu e caracteristic pluralului, iar e, desinenţa neutrelor, trebuie pus în legătură cu -a al pluralului neutrelor indo-europene (i. e. -a neacc. > alb. -e).
Cercetând evoluţia vechiului neutru albanez, printr-o raportare a situaţiei lui din albaneza contemporană la aceea care ne întâmpină în limba secolului al XVI-lea, constatăm că acest gen este azi pe cale de dispariţie.
6 G. Meyer, Kurzgefasste albanesische Grammatik, Leipzig, 1888, p. 7-8.
7 în „Festkrift til Vilhelm Thomsen" (1894), p. 254; id., Das albanesische Neutrum, în „Zeitschrifît fur vergleichende Sprachforschung" XXXIV (1897), p. 253 şi urm.
8 Păstrat în pron. sing, tat : ballet tat „fruntea ta" ; dacă ballet ar fi la plural, ar însemna că şi adj. pron. următor să fie tot la plural.
224
225
In limba veche era mult mai bine reprezentat decât în cea de astăzi. Limba textului lui Buzuku (1555) ne oferă numeroase exemple de substantive neutre care, ulterior, fie că şi-au schimbat genul, devenind masculine sau feminine, fie că au fost înlocuite cu cuvinte derivate prin procedee noi. Substantive ca bark „burtă", djale „băiat", faj „vină", emen „nume", v/Y „an", sy „ochi", vesh „ureche", gji „sân", prehen „poală, varg „şir", petk „îmbrăcăminte; rochie", plehe „gunoi, îngrăşământ", kopesht „grădină" etc. sunt neutre în textul lui Buzuku, iar în limba de astăzi sunt folosite unele ca masculine şi la singular şi la plural (sy, vesh, gji, bark, djale), iar altele ca masculine numai prin forma de singular (petk, plehe, kopesht, varg, emen) . Acestea din urmă, cum vom vedea mai departe, îşi păstrează vechiul gen, neutrul, care, de astă dată, este organizat altfel.
Procesul dispariţiei neutrelor poate fi surprins chiar în limba acestui prim text albanez tipărit. ţabej notează, în studiul citat10, substantive pe care Buzuku le foloseşte când ca neutre, când ca masculine: dru „lemn, copac", muoj „lună, 30 de zile", djale „băiat", dhe „pământ", vorr „mormânt", shenj „sfânt", shekull „secol", fruit „fruct" etc.; în limba de astăzi, acestea nu mai sunt întrebuinţate ca neutre.
Din cercetarea limbii vechi, se observă că neutrul nu cuprindea numai substantive cu sens colectiv, cum au susţinut unii învăţaţi; mai mult chiar, intrau în genul neutru şi substantive care denumesc însufleţite: djale1 „băiat". Trebuie arătat insă că cele dintâi care au părăsit caracteristicile formale ale vechiului gen neutru au fost substantivele necolective, cele care nu denumesc materii indivizibile.
Numele de materii indivizibile şi-au pierdut astăzi vechile caracteristici formale de neutru şi se întrebuinţează mai mult cu formă de masculin şi, rar, de feminin. Astfel, formelor vechi de singular neutru articulat: gjalpet „untul", ujet „apa", mjaltet „mierea", djathet „brânza", dyllet „ceara", brumet „aluatul", mishte „carnea" etc. le corespund în limba actuală forme de masculin: gjalpi (i este articol hotărât mase), uji, mjalti, mishi, dylli, djathi, brumi etc. Regional, se aud azi şi formele de feminin: uja (a este articol hotărât fem.), gjalpa, mjalta, dylla, djatha etc. Cu formă de vechi neutre, numele de materii nu au încetat definitiv să circule, dar forma care predomină este aceea de masculin, fapt care se oglindeşte şi în dicţionarul limbii albaneze editat de Institutul de Ştiinţe din Tirana în 195413.
Forme regionale ca ujiti, dhallti „zara, laptele bătut", masculine refăcute din forme de neutru articulat, sunt ulterioare (t e articol de neutru singular, /" e articol de masculin sing.).
Substantivele care nu denumesc materii şi sunt folosite în limba veche la genul neutru sau şi la neutru şi la masculin au devenit în limba de astăzi masculine (includem aici pe cele care îşi păstrează genul neutru, căpătând la singular formă de masculin) şi, câteva, feminine. Cuvinte ca dru „copac, lemn", djale „băiat", dhe
Exemplele la Eqrem Qabej, Gjon Buzuku, în „Buletin per shkencat shoqerore", 3/1955, p. 40-41.
10 Eqrem Qabej, lucr. cit, p. 42-43.
Comp. de ex. germ. das Kind „copilul", das Weib „femeia" etc. ^ Cf. K. Cipo, Gramatika shqipe. Tirana, 1949, p. 54. Fjalor i gjuhes shqipe. Cuvântului i se dă în titlu mai întâi articolul de masculin, după aceea cel de neutru.
„pământ", vorr „mormânt", faj „vină", gjyq , judecată", peng „zălog", shtrat „pat", v/Y „an", sy „ochi", vesh „ureche", gji „sân", bark „burtă", asht „os" etc., neutre în textul lui Buzuku, apar azi cu formă de masculin, iar rrjete „plasă; mreajă", ane „margine", cu formă de feminin. Subst. lesh „lână", întrebuinţat ca masculin de Buzuku, s-a integrat totuşi în categoria numelor de materii indivizibile, folosindu-se azi şi la neutru: leshte. Substantivele balle „frunte", krye „cap" sunt folosite astăzi fie ca masculine, fie ca feminine, fie, rar, ca neutre, cum erau în limba veche.
în ceea ce priveşte neutrele provenite din adjective substantivate, se constată că şi acestea erau destul de frecvente în albaneza veche14, pe când astăzi ele există doar în câteva expresii pietrificate: te bardhet (e vezes) „albul (= albuşul" oului), te verdhet (e vezes) „galbenul" (= „gălbenuşul" oului), te zit'e (e ullirit) „negrul" (măslinei), te kuqte (e faqes) „roşul" (feţei) etc.
Frecvente în textul lui Buzuku, adjectivele substantivate de acest tip au fost înlocuite, în mare măsură, în albaneza contemporană, prin derivate cu sufixe. Astfel, în loc de te gjanete (tosc. te gjerete) „lărgimea, largul", te glatete, te gjatet „lungimea, lungul" etc., s-au impus azi derivatele gjanesi (< adj. gjane + suf. -si), tosc. gjeresi, gjatesi etc.
Şi infinitivele substantivate erau mult mai frecvente în limba autorilor vechi, dar, faţă de adjectivele substantivate, s-au păstrat azi în număr ceva mai mare. în general, ele au fost înlocuite prin derivate cu sufixe ca -je, -im, de ex. ardhje, s. f. „venire, acţiunea de a veni" (în loc de te ardhurit s. n. „venitul, acţiunea de a veni"), shkrim „scriere, acţiunea de a scrie" (în loc de te shkruarit id.)
Dintre vechile neutre provenite din infinitive substantivate s-au păstrat în albaneza contemporană, folosindu-se alături de derivatele noi cu sufixe, în special acelea care se disting de noile formaţii prin nuanţe semantice, de ex.: te ecurit „mersul" alături de eeje „mergere": ajo vajze ka nje te ecur te bukur „fata aceea are un mers frumos" (nu se poate spune ka nje eeje te bukur „are o mergere frumoasă"); eeja eshte nje veprim „mergerea este o acţiune". La fel: te menduarit eshte nje proces psiqik „gânditul (acţiune abstractă) este un proces psihic", alături de: ai kishte mendime te mira „el avea gânduri (rezultatul acţiunii) bune"; te kenduarit me ze te lart'e te lodh „cititul cu voce tare te oboseşte", alături de ky eshte nje liber kendimi15 „aceasta este o carte de citire". Situaţia din albaneză este de altfel aidoma celei din română: între mersul (neutru provenit din substantivarea supinului) şi mergerea (infinitiv lung substantivat) există o deosebire de înţeles, determinată de faptul că în primul caz se denumeşte acţiunea ca proces, iar în cel de-al doilea, acţiunea abstractă, generală, nedefinită.
*
Arătam mai sus că vechiul neutru albanez a dispărut sau e pe cale de dispariţie. De fapt, nu e vorba de dispariţia ideii de neutru, care, dimpotrivă, în albaneza de astăzi e vie, ba chiar foarte mult întărită. Albaneza a renunţat numai la vechiul mod de a organiza categoria neutrului, preferând un procedeu nou de
14 Exemple laEq. Qabej, lucr. cit, p. 144.
15 Cf. Shaban Demiraj, Morfologjia e gjuhes shqipe, pjesa e Ire (litografiat), Tirana, 1960, p. 78.
226
227
organizare a acestuia. Vechile mărci care caracterizau formal neutrul singular (desinenţa -e, articolul te) îşi pierd rolul de a crea opoziţie cu genul animatelor. Confundarea formală întâmplătoare a singularului determinat al vechiului neutru cu pluralul determinat al masculinelor şi femininelor reprezenta o omonimie morfologică, pe care, evident, limba trebuia să o înlăture. De asemenea, prin desinenţa -e, singularul neutrelor se confundă cu singularul celorlalte două genuri, caracterizate şi ele prin această marcă. Pluralul de tipul mishera „sorturi de carne" este el însuşi, cum am văzut, o formă de plural relativ nouă (în general numele colective nu se prea folosesc la plural), caracterizată printr-o marcă (-(e)na, -(e)ra) împrumutată de la feminin. Cum singularul primea determinări adjectivale masculine (ky (mase.) mish (neutru) „această carne", mish (n.) i mire (m.) „carne bună" etc.) el a ajuns să se comporte întocmai ca un substantiv masculin şi la forma determinată, folosindu-se astfel articolul de masculin -i: mishi „carnea", în defavoarea art. te, prin care se confunda cu pluralul masculinelor şi femininelor. Dacă singularul neutrelor era complinit de determinări masculine, pluralul urma să fie organizat cu compliniri feminine, cu atât mai mult cu cât şi formal (desinenţa -(e)na) pluralul neutrelor se indentifica cu pluralul femininelor. Prin urmare, un singular neutru cu determinări masculine, deja existent la vechiul neutru, nu putea intra în opoziţie decât cu un plural neutru cu determinări feminine (mishera te mira „cărnuri bune", cu adj. te mira de formă feminină). S-a ajuns astfel ca neutrul albanez să se comporte la singular ca masculinele, iar la plural ca femininele. Acest sistem de organizare s-a ivit şi s-a impus chiar în cadrul vechii categorii a neutrului, în felul acesta, pe baza unui procedeu care se impunea chiar din modul în care era organizat vechiul neutru, albaneza si-a dezvoltat un nou neutru, cu singularul şi pluralul care se comportă ca masculinele, respectiv ca femininele.
Genul neutru albanez organizat în modul acesta cuprinde nume de lucruri, abstracte verbale (tip: jraram„lucrare", derivat cu suf. -im de la verbul punoj „lucrez") şi nume colective de substanţe continue din vechiul neutru (mish, -era). La singular, cu rare excepţii, toate au finală consonantică, întocmai ca masculinele, iar la plural, desinenţa -e. Numele de materii indivizibile, menţinute la neutru, şi-au păstrat vechea desinenţă de pl. (-(e)ra, -(e)na), care s-a extins şi la pluralul altor substantive cafshatra „sate" (sg. fshat), mallra ,,mărfiiri" (sg. mall) etc., devenite neutre.
Desinenţa -e este caracteristică de fapt neutrelor la plural. Originar, -e este desinenţă de masculin, dintr-un străvechi alb. -ai (< i. e. -oi)16. Desinenţa -e însă caracterizează şi femininele care nu-şi schimbă forma la plural, de ex.: nuse, pl. nuse, lule, pl. lule, dele, pl. dele, valle, pl. valle etc. E greu de presupus totuşi că -e de la pluralul neutrelor s-a specializat cu această funcţie prin analogie cu -e de la pl. fem., deşi faptul acesta nu este exclus să se fi întâmplat. Cert este însă că desinenţa -e caracterizează îndeosebi pluralul numelor de lucruri cu determinări feminine, deci de genul neutru. Ea se adaugă atât la cuvinte din fondul vechi al limbii (mal, pl. male „munte", fis, pl. fise „trib, neam", katund, pl. katunde „cătun", kuvend, pl. kuvende „sfat, adunare", kend, pl. kende „colţ, unghi" etc.) cât şi, mai ales, la neologisme, create în limbă sau împrumutate din alte limbi.
Cf. Pekmezi, Gramm. der alb. Spr., p. 87.
Derivatele în -im (ex.: gabim „greşeală", kuptim „înţeles", mendim „gândire, părere" etc., de la verbele gaboj „a greşi", kuptoj „a înţelege", mendoj „a gândi"), abstracte verbale formate în epoca literară a limbii albaneze şi în special în secolul trecut17, fac pluralul în -e şi se comportă ca neutre: kuptim i qarte „înţeles clar", cu adj. la singular masculin, kuptime te qarta „înţelesuri clare", cu adj. la plural feminin. în mare măsură, aceste derivate (suf. -im este foarte productiv) au înlocuit numele de acţiuni din cadrul vechiului neutru provenite din substantivarea infinitivului: te kuptuari „înţelesul". în ce priveşte împrumuturile (latino-romanice, turco-arabe etc.), ele au devenit neutre cu desinenţa -e la plural, toate nume de lucruri sau abstracte care au fost adoptate cu finală consonantică: abazhur, akeident, aktualitet, fakultet, universitet, abstrakeion, dimension, deklinacion, ekuacion, lekcion etc.18; lekcion i mire „lecţie bună", cu adj. la mase. sg., lekcione te mira „lecţii bune", cu adj. la fem. plural.
Este o tendinţă vizibilă ca numele de lucruri, din afara fondului neologic al limbii, să treacă de la genul masculin la genul neutru (adică să capete la plural determinări feminine). Astfel, de exemplu, numele în -k, -g, -11 la singular, integrându-se în genul neutru, şi-au construit un nou plural, neutru, în -e, pe baza pluralului de masculin în -q, -gj, -j: lak, pl. leqe, bark, pl. berqe, dushk, pl. dushqe, oxhak, pl. oxhaqe, ibrik, pl. ibriqe, breg, pl. brigje, shteg, pl. shtigje, burg, pl. burgje, shtog, pl shtogje, pyll, pl. pyje (din pl. m. pyj), truall, pl. troje, zall, pl. zaje19 etc.
în legătură cu epoca în care a apărut în albaneză neutrul organizat în modul descris aici, trebuie arătat că, în limba secolului al XVI-lea, exemple de neutre de acest fel sunt destul de puţine (de ex. ato kushtime, la Buzuku). în ghegă, fenomenul pare mai răspândit decât în tosca vorbită, dar în limba literară actuală, bazată pe dialectul tosc, acest tip de neutru este o categorie vie şi bine reprezentată, în toate cazurile, acest neutru s-a ivit pe terenul limbii albaneze la începutul epocii literare pe baza unui procedeu de organizare dezvoltat chiar în interiorul vechiului neutru, de tip indo-european, care a dispărut aproape cu totul din motive formale şi de conţinut.
în gramaticile albaneze, vechi sau noi, ca şi în diverse studii speciale, nu se vorbeşte de un gen neutru albanez nou20. Situaţia reală prezentată aici, care priveşte un număr imens de substantive nume de lucruri, este considerată o „ambigenie" a masculinelor, nu ca trăsături care definesc clar genul neutru, deosebit de feminin la singular şi de masculin la plural21. Cei care susţin „ambigenia" numelor, ca o particularitate a unui mare număr de masculine, pornesc de la ideea că albaneza
Cf. Xhuvani - ţabej, Prapashtesat e gjuhes shqipe, Tirane, 1962, p. 52.
18 Toate neologismele latino-romanice în -et, -ion sunt neutre în albaneză.
19 Exemplele la Sh. Demiraj, o. c., I, p. 34. Numele de fiinţe în -k, -g, -11 nu au forme de pl. în -e, de ex.: peshk, pl.pishq „peşte", turk, pl. turq, deci sunt masculine.
20 Nu cunoaştem articolul lui Knud Togeby, Le neutre en roumain et en albanais, în „Cahiers Sextil Puşcariu", II (1953), p. 121 şi urm. decât din citarea lui la Al. Rosetti, Genul neutru şi genul personal în limba română, în SCL, VIII (1957), p. 409.
21 Vezi argumentaţia convingătoare pentru neutrul românesc, aplicabilă întru totul şi celui albanez, la Al. Graur, Studii de lingvistică generală, Bucureşti, 1960, p. 346.
228
229
posedă deja un neutru, pe cel vechi, de tip indo-european; dar acest neutru, cum am arătat mai sus, se află azi sub forma unor rămăşiţe cu trăsături morfologice irelevante şi cu un conţinut semantic slăbit şi confuz. Coexistenţa acestor urme vechi de neutru cu neutrul nou, organizat în felul arătat aici, nu trebuie să ne surprindă: un caz similar ne poate oferi româna, în care desinenţa -uri reprezintă o urmă moştenită din vechiul neutru latin şi valorificată la neutrul de tip nou, organizat întocmai ca cel din albaneză.
Albaneza şi-a creat deci un nou neutru, pentru a desemna inanimatele, gen opus masculinului şi femininului. Ea a recurs la acelaşi procedeu ca şi româna.
S-a arătat22 că şi în alte limbi există o categorie de substantive care se comportă la singular ca masculinele, iar la plural ca femininele, fară ca aceasta să reprezinte un gen aparte. Procedeul pe baza căruia s-a creat un asemenea grup de substantive poate apărea în orice limbă care posedă categoria genului, pentru că stă în specificul limbii, în general, posibilitatea de a utiliza cât mai multe opoziţii create pe baza unui număr infim de elemente. în cazul albanezei există, după cum am văzut, un punct de pornire (vechile neutre primeau la singular determinări masculine) care a dus la preferarea şi dezvoltarea procedeului discutat. Apariţia acestuia era determinată, în albaneză ca şi în română, de nevoia de a se exprima gramatical genul neutru. E greu de spus dacă între cele două limbi există vreo legătură în această privinţă, în sensul că una dintre ele ar fi putut fi influenţată de către cealaltă sau că în amândouă fenomenul s-ar putea datora unui impuls din partea substratului. Noi am arătat că în albaneză procedeul de organizare a neutrului a apărut independent: probabil că şi în română lucrurile s-au petrecut la fel2a. a
în ambele limbi există unele note generale comune: pierderea vechiului neutru pe o anumită treaptă a dezvoltării limbii, reintroducerea, pe altă treaptă, a vechilor distincţii de gen24 şi procedeul identic de exprimare a genului reintrodus. Totuşi, trebuie să ne mulţumim deocamdată cu simpla relevare a acestui paralelism albano-român25.
„Studii şi cercetări lingvistice", XIV, 1963, nr. l,p. 77-85
22 Vladimir Hofejsi, Problema substantivelor aşa-zise „neutre" în limba română în lumina legăturilor cu alte limbi, în SCL, VIII (1957), p. 423-425.
23 Cf. G. Ivănescu, Soarta neutrului latin clasic în latina populară şi în limbile romanice, în SCL, VIII (1957) p. 299 şi urm.
24 Cf. Al. Rosetti, Sur la categorie du neutre, în „Actes du Congres de linguistique generale de Cambridge", aout 1962: „La tendance â la motivation apparaît, reparaît et disparaît, au cours de revolution des langues: on lui doit la reintroduction d'anciennes distinctions disparues".
25 Vezi şi M. A. Gabinski, AemoxmoHnue ejieMeumu e MOJidoecKOM nsuKe, în „BonpocLi ji3fciK03HaHHfl", V (1956), p. 86-87; Wilfried Fiedler, Untersuchungen zur Pluralbildung im Albanischen, Berlin, 1962 (în manuscrisul trimis de autor).
DESPRE VALOAREA AORISTULUI ÎN ALBANEZĂ CU RAPORTARE LA ROMÂNĂ
Dintre toate timpurile trecutului, aoristul este, în albaneză, cel mai des întrebuinţat, având, prin urmare, cele mai multe valori. Albaneza nu reduce, ca româna sau ca franceza de pildă, întrebuinţarea aoristului doar la stilul narativ şi numai la pers. a IlI-a, ci acordă acestui timp întrebuinţare egală şi generală în toate stilurile limbii. în cazul albanezei, nu se poate vorbi de o tendinţă de înlocuire a aoristului prin perfectul compus. E greu de arătat deosebirile, dacă există, de la un grai la altul, referitor la folosirea aoristului, din cauză că ne lipseşte o culegere sistematică şi completă de texte. în cercetările dialectale publicate până acum, problemele de sintaxă sunt mai puţin studiate. în general, între cele două dialecte albaneze, gheg şi tosc, nu există deosebiri în privinţa întrebuinţării aoristului. Constatarea este valabilă şi pentru albaneza din coloniile din Italia, ca şi pentru cea din tipăriturile gheghe din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.
Ca şi prezentul indicativ, aoristul albanez e folosit pentru toate timpurile fundamentale: trecut, prezent şi viitor; funcţia iniţială şi esenţială însă este aceea de a exprima o acţiune trecută. Celelalte valori sunt secundare, iar unele dintre acestea, ca de exemplu valoarea de viitor în propoziţiile disjunctivale şi condiţionale, caracterizează, la origine, vorbirea afectivă.
în limba scrierilor vechi, aoristul este întrebuinţat tot atât de des ca şi astăzi, încât nu putem vorbi de vreo tendinţă în sensul dispariţiei sau intensificării întrebuinţării acestui timp.
Ca să ne dăm seama de larga întrebuinţare a aoristului în limba veche, am recurs la comparaţia textului lui Gjon Buzuku (traducerea din latină a meselor, la 1555), cel mai vechi text albanez, cu textul latin corespunzător şi am constatat că Buzuku traduce, de multe ori, prezentul şi timpurile trecutului (imperfectul şi mai-mult-ca-perfectul) prin aorist1. Iată cum apar aceste corespondenţe:
a) aor. - prez. ind.: e ja u tha: mos droni (lat. qui dicit illis: nolite expavescere) LXIV a /l2; e fort ndenatanet nje ndenate n se shetundeshit erdhne mbe vort, dielli tue dale (lat. et valde mane una sabbatorum, veniunt ad monumentum, orto jam sole) LXIV a/l; me w peshtyme permbi syt, e u lashe e pae (lat. lutum mihi posuit super oculos et lavi et video) LVII b /l.
1 De notat că limba lui Buzuku este, în general, mult mai liberă, mai descătuşată de modelul latin decât limba primelor cărţi româneşti de modelele slave sau latine.
2 Cifra indică pagina din textul k;i Buzuku, pe care l-am citit în ediţia aflată în mansucris la Institutul de ştiinţe din Tirana şi lucrată de Eqrem ţabej.
230
231
b) aor. - imperf ind.\ e flaka uperdă permbi fiiret katerdhjete e nande pasha (lat. flamma autem effundebatur super fornacem cubitis quadraginta novem) XXXII a 12; u kujtova se aj te vinje tek u5 e se aj te greshit emenite e d zot zotit ti permbi muo (lat. putabam quod egrederetur ad me, et stans invocaret nomen Domini Dei sui...) LI b II; nd ato dit nje gruo thiri m Elizene profete, tue thashune (lat. in diebus illis: mulier quaedam clamabat ad Eliseum prophetam, dicens) LI b /2; e u gezonem nderper ju, perse ju te besoni se atje u nuke kleshe (lat. et gaudeo propter vos, ut credatis, quoniam non eram ibi) LVIII a /2; aqe e madhe kle semunda e tî, să fryme nde te nuke ipbet (lat. erat languor fortissimus, ita ut non remaneret in eo halitus) LVIII b /l3.
c) aor. - m. m. c. perf (conj.): e si isillidota u ipbush, tha d birt (lat. cumque plena fuissent vasa, dixit ad filium suum) LI b /2; kur u rit drithete e zu me zane frujt, ashtu atehere u deftuone edhe manemjedherate (lat. cum autem crevisset herba et fructum fecisset, tunc apparuerunt et zizania) IXL b II.
d) aor. - part. prez.: e si pane uilline se mbet (lat. videntes autem stellam) XXXVII b /I; epâ se ata fort fedigishne tue vozitune... (lat. et videns discipulos suos laborantes in remigando...) XLII b 12.
în general însă, aoristului din textul lui Buzuku îi corespunde perfectul în textul latin: a s te pae u nde kopeshte me te ? (lat. Nonne ego te vidi in horto cum illo ?) LVIII a 12; ryne per deret mbrapa (lat. irruerunt per porticum) LIV b /l.
La constatări asemănătoare am ajuns şi comparând cu textul italian unele fragmente din Cuneus prophetarum (1685), opera lui Bogdani.
Aoristul pare să fie la fel de răspândit în toate dialectele şi graiurile albaneze, în culegerile de texte de care dispunem din diferite regiuni, apare peste tot cu aceeaşi frecvenţă şi cu aceleaşi întrebuinţări. Nu se poate vorbi de valori sau de tendinţe diferite, după regiuni, în legătură cu acest timp, aşa cum se întâmplă în română. Pentru ilustrare, am procedat şi de data aceasta la o comparaţie de texte. Am ales textul tosc Gjahu i malesorevet4 al lui Kristoforidhi, pe care l-am comparat cu versiunea ghegă a aceluiaşi text redactată de însuşi autorul şi am constatat că în cele două versiuni, aparţinând amândouă lui Kristoforidhi, un mare cunoscător al limbii albaneze populare, aoristul şi perfectul compus nu prezintă nicio deosebire, în ce priveşte întrebuinţarea şi frecvenţa, de la un text la altul.
Şi albanezii din Italia folosesc aoristul, ca cei din Albania, cu aceeaşi frecvenţă şi cu aceleaşi valori. Am luat pentru aceasta poemul Milosao5 (1836) al lui Ieronim de Rada şi l-am confruntat cu versiunea albaneză actuală pe care editorul o face la fiecare pagină în parte din textul original. în versiunea din albaneza de azi, editorul nu a înlocuit niciodată aoristul prin alt timp.
în raport cu româna, frecvenţa aoristului în albaneză este neobişnuit de mare. Ca să arătăm aceasta, am recurs tot la un procedeu de comparaţie, cercetând modul
3 De relevat aci şi corespondenţa aoristului cu imperfectul conjunctiv latin.
4 Ediţia îngrijită de Ziaudin Kodra, Tirana, 1950. ,;'
5i
* Ediţia din 1956 îngrijită la Tirana de Jup Kastrati.
232
în care a fost tradus în albaneză Dumbrava minunata a lui M. Sadoveanu. Am luat în consideraţie numai vorbirea directă sau indirectă liberă din pasajele traduse ad litteram sau fară prea mare abatere de la textul original. Sadoveanu nu foloseşte niciodată perfectul simplu în vorbirea eroilor din textul citat, în schimb în versiunea albaneză acest timp este dominant. Traducătorul, cunoscător bun şi al limbii române, a menţinut perfectul compus numai în cazurile în care acesta redă acţiuni imperfective sau, cum reiese din context, se repetă. Iată câteva exemple:
ka qene martuar me nje tjeter, para se te merrte zonjen Mia (p. 4).
kam nje shekull te tere qe s'te ham pare
(P- 7).
une i kam thene shume here Zhorzhit (P- 8).
sa here te kam hequr vrejtjen per gjera te ketilla ? (p. 8).
sidoqofte, ka ndjekur kater vjet konservatorin e muzikes (p. 4).
mua me kane edukuar krejt ndryshe prinderit (p. 7)._
a mai fost însurat odată {Opere, voi 7 p.312).
nu te-am văzut de un secol (p. 315).
eu i-am spus de multe ori lui Jorj (p.316).
de câte ori te-am făcut atentă asupra acestor lucruri ? (p. 316).
de altminteri a şi urmat patru ani la conservator (p. 311).
eu am fost crescută altfel (p. 314).
Când perfectul compus exprimă în textul românesc acţiuni perfective şi care durează in trecut un singur moment, e înlocuit în traducerea albaneză prin aorist.
— / rate ziles, zonje ? (p. 6).
ja vune emrin Maria, merreni me mend ! (p. 3).
keq e kemi punen qe kur vdiq mema ime
(P. 11).
bulkthi s'po degjohet me. Heshti _(P- 26).__
- aţi sunat, cuconiţă ? (p. 313).
i s-a pus numele Maria, închipui ti-vă! (P- 311).
de când a murit mama, noi petrecem tare rău (p. 319).
nu mai sună greierul. A tăcut (p. 328).
' în tălmăcirea lui Dhimiter Pasko, Tirana, 1958.
233
Observaţiile de până aici duc la concluzia că aoristul, cu toate valorile lui, pe care le vom cerceta mai jos, este, în albaneză, un timp al limbii comune şi cu o frecvenţă deosebit de mare7.
Aoristul exprimă o acţiune momentană, care se petrece în trecut o singură dată şi este desăvârşită. Ea durează o singură clipă; de aceea, aoristul nu este însoţit niciodată de particulapo (cu înţelesul fr. en train de...), care însoţeşte prezentul şi imperfectul când acestea exprimă acţiuni în curs de desfăşurare (po shkruaj „scriu", po shkronja „scriam", dar niciodată po shkrova, ci numai shkrova „scrisei"). Aoristul se întrebuinţează deci pentru acţiuni momentane şi terminate. Dacă întrebăm: a hengre darke ? „cinaşi ?", considerăm că timpul mesei e deja trecut şi că, dacă nu ai efectuat acţiunea, nu mai ai nicio posibilitate de a o efectua. Răspunsul: nuk hengra darke „nu cinai" arată că timpul mesei a trecut şi, ca atare, acţiunea nu mai poate avea loc. Folosind în întrebare perfectul compus: a ke ngrene darke ? „ai cinat ?", considerăm că acţiunea mai poate avea loc, dacă încă nu a fost săvârşită. Răspunsul: nuk kam ngrene darke „nu am cinat" arată că nu s-a terminat încă timpul de masă, că există încă posibilitatea, în timp, pentru realizarea acţiunii8.
Verbele care prin înţelesul lor exprimă acţiuni continue, durative sau stări se întrebuinţează în limba vorbită cu perfectul compus: domethene ti kerkon te heqesh dore nga ideali i larte per te cilin une kam shkrire jeten time ? „vasăzică tu cauţi să renunţi la idealul înalt pentru care eu mi-am jertfit (lit. topit) viaţa ?" (F. Gjata, Keneta, p. 120); une kam qene dhe jam nxenesi juaj „eu am fost şi sunt elevul dumneavoastră" (ibidem); kush e di ku kini henger ju ! „cine ştie unde aţi mâncat voi !" Acţiunea redată prin perfectul compus nu este limitată; însuşirea pe care o exprimă participiul, din componenţa morfologică a perfectului compus, e considerată ca existând şi în prezent, deci fară vreo limitare.
7 în limba unor articole din periodicele albaneze care apăreau la Bucureşti sau Constanţa, perfectul compus, sub influenţa limbii române literare şi a celei vorbite în acele oraşe, apare cu valorile aoristului şi, deci, mult mai frecvent decât acesta. De exemplu, în nr. din 19 iulie 1897, an. I, al gazetei săptămânale Shqiperia (Bucureşti 1897-1898), aoristul apare de 4 ori, perfectul compus de 16 ori.
8 La un restaurant din Tirana întrebam deseori pe ospătar dacă M., cu care obişnuiam să iau masa, plecase din local sau încă nu venise. Indiferent de timpul pe care îl foloseam în întrebare, aoristul sau perfectul compus (uneori le întrebuinţam intenţionat unul în locul celuilalt ca să-mi dau seama dacă interlocutorul meu se lasă influenţat în răspunsul său de timpul din întrebare), răspunsul pe care îl primeam conţinea un perfect compus, dacă momentul de închidere a restaurantului nu sosise încă şi, ca atare, cel de care întrebam avea încă timp să vie la masă: ka ardhur (sau erdhi) shoku M. ? „a venit (sau veni) tovarăşul M. ?" - S'ka ardhur „nu a venit". Dacă adresam întrebarea în momentul când se închidea restaurantul, atunci obţineam în răspuns aoristul: nuk erdhi (= nu veni). Timpul în care se putea realiza acţiunea trecuse în întregime. La Facultatea de Filologie din Tirana, am întrebat o dată, după prima oră de curs, dacă a venit sau nu studentul E. şi mi s-a răspuns: nuk ka ardhur; ne oren e pare s 'erdhi „nu a venit; la prima oră nu venf \ Folosindu-se perfectul compus, se considera că, deşi nu venise încă cel de care întrebam, el avea totuşi vreme să ajungă la şcoală, căci abia trecuse o oră de clasă; interlocutorul se referea la timpul de şcoală în întregimea lui, de la prima la ultima oră de cursuri. Prin aorist, el considera numai timpul de o oră, care trecuse în întregime şi în limitele căruia s-ar fi putut realiza acţiunea.
Acţiunile rezultative se redau prin perfectul compus: ka dashte me na hanger nji gjâ e gjate e ai ka ardhe e e ka mbyte; bile tek e ka qite tu rrâja e ketij lisi „un animal lung a vrut să ne mănânce şi acesta a venit şi l-a omorât; singur chiar l-a scos la rădăcina acestui stejar" (P. D. Kurti, Prralla, Ble I, p. 81).
Verbele care exprimă o acţiune continuă pot fi folosite şi la aorist dacă acţiunea este limitată printr-un complement9: I thote mbretela qe „i mesove te gjitha ?" I thote ai qe Je gjitha i mesovd\ „Shi (= shume) mir", i tha mbretela, „se mos nuk ke mesuare nonje akomi, jo te gjitha." «îi zice împărăteasa că Je învăţaşi pe toate?' îi zice el că „pe toate le învăţaF. „Foarte bine", îi zice împărăteasa, „nu cumva n-ai învăţat ceva încă, nu toate"». (H. Pedersen, Albanesiche Texte mit Glossar, Leipzig, 1895, p. 69); u (= une)prisha gjithe punen time ne xhami „stricai toată treaba mea la geamie" (ibidem, p. 30).
Limitarea acţiunii verbelor durative se poate obţine şi prin folosirea unui semiauxiliar care arată începutul acţiunii (ze „apuc, prind", filloj „încep" etc.). în acest caz, semiauxiliarul se poate întrebuinţa la aorist: zuri te bertase „apucă să ţipe".
Pentru acţiunile care se repetă, momentane sau durative, albaneza recurge tot la perfectul compus: Dy djem qe pata, kjo lufte m'i rrembeu. Sa here kam menduar se kjo jete duhet urryer, megjitheqe s'e urrej dot. Sa here s'kam dashur te kendoj gazete e te degjoj radio, te mos di 9'behet ne bote po s fe kam bere dot - „doi băieţi ce avusei, mi-i seceră acest război. De câte ori m-am gândit că viaţa aceasta trebuie urâtă, cu toate că eu n-o urăsc deloc. De câte ori n-am vrut să nu citesc gazete şi să nu ascult radio, să nu ştiu ce se petrece în lume, dar n-amfăcut-o cu nici un chip" (Dh. S. Shuteriqi, Takime paqe); po ate si mund fa marrsh ti, qi s'i a ka pa kush syt as s'e ka kalue kurr prakun e deres ? - „Dar pe aceea cum poţi s-o iei tu, căreia nu x-a văzut nimeni ochii, nici nu i-a trecut niciodată pragul uşii ?" (P. D. Kurti, Prralla, p. 86).
Observaţia este valabilă şi pentru albaneza veche: e kam baă te ketijlle mkat shume here, o disahere „am făcut un asemenea păcat de multe ori sau de câteva ori" (Budi).
Prin urmare, albaneza foloseşte aoristul pentru a reda o acţiune perfectivă, iar perfectul compus pentru o acţiune imperfectivă (hengra mjaft „mâneai destul": acţiunea e termintă, ea nu mai continuă; kam ngrene shume „am mâncat mult": acţiunea poate continua). Nu urmează de aici că sistemul verbal al albanezei se caracterizează prin categoria aspectului, ca cel al limbilor slave: există numai un interes al albanezei pentru starea acţiunii, care se datorează, probabil, influenţei slave. Situaţia nu e deloc diferită de ceea ce a remarcat pentru română Al. Graur10, cu observaţia că în albaneză, dată fiind întrebuinţarea generală şi frecventă a aoristului, fenomenul e mult mai puternic.
9 Verbul apare la aorist când e însoţit de gjithe „tot, toată", krejt „în întregime, complet" etc. (adverbe, adjective care arată totalitatea).
10 Obsedaţii asupra întrebuinţării timpurilor în româneşte, în „Limbă şi literatură", I (1955), p. 136-140.
234
235
In albaneză, aoristul nu îşi raportează acţiunea la prezent, ca în graiurile româneşti din sud-vest11; ea poate fi localizată în orice moment al trecutului. O frază ca: dje e bleva, sot e thevi (F. Gjata, Keneta, p. 55), construită cu aoristul în ambele propoziţii, nu poate fi tradusă în graiurile din Oltenia şi Banat: ieri o cumpăr ai, azi o spărsei, ci: ieri am comparat-o, azi o spărsei. Pe de altă parte, se pot aduce exemple nenumărate de perfect compus pentru acţiuni petrecute în aceeaşi zi cu momentul vorbirii: kam pare nje pune sot qe ishte shume axhaip -„am văzut azi un lucru care-i minunat" (Pedersen, Albanesische Texte, p. 49).
Acţiunea redată prin aorist poate fi localizată într-un trecut foarte apropiat de prezent: hape porten se ardha „deschide poarta că venii"; mbylle deren se iku „închide uşa că plecă".
Unii cercetători12 consideră că în limba vorbită şi familiară poate avea chiar valoare de prezent, fiind folosit în locul acestuia: eh, moj moter, des he gje ? (= do gje ?) „ei, măi soră, dorişi ceva ? (= doreşti ceva ?)" (ap. Cipo); me fike (= po me fîke), bre burre ! „mă stinseşi (= mă stingi), bre bărbate !"; tash sa erdha (= po vîj) prej pazari ! „acum cât venii (= vin) din târg !" (ap. Zamputti). Construcţiile de felul acestora sunt frecvente în limba vorbită şi posedă, desigur, o încărcătură afectivă. Zamputti numeşte aoristul cu această valoare „prezent trecut" (alb. e tashme e kryeme), arătând că acţiunea este totuşi la trecut, fiind posibilă substituirea aoristului numai printr-un prezent, fară să se producă vreo perturbare în legătură cu comunicarea momentului în care are loc acţiunea. Cipo constată că „e greu de precizat împrejurarea când aoristul poate îndeplini această funcţie", adică de prezent.
După părerea noastră, în asemenea cazuri e vorba de o valoare afectivă pe care vorbitorul o atribuie aoristului. Exprimată prin aorist, acţiunea sau starea care are loc în prezent capătă o intensitate mai mare şi o coloratură afectivă deosebită.
Zamputti vorbeşte şi de un aorist cu valoarea de „prezent imperfect" (alb. e tashme e pakryeme), adică de un aorist care redă o acţiune continuă în prezent. El procedează şi de data aceasta la înlocuirea în frază a aoristului cu prezentul indicativ, deşi prin procedeul acesta nu poate fi arătată valoarea adevărată a aoristului, deoarece, cum se ştie, prezentul se foloseşte în mod obişnuit şi cu funcţia de trecut. Sunt date exemple ca acestea: vcCu hap goja tue te qortue „mi se căscă gura certându-te"; me rane kambet ne toke tue te kerkue „îmi intrară picioarele în pământ căutându-te"; m'u shqye goja tue thirre e ti ende s'ndien „mi se rupse gura strigând şi tot nu simţi". După părerea noastră, impresia falsă de acţiune continuă a aoristului ne-o lasă, aici, nu aoristul, ci gerunziul cauzal care îi urmează, căci aoristul redă nu o acţiune continuă, ci finalul unei acţiuni, fie ea şi continuă.
în albaneză, perfectul compus şi mai-mult-ca-perfectul se întrebuinţează rar, în schimb aoristul are o frecvenţă deosebit de mare. în albaneza populară, aoristul e folosit, deseori, în locul mai-mult-ca-perfectului: mbreti beri hazer ate qe i kerkoi
11 Vezi lucrarea noastră Sur la valeur du passe simple en roumain, în Melanges linguistiques publies ă Voccasion du VIIIs Congres des linguistes ă Oslo, Bucureşti, 1957.
12 K. Cipo, Sintaksa, Tirana, 1952, p. 41; Injac Zamputti, Aoristi shqip, în rev. „Leka", nr. 1 din 1943, Shkoder, p. 18-22.
„împăratul pregăti ceea ce îi ceruse (lit. ceru)" (A. Dozon, Manuel de langue shkipe ou albanaise, p. 308); vate djali i dyte (i mesmi) te babai edhe i tha ate fjale qe i tha m'i madhi edhe babai i tha ato qe i tha edhe djalit madh, edhe ay beri ato qe beri djal'i math ...„merse băiatul al doilea (mezinul) la tatăl său şi îi spuse acea vorbă ce îi spusese (lit. spuse) cel mai mare şi tatăl său îi spuse ceea ce îi spusese (lit. spuse) şi băiatului celui mare şi el facu ceea ce făcuse (lit. făcu) băiatul cel mare" (idem, p. 33). Traducerea e literală. Verbele subliniate sunt la aorist, dar cu funcţia mai-mult-ca-perfectului.
Şi în română se cunoaşte întrebuinţarea perfectului (simplu sau compus) în locul mai-mult-ca-perfectului, acesta din urmă devenit un timp rar folosit. Ca şi în albaneză, exemplele cele mai multe le întâlnim în limba producţiilor literare populare, mai ales în limba poveştilor13: când ajunseră la fântâna aceea unde se întâlniră (pentru: se întâlniseră) mai întâi fraţii când plecară (pentru plecaseră) de acasă, se opri... (Pop Reteganu, Poveşti din popor).
In albaneză, aoristul poate apărea în corespondenţă cu mai-mult-ca-perfectul şi în propoziţii coordonatoare, fapt care creează o situaţie de-a dreptul ilogică: dikush erdhi edhe kish vene „cineva veni şi pusese" (Pedersen, Albanesische Texte, p. 20); kish vature... e deftoi „plecase...şi arătă" (ibidem); ai diq i panjohtun njimend, por kishte (pase) lane gja e pasuni te madhe „el muri necunoscut, dar lăsase o mare bogăţie" (ap. P. J. Rrota, Sintaksi i shqipes, p. 75).
Una dintre întrebuinţările cele mai interesante ale aoristului albanez este aceea cu funcţia de viitor. în multe limbi14, perfectul verbelor care arată o mişcare se poate întrebuinţa cu valoare de viitor. Vorbitorul anticipează astfel o acţiune pe care o consideră ca realizabilă sigur în viitorul cel mai apropiat. Verbele mişcării sunt folosite într-adevăr şi în albaneză la aorist cu valoare de viitor, dar mai ales în propoziţii independente. Forme de aorist ca: ika ! „plecai !", erdha ! „venii !" shkova ! „mă dusei !" etc. apar foarte frecvent în limba vorbită pentru acţiuni ce se vor efectua cu siguranţă în viitorul cel mai apropiat15. Aceste construcţii nu sunt simţite de loc ca având valoarea prezentului indicativ, ci a viitorului apropiat, vorbitorul considerând acţiunea (care încă nu a început, dar e pe punctul de a începe) din perspectiva sigură a efectuării ei.
Aoristul cu funcţia de viitor e întâlnit foarte des în propoziţiile disjunctive: me ne fund atij i hipi ne koke qe te martohej dhe o do te martohej me te, o, si thone, rashe e vdiqa „până la urmă îi veni în minte să se însoare şi, ori se va însura cu ea, ori, cum îi spun, voi cădea şi voi muri (lit. căzui şi murii)" (F. Gjata, Tana, p. 10); i thote i biri: a po m kallxon o t shkurtova kryt! „îi spune fiul: îmi arăţi sau îţi voi scurta (lit. scurtai) capul!" (M. Lambertz, Pralla, p. 113). Prin folosirea aoristului cu valoare de viitor, ideea de ezitare sau de alegere între cele două alternative dispare. Contradicţia ireductibilă pe care o implică propoziţiile disjunctive se
Vezi exemple la Paul Heidler, Zum Gebrauch der Tempora im Rumănischen, în „Weigands Jb.", XVI, p. 34.
14 Vezi L. Spitzer, Stilstudien I, p. 259, şi Vergangenheitstempus in futurischen Sinn, în „Indogerm. Forsch.", XLVIII (1930), 1. Heft, p. 45.
15 Comp. rom.: -aiplecaţi -am veniţi (Caragiale). Discuţia la Iorgu Iordan, Stilistica, p. 148-149.
236
237
rezolvă, graţie prezenţei aoristului, prin optarea de către vorbitor pentru una dintre alternative, şi anume pentru aceea al cărei predicat este la alt timp decât aoristul. Că lucrurile stau astfel o dovedeşte şi faptul că asemenea fraze compuse prin coordonare pot fi transformate uşor, fară modificarea înţelesului, ci numai cu sacrificarea valorii afective pe care o conţine aoristul, în fraze cu propoziţii condiţionale negative: ne qofte se nuk me kallxon, do te te shkurtoj kryt „dacă nu-mi arăţi, o să te scurtez de cap". Se subînţelege aici, ca o concluzie, o propoziţie cu sens imperativ: pra, me kallxo ! „deci, arată-mi!". Verbul care era înainte la aorist apare acum la viitor sau chiar la prezent cu valoare de viitor: te shkurtoj „te scurtez". Transformarea se poate efectua şi astfel: me kallxo, se, nuk me kallxon, do te te shkurtoj kryt! „arată-mi, că, dacă nu-mi arăţi, o să te scurtez de cap!"16.
Această întrebuinţare afectivă a aoristului nu este proprie albanezei, căci se găseşte în multe alte limbi. Cele care posedă aoristul ca un timp viu în sistemul lor verbal (ca de ex. greaca modernă) au situaţia identică cu cea din albaneză, iar cele care au pierdut, şi numai parţial, aoristul în favoarea perfectului compus atribuie această valoare perfectului compus (comp. rom.: ori vii, ori am plecat. Transformând fraza, ca mai sus, obţinem: dacă nu vii, am plecat; (deci, vino !) sau: vino, că, dacă nu vii, am plecat!; vino, că am plecat!). Trebuie remarcat însă că în albaneză, folosirea aoristului în una dintre cele două propoziţii, care se găsesc în raport disjunctiv, este foarte frecventă atât în limba vorbită, cât şi în textele literare17.
Cu valoare de viitor, aoristul e folosit frecvent şi în propoziţiile condiţionale introduse prin conjuncţia po, când predicatul regentei este exprimat printr-un prezent (ind., conj., sau imperativ) sau viitor: po s'thirre, s'te jep nena sise „dacă nu vei ţipa (lit. ţipaşi), nu-ţi dă mama ţâţă" (F. Gjata, Keneta, p. 64); une s'ikij, po s'e pashe urdherin me sy „eu nu plec dacă nu voi vedea (lit. văzui) ordinul cu ochii" (ibidem); po e zure lepurine te gjale, do te te jap vajzen „dacă vei prinde (lit. prinseşi) iepurele viu îţi voi da fata" (Pedersen, Alb. Texte, p. 37); po ra shi neser, s'do te vije me „dacă va ploua (lit. ploua) mâine, nu va mai veni"; me ndihmo, po munde „ajută-mă, dacă vei putea (lit. putuşi)"'.
Ca şi în cazul discutat mai înainte, al propoziţiilor disjunctive, intenţia vorbitorului este de a se realiza nu propoziţia care conţine aoristul, ci cealaltă, regenta; realizarea regentei în funcţie de realizarea subordonatei condiţionale e considerată cu o siguranţă absolută.
Conjuncţia po, din astfel de construcţii, poate lipsi: te bera punen, paguaj parate (= po te bera punen, paguaj parate) „îţi voi face (lit. făcui) munca, plăteşti banii"; hengre (= po hengre) fikun, vish leshikun „dacă vei mânca (lit. mâncaşî) smochina, îmbraci mantaua de iarnă".
16 Condiţionala se poate substitui prin adverbul ndryshe „altfel": me jep parate se, ndryshe (= ne qofte se nuk me jep parate), te mora dhine „dă-mi banii, că, altfel (= dacă nu-mi dai banii), îţi voi lua (lit. luai) capra". Conciziunea frazei poate merge chiar până la lipsa oricărui element înlocuitor al condiţionalei dispărute: me jep parate, se te mora dhine ! „ dă-mi banii că îţi voi lua (lit. luai) capra !". Astfel de construcţii, cunoscute şi în română, sunt foarte frecvente în albaneză.
17 Despre corespondenţa ca înţeles între fraza cu condiţională şi cea cu propoziţii disjunctive, vezi M. Lambertz, Die hypothetische Periode im Albanischen, în „Indogerm. Forsch.", XXXIV.
Aceste construcţii sunt cu atât mai interesante din punct de vedere stilistic, cu cât există o concordanţă între valoarea de viitor a aoristului şi, tot de viitor, a prezentului din regentă. Nici aceste construcţii nu sunt proprii albanezei, căci le găsim şi în alte limbi, ca de pildă în română: mi-ai pus (sau puseşi) banii pe masă, iei vaca. Perfectul (compus sau simplu), ca şi prezentul din regentă, au, într-un astfel de exemplu, funcţie de viitor: dacă îmi vei pune banii pe masă, vei lua vaca. Rolul important, atât în albaneză cât şi în română, îl deţine, în asemenea construcţii, intonaţia18.
Ca şi în alte limbi, aoristul e un timp al naraţiunii: Ai arapi s'ish arap, po ish e bukur e dheut. Si vane mbrenda, vote arapi ne konak tjetre, e beri kafen edhe nxorri lekuren e zeze edhe u-be si e bukur e dheut qe ish, edhe vate, u shpuri kafen edhe u dha dorene e i miserdhi. Kur e pan ata aqe te bukure, i zuri dridhme, edhe ashtu iku e vate tej ne konak tjetere e veshi lekuren e zeze edhe dolli prap si arap. „Arapul nu era arap, ci era frumoasa pământului. Cum mers eră înăuntru, merse arapul la un alt conac, făcu cafeaua şi scoase pielea cea neagră şi se făcu ca frumoasa pământului ce era, merse, le aduse cafeaua şi le dădu mâna şi bineţe. Când o văzură atât de frumoasă, îi apucă tremuratul; şi aşa plecă şi merse dincolo la celălalt conac, îmbrăcă pielea neagră şi se făcu din nou arap." (Pedersen, Alb. Texte, p. 40).
In contextele narative aoristul poate alterna cu imperfectul. Prin imperfect sunt redate verbele care exprimă o stare sau o acţiune care durează: U ndertua nje fabrike me pune vullnetare. Ne keto punime ndodheshin shume njerez. Mungojshin vetem studentet, sepse ata ishin atehere ne provime. „Se construi o fabrică cu muncă voluntară. La aceste lucrări se aflau mulţi oameni. Lipseau numai studenţii, pentru că ei erau atunci în examene"; Provimet mbaruan. Ne provime merrnin pjese te gjithe studentet, nga te cilet fituan provimet njezet e dy. „Examenele se sfârşiră. La examene participau toţi studenţii, dintre care reuşiră douăzeci şi doi".
Ca în naraţiunile literare, aoristul apare şi în expunerile de natură ştiinţifică: Ketu u formua ky popull dhe ketu i shpetoi romanizimit. Shqiptaret ketu qene barinj te vendeve te nalta (malore) te brendeshme, te cilet u shtrine edhe ne fushat perreth... „Aici se formă acest popor şi aici scăpă de romanizare. Albanezii aici
Cu funcţie de viitor e întrebuinţat foarte des şi conjunctivul: Vere kemi per te pire ndeper shtepit si te kthehemi nga gjahu „vin avem de băut prin case când ne vom întoarce (lit. cum să ne întoarcem) de la vânătoare" (Kristoforidhi, Gjahu i malesorevet, p. 12); kur te zen'e te shpeshojene gjelate, dilni nde kodret te kuqa „când vor apuca să se înmulţească (lit. când să apuce să se înmulţească) cocoşii, ieşiţi în dealurile roşii" (ibidem); sa te doje t'e paguaj „cât va vrea (lit. să vrea) să-1 plătesc" (Pedersen, Alb. Texte, p. 24); epni ze buravet kush te doje te vinje neser per gjah, le te behet gati qe sonte „daţi vorbă bărbaţilor cine va vrea să vină (lit. cine să vrea să vină) mâine la vânătoare, să se gătească încă de cu seară" (ibidem). Conjunctivul cu această valoare se întâlneşte foarte des şi în limba autorilor vechi: Rrxonje ju ket klishe e u per tri dite t'a trajtonj „dărâmaţi această biserică şi eu în trei zile voi construi-o (lit. s-o construiesc)" (Buzuku, ap. A. Justin Rrota, Monumenti ma ivjetri i gjuhes shqype, ed. II, Shkoder, 1938, p. 13).
în limba de azi, conjunctivul cu această întrebuinţare este precedat, în cele mai multe cazuri, de un pronume relativ sau de un adverb relativ.
Construcţia nu pare străină nici limbii române. Din graiul de la Peştişani, Gorj, îmi amintesc fraze ca: lasă că bem când să ne întoarcem (= când ne vom întoarce).
238
239
fură păstori ai locurilor înalte (muntoase) şi se întinseră şi în câmpiile din jur" („Buletin i Universitetit shteteror te Tiranes", 3, 1958, p. 57).
La fel în limba presei: Po per mungese projektesh dhe te kohes se keqe, gjate tremujorit te pare nuk u arriten rezultate te kenaqeshme. Ne mesin e tremujorit te dyte gjendja ndryshoi. Nga Bashkimi Sovjetik mbriti maqineri e rende... „Dar din lipsă de proiecte şi din cauza timpului rău, în cursul trimestrului întâi nu se obţinură rezultate mulţumitoare. La mijlocul trimestrului al doilea, situaţia se schimbă. Din Uniunea Sovietică sosi maşinărie importantă..." (Zeri i popullit, 17. XII. 1958, p. 1); şi în stilul epistolar: Djali im i dashur, te puth syte me shume mall. Karten qe dergove e mora edhe u gezova shume per shendet tent... „Băiatul meu drag, îţi sărut ochii cu mult dor. Scrisoarea pe care o trimiseşi o primii şi mă bucurai mult de sănătatea ta..." (Aug. Dozon, Manuel de langue shkipe ou albanaise, Paris, 1879, p. 144).
în concluzie, putem arăta că în albaneză aoristul este un timp foarte frecvent şi cu valori multiple, dintre care unele, de prezent şi de viitor la verbele mişcării şi în propoziţiile disjunctive şi condiţionale, se datoresc afectivităţii. Principala valoare însă este aceea de a reda o acţiune perfectivă, în opoziţie cu perfectul compus, care serveşte pentru acţiuni imperfective. Valorile aoristului albanez se regăsesc şi în alte limbi, în greacă, română etc.
„Studii şi cercetări lingvistice", XI, 1960, nr. 1, p. 61-72
INTERCALAREA PRONUMELUI NEACCENTUAT ÎN FORMELE DE PLURAL ALE IMPERATIVULUI ÎN ROMÂNĂ ŞI ALBANEZĂ
S-a observat de multă vreme că în română, mai ales în aria dialectală de sud-vest (Oltenia, Banatul, Ţara Oltului, nordul Munteniei), există forme verbale de persoana a Il-a plural a imperativului afirmativ la diateza reflexivă cu repetarea desinenţei şi, în consecinţă, cu pronumele intercalat între verb şi desinenţă: spălaţi-vă-ţi, vedeaţi-vă-ţi, duceţi-vă-ţi, opriţi-vă-ţi etc. La formele active, ne întâmpină intercalarea, în acelaşi mod, a pronumelui personal neaccentuat: duceţi-mă-ţi, duceţi-lă-ţi, duceţi-ne-ţi etc. Adjoncţiunea lui -// se explică prin necesitatea unei caracterizări excesive a ideii de persoană. La verbele de conjugarea a IlI-a, accentul s-a deplasat: duceţi-vă-ţi sau s-a menţinut pe aceeaşi silabă cu consecinţa disimilării lui -ţi-: duce-vă-ţi1. Unii învăţaţi2 care s-au ocupat de raporturile lingvistice româno-albaneze au relevat şi în albaneză construcţii verbale de imperativ cu pronumele interpolat, adăugând, ca urmare, şi acest procedeu la şirul concordanţelor dintre cele două limbi.
Ne propunem săe dăm aici explicaţia procedeului din albaneză, pentru a se vedea dacă se poate vorbi sau nu de geneza comună albano-română a acestui fapt sintactic.
în albaneză, formele scurte ale pronumelui personal apar în poziţie enclitică tot numai la imperativul afirmativ. La persoana a Il-a singular, pronumele personal neaccentuat e aşezat, facultativ, înainte sau după verb: me jep „îmi dă (tu)" şi jepme „dă-mi", ijep „îi dă (tu)" şi jepi „dă-i", na jep „ne dă (tu)" şi jepna „dă-ne", u jep „le dă (tu)" şi jepu „dă-le", me nis „mă porneşte (tu)" şi nisme „porneşte-mă (la drum)" etc. La persoana a Il-a plural, encliza (sau procliza) pronumelui este tot facultativă, dar mai freceventă este procliza lui: me jepni „daţi-mi", lit. „îmi daţi (voi)" etc. Când se foloseşte enclitic, pronumele poate apărea intercalat la jonctura verbului cu desinenţa: jepmeni „daţi-mi" (lit. „da-mi-ţi", analizat: jep = rădăcină, me = pronume personal neaccentuat în dativ, ni = desinenţa de pers. a Il-a plural), dergomeni „trimiteţi-mi" (lit. „trimite-mi-ţi"), mbulomeni „acoperiţi-mă" (lit. „acoperi-mă-ţi"), merreni „luaţi-1, luaţi-o" (analizat: merr = rădăcină, e = pronume,
1 Vezi aceste explicaţii şi bibliografia critică suficientă a problemei la J. Byck, Sur l 'imperatif en roumain, în „Bulletin linguistique", III, 1935, p. 54 şi urm.
2 S. Puşcariu, Studii şi notiţe etimologice, în „Convorbiri literare", XXXIX, p. 57; idem, Etudes de linguistique roumaine, Cluj - Bucureşti, 1937, p. 109 ; Al. Philippide, Originea românilor, vol. II, Iaşi, 1927, p. 623; Hedwig Olsen, Etudes sur la syntaxe du pronom personnel et reflechi en roumain, Copenhaga, 1928, p. 83.
240
241
ni = desinenţă), jepuni „daţi-ni-le" (analizat: jep = rădăcină, u = pronume, ni = desinenţă), shkruanani „scrieţi-ne" (lit. „scrie-ne-ţi") etc. Mai rar pot fi intercalate, în acelaşi mod, formele rezultate din contragerea a două pronume neaccentuate diferite: merrjani „luaţi-i-o, luaţi-i-1" (lit. „lua-i-lă-ţi", analizat: merr = rădăcină, ja < i (= pronume pers. de pers. a IlI-a sing., dativ) + e (= pron. pers. de pers. a IlI-a sing, acuzativ), ni = desinenţă). Albaneza posedă şi procedeul de repetare a desinenţei de plural după pronume (cf. tipul românesc: duceţi-vă-ţi). H. Pedersen notează exemple ca: ven-e-ni „puneţi-lă-ţi", sillj-e-ni „aduceţi-lă-ţi", mirrj-e-ni „luaţi-lă-ţi" etc.3 Alături de acestea trebuie relevată şi construcţia, izolată la Pedersen, zir-me-ni „prindeţi-mă-ţi", cu intercalarea pronumelui de pers. I sing.
Diateza pasiv-reflexivă se caracterizează, la imperativul afirmativ, prin elementul pronominal invariabil u adăugat, pentru persoana a Il-a singular, la sfârşitul formei verbale: lahu „spală-te", fshihu „şterge-te" (cu h pentru evitarea hiatului), iar pentru persoana a Il-a plural, între rădăcina verbului şi desinenţă, de exemplu: lahuni „spălaţi-vă" (lit. „spăla-vă-ţi", analizat: la = rădăcină, h antihiatic, u = element pronominal invariabil, propriu unor moduri şi timpuri ale diatezei pasiv-reflexive, ni = desinenţă de pers. a Il-a plural), mbahuni „\mQti-va",fshehuni „ascunderi-vă", futuni „băgăţi-vă", ngrehuni „ridicaţi-vă" etc. Formele de tipul lahi „spălaţi-vă", lirohi „eliberaţi-vă" etc., foarte răspândite în limba vorbită, se explică fonetic: lahuni > lahni (cu căderea lui u neaccentuat) > lahni > lahi.
Interpolarea pronumelui personal între rădăcină şi desinenţă, la persoana a Il-a plural a imperativului afirmativ la diateza activă (tip shkruameni „scrieţi-mi", lit. „scrie-mi-ţi"), este un fenomen propriu mai ales graiurilor tosce şi limbii textelor folclorice, pe când interpolarea lui u, semn al diatezei pasiv-reflexive (tip: lahuni „spălaţi-vă", lit. „spăla-vă-ţi"), ne întâmpină în majoritatea graiurilor, fiind caracteristică şi limbii literare actuale 4. în albaneza mai veche, intercalarea pronumelui personal între rădăcină şi desinenţă la imperativul diatezei active trebuie să fi fost un fenomen mai frecvent, ceea ce explică şi faptul că a stat în atenţia vechilor gramatici. Hahn5 şi, după el, Camarda6 notează exemple ca: silmeni „duceţi-mă" (lit. „duce-mă-ţi"), emmeni (< epmeni) „daţi-mi" (lit. „da-mi-ţi"), epini „daţi-i" (lit. „da-i-ţi"), epuni „daţi-le" (lit. „da-le-ţi"), bimani „aduceţi-mi-1" (lit. „aduce-mi-lă-ţi"; ma < me + e), epjani „daţi-i-1" (lit. „da-i-lă-ţi"; ja < i + e), epuani „daţi-li-1" (lit. „da-li-lă-ţi"; ua<u + e).
Prin urmare, în albaneză se poate intercala, între rădăcină şi desinenţă, un pronume personal de formă neaceentuată sau elementul pronominal invariabil u, caracteristic diatezei pasiv-reflexive. De asemenea, există cazuri în care pronumele
3 Holger Pedersen, Albanesische Texte mit Glossar, Leipzig, 1895, p. 14 (în text, v. de ex. p. 79). Vezi şi J. Byck, lucr. cit., p. 64.
4 în unele graiuri gheghe, u se foloseşte după desinenţă: lănu (< lani-u) „spălaţi-vă", mblidhnu „adunaţi-vă", cf. W. Cimochowski, Le dialecte de Dushmani. Description de Tun des parlers de VAlbanie du nord, Poznan, 1951, p. 122; punoniu „munciţi-vă", hapniu „deschideţi-vă" etc., cf. Dr. G. Pekmezi, Grammatik der albanesischen Sprache (Laut- und Formenlehre), Viena, 1908, p. 203.
5 J. G. v. Hahn, Albanesische Studien, 2. Heft, Viena, 1853, p. 53.
6 D. Camarda, Saggio di grammatologia comparata sulla lingua albanese, Livorno, 1864, p. 219; cf. şi A. Dozon, Manuel de langue chkipe ou albanaise, Paris, 1879, p. 300.
personal, îndeosebi cel de persoana a IlI-a, apare intercalat prin repetarea desinenţei de plural (tip: leshon-e-nî). Pentru explicarea procedeului, trebuie ţinut seama de doi factori: 1. raportul de formă între persoanele a Il-a sing, şi a Il-a pl. ale imperativului; 2. valoarea lui u de la diateza pasiv-reflexivă.
Forma persoanei a Il-a sing, coincide, de regulă, cu radicalul verbului (puno „munceşte") şi se regăseşte în întregime în forma de pers. a Il-a pl. (punoni „munciţi", identică cu pers. a Il-a pl. a indicativului prezent), în sensul că nu intervin modificări tematice suplimentare de la un număr la altul. Să se compare formele de singular cu cele de plural din tabloul de mai jos7:
Diateza activă Diateza pasiv-reflexivă
sing.	pi.	sing.	pi.
lith	- lithni	lodhu	- lodhuni
vil	- vilni	ormisu	— ormisuni
keput	— keputni	brengosu	- brengosuni
fale	-faini (flitni)	lirohu	— lirohuni
bej	- beni	shkruhu	- shkruhuni
laj	- Ioni	pihu	—pihuni
kthej	— ktheni	perlikuru	—perlikuruni
shkruaj	— shkruani	digju	- digjuni
vuaj	- vuani	Quditu	— gudituni
pi	-pini	lahu	- lahuni
puno	—punoni	kthehu	— kthehuni
Se observă că pluralul nu se deosebeşte de singular prin modificări tematice, ci doar prin desinenţa -nf. în ce priveşte valoarea lui u, trebuie arătat că este un element invariabil, care, deşi de origine pronominală, şi-a pierdut legătura cu pronumele, devenind un semn distinctiv al diatezei pasiv-reflexive. Neavând valoare decât raportat la verb, a fost şi firesc ca, în poziţie enclitică (la pers. a Il-a sing, a imperativului), să fie ataşat organic la verb (quditu „miră-te"). Cum persoana a Il-a plural nu se deosebeşte de persoana a Il-a singular decât prin desinenţă, u a ajuns, în forma pluralului, intercalat între radical şi desinenţă: cudituni „miraţi-vă" (lit. „mira-vă-ţi").
In construcţiile active cu pronumele personal neaccentuat intercalat, procedeul, limitat îndeosebi la graiurile tosce, se explică, probabil, prin analogie cu construcţiile pasiv-reflexive, aceasta din cauza variabilităţii formelor pronominale personale şi a valorii independente de verb a acestora. Analogia se putea petrece cu atât mai mult cu cât între cele două tipuri de construcţie există elemente comune, care privesc raportul de formă între cele două persoane ale imperativului şi corpul fonetic unic pe care pronumele neaccentuat enclitic îl formează cu verbul la singular. Deci, kepute „rupe-1" (e = pron. pers. neaccentuat de acuzativ) reapare în
7 Exemplele sunt folosite de K. Cipo, Gramatika shqipe, p. 131 şi urm., pentru ilustrarea I diferitelor tipuri de conjugare albaneză.
I 8 La formele de singular de felul lui bej, laj etc., j este secundar şi se explică pe cale fonetică.
242
243
întregime la plural: keputeni „rupeţi-1" (lit. „rupe-lă-ţi"), după modelul guditu -gudituni. în construcţia relevată de Pedersen: ven-e-ni (din veni-e-nî), -ni este, evident, desinenţa repetată pentru întărirea ideii de plural.
Cu unele verbe supletive se formează construcţii ca: bjereni „aduceţi-1, aduceţi-o" (lit. „aduce-lă-ţi, aduce-o-ţi"), zereni „apucaţi-1, apucaţi-o" (lit. „apuca-lă-ţi, apuca-o-ţi"), vereni „puneţi-1, puneţi-o" (lit. „pune-lă-ţi? pune-o-ţi"), Vereni „lăsaţi-1, lăsaţi-o" (lit. „lăsa-lă-ţi, lăsa-o-ţi") etc., care circulă în graiurile din jumătatea de sud a Albaniei. Cu pronumele neaccentuat intercalat între rădăcină şi desinenţă, acestea s-au creat după formele de singular: bjere, zere, vere. Vere, cu adjoncţiunea pronumelui: bjere „adu-1, adu-o", zere „apucă-1, apuc-o", vere „pune-1, pune-o", lere „lasă-1, las-o". Fără pronumele personal intercalat, verbele supletive bie, ze, ve, le au la pers. a Il-a plural a imperativului formele: bini, zini, vini, lini. Aceasta ne dovedeşte că în cazul verbelor supletive, al căror plural prezintă modificări în rădăcină faţă de singular, forma de plural se reface după cea de singular numai în condiţiile alipirii pronumelui conjunct. Compară formele paralele: bjere - bini, bjere (< bjere + pron. e) - bjereni.
Descrierea şi explicarea procedeului intercalării pronumelui în formele de imperativ afirmativ plural din albaneză, aşa cum le-am încercat mai sus, ne dovedesc clar că, în raport cu situaţia din română, nu putem vorbi decât de un simplu paralelism.
în română, procedeul se explică în mod independent de albaneză, din cauză că la diateza reflexivă pronumele este variabil în funcţie de persoană şi număr, iar formele verbale ale imperativului se disting atât prin desinenţe cât şi, în cele mai multe cazuri, prin modificări tematice suplimentare. Explicaţia dată de J. Byck procedeului din română ne apare întru totul valabilă.
în concluzie, intercalarea pronumelui neaccentuat în formele de plural ale imperativului afirmativ în română şi albaneză s-a produs independent, în condiţii diferite de la o limbă la alta.
Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 89-91
UN DICŢIONAR ALBANEZ-ROMÂN
La Editura „Polirom" a apărut, în 2003, primul dicţionar albanez-român, care conţine cea 40.000 de cuvinte pe un spaţiu tipografic de 1245 de pagini. Autorii acestei admirabile opere, cunoscători în profunzime, ca filologi, ai celor două limbi, sunt Renata Topciu, lector de limba albaneză la Universitatea «Ovidius» din Constanţa, Ana Melonashi, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, stabilită, prin căsătorie, în Albania prin 1957, Luan Topciu, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, autor a numeroase studii de istoria literaturii şi de filologie comparată albano-română.
Dicţionare albaneze bilingve există, de multă vreme, pentru aproape fiecare limbă europeană. Pentru latină, greacă, italiană, turcă, acestea sunt chiar foarte vechi. Româna, înrudită cu albaneza nu numai prin substratul balcanic, ci şi prin fondul latin comun, destul de bogat în albaneză, ar fi trebuit să fie printre primele limbi în care să se fi întocmit un astfel de dicţionar. De adăugat aici faptul că influenţele târzii (slavă, neogreacă, turcă) nu diferă prea mult, ca intensitate, de la o limbă la alta. Prin urmare, un dicţionar albanez-român ar fi fost de mare utilitate mai cu seamă în prima jumătate a secolului al XX-lea, când cercetările de istoria limbii prevalau în lingvistica românească.
In Albania există o tradiţie lexicografică de câteva secole, deşi numărul textelor de dinainte de secolul al XIX-lea este foarte restrâns.
Din 1496 datează o listă de 44 de cuvinte uzuale (între care numerale cardinale şi formule de salut) cu echivalente în germană datorată peregrinului Arnold von Harf, iar din 1633, alta, de aceeaşi întindere, cu corespondente italieneşti, întocmită de Pietro Maserecco, arhiepiscop de Antivari. Aceasta din urmă e făcută cu scopul de a se exemplifica influenţa italiană asupra albanezei în perioada de intensificare a propagandei ecleziastice. Ambele „dicţionăraşe" reflectă particularităţi ale dialectului gheg.
Un veritabil monument al culturii albaneze vechi (după Meshari lui Buzuku, a. 1555 şi Dottrina Christiana a lui Pietro Budi, a. 1621), cu care începe, de fapt, lexicografia albaneză, este, însă, Dictionarium latino-epiroticum &l episcopului de Sappa (în Zadrima) Franciscus Blanchus (în albaneză Frangu i Bardhe), tipărit la Roma în 1635, sub auspiciile Congregaţiei de Propaganda Fide. Dicţionarul lui Bardhi conţine 5.600 de cuvinte latineşti însoţite de echivalentele albaneze. La sfârşit sunt câteva liste de numerale, nume de rudenie, adverbe, prepoziţii, interjecţii, formule de salut, fraze de limbă vorbită, proverbe. O ediţie anastatică a acestei opere, extrem de utilă pentru lexicologia istorică, a fost întocmită de Mario
244
245
Roques, Paris, 1932; el a reprodus aci şi listele lui von Harf şi Maserecco, de care am vorbit mai înainte.
Albaneza se află, alături de aromână, bulgară şi neogreacă, în lexicoanele învăţaţilor aromâni de la Moscopole, Cavallioti şi Daniil, de la sfârşitul secolului alXVIII-lea1.
în 1853 apare la Viena impunătoarea lucrare Albanesische Studien a lui J.Georg von Hahn, care, în partea a treia, conţine un dicţionar albanez-german (p. 1-149) şi german-albanez (p. 153-241). Autorul face distincţii dialectale (ghegă şi toscă), indicând, de multe ori, sursele etimologice ale cuvintelor. Opera lui Hahn, de cea 5.500 de cuvinte, folosită şi astăzi în cercetările de istoria limbii, este, fară îndoială, cel dintâi dicţionar albanez întocmit după norme strict ştiinţifice.
Se pot aminti aici, din aceeaşi vreme, dicţionarele tipărite la Roma de Francesco Montalto da Rossi, Vocabolario italiano-epirotico (a. 1866) şi Vocabolario della lingua epirotica-italiana (a. 1875). însă momentul cel mai important al sfârşitului de secol îl reprezintă apariţia operei lui Gustav Meyer Etymologisches Worterbuch der albanesischen Sprache, Strassburg, 1891, fundamentală pentru lingvistica albaneză şi cea indo-europeană.
în secolul al XX-lea, dicţionarele bilingve sunt numeroase. Dintre acestea, se detaşează cel albanez-grecesc al lui Konstandin Kristoforidhi, tipărit la Atena, târziu, în 1904 (fusese redactat încă de prin 1880); o excelentă ediţie critică a acestui dicţionar, de aproximativ 12.000 de cuvinte (un bogat material de limbă vorbită), a publicat Al. Xhuvani în 1961.
Dintre dicţionarele bilingve reţinem şi pe cele datorate lui G. Weigand (albanez-german, 1914), Fulvio Cordignano (albanez-italian, 1934), Angelo Leotti (albanez-italian, 1936), St.E. Mann (albanez-englez, 1948), K091, Kostallari, Skendi (albanez-rus, 1954), Tamâs (albanez-maghiar, 1953), Lambertz (albanez-german, 1954), Ndreca (albanez-sârbocroat, 1976), Emanuele Giordano (1963, dicţionar al albanezei din Italia), Oda Buchholz, Wilfried Fiedler, Gerda Uhlisch (albanez-german, 1977) ş.a.
în 1954, Institutul de Ştiinţe de la Tirana publică primul dicţionar explicativ şi normativ al limbii albaneze (normele literare întemeiate pe dialectul tosc): Fjalor i gjuhes shqipe, redactat de lingvişti valoroşi (K. Cipo, E. £abej, M. Domi, A. Krajni şi O. Myderrizi).
Un dicţionar explicativ de mari proporţii, cu cea 41.000 de cuvinte-titlu, pe două coloane în 2.273 de pagini, a apărut în 1980 sub egida Institutului de Lingvistică şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Albaniei, cu denumirea Fjalor i gjuhes se sotme shqipe (= Dicţionar al limbii albaneze contemporane). Elaborat sub coordonarea lui Androkli Kostallari, acesta este un dicţionar al limbii literare, în care se indică scrierea şi pronunţarea corectă a cuvintelor, se fac precizările morfologice necesare, după care urmează ordonarea amănunţită a sensurilor şi a valorilor stilistice, ilustrată printr-o mare bogăţie contextuală; o casetă aparte, de un
1 Vezi Pericle Papahagi, Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea (Cavallioti, Ucuta, Daniil), Bucureşti, 1909; despre lexiconul „tetraglosson" al lui Daniil, vezi Brâncuş, în SCL, XLIII, 1992, nr. 1, p. 39-43.
246
interes excepţional pentru comparativismul balcanic, este rezervată locuţiunilor, expresiilor, unităţilor frazeologice şi paremiologice etc. care au în centrul lor cuvântul-titlu.
Am făcut acest scurt excurs în istoria lexicografiei albaneze pentru a preciza locul pe care-1 ocupă dicţionarul albanez-român (DAR) de care ne ocupăm aici. Autorii nu au redactat o introducere în care să fi arătat principiile elaborării dicţionarului, sursele de material pentru ambele limbi, modalităţile stabilirii echivalentelor din română etc. De regulă generală, însă, un dicţionar e îndatorat operelor similare precedente, în mod special celor mai recente. Prin urmare, privind fondul lexical albanez propriu-zis, era de aşteptat ca DAR să se întemeieze pe FS din 1980. Urmând întocmai modelului, este un dicţionar al albanezei literare contemporane, mai exact, al dialectului tosc, promovat în mod oficial ca literar după cel de-al Doilea Război Mondial. Ca şi dicţionarele explicative unilingve din 1954 şi 1980, DAR reflectă procesul vertiginos de unificare a limbii declanşat după 1945.
La fondul comun de limbă se adaugă în acest dicţionar o cantitate enormă de neologisme, compunând terminologiile tehnico-ştiinţifice, vocabularul diferitelor limbaje funcţionale moderne, ca o consecinţă normală a influenţelor din partea limbilor de cultură, în special romanice, din Europa apuseană. Albaneza se aseamănă mult cu româna prin felul în care au fost adaptate neologismele latino-romanice. Se poate observa, de exemplu, că verbele se încadrează la conjugarea întâi cu prezentul în -oj , fiind cea mai productivă. Aceasta corespunde conjugării cu infinitivul în -a din română. Iată câteva exemple: absolutizoj, abuzoj, adaptoj, aderoj, administroj, admiroj, adoptoj, afishoj, akaparoj, akordoj, akreditoj, akuzoj, alarmoj etc., în română: absolutiza, abuza etc., verbe în -a, morfem caracteristic neologismelor. Asemănările dintre cele două limbi merg, uneori, până la detalii, de exemplu aktivoj - a activa şi aktivizoj - a activiza.
împrumuturile neologice se realizează în albaneză şi prin calcuri şi traduceri, mult mai frecvent decât în română. De exemplu, de la avull «abur» se formează derivatul avullore, care corespunde rom. vapor (cu aburi), compusul avullsjelles «conductă de aburi», verbul avulloj, care este echivalentul rom. a evapora, ca în expr. avullohet benzina «se evaporă benzina».
După cum se ştie, albaneza contemporană (de la începutul secolului al XIX-lea până astăzi) manifestă o anumită prudenţă faţă de avalanşa neologismelor. Cărturarii albanezi au încercat, în toate fazele epocii moderne, să redea, prin calcuri şi traduceri, ideile şi noţiunile noi, exploatând, în acest scop, mijloacele interne de dezvoltare a vocabularului. în DAR se reflectă din plin acest fenomen, observabil, cu uşurinţă, mai cu seamă la nivelul compuselor, de exemplu: barasnate «echinocţiu» (baras «egal», nate «noapte»), baraspeshe «echilibru» (peshe «greutate»), barasvlere «echivalenţă» (viere «valoare»), bashkebanoj «a conlocui» (banoj «a locui», bashke «împreună»: pref. neologic con-, co-\ bashkebisedoj «a conversa» (bisedoj «a sta de vorbă, a vorbi»), bashketingellore «consoană» (tingull «sunet», tingellor «sonor»), dritehije «clarobscur» (drite «lumină» şi hij'e «umbră»). Modelul pentru traducerile de acest fel îl reprezintă formaţiile interne
247
vechi, compunerea lexicală fiind un procedeu caracteristic albanezei (ca şi altor limbi indo-europene), considerată în raport cu româna. Dacă în albaneză s-a impus acest procedeu de adaptare a neologismelor, în româna cultă, încercat cu insistenţă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, nu s-a putut aplica decât foarte rar, preferându-se adoptarea cuvintelor noi în forma lor latino-romanică.
Se pot urmări în acest dicţionar sensurile reale ale cuvintelor autohtone comune cu româna, fapt important mai ales că în unele cercetări privind substratul românesc se ignoră adesea detaliile raportului semantic dintre cele două limbi. Alb. avull, de exemplu, are şi sensul secundar de «boală a unor arbori manifestată prin vestejirea frunzelor şi putrezirea rădăcinilor (atunci când după o ploaie urmează o căldură excesivă), opărire», care nu e cunoscut corespondentului românesc abur, după cum înţelesul de «suflare, suflet» (cu referire mai ales la animale, cf. Hasdeu, EMR, I, s.v.) al rom. abur e străin de alb. avull; de aici concluzia că cele două cuvinte nu sunt împrumuturi reciproce, ci transmisiuni independente dintr-o a treia limbă. Alt exemplu: qafe are, pe lângă sensul principal de «gât», şi pe cel de «ceafa», identic cu al corespondentului românesc.
De asemenea, din traducerea în română a cuvintelor albaneze comune, se poate observa că termenii referitori la vârstă, precum gjysh «moş», plak «bătrân», din fondul autohton al limbii, nu au şi sensurile funciare, de «pământ moştenit», ale echivalentelor moş şi bătrân din română. Se adaugă aici pământ «loc moştenit» (din latină, ca şi bătrân), cu o semnificaţie prin care se îndepărtează de alb. toke, dhe şi vend «pământ, ţinut, loc, teritoriu» (dar nu şi «pământ moştenit»). Totuşi, pentru «a moşteni» cele două limbi dispun de verbe vechi: a moşteni, derivat de la baza moş (moşie, moşnean, moştean), iar alb. trashegoj legat probabil de sensul secundar de «a împăca» al lat. transigere (cf. Meyer, EWA, s.v.). S-ar părea ca alb. kujri, -a, fem. (-/ colectiv), cu înţelesul de «imaş, islaz, pământ în devălmăşie, pădure, teren aparţinând colectivităţii sociale», descinde din lat. coheres «coheritier» după presupunerea lui Jokl2.
Totuşi, trebuie spus că în acest dicţionar, ca şi în cele descriptive precedente, se poate constata că cele mai multe dintre cuvintele comune cu româna au o bogăţie semantică mult mai mare în albaneză decât în română (v. de exemplu, alb. bardhe şi rom. barz(ă), adj. şi subst.), ceea ce e normal, pentru că în albaneză aceste cuvinte sunt moştenite direct, pe când în română ele sunt, la origine, „împrumuturi" pe care le-a făcut latina dunăreană din traco-dacă. Aşa se explică şi faptul că forma şi înţelesurile cuvintelor comune sunt mai vechi decât în albaneză.
Un loc aparte în dicţionar îl ocupă numărul foarte mare de adjective formate prin compunere, de regulă din două substantive sau dintr-un substantiv şi un adjectiv. Traducerea acestora în româneşte este dificilă, de aceea autorii au fost nevoiţi să recurgă la perifraze sau la echivalente exprimate prin derivate cu sufix. De exemplu, de la gjuhe «limbă» se formează gjuhebrisk «cu limba ascuţită» (sensul compusului îl dă subst. brisk «brici»), gjuhegjarper «maliţios, veninos la vorbă» (gjarpe înseamnă «şarpe»), gjuhelidhur «tăcut» (/ lidhur «legat», deci «cu limba legată»), gjuhehelm (helm «otravă») e tradus prin «răutăcios, veninos,
2 Alb. Beitrăge, p. 219; vezi şi Vătăşescu, în „Studia indo-europaea", t. 1, Bucureşti, 2001, p. 83.
bârfitor» etc. Româna populară dispune însă de un stoc important de compuse de felul celor din albaneză: gjuhegjate, de exemplu, corespunde, cu exactitate, rom. pop. limbă-lungă, doremire rom. mână-bună etc.3 Numărul compuselor de acest fel în albaneză, studiate mai ales de A. Kostallari, este imens; de exemplu, dore «mână» şi koke «cap» figurează, fiecare, în câte aproape cincizeci de compuse, toate înregistrate în dicţionar ca articole separate.
în titluri separate sunt date, de asemenea, adjectivele, adverbele şi substantivele, toate ca valori morfologice ale aceluiaşi cuvânt, şi, la fel, formele activă şi reflexiv-pasivă ale aceluiaşi verb: drejtoj «a îndrepta» şi drejtohem «a se îndrepta, a fi îndreptat», drejt adv. «drept, direct», i (e) drejte adj. «drept, dreaptă,», drejte, -z subst. mase. «om drept, integru», e drejte, -a subst. fem. «drept (civil, penal, roman etc.)», cuvinte care au preluat şi semnificaţiile neologismelor redate în română prin direct, directivă, a direcţiona, director (alb. drejtor), direcţie (alb. drejtorî) etc. Alte exemple: gjatoj «a lungi» şi gjatohem «a se lungi»; gjegj şi gjegjem «a răspunde»; gjate adv. «lung» şi i (e) gjate adj. «lung(ă)». Se înţelege că acest procedeu de tehnică lexicografică încarcă mult corpusul de cuvinte-titlu. Totuşi, trebuie observat că din acest punct de vedere materia lexicală este mai concentrată în DAR decât în FS; de exmplu, la acar «ger», valorile de substantiv, adjectiv şi adverb sunt grupate sub un singur titlu, pe când în FS ele figureză sub trei titluri separate.
Albaneza poate fi comparată cu româna şi din punctul de vedere al derivării cu sufixe, pentru că apar elemente comune: sufixe din latină, din limbile slave, din turcă, greacă etc., unele chiar moştenite din substrat. DAR conţine un foarte bogat material ilustrativ, cu precizarea valorii formanţilor lexicali. Derivarea cu sufixe este, ca şi în română, mai dezvoltată decât derivarea cu prefixe; s-ar deduce de aici preferinţa celor două limbi pentru postpunere. De notat în mod special că în ambele limbi există numeroase sufixe diminutivale şi, de asemenea, multe derivate cu sufix dublu (derivate în lanţ).
Se poate spune, în concluzie, că familiile de cuvinte sunt foarte bine reprezentate în acest dicţionar, cele mai bogate fiind constituite pe baza cuvintelor-cuib care aparţin vocabularului vechi. De exemplu, de la dore «mână» s-au format 71 de cuvinte noi, multe fiind cuvinte compuse, toate date în dicţionar ca unităţi aparte; qafe «gât» se află la baza celor 41 de compuse şi derivate cu sufixe, unele dintre ele având semnificaţia iniţială de «ceafa»: qafelarme «cu ceafa pestriţă», qafetrashe «cu ceafa groasă». La acestea se pot adăuga derivatele cu prefixe (perqafoj «a îmbrăţişa») etc.
în structura pronumelor şi adverbelor albaneze se disting importante trăsături lexico-semantice comune cu româna, în special la nivelul celor nehotărâte: kushdo, rom. cineva, cilido, rom. careva, kudo, rom. undeva, sido, rom. cumva, sikur, rom. ca şi când etc. Autorii dicţionarului au relevat micile deosebiri semantice care apar între cuvintele albaneze şi cele româneşti. E posibil ca şi -i din forme adverbiale de felul (se) shpejti «repede», (se) drejti «drept» etc. (provenite din adjective, la
3 Vezi, pe larg, Gr. Brâncuş, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, 1995, p. 48
ş.u.
248
249
origine probabil forme de ablativ neutru4) să fie în concordanţă cu enigmaticul -/ din rom. săvai «măcar», tocmai, degajat, analogic, şi din dubletele numai - numa (non magis), pretutindeni - pretutindene etc. S-ar putea adăuga aici particula -a de la forme adverbiale ca: lehtas «uşor», vjedhas «pe ascuns» etc., care au pierdut pe -s devenind: vjedha şi la fel: fshehta, rralla, thella etc. Cu această particulă albaneză s-ar putea compara şi rom. -a în acuma, aicea, aşijderea, atâta etc.
La cuvintele importante, încărcate de semnificaţii (multe dintre acestea fiind figurate), sunt date, în număr mare, diferite expresii şi frazeologii, formule de urări şi de blesteme, zicători, proverbe, în general construcţii cristalizate de limbă populară şi vorbită. Toate acestea prezintă un interes special pentru lingvistica comparată albano-română şi balcanică. Autorii dicţionarului au preferat să nu caute traduceri ad-litteram în româneşte pentru acest tip special de construcţii, evitând astfel să forţeze nota echivalenţelor dintre cele două limbi. Ei au procedat foarte bine traducând cu exactitate sensurile construcţiilor, apelând uneori la perifraze mai largi sau, în cazurile posibile, la frazeologii şi expresii proprii românei, ori cu structuri identice în ambele limbi. Stabilirea precisă a concordanţelor cu româna rămâne, totuşi, un deziderat, care se poate îndeplini, fară dificultăţi, de către specialiştii în istoria limbii române. Este ceea ce am încercat în Concordanţe lingvistice româno-albaneze, Bucureşti, 1999, o carte în care am cercetat 272 de cuvinte care se află într-un număr imens de construcţii comune celor două limbi, având structuri formale şi valori semantice identice.
Am lăsat deoparte unele observaţii de detaliu asupra dicţionarului, observaţii (din lectura „pe sărite") care se referă fie la traducerea în româneşte (de exemplu, dHalle este «lapte bătut, zară», nu «zer» şi nici «iaurt amestecat cu apă»), fie la statutul morfologic al unor cuvinte (de exemplu, edhe e adverb, nu conjuncţie, în construcţii de felul edhe qeros edhe fodull «şi râios şi fudul»).
Această operă lexicografică reflectă albaneza în dezvoltarea şi diversitatea ei stilistică: cuvinte legate de istorie şi etnografie, de religie şi mitologie, de ştiinţe şi administraţie, de aspectele colocviale şi populare, într-un cuvânt, de întreaga evoluţie a civilizaţiei şi culturii albaneze.
„Studii şi cercetări lingvistice", LIV, 2003, nr. 1-2, p. 235-240
4 Cf. Al. Xhuvani, Studime gjuhes ore, Tirana, 1956, p. 196.
5 Pentru albaneză, vezi Xhuvani, op.cit., p. 196, iar pentru română, Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, 1985, p. 110 ş.u.
DICŢIONARUL ORTOGRAFIC AL LIMBII ALBANEZE
în noiembrie 1972 a avut loc la Tirana Congresul de ortografie a limbii albaneze, organizat de Institutul de Lingvistică şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Republicii Populare Albania. Lucrările acestei reuniuni ştiinţifice, la care au participat şi mulţi albanologi străini, au fost tipărite, în anul următor, în două mari volume.
Se ştie că problemele scrierii şi pronunţării limbii albaneze nu sunt deloc simple. Constituirea unui corpus de norme, prin care să se poată defini caracterul unitar al limbii literare actuale, implică cercetări temeinice de fonetică şi fonologie, de gramatică şi lexicologie, cercetări etimologice şi dialectale. Aceste cercetări există astăzi, căci în Albania, de la război încoace, lingvistica a devenit una dintre ştiinţele cu cea mai largă dezvoltare. Aşadar, congresul a avut o motivare obiectivă. Prin varietatea tematică a comunicărilor, având ca pretext comun ortografia, manifestarea ştiinţifică de la Tirana a fost, de fapt, un veritabil congres de albanologie. Aceste comunicări sunt de mare interes şi pentru cercetătorii substratului lingvistic românesc.
în rezoluţia adoptată de congres sunt expuse normele generale ale ortografiei actuale, care se identifică, în principiu, cu regulile cuprinse în proiectul dat publicităţii încă din 1967. în 1973 a apărut volumul Drejtshkrimi i gjuhes shqipe [Ortografia limbii albaneze], Tirana, 323 p. (redactat de Kostallari, Domi, £abej şi Lafe), în care regulile sunt explicate în detaliu. La sfârşitul volumului (p. 215-318) este un indice de cea 8 000 de forme lingvistice, prin care sunt ilustrate regulile ortografice.
La recomandarea congresului din 1972, lingviştii albanezi au întocmit şi un amplu dicţionar de ortografie, care a apărut în 1976, sub redacţia unui colectiv format din Kostallari, Domi, Lafe şi Cikuli, din cadrul Institutului de lingvistică şi literatură al Academiei de Ştiinţe a Republicii Populare Albania. Dicţionarul, cu titlul exact: Fjalori drejishkrimor i gjuhes shqipe, conţine 32 000 de cuvinte, ceea ce este enorm pentru o lucrare de acest gen, dar elocvent pentru ideea că precizarea normelor ortografice ale albanezei literare este o întreprindere extrem de dificilă.
Titlul este incomplet, nu corespunde decât parţial conţinutului, pentru că nu se au în vedere numai fapte de ortografie, ci şi de ortoepie şi morfologie. De exemplu, alegerea ca literară a unei variante dintre mai multe existente în limba vorbită, deosebite între ele numai fonetic, este o problemă de ortoepie. Astfel, Dicţionarul recomandă formele: bredh (nu reg. breth), brenda (nu reg. brendd), mez (nu reg. mes) etc. La fel trebuie considerată notarea accentului la toate formele înregistrate.
250
251
Dar valoarea acestei lucrări constă mai ales în caracterul ei morfologic, lucru pe care îl recunosc autorii înşişi, de îndată ce lămuririle din prefaţă se referă aproape exclusiv la chestiunile morfologice rezolvate prin acest dicţionar.
La fiecare cuvânt înregistrat sunt indicate toate trăsăturile flexionare relevante, astfel încât, pe baza acestora, cititorul să poată reconstitui întreaga arie paradigmatică a cuvântului dat. De exemplu, la substantive se indică articolul (împreună cu eventualele modificări fonetice din radical: muse, -ja, ze, -rî), morfemul de plural şi gruparea lui cu articolul, morfemele de genitiv-dativ la singular şi la plural, formele de acuzativ articulat (care diferă de la o clasă de nume la alta) şi de ablativ plural. La cuvântul-titlu se prevede izolarea grafică a finalei radicalului supusă alternanţelor.
Acest principiu, de acoperire completă a flexiunii, se remarcă şi la verbe. In funcţie de clasa de conjugare, sunt notate toate particularităţile morfematice. De exemplu, la verbul vjedh „a fura" sunt date formele: vodha (aorist), vjedhur (part.), vidhni (2 pl. ind. prez.), vidhja (1 sg. imperf.), u vodh (3 sg. aor. refl.-pas.), (u) vodhem (1 pl. aor. activ şi refl.-pas.), te vjedhesh, te vjedhe (2 şi 3 sg. conj. prez.), vidh (imperativ sg.), vidhem (1 sg. ind. prez. refl.-pas.). Normele literare actuale acceptă variante, lăsându-se, probabil, în seama uzului viitor al limbii de a decide în privinţa alegerii variantei unice. Dicţionarul reflectă această situaţie, dubletele fiind înregistrate în paranteză: mat (mas), matja (masja), bertita (brita), bertitur (britur) etc. Formele cu radical supletiv sau neregulat se dau, cu trimitere, în titluri aparte. Astfel, pentru dhashe „dădui" se trimite la jap „a da", pentru dyer pl. se trimite la dere sg. „uşă".
Dicţionarul este întocmit şi după criterii lexicale. In acest sens trebuie înţeleasă încadrarea omonimelor sub titluri separate: pres „a tăia", cu aor., part. preva, prer'e şi pres „a aştepta", cu aor., part. prita, pritur; vere „vară", cu pl. vera şi vere „vin" cu pl. verera; plak, -u „bătrân", subst. şi plak, -e id., adj. Faptul că omonimia se iveşte numai într-un anumit punct al flexiunii şi că în Dicţionar se înregistrează toate trăsăturile morfologice relevante exclude aplicarea procedeului lexicografic al numerotării în titlu a omonimelor. Mai mult, se indică în cazul unor omonime domeniul semantic la care aparţin: vere (anotimp), vere (băutură); bli, -ri (copac), bli, -ni (peşte).
Sunt înregistrate şi numeroase locuţiuni adverbiale, prepoziţionale, conjuncţionale: ashtu edhe, ashtu qe, ashtu si, ashtu sig, aty ketu; scrierea separată sau într-un singur cuvânt a elementelor componente este normată, ca şi în cazul ortografiei româneşti, prin criteriul lexico-sintactic. Astfel: qe kur conj., dar qekur adverb, fiecare însoţit de câte un scurt context ilustrativ.
Pentru albaneză, în care compunerea este un procedeu foarte activ de dezvoltare a vocabularului, scrierea cuvintelor compuse este o problemă extrem de importantă. S-a generalizat scrierea compuselor într-un singur cuvânt, dat fiind faptul că elementele de flexiune le comportă exclusiv ultimul termen al compoziţiei. Această normă este, de fapt, în acord cu tradiţia scrierii literare.
In sfârşit, mai arătăm că Dicţionarul conţine şi o listă de cea 1400 de nume proprii geografice (ţări, oraşe, râuri, munţi etc.), aproape toate, bineînţeles, neologice, interesante pentru un studiu comparativ privind adaptarea acestora în limbile balcanice.
Dicţionarul ortografic al limbii albaneze este, după părerea noastră, una dintre lucrările fundamentale ale lingvisticii albaneze. în afara valorii strict practice, această operă reprezintă, sub pretextul tehnic al unui dicţionar, o descriere aprofundată a unităţilor morfologice ale albanezei literare actuale. Pentru studiile de sinteză, materialul este gata adunat. Nu e lipsit de interes să arătăm că aceeaşi tehnică de organizare a materialului se regăseşte în cunoscutul DOOM (1982) din lingvistica românească.
„Studii şi cercetări lingvistice", XXIX, 1978, nr. 3, p. 364-366
252
253
2. Qysh   nukvjen   ti,    Cepesh-vode,     qe   tuevu   doren   mbi ta. Cum    nuvii      tu,   Ţepeş-doamne,    ca   punând mâna    pe ei.
EMINESCU IN ALBANEZA
în 1939, la cincizeci de ani de la moartea lui Eminescu, au fost publicate pentru prima oară în albaneză, în versiunea lui Dhimitri P. Pasko1, douăzeci şi patru dintre poeziile de dimensiuni mici ale genialului nostru poet. Mai târziu, în 1956, Vehbi Bala, profesor la Shkodra, specialist recunoscut în istoria raporturilor culturale albano-române, încearcă, cu un deosebit succes, traducerea câtorva dintre marile poeme eminesciene: Luceafărul, Scrisoarea III, Călin, împărat şi proletar, Cugetările sărmanului Dionis2.
Consideraţiile care urmează se referă la această din urmă traducere.
Comparaţia dintre tălmăcirea albaneză şi originalul românesc poate fi o modalitate de a verifica profunzimea raporturilor de înrudire dintre cele două limbi. Rezultatele acestei confruntări pun în lumină asemănările privind distribuţiile contextuale de natură poetică, particularităţile de topică, construcţiile idiomatice şi frazeologice, sensurile figurate noi pe care le dezvoltă cuvintele în textul de valoare poetică excepţională, în general posibilităţile comune celor două limbi de a construi un text poetic pe baza fondului lingvistic popular.
E de la sine înţeles că traducerea albaneză e departe de a reda în întregime valorile stilistice ale cuvintelor şi muzicalitatea versurilor eminesciene; tălmăcitorul a fost preocupat mai ales de ideea de a realiza o versiune ad litteram. El a pus la contribuţie ambele dialecte literare principale ale albanezei, precum şi aspectele popular şi vorbit ale acesteia, profitând, pentru nevoile prosodice şi eufonice ale versurilor, de numeroasele variante (fonetice, gramaticale) care se realizează în vorbirea reală de pe întreg întinsul Albaniei. E uşor de bănuit că, în această privinţă, model i-a fost Eminescu însuşi. Vehbi Bala a realizat astfel numeroase versuri care corespund din toate punctele de vedere cu cele din original: echivalentele lexico-morfologice sunt dispuse în combinaţii sintagmatice identice, fiecare cuvânt în parte reproducând chiar şi structura silabică a corespondentului eminescian. Din aranjamentul comparativ al exemplelor care urmează se observă identitatea morfologică, topică, semantică a cuvintelor echivalente:
1.
Se Că
andrr' vis
e vdekjes al morţii
s'amshueme eterne
asht e
jeta viata
e botes s'tane. lumii-ntregi.
1 Mihail Eminescu, Vjersha, i shqiperoi Dhimitri P. Pasko, shtypur ne atelieret e „Shqiperis se re", Konstance, maj, 1939, 74 pag., cu studiu introductiv.
2 Eminesku, Poezi, shqip. Vehbi Bala, Tirane, 1956, 56 p., cu un scurt studiu introductiv. Afară de titlurile menţionate, se mai cuprind: Lacul, Povestea teiului, O, mamă, Somnoroase păsărele, Criticilor mei, La steaua şi Viaţa.
254
3. Gjithnji   do qaje Mereu     va plânge
uji, na doteflejme gjithnji. apa,   noi   vom dormi mereu.
Asemănările sunt mult mai izbitoare în versurile cu elemente de limbă populară vorbită, care reproduc fragmente de dialog, ca în exemplul:
Nana   m'   thote   nganjihere,   kur  e   pyes   :I   kujtjam, nane? Mama -mi   spune câteodată,    de    o- ntreb   : A cui-s,       mamă ?
Numeroase locuţiuni, expresii frazeologice sau cuvinte populare specifice îşi află în versiunea albaneză echivalente perfecte. Iată câteva exemple: Ia du-t' de-ţi vezi de treabă : Shiko punen tende; ... punând mâna pe ei „prinzând": ... tue vu doren mbi ta, Şi strângându-l tare-n braţe: Tu}e shtrengue aqfort ne krah; ...el traiul şi-a trăit: aijeten e ka jetue\dor: mail, zburător: fluturak etc.
Cum era de aşteptat, cele mai izbutite versuri în traducerea albaneză sunt cele de factură populară, fapt care se explică prin afinităţile mari, de ordin formal, dintre folclorul românesc şi cel albanez. Scrisoarea fiului de domn din cuprinsul Scrisorii III este magistrală în versiunea lui Vehbi Bala, chiar dacă, uneori, apar abateri de la oiginal. Iată prima parte:
De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, cătră tine Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mândru-n valea ta: Codrul cu poienile Ochiul cu sprincenele.
Prej lugine nga Rovina Fjalet tona, vashe, ndina, Jo prej goje, por me karte, Se na je kaq fort e largte. Te jam lute e lut' pa nda Te dergosh per kend ke na £'ka ma t'bukur ke ti ka: Pyllin me livadhete Syte me qepallete.
în versiunea albaneză, repartizarea cuvintelor, considerate din punctul de vedere al părţilor de vorbire de care aparţin, este foarte asemănătoare cu cea din originalul eminescian, ceea ce dovedeşte o surprinzătoare apropiere a celor două limbi în privinţa tipului de distribuţie contextuală poetică a cuvintelor. Pentru exemplificare, am numărat cuvintele aparţinând claselor morfologice principale din poezia O, mamă şi am constatat că cifrele - pe care le dăm mai jos - sunt foarte apropiate (în cazul adjectivelor sunt chiar identice) de la original la traducere (a doua cifră priveşte textul albanez): substantive: 33: 36; adjective: 6: 6; pronume: 22: 23; verbe: 23: 24; adverbe: 13: 15. Rezultate statistice asemănătoare se obţin şi din compararea poemelor lungi, Luceafărul şi Călin, cu tălmăcirile albaneze respective. Posibilităţile celor două limbi de a combina în mod aproape identic
255
cuvintele într-un text poetic se justifică prin specificul trăsăturilor sintactice şi semantice care unesc aspectele populare ale albanezei şi românei.
Prin urmare, ideea pe care o subliniem aici este că, având în vedere structura formală a versurilor, traducerea poeziilor lui Eminescu (mai ales a celor cu mai puţine neologisme) este mai uşor de realizat în albaneză decât în alte limbi. Faptul acesta se explică prin asemănările mari dintre română şi albaneză privind structurile lor morfologice şi sintactice, precum şi semantica cuvintelor din tipurile de combinare posibile.
„Limba română", XXIV, 1975, nr. 5, p. 523-524
INDICE DE AUTORI
Adamescu, Gh. 69 Alecsandri, V 214 Arvinte, V. 10, 63 Avram, Andrei 217 Avram, Mioara 45
Bacinschi, Ilie 146, 147 Bala, Vehbi 254, 255 Balotă, Anton 143
Baric, Henrik 136, 138, 141, 189, 201, 218
Băcescu, Mihai 191
Băltăceanu, Francisca 147
Bârlea, Ov. 218
Beci, Bahri 155
Bianu, I. 68
Blanchus, Franciscus 245 Bogdan, loan 68 Bogdani, Pjeter 232 Bogrea, V. 205 Boiocan, Gh. 105 Bourciez, Ed. 167
Brâncuş, Grigore 17, 63, 83-85, 92, 96, 108,
143-146, 166, 181,246,249 Brâncuşi, Constantin 218 Brânzeu, F. 124 Buchholz, Oda 246 Budi, Pjeter 245 Buzuku, Gjon 232, 245 Byck, Jacques 15, 18, 74, 78, 79, 189, 241-244
ţabej, Eqrem 84, 85, 96, 133, 134, 136, 137, 138, 144, 146, 155, 156, 159, 175, 185, 189, 191, 192, 193, 195, 197, 198, 201, 202, 205, 214, 216, 217, 218, 220, 224, 226, 227, 229, 231,246, 251
Camarda, Demetrio 242
Candrea, I.-A. 9, 68, 69, 70, 72, 73, 75, 80, 81, 84, 86, 90, 106, 110, 111, 118, 141, 156, 170
Canianu, M. 68 Cantemir, D. 215
Capidan, Th. 10, 63, 92, 96, 99, 102, 103, 141, 159, 172, 173, 177, 185, 189, 191, 193, 194, 197, 198, 205, 206,207
Caragiani, Gh. 193 Caragiani, Ion 193
Caragiu-Marioţeanu, Matilda 96, 153, 167 Cavallioti, Theodor 99, 102, 246 Cazacu, Boris 45, 49 Călinescu, G. 215 Cârstea-Romaşcanu, Mihaela 208 Chelaru, Valentin 47, 51, 147 Chivu, Gh. 51 Cihac, A. de 66, 80 Cikuli, Nikoleta 251 Cimochowski, W. 194,242 Ciorănescu, Al. 67 Cipariu, T. 10, 18,36,51,92,93 Cipo,K. 155,226,235,236,243,246 Constantinescu, N. A. 105, 193 Cordignano, Fulvio 203, 206, 246 Coteanu, Ion 19, 26, 29, 35, 55, 57, 63, 67, 81, 88, 90, 91, 92, 101, 145, 154, 183, 209
Dalametra, I. 191 Dame, Fr. 194 Dan, Ilie 11
Daniil, Moscopoleanul 92, 99, 103, 246 Dănăilă, I. 67,81
Demiraj, Shaban 164, 171, 172, 227, 229
Densusianu, Ov. 10, 11, 18, 37, 63, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 75, 76, 79, 80, 81, 84, 85, 86, 90, 92, 94, 105, 107, 112, 113, 114, 115, 116, 123, 124, 140, 145, 153, 158, 160, 190, 193, 196, 205
Detschev, D. 143
Diaconescu, Paula 10, 22, 169
Diez, Fr. 66,69
Dimitrescu, Florica 10, 63, 70, 74, 77, 78, 166,
170 Dodi,A. 156 Domi, Mahir 246,251 Dozon, Auguste 237, 240, 242 Dragomir, Silviu 83, 207 Drăganu, N. 135, 193, 195, 196, 207 Drimba,Vl. 93
Elcock, W. D. 167 Eminescu, M. 218
256
257
Erdeljanovici, Iovan 207 Evseev,I. 215,216,220
Falk, Dagmar 11
Fico,A. 209
Fiedler, W. 230, 246
Fischer, I. 55, 57, 63, 163, 166, 175, 181
Frasheri, Nairn 204
Frâncu, C. 146
Gabinschi, M. A. 168,230 Gâldi, Ladislau 61, 64 Gazulli,N. 195,218 Gălăbov, Ivan 146
Georgiev,Vl. 143-147,181,194,196
Gheţie,L 19,51
Ghinoiu, Ion 214
Giordano, Em. 217, 246
Giuglea, Gh. 80,94, 143, 197
Giurescu, Anca 208
Giurescu, Constantin C. 207
Gjata, Fatmir 234, 237
Gjevori, Mehmet 214
Gjinari, J. 154, 156, 189, 195,218
Goetz, G. 206
Grandgent, C. H. 167
Graur, Al. 9, 10, 11, 12, 13, 15, 19, 21, 22, 24, 27, 37, 39, 42, 64, 74, 77, 78, 83, 88, 89, 124, 126, 135, 142, 144, 146, 162, 166, 178, 188, 190, 202, 206, 229, 235
Gregorian, M. 124,189
Grober, Gustav 68
Haarmann, Harald 175
Hahn, Joh. Georg von 224, 242, 246
Halbig,R. 175
Hasdeu, B. P. 66, 68, 69, 71, 73, 77, 82, 93, 105, 106, 107, 135, 140, 142, 144, 163, 192, 196, 203, 205, 207, 208, 213, 214, 215,216,217, 248
Haxhihasani, Qemal 209,218
Heidler, Paul 237
Hiecke, Martin 124
Horejsi,Vl. 230
Hristea, Th. 77, 89, 199
Iancu, V. 154
Iliescu, Maria 145, 146, 166
Jokl, N.   136, 137, 169, 190, 191, 192, 193,
202, 206, 248 Ionescu, Adriana 147 Ionescu, Christian 106, 214 Iorga, N. 45, 48, 207
Iordan, Iorgu 9, 17, 25, 26, 39, 45, 79, 105,
112, 192 Ispirescu, Petre 213 Ivănescu, G. 12, 64,146, 197, 230 Ivic, Pavle 154
Jirecek, K. 207
Kastrati, Jup 232, 239 Koci 246
Kodra, Ziaudin 232
Kopitar, J. B. 140
Korting, Gustav 69
Kostallari, Androkli 246,249,251
Kovacec, August 153
Krahe, H. 196
Krajni, A. 246
Kretschmer, P. 218
Kristoforidhi, Konstandin 232, 246
Kristophson, J. 99, 100
Kurti, P. D. 235
Lafe, Emil 154,251
Lambertz, Maximilian 237, 238, 246
Laurian, Aug. Treb. 67
Leotti, Angelo 201,246
Loewe, R. 206
Lombard, Alf 15,40,42
Macarie, Liliana 145 Macrea,D. 66,67,70,81 Mann, St. E. 246 Mareş, Al. 46,48 Marin, Maria 17 Martin-Leake, W. 99 Massim, Ion 67
Meillet, A. 7,9, 136, 158, 161, 179
Meyer, Gustav 134, 137, 184, 189, 191, 197,
204, 205, 225, 246, 248 Meyer-Ltibke, W. 69, 141, 142, 191 Melonashi, Ana 245
Mihăescu, H. 57, 64, 92, 93, 95, 96, 135, 158,
163, 165 Mihăilă, Gh. 64, 146,147 Miklosich, Franz 98, 99, 140 Mladenov, St. 154, 155,205 Montalto, da Rosi Fr. 246 Murnu, G. 193 Myderizi, Osman 246
Nandriş, Octave 190 Niculescu, Al. 64, 180,208 Nistor,Ion 207 Novakovic, St. 207
Oancă, T. 114 Olsen, Hedwig 241 Onciul, D. 94
Pandrea, Petre 215
Papahagi, Pericle 99, 100, 141, 213, 215, 246 Papahagi, Tache 10, 83, 91, 94, 189, 191, 193,
194, 195, 196,216,217 Paris, Gaston 69, 70 Pascu, G. 142 Pasko,Dh. 239,254
Pasca, Şt. 106, 107, 109, 111-119, 122, 123, 129
Pătruţ, I. 106, 154
Pedersen, Holger 137, 191, 225, 235, 239, 242 Pekmezi, Dr. 169, 224, 228, 242 Petrovici, Emil 123, 143, 144, 145, 154, 183 Philippide, Al. 9, 12, 25, 68, 72, 75, 82, 93,
135, 140, 142, 144, 158, 168, 179, 185,
189, 190, 193, 194, 197,241 Piotrovskij, R. G. 146 Plătăreanu, Dolores 21, 24 Poghirc, Cicerone 64, 133, 134, 135, 140, 141,
142, 143, 144, 145, 146, 147, 164 Polak,V. 135 Pop,Gh. 39
Puşcariu, Sextil 11, 17, 19, 62, 64, 65, 66, 67, 68, 70, 72, 75, 76, 78, 80, 81, 84, 93, 94, 98, 110, 125, 135, 141, 145, 153, 159, 182, 185, 190, 191, 195, 197, 203, 205, 207, 208, 241
Puşchilă, D. 84
Rada, Girolamo de 195, 205, 232 Reguş, C. 105
Reichenkron, Giinter 143, 144 Rieman, O. 167 Riza, Adrian 146
Rosetti, Al. 10, 11, 12, 14, 16, 48, 49, 50, 52, 60, 64, 82, 92, 93, 134, 135, 143, 144, 145, 146, 147, 154, 158, 161, 164, 174, 179, 182, 184, 185, 189, 190, 194, 204, 205, 207, 229, 230
Rrota, Justin 237, 239
Ruffmi, Mario 124
Russu, I. I. 133, 134, 135, 143, 144, 145, 146,
147, 159, 177, 209 Rusu, Gr. 154
Sadoveanu, Mihail 238 Sako, Zihni 209
Sandfeld, Kr. 142, 146, 168, 217, 218, 219 Sala, Marius 57, 64, 78, 88, 90, 145, 156, 162,
181,210 Salvioni, C. 69
Schuchardt, Hugo 69, 140, 144 Scriban, August 67 Seche, Mircea 66, 67, 77 Seidel, Eugen 146 Simion, Eugen 67 Skok,Petar 190,207 Sluşanschi, Dan 78, 147 Speranţia, Th. 69,72 Spitzer, Leo 193, 195,237 Safafik, P. J. 140 Shuteriqi, S. 93 Sufflay, Milan 207
Şandru,D. 124
Şăineanu, Lazăr 64, 66, 68, 213, 216, 219, 220 Şiadbei,I. 17,65,79, 181, 190 Şoşa, Elisabeta 47, 51
Tagliavini, Carlo 154, 155, 196, 208
Tamas (Treml), L. 135, 196, 246
Taverney, Adrien 160
Thalloczy,L. 207
Thomas, A. 69
Tiktin,H. 9, 11,67
Togeby, Knud 229
Todoran, R. 9, 91, 192, 205
Topciu, Luan 245
Topciu, Renata 245
Treimer, Cari 135, 141, 190
Ucuta, C. 99 Uhlisch, Gerda 246 Ursu,N. 64
Vasiliu,Em. 11, 12, 145, 154, 156, 181 Văănănen, V. 165
Vătăşescu, Cătălina 64, 83, 84, 96, 147, 159, 248
Vescu, Victor 155
Vraciu, A. 133, 134, 135, 143, 144, 145, 146, 147
Vulcănescu, R. 215 Vulpe, Magdalena 146,172
Wartburg, W. v. 175
Weigand, Gustav 69, 72, 99, 153, 187, 190,
205, 207, 246 Weinreich, Uriel 154
Xhuvani, Al. 159, 169, 170, 171, 173, 175, 191, 193, 195, 197, 198, 204, 224, 229, 250
Zamputti, Injac 236
258
259
INDICE DE CUVINTE
ALBANEZĂ	bie 244
	bini 244
a-ha 155	biri(i) 208
abazhur 229	bishtaje 206
abstrakcion 229	bjereni 244
abuli 59	bolle 201
accident 229	*bradh 189,202
aktivizoj 247	bredh 138, 189, 202
aktivoj 247	breg 229
aktualitet 229	brej 133
ambel 137	bres 102, 185
ane 226	brez 101, 133, 185, 189, 190
are 156	brendesa-t 175
ardhje 227	brume 225
arre 156	brushtull  159, 161, 162
ashke 158, 162	brushtull(e) 175
ata 225	bube 217
avull 162,247,248	bukera 224
avulle 138, 159	bukur (i, e) 102, 175, 194,203
avtflloj 247	Bukurae dheut 217
avullore 247	bukuri 194
avullsjelles 247	Bukurisht 194
	bukuronj  194, 203
bac 201	bulez 203
bagel 201	bung 192,203
bagle 201	bungaje 192
bajge 201	bungbute 192
balege 201	burg 229
balge 201	burre 83
balte 102,201	burri i dheut 218
balle 223,225	buze 102
barasnate 247	byk 137,202
baraspeshe 247	
barasvlere 247	-c 136
barbull 159	cap 136,206
bardhe 194	carac 136
bardhe (i, e) 201,213	cark 206
Bardhi 194	cerme 136
bark 226,227,229	cermok 136
baske 138	cilido 249
bashke 138	cimak 136
bashkebanoj 247	cjap 136, 206
bashkebisedoj 247	curr 136
bashketingellore 247	cekic 102
berr 201	cof 154
dalet (te) 170 dalme(e) 170 deklinacion 229 dele 228 dergomeni 241 dersif 155 Dimale 195 dimension 229 ditae bardhe 214 djale 223,226 djatha 226 dore 249 doremire 249 drejti(se) 249 dritehije 247 droje 204 droe 175 dru 226 druret 102 duhet 169,171 dushk 102,229 dylla 226
dhalle 102, 137 dhallti 226 dhe (conj.) 226 dhe(sb.) 248 dhelpen 196 dhera 224 dhomb 154
eeje 227 ekuacion 229 elb 225 emen 224,226 epini 242 epuani 242 -ese 191 -et 229 -e 171 e 223 -ena 224 eshte 171
faj 226,227 famuli 159 Fateze 216 filloj 235 fis 228 Frasheri 204 fruit 226 frujt 137 fryme" 85 fryt 137 fshat 55
fshatra 224 fshehta 250 fshehura 204 ftoft(i) 156 furke 84 fyell 102
gabim 229 galgull 162 gardh 137,204 gargull 159 gat 204 gati 204 gătit 204 gerepe 204 germaz 204 germoj 133 gerrese 133, 187, 191 gerryej  133, 187, 191 glemb 189 glufe 155 gogel 217 gomar 102,205 * grape 138 grozhd 134 grep 138,204 grese 191 grope 133 grumaz 102,204 grumbull 159, 162 grur 190 grure 225 gurmaz 204 gjalme 225 gjalpa 226 gjalpe 225 gjanesi 227 gjatesi 227 gjarper 102, 181 gjatet(te) 170 gjeret(te) 170 gjemb 189 gjemba(pl.) 102 gjemp 189 gji 227 gjithe 235 gjize 102 gjon 191,204 gjuhe 248 gjuhebrisk 248 gjuhegjarper 248 gjuhegjate 249 gjuhehelm 248 gjuhelidhur 248
260
gjymes 87 gjyq 227 gjysmenjeri 220 gjysh 193,204,248
ha 133, 187 harm 155 names 133, 187 harme 155 harmeshuer 155 hoborr 155 honger 154 hudher 138 hurde 138 hurdhe 138,205 hyll 137
ibrik 229
-im 171,227,228
-ion 229
java e bardhe 214 -je 171,227 jepuni 242 jov 154
kal 134
kalb 133, 134, 187
katun 138, 186, 203
katund 138, 186, 200, 203, 228
kelbaze 133, 134, 187
kelysh 218
kelysh dheu 218
kend 228
kepushe 203
keta 225
koke 249
kom 154
kopesht 226
kosh 134
kotec 134
krabardhe 195
krejt 235
krimb 137
krye 225
kudo 249
kujri 248
kulper 203
kumbull 137
kunat 56
kupton 229
kurpen 203
kurper 203
kushdo 249
kut 134 kuvend 55 kuvend 228
lak 229 left(i) 156 lehtas 250 lehte 205 lej 218 lekcion 229 lopate 134 lesh 227 le 244
lebardhet 218 lereni 244 lini 244 lipset 171 lubardhe 195 lule 228
madh(i, e) 102
madhe 205
*magulle 159
mal 195,228
malet 102
mall 84
malle 205
mashkull  159, 162
mbahuni 242
mbe 166
mbret 55
me 169
mendim 229
merreni 242
merrjani 242
merzej 137
mes 196
mezat 196
mezatore 196, 198
mezoj 197
mezore 196, 198
Mirat (te) 215
mish 225,228
mjalta 226
mjalte 225
mjellme 195
modhull 138
modhull(e) 175
modhulle 159,185
moshe 138,187,193,205
mot 133, 187, 193
motshe 205
mrekull 159
mugull 159, 162
muoj 226 mushkate (pl.) 102
-na 224 nalt 134 ndertoj 101 ndrikulle 159 netulle 159 ngroft(i, e) 156 nifem 155 nipen 224 nuse 228 nxeft(i) 156 nje 172 njegull 159 njembedhjete 166, 181 njifte 156
oborr 134 -oj 247 omel 154 opinge 134 ore 217 oxhak 229
pa 172
pase (me) 171, 172 pelleg 201 peme 165 pendull 159 peng 227 peshk 229 petk 226 petull 159 per 169 perhere 206 perqafoj 249 pjek 181 pjergulle 159 plak 248
plakat (pl. art.) 215 plehe 226 po 234,238 pod 134 popull 159 prak 134 preft(i, e) 156 prehem 226 punera 224 pupeze 206 pyll 137,229
qafe 203,248,249 qafelarme 249
qafetrashe 249 qarkull 159 qen-dheu 218 qene (me) 171
-ra 224 radha 204
rendet e dheut (Te) 219 rend(e)ze 206 rjete 225 rotulle 159 ruaj 156 rralla 204,250 rruaj 156 rrushkull 159
saat 155
sido 249
sikur 249
site 134
sorra(art) 102
sorre  137, 185
strajce 206
sumbull 206
sumbullat (pl. art.) 102
sumbulle 175
sute 137
sy 226
shakull 159
shark 205
shekull 159,226
shenj 226
Shemtii dheut 218
shkardhe 137
shkrep 185
shkrim 227
shkruanani 242
shkrumb 137
sho 155
shof 155
shpatull 159
shpejti(se) 249
shpender 186
shqerra 155
shqirre 175
shtate 220
Shtatepellembemjeker 219 Shtate-pllame-mj eker-e-tri-pllame-shtat 219 shteg 229 shtepi 55 shtepira 224 shtjerra (pl.) 206 shtjerra-t 175
262
shtrat 227 shtroj 133 shtrud 175 shtrudhull 159 shtrunge 133, 186 shurdh 137
te 223 tembla 158 tjegull 159 toke 248 torkulle 159 trashegoj 248 truall 229 turbull 162 turk 229
-th 136 thar 133 thaitet 133 thella 204, 150 ther 134 thermoj 136 therrime 102,204 therrime 133 thjap 136
thumbull 159,162,206,242
udhae bardhe 214 udnos 137 uja 226 ujane 205 uje 225 ujiti 226 -ulle 159 universitet 229 unq 134, 158
vaj 225 valle 228 var 156 vegje 216 vej 216 vend 248 verce 202 verdh 137 vesh 227 verze 202 ve 244 vellezen 224 vereni 244 vini 244 virgjer 93 vit 227 Vitore 216
vjedh 133, 134, 187 vjedhas 250 vjedhull 137, 162, 187 vjedhulle 159 vjet 181 vorbull 162 vorbulle 159 vorfen 224 vorr 227 vuve 217
zall 229
zbardhullohet 213 zemer 85 -ze 190 ze 235,244 zereni 244 zini 244
zhark 205
xhal 155
BULGARĂ mandzara 198 urda 102
GREACĂ
yojidpi 102,205 Xa[i%â 204 jLioipa 216 UTtouuTta 217 opf^co 216 %aXa 204 copai 217 GJiixq 55 To&pKo<; 206 Toiănoţ 206
LATINĂ
acia 86 acus 86 ad 163
adjutorium 180 agilis 89 *agilus 89 albumen 77 anglus 158 anima 85
aries 95 a(r)runco 56 astula 158 audire 89 auricula 89 auris 89 auscultare 89 avunculus 89, 158 avus 56, 89
barbatus 83 barbula 159 blanditia 180
campora 163 canes 15 cauliculus 158 cingla 158 circulus 159 coagulum 158 colus 84 crassus 89 *cubium 56 cubuclaris 158
de 163 dentes 15 dies alba 214 dimidietas 87 dismerdare 56 dolere 86 *doliosus 86 dolius 86 dolor 86 dolorosus 86 dolus 84, 86 domesticus 89 domina 89 dominica 89 dominus 89 domus 89
exvolo 56
facia 164 facia 158 famulus 159 fero, ferre 42 fetus 56 fratres  15 funis 56
galgulus 159 gallina 56, 89
gallinaceus 89 gallus 56, 89 gaudium 56 genuculum 158 glacia 164 *glandula 159 grandis 56 grassus 89 graulus 159 gravis 89 grevis 89 *grevitas 89 grevitia 89 grevitiosa 89 grossus 89 grumulus 159
hie 166
horae,-arum 217
iacto 56 ille 164, 166 in 87
incipere 180 infans 56 *ingrevicare 89 *ingrevinare 89 iste 166
lappa 56,210 lingula 159 littera 56 locora 163 lucifer 89 lucire 89 lucor 89 lucubrare 89 lumen 89 luminaria 89 *luminina 89 luna 89 lunaticus 89
malum 84 mamma 56 *mandiu 197 manus 164 masculus 159 mater 56, 180 matricula 159 miles 56,201 miraculum 159 mola 45 molae 16
264
molinum 56 stablum 158
montes 15	sub 87
museums 158	subla 158
	super 166
nidus 56	
nuntiare 42	tatta 56
nura 164	tegula 159
nurus 19	tempula 158
nutricare 95	torculum 159
	tremulo 159
oclus 158	trunculus 158
-ora 163	
ordiri 216	undecim 181
oricla 158	-us 163
parentes 15	vacuus 56
pater 56, 180	veclus 158
pectus 181	via 56, 180
peduculus 158	viginti 181
pergula 159	villa 56, 180
picula 159	vir 83
pinnula 159	virgo 93
*pitula 159	vocare 42
placenta 180	volunt 17
platea 56, 180	*volvula 159
plenus 56	
populus 159	ROMÂNĂ
portae 16	
premere 42	
puer 56	-a 122
	-a (partic. adv.) 250
radicina 56	a (prep.) 168
reniculus 158	â/ă 17
restis 56	abate 76
retella 56	abonarisi 62
rogare 42	absenţă 62
romanus 91	abur 59, 174, 248
rotula 159	abure  159, 162
*rusculum 159	ac 76,86
	acar 76
sacculus 159	accept 42
saeculum 159	achitez 39
sapio 56	aci 166
scabia 164	acolo 166
scio 56	acord 42
seclaris 158	act 29
serae 16	acuma 250
serica 205	acumpăr (ar.) 94
serpens 181	adaru (ar.) 101
singulus 159	adăpa 88
socra 164	adăpost 55
soror 19	adopta 40
spatula 159	adunare  10
speclatori 158	adurmiiu 14
adusa 170	apos 88
afcu(ar.) 182	aprinde 87
afum ari 10	apune 62, 87
ager 55, 97	-ar (-iar, -ier) 32
agerul pământului 219	aramă 165
agest 95	aratru 61
ayîu (ar.) 94	aratru (ar.) 94
ayizmu (ar.) 97	aranja 41
agonisita 170	arămie (sb.) 80
agru 57,92	arămuri 26
agura 95	arătări 10
agustu (ar.) 94	arândză (ar.) 206
aharu (ar.) 98	arbur 160
ai(sb.) 57,93, 177	arbure 92, 159
aici 166	Arcanu 105
aicea 250	arcar 95
aiduc 155	arcu (ar.) 94
-aj 32	-ard 32
ajutor 55	arde 76
-al 32	-are 18
alb 60,76,87, 176,213,214	-areţi 18
alba (art.) 213	argea 174, 176
albastru 76, 87	Argeş 60, 180
albeaţă 76, 87	arină 57, 92, 93
albele (pl. art.) 213	aripi 9
albi(vb.) 76	-arisi 62
albi (refl.) 213	arnescu (ar.) 10
albie 76	arm 76
albii 9	armă 76
alboare 76	armăsar 76, 95
albumeală 76	arsa 170
aleanu 14	-aru (-eru) 121
alepşu 14	arucuteaţă (ar.) 182
Alesu 105	arugă (ar.) 93
aloni(ar.) 97	arzuliu 80
altar 58	ascunsa 170
alumtă (ar.) 94	ascultări  10
amar 76	asescu (ar.) 97
amăgi 59, 75, 96	aslant (ar.) 101
ambaru (ar.) 97	-asm 32
amvălescu (ar.) 101	astruca 95
-an 32	aşchie 158, 162
angel (ar.) 96	aşchii 9
-ant 32	aşijderea 250
anticip 42	-at 32, 197
anunţ 42	ataşa 41
apar (sb.) 8	atesta 40
apare (sb.) 57	atu (ar.) 97
apă 88	atumţea(lui) (ar.) 94
apătos 88	aţă 76, 86
apândixescu (ar.) 97	aţiră (ar.) 94
aplaud 42	-au 30
aplaudează 39	auă 57,92,93
aplaudez 39	aur 159, 175
apoi 87	aurar 77
266
267
auş 56,89,92,93, 177, 193
-averaj 32
avlie(ar.) 97
ax 29
albii 9
-ălui 63
aripi 9
babă 215
Babele (pl. art.) 214
baci 59, 135, 174, 176,201
baier 76
Balaci 106
balaur 59, 174, 201
balaure 159, 162
bală 174,201
bale 76
balegă 135, 174
baligă 201
baltă 17,59,135,174,201 Baltă 106 balţ 76 Barbu 106
barbur 95, 159, 162, 175 bardză (mglr.) 194 bardzu (adj.) 60. 174, 176 bardzu (ar.) 194 Barz 210
barză 174,190,194,201 bască 102, 174, 176 basmaua 164 bate 76 bazin 62 băiat 59, 174 băl 174 băniţi 9
bărbat 76,83,212 băşare (ar.) 57, 92 băşică 76 bătaie 76 bătător 76 bătătoru (ar.) 94 bătătură 76 bătrân 56,248 bătrânele (pl. art.) 215 bale 174,201 bâr 174,201 *bâră 174 bârsă 202 bârţă 202 Becheru 106 Berbat 212 berbec 76 besactea 62 besâ(ar.) 97
befiţ 95 -bil 32
binecu (ar.) 97 bir 61 biserică 58 Bistriţa 61 bizele(ar.) 182 blagorod 62 blană 17 blănuri 26 blând 76 Blendea 107 boace 92 boar 76 Bocul 211 boier 60 bolund 61 bordei 59 Boroşteni 104 boteza 58
bour 76, 95, 159, 175 bracă 95
brad 59, 104, 174, 188,202
Brad 210
braţ 94
*braz 188
braz 202
Brădiceni 104
brănu (ar.) 101
*brănu 190
brăţară 76
brav (ir.) 189
brâncă 59, 95, 174
Brâncuş 107
brânduşă 59
brâne(pl) 190
brânză 135, 143, 174, 176, 207, 211
brâu 59, 174, 185, 189
brence 207
brigâ(ar.) 97
broască 76
broatec 76
bron(mglr.) 189
brusture 56, 59, 159, 161, 162, 174
buaru (ar.) 94
bubă 217
buc  137, 174,202
bucată 76
bucea 95
bucium 76
bucur (adj.) 59, 174, 203 bucur (ar.) 193 Bucur 116, 193 Bucura (n. p.) 108
bucura 174,201,203 bucurie 56, 193 bucurii'e (ar.) 193 Bucurlu(ar.) 193 budză(ar.) 101 bugat(ar.) 101 bulbuca 86 bulz 203 Bulzul 210 bumbac (ar.) 101 bun 76
Bunele (pl. art.) 215 bung   174, 192 Bungală 192 Bungaleşti 192 bunget 174, 191,203 burduf 155 buştean 63 bute 76
buvăliţă (ar.) 101 Buza 210 Buzat 210 buză 59, 174 Buzău 60
95
94
214
cadru 29 caftu (ar.) cal 56 calcu (ar.) cald 87 cale 83 calea albă cale primară 214 caliei 10 cană 63 car 88 careva 249 carne 87 Carpaţi 60 cartof 63 casetă 62 castraveţii (ar.) castru 29 caş 87, 176 ca şi când 249 catarămi 9 catifea 61 că 49
căcărează 135 căciulă  135, 174 călariu 10 călări 10 călbează 59, 174 călcâriu (ar.) 94
101
căldare 87
căldură 87
călugăru (ar.) 101
căpşun 203
căpşună 203
căpuşă 59, 174, 191,203
căpută 174
căra 88
cărare 88
cărări (pl.) 10
cărfiţă (ar.) 97
cărindar 95
cărnuri 11
căroare (ar.) 57, 92
*căsa(vb.) 88
căsar 88
căsători 88, 88
căsătoriu 57
căsătoru (ar.) 95
căsca 75
căscăund 95
căstâhu (ar.) 57
căşeare (ar.) 93
căşi (pl.) 9
cătun 59, 174, 176, 186, 200, 203 căţân 92
căţelul pământului 218
cânavi (ar.) 97
câne 13
cânepă 165
când 49
cântaiu 14
cântarăi (1 sg.) 17
cântarăşi (2 sg.) 17
(nu) cântăreţi 18
cântasei 14
cântaseşi (2 sg.) 17
cântaţi 14
cântec 14, 55
cârnaţ 87
cârneleagă 87
câşlegi 87
câvâlaru (ar.) 97
ceafa 174, 176, 187,203
cearcăn 95
celar 57
celebrez 42
centru 29
cenuşă 165
cercare 62
cercări 10
cerceta 55
Cema 60
cetate 60
268
269
cetăţi 10 -chea 40 cheag 158 chelner 63 cheltui 61 chemaiu 14 chiabur 159 chiflă 63 chil 29 chimir 61 chin 61 chingă 158 chinu 14 chiori 156 chip 61,88 chipeş 88 chipu 14 chirauă (ar.) 98 chiră(ar.) 98 chitacu (ar.) 97 chitănţi 9,25 -cid 32 cinci 15 cincină 210 cineva 249 cinteză 210 cintru 29 cioară 59, 137, 185 cibarră(ar.) 102 cioc 174 ciocolăţi 9, 25 ciocu(ar.) 101 ciorbă 61 ciorap 61 cireapu (ar.) 97 cireaşă 165 cişmeaua 164 cita 42 Ciucă 210 ciucă 174 ciucu 210 ciucutescu (ar.) 97 ciudă 165 ciuf 174, 176 ciulama 61 ciumă 75 ciump 174 ciupi 174,203 ciupilar (ar.) 182 ciut 59, 135, 137, 174 cizmă (ar.) 101 clama 42 coacăză 59, 174 coadă 87
cocor 194
cocostârc 194
cocoş 56
codalbă 87
codobatură 76
codru 174
coincidează 39
cokilu(ar.) 102
colivă 65
comandă 42
comandează 39
comarnicu 14
comându (ar.) 94
comendălui 63
comuni 25
conservă 42
consider 42
consistă 41
consult 42
consum 42
continua 40
convorbire 63
corăbii 10
coracu (ar.) 97
corbulu(ar.) 102
copac 174
copaciu (ar.) 101
copil 59, 135, 174
corăbii 10
Cotan 119
cran 29
cravăţi 25
Crăciun 174
crătiţi 9
crăvăţi 9
credinţă 58
cremvurşti 63
creţ 174
Criş 60, 180
critică 42
cruce 16
cruţa 146, 174
cumată (ar.) 97
cuminţenia pământului 218
cumnat 56
cumva 249
cuprinde 87
curari (ar.) 94
cura (ar.) 94
curechi 158
curma 174
cumpăr 135
curpăn (mglr.) 203
curpen  174, 203
cursă 174 cursu (ar.) 94 cusi{ă(ar.) 101 cusur 61, 159 cute 177, 191 cutriiru (ar.) 94 cuvânt 55
daltă 174 damigeni 25 dare-ar 18 daşu(ar.) 98 dărâma 146, 174 dâtoru (ar.) 94 de (conj.) 49 de 163 deci 49 decide 62 degajează 39 delicatesuri 26 denunţ 42 deochea 40 deprima 41 deprinde 87 depune 62, 87 desag 9 desagi 9 despune 87 destemele (ar.) 101 determin 42 dezveşte (vb.) 57 dezvolt 86 dezvolta 86 dhală(ar.) 187 dhuxaru (ar.) 97 dihaniile 10 dijmă 61
dimândare (ar.) 57 dimându (ar.) 92 dină (ar.) 97 dintru 87 dipun 93 dizlâxescu (ar.) 98 dizolvează 39 Dobra 61 Dobrul 211 doină 59 domin 42 dor 15,84,86,88 douăzeci 15 dovleac 61 drac 58 drag 88 dragoste 88
Dragul 211 droaie 174,204 druete 174 drui 174 duce-m-aş 18 duce-mă-ţi 241 duceţi-vă-ţi 241 duce-vă-ţi 241 duh 62' duios 86 Dumnezeu 58 Dunăre 60 după 87 durea 86, 88 durere 84 duroare 86 dururos 86 dusei 19 duşman 61 dzeamit (sb. ar.) 94 dzişu 14
e(conj.) 92
-e 16,21,23,24,26,27,31,34
-ea 121
ea/e 16
echipează 42
educhez 39
eg(u), pl. edzi (ar.) 97
-em 32
-ent 32
enumer 42
-ereţi 18
-esc 166
-eseu 121
este 171
-estru 29
eşchii 9
eşua 41
-et 32
-eu 30
-ez 37, 166
executează 39
experienţă 62
export 42
extermin 42
fabrică 42 fabrichez 39 facere-aş 18 fache 158 fagur 159 fagure 162 falcă 165
270
falce 165
farmec 75, 96
fasul'iu (ar.) 101
Fatăză(ar.) 216
fauă(ar.) 57,92
faur 159,175
fabrici 9
făcuşi (1 sg.) 17
falcare (ar.) 93
fărâmă 102, 174, 204
farşerot 204
fat 56
feciu 14
fedi(ar.) 97
felicit 42
femeie 165
fer 32
feri 55
ferice 55
fiastru 57
-fica 42
fierşei 19
film 29
filtru 29
firmare 42
-fit 32
fital'iu (ar.) 93 flanc 29 flanel 63 flămând 55 floare 16 fluiară(ar.) 101 fluier 135, 174 fluieră 102 fluture 159 foaie 165 foaie 87 foartică (ar.) 95 foc 56 folos 61 -fon 32 -for 32 forfeca 95 formălui 63 formează 42 frag 9
frâne (pl.) 190 frâu 190
fricu (vb. ar.) 101 fruct 29 Frumoasa 61 Frumoasa lumii 218 Frumoasa pământului 217 frunză 165
frupt 95 fudul 61 -fug 32 fugă 88 fugi 88 fuior 87 fumur 159 funingină 165 fur (sb.) 57 furcă 84
furnic (vb. ar.) 94 furnu (ar.) 57 fuste 57
gard 174,176,204 garden 174 gata 174,204 gaz 29 găgi (ar.) 97 gălbează 174 gărgălanlu (ar.) 102 gărdină(ar.) 101 găti 203 gând 61 gându 14 gârlă 165 gârvanu (ar.) 97 geam 88 geamgiu 88 -gen 32 genunchi  158 -ghea 40 ghiaur 159
ghimpe 59, 174, 177, 189
ghindă 165
ghindură 159
ghion (ar., mglr.) 191,204
ghionoaie 174,191,204
ghionoi 191,204
ghips 63
ghiuj 59,174,193,204
ghiveci 61
gingie 165
giumeta(te) (ar.) 101
*glimp 189
Goga 112
gogă 217
golu(ar.) 101
gospodar 60
grad 29
-graf 32
grangur 159, 162 grapă 138, 174,204 graseia 41
graur 159, 162 grăita 170 grăsun 89 grâne(ph) 190 grâu 190 greaiu (ar.) 101 greasă 174 greasă(ar.) 190 greblă 165 grese(ir.) 191 gresie 59, 174, 190 greul pământului 219 grije 165 grindină 165 groapă 174 grumadz(ar.) 204 grumadzu (ar.) 102 grumaz 174, 176, 204 grumur 159, 162 grunz 174 yumaru (ar.) 101 Gureni 101, 104 gurmadz (ar.) 204 guşă 102, 174, 176
halbă 63
haltă 63
halva 61
hambar 61
hameş  145, 174, 191
harc 155
haripă 155
h armăsar 155
havuz 62
hălţi 25
hăsta 155
hândâcusescu (ar.) 97 hârdauă 9 hârdău 9 hâvă (ar.) 97 heleşteu 155 hitu(ar.) 97 Hobiţa 104 hodaie 155 holba 86 horn 217 hotar 61 hotărî 62 hrană (ar.) 101 hundravenal (ar.) 97 hurduca 205 huzur 159
-i 14,15,16,22,23,24,28, iapă 181
iarbă 181
iaurt 61
ibovnic 88
-ic 32
-ica 42
-id 32
iepur 160
iepure 159
ierta 55
ieşculiţă 80
ieşi 87
ieşita 170
ignorează 39
ii (ir.) 86
ilaie 9
ilauă 9
-ilă 121
imagine 165 imitează 39 import 42 imputa 41 independenţă 62 -ing 31 inimă 55, 85 insulă 62 insultă 42 -ireţi 18 iritează 39 -ism 32 isprave 10 istovu 14 -it 33 -iţă 121 -iu 30 iubi 88
iurganu(ar.) 101 iutele pământului 219 -iv 33 izvod 62
îmbibâtoru (ar.) 95 împărat 55 împerechea 40 împieliţa 57 împreunări 10 împuta 57 înapoi 87 închina 58
încovrighează (refl.) 40 încurca 84 îndelete 205 înfoia 87 înfuleca 87 îngenunchea 40
272
w
înger 58,96 îngheţaţi 9 înghiu 158 îngraşă 89 îngreca 89 îngrechează 40 îngreunare 89 însemna 55 întâlni 61 întortochea 40 întrebări 10 întru 87 întunecază 40 învoalbe 86 învoit 86
jambieri 25 jarcă 205 jiganii 10 jip 143 judecateei 10 jug 87 jugastru 87 jumătate 87, 174 Jumătate-de-om 220 june 57 junghi a 87 junincă 165
keafa(ar.) 187 kekiră(ar.) 182 kiutuk(ar.) 97
la 163 lacom 75 lalea 61 lampă 63 lapte 176 lardzi (ar.) 10 laur 159, 175 laurea 41 lăptare (ar.) 95 lăpuc 210 lăpuş 210 lături 9
lăudarăşi (2 sg.) 17 lăuntru 87 lână 176 lândzit 92 lecţie 63 legumă 165 leşie 165 lete 174 leurdă 138, 174
274
lichea 61 limbă-lungă 249 limonăzi 25 lingură 159, 162 lipseaşte (ar.) 172 livade(ar.) 101 loc 212 logofăt 60 loian 205 lozincă 63 lucra 37 lume 218 luntre 56 lupată(ar.) 101 lupoaică 16 lupta 88 luptă 88
luschidhâ (ar.) 97
maala 155 madzăre 102 magie 96 maior 63
mal 59, 135, 174, 195 mamă 56 mamorniţă 217 manifest 42 mare (adj.) 56, 174,205 marfa 61, 155 margine 165 mari (sb.) 10 marş 63
martur 58, 59, 159 marţiu 57 marţu 92 maschează 42 mascur 159, 162, 175 mazăre 59, 159, 174, 185 măcina 59 măciucă 210 mădular 87 măduvă 87 măgar 205 măg'ie (ar.) 96 măgură 135, 174, 162 Măndz 211 măndzu 102 măral'u (ar.) 102 mărar 174
mărat (dr., ar.) 92,211 mărfuri  11 mărgea 164 mări (adj. ar.) 10 mărit (sb.) 57
mătăsuri 26
mătură 59, 146, 159, 174
mătuşe 165
mână 19
mânca 59
Mândra lumii 218
Mândzeşti 196
mângâia 75
-mânt 33
mânu 19
mânule 19
mânuri 19
mânz 59, 135, 174, 196
mânzare 174, 196
mânzat 174, 196
mânzărar 211
mâţă 211
Mâţu 211
measer 57
mechanic 63
Medar 114
medular 76
mei 15
melc 211
-ment 33
merit (sb.) 42
merit (vb.) 42
meriza 87
mesteacăn 59
meru (ar.) 57
mesu (ar.) 92
metodă 63
-metru 33
Miai 155
miazănoapte 87
miazăzi 76, 87
mie (num.) 15
miez 76, 87
mijloc 87
militar 63
minţesc 19
minutare (ar.) 94
mioară 16
Miră (ar.) 215
mire 56, 174,200
mişel 76
moare 165
moaşă 174
moaşe (ar.)  102, 193
moaşile (pl. art.) 215
monezi 25
moor 155
mori (sb. pl.) 16
moş 56, 59, 174, 190, 191, 205, 248
Moşii (pl. art.) 215 moştean 193 Motru 60 muche 165 muiere 16
mugure  159, 162, 174 mulărle (pl. ar.) 102 muldzară (ar.) 197 mulgară 197 mulzarcă (mglr.) 197 mulzor (mglr.) 197 munte 195 mură 174 murdar 61 Mureş 60, 180 murg 174 murmur (sb.) 42 murmur (vb.) 42 muru (ar.) 57, 92 murză 174 musafir 61 muscur 159 mustaţă 75 muşat 57, 92 muşat (ar.) 102 Muşata loclui (ar.) 217 muşchi 56, 158 muşcoi  174, 191
natură (ar.) 101 nastur 160 nasture 159 nasturl'i (pl. ar.) 102 nară 165 nat 57,92,93 navighează 39 năfrămi 9 nămaie 57 nămal'e 92 năpârcă 59, 174 năpărtică (ar.) 102 născuiu 14 născuta 170 năsipu 14 ne (ar.) 173 nea 93 neam 61 nearcă (ar.) 95 neatârnare 62 neaua 57, 92 necesită 41, 42 Nedeloni 114 nefiinţă 62 nega 41
275
negură 159, 174 negustor 55 ngropu(ar.) 102 -nim 33 noatin 76 nobil 62 noi 15
noian 174,205 noră 164 noru 19,20,164 nostim 88 nostimu (ar.) 101 nostimadă 88 nour 159 numai 250 nveastă (ar.) 101
-o 30 oa 16 oa/o 16 oaie 55
oară (pl. ori) 216 ochi 158 ocnă 165 odaie 61
oftichează (refl.) 40 ofiţer 63 Ohaba 104 -oid 33
-oiu (-oniu) 121 Olt 60 -on 33 -or 33 oraş 61
orbetele pământului 218
origine 165
orneaţă 217
ororos 217
ospăţ 55
ostrov 62
-otă 121
oţ 155
-ou 30
paar 155 pact 29 palpită 40 panorămi 9 papă 88 papuc 61 papură 59 para(vb.) 42 paramană (ar.) 97 pară 165
parăzi 25 parte 16 particip 42 părţi 10 paşă 11 Paşti 58 pat 75 pată 75 păcat 58
păcurar 57, 93, 176 păcură 56, 159, 162 păduche 158 pădure 159 păgân 56, 58 pământ 218,219,248 pământean 218 pănură 159, 162 păpa 88 păpuţă(ar.) 101 păreche 158 păstaie 206 păstor 176 pătură 159, 162 pâraie 9 pârauă 9
pârâu 9, 59, 174, 182 parce (ar.) 97 pâtigiuni (ar.) 94 pâtlâgeanu (ar.) 97 pecingine 165 -ped 33 pentru 87 pereche 165 pergură(ar.) 159 peşte 56 Peştiş 104 Peştişani  104, 123 piatră 181 picurar (ar.) 95 pielm  174 piept 181 pieri 87 pilaf 61
pingu (vb. ar.) 94 pisa 37 pişti (ar.) 97 pistipsescu (ar.) 97 pivohîu(ar.) 182 pizuescu (ar.) 97 Plai 115 plaje 165 plăji 25 plectru 29 plicticos 88
plictisi 88 plimba 55 plin 56 ploaie 165 plop 158 pluină (ar.) 95 poamă 165 -pod 33
poi (adv. înv.) 87 poimâine 87 pomeni (vb.) 60 pompează 42 popă 60 popor 159 porâncita 170 porţi 16 posedează 39 povesti 62 pradă 11 prade 10 praf 155 prah 155 Prahova 61 prapur 159 praşu(ar.) 101 prau 155 prav 155 preagu(ar.) 104 precipit 42 predică 42 predomin 42 prelegere 63 preot 58 preparez 39 prepune 87 pretutindeni 250 prezent 42 prinde 87 priveghea 40 privitor 62 proaspăt 59 procopsitu (ar.) 101 profit 42 Prut 60 -pter 33 punct 29 punctez 42 pune 62, 87 punte 83
pupăză 59, 174, 206 purcăreaţă (ar.) 94 purure 159 pururi  174, 206 putină 59
putred 55
Radu 116 rane 10 raport 42 raţă 174 -ră 17
răcheie(ar.) 182 răchie(ar.) 101 răgozu(ar.) 101 rămaşu 14 rămăsei 19 rămâiu 14 rămânând 19 răpune 62, 87 rărunchi 158 râie 165
rânză 59, 176,206 -re 18 rece 212 reclamează 39 recomandez 39 refuz 42 regret 42 relata 62 relatinizare 63 Repedea 61 repetează 39 repetez 39 replică 42 reromanizare 63 respect 42 rezervă 42 revoltă 42 risca 41 roabă 63 rochie 63 Romanica 212 român 208,212 roş(iu) 210 rufa 165 ruine 25 rumân 208 rumeri (pl. ir.) 208 ruşinaşi (pers. 1 sg.) 17
sabău 61 sacaua 164 salăţi 9 salbă 17 salcâm 61 salcie 165 salteaua 164 sară 11
276
277
sarbăd 76, 87, 176 sarma 61 sarpitu (ar.) 97 sat 55 săi 15 sălbi 9 sănătateei 10 săpi 9
săptămâna albă 214 sărihe (ar.) 93 sărmă(ar.) 187 săvai 250 sâmbătă 58
sâmbure 59, 159, 162, 206 sânt (adj.) 57,93 sârmă (ar.)  174 sbate 76 sbea 95
scapiru (ar.) 102 scălda 87 scăldăciune 87 scapără 185,203 Scăunaşu 117 -scop 33 scorbură 159, 174 scriptură 58 scriserăşi (2 pl.) 17 scrum 59, 137 scula 146 sculaiu 14 scumpete (ar.) 101 scumpeturi 26 scuza 41 scuzez (conj.) 39 seară 16 secere 165 secol 62 secure 159 sentiment 63 serniă (ar.) 102 sex 29 sfătuita 170 sfredine (ar.) 101 sfungu (ar.) 97 simţământ 63 simţesc 19 singur 159, 161 sista 42 sistru 29 sită 165 slovă 165 slujbă 60 smeură 59 soartă 165
soarte 55
sobă 61
solicit 42
Someş 60, 180
soru 19,20
sovâlta 86
spânz 185
spectator 62
spectru 29
spera 41
sperez 39
spin 177, 189
spion 62
spirit 62
spre 166
spuind 19
spune 87
spuză 174
stare-ai  18
stat 29
-stat 33,220
Statu-palmă-barbă-cot 219
staul 158
staur 158, 175
stavilă 165
stăpân 174
stăturăşi (2pl.) 17
stână 143, 174
stea 164
steaua (ar.) 164
sterp 174
sticlă 165
stochez 42
stolnic 60
straiţă 206
strat (ar.) 94
strepede  176
strozmă (ar.) 97
strugure 159,162,174
strungă 59, 174, 186
stuf 155
stup 59
stur 59
sublinia 41
sufleca 87
suflet 85
sui 87
sulă 158
sumă (ar.) 93
sumbru (ar.) 159
suport 42
supune 62
Surdol 212
suspinari  10
susur (vb.) 42 susur (sb.) 42 sută (ar.) 101 suvoalbe 86 suvolbi 86
şale 146 şancru 29 şanţ 63 şelar 210 -şi 17 şi 49 şindrilă 63 şini 25 şiret (adj.) 61 şmal 29 şniţel 63
şopârlă 59, 174, 182, 191
şopron 63
şorţ 63
ştiră 174,206
ştofa 63
şuncă 63
şurub 63
şut (adj.) 59, 174
tapiţa 41 tată 11,56 taur 159 tavan 61 tăi 15 tâlhar 61 tâmplă 158 tânăr 55 teatru 29 -tecă 23 telegrămi 25 temeteu 61 templu 29 tengere (ar.) 101 termin 42 test 29 testa 42 text 29 timbru 29 Timiş 60, 61, 180 tocilă 165 tocmai 250 topoară(ar.) 101 Torcătoarele 216 traistă 174 trandafilu (ar.) 101 transfer 42 transport 42
tră(ar.) 173 trăişti 9 trebuie 171 trei 15
tremur (vb.) 159 triumf 42 triumfa 40 triumfează 39 troian 1443 -tron 33 trunchi 158 trupu(ar.) 101 tulbure 162 tureşte(ar.) 101 turn 63
ţap 59, 102, 135, 174,206
ţară 11,60
ţarc 59, 135, 174,206
Ţâncul pământului 218
ţeapă 174
ţeastă 59
ţicnusescu (ar.) 97 ţicoare (ar.) 94 ţiglă 63 ţiind 19 ţiitoare 19 ţinurăşi (2 pl.) 17 ţirţelu(ar.) 94
-u 14,19 uboru (ar.) 97 ună(ar.) 172 undeva 249 unchi 158 -ung 31
unghie  158, 165 unsprăyiyinţ (ar.) 181 unsprezece 165, 181 uin (adj. ar.) 93 -ul 33 ulicioară 16 ura 37 -ură 22 -ur(e) 175
urdă 59, 102, 135, 174, 176
urdin 93
ureche  158, 165
urgie (ar.) 96
-uri 26,27,28,34,230
Urlat 212
urmă 96
ursi 216
ursite 216
278
ursitoare 216 urzi 216 -uş 56,122 uşe 165
va (ar.) 172 vadră 165
vatră 59,135, 174,176 vază (pers. 3 conj.) 19 văltura (vb.) 86 vărghează 40 vătui 174 văţi (sb.pl., ar.) 9 vâna 37
vândurăşi (pers. 2 pl.) 17
Vâlcu 119
vâltoare 86
vâlvător (ar.) 86
vâlvoare 86
vâlvor (ar.) 86
vârdarie 191
vârf 151
vârtute 83
veac 62
vechi 158
vechile 215
Vedea 60
veghea 37,40
vendecari 10
veniră 17
veniseră 17
venitără 17
verb 29
Vezure 119
via (vb.) 37
vie (pers. 3. conj.) 19
vie (vb.) 57, 65
vierme 176
viezure 59, 159, 160, 162 viitură 19 vinitu (ar.) 95 vipt 57
viptu 92 virgiră (ar.) 93 vlah 91,208 voi 15 voiaj arisi 62 volbură 86, 151, 162 volvu (ar.) 95 vomita 40 vornic 60 vulpe 16 vuitor (ar.) 86 vultur 175 vultura 86 vulture 159 vuvă 217
Zara 211 zară 59, 176, 187 -ză 210 zâmbat
zârcadhă (ar.) 97
zdupusescu (ar.) 97
zece 15
zer 148
zgâria 146
zi 164
ziua albă 214
zmeană(ar.) 101
zvercă(ar.) 187
xipâyisescu (ar.) 97
TRACA
Bessi 181 Biessoi 181
Tsierna 181
Zerna 181
CUPRINS
Cuvânt-înainte.......................................................................................................................... 5
FONETICĂ ŞI GRAMATICĂ
Despre alternanţa fonetică â\ă.................................................................................................. 9
Evoluţia unor morfeme în limba română.................................................................................... 14
Pluralul femininelor neologice din limba română....................................................................... 21
Pluralul neutrelor din româna actuală......................................................................................... 26
Observaţii asupra sufixului gramatical -ez- al verbelor neologice.............................................. 37
Scrisoarea lui Neacşu (1521)...................................................................................................... 45
Procedee de limbă vorbită într-un text de la 1600...................................................................... 48
VOCABULAR
Vocabularul limbii române (Perspectivă istorică)....................................................................... 55
Dicţionarul etimologic al limbii române de I.-A. Candrea şi Ov. Densusianu............................ 65
Schimbări semantice în trecerea de la latină la română.............................................................. 82
Perspectiva etimologică asupra familiei de cuvinte.................................................................... 86
Evoluţia lexicului latin din aromână........................................................................................... 91
Observaţii asupra structurii vocabularului aromân în dicţionarul lui Daniil Moscopoleanul...... 99
Nume de familie din comuna Peştişani, jud. Gorj...................................................................... 104
Nume date animalelor domestice................................................................................................ 124
SUBSTRATUL LIMBII ROMÂNE
Metoda comparaţiei româno-albaneze....................................................................................... 133
Studii de balcanistică.................................................................................................................. 140
Schimbări fonetice târzii în română şi albaneză......................................................................... 153
Despre evoluţia lat. -ulus în română........................................................................................... 158
Tendinţe latine şi autohtone la originea unor particularităţi ale limbii române.......................... 161
O concordanţă gramaticală româno-albaneză: modul supin...................................................... 167
Observaţii generale asupra lexicului autohton al limbii române................................................. 174
Substratul traco-dac - componentă a românei comune............................................................... 179
Probleme ale reconstrucţiei elementelor lexicale autohtone în româna comună......................... 184
Observaţii asupra etimoanelor albaneze din DLRM................................................................... 199
Nume româneşti în cadastrul de la Shkodra (1485).................................................................... 207
Mitologie şi lingvistică............................................................................................................... 213
ALBANO-ROMANICA
Genul neutru în albaneză............................................................................................................ 223
Despre valoarea aoristului în albaneză cu raportare la română................................................... 231
Intercalarea pronumelui neaccentuat în formele de plural ale imperativului în română
şi albaneză....................................................................................................................... 241
281
Un dicţionar albanez-român....................................................................................................... 245
Dicţionarul ortografic al limbii albaneze.................................................................................... 251
Eminescu în albaneză................................................................................................................. 254
TABLE DE MATIERES
Indice de autori......................................................................................................................... 25 /
Indice de cuvinte....................................................................................................................... 260
Table de matieres...................................................................................................................... 283
Avant-propos............................................................................................................................. 5
PHONETIQUE ET GRAMMAIRE
Sur l'alternance phonetique â: ă................................................................................................ 9
L' evolution de certains morphemes en roumain......................................................................... 14
Le pluriel des feminins neologiques en roumain........................................................................ 21
Le pluriel des neutres en roumain actuel.................................................................................... 26
Remarques sur le suffixe fîexionnel -ez- des verbes neologiques............................................... 37
La lettre de Neacşu (1521).......................................................................................................... 45
Procedes de langue parlee dans un texte de 1600....................................................................... 48
VOCABULAIRE
Le vocabulaire de la langue roumaine (Perspective historique).................................................. 55
Le dictionnaire etymologique de la langue roumaine de L-A. Candrea et Ov. Densusianu........ 65
Changements semantiques dans revolution du latin au roumain .............................................. 82
La familie de mots en perspective etymologique....................................................................... 86
L'evolution du lexique latin de 1'aroumain................................................................................. 91
Remarques sur la structure du vocabulaire dans le dictionnaire de Daniil de Moscopoie.......... 99
Noms de familie dans la commune de Peştişani, le departement de Gorj.................................. 104
Noms donnes aux animaux domestiques.................................................................................... 124
LE SUBSTRAT DE LA LANGUE ROUMAINE
La methode de la comparaison entre le roumain et l'albanais.................................................... 133
Etudes balkaniques..................................................................................................................... 140
Changements phonetiques tardifs en roumain et en albanais...................................................... 153
Sur revolution du lat. -ulus en roumain..................................................................................... 158
Tendances latines et autochtones â l'origine de certaines particularites de la langue roumaine . 161
Une concordance grammaticale entre le roumain et l'albanais: le supin.................................... 167
Considerations generales sur le lexique autochtone du roumain................................................. 174
Le substrat thraco-dace - element constitutif du roumain commun............................................ 179
Problemes de la reconstruction des elements lexicaux autochtones en roumain commun.......... 184
Remarques sur Ies etymons albanais du DLRM.......................................................................... 199
Noms roumains dans le «Cadastre de Shkodra» (1485)............................................................. 207
Mythologie et linguistique.......................................................................................................... 213
ALBANO-ROMANICA
Le genre neutre en albanais........................................................................................................ 223
Sur la valeur de 1'aoriste en albanais par rapport au roumain..................................................... 231
Les formes roumaines et albanaises d'imperatif pluriel â pronom atone intercale...................... 241
Un dictionnaire albano-roumain................................................................................................. 245
282
283