376	LEXICOLOGIE. ONOMASIOLOGIE. CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE
Concluziile lucrării sînt următoarele (p. 107-108): 1. în faza romanică timpurie elementele de substrat au avut un anumit rol în apariţia trăsăturilor specifice ale limbii române în cadrul României, totuşi aspectele speciale ale romanicii timpurii din Europa de sud-est nu pot fi explicate în primul rînd prin aceste elemente. 2. O contribuţie şi mai mică au avut în acest sens elementele de origine veche germanică, veche grecească sau eventual iranică. 3. Trăsăturile caracteristice ale vocabularului fundamental românesc sînt rezultatul schimbărilor de natură structurală petrecute în interiorul fondului lexical latinesc moştenit, proces care poate fi reconstituit numai cu ajutorul metodei de cercetare care a fost schiţată mai sus.
Ca şi celelalte studii ale românismului german dedicate limbii române, şi această lucrare se caracterizează printr-o informaţie bibliografică deosebit de bogată, adusă la zi, printr-un spirit de sinteză cu totul remarcabil, prin aprecieri judicioase şi luări de poziţie temeinic argumentate în problemele controversate, prin remarcabile contribuţii personale în problemele de amănunt. Pentru lexicologia istorică românească, în special pentru cea referitoare la elementele latine, lucrarea profesorului W. Bahner reprezintă un vast bilanţ al realizărilor de pînă acum, o privire de ansamblu asupra unui domeniu în care contribuţiile au fost numeroase, dar fragmentare şi dispersate în tot felul de publicaţii. Totodată, cum am mai spus, lucrarea ne propune cu insistenţă o metodă de cercetare, care, deşi nu este nouă în lingvistică, a fost mai puţin aplicată în studierea elementelor latine şi preromane ale lexicului românesc. In ce ne priveşte, sîntem convinşi că această metodă, îmbogăţită prin folosirea datelor oferite de ALR şi de noile atlase regionale româneşti, va contribui în mpd substanţial la cunoaşterea tot mai profundă a atît de complicatei istorii a lexicului limbii române.
Din terminologia corpului omenesc: şold, coapsă, pulpă (pe baza ALR) *
Orientarea structuralistă, care devine tot mai puternică în lingvistica actuală, a început să cîştige teren şi în cercetările cu privire la vocabular, în ciuda faptului că în acest compartiment al limbii caracterul „sistematic66 nu este atît de evident ca în cazul fonologiei sau morfologiei. Această tendinţă se manifestă cu precădere în cercetările onomasiologice modeme, în care cuvintele nu mai sînt privite în mod izolat, ci sînt tratate ca elemente ale unor sisteme onomasiologice relativ închegate (micro-sisteme). Acestora le corespund, tot pe planul limbii, sisteme semantice, strîns legate, la rîndul lor, de sistemele noţionale corespunzătoare. Aparţinînd domeniului cunoaşterii, acestea din urmă au un caracter extralingvistic. Intre ele şi realitatea obiectivă pe care o reflectă există, de asemenea, o strînsă legătură, determinată de însăşi natura procesului de cunoaştere ca reflectare.
Nu este cazul să insistăm aici asupra numeroaselor puncte de vedere exprimate în ultimul timp cu privire la problemele foarte complicate, aflate încă în discuţie, referitoare la onomasiologie, teoria „cîmpurilor66 (noţionale, semantice etc.)1. Reţinem însă constatarea generală că în majoritatea lucrărilor recente asupra vocabularului se manifestă tot mai hotărît tendinţa de a stabili „relaţii mai mult sau mai puţin sistematice între elementele vocabularului662.
Grupul de termeni pe care ne-am propus să-l discutăm aici constituie un exemplu cît se poate de potrivit pentru ilustrarea ideii de mai sus. Punctul de plecare a fost o observaţie a lui E. Gamillscheg cu privire la soarta termenului latinesc coxa în limba română. Plecînd de la materialul oferit de Atlasul lingvistic român I, harta 56 {coapsă), acesta scrie: „Der Grund, warum coapsă im Dakorumănischen in so weitem Umfang geschwunden ist, muss noch festgestellt werden“3. Pentru soluţionarea acestei probleme va fi necesar să aducem în discuţie şi termenii şold, pulpă (împreună cu alte sinonime populare), cu care urmaşul lat. coxa se află în strînse raporturi.
De altfel, este cunoscut că încă de la A. Zauner, Die romanischen Namen der KorperteileA, istoria lat. coxa în limbile romanice a fost făcută în legătură cu evolu-
*	Apărut în SCLXIV (1963), 4, p. 439-455.
1	O prezentare a stadiului actual al discuţiei a făcut Ulrich Ricken, Onomasiologie oder Feld-methode? Bemerkungen zur Methode einiger neuerer wortkundlicher Arbeiten, în „Beitrăge zur romanischen Philologie“, I, Jahrgang, Berlin, 1961, p. 190 şi urm.
2	U. Ricken, op. cit., p. 207: „«Strukturell» meine ich hier naturlich nicht im Sinne irgendeiner Richtung oder Schule des Strukturalismus, sondem nur im Sinne des Aufzeigens von mehr oder weni-ger systemhaften Beziehungen zwischen den Elementen des Wortschatzes“.
3	Vezi Sprachgeschichtlicher Kommentar zur karte anca „Hufte“ des AIS (I, 135), în Etymologica. Walther von Wartburg zum siebzigsten Geburtstag, Ttibingen, 1958, p. 262, nota.
4	în „Romanische Forschungen“, 14 (1903), p. 339-530.
378
LEXICOLOGIE. ONOMASIOLOGIE. CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE
ţia termenului apropiat femur şi a germ. *hanka. Recent, după Wartburg, situaţia acestui grup de termeni a fost interpretată din punct de vedere structural de K. Bal-dinger, L’etymologie hier et aujourd’hui5. „Le changement de signification du mot coxa, spune acesta, ne s’explique que par son entourage. L’histoire de coxa c’est en meme temps l’histoire de femur, de fimus, de *hanka“.
Lucrării lui K. Baldinger i se poate face obiecţia că, facînd istoria denumirilor coxa, femur, *hanka în limbile romanice, (fară referiri la română) trece cu vederea faptul foarte important că, alături de sistemul onomasiologie referitor la aceste părţi ale corpului omenesc, există şi un sistem paralel de denumiri aparţinînd terminologiei corpului animalelor. Cu alte cuvinte, folosind terminologia lui Baldinger, sistemul lucrurilor (systeme des choses) este mai complicat, ceea ce are drept urmare o complicaţie corespunzătoare la nivelul cîmpului noţional (champ notionnel), al cîm-pului semantic (champ semantique), precum şi în cadrul sistemului de denumiri (champ onomastice). Asupra acestei chestiuni vom mai reveni.
In afară de necesitatea aducerii în discuţie şi a terminologiei animale corespunzătoare, pentru înţelegerea justă a evoluţiei acestui „microsistem“ onomasiologie mai trebuie avut în vedere şi faptul că în limba română, ca de altfel şi în alte limbi romanice sau de altă origine, denumirile referitoare la „şold66 şi „coapsă66 se confundă între ele, înlocuindu-se adesea unele prin altele. Confuzia de pe planul onoma-siologic îşi are punctul de plecare în situaţia de la nivelul „sistemului lucrurilor66 (systeme des choses). între aceste părţi ale piciorului neexistînd o delimitare precisă, confuzia care se produce pe planul denumirilor este întrutotul explicabilă. Observaţia a fost făcută şi de E. Gamillscheg, op. cit., p. 263: „Die Verbindung der Vorstellungen 6Hiifte’ und 'Oberschenkel’ widerstrebt also scheinbar dem Sprach-gefîihl weniger als eine Verbindung von Oberschenkel und Unterschenkel. Durch das Kniegelenk sind diese beiden Korperteile deutlich gegeneinander abgegrenzt und verlangen daher eine eindeutige eigene Bezeichnung66.
Faptele care vor fi aduse în discuţie provin din ALRI, harta 56, unde sînt prezentate denumirile populare pentru „coapsă66 (fr. cuisse, germ. Oberschenkel), ALRM II, harta 125 6şold’ (fr. hanche, germ. Hufte), ALRM II, harta 6pulpă’ (fr. mollet, germ. Unterschenkelf. Pentru terminologia animală corespunzătoare vor fi folosite dicţionarele, precum şi cele două lucrări referitoare la terminologia calului, ale lui Şt. Paşca şi Sever Pop7.
Ca şi în alte limbi romanice, şi în limba română lat. coxa „Hilfte66 s-a păstrat cu sensul 6Schenkel, Oberschenkel’. Schimbarea semantică a avut loc încă în latina populară şi, după cum a arătat A. Zauner şi apoi W. von Wartburg, FEW, II, p. 1264, ea s-a produs pentru a se evita omonimia supărătoare, la care se ajunsese datorită
5	în „Cahiers de l’Ass. Int. des etudes fr.“, 11 (1959), p. 235.
6	Lipsa de preciziune semantică a cuvintelor româneşti coapsă, pulpă ne obligă să folosim uneori, în continuare, termenii corespunzători francezi sau germani.
7	Vezi Şt. Paşca, Terminologia calului: Părţile corpului, în DR, V, p. 51-271; Sever Pop, Cîteva capitole din terminologia calului, ibid., p. 272-327.
DIN TERMINOLOGIA CORPULUI OMENESC: ŞOLD, COAPSĂ, PULPĂ (PE BAZA ALR)
379
evoluţiei fonetice, între termenul propriu latinesc pentru ‘Oberschenkel’, anume femur, pe de o parte, şi termenul fimus ‘Mist, Diinger’, pe de altă parte8. Coxa „Hufte“ a început să denumească toată partea corpului care ţine de la şold pînă la genunchi, pentru ca apoi să însemne numai ‘Oberschenkel’. Sensul „Hufte“ al lat. coxa nu s-a mai păstrat în limbile romanice, cu excepţia dialectului macedoromân, a unor dialecte italiene şi a alb. kofse (vezi FEW, II, p. 1264).
Dacă luăm însă în consideraţie datele oferite de ALR I, harta 56, constatăm că nici în macedoromână coapsă nu mai înseamnă ‘Hiifte’, ci ‘Oberschenkel’ sau ‘partea dintre picioare de sub testicule’: pct. 05 coăpsă-coăpsi ‘Oberschenkel’; pct. 06 cuâpsi-cuâpsi (pl.), _cu explicaţia „se înţelege partea dintre picioare; partea-externă se numeşte bucî di cor şi pulpî de dzenucl’ui]gios“\ în localitatea Băiasa, cuăpsî-cuăpsi (pl.) denumeşte „partea de sub testicule46, iar în pct. 09 cuăpsă înseamnă tot ‘partea dintre picioare’: o băgăş tu cuăpsi ‘ai băgat-o între picioare’. In nici unul dintre punctele macedoromâne anchetate de S. Pop coapsă nu are sensul „Hiifte“. Nu e exclus, totuşi, ca în alte localităţi macedoromâne el să-şi fi păstrat sensul originar.
Cu sensul ‘Hiifte’, coapsă apare şi în textele vechi româneşti. în citatul dat de Tiktin, DRG, s.v., luat din BB, anume „încinge sabia ta peste coapsa ta, puternice66, coapsă are sensul 6Lende, Hiifte’9. La fel stau lucrurile în acelaşi context din Psaltirea scheiană, unde e consemnată şi varianta coafsă10.
De aceea trebuie să admitem că în limba română coapsă a avut o bună bucată de timp două sensuri: ‘Hiifte’ pe cale de dispariţie, şi ‘Oberschenkel’, devenit predominant. Pînă aici paralelismul cu celelalte limbi romanice este perfect, cu restricţia că sensul primordial al lui coxa s-a păstrat în română mai mult timp, în unele graiuri macedoromâne poate chiar pînă astăzi.
Dar chiar cu sensul modificat de ‘Oberschenkel’, cuvîntul în discuţie are în gra-iurile dacoromâneşti o răspîndire restrînsă, regională. După cum se poate vedea pe harta nr. 56, din ALR I, el este atestat în trei puncte izolate din nord-vestul României (pct. 94, copsa diriăptă; pct. 280, cuâpţă-cuopţă (pl.); pct. 302, căpsa (axi^-căpsî), apoi pe o arie compactă în nordul Carpaţilor Răsăriteni, în vestul Bucovinei, nord-estul Ardealului, sud-estul Maramureşului, cunoscînd următoarele variante fonetice: coâpsă-coăpsă (pl.)? pct. 370; coăpsă-coăpsăle (pl. art.), pct. 375; cops{i)ă-câps(t)ă, pct. 313; cuăpsă, pct. 554; coptă, pct. 218; cuâpţă-cuâps(ţ)ă (pl.), pct.
8	Vezi şi E. Gamillscheg, op. cit., p. 263; K. Baldinger, op. cit., p. 238-239. O altă explicaţie a dispariţiei lat .femur propune Harald Weinrich, în ZRPh. LXXVII (1961), Heft 1/2, p. 140. Recenzînd lucrarea citată a lui K. Baldinger, el scrie: „So dtirfte in diesem Fall femur als Normalwort zur Bezeich-nung des Schenkels ausgefallen sein, weil es seit dem Bibellatein Euphemismusfimcktionen zur Be-zeichnung der Geschlechtsorgane wahrzunehmen hatte“.
9	Vezi şi E. Gamillscheg, op. cit., p. 261.
10	„încinge armele tale pre coafsa ta, silnice14,1.-A. Candrea, PS.S., voi. II, p. 86. Vezi şi V. Arvin-te, Elemente germane (săseşti) în cartea Facerea din Biblia de la Bucureşti (BB 1688, din ms. 45 şi din ms. 4389), în volumul aporturi lingvistice româno-germane. Contribuţii etimologice, Editura Egal, Bacău, 2002, p. 184-193; pentru şold, v. p. 192-193; cf. şi Arvinte, Dt. Entlehn., p. 90-94.
380
LEXICOLOGIE. ONOMASIOLOGIE. CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE
214; copsă-copsă, pct. 215, 217, 360, 361, 571; căpsă-căpsă (pl.), pct. 348. în ultimul punct are sensul ‘partea opusă tălpii (căputa) piciorului’. De asemenea el apare şi în pct. 614 sub forma cuăpsî-cuăpsî (pl.), precum şi în dialectul macedoromân, cu formele pe care le-am pomenit mai sus.
Din actuala răspîndire teritorială, se poate deduce că altădată coapsă era cunoscut în toate graiurile dacoromâne. Resturile izolate ale fostei arii unitare constituie o dovadă în acest sens. Ele sînt asemănătoare cu ceea ce în geologie se numeşte „martori de eroziune“, porţiuni mai rezistente ale unui strat altădată continuu.
Am arătat mai înainte asemănarea în privinţa evoluţiei semantice a lat. coxa, de la ‘Hufte’ la ‘Oberschenkel’, atît în limbile romanice apusene, cît şi în limba română. In perioada cînd coxa avea în limbile romanice apusene atît sensul ‘Hiifte’, cît şi pe acela de ‘Oberschenkel’, s-a simţit nevoia, pentru evitarea unor neînţelegeri, ca pentru noţiunea ‘Hufte’ să se adopte un alt cuvînt. W. von Wartburg, FEW, sub *Hanka, scrie: „Da aber diese Ausdehnung (coxa = ‘Hufte’ şi ‘Oberschenkel’) oft zu Unklarheiten fîihren musste, griff man im Notfall zum germ. *HANKA, das nun unterdessen von den Soldnem und Ansiedlem hereingebracht worden war“. Germ. *hanka are reprezentanţi în franceză hanche, italiană, sardă, catalană, spaniolă, portugheză anca ‘Hiifte’. în spaniolă el înseamnă mai ales ‘Hinterteil der Pferde’. în limba română însă cuvîntul nu a pătruns.
Se pune însă întrebarea cum a procedat în acest caz limba română pentru restabilirea echilibrului în sistemul denumirii acestor părţi ale corpului, căci şi aici coapsă a avut multă vreme tot două sensuri? Este clar că şi în limba română s-a simţit aceeaşi nevoie de claritate, de preciziune ca şi în limbile romanice apuseni. Ca şi în cazul acestora, limba română a recurs tot la un împrumut. Paralelismul merge însă mai departe, căci de data aceasta acest împrumut a fost făcut tot dintr-o limbă germanică, anume din graiul populaţiei germane de pe teritoriul României, de la aşa-numiţii saşi transilvăneni. Este vorba de cuvîntul şold ‘Hiifte’, din săs. Scholdar. Aşadar, în vest germ. *hanka, iar în răsărit săs. Scholddr au luat locul lat. coxa cu sensul ‘Hufte’. Acest paralelism, care este desigur întîmplător, nu a fost observat pînă acum11.
Şold ‘Hiifte’ cunoaşte o largă răspîndire pe aproape întregul teritoriu dacoromân, după cum se poate vedea din atlasele lingvistice româneşti: ALR II/I, h. 98; II/I, MN 2221, 41; SN, h. 363, IV, h. 1094. El este puternic înrădăcinat în limbă, avînd şi numeroase derivate, fapt care l-a determinat pe Al. Graur să-l treacă chiar pe lista elementelor fondului principal al limbii române, în care numărul cuvintelor de origine germană este infim 2.
în legătură cu etimologia cuvîntului şold, sînt necesare cîteva precizări, deoarece părerile lingviştilor sînt împărţite. Am arătat mai sus că el trebuie derivat din săs.
11	Nu există motive spre a susţine originea veche germanică a cuvîntului românesc. în ahd. el avea forma scultra, sculter(f)a, cu sensul ‘Schulter’ (‘umăr’), dar şi ‘Vorderbug des Tieres’, forme din care nu se poate explica rom. şold. Menţionez pentru discuţia care urmează că în anumite dialecte din vestul şi sudul Germaniei (precum şi în mhd.) Schulter însemna şi „Vorderschinken des Schweins“ (vezi Fr. Kluge, ewds, p. 683, Fr. Weigand, Dt. Wb., II, p. 799).
12	Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, 1954, p. 54.
DIN TERMINOLOGIA CORPULUI OMENESC: ŞOLD, COAPSĂ, PULPĂ (PE BAZA ALR)
381
Scholddr ‘Schulter’ (umăr), pl. Scheldarchar (vezi G. Kisch, Vergleichendes Wor-terbuch, p. 203). Această etimologie a fost dată prima dată de N. Drăganu, în DR, IV, p. 147, pentru rom. shold, atestat deja la Anonymus Caransebesiensis, în secolul al XVII-lea. Dicţionarele româneşti care dau etimologii invocă însă greşit etimonuri polone, cehe sau slovace. Aşa, de exemplu, Tiktin, DRG, compară cuvîntul românesc cu pol. szoldra, slovac, soldra ‘Schweinekeule’ (‘but de porc, ciosvîrtă de porc’), în ambele limbi din germ. Schulter (‘umăr’). I.-A. Candrea, CADE, pomeneşte numai cuvîntul polonez szoldra < germ. Schulter. Scriban, Dicţionaru, pleacă de la ceh. solda, soldra ‘umăr, şold de porc’, pol. szoldra, în timp ce DLRM adoptă explicaţia propusă de Candrea. Al. Graur, op. cit., trecîndu-1 pe şold în lista elementelor fondului principal lexical, adaugă că este de origine necunoscută. Rezultă, deci, că şi pentru Al. Graur explicaţiile autorilor de dicţionare sînt inacceptabile.
Nici unul din lexicografii amintiţi nu a luat în consideraţie faptul că termenul există şi în graiul saşilor transilvăneni. Cu aceştia românii au stat nemijlocit în contact sute de ani de-a rîndul. De la ei au pătruns în limba română şi alte cuvinte care cunosc o răspîndire teritorială tot atît de mare ca şi şold. E cazul unor termeni ca roabă, leat, troc, şopron, şură, ştreang, ochelari şi mulţi alţii, atestaţi pe hărţile ALR pe aproape întregul teritoriu dacoromân13. Nu se cunosc însă elemente de origine cehă, slovacă sau chiar poloneză care să aibă o răspîndire atît de largă, pînă în regiunile sudice ale României. în plus, prezenţa cuvîntului la Anonymus Caransebesiensis arată că el este destul de vechi în graiurile populare româneşti din interiorul arcului carpatic.
Prezenţa cuvîntului în graiurile săseşti din Transilvania este bogat documentată de SSW, p. LIX, unde, în tabelul de corespondenţe fonetice, sînt trecute peste 50 de variante fonetice ale cuvîntului german literar Schulter. Adaug şi atestările anchetatorului ALR II (E. Petrovici), care a cercetat şi graiul din două localităţi săseşti din Transilvania: săs. şuâldăr ‘umăr’, pct. 143; dq şoldăr (la oraş), pct. 245; apoi săs. şuuâldărbleiăt ‘omoplat’, ‘spată’, pct. 143; şoldărblet, pct. 245 (vezi ALR II, voi. 1, MN 2149). Din săs. Scholdsr s-a dezvoltat un rom. * şoldăr, care, fiind asimilat la substantivele neutre cu pluralul în -uri a avut la plural forma şolduri. De la această formă de plural s-a refăcut un singular şold, întocmai cum, dialectal, pluralul staure a devenit stauri, de unde s-a refăcut un singular stau. în graiurile în care „termi-naţia“ -auă de plural este cunoscută, stau are pluralul stauă14. Nu este însă exclus ca prin nordul ţării cuvîntul şold să fi pătruns şi din limbile slave vecine amintite.
în legătură cu modificarea semantică de la săs. Scholddr ‘umăr’ la rom. şold ‘Hufte’, trebuie repetat, ceea ce am menţionat şi mai sus, că în acest cîmp semantic extensiunile de sensuri, pînă la înlocuirea unui sens prin altul, sînt frecvente. Cîteva exemple din diferite limbi sînt concludente. Astfel germ. *hanka nu însemna la început ‘şold’, ci ‘coapsă’: „Die ursprungliche Bedeutung von anca war wohl nicht
13	De aceste cuvinte m-am ocupat pe larg în Dt. Entleh., p. 27-94; 155-176.
14	Vezi V. Arvinte, Terminaţia de plural -auă a unor substantive neutre, în SCL X (1959), p. 225-226; în prezentul volum, la p. 140-163.
382
LEXICOLOGIE. ONOMASIOLOGIE. CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE
‘Hufte’, sondem ‘Schenkel’ (Gamillscheg, op. cit., p. 272, nota). Lat. armus avea sensul ‘Schulterblatt’ (omoplat), iar la animale ‘Vorderbug’, în timp ce în unele graiuri româneşti el înseamnă ‘coapsă’ la om. Lat. pulpa însemna ‘partea cărnoasă a corpului, fară grăsime şi oase, came fragedă, bună de mîncat’, în timp ce rom. pulpă este termenul cel mai răspîndit pentru noţiunea ‘Oberschenkel’. pulpă înseamnă în română şi ‘Unterschenkel’, ‘mollet’. Mai departe, ital. colone, galone, care în nordul Italiei l-a înlocuit pe coxa, are atît sensul ‘Hufte’, cît şi ‘Oberschenkel’: „Es widerholt sich [...] die Geschichte von coxa“ (Gamillscheg, op. cit., p. 271). Cuvîn-tul german Schulter, pătruns în limbile cehă şi polonă, a căpătat aici sensul ‘Schweine-keule’ (şold de porc). Dar acest sens există chiar în unele dialecte germane, cum am menţionat în nota 11, bazîndu-mă pe dicţionarele lui Kluge şi Weigand. Aceeaşi modificare semantică de la ‘Schulter’ la ‘Oberschenkel’ există şi în unele graiuri populare româneşti. în punctul cartografic nr. 9 subiectul anchetat a dat expresia umărul piciorului pentru ‘coapsă’ (‘Schenkel’). în punctul 594 s-a notat, cu acelaşi sens, spăta k’isorului şi spâta lapâisor, ştiut fiind că spată înseamnă ‘omoplat’.
Cum se explică acum răspîndirea atît de largă a cuvîntului şold pe aproape întregul teritoriu dacoromân? Pentru că, în afară de cîteva puncte din vestul ţării, unde apar termeni ca slăbie ‘şold’ (< sîrb. slatina, vezi Candrea, CADE, s.v.), kis ’ şi clic (ambele din sîrb. kljuc ‘claviculă’, vezi DA, sub cliciu), sau horpos (acesta poate din maghiară), în restul ţării toate subiectele anchetate au răspuns cu termenul şold. Răspunsul şală din pct. 928 se datoreşte unei neînţelegeri, ca şi răspunsul mijlocul omului, din pct. 872 (sudul Olteniei). Aici, de altfel, informatorul a adăugat îndată şi termenul propriu şold. De asemenea şi răspunsul brîu, din pct. 285 (centrul Transilvaniei) şi 858 (Iugoslavia), este tot impropriu. în sfîrşit, istrorom. cuc-cucure ‘şold’, provine din s.-cr. kuk ‘Hufte, Lende’.
Răspunsul la întrebarea formulată mai sus aduce cu sine şi rezolvarea chestiunii de la care am pornit, anume, care sînt cauzele pentru care termenul coapsă a dispărut pe cea mai mare parte a teritoriului dacoromân. Fără îndoială că nu răspîndirea atît de largă a lui şold a determinat dispariţia lui coapsă ci, ca să anticipez oarecum, aceeaşi cauză care a făcut ca şold să capete o atît de mare extensiune, a pricinuit, pe de altă parte, dispariţia treptată a cuvîntului coapsă. Această cauză o văd, de fapt, în influenţa reciprocă, în interacţiunea care există între sistemul denumirilor acestor părţi ale corpului omenesc şi acelaşi sistem de denumiri aparţinînd terminologiei similare a corpului animalelor, îndeosebi a animalelor domestice de primă importanţă. Cum am arătat mai sus, plecînd de la K. Baldinger, care încerca să ilustreze orientarea structurală a cercetărilor etimologice modeme invocînd exemplul coxa-femur-*hanka, „sistemul lucrurilor11 este în acest caz mai complicat, deoarece trebuie atrasă în discuţie şi sfera animală, pentru că, în linii generale, multe din părţile corpului omenesc sînt asemănătoare cu acelea ale principalelor animale domestice. Pe plan lingvistic, acest fapt are drept urmare identitatea multor denumiri referitoare la cele două cîmpuri semantice (ex. cap, picior, gît, ochi, ureche etc.).
Prin urmare, faţă de cele spuse de K. Baldinger, trebuie văzut dacă nu cumva în răspîndirea termenului germanic *hanka în locul lui coxa în limbile romanice
DIN TERMINOLOGIA CORPULUI OMENESC: ŞOLD, COAPSĂ, PULPĂ (PE BAZA ALR)
383
apusene, odată cu dezechilibrul produs în sistemul coxa-femur, datorită omonimiei supărătoare a acestuia din urmă cu fimus sau datorită altei cauze, nu a avut un rol însemnat, şi în ce măsură, faptul că *hanka a făcut parte iniţial din terminologia calului, sau mai ales din această terminologie, aşadar faptul că el a aparţinut unui alt sistem onomasiologie, de altfel foarte înrudit, şi tocmai de aceea avînd o putere mai mare de influenţă.
într-adevăr, W. von Wartburg, FEW, sub *HANKA prezintă numeroase exemple vechi şi dialectale, din tot cuprinsul teritoriului francez, din care rezultă cît de răs-pîndit este acest cuvînt în legătură cu terminologia calului, dar şi a altor animale domestice. Tot acolo se arată că un rol deosebit în răspîndirea acestui cuvînt pe teritoriul României l-au avut mercenarii germani de la începutul Evului Mediu. El aparţine categoriei mai largi a termenilor legaţi de creşterea calului, pe care popoarele romanice le-au primit în lexicul lor de la seminţiile germanice stabilite în diferite părţi ale imperiului roman. în acest sens, să se vadă cele spuse de Gamillscheg în Roma-nia Germanica I, p. 198-199, II, p. 144. în ultimul loc: „Die Pferdezucht war bei allen Germanen eine Notwendigkeit der Kriegfuhrung“. Sau la p. 148: „Die Aus-driicke der Pferdezucht spielen bei allen germanischen Stămmen eine grosse Rolle“.
Dar nu numai în franceză, ci şi în alte limbi romanice apusene situaţia este asemănătoare. Astfel, în spaniolă anca înseamnă atît ‘Hufte’ la om, cît şi ‘Hinterbac-ken des Pferdes’, întocmai ca şi în provensală şi catalană, limbi prin intermediul cărora termenul a pătruns în spaniolă (vezi şi Corominas, Diccionario critico etimolo-gico de la lengua castellana, I, p. 200, care arată că în span. anca a pătruns ca termen special de călărie sau ca termen veterinar, aşadar legat tot de terminologia animală). Prov. anca are atît sensul ‘hanche’, cît şi ‘croupe de cheval’, ‘gigot’. Port. anca înseamnă tot ‘şold’, ‘Hufte’, dar şi ‘Hinterteil der Tiere’, ‘Kreuz der Pferde und Lasttiere’ (la plural). Despre anca din limba sardă Gamillscheg, Sprach-geschichtlicher Kommentar ..., p. 274, face presupunerea că ar fi ajuns aici „etwa als Ausdruck der Pferdezucht11, o dată cu alţi termeni germanici din aceeaşi sferă semantică.
Este sigur, aşadar, că germ. *hanka ‘Hufte’ s-a răspîndit în limbile romanice apusene nu numai pentru că în sistemul coxa-femur se prodesese un dezechilibra. în sistemul denumirilor acestei părţi a corpului omenesc, atunci cînd termenul coxa, din motivele cunoscute, a devenit nesatisfacător, au pătruns elemente aparţinînd sistemului corespunzător de denumiri la animale, s-a produs, deci, o întrepătrundere, o imixtiune a celor două cîmpuri onomasiologice.
Revenind acum la rom. şold, care are în limba română o situaţie asemănătoare cu a reprezentanţilor germ. *hanka în limbile romanice apusene, constatăm că şi el ilustrează perfect ideea de mai sus. Cuvîntul şold este folosit în egală măsură atît de terminologia animală, cît şi în aceea a corpului omenesc. Dovada cea mai bună pentru ultimul caz o constituie harta 125 a ALRM II, intitulată şold ‘hanche’. în ce priveşte larga întrebuinţare a termenului şold în domeniul animal se pot vedea cele două lucrări româneşti referitoare la terminologia calului ale lui Şt. Paşca şi Sever
384
LEXICOLOGIE. ONOMASIOLOGIE. CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE
Pop, citate mai sus. Ele au avut ca punct de plecare materialul dialectal primit de Muzeul limbii române din Cluj de la diferiţi corespondenţi din întreaga ţară, ca răspuns la chestionarul intitulat Calul. Cu sensul ‘terminaţia superioară a oaselor piciorului la cal’, sau ‘partea de la încheietura de sus pînă la genunchi’, precum şi cu semnificaţia ‘crucea şalelor’, cuvîntul şold este atestat în întreaga ţară. în răspunsurile la chestionar au fost consemnate şi numeroase derivate populare, cum ar fi şol-dău, şodolan (< şoldolan), şoldiat, şoldiş, şoldit, şoldiu, şoldîiu, şoldăi, şolduit, şol-duros etc. (vezi S. Pop, op. cit., p. 230-231; Şt. Paşca, op. cit., p. 318). Existenţa derivatelor constituie o probă în plus despre marea vitalitate în graiuri a cuvîntului şold, care aparţine terminologiei animale în genere şi nu numai terminologiei calului.
Aşadar, putem conchide că marea răspîndire a lui şold în graiurile dacoromâneşti se datoreşte folosirii lui intense în legătură cu animalele domestice.
Dacă în acest caz întrebuinţarea cuvîntului şi în sfera animală a ajutat la extinderea lui pe 'spaţii tot mai largi, ducînd la ancorarea lui tot mai puternică în mintea indivizilor vorbitori, în celălalt caz, al cuvîntului coapsă, întrepătrunderea sistemului de denumiri aparţinînd domeniului animal cu sistemul de denumiri uman a avut drept urmare înlăturarea aproape totală a termenului coapsă din graiurile populare româneşti. Atît într-un caz cît şi în celălalt s-a manifestat, cu efecte diferite, favorabile sau nefavorabile, influenţa terminologiei animale.
într-adevăr, dacă privim din nou harta 56 a ALR I, vom constata că termenii populari care îl concurează pe coapsă, scoţîndu-1 din uz în cea mai mare parte a ţării, aparţin mai mult sau mai puţin terminologiei animale.
Un prim exemplu îl constituie denumirea arm-ărmuri, cu varianta ărmure-âr-muri, care alcătuieşte o arie unitară în Oltenia, fiind atestat însă şi în Maramureş în două localităţi (ărmuoru pt’iciorului, pct. 354 şi ârmuru pt’icorului, pct. 351) şi izolat în nordul Moldovei (pct. 378, 542, 550, 552), precum şi în pct. 960 din sudul Munteniei (ârmuru Kicorului-ărmuri). Peste tot el are sensul ‘Oberschenkel’, ‘han-che’. După Tiktin, DRG, s.v., arm înseamnă însă ‘(Ober)schenkel der Tiere’. Apoi, cum am arătat şi mai sus, în limba latină armus, pe lîngă sensul ‘Schulterblatt’ (‘omoplat’) însemna şi ‘Vorderbug bei Tieren’. Din terminologia animală el a trecut în Oltenia, şi în celelalte puncte amintite, în terminologia corpului omenesc, înlo-cuindu-1 pe mai vechiul coapsă.
Un alt termen dialectal este ţîmp, atestat în Banat, în pct. 35, 40, 75, 79, 85. Sensul acestui termen dat de DLRM este ‘coapsă de animal’. Etimonul este magh. comb. ALR arată că şi acest cuvînt a trecut din sfera animală în terminologia corpului omenesc, înlocuindu-1 pe mai vechiul coapsă.
De asemenea, în mai multe puncte izolate, presărate pe întregul teritoriu dacoromân, termenul şold „Hiifte“ a căpătat şi înţelesul ‘Oberschenkel’ (pct. 3, 122, 324, 333, 385, 388, 727, 760, 859, 898). Ca şi coxa în latina populară sau ca şi ital. calone, galone (vezi mai sus, p. ), termenul şold şi-a extins sensul, însemnînd în punctele amintite atît ‘Hufte’, cît şi ‘Oberschenkel’. Faptul s-a putut produce datorită confuziei la nivelul „lucrurilor“, adică datorită lipsei unei delimitări precise
DIN TERMINOLOGIA CORPULUI OMENESC: ŞOLD, COAPSĂ, PULPĂ (PE BAZA ALR)
385
între aceste două părţi ale corpului omenesc. Trebuie avută în vedere însă şi terminologia animală, unde denumirea şold se aplică întregii părţi a piciorului de la genunchi în sus. Astfel, în ciuda lipsei de preciziune, coapsă a fost înlocuit în punctele amintite prin şold.
Dar concurentul cel mai serios al lui coapsă a fost termenul pulpă. După cum se poate vedea pe harta 56 din ALR I, el este cunoscut aproape în toate graiurile daco-româneşti, cu excepţia celui din Oltenia, unde arm(ure) formează o arie omogenă. El este atestat cel mai mult în Moldova (îndeosebi în partea de sud) şi în Muntenia cu Dobrogea, apoi în centrul, sudul şi sud-vestul Transilvaniei, în Banatul românesc şi în cel iugoslav, în jumătatea sudică a Crişanei şi în două puncte din Maramureş. De asemenea pulpă cu sensul ‘Oberschenkel’ apare şi în dialectul macedoromân (pct. 06).
Este adevărat că, după datele dicţionarelor româneşti, termenul pulpă are în primul rînd sensul ‘Unterschenkel’, mai bine spus el denumeşte ‘partea musculoasă a piciorului dintre denunchi şi gleznă’ (germ. Wade, fr. mollet). DLRM, s.v., precizează însă că la animale pulpă are sensul ‘coapsă’ (‘Oberschenkel’), fapt foarte important pentru discuţia noastră, iar Candrea, CADE, s.v., menţionează că pulpă mai înseamnă şi ‘came moale, fară oase şi fără grăsime (de la piciorul vacii, porcului etc.)’. ALR, oglinda cea mai fidelă a realităţii lingvistice vii, oferă mărturia certă că în graiurile populare româneşti pulpă înseamnă şi ‘coapsă’, ‘Oberschenkel’, ‘cuisse’ la om.
Este drept că el se foloseşte şi pentru denumirea părţii cărnoase dintre genunchi şi gleznă. Alături de mărturiile dicţionarelor, trebuie să invocăm harta specială nr. 136, intitulată pulpă, cu sensul ‘mollet’ (‘Wade’), din ALRM II. Exceptînd o fîşie îngustă de-a lungul Dunării în Muntenia, unde a pătruns termenul de origine bulgară recentă icră, pulpă ‘mollet’ este larg răspîndit în toate graiurile dacoromâneşti. Adaug că în pct. 690 din Dobrogea (vezi harta 56 a ALR I) pentru ‘coapsă’, ‘Ober-schenkel’ s-a primit răspunsul pulpa di sus, care implică opoziţia cu pulpa de jos, dintre genunchi şi gleznă.
Cum se explică faptul că, în ciuda lipsei de preciziune, termenul pulpă este folosit în română atît pentru ‘Oberschenkel’, cît şi pentru ‘Unterschenkel’ (‘Wade’, ‘mollet’)? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ţinem seama de sensul cuvîntului latinesc pulpa. în această limbă pulpa avea sensul generic ‘partea cărnoasă, musculoasă, din corpul animalelor’, mai precis, după Georges, Lat.-deutsch. Handwdrt., s.v., „Das Fleischige am tierischen Korper ohne Fett und Knochen, das murbe, essbare Fleisch, das Dickfleisch“. Datorită acestui sens general, lat. pulpa a putut fi folosit pentru a denumi atît partea cărnoasă dintre genunchi şi gleznă, cît şi pe cea dintre şold şi genunchi. Mai mult chiar, datorită acestui sens generic, pulpă a putut fi folosit în unele graiuri şi pentru a denumi ‘muşchiul de la mînă, bicepsul’, în expresia pulpa mîinii, pct. 95, 130, 192, 235, 284, 316, 531, 574, 762, 812, 833, 848, 872, ALR II, voi. 1, harta 49. în aria din sudul Munteniei unde pentru ‘mollet’ se spune icră, s-a notat şi expresia icrele mîinilor ‘bicepsul, muşchiul de la mînă’.
386
LEXICOLOGIE. ONOMASIOLOGIE. CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE
Expresia pulpa mîinii este atestată şi cu sensul ‘antebraţ’ (MN 6960, pct. 25). Ultimele exemple constituie excepţii, care totuşi explică de ce lat. pulpa a putut căpăta în graiurile româneşti atît accepţia ‘Oberschenkel’, cît şi pe aceea de ‘Unterschen-kel’.
Trebuie să presupunem că la început, în domeniul terminologiei corpului omenesc, pulpă s-a folosit numai pentru ‘Unterschenkel’ (Cf. şi E. Gamillscheg, op. cit., p. 263). O probă în această privinţă o constituie şi aria mai mare şi mai compactă a acestui sens pe teritoriul dacoromân, faţă de aria însemnînd ‘Oberschenkel’. Aria mai restrînsă a sensului ‘Oberschenkel’ al cuvîntului pulpă se explică prin faptul că pentru această noţiune exista mai de mult un termen propriu, specializat, anume coapsă. Acesta îşi pierduse acum sensul său originar ‘Hufte’, întrucît limba adoptase între timp pentru această noţiune denumirea de şold.
Prin urmare, trebuie să presupunem că într-un anumit moment din istoria limbii române se ajunsese la un echilibru în sistemul denumirilor acestor părţi ale corpului omenesc. Şi anume, începînd de sus în jos, existau denumirile: 1. şold ‘Hufte’ 2. coapsă ‘Oberschenkel’ 3. pulpă ‘Unterschenkel’. Dar probabil că încă de la început acest echilibru a fost cu totul nestabil. Stabilitatea lui era tulburată de sistemul corespunzător folosit pentru denumirea părţilor asemănătoare ale corpului animalelor.
Intr-adevăr, aici, pentru ‘Hufte’ exista termenul şold, ca şi la om. Pentru ‘Ober-schenkel’ se spunea însă pulpă (vezi precizările date de autorii de dicţionare) sau arm(ure), ţîmp, apoi but, ciozvîrtă etc., pe care nu i-am mai luat în discuţie. în sfîr-şit, pentru partea dintre genunchi şi copită, care la animale nu are prea multă came, nu va fi existat un termen propriu.
în această situaţie, seria (sistemul) şold-coapsă-pulpă de la om stătea faţă în faţă cu seria (sistemul onomasiologic) paralel şold-pulpă (arm, ţîmp etc.) de la animale, fiind influenţat de acesta. Urmarea a fost că în cea mai mare parte a teritoriului dacoromân coapsă ‘Oberschenkel’ la om, intrînd în luptă cu pulpă ‘Oberschenkel’ la animale, a trebuit să cedeze terenul în favoarea acestuia din urmă. în unele graiuri, cum am mai spus, coapsă a fost înlocuit prin alţi termeni aparţinînd tot sistemului onomasiologic animal (arm(ure), ţîmp etc.), cu care stătea, desigur, faţă în faţă. Se poate alcătui următoarea schemă:
la om	la animale	la om
1.	şold <-----►	1. şold	—> 1. şold
2.	coapsă <---►	2. coapsă (arm, ţîmp etc.) —► 2. pulpă
3.	pulpă	—	—► 3. pulpă
în lumina celor de mai sus, se explică acum şi mai bine dubla semnificaţie a rom. pulpă, aceea de ‘Unterschenkel’, dar şi de ‘Oberschenkel’. Această situaţie duce adeseori la neînţelegeri şi de aceea vorbitorii au simţit nevoia să adauge precizarea de sus sau de jos {pulpa de sus, pulpa de jos).
în diferite graiuri populare, lipsa de preciziune, cauzată de zdruncinarea echilibrului în acest sistem onomasiologic, impune o nouă grupare a elementelor sistemu-
DIN TERMINOLOGIA CORPULUI OMENESC: ŞOLD, COAPSA, PULPĂ (PE BAZA ALR)
387
lui. Fiecare grai încearcă să rezolve independent situaţia complicată care s-a creat. Procesul este în curs de realizare, pe alocuri fiind chiar definitivat. în următoarele graiuri s-a ajuns la o cristalizare în acest sistem onomasiologie:
Au apărut, astfel, mai multe sisteme onomasiologice regionale. După cum se vede, termenul şold există pretutindeni. Pulpă ‘Oberschenkel’ apare în graiul muntenesc de sud numai cu acest sens, pentru noţiunea „Unterschenkel44 adoptîndu-se termenul icră, de origine bulgară. în celelalte trei sisteme regionale pulpă s-a menţinut cu sensul ‘Unterschenkel’. în schimb pentru ‘Oberschenkel’ s-au adoptat denumirile arm(ure), ţîmp, carne, primele două provenite din terminologia animală. Asupra ultimei denumiri (carne, muşchi) voi insista puţin, deoarece situaţia ei este asemănătoare cu aceea a lat. pulpa ‘partea cărnoasă din corpul animalelor’, folosit în română atît pentru ‘Oberschenkel’, cît şi pentru ‘Unterschenkel’.
Pentru ‘Oberschenkel’, ALR I, harta 56, conţine următoarele expresii care au ca punct de plecare ideea de ‘came, muşchi, came moale’: cărnea sq mâle (cf. fr. mollet), pct. 573; cărnia piâorului (şi pulpă), pct. 900; cărnea de pe kicor (cu precizarea că cei tineri zic muşki), pct. 166; cărna gi^uăsă, pct. 68; carne, pct. 51; cărna ă multă, pct. 100. Cu acelaşi sens de ‘Oberschenkel’, muşchi apare, cum am arătat mai sus, în pct. 166 (zic cei tineri) şi în pct. 420, apoi în pct. 532 muşkiu kisorulu, în pct. 227 muştu pâisorului. Pentru ‘Oberschenkel’ există şi expresia macră, în pct. 100. La meglenoromâni pentru aceeaşi parte a corpului se foloseşte expresia gruăsa carne.
Pentru sensul ‘Unterschenkel’, ALRM II, harta nr. 136, conţine următoarele exemple: carnea de la fluierul piciorului, pct. 316; carnea groasă de la picior, pct. 325. La meglenoromâni s-a notat angroasa came, iar la istroromâni ca yrosa cărne de picor.
Se vede uşor că în acele graiuri populare care au recurs la denumirile carne, muşchi restabilirea echilibrului se loveşte de aceleaşi dificultăţi pe care le-a ridicat la timpul său şi adoptarea în acest sistem onomasiologie a termenului pulpă. Această soluţie va fi probabil şi ea abandonată.
Alături de denumirile discutate pînă acum, ALR mai conţine şi alte expresii, cele mai multe improprii, unele chiar greşite. Ele arată, aşa cum sublinia şi autorul ALR I, S. Pop, că „în cea mai mare parte a teritoriului studiat nu există termeni proprii pentru coapsa piciorului“. Informatorii au trebuit să facă un anumit efort pentru a răspunde la această chestiune.
Numai în puţinele puncte unde s-a păstrat pînă astăzi coapsă, există sistemul mai vechi: şold-coapsă-pulpă, pe care l-am putea considera propriu şi limbii române literare.
graiul muntenesc graiul din Oltenia, unele graiuri alte graiuri de sud Maramureş, Fălticeni din Banat	izolate
1.	şold
2.	pulpă
3.	icră
1.	şold
2.	arm(ure)
3.	pulpă
1.	şold	1.	şold
2.	ţîmp	2.	came (muşchi)
3.	pulpă	3.	pulpă
388
LEXICOLOGIE. ONOMASIOLOGIE. CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE
*
în concluzie, dispariţia termenului coapsa din majoritatea graiurilor populare româneşti — punctul de plecare al lucrării de faţă — s-a datorat puternicii concurenţe exercitate din partea sistemului onomasiologic paralel din terminologia animală. Acest sistem a exercitat o influenţă şi asupra altor denumiri referitoare la aceste părţi ale corpului omenesc. Explicaţia trebuie căutată în faptul că în conştiinţa indivizilor vorbitori, a ţăranilor români de fapt, denumirile acestor părţi ale corpului animalelor au fost mai puternic înrădăcinate, mai vii, decît corespondentele acestora la om. Această stare de lucruri este uşor de înţeles la un popor în trecutul căruia, după cum se ştie, păstoritul şi creşterea vitelor au jucat un rol atît de important.
Aceeaşi îndeletnicire a fost însă destul de răspîndită şi la celelalte popoare romanice în trecut. De aceea, în cercetarea denumirilor părţilor corpului omenesc în limbile romanice trebuie atrasă şi terminologia corespunzătoare aparţinînd sferei animale. Lucrarea onomasiologică mai veche a lui A. Zauner, Die romanischen Namen der Korperteile, trebuie completată şi din această perspectivă.
în sfîrşit, cercetarea a confirmat justeţea orientării structurale în studierea vocabularului, prin tratarea cuvintelor în cadrul cîmpului onomasiologic din care fac parte, fără a neglija însă independenţa relativă a fiecărui element şi raportul lui cu realitatea obiectivă.
Din istoria unui cîmp onomasiologie românesc: rîpă, ţărmure, mal, margine etc. *
Ne propunem în cele ce urmează să facem istoria elementelor lexicale care compune cîmpul onomasiologie indicat, spre a proba că explicarea etimologică a fiecărui termen în parte poate fi realizată mai bine dacă sînt avute în vedere schimbările formale şi semantice la care au participat toate aceste sinonime aproximative. De-a lungul secolelor de evoluţie a limbii române, toate aceste cuvinte s-au aflat într-o strînsă interdependenţă în cadrul „microsistemului“ lor lexical. Ne vom strădui, prin urmare, să surprindem, pe cît posibil, mecanismul intern de funcţionare a limbii în acest compartiment, reconstituind unele procese lingvistice care au generat inovaţiile şi le-au generalizat în graiurile şi dialectele limbii române. Vom încerca să stabilim, de asemenea, vechimea prefacerilor, originea latinească populară sau românească a lor, aşadar ne vom călăuzi şi după principiile geologiei sau stratigrafiei lingvistice. Situaţia acestui cîmp onomasiologie românesc va fi comparată cu cea din alte limbi, analogia aceasta neexplicînd, ci numai întărind supoziţia că o anumită modificare petrecută şi în alte limbi a fost posibilă şi în română. Referirea la celelalte limbi şi dialecte romanice este cerută în mod obligatoriu de metodă. De asemenea, alături de izvoarele lexicografice româneşti cunoscute, vor fi puse din plin la contribuţie datele cuprinse în ALR, operă încă insuficient folosită în cercetările etimologice. Vom începe, prin urmare, cu prezentarea materialului din acest mare tezaur al limbii vorbite româneşti.
Termenii menţionaţi în titlu sînt înregistraţi pe harta 824 ALR s.n., voi. III1, intitulată mal. Unii apar ocazional pe hărţile 810 (loc) pieziş, 811 (grohotiş), 820 (ponor). Prima hartă ne prezintă ariile întinse şi relativ unitare şi separate ale cuvintelor ţărmure, pe de o parte, şi mal, pe de altă parte. Primul este de origine latină, celălalt are, de asemenea, o mare vechime în română, fiind, după toate probabilităţile, de origine autohtonă (traco-dacă). Ţărmure este cunoscut în graiurile de peste munţi, şi anume în Crişana, Maramureş, Banat şi Transilvania propriu-zisă. Sinonimul mat, fară a lipsi complet în graiurile ardeleneşti, este atestat mai cu seamă în zona din afara arcului carpatic: Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova cu Bucovina.
Pentru ţărmure, harta 824 consemnează următoarele tipuri: a) neutru, un ţărmure - două ţărmuri, formă care-i cea mai răspîndită, b) feminin, o ţărmure, art. ţărmu-rea, pl. ţărmuri, pct. 141, 172, 235, 784 (aici ţărmura rîului). Din păcate, ancheta-
*	Apărut în aui XXI (1975), p. 3-8.
1 Harta aceasta a fost analizată şi de M. Sala, scl XI (1960), 4, p. 981-983, într-o discuţie pe marginea studiului lui W. Belardi, L ’inovazione semantica del romeno ţărmure, Instituto Universitario Orientale, Annali, Sezione Linguistica, Napoli, 1959,1, 2, p. 213-224 (n-am avut la îndemînă această ultimă lucrare).