TUDOR ARGHEZI
           OPERE
      VIII. Publicistică (iulie 1933- 1940)
      ACADEMIA ROMÂNĂ
    FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ
        Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE”
      Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
       TUDOR ARGHEZI
           OPERE
                           VIII. Riblicistică (iulie 1933 - 1940)
    Ediţie îngrijită şi note bibliografice de MITZURA ARGHEZI şi TRAIAN RADU
           Prefaţă de EUGEN SIMION
Editura Fundaţiei Naţionale univers enciclopedic pentru Ştiinţă şi Artă
                             Bucureşti, 2005
Coperta: PODALV Redactor: Elisabeta SIMION Tehnoredactor: Mariana MÎRZEA
                  Cartea a apărut cu sprijinul S.C. PETROM SERVICE S.A. Bucureşti şi ai
     COMPANIEI NAŢIONALE „LOTERIA ROMÂNĂ" SA
         Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial", îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări.
                © Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţa şi Artă şi Editurii Univers Enciclopedic.
ISBN: 973-7934-44-x
                                                                                     ISBN: 973-9436-64-1 973-637-108-5
1933
                       ORDINE SOCIALĂ
    în galeria cuvintelor, din ce în ce mai uzuale şi mai programatice, figurează o provizie de substantive, interjecţii şi verbe, care fac fala limbajului parlamentar şi politic. Cariera cuvântului industrial şomaj e stabilită şi nu ne ocupăm de el: toată lumea ştie cum se conjugă şomeur pe româneşte: refuzi să lucrezi şi aştepţi de-a gata.
    Nu-ţi mături măcar casa şi ograda şi, ca să nu te surmenezi, te fereşti până şi de apa de spălat pe picioare, mai ieftină şi decât mătura de buruieni, dar pe care trebuie să ţi-o aduci cu găleata.
    „Şomeur“ echivalează calificarea de maestru şi tinde spre excelenţă.
    Sunt alte cuvinte, ca de pildă „ordine socială", „fiecare la locul lui", „economii" şi o sumedenie altele, la toate literele de vocabular, cu înţeles colectiv. Din grija de economii s-a făcut o lege a cumulului, după care un mare funcţionar nu poate să încaseze o leafă de peste treizeci şi cinci de mii de lei pe lună, de ministru. Sunt slujbaşi care mai au acest salariu exorbitant, afară de miniştri, în vreme ce tineri titraţi în toate căptuşelile şi supuşi la serii de examene suplimentare, peste autoritatea şcolilor care le-au decernat, cum sunt examenele fiscale, primesc două mii cinci sute lei pe lună, ca oamenii de
6
TUDOR ARGHEZI
serviciu. Dacă vrea să aplice onestitatea pe care a învăţat-o în şcolile statului, ca să apere tocmai statul în suferinţă, tânărul funcţionar moare de foame. Prin urmare? Datoria de a trăi împletită cu dreptul la viaţă, cel dintâi drept obligatoriu, invită la fraudă. O fraudă care corectează, pe de altă parte, excesele de omniscienţă şi omnipotenţă ale improvizatorilor de reforme pe pielea de terţ.
    Cumulul nu mai există aparent, pentru un personaj, de pildă, care fără să contribuie la viaţă şi la cultură prin altceva decât cu nobilul lui intestin, a încasat până la lege, să zicem, pe puţin una sută mii lei lunar. El mai încasează legal treizeci şi cinci de mii de lei. Dar încasează şi restul. S-au schimbat forma şi terminologia. Restul face parte din „cheltuielile de deplasare". încasate de la felurite comitete, consilii, comisii, dacă ar umbla toată ziua şi toată noaptea, în tren, în avion, în balon, în automobil şi călare, nu numai pe un armăsar, dar pe un animal mai scump, cum ar fi hipopotamul şi crocodilul, noul cumulard al reformei tot nu ar ajunge să cheltuiască, în permanenţă absenţă de la biurou, o sumă de trei, patru mii de lei pe zi, când se vinde o cămaşă prezentabilă cu o sută douăzeci şi cinci lei.
    La o singură administraţie ştiută de noi, cu un consiliu speriat de cerneală şi nehotărât, unde fiecare membru ezită să semneze - chiar deciziile sunt luate în unanimitate -procesul-verbal, casa plăteşte, în afară de ce încasează din treburile lor deosebite, domnilor membri ai acestui miraculos consiliu, pentru priceperea şi capacitatea lor. Fiecăruia câte zece, douăsprezece mii de lei de şedinţă. în douăzeci şi cinci de şedinţe anuale, ei înşfacă, fiecare în parte, câte două sute cincizeci de mii, trei sute de mii de lei. Vorba „economii" face însă parte din fiecare şedinţă, ca un căscat.
    Adevărul este că nimeni nu vrea să le facă, economiile, şi că nu se fac. Nimeni nu vrea să se schimbe nimic. Situaţia prieşte. Stufişul e păstrat intact şi multiplicat.
PUBLICISTICĂ
 7
     O pildă de ordine socială şi de oameni la locul lor.
     Sunt în Bucureşti, ni se pare, vreo cincisprezece mii de maşini automobile. O categorie de cincisprezece mii de profesionişti, şofeuri, implică un număr de vreo cincizeci de mii de guri muncitoare, hrănite din motor. Cine sunt proprietarii acestor maşini? Mecanicii care le conduc? Prea puţini. Grosul proprietarilor vine dintr-alte profesii, fără nici o legătură cu motorul, din profesiile intelectuale. Şofeurii lucrează cu o remiză de douăzeci la sută, câte douăzeci şi patru de ore în şir. Ei n-au dreptul să fie proprietarii naturali ai maşinilor, pe care le conduc, ca săteanul proprietar al pământului muncit, pentru că nici o lege nu opreşte pe un domn cu o profesie precisă sau fără nici o profesie să paraziteze la unul sau la mai multe automobile, conduse de profesionişti, mulţi din ei foarte onorabili, şi constrânşi la situaţia de slugi.
1933
                        M. SEVASTOS
    N-aş vrea să pară întârzierea mea suspectă, când unul câte unul, confraţii de literatură relevă cei opt ani ai domnului M. Sevastos, petrecuţi la foaia literară care şi-a pus o fărâmă de încredere în picătura mea de cerneală săptămânală. Prietenul vechi şi bun, Galaction, cu cotul căruia din sutană silabisesc alături de inima mea, pe colţul mesei literare, ritmul şi măsura cuvintelor dintre două puncte de text, a scris şi el o pagină, şi nu mai e de aşteptat. Nu o să fie afectat domnul Sevastos că manuscrisul meu trece la tiparul domniei sale: un om trebuie să suporte şi supărarea.
    Opt ani nu fac un jubileu în istorie, dar compun un eveniment în durata unei publicaţii româneşti, răzimată pe singurele-i puteri. Dacă ne gândim la fenomenul stăruitor de
 8
TUDOR ARGHEZI
dispariţie al tuturor publicaţiilor cu periodicitatea deasă şi precisă, scoase când de un ziar cu tiraj, când de o grupare de colegi, nu e nevoie de alte date pentru a înţelege că „Adevărul literar" se citeşte şi se vinde, nici din pricina hârtiei nici dintr-a literei, ci pur şi simplu din pricina domnului Sevastos.
    Acest camarad, care la Iaşi lucra cu domnii Stere, Ibraileanu, Sadoveanu, Topîrceanu, Demostene şi câţiva alţi confraţi Botezi la „Viaţa românească", şi alterna versul ghimpat cu măceşii prozei, nu s-ar fi ştiut că poate renunţa la pana cea mai lungă a păunului, purtată de poeţi când în coadă şi când pe vârful nasului, în echilibru, şi că va da ziarelor o colaborare ordonată, o redacţie organizată şi o conduită trasată geometric.
    II cunosc pe domnul Sevastos de douăzeci de ani. îmi plăcea sănătatea ochiului cinstit, portretul lui deosebit de frumos şi distanţa politeţii, pe care o moştenea parcă de la o ascendenţă de mare boierie. în traficul circulaţiei dintre cărţi şi oameni, buna-creştere şi ţinuta sunt puţin cunoscute. Din născare sau din subtilitate, nuanţa ar trebui să facă parte din raporturi, strecurată până în prietenie şi chiar mai departe. Confratele care te bate pe burtă şi te mojiceşte, este curent: există genuri de frăţie colegială, compuse. Cunoscut câteodată în ceea ce se cheamă intimitatea lui, literatul e departe de a fi dacă nu un domn, dar măcar un chelner rezervat...
    Sunt oameni care-ţi dau cu „mă" şi-ţi zic cum te cheamă, în chiar momentul când ţi s-a umezit pipăitul de sudoarea mâinii lor. Ai senzaţia de oroare că le-ai băgat degetele în stomac sau că ţi-au prezintat să le strângi la suflet ficatul. Şi acestor rândaşi de la bucătăria spitalului ţi-ar veni şi dumitale greu să le pui vorbele la o formă civilă: le răspunzi numaidecât cu „tu", şi dacă-i întrebi de sănătatea părinţilor alegi ecuaţia „ce face tat-tu?" ca să nu te laşi biruit.
    Domnul Sevastos este dintre acei camarazi căruia i te adresezi cu „domnule", de douăzeci de ani şi care îţi răspund până la sfârşitul zilelor cu „dumneata". Francezul nu utilizează
PUBLICISTICĂ
 9
fără sens pe „vous“} nici în dragostea de idilă şi de apartament. Discret, atent şi făcând abstracţie naturală de persoana lui, domnul Sevastos a ştiut să-şi facă un prestigiu şi să şi-l menţie fără efort şi silă, în mijlocul colegialităţilor diverse.
     „Adevărul literar" poate fi cenzurat, criticat şi, evident, înjurat: regularitatea şi plenitudinea lui, repetate de cinzeci şi două de ori pe an, sunt, într-adevăr, supărătoare, dar nu poate să nu fie citit. Sobrietatea lui face autoritate şi aranjamentul textului, încolonarea lui, litera, pauza, titlul, gravura, distribuirea materiei atestă un gust, pe care l-au încercat zadarnic alte foi. Primejdia unui ziar literar fiind pe de o parte trivialul şi pe de alta ermetismul, care amândouă omoară, greutatea consistă în alegerea unei mijlocii constante, între selectarea exagerată şi între cititorul cultivat, care oricum s-ar pune problema, are dreptul să te urmeze sau să se lepede de dumneata.
     Domnul Sevastos are totuşi un defect: se duce la vânătoare. El şi domnul Sadoveanu pretind că şi vânează, trăgând cu puşca într-o pasăre care străbate cerul. E cu neputinţă. Nu se poate ca eleganţa morală şi politeţea senzitivului Sevastos să nu-i strige cucului, cu puşca ridicată, înainte de-a trage în sufletul lui:
     - Dă-te la o parte!
1933
                  O LECŢIE DE GRAMER...
    Cititorul care vrea să se afle în treabă, ia hârtie şi condei, ca redactorul, şi-ţi trimite un manuscris poştal.
    Un asemenea amator de circulaţie în geanta curierului, poliglot, ne dă o amabilă lecţie de limbă turcă, relativ la o însemnare trecută. Dacă am fi ştiut ceva mai bine turceşte,
10
TUDOR ARGHEZI
adică dincolo de utilizarea cuvintelor strict alimentare, tuslamă, capamă şi halva (rahat e masculin) şi cunoştinţele noastre s-ar fi recoltat şi în afară de o cultură de restaurant, nu puneam într-un text onorabil cuvântul mai complicat, de puşti. Pe turceşte „puştiul" nu e un băiat, capiccolo italianul, lift de hotel sau taxator de autobuze; e altceva. întrebaţi, mă îndeamnă cititorul, pe domnul Batzaria, care, în calitate de fost ministru musulman, nu se poate să nu fi apucat sensul adevărat al cuvântului ieniceresc.
    Doamne! o fi vrut să spună ceva cititorul, al căruia vocabular decent s-a oprit tocmai când aţâţa mai mult curiozitatea. Dar el deschide o problemă vastă. Dacă pe turceşte este ceea ce ştie cititorul, ce o fi însemnând puştiul in portugheză, la Filipine sau în Africa meridională? Dar ce e grătar, ce e ţâr, ce-o fi ciclop, ţigaretşi ţiglă în traducerile libere ale unui poliglot universal? limba românească trebuie, cât mai e timp, remaniată, înainte de apariţia în librărie a Marelui Dicţionar al Academiei.
    Rămâi perplex şi omni-dubitativ când, pe neaşteptate şi tocmai când ţi-e lumea mai dragă, vine un cititor şi-ţi bagă băţul în roată. Cuvântul unt încetează automatic să mai fie un produs solidificat al laptelui de vacă, devenind, extras din nemţeşte, conjuncţia banală. Dar numai pe româneşte, dacă vrei să freci puţin cuvintele şi să le scoţi lustrul la iveală, intri în confuzia oarbă. Până la scrisoarea cititorului, i-am spus câinelui meu: vino-n coace şi el venea. Acum nu mai pot nici să-l chem, căci de câteva zile „vino-n coace" însemnează: „intră în cuptor". A coace coacere nu însemnează direcţia în care mă aflu, adică peste drum de-a-ndaratelea... Cine ştie dacă bronz,, n-are rădăcina brânză şi ce garantează, după cele ce am aflat, origina onestă a cuvântului curiculum în legătură cu o biografie? Te tai trebuie să însemneze oarece detestabil în limba chineză.
    Dar stăm foarte mizerabil din punctul de vedere limbistic, ca să zic aşa, francez. Fiindcă e vorba de turci, te rog să zici fes
PUBLICISTICĂ
11
la Paris. Dar strigă numai buric, pe româneşte la Palais Bourbon, şi vezi ce păţeşti.
    Ce-i mai nevinovat ca un cuP. La Paris el nu e nici de fier şi nu e bătut nici cu ciocanul. Strigă „cui“ în Champs Elisees, la trecerea unui splendid automobil. Dimpotrivă, franţuzescul boche, care însemnează teuton, nu e totuna la Bucureşti. îţi dă mâna să-l rosteşti, măcar aşa la singular, la un banchet al domnului Titulescu?
    O doamnă româncă, din literatură, a tălmăcit odatăpierre â jusil cu puşcă de piatră: n-a căpătat încă marele premiu naţional, dar nu e timpul trecut.
    N-ar fi de mirare ca poliglotul nostru în ce priveşte limba turcă, să se încurce la limba franceză şi să traducă bec d’oiseau cu lampa răţoiului şi expresia: fai la chair depoule cu cine ştie ce.
    Adevărul este că asemenea probleme nu te mai lasă să dormi. Ele nu trebuiesc relevate.
1933
                    SCRISORILE ANONIME
    Când vrea să fie spiritual o dată, câte un cititor se nimereşte să fie de două ori spiritual. Glumeşte şi nu iscăleşte.
    Modest, autorul şi-a băgat capul subt biurou şi râde de-acolo, farseur şi jinduit după publicitate.
    în fundul clasei, la ora de matematici, de dedesubtul băncilor mari, un candidat la politehnică a făcut ca broasca. Cine e? Nimeni! El linge notorietatea mascat şi de la distanţă. Apropie-te, domnule, de catedră, du-te la tablă şi fă acolo ca raţa şi brotacul, cu tibişirul în mână, ca să te vadă şi să te aplaude toată lumea.
12
TUDOR ARGHEZI
    Dar de ce te-ai intimidat de domnişoara de la casă? Apleacă-te printre linguriţe şi paiele de mazagran şi spune-i focul care te devoră. Să o iubeşti exclusiv în absenţă şi să te ascunzi numai cu imaginea aeriană în singurătatea odăii, dezmierdată în taină îndoită?
    Melancolică educaţie a solitudinei şi amor-propriu bizar, dacă i se poate zice, acestui gen de amor. Tânărul care n-a cutezat să ia pe Eva în braţe şi s-a mulţumit cu surogatul, rămâne robul acestui simbolism, ramificat în toate actele existenţei. La cărunteţe, el joacă încă rolul de aspirant.
    Cunoaştem un intelectual, neînsurat până la patruzeci de ani şi care, noaptea, la lumina lunii, recitează în pat Luceafărul şi Din negurile vremii de Eminescu. în prima poezie, o surioară bălană a Ofeliei aşteaptă pe Hiperion să străfulgere undele mării şi să iasă din talazele liniştite, om cu biceps şi musteaţă. Temperamentul şi fiinţa fetei îi plac dascălului nostru flăcău cu atât mai mult cu cât amanta stelară are carnea haotică şi nebuloasă, e rece şi seamănă cu o fecioară din sicriu. E visul lui delicios, de satir inocent, profanator în intelect. Şi nici o femeie, din câte a văzut el, sfios şi pe subt sprâncene, nu e ca stafia blondă a celeilalte poezii. Fostul adolescent are, fără să vrea, două ibovnice selenare şi nu-i mai trebuieşte nevastă. Apoi, folosul estetic al dragostei necorporale, purtată pe ceruri în Carul cel Mare! în lumea abstractă, femeile nu nasc şi totul se petrece eteric şi în sinteză, ca într-un borcan de cristal din laborator. Şi ele nu îmbătrânesc nici atunci când candidatul, ajuns la vârsta de maniac, suge unghii şi nasturi de sidef.
    Toată lumea primeşte tot soiul de scrisori, din care multe anonime. Experienţa te hotărăşte să le dai drumul necitite în lada de gunoi. Anonimatul e preţul pe care şi-l acordă sieşi calitatea. Clientul instruit înlătură dintr-o aruncătură de ochi pălăria prea ieftină din vitrină.
    Cel care pierde vremea, timbre şi material de papetărie şi ţine să nu-şi cheltuiască numele, cu trei, patru silabe
PUBLICISTICĂ
 13
insignifiante, îţi spune de la început: „aruncă-mă la coş“, totuşi nădăjduind că întâi o să-l citeşti. Mii de scrisori zilnice, al căror cost ar putea să întreţie un spital cu cincizeci de paturi, zeci de mii de scrisori mute, în circulaţie împăinjenită, pretutindeni, merg de-a dreptul, din geanta factorilor poştali la calorifere.
    La vegetale, boabele se cojesc de scamă, vânturate cu ciurul. Pruritul maladiv al animalelor flocoase, dă la scărpinatul cu laba pojghii de mătreaţă, iar mâncărimea de aberaţie sexuală a sufletelor zise refulate, scrisori anonime.
1933
             DINCOLO DE VIAŢĂ ŞI MOARTE
    Viaţa fiind pentru omul singur limitată, inteligenţa îl chinuieşte, fără să-i poată da răspunsurile, pe care le aşteaptă de la autoritatea ei. Rupt din existenţă şi separat de ceea ce îi este scump, familia lui, îndeletnicirile lui, bunurile lui sufleteşti şi materiale, omul e ca un călător şi ca un pasager de hotel, care vine şi pleacă. Unde pleacă? Şi vine de undeva? Pleacă undeva sau se isprăveşte pe loc, ca un izvor secat în golul pietrei lui? Socotită cum este şi cum se vede, viaţa îi pare omului fără sens. La ce bună strădania lui, munca lui frumoasă, pierderea lui de gânduri şi fapte, lupta lui, răbdarea, tenacitatea, talentul? Dacă deschizi un moment mormântul, ca o carte, vezi în el murdărie, mocirlă, putregai şi oase, ca pe câmp, unde cad vitele, ca pe drumurile de ţară.
    Scârbit şi zguduit, omul se dă înapoi şi se uită — unde să se uite, dacă nu la cer? - în sus. Cerul e prezenţa celei mai depline frumuseţi: azur, soare, stelele, luna, statornicite în echilibru, matematic. Omul nu vrea să facă parte din ceruri, neînţelegând frumuseţea în continuă stricăciune şi renovare
 14
TUDOR ARGHEZI
a pământului. Cineva, zice el, a orânduit toate acestea şi îşi închipuie pe acest cineva, pe care îl numim Dumnezeu. Tot Dumnezeu apare şi atunci când, botanist şi zoolog, omul îl numeşte Natură - şi tot atât de inexplicabil. Omul trece fără voie de partea lui Dumnezeu şi într-o măsură oarecare el soluţionează problema, căzând în genunchi şi aşteptând...
     Mintea presimte şi nu înţelege.
     Intre minte şi necunocut, între suferinţa sfântă a omului şi pricina muncilor lui sufleteşti şi intelectuale, calcă profetul. Profetul era un om, încercat şi el de sensibilităţile panicii, dar care a găsit soluţia stelelor şi a vieţii, fie din sfiala unui sentiment de sinceritate, care să meargă până la cruzimea corectă faţă de sine, fie din absenţe. Literatorul sau pictorul care nu poate să arunce în foc din zece bucăţi ale lui, nouă şi jumătate, procedează ca profeţii: le dă drumul...
     Profeţii sunt puţini, profeţii cu o carieră. După ei vin fanaticii demni de pomenit pentru muncile lor nestinse, singura valută a unei idei şi concepţii, dar timpul şi spaţiul cunosc invazia şarlatanilor, a ipocriţilor, a mincinoşilor din necesitate, strecurându-se cu mari greutăţi printre dânşii, sincerităţile modeste, în luptă cu ei. Mulţi şarlatani şi mulţi şireţi. Aceştia introduc peste minte, peste inteligenţă, cântarul fragil al noţiunilor noastre, dar singura realitate aproximativă controlabilă şi probată, elementul haotic al credinţei, fără colaborarea sincerităţilor interesatului. Ca să se justifice funcţiunea acestui lucru frumos neacceptat de minte, i s-a dat credinţei pricina unui har, a unui har, real teologiceşte la unii şi nul la cei mai mulţi. De la credinţă înainte reîncepe însă funcţiunea minţii înlăturate şi se construieşte o imensă lume artificială, la îndemâna seminariştilor. Dar amăgirea liniştii omului, care poate lua minciuna în sufletul lui, e todeauna bine primită, face parte din morală şi asigură consacrarea lucrurilor şi instituţiilor existente.
PUBLICISTICĂ
 15
    Vasăzică, discreditezi instituţiile inteligenţei, care presimt un Dumnezeu dacă se poate zice aşa, ştiinţific, implacabil ca o regulă de cifre şi insensibil şi admirabil, ca în algebră, însă vei crede în poruncile viclenilor. De aci s-a născut simţul de proprietate a credinţei impusă agresiv, omul rămânând acelaşi animal brut dinaintea subtilităţilor de sensibilitate.
    E desigur util să se creadă, mai ales pentru vulg.
    Mistificatorii sentimentului celui mai înalt şi mai delicat al omului vin de pe toate potecile, din bisericile vechi şi noi, dar şi din nişte modalităţi de biserică şi de protestantism, aliat cu nuanţe de ştiinţă falsă sau nesubtilă.
    Şi azi, întreprinzătorii circulaţiei sufletelor dematerializate printre oamenii rămaşi să plângă, magii, eroziune, manifestări de ocultism, spiritism, ghicitorii viitorului, au stăpânirea conştiinţelor şi câteodată un savant îşi trădează meschinăria intelectuală, vizitând o cărturăreasă. Căci problema de căpetenie a omului rămâne, orice s-ar întâmpla, neschimbată. Domnişoarele trecute de o vârstă, mai cu seamă la anglo-saxone, au nevoie, în lipsa unei forme de dragoste pământească, de un idol, câteodată viu, în carne şi oase, cum e domnul Krishna-murti, care în multe cazuri e înlocuit cu un căţel. Fără nici o ironie, e tragedia noastră, a oamenilor, să ne oprim la ceva, la un prooroc, la un preot, la o cămătărie, la o baletistă, la un mops. înspăimântătoare situaţie a sufletului, care dorind să stea legat cu lumea, de unde dispare ca o roşcovă uscată, cu copiii, cu părinţii şi prietenii se resemnează când nu-i are, să-i dea de cinci ori pe zi de mâncare unui pudel şi două ore de plimbare pe lângă felinare.
    Omul e miraculos şi grotesc.
    Spiritismul a dat speranţe, rând pe rând, americanilor, englezilor şi chiar francezilor, inteligenţe suculente, mai tangibile decât făgăduielile teologice ale lumii viitoare, interpretate uneori de câte un goril, abil sculat din surcele şi
 16
TUDOR ARGHEZI
paiele unde a fost fătat, fără nici o ascendenţă de filosofie şi maceraţie intelectuală. S-au învârtit mesele, s-au pus în transă indivizii susceptibili de-o adormire de-a-n picioarele şi oamenii şedinţei au crezut că se găsesc faţă către faţă cu dispăruţii lor şi ai istoriei. Crede că a stat de vorbă cu Napoleon, cu Cezar, cu Goethe - şi stupidităţile raportate, ca spuse de asemenea personagii, sunt înfiorătoare. La masa medianică, Victor Hugo, de pildă, a dictat cele mai facile şi mai proaste versuri din cariera lui literară, aproape întocmai ca paracliserii care dau versuri asupra vieţii de dincolo de viaţă, de dincolo de moarte, revelată lor detaliat şi de preferinţă celor mai zevzeci dintre ei.
    Dar secretul vieţii şi al morţii, de o puritate angelică, rămâne intact şi trece dincolo şi de viaţa viitoare. Urme de suflete se găsesc în poezie şi în Biblie, în reveria filosofică, în jocul lor de lumină şi umbră. Va ajunge vreodată omul să desprindă dantela păinjenişului din locul ei şi făcând-o sul să ne-o dea nouă, tuturora, să o depanăm întreagă, sărutându-i firele de mătase?...
1933
                          TEOLOGIE CU FETE
    Citim într-o gazetă o plângere feministă împotriva autorităţii bisericeşti.
    Sinodul s-a opus ca „licenţiatele în teologie" să-şi exploateze valoarea unei diplome, care conferă proprietarilor ei masculi drepturi eclesiastice. Argumentând cu Apostolul Pavel, Sinodul i-a zis femeii în biserică „să tacă", ceea ce pentru o femeie modernă e jignitor. Să tacă, însemnează să tacă din gură,
PUBLICISTICĂ
 17
tocmai într-o epocă de barou şi bară, care înzestrează pe domnişoarele advocate cu o robă suplimentară. Ofensa e plină şi nu cunoaşte înconjurul politeţii. Nici nu te puteai aştepta la mai mult din partea unui Pavel din Tars, care n-a dansat şi nu a fumat niciodată şi a căruia ignoranţă nu bănuia fenomenul feminist. Singurul feminism admis de teologie e feminismul de la Văratic, Agapia, Pasărea şi Ţigăneşti, un feminism străin de licenţă, de drepturile femeii, de stenografie şi de servietă.
     Dar cititorii au aflat în această împrejurare de existenţa „studentelor în teologie". După gazeta din care ne scoatem, nu fără oarecare ilaritate, informaţia, sunt la Facultatea de Teologie — Doamne! — trei sute de studente în teologie.
     Vedeţi că ne aşteaptă şi o terminologie, un feminin la „teolog". Cu „popă", care-i jumătate feminin, se va putea adapta ceva mai bine singularul zicându-se, poate, „o popă". Mai greu ar fi de stabilit un plural. Cum să zicem pe viitor? Academia, care nu e lipsită de reprezintanţi ai clerului, va trebui să considere, rând, pe rând, formele: poapă, preoţoaică, popeaţă, popişteancă şi o serie de similitudini şi analogii de vocabular, fără confuzie cu preoteasa, soţie de preot.
     Dar ce pot căuta fetele la teologie? Căci până una alta, biserica românească, cel puţin în dogme şi canoane, nu e încă protestantă şi creştin-scientistă, ca să aibă nevoie de diaconese şi de vestale, care să tremure îngenuncheate la apropierea Sfântului Duh. Dacă nu ne înşelăm, femeilor li se interzice, şi cu şi fără teologie, chiar intrarea în altar, unde paracliserul are drepturi mai mari la pregătirea cădelniţei preotului celebrator. Să fie o datină barbară, pe care feminismul şi-a pus de gând să o doboare? Ori feminismul, amator de vestonul Marlenei Dietrich, doreşte şi barbă? Religia creştină a consacrat atât de adânc păcatul originar, datorit după principii exclusiv femeii, aliata şarpelui, încât numai o stare de spirit maladivă distinctă şi fără ideal poate să determine o împărtăşire
18
TUDOR ARGHEZI
 cu un bun riguros osândit. Religia, mai mult decât toate instituţiile de „asuprire" a femeii, întemeiază lumea pe bărbat, şi singura femeie primită în misterul ei e Maica Domnului, aleasă de mâna însuşi a Domnului Dumnezeu, bărbat în toată întregimea lui şi în Treimea, împărţită între trei bărbaţi.
    N-ar fi de mirare să descoperim într-o bună zi că, următoare unui film reprezintat acum câtva timp în Bucureşti, o sută de fete se vor înscrie la Şcoala de Cavalerie, ca să iasă ofiţere, fără să fie căsătorite cu ofiţeri.
    întrebarea este, în logica locală toate acţiunile supuse fiind un criteriu local, fără de care sensurile se împrumută şi se strâmbă, cărei competenţe se datoreşte înscrierea într-o disciplină de bărbaţi a unor domnişoare, rămase în urma licenţei fără nici o întrebuinţare? Cum? Autoritatea bisericească nu s-a întrebat ce vor putea deveni nişte copile fără rost, ademenite la o ştiinţă făcută nu pentru ele, de impulsiile mistice ale cine ştie căror cucoane ratate în dragostea căminului sau în literatură şi care s-au hotărât să facă pe englezoaicele în biserica ortodoxă?
    Tendinţa şi actul au aparenţa unei perversiuni, împotriva căreia româncele cu sensul familiei şi mamele mai ales sunt chemate să reacţioneze.
1933
                      OAMENI PRACTICI
    Ar fi de analizat cum au ajuns aşa-numiţii oameni de afaceri să stabilească noţiunea răspândită, că oamenii de idei sunt „nepractici".
    Practicul ar fi caracteristica, după ei, a persoanelor care învârtesc un negoţ, cu sau fără marfă proprie şi de multe ori
PUBLICISTICĂ
 19
fără nici o marfă. Manipularea vieţii şi a dreptului, întovărăşită cu imprimatul litografic, în chenar de simbole, a dat acţiunea transmisibilă şi la purtător şi societatea anonimă, reducând mărfurile la abstract. De multe ori, abstractul echivalează cu neantul pur şi la cei mai buni filosofi.
    La rigoare nici nu e nevoie. Viaţa perfecţionează abstractul. Din numeroasele afaceri instruite de justiţie sau evaporate pe drumul ce duce pentru profesionistul insignifiant al buzunarelor aproapelui, din piaţă şi din gară la Parchet, s-a dovedit că nu e utilă nici instalaţia, de multe ori, a unui biurou cu telefon personal. Atâtul la sută, de obicei mia la sută, se recoltează chiar subt porecla sau literele desindividualizate, dintr-un cifru secret: nici nume nu trebuieşte. Un înger invizibil trece tangent şi sume de sute de milioane se înalţă eterice dincolo de ştiinţă şi de ignoranţă, lăsând mâzgă de cerneală într-un carnet sau registru.
    Omul practic e pe aci pe undeva... Sfială de sine, ruşine de sine, turburare de psichos, nimic! El realizează, indiferent cum şi de unde. Şi, ca şi cum i s-ar fi întâmplat ceva normal, ca tuturor oamenilor căzniţi, între gură şi minte, personagiul necunoscut, însă în carne şi oase printre noi şi desigur bine aşezat în ceea ce priveşte locul de unde instrumentează -într-altfel comisionul şi sperţul nu l-ar putea distinge cu magnificienţa lor — continuă să hârţuiască liniştea cetăţenilor, să-şi vâre nasul în socoteli, să le cenzureze libertatea de a trăi onest şi, dinaintea tobelor şi proceselor, îi pune la zid. Pe aci pe undeva stă omul practic şi împuternicit. Dar pentru că îşi ascunde adresa cu meşteşug, cetăţeanul nu are cum să-l scoată de păr sau de urechi dintr-un imobil de beton. Cetăţeanul îşi face atunci judecata că individul nu e singur, că el se ascunde între mai mulţi, interesaţi să-l păstreze şi să-l păzească şi acuză pe toată lumea retranşată într-o firidă din buget. E locul de unde începe politica şi harababura.
20
TUDOR ARGHEZI
    Un domn se numea cu numele istoric de Tăutu. El avea într-un buzunar, una din cheile de aur care descuie vârtejul: basmul licăririlor, al lustrului şi al oglindirilor. Un sector de contribuabili tremura de nevăzuta prelatură a domnului cu nume frumos, factor în conclavul finanţei. Şi majoritatea funcţionarilor, care nu cunoşteau decât din furnicături de spinare, pe acest model de putere drastică, evocau fiinţa lui administrativă cu teroare. Ce deriziune! Domnului îi lipsea un titlu universitar, ca să-şi merite, şi de drept puternicia. Pentru obţinerea titlului, domnul şi-a luat cu chirie un contribuabil pentru examene, s-a substituit; operând ca numitul Nicolaescu, care înainte de a-şi fi asasinat baba nupţială, s-a prezintat la notariat cu o babă falsă, tocmită să figureze.
    Dacă izbutea, domnul Tăutu era un om practic. Dar poate că avea dreptul într-un guvern vreodată să devie şi un temut, capabil, energic şi muncitor ministru de Finanţe. El ar fi putut prezida, poate, reforme financiare noi şi ar fi avut autoritatea unui trecut de inflexibile vocaţii, ca să introducă în contribuţiile directe ghilotina. Şi, în Parlament ar fi vorbit ţării orgolios din înălţimea unei piramizi de opere ignorate însă considerabil.
    Vom căuta să descifrăm progresiv noţiunea de practic şi de nepractic. Deocamdată, e de precizat că o atitudine surâzătoare, ori de câte ori se monumentalizează cu gravitate unele împrejurări şi personagii, e cea mai politicoasă formă a scepticismului cetăţenesc solicitat de epocă.
1933
               CRONICA EXAMENELOR
   O cronică a examenelor este de actualitate. Anul şcolilor a luat sfârşit şi şcoala primară s-a încheiat cu o festivitate.
PUBLICISTICĂ
21
Comitetul şcolar, părinţii, copii, institutoare şi institutori s-au întâlnit la spectacolul festivităţii. Oameni de clase sociale deosebite se întâlnesc rar, cu toate că trăiesc cu toţii şi muncesc laolaltă în acelaşi timp. Viaţa, ceea ce se numeşte viaţă, fură pe oameni, şi în loc să-i adune, cum s-ar cuveni, pentru o înfrăţită nevoie, chibzuire de care fiecine are nevoie, în sufletul şi în povara lui materială îi risipeşte şi-i uită, şi ca să fie „modernă" ea trebuie să semene mai mult a război decât a prietenie.
    M-am dus Ia o şcoală primară de băieţi depărtată de centru şi situată în dosurile prelungirilor Gării de Nord şi ale Regiei, într-un cartier de locuitori cu deosebire muncitori, muncitori ai muncitorilor care întinează mâinile cinstite, întărind demnitatea. Ca orice sârguitor, am copii şi mi-am ales pentru dânşii şcoala primară care mi s-a părut mie, după intuiţii verificate, cea mai bună. Poate că mai sunt şi altele, cu toate că pedagogia, odată cu drepturile ei de-a fi o cunoştinţă experimentală, vine şi cu oarecari haruri, cu un instinct, care în literatură, de pildă, poartă numele de talent. Dar în calitate de părinte şi, oarecum, de profesionist intelectual, mi se îndreaptă preferinţele către şcoala care surâde, din zidurile, din clasele şi chipurile dascălilor ei. Şcoala nu trebuie să fie o suferinţă pentru nici un copil şi pentru nici un pedagog: când suferă copiii în şcoli, însemnează că profesorii suferă şi ei, inegali, capricioşi, dezorganizaţi morali şi cu gândul la alte lucruri decât la strâmta şi admirabila lor datorie.
    In incomparabila ţară a lui Wilhelm Tell m-am obişnuit cu profesorii îndrăgostiţi de meseria lor, care e întâi o chemare, şi numai la sfârşitul lunii o meserie. Republica Alpilor a găsit pentru tineretul ei naţional, hotărât să se devoteze învăţământului, formulele bune şi exacte, după care toţi tinerii ies buni profesori, la toate gradele învăţământului, şi în acelaşi timp buni camarazi ai copiilor din clasa lor. Compatrioţii noştri, care au studiat în cantoanele, gătite ca nişte bijuterii,
22
TUDOR ARGHEZI
ale celei mai vechi şi mai unitare republici din lume, îşi aduc aminte de prieteniile respectuoase şi indisolubile din universităţi, de pildă, dintre profesori şi studenţi. Studentul e oaspetele profesorului, şcoala continuă la masa familiei, în excursii, la întrunirile de studii, în călătorii.
    Elveţienii nu au ca întâia lor datorie culturală să ţie un discurs, ca să ia ochii auditoriului şi să mute atenţiunea de la lucrurile controlabile şi precise la cele întortocheate şi sterile, trăind în vânt şi în ceaţă o viaţă ce trebuie trăită pe pământ. La maximum de ştiinţă şi de valoare personală, elveţianul, fie că vine de la Geneva, din Berna, din Fribourg sau din Tessin, e simplu, binevoitor şi camaraderesc. In masa lui naţională mai înaintat decât alte popoare, care licăresc pe dinafară — Elveţia nu are nici un analfabet - elveţianul e urzit profund cu frumuseţi şi rezistenţe interne, ca un covor strâns în iţele lui pentru o durată vecină cu a pietrei pe care locuieşte şi pe care o transformă încet şi o supune.
    în Şcoala elveţiană nu se pomenesc dascăli discutabili şi elevi repetenţi. Cea mai tristă ruşine a unei cariere de profesor, când acest lucru s-ar putea întâmpla, ar fi un şcolar repetent. Opinia publică a republicii nu trage la răspundere natura, care dă naştere la inteligenţe inegale şi la proşti întregi, ci pe profesorul, îndatorat să-şi facă ştiinţele abile şi să le puie la îndemâna minţilor slabe, cu precădere. Doctrina Republicii este cea bună, căci omul născut cu însuşiri constituie o garanţie sigură pentru nivelul organizat al societăţii, care nu are cum să întrebuinţeze pe ceilalţi, dacă învăţământul nu substituie însuşirilor absente noţiuni didactice utilizate. Elveţia are şi şcoli speciale pentru cei definitiv proşti dintre proşti, pentru întârziaţii naturii. Grecii vechi aruncau cretinii valvârtej cu sluţii, în prăpastia mormântului trist al impersonalităţii: grecii păgâni concepeau viaţa atletic. Poetul şi filosoful nu învăţau încă boxul, care-i o invenţie viguroasă inestetică a lumilor nordice reci, însă aruncau cu discul, luptau şi alergau.
PUBLICISTICĂ
 23
Elveţienii sunt creştini, poate că poporul cel mai creştin din Europa, pasionat şi azi de problemele republicii cereşti. Creştinul de gândire şi de texte, al creştinismului protestant, debarasat de pompă şi ritual, nu refuză nimănuia dreptul la viaţă, nu-şi permite nici teoretic să-l tăgăduiască, şi respectă, în insuficienţa unei minţi şi în invaliditatea fizică, sensul creştin.
    Cultura Elveţiei e întemeiată pe şcoala primară şi medie, o continuare primară a învăţământului; şi e o cultură practică serioasă. Pe lângă cele trei limbi federale obligatorii ale cetăţeanului, franceza, germana şi italiana, orice om vorbeşte curent engleza, a patra limbă, şi citeşte în patru limbi. Toate ştiinţele care în liceu se învaţă disparat sunt acordate profesional cu meşteşugul fiecăruia. Apoi, meseriaşului matur i se rezervă un loc de auditor în universităţi şi un scaun în Aula, unde cel puţin douăzeci şi cinci de conferinţe din toate domeniile se fac anual de către celebrităţile internaţionale, invitate, cu onorarii plătite, de către canton. Iar la Arta socială unde concertează virtuozităţile şi compozitorii din toată lumea, ei participă pe un preţ de intrare de douăzeci şi cinci de centime.
    Tot şcoala primară a dus pe lucrători, manuali sau intelectuali, indiferent, manualul fiind în toate cazurile un intelectual, la bibliotecă şi carte. Dacă din nici o casă elveţiană săracă nu lipsesc camera de baie, dulapul de haine şi dulapul cu încălţăminte, în odaia principală a gospodăriei se găseşte todeauna dulapul cel mare, cu cărţi... Iar noutăţile literare şi ştiinţifice imediate, pe care cetăţeanul nu are vreme bănească să le cumpere, sunt aduse dimineaţa de gospodina lui, care, trecând în piaţă, ia în coş, lângă verze, praz şi salată, câte două, trei volume de la Biblioteca Municipală a cartierului. Erau până la război şase asemenea biblioteci municipale numai în oraşul Geneva, furnizate zilnic cu toate cărţile apărute, de către comună — biblioteci vaste, întreţinute de un personal numeros. Preţul de abonament lunar, la oricâte cărţi împrumutate acasă în treizeci de zile, era de un franc şi cincizeci: cinci parale pe
 24
TUDOR ARGHEZI
zi, de familie abonată. Cărţile se restituiesc în starea nouă, în care au fost împrumutate, şi nimeni nu are orgoliul să-şi puie semnătura personală lângă numele autorului, nici să adaoge la ilustraţiile volumului desenurile lui proprii sau să le rupă din cărţi pentru uzul artistic particular.
    Şcoala primară din cartierul Grand, la sărbătoarea căreia am luat parte cu copiii, e şcoala comunală de băieţi cu nr. 27. Aş da mai multe amănunte, dacă nu mi-ar fi teamă că meritul jigneşte cu deosebire susceptibilităţile didactice. Directorul şcolii, un profesor tânăr, cu titluri care îl destinase învăţământului superior, ţine să rămâie dascăl de copii. Soţia lui, care şi-a dat, în ultimele săptămâni, ultimele probe universitare, obţinând cele mai mari calificări, îl secondează amănunţit şi energic. Trei alte tinere doamne profesoare, două - soţii de ofiţeri şi una - soţie de inginer, colaborează la surâsul didactic al şcolii. Două din profesoare, românce, moldovence, dau graiului de predare acel accent sufletesc, care face din limba românească a Moldovei o vorbire delicată şi dulce. Sală ticsită şi onorată cu prezenţa domnului primar de Verde. O expoziţie a desemn ului, a imaginaţiei şi a răbdării şcolii colorează solemnitatea, alături de un muzeu, improvizat cu dragoste, interes şi pricepere pentru demonstrarea celor cinci, şase ştiinţe, tangente pe inteligenţa elevilor. Un profesor conduce corul de copii. Un alt profesor conduce spectacolul teatral, jucat cu patru personagii. Echipa lucrătorilor, compusă din şapte, opt meseriaşi mici, în costum de muncă, face onoare unei intenţii de verificare lirică teatrală. In general, lipseşte, lucru curios, un repertoriu de artă teatrală pentru şcolari şi din care profesorii să-şi aleagă: vom căuta să contribuim cu toţii, profesioniştii manuscrisului, la împlinirea acestei grave lacune.
    Dar sărbătoarea s-a dramatizat cu sentimentul premiilor de fine de an. M-am aşteptat ca premiile, desfiinţate mi se pare de Haret, să nu reapară în munca şcolară. Vanitatea poate să înceapă să funcţioneze încă din grădina de copii - un
PUBLICISTICĂ
 25
sentiment de care nu are nevoie şcoala, nici viaţa. Credeam că nimeni nu mai e întâiul, al doilea şi al treilea într-o clasă.
    Premianţii au fost, se înţelege, măguliţi. Dar în spatele scaunului pe care stam, impresionat de tactul gingaş al directorului şi de fanatica lui bunăvoinţă, erau trei rânduri de copii, cei mai mulţi fără premii. Am simţit crisparea lor, la strigări. Era o suferinţă, care iarăşi nu e nevoie să o cunoască, prea devreme, copiii: suferinţă la premiu şi suferinţă la lipsă de premiu. După câteva zguduiri mi-am întors capul şi m-am uitat la copiii din spatele meu. Erau palizi, enervaţi şi se ţineau cu greutate în picioare, răzimaţi unul de altul...
    După terminarea solemnităţii, copiii au părăsit şcoala cu ochii în pământ. Am găsit unul plângând, concentrat, într-un ungher de la intrare. Bieţii copii! şcoala nu trebuie să-i facă să-şi piardă lacrimile, de care vor avea nevoie în masacrul sufletesc şi în melancoliile de mai târziu. îi lipsea o bucăţică dintr-un punct, ca să aibă media nouă şi cincisprezece, cu care fuseseră premiaţi alţi trei colegi, de vârsta lui. Şi am căutat să-l consolez în deşert.
    Dacă aş fi ştiut, făceam o coroană de buxus acasă şi-l încoronam în poarta şcolii în numele vrăbiilor, al rândunelelor şi al mierlelor din grădină.
1933
                        PÂTE DE FOIE GRAS
    Chestiunea e todeauna actuală — şi provoacă două opinii opuse. Avuţia şi sărăcia. Producţia artistică e mai valoroasă în mizerie sau în belşug? Oamenii bogaţi, care pot contribui la viaţa mai bună a unui artist - pictor, muzicant, scriitor - şi nu o fac, sunt reţinuţi de un sentiment. Principiul lor facilitează în largă măsură producţia de calitate, refuzând să sprijine direct sau indirect, sănătatea şi răgazul moral al
 26
TUDOR ARGHEZI
artistului. Se tem atât de mult să nu facă un rău serviciu culturii generale, limbii şi pinacotecii, încât îi lasă să moară de foame, pândind însă cu mare grijă culturală momentul decesului, când apar printre cei dintâi subscriitori la un monument. Aşteaptă el, artistul, o viaţă întreagă o pâine, dar acum nu i se mai dă nici un cartof, ci de-a dreptul un cozonac şi de bronz de-a dreptul, ca să ţie cât lumea cealaltă.
    Nu numai atât. Artistul e urmărit, ca nu cumva să capete de undeva o putinţă de a trăi decent, adică neconform. Singura formă în care şi-ar putea împăca şi arta şi gura, există negreşit: de valet - dar un artist e un individ stupid. El îşi închipuie că are drepturi la viaţă, egale cu ale stăpânului mai prost decât el şi care ar consimţi să-i ofere un salariu şi un loc lângă scuipătoare.
    Sunt încă vreo câţiva oameni în ţară care au alte vederi culturale condamnabile şi, cu discreţie, ei pun deoparte din veniturile lor, ceva pentru artiştii preferaţi. Ei profesează opinia curioasă că artistul trebuie sprijinit pentru onoarea şi viaţa artelor şi pentru obrazul epocii. Se pare că ei admit principiul eronat că artistul are mare trebuinţă de o existenţă civilizată şi de un confort moral care se presupune că a însoţit viaţa multor mari artişti plastici, compozitori şi literaţi, în vremea împăraţilor, a Papilor, şi a Prinţilor, rămaşi împreună legaţi de istoria geniului şi intelectului. Numai că numărul excepţionalilor prieteni reali ai artiştilor e foarte mic în proporţie cu marele număr de oameni avuţi, ale căror averi slujesc la beatitudinea personală, absentă din marea activitate, înainte de orice intelectuală. Tinereţea lor se trece în localurile cu domnişoare, şi maturitatea în căutarea pastilelor celor mai garantate pentru o răscolire de juventuţi fără atac subit al cordului slăbit.
    Poetul - tot artistul e poet, ca şi tot omul de creaţie, indiferent de material — nu are drept la tratament social, la camaraderie şi cu atât mai mult la milă; personalitatea lui e în afară de condiţiile minore ale traiului comun, bun pentru
PUBLICISTICĂ
27
mediocri. El e breaz şi picat din cer. Să respectăm cu îndârjire unanimă legile care l-au determinat singuratec şi singular. Nu-1 atingeţi. Se supără şi nu e bine să supărăm legile şi sintezele. Asta aparţine lucrului mai presus de înţeles.
     E fericita concepţie a oamenilor de gust rafinat. Ficatul de gâscă cel mai suculent se obţine din hipertrofia lui prin îngrăşare. Inversul e pentru poeţi.
1933
                         GOLUL MIC
    Din când în când se face un gol în ogradă. Şi un gol în lume.
    La inventariul ochiului şi al mângâierii lipseşte o floare, care a murit. Rozele mor, ca oamenii înveliţi cu catifelinele lor capsule. Câinele negru, balaurul caricatural şi cumplit al gospodăriei, dispăruse patru zile, dar s-a întors târând un lanţ de taur, lung, după el, în care puterile lui, îngenuncheate hinghereşte, fuseseră stăpânite. Blând cu copiii şi sentimental, ca toţi uriaşii, monstrul nostru, care porunceşte infernului nopţii şi-l clatină cu vocea, caută de atunci, în vânt şi ecouri, adversarul. Adversarul lui umilitor şi, de-acum înainte, de moarte, e omul care l-a furat cu jbilţul şi l-a vândut unui gospodar de porci şi văcărie. Când mirosul lui precis şi documentar îl va descoperi, tâlharul ipocrit, în complicitate cu subtunităţile trădătoare de undiţă ale sârmei încovoiate, va fi atacat la înghiţitoare, prăvălit şi masacrat. Ochii lui, ridiculi în blana leonină a capului de fiară, fulgeră din gămălii o flacără verde vastă. Câinele e neîmpăcat. Stă o secundă cu laba pe ciolan şi bea cu nasul, pentru o descifrare de sinteză, văzduhul vânăt circular din orizont. Măselele lui zdrobesc scheletul fosil, de monument, al fostului rasol, cu o simplicitate anodină.
 28
TUDOR ARGHEZI
    Sălbăteciunile docile graiului şi aliate cu instinctul intact sunt armele de aristocraţie istorică ale căsniciei. Blazon orgolios: patru câini flocoşi, optzeci de măsele, o bufniţă pe acoperiş, iar mai sus - o stea.
    Când golul rămâne gol, el răspunde în suflet, adânc.
    Cotoşmanii plecaţi în peţit s-au întors din lungi călătorii de nuntă, reduşi la dimensiunea transparenţei, bolnavi de epoca lascivă, ca să doarmă o lună de zile într-o bătaie de soare. Ultima mâţă din seminţia bărbătească era albă, plăpândă şi cocoşată... Am adoptat-o într-o seară de milostenie, când s-a ivit în grădină, ca un păianjen cu păr, lovindu-se cu botul de picioarele mesei şi căutând pe de lături. Doi ani de zile am ferit-o de strivirea cu talpa şi uşa, de banditismul găinilor gata să puie ciocul pe friptură şi să fugă. Ca să ne dea în schimb gingăşiile ei stângace, mâţa ne-a însoţit, pas cu pas, fără să ne vadă, după auz, pe poteci, două veri întregi, ca o gospodină interesată la crăparea bobocilor şi la plivit. Ştiind-o prin ştiinţele lor particulare neputincioasă şi făcând deosebire între pisicile străine şi ale „noastre", câinii i-au respectat fiinţa mută invalidă, şi cel mai înfricoşat din ei a culcat-o câteodată, părinteşte şi iconografic, cu capul pe laba lui de fier.
    Pisoiul orb a pierit... L-am zărit îndreptându-se pe înserate, pe margini de jgheaburi şi de umbră, către luceafăr. Dintr-o dragoste a mai căpătat un beteşug nelecuit: râia părechii care l-a răsfăţat - o mâţă roşie pribeagă, leproasă până la umeri. El a iubit-o şi s-a împărtăşit cu suferinţa ei, bărbăteşte, slăbănog în toate mădularele lui, şi mistic.
    Tăcerile gânditoare se înmulţesc la masă, pe ploaie şi vânt, întrerupte:
    - Eşti bună să-mi pui puţin sifon?...
    - Nu vrei să-mi dai o linguriţă?...
    S-a mai făcut un gol. Şi câte un gol rămâne neîmplinit...
1933
PUBLICISTICĂ
29
                      O MANIFESTARE...
    Poate că dacă statul interpretat fără prezumţii ar proceda ca o autoritate tehnică şi ar publica un concurs pentru cel mai bun proiect de asanare financiară şi economică, i s-ar întâmpla ca Loteriei de stat să n-aibă decât greutatea alegerii, a celei mai perfecte dintr-o sumedenie de propuneri excelente. O comisiune onestă care ar avea în împrejurare sensul, pierdut prin multiplicarea comisiunilor inutile, al unui juriu răspunzător, ar ajunge ca la Loterie, la concluzia plăcut şi optimist surprinzătoare, că numărul inteligenţelor creatoare e vast şi că sunt în păturile publicului meşteri mai buni decât cei consacraţi printr-o mărginire de monopoluri.
    Pentru că mi s-a făcut onoarea să fiu chemat să particip la chibzuinţă comisiunii care s-a exprimat cu unanimitate, în fiecare din cele o sută douăzeci de cazuri examinate pot să documenteze experimental valoarea unui asemenea efort.
    Publicarea concursului s-a făcut o singură dată şi numai în două săptămâni biuroul de recepţie a fost aglomerat de proiecte. Loteria de stat nu avea nevoie în primul rând propriu-zis de afişe, ci de proiecte de emblemă. Ii lipsea o marcă, o marcă de fabrică, un semn deosebit pentru imprimatele ei şi pe care, de pildă, celelalte regii autonome cum se numesc instrumentele de lucru şi de profit create, pentru ventilarea şi mişcarea averilor publice îmbâcsite şi stagnante, Tutunul, Pădurea, Electricitatea, Apa etc., nu o au încă nici ele.
    Concurenţii n-au înţeles cu toţii sau obiectul concursului sau semnificarea acestui obiect, căci pe lângă peste douăzeci de embleme, ei au trimis la concurs o cantitate pe cât de mare pe atât de demonstrativă de afişe de publicitate. Comisiunea s-a găsit, fără să se aştepte, dinaintea unei manifestări artistice, cu atât mai impresionantă cu cât colaborau la ea, în majoritate, nume necunoscute curent în pictură. Intr-adevăr, prestigiul personal secret sau orgoliul au refuzat participarea la un examen
 30
TUDOR ARGHEZI
a celor mai mulţi consacraţi. Cu consacraţii ăştia situaţia e tot atât de dificilă şi de gingaşă în artă ca şi în politica de partid: ei sunt prin definiţie eminenţi şi mai presus de judecată. O cât de slabă îndoială, măcar stilistică, îi ofensează şi un concurs între mai mulţi şi între toţi, pe temeiul negreşit al puţinei rectitudini şi priceperi dovedite de numeroase jurii, are sensul unei ezitări în ceea ce priveşte comanda directă. Nu se aşteaptă, probabil, decât reabilitarea juriilor, care au dat greşuri memorabile la expoziţiile de pictură şi la preferinţele acordate monumentelor de piatră şi bronz, destinate să înfrumuseţeze sau să dezoleze zeci şi sute de ani o piaţă publică sau un scuar. Cu mai multă încredere în onestitatea şi competenţa - două cuvinte care înseamnă aproape acelaşi lucru - a comisiunilor, însuşi amorul-propriu nervos şi cârcotaş poate să cadă la învoială.
    Primul concurent aplaudat e un... advocat, din contenciosul Băncii Naţionale. Emblema lui are puritatea severă şi hieratică a Minervei, separată de clasicismul imorta-lităţii şi trecută pe materialul provizoriu al hârtiei, de intuiţiile unui condei de artist actual. Autorul nu avea nici un nume în viaţa artistică,
    Al doilea, socotit pe rând, e un sas din Braşov, cu nici un nume pe piaţă, iar al treilea, autor al unui proiect categoric expresiv, bizar şi de înălţime, e iarăşi, un artist necunoscut, un evreu. Nu e inutil să se cunoască nici naţionalitatea pentru dovedirea cinstei intelectuale a juriului şi fixarea încrederii concurenţilor actuali şi viitori.
    O anecdotă, termină această efemeridă de o zi, raportată de pictorul Jean Steriadi, membru într-o comisiune artistică a Băncii Naţionale. Având nevoie de un proiect de bancnotă, Banca Naţională a publicat un concurs şi s-au prezentat mai mulţi specialişti, din care unul a pus, relativ la onorariu, cu toată gravitatea, o condiţiune de tiraj. Dreptul unei redevenţe asupra fiecărui exemplar tipărit.
1933
PUBLICISTICĂ
31
                        PANSAMENTUL
    în vagonul de tramvai foarte populat, apare un copil, urmat de o doamnă, care-1 cârmeşte din spate. Neobişnuit de atenţi, politicoşii pasageri le fac drum cu greutate. Mai mult, două persoane, sculându-se de pe o bancă, poftesc pe noii-sosiţi să şadă jos. Toate capetele s-au întors.
    Spectacolul e într-adevăr impresionant şi suferinţa evidentă. Capul copilului, bandajat jur-împrejur, prezintă în vastele lui proporţii dovada unui accident grav sau a unor erupţii monumentale. Umflăturile craniului poate că aparţin unui gen de bube rele, ca o conopidă sau ca un bojoc, văzute în dicţionarele de medicină la librărie. Din creştet şi laturi iese, ca un corn lateral, bont şi rotund, un cucui enorm. Bietul copil! Atârnat de curele în echilibru, publicul e mişcat şi comentariile cu jumătate de voce vor să deschidă cu bunăvoinţă gura mamei de lângă copil, strânsă de supărare. Diagnosticul e şovăitor, şi o doamnă mai informată despre bolile osului cu păr, precizează: „ganglion".
    Se poate şi altceva. Cineva i-ar fi putut sparge copilului capul: forma crestei de subt bandaj ar putea să indice chiar prezenţa toporului în pansament: o toporişcă. E de mirare că victima supravieţuieşte asasinatului încercat asupra fiinţei lui nevinovate. Nefericitul copil înfăşurat în cârpe până subt nas, pe subt bărbie, peste urechi, e mascat complet. Durerile şi le rabdă cuminte; abia dacă oftează. I-a mai rămas un ochi neacoperit de întocmirile păturilor de pansament, vioi şi neastâmpărat. Ce vrei, mânca-l-ar mama, e copil! Mişcările grumazului, pe care se cumpăneşte volumul căpăţânii lui de scafandru, sunt libere, din fericire. Ca o dihanie de bumbac, născută cu un singur ochi, băieţaşul pare caricatura unui înger nebulos.
    Stupoare. Mama s-a aşezat pe bancă ostentativ, interzicând copilului să ia loc lângă ea.
32
TUDOR ARGHEZI
    -     Dumneata ai să stai în picioare! se răsteşte mama, fulgerându-1 cu o căutătură duşmănoasă...
    E prea mult. Publicul e hotărât să intervie: mama denaturată din gazete. Exemplarul e autentic şi trebuie văzut de aproape. O doamnă care stă în picioare semnifică pasagerilor revoltaţi, cu o uitătură, că se însărcinează să puie ea întrebările de rigoare, suspendate în conştiinţa vagonului.
    -     Sunteţi mama băieţaşului, nu este aşa? întreabă doamna, cu tonul satisfăcător al anchetei.
    începutul e bine. Dar mama denaturată nici nu se uită de unde vine întrebarea, nici nu vrea să o audă. Dimpotrivă, canalia dă un ghiont îndesat în spinarea copilului, luat subt scutul vagonului. Lovitura ghiontului în văzul tuturora şi pe care băiatul o suferă resemnat, scoate publicul din fire. Ce trebuie să mănânce, nenorocitul, acasă, unde nu vede nimeni, dacă nici în public bestia nu se poate stăpâni...
    -     Pompier, hai?... mormăie bruta, în sfârşit. Şi mai dă un ghiont.
    Atunci, doamna care a pus prima întrebare, mai precizează una, şi scrâşnetul ei seamănă cu zgomotul mut al unui revolver ce se încarcă.
    - îl duceţi la doctor?
    -     Nu ştiu dacă trebuie să-l duc la doctor sau la tinichigiu, răspunde denaturata.
    Răspunsul e o sfidare care trece prin vagonul aţâţat şi-l clatină.
    -     Ce vorbă e asta? întreabă doamna cu întrebările. îţi mai vine să glumeşti după ce ai adus pe acest nenorocit copil în halul în care se află?
    Cuvintele „nenorocit copil" au răspuns sentimentului unanim şi au efectul melodramatic necesar. Singurul care nu participă la emoţia generală este copilul, al cărui ochi din cârpe se uită cu placiditate în sus. Deodată mama înţelege că dato-reşte publicului, pregătit să o linşeze, explicaţii, şi sentimentului
PUBLICISTICĂ
 33
penibil al mulţimii îi succedă o ilaritate binevenită, care a ţinut pentru fiecare pasager până la destinaţie.
    Băieţaşul s-a jucat de-a pompierii şi, pentru că nu avea o cască mai potrivită la îndemână, şi-a pus în cap o oală de noapte, şi oala nu a mai putut să iasă. A tras toată lumea din gospodărie, şi de oală şi de copil. Câtă vreme stă totul pe loc, copilul nu simte nimic; durerile încep atunci când familia vrea să separe obiectul de subiect. Operaţia neputând să izbutească la domiciliu, mama a pornit în căutarea unui meşter problematic, şi pentru că ar fi fost ridicul şi grotesc să-şi ia copilul de mână într-o ţinută senzaţională, mama i-a înfăşurat oala cu cap cu tot, într-un bandaj de mare invalid.
    Povestea de mai sus are un singur merit, că e adevărată.
1933
                   CARTE ŞI CULTURĂ
   „Cine adună învăţătură, amărăciune adună." Vorba e a cărturarului Miron Costin. Pe vremea lui cartea era numai învăţătură şi după o altă vorbă, latinească, era şi artă. Cartea nu a devenit un divertisment, care poate să fie lipsit şi de artă şi de învăţătură, decât mai târziu. Costin nu cunoştea cartea cu care pleci la drum în geamantan, lectura zisă uşoară, potrivită cu călătoria şi fără bătaie de cap. Costin cerea cărţilor puţine, din timpuri, ceea ce mai cere astăzi numai o elită de la carte. îi ceri cărţii amărăciune şi atunci când nu ceri ştiinţă de la ea, căci amărăciunea vine orişicum, şi amărăciunea cărţii este, dintre amărăciuni, cea mai dulce.
   Amărăciunea şi a învăţăturii şi a cărţii vine de acolo că nici una din ele nu dezleagă panglicile cu căpătâiele în lumină şi cu nodul lor strâns în întuneric. Erau pe vremea lui Costin destui oameni fericiţi, mult mai numeroşi decât în zilele
34
TUDOR ARGHEZI
noastre, cărora nici cartea, nici învăţătura nu le aduceau amărăciune, sau pentru că nu ştiau să citească sau pentru că gândirea nu trecea dincolo de tâlcuirea oficială a cărţilor, în mare parte sfinte. După vorba lui, pe care a lăsat-o scrisă frumos, Miron Costin se vădeşte a fi aparţinut mai puţin epocii lui şi mai mult epocilor mai apropiate de noi, înrudit cu o sensibilitate de mare cultură şi de mare delicateţe - izvoare, dacă putem utiliza un cuvânt antipatic însă clasificator, ale stilului de cugetare modern.
    Esenţialmente, cartea n-a făcut progrese mari, de la Miron Costin încoace, dar nici de la data când o carte era un manuscris, reprodus în câteva exemplare copiate cu pana infidelă sau talentată a unui scrib. Unele învăţături şi cele mai multe şi-au întins câmpul de cercetare, şi-au precizat limitele şi scopul, altele sunt noi şi cu totul necunoscute timpului în care învăţătura dădea numai amărăciune. Dar şi Ferdinand Brunetiere, catolicul şi contemporan cu noi, până mai deunăzi, are o vorbă semnificativă: „Pe măsură cu ştiinţa noastră sporeşte ignoranţa noastră". Tehniceşte şi din punctul de vedere artistic, cartea, după născocirea literelor mişcătoare şi utilizând materialele fine ale tiparului şi legătorului, a atins o dezvoltare nebănuită de copistul, aplecat cu pana lui crestată şi înmuiată în apă de funingine, pe o bucată de pergament. Gutenberg a dat putinţa reproducerii în zeci, în sute, în mii şi zeci de mii de exemplare fără greş, a unui text; ceea ce face că astăzi bijuteria cărţii se răspândeşte pretutindeni. Carte lângă carte, în rafturi, şi vrafurile de rafturi constituiesc în casă o comoară şi o frumuseţe.
    Cartea de azi pune în acţiune o cantitate nouă de forţe şi ţine în activitate milioane de oameni instruiţi în gradul tehnicităţii lor. Singură transformarea unui manuscris şi întocmirea unei cărţi dau naştere unei serii de industrii, pe care cititorul, plătind trei lei o gazetă, e departe să şi le reprezinte: metalurgie, fabrici de maşini, de hârtie, de cerneală, turnătorii
PUBLICISTICĂ
 35
de plumb, fotogravură - şi unei munci intelectuale şi artistice de redactare. Dar cartea şi ziarul sunt numai mijloacele de transport ale ideilor şi metodelor de lucru variate, de la autor la cititor, din laborator la şcoală, din şcoală în lumea toată -şi în acelaşi timp mijloacele de conservare, din generaţie în generaţie ale noţiunilor, experimentelor şi sugestiilor din ce în ce mai amplificate.
     La vechile industrii şi munci, perfecţionate prin maşinismul care face obiectul vast al mecanicii, s-au adăogat ştiinţele recente şi aplicările lor practice, fără care ştiinţa pură e o curiozitate de bibliotecă şi muzeu. Dar şi bacteorologia şi electricitatea şi chirurgia şi materiile colorante şi parfumele sintetice şi motorul, lansat pe pământ şi în văzduh, şi radiofonia, care ne permite să vorbim cu sute de mii de oameni, pe întinderi de milioane de kilometri pătraţi de continent — n-au clătinat simţitor amărăciunea lui Miron Costin... Lumea vieţuieşte mai confortabil, sănătatea e relativ mai asigurată. în tratamentul medical a intrat asepsia, care garantează până la un punct operaţia unui bolnav şi naşterea unui prunc: ca să fie satisfăcută sugestia de higienă; căci în natura incultă, atât la om cât şi la dobitoace, evenimentul se petrece fără agenţi antiseptici. învăţătura şi cartea - cultura -au folosit practic ca să se poată hrăni şi civiliza un mare număr de oameni şi ca să se nască şi să dureze mulţi. în schimb, tuberculoza şi bolile de nutriţie care ucid zilnic omenirea sunt maladii de civilizaţie şi războiul cel mai mare din toată istoria a fost un produs de civilizaţie. Cartea, pe care o iubim, a înlesnit circulaţia ideilor şi difuzarea lor, din câteva minţi critice şi ştiinţifice în milioane de capete, mai bune sau mai puţin bune pentru germinare. Democratizarea statelor, care-i un ideal de cultură, a grămădit populaţiile în centre, le-a depărtat de pământ, le-a masat în uzină, a provocat un proletariat şi aceasta făcându-şi o doctrină, a dat asalt cetăţii şi a cucerit-o.
36
TUDOR ARGHEZI
    Făcând cinstita socoteală a vremurilor de sute de veacuri fără carte şi a unei epoci scurte de cultură, amărăciunea lui Miron Costin sporeşte amărăciunea sufletului primind un exponent din partea trupului pe care îl târăşte...
    Nu trebuie să cerem vieţii mai mult decât poate să dea, cum se bizuie oamenii rău orientaţi, însă nici cărţii. în trecut, clasele conducătoare credeau că o formulă de fericire obştească o dă ignoranţa: fără să primim formula pe de-a-ntregul nu putem nici tăgădui completamente ceea ce această formulă pretinde că ar conţine. Concepţia ignoranţei sistematice a dus la analfabetism: nu acest rezultat ar fî consecinţa normală a concepţiei. Dacă ar fi posibilă limitarea cunoştinţelor, omul ideal ar fi omul mulţumit, ar fi omul regelui Henri IV de Bourbon; omul care ar putea să mănânce ciorbă de găină o dată pe săptămână, duminica. Se înţelege că un cetăţean care mănâncă pui, poate în toate zilele săptămânii să mănânce bine. Acest fericit om cumsecade nu este obligat să fie retor - legile pot să fie făcute şi fără luminatul lui concurs şi regatul nu se va simţi mai rău; este de ajuns să ştie să facă o socoteală, ca să nu fie înşelat la grăunţe, şi să ştie citi un almanah şi chiar, dacă preferaţi, un ziar. De la Henri de Bourbon, care s-a suit pe tronul francez în 1589, sunt până azi exact trei sute patruzeci şi patru de ani... In aceste patru veacuri, nici neînsemnatul ideal al regelui, o ciorbă de găină duminicală, nu a putut să fie atins — şi în patru veacuri nu se poate spune că lumea a stat pe loc şi că n-a realizat progrese culturale imense.
    Astăzi, cerem cărţii fericirea pe care nu i-a putut-o procura omului ignoranţa. Fericirea, pe un plan situat mai sus decât satisfacţia instinctului de dominaţie şi vanitate personală, este de sensul amărăciunii lui Miron Costin, însă această amărăciune este salutară. Pe celălalt plan, pe planul de jos, cartea, şcoala, a dat, într-o epocă de împingere forţată către universităţi, rezultatul cunoscut subt denumirea de proletariat intelectual. Cartea românească are aici o imputare de făcut
PUBLICISTICĂ
 37
absolvenţilor, diplomaţilor şi intelectualilor ieşiţi din şcoli: că nu citesc, că nu le place, cum probabil nu le-a plăcut nici în şcoală, parcursă în vederea unei căpătuiri departe de brazdă şi de sănătatea pământului.
     Ce este cartea? Definiţia ei greşeşte dacă spune numai ce a spus săteanul jinduit după ea, că: „Ai carte, ai parte". Nu. Cartea nu trebuie să implice parte, neapărat. Parte, da, atunci când cartea e clădită pe individualitate, dar parte pentru carte şi carte pentru parte acest negoţ nu slujeşte nici omul nici cartea.
     în aproape o sută de ani de şcoală independentă românească şi în ultimii cincizeci de ani de carte sistematizată, pedagogii noştri au administrat toate ştiinţele şi disciplinele, inspiraţi aproape exclusiv de la dictonul carte cu parte. Credem că în interesul şi al copilului cultivabil şi al cărţii începe să vie ceasul unei despărţiri: cartea şi profesiunea. Că o mare parte de profesiuni sunt cărturăreşti, este înţeles de la sine, dar raportate la populaţie, la naţiune, ele reprezintă o fracţiune utilă, indispensabilă, însă neglijabilă. Temelia ţării este omul care rareori va fi medic, advocat, profesor, inginer, arhitect, artist plastic sau romancier; dar care se doreşte funcţionar, măcar servitor de biurou. Majoritatea oamenilor care slugăresc în Bucureşti la autorităţi, şi-au lăsat vetrele, câmpul şi grădinile: între ei şi carte nu e nici o coincidenţă: cu atât mai rău. Dar dascălului îi rămâne în şcoala primară şi în liceu, şi chiar în universitate, un curs introductiv încă nefăcut şi care va trebui făcut. Dascălul va trebui să lămurească pe elevul lui că şcoala nu-i dă nici un drept, pe care nu va putea să şi-l instituie singur prin valoare personală. Certificatul, diploma şi chiar licenţa vor putea face un bun cetăţean viitor, informat şi nesurprins de conţinutul unui text, dar nu vor echivala decât prin coincidenţe cu dreptul la existenţă, învăţătura, care lui Miron Costin îi aducea amărăciune, e
38
TUDOR ARGHEZI
pentru sufletescul omului şi mai puţin pentru asigurarea unui salariu.
     Cu stricta limitare a individului la valoarea personală, se poate întreprinde un gen de şcoală practică, paralelă cu o profesiune manuală, agricultură, grădinărie, mecanică, toate meseriile. Ucenicul ar căpăta noţiunile ştiinţifice, bine stăpânite, în concordanţă cu meşteşugul lui, şi pe deasupra noţiunile artistice generale, plus o limbă, două străine. Când acest învăţăcel va obţine odată cu cărţulia de meşter o diplomă de şcoală bună, el va fi şi un bun meşteşugar şi un cetăţean demn şi un intelectual, de care cărţile au nevoie, ca să fie citite,. Mai trebuie să recunoaştem că şcolii secundare îi lipsesc câteva cursuri, care odată cu un număr de bacalaureaţi, să poată da şi un număr egal, de pildă, de conducători de automobile, cunoscători profunzi ai mecanicii speciale; de buni agenţi sanitari, de ajutori de medici, de ingineri, de arhitecţi, de chimişti - situaţii ocupate actualmente de analfabeţi şi de slugi. I-ar sta rău unui intelectual să fie tipograf, legător de cărţi, librar, electrician, instalator?... Zeci de mii de situaţii independente şi lucrative aşteaptă pe un tineret, amăgit de funcţia de stat şi fermecat de perspectiva salariului fix şi a impersonalităţii.
     Cartea de literatură are un rost înţeles de foarte puţini. Cititorii noştri şi ai crizei de carte, cum se cheamă indiferenţa intelectualizării pentru bibliotecă, sunt absenţi şi din librăria noastră. Funcţionarii nu dau cititori: grosul cititorilor noştri se recrutează din meseriile libere şi din personalul comercial, viu şi luptător în profesiune. Ce este cartea? O trebuinţă de singurătate a omului neliniştit şi curios, însuşirile insului militant. înainte de a deveni o filosofică amărăciune, cartea e o făgăduinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri şi frumuseţi...
1933
PUBLICISTICĂ
 39
                    PERIFERIA MUNICIPALĂ
    Dacă în hotărârea Consiliului Municipal pentru dărâmarea imobilelor clădite fără autorizaţie se cuprinde şi periferia, executarea ei trebuie gândită de două ori; căci de discutat e discutată de câţiva ani şi neîncetat amânată, cu o legitimă sfială.
    Construcţiile mici de la periferie au continuat să se înmulţească, paralel cu controversa edilitară, şi ele sporesc şi acum, în fiecare zi. în timpul domnului profesor N. Minovici, casele din periferie se clădeau pe întuneric, câte două sute pe noapte. Nu numai intenţia de fraudă, care de regulă lipseşte, întovărăşea câte şapte, opt cumpărători de parcele să clădească în comun după apusul soarelui, dar oamenii puneau în pământ ceea ce câştigau ziua, şi nu aveau altă vreme de zidit. Odihna intra în păreţii casei, ca sufletul nevestei meşterului Manole în mânăstirea lui din Argeş.
    —     N-avem ce face, spunea domnul primar Minovici. închidem ochii. Lume multă săracă şi chirii prea scumpe.
    Din toleranţă, în cincisprezece ani oamenii au căpătat un fel de drept. Clădite fără arhitect şi improvizate pe loc, măsurând cu pasul şi cu prăjina, ce pergamente se puteau prezintă autorităţii municipale, ca să aprobe? Comisarii de poliţie însărcinaţi cu observarea obligaţiilor cetăţeneşti, trăiesc între nevoiaşi, îi cunosc, sunt martorii cei mai apropiaţi ai muncilor grele ce se fac pentru o bucată de pâine şi nu le-au pus oamenilor piedicile prevăzute pe hârtie. Oamenii mai aveau de partea lor un decret al domnului mareşal Averescu, prim-ministru şi fostul lor general în războiul fruntariilor actuale ale ţării, într-o vreme când municipiul era numai un punct pe o hartă de Stat Major şi nu absorbise încă toate provinciile în abstracţiile unei teorii.
    Acum vreo trei ani, domnul primar Dobrescu împărţea punctul de vedere al necesităţii. O comisiune de sistematizare, din care am făcut parte ca invitaţi-asistenţi, a fost permanent
40
TUDOR ARGHEZI
combătută de sentimentul domniei sale, ataşat mai mult de oameni decât de regulamentele de biurou şi decât de asfalt. Fără frânările treptate ale domnului Dobrescu, funcţia târnăcopului ar fi asaltat încă demult cartierele sărace, iar sentimentul domniei sale era servit de documentele, adeseori înregistrate în viaţa statelor, ale disperării jignite. Locuitorul periferiei e acelaşi sătean transplantat de nefericirea lui, din brazdă, care dă centimetrului pătrat de pământ preţul catastrofal din 1907.
    Consiliul Municipal are, fireşte, datoria să cureţe fizionomia capitalei, dar nici scrupulul nu-i poate rămâne străin, al păstrării cuibului rândunicii. Când nu-i mai rămâne nimic, locuitorul tot are o încăpere, în care să ofteze cu copiii lui.
    Domnul primar citează pe omul sărac în argumentele domniei sale, când este vorba de construit parcuri şi bulevarde, unde totuşi nu intră să se amuze picioarele goale. De bună seamă, omul mai are un drept şi de la natură, care prezidează la misterul naşterii lui, nu numai de la municipiu şi stat. De ieslele Betleemului sunt mahalalele pline.
    încă ieri, vizitând mahalaua în care stau şi unde împlinesc rolul inutil şi sterp de „delegat", iscălind hârtii fără consecinţe şi alergând de-a surda pe la secotare, după nevoile grele ale mahalagiilor mei — sunt, îmi pare rău, un simplu scrib şi nu un elector necesar - m-a năvălit dezolarea dinaintea caselor adunate cu lopata şi făcute muşuroaie, din noroiul mlaştinilor succedate în schiţe de străzi. In ianuarie, bordeielor degradate de ploi, pe uliţele fără drum, Ministerul de Finanţe le-a impus taxele statistice pe proprietăţi clădite. Nu constituie impozitul o recunoaştere? Dar însuşi domnul Dobrescu, în faţa unei aglomerări de cazuri monstruoasă, a schiţat o recunoaştere, înlocuind autorizaţia absentă, cu „cea mai mică amendă municipala".
    Cuvintele sunt ale domnului primar, iar amenda cea mai mică este de o sută de lei.
PUBLICISTICĂ
41
    O logică locală strictă a periferiei, în colaborare cu moravurile, a dus la starea penibilă de azi. Vatra săracului nu poate să fie însă pustiită. în calitate de gospodar, mi-aş permite să afirm că o soluţie elegantă nu este cu neputinţă şi că domnul Dobrescu poate să prezideze sforţările grupate pe cartiere, care vor duce la eleganţă, fără să dea drumul târnăcoapelor să intre în acţiune.
    Materialele ieftine stau la îndemâna primăriei pentru o reconstruire confortabilă, şi nu lipsesc nici creditele garantate, rambursabile cu încetul de către mahalagii. Primarul are nevoie de o lege Loucheur cu care Franţa şi-a construit sute de mii de „cotaje“ cochete pentru perifericii ei.
1933
                       BACALAUREATUL
    Un foarte simpatic domn între cele două vârste, care scoboară până la patruzeci de ani şi suie până la cincizeci, m-a oprit în drum. Se vedea foarte abătut, ca de o amărăciune cerească.
    —     Domnul?... am întrebat, ca să dau cursivitate cuvintelor lui oprite într-un înec.
    —     N-are a face, răspunse domnul, eliberat cum se zice administrativ, în mişcările limbii. Constantinescu!
    înainte însă de a răspunde că îmi pare bine şi că sunt vesel, mă întristai încremenit. El mi-a retezat dialogul şi plăcerea prezintării, cu un oftat stupefiant:
    - Mi-ai trântit băiatul la bacalaureat! zise domnul.
    — Eu?... am întrebat.
    - Dumneata!
    -     Mă confundaţi. Nu sunt profesor şi cred că n-aş fi bun nici de elev. Mă asemuiţi...
 42
TUDOR ARGHEZI
    Şi încercai să-i dezvolt o teorie, învăţată prin Argeş, după care dealul şi mai cu seamă jumătatea de deal, începând de pe la Găeşti, fac pe oamenii născuţi cam prin partea locului scundaci şi groşi, cu mustaţa scurtă şi deasă, să semene de aproape între ei.
    -     Lucrul acesta poate să fie verificat pe teren, i-am adăugat, între Chitila şi Piteşti. Toţi oamenii îndesaţi, cu cămaşa afară sau pe dinăuntru, surâd unii la alţii bucuroşi, de la distanţă... „Te cunosc", spune privirea fiecăruia, „eşti de la Picior de Munte şi eşti podgorean“. Se prea poate ca din această spiţă independentă de oameni să fi ieşit şi vreun profesor de liceu; cu toate că mă îndoiesc. Agurida coaptă e mai gustoasă decât universitatea. Dar ştii şi dumneata, se găsesc ticăloşi în toate meseriile... Dacă totuşi domnul Mihalache e învăţător, asta să nu te mire: am înţeles obiecţia ochilor dumitale: te referi la cămaşă. Domnul Mihalache nu e om de jumătate deal, pentru că e slab ţâr, ci fecior de munte întreg, ca hultanii. Caută-1 numai la înghiţitoare şi ai să i-o vezi cu nod. Dar chiar dac-ar fi de-ai noştri, el nu era sortit să fie dascăl, fiind în natura lui să fie ministru. Că, miniştri, nu pot să zic, i-am precizat domnului cu care vorbeam, am dat şi noi...
    Domnul Constantinescu aştepta, politicos, să se isprăvească teoria.
    - Aţi terminat? a întrebat el, oarecum neliniştit.
    -     Ştiu eu ce să zic? O teorie e greu până începe. Ea e ca arta - aţi auzit de această mâncare de vânt? - nu sfârşeşte niciodată. Dar pot să zic că deocamdată am terminat.
    -     Mi-ai trântit băiatul la bacalaureat! repetă domnul Constantinescu, dând cuvântului „bacalaureat" o rărime silabică superstiţioasă, care arăta că titlul îi impune şi că, personal, s-ar fi simţit orgolios să-l cuprindă în sânul familiei sale.
    -     Nu m-ai lăsat să mă prezint, iubite domnule. Eu sunt ăla care iscălesc aşa... Vasăzică, n-am nici în clin, nici în mânecă, îţi jur, cu bacalaureatul...
PUBLICISTICĂ
 43
    -     Las’ că te ştiu eu cine eşti, zise domnul Constantinescu. Nu faci şi poezie?
    - Drept să-ţi spun am făcut...
    —     Păi tocmai d-aia ai trântit pe fi-miu. Dacă nu făceai poezii, nu era să-l întrebe Onorata Comisie, zise domnul Constantinescu, plecându-se niţeluş din abdomen, despre poeziile dumitale.
    — Te rog să mă ierţi, nu mai fac...
    -     Dacă mi-ai fi spus că faci poezii şi că ai scos, cum am auzit, şi cărţi, aş fi cumpărat toate cărţile dumitale şi le-ar fi citit şi fi-miu.
    —     Nu te cunoşteam, păcatelele mele, domnule Constantinescu...
    -     Asta e drept, zise domnul Constantinescu: m-am zăpăcit de la bacalaureat. Dar ce mă-nveţi acum să fac? Să le cumpăr?
    —     Nu le mai cumpăra, domnule Constantinescu. Cine ştie de ce comisii dai la toamnă şi poate că o să-l întrebe de Corneliu Moldovanu, şi iar nu o să ştie; ăla, e mare de tot. Eu în locul dumitale i-aş cumpăra băiatului o bicicletă.
1933
                              POEZIA
    Ce este poezia?
    Odinioară, mai mult de treizeci de ani, Leo Tolsoi a publicat în franţuzeşte un opuscul, care trebuia să răspundă la întrebarea: „Ce este arta?“ (Qu’est-ce que Vartî). Patriarhul de la Iasnaia Poliana cunoştea din glorie, coama cea mai de sus. Cărţile lui, traduse în toate limbile, erau aşteptate ca nişte capitole noi de adaos la Sfintele Scripturi, şi o epocă lipsită de
 44
TUDOR ARGHEZI
idealismul, antrenat de materialitatea industrială şi bancară a marilor afaceri, vedea în Tolstoi pe marele fabricant al unei sensibilităţi, bună de adoptat pentru trecerea mării furtunoase pe uscat. Unii prinţi ai conservelor alimentare şi ai petrolului profesau doctrinele supraomului, socotindu-se pe drept cuvânt supraoameni, proporţional cu importanţa beneficiilor realizate într-un an. Intr-adevăr, chiar azi, după un război istovitor şi după o criză care ridiculizează capacităţile creatoare ale oamenilor de stat actuali, contimporanii noştri din trusturi şi carteluri sunt atât de emoţionaţi de cifra beneficiilor personale, încât refuză să le recunoască origina adevărată, acordându-le, cu misticismul natural omului de la cinci milioane venit în sus, o provenienţă de imperialism filosofic.
    Alţi aristocraţi ai acţiunilor şi ai dividentelor din epoca supraomului — sau mai inteligenţi sau mai puţin înfumuraţi, oameni de oarecare nuanţă — se simţeau sfioşi să-şi aroge drepturile prometeice şi căutau în Tolstoi leacurile sufleteşti şi mentale, pe care numai stăpânirea pieţii şi a materiilor prime şi transformate nu era în stare să li le procure. Parisul lansa scriitori ruşi inferiori scriitorilor francezi şi traduşi în limba lui Rabelais modernizată, iar Tolstoi devenise nu numai un mare autor dar şi o mare călăuză. Potretul lui iconografic, cu o sută de încreţituri pe centimetru pătrat, devenise un fetiş, construit în toate materialele plastice, de la ipsos până la papier-mâche. Europenii nu vedeau ce se petrece în sufletul şi mintea oamenilor din ţările lor, cu ochii fixaţi la mirajul din Iasnaia Poliana.
    însă bătrânul patriarh vedea mai bine de dinafară. El observase, inexplicabil de nervos, că în literatura Occidentului se manifesta un fenomen, care libera scrisul de condiţia fabulei şi deosebea două lucruri împletite în clasicism; dacă le putem numi aşa: expresia şi subiectul. Curentul, numit poate că din pricina asta simbolist, ameninţa, fără să ucidă nimic, rigiditatea compoziţiei şi anula formularul de reţete artistice. în locul obiectului - cu dezvoltările lui succesive: dintr-un dulap un cufăr,
PUBLICISTICĂ
 45
din cufăr o cutie, din cutie un ou, din ou un bumb ori o măslină — se autoriza să existe exclusiv culoarea şi atmosfera, fără dibăciile de bâlci, revenite cu romanul, ale prestidigitaţiei literare.
    Anton Bacalbaşa, care a fost un om de spirit, dar căruia îi plăceau mai cu seamă aplauzele unanime, a batjocorit, ca să gâdile coarda, tendinţele presupuse simboliste din vremea lui. Era un haz la cafenea indescriptibil, de câte ori apărea „Moş Teacă", şi revista lui apărea săptămânal. Dar Anton Bacalbaşa era un tuberculos - a şi închis ochii din pricina boalei lui de piept. Şi era un poet — şi un poet delicat — şi un poet care aparţinea însăşi sensibilităţii pe care o batjocorea... In antologia românească a picat din condeiul lui perla unei poezii minuscule, din care să cităm pentru orientarea suficientă a cititorului un singur vers:
                   „La Rosmersholm e frig, e ceaţă...“
    Se vede cât de colo, ce drum făcuse poezia românească, de la Rodica lui Vasile Alecsandri până la Anton Bacalbaşa. Să cităm patru versuri din Rodica:
                „Purtând cofiţa cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunjori...
                Juna Rodică voioasă trece Printre junii semănători."
    în Franţa, Paul Verlaine scria versuri ca Anton Bacalbaşa:
                      „Les sanglots longs Des violons De Vautomne Blessent mon cceur D une langueur Monotonne. “
    Tolstoi, care admitea substanţele lui Beethoven, s-a supărat de mirodeniile noi şi a ţinut să administreze o
46
TUDOR ARGHEZI
corecţiune memorabilă poeţilor cu alte orientări decât ale generaţiilor convenit clasice şi academice. Atunci a scris el, în franţuzeşte, pomenitul pamflet, hotărât să explice el, rafinamentului occidental, ce este arta.
    Arta ar consista în imitarea la infinit a lucrărilor, recunoscute bune şi care au plăcut, prin calitatea lor sau prin snobismul admiratorilor, mai multor generaţii. Arta ar fi ceva care nu se face actualmente, ci care s-a făcut exclusiv în trecut; fără proba câtorva rânduri de bătrâni şi de morţi, nu poate să fie artă. Intruziunea didactică a lui Tolstoi într-o materie în care el era mare meşter, a rămas ca o dovadă de nepricepere barbară a poeziei.
    A explica de ce îţi place dumitale un lucru de artă şi de ce trebuie să placă tuturora numai ce-ţi place dumitale, este din capul locului o violenţă şi o legiferare cu greş. Căutarea acestui lucru inefabil şi subtil este o brutalizare. Problema se dezleagă pe latura practică: chestia de a plăcea sau a displăcea fără discuţie, ca dragostea. Ce ridiculă devine acea estetică monumentală care ar impune construirea statuilor cu capul mare şi cu picioare scurte, cum ar fi fost legiferată de un judeţ la imortalizarea unui prefect. Ce e arta? Ce e poezia? Artă şi poezie: atât.
    Acum treizeci şi câţiva ani, când şi-a scris contele Tolstoi lecţia europeană, în care nu a putut să demonstreze nimic, circula noţiunea „înţelesului", oricare ar fi fost materia unde putea să fie aplicată. Criticii de literatură, de artă se deprinseseră din cursuri repetate şi din examene aglomerate, să înţeleagă - şi ei aveau mândria să înţeleagă totul şi să arbitreze. Au înţeles ei? merge; n-au înţeles ei? nu există. Şi niciodată nu erau de vină nici dovleacul nici tărtăcuţa analistului. E adevărat că în ultimii treizeci de ani intelectul s-a obişnuit să nu mai caute să reducă cifrele până la comensura şi înţelesul lui. Intelectul a progresat în acest ultim scurt interval şi a renunţat să mai înţeleagă. Există, într-adevăr,
PUBLICISTICĂ
47
o cantitate mare chiar de materialitate strictă, pe care nu o înţelegem. în loc de infatuarea de-a înţelege, inteligenţa preferă să primească: primeşte sau nu poate primi. Nimeni nu este obligat neapărat să-şi mute preferinţele de la Dimitrie Bolintineanu, încoace de pildă, sau de la Franţois Coppee. Alimentele coriace rămân pentru gustul şi măselele celor ce le pot mesteca, fără să însemne, obiectiv vorbind, nici că recentul e mai bun decât precedentul, numit graţie cronologiei. Nu. Calitatea esenţială a artei este să fie sprijinită pe un inefabil din seria ei: talentul. Certitudinea sigură în poezie şi în toată arta este că fără personalitate nu se poate vorbi despre semnele pe care le face cu materialele lui artistul.
    Nu este defel uşor să dăm o definiţie ne varietur a poeziei şi nici măcar varietur. Oricât de amabil s-ar face spiritul pedagogic, el se scrânteşte în definiţii, şi cu Brunetiere, şi cu Emile Faguet. Faguet, care a fost un om de gust şi de o inteligenţă extrem de fină, a renunţat la definiţii în toată cariera lui de profesor sorbonian şi de publicist, măsurându-se să dea târcoale cât mai multe poeziei şi să surâdă, ştiind că şi surâsul e o limbă de expresie corectă pentru aproximaţii şi imponderi. Ce e poezia? E ceva care nu e nimic. Poate că s-ar putea stabili sensul poeziei prin examinarea unei infinite serii de lucruri lipsite de poezie, dacă atari lucruri există cu adevărat, căci în afară de literatură totul e poezie şi poate deveni poezie şi în literatură: atârnă! De ce atârnă? De personalitate.
    Pe vremea lui Moliere era reputată poetică păstoriţa, un loc comun al epocii, şi care consista la apariţia pe scenă a unei cucoane teatrale, costumată după un model monden de băciţă. Oaia şi mai ales mielul au făcut parte din motivele academice ale artei oficiale. însă oaia epocilor pastorale oficiale era o oaie parfumată şi pudrată şi cu coarnele făcute cu maşina de frizat scârlionţii, numai că nu purta pantofi de mătase: oaie convenţională cu cioban convenţional! Ciobanul poetic convenţional îl avem şi noi, în pictura dinaintea războiului,
48
TUDOR ARGHEZI
cum avem şi pe ţăranca fals poetică. Singurul lor defect este că nu seamănă cu originalul. Originalul e mult mai poetic; adică, oaia cu părul încâlcit în scaieţi, ciobanul neprimenit un an. Gradul şi calitatea poeziei sunt în funcţiune de epocă: epoci care simt mai mult sau mai puţin.
    Poezia e însăşi viaţa; e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planeta lui în cer. Pretutindeni şi în toate este poezie, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană. Toate lucrurile naturii şi ale omului şi toate vietăţile poartă ţandăra lor de aureolă, pe dinafară sau pe dinăuntru. Poezia nu e numai în dragoste; poezia e în atelier, în uzină, în chinul omului de a realiza, în muncile, în invenţiile lui - ea trebuie numai găsită. Fiecare om are emoţia poeziei, dar se pare că poeţii au şi harul expresiei; găsesc poezia, o pun deoparte şi fac cu putinţă existenţa ei esenţială, pentru a fi distribuită în flacoane. Este prin urmare firesc ca nivelul poeziei, complexiunea şi nuanţa ei să se schimbe de la om la om şi de la timp la timp. O poezie îngheţată într-un calâp definitiv abdică de la sensul chiar al poeziei, continuu variabilă.
    Românii, adică ţăranii, aceşti aristocraţi ai brazdei, au un har poetic, trebuie să nu uităm, particular. Poezia cultă a limbii noastre n-a atins încă valoarea poeziei ţărăneşti, de la care poeţii au încă mult de învăţat. Ceea ce se înţelege însă mai greu este calificativul „populară" al poeziei ţăranului. De ce poezie populară? Poezia e numai românească.
    Ce-i poezia?
    O stare religioasă a sufletului nostru; sentimentul care indiferent de credinţă şi indiferent dacă sau crezi sau nu crezi, şi pe deasupra dogmelor şi mărginirilor şi variaţiilor de credinţă, afirmă blând şi primeşte dulce prezenţa lui Dumnezeu în frumuseţile suave ale existenţei. Natura, lumea, omul, viaţa sunt nişte poeme care comunică între ele, fără sfârşit, împrumutându-şi taina din lumină şi melancoliile obscure. Intre Poezie şi Dumnezeu este o legătură ca între formă şi culoare.
PUBLICISTICĂ
 49
     Omul nu-şi poate pierde în cărţi şi în ştiinţă sentimentul poeziei, din care iese toată ştiinţa, oricâtă materialitate fără vibraţie au încercat unii savanţi uscaţi şi mărginiţi să puie la capătul victoriilor ştiinţifice ale omului. Şi ştiinţele şi artele întăresc, rafinându-1, sentimentul poeziei.
     Poezia are în sâmburele ei o divină naivitate, care se întâlneşte în floare, în pasăre, în bucurie, în entuziasm. Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrânilor, peste durere, dezamăgire şi suferinţă.
     Păstraţi pe copilul vostru, din sufletul vostru; păstraţi-1 ager şi curat. Duceţi-vă în fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru surâde... Şi jucaţi-vă cu el în fiecare zi...
1933
                               POETUL
    Oamenii cu adevărat practici păreau să fie bancherii. Facilitatea beneficiilor şi gloata deponenţilor la ghişeu contribuiseră la formarea deformantă în sensibilităţile lor a unui imperialism vital. Pentru stabilirea valorii acestuia părea că se născuse într-adins Nietzsche, autorul scuzelor necesare dinaintea Eternului, ale potentaţilor fără justificări. Inginerii, constructorii pe tărâmurile materiei, nu prezintau nici o seriozitate faţă de oamenii ghişeului şi când au putut fi luaţi în considerare şi apreciaţi, inginerii, mai puţin tehnici decât miraculoşi, îşi adăogiseră aripa lui Mercur la compas, improvizându-se bancheri. Bancă la Bucureşti şi bancă în provincie, toate competinţele veneau de la ea.
    Unii din bancheri îşi descompuneau rolurile providenţiale, care intimidau şi făceau respectuoşi chiar pe oamenii politici, deprinşi cu suspectarea şi a valorilor înţelese. Ei îndrumau,
50
TUDOR ARGHEZI
cum se scrie^ toate activităţile, şi avizul lor era căutat. Conştiinţa de sine venind după prestigiu, bancherii nu şovăiau să răspundă în limbaj mistic hermetic şi fatal invitaţiei de a spune un cuvânt.
    Când un scriitor, de pildă, folosindu-se de o prietenie sau de o legătură, se prezintă unui om de ghişeu ca să se împrumute la o mare nevoie, dacă bancherul avea în stilul lui o formă de literatură, îl felicita de talent şi-l ruga să mai treacă joi sau luna viitoare... Scriitorul putea să joace numai un rol de chibiţ decorativ la masa lui şi dacă ştia să facă epigrame, de la un colţ al ospăţului, scriitorul dădea replica lăutarilor, când se oprea să se odihnească muscalagiul. Masa şi tărâţele erau plătite scump.
    Scriitorul nu era cum îi mergea vorba „practic". Ba mai era şi poet, iar poetul fiind individ de idei, era tarifat cu fracţiuni zecimale. Un zâmbet de generozitate moral pe care îl ai când vorbeşti cu un nebun, primea pe intelectuali între oamenii practici. Sistematic, oamenii din ghişeu s-au ferit de activitatea în biurourile lor a intelectualilor propriu-zis.
    Era un gen de distanţă, moştenit din vremea când calitatea de artist constituia degradarea unei familii bine situate. Opiniunea s-a cam isprăvit. Falimentul oamenilor practici a fost gigantic. Ei credeau cu fanatism că omului de afaceri îi trebuiesc bani şi nu idei. Dar ideile şi poezia cea mai învierşunată animează mai cu seamă de la război încoace, efortul industrial, comercial şi politic al popoarelor. Creatorii au nevoie de ideile, pe care le germinează poezia. Fără poezie nu se mai poate construi un şurub. Poezia e starea de levitaţie şi prometeică a omului modern - de astă dată cuvântul modern are sens.
    N-aş putea să comunic impresia zguduitoare, pe care am avut-o când după un mare faliment, unul din oamenii practici şi formidabili, obişnuit să brutalizeze pe oamenii binecrescuţi şi delicaţi într-un biurou de marmoră şi oglinzi, cu
PUBLICISTICĂ
51
covoare moi ca nişte sofale, mi s-a prezintat pe neaşteptate acasă, jerpelit şi neras, cerându-mi cu o sfială exagerată, o scrisoare de recomandaţie... Cu un an înainte el mi oferise o laborioasă anticameră de cincizeci de zile. Nefericitul nietzschean nu avea literalmente nici ce să fumeze şi a îmbucat o ţigaretă ieftină, dintr-ale poeţilor, ca un muzicant pasionat de clarinet. Dintr-o lungă carieră de bancă nu izbutise să-şi asigure, nu un devotament, dar nici elementara recunoştinţă a flămândului săturat o singură dată la ghişeul lui.
    Dar m-a impresionat tot atât, dacă nu mai mult, şi înfăţişarea unui alt fost mare director de bancă, apărut într-o dimineaţă pe trotuar. Părul lui sărăcăcios de vârstă îi da aspectul vâlvoi al unui mare liric romantic demodat. Spiritul lui rămăsese, după ce a dispărut şi ghişeul, la epoca lavalierei mari, apropiată de crinolină, şi la macferlan. Aveam dinaintea umilinţei mele un fost puternic al capitalului, care n-a împrumutat niciodată una mie lei unui intelectual, necum să i-o dăruiască.
    Strângându-mi cu multă ciudată camaraderie mâinile, fostul bancher s-a despuiat subit. „Scot un volum de sonete... Am la mine câteva. Nu vrei să intrăm undeva să-ţi citesc?"
    Omul practic nu ştia nici atât, că versurile trebuiau scrise cu treizeci de ani mai devreme şi că în nici un caz ele nu puteau fî citite pe stradă.
1933
                          DUCELE
   Ideea domnului Mussolini, a unei tovărăşii între patru, a izbutit. Ducele izbuteşte şi în Europa, după ce a izbutit în Italia. In Piaţa Mare din Bucureşti au sosit pe la finele sezonului cele mai frumoase şi mai dulci portocale: Ducele ştie
 52
TUDOR ARGHEZI
să facă şi politică şi portocale - şi toată iarna, sfinţii din calendarul nostru, logodnele, căsătoriile şi mesele, au apelat la garoafele domnului Mussolini. Ducele a mutat într-o insulă aridă, din sud, şaptezeci de mii de familii italiene, poruncindu-le să facă flori şi copii, şi familiile s-au executat. Pronosticul internaţional fixase încă de mult căderea Dictatorului şi, după mulţi ani, el stă mai drept şi mai activ ca întodeauna. Sfera influenţei lui a cuprins o jumătate din Europa şi înlăuntrul ei şi Marea Britanie obişnuită pân-aci să facă singură şi să desfacă, în splendida ei clasică izolare.
    Românii care vin din Italia continuă să povestească treptata transformare a patriei Papei. Alaltăieri, a mai sosit unul de-acolo. Buna stare în ţara săracă a Romei de piatră şi fără pământ, e afirmată de încetarea emigraţiunii. Italienii au început să stea acasă şi să-şi utilizeze însuşirile de ziditori, la domiciliu. Subt comanda Ducelui, care a fost şi zidar în tinereţea lui agitată, meşterii vieţii naţionale consolidează ţara din interior, dând printre picături, drumul pe apă câte unui vas puternic al marinei şi în văzduh escadrilelor de avioane cu o viteză de şase sute kilometri pe oră. Cocorii Italiei străbat demonstrativ în ceasul de faţă imperiile potopului din jurul Planetei.
    Secretul mussolinian? O valoare personală certă. Dacă autoritatea se mai poate căpăta prin violenţă, ea nu se poate menţine şi mai cu seamă nu poate spori fără merit. Cazul Mussolini repetă pe Bonaparte, cu adaosul unei puteri de echilibru şi de stăpânire de sine, care nu-i la îndemâna nici unui mare general, impresionat de victorii şi sensibil la slavă. Dar din această valoare personală, de intelect şi de curaj, face parte onestitatea infailibilă a Dictatorului.
    Viaţa lui se lasă privită din toate părţile. Ducele nu are o aşa-numită viaţă privată, de care ar fi supărător să se vorbească. El n-are nimic de ascuns poporului, pe care-1 sileşte să meargă iute, cu Alpii şi Apeninii în spinare, nici adversarilor
PUBLICISTICĂ
 53
lui. El poate fi acuzat că înţelege libertăţile după cap personal, un cap care se dovedeşte zilnic vioi şi inteligent şi că nu idolatrizeză democraţia; ba ni se pare că a cam trecut-o, deşi nouă şi de mare ceremonie pentru câteva popoare, la vechituri. Nimeni nu-1 poate învinui că şi-a plasat nepoţii, cumnaţii, slugile şi băieţii simpatici italieni, în regim, cu prietenii şi adepţii s-a văzut cum procedează: după o sleire radicală în slujba statului, ei sunt înlocuiţi cu tineri neştirbiţi. Anual, câţiva miniştri sunt expediaţi să se odihnească şi nu-i mai prinde nimeni la guvern.
    Apuntamentele Ducelui sunt derizorii. Singurul lux al imperatorului civil e calul lui alb, care-1 duce călare prin Roma, dimineaţa. Ducelui îi trebuieşte o baie de aer cotidiană şi un galop pentru antrenamentul circulaţiei unui sânge util. Nevasta lui, necunoscută presei şi publicităţii, dă naştere aproape anual, dacă nu chiar anual, câte unui italian fără fotografie hebdomaderă în ziarele ilustrate. Căsnicia Ducelui e pentru Italia un model şi copiii lui nu se va şti, prin înzestrări şi opulenţe, că moştenesc pe şeful de stat. Ei vor munci ca să trăiască.
    Un control într-adevăr minuţios se exercitează în Italia, care nu e împărţită în judeţe, plăşi, municipii şi comune. Elementul şi unitatea statului sunt strada, sau o bucată dintr-o stradă! Un cetăţean însărcinat la fiece grup de case, să verifice, nu credinţele politice dar starea materială a fiecărui locuitor, raportează numaidecât de ce s-a închis un atelier de cizmărie cu trei lucrători şi atelierul e a doua zi redeschis. Sărăcia şi lenea sunt interzise, odată cu cerşetoria. Ducele poartă realmente de grija fiecărui cetăţean şi între individ şi stat stă o legătură de îndatoriri reciproce, care explică disciplina actuală a regatului întreg. în Italia domnului Mussolini drepturile şi datoriile merg împletite şi viaţa tuturora şi a fiecărui ins e urzită într-o solidaritate, care nu uită, nu dispreţuieşte şi nu întârziază nimic...
54
TUDOR ARGHEZI
    Poema poate fi continuată cu întristare pentru noi, pe o sută de pagini.
1933
                           LUNA PARK
    Simţindu-se concurate mie la sută, teatrele lirice, de dramă şi comedie au închis la timp. Singur varieteul rezistă, naturii, din toate artele, repugnându-i meşteşugul scabros al porcăriei şi caricaturizarea actului sincer şi naiv, exploatat verbal pentru veselia stupidă. încolo, natura bate toate dibăciile şi ruşinează toate performanţele, cu artişti născuţi miliarde pe oră şi înzestraţi spontan cu darurile acrobaţiei şi vitezei. Piciorul are geniu şi fenomenalitate. Cât priveşte costumele, croiala, culorile, bogăţia şi rafinamentul lor, ea reprezintă o garderobă, o perucărie şi un depozit de farduri, cu neputinţă de căpătat în comerţ. Izbucnesc de pretutindeni şi gratuit, cu o amploare şi o risipă dezesperantă pentru artele, ştiinţele şi esteticile omeneşti reunite, clasice, simbolice, moderniste şi imprevizioniste laolaltă.
    Pe un metru de pământ cu iarbă, miracolele se succed rapide şi scânteietoare: între fluturele mascat, omida de catifele giuvaierizate şi lăcusta cu capul bont, de motan lest, joacă în ape şi străluciri actorii şi actriţele moleculare, şi în vreme ce artiştii sar şi fac tumba peste boabele de mărgăritar de rouă, trece în aer trombonul gros al cărăbuşului-rinocer, prevăzut în creştetul nasului cu un corn fioros şi inutil. Toba lui se întrerupe spartă de un părete.
    Greierii în uniforma neagră şi greieriţele blonde se joacă de-a capra, ca nişte clovni muzicali. Intr-un muşuroi de o sută e zarvă şi păruială pentru o figură inexact executată, şi totul se reia de la început, lângă floarea de muşcată împăducheată
PUBLICISTICĂ
55
de mucegaiuri mobile verzi. Şi s-a făcut tăcere: vin scarabeii cu motor, o escadrilă. Jos, broaştele, cu ochii ridicaţi la luna becului electric, înghit, de o oră, întreaga recoltă a luminii, care fulgeră şi paralizează viermii întraripaţi. Beregata lor lată, de piele de portofel, bate de activitate, şi mâţa, care ar voi să se joace cu obiectul de marochinerie vie, şovăie să puie laba pe rece, covârşită de fiori.
     Furnicile? dorm în lagăre fortificate. Albinele? visează o miere cu gustul pentru pliscurile fine, de dălii piperate cu o nuanţă de crăiţă.
     Am inaugurat circul universal: Luna Park. E lună într-adevăr, dar albinele ei îngheaţă pe faţa de masă albă, arena, în care încep să intre, valvârtej, numerele senzaţionale. Din burlan, pe vântrele diafane de super-fir, construite din super-mătase, atârnă regele echilibriştilor, gros ca buricul degetului mare şi cu picioare de schelet. Un gust particular îl face să prefere musca, musca vânătă şi albastră, supărătoarea imitaţie minoră a columbei şi a vulturului, special destinată deşeului naturii vertebrate, exterminată cu lăcomie.
     Una, două, trei! Poftiţi: Domnişoarele cu văluri străvezii, de logodnice pudice şi pure, au intrat în circ. Sunt şapte purtătoare de candele, şi gambele lor fine abia deplasează povara de atlazuri şi crepurile de zaimf. Iată insecta-brotac, insecta-cal, insecta-peşte, insecta-elefant. Tiparele vieţii se repetă transpuse în reguli şi elemente şi micşorate după scumpetea materialelor prime. Aci, avem de-a face cu o colaborare a stelelor cu florile. Dincolo, azurul e amestecat cu sideful, pielea periei îmbracă un şarpe de trei milimetri, girafa insectelor e deghizată cu polen. Unele înaintează comic, pe laturi, altele cunosc singura mişcare de-a-ndaratele sau se dau numai peste cap toată viaţa: un secol şi jumătate: nouăzeci de minute... Arena nu mai încape. Publicul se îmbulzeşte cu figuranţii; zeci şi sute de seminţii şi popoare s-au prezintat să ne placă, aplaudate entuziast.
56
TUDOR ARGHEZI
    Până acum, o singură formă se ascunde: insecta cu două picioare, o copie de cinci centigrame a omului, aproapele nostru. îl aşteptăm la Luna Park, să-l prindem subt un pahar de rachiu.
1933
                        CALUL DE DRIC
    Convoiul a străbătut oraşul întreg, ca un alai împărătesc, în odăjdii, împiedicând viaţa şi graba activităţii. Ca să treacă mortul liniştit în pasul cailor mascaţi în rochii şi togi medievale şi îmbrăcaţi până la ochi, s-au oprit în loc tramvaiele, sute de vagoane, alt convoi, roşu şi alb, şi ceasornicul cetăţii a fost dat cu trei ore înapoi. E ultima ofrandă adusă defunctului anonim, marcat pe blazonul de tinichea interşanjabil cu trei litere de pensulă neagră. Obiceiul cere ca o viaţă de simplu burghez să fie încoronată cu atributele aristocratice englezeşti: postav, croială, fireturi, accesorii şi panaş.
    Oamenii vii au salutat pe mort ceremonios, cu o referinţă pentru lumea cealaltă, unde, întâlnindu-ne cu toţii, vom face descrierea măgulitoare a înmormântării noastre, adunaţi ca nişte strămoşi subt migdali, îngreuiaţi de poverile divine, aripi, aureole, argintării şi cărţi cu scoarţele şi cheotoarele de metal, şi cântând opt ore pe zi slava omului liberat de profesiuni libere şi de onorarii. Va fi cu noi, desigur, şi părintele Gala Galaction, prietenul nostru, care ne va explica în termeni înţeleşi secretele, deocamdată confuze, ale stării îngereşti.
    Şi vor veni, puţin întârziat, şi Puiu Iancovescu, încă grimat cu grăsimile rolului din seara aceea şi posedat de ideea teatrului personal, şi Tony Bulandra şi Tănase şi Nicu Cocea... etc., etc.
PUBLICISTICĂ
57
     Cu astfel de reflecţii şi perspective triste am însoţit pe profesorul nostru de matematici decedat, până la lăcaşul relativ de veci; căci în curând domnului primar îi va veni poate ideea să mute cimitirul la Căţelu, şi în locul lui să traseze cinci bulevarde paralele, care, pornind de la Snagov, a doua domniei sale capitală, să deschidă o largă perspectivă către Dunăre prin Giurgiu. La o intersecţie construită din cauciuc pneumatic, se va clădi Muzeul învăţământului Complet, unde cu ajutorul unei şcoli primare, al unui liceu şi al unei universităţi, concordante şi puse în mişcare de o sonerie, vizitatorii vor putea să-şi dea duminica seamă accelerat ce poate ajunge un copil, prezintat la intrare fără dinţi şi purtând la ieşirea din partea opusă, mustăţi.
     Ceremonia se terminase şi mai rămânea dinaintea cimitirului dricul gol. întoarcerea trebuind făcută de-a fuga şi orele fiind înaintate, cheltuielile medicului, clerului, corului şi cioclilor plătite, am asistat la dezbrăcarea generală a rolurilor suportate cu temperatură. Fanţii, marchizii şi burgmeşterii cu pene la bicorn şi purtători de sfeşnice, îşi lăsau pantalonii în jos pe trotuar, şi ieşeau din nădragii ceremoniei în hainele lor adevărate, intrate cu oameni cu tot în personagiile cernite. Era momentul de fumat o ţigară. Draperiile s-au strâns, ca la teatru, numaidecât, şi prăjinile negre, acoperite cu scuturi triumfale, plantele şi toată recuzita au fost urcate organizat într-un camion - iar cioclii de încredere, permanenţii întreprinderii, se suiau gimnastic în vitrina cu geamuri a dricului, ca nişte fantome.
     Caii ieşiseră din valtrapuri şi mantale, melci din găoci. în raport cu fostul lor costum erau ca nişte găini, după ce, opărite, smulse şi fierte, sunt prezintate rasol. Ei nu puteau să aducă nicidecum aminte prestigiul, anulat odată cu lepădarea stiharelor, al eroilor jucaţi în hamuri. îmbătrâniţi subit, caii se opriseră, trişti şi ruşinaţi, din funcţiune, gloabe dureroase
 58
TUDOR ARGHEZI
ale unui deghizament, ostenite, dărăpănate, cu capul căzut în pământ.
    Bieţii cai! Lor nu li s-a rezervat o viaţă viitoare şi nici un Paradis. Ca să nu se încurce afară din cale de mult, sinoadele au refuzat să le acorde suflet şi o nemurire. Ceea ce mai rămâne în intuiţiile noastre cvadrupede, armăsar sau catâr, se revoltă...
1933
                          HENRY FORD II
    Cu toate că viaţa e un fapt şi material şi sufletesc, în care cele două fire ale existenţei se împletesc strâns, fără să fie niciodată şi de nimic despărţite, capacitatea deosebită a oamenilor cu aptitudinile derivate mai mult într-un singur sens a dat naştere unui punct de considerare a vieţii dublu. O serie de activităţi e denumită practică şi altă serie, spirituală, şi ca şi cum activităţile dintr-o serie nu s-ar împărechea şi nici măcar n-ar alterna cu celelalte şi ar exista disparat, ele sunt intercalate fiecare într-un câmp de cercetare independent.
    Separaţia, în interiorul vieţii, a două feluri de acţiuni este arbitrară, şi rezultatul acestei erori, în care trebuie trasă la răspundere micşorimea noastră intelectuală, duce la o educaţie greşită continuu şi la individualizarea forţată şi a unui singur fragment dintr-un mecanism. Noi nu putem admite învârtirea inversă a două roţi paralele, supuse unui singur efect, decât la mecanismele de fier, lipsite de prejudecăţi.
    Partea sufletească la plante stă în floare, în culoarea şi în parfumul florilor, şi în puterile de germinaţie ale sămânţei. La geranium, de pildă, ca la toate celelalte flori, parfumul şi forma
PUBLICISTICĂ
59
sunt identice în toate exemplarele, din ghivece şi din pământ, şi subt toate latitudinile planetei. Când ai zis muşcată, apar desenul şi ţinuta plantei odată cu mirosul şi lumina ei. Numai după ce planta s-a copt, la maturitate, chimia extrage dintr-însa uleiul parfumat într-un flacon deosebit; dar flaconul nu mai este plantă. E opera plantei.
     Educaţia face greşeala să considere pe om, pe omul naturii şi al civilizaţiei, ca şi cum ar fi suferit extracţia la care este constrânsă planta, înainte de a-şi fi dat randamentul particular, şi-l pune întreg într-o categorie parţială. Educaţia începe printr-o prejudecată de educaţie, falsificarea omului vine încet şi îl clasează fantezist.
     Toată lumea cunoaşte acel gen de om extrem de răspândit din nefericire, care afirmă că nu poate împlini o treabă pentru că nu a deprins-o la şcoală. Puţin lipseşte câteodată ca să afirme că nu face baie pentru că în şcoală a învăţat matematicile şi latineşte. Sunt doamne care nu ştiu să facă o fiertură pentru că au învăţat pianul, nu pot spăla o farfurie şi nu pot să ducă un pachet pe falanga glasată a degetului de la mânuşă. O amabilă doamnă, auditoare binevoitoare a insignifiantelor noastre disertaţii, ne-a trimis o scrisoare uimită, în urma unei vorbiri despre viaţa porumbieilor, a coşurilor şi a rogojinilor, din Bucureşti. Convinsă, pe temeiul educaţiei separatiste, că un intelectual trebuie să-şi limiteze intelectul la o listă de locuri comune profesionale şi că ar exista un lexic mental precis pentru fiecare număr de cap şi de pălărie, corespondenta noastră a rămas consternată că supărasem estetica, găsind că un coş cu ouă de găină este cel puţin tot atât de frumos ca o poemă de Baudelaire sau Goethe.
     Cititorul, auditoriul, publicul şi artistul se vor lepăda cu timpul de nişte superstiţii, care le constrâng inteligenţa la îngheţarea într-o lingură cu apă - căci viaţa trebuie abordată în întregimea ei magnifică şi infinit multiplă. De altfel, achiziţiile mentale din ultimii cincizeci de ani, mai accentuate
60
TUDOR ARGHEZI
în ultimii douăzeci, au pregătit un stil de intelect, care nu se mai înfioară de confundarea sensurilor şi de îmbogăţirea aglomerată cu noţiuni în vârtej, a recepţiei. Omul complet reprezintă un punct de încrucişare universal.
    Un asemenea om este Henry Ford, fost ucenic şi prieten al lui Edison. Ford e fabricantul automobilelor care-i poartă numele şi cu care ne întâlnim în toate zilele pe străzile oraşelor şi pe şoselele ţărilor, pretutindeni în Europa, în Americi şi de jur-împrejurul pământului. Fără ideea lui Henry Ford, de acum treizeci de ani, că viitorul aparţine tracţiunii mecanice şi că vieţii îi lipseşte o unealtă de transport rapid - şi fără realizările industriale ale lui Ford - vasta industrie automobilă, care a transformat viaţa continentală şi naţională şi viaţa fiecăruia din noi, automobilismul s-ar afla azi în faza încercărilor timide.
    Să ne înţelegem; să descifrăm pe tărâmul real rolul imens al lui Henry Ford în lume. Ford nu a inventat principiul, ci a făcut automobilul, şi l-a făcut social. Inventatorul motorului cu explozie este tot un fost fabricant sărac, dar de jucării, un parizian, un mare intuitiv. Ca să-şi facă jucăriile mai atractive pentru copii, acest Fabre sau Faure - nu ne aducem bine aminte — a dat drumul pe trotuarele bulevardelor unei trăsurele mici de tinichea, care fugea singură, împinsă de pocnitura unei scântei de spirt. Motorul până la această mare invenţie era cu abur şi nu se potrivea decât cu instalaţia unui mare cazan de ţevi, la locomotive şi locomobile. Invenţia punerii în mişcare cu ajutorul aburului fusese grandioasă, şi din punctul de vedere al civilizaţiei era un mare salt înainte. Statele au folosit numaidecât trenul, care transporta pe uscat mărfurile transportate pe mări cu vaporul. Dar trenului îi trebuieşte un drum deosebit de drumurile obişnuite, şi de-a lungul călătoriilor lui, izolat de celelalte drumuri şi şosele, trenul are nevoie de o foarte costisitoare reţea de şine, de cărbuni, înmagazinaţi la întâlnirea liniilor, şi el face o
PUBLICISTICĂ
 61
murdărie aproape egală cantitativ cu cărbunele, depozitat de-a lungul liniilor ferate.
    Motorul cu explozie prezintă într-un volum extrem de mic o putere de tracţiune extraordinară, şi poate fi utilizat pe toate drumurile obişnuite, pe pământ, pe semănături, în Sahara, fără să aibă nevoie neapărată nici de drum, necum de şine. Combustibilul motorului cu explozie e curat şi concentrat şi nu lasă băligar mineral. Fumul se duce-n vânt.
    Jucăria parizianului a fost examinată de alt francez, inginerul Serpollet, autorul celui dintâi motor cu explozie utilizabil. De la acest tip de motor perfecţionările neîncetate, de valoare tehnică egală cu invenţia, au dus motorul la ceea ce este el azi, o putere fără zgomot şi lină, viguroasă şi liniştită, aplicată, pe lângă automobil, la toate trebuinţele industriale şi agricole, mari şi mici.
    Henry Ford înţelegând ce aşteaptă viaţa de la motor şi motorul de la viaţă, şi fiind sărac şi singurul de părerea lui, şi-a improvizat un atelier într-o magazie, şi-a turnat singur fonta, şi-a pilit singur vergelele, şuruburile, piuliţele, şi-a făcut roţile singur, şi când a pus în funcţiune întâia maşină, un velociped cu motor, mărturiseşte că i-a fost frică să se suie pe ea, şi că dacă nu găsea un om scrântit, să se devoteze, caricatura genială rămânea neîncercată. Din toate organele ei, abia ieşite din sălbătecia primară a fierului, glorioasa maşină a lui Ford scotea un zgomot infernal, care cu orchestra fierăriei întregi provoca un sentiment de panică şi disperare.
    Treptat, motorul a devenit acel celebru motor tip „T“, care timp de douăzeci şi cinci de ani a luat în stăpânire lumea. Ford a fabricat din acest tip, aproximativ douăzeci şi cinci de milioane de motoare. Acum cinci ani, Henry Ford şi-a transformat uzinele şi a creat noul său motor tip „A“, actualmente, în circulaţie, la maşini extrem de luxoase. Cifra de producţie mijlocie a uzinelor Ford este cam de zece mii maşini pe zi. După ce toate organele, câteva mii de bucăţi, au
62
TUDOR ARGHEZI
fost fabricate, ele intră în uzina de montaj şi iau loc pe o masă lungă infinită, o masă care trece pe dinaintea lucrătorilor fixaţi locului, ca un covor. Când capătul, ca să zicem aşa, din dreapta al mesei ajunge la extremitatea stângă, automobilul e gata: i se pune benzină şi cu propriile lui mijloace automobilul intră în magazie, trecând de-acolo pe vapoarele uzinei, care îl duc dincolo de nouă ţări şi nouă mări. La fiece minut iese, de pe fiecare masă de lucru mişcătoare, un automobil; adică atunci când primul lucrător pune primul şurub, ultimul lucrător, şofeurul, dă drumul benzinei în rezervor. Automobilul lui Ford se face aproape singur, ca gogoloiul de zăpadă, când porneşte întâia pietricică din vârful muntelui devale şi, rostogolindu-se, ajunge jos în sat, mare cât o biserică.
    Povestirea cum se fabrică o maşină „Ford" e mai frumoasă decât basmul arab al celor O mie şi una de nopţi, şi mai utilă adeseori decât un bacalaureat şi un doctorat. Dar povestirea sforţărilor prin care a putut ajunge, tehniceşte şi sufleteşte, Henry Ford, la perfecţiunile de utilaj şi de obiect din basmul fabricaţiei, este poate şi mai frumoasă. Aceste povestiri ne propunem să le scrim într-o zi, şi dacă din întâmplare vreun prieten al operei lui Ford ia cunoştinţă de intenţia noastră, care ne preocupă de vreo zece ani în numeroase articole de educaţie, îl rugăm să ceară marelui creator de viaţă, de muncă şi de pâine, din Statele Unite, să ne trimită toate documentele care nu pot să fie găsite în librărie.
    Henry Ford nu e un fabricant; fabricanţii puri sunt foarte numeroşi. Lumea le datorează foarte mult, dar cu Henry Ford e altă problemă. El nu fabrică pentru ca să se îmbogăţească: avuţia formidabilă pe care o are, este, în sensul preocupărilor omeneşti ale patronului, ceea ce este zgura sau cenuşa inevitabilă a combustiunii cărbunilor în locomotive. Avuţia îl îngreuiază şi oarecum îl jigneşte. Viaţa lui Ford, care mănâncă puţin, ca o pasăre, e viaţa redusă la ultima simplicitate; o viaţa de Tolstoi, care, obosit de avere şi glorie, şi-a luat
PUBLICISTICĂ
63
într-o bună zi traista-n băţ, a pribeagului, şi a pornit-o prin Rusia pe jos. Henry Ford a câştigat la automobile fiindcă nu s-a putut nicidecum într-altfel: câştigă şi atunci dă, ca astăzi, automobilele gratis, gratis însemnând că munca dumitale e dată în schimbul muncii altuia, fără beneficii.
     Henry Ford a fabricat automobile, animat de idealuri, într-alte timpuri, domnia sa ar fi fost un profet făcător de minuni, dar preferă să facă minuni incontestabile, nu o dată, nu de zece ori, ci zilnic, de treizeci de ani câte zece mii de minuni pe zi. Povestea principiilor lui Ford e şi ea o poveste admirabilă a unui intelect integrat şi complet, a unui om mai presus de timp şi de vârste. Vom scrie această poveste pentru copiii noştri, care fiecare în parte din cuprinsul inteligentului popor românesc din oraşe şi sate, poate să facă, în proporţii reduse dar echivalente la moral, ceea ce a făcut Henry Ford cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile lui.
     Dacă reluându-se Vieţile paralele ale lui Plutarh s-ar compara viaţa lui Ford cu toate vieţile mari, s-ar vedea fără greutate că ea a fost mai utilă omenirii decât toate celelalte reunite, fără să excludem nici pe Napoleon nici pe Cezar.
     O simplă socoteală ne va arăta că din aproximativ patruzeci de milioane de motoare puse în funcţiune de Henry Ford, se hrănesc în toată lumea un minim de două sute de milioane de guri, câte cinci guri de motor. Dar Henry Ford a provocat toate industriile să se nască şi să se amplifice — cauciucul, sticla, lemnul, ţesătoria, electricitatea, vopseaua, petrolul — şi a dat putinţă unui comerţ şi unei munci de ingineri şi de lucrători, redevenţe exclusiv ale automobilului, să ia fiinţă. Făcând motoare, Henry Ford a reabilitat drepturile la viaţă a patruzeci de milioane de oameni striviţi de societate şi care nu aveau o meserie calificată: e creatorul de instrument, de profesie şi de existenţă, fără precedent.
64
TUDOR ARGHEZI
    Numai Dumnezeu, care i-a binecuvântat mâna şi mintea, a fost în stare să realizeze în istoria contemporană asemenea miracol...
1933
                              CAP DE OM
    Estetica elementară a condiţiei de parvenire la situaţiile înalte, ar cere, după lege, o diplomă de şcoală superioară, ceva ca o licenţă, sau, şi mai bine, ca un doctorat. S-a văzut ce costă asemenea concepţii. Titraţii cei mai buni mucezesc în mizeria funcţiilor, apropiate de salariul unui servitor, iar magnaţii fără titluri aleargă să le escamoteze prin interpuşi. Samsarul şcolar e o inovaţie de reformă financiară, şi trebuie să-i urmeze neapărat misitia ştiinţifică şi literară, care vinde cunoştinţele şi talentele unui învăţat şi scriitor, fără întrebuinţare nici domiciliu, unui potentat instalat.
    Dar presupunând că a fost condiţia titulaturilor satisfăcută, estetica pretinde cap. Nu e vorba numai de capul de pe dinăuntru, controlabil cu o încetineală juxtapusă pe acte şi munci; condiţia se referă mai ales la capul de pe dinafară. Fără asemenea cap, de regulă parvii la un maximum de situaţie cu neputinţă de trecut. Barca ta începe deodată să fie învârtită pe loc, şi nu mai înţelegi de ce nu poţi depăşi celălalt cap, al Bunei Speranţe... Nu căuta prea mult: Dumnezeu ţi-a dat drumul în viaţă fără să te retuşeze şi să te facă fotografic. Criteriul capului de fotozincografie: izbutesc numai acele capete al căror instantaneu iese bine la gazetă şi acelea care solicită creionul caricaturistului, pana şi gura mahalalei.
    Dacă, de pildă, n-ai un cap cum trebuie, nu-i vine nimănui ideea, nici la stat, nici la primărie sau în viaţa intelectuală, să
PUBLICISTICĂ
 65
te înjure şi nici să te laude, dar mai ales să te înjure, înjurătura fiind preferată, germinantă, tonică şi explozivă. Există oameni politici care se bucură de o reputaţie infectă, toată lumea fiind de acord că ei sunt numai nişte oameni cumsecade.
    Cu o carieră albă, neutralizată de recunoaşterea unor merite tihnite, omul politic, de pildă, riscă să nu mai dea nimeni doi bani pe capul lui. Să nu te porcăiască nimeni o viaţă întreagă, să nu fi scris niciodată nimeni, negru pe alb, că eşti cel puţin un escroc, un bandit sau un asasin, este să fii redus la rolul de vată hidrofilă, bună la dulap pentru caz de accident anodin: rosătura pantalonului sau jumuleala degetului din pantofi. Au mai rămas, nu e vorbă, câţiva naivi care se supără, protestează la gazetă, sau fac un proces, dar aceştia sunt destinaţi să nu joace în viaţa socială nici un rol.
    Ori, mă rog dumitale, ce gust mai poate avea viaţa când nu superi, când nu se teme de dumneata nimeni, când nu eşti mârâit, contestat şi „distrus"; cu un cuvânt, când nu stăpâneşti? Filosofii cu tichie şi camizon nu pricep nici până în ziua de azi lupta pentru putere şi saţiul pe care-1 dă omului prezenţa-n mâinile lui a unei autorităţi. Ei văd viaţa din punctul de vedere al alimentaţiei, şi senzaţiile dând târcoale de jur-împrejurul stomacului cu anexe. N-au scris şi tipărit câţiva clasici, trecuţi, evident, de toate pubertăţile vieţii, că cea mai mare plăcere consistă într-un „scaun" regulat? Lupta, agitaţia, fiorul, spaima, riscul, atacul, strică digesia celor fără cap şi servesc sentimentul de puternicie al celor cu.
    Dar cum este şi trebuie să fie capul de succes şi de stăpânire? Un singur fel de cap se potriveşte cu omul chemat să puie mâna pe trident: să scapere foc din silex, ştirbindu-1, şi să dea ţâşnire apelor neliniştite.
1933
 66
TUDOR ARGHEZI
                 CĂUTĂTORII DE MOARTE
    A fost o vreme în care pietonii erau călcaţi cu bicicleta... Velocipedul mergea exagerat de iute şi primăria construise inocentelor Iui roţi şi cauciucuri un drum special, pentru ca nenorocirile să nu fie prea dese.
    Călcătura bicicletei se produce fără sânge şi ruperi de coaste. Cădea pietonul, cu condiţia să fi fost lovit în spate, şi alături de el biciclistul; şi pietonul se alegea numai cu o spaimă grozavă. Singur biciclistul pornea cu maşina la spinare, roata lui din faţă suferind o transformare, apropiată de forma numărului 8. Ne aducem aminte naivităţile ordonanţelor de poliţie din epocă, sancţiunile drastice pentru excesele de viteză şi animaţia senzaţională a publicului de la Şosea, de câte ori o bicicletă se ciocnea de cotiga unui lăptar. Circulaţia cea mai vie din parcul Kisseleff aparţinea lăptarilor şi vehiculului pe două roţi consecutive. Calul şi lăptarul se întorceau la Băneasa veseli şi cu găleţile goale şi vioiul lor grup de hipodrom avea o afinitate şi o putere de atracţie aproape sexuală pentru nefericitele biciclete, victime ale unei preferinţe fatale. în nici o situaţie, omul normal, învăţat cu dreapta şi cu stânga, din experienţa inimii şi a trotuarului, nu-şi zăpăceşte noţiunile ca pe o bicicletă, din pricina punctului de vedere răsturnat.
    Cu toate că temut catastrofal, elegantul instrument care lungeşte pasul omului de şapte şi de zece ori, nu a ucis pe nimeni; nici o picătură de sânge nu a stropit nichelul ghidonului, întors de două ori, ca un corn de berbec.
    Automobilul este, nici vorbă, un mare asasin prin temperament, şi realizează întocmai balaurul din poveste, pornit cu o falcă în cer şi una în pământ şi cu farurile aprinse, la devastarea distanţei. El intră de-a dreptul într-o mie de spectatori, adunaţi ca să-i admire la cotitura primejdioasă a curselor, virajul, sau se întoarce brusc, izbit de o pandalie, cu burta-n sus, strivind dedesubtul lui o păreche tânără, care
PUBLICISTICĂ
 67
tocmai se îmbrăţişează în spatele stilat al şofeurului de taxi. Naturile rămase la vârsta socială a carului cu boi, excelent în Grigoreşti dar hilar pe bulevardele unui peizaj asfaltat, şi mai ales naturile de jos, pietone, sunt revoltate în permanenţă împotriva „nebuniei vitezei" - până în ziua când au luat la volan şi au cumpărat şi ei un automobil. Nişte roţi care înşiră ghem sfoara miilor de kilometri, deschid ochii fostului pieton şi-şi schimbă pulsul şi perspectiva.
    Viteza era o beţie rezervată şoimilor, hrăniţi în cercuri cu rotogoale de văzduh. Mai bea din ea şi omul şofeur - iar pentru câţiva, care nu mai găsesc gust în nici o otravă a vieţii, viteza e o consolare şi un prilej de a lichida în plină putere vechile procese cu natura şi cu Dumnezeu, amânate de la Adam în fiecare generaţie şi în fiecare individ, moştenitorul unui dosar, ale căruia pagini se înmulţesc. Cunoaştem oameni, şi dotaţi, şi energici, şi frumoşi, care caută ziua întreagă întâlnirea la o răspântie cu cineva... Revolverul e meschin şi obscen; pentru o elită curată, mândră, victorioasă şi acerbă, singură artileria grea, din toate armele de foc, ar fi în stare să servească un final corect şi expresiv.
    Mai mult ca în toate vremurile, desigur, oamenii vor să isprăvească, fără alt motiv personal decât ineleganţa, o viaţă care a păcălit neantul în momentul naşterii lor. Inteligenţa parcurge în câţiva ani întregul cerc închis, de ştiinţă şi preştiinţă, şi caută accidentul, preferabil unei descompuneri în viaţa vie, următoare dezastrului intelectual. Un pictor ar putea să zugrăvească această cursă de sens contrariu, servindu-se de imaginea convenţională a morţii călare. Dar natura omului de acum, superioară esenţialmente trecutului întreg, a fost profund răscolită de război, care a lăsat o dorinţă de a muri secretă, în melancolia fiecăruia ins.
    Iată de ce mişcarea automobilistică socială, intelectuală, extremistă în toate aplicările ei fizice, morale şi politice, trebuie considerată niţeluş cu sentimentul şi cu întristarea.
68
TUDOR ARGHEZI
    De câte ori pe deasupra porumburilor noastre, tot mai sus în azur, trece avionul tinerilor îmbarcaţi pe aer, îţi vine să strigi de entuziasm şi să plângi...
1933
                    IMPOZITUL GORILEI
    Să semnalăm domnului ministru de finanţe drept „bun sosit", un gen de cazuri care solicită atenţia altor factori decât perceptorul şi toboşarul, şi o soluţie inimoasă.
    Bucureştenii nu sunt cu toţii bucureşteni integrali, bacalaureaţi, diplomaţi, licenţiaţi şi doctoraţi în curent cu tot ce se publică şi se iscăleşte, pasionaţi de lecturi şi cultură... O centură groasă a capitalei aparţine speciei analfabetului pur. Socoteala care trece de numărul degetelor de la mâini şi picioare şi sensurile în afară de cele două braţe, dreptul şi stângul, plus eventual noţiunile înainte şi îndărăt, alcătuiesc tabelele tehnice stricte ale contribuabilului deficitar. Dacă ai vrea să aduni cu el găinile şi cocoşii din mahala, el se intimidează, clipeşte accelerat din pleoape, se scarpină subt pălărie şi simte cum îi vine o ameţeală academică.
    Oameni cumsecade şi harnici, dacă sunt proprietari le lipseşte documentul; chiriaşi ignoră contractul şi chitanţa; actul de naştere, de botez, de căsătorie, chiar livretul militar le lipsesc din buzunar şi de acasă. Indexul ezită să se puie pe crucea de cerneală violetă pe care le-o construieşte pe o petiţie un vecin. Ei nu ştiu adeseori în ce an s-au născut şi cât ar putea să fie de bătrâni. Despărţiţi de satele lor, ei se gândesc la câte zece ani o dată ce-or mai fi făcând surorile şi fraţii lor, pe care i-au lăsat la vatra părintească mici; nu le scrie nimeni, nu sunt
PUBLICISTICĂ
 69
împinşi nici ei de nici un sentiment să roage pe cineva să le facă o scrisoare.
     Trăind cu frica în sân de toate autorităţile, pe care le concep întemeiate exclusiv ca să-i sperie şi să-i neliniştească, ei se feresc să apropie mâna de clanţa unui comisariat, să stea în faţa unui judecător sau în dreptul unui funcţionar al statului sau al comunei, oricâtă blajinitate i-ar întâmpina. Nu au încredere nici în becul electric de pe stradă, şi însuşi numărul casei li se pare suspect şi născocit cu scopuri neînţelese.
     E o realitate dezolantă, dar o realitate în toată puterea cuvântului clar silabisit. Ai impresiunea, stând de vorbă cu câte o femeie văduvă, din numeroasa categorie, că încerci să te explici cu lutul sau cu soţia rămasă în viaţă a strămoşului reţinut în spirit geologic de Darwin. Toate metodele de alăturare de înţelesul ei sunt inutile, şi dacă ar fi în chestiune numai o imagine tehnică a vieţii de ştiinţe naturale, sau romanţate, cazul ar intra în muzeul literaturii. E ceva mai grav.
     Oamenii de care vorbim nu ştiu măcar ce poate să fie un impozit şi nici nu le intră în cap lucrul de subtilitate, că pot să fie statului datori cumva. Cum nimeni nu-i vizitează niciodată decât în perioada electorală, când toată lumea se grăbeşte să le bată laba şi să le dea făgăduieli, pe care le-au luat în serios, ei se găsesc pribegi în societate şi abia făcând aproximativ parte din zilele noastre. Nu pricep onoarea prezenţei în mahalaua lor a unei comisiuni şi apoi a unui agent fiscal: singură toba îi amuză, pentru că face tărăboi în monotonia de neant a vieţii. Să se apere? Să introducă un apel? Mai trebuiesc trei sute de ani până la asimilarea unei atari cunoştinţe. Să însărcineze un advocat cu afacerea lor? Dar advocatul nu e una, gândesc ei, cu toate autorităţile?... Şi cu ce să-l plătească?
     Uite o văduvă, de colea de peste drum, al cărei nume se bucură în registrele fiscului de o situaţie de rentieră. Ea datoreşte, din cifre acumulate, statului, aproape treizeci de mii
 70
TUDOR ARGHEZI
de lei şi umblă pe noroi cu o jumătate de papuc, dejunând numai în zilele în care cele trei găini, pe care le are, consimt să-i facă două ouă. E proprietăreasă!... A dat cu chirie o cameră cu trei sute de lei abstracţi pe lună, unor oameni fără lucru şi care au plecat neplătiţi.
    -      Ce să mă fac, domnule delegat? întreabă femeia pe delegatul mahalalei.
    -  Ai vorbit cu perceptorul? întreabă delegatul.
    -  Cum ai zis?
    Nu ştie ce-i perceptor.
    -  Ar fî trebuit să dai măcar pe la Ministerul de Finanţe... Terorizată de nomenclaturi, femeia nu ştie, n-a văzut, n-a
auzit... De opt ani de zile, averea ei negativă se înavuţeşte prin atitudini operate ştiinţific într-un biurou. E prea târziu de făcut ceva, târziu legal şi târziu bănesc.
    Nu s-ar gândi domnul ministru de finanţe la o francă, radicală şi binevenită amnistie şi apoi la analiza răbdătoare a miilor de cazuri ale categoriei?
    Cadoul e aşteptat.
1933
                    SPECTACOLUL
   Dacă reluarea la Operă a lui Faust constituie la vremea lui un eveniment muzical şi un prilej de comentarii, nici reprezintaţia de mare gală a tuturor orchestrelor continentale şi de văzduh, ca la miezul nopţii de luni în capitală, nu este de trecut cu vederea. Mai ales că grădinile sunt încă emoţionate, auzul nostru a rămas sonor şi însufleţirea e de atunci în frământare.
PUBLICISTICĂ
 71
     Rareori s-au adunat mai multe instrumente ca să celebreze o ieşire din sărite a duioasei naturi, atât de gingaşă cu florile şi atât de brutală cu monumentele mari. Viorile ei sunt vânturile încrucişate pe coarda fină. Contrabasiştii, artiştii tobelor şi elementarului saxofon şi de trompetă, au căzut pur şi simplu de la pupitru, înlocuiţi cu gurile de foc. Trăsnetul plin, despicat, sau de finale rapide şi descrescânde, sunt indicaţii de şef de orchestră, meşter în amestecarea tuturor uneltelor în punctul unic al unui sunet subit.
     Războiul ceresc a durat două ore. Probabil că simţul urechii, căpătat la necesităţile încete ale experienţei, nu a făcut parte din primul proiect, şi exploziile zgomotului au interesat numai în schiţa lor decorativă, de linii universale ştirbite şi de tresăriri de lumini. Căci natura s-ar fi sfiit să alăture de un timpan vibrător torentul gemetelor rupte de scrâşnire ale hăului mare - şi ar fi renunţat, de bunăvoie, ca un poet de neam, la un efect.
     Poema dărâmării simulate a Gomorei a început prin cojirea bolţilor de câteva rânduri de cuirase subţiri suprapuse. Mii de valuri de asemenea tinichele de nichel şi platină au fost smulse şi zvârlite de sus, în hohotul haosului entuziasmat şi hilar. Mii de ciocane de lemn netezeau materialul în foi zbârcite de smunciri în prăvălire - şi cuiele ploii se înfigeau de la sine, pornite de sus. Când venea fierul roşu şi albastru să cositorească pe margini negura cu orizontul, tabla era întinsă precis. Atelierele de potcovărie, cu cleştele lungi, vârâte în rugul de jar, construiau o dată pentru anul întreg pingelele cu măsele, ale armăsarilor Sfântului Ilie, care aleargă zi şi noapte pe crestele de cremene ale lumii, ca să orânduiască necontenit sentinelele obosite de veghea pe lănci, în piscuri. Intre Himalaia şi Alpi se toceşte repede opinca până la copită, şi depărtările trebuiesc străbătute la timp. Ce s-a întâmplat că întunericul a fost sfâşiat pe toată lungimea lui şi că bolţile au crăpat o dată?
 72
TUDOR ARGHEZI
    -      Mi-e frică! plânge copila, trezită de lună, care s-a izbit de părete şi s-a spart.
    -      Nu e nimic, bunul Dumnezeu face repetiţii pentru un sfârşit adevărat. A scos recuzita din Apocalips şi mai adaogă câte ceva.
    -      Ce-or fi făcând rândunicile şi porumbieii? întreabă copila.
    -      Fiecare la postul lui, ca să nu-i fure somnul, străjuieşte. Auzi? în streaşini puii stau de vorbă cu vrabia lor.
    Când împuia natura lumea cu uriaşi, se gândea că ei or să înfrunte mai repede fenomenul, dar toţi aceşti uriaşi au pierit. Muntele nu putea să-i ascundă. Dar i-a venit Naturii ideea mai bună, a lucrului mic, din ce în ce mai mic, până dedesubtul puterilor ochiului, - ca să scape ceva orişicum, dacă evenimentul muzical din noaptea trecută s-ar putea încheia cu un răsărit într-o baltă.
1933
                      LUAŢI UMBRELA!
    De câteva luni încoace socotelile meteorologilor sunt săptămânal, zilnic şi sezonal trădate. O ploaie cu trăsnete apare nedelicat, fără pregătirea clasică de câteva zile, remarcată la ceasornicul hidrometric şi pe grupul de două păpuşi ascunse într-un chioşc. Prevederile de douăzeci şi patru de ore ale observatorilor evenimentelor cereşti sunt devastate subit. Când îţi e lumea mai dragă, intră în peizaj un fenomen şi îl scutură tot, ca mătura de fulgi a bucătăresei într-un pastel, ştergând idilica înfăţişare a fericitului tablou, compus din scrumuri şi nuanţe.
    E greu să te împotriveşti vântului şi grindinii cu peniţa, dar pentru consolările necesare îţi uşurezi conştiinţa, citând
PUBLICISTICĂ
 73
acte meteorologice din trecutul depărtat. Natura îţi smulge umbrela şi ţi-o întoarce pe dos şi trece mai înainte; iar meteorologistul se vede brutalizat în plin calendar, silit să iasă dimineaţa în haine de dril şi cu pălăria de paie, iar după-amiază cu blană şi galoşi.
    Biata meteorologie e o ştiinţă destul de nouă şi arhivele ei nu sunt atât de considerabile, ca să justifice o amărăciune fără leac. Probabil că a mai nins de multe ori în iulie, şi că au înflorit gutuii şi altă dată în luna lui decembrie, dacă ne putem mângâia cu imaginile din preistoria tiparului: căci nici tiparul nu e mai vechi de vreo patru sute de ani, datat înainte de rotativă.
    Noroc că există explicaţii. Fără explicaţii viaţa nici n-ar fi cu putinţă şi ca să trăieşti nu e de ajuns numai oxigenul. După ce i-a stricat ploaia pălăria nouă, omul se întreabă, ca să găsească un răspuns explicativ şi ca să puie în buzunar, în locul preţului pălăriei, o convingere bine plătită în cazul unei borsaline. El descoperă că a fost victima, de pildă, a unui stol de stele sau a petelor din soare şi se bucură, orişicum, că gambetta lui se găseşte în legătură strânsă cu infinitul şi influenţată direct de fenomene mistice, petrecute la o distanţă, de pălărieri, de câteva sute de mii de ani parcurşi cu viteză.
    Nici când şi-a cumpărat-o nu era lipsit de un raport cu cele neînţelese, de vreme ce până la încasarea modestului salariu a spus de câteva ori că la treizeci ale lunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-şi cumpere o panama, o păreche de bretele şi trei de ciorapi.
    Ajutorul lui Dumnezeu este într-adevăr trebuincios şi în cele mai aparent neglijabile împrejurări din viaţa de toate zilele şi de presă. Cititorul, ca şi redactorul, îşi organizează un program întemeiat pe o voinţă ce nu-i aparţine, şi dacă iese rău, trage din sistem cel puţin folosul că nu rămâne răspunzător. Dumnezeu e girantul sufletesc. Cu începere din anul de faţă, atât Institutul cât şi meteorologiştii amatori pe
74
TUDOR ARGHEZI
seama lor, îşi vor începe buletinele şi prognosticurile cu formula „Dacă vrea Dumnezeu", indiferent de bătaia din sud a vântului sau de la nord-est. Şi ca să nimerească mai des, se vor emite buletinele cu patru zile de la epuizarea fenomenului, putându-se atunci documenta şi cu fotografii.
1933
                  MIZERIE ŞI NOROC Parenteze dintr-o conferinţă
    Fiindcă nu suntem nimeni, nici artişti puri, nici profesionişti puri, fiindcă nu suntem pure spirite degajate de o materie simpatică şi de o existenţă, care oricât de tristă place; ba place mai degrabă de două ori decât o singură dată - fiindcă ne împrumutăm unii de la alţii cu toţii, gratuit, aspectele şi câteodată şi realităţile şi trăim amplificat, necesitatea diversităţii devine o regulă de gândire.
    Domnul Păstorel Teodoreanu, un poet rafinat şi un talent de o particulară supleţe, s-a dovedit pe neaşteptate un bun bucătar şi excelent privnicer. Cronicele domniei sale gastronomice confirmă adevărul că un literat, chiar când nu ştie să spargă ouăle proaspete pe marginea castronului de porţelan, vede şi povesteşte mai bine cum se face pancoşa şi omletă bună, decât bucătarul, care ştie să spargă ouăle precis şi fără bale.
    Domnul Păstorel, cum îi zice acasă, la Iaşi, se găseşte pe drumul bun, unde se cântă, se gândeşte, se mănâncă şi se soarbe cu entuziasm. O carte bună, după o masă bună, la o cafea şi la o ţigară bună, pe o canapea bună, - merg todeauna împreună. Toţi artiştii cu o pensulă grasă şi cu un condei plin au fost la toate popoarele, emoţionate de lucrurile frumoase
PUBLICISTICĂ
 75
şi cu gust, prietenii bucătarilor demni de subtila onoare a numelui lor profesional. Raporturile lor cu meşterii pivniceri au fost substanţiale. Unealta culorilor, a imaginilor şi ideilor alternează cu furculiţa şi cu paharul cu picior.
    Oamenii penei şi ai cuvântului, în vechime şi mai încoace, au mâncat cât şapte. De ia Rabelais până la Goethe şi de la Leonardo da Vinci — autorul monumentului pictural celui mai diafan - până la Anatole France, toţi au avut poftă de mâncare şi preferinţe pentru cratiţa ţinută cinci ore în şir la cuptor şi la dogoare mică. împăraţii şi regii, papii, episcopii şi marii generali au avut victorii şi puteri, pe lângă orgi şi orchestre, biblioteci şi catedre, dar şi câte o mare bucătărie.
    Tradiţia s-a păstrat. Nici nu se putea într-altfel la oamenii inteligenţi, bucătăria fiind o artă de intelectualitate şi limba care gustă o prelungire a senzualităţii cerebrale. Masa însoţeşte toate manifestările importante, internaţionale şi naţionale, întodeauna s-a făcut mai multă treabă cu şervetul de gât decât cu documentele comparative în şedinţă. Oamenii politici nu găsesc mai bun prilej decât dejunul pentru o înţelegere şi un discurs cu înţeles: tratatele, legile, principiile, sunt prezidate de cucoana Tinca, autorarea unei ciulamale de neimitat. Briand şi Stresemann erau cunoscuţi prin puterea lor de muncă dar şi prin enormul lor apetit. Relaţiile foştilor inamici s-au îmbunătăţit probabil şi din motive politice, dar dacă cei doi bărbaţi de stat n-ar fi mâncat mereu împreună, ciocnind pahare cu vin suav, nu se alegea de tratative nimic. Dacă îşi închipuie cineva că o politică bună poate să fie făcută dinaintea unei farfurii cu supă de zarzavat fără oase şi cu o sticlă de limonadă sau de ceai rece, se înşeală. Din apă fiartă sau vopsită cu zmeură nu poate ieşi mare lucru, iar domnii pe care guvernele îi aleg reprezintanţi, sunt oameni cu rânză.
    Anumite filosofii pentru fiinţe de tărâţe cu paie, mai combat şi azi, după ce procesul a fost pierdut, lista de bucate şi carta de vinuri!
 76
TUDOR ARGHEZI
    Actualitatea arzătoare pare să fie din punctul de vedere al populaţiei, mâncarea, pe care o cer în momentul de faţă vreo treizeci de milioane de şomeuri calificaţi, în toată lumea. Este ciudat că înfometarea planetei şi în special a părţii americane din planetă a putut să se manifeste într-o epocă de mare belşug, când munţi de grâu şi de cafea sunt aruncaţi în ocean, ca să nu fie cumva consumaţi de oameni. Ba ceva şi mai ciudat: controversa la care înfometarea a dat loc; o controversă alambicată, păzită în vorbe cu şapte peceţi şi canalizată dincolo de înţeles, cu ajutorul unei reţele de formule şi expresii autentic ştiinţifice.
    Viaţa e într-adevăr trădătoare. Moşul nostru, de câte ori voia să ne facă timpul de ruşine, comparat cu timpul lui, ne povestea orgolios că el aducea din piaţă, pe un sfanţ, o căruţă cu merindele cele mai variate. El se mândrea cu povestirea lui, acum vreo treizeci de ani când kilogramul de zahăr, care costă azi treizeci de lei, se vindea numai cu un singur leu şi cinci parale. Acum treizeci de ani, când viaţa era încă necrezut de ieftină, o păreche de ghete costa opt lei şi toată lumea din Bucureşti umbla cu picioarele goale, iar în toată capitala nu credem să fi fost mai mult de zece prăvălii de fiecare soi de marfă. Azi, toată lumea e încălţată şi îmbrăcată bine. Şi iar nu sunt bani, tocmai ca atunci - şi sunt în Bucureşti peste cincisprezece mii de automobile şi din fiecare branşe, cum se zice, mii de prăvălii. Când era mai bine? când oamenii umblau desculţi şi goi şi n-aveau bani, ori azi când sunt îmbrăcaţi bine şi tot n-au bani?... Bani n-au avut nici atunci, nici după aceea şi nici azi n-au şi te miri când au putut să se îmbrace. Se poate ca în situaţii identice să se înregistreze rezultate diametral opuse?
    E adevărat că oamenii n-au bani, dar e adevărat că trăiesc, e adevărat că ei cheltuiesc şi cumpără; toate sunt adevărate - dar în toate astea trebuie să fie şi ceva neadevărat.
    Adevărul adevărat şi de care nu se ţine îndeajuns socoteală, pare altul; factorul românesc în toată această chestiune.
PUBLICISTICĂ
 77
Toate lucrurile la noi se produc şi se rezolvă într-altfel decât în toată lumea, se strică româneşte şi se dreg româneşte - şi trăiesc româneşte. Probabil că vocabulele şi ideile cu care lucrăm abstract sunt bune şi exacte în ţările din limbile cărora le-am scos, dar cum trec graniţa dincoace ele se dezlânează. Capitalul nu mai e capital, avuţia nu mai e avuţie, sărăcia nu mai e sărăcie, preţul nu mai e preţ.
     Dicţionarul nostru începe cu litera N şi primul cuvânt care îl domină peste tot este cuvântul NOROC. Chiar dacă li s-ar părea unor superficiali că începe şi sfârşeşte ca la toată lumea alfabetului latin...
1933
                      C.F.R. AMBIGEN
    Mai circulă şi azi pe unele linii de cale ferată un tip de vagoane de călători, inspirat vreunui tehnician din trecut de la ambiguităţile fiziologice, care permit convieţuirea nedesluşită a două sexe, normal individualizate în unul şi acelaşi trup. Nu e cu totul necunoscut cazul nici băiat, nici fată, al tânărului identificat abia la recrutare, după ce a purtat o vreme fustă şi o vreme pantaloni. Dacă natura nu izbuteşte să stabilească pe cale de atrofie dominaţia unui singur atribut, până la oarecare vârstă, chirurgia se însărcinează cu succes să precizeze rostirea bărbatului integral într-un bărbat în doi peri. Vagonul androgin, la care ne referim, e în exterior un vagon ca oricare altul. Deosebirea începe abia înăuntru. Şi nu atât pe coridorul, despărţit la mijloc de o uşă basculantă şi dată de părete, cât mai ales în compartimente. Intrând pe la un cap al vagonului, vagonul e de clasa a doua, pe când la capătul opus e de clasa întâi; ceea ce face că dacă te duci înainte eşti pasager de o clasă, şi dacă ieşi de-a-ndaratele eşti pasager de clasa precedentă sau
78
TUDOR ARGHEZI
de clasa următoare. Răzimat de portiera mijlocie fără închizătoare, pasagerul devine dublu şi complicat, fiecare picior călătorind cu alt tarif.
     S-a întâmplat ca, scoborându-se într-o staţie de trei minute după răcoritoare şi fructe, dintr-un vagon de clasa întâi, pasagerul consternat să se găsească la întoarcere dinaintea unui vagon de clasa a doua şi crezând că identitatea poziţiei vagonului s-a întins şi la călători, să fie surprins de asemănarea doamnei din fereastră cu soţia lui, care l-a dat jos din tren, ca să-i cumpere apă gazoasă. Confuz şi aruncat în panică de ţignale, s-a întâmplat ca pasagerul cu sticlele în braţe a plecat în pas accelerat în căutarea adevăratului vagon, şi astfel, singurul vagon adevărat i-a trecut pe la nas odată cu trenul întreg, în disperarea gesticulată a nevestei, singura şi adevărata nevastă, păcălitul rămânând cu capul gol, ca să bea singur limonada pe bulevardele de zgură dintre linii.
     Dacă partenogeneza forţată a claselor reunite va fi corespuns unei socoteli de construcţie economică, efectele de multe ori ale lipirii laolaltă a două vagoane separate de un tarif, aparţin unui sadism de control caracteristic. Pasagerul de clasa a doua e urmărit de ochiul bolnav al controlorului pervers. Dacă o necesitate inexorabilă l-a împins să alerge tocmai până la capătul opus al vagonului, ca să caute un refugiu, care bineînţeles nu ne priveşte prea mult, corsarul cu şapcă şi geantă l-a văzut, l-a oprit şi-i aplică o amendă, cu procent personal. Pasagerul poate şi să greşească pur şi simplu, intrând prin clasa a doua şi negăsind un loc decât în prelungire, într-al patrulea sau al cincilea compartiment, de clasa întâi. Un cititor ne scrie că a trebuit să plătească o amendă nu mai mică de patru sute şapte lei, pentru şase kilometri parcurşi în asemenea condiţiuni ale vagonului hermafrodit; aproape şaizeci şi opt de lei de kilometru. Cu de trei ori amenda, călătorul şi-ar fi putut cumpăra pe drum un cal cu brişcă, pe care l-ar fi vândut, în
PUBLICISTICĂ
 79
gara de destinaţie cu cât l-a cumpărat, şi-i mai ieşea şi drumul gratuit.
     Dar poate că aventura grotescă a cititorului nostru va servi o indicaţie pentru sporirea veniturilor permanent deficitare ale căilor ferate. Ar fi de ajuns un cap genial, ca în negustoria cu două preţuri, unul în vitrină şi altul în prăvălie. Vopseaua şi pensula costă puţin. Dacă s-ar generaliza obiceiul, fiecare clasă s-ar putea bucura de favoarea clasei superioare, tariful plus o amendă de călători s-ar traduce cu încasări splendide şi în acelaşi timp s-ar desfiinţa şi clasa a treia.
     Cine ştie! Poate că sugestia ne va atrage din partea direcţiei generale şi un cadou: un stilograf, de pildă, care, când scrie, suflă ca locomotiva şi dă din clopoţei.
1933
                              JOCUL
    Din capitală şi din provincie primim, de o bucată de vreme, denunţuri şi plângeri împotriva jocului. Ştiţi care joc: maşina învârtită şi cărţile pe manşetă. între firmele de societăţi citate, ne surprinde să găsim şi una cu steag şi prapuri, care ajustându-şi austerităţile pe forma viciului de câştigat bunul altuia fără parale, a pus în funcţiune într-o localitate de băi, un instrument care s-ar fi putut, poate, numi într-altfel decât se numeşte. Una din doamnele care ne-au scris, ne mărturiseşte că a pierdut treizeci de mii de lei, şi dă amănuntul romantic că ar fi leşinat: ceea ce n-a împiedicat-o ca să se ducă la poliţie.
    Ni se mai comunică evenimentul scandalos că unui funcţionar sosit pentru căutarea sănătăţii nu i-au mai rămas nici bani de hotel şi că ar fi plecat nevindecat; nevindecat de fizica lui posibilă suferinţă; de cea morală suntem aproape
 80
TUDOR ARGHEZI
siguri că s-a lecuit, dacă o patimă, exaltată de nădejdi absurde, poate să fie vreodată lecuită.
    Atârnă de perspectivă pentru ca o chestiune să pară bună sau nocivă. Dacă produsul unui joc slujeşte unui scop util social, pierderea jucătorului care a pornit cu gândul la câştig, interesează puţin: s-a jertfit unul pentru mai mulţi şi fără voia lui, ba poate cu de-a sila, cartoforul joacă, pe lângă pocher, şi un rol de factor caritabil. Viciul se găseşte răscumpărat, viciosul se mântuieşce. Doamna care a pierdut treizeci de mii de lei a procedat bine. în nici un caz nu i-ar fi dat cu atâta amploare şi rapiditate, pentru o binefacere propusă direct, pe când escamotarea a dat stricăciunii sale o derivare către datoria constantă a celor avuţi faţă de suferinţă. Căci a purta treizeci de mii de lei în poşetă fără nici un fel de socoteală, nu însemnează sărăcie şi poate că această sumă a mirosit de la început, cine ştie, provenită din camătă sau din amanetul văduvei, vândut pe a cincea parte din valoarea lui. Originea banilor acumulaţi în anonimat e de multe ori obscură şi adeseori suspectă grav.
    Este joc şi joc. Jocul Loteriei, de pildă, e organizat în vederea unei mari utilităţi, rambursează jumătate din sumele jucate şi acestea sunt lente şi mici. Jocul propriu-zis are violenţa unghiei panterei şi săritura felină: el se prezintă cam ca o tentativă de asasinat. Expresia spectrală a jucătorilor, hipnotizaţi în jurul mesei cu postavul verde, demonstrează că în colivia sufletului s-au trezit ferocităţile ereditare şi stau gata la dezlănţuirea instinctelor de competinţa Curţilor cu Juri. Ruperea oaselor unei mâini care se îndreaptă încleştată spre beregata aproapelui, printr-o strânsoare tenace ca spărgătorul de alune, nu constituie un mai mare păcat.
    O doamnă foarte cunoscută amatorilor de trufandale ademenite şi artiştilor asului subtilizat, cu degetul înmuiat în gură, joacă toată noaptea sume fabuloase. Ea trebuie să joace şi să piardă aprovizionată zi cu zi de contribuţiile senilităţilor
PUBLICISTICĂ
 81
juvenile, înviate un moment la chemarea farmacopeii. Dacă Eminescu ar fi în viaţă şi ar avea nevoie, drept editor cumpătat, de vreunul din aceşti fanţi zbârciţi şi amoroşi în ajunul sepulturii, el ar fi refuzat. Contimporanii lui au ascuns de el aurul şi argintul, fiindcă aveau de gând să-i dea gratis nişte bronz şi un bolovan.
    Doamna care prezidează o instituţie tolerată, să joace până la beţie şi paroxism! Ea este delegata viciilor aglomerate şi, fără să bănuiască, vehicul de milă, de datorie şi de cultură...
 1933
                             NUDISM
    N-avem, ca să zicem, o concepţie (de vreme ce nu se mai poate trăi fără concepţii, într-o epocă invadată de scheme şi sterilizată de facultatea vulgară a inferioarei acţiuni), n-avem o concepţie a nudismului, clară. Nud pur şi simplu însemnează gol pe dinafară, ca să se evite golul dinlăuntru, indicat de un alt monosilab: vid; ceea ce nu împiedică nici asociaţia ambelor goluri într-un singur cuvânt. Mai româneşte, nudul e pielea goală, aceea pe care tot omul o poartă, fără concepţii, în cămaşă. Dar când o vorbă capătă lungime prin adaosul unui „ism“, nudul şi pielea goală devin concepţii adevărate şi dau naştere la polemici şi controverse.
    Dezgustată de cusăturile croitorului, care pune piedici, şular, răscroieli şi nasturi, o seamă de lume s-a hotărât să se dezbrace într-o seară, şi să nu se mai îmbrace nici a doua zi, nici a treia, nici la prânz, şi să umble pe stradă în pardesiul iui Adam şi în complectul pe măsură al scumpei noastre surori Eva, încălţată cel mult într-un pantof înalt, de piele de şarpe. (Dacă greşim teoria concepţiei, sunteţi rugat a corecta.)
 82
TUDOR ARGHEZI
     Şi altădată, se poate zice, oamenii s-au dezbrăcat, fiecare cu sexul lui. De pildă, acum vreo cincizeci de mii de ani, acest gust, de a trece drumul în pielea goală şi de a te urca în copaci cu mijloacele proprii, era general. Ba civilizaţia era şi mai înaintată în nudismul ei; omul dormea într-un pom.
     Bine, bine, dar atunci nudul nu constituia o filosofie şi un punct de vedere, era o deprindere sălbatică şi lipsită de interes. Câinii nu pun pantaloni nici până în ziua de azi, decât în cazuri excepţionale, în Anglia sau în America. Acolo, specia e foarte ruşinoasă, şi un căţel n-ar ridica un picior, să-i plăteşti în lire sterline. Dar sunt câinii nudişti?
     Problema e alta; să umbli în pielea goală atunci când ai haine multe şi cu atât să fii mai nudist cu cât ai avea dulapuri mai mari de costume şi rufărie. De unde ar ieşi că un fabricant de ştofe sau un miliardar ar trebui să fie nu numai nudist dar de-a dreptul scheletist, dezbrăcat până dincolo de piele şi carne, până la oase.
     Dar unde duce nudismul şi prozelitismul lui? La o fericire comparabilă cu a îngerilor, primii nudişti adevăraţi şi bine recomandaţi? La puritatea crinului şi a zambilei? La extaz? Nici vorbă. Nudistul e un sarcastic. El vrea să te scandalizeze, să-şi bată joc de dumneata, arătându-ţi anatomia invalidităţii cu care se făleşte, un abdomen, un picior strâmb, o coloană vertebrală întreruptă; căci modernii nudişti, ca toţi modernii, s-au depărtat de tiparele lui Praxiteles, şi forma mădularelor acestor rafinaţi se îndreaptă cu avânt către estetica borcanului cu spirt, în care se leagănă, spânzurat de subsuori, mormolocul ideal.
     Ni s-a spus că acest nudism e practicat într-un lagăr fortificat, pe o plajă. O serie de doamne, între două, trei şi patru vârste, s-au asociat să instaleze un muzeu mobil pe nisip, reeditând la o cifră de ani, din cele mai respectabile, tabloul nimfelor surprinse. De câte ori se apropie francamente ochii unui bărbat, curioşi să observe nudul, care de regulă nu mai
PUBLICISTICĂ
 83
circulă, la vârsta bunicii în sus, decât decent îmbrăcat, nimfele fac pe copilele şi dau cu bolovani...
1933
                     NU VREI SĂ TE PLIMBI?
    Municipiul se găseşte actualmente în fază estetică şi în subdiviziunea fazei, a spaţiilor monumentale. Mihai Viteazul, care era prea mare când Piaţa Universităţii era mică, s-a făcut mic, după ce piaţa a crescut. Intr-această privinţă n-avem nici o grija: Domnul primar s-a angajat să „toarne" statuia din nou, proporţionată pe sporirea numărului de metri pătraţi. Nu greu are să fie cu edificiul însuşi al Universităţii, care şi el a pierdut o jumătate de frontispiciu; când se va hotărî să-l dărâme, ca să-l reconstruiască. Primăria o să-şi dea poate seama că piaţa se micşorează încă o dată... Nici nu mai ştii cum e mai bine şi materialul edilitar a devenit mobil ca nişte bagaj. Rând pe rând, muţi patul lângă sobă, biuroul în sufragerie şi sala-n pod şi abia atunci vezi că parcă era mai bine înainte.
    Piaţa Universităţii trebuia să-şi întindă golul şi peste Palatul Şuţu, până dincolo de el, în fosta stradă Vestei. Dar o apăsare pe o pedală la timp a suveranului, care şi-a pus uşor piciorul pe una din bătăturile electrice ale domnului primar, a salvat casa de pe vremuri, cu arnăuţi şi păuni. Târnăcopul municipiului a dat însă grămadă colţul Sfântului Gheorghe şi între operaţiunile de strategie a ochiului, care vrea să vadă departe, au dispărut grilajele palatelor comunale din strada Scaune rămase pe uliţi.
    Acum un an şi şase luni, municipiul se găsea în faţa bulevardelor şi comandase la Faber câteva duzini de tibişire şi creioane de asfalt. S-a răzgândit. Nu poate nici omul, dar
 84
TUDOR ARGHEZI
autoritatea? să meargă şi pe stânga şi pe dreapta şi pe mijloc în acelaşi timp. Era s-o apuce spre Oltenia şi a luat-o mai bine îndărăt. Până la noiembrie, începutul săpăturilor în baltă, este timp şi - cine ştie? mai vine o idee şi se mai intercalează o fază, două.
    în vreme ce se construieşte admirabila circulaţie a viitorului, prezentul dă în gropi, cum se zice la propriu şi la figurat. Am indica un singur punct din zeci şi poate din sute, care după optimismul domnului primar, rebel la sentimentul îndoielii, vor fi pavate, nu treptat şi pe măsură, ci o dată şi numai în „doi ani“.
    în faţa Liceului Şincai, pe care nu l-a clădit municipiul dar nişte pârliţi de dascăli secundari, cotitura în pantă a Căii Şerban Vodă se suceşte brusc. Primăria nu e vinovată de sucitură, ci de felul cum sucitura e întreţinută, pentru pieirea cotidiană a celor mai buni cai de cărăuşie şi zdruncinul celor mai multe motoare. Colţul e cu atât mai ciudat dezorganizat cu cât ar fi mai lesnicios de construit cu el o unitate de circulaţie confortabilă - şi cu perversitate dezorganizat. Pe când, până în punctul unde începe urcuşul, şi, după aceea, peste o sută de metri impracticabili, Calea Şerban Vodă e bine pavată relativ, cu granit în cubi; la cotitura ei, largă, e pardosită pe o unică lăţime de câteva palme, cu bolovani de râu permanent dizlocaţi, potecă îngustă într-o vastă albie de noroi. Dacă mai punem două linii paralele, cu patru şine de tramvai (ieşite de un lat de mână în afară, deasupra bolovanilor) şi continua prezenţă în pantă, în contrasens, a câte patru vagoane, cotitura se îngustează pentru circulaţia foarte numeroasă a punctului cu pricina, până la înghesuială.
    Acolo domnul primar nu are de expropriat şi de dărâmat nimic şi faza actuală a municipiului, hantat de spaţii, ar avea spaţiul gata făcut, de patru ori mai întins decât partea penibil carosabilă a străzii. Cinci sute de metri pătraţi de materiale ar permite trecerea alături a cinci, şase rânduri de vehicule.
PUBLICISTICĂ
 85
     De trei ani urmărim inflexibila indiferenţă a primăriei pentru punctul semnalat, păstrat intact şi parcă pasional. Sute de care şi automobile, încărcate cu gunoaiele chiar ale primăriei, n-au altă trecere la groapă, ca şi convoaiele în pas încetinat de ceremonie către cimitire şi crematoriu. Nu e nevoie de multă imaginaţie ca să ştii că în fiecare an vine o iarnă, echivalentă în strâmtoarea liceului cu o pagubă la oră şi cu un dezastru pe zi.
     Ce fel de estetică o fi asta? te întrebi ca Păcală. Să pui joben şi mânuşi beige şi să umbli cu ele de-a buşile şi în pielea goală, silindu-te să urci în patru labe, pe ploaie, dâmburile cleioase, de lut...
1933
                    CANDELE STINSE
   începe să se simtă nevoia unei propagande. Nu se ştie cine să o facă, statul sărac, comuna incompetentă, oamenii politici, proprietari, fiecare din ei, ai unui sistem personal secret, de încercat fără rezultate; profesorii, preoţii sau presa. Când te îmbolnăveşti, toate reţetele sunt bine-venite şi câteodată te vindecă baba cu un descântec. Căci iată puterile sufleteşti încep să şovăiască şi dacă ne vor lăsa de tot, prăpădul e un cuvânt aproape idilic ca să mai fie întrebuinţat la zugrăvirea stărilor de neant ale simţirii.
   Oamenii sunt posomorâţi, dezamăgiţi şi mai nervoşi ca todeauna. Nu e vorba numai de cei ce suferă de lovitura mizeriei în plină figură; parcă nu aceştia sunt cei mai demoralizaţi. Bine situaţi aparent, lumea care gândeşte şi ştie, oamenii de acţiune, grupările care fac recele şi caldul social, căpitanii vieţii, din comerţ, din finanţe, industrie şi din cultură sunt înfiorător
86
TUDOR ARGHEZI
dezarmaţi şi influenţează, fără cuvinte, cu acte, cu atitudini şi cu un oftat ai întregii personalităţi, categorii tot mai numeroase de lume, disciplinate la oscilaţiile nivelului lor sufletesc.
    O lume în doliu, înainte de a fi murit cineva. în garderoba lor se găseşte, gata pregătit, costumul ceremoniei şi socialmente unii şi-au cumpărat şi locuri bine plasate într-un cimitir, mângâind cu mănuşile şi grilajul gata montat, unde se va opri trecătorul, ca să întrebe mormintele: „Aceştia toţi ce au facut?“ Dar farmacia lor de leacuri prezintă dulapul fără o singură cutie şi fără nici un flacon - afară de fiola ascunsă, pe care subt un cap de mort cuvântul otravâ e scris în patru limbi.
    Stai de vorbă cu oamenii care au adunat experienţă şi materie, care au strălucit odată sau mai strălucesc şi azi dintr-o coajă exterioară de insectă lucie şi viu colorată. E nemaipomenit! A fost de ajuns un asalt prin întuneric al orelor încă nedescifrate în timp, nişte furnici şi păianjeni, ca stăpânitorii de avere, de tinereţe şi de prestigiu să cadă pe genunchi. Dacă observaţi bine, toţi oamenii s-au mai scurtat de patru palme: ei umblă cu toţii îngenuncheaţi. De ce? Ils ontpeur de la peur qui faitpeur, zice francezul: Li-e frică de teama care înspăimântă. Au auzit un oftat şi s-au pus să-l ofteze şi oftatul s-a întins ca un căscat într-o sală de concert, unde-1 loveşte somnul numai pe unul.
    Stai cu ei de vorbă, îi întrebi, îi strângi, îi grăbeşti: ei oftează. Ţi se pare că umbli din piatră-n piatră, pe nişte pietre clătinate şi provizorii în cuibarile lor. Ce prost pavaj! zici, de câte ori îţi alunecă piciorul cu bolovanul dezrădăcinat, pe care l-ai apucat subt talpă. Piatră fără beton!
    Dar ce goluri adânci în oamenii aceştia, pe care calcă vremea, ca să evite mâlul şi gunoiul. Cum au trăit? Ce-au învăţat? Cu ce însufleţiri au pornit din capătul vieţii încoace, de şi le pierd la fiece cotitură de eveniment?
    Sufletul e o candelă. încă nu l-ai aprins?...
1933
PUBLICISTICĂ
 87
                 MOLIERE, ÎN ROMÂNEŞTE
    Fostul Director General al Teatrelor, domnul Liviu Rebreanu, datora locului pe care l-a ocupat şi calităţii sale de literat, pe lângă supravegherea tehnică şi artistică a programului Naţionalului, o concepţie activă. Dorinţele pure şi simple au vizitat pe mai mulţi din foştii directori, evaziv şi tangent, împiedicate în realizările lor, nesimţit de încete şi posibile în orice împrejurare, de chestiuni de buget.
    Pe măsură cu punerea în spectacol a literaturii dramatice, străină şi originală, pentru întreţinerea cotidiană a publicului, artiştilor, a criticii şi reţetei, directorul are datorii, adjectivale în ultimii ani de zile cu termenul, niţel cam lăbărţat, de „culturale*. Din dosul rechizitei şi garderobei, dincolo de peruchieri, croitorese, puitori în scenă, tâmplari şi regizori, care lucrează la înzestrarea magaziei şi scenei, directorul are de dus acţiunea paralelă de înavuţirea arhivei.
    De câte ori era nevoie de o piesă care ţinea o bucată de timp afişul într-o capitală de republică sau de imperiu, necesităţile urgente ale publicităţii însărcinau cu o traducere instantanee cunoştinţele şi dibăciile literare ale dactilografei. Hibridul apărea pe scenă, într-o imagine estropiată a figurii cu care ieşise întâia oară în lume şi dacă ceea ce se numeşte acţiune într-o piesă de teatru, biruie şi în original condiţiile literaturii, traducerea nu lăsa spectatorului timpul să-şi puie urechea în serviciul binoclului şi aplauzele, înăbuşind textul şi câteodată însăşi nulitatea nativă a piesei, făceau să treacă satisfăcător corcitura. La Operă cel puţin, sistemul transpunerii în româneşte înlătură sistematic colaborarea scriitorului şi limba rămâne o chestiune de resortul contabilităţii, complicată uneori cu necesităţile de perfectă cadenţă ale executantului care, de multe ori străin de mămăligăreasca subtilitate a limbii noastre, este în stare să masacreze o întreagă bucată de text pentru o silabă absentă sau de prisos. Problemele de această
 88
TUDOR ARGHEZI
natură sunt atât de inexistente şi de ridicule pentru gravităţile ministeriale, în genere „culturale*, încât nici uneia niciodată nu i-a trecut prin cap să oblige în contractele de exploatări, pe arendaşi, ca paralel cu spectacolul să contribuiască la sporirea repertoriului clasic românesc.
    Căci afară de producţia de la zi la zi a scenei, biblioteca manuscriselor unui teatru naţional, mai concludent şi mai viu decât o academie de solemnităţi ale enciclopediei trebuie să cucerească pas cu pas literatura dramatică universală şi să-şi asimileze onoarea de-a naţionaliza altoaiele străine. Limbile germană, rusă şi ungară au transpus tot ce s-a scris cu o tendinţă de durată, din toate literaturile străine şi clasicii, aşa-numiţi, nu lipsesc din nici o limbă mare. Pentru optsprezece milioane de locuitori, care într-o sută de ani vor fi cincizeci de milioane şi pentru valoarea intelectuală şi artistică sigură a poporului românesc, limba noastră nu poate fî scoborâtă de reprezintanţii momentani, timoraţi şi zgârciţi ai statului, printre dialecte între limbile mici.
    Domnul Rebreanu avea toate calificările, ca să ia iniţiativa de front a localizării literaturilor dramatice străine, în condiţii bineînţeles adecuate, chemând scriitorii şi nu telefonistele la încercarea penibilei sforţări.
    Deja domnul Gala Galaction, pus la rigorile unui regim contractual derizoriu şi forţamente incompatibil cu răgazul intelectual, pe care îl implică un travaliu de albină, vârâtă cu aripi şi cu abdomen cu tot în pulberea astrală a polenului şi în parfumele din împărăţia florilor, fusese orientat de mai de mult către Muntele Măslinilor, a căruia fantomă trebuia strămutată în limpezimile penibil căutate ale limbii româneşti.
    Un scriitor a primit din partea domnului Rebreanu, care îşi întocmise o întreagă listă de nume de colegi şi de autori străini, după sensibilităţi comparate, însărcinarea de a copia cu negreală din funinginile noastre textul întreg al francezului Moliere. Mai înainte de a fi apucat să realizeze nici a suta parte
PUBLICISTICĂ
 89
din programul de naţionalizare dramatică Direcţia Teatrului Naţional rămase însă vacantă.
    Domnul Alexandru Mavrodi, actualul director, avu bizareria să-şi aducă aminte într-o vreme când oamenii se gândesc la congrese şi valute de Jean-Baptiste Poquelin, care, născut la 15 ianuarie 1622 la Paris, avea destinul să dea limbii franţuzeşti şi limbii întregi, subt numele de Moliere, un scriitor fără nici precedent nici succesor. Mizantropul, scris cu 1796 de versuri repartizate în cinci acte, domnul Mavrodi a voit să-l aibă gata după o primă încercare sterilă din anul trecut, pe ziua de 1 august 1933.
    Se poate zice că transcrierea e gata, atât cât poate să fie gata un lucru literar de scăderile şi neroziile căruia un copist lipsit de infatuarea impecabilităţii îşi dă seama treptat.
    Peste câteva zile, Mizantropul va fî copiat pe curat şi intercalat în dulapul Naţionalului.
    Am fi voit să împărtăşim cititorului observaţiile asupra muncii, ingrată şi pasionantă, a unui grădinar de cuvinte, asigurat că dafina şi năramzul pot creşte, încăpăţânat gunoite şi la noi...
1933
                JUDECĂTORUL CEL BUN
   Relatându-ni-se cele de mai jos, am fost făcuţi atenţi că magistratul din Ploieşti, care se bucură între colegii lui de reputaţia celebrului „Bon juge“ odinioară în Franţa, suportă elogiul mai greu decât o suferinţă fizică, şi că citarea numelui său îi pricinuieşte, de câte ori s-a întâmplat să se strecoare într-un articol de presă, o foarte neplăcută stare sufletească.
   Suntem, prin urmare, departe de tipul cetăţeanului intelectualizant, care când îi rămâne numele pe dinafară
90
TUDOR ARGHEZI
dintr-o listă de invitaţi sau de nepoftiţi absenţi, dă fuga ofensat la gazetă, cerând o rectificare chiar fără fotografie.
    Preşedintele de tribunal în chestiune nu se aseamănă, vasăzică, la moral, cu nici unul din profesioniştii liberi sau pe jumătate liberi şi politici.
    Impresionaţi că ziarele nu i-au mai pomenit două săptămâni întregi, aceştia se văd siliţi să emită opiniuni cu portret asupra evenimentelor ultimelor patrusprezece zile, lipsite de orişice eveniment,
    E adevărat. Cine trăieşte o viaţă interioară, sigur că liniile lui de conduită sufletească se resorb în echilibrul corect al existenţei, e indiferent la publicitate. Ea e destinată să dreagă la suprafaţă şi de ochii lumii, firele încurcate şi rupte ale urzelilor interioare şi omul superficial fuge de sineşi ca să-şi caute refugiul tonic în zarva şi forfota dintre două chioşcuri acoperite cu hârtie versicoloră de afiş. Pe cel dintâi, simţitor ca beteala scânteietoare a unei ape, grăbită să-şi parcurgă destinul şi indiferentă la frumuseţile ei exterioare, pe care nu şi le cunoaşte, laudele îl supără ca nişte broaşte ce sar în el, făcute pentru lapoviţa stagnată.
    Respectând sensibilitatea preşedintelui să povestim numai isprava lui, care nu e nici conferinţă, nici operă literară. Faptă mare în faptă mică.
    Se judeca „pensia alimentară* dintre soţi divorţaţi. Prezenţi amândoi, cât şi „rezultatul* — unor părinţi care şi-au scos ochii şi s-au iubit, foştii îndrăgostiţi ai unei idile, lichidată la tribunal, ocupau băncile opuse, indicatoare, în procesele dintre asociaţi, ale spiritului de adversitate, animalic. „Rezultatul* sta lângă mamă. Simpatica fetiţă urmărea vehemenţa de limbaj, prin avocat, a tatălui bine situat, care se ostenea să obţie de la justiţie, prin tocmeală, dreptul de a împuţina pâinea fostei soţii şi culoarea obrajilor copilei.
    Advocaţii au pledat, au invocat, cum se face, articole şi jurisprudenţe şi reprezentantul părintelui, achitându-se din
PUBLICISTICĂ
 91
răsputeri de penibila lui datorie, se găsea în plină desfăşurare a pledoariei, când prezidentul, al cărui nume ne-am interzis a-1 transcri, îl întrerupse.
    -  Sunem perfect luminaţi.
    O luminare ivită aşa, brusc, în mijlocul avântului oratoric, oricât de studiat şi de profesional, nu e de natură să satisfacă topografia şi metrajul unei pledoarii, trasată în justa punere ca onorar. Dar prezidentul nu dete timp argumentului cerebral să capete amplitudine.
    —      De o jumătate de oră te urmăresc atent, adause prezidentul, adresându-se la soţ. Nu te-ai uitat o singură dată la copila dumitale...
    Psihologia demascată e logica nedezminţită şi a justiţiei dintre părţi.
1933
                    IMPERIUL MUNICIPAL
    Dăm unui cititor cuvântul.
    Nu ştiu cât se prezintă de rău „cotitura* despre care ne-aţi vorbit, din Calea Şerban Vodă — scrie cititorul — dar v-aş pomeni şi eu câteva trecători şi puncte strategice originale ale municipiului, obişnuit să-şi facă unghiile şi să nu se spele.
    Iaca o periferie. O stradă cu numele modest al unui fost om cumsecade din mahala, Spirache Oprescu, ultima pe stânga din Şoseaua Olteniţa, înainte ca şoseaua să se încrucişeze cu Calea Văcăreşti, la înălţimea cea mai frumoasă din marginea capitalei. Locuitorii au contribuit ca strada să fie pavată şi acum vreo trei ani ea a şi fost într-adevăr, nu numai pavată dar înzestrată cu electricitate şi conductă de apă. Canal, de, nu prea este şi nu e chiar deloc; în schimb rigolele trotuarelor au fost aşa construite odată cu strada, încât apa, care trebuie să plece,
92
TUDOR ARGHEZI
se întoarce şi stă, ca într-o albie şi, dacă sporeşte, o apucă prin curţile locuitorilor, devastează casele şi le dărâmă. De opt ori, din primăvară, cartierul a fost înecat şi actualmente el se prezintă ca un sat lacustru. Noroiul face viermi şi eleşteele, care cuprind locuinţele, au luat toate tonurile de verde, necesare unei bune culturi de friguri, de la naşterea copiilor până la deces. N-ar vrea domnul primar să-şi spurce niţel încălţămintea prin partea locului şi să vadă cu frumoşii domniei sale ochi cum se construieşte o stradă cu şanţuri şi rigole pe moşia domniei sale?
    Astă-iarnă domnul primar a venit până aproape de tot, ca să inaugureze o gheaţă pe care s-au dat toţi copiii mahalalei de treizeci de ani încoace, fără să rostească nici un discurs, şi domnul primar s-a şi dat cu sănioara şi mi se pare că a şi căzut. De ce n-ar veni şi acum şi-n mahalaua asta, să se plimbe cu barca? Amator de lucruri sonore, domnia sa ar putea să dea şi lui Spirache Oprescu o denumire romantică, botezând cartierul italieneşte şi adriatic şi ţinând şi o conferinţă.
    Ar afla cu acest măreţ prilej câţi oameni mor, mor realmente şi nu numai pe o hârtie statistică municipală stropită cu lacrimi, de tuberculoză; câţi copii împuie strada, lăsaţi pe drumuri de văduvele, muncitoare într-o fabrică de bumbac de pe la Abator, cu un salariu de două sute de lei pe chenzină; fără şcoală, fără grădină de copii, fără medic, singura instituţie culturală şi caritabilă din cartier fiind închisoarea, refugiul peste câţiva ani al copiilor pribegi scutiţi deocamdată de moarte. Să fie explicabilă indiferenţa municipiului pentru acest cartier, lipsit şi de un elementar gardist de noapte, prin prezenţa educativă a institutului penitenciar, a balamucului aşezat mai sus şi a celor şase, şapte cimitire locale?
    Am citit şi eu, ca omul, în schimb, şi am luat cunoştinţă de fericitele ifose de viceregi ale primarilor de sector, din cel mai recent decret viceregal emanat de la o majestate locală, care poartă titlul de Garabet. „Având în vedere că sus-numitul n-a
PUBLICISTICĂ
 93
făcut cunoscut că este student la data angajării, ci pentru a nu cerşi ajutoare s-a mulţumit să fie chiar măturător numai pentru a avea ce mânca şi a-şi cumpăra cursurile necesare*.
     E motivarea entuziastă şi de o familiaritate sentimentală, a considerentelor prin care Garabetul de Galben scoate un măturător de la cotigă şi-l redă culturii, gramaticii şi bunului-simţ, ilustrate de o deciziune.
     Când se va duce domnul primar prin cartierul arătat de mine - încheie cititorul întâia parte a scrisorii lui - n-ar fi rău să-şi ia viceregele în barcă, să-l puie să cânte din mandolină şi să-i dea drumul în baltă.
 1933
                       DEALUL ŞI CĂRUŢA
    Dacă i-ai propune unui căruţaş încărcat cu poveri şi care suie penibil coasta Filaretului, o reformă a camionului şi căruţei, el te-ar asculta deocamdată cu interes, socotindu-te cel puţin tot atât de inteligent ca el şi neputând să creadă că o reformă de vehicule ar putea să aibă alt sens decât uşurarea drumului şi îndulcirea pantei. Dar ingineria dumitale de cancelarie, ignorantă în materie de roată şi care, a reţinut din tracţiune numai biciul, fermecată de sfârcul curelei, împodobit cu ciucure roşu şi, cu ochii la el, supune preţuirilor cărăuşului un proiect năzdrăvan.
    Cinci roţi în loc de patru, cu facultatea să devie şapte, nouă şi unsprezece; un băţ măcar în fiece roată la urcuş; înhămarea vitelor de-a-ndăratele; oiştea pe de lături şi, în drumul de pantă, câteva movile de bolovani, curmeziş.
    Dacă eventual căruţa nu va merge destul de lin, tehnicitatea dumitale va instala de fiece roată un ajutor, două, trei ajutoare, şapte, unsprezece, după apreciere, ca să le
94
TUDOR ARGHEZI
 fluiere; aşa că o căruţă cu şapte roţi, afară de vizitiu, va putea să aibă de jur-împrejurul ei patruzeci şi nouă de vizitii amatori, care, fără să puie bineînţeles umărul pentru urnire, se vor plimba fudui pe lângă gloabe, cu un ghiozdan de mână, ţinut elegant de o ureche.
    Din când în când, adică o dată la zece minute, un tehnician inspector, însoţit de mai mulţi tehnicieni subinspectori, va trece să vadă dacă s-a mişcat carul din loc şi, satisfăcut că nici nu are de gând, va trece mai departe, raportând unui şef că mai trebuiesc câteva adaose de reformă. încărcarea să fie pe viitor îndoită şi caii, din patru, împuţinaţi la doi, însă potcoviţi, fiecare cu câte cincizeci de kg de plumb la un picior, plumbul fiind ieftenit.
    Dacă se vor nimeri la o singură căruţă câte cinci tehnicieni inspectori, dintr-o dată, însoţiţi de personalul lor subaltern, cu atât mai bine; căci fiecare depunându-şi raportul în felul lui s-ar putea ca reforma să atingă punctul culminant al idealului de tracţiune şi în zece minute să cadă glorios şi caii şi căruţaşul şi să se rupă şi vehiculul, ca ilustrul lui predecesor carul cu proşti, din Caracal.
    Se pare că orice căruţaş care ar asculta propunerea inginerului, specialist în oiştea lui Irimia, s-ar pune pe un râs homeric şi, ţinându-se de pântec, l-ar invita pe inginer să vie şi la el în mahala, ca să înveselească pe toţi concetăţenii lui şi să vie mai bine călare pe băţ.
    Ingineria specialistului fantezist fără voie, extravagant prin studii şi cretin prin vocaţiune, se exercitează totuşi pe o scară întinsă, dacă nu de-a dreptul la căruţaşi, care ar pune mâna pe leucă, dar la mişcarea acelui car, care, după fericita vorbă a domnului De La Palice, pluteşte pe un vulcan. Ea ne-a adus atât de departe încât pentru optsprezece milioane de oameni care umblă unul după altul în linie dreaptă fără să se întâlnească, sunt optsprezece milioane de ingineri, de
PUBLICISTICĂ
 95
inspectori, de subtehnicieni şi tehnicieni, însărcinaţi să urmărească un car invizibil care suie coasta de la Filaret.
     Să nu fie carul cu perdele negre, căci drumul sfârşeşte într-o regiune de cimitire.
1933
                                  HÂRTIA
    Cine se gândea că hârtia, definită de manuale ca o fabri-caţiune de zdrenţe, va parveni la situaţia de azi, când peticul ţine loc de obraz şi un carnet cu patru foi dă omului înainte?
    Hârtia nu mai reprezintă un material. Abia de cutezi să o mai cumperi. Te sperie mistica ei, mai presus de fiinţă. Ea comportă o animaţie mocnită, interioară, de filigran şi abstractul ei se îndreaptă către metafizica bancnotei. Cu cât e mai mică şi mai insignifiantă, cu atât volumul ei derizoriu exprimă mai biruitor şi mai categoric puterile comod selectate într-o cancelarie de inchizitori, pe cât de nul anonimi pe atât de formidabil salariaţi. Mânjită cu o ştampilă tăvălită pe un tampon, hârtia lamentabil democratizantă, peste legi, peste norme, zilnic destrăbălate de biurourile unei revoluţii ipocrite şi fără răspunderi, de mari conţopişti, echivalează cu împuşcarea fără judecată şi cu masacrul pe întuneric.
    Hârtia e somaţia, certificatul, permisul, petiţia, hotărârea în cel mai bun caz şi diploma. înainte de a te privi în ochii, de care se ascunde, omul legal şi invizibil, fortificat la o mare distanţă de dumneata, înapoia unei baricade triple de biurouri, îţi cere o hârtie. Printr-o răsturnare de logică primară, determinată de chiar potentaţii aparent favorabili titlurilor, când hârtia capătă acest nume blajin şi inutil, o citaţie semnată de unul care ştie să iscălească are însă mai multă valoare decât o licenţă, un doctorat şi o listă de lucrări personale. într-o epocă
96
TUDOR ARGHEZI
în care funcţionarii experimentaţi sunt înlocuiţi cu titraţi tineri, plătiţi mizerabil, la o mare autoritate tehnică inginerii solicitatori de posturi sunt obligaţi să subscrie, odată cu cererea timbrată, abdicarea precisă şi minuţios stabilită, de la titluri şi personalitate, ca o poliţă în alb în mâinile unui cămătar -şi bacalaureaţii sunt primiţi în rândurile sergenţilor de stradă. Toate pergamentele laolaltă, dobândite cu douăzeci de ani de studii, de ofiliri şi de eforturi, sunt supuse, pe de altă parte, unui examen de regulamente şi ordonanţe, prezidate de un arhivar protejat.
    Sumedenii de autorităţi fac, emit şi privesc exclusiv hârtii. Zeci de mii de slujbaşi sunt utilizaţi numai la mâzgălire şi colectare. Milioane de dulapuri depozitează dosare. Mii de clădiri, plătite cu o importantă fracţiune din buget, servesc să păstreze şi să treacă din generaţie în generaţie, milioane de tone de hârtie, amplificate monstruos. Cinci fabrici furnizează acest imens băligar.
    Totuşi, când ai nevoie de o hârtie, care mărturiseşte un drept al dumitale, ea „nu se găseşte*. Este de ajuns să o depui înregistrată şi cu o recipisă, pentru ca a doua zi să existe toate urmele hârtiei afară de hârtie. Aruncată în mare la Constanţa, ea tot se va mai găsi la Mangalia sau Dardanele; autoritatea din Bucureşti, mereu organizată şi reorganizată de spiritul agitat al câte unui cretin împuternicit, o digerează. Cetăţeanul care nu are polul facil şi suta culantă se vede împovărat de hârtii, fără să-şi poată reface de câteva ori hârtia lui de apărare.
    Sunt, într-adevăr, reformatori, care mulţumită unei mediocrităţi native caracteristice au complicat viaţa administrativă, crezând că vor simplifica-o. Dintr-un aparat de stat defectuos şi care trebuia treptat şi cu atenţie dres, ei au izbutit să creeze (verbul a crea aparţine vocabularului obsedat al sterilităţii) o harababură mai scumpă decât face şi un balamuc primejdios.
    Exasperată de pseudoactivitatea isterică şi funestă a imbecilităţii la toate stadiile şi dregătoriile, încinsă de jur-împrejur
PUBLICISTICĂ
 97
de haos şi gata să cedeze sentimentului de panică, opinia publică aşteaptă un dictator. Dar nu e trebuinţă chiar de un exemplar integral. Lumea s-ar mulţumi cu un om cumsecade, din industrie sau negustorie, care ar fi dovedit cu o carieră, că ştie ce-i o gospodărie şi preţul unei duble de porumb; că nu s-a îmbogăţit din şperţuri şi comisioane; că n-a moştenit de la tată şi nevastă; că nu şi-a economisit celulele în colaborare cu medicina avortului; că a făcut şi a crescut copii. El ar avea de curăţit numaidecât cele câteva pături de râie succesive, stratificate pe spinarea unui popor care se scarpină în tăcere până la oase. Un foc bun în hârtia veche, în registre, dulapuri, arhive!
    Toată Elveţia, care nu are mai puţin de trei milioane de locuitori, titraţi de câteva mii de aşezăminte şcolare, şi o bună mie de ani de experienţă, cunoscuţi în certificatul ei de naştere, se guvernează cu o carte poştală cu răspunsul plătit...
1933
                     BAIA VRĂBIILOR
   De-a lungul drumului grădinii, floarea crâşmăriţei şi-a ridicat, în vârful baghetelor înalte, florile ciufulite, cu înflăcărări şi nuanţe. Tulpina zveltă, dintre pământ şi corolă, măsoară pe firul ei plăpând şi totuşi rigid, însă fragil ca un pai, corect perpendiculară, o distanţă, pe care bobul de rouă diamantin o parcurge, alături de vaca lui Dumnezeu, până la prânz. Din desimile florii, bătută ca un puf de pudră pentru poşetă şi ruj „Rachel“, când scoboară gămălia lui cărămizie pestriţă, gândacul rotund pare inima chiar a crâşmăriţei, trimisă pe fir în jos, în peţit. Rândul întreg are atitudinea şi detaliul echilibristicii chinezeşti - o farfurioară de porcelan pe sfârcul unei nuiele de bambus.
 98
TUDOR ARGHEZI
    Autoarea sârmelor şi ţevilor vegetale are materiale personale pentru fiecare soi, între linoleum, utilizat la verze, şi zmalţurile textile ale dovlecilor, unşi cu apă de mătase şi retuşaţi, cu opal lichid şi uleiuri de atlaz. Iată-i dormind naivi, cu burta-n sus, toţi dovlecii, ca puii căţelei, improvizaţi din catifea şi borangic, iar mai departe, scroafele negricioase şi alburii ale bostănăriei, adunate în turmă deosebit. Gamele olăriei cu glazură sunt expuse în panouri de tivgi pe toată întinderea gardului de sud.
    La crâşrnăriţe, gătite cu căciuli şi berete de solzi, materialele mate au consistenţa postavului dur şi a hârtiei sugătoare, lucrate după un desen decorativ individual şi împrumutând boielilor o ştofă care se vopseşte frumos, de la stinsul dulce până la aprinsul violet, cu o paletă de excepţii. Rosurile prezintă o ţinută în intensităţi şi un accent care fac fragedul aspru iar vişiniul exprimat cu sânge cald. Pastelul, pe care nu-1 izbuteşte zambila mortificată şi suav maladivă, şi pe care l-au încercat şi trandafirii, pentru Zinia cârciumăriţa, e o jucărie şi un secret de mult depăşit. Le Verrier era, de la vârsta de patru ani, un matematician şi, ţinut în braţe, dinaintea tablei, de profesorii Politehnicii, el dezlega cu un tibişir, aproape onomatopeic, problemele grele ale Universităţii.
    Indomptabilă ca pantera şi lipsită de slăbiciunile pentru mediocritate ale rozei şi de docilităţile ei blajine, crâşmăriţa nu se supune buchetelor şi ceremoniei, care face coroane şi glorii, deopotrivă, şi pentru geniu şi pentru imbecilitate. Cristalul îi stă rău, şi majolica: numai oala de lut poate să-i dea înapoi ceva din prestigiul ei de suliţă cu funde şi de sentinelă. Voinicia o prinde iarăşi în picioare.
    Pe înserate, florile trebuiesc adăpate, şi luceafărul scapără în stropitoare, din care curge ploaia scânteii. Am îndreptat ţeava cu apă în crâşrnăriţe şi în aştrii portocalii cu genele negre ale heliantei. Se înnopta lin, şi fumul vetrei, împânzit în aerul de jos, aducea mirodeniile gătejelor răşinoase şi miresmele crăcilor uscate, de vişini, puse pe foc.
PUBLICISTICĂ
 99
     Dar cineva se juca în dreptul firului de apă aruncat la rădăcini, pitindu-se pe aripi, ridicându-se pe aripi, dansând între mărgelele de răcoare şi ciripind în graiul ei, înţeles de floarea-soarelui, de crâşrnăriţe şi de dovlecii ascunşi subt umbrele. Am socotit că fuge şi am mutat din loc aruncătorul de apă. Era o vrabie, o vrabie civilizată, care primea izvorul idilic din pădure prin mijlocirea unui cauciuc.
     — Face vrabia baie! au strigat bucuroşi copiii...
1933
                          DICTATURA
    Un cititor crede a fi descoperit într-o frază a unei însemnări, iscălită cu numele de aci, de dedesubt, o preferinţă pentru dictatură. Următoarele cinci rânduri şi jumătate, pe care le citez, cu voia cititorului care nu mi-a scris, şi care nu mi-a scris din pricină că a înţeles mai exact sensul estompat al ideii la marginile ei, pot într-adevăr să dea naştere unui comentariu. Cer infinite scuze, şi-mi este cu atât mai mare groaza să citez, cu cât citatul îmi aparţine. Dar parcă tot e mai permis să te autocitezi decât să iei un citat străin şi să uiţi autorul şi ghilimelele de rigoare.
    Vasăzică, am zis aşa: „Exasperată de pseudoactivitatea isterică şi funestă a imbecilităţii la toate stadiile şi dregătoriile, încinsă jur-împrejur de haos şi gata să cedeze sentimentului de panică, opinia publică aşteaptă un dictator*.
    Adică, după priceperea şi putinţă limitată de exprimare, care nu goleşte todeauna păstaia unei idei incidente, şi mai lasă
o  sămânţă într-însa pentru ca să o găsească cititorul -: nemaiştiind căror sfinţi să se mai închine, lumea ar fi împinsă către o extremitate pe care nu o cunoaşte cu pielea ei, cum a
100
TUDOR ARGHEZI
fost şi altădată împinsă către câteva foste forme de oameni noi, mai răi, incomparabil, la experienţă, şi mai proşti decât formele lepădate. Ar fi ceva analog cu disperarea, în orice caz, a omului care se ameninţă pe sine că se aruncă pe fereastră, dacă fonograful vecinului continuă să repete placa, de douăzeci şi cinci de ori auzită şi suportată. Omul nu se aruncă pe fereastră; ba cumpără şi el un fonograf. Şi e cea mai bună soluţie.
    Te poţi gândi, dumneata, întreabă cititorul, la dictatură? Păi, ştii dumneata ce se petrece în cea mai proaspătă dintre dictaturi, şi care s-ar fî cuvenit să utilizeze tragica ruşine experimentala italiană? Cunoşti dumneata, cum trebuieşte cunoscută, dictatura germană, care, dimpotrivă, le-a lăsat în urmă pe toate? Crezi că e politic, omenesc şi onest şi că echivalează cu o renaştere şi cu o întinerire naţională tratamentul aplicat adversarului, pe care ţi-1 alegi cum vrei şi de unde pofteşti, drept credinţe, însufleţiri şi idealuri, cu purgative? Ţi s-ar părea că e o glumă sau că e vorba de o răzbunare de asasini demenţi. Nu, dragă domnule; mii de partizani ai dictaturii hitleriste dau nu sfaturi, nu replici, nu discuţii, nu lumini, nu argumente antagoniştilor dictaturii lor; le dau să bea ulei de reţină, şi nu ca să-i convertească, dar ca să-i facă altceva; ai auzit?... Acest gen de tortură este administrat în asistenţa unui conclav vesel, între păreţii unei recluziuni.
    Aşa dictatură, să mă ierţi, onorează foarte special un vis de dreptate şi de îndreptare şi din exercitarea ei iese tot ce pofteşti, afară de o renovare a unei demnităţi naţionale. în Italia, adversarii politici erau tăvăliţi în smoală şi fulgi şi duşi cu bicele pe străzile Urbei eterne.
    Cititorul nostru vine din Franţa. De aşa dictatură simte lumea nevoie? întreabă el. Şi de ceea ce îi urmează, nivelarea lichelismului total şi căderea popoarelor în starea lingăilor colectivi? Du-te la Paris, refugiul, nu numai al adversarilor dictaturii dar - demonstrativ - al partizanilor ei, deznădăjduiţi de dictatura practică şi vie.
PUBLICISTICĂ
101
     Este de prisos să mai mărturisim că aşa pusă chestiunea, care numai aşa se pune, suntem de perfect acord cu cititorul nostru.
1933
                    TÂRGUL DE COVOARE
    Intre biserica Domniţei Bălaşa şi Spitalul Brâncovenesc, amândouă laturile râului celui mai murdar de pe continent au fost, cu frumuseţea spontaneităţii, mascate de un bulevard policrom de scoarţe şi ţesături. Provizoria marfă îşi întinde câmpul şi pajiştile verticale de-a lungul hidosului apeduct.
    Munca sătencii din munte şi şes, asociată pe războaie cu gustul, inspirat de buruienile livezilor şi de lumina din păşuni, porneşte săptămânal spre oraşul cu cumpărători, Bucureştii, unde covoarele desfăcute pe frânghii improvizează acea cortină variată, care dă un colorit original mişcării de mare Orient a pieţii. Piaţa covoarelor, cu piaţa întreagă, de zarzavaturi, de fructe, de plante, de lăptărie, cu halele de peşte şi de pasări, urzeşte un caleidoscopic univers. E aproape de prisos elogiul acestui peizaj intern al negustorilor, care de la Banca Naţională, de la Sfântul Gheorghe, din Bărăţie, se revarsă valvârtej până în dedesubtul Mitropoliei. De la mătăsurile marilor vitrine din Lipscani la purpura tomatelor construite piramide, din Piaţa Bibescu Vodă, călătorului cu ochiul viu şi cu însufleţirea activă
i se oferă mii de imagini şi senzaţii ca să priceapă de ce Bucureştii nu seamănă nici la minte, nici la chip, nici la problemă cu nici unul din oraşele din toată lumea, a căror monotonie standard râvneşte să fie artificial strămutată la noi.
    Cei ce stau cu nasul într-o călimară sau într-un dosar toată ziua, ignoră farmecele seducătoare, ale osârdiei, opintirii, biruinţei avutului şi inteligenţei dulci a unui popor. Câmpul
102
TUDOR ARGHEZI
de onoare al energiilor şi vitalităţilor lui e târgul. Treci din când în când prin piaţă, domnule intelectual.
    Primăria sectorului a găsit probabil inestetic târgul covoarelor de la Domniţa Bălaşa. De când cuvântul „estetic* însemnează licitaţie, beton, metru cub şi căruţă, - criteriile s-au fixat şi argumentarea nu mai lasă nimic de răspuns şi de dorit. Ba primăriei — tot a venit vorba de covoare - i-a venit şi o idee: să desfiinţeze târgul de covoare.
    Poate că o idee mult mai potrivită, mai ales că nu-i vine nici unuia din domnii primari, ar fi să înzestreze străzile cu nişte banale şi inestetice arătări pe nişte plăci albastre de colţ, pentru indiscreta curiozitate a trecătorului de a şti pe ce stradă umblă. Nu doar că locuind pe o uliţă al căria nume îi este permis să-i fie cunoscut, cetăţeanul s-ar simţi mai fericit, dar o placă pe stradă poate să dea o preocupare mai puţin abstractă primarilor şi costă oricum mai ieftin decât Mediterana la Bazaca.
1933
                    LUAŢI, MÂNCAŢI...
   Locuiesc în Pucioasa, la o familie de săteni, ne scrie un cititor. Sunt forţamente adus să mă interesez de oameni, chiar dacă i-aş iubi. Dar îi iubesc din pricina multor suferinţe locale, pe lângă care durerile importate ale orăşenilor, stabiliţi lângă izvoare pentru căutarea sănătăţii, o încremenire a genunchiului sau dezacordarea sciaticului sunt nişte jucării de supraali-mentare.
   Vecinului i-au murit, la scurte intervale, doi băieţi, unul de douăzeci şi patru şi altul de douăzeci şi cinci de ani. Cauza? Tuberculoza. Apele care vindecă surtucarii nu sunt în stare să împiedice moartea în rânduri compacte a ţăranilor. Ştiţi de
PUBLICISTICĂ
103
care ţăran e vorba: ţăranul baladei, ţăranul basmului, ţăranul lui Grigorescu şi al lui Ressu, ţăranul, cel mai viu poet al limbii româneşti, autorul scoarţelor, al cămăşilor cu fir şi al unui popor aparent fericit între râuri şi holde, ţăranul fântânilor cumpănite şi al torentelor de petrol. Opinca lui calcă pe granit, pe marmură, pe lutul gras, pe o ţară întreagă de mari avuţii şi el se strecoară prin peizaje delicate şi abrupte tuşind. Sângele plămânilor lui se asociază cu sudoarea şi cu deznădejdea.
    Nimeni nu-şi aduce aminte de tragica realitate, decât din când în când, cu prilejul unei colecte şi al unei flori vinete vândută pentru nişte ofticoşi invizibili. Nu vrea nimeni să ştie, zi cu zi şi ceas cu ceas, pentru întreprinderea unei campanii neistovite, că moartea fură satelor celor mai sănătoase, după o evaluare bucolică de altitudini, tot excedentul statistic îmbucurător, de populaţie tânără şi vioaie. Mi se pare că un război de treizeci ani trebuie dus împotriva adversarului de două ori interior în fruntaria ţării. îl duce cineva? Cine? Şi cum este dus? Trei, patru colecte anuale şi atât însemnează că datoria e satisfăcută.
    Dar înainte de un tratament medical, precizează cu bun spirit de metodă cititorul nostru, trebuie instituit un tratament intelectual. Nu e vorba de o descriere literară a maladiei şi mai puţin de inscripţiile publice „Nu scuipaţi pe jos“: chiar de s-ar apuca să şi-l scuipe în sus, sângele bojocului cade. E vorba de hrană. Sătenii nu se hrănesc, fiindcă nu au cu ce se hrăni... Inaptele vacii, ouăle găinii se vând vizitatorilor şi la oraş, transformate în basamac şi tutun. Copiii satelor mănâncă teci de fasole verzi, mămăligă proastă şi fructe necoapte: de la înţărcare ei nu mai ling un strop de lapte, până la adolescenţă, până la majorat, până la moarte, adică până la douăzeci şi cinci de ani.
    într-o ţară cu o sută de mii de diplomaţi fără lucru numai în zece ani, cu douăsprezece mii de preoţi, cu patriarhat, cu mitropoliţi mulţi şi arhierei şi cu câteva sute de mii de funcţionari intelectualizaţi nu iese un rând de oameni din
104
TUDOR ARGHEZI
cavernele bodegii la predica în şesuri, în pustietăţi şi munţi, ca să înveţe ţărănimea pur şi simplu să mănânce?
1933
                           LA PERIFERIE
    Cât de puţin organizată e viaţa comună dintr-o capitală, pentru înlesnirile marii populaţii de furnici nevoiaşe, se vede din pilda fiecărei zile.
    Un caz din şase sute cincizeci de mii. A murit în mahalaua iscălitului un dulgher. Ca toţi muncitorii harnici şi pricepuţi, neînhămaţi la fluxurile scoborâtoare ale unei uzini, el nu a şomat o singură zi de validitate. Când nu avea de lucru plătit, el muncea la bârnele şi căpriorii gospodăriei, ceea ce însemna tot un câştig. Pricina morţii abia trebuieşte indicată: tuberculoza, oaspetele permanent al periferiei.
    Nu sunt zece zile, pofteam într-o notă, cotidiană ca şi aceasta, pe domnul primar Dobrescu să vie, să vadă cu ochii domniei sale halul de fioroasă insalubritate a mahalalei, la care colaborează o mlaştină zăcută creată de către primărie, din nepriceperea de a construi un pavaj, verdele smârcului bacteric şi baba din cartier. Baba Moartea, factorul devotat şi gratuit al vieţii în dezordine şi confuziune.
    Domnul Primar n-a savurat încă la faţa locului apa clocită a mahalalei, dar locuitorii îşi hrănesc plămânii cu respiraţia ei şi mor ca bietul dulgher, lăsându-şi cadavrul între copii nevrâstnici şi o femeie halucinată de mizerie, ca un câine, de muşcăturile din cojoc. Femeia nu ştie carte şi nu cunoaşte nici o adresă de autoritate, fie zis pentru completarea graficului prezent. Simplicitatea ei intelectuală, inferioară şi unui cobai, nu cunoaşte nici numele şi adresa făbricii unde dă un ajutor cu mătura şi spălătorul, tarifat la una sută lei săptămânal. Dar
PUBLICISTICĂ
 105
e unguroaică, din Transilvania. Cadavrul bărbatului ei acuză două stăpâniri: atât mileniul maghiar care a dat Ungariei o aristocraţie de căciulă cu pene, de nasturi şi de pinteni, refu-zându-i poporului şcoala, cât şi epoca de cincisprezece ani cel puţin, de după război, autoarea unui indiferentism administrativ descentralizat remarcabil.
    Mortul trebuia îngropat şi degrabă. Descompunerea lentă din timpul câtorva luni de viaţă, izbucnea violent în secunda morţii. La orele prânzului nici o autoritate nu era acasă. Un telefon ne-a informat că trebuia văzut întâi medicul circumscripţiei, a căruia adresă a putut să fie aflată de la poliţie: să nu ne fudulim şi să recunoaştem subliniat că autoritatea care funcţionează actualmente cel mai exact şi civilziat e poliţia domnului Gabriel Marinescu.
    De la biuroul medical, la trei kilometri trebuia vizitat Ofiţerul de Stare Civilă: cereri scrise şi călătorii în zigzag şi de-a-ndaratele între biurouri, unde oamenii se nasc, se căsătoresc şi mor în acelaşi timp şi amestecaţi: şapte kilometri. Vizită în sfârşit la primărie pentru căpătarea unui drept la groapă şi dric: drepturile morţilor sunt respectate: e nevoie de voturi. Familia dulgherului a fost găsită în casă lipsită şi de leţcaia din mâna mortului pentru bacşişul lui Charon, morţii, indiferent de religie, convertindu-se instantaneu, îndată ce sunt degajaţi de materie şi dogme, la ritul mitologiei.
    Unui analfabet şi unor rămaşi pe drumuri fără om la domiciliu, toate formele utile însă procedurale le sunt cu neputinţă. Lacuna e vizibilă pentru cititor dar inexistentă pentru primărie. Dacă municipalitatea nu s-a gândit la ea, are din nefericire numai scuza superficialităţii. Lipseşte organul permanent, ambulant, care să împlinească prompt şi dintr-o dată toată procedura costisitoare şi atunci când e acordată gratuit. Ar fi atât de grea detaşarea unui funcţionar la această unică întrebuinţare simplificată? Şi e nevoie de altceva decât de voinţa rapidă de hotărâre măcar a unui singur primar de
106
TUDOR ARGHEZI
sector? Mai curând! De când citiţi aceste câteva rânduri au mai murit câţiva tuberculoşi...
     De o lacună analoagă suferă şi fiscul care dacă ar delega la fiece percepţie un funcţionar în serviciul contribuabilului sărac, ocupat, analfabet sau prost, ar uşura aglomeraţiile inutile şi s-ar alege şi cu câţiva gologani mai mult în punga vistieriei.
     In loc de o lectură făcută cu sentimente agresive, cârmui-torii mari şi mici ar putea să dea cuvenita ascultare observaţiilor după natură. Ar sluji şi presa nevoile şi lăcrămile oamenilor mai cu folos.
1933
                      STAREA DE ASEDIU
    Starea de asediu a început. Putem întreba acum, când întrebarea nu mai poate fi trasă de păr, la ce a slujit starea de asediu şi de ce a fost proclamată? Căci după umilita noastră ştire, nu s-a întâmplat în şase luni aproape nimic; zicând „aproape* concedem, din politeţe, că s-ar fi putut întâmpla ceva ce nu s-a petrecut.
    S-au întâmplat însă evenimente, putem zice sufleteşti, dacă ne gândim că uncheşii care guvernează ţara, bătrâni mai puţin la propriu decât la figurat, se tem de cele ce tinerilor le fac plăcere, de lumină, de căldură, de zarvă şi de viaţă. Un stat şi un popor trebuie să fie vii şi să nu renunţe la nervul util al activităţii. Tăcerea şi răbdarea fără scop sunt însuşiri dobitoceşti. Dacă nu s-au înfricoşat de soare şi de flori, rafinaţii politici, care pretindeau să aibă miopia mai ageră şi presbitia mai adâncitoare decât ochii intelectualităţii îngenuncheate la patrafirul cenzurii, nu s-au înfricoşat de nimic. Nişte pisici, care s-au alergat într-o săptămână a brânzei pe tinicheaua casei,
PUBLICISTICĂ
107
le-au dat un fior suprem şi le-au stricat bunătate de somn, în ajunul somnului de veci. Pentru atâta lucru au oprit boierii, şase luni, judecata gândului şi a condeiului.
    Să fi fost cazul profesorului Forţu de natură să îngrijoreze digestia unor domni care mai mult mănâncă decât lucrează şi care dacă lucrează, în înţelesul lor, încurcă lucrurile de tot şi exasperează oamenii supuşi experienţelor şi aventurilor, economiei şi finanţei? După şase luni de laborator mut, ei nu sunt nici mai capabili, nici mai inteligenţi, ba dimpotrivă, şi poate că s-au obosit şi ei de discreţia conspirativă care trebuia să le dovedească nişte însuşiri absente.
    Cazul Forţu a fost o primejdie de trei zile şi jumătate, până ce candidatul la împărăţie s-a epuizat. Viaţa lui politică a durat mai puţin decât o rouă, cât un chibrit. Dar nu cazul profesorului era primejdia, ci ceea ce reprezenta cazul lui. De la popularitatea mareşalului Averescu, nu s-a ivit nimic comparabil cu popularitatea simbolică a cazului repede isprăvit.
    S-a potrivit ca-n zilele, cele trei zile, ale domnului Forţu, să parcurgem câteva autorităţi şi biurouri oficiale. Ceea ce ne-a izbit mai ales la o organizaţie confidenţială a cercetărilor tăcute şi a informaţiilor cu dosare închise, din Bucureşti, unde îndeobşte pasul catifelat e dulce şi activitatea delicată, a fost că toţi funcţionarii fără obligaţia opiniilor personale, locali şi ţinuţi la aparenţe diplomatice, erau zgomotos... forţişti, dorind vehement şi pe faţă victoria rapidă a mişcării.
    Probabil că toţi tinerii din preajma domnilor miniştri, fii de-ai lor, nepoţi, secretari şi şefi de cabinet, erau partizanii popularităţii iscate în cinci minute şi decedată într-o singură secundă.
    Dacă în loc de-o stare de asediu supărătoare pentru aşteptările intelectuale ale publicului, mai cu seamă din partea unui guvern extras dintr-un partid zece ani revoluţionar şi convertit în câteva luni la cea mai autentic retrogradă burghezie, guvernul ar fi luat deoparte pe domnul Forţu, şi l-ar fi întrebat
108
TUDOR ARGHEZI
în particular ce voieşte, el s-ar fi codit, poate, deocamdată, dar ar fi sfârşit prin a se exprima şi a face impresia că e băiat de înţeles. Si am fi fost scutiţi de un episod ruşinos pentru buna noastră disciplină socială, îndeajuns de cunoscută.
    Pe vremuri, în Franţa, izbucnise o mişcare primejdioasă a viticultorilor din sud, care produceau vinul din struguri, concurat de vinul fabricat la nord cu zeamă uscată. Oratorii ieşiseră ca din pământ, şi sute de mii de muncitori şi proprietari de vie se ţineau după gura lor sugestivă. Din lipsă de localuri vaste, întrunirile se ţineau în aer liber, şi vorbitorii erau siliţi să facă o tribună, ca să fie auziţi până în linia orizontului, din acoperişul caselor de ţară. Conducătorul principal al răzvrătirii mustului dulce era un Crist, în carne şi oase, al viticulturii şi vorbea tot în pilde şi în fraze cereşti.
    Poliţia, jandarmeria, administraţia şi-au făcut intens datoria, fără să potolească revolta; ba, agenţii statului, rămaşi cu gura căscată la oratori, treceau unii după alţii de partea producătorilor de vin, fie din simpatie pentru lichidul autentic, fie prin vraja elocinţei.
    Era prim-ministru Georges Clemenceau. Tigrul n-avea năravuri orientale şi starea de sediu repugna stării lui sufleteşti de Auvergnat. El nu trimitea agenţi, cavaleri şi puşcaşi, se ducea singur să-şi caute adversarul şi sta de vorbă cu el. în cazul viticultorilor, el a chemat pe Cristul din Midi telegrafic la Paris şi revoluţionarul boştinei s-a prezintat în ziua şi la ora indicată.
    Ce s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat, nu ştie nimeni nici până în ziua de azi. Şeful giganticei mişcări a ieşit din biuroul celui care înfruntase moartea oficială cel puţin o dată, plouat. Limba lui de retor magnific a rămas strivită în uşa biuroului lui Georges Clemenceau. Profetul şi-a pierdut graiul, talentul şi temperamentul într-o jumătate de ceas.
    Şi când s-a dat jos din tren, în Midi, poporul care îl aclamase frenetic l-a huiduit. Şi mişcarea s-a stins.
PUBLICISTICĂ
109
    Omul de stat e om de stat, şi omul cu gura căscată prinde muşte...
1933
                          PROCESUL SKODA
    S-a convenit, n-am putea preciza la ce ghişeu, o substituire de nume. Skoda a devenit Seletzky. Poate că a fost şi o dorinţă a stării de asediu. Până una alta, unui simpatic şi agitat subsecretar de stat i se întâmplă o dată pe lună câte un accident de călărie: am numit eminenţa absconsă şi motrice de la Interne.
    Procesul ca procesul. Nume romantice industriale au apărut şi au dispărut, cu un sens de sperţ după unii, cu unul de cheltuieli generale, după alţii. O figură de Georgescu, colonel civil, prezintă analogii cu obscurităţile din primul proces Dreyfus. Dar canavaua toată e dominată de Prezidentul Curţii Marţiale, o personalitate crâncenă, până acum necunoscută, colonelul Mihăilescu. De douăzeci de ani se susţine că în afară de rândul politicaştrilor provizorii şi otrăvitori, succedaţi la stat, ţara are valori în rezervă neştiute sau necunoscute, şi nimeni nu vrea să accepte această privelişte, independentă de partide.
    Dar s-a văzut din proces că nu numai Ministerul de Război are o armată şi Ministerul de Interne o poliţie. Şi-a făcut şi Ministerul de Finanţe câte una din fiecare, cu magistraţi fiscali, procurori fiscali şi cu o Siguranţă Generală Fiscală. Finanţele fac percheziţii, întocmai ca Parchetul, care aparţine Justiţiei, aplică sigilii, are agenţi. Ce individualitate ohranistă maladivă şi exasperată a putut complica atât de caracteristic atribuţiile şi ce orgolii i-a sugerat lui o armată, un parchet şi o poliţie personală? Şi cine a fost atât de slab şi de imprecis haotic în concepţiile despre unicitatea actelor, a răspunderii şi a disciplinei, ca să-i dea
110
TUDOR ARGHEZI
voie să se servească singur? Nu vi se pare, ca să vorbim ca la Copenhaga, că miroase a mort în Danemarca?
    Mirarea unui examinator obiectiv al stărilor actuale nu e puţin stârnită şi întreţinută, când constată că toate autorităţile şi mari şi mici îşi creează o forţă executivă şi o magistratură particulară. Municipiul, pe lângă un primar general, are şi el o poliţie şi o armată.
    Mă rog, se simte nevoia ca în loc de o stare de asediu sterilă, cineva să strângă sensurile şi să întoarcă noţiunile, bine fixate, la origini. La Interne, unul din miniştri are inteligenţa concretă rapidă şi sintetică necesară. Am numit pe domnul Armând Călinescu şi îl rugăm să ne scuze. Dar domnia sa poate fi un bun pedagog al sensurilor parazitar părăsite şi al ordinei restabilite.
    Ca să nu se lăbărţeze autoritatea până la dezbinare căci nu de asemenea stiluri artistice decadente are ţara noastră, mai ales acum, nevoie - să se limiteze categoric. Poliţia a poliţiei, Jandarmeria a jandarmeriei, Siguranţa a siguranţei, Magistratura a magistraturii şi Oştirea a oştirii: impenetrabilitate totală sănătoasă.
    Adevăruri clare şi simple, pe înţelesul şi al domnului Păcală.
1933
                        SĂPTĂMÂNA
    Au mai rămas pentru lichidarea unui an douăzeci şi una de duminici şi săptămâni. Este atât de necesar să socotim cu anii şi nu e mai practică şi mai utilă săptămâna armonic organizată cu şase zile de lucru şi una de odihnă?
    Seria de şapte zile pline se repetă de ani de zile, sute şi mii de ani neîntreruptă de la nici un eveniment calendaristic şi astral şi ea se administrează mai conform cu simţurile şi cu inteligenţa noastră. A vorbi pe un an e teoretic şi puţin
PUBLICISTICĂ
111
concludent, noţiunile de experienţă şi de intelect neputând să cuprindă dintr-o dată nici luna capricioasă de douăzeci şi opt, de treizeci şi de treizeci şi una de zile. Timpul de fabrică, mai viu decât orice alte timpuri şi mai exact experimental decât al biuroului şi al statului, care adoptând anul trebuie să adopte ca unitatea de orientare şi douăsprezecimea lui s-a impus prin colaborarea forţată constantă a mâinii de lucru cu proiectul. Salariul şi munca limitate la şase zile produc mai precis bilanţul unui schimb şi coeziunea simfonică a eforturilor asociate.
    Gospodăria muncitorului influenţată de săptămâna lui prezintă folosul unei repartiţii necunoscută mensualităţii, care între zece şi cincisprezece ale fiecărei luni creează deficitul de douăsprezece ori pe an şi acumuleză an cu an o situaţie general deficitară. Sâmbăta, ziua plăţii, hebdomadarul îşi face cumpărăturile şi cel puţin trei zile din şapte îi sunt în mod repetat asigurate complet. In cazul salariului mic, adică foarte mic, celelalte zile pot fi asigurate numai pe jumătate, ceea ce este tot o asigurare. Când plăteşte paisprezece pâini sâmbăta, luate proaspete pe datorie, lucrătorul şi-a garantat încă paisprezece pe săptămâna viitoare şi pâinea fiind sigură, ceea ce însoţeşte pâinea nu reprezintă absolut primul factor din problemă. Funcţionarul intelectual poate mânca la masa manualului şi vinerea, pe când vinerile intelectualului cotidiane cu începere de la doisprezece ale lunii pot să găsească solniţa plină lângă blidul gol.
    Dar coincidenţa duminicii cu încasarea salariului mic provoacă o satisfacţie sărbătorească săptămânală, care este departe să bucure pe mensual. Cine trăieşte profesional cu lucrătorii pălmaşi în ateliere şi uzine, îşi dă seama că moralul lor e mai onest, mai bărbătesc şi mai activ decât al biurocratului şi şantierul e întodeauna mai vesel decât şcoala, ministerul, sala de şedinţe şi biblioteca. Pietrarul şi dulgherul nu au uitat să cânte ca profesorul şi magistratul, nişte eterni decepţionaţi. Săptămâna are o tonicitate care face că lumea muncitorilor,
112
TUDOR ARGHEZI
împotriva conservatismului intelectual, e singura în stare să conceapă un ideal, practic ca şi hebdomadar, limitat şi inevitabil urmat de o duminică finală...
    Cartierele cele mai vii din Bucureşti sunt ale muncitorilor cu săptămâna, pe când cartierele centrale ale anului boieresc, posomorâte şi sceptice, păstrează atitudinea tristă a criticii şi a negaţiunii oricăror renaşteri: becul de gaz palid şi vânăt. Ruşii revoluţiei au încincit anul burghez şi de acolo li se trage şi confuzia politică şi economică. O perioadă de cinci ani se administrează de cinci ori câte cincizeci şi două de ori mai greu decât perioada anului şi marginile ei dau de-a dreptul în mistică şi în teroare morală. Efortul gigantic e o iluzie; el nu poate fi făcut; valoarea rezultatelor e comandată de moneda minţii şi a economiei adunată în puşculiţa săptămânii...
1933
                          SECUNDA...
    Rezultatul definitiv al educaţiei care construieşte oameni egali şi invariabili, are instinctiv scopul rezistenţei. însemnătatea omului singur în afară de puterile lui aplicate unei profesiuni sau determinări e indiferentă: rezistenţa sau lipsa lui de rezistenţă nu implică nici beatitudini, nici dezastre. Interesul educaţiei priveşte pe individul social, şi mijlociu, acela care şi-a creat o familie şi slujeşte de ax unei constelaţii omeneşti. Conservarea lui biruitoare ne priveşte pe toţi şi pierderea lui la netimp umple viaţa colectivă de goluri şi o dezechilibrează.
    O dispariţie la netimp a câtorva zeci de milioane de oameni a pricinuit-o războiul. Nu e de lăsat pe dinafară dispariţia în bloc a unui total de energii, cimentate la şcoala progresivă a răgazului unei păci de cincizeci de ani, pe motivul aritmetic că au rămas alte sute de milioane în picioare. Golul social nu
PUBLICISTICĂ
113
poate să fie împlinit calitativ cu nimic şi el a influenţat viaţa universală, cu atât mai mult, cu cât plinul existent a suferit o ştirbire morală gravă prin război.
    Dar sunt de considerat mai ales diminuările şi căderile care au loc în fiecare zi subt ochii noştri. Un soţ îşi omoară soţia infidelă, mamă de copii.
    O fată părăsită se sinucide, ca şi un băiat părăsit etc. Mişcarea sufletelor e înregistrată la rubrica periferică a faptelor diverse, adevăratele acte sociale, dispreţuite de pedagogie şi de stat şi reţinute numai de psihologie.
    Cazul socialmente cel mai tragic e al copiilor, ofensaţi şi aruncaţi pe drumuri, între două morminte sau între o temniţă şi un mormânt. Romanul exploatează această nepermisă suferinţă pentru efecte de succes, dar educatorul nu pune în locul ei nici un paleativ. Ce educaţie au primit nişte soţi care nu se simt obligaţi să-şi datorească reciproc nimic şi care şi-au tolerat individual crima de a face abstracţie de legea esenţială a naturii în folosul unei sălbatice libertăţi?
    Părinţii, după pravila cea mai autentică şi a zoologiei, nu-şi mai aparţin câtuşi de puţin şi sunt constrânşi să renunţe nu numai la forma vicioasă a unui sentiment sau a unei senzaţii, dar de multe ori la o vocaţie neted exprimată şi la toate drepturile personale, independent de progenitură.
    Omul nu e numai abdomen şi sex şi numai supunere brută la instinct. El trebuie să-şi amendeze strigătele furioase ale unui întuneric care se smuceşte şi vociferează în fiecare din noi. Nu mai încape că poate sau că nu poate. Onoarea înarmează voinţa. Asta priveşte răspunderile actului grav, cu care se joacă fără scrupul teatrul şi literatura, al căsătoriei şi al mater-pater-nităţii.
    Individual, căderea bărbatului şi a femeii vine de la slăbirea tensiunilor sufleteşti, pe care orice educaţie trebuie să o aibă în primul rând şi permanent în vedere. Intr-o secundă de criză a vieţii, omul se ciocneşte neapărat cu neantul:
114
TUDOR ARGHEZI
dramatismul trebuie evitat, al secundei, după care un om se prăbuşeşte. Studiul medicinii strânge beţivii de subt mese, mamele din hoteluri, taţii din lupanare, şi copiii de pe gunoaie. Decisiv, nici o iniţiativă organizată nu ocroteşte copilăria, înainte de toate, împotriva părinţilor slabi, asasini şi inconştienţi.
1933
                             CRITICA
    Din câteva feluri de a face critică profesională, genul felurilor e, întâi, în întregime detestabil, întrucât profesia de tâlmaci, pur şi simplu, e o profesie de chelner, care transportă pe tavă, de la bucătar la client. Al doilea, felul de gustător e cel mai puţin recomandabil în literatură. Să-ţi faci un meşteşug din a scoate cu lingura sau cu paharul şi din a freca pe limbă! Dacă, din întâmplare, criticul are în ascendenţa lui un câine, ceea ce nu pare cu totul exclus în stadiul cunoştinţelor actuale, vedeţi cât de colo ce preferă estetica limbii lui.
    E o critică asemănătoare cu fascinaţia pe care o produce muzica militară, urmată de popor pe delăturile trombonului şi tobelor mari - când e admirativă şi de aceeaşi calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un cocoşat sau un dement, cu pocnitori şi pietre. Sinistră profesie şi lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
    Panaiot, vechiul coleg de copilărie şi şcoală, adusese din satul lui în Bucureşti o vergea prelungită cu spirală şi care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curăţit o puşcă. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a şaptea. Aţâţa câinii din cartier prin zăbrele, şi când animalul îndârjit punea gura pe vârful vergelei, Panaiot, cu o mişcare de spadasin, i-o vâra adânc, smucind-o cu sânge şi cu beregăţi.
PUBLICISTICA
 115
El n-a mâncat niciodată o bătaie în toată puterea cuvântului, căci şi-ar fi îngropat în sine pasiunea de hingher, şi cine ştie ce se întâmpla dacă ajungea director general de contabilitate, sau critic literar. Se poate închipui orice.
    Există personagii palide, intelectualizate, şi a căror copilărie supravegheată şi nobil derivată către preocupările de minte a lăsat un oftat în viaţa sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care, muşcând cu convingere dintr-un cartof crud, pretindea, subt stăpânirea unui medic hipnotizator, că savurează o pară bergamotă, debarasându-şi buzele până şi de nişte sâmburi imaginari. Era destul de copt - personagiul nu cartoful - căci avea vreo patruzeci de ani.
    Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hârtie şi cu o carte - şi al magiei: envoutement. In mănăstirile medievale călugării iniţiaţi înfigeau un ac în efigia personajului ce nu putea fi arestat de tribunalele Inchiziţiei, cu credinţa că ochiul străpuns în portret corespundea în natură cu pierderea lui, şi medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decât practica de la distanţă a unei vrăjitorii bine administrată.
    Evident că a lua sugestii gata făcute din mâna unui autor nu e mult onorabil şi nu demonstrează în tabela de valori a Demonului, decât sterilitate personală.
    Ori atunci, în cazul criticii de zonă uşoară, i se cere condeiului care o exercită puteri de strălucire, de elasticitate şi de vigoare, în stare să înlocuiască absenţa obiectivului cu ceremonia parcursului. De obicei puterile acestea nu se pot asocia cu preocupările minore, şi critica rămâne numai acră şi ca o tendinţă la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenţii care nu fac doi bani, şi rezultate, în ceea ce priveşte culoarea şi lumina, terne şi coriace.
    Căci oricum s-ar plasa în cercul soarelui, critica e operă de artă, şi fără geniu opera de artă de orice natură e tipografică, hebdomadară, dar nulă. Efortul livresc şi cerebral savant
116
TUDOR ARGHEZI
adaogă copiei criticului virguli, pauze, nazuri simili-stilistice, ştersături, clarităţi de peniţă, dar nu o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbuteşte o asemenea critică să surâdă când o caută, şi cât de incolor sceptică este aluzia când vrea să ne facă să gustăm dintr-un scepticism care decorează o imensă insignifianţă.
    Critica trebuie citită ca o poemă de inteligenţă şi supusă transparenţelor şi conturelor care regentează toată poezia, indiferent ele sensul ei laudativ sau injurios, străin substanţei. Această critică nu e o dorinţă, e o realitate şi lectura ei constituie în sine o foarte delicată şi suavă petrecere intelectuală.
1933
                    PROFETUL GANDHI
    Apostolul Gandhi, redus la greutatea fizică a unui curcan şi hrănindu-se cu zece seminţe de grâu pe zi şi cu o tigvă de apă, se războieşte pentru a nu mai ştiu câta oară cu Imperiul Britanic, renunţând şi la hrana lui de scatiu. De câte ori Anglia îl închide - şi îl închide de douăsprezece ori pe an -păianjenul cu ochelari al firului de tors indian refuză să mănânce boabele cu care pleacă de acasă într-un buzunar.
    Dar ceea ce pare mai bizar în acest joc de-a postul schivnic este seriozitatea cu care cade în melancolie Stăpânitoarea mărilor, ori de câte ori indianul îşi pune stomacul în cui. Pofteşte să nu mănânci, de pildă, la Jilava, că nu te mai invită nimeni la masă. Oamenii de stat englezi se emoţionează numaidecât, metropola se pune în contact telegrafic cu domi-nioanele, miniştrii şi guvernatorii schimbă idei şi consideră cazul cu o gravitate din ce în ce mai nouă, ca şi cum Gandhi n-ar mai fi postit la închisoare încă de treizeci şi şapte de ori.
    Organismul fachirului fiind scăzut la dimensiunile unui crâmpei de sfoară, Britania se întreabă ce poate deveni el dacă
PUBLICISTICĂ
117
proprietarul unui schelet învelit într-o manta de pânză albă va refuza într-adevăr să-l alimenteze - şi încep tratativele. Oferă Britania şi respinge Gandhi, tocmeala durează câteva zile, câteva săptămâni, şi un reprezentant al mărilor în flacon închis se prezintă la poarta închisorii, salută respectuos, şi Gandhi se duce acasă râzând, din dispoziţie sau din tic. Nu am văzut încă o fotografie în care proorocul să nu facă haz de ceea ce suferă şi vede.
    De astă dată tratativele ajungând la neant, Britania s-a hotărât să-l hrănească pe Gandhi cu sila, cu seringa. Se va vedea la experienţă dacă supus acestui regim ştiinţific, Gandhi nu se va îngrăşa sau dacă nu cumva fachirismul lui va comanda muşchilor şi orificiilor o rigiditate de marmoră, care să frângă acul seringei şi să refuze hrana englezească.
1933
                   O FIINŢĂ BUCLUCAŞĂ
    Licheaua. Termenul e lapidar, corectitudinea expresiei lui nu poate să fie alterată prin adoptarea unui cuvânt surogat. L-ai scris, l-ai vorbit, fără să te gândeşti precis la nimeni şi a şi trecut un fior de neplăcere prin aer. Licheaua fiind numeroasă, nici nu poţi ghici câţi ochi scapără şi câte măsele scrâşnesc de ură ascunsă, când, ca un fluture, cuvântul se ridică din vocabularul în care zace nouă din zece ani, şi zboară neaşteptat către lampă.
    Suferinţa cea mai grea a omului nu o provoacă sărăcia, şeful nebun şi crud sau cârmuitorul extravagant şi vanitos. Pe când ficatul lui era ros de o acvilă, Prometeu se scărpina de o insectă, căzută din fulgii vulturului, după ce fusese plimbată în rotogoale de azur până la ceruri. O floare ruginie se intercalează în existenţă ca un vierme imobil: licheaua. Un şoarece roade biblioteca: licheaua. Licheaua aprinde candeli şi cădelniţi,
118
TUDOR ARGHEZI
vorbeşte şi scrie, oftează pe datini şi documente, plânge pe cusături, şi opinia ei e todeauna aşezată de partea cui dă. Parte numeroasă, pentru că licheaua nu trebuie să greşească şi să se ardă; dacă s-ar aprinde, ea s-ar topi instantaneu, cu sfârâitul unui fir de păr.
    Licheaua întodeauna a trecut înaintea dumitale, fie că te-ai dus la şase dimineaţa, la orele prânzului, sau noaptea. Din mâna pe care o strângi, îţi tragi degetul iute, înmuiat în balele lichelei, care şi-a lăsat sărutarea cu două minute mai devreme. Ea nu ştie să refuze nimic, n-are scârbă, n-are revoltă, şi e tenace; i s-au lăsat moale subit urechile, a bleg din şiretlic, şi surâde. Ah! surâsul lichelei făgăduieşte abdicare totală, funcţie universală şi împachetarea corciturii în orice fel de ambalaj.
    Gânditoare şi savantă, licheaua îşi alege din locurile comune ale momentului pe cele mai penibil elementare, făcute de oameni ca fireşti şi de la sine înţelese. Atunci ea face revoluţii, retorică şi doctrină şi îşi dă drumul. Lumea aprobă, din teroarea delicateţei. Trecătorul, când se întâlneşte cu un car funebru, scoate pălăria, recules, şi se strecoară. Licheaua cântă un prohod, gesticulează, ţine discurs, scrie o carte, mobilizează morţii şi li se face şef şi interpret.
    Lamentabilă, fioroasă, dezgustătoare şi triumfală lichea! De o viaţă întreagă te găsesc la masă, până în farfurie; subt masă, când mi-am ales un scaun mai cu vază; pe stradă, ţinându-te după mine cu un surâs, spunându-mi câte ceasuri sunt, fără să te întreb; alergând să-mi aduci un medicament sau o trăsură, pe care nu ţi le-am cerut. Dau cu ochii de tine peste tot, şi, cum îi întorc, tu ai şi sărit în partea văzului meu, ca să mai surâzi o dată. Te descopăr în ziare, în proză, în poezie, în ştiinţă. Şi umblu după tine cu băţul pregătit, ca să te lovesc odată în moalele capului şi să te... achit. Inutil! Tu te faci nevăzută, îndată ce mă încrunt şi strâng pumnul, - ca să reapari şi să surâzi din nou, până la sfârşitul zilelor mele...
1933
PUBLICISTICĂ
119
                 PROSTUL DE GOSPODAR
    Gospodarul vede viaţa elementar.
    El a pus un pogon de grâu şi porumb, câte o jumătate, şi altă jumătate de pogon cu zarzavaturi. Are pentru iarnă mămăligă, pâine, fasole, cartofi, ceapă şi usturoi. Patruzeci de găini i-au dat câteva sute de ouă, pe care le păstrează în cenuşă şi patru cloşti cincizeci de pui. Un porc i-a asigurat carnea şi grăsimea, hrănit cu dovleci şi rămăşiţe. Vaca îi dă şase litri de lapte pe zi, untul şi brânza.
    Unde încep cheltuielile gospodarului? La încălţăminte, cumpărate cu o parte mică din produsul lui mic. Dacă mâinile mari şi mici ale familiei se mai ostenesc să ţeasă şi să împletească, veniturile se adaogă la merinde - zece stupi dau dulceaţă şi bani, pe lângă douăzeci de pomi şi o sută rădăcini de vie. Gospodarul mai cumpără un cal şi o căruţă, ca să-şi strămute prisosurile la târg. El se gândeşte pe drum de ce nu face şi statul aşa şi de ce din gospodăria lui nu-şi poate îndestula şi el oamenii şi argaţii, căci un om, dacă e vorba nu costă mai mult ca un om.
    Gospodarul nu ştie că e prost. El crede că este de ajuns ca un om să se ţie în viaţă: asta o poate face orişicine, e prea elementar. El nu ştie că omul trebuie să adune şi să risipească. Statul e acest om care risipeşte şi este slujit de oameni care trebuie să adune, învăţaţi şi economişti. Ei nu ştiu să cumpere un sac cu cartofi dar se pricep la filosofia sacului, reducând cartofii la abstract şi tratându-i, cum se zice, ca o chestiune. Ca să ştii ce însemnează grâul, tradus în intelect, trebuie să înveţi carte, să nu rămâi prost ca gospodarul, şi cea mai bună şcoală pentru asemenea carte este străină. Dacă suntem înapoiaţi este că atâtea veacuri cât ne-am mărginit să mâncăm, să ne îndrăgostim, să muncim şi să facem copii isteţi şi frumoşi, pentru legile furtunoase şi seci ale câtorva imbecili solemni,
 120
TUDOR ARGHEZI
nu ne-a păsat de nimic. Acum nu mai mâncăm, dar avem economişti şi cultură.
    Ştii ce-i cultură, bade Gheorghe? Hărnicia ca sa mutăm tot ce-am avut, în vorbe. Facem vorbe din grâu, din porumb, din ouă, din lapte. Pentru asta ne-au trebuit vreo cincizeci de ani şi încă nu le-am pus în toate vorbele, care se schimbă, fiindcă vorbele n-au năravul popuşoiului, să se înmulţească la fel. Şi după ce le-am pus în vorbe de ale noastre, vorbele noastre le tălmăcim în câteva alte rânduri de vorbe, din străinătate. Şi atunci avem oameni pricepuţi dar nu mai avem mămăligă. Cultura vine, bade, cu răbdări.
    Intre ştiuletele de porumb şi gura mea, oamenii cu carte au pus să se încaiere dările şi teoriile, ca să aibă oamenii pricepuţi de lucru. Dacă nu-i dai domnului perceptor putinţa să plătească statului impozite, stând cu geniul domniei sale financiar pe scaun şi vorbind la telefon, îţi vinde vaca şi porumbul cu toba.
1933
                                ALBINA
    Ne-am întâlnit cu un prieten, care se întâmplă să fie unul din cei mai inteligenţi şefi-perceptori din Bucureşti, un foarte simpatic şi foarte cultivat funcţionar.
    -     Ai văzut? l-am întrebat, ministrul dumitale a devenit „drastic*.
    Şeful-perceptor, om cuminte, a râs.
    - Am primit şi ordine.
    Ne găseam pe o stradă din piaţă, care-i nesfârşită expoziţie de vitrine şi firme.
PUBLICISTICĂ
121
    —      O să le bateţi ăstora toba. O să le puneţi sechestre. O să luaţi în stăpânire şi administraţie pălăriile, ştofele, mătăsurile, drogurile...
    —      N-ai idee, negustorii ar fi încântaţi, căci s-ar mai duce pe-acasă. Uite-i cum stau de-a-n picioarele cu personalul lor şi se uită-n sus şi-n jos. Nu-i un câine în nici o prăvălie, zise perceptorul. Si dacă facem muzică de tobă, ai să vii dumneata să cumperi prăvălia? Nu. Nu vine nimeni.
    —      Idealul ar fi să goliţi prăvăliile de actualii lor posesori şi să numiţi la fiecare tejghea un director titrat, un subdirector, mai mulţi funcţionari cu examene fiscale date şi, fiindcă e vorba de modă, câteva dactilografe cochete. Iar la fiece trei prăvălii un director generai, şi la câte zece un administrator etc.
    în faţa institutului de coafură, unde ne-am oprit, doisprezece profesionişti în halate albe ieşiseră în uşă, fumând şi politicând.
    —      Bărbieria asta are să ne dea o groază de restanţe, zise perceptorul.
    —      Foarte simplu, îi expropriaţi şi aduceţi directori, subdirectori şi manicureze.
    —  N-avem ce face cu ea.
    —  Pe dracu! O exploataţi.
    —      Câţi funcţionari crezi că poruncesc unui agent de execuţie?
    —  Habar n-am, răspunsei cu o sinceritate de ignorant.
    —      Şaisprezece, dragă domnule. Ministrul nostru a făcut această inovaţie. Dimpreună cu el şi cu secretarul lui general, optsprezece şefi din ce în ce mai mici comandă agentului, care-i albina lucrătoare cu adevărat, zise perceptorul în terminologia apicolă. Ceilalţi optsprezece suntem trântori, adaose el cu aceeaşi terminologie. Uite bugetul întreg, dacă vrei să-l cunoşti.
    Şeful îmi înşiră cu denumirea lui specială pe fiecare din cei şaisprezece comandanţi, de sus în jos, ai agentului, care, fie zis în treacăt, face adeseori mai mult decât toţi optsprezece la un
 122
TUDOR ARGHEZI
loc. Când o să-l mai întâlnim, o să însemnăm calitatea oficială a fiecăruia.
    —      Fă socoteala, zise şeful perceptor, ce costă în buget şaisprezece şefi în raport cu un agent, şi trage concluzia.
    —  Nu ştiu ce primeşte un agent, o albină, cum îi ziseşi?
    —  Două mii trei sute de lei pe lună, răspunse perceptorul.
    —      Ne dai voie să facem din asta un crâmpei de articol pentru gazetă?
    —      Da, vă şi rog, zise ei. Dacă ministerul ar avea numai agenţi şi ar suprima toată şefăria care îl aglomerează, suprimând şi pe ministru, încasările s-ar ajunge şi ar merge bine. Ai cunoscut dumneata dezgustul să ai optsprezece porunci în fiecare zi şi optsprezece şefi, pe care să-i plăteşti dumneata?
1933
                               FAŢADA
    Redacţiile numeroase, alăturate sau suprapuse, ale editurii, amestecate cu ateliere, motoare şi uzine, şi mânate în vârtejul perpetuu al mişcării de nervii oamenilor, încrucişaţi cu arterele electricităţii, sunt o stupină.
    Industria ziarelor, a revistelor şi cărţilor, producătoare în fiece secundă a unei publicaţii şi a unui format, e singurul loc unde intelectul fantezist şi în dezordinea lui naturală lucrează, odată cu maşinismul organizat şi matematic precis. Puterile maxime ale muncii mecanice merg paralel cu sforţările omului şi, în colaborare, randamentul lor e nestânjenit. Mai bună sau mai puţin valoroasă, creaţia e continuă şi constantă şi nicăieri ca la maşina gândirii şi a vieţii, relatată şi interpretată, rezultatul nu e mai real şi mai exprimat. Dacă tensiunea din sute şi din mii de voinţe, obişnuită apariţiei unei gazete, ar putea să fie aplicată în activitatea socială şi de stat, recolta străduinţei
PUBLICISTICĂ
123
ar fi neîntreruptă şi cotidiană pretutindeni; capitolul timpului, abreviat şi constrâns la explozii în serii rapid succesive ar da tuturora beneficiile la care viaţa, ziua, ceasul şi anul au drept.
     Nici publicul nu ştie cum se face o gazetă, nici administraţiile nu iau pildă de metodă de la fabricarea în câteva ore a unui ziar şi a unui complex de publicaţii şi foi. Singure horticultura şi prisaca se pot asemăna cu munca de transformare a vieţii în manuscris, a manuscrisului în literă de plumb şi a plumbului în carte şi foaie de citit. Procedeul se inspiră de la veac şi mileniu, compuse din ţandăra şi făinişul imperceptibilei clipe. Repetată de sute de mii de ori, insecta de plumb dă volumul de mai multe ori pe zi al unui călindar în douăzeci de pagini şi în cincizeci de ani insignifianta slovă face o bibliotecă, minut cu minut adunată.
     Redacţia scrie, fabrica realizează în material, administraţia expediază. Maşinile de scris, de cules, de tipărit şi de tranport stau la rând subt presiunea orei şi ziarul se deschide în toate depărtările de sute de kilometri, pe masa cititorului, care îşi răsuceşte ţigarea.
     Urmărită în febrila şi armonica ei organizare, tehnicitatea unei uzine de editură se desface ca un album de mape în plăci de aramă. Toate ipotezele ochiului şi formele efortului, exploatate în gravură, pictură şi sculpturi, sunt de faţă, risipite şi adunate, şi în vreme ce copia gravorului pe zinc e ridicată în dreptul soarelui ferestrei, corectorul probei din maşină şi paginatorul, unul cu un creion şi celălalt cu un vârf de ac, purică la flacăra albă a unei mingi de cristal cu lumină, câmpul de hârtie şi metal. Cât seamănă această căutare a literei parazite cu plivitul buruienii fine dintre plante, o poate spune grădinarul. în cilindri scânteiază benzina, acumulatorii se încarcă muţi cu putere, forţa rece curge pe firele urzite şi cabluri, roţile dinţate râjnesc în rotative. De pe mosoare se deapănă neîntrerupt pânza hârtiei. Zgomotul total al fabricii e un murmur de fiară jugulată, de basm. Marile animale de
124
TUDOR ARGHEZI
oţel şi fontă gem dedesupt, jos în subterane, în apropierea fîrizilor lui Neptun.
    Un popor de copii şi de invalizi aşteaptă-n stradă, ca miluiţii din Evanghelii turburarea apelor unui izvor vindecător, apariţia de trei ori pe zi. Foaia se arată albă ca un înger şi cârjile, mâinile, vocile se frământă. Mai sunt zece minute.
    în sala administraţiei, ca într-o gară, lucrează câteva zeci de domni şi domnişoare cu nasurile în registre, în corespondenţă şi în conturi. Sute de „bonuri* trec de la semnarea scurtă cu creionul albastru la casă şi publicul la ghişee îşi propune speranţele şi iluziile micii şi marii publicităţi. Câţiva studenţi, câţiva intelectuali încă flămânzi la orele douăsprezece şi jumătate, se codesc în jurul unui biurou. Zilnic, câteva rânduri de tineri, dezechilibraţi în buget, primesc ajutorul util. Câteodată viaţa se poate prăbuşi din pricina lipsei mesei de la prânz. Câtă prietenească şi discretă caritate distribuită continuu acasă şi la ghişee de un ziar, instituţie de bunăvoinţă, de camaraderie şi de umanitate neconsacrată, ştiu numai oamenii strânşi ca să asigure existenţa câtorva mari datorii şi sentimente uitate.
    Celulele interioare ale stupului sunt în permanentă strămutare şi remaniere. De-a valma cu activitatea editurii e dusă activitatea inginerilor, arhitecţilor, zidarilor, lemnarilor şi beto-niştilor. Dintr-un drum de trepte care e încă azi o scară, va rămâne o suprapunere de planşee şi săli şi scara va răzbi într-altă parte, flancată de un ascensor. Deasupra tuturor etajelor se vor ridica două rânduri de săli, ateliere şi redacţii, alte zeci de biurouri pentru alte sute de lucrători cu pana, cu pensula şi cu plumbul.
Nu au stagnat atelierele un minut, nu a întârziat o broşură, nu a şovăit apariţia cărţilor şi totuşi o renovare din creştetele clădirilor până la laboratoriile din ultimele adâncimi ale betonului s-a petrecut pe neştiute. Sute de vagoane de ciment, piatră şi nisip au fost absorbite lent în edificiu, vertebrat cu sute de tone de fier. De la o zi la alta, dintr-un gol vast s-a construit
PUBLICISTICĂ
 125
o podină de mozaic şi acum greutăţile mari ale materialelor rulante trec dintr-o regiune şi dintr-o secţie într-alta pe un parchet monumental, de grosimea unui sfert de lat de mână. Frumuseţea calculului, graţie căruia o coloană elegantă de grosimea unui braţ duce-n palmă şase etaje grele, şi rapiditatea execuţiei sunt fără comparativ.
    într-o singură zi colivia uriaşă a schelelor a căzut şi s-a descoperit faţada: patru brâie verzi, ţărcate cu patru brâie galbene şi şapte brâie albe. Bucureştii şi Sărindarul au cel mai viu, mai neaşteptat, mai elastic şi mai original monument.
    E palatul „Adevărul*, iscat în douăzeci şi patru de ore; în şase ani descleştaţi din veac, pe minutar o dată.
1933
                    LECTURA ÎN TEATRU
    Versiunea românească a Mizantropului, pusă pe versuri, ar putea readuce chestiunea debitului ritmic şi a dicţiunii scandate, al cărei relativ cel din urmă reprezintat remarcabil a fost, dintre bărbaţi, Demetriad. Afară de un cusur temperamental, care îi întrista exametrul şi-i răpea o jumătate de accent, Demetriade călca silaba sigur, măsurat şi corect, ceea ce nu se prea întâmplă des într-o poemă de la paisprezece versuri în sus. Când o comedie şi zisă şi jucată durează timp de două mii de versuri în mijlociu şi se leagănă pe vreo treizeci de mii nouă sute de silabe, efortul de ponderă şi egalitate devine o dificultate de patru ore în şir.
    Foarte puţină lume din literatură, din teatru şi din public poate citi versul, aparent mai lesnicios decât proza. Microfonul care serveşte la inventarierea bunilor şi răilor cititori, face în fiece zi dovada lacunei. Nu e vorba numai de conferenţiari, puţin obligaţi să dramatizeze o proză oarecare fără alte
126
TUDOR ARGHEZI
pretenţii decât informarea spaţiului radiofonic, dar de scriitori care nu ştiu să citească şi de actori.
    Lectura e un meşteşug deosebit de al elocinţei. Marea majoritate a oratorilor şi advocaţilor, excelenţi la bară şi tribună, deficitează pe pagina unui text literar şi dau faliment pe o poezie. Dintre actori, cultivaţi, se poate presupune, în conservatorii şi pe scenă, în ceea ce priveşte numărul şi auzul, sunt unii şi nu dintre insignifianţi, în totală incapacitate de a descifra personalitatea auzului cu urechea, nesimţind unde sfârşeşte şi începe şi călăuziţi aproximativ de litera mare şi de o rimă... Ba de multe ori, o preferinţă inexplicabilă în catechismul normal, îi aduce să mănânce relieful versului şi să-i şchioapete sonoritatea, afirmând cu sinceritate că sună mai bine dogită.
    în materie de teatru versul a rămas la forma lui, consacrată de nevoile dicţiunii împărecheate. Trebuind vorbit şi nu citit cu ochii şi interpretat într-o nuanţă a tăcerii, versului teatral îi disconvine forma zisă liberă, care grăită în spectacol rezolvă ritmul în despletirile arbitrare ale prozei aproape somnolente. Şi în afară de ideile şi situaţiile de penumbră sentimentală ale unui teatru aşa-zicând modern, cu pauze în act şi text, adevăratul limbaj al dicţiunii şi al comediei este versul, strâns în celule, organizat geometric şi perfect perceptibil.
    Lectura versurilor şi recitarea lor trebuiesc aşa făcute încât neîncetat să se descifreze bătaia de motor şi mişcarea dansului verbal, fără să stânjenească ideea şi adiacentele ei. De obicei, cititorul de versuri nu ştie să puie mai ales tonul ideii într-un vers. Auditorul trebuie să zărească tripla coincidenţă, intelectuală, tehnică şi artistică, una înapoia celorlate străbătându-se una pe alta şi suprapuse ca nişte filigrane, care, desfăcute rămân fără sens. Cuvântul poartă gândul în cadenţă, hemistihul trebuie marcat la cezură şi rima nu poate fi pierdută-n drum. înţelege oricine câte poveri au de purtat
PUBLICISTICĂ
 127
glasul şi inteligenţa unui personagiu pus în carnea şi oasele unui artist. Pe cât de admirabil tot pe atât de lamentabil poate să fie un spectacol în versuri.
    Dacă am înţeles bine, energiile domnului Mavrodi, directorul general al teatrelor, ar avea de gând să realizeze dincolo de conservatorii, o universitate a teatrului înfiinţând o şcoală de regizori. Iniţiativă mai fundamentală şi mai decisivă nici nu poate fi. Adăugându-i-se comisiunea de transpuneri în limbă românească a lucrărilor dramatice străine mari, adică de naţionalizare a teatrului clasic universal, hotărâtă acum de curând, poate că ar fi foarte utilă şi crearea, tot în Teatrul Naţional, a câtorva cursuri de lectură, pe care să nu le predea exclusiv actorii (a se vedea mai sus) dar la care să poartă participa, ca la o învăţătură de literatură slobodă, şi persoane din marele public.
    Căci limba noastră, căreia i se reproşează cu exagerare absenţa cititorilor, suferă grav de o totală lipsă de lectori...
1933
                       LIMBA CĂMĂŞII
    Drept vorbind, nimic nu ne informează sensibil de situaţia sufletului, localizat nu se ştie exact în ce parte a sacului nostru de ţărână anatomic. Dacă am admis că gândim cu capul şi nu cu călcâiul, e o politeţă faţă de predecesorii noştri de planetă, care au descoperit localizarea gândirii. Claritâţile depline sunt excluse. Când ţăranul bolnav de pântec se plânge că-1 doare inima, confuzia lui face parte din marea noastră ignoranţă substanţială. Cine ar putea să afirme că el greşeşte şi că îi lipseşte şi intestinului sentimentalitatea?
128
TUDOR ARGHEZI
    Dar a fost, hotărât, un timp când, mai la stânga sau cu un lat de palmă mai la dreapta, stăpânirea vieţii o avea ideea, care venea de la minte. Se vede că în cinci ani de război, oamenii, deziluzionaţi de comandamentele creierului, au părăsit organul reputat că gândeşte şi s-au îndreptat către altceva, care nu-i măcar un organ şi care nu-i măcar degetul mare de la picior, ci însuşi sacul osemintelor noastre, de bumbac şi în cel mai bun caz jumătate bumbac şi jumătate borangic. Generaţiile cugetă cu cămaşa.
    Nici nu se putea simplificare mai bine-venită a complicaţiilor câtorva sute de ani mai noi de aşa-numită cultură. Concepţii, studii, idei: apucături maladive, potrivite cu epocile când între fructe şi măsele se interpunea decenţa suspectă a unui regulament scris pe o tablă sau câteodată, de-a dreptul cu pensula pe zid. însăşi porunca „Murdăria oprita'‘ era rezultatul unei combinaţii cerebrale şi presupunea o autoritate de proprietar sau de baston. Daţi deoparte epoci şi deprinderi şi mărturisiţi-vă liberi, prin schimbarea cămăşii.
    Nu e nevoie deocamdată să ne servim mai jos. E de ajuns să ne scoatem cămaşa şi să punem o altă cămaşă, de preferinţă colorată, însă nu de orişice culoare. Cămăşile de fantezie nu comportă cugetare şi limbaj, poplin, dejaleine, madepolon sau olandă. O cămaşă categoric neagră, francamente verde, galbenă uni e altceva: culoarea gândeşte şi exprimă. Anumită doctrină vine de la cămaşă anumită.
    Până la evul lenjeriei, omul nu avea nici o idee de ce au să vorbească sufletului într-o bună zi atâtea cămăşi. Uitându-se în dulapul cu rufe, acum de curând, care nu i-a fost mulţumirea lui, să constate că el concentra fără să ştie, în douăsprezece cămăşi douăsprezece doctrine, douăsprezece feluri de a fi fericit.
    Un domn corpolent, care este fiul unui fost mare bărbat inteligent, nu are înfumurarea că ar fi descoperit aţa de tăiat mămăliga, al căreia gust măcar îi este vălului domniei sale palatal străin. O tinereţe întreagă degetele domniei sale au bătut toba
PUBLICISTICĂ
129
cu buricele, de plictis, pe un biurou. Dar el a născocit ceva, care lasă-n urmă cămaşa: căciula.
    Toate articolele de îmbrăcăminte par destinate unei cariere cubiste. Şi totuşi, cămaşa care a vorbit întâi şi-ntâi a fost cămaşa peste pantaloni, din patria noastră. Aţi văzut ce s-a ales din ea, după zece ani de revoluţie şi limbaj.
    Nici limba obiectelor fabricate nu are un grai durabil în statornicie.
1933
                        TATĂL NOSTRU
    Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, încă nu s-a împlinit voinţa ta pe pământ, după rugăciunea cea de mai nainte.
    Fraţii gemeni, adăpaţi laolaltă, de acelaşi sân, s-au zgâriat unii pe alţii şi, în nevinovăţie, şi-au scos şi ochii. Şi-au muşcat nasul, s-au bătut cu călcâiele şi s-au deosebit, alegându-şi mume vitrege şi ispitiţi de un lapte mai bun, cu rachiu, arătat într-o ploscă mai mare decât fusese sânul. Uite-i umblând înhăitaţi, de-a buşile, prin drojdii, ca nişte viermi, departe de scutec şi de sânul maicii. Şi-au pierdut, încă înainte de ieşirea dinţilor, nimbul şi fecioria, numai cât i-a lăsat maica în albie singuri. S-au amestecat, în bătătură, cu gâştele, cu raţele şi porcii. Şi când le ies dinţii, acum, iată că le ies colţi de mistreţ, şi când să li se rotunjească obrajii şi sprânceana, iată-le coarnele, înduşmăniţi fără vreme, îmbătrâniţi la netimp şi morţi de vii în genunchi.
    Ei nu şi-au iertat unii altora greşalele, ci şi le-au înmulţit, fiecare pe ale lui, cu fapta lui Cain, fratele lacom şi trufaş, întocmai ca la începutul veacurilor, dintr-unul au ieşit doi, şi din doi două sute, cu ura lui fiecare, cu un venin care cere gingiilor să rupă şi limbilor să înţepe. Ţara, plină de muşuroaie,
 130
TUDOR ARGHEZI
s-a sălbătecit, grâul piere în spice, spicele se schimbă în ghimpi; arici şi şerpi în toată balta şi în munţi, şi o aşteptare de încăierări înnodate în crâmpeie de întuneric. Porumbul face făcăleţe şi cepuri. Scârbit de faţa oamenilor noştri, întorşi între cârtiţi şi broaşte, soarele nu se mai arată nici în fereastra celui nevinovat şi cinstit.
    A fost ispita mai vie decât omenia şi Scriptura, şi mai puternică decât sfatul rugăciunii.
    Pâinea noastră cea de toate zilele tu ne-ai dat-o nouă multă, dar până la gura noastră ne-au înjumătăţit-o, spurcând cealaltă jumătate. In miezul ei, ca în nişte cuiburi calde, mişună gângăniile negre.
1933
                            APĂ CU FĂINĂ
    Fruntariile n-au fost rupte, şi calul nici unui năvălitor nu le-a călcat. Fruntariile s-au topit de la sine, fără luptă, săgeţile s-au înmuiat; ştirbite, spadele s-au convertit în râzătoare de noroi. Prin disoluţie, s-au dezagregat metalele şi piatra. Imperiul de cocă a pus o dulce stăpânire pe întinderi: epoca de apă cu făină.
    Concesii, toleranţe şi absenţa preferinţei.
    Aş iubi ceva, şi nu mai sunt în stare; aş urî şi nu mai pot -surâd ca să plac şi ca nu cumva să se creadă undeva, n-aş putea hotărî unde, că m-aş îndeletnici cu un gust sau sentiment personal. Mi se pare că aş fi suspect dacă n-aş râde odată cu toată lumea şi dacă aş merge când ea stă pe loc la o răscruce de limuzine şi echipaje. Ah, lacrima! - să nu aud de ea, oftatul să nu-mi ajungă la ureche; scrâşnetul să nu-1 percep nici în
PUBLICISTICĂ
131
fotografie. Viaţa trebuie să-mi pară suavă, şi dacă gândesc, dacă scriu şi dacă mă urc la tribună, tonul trandafiriu e de rigoare.
    Nu e adevărat că scrii prost şi că gândeşti strâmb. E fals că suferă cineva. Nu e nici mizerie, nici mortalitate maladivă la netimp. Nimeni nu e imbecil, nici nepregătit, nici lichea. Toţi suntem inteligenţi şi admirabili. Epoca reprezintă apogeul colectiv: mai mult nu se poate concepe.
    Nu vreau să supăr pe nimeni, căci unii cu alţii ne găsim în cele mai bune raporturi. Dacă am supărat unul, se supără toţi, fiecare supărându-se standard. Necazul, ca şi tihna, şi-a găsit un tip, conform căruia eşti indispus identic. Să nu te îndoieşti şi nu mă îndoiesc. Să crezi când mânjitul ţi se propune pur şi inefabil şi să pui temeiuri atunci pe ipocrizie şi laşitate, şi dacă impostorul şi escrocul intelectual şi politic îţi recomandă dogme şi principii, să zici amin şi să-ţi pui umbrela şi pălăria în cuier.
    O serie de lucruri e o convenţie unanimă să nu apară în minte şi subt condei. Să nu zici: „hoţ* - vocabulul e inelegant. Să nu zici: „nulitate*, „incapacitate* — nu ştii cine se poate simţi atins, şi trebuie să-ţi menajezi viitorul apropiat. Să nu ţi se pară că nişte cuvinte de scris, „tâmpit* şi „dobitoc*, sunt în legătură cu epoca, şi să le utilizezi în abstract. Abstractul şi indefinitul supără cel mai mult. Să nu vorbeşti de barbă, ca să nu ofensezi o caricatură. Să te fereşti de termeni ca: „student*, „profesor* sau „savant* - cine ştie ce poate ascunde şi mocni subt un cuvânt. Evită cu toată atenţia noţiuni şi termeni politici contrarii. Dacă vine într-o zi la putere unul din termeni, este bine să te găsească pregătit pentru amândoi şi să poţi produce un argument favorabil la comisariatul unde vei fi anchetat pentru o atitudine anterioară. Ca să-ţi păstrezi surâsul intact subt orice împrejurare, e sănătos să le ai în vedere pe toate.
    Să nu vorbim niciodată de zahăr, de ciment de pildă, oricât ai plăti sacul şi kilogramul. De hârtie vom vorbi foarte rar şi foarte puţin şi numai atunci când nu e nevoie.
 132
TUDOR ARGHEZI
    Oricare ar fi revoltele şi scârbele tale, tace-le, zâmbeşte-le; trăieşti în epoca de cocă şi de şpriţ. Cârciumarul care a imaginat amestecul hibrid al vinului de struguri cu sifonul a fost un mare psiholog şi el a creat, fără să ştie, o ţară nouă, Şpritzland. Tace-le, zâmbeşte-le şi, dacă vrei, dezgustă-te numai de tine: nu are consecinţă.
    Să-ţi faci o educaţie a odraslelor, liniate ca un caiet de socoteli, în pătrate mărunte, uşor de supravegheat. Invaţă-ţi copiii să mintă cu agerime şi sa se falsifice cu entuziasm. Dacă printre picături îţi vei putea decide nevasta să iasă la anumite ore şi să se absenteze oportun, beneficiile sufleteşti vor putea să fie sporite cu importante aporturi conjugale. în special, îngrijeşte-te de viciile şefilor tăi şi furnizează, dacă se poate şi dispui de o familie bine aprovizionată, pentru toată ierarhia. Vicii feminine şi vicii masculine le poţi satisface pe toate, şi pe cele din urmă cu împărtăşaniile-ţi proprii: lauda, mersul pe burtă, transportarea scuipătorii, articolul de gazetă, şervetul de lângă bideu. Partea întâi se numeşte: închide ochii; a doua: deschide-i bine.
    în literatură şi politică, bineînţeles, toată lumea e talentată, valoroasă, incomparabilă, şi toate cărţile sunt fenomenale. Stupiditate nu există nici aici. Vei face o literatură şi vei inaugura o activitate de presă care să producă foarte multă plăcere. Arta scrisului şi apostolatul ideilor trebuiesc întoarse la menirea lor, să facă bine la stomac şi să puie vanitatea în stare de spasm delicios. Flatează, dacă nu oamenii direct, măcar ideile lor cele mai false şi mai comune. Lectorul se împacă bine şi cu o agresivitate care-i în fond o mângâiere profundă, căci nu mai lingi o mână pe dinafară, ci un abdomen pe dinăuntru.
    Sunt câteva atitudini eroice extrem de rentabile pentru cel care le poate îmbrăca fără falsă pudoare, în ideile admise şi banalizate. Pune mâna pe o idee banală şi admisă şi fă-ţi din ea un steag revoluţionar. întinereşte un zeu şi fă-te că regreţi, cu pumnii şi zbierătul, un timp acceptat în istorie. îţi recomand
PUBLICISTICĂ
133
două mari şi infailibile surse de succes şi procopseală: credinţa strămoşilor şi naţia. La fiece treizeci de ani, câte o serie de exemplare au făcut excelentă carieră cu acest capital. însă să-l exploatezi la o temperatură pe care un vocabular inapt a însem-nat-o cu calificativul „neruşinare*. Că strămoşii tăi au păscut caprele la Adrianopole, că au fost nişte splendizi şătrari însă ţigani, nu importă. învăţătura prinde, şi învăţătorul prinde şi el.
     Unde se grăbesc atâţia oameni îmbrăcaţi corect în haină cu coadă neagră, forfotind paralel şi în zigzag, fără o ţintă imediată? Fiecare duce o tavă nevăzută şi un şervet nevăzut subsuoară şi fiecare vrea să servească. Sunt chelnerii epocii, pasionaţi de un stăpân, care-i aşteaptă şi-i utilizează pe rând.
     O singură neplăcere poate să se ivească şi să strice atâta armonie şi reciprocă regulă de concesii şi consimţiri. Un eveniment. Un eveniment care nu va putea să le folosească nici la birt, nici la cafenea, nici la bucătărie, la şcoală şi bibliotecă, mâinile lor fiind mult prea fine, sufletul lor mult prea gol, şi personalitatea lor mult prea abdicată. Atunci o să putem asista la spectacolul de fracuri, de smoching, de redingotă şi de chelneri alergând să fugă, lăsând greutăţile dure în seama celor care nu s-au întrecut cu ei. Şi nu va mai fi nici un drum destul de neted şi de lung, pentru lamentabila lor şchiopătare.
 1933
                             TOŢI VÂND
    Oamenii se desfac de cele din urmă proprietăţi.
    Şi-au vândut moşiile. Petice, petice, miile de hectare s-au risipit: ţara firimiţată a zburat ca un afiş, sfâşiat de ploaie şi vânt şi ronţăit de alicele măzărichii. Pădurile au pornit de pe vale, pe care, scurtate la metru cub. Conacele, magaziile, pătulele,
134
TUDOR ARGHEZI
vândute sau dărâmate, slujesc de localuri goale sau de materiale, ca nişte edificii de graniţă ale unei împărăţii, bătută la toate vămile ei.
    Vânzarea exteriorului e urmată de o desfacere de interioare. Covoarele, pianele, sufrageriile, dormitoarele, cărţile, tablourile, bijuteriile, hainele, chiar ultimele saltele şi perini s-au dus de-a valma prin Muntele de Pietate, la canal. Mii de familii s-au prins în reţelele negre, întinse de jur-împrejurul fostului institut de împrumut. Brăţara de logodnă, beteala miresei, cerceii copilei, tacâmurile căsniciei, metaniile de chihlimbar ale bunicului, tabacherea şi ciubucul lui, s-au dus şi ele.
    Din atâtea averi au rămas cârduri de nefericiţi, îmbrăcaţi încă decent, scoşi din bunurile şi tradiţia lor. Sunt oameni, altădată puternici, care se hrănesc din ieftinirea cornurilor şi a porţiei de bar, şi care trag un fum de tutun din aerul ţigării unui trecător. Această omenire veche se înghesuie pe bulevarde cu altă omenire, nouă şi tot atât de nefericită: un tineret intelectual fără întrebuinţare şi un tineret utilizat în condiţii de foamete.
    Pământul e acelaşi, darnic afară din cale: oamenii sunt aceiaşi, vioi şi inteligenţi. Carnea e ieftină, pâinea e din belşug, grăsimile şi fructele sunt la un preţ derizoriu. O vacă se vinde pe banii laptelui dintr-o lună şi un cal ţine patru transporturi, oul e în marginea gratuităţii. S-a stricat ceva, pretutindeni s-a stricat ceva,- miroase. De unde vine acest morb pestilent şi neidentificat?
    De trei săptămâni încoace au început să se vândă ultimele bunuri: mormintele. Mica publicitate e plină de oferte. Ieri, un singur proprietar de asemenea avere finală scotea la mezat trei gropi la rând într-un cimitir.
    Şi când le vom vinde şi pe astea, ce ne mai rămâne de negociat?
 1933
PUBLICISTICĂ
135
               CEL FĂRĂ DE MOARTE
    Cunosc un domn, cu care mă întâlnesc decent, o dată sau de două ori pe an şi la un colţ de stradă sau la o vitrină de magazin ne spunem unul altuia, într-un sfert de oră, tot ce aveam de spus. Plăcerea comerţului verbal consistă într-adevăr în a te întâlni rar cu oamenii pe care i-ai cinstit mult şi deobşte cinstea mai mare se cuvine celor pe care nu i-ai văzut niciodată. Viaţa îşi păstrează astfel distanţa arhitecturală, nuanţa devine permisă, stilul se menţine delicat şi just. Pe trei sferturi absent din existenţă e o proporţie care se împacă discret cu sensibilitatea noastră, brutalizată de creditul social şi de frecvenţă, - şi cele cincisprezece minute ale unei convorbiri şoptite, ca dintre două statui, capătă un preţ sufletesc suprem.
    Domnul în chestiune ar fi ceea ce se cheamă un prieten, dacă oamenii care se cunosc fotografic puţin şi moralmente mai mult se pot obişnui să separe sensul sentimentului de o prezenţă fizică repetată des. Dar el e mai mult decât un prieten, pentru că înţelege precis semitonul, vibrarea interioară a lucrurilor şi al treilea ecou al unui accent... Mă gândesc la el mai mult decât chiar aş vroi şi mă surprind zâmbind când o idee de analogie mă referă la el, ca la o acuarelă transparentă.
    El este cu atât, aş zice, mai legat şi mai aderent, ca umbra cu corpul din care coboară, cu cât el a murit în douăzeci de ani de vreo cincisprezece ori, trecând prin urmare reiterat dincolo de fiinţă şi reintercalându-se în spaţiu şi timp în felul muşeţelului şi al garoafei. Intre anii şi lunile în care mă întreb ce o mai fi făcând prietenul meu, domnul meu zace greu o vreme de câte o maladie mortală. în jumătatea din urmă a vieţii lui, el a „făcut“ aproape toată patologia incurabilă, minus funesta ei încheiere.
    Nici surâsul nu i-a murit: la toate orele secolului, el a fost şi este la fel. Echilibrul sufletesc al unui trup, vătămat de cincisprezece ori în linia şi celula lui, e neclătinat şi parcă
136
TUDOR ARGHEZI
domnul meu surâde îngerilor şi unui puf de păpădie inefabil ce-i pluteşte neîncetat pe dinainte.
    N-aş putea spune din ce trăieşte şi ce profesiune are acest om: nu m-am întrebat. O pasăre lungă trece prin lumina zilei şi o saluţi cu sufletul, fără să te întrebi cărei clasificări şi specii îi aparţine, unde-i este cuibul şi dacă se ouă. E bogat, e sărac domnul meu, nu ştiu. îmi place să-l văd întodeauna curat şi sever în ţinuta lui. Mă uit la gulerul cămăşii proaspăt şi la batista virgină, albă în gura buzunarului din stânga reversului călcat. Mai mult, domnul ţine ceea ce a uitat toată lumea. In cheotoarea din latura cravatei el poartă o floare, culeasă parcă atunci. Are o soţie care nu se vede şi mai mulţi copii, iviţi printre morţile lui succesive.
    Din toate pricinile acestea toate, poate şi tinereţea lui vizibilă e constantă. Portretul lui în culoare şi desen e azi acelaşi ca acum douăzeci de ani, ba poate că şi întinerit la o lăuntrică tinereţe.
    O singură moarte este de ajuns câteodată să dea fostului om o nobleţe care trădează tardiv meschinăria contimporanilor, aromele cerebrale, nepercepute câtă vreme fuseseră vii. Din câteva rânduri de a muri şi de a fi murit, prietenul meu, domnul meu a căpătat un prestigiu, care unesc în omul lui cu floarea la botonieră zeci de epoci şi sute de monumente...
1933
             IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ
    Ne scrie unul dintre tinerii intelectuali fără întrebuinţare. După şaptesprezece ani de studii, el a izbutit să capete însărcinarea traducerii din englezeşte a unei cărţi, publicată de oameni de stat britanici, plătită de un editor cu onorariul de
PUBLICISTICĂ
137
o mie de lei! Un timp a fost secretarul unui vice-consulat american, mutat din Constanţa la Viena. Şi a mai fost odată funcţionar, la stat, de unde un director cu mult mai puţine studii decât subalternul şi destul de stingherit în atribuţiile şi autoritatea domniei sale de un ochi documentat şi vioi, a făcut tot ce a putut ca să scape de prezenţa lui în biurouri, trecând pe titular pur şi simplu în arhondologia „cadrului disponibil*.
    Negreşit, limba îi va fi recunoscătoare creatorului acestei expresii, destinată să ţie în viaţă administrativă locul de creaţiuni mai puţin verbale. Oamenii inovează în ceea ce pot, şi nu li se cere mai mult: Beethoven scrie „Eroica*, şi ministrul face „cadrul disponibil*. Dar parcă s-a cântat cândva şi sensul de utilitate categorică al acestui stadiu de retrogradare. El era menit să cuprindă pe funcţionarii descalificaţi de un regulament care trebuie să juxtapuie o carieră cu studiile făcute. La ce mai poate folosi intenţia, când subalternii cultivaţi sunt aruncaţi afară şi păstraţi şefii analfabeţi?
    înainte de toate, şi de stat, şi de universităţi, şi de tineretul actual, inutil dacă s-a născut fără un venit în leagăn, vina situaţiei o poartă părinţii, care n-au ştiut să puie de acord aptitudinile comune ale copiilor cu ştiinţa de carte, şi studiile cu o meserie. Domnişoarele învaţă universitatea şi nu ştiu să-şi spele ciorapii, pregătite să concureze cu puterile lor slabe bărbaţii, şi incapabile să satisfacă, alături de un singur bărbat, obligaţiile căsniciei. La o cultură aproximativă de biurou, se adaogă cel mult o cultură de roman cinematografic, care determină pe nefericita tânără intelectuală să viseze, hrănită cu mezeluri, glorii americane şi capricii de ducesă de film.
    Domnişorii, tinerii, nu dau mâinilor curate nici o îndeletnicire peste condei, cu toate că un travaliu mecanic, de pildă, când lipseşte pământul grădinii, constituie pentru intelect un derivativ de sănătate şi forţă. Civilizaţia a provocat naşterea unei sumedenii de meşteşuguri în colaborare cu maşina, dar tipografiile sunt pline de lucrători (să ne ierte zeţarul inteligent
 138
TUDOR ARGHEZI
care culege articolul, e vorba de alţii) nepregătiţi, automobilele sunt conduse de o majoritate imensă de simpli vizitii. Cine face măcar în toată ţara, oficiul de vânzători de ziare, singura marfă care produce net, în tot comerţul, douăzeci şi cinci la sută? Ale cui sunt chioşcurile şi depozitele numeroase? Nici un intelectual nu binevoieşte să-şi murdărească degetele decât cu cea mai ambiguă şi mai suspectă de multe ori dintre negreli, a stilo-grafului de buzunar. Meserii foarte interesante pentru un cărturar: legătoria de cărţi, ceasornicăria, ascuţitoria, optica, fotografia, instalaţiile electrice de apă, chiar vopsitoria şi zugrăveala, - sunt monopolul în mare parte al unor indivizi vecini cu animalitatea.
    Şi mai e ceva. O meserie se învaţă la orice vârstă, şi ucenicul cărturar o abreviază şi-i dă organizarea, echilibrul, vrednicia, onoarea şi conştiinţa de care meşteşugurile duc lipsă. Cu puţină tinereţe morală, cu puţin optimism şi cu sprijinul voinţei hotărâte, se poate repeta cazul curelarului din Occident, prezintat la vârsta de şaizeci de ani dinaintea unei comisii de bacalaureat, şi cazul, de aici de la noi, din Braşov, unde un ţuicar, un lăcătuş, un tâmplar, şi alţi cinci meşteşugari au înfiinţat un muzeu de geologie cu piesele adunate de ei din excursii şi au publicat asupra Alpilor carpatini câteva studii foarte apreciate în lumea savantă engleză.
1933
                   GLASUL LEULUI
    înlocuirea bancnotelor autentificate prin filigran, cu discurile de metal galben şi alb, poate că a fost de folos statului care a imaginat-o, dar a popularizat o profesiune nouă. Aproape fiecare judeţ are o fabrică de bani proprie şi personaje dintre
PUBLICISTICĂ
139
notabilităţile provinciale continuu implicate în falsificare. Dar se iveşte şi o problemă de ordin artistic. Negustorii pretind că metalul are un filigran perceptibil cu urechea complicat şi sunt refuzate, de unii din ei, bucăţile de similiargint, pe care alţii le acceptă. Sunt atât de multe monezi falsificate în circulaţie, încât suta de lei comportă interpretări muzicale, ori chiar monezile corecte capătă capriciul de pubertate al schimbării vocii după o vârstă de circulaţie oarecare?
     Făcând câteva plăţi curente, unul din modeştii noştri furnizori ne-a restituit a doua zi după plată o piesă de o sută de lei, pe care o crezuse falsă. La plăţile lui, mai mulţi alţi negustori, trântind-o pe piatră, au opinat că moneda trebuie refuzată.
     S-a repetat operaţia faţă de martori şi, într-adevăr, moneda refuzată părea dintr-o emisiune particulară. Dar avizul martorilor era valabil: trei din şapte au acceptat-o. Proba degetului fusese satisfăcătoare. Se aşeză pe buricul arătătorului moneda, care ciocănită dă sunet sau nu. Ghiersul de clopoţel al banului era fantezist. Martorii afirmau că metalul bun pe deget era pe piatră fals. Care-i criteriul?
     Cârciumarii se codesc să primească sutele de metal, iar clienţii se pricep la criteriu tot aşa de puţin. Examinaţi de aproape, banii sunt la fel: trântiţi de tejghea, opiniile se schimbă. Apoi gama se transformă, şi sunetul just - care o fi? -se ascunde. In cele din urmă, furnizorul nostru a luat piesa înapoi, şi negustorul căruia i-a strecurat-o în sfârşit a dat şi el cu banul de trotuar, fără ca urechea lui să fie scandalizată.
     Ce face un cetăţean când i se refuză problematica monedă? Sonoritatea judecă fără dovadă şi poate să fie refuzată o monedă bună: cine ştie precis dacă este bună sau nu, ca să fie schimbul verificat? Cumpărătorii care şi-au descoperit un auz expert, până acum inutilizat, afirmă chiar că, după naţionalitate, monezile livrate statului român de două fabrici străine sună mai limpede sau mai înăbuşit. Este sigur
140
TUDOR ARGHEZI
prăvăliaşul care îşi face casa, că are în cutie zece mii de lei argintii autentici? Cum sunt autenticii?
    N-ar voi conservatoriile de muzică ale statului să descifreze tonul diez al monedei de o sută de lei adevărate, sau să-l comunice publicului şefii de orchestră, la vioară şi flaut, prin radiofonie, ca ora exactă, de două ori pe zi? în acest caz, numai publicul cu vioară şi ureche ar putea să reţie nuanţa exactă. Pentru ceilalţi, va fi nevoit Ministerul de Finanţe să împartă, cu fiecare sumă de o mie de lei, un diapazon sau drâng pentru orientare. S-ar putea fabrica şi o arie de manivelă mică, o cutie de muzică portativă, şi statul şi-ar mai putea crea un venit, impunând criteriul mecanic cu o taxă, care să reprezinte de douăzeci de ori preţul de cost. Şi când îşi cheltuie leii, cetăţeanului tot îi rămâne ceva, muzicuţa.
1933
                  OMUL ISPRĂVIT
    Se povesteşte că toată lumea urăşte războiul şi că din această pricină el nici nu poate reizbucni. Numeroase organizaţii pacifiste, ca nişte fete frumoase ale Păcii, împroprietărită la Geneva, şi dispunând de numeroase arhive şi maşini de scris, în stare să producă peste zece milioane de litere pe minut, predică, răspândite în univers, binefacerile absenţei de încăierare. Şi nu lipsesc nici apostoli, nici ziare, nici bune intenţii adevărate, la nici una din naţiunile susceptibile de o nouă şi poate că o ultimă tărbacă. Repetatele declaraţii ale tuturor oamenilor de stat sunt de perfect acord că o nouă dispută cu braţul armat pentru o hartă cu o culoare mai întinsă în sensul unui punct cardinal, este şi cu neputinţă şi constituie un atentat de asasinat steril.
PUBLICISTICĂ
141
    într-adevăr, ce poate ieşi dintr-un război victorios — orice război pornit fiind, ca în 1914, cu această titulatură romantică? Pentru materie, nimic alte decât un nou dezastru, iar pentru istorie, în cazul că mai rămâne cineva ca să-şi piardă vremea cu ea, o pagină glorioasă, mormânt convenţional al biruitorului ca şi al celui biruit. Căci bărbaţii se bat pentru aceste două singure lucruri, unul de stomac şi altul de teatru, între aceste două probleme găsindu-se un interval şi un gol.
    Cea mai privilegiată mare putere din războiul precedent a fost a Statelor Unite, care a uzinat şi a vândut cu dărnicie beligeranţilor nişte arme frumoase ca nişte limuzine, nişte gloanţe de toată drăgălăşenia, conserve de carne, untură concentrată, lapte condensat şi toate sculele şi alimentele reduse la un minimum de volum, estetic ambalat şi permiţând purtarea unui război câteva zeci de ani.
    Ce s-a ales din vastele instalaţii americane, care au fost nişte fabrici de sânge şi de moarte? Douăzeci de milioane - am citit bine — de oameni fără lucru, un banditism de o tehnicitate perfectă, aproape confundat cu istoria culturală a marii Republici, rapturi de adulţi şi de prunci din mijlocul giganticelor metropole, o nenorocire fizică şi morală incompatibilă cu aspiraţiile de libertate şi confort ale unui popor splendid şi inutil civilizat.
    Ca să-şi garanteze făina, supa în cuburi şi o poftă de mâncare satisfăcut moderat, marea democraţie a miliardarilor şi gangsterilor s-a îngrădit şi cu un zid chinezesc impenetrabil, interzicând europenilor accesul marii Republici.
    Războiul trecut a stricat echilibrul vieţii, iar economiştii s-au dovedit egal de incapabili să puie acul balanţei la loc după ce a căzut. Moarte, foamete, prigoană pretutindeni. O descompunere ineluctabilă dizolvă toate creaţiile hibride omeneşti, din simplu motiv că popoarele s-au bătut apocaliptic între ele.
    Totuşi pacifiştii totali ca şi pacifiştii moderaţi fabrică arme, otrăvuri, aburi în flacoane, explozibile uriaşe şi microbi. Din
 142
TUDOR ARGHEZI
aer, din pământ, din fiole, omul şi-a pus încă o dată de gând să moară şi să omoare.
    Probabil că un ciclu de civilizaţie s-a isprăvit şi că muncile seculare pentru un bine terestru de câteva săptămâni au scufundat omenirea în demenţă.
                                                                1933
                     UN VERDICT
    Osândirea reprezintantului uzinelor Skoda.
    O primă satisfacţie de ordin delicat: prin urmare, „protectorii* lui n-au fost dintre cei mai „puternici*, aceştia nu l-ar fi lăsat osândit.
    Etica are o constatare de făcut în atmosfera de mare senzaţie în care a fost judecat procesul. Agentul fabricii de armamente a avut măcar nişte protectori, prevăzuţi cu meritul de a târî obrazul ţării în noroi? Osânditul ştie mai bine, şi dacă el a tăcut nume şi ranguri, s-ar putea ca pricina să nu fi fost optimismul speranţei, dar însăşi inexistenţa unor personaje marcante în afacerile lui. S-a citit în gazete că decepţia osânditului îl va determina să vorbească în lanţuri, cum ne place să credem romantic, că îşi face osânda un deputat al marilor finanţe. E foarte puţin probabil, nu numai în cazul existenţelor reale a „prietenilor* care vor putea să stârnească reînsufleţirea condamnatului până la o nouă instanţă, dar şi în împrejurarea absenţei unor asemenea prieteni: cei mai tari prieteni, un agent industrial, de o industrie atât de specială, tot în străinătate, îi are, şi se cunoaşte necesara lor tenacitate. Un om s-a sinucis în afacerea Skoda, un general în panică, dar şi care s-a dovedit a fi fost un bărbat ireproşabil.
 Nu cumva condamnatul aparţine unui gen de oameni de afaceri, care umflă nota stăpânilor în folosul lui propriu,
PUBLICISTICĂ
 143
servindu-se de uşieri şi de funcţionari mici, cumpăraţi cu nimica toată şi înfăţişaţi patronilor ca nişte Herculi politici de stat? Controlul unui însărcinat confidenţial e destul de gingaş. E imposibil ca un nume compus, figurând în registre şi corespondenţă cu câteva zeci, ori sute de milioane, să fie traducerea în silabe afectate a cuvintelor „buzunarul meu*? Ar fi o escrocherie, dar o escrocherie în abstract, care răspunzând însărcinărilor de corupţie se echivalează cu ele.
    Dar nici condamnarea reprezintantului nu se poate hotărî că a fost o condamnare întreagă, ceea ce s-ar putea să excludă totuşi existenţa celuilalt soi de oameni, de care s-a vorbit la ureche, interesaţi să piardă în Seletzki câteva personaje bănuite. Această vedere s-a iscat din felul sumar, precipitat şi brusc, cum s-a procedat: o descindere şi o percheziţie, cu totul necunoscute miniştrilor de resort, după propriile lor declaraţii în Parlament.
    Din cinci ofiţeri, membri ai juriului, doi l-au găsit pe acuzat nevinovat şi nu s-au sfiit să puie în urna Curţii două bile albe.
    De câte ori doi din cinci sunt de altă părere decât trei, rămâne unul singur de o părere şi cincimea lui e relativ provizorie faţă de doi. Dubiul e de rigoare, mai ales atunci când circumstanţa e defavorabilă exprimării unei păreri de minoritate. Curajul pe care îl implică opoziţia a doi din cinci, adunaţi într-o cameră de discuţii, nu e mic nici acolo, cu uşile închise.
    în balanţarea rezultatelor, părerea contrarie prezintă tot atât material de onoare cât şi a majorităţii. Dacă se înmulţeşte, pentru caracterizarea situaţiei, fiecare unu cu o sută, însemnează că două sute au fost pentru achitare, două sute pentru condamnare şi că mai lipsea uneia din părţi suta din urmă, ca să tragă cântarul cu ceva mai mult într-o tirizie.
    Aceeaşi socoteală era valabilă şi în cazul achitării: doi din cinci e bârna din ochi. în bună contabilitate, doi la cinci însemnează patruzeci la sută. Nu este puţin.
1933
144
TUDOR ARGHEZI
              ÎN CARTIERUL VESELIEI
    O mahala din periferie de o tristeţe tragică şi meschină, poartă numele ironic de „cartierul veseliei*. Un edil caragialesc sau un cetăţean din partea locului umorist a voit să puie tuberculoza şi cimitirul să joace tontoroiul într-o vorbă sinistră. Iată definiţia cartierului făcută de chiar contribuabilii locali, strânşi într-un comitet pentru înfiinţarea unui „cămin al copiilor* şi care ne trimit un prospect de propagandă. Reproducem fără să schimbăm textului nimic:
    „Şi în cartierul Veseliei-Ferentari sunt o mulţime de străzi desfundate de noroaie, cu gunoaiele intrate în putrefacţie, depozitate pe mijlocul EL Copii de muncitori, care toată ziua sunt în fabrici sau ateliere, îşi petrec timpul pe acele străzi sau pe maidane, la un loc cu câini, porci, gâşte, raţe ETC. Din aceşti copii zilnic sunt trimeşi către cimitire, în frageda lor vârstă, alţi către spitale de unde unii nu se mai întorc iar alţi rămân cetăţeni invalizi de mizerie, ai capitalei României întregite. Pentru acestea, dacă statul nu poate face mai mult, cetăţeni au pornit organizarea unei iniţiative particulare pentru salvarea copiilor lor, şi CONTRIBUABILI de mâine ai statului*.
    O să obiectaţi că textului de mai sus îi cam lipseşte gramatica şi că nu e de o claritate orbitoare. De acord, şi cu atât mai de acord, cu cât el e semnat de un foarte simpatic domn de la municipiu, care iscăleşte în calitate de preşedinte şi de profesor. în graba de a face operă socială bună, îi este permis şi unui profesor să uite câteva reguli elementare. In bună municipalitate şi urbanistică s-a permis şi mai mult, cu admirabilă preocupare de a se da cultură literară populaţiei mărginaşe, ca în echipele însărcinate să deschidă ochii lipiţi de întuneric ai cetăţenilor, compuse cu dascăli fără catedre şi cu analfabeţi profetici, să nu figureze nici un scriitor sau literat calificat. Dacă scopul final e bun, mijloacele — nu este aşa? — sunt indiferente.
PUBLICISTICĂ
145
    Ideea unui „cămin al copiilor* e o idee activă, nu noi am putea contesta. In zeci şi sute de articole am căutat să sugerăm cititorilor în situaţie, nevoia de a reîncepe viaţa românească de la alfabet, întovărăşindu-ne cu copiii şi abandonând pe cetăţenii maturi, incapabili de o reacţie, de o creaţie şi de un ideal, grupaţi ca muştele pe mierea demagogilor politici. Dacă nici tinerii titraţi nu se simt în stare de o acţiune dezrobită de vechile obiceiuri, înţelege oricine că munca de renaştere, menită să rodească abia peste douăzeci de ani, trebuie începută cu copilul din faşă.
1933
            DOCTORUL PUŢUREANU
    In medicină, mai mult chiar decât în politică, se petrece fenomenul de acaparare şi monopol agresiv, foarte viu la surorile noastre, animalele cu patru picioare, coadă şi păr. Pizma histrionului e floare la ureche, dar merge până la ură, teroare şi exterminare, când meschinul sentiment încolţeşte într-o inimă de medic. Trece şi dincolo de ea, urmărind pe concurent şi-n cercurile senine ale unei vieţi, pe care bolnavii o numesc viitoare. N-am fi, prin urmare, miraţi dacă după moartea medicului din Râmnicul Vâlcei vom auzi zgomotul tobelor de tinichea, care l-au scos din facultate şi l-au gonit dintre colegi.
    Doctorul Puţureanu şi-a permis să zgândărească firea, să cerceteze întunericul interior al fiinţei, să scruteze, să încerce şi să experimenteze, pe seama lui, fără avizul şi încuviinţarea facultăţii, reprezentată şi prin valori concrete, mai presus de îndoială, de-o atitudine socială fără fanfaronadă, dar şi prin personagii nemotivat sacrosante, lipsite de acte ştiinţifice personale şi cu atât mai crâncen şi mai funest dictatoriale. Doctorul avea o jumătate de pas înainte asupra epocii lui, şi
146
TUDOR ARGHEZI
a preferat stagnărilor remuneratoare o viaţă profesională, agitată de duhul interogativ, generator de rezultate. Ca olarul Bernard Palissy, care şi-a pus pe foc toată averea ca să scoată din temperaturile cuptorului un zmalţ, izbutit în cel din urmă moment, când dacă ar mai fi greşit o dată îi mai rămâneau casele proprii şi ale familiei drept ultim combustibil pentru alimentarea jarului alb, doctorul Puţureanu s-a vârât douăzeci de ani într-o firidă şi a căutat piatra filosofală a tuberculozei.
    Savantul a dat greş, într-o clipă când iluzia l-a făcut să creadă că a descoperit-o. Nu o descoperise, dar se afla pe o cale a descoperirii. Iluzia lui generoasă a pricinuit o renaştere a speranţei, ca pe vremea lui Behring, născocitorul altei panacee care a dat greş - urmat de o decepţie catastrofală şi de morţi.
    Ne amintim spaima care cuprindea sufletele de specialitate, când un ziar proclama primele rezultate fericite ale tratamentului doctorului Puţureanu. într-alte profesii, o mare descoperire sileşte admiraţia, nu însă deseori la medici, care, dinaintea dezamăgirii finale, s-au aruncat asupra bietului om, cu o învierşunare sporită de insucces. Căderea unuia dintr-ai noştri ne întristează. Cinstita strădanie a doctorului Puţureanu a fost insultată şi taxată drept escrocherie. într-adevăr, nimic nu e mai lesnicios şi mai la îndemâna instinctelor decât să numeşti un om sincer pungaş şi o femeie onestă libertină. Dacă nu te opreşte scrupulul delicateţei, îi dai drumul şi gata: chestiune de substanţă.
    Medicii de natură savantă au considerat experienţele lui Puţureanu, ca orice intelectualitate deprinsă cu religiosul respect al sforţării, cu o rezervată curiozitate. în sfârşit, alţii şi-au scos argumentele împotriva savantului din propriile lui cărţi, scrise fără stil şi fără cochetării polemice de limbaj, lucruri care se învaţă şi ele, mai ales dacă medicului îi lasă, un laborator neglijat şi o clinică dată pe mâna servitoarelor, răgazuri strategice de publicist. Un articol de gazetă se reuşeşte când un pneumotorax ratează. Ei ignorau că Pasteur nu ştia să scrie
PUBLICISTICĂ
147
şi că geniul lui se împăca liniştit cu liturghia, la care a participat în toate duminicile, ca un catolic fervent ce era.
    Punem pe mormântul lui Puţureanu aceste câteva rânduri ca un buchet. Suntem cu atât mai bine-veniţi cu cât n-am cunoscut personal pe acest erou al sincerităţii devotamentului moral. Şi suntem obligaţi, căcă am fost în rândul acelora care, atacat, am apărat pe doctorul sărac şi nedreptăţit. Da, sărăcia e o avere cu care nu se poate lăuda orice categorie de medici -şi l-am lăudat ca şi acum, după ceasul morţii, ca pe un precursor şi ca o pildă de energie românească: realizată sau nu, indiferent.
1933
                  MILA DE OAMENI
    Ca să meriţi o acuzare, urmată de sentinţă şi eventual de puşcărie, nu e numaidecât urgentă nevoie de un mare delict. Este de ajuns atât un articol, un aliniat şi o interpretare. Dacă legiuitorul n-ar fi şi el om, cu viaţă mărginită, cu ziua copleşită de roiuri de mizerii şi s-ar comporta ca o individualitate de cristal cu încheieturile de porcelan, el ar înmulţi aliniatele, regulile, excepţiile şi interpretările, şi viaţa ar deveni ca o perie de ghimpi. Fiecare secundă a timpului colectiv şi individual ar trece prin urechile acului juridic.
    De câte ori un om politic s-a culcat cu stomacul încărcat şi a străbătut spaimele unui vis urât, el sare din aşternut şi face un articol de cod, îl amplifică sau îl înăspreşte. Şi în această privinţă juriştii de felul răposatului Tanoviceanu se resimt de o educaţie pur cărturărească, potrivită cu alte specii, mai rele, de europeni, şi de influenţele internaţionale, aplicate unui popor care nu cunoaşte frauda psihologică nici insurecţia de dragul unui principiu descoperit la o distanţă de mii de kilometri de condeiele lui.
148
TUDOR ARGHEZI
    Câteodată însă juristul instalat la guvern are presimţă-mântul că s-a trecut măsura chiar în situaţia Codului Penal blajin şi încă neperfecţionat ştiinţific, şi la câte un Paşte şi Crăciun, când se ciocneşte şampania într-o cameră separată, el îşi aduce aminte că volumele codurilor îngrămădite în spinarea aproapelui pot să suporte un corectiv. Unde mai pui că sentimentul care prezidează la împlinirea fie a datoriei, fie a echităţii sau a milei, este boieresc şi stă todeauna frumos.
    Amnistia şi graţierile pe care le acordă periodic Coroana şi guvernul sunt bine-venite şi ar fi şi mai bine-venite dacă periodicităţile lor s-ar îndesi. Emoţiile publice s-au succedat la scurte intervale, şi revoltele mocnite ale unui neam de oameni cumsecade au devenit aproape un temperament. Astă-primăvară, două evenimente în Postul Mare, către sfârşit, afacerea Skoda şi sinuciderea generalului Popescu, au mai stropit sufletul oamenilor care tac, cu o picătură de sânge şi cu una de scuipat. Parcă nici o stagiune nu a fost atât de variat bogată ca lunile ghioceilor până la mixandre. Se cuvenea diversiunea unui final. Graţierile veneau în săptămânile Patimilor şi în luna vitejiilor la timp. A întârziat numai amnistia, votată la Cameră şi întârziată la Senat. Un act frumos a fost mai târziu graţierea primejdiosului om de treabă, blajinul Paul Bujor. Comunismul evanghelic al acestui revoluţionar mistic, inspirat atât de la Sfintele Scripturi cât şi de la Capitalul lui Marx, nu a ştirbit câtuşi de puţin nici prestigiul, nici pacea morală a societăţii.
    Alaltăieri, un convoi străbătea Piaţa Mare, forfotită de negustori şi public. între vreo treizeci de baionete întoarse către arestaţi, înainta o lume de infractori, bărbaţi şi femei, în majoritate cu cioarecul şi fusta creaţă din Ardeal. In general prezentabili şi purtând fizionomii clare, neintimidate de ruşinea unei arestări, prizonierii te sileau să te gândeşti la vinovaţii şi la nevinovaţii pe care nu-i vizitează în temniţă niciodată nimeni, nici preoţii şi călugării, însărcinaţi cu o
PUBLICISTICĂ
149
misiune deasupra binelui şi răului juridic şi social, şi care la catolici şi protestanţi sunt nelipsiţi din închisori şi spitale, unde omul înlănţuit în întuneric se uită de-a dreptul în păcatele lui şi în ochii lui Dumnezeu...
    Graţierea acestora, iertarea acestora, cât mai multă, face dovada unei aderenţe vii, măcar civile cu creştinismul, pe care clerul a încetat a se obosi să o mai dovedească.
1933
                     TELEFONUL
                            I
    Tariful abonamentului telefonic fiind la ordinea zilei, Societatea interesată să şi-l apere împotriva profesioniştilor solidarizaţi se găseşte de câteva săptămâni în vervă tehnică indirectă pe subiect şi în necesitatea de-a eluda chestiunea prin tablouri comparative şi gravuri pe zinc.
    Abonaţii acuză tariful de scumpete, şi Societatea răspunde că se pot servi doi abonaţi de un aparat. Abonaţii cer reducerea tarifului, şi Societatea răspunde că nimic nu e mai agreabil pentru un abonat american, din America, decât să aştepte până ce tovarăşul lui de fir va isprăvi de conversat. Şi tot vorbind abonaţii de preţul abonamentului exorbitant, Societatea le atrage atenţia că taxa de instalaţie şi de mutare e mai ieftină în 1933 decât în 1923...
    Fără nici o îndoială, sifonul e mai practic decât şampania şi bananele sunt un excelent aliment pentru elefanţi: reveniţi, domnilor, la tariful de abonament. E vorba că el e scump, şi scumpirea telefonului are neşansa să se producă într-o epocă de ieftiniri generale. Această realitate lapidară face caducă şi antipatică fuga de precizii şi arguţia.
150
TUDOR ARGHEZI
    Că Societatea îşi scumpeşte toate serviciile; că face marfă din toate facilităţile cu care îşi deprinde o administraţie în respectul de sine clienţii; că îngreuiază la maximum aporturile abonaţilor cu mistica numărului telefonic, în afară de orice discuţie.
    Un exemplu sau două exemple într-un exemplu, care încă nu a fost pomenit în polemicile abonaţilor cu Societatea, edifică de ajuns.
    Subt regimul românesc al telefoanelor, abonatul putea să-şi puie un întrerupător, care nu costa nimic, la aparatul lui. Orele de lucru şi de odihnă necorespunzând la toate categoriile de abonaţi, cazurile de boală, somnul copiilor şi o serie întreagă de împrejurări implicau un întrerupător, şi orice instalator îl instala fără nici o autorizaţie, în zece minute. Abonatul era în dreptul lui, să-şi ţie aparatul închis, ca şi uşa — un drept de libertate.
    Societatea a suprimat întrerupătorul pe motivul că el defectează instalaţia, după ce funcţionase cincisprezece, douăzeci de ani fără inconvenient. Dar ea propune ceva în schimb, ceva care ar costa patru sute de lei; o priză de douăzeci de lei. Insă o priză însemnează două prize şi un clopoţel suplimentar, adică vreo mie de lei: preţ de monopol. Abonatul ar mai suporta la rigoare cheltuiala, dat fiind că o face o dată pentru totdeauna, şi s-ar învoi mental cu o debursare de o mie de lei la o valoare de trei poli. Aci intervine însă alt abonament, un abonament suplimentar de o mie două sute de lei, adăugat la abonamentul de şapte mii două sute lei privat, ceea ce urcă tariful abonamentului particular la opt mii patru sute lei anual, o cifră pe care repetatele comunicate ale Societăţii o tac - etpour cause.
    E de prisos să se mai demonstreze că această sporire este cu totul abuzivă, a unui abonament, de vreme ce abonatul cu două prize se serveşte în acelaşi timp o singură dată de aparatul lui.
    Tot în regim românesc, abonatul avea dreptul să-şi lungească firul aparatului după voie, ca să vorbească din orice cameră, fără să plătească un nou abonament pentru că vorbeşte din biurou sau din dormitor. E iarăşi o libertate indiscret şi nedelicat
PUBLICISTICĂ
151
suprimată de Societate, care nu permite abonatului să-şi organizeze bugetul decât cu colaborarea domnilor ei directori.
    într-adevăr, economisind combustibilul iarna, din camera telefonului şi strângându-şi cheltuielile la partea cea mai mică din apartament, abonatul când se abonează ştie că va fi în stare să ţie plăţile la curent cu preţul economiilor făcute dintr-altă parte. Dacă Societatea vrea neapărat să servească numai abonaţi aristocraţi şi milionari, o să rămâie cu trei sute de clienţi în toată ţara şi nu se va mândri măcar cu prestigiul că a fost, după ce va fi lichidat, o întreprindere inteligentă şi utilă.
1933
                         OBOSELI
    Rubrica faptelor diverse în coşul căreia se adună zilnic hârtiile, cârpele şi gunoaiele, maculate adeseori şi fără nici o întrebuinţare, aruncă în materia primă a gropilor şi câte o bijuterie dezarticulată, câte o amforă de preţ, cu neputinţă de reconstituit din cioburile ei. Dar această rubrică e ca un grafic demonstrativ al presiunilor şi temperaturii sociale, care în existenţa curentă sunt înăbuşite şi se ascund până ce moartea cu sincerităţile ei clare şi funeste le indică, trecând, cu o linie de tibişir.
    Spectacolul vieţii pe bulevarde şi trotuare, între firmele fulgerătoare, inscripţii de foc, vitrine şi farduri, se sileşte cu succes să pară o festivitate continuă şi un bal intens, jucat în ritmul unei circulaţii de miliarde strălucite de amănunte. Roiurile, stolurile, grămezile, cârdurile, pâlcurile şi turmele se amestecă şi se întretaie, şi oraşul, ca o vatră portocalie a lumii, aprinde dansul vârtejului molecular din dreptul văpăii. Feeria e plăcută ochiului şi satisface pe amatorul de aspecte şi albume. Dedesubt însă, de la fund, grebla scoate rădăcini putrede, drept vestigii şi mărturii. Oamenii care dansează sunt nefericiţi.
152
TUDOR ARGHEZI
     Dacă ar fi numai nefericirea filosofică a conştiinţei provizoratului în marea lumină a fagurelui nostru, umplut cu lacrimi şi sânge, ea s-ar mai putea mângâia la ideea permanenţei colective şi la o realitate încă absentă, a solidarităţii şi dragostei dintre oameni. Oamenii umblă răzleţi, rătăcesc stingheri şi categorii izolate sunt zi cu zi luate cu mătura pe făraşe şi găsite în furgoanele cu gunoi. Prea multe suferinţe inutile şi prea multe firimituri, prea multă puşcărie, prea mult spital şi tribunal; prea multe fapte diverse...
     La materialitatea tristă care ţine, după spusa Ministerului Muncii, douăzeci şi cinci de mii de muncitori fără lucru, şi la dispoziţia celui de Instrucţie câteva mii de dascăli cu braţele încrucişate, iar la porţile tuturor instituţiilor şi autorităţilor, după o socoteală neverificată, vreo sută de mii de intelectuali, la această situaţie de pâine strictă, care a produs, printre altele multe, pilda unui medic propus carităţii publice de un ziar, dar care nu este peste măsură de greu de remediat, o bună parte din şomaj trebuind atribuită incapacităţii profesionale şi fuduliei, tara morală, se adaogă lipsa tocmai a unei discipline morale. Ceasornicul sufletesc e neîntors şi orele lui nu mai bat...
     Statul întreţine totuşi, organizat pentru scopurile imponderabile, un cler în fiece sat, o armată a spiritului, a ţinutei şi a tihnei morale în toată ţara, şi care, în acţiune exclusiv sufletească, poate să dea, mânată cu inteligenţă şi destoinicie, toate rezultatele utile, indiferent de gradul şi calitatea credinţei. Cine poate să afirme că această oaste a Delicatului şi a Inefabilului îşi face datoria lui naţională şi umană?
     Aşa că singurul factor, dacă se poate crede, în restriştea şi în dezlânarea sensibilităţii, a rămas, în virtutea gândului şi a slovei, presa - factor de răspundere şi iniţiativă proprie - care de-abia e teoretic a patra putere în stat, echivalentă în opinia statului însuşi, sau mai ales a lui, cu a cincea roată la car.
1933
PUBLICISTICĂ
153
                     O LITERATURĂ
    Acum un an mi se pare, încă nu ştiai ce-i un roman, şi l-ai întrebat pe un editor, să te lămurească. De vreme ce editorii cer colaboratorilor din listele lor, exclusiv romane, nu se putea să nu ştie cu toată preciziunea ceea ce un ignorant de scriitor, preocupat de fraza strânsă şi de cuvântul înnodat înăuntru şi plastic pe dinafară, nu a putut să afle. Căci în ceea ce priveşte pe romancier el face câteodată şi destul de des romane, fără să ştie.
    Editorul nu părea să ştie mai mult decât afirma catalogul şi lansat într-o dezvoltare de idee bănuită, improviza un discurs evident plicticos pentru spiritul lui critic. Aproape căzuserăm de acord că înainte de toate romanul trebuie să fie ceva gros la cotor şi cu coperţi şi că în orice caz cuvântul „roman* nu era voie să lipsească de pe copertă. Dar fiind om inteligent şi ispră-vindu-şi discursul înainte de a-1 fi terminat, cam pe la jumătate, editorul râse... Nu mai ştia nimic şi avea o mâţă-n sac.
    -     Cum vrei dumneata, l-am întrebat, să-ţi fac un roman, fără reţetă? Zici că am ce-mi trebuie în spiţeria mea şi pretinzi că boala cititorului ţi-e cunoscută. Dacă iese, nici mai mult nici mai puţin decât un purgativ pentru o afecţiune a gâtlejului?
    -     Descurcă-te cum te pricepi, zise editorul. Publicul cere romane şi sunt dator să-i dau romane. Mă rog, îmi ajung două sute cincizeci de pagini: un roman trebuie să aibă două sute cincizeci de pagini. Intreabă-1 şi pe tipograf.
    -     Nu ţi-a făcut niciodată publicul observaţia că romanele pe care i le-ai vândut nu erau romane?
    -     Slavă Domnului, nu, zise editorul, şi am scos până acum şapte sute patruzeci şi şase, care s-au vândut toate. Crezi dumneata că un roman poate să fie altceva decât un roman? De unde îţi vine îndoiala?
    -     Mai ştiu şi eu, zisei. Zic. Timp de patruzeci de ani nimeni n-a ştiut ce-i un roman şi acum face toată lumea. Auzeam de nişte condiţii ideale, pe care aveau să le împlinească
154
TUDOR ARGHEZI
romanul ca să fie roman şi mă învăţasem cu gândul că francezii sunt singurii romancieri. Pe vremuri toţi erau romancieri, încă din al treilea an de liceu. Unul singur s-a lăsat mai greu, un oarecare Gustave Flaubert, care se încăpăţânase să creadă că un roman se scrie zece ani şi se corectează alţi cinci, rezervându-şi alţi cinci pentru o antepenultimă revizuire.
    -     Eu l-am tradus într-o lună şi jumătate, nu mi-a trebuit mai mult, răspunse editorul. Dar am şi autori de-ai mei, care îmi scriu într-o lună şi jumătate un roman original. Alte timpuri: Flaubert scria la lumânare şi călătorea cu diligenţa.
    Simţind oarecre confuzie în presentimentele editorului, am lăsat problema romanului nerezolvată. Interlocutorul meu părea că i-ar fi atribuit bucuros lui Flaubert şi paternitatea puştii zise de salon, cu care tinerii aspiranţi la vânătoare trag prin grădină după pisici şi pui de găină, ca să se obişnuiască din vreme cu vânatul fioros.
    Ca să mă instruiesc, de la editori am trecut la înşişi autorii de romane, şi de la aceştia la critici, care drept vorbind exprimă sincerităţile editorilor cu un vocabular abstract şi esenţial. Ca să pipăi pe departe înţelesul acestor personagii, deprinse să disece până şi firul de câlţi tras dintr-o încâlcire, simţi că facultăţile strict animale sunt insuficiente, dacă n-au fost modificate de cel puţin un doctorat. Substanţa transmutată într-un vocabular destinat să separe în detaliu un atom de umbra ce-o închide, dă naştere sensurilor noi, unor ecouri pe de o parte degradate ale sunetului primitiv barbar şi pe de altă parte contrase şi ridicate până la chintesenţă. E o chimie a intelectului, o prelungire a chimiei, care desfăcând cărbunele, păcura şi alte excremente, mai puţin anorganice în principii, raportează vibraţiile materiei compuse pentru anumite expresii olfactive, la floare şi la parfumul ei. Dacă vreodată teologia va deveni incapabilă să dovedească existenţa lui Dumnezeu, în ziua acestui eveniment imposibil, argumentele de supranatură şi impalpabilitate demonstrativă vor fi oferite gratuit sectelor
PUBLICISTICĂ
155
viitoare, derivate dintr-o atentă lectură din nou a Vechiului şi Noului Aşezământ, de către critica literară.
     Să aibă literatura un rost, deoarece se face, altul decât să amuze? Chestiunea se simplifică mult şi este de ajuns să povesteşti, ca grecii, ca arabii, ca ţăranii şi păstorii, să dansezi şi să cânţi. Dificultatea pare să fie în geniul de invenţiune, care cedează iute şi nu e unanim. Invenţiune, desigur, înfierbântată de o fantezie, unde se identifică omul pe tiparele imaginaţiei. Don Chijote, Sarah oprită-n drum pentru că îşi întoarce capul, de împletirea ei, Josua care ţine soarele-n loc... într-un punct se face o stea de o secundă sau loveşte cerul un talaz. Pe harpă sau din vioară un sunet a fulgerat odată o sută de mii de ani. Povestea place şi vulgului şi unui lector rafinat, iar saltul şi accentul intuiţiei aparţin necesităţilor acestuia din urmă. Dincoace de geniu e literatura.
     Cărturarul nu e obligat să aibă ceea ce şi păstorilor le lipseşte de cele mai multe ori. El are cărţi, citeşte cărţi şi face cărţi. Ne găsim jos, jos de tot, în minor şi în aproximativ şi ne mulţumim cu relatările studiate, amplificate, întinse, cu anecdota. Aici creăm, analizăm, facem psihologie: cu o boabă de scrobeală albastră punem azur într-o gârlă întreagă. E o îndeletnicire şi un artificiu care trebuie să ţie loc de singurul lucru adevărat, al geniului curat. Dintr-o carte ies o sută şi dintr-un roman o sută de romane. Aranjamentul se menţine, numai calitatea nu mai e loc să fie discutată.
     Dacă stăm de vorbă cu editura nici nu e nevoie de mai mult: cartea se vinde. Şi tot aşa dacă stăm de vorbă cu autorii, care şi ei au ieşit şi ies unii dintr-alţii. Dar dacă stăm de vorbă cu alte personagii, cu pământul, cu marea, cu pădurea care păstrează tablele intacte ale legii, concesiile pier şi acomodările sunt respinse. Acolo, publicitatea, contractele, tranzacţiile, pâlcurile, generaţiile, interesele, vanităţile reprezintă zborul scurt, circulaţia moale, elanul insignifiant.
156
TUDOR ARGHEZI
    Mi se pare, dragă Editore, că în sfârşit m-am luminat şi o să cădem de acord. Ca să nu mai zicem proză zicem „roman*, era timpul să schimbăm o terminologie îmbătrânită. Şi romanul nu o să mai aibă două sute cincizeci de pagini, poate să aibă opt sute şaptezeci şi cinci, fără să înceteze să fie roman, şi poate să aibă numai zece şi numai o singură pagină de tipar. Scriitorul e romancier. Ştii că nu este deloc urât cuvântul dumitale, imprimat pe copertă? Să-l anexăm definitiv şi să scrim romane diluate şi romane concentrate, dând marginilor drumul sau strângându-le pe centru - şi vom introduce şi versurile în roman, ca să avem un singur material pentru toată tehnicitatea, ca în industria siderurgică, fontă, fier, şi oţel, cubic pentru vagoane şi pelicular pentru cuţite şi brici.
1933
                        REGELE
    Pentru oamenii care au apucat doi regi, unul după altul, pe Carol I şi pe Ferdinand, greutatea de căpetenie în ce-1 priveşte pe regele de azi a fost să se dezobişnuiască să-l vadă prinţ. Născut în ţară, primul rege român născut în ţara lui, crescut în ţară, adolescent şi flăcău în ţară, lumea l-a numit Prinţul, ca din răsfăţ. Era prinţul nostru, tânărul nostru, mângâiatul nostru şi să nu ne ferim de cuvintele galeşe cu conţinutul plin, ştrengarul nostru suav.
    Temperament liber, cu atitudinile emancipate de smoala protocolară, adversar vioi al rutinei şi al ruginii, prinţul aparţinea mai mult oamenilor decât Curţii şi miniştrilor, indispuşi ca decedatul Ion I.C. Brătianu că-şi poartă capul fără mască şi drept înainte. Lumea politică şi de coridoare, pe care primul Carol o ţinea în camera lui de lucru de la Sinaia în
PUBLICISTICĂ
157
picioare şi o stima cu toată moderaţiunea, ar fi voit un prinţ alambicat, maleabil şi timid şi pătruns până în măduva oaselor de frigul prestigiului ei. Nimeni nu se uita mai amuzat şi nu râdea mai clar de procesiunea momâilor negre cu joben, ca prinţul cu ochii albaştri.
    Viaţa politică se cumpănise după preciziunile dorite de partidul care a guvernat cel mai mult Regatul şi care stabilise un clasicism rigid al zâmbetului şi al vieţilor personale. Trei generaţii confecţionaseră un stil şi o morală fără culoare, o stare sufletească dată, servită ca un singur fel de bucate. Douăzeci de ani nu s-a respirat în România monopolizată fără ajutorul unui nas-tip şi între lumina zilei şi lumina spirituală se intercalase, cu caracter de mobilier definitiv, o perdea urzită des, prin zarea căreia trecea umbra bolnavă a lui Jean Calvin.
    Se înfiinţase un echilibru penibil şi stăpânii de alaltăieri ai României, stăpâni cu sensul întreg al noţiunilor legale în înţelesul integral — piatră tombală, dictatură misterioasă, lanţuri şi întuneric - aveau motive să se teamă că un prinţ, care nu stă în jilţ cu ochii în pământ şi cu fruntea gravă, ar putea să fie primejdios eternizării unei reţete de viaţă standardizată.
    A fost atât de înaintată temerea lor încât ei au făcut tot ce au putut ca să se scape de prinţ: că frica era justificată a demonstrat-o primirea făcută prinţului, întors pe neaşteptate prin văzduh, într-o zi de vară, când otrăvurile politice se aranjau printre parfume în geamantanele pregătite pentru mari sieste şi vilegiaturi. într-adevăr, în douăzeci şi patru de ore prestigiul a murit şi oamenii care au violentat mersul de la sine al vieţii şi au îngenuncheat unei trufii dramatice viaţa au dispărut la figurat şi la propriu. O putere de plumb s-a sfărâmat dintr-o dată ca un bulgăre de cenuşă. Odată cu întoarcerea prinţului, Lohengrin scoborât de pe aripile unui cocor de fier şi mătase, istoricul care va fi, fără oprire la istoricul care mai trăieşte, va spune lumii româneşti că s-a întors o libertate mult jinduită.
158
TUDOR ARGHEZI
Geamurile cositorite au căzut grele şi sfărâmate, lumina şi aerul au năvălit în bătaia caldă a unui soare nou.
     Dacă prinţul n-ar fi făcut mai mult ca să-şi merite numele de rege, actul lui de unanimă dezrobire ţine singur cât o epocă şi coincide în toate privinţele cu o renaştere naţională. Din ziua prăbuşirii Sfîncşilor şi a mormintelor morale pe care le păzeau, edificate pe câmpia românească, fetele sunt mai frumoase, femeile mai ispititoare, bărbaţii mai arzători şi toată mişcarea socială mai activă şi mai cinstită.
     Poporul se învăţase să-i fie drag un prinţ, şi atunci a înţeles că el este şi regele lui şi în voinicul sprinten, care şi-a luat singur coroana, purpura, sceptrul şi tronul el a recunoscut maturitatea hotărâtă şi voinţa.
     Cei cincizeci de ani sunaţi în turnurile Peleşului, zidit de marele bunic între munţii pustnici ai cerului carpatin, găsesc subt pavăza vulturilor de sus, un rege teafăr şi ager, de felul ziditorului, care de când a murit întristat surâde azi pentru întâia oară.
1933
              POEZIA DEPĂRTĂRII...
    Sunt amintiri penibile, supărătoare.
    Sunt ceasuri care au trecut într-un fel nemaipotrivit cu evocarea lor, dar depozitul de rugină şi cocleală a rămas. Sunt oameni care se luptă să se cureţe de mucigaiul şi otrava oxidării.
    Nu aţi uitat, desigur, ce nume căpătase Absentul... El se chema „Chestiunea închisă*. Consimţământul partidelor îl botezase în apele morţii. Aceeaşi consimţire care astăzi face tot ce poate ca să se scape de o atitudine, rămasă în spinare ca o cocoaşă cu vârful de puroi.
    Viaţa parlamentară, de stat, şi particulară, intimidată, sta subt teroarea acestei unici ameninţări:
PUBLICISTICĂ
159
    —     N-ai făcut declaraţii categorice, că te lepezi de „Chestia închisă*.
    Ea devenise criteriul de viaţă şi de guvernare. Onoarea şi patriotismul erau concentrate în lepădarea silită şi de bunăvoie.
    Era „bun român* tot omul politic, care lepădându-se făcea figură acră, tremura în scaun şi scuipa de câte trei ori în punctele cardinale şi în punctele dintre puncte.
    Pe cât a fost de promptă scuiparea înainte, pe atât de instantanee fuse tragerea scuipatului îndărăt, în gură şi suflet. Numai că, închegat şi amestecat prin contribuţia tuturor, operaţia fu mai anevoioasă şi odată cu gelatinosul lichid a trebuit să fie înghiţită şi o cantitate de materie străină. Oroare! Prin libaţiune entuziastă nu s-a mai cunoscut al cui fusese scuipatul şi pocăiţii. Au băut, fără să clipească, trecându-şi-o unii altora, scuipătoarea colectivă. Sunt împărtăşanii şi împărtăşanii...
    Am trecut odată, în absenţa „Absentului*, prin Sinaia, ca un foarte modest peregrin literar. Sinaia murise şi proprietăţile se lichidau pe nimic. Cu persienele lăsate, Peleşul şi Foişorul păreau că fac parte dintr-un cimitir de parcuri, vile şi mausolee. O gardă distrată îşi trimitea sentinelele fără baionetă şi fără paşi, încovoiate de tristeţe printre ziduri. Parcă trecuseră cinci sute de ani de la Vodă Carol I şi patru sute de la Ferdinand I. Foarfeca nu mai tunsese iarba, plantele se îngreuiau cu ciorchini de gălbinare, marmora începea să fie acoperită de un muşchi plumburiu.
    Nu mai cânta nimeni. în cuprinsul parcurilor nu mai era nici un surâs şi însăşi apa uitase să umble. Trenurile treceau mai departe, fără să lase din vagoanele ministeriale nici un călător şi în gara pustie saluta tehnic şi administrativ un funcţionar cu şapca roşie. Orologiul era astupat de o hârtie lipită cu cocă pe lucarnele lui. Stătuse şi orologiul...
    Sinaia scobora încet printre staţiile mici, cu nume locale din Bărăgan.
160
TUDOR ARGHEZI
    Valul se îndrepta către cetăţile ardelene pregătite să copleşească prestigiul şi armele regalităţii.
    La o primă întrebare, funcţionarul confuz al peronului nu înţelese. Peleşul, parcă nu auzise de el.
    -      Luaţi-o la dreapta, pe urmă la stânga, răspunse după repetarea întrebării. Şi mai întrebaţi...
    Sinaia a înviat şi odată cu ea, vârtejul. Toată lumea cuminţită, cu aceeaşi dexteritate cu care s-a depărtat, dă buzna şi se îndeasă.
    Fracul, jacheta şi cipicul de lac fac parte azi din sărbătoarea celor cincizeci de ani din Castel. Şi Caraimanul, cu bărbia răzimată în fereastra cerului, pe coate, se uită în jos şi surâde. Ca un sarcast.
    Un singur om e întreg şi egal cu Sine în toată povestea... 1933
                          N. MILCU
    Toamna pentru poet nu e todeauna sala de concert cu văzduhul, în care plânge vioara şi murmură vântul a orgă. Toamna e uneori o scadenţă a unei vieţi şi frângerea nădejdilor dintr-o dată, ca un snop de cânepă uscată.
    A murit bietul Milcu. Fără să ne fi fost un prieten, din pricina eterodoxiei vârstelor, poetul ne era ceea ce exprimă numai în româneşte nuanţa, foarte drag. Şi cu atât credem că a fost mai delicat sentimentul cu cât nici nu l-a bănuit.
    Profesor, sau încă student - nu ştim dacă moartea l-a găsit cu toate certificatele ştampilate şi iscălite - Milcu făcea parte, cu o bucată de generaţie în urmă, din acei intelectuali craioveni tineri, care, şovăind între catedră şi gazetărie, aduceau în colegiu un temprament evaziv şi în literatură o enervare didactică şi un clasicism de universitate, fragmentar exprimat între cele două
PUBLICISTICĂ
161
edituri ale Banatului oltenesc, „Ramuri* şi „Scrisul românesc*, Milcu era cel mai liber, cel mai înaintat şi mai puţin împăinjenit în nehotărâri dintre toţi camarazii lui, cărora, regretând în Craiova Bucureştii, li se făcea la Bucureşti urât şi dor de geniul craiovean. De suferinţa acestuia este atins, izolat în abnegaţiuni intimidate, şi scriitorul Tomescu, un literat cu calităţi de expresie şi ovale de idei, de mare stil.
    O delicateţă aproape androgină, o distanţă distinsă, o discreţie de comerţ rafinată, o căutătură profund onestă deosibeau pe tânărul domnişor de cele mai multe personagii ale literilor, bombastice şi infatuate. Ştia el că stă printre noi mai puţin decât colegii lui de dată şi călimară? Simţea el că zi de zi puntea dintre goluri se subţia îngustată subt pasul lui uşure, care îndrăznea să calce abia, ca o balerină pe un fir de aţă? Ne aducem aminte tristeţea zâmbetului şi ceaţa în care începeau motivele versurilor lui, sfârşite într-o nebuloză. Ceva din cântecele bolnavilor transpărea prin accentul paginii lui.
    Cu toate că sărac, după câte ştim, Milcu era departe de a fi un boem dezorganizat. La fineţea inspiraţiei se adăoga dandismui înfăţişării. Cravata lui era todeauna proaspătă, ca şi cămaşa, costumul căutat şi curat, detaliul aristocratic al ţinutei era cultivat - lucruri, dacă vreţi, fără mare importanţă dar care precizează educaţia, extracţia, categoria şi personalitatea. Poate să nu placă omul civilizat, care îţi dă o mână îngrijită şi un spectacol al fizicului, rânduit, măsurat şi decent? Milcu nu era dintre „artiştii* care-şi pun temperamentele în mucegaiul subsuorii, în absenţa batistei şi în grăsimile cu mătreaţă ale unui guler bătând în contraculoare.
    Iată că tinereţea lui a căzut într-un mormânt, iată veşteda frăgezime a copilăriei lui dulci sufleteşti. O viaţă care nici nu începuse, o lumină care nici nu pornise. Nici ţipet, nici zgomot. Frunza lui s-a scuturat de tot, amestecată cu primele frunze galbene ale toamnei.
1933
162
TUDOR ARGHEZI
                MUZICA POPORULUI
    în pofida verii, întârziată cu două luni, împotriva ploilor şi de-a curmezişul crizei şi măsurilor cotidian variate, care şi-au ales din toate idealurile pe cel mai demoralizant - împărţirea populaţiei în două categorii inamice, poliţia financiară zilnic sporită şi grosul contribuabil zilnic diminuat — în dezgustul obştesc şi în obscuritatea criteriilor şi concepţiilor directive, cântă udiul şi poporul petrece...
    Intre inchiziţie şi moment e un popor. El reprezintă veacul şi pământul, orice s-ar întâmpla. Desfăcut de regulamentul şi tehnicitatea biurourilor, încăpăţânate să-l puie la linie, la rubrică şi la colţ, după felurita inginerie şi contabilitate a manipulatorilor de autoritate, consecutiv şi trecător, poporul e acel lucru anonim şi adânc, care se compune singur şi creşte, înaintând încet şi ineluctabil, ca un râu de ape şi nisip, pe albia lui, trasată de la sine şi victorios, întodeauna. O sută de grătaruri la rând şi o sută de tarafuri de lăutari într-o periferie, demonstrează că mai tare decât oamenii cu musca unei idei în cap şi mai durabil decât un aspect vremelnic, este obiceiul.
    Pe când se frige bucata de pastramă, în fumul puturos şi suculent, din scripca ţiganului curge un cântec, nemişcat de timpuri, cu chiote de sute de ani.
                „Cucuruz cu frunza-n sus Sărut ochii cui te-a pus,
                Cui te-a pus cu patru boi îi sărut pe amândoi.*
    Radiodifuziunea, care pornind de la tubul lui Crookes, prin experienţele lui Branly şi realizările lui Marconi, a ajuns la aparatele de emisiune şi recepţie actuale fără adiacenţa cu mititeii şi fleicile. Geniul şi maşina au trebuit să cedeze. Unda hertziană a primit rolul să transmită continentelor şi universului, romanţa păstorului de orătenii:
PUBLICISTICĂ
163
                    „Şapte gâşte potcovite Au plecat să se mărite.
     înţelege oricine ce crezare pot avea principiile, apelurile, isteriile economice şi culturale la un neam de oameni, care fac fizica, chimia şi matematicile să atârne de firul de usturoi şi ceapă. El are civilizaţia şi cultura lui. Cui îi place...
     Comodă pentru auz şi docilă în apartament, unda muzicală nu se mai împacă deloc în aerul liber cu ochiul, care participă la melodia deopotrivă cu urechea. Textul implică desen şi caricatură, culoare. Nici când radiodifuziunea va parveni, graţie ideilor în acţiune pentru crearea unui teatru al timpanului, cu sugestii în toate simţurile, să dea senzaţii de savoare şi miros, scenariul cu trei ţigani şi zece mese nu va fi de prisos. E nevoie de o margine de drum, de praf, de cleştele profesional, anterior jazului, de o mocirlă pe dedesubtul unui podeţ şi de doi câini flămânzi, asistenţi nefericiţi ai chefului cu carne al genului omenesc.
     Bâlciul Moşilor sărbătoreşte anual o datină zilnică şi săptămânală a periferiei şi centrului select. Câteva grădini, de aşa-zisă vară, slujesc la perpetuarea datinelor în mijlocul vieţii, modernă aşa-zisă, convertind la rit şi ipnotizând în inerţiile lui, cele mai alese spirite autohtone şi străine, deviate. Peste asfaltări, electrificaţii, canalizări, peste parcuri voite englezeşti, peste pulmann, peste telefon şi peste poezia şi arta cubistă, mai sus de pasărea de fier cu motor şi decât balonul dirijabil, inspirat în forma lui, însuşi el, de la fudulii, se împânzeşte fumul albăstrui al fleicilor şi vrăbioarelor şi domină vocea de cocoş bătrân a lăutarului scripcii.
     Opera Mare din Milano, Viena şi Paris păruse să demonetizeze pe cântăreţul de taraf. O muzică mai puţin teatrală, mai discretă şi câteodată penibilă de sentimentalitate, muzica diseurului, veche la ţăranul nostru, l-a reabilitat. El poate greşi tonul şi poate intra anapoda în contrabas şi ţambal:
 164
TUDOR ARGHEZI
e todeauna bine-venit. Fără să se încingă între client şi ţigan nişte raporturi, care la Timişoara şi la Târgul Mureşului merg la sărutarea în gură, de-a dreptul în scuipatul de pe limbă, boierul din Bucureşti e adeseori mai intim identificat, nu numai cu histrionul, dar mai ales cu cioara masculină de la arcuş, decât, ca să zicem, haide! cu poetul, exceptând pe epigramist.
    Oameni politici, oratori, oameni de stat, care n-au trecut prin istoria Regatului fără un nume, fără o licărire, au iubit vecinătatea lângă tâmplă, a şoaptei, rostită cu măscări de un ţigan, în bâzăitul de surdină al orchestrei. Aceleaşi vorbe care desfată periferia, farmecă şi auzul fezandat al domnului Ciocoi: influenţa e irezistibilă.
    Câteva instrumente, chemate la o rezonanţă mai mare, au căzut în urma naiului şi ansamblului de grădină de vară şi de trotuar. Pianul electric, care intra în funcţiune cu ifose de locomotivă, acoperind un parc întreg de gâfâirile lui de potcovărie cu sufloi, avuse existenţa delicată şi o carieră scurtă. Fecioara lui, pianola, a decedat după Ariston, devorată de gramofonul încă biruitor dar cuprins de tuberculoza radiofoniei, care stinge muzicile, ca nişte lumânări de parafină fumegândă. Şi apoi acel instrument mai obraznic decât caterinca, rareori mai auzită, cu glasul ei sucombat, târâtă pe genunchiul unui invalid: flaşneta stil pianină. Un ţigan care n-a izbutit să cânte a învăţat să o învârtească, lovind ritmic, ca o bale tis tă cu nădragi, într-o tobă cu zornăituri de tamburină. Pe o faţă această ladă grotescă poartă un portret de turcoaică şi oglindă.
    Cincizeci de ani armonica a fost unealta de muzică a cizmarilor, după cum ghitara şi pitpalacul caracterizau din punctul de vedere liric pe bărbieri. Era o sfruntată nedreptate, făcută unui instrument incomparabil. Armonica a intrat în muzica mare, lângă orgă şi harmonium, şi artistul ei cel mai calificat a rămas în Bucureşti, muncitorul din periferie, de obicei pietrar de caldarâm. A mai rezistat, însă gingaşă, ascunsă
PUBLICISTICĂ
165
într-o cameră cu umbră, turburătoarea boîte a musique, o cutie de sticlă cât o puşculiţă, care ştie până la şase cântece! Vocea ei uşoară, ca a unui ac de cusut pus în vibrare, are ceva din ceea ce scriitorii francezi numeau au dela, din lumea cealaltă, de peste lume, de dincolo de lume. Când îi dai drumul într-o seară de vară, din colţul ei răspund parcă vocile cât un fir de păr, ale morţilor din familie, aduşi de tremurul unui gând.
    Dar extraordinară este rezistenţa unei muzici de gură, căreia poporul îi zice drâng... Acest greiere cu o elitră de oţel mai trăieşte...
1933
        EU FAC ASFALT, TU FACI ASFALT...
    Câteva şedinţe ale numeroaselor consilii atârnate de municipalitate au fost de cu primăvară consacrate pavajelor generale, şi iată-ne ajunşi în preajma lui octombrie. Afară de semnele deosebite ale barometrului domnului primar, indicaţiile meteorologice vulgare sunt pentru aprovizionarea cu lemne şi cumpărarea de obiecte de cauciuc şi piele. Nici poeţii cei mai optimişti n-au curajul să prevadă în versurile lor de sezon un termen de chirie trandafiriu şi un Sfântul Dumitru fără ploaie stabilită definitiv. In orice caz, căpiţele cu fâneaţă sunt strămutate din câmp la adăposturi. Gospodinele şi-au închegat bulionul, ceapa şi usturoiul.
    Şi dacă n-au plecat toate pasările migratoare, cele mai multe s-au organizat pentru zbor, şi încă azi-noapte cocorii care călătoresc pe întuneric îşi luau rămas bun de la primarul sectorului Albastru.
    Vorbindu-se luni de zile de pavaje şi proiectându-se pardosirea cu piatră şi asfalt, dintr-o singură înghiţitură, a capitalei întregi, capitala rămâne fără şosele şi trotuare, şi cele
166
TUDOR ARGHEZI
mai bune drumuri până-n vară au început să se clatine şi să se găurească. O polemică a cifrei cu metrul pătrat de lucrare executată a multiplicat comisiunile şi şedinţele.
    Domnul Dobrescu, care se găsea în elaborarea unui plan napoleonian de uniformizare a materialului smoală şi a costului pe metru, şi-a oprit locotenenţii porniţi pe cheltuiala unui împrumut cu vorbele: „Staţi pe loc; ne găsim de-abia în septembrie. Să se facă noiembrie."
    Şoseaua Viilor, una din cele mai greu circulate artere, unind Antrepozitele şi Filaretul cu zecile şi sutele de fabrici, depozite şi ateliere, grămădite pe suprafaţa dintre Calea Rahovei şi Văcăreşti, era cel mai prost drum pentru transporturile cu camioanele mari, plătitoare ale unor impozite importante. Din Şoseaua Viilor nu a mai rămas nimic. în mijlocul lui septembrie, aspectul ei fotografic nici nu o mai aduce aminte, pierdută între două maluri paralele de pământ galben, de o plasticitate admirabilă pe vreme de ploaie. De pe acum, pe uscăciune, moleculele de humă tremură în lumina Universităţii, şi domnii care-şi beau ţapul de bere la Cercul Militar au în gură ceva din canalizarea cartierului cimitirelor „Bellu“. Aşa încât, cu idealul de a pune asfalt, primăria scoate movile, praf şi noroi.
    Zadarnic vom cânta serenada noastră la fereastra domnului primar. Domnul primar face asfalt, ca altădată Georges Clemenceau la guerre. La tot ce i se spune, ilustrul prezident răspunde: „Lăsaţi-mă în pace. Nu vedeţi că fac războiul?" Primarul l-a bătut şi pe Clemenceau.
    Acum trei luni, i-am arătat iadul de circulaţie al unui punct sinistru din capitală: cotitura din faţa Liceului Şincai. De atunci, au mai murit în coastă câteva zeci de cai şi s-au mai răsturnat câteva sute de poveri. Domnul Dobrescu nu aude, domnul Dobrescu gândeşte. Domnul Dobrescu face asfalt. Asfalt general, asfalt pe hârtie.
    Peste două săptămâni, articolul acesta va cădea cu frunzele cele din urmă.
 1933
PUBLICISTICĂ
 167
             MARMORĂ ŞI MĂMĂLIGĂ
    întâi trebuie să cheltuieşti şi să te cheltuieşti, orice loc ai ocupa într-o gospodărie constructivă: căci tot întâi trebuie nu să vegetezi, ci să construieşti. în afară de curbele şi zigzagurile pe care le face în aplicare, şi care adeseori ne-au silit să-i criticăm activitatea, este ceea ce constituie caracteristica primarului actual. Domnul Dobrescu cheltuieşte şi ce are şi mai ales ce-i lipseşte, o metodă de viaţă şi de lucru creator. Căci oricâte sume s-ar cheltui, fie şi cu mare risipă, economisirea miliardelor nu reprezintă decât miliarde nule, pe când miliardele cheltuite capătă o materialitate şi o viaţă diversă, lăsând mărturiile epocii ridicată peste puterile ei. Aşa şi-a lăsat şi mamutul, a căruia fiinţă a trecut dar s-a impus, măselele şi scheletul împietrite într-un silex pasiv şi staţionar.
    Al doilea, ca să păstrăm numărul şi ordinea, sunt două linii pe nivelul cărora lucrurile pot fi văzute: linia tălpii şi linia minţii. Observaţia bunului-simţ utilitar, manifestată cu drept cuvânt prin presă, dă sfatul să fie moderate cheltuielile la stricta necesitate. în epoca medievală, autoare de catedrale cu turle imense şi sculpturi decorative monumentale, funcţiunea bunului-simţ practic ar fi îndemnat pe constructori să rămâie nişte simpli zidari şi dulgheri, mulţumiţi să facă nişte case de rugăciune de înălţimea unui om sculat în picioare, şapte optimi din gotic fiind, practic, inutile. Ziditorii au avut viziunea seculară, clădind în proporţii şi forme luxoase. E drept că suntem săraci, dar edificarea bogată e obligatorie.
    Punctul de vedere al primarului a găsit replica lui, care explică inamovibilitatea primarului capitalei. Sinaia, în vederea cincantenarului de la Peleş, s-a transformat radical, cu mari cheltuieli. Eforia şi-a pus toate puterile în joc, ca să colaboreze la renaşterea oraşului şi domnii doctor Mezincescu, Ghika şi Băbeanu, interpreţii datoriei istorice de edificare,
168
TUDOR ARGHEZI
energiile celui dintâi, rafinamentele celui de-al doilea şi analiza artistică a celui de-al treilea, au deşteptat de jur-împrejurul aşezămintelor regale, într-al cincizecilea an de la întemeierea lor, un spectacol, între munţi, de Occident opulent.
    Poate că erau foarte trebuincioase o conductă de apă cu douăzeci de robinete în hala de peşte de la Ploieşti şi un pavaj cu piatră de râu în periferia capitalei. înzestrări bine-venite, natural. Dar tărâmul nostru e o succesiune de tărâmuri, şi noi trăim, şi dacă nu ne uităm într-însa, într-o oglindă, care culege umbra epocilor şi o reţine. Moştenitorii trebuie să moştenească averi colective. Mizeria robiei din Egipt nu rabdă potrivire cu sărăcia actuală, care e o modalitate de bunăstare. Cine face numărătoarea, în faţa piramidelor, a miilor de sclavi striviţi de blocurile de piatră uriaşe, cărate cu spinarea şi împinse cu capul?
    După o economie politică bună, opera literară şi artistică ar trebui să stea pe loc în epocile deficitare — şi totuşi se tipăresc cărţi, se zugrăvesc tablouri, se cântă şi, desigur, nici teatrul liric, ameninţat de economia politică, nu va înceta să se numească Opera Română.
    Tot ce nu e pâine, mămăligă, e lux. Dar popoarele nu mai trăiesc numai cu mămăligă şi pâine.
1933
              BISERICA ŞI SINAGOGA
    Dumnezeu nu pare să fie mai bun cu vechii decât cu noii lui credincioşi. în plină slujbă a templului şi a bisericii închise, la Costeşti, a lăsat oamenii să ardă de vii ca nişte facle, şi în Calea Griviţei să fie striviţi în întuneric. A fi omorât în timpul
PUBLICISTICĂ
169
rugăciunii, numai pentru că ai îngenuncheat să ceri izbăvire şi milă, e o împrejurare cum nu se cunoaşte mai atroce.
    La Costeşti, preotului, înainte să cadă, îi ardeau odăjdiile şi spinarea, şi el n-a şovăit să stea la locul datoriei şi să ajute lumea să scape, atâta câtă a scăpat, până ce i-au fost carbonizate mâinile şi subsuorile. Eroismul conştiinţei umane întrece bunătatea binecuvântată a Celui de Sus.
    Preotul sinagogei din Bucureşti a rămas şi el neclintit la post. împrejurat de beznă şi de panica dementă a credincioşilor în pocăinţă, el ar fi putut să se strecoare prin gemetele de agonie şi să se puie la adăpost, neştiind că groaza publicului venea de la o eroare.
    Şi creştinul şi evreul au dovedit că starea sufletească nu este o vorbă deşartă, născocită pentru nevoile literare de nişte poeţi lipsiţi de spiritul practic, şi dacă puterea lor morală a întrecut milostenia dumnezeiască, această superioritate a omului umilit asupra celui ce-1 alege ca să şi-o demonstreze, constituie o zestre mai mare pentru omenire decât o avere de stele şi mister.
    De două ori pe rând omul se găseşte în conflict cu Dumnezeu, şi dragostea lui faţă de părintele din ceruri iese dezamăgită, batjocorită, şi de două ori, copleşit de prestigii şi capricii divine, bietul om dă nobila pildă a răbdării în sacrificiu şi biruie, pe o suprafaţă de pământ cât un mormânt. învăţămintele creştineşti şi iudaice au făcut bărbaţi şi virtuţi deopotrivă de inexplicabile şi de tari. Tragedia din sinagogă, demnă de arătările crunte ale Bibliei, a sfârşit cu atitudinea sufletească şi mai tragică a preoţilor şi credincioşilor, care în locul unui blestem aruncat în văzduhuri adânc, a suspinat zicând: „Aşa vrea Dumnezeu*. Devastat în toate podoabele lui sufleteşti, omul mai poate afla în simţirea lui şi podoaba supremă a renunţării de sine.
1933
170
TUDOR ARGHEZI
             SCRISOARE LA SCRISOARE
    Cărturarul tânăr are dinaintea lui o viaţă de trăit şi de apărat. A trăi implică lupta care se dă pentru izbândă. Trăită zi cu zi, viaţa normală e o luptă de fiece zi şi de toată ziua. Şi luptele şi victoriile personale sunt, prin urmare, mici, dar mai grele decât luptele mari., ele cerând o vigoare şi o răbdare continuă şi o continuă încordare - şi în acelaşi timp elasticitate, nu însă o elasticitate care trebuie să ducă la încovoiere şi abdicare.
    Cărturarul tânăr trebuie să ştie că şi munca lui, care însemnează jumătate din lupta lui, e continuă. Zi şi noapte, el e mobilizat fără răgaz. în munca lui, mai istovitoare decât a muncitorului cu braţele, el e dator să fie totuşi mereu proaspăt şi nou. Pe când sculele muncitorului manual se odihnesc, cărturarul e încă în atelier, şi odihna întreagă el nu o gustă niciodată. Manualul, mai organizat, se mulţumeşte să muncească opt ore pe zi şi nici un sfert de oră mai mult. Acest fericit stă şaisprezece ore în şir degeaba.
    Profesiile cărturarului sunt câteva numite libere: trebuiesc omişi funcţionarii, care, ca şi muncitorii cu braţele, au timpul de muncă pe măsură. Ce meserie are să îmbrăţişeze cărturarul tânăr? Ingineria, medicina, advocatura, - examinează numai trei. Fiecare din aceste profesii prezintă o parte strict profesională, consistând în aplicarea cunoştinţelor căpătate în şcoli — şi numai această singură parte a profesiunii e foarte întinsă în timpul celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile şi nopţi. Inginerul îşi studiază devizele, îşi calculează materialele şi preţurile: această muncă de preparaţie se face noaptea. Advocatul îşi studiază noaptea procesele, medicul cazurile în vederea tratametului de aplicat. Dar profesia mai are partea ei de informaţie neîncetată: doctrinele noi, cazurile noi, descoperirile şi practicile mereu renovate. Un medic, un advocat, un inginer care nu citeşte măcar un ceas pe zi, rămâne vechi într-un an şi cu zece ani înapoi. Dar profesionistul
PUBLICISTICĂ
 171
cărturar e dator să se informeze şi să se ţie la curent cu tot ce se gândeşte. Căci afară de curiozitatea ce i-a dat-o, sperăm, cartea, mai este şi nevoia de a fi din timpul şi în mişcarea universală, aceea care creează epocile, valorile şi destinele. Literatura ideilor şi critica lor, teatrul, muzica, pictura - au un rol în jocul intelectualităţii.
    Se exclud pasiunile, îndatoririle cetăţeneşti şi de familie, pentru simplificarea programului de viaţă, cu toate că unele acaparează într-un fel pe viitorul cărturar profesionist. Făcând bilanţul unei zile, lui nu-i mai rămân pentru odihnă decât cinci, şase ore din douăzeci şi patru, adeseori pe apucate. Si n-am socotit timpul de hrană, considerând pe profesionistul cărturar ca pe un piţigoi, care mănâncă zburând şi sărind.
    Şi în cazul foarte rar al onorariilor mari, cărturarul profesionist nu e un bursier al profesiei lui, un sinecurist. El îşi câştigă dreptul de a muri mai iute cu sforţări şi osteneli considerabile, necunoscute tânărului cărturar la vârsta când se consacră unui studiu lung şi fără sfârşit. Copilul care pleacă din satul lui cu o cobiliţă în spinare, la cucerirea unei bunestări meritate, e în fond mai fericit decât fratele lui cu ghiozdan. La treizeci de ani el e un negustor făcut, pe când cărturarul, la aceeaşi vârstă, abia intră în viaţă cu o recomandaţie şi cu anticamere lungi.
    Dar tânărul cărturar trebuie să afle o sumedenie de lucruri la care nu se gândeşte dintru început. Pe el îl aşteaptă o concurenţă detestabilă: inimiciţia celor mai slabi în ce priveşte valoarea proprie şi care se războiesc pentru agonisirea unei poziţii artificiale. Şi cum cei slabi nu sunt şi cei mai buni, lipsa de scrupule, intriga, minciuna, ticăloşia de toate nuanţele, vor scârbi pe cărturarul tânăr, nepregătit să se opuie cu mijloace dispreţuite de conştiinţa lui. Ofensa nedreptăţirii ia uneori în viaţă proporţii care descurajează, şi toţi piticii, strâmbii, târşiţii şi şuii vor colabora la ea.
    Cărturarul tânăr, mai ales aci va avea de îndurat - şi cum valoarea trebuie neapărat să biruiască, pentru principiul de
172
TUDOR ARGHEZI
partea căruia s-a rânduit prin îndeletnicirile lui mentale cărturarul, el nu trebuie să obosească la netimp şi să lase prea mult loc pentru jocul pieselor false în mecanismul vieţii. El va trebui prin urmare să-şi facă un ideal personal, un ideal în stare să-l susţie în momentul de ameţeală al conştiinţei.
    Idealul în general e ceva nepractic şi vaporos - şi cărţile vorbind toată vremea de el, ca de un lucru existent şi constant în actele oamenilor, nu dau fiecărui tânăr o cheie. Idealul de care vorbesc cărţile nedeterminat, face parte din individualitate: te naşti, într-un fel, cu un ideal, cu o temperatură. E un ideal la care nu te poţi opri în consideraţiile de educaţie precisă — idealul marilor suferinţe şi abnegaţiuni, idealul marilor individualităţi. Acest limbaj nu e potrivit cu cărturarul tânăr, care în tărâmul uimirilor intră nehotărât şi confuz. Şcoala nu face profeţi şi oameni geniali: şcoala face cărturari şi profesionişti, care trebuiesc ajutaţi să capete o normă de conducere şi control.
    De pildă, cum s-a făcut literatura şi cum se face ea şi subt ochii noştri? în timpurile de cultură puţină, adică de cultură restrânsă la o clasă, s-au imitat scrierile, alese drept modele. Locurile comune şi motivele latine şi elineşti au substituit invenţia şi inspiraţia personală, până acum vreo sută de ani. Cu o cultură de texte se puteau face multe texte mai mult sau mai puţin servil imitative. Individualităţile de căpetenie nu constituiesc excepţia şi nu sunt indispensabile; cititorul nu caută individualitatea, mulţumit cu o imitaţie, pe care nu are trebuinţă să o discearnă. Ideile şi sentimentele în circulaţie fiind, într-un anumit timp considerat, aproape aceleaşi, cititorul nu pierde mult să le ia sau de la izvor sau cu sticlă cu dop etichetată, mai slabe ori mai concentrate. Rezultatul de circulaţie şi de împărtăşire este oricum obţinut. Importantă înainte de toate e circulaţia, condiţia ca averile intelectuale să nu zacă, să nu stagneze, să nu dispară. Cât priveşte eroica artistică, faza de renaştere, de creare din nou, ea e o problemă de iniţiaţi, o arcană.
PUBLICISTICĂ
173
    Tipurile se reproduc timp de douăzeci, treizeci de ani, şi mai mult într-un veac de om fenomenul e constant, că se gândeşte şi se scrie cam la fel.
    Ceea ce s-a dovedit bun în materie artistică şi filosofică, este bun şi în câmp sufletesc al cărturarului tânăr, care drept ideal are la îndemână putinţa să-şi aleagă un model de om. Vieţile oamenilor şi-au probat influenţa lor binefăcătoare în educaţia tinereţii, de multă vreme, celebrităţile Plutarh şi Amyot sunt justificate. Nici un studiu relativ la înzestrările sufletului nu e mai bun pentru tinereţea adolescentă ca studiul biografiilor reale şi adevărate ale oamenilor biruitori.
    Americanii au o carte de mii de ori încercată pentru bunele ei efecte asupra numeroaselor generaţii din republica lui Washington. Acolo se găsesc, fără nici una din acele romanţări actuale, care îneacă documentul în maniera autorului, vieţile tuturor industriaşilor, negustorilor şi politicilor care au realizat o carieră prin singura valoare proprie. Din ele tinerii americani învaţă virtuţile şi secretele succesului, răbdare, tenacitate, simplicitate, temperament liniştit şi egal şi mare optimism. Şi fiecare tânăr îşi alege - aci stă metoda - din toţi oamenii mari ai civilizaţiei lui, unul; unul mai apropiat de sensibilitatea lui, şi se identifică aceluia. îşi alege o figură şi o urmează, cuprins în exclusiva ei lumină şi mărginire.
    Tânărul care trăieşte modelul şi-l trăieşte integral, în toate împrejurările, şi viaţa lui, modelată pe un personaj interior, stă pe un criteriu cert şi nu greşeşte niciodată.
1933
              CONSERVATORUL
   Lângă Prezidenţie sau fosta Prezidenţie, clădirea Academiei de Muzică avea până deunăzi gustul discret să-şi ascundă vârsta
174
TUDOR ARGHEZI
şi ofensele protejată de o distanţă împrejmuită. Trecătorul putea să zărească în perspectiva unei curţi un monument de tencuială mascat de o vegetaţie bine-venită. Strada Ştirbei Vodă, lărgită şi lărgită frumos, a retezat o grădină aproximativă, asfaltul a suprimat-o şi clanţa uşii de intrare a şcolii de cântări şi ziceri a rămas în stradă pe trotuar.
    O atmosferă de judecătorie de ocol, de cancelarie cu arhivă, de staţie de cale ferată şi vamă la un fost punct de frontieră, încăput în interior. Provincial şi jandarmereşte, rural şi silvic, localul, cu o scară judeţeană, e vopsit cu bidineaua şi tărcat cu pensula cu gudron. Uşile şovăiesc, broaştele au dat uitării o funcţiune înfiinţată acum câteva zeci de ani de un lăcătuş. Balamalele aproximative ţin în păreţi de saltea nişte ferestre, care deschise în mucavalele lor evoluate s-ar desface şi prăbuşi. Totul e doagă putredă, zid răscopt. Miroase a praf şi a magazie, şi nu se poate da de lucru în acest fost palat zidarilor, dulgherilor şi fierarilor nimic. Singura sculă care mai poate face oarece din muşuroiul de scânduri şi moloz, echilibrat graţie atracţiei astrale, e târnăcopul.
    De-aci vor ieşi toţi artiştii savanţi ai cântului, ai teatrului şi ai orchestrei, şi aci se întâlneşte în consiliu, subt direcţia rectorului, ierarhia artelor cu vocea şi instrumentul. Profesorii, profesoarele, studentele şi studenţii mijloacelor de a pune ritmul biologiei şi valsul planetei în viaţa amorfă a oamenilor, urcă şi scoboară o scară de damnaţi.
    Unde-i palatul de marmură, de cristale şi de lumină, potrivit cu însufleţirea dascălilor, trişti între vechiturile conservatorului actual şi a elevilor lui? Din ei trebuiesc selecţionate scena, opera, filigranul românesc al microfonului european, lectura, declamaţia, oratoria şi taraful. Se poate lucra cu profesorii şi cu ucenicii în grajdul cu etaj de lângă Prezidenţie, în această pensiune pentru clienţi ieftini, cu podina putredă, cu duşumelele împuţite, cu mizere şi soioase reminiscenţe de sărăcie balzaciană? Cuvântul în asemenea aer
PUBLICISTICĂ
175
are mucegai, violoncelul zbiară, pianul tuşeşte. Trebuie neapărat oraşul să se înfrumuseţeze numai pe stradă şi numai pe dinafară, grădinile interioare rămânând ce au fost pe vremea sacalelor şi a lumânărilor de seu? Şi numai atunci va fi doborâtă şandramaua şi reconstruită, când, uitată de toţi miniştrii şi de toate guvernele, îşi va anunţa regele vizita la Conservator.
1933
               DOMNUL TÂRNĂCOP
    în mahalaua locuită de semnatar, în prelungirile ei, de dincolo de periferie, a funcţionat sâmbăta trecută târnăcopul primăriei. Cinci case au fost dărâmate în lipsa bărbaţilor de acasă, muncitori a câte doi şi trei poli pe zi în fabrici şi şantiere.
    Cârmuirea era reprezintată în completul ei: tehnicienii urbanismului, comisarii de poliţie şi jandarmii cu puşcă. Oamenii comunei şi ai lui Dumnezeu au intercalat şi o formulă umană în formula de execuţie, închizând o femeie într-un bordei, ca să nu cadă subt dărâmături, până la sfârşitul operaţiilor. Acestea luară sfârşit la orele douăsprezece. Suna de prânz şi devastatorilor li se făcuse foame.
    Acum vreo două luni semnalam domnului primar, în urma unei hotărâri luată de un consiliu municipal, că dărâmarea periferiilor ar fi nu numai foarte nedreaptă şi cu totul nepotrivită timpului, dar şi primejdioasă. De la municipiu ni s-a comunicat, nu de către primar, negreşit, dar de către un personaj din cercul domniei sale, că hotărârea consiliului nu se referă nicidecum la periferii, unde nevoiaşii trăiesc şi se adăpostesc, cum pot, plătind toate birurile şi gata să-şi lase oricând oasele în războaie şi copiii flămânzi, ci la multe imobile
176
TUDOR ARGHEZI
centrale sau semicentrale, clădite de proprietari bogaţi şi abuzivi, fără autorizaţia cuvenită.
    Ne-am mulţumit cu răspunsul şi măsura ni s-a părut dreaptă.
    Cel mai nenorocit dintre oamenii veniţi să ni se plângă era un ajustor de la o uzină de fier. între casele dărâmate era şi căsuţa lui nouă gătită pentru mutare. Simpaticul muncitor economisise la ciocan şi strung vreo şaizeci de mii de lei, rupţi centimă cu centimă, o viaţă întreagă, din miezul de pâine. Societatea care garantează dreptul de proprietate şi îl sfinţeşte, primea prin urmare în sânul ei un burghez inspirat de la cele mai bune doctrine: răbdare, economie şi creaţie. Primăria l-a dărâmat, fără să vrea să ştie nimic.
    Nu cunoaştem cauza precisă a nimicirii celor cinci case amintite. Se pare că proprietarul terenurilor vândute nevoiaşilor ar fi pierdut un proces ce-1 avea cu primăria. Indiferent. Cazul juridic s-a strămutat într-un caz social şi dacă micii cumpărători de teren au fost amăgiţi, vina trebuie să o plătească cei care i-a minţit, nu buna lor credinţă.
    Ştim că domnul Dobrescu era bolnav în pat în ziua dezastrului. Să binevoiască să ceară funcţionarului domniei sale o relatare corectă şi exactă a împrejurării la căpătâi. Oamenii nu pot fi aruncaţi pe drumuri, cu atâta nepăsătoare simplicitate. Chiar dacă are dreptate primăria în executarea unei decizii, ea trebuie precis şi minuţios cunoscută printr-o publicitate întinsă şi văzută de toată lumea, care nu a fost făcută. A presupune că Duhul Sfânt colportează pe căi sufleteşti hotărârile municipale, e poate lucru creştinesc şi ar dovedi la domnii edili un admirabil misticism. încă nu s-a realizat însă acea perfectă coeziune şi corespondenţă organică între consiliul comunal şi populaţie, care ar permite ca, atunci când îl mănâncă pe domnul consilier, să se scarpine cetăţeanul...
1933
PUBLICISTICĂ
 177
                DOBRESCU-ARGEŞ
    Dac-am spune că l-am cunoscut ochi în ochi şi faţă către faţă, cititorul de după război ar fi ispitit să creadă că exagerăm, într-adevăr, nu s-a mai vorbit şi scris nimic despre Dobrescu-Argeş, de foarte multă vreme, iar pământul ridicat de război peste câteva milioane de luptători, a înmormântat şi lupta şi numele lui.
    Sunt numai vreo treizeci de ani de când acest bărbat inteligent, frumos şi ardent, locuia în strada Ştirbei Vodă, retras cu amărăciune dintre colinele Argeşului şi urmărit de haite până la Bucureşti. Casa în care locuia dezamăgit şi „mârşav*, cum îi zice Argeşul omului scârbit şi dezolat, Dobrescu-Argeş, era cu cerdac pe prispă şi cu petecul ei de grădină dinainte, la trotuar situată între actuala stradă Luigi Cazzavillan şi Popa Tatu. Băieţandrul care s-a dus să-l vadă după refugiul lui din judeţul de munte în capitală a rămas impresionat de zvelteţea ţărăncii tinere argeşene a căminului. Era sau ultima soţie, sau cel din urmă roman al inimii lui Dobrescu, care, în ce priveşte dragostea, a haiducit ca un răpitor. Ochiul cu fulgere şi mustaţa lui ţurcană îi deschideau ca unui pasionat şi în intelect şi în sânge simpatii subite, care mergeau în politică până la ură şi în viaţă până la abandonarea de sine.
    Personalitatea magnetică a lui Dobrescu-Argeş a cucerit ţărănimea din judeţul Descălicătorului şi a legat-o de el. E o ţărănime deosebită ţărănimea din Argeş. Dintre toţi pictorii, artistul care a văzut mai bine expresia galică sau saxonă a oamenilor lui Negru Vodă, este domnul Camil Ressu. Oameni independenţi şi fără frica de rob a săteanului de baltă - şi aristocraţi, întăriţi cu titluri scrise pe piei domneşti. Argeşenii au fost seduşi de doctrinele cu tendinţe similianarhiste ale lui Dobrescu-Argeş, tânăr şi focos, întors din Belgia, de la studii, cam pe timpul când făcea carieră în ţinuturile franceze, englezeşti şi italiene, principiul reprezentat prin gânditori de
178
TUDOR ARGHEZI
valoarea unui Elisee Reclus, că înainte de a încerca o reclădire socială, trebuie devastat şi redus la neant trecutul întreg. Cine trăieşte de mai mult îşi aminteşte bine că anarhismul bântuia Europa dinaintea războiului atât de intens, încât guvernele se pregăteau să acorde anarhiştilor o extrateritorialitate internaţională şi deportarea lor a tuturora într-o insulă din Mediterană, unde mai stăruia fantoma lui Bonaparte.
    Aşa-zisul, fără să fî fost, partid ţărănesc, revendica personalitatea de promotor a lui Dobrescu-Argeş — onoare pe care şi-o însuşeşte, făcând să vorbească, de furtunosul înaintaş, piatra şi bronzul.
1933
               O TREABĂ NEFĂCUTĂ
    Dacă la rugăciunile diaconului şi ale preotului sunt pomeniţi bolnavii din spitale şi cei închişi în temniţe, poate că nu este indecent să ne aducem şi în viaţa de toate zilele aminte de ei şi câteodată mai ales de cei din urmă.
    închisoarea e de cele mai multe ori corecţională. Că îşi atinge temniţa scopul ori nu, rămâne de discutat. O promiscuitate pe care administraţia închisorilor nu are mijloace să o împiedice, statul fiind abstras în preocupări mai mult de ordinul principii decât de omenesc, dezechilibrează cele mai umane intenţii ale justiţiei şi întoarce în lume, după ce l-a luat din ea, ca să-l îndrepteze, un biet om, mai vătămat decât în ziua de osândă.
    Majoritatea deţinuţilor sunt vinovaţi de infracţiuni minore, în care se manifestează dorinţa unei vieţuiri mai bune şi câteodată a simplei griji de-a se sătura o dată bine. Răul adânc şi iremediabil e, proporţional, destul de rar. Dacă oamenii parveniţi la o situaţie, după cumplite sforţări în marginea lucrului permis, ar voi să răspundă cu sinceritate la o anchetă
PUBLICISTICĂ
179
pe care ar întreprinde-o oamenii legilor, un recensământ moral şi psihologic secret ar stabili că numărul infractorilor cu gândul, din epocile de mare mizerie a vieţii, ale tinereţii, se cifrează la sute de mii de oameni funciarmente oneşti. Gândul îl are aproape fiecare om nedreptăţit de ambianţa lui; trecerea de la gând la faptă presupune lipsa numai a unei verigi sufleteşti sau ruperea ei. O rup destul de mulţi şi ispăşesc.
    Societatea loveşte pe infractor, dar acest om de rând, constrâns să plătească din capitalul libertăţii actul comis, de cele mai multe ori ieftin, începe să fie interesant pentru societate, în special după ce şi-a isprăvit osânda. Ce face acest nefericit în primele ore de recăpătare a libertăţii? Suspect, urmărit din datorie profesională de către poliţie, pătat, el nu e îndrumat de nici o operă înapoi către lumea care-1 aşteaptă să dea dovezi de îndreptate. Intrând în temniţă, mulţi şi-au lăsat pe drumuri familia şi, îngroziţi de suferinţele ce-i aşteaptă într-o modestă gospodărie nimicită, şovăie dacă mai trebuie să plece din închisoare, unde un minimum de lamentabilă existenţă le este asigurat.
    Lipseşte o operă, mai puţin oficială şi mai mult de caracter privat, care să ia de mână pe deţinutul liber şi să-i astâmpere panica şi dezolarea. Sunt de bună seamă mai interesaţi pentru grija de oameni, oamenii care n-au greşit -dar câţi sunt aceştia, atât de stăpâni pe conştiinţa lor încât să ia piatra şi să o arunce fără părere de rău în spinarea încovoiată a celor păcătoşi? în orice caz, deţinuţii şi-au pierdut adeseori toate legăturile cu viaţa socială.
1933
              VIRGIL MADGEARU
   Nu se poate contesta că ministrul de Finanţe, să-l numim cu numele domniei sale întreg - domnul Virgil Madgearu -
 180
TUDOR ARGHEZI
e o individualitate în accepţia completă a cuvântului, covârşitoare în actualul guvern mai ales, şi dictator ascultat în toate guvernele. Insultat, lăudat, acuzat, ministrul umblă pe unul şi acelaşi drum, pe care şi l-a trasat, de o rectitudine inflexibil geometrică, şi nimic nu-1 clinteşte.
    Este şi singurul ministru cu adevărat activ şi de o activitate prodigioasă, comparabilă cu o pasiune, cu o boală sau cu un temperament; munca domniei sale egalează frenezia, şi de la Vintilă Brătianu nimeni nu a muncit atât: atât material şi atâtea ore-n şir şi ani într-un singur an.
    Se întâmplă destul de des ca spiritul ministrului de Finanţe să se ciocnească de toana sau voinţa unuia dintre domnii colegi. Lucrul rămâne fără nici o importanţă, şi todeauna cel care câştigă dintr-o dispută este domnia sa. Se întâmplă de asemeni ca o idee a domniei sale să fie foarte combătută într-un Consiliu de Miniştri, la început: procesul-verbal de şedinţă şi hotărârile luate dovedesc, cu o exactă regularitate, că victoria, la finele Consiliului, îi aparţine integral. Domnul Madgearu stăpâneşte. Şi colectiv şi individual, stăpânirea domniei sale face orice opoziţie inutilă şi învinge în fiecare zi. Colegii domniei sale îl înjură acasă, la teatru, pe stradă, şi toţi fac cum porunceşte domnul Madgearu. Şi în luptele sale nu întrebuinţează nici o abilitate, lipsit de această resursă a şiretlicului şi a timidităţii. Dacă ar vrea să joace şah cu colegii domniei sale, domnul Madgearu n-ar avea răbdare să mute piesele după regula acceptată, şi le-ar răsturna înainte de-a începe jocul, şi partenerii ar primi să angajeze partida cu piesele aruncate de-a valma şi pe jos. Colegii bătrâni ar îngenunchea cu greutate să caute calul şi turnul printre picioarele mesei, dar ar face-o de nevoie, pentru că aşa vrea dictatorul jocului să joace. Nu e alt motiv al subalternării miniştrilor, e numai voinţa ministrului de Finanţe. Că are sau n-are dreptate, e o chestiune care se discută coborând pe scară, după victoriile stăpânului. Fenomenul constant al oricărei dominaţii e un pur efect al voinţei. Toţi
PUBLICISTICĂ
181
vor, dar voinţa unuia dintre mai mulţi este ascultată, voinţa cea mai tare.
     Nu vrem câtuşi de puţin să calificăm, bună sau rea, dictatura ministrului de Finanţe: nu discutăm calitatea, stabilim obiectivul şi constatăm un fapt. Poate să fie regretabil că uliul vine tocmai din fundul azurului ca să mănânce o simplă găină, dar asta e ordinea biologică: uliul mănâncă găini.
     Domnul Madgearu a putut avea o singură voinţă, ca şi două voinţe, diametral opuse, în una şi aceeaşi problemă. Nu importă. Toate voinţele domniei sale au fost şi sunt suportate (subies). Dacă timp de o lună şi-ar schimba radical concepţiile de opt ori, toate concepţiile vor fi nu găsite bune, dar acceptate. Luăm un exemplu fără consecinţe, căci în realitate concepţiile domnului ministru de Finanţe variază la intervale mai rare, să zicem: numai de şase ori pe an. Dacă ministrul ar transforma şi numerele şi ar voi ca şapte să se scrie ca trei, colegii domniei sale ar subsemna numaidecât şi această reformă. Ajunge ca un lucru să i se pară, că el pare la fel Consiliului întreg, chiar dacă, după ce iese din atmosfera hipnotică a ministrului, Consiliului i se va părea într-altfel.
     Domnul Madgearu are scârba contribuabilului şi deopotrivă scârbă de agenţii domniei sale, pe care îi tratează cu acelaşi soi de ordonanţe şi de ameninţări. Nu o dată, adunân-du-şi personalul de încredere, l-a făcut, în plină adunare, ca pe o albie de porci. Funcţionarii, şi superiori şi inferiori, tac ca nişte miniştri, personalitatea de dictator a ministrului mani-festându-se ca o lovitură de măciucă în toate oalele din jurul ei. Lipsindu-i totalmente încrederea şi în oamenii de încredere, ministrul a dublat, triplat, a quadruplat şi decuplat controlul fiecăruia prin toţi ceilalţi şi a organizat corpul de funcţionari din toată ţara pe bază conspirativă. Şi fără să-şi dea poate seama, numărul funcţionarilor fiscali tinde să devină egal cu numărul contribuabililor, şi încasările egale cu lefurile. Punctul mort într-unele părţi ale administraţiei a şi fost
182
TUDOR ARGHEZI
realizat. Atunci, funcţionarii încep să fie daţi afară şi înlocuiţi cu de trei ori mai mulţi, mai cu seamă la percepţiile unde încasările sunt nule.
    Nici un coleg ministru nu i-a atras ministrului de Finanţe atenţia că punctul mort general e inevitabil. Toate controalele imaginabile sunt bine-venite: un singur control nu se poate nici schiţa, al individualităţii ministrului. Mii şi zeci de mii de funcţionari greşesc negreşit: unul singur nu poate da greş niciodată, ministrul, ministru impecabil.
    De când domnul Madgearu e ministru de Finanţe, pe nesimţite, problema controlului a dat naştere unui ritm administrativ care a dus la stagnarea universală a vieţii. Individualitatea întreagă a ministrului e aci. Ea vrea să supuie şi circulaţia sângelui aproapelui unui regulament, natura părându-i-se dezordonată fără rubrici minuţioase şi fără pătrăţele. înaintea cadastrului ţării, ministrul realizează cadastrarea sufletească, prefăcând viaţa în mărunţiş. E ca o nevroză şi ceva analog unui sadism intelectual. în fiecare notiţă a afacerilor şi a vieţii de stat, ministrul a vârât un băţ şi măcar un chibrit, fără să meargă cât de puţin mai bine ca în regimul de libertate vie de mai nainte: ba merge zilnic mai rău şi o săptămână în ceea ce priveşte calamitatea colectivă nu seamănă cu săptămâna precedentă. Colegii din minister văd limpede, dar nu pot să reacţioneze: individualitatea ministrului dictează. Toate resorturile existenţei s-au meschinizat, toate autorităţile se dezlânează în contact cu Ministerul de Finanţe: nu se poate schimba nimic. Ministrul face şi caldul şi frigul în guvern, mortificator de însufleţiri şi animator de păpuşi.
    Agenţii ministrului multiplicaţi săptămânal, mari, mai puţin mari, mici şi mici de tot, sunt aşezaţi în stratificări suprapuse şi de fiece ordin şapte rânduri de ordine emană de la şefiile variate ale ierarhiei. Patru fabrici de hârtie nu dovedesc necesităţile financiare ale statului, şi când ministrul de Finanţe va introduce în viaţă, pe lângă materia primă a
PUBLICISTICĂ
183
celulozei, sârma ghimpată, consumaţia şi a materialului acestuia va fi impresionantă. Dar lângă persoana ministrului însăşi, veniturile funcţionarilor variază între două, trei mii lei pe lună şi trei sute de mii de lei lunar. Un domn din anturajul imediat al ministrului, o personalitate tenebroasă şi clar maladivă, care a contribuit fioros la mişelizarea raporturilor dintre minister şi toate celelalte autorităţi şi toţi contribuabilii din ţară, plăteşte statului, de unde încasează, impozitul ironic anual de peste trei sute de mii de lei: socotit că în douăsprezece luni acest domn, absent din orice muncă şi operă productivă, este salarizat anual cu o sumă de circa patru milioane de lei.
    Colegii miniştri ştiu şi sunt supăraţi de crâncenele inegalităţi invers proporţionale cu meritul, dar vorbesc numai pe scară şi acasă: la Consiliu, individualitatea ministrului dictează şi anulează orice veleităţi.
    Din reproducerea următorului act, absolut autentic, se va vedea că ministrul de Finanţe desfiinţează şi justiţia, substi-tuindu-se tribunalelor, care îşi permit să ia decizii nedictate de la minister:
    „Ministerul Finanţelor, Secretariatul General. Serviciul contencios. No... 25 august, 1933. Domnul Administrator Financiar de încasări şi Plăţi al Capitalei, Sectorul (cutare)
    Domnule Administrator, Pe baza jurnalului Tribunalului Ilfov, s. II c.c. din 7 iulie 1933, vă rugăm să suspendaţi până la data de 30 august 1933 urmărirea contra domnului X pentru sumele datorate de acesta din contravenţia la legea contribuţiunilor directe.
    Deşi Tribunalul, prin zisul jurnal a dispus suspendarea executării până la data de 6 octombrie 1933, când s-a amânat judecarea apelului făcut de sus-numitul contra procesului-verbal de contravenţie (dosar Trib. Ilfov s. II c.c. No...), Ministerul acordă suspendarea executării numai până la data de 30 august 1933, urmând ca între timp să se rezolve chestiunea dacă pe baza dispoziţiunilor din noua lege a contribuţiunilor urmează
184
TUDOR ARGHEZI
a se ataca sau nu cu recurs jurnalul Tribunalului de suspendarea executării. Veţi îngriji ca măsurile de asigurare să fie menţinute (subliniat în text)
    Avocat şef al Contenciosului (X), Subdirector (X)“
    Acest text scurt implică o analiză şi consideraţiuni de mare gravitate, pe câteva pagini. E unul din numeroasele texte, a cărora literatură caracterizează bossa profesională a fiscalităţii noastre. Renunţăm. Cititorul are o pildă de ceea ce se numeşte judecător şi parte în proces, călcarea legilor de o autoritate, dispreţul de legalitate şi anarhizarea normelor.
    Dar peste toate acestea domină, ca luna plină a poeziei, individualitatea ministrului de Finanţe, a căruia voinţă reduce la neant şi la caraghiozlâc o viaţă de stat de şaptezeci de ani şi un popor întreg de muncitori, de producători şi de oameni cuminţi, inteligenţi şi cultivaţi.
    Ce-are a face! Individualitatea ministrului primează, porunceşte şi taie, şi guvernul se învoieşte, înfricoşat să nu o indispună. Când domnia sa va voi să se proclame dictator şi de formă, ca să poată ieşi călare şi porunci şi de pe cal, nimic nu i se va opune, şi vor avea şi românii pe Ducele lor, salutat şi escortat de miniştri.
1933
ÎN JURUL TABLETELOR DLN ŢARA DE KUTY
    Dragă Poete,
    Pentru că am scos un fel de carte, care-i o garnitură la tot un fel de carte: Poarta îîeagră, aveai de gând să mă implici în năravul înfiinţat de presa literară, pentru autorii conştienţi de valoarea şi opera lor şi pentru cititorii excitaţi? Declaraţii, ifose, mojicii filosofice? Ai voi să-mi urc nasul în creştetul capului
PUBLICISTICĂ
185
şi să miros luceafărul şi luna, ca să-i spun „României literare* ce parfum şi putori astrale emană garoafele din ceruri şi floarea-soarelui nocturn? Să miorlăi principii, să cravaşez simbole şi, declamatoriu, să-ţi mărturisesc ce am voit să zic, ce am urmărit, o linie, o idee?
    Dragă Poete, primeşte o simplă scrisoare de scuze. Cartea mea de azi nu are mai multă importanţă decât toate încercările literare din trecut. Sunt tot un începător şi vina lipsei de merit a slabelor mele începuturi o poartă mai mult editorul decât autorul. Dacă ar merge după mine, nu aş fi tipărit încă nimic şi mi-aş mai arunca şi astăzi, o dată pe an, la sorocul toamnei, manuscrisele în focul paielor adunate cu grebla pe câmp.
    M-am stricat la publicitate cam fără să vreau. Printr-o constantă lipsă de noroc, nici nu mi-a refuzat nimeni tiparul şi am fost chemat şi înghesuit să tipăresc. Mă gândeam eu, nu e vorbă, ca odată ş-odată să scot un volum, unul singur, însă nu de atât de tânăr; mintea mi-a rămas detestabil fidelă superstiţiei că un june de cincizeci de ani trebuie abia să debuteze. Toate împrejurările vieţii m-au împins către infectul meşteşug al măsluirii cuvintelor şi al forţării lacătelor atârnate de ele. Am vrut să fiu chimist, negustor, zugrav de biserici, plugar; mi-am căutat un stăpân ca lumea, simţindu-mă cu ştofă de slugă credincioasă: ţi-ai găsit! Nu m-a acceptat nimeni şi nimeni nu m-a luat în serios, subt cuvânt că m-aş pricepe mai bine să nu fac nimic şi să fiu scriitor.
    Drept să-ţi spui, cărţile mele nu mă privesc, mai ales după ce a trebuit să dau corecturile tipografului înapoi. Judece-le cine-o vrea, cum o vrea, dacă se găseşte cineva să le citească: să nu crezi că odată tipărite ele m-ar interesa. Nimic nu mă impresionează mai dezagreabil decât să le întâlnesc în drumul meu şi să-mi aduc aminte de ele: j’en ai la frousse. Poate fi, într-adevăr, ceva mai nedelicat decât să te amesteci în mintea cititorului şi să-l violentezi să te înţeleagă? Cu ce drept?
186
TUDOR ARGHEZI
    Nu vreau să zic însă că după ce am început să tipăresc, mi se pare, vreo şase cărţi, nu mă gândesc să şi încep să scriu. Ba mă gândesc. Ba îmi şi umblă prin cap câteva lucruri, care dacă ar putea să fie bine mutate pe hârtie ar putea, poate, să reprezinte aşa, ceva, ca o literatură.
    Dragă poete Baltazar, iartă-mă că nu sunt în stare să pot mai mult.
    Al dumitale,
    Terminându-se cu bine asasinatul, m-am prezintat viitorilor mei advocaţi. Cu toate că luasem bune măsuri să nu fie descoperit, ce mi-am zis? Poate că trebuie să fiu prevăzător. Câţiva agenţi începuseră să-mi dea târcoale. Haide, ia-ţi inima în dinţi, băiete, şi îngrijeşte-te de câţiva jurişti, de preferinţă doctori în Drept, eventual de la Bruxelles. Tot un Drept au învăţat şi cei care o să mă acuze şi cei care mă vor apăra: chestia este cum vezi chestiunea.
    -    Domnule doctor, i-am spus advocatului, am trebuinţă de luminile dumneavoastră. Prevăd că o să am un proces greu. Se va putea să fiu şi arestat: câte nu se întâmplă în această ţară!
    -    Dacă eşti cumva comunist, declin orice competinţă. Nu e vreme de turburări şi dezordini. Societatea are nevoie de linişte şi reculegere, şi fiecare nebun are o atitudine şi o idee neconformă cu marile cerinţe ale momentului. Todeauna trecem printr-un „moment“, şi cel de faţă este cel mai penibil. Te rog să-ţi vezi de treabă. Caută alt advocat. La revedere, sunt ocupat: mă aşteaptă clienţii.
1933
          AFACERE COMPLICATĂ
PUBLICISTICĂ
187
    Nu l-am lăsat să se scoale şi să mă congedieze.
    —  Am venit pentru altceva, domnule doctor.
    —  Zi: maestre. Doctor se zice numai la moaşe.
    —      Domnule maestru, află pricina ce mă aduce la dumneavoastră, i-am răspuns.
    —      Nu se întrebuinţează domnule cu maestre, primul fiind conţinut într-al doilea, observă viitorul meu advocat... Faliment fraudulos?
    —  Nu, maestre. Altceva.
    —  Falsificare de bani? De un pol, de o sută, de o mie? Ia
loc.
    —  Nici asta.
    —  Eşti un caz şi mai interesant: cât ai delapidat?
    —  Am ucis! zisei.
    Maestrul zbârci sprânceana: mă crezu gelos şi răzbunător din iubire.
    —      Nu vă lăsaţi de aşa dragoste, ce dracu! O să înfunzi puşcăria. (Maestrul era feminist.) Cum adică, reluă maestrul, nu are şi femeia dreptul să vă înşele o dată pe voi, că numaidecât scoateţi revolverul?
    E adevărat că, prin vârstă, maestrul care fusese un mare crai pe vremuri, nu mai aparţinea pluralului nici la persoana a doua. El se îndrepta spre ambigen.
    —      Onorate maestre, am răspuns otova şi monoton. Am ucis pe mătuşă-mea, pe mama ei şi pe nevastă-mea, într-adevăr, însă nu pentru motivul bănuit de dumneavoastră.
    —      De ce n-ai spus de la început?... Neînţelegeri familiale?.. . Nepotrivire de caractere?... Furie motivată?
    —  Nu, maestre. Bani!
    —  Cum bani? Precizează, zise maestrul, niţel însufleţit.
    —  Pentru bani, maestre...
    Şi cum simţeam că maestrul se indispune, confun-dându-mă cu un asasin ordinar, care ucide ca să fure o poşetă, i-am pus inima la loc.
188
TUDOR ARGHEZI
    -     Bani mulţi, maestre, i-am zis, douăsprezece milioane... Avere... moştenire.
    —     Aşa spune, domnule, zise maestrul. Hai, stăi colea lângă mine şi povesteşte... Nu iei o cafea? Poftim o ţigară... Te-ai adresat mie - nu este aşa? — ca unui penalist cunoscut şi încercat.
    -     Desigur, maestre, dar să nu spuneţi că am asasinat: asta e pentru dumneavoastră, aşa, personal...
    —     în justiţie, lucrul se schimbă, zise maestrul. Nicăieri nu se schimbă lucrurile ca în justiţie. Cum ai făcut?
    -     Pe una am strâns-o de gât pe la spate, şi celeilalte i-am dat nişte picături de stomac. Ca să meargă repede, pe a treia am lovit-o cu toporul în cap: dormea.
    -  Eşti singurul hered? întrebă cu tehnicitate maestrul.
    -Da.
    -  Fără nici un copărtaş, nici de aproape nici de departe?
    —  Fără.
    —  Pot să văd actele? întrebă maestrul, ajustându-şi monoclul.
    După examinarea actelor, maestrul zise:
    —     O să te coste două sute cincizeci de mii de lei... Şi poate încă ceva în plus. Afacere complicată.
    Avui o mulţumire. Asasinatul meu începea să se numească „afacere*, şi maestrul, ca să se simtă mai bine, avea nevoie de termen juridic. „Afacere complicată* era şi mai bine, dându-i asasinatului un sens politic. Şi riscai o întrebare, cam turburat de o duhoare, ce-mi venea de la suflet.
    —  Ce-i sângele în juridic, maestre?
    -  Corp delict, zise maestrul.
    —  Dar toporul, maestre?
    -     în juridic nu este topor, zise maestrul - şi chiar dacă e vorba de un corp tăios ori contondent, nu pomenim de el. Obiectele intră în vocabularul trivial numai al judecătorului de instrucţie şi al procurorului, care nu contează... Noi discutăm dintr-un punct de vedere abstract.
PUBLICISTICĂ
189
    —      Nu e cam mult două sute cincizeci de mii de lei, maestre? întrebai, cam jignit.
    —      La douăsprezece milioane?! fă socoteala cât vine la sută. E derizoriu.
    Maestrul avea în principiu dreptate, dar când ai douăsprezece milioane procentul e supărător.
    —      Şi îţi voi face o apărare demnă de acest sacru cuvânt. Ipoteza mea e categorică: nu eşti vinovat şi nici nu poţi să fii vinovat. Ştii cine-i vinovatul? Procurorul. Justiţia e mai vinovată decât orice delicvent.
    —      îmi place şi acest cuvânt, maestre, zisei măgulit. Şi mi se pare că mai sunt şi altele.
    —      Câte vrei, iubitule, zise maestrul. Politeţea noastră este pentru acuzaţi, pentru deţinuţi şi preveniţi. Chiar închis şi judecat, încă nu eşti un condamnat, căci ani de zile poţi fi un apelant, un recurent. Şi până în doi ani uită toată lumea, uiţi şi dumneata şi uităm cu toţii.
    —  Nu mai lăsaţi ceva? mai întrebai o dată.
    —  Nici nu se poate vorbi. Speţa e dificilă.
    Devenisem „speţă* şi plecai reconfortat. Acum poate să mă
şi aresteze, mi-am zis.
    Pentru că nu aveam numerar la mine, i-am lăsat maestrului un gaj acont: părechea de cercei cu mărgăritare mari, ale mătuşii. I-am smuls din urechile ei, după ce a căzut, fără să-i mai desfac, cu carne cu tot, şi poate că mai aveau un grăunte de sânge pe montură, când i-am pus maestrului în mână.
    El, ironic:
    —  Nu cumva or şti cerceii ăştia ceva?...
    Şi-i închise într-un sertar.
    —      S-ar putea să credeţi, maestre, una ca asta? Ar fi din partea mea o măgărie.
    —  Glumesc, zise maestrul. Adu mâine banii.
    Ce-mi place mie la advocatul pe care mi l-am ales, este că e un om săritor. El sare şi pentru un sfert de milion, dar şi
190
TUDOR ARGHEZI
pentru zece mii de lei, şi nu există pentru el nici tâlhar, nici escroc, nici hoţ de buzunare caracterizat. Având psihologie, judecata lui e nepărtinitoare şi largă. E un chemat, chemat să apere şi să scape omenirea; un mântuitor. Cu o linişte a conştiinţei admirabilă, el ascultă confidenţele scârnave, umblă cu păturile de sânge şi cu bandajele cu puroi, senin ca un înger care zâmbeşte. Era, pe scările frumosului apartament cubist pe care îl ocupă, toată clientela puşcăriei, şi el primea pe fiecare cu aceeaşi milă, cu aceeaşi bunăvoinţă, împărţind cu zlătarul, cu geambaşul, cu spărgătorul, dacă nu pe din două, cel puţin în proporţie de douăzeci şi cinci la sută, onorariul muncii acestor nefericiţi ai Codului Penal. El nu alege, ştii? să zici că ar prefera o victimă unui asasin, că ar putea să refuze un proces subt pretextul că ar fi scârbos, o cauză puturoasă. Pentru el, ca pentru medic, toate bubele sunt operabile, şi cele din fundul gurii şi cele din intestin. E obligaţia lui morală, determinativul lui ceresc. Numai să te prezinţi cu onorariu, că îşi bagă degetul şi miroase în orice orificiu.
    Singura speţă care-1 jigneşte în aşteptările lui juridice şi în idealul lui umanitar, e a clientului fără parale, imbecil, care, după ce a înjunghiat o familie întreagă în somn, n-a fost în stare să găsească şi să păstreze, pentru interpretarea legii şi a dreptului, măcar una sută mii lei, plătiţi înainte.
1933
               CLIPE DE VACANŢĂ
   Vacanţa, pe care nu o mai gustă nimeni ca în vremurile zise bune, prezintă totuşi mulţumiri şi împăcări cu sine şi cu natura, care în activitate sunt cu neputinţă. Dacă n-ar fi decât singura vacanţă adevărată, a copiilor. Copiii sunt atât de mulţi din fericire, încât vacanţa lor e împărtăşită tuturor oamenilor
PUBLICISTICĂ
 191
fără vacanţă. Gălăgia lor, nebuniile lor interesante, ca o expoziţie de schiţe şi de caricaturi vii, ştirbesc gravitatea oamenilor care nu se mai joacă şi care îşi mai închipuie că solemnitatea vocii şi atitudinii servesc în viaţă mai mult decât un joc de-a capra.
    Vacanţa mai este simţită şi de alţi copii, mai vârstnici, o continuare a copilăriei: profesorii. Profesoarele, profesorii şi copiii cunosc vacanţa integrală: din iunie până în septembrie şi mai târziu, ei trăiesc cu alt oxigen decât restul oamenilor şi pot să-şi permită renovări şi întineriri, pe care lumea cealaltă le încearcă din cutie şi flacon.
    Vacanţa e o mare şi frumoasă realitate în viaţa cel puţin a copilului; şi oricât s-ar vorbi de rău trândăvia unei existenţe măcar din când în când vegetativă, tot lenea este lucrul cel mai dulce pe care-1 acordă natura. In stare de lene şi de sine stătător, omul stăpâneşte parcă destinul. Nu-1 comandă nimeni, nu-1 sileşte şi nu-1 înjură: muncă fără înjurătură şi subalternare fără şef sunt două lucruri cu neputinţă. Leneşul, crezând că poziţia e comodă, stă cu picioarele pe păreţi şi visează. Visează ce ar face el dacă ar fi bogat, visează să lucreze, să se plimbe, să cheltuiască. Nici asta nu e muncă să te plimbi, dimpotrivă: trebuie să te scoli, să nu mai dormi, să te speli, să te îmbraci, să te urci în automobil şi în tren, să te dai jos şi iar să te sui... Nici nu se poate muncă mai intensă.
    Dar e cea mai agreabilă dintre munci, plimbarea, cu deosebire plimbarea în necunoscut şi, evident, prin străinătate. Dacă leneşul manual visează parale, visul cărturarului, care înainte de război căuta o bursă, de preferinţă pe toată viaţa, este actualmente să fie numit într-o comisiune, de petrol, grâu, sugestii: tot felul de mărfuri. Necesităţile generale au dovedit că pe cât sunt bursele de utile, pe atât de indispensabile sunt misiunile, misionarul având prilejul să-şi servească statul în cele mai bune condiţiuni fizice, chiar dacă, la urma urmei, nu prea ştie să vorbească cine ştie câtă engleză sau franceză. Ca să guşti
192
TUDOR ARGHEZI
în toate suculenţele ei o vacanţă, activă sau inactivă, e de ajuns o singură limbă, aceea cu care te naşti în gură, plus o claviatură de măsele solide, o înghiţitoare elastică, un stomac normal — stomacul normal mănâncă! — şi un carnet de cecuri.
    Când şi-au început vacanţa, copiii noştri n-au mai voit să ştie de nimic, pregătiţi să-şi arunce cărţile, ca nişte ediţii speciale de ziar. Ei înţeleg pauza verii pe şleau: lene totală. Ca şi cum e un drept câştigat de la natură, odată cu ochii albaştri şi pofta de joacă, asupra vacanţei nu se poate formula nici un corectiv, fără să pară un atentat. Am adus vorba, pe departe, cât face opt înmulţit cu patru - şi copiii n-au consimţit măcar să întrebuinţeze o muncă mai mică şi să răspundă: treizeci şi doi. Preferând să se obosească rostind mai multe silabe, răspunsul a fost: „Da, bine, nu suntem în vacanţă?*
    Cum s-ar deosebi vacanţa de anul şcolar, într-adevăr, dacă un copil ar trebui să-şi mai aducă aminte oribila ştiinţă de carte, mai artificială decât zmeul şi aeroplanul? Băieţii preferă să-şi taie degetele, unul după altul şi să le bată cu ciocanul, convinşi că se distrează. Dacă le-ai examina seara picioarele, mâinile, genunchii, — rănile, jupuiturile, nodurile şi vânătăile erau distribuite pe toată întinderea trupului şi primite ca nişte daruri. Nu-i doare nici băţul, nici piatra, nici fierăstrăul, cu care s-au căznit de-a surda şi s-au supărat să taie o scândură începută de douăzeci de ori. Dar e de ajuns apariţia cărţii de citire, a pachetului de vată sau a tincturii de iod, ca suferinţele pe care nu le-au pricinuit violenţele să le trezească medicamentele şi învăţământul. Băiatul nu vrea gramatică, aritmetică, geografie: vrea cuie, cleşte, fierăstrău şi ciocan. Vrea vopsele; sunt cele mai blajine lucruri pe care le vrea. Cum îi arăţi un caiet, cască şi-l apucă somnul.
    Mai bine să nu vorbim niciodată în vacanţă de aceste torturi şi nici să nu ne gândim la cărţi - la cărţile care, când vor fi mari, copiii de azi vor pretinde că fac cultură. Vor învăţa şi ei codul minciunilor necesare, ca şi noi, al minciunilor tonice
PUBLICISTICĂ
193
şi abstracte, care nu fac nici unuia nici un rău şi care ni se par că trebuie să facă bine.
    Copiii mai mari şi-au ales vacanţa muntelui şi a mării. Ca să scape de planşetă, de calcule şi de alte frumoase calamităţi care duc neapărat o dată pe an la examen şi diplomă, ei şi-au luat frânghii, ciubote de fier, prăjini şi traiste voluminoase, le-au încărcat pe toate la un loc şi, nemulţumiţi să le transporte în tren, şi-au luat însărcinarea să le care în spinare de jos în sus, mai mult pe brânci decât pe picioare, până în vârful unui munte. Dacă le-ar fi comandat profesorii această penibilă corvoadă, ei s-ar răzvrăti şi s-ar plânge la gazetă de sălbăteciile superiorilor. Câtă vreme au iluzia că se joacă, totul merge admirabil şi deplasarea inutilă a unei poveri de cincizeci de kilograme până la o mie cinci sute uneori înălţime şi îndărăt, devine o plăcere şi o pasiune.
    Ceea ce însemnează că niciodată omul, de cinci ani, de optsprezece ani sau de cincizeci de ani şi mai mult, nu munceşte mai greu ca atunci când i se pare că se distrează - şi niciodată activitatea nu e mai mare ca în vacanţă. Vilegiaturistul care se unge cu nămol până la buze şi apoi se curăţă de nămol, munceşte ca un salahor: ce-are a face: se am uzează!
    Dacă am putea ajunge să înlocuim cuvântul muncă, pretutindeni, cu vorba sport şi să dăm copiilor şi adulţilor impresia că se zbenguiesc, viaţa s-ar simplifica mai sigur şi mai repede decât cu sforţările savante a zeci de ani de argumentări că munca e folositoare, că e morală, că e frumoasă, că e bună etc. Omul se consolează pentru că nu are ce face altceva şi îşi face singur sugestiile, ca să nu i se pară osteneala în zadar, dar urăşte munca. Ideea de rău necesar s-a născut suportând chinurile de multe ori mai grele decât utile, ale datoriei. Spune-i unui om că îl angajezi cu leafă mare ca să se joace: el e în stare de o muncă întreită. Arată-i toate jucăriile la care l-ai angajat, scule, maşini, materiale, şi el le va mânui fluierând.
 194
TUDOR ARGHEZI
De vreme ce nu munceşte, înfăţişarea constrângerii se schimbă. Pedagogul viitorului va născoci o metodă de învăţat limbile dificile, dansând un jaz, fluierând şi trosnind din două degete în paimă.
    Vacanţa să fie astfel permanentă, din ianuarie până în decembrie. Reformatorul social care va izbuti să nu mai urască pe nimeni, să nu se mai încrunte şi să nu mai dea ordine de supunere ori de exterminare; reformatorul amabil şi voios care ar provoca surâsul şi râsul franc al lumii întregi, peste vârstă şi clasă socială, ar realiza cea mai bună, mai harnică şi mai fericită societate omenească.
    Educatorii greşesc sistematic drumul şi dau în gropi, compunând principii complicate, stări sufleteşti ameninţătoare şi figuri infernale. Ei n-au izbutit încă, în miile de ani de sforţări consecutive, să dezvolte în sufletul oamenilor decât frica şi teroarea — speculate încă în zilele noastre, în câteva ţări, de stânga roşie sau de dreapta albă, ca nişte puteri de renaştere ale omenirii.
    Dacă oamenii bolnavi de seriozitate nu se amestecau şi-i lăsau zâmbetul curat şi neatins, Iisus Christos ar fi fost un reformator şi un profet al jocului, şi al copilăriei la toate vârstele.
    Cât a supărat zâmbetul pe oamenii urâţi şi morocănoşi din vremea lui, s-a văzut. Ca să scape de inocenţele pe care le aducea în existenţă, pedagogii, directorii, subdirectorii, economiştii şi financiarii l-au răstignit.
    El a propovăduit vacanţa eternă.
1933
                    DIN VECHI
   Sunt pasiuni curate şi tăcute care cresc lângă patimile adevărate, ca muşeţelul lângă orchidee. Temperamentul cerut
PUBLICISTICĂ
195
pentru ele e o răbdare blajină şi o tenacitate surâzătoare şi parcă aparţinând cu fiinţa întreagă trecuturilor vechi, adepţii lor par negustorii aristocratici ai unor mărfuri prea scumpe ca să poată să fie vândute.
    Am cunoscut în patria lui, la Rusciuc, de mult de tot, pe celebrul neguţător de covoare, ţesături, broderii şi ustensile artistice vechi, Aii, în mijlocul paradisului de rafinamente în ştofe, ivoriu şi chihlimbar, din prăvălia lui vastă, cu patru trepte în pământ. O faţă de masă imperială, înecată în cusături groase de mătase, preţuia o avere, din pricina mai ales a urmei fundului murdar al unei ceşti de cafea, pe fondul alb al feţei, aparţinând, în timpuri, unui sultan. Degetul arătător al venerabilului neguţător cu turban indica extatic şi admirativ conturul de ştampilă lăsat de filigean.
    în vechea Genevă, din cetate, fuma şi făcea literatură verbală un negustor al Imperiului ceresc, într-o prăvălie cu chinezerii fără clienţi. Prăvălia, ca şi cea din Rusciuc, era la demisol, cu trepte, şi aşezată într-un imobil cu o vârstă de cinci sute de ani. Şi chinezul şi musulmanul erau în realitate nişte amatori de lucruri fine şi durabile, rătăciţi într-un comerţ care-şi căuta filosofia în absenţa cumpărătorilor ignoranţi. Dacă voiai să faci un cadou cu stil, o vizită la magazinul chinezesc era obligatorie. Din amforele de porţelan, pline cu ovăz, drept ambalaj asigurător, mâna minusculă a primului născocitor de hârtie şi de tipar căuta, vârâtă până la cotul suflecat de mâneca lui naţională de mătase, o figurină, un idol, un amănunt decorativ de faianţă sau teracotă. Şi dacă arătai gust pentru asemenea opere de artă, chinezul îţi vindea poate o stampă, dar îţi dăruia cel puţin o farfurioară şi un şirag de mărgele şi te poftea la o ceaşcă de ceai şi la un tutun.
    Expoziţia numismaţilor din Bucureşti revelează existenţa, la noi în Bucureşti, a unui număr neaşteptat de mare de amatori de medalii şi monezi şi expoziţia acestor delicaţi şi discreţi savanţi ai efigiei şi ai fragmentului de aur, de argint
 196
TUDOR ARGHEZI
şi bronz, rupt de dintele de şoarece de silex al vremii, e o mare bijuterie de mici giuvaiere rotunde şi fericit uzate. Ei au trecut dincolo de monedă, în regiunea de aromate a sufletescului, reconstituind lumea, veacurile, imperiile şi istoria toată după semne pe metal.
    Spectacolul pasiunii de a culege şi păstra ar trebui repetat şi înmulţit la cărţi, hrisoave, icoanc, costume, tablouri şi mobilier, pentru a difuza prin epidemie acel sentiment al cuviinţei faţă de trecut, care ne lipseşte şi care ne comandă ca la fiece zece ani să dărâmăm tot ce-1 evocă şi trezeşte, acoperind când cu asfalt, când cu granit, ca o sală de baie şi ca un drum de fugit lesne, obstacolele suvenirei.
    Mai şovăie să stea sau să plece din trotuarul nostru o biserică frumoasă veche, înghesuită în pământ, lângă temeliile abandonate ale Senatului — la care a lucrat înaintea războiului o echipă de chinezi autentici - un chivot minuscul cu stâlpii de piatră şi umbrit înlăuntru, ca şi bazarul lui Aii, şi ca şi neguţătoria chinezului din cetatea Genevei.
    Acest monument de amator e pus pe lista neagră a esteticului devastator.
1933
                 ZMEUL TURCESC
   Doamna sau domnişoarea îşi face un zmeu turcesc: o revistă, o gazetă. Se joacă o dată pe săptămână şi trei zile întregi, din şapte, şi încă patru jumătăţi de zi se osteneşte să-l înalţe. Ah, Doamne, Dumnezeule, câtă activitate şi bătaie de cap dedesubtul cosiţei alternate între roşcovan şi negru. Doamna nu mai poate de muncă, şi duminica e literalmente zdrobită. Peniţele lucrează, foarfeca taie, guma lipeşte. Al dracului meşteşug! vrei să spui ceva şi nu apare, te străduieşti o
PUBLICISTICĂ
 197
săptămână şi de-abia cade-n palmă o coacăză neagră caprină. Credeai că tiparul vine orişicui, ca un şoşon. Ce-i de făcut?
     De mătură eşti dezgustată, bucătăria... quelle horreur! Educaţia cornului îmbucat pe o felie de salam a stabilit un regim de gospodărie pe un colţ de masă şi jurnal. Rufele nu aduc supărare, pentru că se poartă bine şi patru săptămâni, şi nu supără nici exteriorul, salvat de un ghiozdan cu acte. Ca doamnă emancipată, trebuie să te afli în treabă, într-o treabă cu acte, cu ghiozdan şi cu zmeu turcesc, cu gazetă.
     Foaia ţi se pare, desigur, că slujeşte la ceva. Faptul că iese, te aduce să crezi că faci evenimente repetate. Doamna face gazetărie, ar fi putut să facă poezie: are însă chemare pentru politic, mai mult decât pentru liric, pentru politic şi social, pentru social şi feminist. Câteva grupări de cucoane nu tocmai de prima frumuseţe, nici de o ireproşabilă frăgezime, s-au hotărât să nu mai ţie nici căţei, nici pisici de nici un gen, nici de genul cotoi; să n-aibă colivii cu canari, să nu facă aquarelă. Atunci? Să mânuiască fetele şi cucoanele frumoase scăpându-le de tot ce le place acestor Eve sprintene mai mult, bărbatul, amantul, baia şi dansul. Să le explice preferinţele vârstelor viitoare şi să le determine să devie din timp conştiente. în locul unei pălării cu zbenghi să puie o ciupercă, fusta de dedesubt să atârne, fusta de deasupra să n-aibă nasturi şi copci şi să se încheie cu ace, ceafa să poarte decorative pensulări uleioase, prelungite peste guler, şi mătreaţă: unghiile să fie înnegurate, ochiul să aibă în colţul pleoapelor puţin pilaf şi toată economia înfăţişării să dea dovada aderenţii la lucrurile serioase ale ghiozdanului dus de ureche. Să aibă suluri subsuoară, planuri, proiecte, şi în toate buzunarele hârtii.
     Babele mari mergeau odată cu babele mari şi babele mici se orânduiau în cârduri de babe mici, pe clanuri de sensibilităţi. Doamna era căprar într-un sistem cu babe mici, şi toate se manifestau la tipar. Plină tehnicitate: manuscrise, poştă, corectură, a doua corectură, a treia corectură, bun de tipar,
 198
TUDOR ARGHEZI
revizie, noţiuni de corp, corp opt, corp zece, aldin şi cursiv, clişeu, colaborări, redacţie, administraţie: ah! ce acţiune! La nouă doamna era la tipografie, la unsprezece la redacţie, la douăsprezece şi jumătate vedea pagina, la patru trăgea, la şapte expedia şi avea nervi. Unde e doamna? E la datorie...
    Ideea mergea încet, însă mergea. O damă hermafrodit se făcuse birjar în California: Ce succes! O domnişoară venerabilă se alesese deputat în Irlanda: Ce jubileu! Brr! dar se produce şi ceea ce e detestabil: o femeie nesimţitoare dete naştere la şase copii. Mă rog, o femelă care nu-şi merită sexul. E jignitor că mai consimt femeile să facă, după descoperirea drepturilor.
    Să iei, auzi mata? un bărbat. Să te ia el acasă. Să te ducă să te ţie cu el în patru ochi într-o odaie. Să nu se ştie la club ce ţi se întâmplă în momentul dispariţiei şi numai să se bănuiască, să nu fie martori de la cerc, să trăieşti izolată o noapte întreagă, nopţi întregi. Inconştienţa inconştienţei! să te întâlnească doamnele babe, să te cerceteze şi să audă răspunsul monstruos că a fost bine şi că e din ce în ce mai bine. Femeia trebuie educată şi înarmată şi împotriva propriilor ei defecţiuni.
    Sexul e o iluzie amară, el nu durează până la vârsta drepturilor cucerite. Mai bine renunţăm şi ne ocupăm de o foaie săptămânală. La urma urmei, ce este sex? Ce-i dragostea împărtăşită? Eu, doamnă, nu ştiu. Am fost şi eu tânără, negreşit, cu toate că de! nu covârşitor de ispititoare - dar n-am făcut ce aud că se petrece. Eu discutam despre existenţa lui Dumnezeu şi nu-mi pierdeam niciodată lângă un animal de bărbat raţiunea şi sângele rece. Dacă un amic voia să mă inducă în hipnotism sexual, eu îl întrebam la ce croitor şi-a făcut jacheta, cât a dat pe covor, câtă chirie plăteşte şi ce a citit din Jules Michelet. înţelegi bine că nu era încurajator. Am văzut tineri politicoşi, sculându-se brusc în picioare, dregându-şi cravata şi aprinzându-şi o ţigară, pentru ca îşi aduceau aminte subit de o treabă uitată.
    Bărbatul ideal nici nu pleacă, nici nu insistă şi rămâne tovarăş de doamnă babă cerebrală.
PUBLICISTICA
 199
    Mâine iese zmeul ei turcesc. Să vezi ce gravă e doamna şi iarăşi ce ocupată. Trei sferturi de săptămână nu primeşte pe nimeni pentru că „scrie*. Această îndeletnicire nu poate să fie ţinută secret, dimpotrivă. Lumea trebuie să afle ce face doamna, ca să explice de ce-i lipseşte timpul cu desăvârşire. Face gazeta! Ai auzit? repet, face gazeta. Ce crezi, că atât de uşor se face o gazetă? Vrei să vorbeşti de domnul Titulescu: feminismul îl preferă tuturor bărbaţilor politici, din pricina scânteietoarei sale inteligenţe. Vrei să spui că domnul Titulescu s-a întors de la Paris. Să spui scris şi tipărit că s-a întors. începi de treizeci de ori şi strici treizeci de foi de hârtie şi încă te găseşti la a şaptesprezecea redactare, cu mâna la o frunte plină de idei mari, dar goală de cinci cuvinte din care unul a venit. Munca noastră gazetărească e grea, vorbeşte doamna.
    Odată şi odată, doamna scoţându-şi gazeta, nu şi-a explicat că, ieşite din tipografie şi trecute prin poştă, pachetele se reconstituiau intacte, şi că sublimul efort de amestecare a cernelei cu hârtia nu avea nici o însemnătate. Adevărul merge încet, e ştiut, dar câteodată el merge cu mult prea încet, şi dacă te uiţi bine, parcă nici nu se mişcă. Sunt adevăruri mototolite şi zăcute, adevăruri, să mă ierţi, plăcinţi. Şi nimic nu mai putea să le repare, nici roşul de buze, nici cărămiziul de pomete, nici pila de unghii, nici pantoful, nici taiorul, nimic.
    O doamnă, în cele din urmă bătea cu umbrela un căţel de gen masculin, cu pardesiu:
    —  Na, sceleratule!
1933
                       NOROC!
   Cinci generaţii, două domnii mari şi doi regi. Al treilea rege întinereşte prestigiul întrerupt de un interregn al tronului zidit
200
TUDOR ARGHEZI
de ziditorul şi al Regatului românesc. De la Carol I la al II-lea Carol, ţara a crescut de trei ori. în 1933 Sinaia e un munte pentru trei state, care ţin de tablele lui.
    în viaţa corvezilor şi a neplăcerilor de fiece zi, provocate mai ales de nechibzuinţa cu care se reorganizează cel puţin o dată pe an, din improvizaţii succesive, traiul laolaltă, omul izolat în jugul şi în personalitatea lui pierde din vedere ceea ce fără să ştie poate individual au realizat cetăţenii acestei ţări laolaltă. Generaţii mai puternice sau mai slabe, câteva câte au fost şi mai sunt, au dat ţara aşa cum se vede şi care nu e o ficţiune, un proiect ori un vis. Sinaia se găsea acum la cincisprezece ani lângă fruntaria unui mare imperiu desfiinţat şi printre brazi urechea leilor de piatră ai lui Carol I percepeau pe înserate, la închiderea vămii, accentele ceardaşului, cântat peste munţi. Fruntaria a fugit şi împărăţia a pierit.
    Carol al II-lea sălăşluieşte în ţara cea mai norocoasă a Europei, unde oamenii se urăsc şi se acuză, dar unde un înger face la fiece zece ani câte o minune uimitoare. Vor fi având alte popoare gândire mai multă, un echilibru mai ştiinţific şi rânduri de cetăţeni mai pregătiţi pentru isprăvi, pe care totuşi nu prea le fac.
    Ca şi oamenii, ţările au steaua lor şi osânda lor, cu neputinţă de judecat. Munca unuia aspră nu-i în stare să dea celui ce-o pune la cale şi-o duce la capăt, nici a suta parte din beneficiile necăutate ale trândăviei altuia: silească-se oricât ideea şi mintea să îndrepte drumurile strâmbate, raportul nu se poate schimba: o uniformitate în agoniseală şi îndatoriri e cu neputinţă. Femeia frumoasă e mai căutată, copilul simpatic e mai îmbrăţoşat, strugurii gustoşi sunt mâncaţi înaintea aguridei. Din şapte câini câţi fată căţeaua se opreşte unul, căţelul cu noroc.
    „Optimismul* recomandat de regele nostru tânăr se justifică în elementul lui necontrolabil de această netăgăduită realitate, a norocului. Pământ bun, popor frumos şi vioi, viaţă generoasă şi noroc, mai ales noroc! Când toţi oamenii politici vor greşi, când toate guvernele se vor afla dedesubtul mijlociei
PUBLICISTICĂ
201
unei valori de circulaţie, când continentul întreg va profesa alte dogme şi păreri decât ale noastre, tot noi vom avea dreptate, pentru că avem noroc.
    încurcaţi în descifrarea permanentului noroc naţional, câte un fudul dintr-ai noştri îşi atribuie o fracţiune de merit dintr-un rezultat. Eroare funestă! El n-a contribuit la nimic cu nimic: a lucrat norocul. Şi alt fudul se miră că ceea ce linguriţa minţii lui aduce din picăturile farmacopeii străine în ţara noastră, se varsă înainte de-a ne ajunge la buze sau se evaporează. Degeaba, domnule maimuţoi, nu prinde! Suntem un neam rebel, pe care nu-1 emoţionează nimic şi care nu vrea să-şi atribuie ca ale lui imitaţiile seducătoare de proşti şi de şireţi. Suntem norocoşi.
1933
                   METODĂ DIRECTĂ
    Oricât ar fi de respectată libertatea la indiferenţă a semenilor noştri, dreptul de a-ţi face de cap dezechilibrează viaţa socială pe frânturi şi fracţiuni şi dă artificial naştere la confuzii, şovăieli şi incertitudini apropiate de panică şi haos.
    Situaţia românească poate să fie din cele mai puţin bune, însă nu atât de rele cât sentimentul de neîncredere şi de provizorat în care par semenii noştri că se chinuiesc. După o estimare documentară numărul şomerilor caracterizaţi n-ar fi mai mare de cincizeci de mii, iar capitalurile scoase din circulaţie şi ascunse nu s-ar cifra la mai puţin de şase miliarde de lei. Apoi, cel puţin în Bucureşti, localurile de petrecere sunt permanent pline, bulevardele şi Calea Victoriei murmură de forfota unei lumi imense, bine dispusă, bine îmbrăcată şi frumos încălţată. Cât despre periferii, nunţile sunt zgomotoase, ca în vremurile numite bune, şi sâmbetele roiesc de bucuriile paharului.
202
TUDOR ARGHEZI
    Totuşi, paralelă, mizeria, mai ales mizeria la domiciliu, este tot atât de evidentă. Dar această mizerie poate fi descompusă pe categorii şi relativ remediată.
    O categorie însemnată o reprezintă copiii, pribegi în timpul de lucru al părinţilor. Din fericire şi din nefericire contingentele acestor viitori cetăţeni, cum sunt numiţi măgulitor de domnii inspectori şcolari la finele de ani, nu contenesc. în toate colţurile mahalalei viermuiesc, câte cincizeci şi o sută de toate vârstele, contaminaţi la moral de cabotinismul infractor al celor mai vârstnici din ei. Câte o grădină de copii în fiece stradă i-ar aduna laolaltă într- o îndeletnicire plăcută, şi la cheltuieli ar contribui bucuros parlagiul, salaorul şi spălătoreasă, plecaţi de-acasă la lucru.
    A doua categorie e a bolnavilor. O vizită medicală la domiciliu organizată, ar putea să-i însănătoşească pe cei mai mulţi pe loc, lăsând în căutarea spitalelor pe gravii bolnavi. De obicei, bolnavul din mahala nu se duce la medic sau pleacă în căutarea lui în ultimele zile ale vieţii. Formalităţile sunt atunci atât de complicate, încât omul moare între două instanţe comunale şi în locul automobilului doctorului apare, fără vreme, dricul primăriei.
    Intelectualitatea politică şi-a complicat atât de mult me-ningea, încât oamenii, care caută soluţii la fasole şi mămăligă în englezeşte şi în biblioteci, fac totul odată şi-l închid într-o problemă vastă, cu buget, cu ministere, cu direcţii, cu biurouri, cu covoare şi anticameră - sau cu o mare reformă socială, când de dreapta, când de stânga.
    Ia un hârleţ, omule, şi o pungă de seminţe şi apucă-te de treabă. Nu e nevoie de mai mult.
    1933
              UN POST-SCRIPTUM
   Primim, din partea domnului Tudor Arghezi, următoarele rânduri:
PUBLICISTICĂ
203
    Domjiule Director,
    Numărul din „Adevărul literar* de sâmbăta viitoare, în care aveam trebuinţă să adaog articolului meu obişnuit un post-scriptum, fiind din necesităţi tehnice excepţionale tipărit, vă rog să-mi acordaţi ospitalitatea ziarului dumneavoastră, ca să mă apăr de o învinuire a câtorva persoane din sexul reputat frumos.
    Tableta mea din ultimul număr al ediţiei literare, intitulată Zmeul turcesc— două cuvinte cărora, atunci când le-am trecut pe hârtie, le dam înţelesul jocului de-a presa şi de-a ziarul politic, cu care, într-alte ţinuturi, fireşte, nu la noi, doamnele cuprinse de plictis casnic şi de spleen parlamentar, se îndeletnicesc - mi-a atras câteva scrisori şi telefoane, unele anonime şi ocărâtoare şi un telefon simpatic, prietenesc şi uimit fără motiv de la o distinsă doamnă din mişcare, elogios relevată nu de mult subt propria semnătură a subsemnatului. Trec, bineînţeles, peste amănuntul că unele din doamne nu s-au codit nici să mă felicite; ceea ce nu ar fi chiar specialmente jignitor.
    Daţi-mi voie să precizez că tableta în chestiune, cu totul necircumstanţială, nu se referă la nici o manifestare logică şi la nici o împrejurare actuală; că trebuia să facă parte din volumul foarte inactual, apărut luna trecută, Tablete din Ţara de Kutyy din care au rămas vreo sută de pagini în manuscript, şi că, în orice caz, a fost scrisă exact acum şaisprezece luni, când nu ieşea, mi se pare, în România, cu sau fără sens, nici un ziar nici feminist, nici femeiesc.
    Dar mai este ceva adevărat; funestele capricii ale coincidenţei sunt uneori mai tari decât argumentul realităţii.
    Primiţi vă rog, domnule director, mulţumirile mele.
Joi 9 noiembrie 1933
204
TUDOR ARGHEZI
                       O CASĂ ALBĂ
    Omul trăieşte mai multe vieţi, paralel cu viaţa colectivă, vieţi în umbra conştiinţei şi a îndoielilor personale. începe una şi sfârşeşte alta, experienţa secretă se renovează, ideile defuncte sau adormite dau altora rândul şi odată cu un om şi cu o viaţă de aparenţe isprăvită mormântul sigilează mai multe cadavre într-o singură raclă, un tumult oprit, de mai multe puteri în luptă.
    Nu de aceste vieţi, rostite abia în cărţi şi în icoane, poate să fie vorba în viaţa organizată pe entităţi închise, între fruntarii exprimate şi concepţii domiciliare. Omul suferă mai mult în resortul lui de carne şi zgârci decât în arcul moral, întrucât suferinţele controlabile şi în stare să fie corectate, vin din ambianţă şl interdependenţă. Pasul omului calcă inegal nivelul variabil ai drumului social, şubred şi oscilant ca o podină de basculă. Să fie viaţa în societate un lucru atât de complicat, încât să nu poată o voinţă practică şi fără romantism să puie într-însa linie şi rânduială?
    Crede cititorul că statul e o gospodărie cu neputinţă de echilibrat şi că gospodăria lui se deosebeşte de gospodăria celuilalt?
    Milioane de familii izbutesc să trăiască, poate că uneori confortabil, dintr-un buget derizoriu, alături de altele materialmente nefericite cu venituri de importanţă mijlocie, în gospodăria bună se găseşte todeauna cel puţin unul din soţi, şi de obicei femeia, care ştie să sporească insignifiantele capacităţi ale polului şi să-i dea o valoare concretă. în vreme ce suta şi mia gospodarului prost sunt neputincioase. De câte ori la salariul aproximativ egal se rosteşte deficitul vizibil, trebuie învinovăţite viciul sau risipa. Unul din soţi sau amândoi sunt leneşi, beţivi, înfumuraţi sau fantezişti.
    Cea mai agresiv curată şi îndestulată casă de ţară, de pe drumul dintre Dârste şi Târlungeni, văzută de departe, aparţine văduvei cu mai mulţi copii a unui cizmar decedat. Automobilele
PUBLICISTICĂ
205
încetinează viteza, ca să vadă pe toate laturile grădina văduvei de la o răspântie de străzi. Casa e spoită alb o dată pe an, copiii sunt bine echipaţi şi pietonul întârziat prin partea locului stă cu plăcere de vorbă cu graiul încet şi pestriţ al fetiţei bălane, care mătură fără nevoie curtea de pământ şi pârtiile de cărămidă. Gospodării mari şi bogate în dezordine se învecinesc pe cinci kilometri monotoni cu şoseaua, fără să cheme curiozitatea simpatizantă a drumeţului obosit de praf de pământ.
    Văduva din casa albă ar avea toate însuşirile aşteptate de la o administraţie bună şi de la un ministru — şi un defect: probabil nu ştie să ţie un discurs, nu vorbeşte franţuzeşte stricat şi nu călătoreşte de douăsprezece ori pe an în Europa economică şi financiară şi e slabă în economia politică. Dar ea cunoşte valoarea leului, preţuieşte kilogramul de cartofi şi a învăţat tariful mărfurilor alimentare, pentru că nu se serveşte la hotel, la restaurant şi la dancing, răzimată pe o hărnicie largă, pe o dragoste de viaţă clară şi pe virtuţile stricte ale celor cinci simţuri.
    Orice juvete care vine la oraş cu o cobiliţă şi o lipie drept orice capital şi după treizeci de ani de penibilă activitate are casă, vite, câmp şi nevastă frumoasă, poate mai mult decât un domn politician. Cine-1 ţine atât de vârtos la carantină încât vocea lui nu se aude niciodată şi priceperile lui nu pot să folosească organizării statului deloc?
1933
                       TELEFONUL
                               II
    Noaptea din 4-5 noiembrie a trecut pentru şase sute de mii de oameni neobservată, şi tresărirea coincidentă cu ora
206
TUDOR ARGHEZI
douăsprezece din noapte au cunoscut-o numai cincisprezece mii, dacă au cunoscut-o. Un fenomen s-a petrecut prin întuneric, unic fenomen în cei peste şase sute de mii de ani de când, de dragul cifrei, s-a strecurat natura inteligentă din blana maimuţei în gălbui marmorean al corpului uman. Noaptea, la semnal, telefonul a fost automatizat.
    Să nu uităm în gâlceava, la care cu toţii am participat, dintre abonaţi şi Societatea de telefoane, frumuseţea tăcută a transformării, nici estetica delicată a telefoniei. Că disputa noastră, domnilor abonaţi, a fost niţeluş cam teatrală prin exagerarea gestului şi a vocii, nu încape îndoială. Dacă pe cele mai multe chestiuni politice şi sociale nu ştim să ne înţelegem, am căzut în schimb în unanimitate de acord asupra unei probleme de două mii două sute de lei, rămânând solidari până la moarte şi pe cifra scăzută de una mie lei. Ne este într-adevăr penibil în calitate de chirurgi eminenţi să plătim un abonament de cinci sute de lei pe lună, chiar dacă marile mizerii ale existenţei ne obligă să operăm apendicita cu un onorariu derizoriu de şaizeci de mii de lei bucata.
    Profesiunea nu împiedică totuşi fiorul, căci este vorba de fior. Blestemaţii ingineri au umblat pe subt pământ ca râmele şi şerpii trei ani, au răzvrătit betonul, au chinuit metalele şi au enervat electricitatea, pentru ca într-o noapte şi într-o singură secundă, bagheta licăritoare să dea comanda pornirii spontane a unei orchestre mute de douăzeci de mii de instrumente de ebonit...
    Aparatul tainei a opta stă pe masă. Tehnica i-a dat o figură de monstru masiv concentrat, animat de o exclusivă viaţă interioară. Buldogul negru e suprapus unei broaşte pătrate cu zece ventuze, şi de undeva dinăuntru se iscă vocea căutată sau memoria bizarului grup. Oricât de clare ar putea să fie regulile neştiute de abonatul sceptic şi dezabuzat, care s-a deprins cu telefonul pentru că îl plăteşte, turburarea sentimentului de certitudine are loc îndată ce chemi cu degetele un suflet din
PUBLICISTICĂ
 207
neant, şi el îţi răspunde la ureche. Şi mai ales posibilitatea de anulare a timpului şi a distanţei, ori de câte ori doreşti, cu un pol pe zi şi mai puţin, acest joc contra simplă plată cu vecia şi cu misterele echilibrului universal, impresionează şi pe un vechi abonat de douăzeci de ani al sforilor vorbitoare, care nu şi-a pierdut toate gingăşiile şi virginităţile la bursa scăzută a marelui oraş.
    Mâţa noastră pestriţă trebuie să ştie ceva, când, ridicând receptorul, ne vede vorbind într-o cutie neagră cu lumea nevăzută. Preştiinţele şi neastâmpărul ei din timpul unei convorbiri sunt în ordinul intuiţiei electrice, simţind poate impalpabile corespondenţe dintre luminile lumii din perdele, dintre dăliile din cristalul sticlitor, dintre ochii ei şi dintre somnam-bulismul teluric... Şi trebuie să ştie ceva şi bătrânul talmudist, de la depozitul de cherestea din Şoseaua Olteniţei, căci copilăria lui sufletească, atentă şi judecătoare, are răspântii, pe unde trece umbra pisicii şi vibrează ecoul firului de telefon...
    La douăsprezece ale nopţii de duminica trecută, s-a petrecut într-adevăr evenimentul perfecţionării tehnicităţii, şi pe când rupeam sigiliul aparatului nostru, cu sfială şi îndoială, descuiam mormântul lui Lazăr, prăvălind o piatră şi aşteptând un oftat... Oftatul a fost exact la întâlnire: tonul. Am auzit suspinul precis al catacombei, şi cel chemat din altă lume, din lumea telefonului automat, din lumea cealaltă, a răspuns: „Tu eşti, Doamne?* „Eu sunt.* „Pune degetul în rănile mele...*
    Pentru emoţia pascală a nopţii automatului, nemaiîncercată dintr-o epocă naivă resuscitată brusc un moment, abonatul nu-şi mai poate aduce aminte de câte ori i-au încremenit pâlnia şi microfonul în mână, de câte ori s-a certat cu nişte domnişoare necăjite, de câte ori a stat de vorbă în gol cu un partener dispărut din circuit şi înecat în spaţiul electric, ca un şoim împuşcat. încep să-i surâdă imaginile tehnice... Sârma legată în streaşina casei începe să-i fie simpatică: e firul din păienjeniş, de-a lungul căruia vine la simplul apel, din nevăzut,
208
TUDOR ARGHEZI
fabricantul de mătase acustică arămie. De azi încolo, turnul cu rânduri de piatră şi cristal din Calea Victoriei va fi mai frumos, clopotniţa lui va fi salutată ca o sinagogă ştiinţifică a marelui Arhitect, care în toate celea s-a organizat să aibă ultimul cuvânt şi să fie Directorul General al tuturor puterilor scăpărate din fier, din cauciuc şi din beton, mare Telefonist, mare Telegrafist şi mare Radiofonist, alfa şi omega curentului de semne contrarii, plusul şi minusul, acordate.
    Citind aseară la electricitate din poveştile arabe ale Seherezadei, şi tălmăcind copiilor, cu întortocheri, textul doctorului Mardrus, venise vorba de opaiţul unui sat mărunt din vecinătatea Putnei bucovinene, şi am reconstituit, cei câţi ne amintim de mai demult, istoria focului şi a luminii. Candela câte mii de ani a stăpânit, după văpaia de lemn şi paie? Câte poveşti frumoase n-au fost scoase din vâlvătăi, cu ochii poetului în jar? Stihurile seului şi ale untdelemnului, psalmii şi epistolele lui Paul şi cântarea roabei cu fragile sânilor negre, au fost găsite suave la lumânarea de ceară, la policandru, la făclie şi nu şi-a pierdut amărăciunea şi dulceaţa după ce singuraticul inventator de miracole şi tehnologii a răsucit din mineral mustaţa incandescentă a firului de tungsten.
    O sonerie subită spintecă zglobie ca un hohot de râs al vioiului electron, gânganie subiectivă şi corci al atomei, mileniile, cu care stăm la masă, ca nişte greieri încurcaţi în iarba grasă stufoasă. Telefonul! Alo! Alo!
    — E bun telefonul? întreabă Turnul fără ceasornic.
    — E delicios, domnişoară...
    — Ştiţi cum vă cheamă, cu începere de azi?
    — Probabil, ca şi ieri, domnişoară.
    —     Vă înşelaţi. Ieri aţi fost numărul trei sute patruzeci şi unu - nouăzeci şi cinci, şi sunteţi azi numărul trei sute treizeci şi trei - cincizeci şi patru. Notaţi, vă rog.
    S-a petrecut şi acest eveniment. Eram trei sute patruzeci şi unu şi nu mai suntem...
1933
PUBLICISTICĂ
209
             CIRCULAŢIA ÎN CAPITALĂ
    Stimate domnule Escade,
    La întrebarea dumneavoastră cum văd ca pieton problema circulaţiei, v-aş răspunde ca şofeurul: mizerabil.
    Cred că o sută douăzeci la sută din accidentele de circulaţie — afară de bătrâni şi surzi — se datoresc animalului, omul, semenul nostru, care merge pe jos. Strada Lipscanilor se comportă ca un trotuar înghesuit de lume, la orice oră din zi publicul preferând să meargă la mijlocul ei. Răspântiile oraşului întreg sunt locurile predilecte pentru conversaţii: dinaintea trotuarelor complet goale ţin sfat permanent pietonii discutând politică, nici n-au de gând să se mişte, sau aşteaptă tramvaiele între şine. Dacă şofeurul clacsonează, pietonul se supără de un deranjament al urechii: dacă băşica şofeurului tace, el se supără iar. Şi înjură.
    Din mersul maşinii se observă mişcarea caricaturală a gurii trecătorului, care umblă treaz pe şapte poteci: el dă din buze de raţă şi, opiniile fiind libere şi garantate, el exprimă opinii asupra vitezei, asupra tehnicii, asupra mărcilor de fabrică, a pasagerilor şi cauciucurilor. îndârjirea pietonului e accentuată mai ales în prezenţa botului unei maşini particulare, una din opiniile pietonului fiind că oricine nu merge cu pingele personale se plimbă, are parale şi profesia că masacrează cetăţenii.
    Interesantă e doamna care cochetează din şolduri şi glezne între semnale, ca să fie remarcată, din închipuirea că în automobile se găsesc exclusiv nişte flăcăi în căutarea pe sprânceană a unei viitoare soţii pe uliţi. Ochii ei spun adeseori: „Am ostenit, nu vrei să mă iei în maşină?“ Ba câteodată limbajul prunelei e însoţit de gestul stop: evident, în majoritatea cazurilor inutil, maşina şi pietonii din ea grăbindu-se tare.
    îmi place, personal, cetăţeanul care face ca agentul de circulaţie semn: ca să treacă el. Mai demult, când îndeletnicirile
210
TUDOR ARGHEZI
lui nu se armonizau cu viteza, acest maniac naiv cânta Rigoletto, cu o voce scoborâtă în fundul înghiţitorii. Când bate toba militară, se ia şi după tobă...
    Dar se mai cunoaşte categoria pietonului care doreşte să-l calci, ca să-l plăteşti şi care, în caz că scapă cu viaţă, îşi creează o rentabilitate dintr-o infirmitate binecuvântată: ciocnirea claselor sociale. îl vezi venind şi apreciind grosimea roţii şi greutatea maşinii. Un „Renault* de şase cai, dacă nu e destul de atent, poate sluji o rentă viageră unui mare număr de pietoni, care evită vehiculele grele. Aţi observat că circulaţia e specialmente respectată dinaintea tramvaielor şi autobuzelor? Aceste două instrumente de transport nu dau loc iluziei, în ceea ce priveşte rezultatul şi un rest de viaţă de trăit.
    V-ar surprinde să vă declar că pietonul nu ştie niciodată unde-i stă dreapta? Dacă aş adăoga că nici automobilistul nu o ştie întodeauna, cred că vom cădea de acord.
    Lipseşte o educaţie a pietonului. El se mai crede în epoca bicicletei.
    O întâlnire între velociped şi pieton era catastrofală şi apărea cu titluri şi subtitluri în ziare, pe o pagină întreagă. Urmarea accidentului era, totuşi, nu se poate mai inocentă.
    Pietonul bombănea scuturându-se de praf, iar biciclistul, readucând roata, din forma lui opt la forma cercului corect.
    Obişnuite să vorbească de „nebunia vitezei*, ziarele cer maşinilor să se târască pe burtă şi nedepăşind acceleraţia unui cărăbuş căzut din zbor pe asfalt. Şofeurul este întodeauna vinovat, pentru ziare. Poliţia de circulaţie ar trebui să ia iniţiativa educaţiei absente, paralel cu ordonanţele, prin toate mijloacele, oricât de costisitoare, cu toate că unele îi stau gratuit la îndemână, ca radiofonia. Se aşteaptă mult de la domnul chestor Pacsimade, şeful circulaţiei şi şeful civilizat şi elegant al poliţiei mişcării, pe care am avut prilejul personal să-l cunosc la promptitudine, la lucru şi la stil.
PUBLICISTICĂ
211
    Educaţia este nevoie să înceapă din şcoala primară, unde, coincident cu primejdiile nebăgării de seamă, se poate face copiilor cursul extrem de simpatizat de el, al motorului şi al maşinii, cu demonstraţii de planşă şi laborator. Toţi copiii sunt sufleteşte şofeuri şi aviatori, ca ofiţeri odinioară. Poate că prin copii vor parveni şi părinţii să capete noţiunea clară că la intersecţia unui automobil cu un pieton, cel de al doilea e inevitabil estropiat. Ni se pare că până acum educaţia, nepremeditată bineînţeles, este făcută invers decât comandă necesitatea, maşina fiind obligată să evite pietonul şi pietonul fiind lăsat slobod să sfideze angrenajele maşinii. Stabilirea unei zone a străzii şi mai ales a răspântiei în care n-ar trebui să se găsească niciodată un pieton decât pe răspunderea lui personală, cred că ar ajuta căpătarea unei educaţii a primejdiei şi de fapt a bunei-creşteri, pietonul obligându-se să fie măcar atât de politicos cât şi un şofeur, care la degetul agentului frânează brusc.
    Pe o şosea de la periferie am observat un instrument de bună circulaţie neuzitat în centru, dar care mi s-a părut excelent. Ajutorul şofeurului unei camionete a primăriei era înarmat cu un bici. El îl manipula cu dexteritate şi bun-simţ, atingând uşor, însă relativ usturător pe pietonul recalcitrant. Ar fi de imaginat poate ceva mai bun, o pocnitoare inocentă, o băşică de fum, un ac minuscul — o alică, o scânteie, ceva cam între toate acestea, cu destinaţia de a sancţiona stante pede şi fără să facă mai mult rău fizic decât moral, placiditatea şi impertinenţa Domnului Pieton.
    Vedeţi că nu am cultul exagerat al acestui personaj.
    Stimate domnule Escade, bunele mele salutări, şi dorinţa de mult succes ziarului dumneavoastră.
9 noiembrie 1933, Bucureşti
212
TUDOR ARGHEZI
                „ADEVĂRUL LITERAR“
    Toate ziarele, de mai mare şi mai mic tiraj, au scos un aşa-numit pe vremuri supliment. Suplimentul, obişnuit la cartela de pe vremuri a birturilor - un alt cuvânt dispărut în denumirea de restaurant - a dat în literatură greş. „Adevărul literar şi artistic* a biruit pentru că a înţeles să nu mai fie supliment, ci publicaţie independentă cu simplă aderenţă tipografică şi administrativă. Pe când alte hebdomadare ale unui ziar mai mult sau mai puţin politic sau informativ intrau în căprăria ziarului de bază şi reproduceau, subt paza geloasă a unui agent director comun, duminica, în versuri şi proză, foaia cotidiană, la „Adevărul* lucrurile se petrec cum s-au petrecut întodeauna într-altfel. Opinii care nu mai sunt şi ale „Adevărului* politic sau ale „Dimineţii* informative şi polutive, aparţin, în domeniul intelectual, exclusiv „Adevărului literar* fără nici o nepricepere sau supărare. Ordin de zi pe toate publicaţiile la editura „Adevărul* nu se dă. Redactorii şi colaboratorii sunt stăpâni pe opinia lor şi neobligaţi să întrebe la ghişeu cum trebuie să gândească în literatură şi artă la data din calendar.
    Publicul, care simte realităţile fără să ceară declaraţii, acordă preferinţele lui publicaţiilor editurii „Adevărul*; tonul, echilibrul, lipsa fanfaronadelor şi a declamaţiilor şi obiectivitatea, convenind spiritului cititorilor, obosit de ipocrizii şi „galejade*.
    „Adevărul literar*, oricum s-ar pune chestiunea, e singura publicaţie literară săptămânală variată şi completă, de care publicul românesc s-a legat. Volumul mare şi preţul mic permit cititorului să se ţie în curent cu tot ce se gândeşte şi se scrie în ţară şi în toată lumea, şi fiecare număr nou dovedeşte o perfecţionare. Pe lângă aşa-numita beletristică, reprezintată constant în fiece săptămână a foii, informaţia ei corectă şi scrisă în diapazonul marilor reviste străine o pune la rândul celor mai
PUBLICISTICĂ
213
bune. O spunem nu atât în calitate de colaborator, cât mai ales în cea de cititor. Suntem dintre cititorii todeauna bine impresionaţi ai „Adevărului literar*.
     Trebuie să repetăm constatarea, şi altă dată făcută, a colegialităţii şi a bunei camaraderii din casa „Adevărului*, indiferent de vârstă, calitate şi însărcinări, şi care constituie starea sufletească şi moralitatea locală. E atmosfera care convine cu deosebire presei, unde susceptibilităţile enervante sunt mai mult decât numeroase şi numărul de cap e inegal, ca şi al pălăriei, — atmosferă de voie bună, de sprinteneală şi de tinereţe, la toate vârstele întâlnite subt acelaşi acoperiş şi în pagina aceeaşi.
     E ceea ce exprimă arhitectonic şi noua faţadă a gospodăriei editurii, în câmpurile şi culorile-i paralele, fragede şi îndrăzneţe. Se cunoaşte numaidecât că acolo, în dosul unui zid, elastic ca o cortină de mătase şi catifea, munca se face cântând şi gândul vine din mişcare, din prietenie şi entuziasm. Aşa se scrie ,Adevărul* politic, aşa se scrie „Dimineaţa*, aşa se scrie,Adevărul literar* — şi aşa le doreşte publicul, simţitor la farmecul sincerităţii...
1933
                    VOCILE CAPITALEI
    Una din vocile Bucureştilor s-a stins de un timp.
    La patru dimineaţa geme mugetul de vită înjunghiată al Abatorului. E năvala oamenilor cu săcuri şi cuţite asupra cirezii. Digestia celor care încă dorm e organizată: cu electricitate, cu aburi şi apă şi trenurile de carne încă vie, scoboară din Filaret către sacrificiul aproape cotidian.
    La şase, fluieră orga uzinelor şi ziua murmură vocea vârtejului circulaţiei, mii de motoare libere şi mii de motoare prizoniere. Din natură, singură vocea vântului aduce aminte,
214
TUDOR ARGHEZI
cui o aude, că ea trece de-a lungul lumii până la urechea noastră, prin pustietăţi, mări şi cimitire.
    Era o voce de seară, o voce de vespre, care a dispărut. Stupul de bronz din care se ridica, în văzduh ca o albină, zace smuls din locul lui. Erau şi câteva sute de voci de bronz mai mici; ele au tăcut prin consimţirea moştenitorilor acelora care le-au ridicat în turle şi le-au spânzurat de toarte, pentru ca sâmbăta să cânte vecernia şi duminică liturghia. Vor mai învia ele vreodată, când ar fi de ajuns mâna unui copil să le clatine pe frânghie? Dar glasul celui mai mare dintre clopote va mai întârzia să tacă mult? El se ruga pentru fiecare, în toate credinţele şi graiurile şi în seara tăcută, cu lucarna roşie a lunii, deschisă deasupra liniei pământului, era ascultat de la şaizeci de kilometri, ca îndemnul la meditare şi la secunda abstractă, din Angelus, al pictorului Roty.
    Cum s-au putut învoi credincioşii practicanţi ai bisericii cu dispariţia adierei de aramă sufleteşti, când ea lipseşte şi celor mai puţin credincioşi? Nu-şi aduc ei aminte, în apusul soarelui, din ajunul sărbătorilor împărăteşti, şi în seara când sfârşeşte săptămâna, că auzului lor nu le mai vorbeşte de pe Munte nimeni şi nimic? E mai de înţeles obişnuinţa servitorilor altarului celui mai apropiat de mormântul actual al stupinei, cu moartea sufletului din ştubeiele ei.
    Povestea spune că atunci când a fost turnat, clopotul unui fost mitropolit dintre călugări, în materia lui aprinsă cucoanele din Bucureşti s-au dus să arunce bijuteriile scumpe, destinate să-i facă vocea mai cristalină, argintărie strămoşească, aur domnesc, cadourile dragostei şi ale logodnei, inelul visului, cercelul cu smarald al mărgăritarului urechii, medalionul grumazului alb, dedesubtul căruia bătea inima într-un sân frumos. Magma în fuziune a metalului a primit să mistuie, ca să însufleţească tonul, o mare avere de giuvaiere, ofrandă a mamelor şi a soţiilor. Ceremonia topirii bronzului, laolaltă cu safirele şi briliantele, aprinse în coca lui arzătoare, s-a făcut
PUBLICISTICĂ
 215
pentru clopotul Mitropoliei din Bucureşti, ca în romanul marelui scriitor, uitat şi el, J. K. Huysmans. Cine va atinge urciorul cu un spic de grâu, ca să ridice adormita voce încă o dată?
1933
                        „ADEVĂRUL"
    La inaugurarea faţadei „Adevărului* nu poate să fie interzisă o preumblare pe dinăuntru, prin spiritul mai de grabă decât prin biurourile interioare.,Adevărul* nu e numai,Adevărul*, el este şi „Dimineaţa*, şi „Realitatea*, şi „Magazinul*, şi „Radiofonia* şi o sumedenie de alte publicaţii cu periodicitate variată, de la Adevărul literar*, până la „Viaţa românească* şi până la „Rebus*, o foarte citită revistă de jocuri şi ghicitori.
    Unele din aceste periodice constituiesc invenţia câte unui tânăr sau a unei grupări, care au ramificat cu iniţiativele lor ramura ziarului,Adevărul*, devenit rădăcină şi trunchiul unui vast copac de daruri, zilnic nou. E caracteristica editurii, care prelungeşte redacţia, de a se renova continuu, adăugându-şi intelectualmente şi tehniceşte, forţe şi mijloace noi şi mai ales nerefuzând nici o inspiraţie şi nici o bunăvoinţă, ci încurajându-le cu camaraderie. Subt pseudonim sau cu numele încă necunoscut, toate debuturile politice, literare şi critice, reţinute de linia unei cariere, şi-au găsit ospitalitatea trebuincioasă la „Adevărul*.
    Personal, în redacţia lui am întâlnit pe Caragiale şi pe Gherea, simplu şi timid cel de al doilea şi şovăitor; verbos, diabolic şi de o infinită complexitate, primul. De altfel, între poarta de intrare a editurii şi coridoarele lungi ale biurourilor de sus se întâlneşte într-o singură săptămână toată lumea cărţilor, a ziarelor şi a tribunei şi nu e rară surpriza întâlnirii
216
TUDOR ARGHEZI
adversarilor la o cotitură de galerie, veniţi în una şi aceeaşi chestiune, contradictoriu. Când îşi vor deschide vreodată gura, astupată acum cu o nouă tencuială, păreţii „Adevărului* vor putea povesti romanul politic şi social cel mai interesant al ultimilor patruzeci de ani de viaţă românească.
    Ceea ce „Adevărul* reprezintă exclusiv şi cu autoritate, oricare i-ar fi fost, îi sunt şi îi vor mai fi conducătorii, este o corectă şi necontrazisă opinie constantă de stânga. De la maniera Miile până la maniera actuală, stilurile s-au putut schimba, cum este şi natural, însă nu ideea şi linia ei îndătinată. Cine zice „Adevărul* înţelege un program, o luptă şi un neobosit spirit de observaţie şi de analiză hotărâtă însă civilizată a tuturor evenimentelor şi fenomenelor cu programul. E o situaţie simpatizată de public şi prestigiul ei prietenesc, lipsit de orice rigidităţi şi înfumurări, constituie pentru libertăţile democratice o garanţie. Prezenţa „Adevărului* în viaţa publică de la noi, în afară de campaniile şi victoriile pe probleme date ale ziarului, a fost o piedică sigură pentru formele fanteziste şi primejdioase ale câte unui curent, ale activităţii câte unui guvern. înainte de a se lansa o aventură, autorii ei se gândesc mai bine şi de multe ori se răzgândesc.
    Cât priveşte libertatea sufletească şi intelectuală a redactorilor şi a colaboratorilor, ea se găseşte integral stabilită, ca un temperament şi ca o regulă locală, în casa „Adevărului* şi în ambianţa ei de perfectă colegialitate.
1933
                    VODĂ CAROL I
    Cultura unui popor, felul lui original de cultură, se cunoaşte la rezultate. De pildă, nu este de ajuns ca poporul să poată citi ziarele şi cărţile, nu este de ajuns ca sută-n sută să
PUBLICISTICĂ
217
ştie citi şi seri. Un popor care la recrutare prezintă tot aţâţi flăcăi pentru arme cât şi cititori, e un popor mai fericit în toate privinţele decât un popor ştiutor de carte numai cincizeci sau şaizeci la sută. El e un popor cultivat nu însă neapărat un popor de cultură. Cunoştinţele lui sunt practice. El poate fi un bun repetitor. Condiţia culturii e naţională, adică originală. Punctul culminant al culturii este creaţia, zămislirea, care-i şi scopul vieţii.
    în zilele noastre se poate construi un oraş întreg şi o ţară de oraşe de către o asociaţie de arhitecţi şi ingineri. Desinat întâi pe hârtie, calculat la scară, măsurat, oraşul, în câteva luni de zile este edificat complet pe un număr dat de hectare. Din centrul rotund (răspântia generală) bulevarde drepte ating geometric circonferinţa, străzile se taie poligonal, aplicarea planului e ideală. Betonul a fost compus şi turnat din malaxarea în proporţiile juste de ciment, nisip şi pietriş. Asfaltul face mersul neted şi lin. Totul e agreabil şi nu supără nimic decât melancolica lui monotonie. Oraşului nou, prevăzut cu toate tehnicităţile, apă, lumină, vacum şi cu tot felul de înghiţitori pe conducte, i-ar lipsi ceva... El ştie numai să citească, ştie să repete, dar nu ştie să facă lucru nou şi lucru potrivit cu locul, cu viaţa, cu văzduhul şi cu oamenii lui. îi lipseşte oraşului nou un element care iese din toate formulele materialelor, îi lipseşte timpul: sufletul oraşelor şi al popoarelor, în toate ungherele lui se poate spune cât a costat colţul construit în două săptămâni, dar care se poate spune că s-a petrecut în acel colţ acum o sută de ani, acum două sute, acum câteva sute de ani, pentru că acolo nu s-a petrecut niciodată nimic. Camioanele au adus var hidraulic, morile mecanice l-au amestecat cu piatră, maşina cu aburi a fluierat. Veacurile nu s-au oprit în dreptul lui.
    Asta nu se cheamă cultură. Cultura nu e numai asfalt şi beton.
    Un popor poate să ştie să voteze corect; poate să fie doctor în persoana fiecăruia din cetăţenii lui; poate să ştie mecanică,
218
TUDOR ARGHEZI
higienă, parfumerie, chimie, fizică şi inginerie. Poate să parvie să uzineze locomotivele în serie şi un milion de lame de ras şi de batoane de săpun pe minut - şi să nu fi făcut din lutul lui o oală originală, din perspectivele lui o pictură caracteristică, din lâna oilor lui un plocat fără păreche. E un popor civilizat, fără să fie un popor creator. La lumina întunecată a feştilei cu grăsime, la opaiţul latin şi grec s-au scris poveştile frumoase şi şoaptele venite de sus, pe care popoarele cu ecleraj a giorno le urmează. Războiul încet al sătencei trăieşte biruitor alături de industria mare, în ceea ce priveşte gustul liniei şi al culorilor şi durata.
    Cultura unui popor se cunoaşte după rezultatele lui individuale. La ştiinţă se adaogă puterea deosebită şi felul deosebit de a o digera, ale unui popor. învăţul civilizează: firea clădeşte. Rezultatele sunt rămăşiţele combustiunii: unul scoate cenuşa, altul scoate din vatră zmalţ. Opere de artă, scrieri, monumente. Valoarea rămăşiţei e atât de mare încât când nu rămâne dintr-o epocă decât un zapis şi o scrisoare de dragoste sau un registru de cheltuieli, căutătorul de rezultate se mulţumeşte cu ele, numai pentru că păstrează mărturia unui timp; dar atât lucru e prea puţin.
    Dar popoarele de cultură produc şi alte opere decât rămăşiţele de bibliotecă, pinacotecă şi muzeu: operele vii, oamenii lui, cunoscuţi cei mai puţini şi necunoscuţi cei mai mulţi, şi care mută viaţa de la un timp la altul, în forme şi aspecte, organizată, urzită, împuternicită, animată. Ca un peizaj, poporul urcă şi scoboară, poposeşte sau se ridică; dulce, când ca valea risipită-n şes, şi aspru alteori şi abrupt şi culminant ca un pisc. Geologia lui e comandată de evenimente şi stăpânită de oameni.
    Dacă popoarele n-au avut rând pe rând mari cărturari, mari artişti, hotărâţi să lase un semn cu mâna pe materialele păstrate cu sfinţenie de oameni, ele au avut alte feluri de creatori, în viaţa politică, socială şi morală, care au ajutat sufletului să treacă din generaţii în generaţii curat şi întreg; care
PUBLICISTICĂ
219
au concentrat vremurile şi le-au întărit şi din timp au făcut o piatră şi o statuie.
    Direcţia postului de radiodifuziune din Bucureşti şi-a pus de gând să scoată în privelişte, câte unul, pe toţi oamenii poporului românesc, pomeniţi sau mai puţin pomeniţi din trecut. Cultura poporului românesc are multe şi variate rezultate de propus culturii universale, dar ea a produs, pe lângă opere, oameni. Oamenii noştri sunt numeroşi în icoanele iconostasului naţional. Epocile au produs succesiv oamenii necesari. A venit o epocă, în care viaţa oamenilor noştri trebuiesc bine cunoscute şi înfăţişate timpului drept pilde. Postul românesc vrea să exemplifice prezentului cu oamenii din trecutul românesc, socotind logic că nu trebuie să ne luăm modelele din streinătăţi şi din continente, ca să servim cu puterile lor energiile actuale româneşti.
    Individualităţi puternice se cunosc în trecutul românilor din vremurile cele mai vechi. Evident că în lupta diferenţelor în concurenţa dintre forţe, individualitatea ştirbeşte individualitatea necesar adversară: oamenii unei epoci se comportă relativ ca unităţile electrice şi e o regulă poate că tristă dinaintea filosofiei ca doi electroni, doi zimbri şi doi cocoşi să se combată fără alt motiv pretutindeni unde se întâlnesc. Universul nu e pacific, nu încremeneşte. Din forfota lui se naşte şi urcă un nivel. Fără luptă, viaţa nu putea atinge evoluţiile şi rezultatele actuale, şi dacă omenirea ar fi dormit şi, din viaţă, care se trăieşte o singură dată, şi-ar fi făcut un prilej de odihnă, lumina lunii ar fi bătut de-a lungul istoriei ca în pustietatea unui cimitir. Dar individualităţile muncite ale momentului şi ale zilei trec urzite în cultură cu firul lor pur cel adevărat. Odată şi odată se face o socoteală şi se adună factorii laolaltă: suma lor trebuie să fie egală cu rezultatele căpătate fără socoteală.
    S-ar putea zice că până azi oamenii noştri au fost ocupaţi exclusiv cu lupta, ceea ce este adevărat. Ei au lipsit câteva secole de acasă, străduindu-se călări să ajungă biruitori la marginile
 220
TUDOR ARGHEZI
ţării şi să puie brazi şi suiiţi pe hotare. Acasă, în vremea asta s-au făcut cusături, s-a stors vinul din struguri, s-a măcinat grâul, s-a strecurat mierea din prisacă, s-au muls vacile şi caprele şi au crescut mari copiii. Oamenii noştri umblă şi azi după sălbătăciuni şi visuri, fiecare în felul lui, cu pasul înalt sau şchiopătat de sarcinile vieţii şi socoteala îi alege treptat. Astăzi putem însă, fără sfială, să vorbim de o cultură românească, de o şcoală românească, de o creaţiune românească bine întemeiate - de un criteriu românesc. Fără temeritate, putem afirma că un copil are la îndemâna lui, acasă la el, toate materialele cu care îşi poate împlini dezvoltarea şi defini personalitatea lui viitoare, fără să alerge la exemplele străine, onorabile însă nepotrivite. O epocă întreagă de muncă şi contemplare a trebuit să treacă cu greutate până ce poporul românesc a căpătat încrederea în sine şi încredere în valoarea împrejurărilor lui. Din ce în ce mai puţin se vor inspira, şi legiuitorii, şi oamenii sociali, şi politici din criteriile străine. Dacă în privinţa cosmeticelor publicul a mai rămas vasalul produsului străin sau etichetei, străduinţele de pricepere şi lămurire ale elitei intelectuale exploatează cu un succes, progresiv mai remarcat, individualitatea naţională, o metodă de lucru care dovedeşte că evoluţia s-a făcut întreagă şi care e adevărată şi în agricultură şi în cultura minţii. In vreme ce se aclimatizau bunele seminţe aduse de dincolo de orizonturi, dascălii şi plugarii noştri, atenţi la brazde, învăţau să cunoască şi să perfecţioneze germenii ce se aflau necercetaţi în pământul nostru. Nu e departe timpul când condiţia valorilor şi utilităţilor va fi dictată în judecata oamenilor noştri exclusiv de climatul naţional, cuvântul naţional exprimând ambianţa ştiinţifică prielnică.
    Rezultatele culturii româneşti sunt, prin urmare, totalul unui infinit număr de sforţări şi atitudini, realizate de un mare număr de oameni, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi din trecut şi care au colaborat individual cu individualitatea
PUBLICISTICĂ
 221
puterilor poporului nostru. în masa incandescentă a bronzului, destinat să sune dintr-o clopotniţă timpul rugăciunii, Domniţele şi Domnii de odinioară îşi aruncau bijuteriile, ca să facă vocea metalului mai catifelată şi mai dulce. Cărturarii şi conducătorii au lăsat în firea, în activitatea şi în graiul poporului geniul lor deosebit, om cu om şi rând pe rând.
     în epocile în care poporul lua cu încetul conştiinţă de sine, oamenii lui şi cei mai mari au trecut neobservaţi sau nebăgaţi în seamă şi lumea românească nu ştia că este atât de românească pe cât era, timiditatea de-a sări în picioare îi aducea îndoială, lumea nu avea timp să-şi vadă sfinţii şi mucenicii şi să-şi umple biserica goală cu ei. Epoca desluşirilor abia începe, măsurându-se trecutul şi obstacolele lui imense. Aceste obstacole au fost trecute; le-a trecut cineva; cine le-a trecut? Singură cultura lui proprie duce un popor la desluşire. Noi ştim cum au fost piedicile răsturnate şi de către cine. Datoria cere să ne povestim povestea în auzul tuturor şi să învăţăm pe copii cu mitologia ei. Din tot trecutul vom aduna oamenii, unul câte unul, şi-i vom pune laolaltă ca să înfăţişeze, adunaţi, vigoarea, inteligenţa, onoarea şi răbdarea îndârjită a poporului acestuia. Nu ne este permis să uităm, dar nici nu putem uita. Tineretul va avea dinaintea lui modelele şi învăţul de care simte lipsă. El va afla de la ai lui ce este hotărârea, cum se suferă suferinţa şi cum se câştigă izbânda, ca să ştie în fiece zi că trebuie să fie victorios.
     Introducerea de pân-aici trebuie să ne ia timp mai puţin astă-seară ca să vorbim de un mare învăţător al nostru, de regele Carol I. Dacă marele rege nu s-a născut din noi, a trăit un veac de om cu noi, a murit între noi şi mormântul lui stă în pământ românesc. Aproape cincizeci de ani, acest om al nostru a stăpânit împrejurările şi le-a pus în jug lângă boii plugarului valah şi a tras cu el arătură adâncă. Figura lui, contrariu regulei obişnuită şi ţărmurilor, şi statuilor, şi munţilor, creşte pe măsură ce se depărtează, aparţinând opticii lucrurilor
222
TUDOR ARGHEZI
interioare. Regele Carol I al nostru n-are corespondent în nici o epocă la nici un alt popor. E unul din creatorii străluciţi. Viaţa lui a fost numai acţiune şi înfrânare, stăpân şi pe sine, şi pe ţara. Izolat în camera lui de lucru, el a dus o existenţă de pustnic al voinţei şi dacă este adevărat că nu l-a văzut niciodată nimeni râzând, e o dovadă mai mult de viaţă concentrată interioară şi de o disciplină de sine împinsă până la îngenuncherea şi a legitimilor bucurii şi satisfacţii.
    Nu putem vorbi astă-seară de Vodă Carol I, la sfârşitul unui sfert de oră din program. Părintele şi educatorul politic al României moderne trebuie arătat într-un lung şir de dizertaţii şi prelegeri, căci fiecare zi a lui a fost o medalie, o nouă medalie, cu un desen nou şi cu o înfăţişare nouă, compusă cu câte un moment nou românesc. Contimporanul lui Eminescu, al lui Ion Creangă, al lui Costache Rosetti, al lui Vasile Alecsandri, al lui Ion Brătianu şi al numeroşilor constructori ai culturii româneşti; creatorul Regatului românesc, autorul norocului biruitor al poporului nostru în toate împrejurările de pace şi război din ultimii şaptezeci de ani — e prezent în toate activităţile României, de la literatură la ştiinţă, de la artele militare la subtilităţile politicii internaţionale, de la plug până la industrie, pretutindeni. Şi dacă ne uităm atenţi în jurul nostru trebuie să ne descoperim: Vodă Carol I stă şi azi în mijlocul nostru...
1933
             BIBLIOTECA ACADEMIEI
   Cazul relatat de un profesor universitar într-o scrisoare publicată deunăzi, cum că Academia Română interzice savanţilor români consultarea cataloagelor bibliotecii, este în principiu acelaşi pe care-1 relatam noi prin 1911, în revista
PUBLICISTICĂ
223
„Facla*. Sosiţi din străinătate cu deprinderea de a citi în bibliotecile, fie municipale, fie universitare, fie de stat chiar manuscrisele marilor clasici - o deprindere de care a trebuit să ne lepădăm având numai alegerea dintre cafenea şi dezbateri parlamentare - am dorit să ne strămutăm coatele pe pupitrele Bibliotecii Academiei. Cunoşteam pe poetul Obedenaru, unul din custozi, şi ne-am adresat domniei sale cu simplicitatea amatorului intrat din stradă într-o bibliotecă, de pildă, din Paris — şi cerând câteva cărţi. Pe vremea aceea consultarea cataloagelor Academiei Române nu era oprită; interzisă era numai intrarea în bibliotecă...
    Am rămas niţeluş consternaţi de atitudinea custodelui, vizibil confuz. Şovăia să răspundă şi se vedea că nu avea cea mai bună opinie asupra calităţii răspunsului ce-i umbla pe limbă. Ca să compenseze lipsa cuvintelor poetul ne reţinea mâna în mâinile lui şi stam amândoi, aşa, neînţeleşi, lângă catedra custodiei.
    —      Ai fost la domnul Bianu?... mă întreabă custodele, în sfârşit.
    întrebarea mi s-a părut inoportună, ca şi cum aş fi fost întrebat dacă m-am dus la Moşi.
    —  Ce vorbă-i asta? am răspuns. Cine e domnul Bianu?
    —  Cum? nu ştii cine-i domnul Bianu?!
    Nu ştiam cine-i domnul Bianu sau puteam face abstracţie de importanţa domniei sale individualitate când aveam numai de gând să răsfoiesc nişte cărţi. Aveam vaga noţiune că domnul Bianu era unul din acele personagii, fatal istorice, ca Ion Kalinderu, Dumitru Stăncescu de odinioară, sau Madam Cuţit, şi care se repetă subt nume şi pălării felurite, din cincisprezece în cincisprezece ani, ca să ţie unii lucrurile pe loc şi să le putrezească. Dar nu înţelegeam raportul.
    —      Domnul Bianu este directorul nostru, şi dacă nu-ţi dă voie el, nu poţi intra în bibliotecă... Du-te la domnul Bianu!
    O negrăită ruşine simţeam că-mi aprinde obrajii. I-auzi! lanţuri la cărţi şi lacăte la minte. E cu putinţă? Cine o fi acest
 224
TUDOR ARGHEZI
mare dictator al unei odăi închise şi a cărui autoritate trebuie suportată violent şi recunoscută printr-o vizită personală? Mă dezvăţasem de cultul sfinţilor civili în câţiva ani de hoinăreală în Europa şi am fost curios să cunosc bizara făptură. Am luat-o la dreapta, am dat la stânga, am ieşit dintr-un coridor şi am bătut la o uşă, de câteva ori şi din ce în ce mai tare, fără să mi se răspundă. Aveam de-a face probabil cu un învăţat, nu puteam preciza în ce fel de învăţătură, dar aveam de-a face cu un om rău-crescut. Intrai ca la o saca, dintr-o bucată.
    —     Ce vrei, domnule?! s-a îngrozit domnul de la un biurou scufundat cu pielea lui palidă într-un morman de hârtii.
    Domnul nu se poate zice că avea un cap de cărturar; dimpotrivă. Cu părul drept, tuns orizontal ca o perie, capul domnului părea turtit în creştet de o pălărie de lemn, şi figura lui fără sânge avea culoarea puţin simpatică a cărnii de melc.
    —     Vream să citesc în bibliotecă şi am fost trimis la domnul Bianu. Caut pe domnul Bianu.
    —     Eu sunt domnul Bianu! vociferă cu glasul tot atât de gălbejit cât îi era şi pielea, domnul de la biurou. Dar dumneata, aş vrea să ştiu, cine eşti?
    —     Indiferent, onorate domnule bibliotecar, am răspuns. Sunt un om care veneam pe Calea Victoriei ca să citesc. Uitaţi-vă, sunt îmbrăcat curat şi m-am şters pe picioare. Vreau să citesc şi, dacă voi fi în stare, să ţiu minte câte ceva. De altfel, mă cheamă Theodorescu...
    Domnul părea jignit de prezenţa unui nume vulgar în dreptul urechei domniei sale.
    — Te cunoaşte cineva? zise domnul.
    întrebarea iar mi se păru ciudată.
    —     Nu înţeleg, am răspuns. Trebuie să mă cunoască cineva, ca să-mi vie trebuinţa să citesc?
    —     Vreau să zic: cunoşti pe cineva, vreun profesor... ca să te recomande?
PUBLICISTICĂ
 225
     -     Nu, nu m-am lăsat niciodată covârşit de această onoare. Veneam să vă spui că aş citi şi nimic mai mult.
     - Dacă nu cunoşti...
     -     Pardon, mi-am adus aminte. Pentru bune referinţe, cunosc pe sergentul din poartă...
     Domnul ar mai fi zis ceva şi poate că ceva atât de special încât scena cărturarilor s-ar fi putut sfârşi neconvenabil, dacă tocmai nu trecea prin biurou Ilarie Chendi, care mă ştia din văzute şi cu care mă salutasem de câteva ori. El mă apucă de braţ şi mă scoase fără procedură pe o uşă printre dulapuri cu cărţi. Pricepui numaidecât câtă stimă reală înconjoară persoana bibliotecarului, şi pe o galerie îmi dădui seama că nu greşesc. O foarte neaoşă vorbă românească a regretatului Chendi mă lămuri.
     -     Du-te şi citeşte, îmi spuse el, şi o să-ţi dau şi un bilet de intrare.
     -     Bilet de intrare în bibliotecă şi la biserică n-am mai auzit, zisei.
     - Aşa e la noi.
     -     Ştii ceva, domnule Chendi?... Nu mai citesc. O să caut să cumpăr cărţile ce-mi trebuiesc. Până-n şase luni tot o să ajung să cumpăr măcar una. Şi nu-mi mai da nici bilet.
     Chendi mă duse până la ieşire, ca un bărbat politicos, şi plecai o dată pentru todeauna din frumoasa curte a palatului Academiei, păzit de cel mai retrograd şi obscur belfer, din câţi au putut să producă matricolul, creta şi buretele şcolar.
     Din 1911 până azi sunt tocmai douăzeci şi doi de ani... Au căzut în Europa trei imperii, au fost cinci, şase revoluţii şi s-au bătut pentru felul de carte şi de minte cincizeci de milioane de oameni, dar la Academia Română nu s-a schimbat nimic. Probabail că tot domnul Bianu, înghesuit în hârţoage şi defunct spiritualiceşte de o jumătate de veac, domneşte peste şobolanii şi gândacii unei biblioteci pustii, prin faţa căreia trec,
226
TUDOR ARGHEZI
pe sus, avioanele cu trei motoare şi peste asfalt şi granit vocea claxoanelor de optzeci de cai putere, cu doisprezece cilindri.
    N-ar fi indicat ca tot calabalâcul, cu cărţi şi oameni cu tot să fie transportat într-un cimitir adevărat?
1933
                               CRIZA
    Dezavantajul unei cronici de revistă mensuală este că evenimentele nu vor să se producă după calendarul tipografului şi că până să-ţi dai seama de istorie, istoria a trecut. Toate cochetăriile care fac interesul presei zilnice, atâta timp cât durează o criză, îţi sunt interzise. Nu poţi face şi desface guverne, în serie, şi toate combinaţiile politico-intelectuale sunt vechi în momentul îmbrăcării magazinului la care colaborezi într-o copertă plăcută. Adeseori, în cincisprezece zile guvernul a şi fost numit şi s-a şi uzat: timpul carbonizează iute şi, abia instalat lângă portofoliu, titularul unui departament începe să şi miroasă a pârlit.
    Oricare ar fi criza, ea provoacă acelaşi gen de fenomene. Nimeni nu mai trăieşte normal în zilele de criză. Şi circulaţia inimii este accelerată. In România, căderea unui guvern face o gaură în toate interesele, şi chiar vânzarea cornurilor se resimte de pauza politică. Pe cât este de indiferent un guvern în funcţiune, pe atât pasionează dispariţia lui. Momentul, pauza, e a gazetarilor. Niciodată un reporter nu se simte mai puternic în personajul lui, mai folositor societăţii şi mai decisiv, ca în pauza dintre guvernul căzut şi guvernul numit. Gravitatea profesională ia forme monumentale şi orice informator al redacţiei vine cu un secret, pe care i-1 cunoaşte numai el. Ah! ediţiile speciale. Hipodromul, aerodromul şi boxul laolaltă nu
PUBLICISTICĂ
227
sunt în stare să făgăduiască senzaţiile pe care le procură aşteptarea ultimei ediţii.
    în prima duminică a crizei, Calea Victoriei, de la Teatru la Ateneu, mobiliza rânduri de mii de cetăţeni, şi gloata din dreptul Palatului Regal a stat până noaptea nemişcată în reverberarea lustrelor electrice. Ca să afle cu două zile mai târziu ce s-a întâmplat, publicul ia loc lângă grilaj şi se agaţă de felinare, cu un instinct care îl înşală întodeauna şi nu-1 oboseşte niciodată. Primarul Dobrescu, ca să-l servească, i-a deschis o piaţă vastă de asfalt, de unde cetăţeanul politic poate număra liniştit de câte ori se schimbă garda şi câte automobile intră în curtea reşedinţei şi ies.
    Situaţia ingrată a crizei aparţine însă Coroanei, şi de două ori: atunci când trebuie să o creeze şi atunci când trebuie sfârşită. Guvernul cu care lucrează regele luni de zile şi ani, vine timpul să i se ia zilele în cele mai fericite şi sigure momente ale existenţei. Dacă gură-cască ar vrea să fie măcar o zi, el ar emite această dorinţă într-un singur scop, să afle cum face regele ca să se despartă de nişte miniştri harnici şi scumpi -şi mai ales cum face primul-ministru ca să priceapă că trebuie să plece neapărat. îi dă vodă un deget în loc de mâna întreagă? îl invită la o masă fără fazan, sau dă ordin să i se puie pe masă şase sticle cu apă în loc de o butelie cu vin? E un protocol, ştiut numai de marii „mahări*, şi după care demisia devine inevitabilă, oricât ai voi să ocoleşti?
    Priceperea şefilor de guverne pare totuşi târzie, dacă ne aducem aminte că ori de câte ori presa ştie că guvernul va cădea a doua zi, singurul optimist în această materie rămâne prezidentul de consiliu, care face regulat teoria eternizării la putere, resemnându-se să impuie fotografului, care îl ia pentru ultima oară în grup, un surâs plin şi o atitudine a bustului sigură de sine, subt cravata căruia nu s-ar schiţa nici un oftat.
    Dar după ce transpiră, cum se zice în limbajul adecuat, unde nu este vorba de nici o sudoare, sau numai de una rece, s-ar părea psihologului că nu este suferinţă mai mare decât
228
TUDOR ARGHEZI
aceea de-a nu mai fi ministru şi prim-ministru. Evident, nu mai poţi fi de folos ţării tale decât cu slabele-ţi mijloce particulare, din ceasul în care ai scoborât scara Palatului cu un excelent pateu în stomac, dar foarte slăbit pe picioare.
1933
                   BOEMA MANUALĂ
    Poezia, căreia i se impută atât de mult rataj şi care a nefericit atât de mult tineret intelectual, rareori a dat în lumea zisă muncitoare, pentru că munceşte cu muşchii braţelor mai ales, chiar dacă nici nu munceşte, exemplare de ordinul Neculuţă sau de calitatea poetului Lesnea, de profesiune iniţială lucrător tipograf. Desigur că nu din vina poeziei. Anarhistul Jean Grave a fost un scriitor venit din sindicate, şi Lombard, autorul romanului Byzance, era bijutier.
    în general, boema muncitorească se manifestează în exemplarele ei intelectualizate, de cele mai multe ori artificializate, prin ideologii din mistica materialistă. Cei mai sinceri şi fundamental mai oneşti dintre lucrătorii vizitaţi de speranţa unei societăţi mai bune, ca aceiaşi oameni de azi, de ieri şi alaltăieri, visează ca nişte poeţi fără opere, scufundaţi într-o stare sufletească selenară, cea mai tristă dintre literaturi, aplicată, ca în menajele de poeţi mediocri; la supă şi la friptură. Pe când li se desluşeşte personal metoda după care peste o mie de ani omul va izbuti să fie tot atât de sălbatic şi de nul, ca şi azi, copiii se uită la odraslele altora, bine hrănite şi îmbrăcate, nevestele n-au cu ce să-şi cumpere un mantou, şi pantalonii boemului cedează din cusături şi stofă. Şi viaţa omului, care-i scurtă, se topeşte în universul indiferent.
    O carte a muncitorului, o carte care nu ştim dacă a fost scrisă de un educator socialist, ar trebui pusă în mâinile lui înainte de broşurile însărcinate să traducă marxismul în
PUBLICISTICĂ
229
vocabular curent şi rapid şi să facă un socialist complet în trei săptămâni. Ea ar trebui să înveţe pe muncitor înainte de toate decenţa aspectului, a costumului şi a gospodăriei, o morală şi un stil. Muncitorul să-şi agonisească progresiv un dulap cu haine şi cu încălţăminte, care fac parte din instalaţia lui socială, un interior curat şi o igienă păzită - şi, dacă îi va mai rămâne timp, să se gândească şi la perfecţionarea acestei stări. E vorba de un limbaj pe care trebuie să-l ştie fiecare, pentru înţelegerea comună a noţiunilor. Socialismul unui Jaures e mai puţin abstract şi confuz şi mai tolerant decât socialismul tovarăşului rus. Dar pentru că socialismul pretinde că revoluţia socială izbucneşte de preferinţă acolo unde este mizerie mai adâncă, această constatare de topografie politică se transformă într-un principiu, şi atunci nu e bun socialist decât muritorul de foame, ca în călugărie, unde virtutea consistă în castraţia voluntară. E un socialism de neputincioşi.
    Intr-o lume aproximativ mulţumită, gândeşte socialistul romantic şi visător, nu poate izbucni revoluţia. Ei, şi dacă nu izbucneşte, ce are să fie? Noţiunile suferă o ridiculă răsturnare şi de dragul revoluţiei viitoare se suprimă viaţa actuală. E un eroism antitehnic şi pur alimentar. Căci oricare ar fi adevărul teoretic, livresc şi propagandistic, experienţa e clară: nefericirea materială — care-i cea mai penibilă dintre nefericiri — vine de la dezorganizarea individuală. Mizeria cea mai grea nu aparţine salariului cel mai mic ci risipei de chibzuinţă.
1933
         UN FOST MINISTRU ŞI AVORTUL
    Doamnele feministe îşi aduc aminte, din când în când, că sunt şi femei, nu numai femei de stat, şi cu drept cuvânt sunt actualmente preocupate de o foarte serioasă pricină, dacă putem zice, profesională. Nu ştim precis, care domn ministru,
230
TUDOR ARGHEZI
de Justiţie sau de altceva, şi-a pus în gând să perfecţioneze omenirea, înfiinţând o nouă criminalitate şi serii noi de penalităţi. Pentru că marile proiecte pornesc mai todeauna din criteriile lui Moliere şi din concepţiile lui Tartuffe, bunele intenţii ale bunului domn ministru, acela care va fi fost, suferă de minusculul defect că se ivesc într-o lume cu totul nepotrivită geniului domniei sale inventiv.
    în România, trebuie amintit viitorului mare reformator penal, că se nasc copii aproape fără tată şi mamă, ca din văzduh. Pline sunt satele, oraşele şi mahalalele de aceşti pitici frumoşi, născuţi din dragoste pură şi simplă, fără forme şi fără coduri, tinerii neaşteptând intervenţia unui domn ministru ca să intre în grâu şi porumb şi să facă ce au apucat şi ce le cântă nestăpânitul instinct. Oare domnii jurişti n-au auzit niciodată de aşa-numiţii cu mângâiere dulce copii din flori - declaraţi în ţările catolice bastarzi şi urmăriţi de morala neputincioşilor pentru motivul animalic, dar curat, că doi copii mai mari, de şaptesprezece ori optsprezece ani, s-au iubit după cele mai inocente rituri ale naturii?
    Desigur că pentru organizarea socială era mai de aşteptat o căsătorie legală decât o logodnă slobodă subt scânteierea cerului şi în şuierul ovăzului adiat de vânt. Dar jumătate din ţara românească e... din flori, şi bastarderia la noi nu e nici crimă, nici păcat. înapoiaţi cum suntem, ne-a mers câteva sute de ani destul de agreabil.
    Vrem să spunem că avortul nu e practica normală a poporului nostru. Când o fată care a greşit din entuziasm se hotărăşte să avorteze, ea face acest păcat din pricina câte unui domn bine situat şi căsătorit, proprietar de morală excesivă şi jignit la aspectul unei rotunjiri a coapsei, la care a colaborat. De frică, de ruşine, ea se şi sinucide, deşi în generalitatea cazurilor preferă să facă după cum îi cântă natura şi naşte lângă o mamă înţeleaptă şi un tată, blajin cu păcatul cel mai frumos şi mai repudiat al tinereţii.
PUBLICISTICĂ
231
    Avortul poate fi combătut, nu pedepsit: el vine dintr-o crudă necesitate şi foarte rar are viciul drept obiect şi denaturarea. Până la funcţia de eventual deputat, femeia nu-şi pierde sexul şi instinctul: copilul e visul ei cel mai suav în poema iubirii. Domnule ministru, nu te amesteca, vezi-ţi de treabă! Fă câţiva copii şi dumneata, şi lasă fetele şi femeile de capul lor. E tot ce-i mai delicat în existenţă. Mută-ţi, domnule ministru, valoarea aiurea şi vezi dacă priceperile dumitale nu se potrivesc mai bine cu uşurările de ordin economic ale vieţii.
    în Austro-Ungaria, desigur, morala era rigidă. Pentru un articol de presă, un român ardelean sau bănăţean înfunda puşcăria de stat, şi pentru că de la Buneştii Moldovei, tăiaţi în două de fruntaria catolicului imperiu, o fetiţă a trecut la Buneştii Bucovinei cu o ulcică de lapte, finanţii împăratului au arestat-o, au dus-o la post între baionete şi au ţinut-o închisă. Fetiţa avea numai şase ani subt catrinţă, domnule ministru, şi rigorile ungureşti şi nemţeşti, vrem să-ţi atragem respectuos luarea-aminte, nu sunt nici gustate, nici primite între valahii de-aci. Domnule ministru, lasă avortul baltă, că nu prinde, cum nu a prins nici pedeapsa cu moartea, pe care nişte patrioţi cu influenţe primite de la Beci şi de la Pesta ar fi dorit să ne-o dea cadou. Femeia are dreptul să facă ce vrea cu trupul, cu lacrimile şi cu plodul ei încă inexprimat.
1933
                      NESĂŢIOŞII
    Din când în când, ne cade în cutie şi o scrisoare de critică literară. Câte un cititor îşi face cunoscută opinia, de obicei anonimă. E regretabil că după tot ce s-a publicat în cincizeci de ani de publicitate, relativ la specia omului cu păreri şi fără figură se mai menţine mormolocul. Opinia cititorului care
232
TUDOR ARGHEZI
semnează trebuie relevată obligatoriu. Singura şovăială vine de la tonul lui elogios: ei preferă să te aprobe indirect şi să bată numai şaua, în genere de o dărnicie care poate flata cu deosebire prostia fudulă.
    Diferenţele dintre contimporanii aceleiaşi meserii nu sunt enorme. Mai fiecare duce pe menghină pila cam în acelaşi sens şi poartă condeiul cu minimum de dexteritate. Nu e o ispravă prea mare să dai literă şi pilitură, şi dacă unuia îi sare din scule şi câte o scânteie, ce-i o scânteie în lumină? Potcoava calului înhămat la povară o stârneşte din tot bolovanul, din pricina unui bici, şi căruţa la urcuş poate să transporte nisip sau rumeguş. Nu se înfumurează nici vizitiul, nici mânzul, şi însuşi faurul cuprins de constelaţii şi ars pe pulpa braţului gol de luceferi portocalii, nu simte în potcovărie genialitate.
    Meşteşugurile se învaţă, pana nu ocoleşte regula. Unde a scris unul va scrie cinci, şi unde scriu cinci vor scrie cincizeci. Nouăzeci la sută scriu după citit şi au luat cunoştinţă de tipare: nu e nici un mister. Este adevărat că te-au agasat, cum se spune pe franţuzeşte, unii: fraza lor nedichisită e vulgară. Dar aşa scriitori nu erau nici buni dulgheri, nici buni întocmitori de marfă, dacă începeau alte meşteşuguri. Pachetul trebuie să ţie până acasă, spânzurat pe sfoara lui pe deget, ca şi ambalajul în vorbe al unei idei.
    în sfârşit, ultimul cititor care ne-a încredinţat ecourile iscate în sufletul lui de literatura epocii şi a periodicelor curente, e nemulţumit: asprimea lui atinge intoleranţa. El nu-şi explică de ce alături de lucrurile pe care le preferă apar lucrurile detestate. Fără înconjur, pe cele mai multe el le detestă cu o ferocitate pe care n-am putea să afirmăm că e totalmente antipatică. E argumentat. Am văzut, odinioară, la Paris, rămăşiţele unui chef sui-generis, al unui mare potentat rus, care invitase două sute de persoane, ca să participe cu vasta lor ilaritate la spargerea dintr-o dată, manipulând cu o prăjină, a unui banchet pregătit şi încă neservit. Cristale, porţelanuri,
PUBLICISTICĂ
233
argintării, caviar, pateuri, duzini de sticle de şampanie „Moet et Chandon“ şi „Veuve Cliquot“, candelabre, oglinzi, mobilier şi instrumentele orchestrei. Prăpădul costase o avere, dar efectul era original: nimeni nu mai putea să guste o tartină, fără să-şi taie limba cu ţăndările de Baccarat şi de fină artă chineză. Credeţi că e lipsă de justificare aberaţia unui miliardar care ar plăti oricât plăcerea să doboare cu o scândură smulsă din gard un Rembrandt sau vitrourile Capelei Sixtine?
    S-ar putea recomanda corespondentului nostru învierşunat, o plăcere mai higienică, băgând de seamă că el îşi face spovedania artistică alert şi cu volubilitate. Să demonstreze, să scrie.
    Meşteşugul peniţei pe hârtie prezintă folosul, necunoscut altor îndeletniciri, că anticamera şi biletul de recomandaţie sunt anticipat excluse şi că protecţia şi nepotismul nu pot contribui la naşterea poetului şi al prozatorului câtuşi de puţin. Nici critica binevoitoare şi amicală însăşi, care se obişnuieşte ca un condiment inutil la literatura în sine proastă, dar bine privită, nu poate deriva destinul. Eşti ori nu eşti: verbul de conjugare imediată.
    Proba focului e elegant să fie neapărat făcută, când un cărturar cu gustul întortocheat, capricios sau confuz, rămâne prea nesatisfăcut de producţia literară a epocii lui. Nimic nu-1 opreşte exterior individualităţii, să-şi puie mărgăritarul bun alături de perlele false. El face naturii dreptate, şi epoca e măgulită să-l înregistreze. în concurenţa liberă, liberă până la sălbăticia geniului dur, e loc pentru oricâte autorităţi. Cu condiţia să nu fie vorbe de autopăcăleală.
    Căci mai e ceva adevărat. Simpaticul Braţu, de care puţină lume îşi mai aduce atât de repede aminte, era un burduf de muzică, de artă şi de carte. Pe când noi nu ieşeam din doină şi din taraf, el argumenta cu Debussy, şi palidelor pagini româneşti de literatură el le opunea rafinamentul evoluţiilor seculare. La Capşa, Braţu profesa o vervă critică nimicitoare, şi masculinele fecioare şi babe ale poeziei şi prozei se sfiau,
 234
TUDOR ARGHEZI
smerite de tunetele lui. Când s-o apuca să scrie, se gândeau oamenii cu păr mai mult decât normal, Braţu ne prăbuşeşte. Se aştepta opera lui literară sau muzicală, sau amândouă odată, într-un singur lirism.
    Un literat, constant estomacat de catedra subiectivă a devastatorului, era Ilarie Chendi, care scotea o revistă sângeros analizată între două şvarţuri la cafenea. Intuiţie de diavol sau hotărâre de admirator, Chendi i-a cerut nefericitului Braţu un articol de directivă artistică, pe care noul colaborator al revistei nu a refuzat să-l scrie.
    Numai că Braţu nu mai scrisese niciodată. O teză de Drept şi un număr de hârtii consulare pentru Ministerul de Externe, era puţin. Dinaintea golului paginei albe operaţia mergea cu mult mai greu decât în faţa unei ceşti, plină de cafea. Orizonturile uriaşe s-au strâns la volumul unei linguriţe. A fost o turtură. Autorul a trebuit să muncească patruzeci şi cinci de zile la articol, şi articolul se făcea pe măsură cu reluarea manuscrisului, mai mic. Cafeneaua deveni silnică brusc. Braţu apărea tot mai rar la şvarţ, şi faconda lui încetase: din torent se mai prelungea pe doaga zăcătorii o picătură de umezeală.
    Articolul a fost catastrofal... în vreo cincizeci de rânduri figurau vreo patru sute de nume de celebrităţi, ca în lista de autori a unui catalog, şi nici o idee. A mai şters vreo trei sute de nume, şi tot au rămas o sută. Ilarie Chendi era mulţumit, şi studiul de mari orientări esenţiale al lui Braţu apăru, spre delectarea şi uşurarea confraţilor de la cafenea. Acerbul critic n-a putut scoate din tumultul lui nimic, şi lumea s-a liniştit. Jupiter fusese surprins ronţăind seminţe de dovleac. Şi mulţi literaţi, numărul lor fiind, Slavă Domnului, considerabil, nefamiliarizaţi cu sensul precis al cuvintelor, înţelesără automatic conţinutul cuvântului „ratat*.
    Cititorul care ne scrie să fie atent. Nu lipsesc din romantică domnişoarele care în aşteptarea unui viconte au trecut de vârsta mariajului. Cea mai inocentă a lor pasiune
PUBLICISTICĂ
235
poate să devie atunci o pisică sau un căţel. E gravă şi dramatică o altă împrejurare, când domnişoara se îndrăgosteşte de un vistavoi. Căci, căutând rarul şi inexistentul, gustul se poate perverti până la întoarcerea la cursiv şi ordinar.
1933
                           MINUNI
    Cunoaştem un tânăr monah, un preot, un arhimandrit, care ar fi putut să nu iasă peste nivelul obştesc al semenilor lui, sau să se singularizeze în cazul temperamentului, într-o atitudine politică teatrală. Ce bine i-ar veni, nu este aşa? unui arhimandrit înalt, bine tăiat, zvelt, cu ochii albaştri şi cu o frumoasă barbă ca fuiorul de in, să vie în predica socială purtându-şi, zburătoare pe umeri, aripile străvezii de camilavcă. într-o haină neagră lungă sau în şiacul aspru al Tebaidei, cu metaniile atârnate la bărbia mâinii, un om niţeluş vioi şi cu aparenţe cuvioase este în stare, în orice epocă s-ar prezintă, să fie crezut pe cuvânt şi cuvântul să-i fie ascultat ca un grai de la Dumnezeu.
    N-o să spunem decât la urmă cum se numeşte cinstitul părinte arhimandrit, şi numai în treacăt, căci dacă personal persoana ne interesează, cetitorului ar putea să-i placă mai ales isprăvile ei.
    Vasăzică, într-o zi, poate că pe înserat, arhimandritul s-a simţit aşa pe neaşteptate sau poate că şi pe aşteptate, într-o aşteptare confuză şi încă nerostită, distins cu o însărcinare. Cineva, cineva a cărui identitate sublimă nu mai e nevoie să fie stabilită, cineva din depărtări insondabile ale lumii a strecurat în sufletul arhimandritului un îndemn. Du-te, i-a spus glasul cel mai presus de înţeles, du-te spre apus şi vei ajunge într-o pădure de fagi. N-ai să găseşti nici drum, nici
236
TUDOR ARGHEZI
potecă. Pe câţi vei întreba, vor ridica din umeri şi nu vor şti. Nu întreba, du-te înainte, strecoară-te printre copaci, umblă o zi, două, trei şi vei da de un izvor minunat. Izvorul o dată curge şi o dată stă şi bate apa-n el ca inima binecredincioasă în pieptul unei om care citeşte Scriptura şi o cântă. Şi când vei ajunge acolo vei primi şi alte învăţături de la mine.
    Arhimandritul se afla la o episcopie depărtată, ascultător al unui episcop Visarion Puiu, ieşit şi el, dintre foarte puţini, din călugăria de baştină. Căci iată cum a vroit Dumnezeu, arhiereii să fie făcuţi nu numai din monahii felului vechi de a se face monahi, cu ascultări, ucenicie, cu posturi şi priveghiuri lungi, dar şi din preoţii ale căror soţii alese au fost chemate la Domnul, lăsându-şi bărbaţii, după un tipic tăinuit al Făcătorului-atoate, văduvi şi cu copii; fete de măritat şi băieţi de căpătuit. Cu unii arhierei părintele arhimandrit avu să lupte, ca un chemat al Domnului, care îşi alege oamenii după alte rânduieli; aceşti arhierei nu erau din tagma băştinaşă. în episcopia depărtată, arhimandritul înţelese că nu mai e de stat pe loc, îşi făcu sacul, îşi luă cârja şi porni din răsărit către apus şi merse cât merse.
    în pădurea care trebuia să fie pădurea hotărâtă îl întâmpinară, ca pe Sfântul Toma cel catolic, toate pasările pământului cele mici şi iuţi, unele ciripind asurzitor şi altele deschizându-şi sufletele ca nişte viori scoase din cutii, şi puse cântec prelung. Cintezoii, vrăbiile, scatii, sticleţii, piţigoii, pietruşii, pitpalacii care cântă ca toaca, umplură codrul cu laudele lor îngereşti şi mierlele veniră la timp şi, pe dedesubt, din ţesătura ierbii şuierau miile de gângănii, care şi ele, pentru cântatul tiptil, sunt nişte plăsmuiri făcute după tiparul pasărilor cu pene şi fulgi. Aici trebuie să fie izvorul, zise părintele, ca pe vremuri Grigorie sau Ioil, care intrând într-o biserică pustiită de războaie şi înmormântată în bălării adânci şi găsind pe altar un şarpe culcat, i-au spus: „Du-te cu Dumnezeu că am venit noi să facem rugăciune* — şi şarpele,
PUBLICISTICĂ
237
neînchipuit de lung, s-a dus, despicând bălăriile şi mai departe holdele de grâu, ca un vânt în valul spicelor o cărare.
    Izvorul, într-adevăr, era acoperit şi arhimandritul l-a văzut. Era cum i se spusese de sus, apele lui aruncându-se din matca nevăzută, din scorbura pământului afară şi apoi ascunzându-se furiş, de rămânea groapa lui uscată. îngenunchind, arhimandritul dete slavă Domnului, care-i vorbi în timpul rugăciunii. Aci, zise Domnul, ai să ridici o mănăstire şi te vei chinui cu nedreptatea, cu ura oamenilor, cu asuprirea şi cu lacrimile, dar mănăstire vei face negreşit, aşa poruncesc.
    Arhimandritul n-a zâmbit, uitându-se la mâinile lui curate dar neputincioase şi ştiindu-se sărac, adică aşa cum îi cere Domnul pe monahi, să nu poarte pungă şi să nu puie capital la bănci, neştiut de nimeni până-n ziua unui faliment. Adunând trei bolovani lângă izvor spuse „Aici va fi altarul* -şi s-a dus. S-a dus să strângă în căciulă ce va putea. A străbătut ţara întreagă cruciş, curmeziş, a cerşit, a îngenuncheat, s-a rugat, a stăruit, şi foarte mulţi oameni cu dare de mână i-au răspuns: „Crede, părinte...* Dar oamenii săraci, dar nici întodeauna, i-au dat din fărâmele lor câte o firimitură pe care arhimandritul a pus-o bine şi s-a întors la izvorul lui cu două care de materiale şi cu doi călugări, făcuţi pe drum, şi luaţi din drum ca ucenicii Mântuitorului. într-o vară s-a făcut o chilie pentru ei şi s-a început biserica, de lemn. Toată iarna următoare, pe viscole şi răzvrătiri, firimiturile iarăşi au fost adunate şi într-al doilea an biserica fu ridicată din bârne, căpriori şi scânduri. Şi se făcură zece călugări, hotărâţi să biruie cu stareţul lor nepăsarea celor mai mulţi şi ura fraţilor întru Hristos din partea locului, care vedeau cu ochi răi cuvioşia păstorilor şi slujba bisericească după vechiul rost, cuprinzând împrejurimea. O dată li s-au pus foc şi de câteva ori a fost dărâmat şi îngropat izvorul, mânat însă şi el de aceeaşi însufleţire ca şi arhimandritul şi izbucnind, numele izvorului fiind Izbuc,
 238
TUDOR ARGHEZI
biruind ori de câte ori furul şi făţarnicul umblau să strice lucrul sfântului arhimandrit.
    Când pleacă-n lume să adune, arhimandritul trece pe la noi şi ne blagosloveşte casa. Ca şi Izbucul lui, el se arată o dată şi nu se mai arată după aceea. Domnul îi aude toată vremea, zi şi noapte, pasul neostenit, călcând ţara pentru izbânda lui. Arhimandritul nu se va odihni până în ziua în care mănăstirea nu va fi clădită din zid trainic, pentru o liturghie de trei sute de ani. El va izbuti, căci aşa i-a poruncit Dumnezeu, să izbutească. Monahul care primeşte porunca de sus nu stă pe gânduri, n-are şovăială, porneşte şi isprăveşte: anii nu trec de-a surda şi el rabdă zece ani ca zece zile.
    Omul care vrea să facă minunea anacronică a zidirii unei mănăstiri, zidită altădată de boieri şi voievozi şi înzestrată de domniţe şi jupânese, o face, a făcut-o din materialele provizorii ale pământului. Nici o piedică nu e prea grea de trecut, nici o duşmănie şi nici o batjocoră a rânjetului nu-1 împuţinează. El va mai alerga pe toate drumurile ţării câţiva ani şi o va scoate la capăt.
    Vreţi să vă dăm numele şi urma lui, doamnelor cititoare şi domnilor cititori? Copiaţi pe un mandat poştal: Arhimandritul Atanasie Popescu, mănăstirea Izbuc, prin Vaşcău (Bihor). Dacă n-are cine să se roage într-o mănăstire dintr-o pădure pentru dumneata, cititorule, se va ruga el, arhimandritul.
1933
        BAZA CRANIULUI ŞI APENDICITA
   Niciodată n-au existat atât de mult baza craniului şi apendicita. Oamenii s-au învăţat să cadă numai în cap şi ceafă, ori de câte ori se întâlnesc cu un obstacol sau îşi pierd echilibrul. Ori s-a şubrezit legătura dintre om şi cap şi tendinţa capului
PUBLICISTICĂ
 239
actuală este să rămâie singuratec şi neaderent, ori ce se întâmplă, că toate rănirile caută de preferinţă rădăcina minţii?
    Tot atât de preocupată este natura modernă să înţepe omul în piept, dar mai ales în partea dreaptă a pântecului, în punctul care, geometric, se găseşte la mijlocul drumului dintre ombilic şi încheietura şoldului pe abdomen.
    în primul caz, omul a făcut rău că a născocit automobilismul şi că participă la dezvoltarea lui cu o rapiditate nemaicunoscută. Un fiziolog fantezist ar putea să explice că trepidarea şi viteza au subţiat sfoara care leagă omul de creier. Dar s-a isprăvit; nu se mai poate drege nimic. Capetele vor fi tot mai slab împreunate cu grumazul, şi va veni poate un timp, neprevăzut de Jules Verne, când ele se vor ridica până la aştri, ca nişte baloane, cu chelie, cu cărare sau cu barbişon. Dar de ce s-a ivit apendicita?
    Să fie numai o modă iubită de cucoane, care nu mai pot să trăiască fără un roman cu cloroform? Operaţia este, după spusele medicilor, atât de simplă, încât a nu te mai opera a devenit un fel de ruşine. Când toată lumea cade din aeroplan, se îneacă în mare şi se tamponează, este într-adevăr a fi nesimţitor să nu chemi un chirurg să-ţi facă o cheotoare la burtă. Apoi, şi medicina trebuie încurajată, nu numai Opera Română; căci întru cât e mai util un actor cântăreţ decât un savant pe socoteala viscerelor aproapelui tău? Există un domn profesor medic pentru care apendicita e o doctrină, o religie şi o sensibilitate. El te ia în braţe din stradă, te sărută şi te roagă să-l laşi să te anestezieze spre binele omenirii. Găseşte câteodată, într-adevăr, o coadă de intestin ca o ureche de gheată, care nu împiedică, odată tăiată, funcţiunile încălţămintei, dar alte ori el nu găseşte nimic suspect, şi caută mai sus ori mai jos şi, profitând de ocazie, cum se mai zice în magazinele cu rahat, odată cu apendicele îţi mai simplifică anatomia, suprimând din prevedere sau greşeală şi câte un alt organ derizoriu sau principal: atârnă de filosofie. De fapt, viaţa
240
TUDOR ARGHEZI
nu foloseşte decât ca să te ducă la moarte: că ţi-o ia înainte un organ şi moare mai devreme decât Dumitrescu, dacă te cheamă Dumitrescu, acest lucru s-a mai văzut. Toţi Dumitreştii, Demetreştii şi Dimitreştii se despart cu părere de rău, într-o bună zi, de ceva personal.
    Fabricanţii de automobile, care au creat linia aerodinamică şi totodată cuvântul, s-au apucat să studieze un tip de maşină cu o caroserie destinată să garanteze baza craniului şi pentru şofeurii cărora totuna li-e organul cu carapacea. Ei sunt datori omenirii acest serviciu, şi vor trebui să facă tot posibilul ca toate accidentele să fie derivate mecanic către apendice, pentru ca nimeni să nu mai moară de cap şi toţi să scape prin intestin.
1933
              TUDOR VLADIMIRESCU
   Dacă figura românească a lui Constantin Brâncoveanu, pe care am schiţat-o în sfertul de oră trecut, a fost o figură de boier şi de prinţ, Tudor Vladimirescu, de care ne ocupăm azi, este ţăran.
   Olteanul Tudor era feciorul unui sat din Gorj, Vladimirul, şi viaţa lui, asemănătoare într-o privinţă cu a lui Cristofor Columb, reflectează până la moarte, până la trădarea căpitanilor lui, duioşia naivă şi curată a plugarului cinstit, învelit de ceruri şi de lumină.
   Se ştie prea puţin lucru despre prima lui tinereţe, însă de ajuns ca să orienteze. Tudor a învăţat carte cu preotul satului, puţină carte, dar de bună calitate. Ar fi trebuincios să se ştie cine era preotul, căci el trebuie să fi fost şi un dascăl sufletesc, nu numai un dascăl de slove. De obicei, în ucenicie, atunci când ucenicul e bun, trăieşte dascălul, atunci când a fost dascălul bun şi începutul unei credinţe active trebuie căutat
PUBLICISTICĂ
241
întodeauna în individualitatea profesorului. Nu ne vine să credem că Tudor nu a găsit subt acoperişul preotului câteva idei bine parcurse şi bine stabilite.
    Dascălul lui Tudor nu şi-a învăţat elevul buchiile moarte. Preotul trebuie să fi avut şi o dragoste deosebită pentru însufleţirea cărţii. Din unele fraze strecurate în proza revoluţionară a tânărului răzvrătit, se cunoaşte că elevul a prins repede învăţătura nimerită cu mintea lui şi că avea harul expresiei juste şi uşurinţă la înfierbântarea cuvintelor, de care s-a folosit. De altfel, este cunoscut că toţi marii revoluţionari, de la cei mai vechi până la cei din urmă şi din vremea noastră au avut cele două înzestrări, de grai sau de scris, a cuvântului, care mişcă numai atunci când îl înflăcărează ceea ce se numeşte talentul, care-i un prisos de dragoste.
    Un timp, Tudor este îngrijitorul unei moşii boiereşti de peste Olt. După aceea, el intră cum s-ar zice funcţionar, numindu-se vătaf de plai. In războiul ruşilor cu turcii dintre anii 1806—1812, el se luptă în rândul oştirii ruseşti, comandând vreo şapte sute de soldaţi voluntari adunaţi de el şi capătă, odată cu gradul de ofiţer, un rang de nobleţe, decorat cu ordinul Vladimirului: o coincidenţă curioasă cu numele satului în care Tudor s-a născut. După război, Tudor trebui să se refugieze la Viena: e de crezut că se bătuse bine şi că numele lui rămânea în amintirea turcilor, care, deocamdată, trebuiau ocoliţi. în 1815 Tudor e din nou vătaf de plai; la Cloşani.
    Ca orice oltean care se respectă, Tudor nu putea să rămâie sărac. Sărăcia o fi ea o virtute pentru alte neamuri de români: olteanul poartă-n sânge porunca să facă avere, şi a făcut avere şi Tudor. El avea o moară cumpărată pe vadul Topliţei; şi-a făcut o moară la Cloşani; în dealul Govorei avea o casă şi o vie; mai avea la Cerneţi case mari şi prăvălii, iar la Vladimiri moştenea moşia ţărănească părintească. Şi mai făcuse avere şi cu negustorii de vite în ţara Ungurească... Vedeţi că avem de-a face, nu cu un revoluţionar teoretic hrănit cu ceai de muşeţel
242
TUDOR ARGHEZI
şi cu pesmeţi, dar cu un gospodar sănătos, cu un cap întemeiat şi practic, în stare să gândească o revoluţie harnică şi constructivă şi să o realizeze în ordinea materială, nu pe hârtie timbrată şi de pe masa unui biurou asigurat cu un salariu garantat. Tudor era omul care place lui Dumnezeu şi care face lucru bun din nimic. E cazul juvetelui care vine în Bucureşti cu o cobiliţă goală şi se întoarce acas’ cu o căciulă de bani munciţi cu îndârjire.
    Slăbiciunea lui Tudor era că pe măsură ce se apropia prin buna lui stare de boieri, el nu putea să sufere boierii. Xenopol scrie că ducându-se în vizită la un prieten al lui, un Urdăreanu, Tudor nu voia să stea pe scaun, ca să nu fie silit să se scoale în picioare, dacă ar veni, din întâmplare, cum spunea Tudor, „vr’o putoare de ciocoi*. Găsindu-se, tot aşa, la masa unui episcop, Tudor ar fi zis că nu vrea să moară până nu şi-o face douăsprezece părechi de opinci din pielea a doisprezece boieri divăniţi. Necaz de păgubaş: Tudor pierduse un proces la Divan. Din scrisorile trimise din revoluţia boierilor, se vede însă că Tudor ştia să aprecieze politeţa vremii, probabil experimentând şi greutăţile autorităţii.
    Tudor Vladimirescu este primul revoluţionar al mişcărilor ţărăneşti, primul revoluţionar social român. Ca să scape de nedreptăţi, ţăranii români fugeau, care în Rusia, care în Bulgaria, care în Transilvania. încărcări la munci şi la dijme, măsurători false la pogoanele date ţăranilor în lucru, refuzul dreptului de cârciumă, oprirea folosinţii pădurilor etc. erau problemele ţărăneşti ale epocii. Procesele cu asemenea obiect erau îndeobşte pierdute de către ţărani. De obicei, ţăranii care se duceau la judecăţi erau bătuţi. Pentru aşa-zisa stricare a pădurilor Mitropoliei, sătenii primeau nu mai puţin de două sute de toiege pe spinare.
    însuşi mitropolitul Veniamin Kostachi asupreşte, de acord cu Divanul, în Moldova, pe săteni, ţăranii refuzând să mai muncească aşa-numitul boieresc, un impozit de muncă
PUBLICISTICĂ
243
de douăsprezece zile, în care ei trebuiau să dea boierului, gratuit, o caznă anuală egală cu patruzeci de zile de muncă. Mitropolitul Veniamin se temea de răscoală, iar boierul Vasile Mălinescu, un om cuminte, definea mitropolitului Veniamin, în scris, revoluţia, cu următoarele cuvinte: „toată revoluţia se cuibăreşte în inimile oamenilor care nu au drum legiuit de a-şi arăta ahturile şi necazurile sale, ca o scânteie ce se tăinuieşte în cenuşă*.
    Auditoriul nu are să fie puţin surprins auzind că ţăranii, ca să scape de belele, se declarau adeseori supuşi austriaci...
    Revoluţia lui Tudor era, cum se zice, în aer. în 1819 se răzvrătesc trei sate din Gorj: Sarga, Stânceşti şi Aninişul - iar în 1820 se răzvrătesc cinci sate din Romanaţi: Islazul, Racovicioara, Racoviţa, Moldovenii şi Verdea. în Vâlcea, un anume Ioan Bărbătescu e „osândit la temniţă pentru că au lucrat zavistie între locuitorii satelor acelui judeţ*. Revoluţia lui Tudor s-a petrecut în 1821 şi e o revoluţie a ţărănimii. în proclamaţiile lui Tudor punctul de plecare al ideilor şi al luptei este exprimat categoric.
    Dar mai e ceva foarte caracteristic în mişcarea socială a lui Tudor: o parte din boieri împărtăşau ideile lui şi se întovărăşau la izbânda revoluţiei. Numărul lor nu era neînsemnat: erau de partea lui Tudor, în secret, cincizeci şi şase de boieri, care îl urmau. Tudor ajunsese să stăpânească cele cinci judeţe ale Olteniei, pregătit să vie asupra Bucureştilor, ceea ce s-a şi întâmplat în ziua de 16 martie, când el a intrat în capitală, fără să i se opuie nici o rezistenţă, în capul unei oştiri de cinci mii de oameni.
    Intrând în Bucureşti, o proclamaţie a lui Tudor opreşte acţiunea în drum şi ordonă bucureştenilor să se supuie autorităţilor constituite, vremelnic constituite spunea el, de unde rezultă că Tudor, vizionar dezinteresat, nu urmărea câtuşi de puţin să fie domnitor, cum s-a crezut. Dar în vreme ce Tudor ocupa Cotrocenii, Ipsilanti ocupa Colentina, primit în casele lui Ghica Vodă.
 244
TUDOR ARGHEZI
    între evenimente, Tudor pedepseşte zilnic cu moartea, fără nici o cruţare, pe toţi câţi făcând parte din oştirea lui, se dedau la jafuri. Oamenii lui murmurau, îl duşmăneau. Pentru ei, scopul revoluţiei era pierdut...
    La Bucureşti, revoluţia socială a lui Tudor se transformă subit în revoluţie împotriva grecilor şi a domniilor străine şi din socială devine naţională. în sfârşit, nemulţumiţi, căpitanii lui îl trădează, dându-1 eteriştilor lui Ipsilanti, legat. La Târgovişte, unde se retrăsese acesta, Tudor, fără judecată, e dat pe mâna, lângă un şanţ, a doi greci, care tăbărând pe el cu săbiile îl ciopârţesc banditeşte. Cu mii de tăieturi pe el, zdrenţuit în carnea lui, trupul lui Tudor mai răsuflă şi, fără să-i dea lovitura de graţie, ferocii bandiţi ai lui Ipsilanti îl lasă să se sfârşească de la sine. E greu de închipuit un destin mai bestial, unui spirit mai frumos.
    Dar rezultatul definitiv şi clar al acţiunii lui Tudor a fost răsturnarea definitivă a fanarioţilor. Revoluţia lui lichidează un secol de crunt străinism.
    Ceea ce trebuieşte reţinut, din viaţa de om nefericit a lui Tudor, e personalitatea lui sufletească şi superioritatea lui morală, ivite într-un timp de disoluţie şi de abjecţiune, de totală depreciere a noţiunilor. Tudor a pornit din satul şi din Gorjul lui, ridicat de o sfântă mânie şi de un ideal, pe care oamenii lui n-au fost în stare să-l înţeleagă. Cuvintele pe care le-a rostit în mijlocul focului despre sineşi, că „de când m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii, nu mă mai tem de moarte, ci o aştept în fiece zi“, au o adâncime şi un sunet care aduc aminte de Predica de pe Munte şi sunt cuvintele unei suferinţe mai presus de durere, de o melancolie de profet decepţionat. Toate împrejurările şi toţi oamenii care îl urmează, ca nişte sateliţi atraşi ineluctabil în vârtejul lui desfăşurat, aparţin unui roman urât. Reflectat de mlaştini şi luminând putregaiuri şi mocirle, soarele lui Tudor trece cu mult mai departe peste
PUBLICISTICĂ
245
momentul pe care l-a trăit, şi Tudor Vladimirescu mărturiseşte o sensibilitate de mare premergător.
    Bogat, îndrăzneţ, bărbat şi frumos, cum îl arată gravurile epocii, Tudor n-avea decât să se lase să trăiască în mărginirile desfătate ale vieţii unui om ajuns. El n-a vânat o putere, pe care ar fi avut-o la picioare, de vreme ce ţăranii îl numeau „Domnul Tudor“, iar o gloată întreagă de boieri aştepta numai poruncile şi expresia voinţei lui. Oltenia era a lui, şi Bucureştii - pentru care s-au încăierat atât amar de vreme patimile, fanarioţii şi toţi străinii - au stat în palma lui: era de ajuns să-şi închidă mâna şi să-l păstreze. Pentru sine, Domnul Tudor n-a căutat nimic.
    Tudor Vladimirescu nu a fost un mare ambiţios ca Napoleon sau un bolnav ca Robespierre: acest oltean viguros avea mintea bine aşezată, inima cumpănită şi umerii puternici.
    Tudor a fost un poet şi un mare poet, animat de o râvnă de dreptate şi de jertfă. Trebuie să spunem că femeile n-au avut nici un loc haiducesc sau de senzualitate politică în viaţa lui. Tiparul lui moral e mai mult de singurătatea meditativă a lui Blaise Pascal — şi este de studiat psihologia completă a omului care a putut să unească atâta simţ practic cu atâta abandonare de sine.
1933
            UN POST CU RĂSPUNDERE
   Guvernele suferă, ca şi particularii, deformarea profesională, contractată din exercitare îndelungată, o simplă măsură de higienă motivând, de câte ori se exagerează durata şi sănătatea înfloritoare începe să treacă în patologia monstruosului elefantiazis, înlocuirea unei echipe de bunăvoie cu o echipă nouă.
246
TUDOR ARGHEZI
    Omul se menţine acelaşi în toată istoria, oricâte cuminţiri şi smerenii ar trebui să-i aducă invenţiile, descoperirile şi opera mare a tehnicităţilor consecutive. Nesigur, timid şi îndatoritor în momentul instalării lui într-o autoritate cu puteri, progresele de individualizare şi impertinenţă sporesc cu o rapiditate uimitoare. Lasă că un advocat fără nici un talent sau un economist pur şi simplu mediocru, ridicat prin uitare şi toleranţă, se transformă totalmente în primele douăzeci şi patru de ore care urmează obţinerii unui post de om de răspundere, încât nu mai cunoaşte nimic şi pe nimeni - faza mică a devenirii - dar din îndelungata lui şedere pe un fotoliu cu anticameră, el capătă o conştiinţă de sine disproporţionată, şi se apropie, din pricina norocului ce l-a nimerit, de concepţia divinităţii personale. Poate fi ceva mai caracteristic decât atitudinea faţă de presă a oamenilor politici, parveniţi adeseori graţie exclusiv portretului repetat la gazetă şi articolelor care împrumută subiectului calităţile intuiţiilor înşelate, ale unei redacţii de sciitori?
    Se petrece un fenomen de abstraţie şi halucinare, din care personajul se trezeşte abia în ziua căderii din post. El păşise de la vanitate la ofensă şi dispreţ, şi evoluase atât de bine încât se socotea inebranlabil, indispensabil şi neînlocuibil: prin urmare etern. Devenise Interesul Superior de Stat şi Naţiunea: personalitatea lui se confunda cu misterul care regenerează lumea. Dacă-1 călcâi pe o bătătură, era jignit sentimental, şi patriotic, şi el nu primea să-i zici „pardon“ şi să-i explici că ţi-a scăpat încălţămintea pe pantoful lui din simplă greşeală şi din alunecuş.
Publicul, oamenii, dumneata şi dumnealui, vecinul dumitale, strada întreagă, oraşul şi toată ţara, ajungeaţi nişte cifre cu care se operează dintr-un biurou şi dintr-o sută de biurouri, la rece şi în ipoteză, şi nişte cantităţi mutate după oareşcare fantezie, cuburi şi paralelipipede. Un contribuabil devine un personaj întins inchizitorial între un Cod Financiar
PUBLICISTICĂ
247
şi Codul Penal, un total general bugetar care ironizează fără voia nimănuia „prevederile" hipnozei din mintea celui cu răspundere, îl aţâţă ca o jignire, îl revoltă, îl scoate din toată firea posibilă, îl învierşunează. Rigorile sunt redublate, sentinelele administrative se însutesc. Domnul din cabinet trece peste obligaţii, peste margini, şi însuşindu-şi atribuţiile şi puterile ce nu-i aparţin, prin ruperea separărilor legiuite dintre roluri, dezechilibrează însuşi statul, aparat atât de bolnav, şi dă vieţii alt ritm. El n-are timp să facă atâta rău cât e nevoie, ca să stârpească şi minimul de pace.
    Schimbarea domnilor era bucuria nebunilor numai atunci când domnii erau puţini.
1933
                 CÂNTEC PE GHITARĂ
    Vântul ne-a bătut cu bolovani cetatea o noapte, mun-cindu-se să ne-o dărâme. îl vedeam prin întuneric ca pe un om pornit să facă rău, înalt cât lumea, cu spinarea lată cât orizontul, cu un picior în mare şi cu un picior pe munte, îmbătat de valuri şi de beznă, el ridica fundurile văzduhului şi le împingea înainte, scotea lespezile din adâncimile apelor încremenite, dezrădăcina obeliscuri şi piramide şi le arunca în noi răcnind.
    Doamne! ce are Omul ăsta cu noi, să ne sperie şi să ne ostenească sufletele peste toate puterile de răbdare? Până la ziuă el poate să ne piardă. Mâna lui a încercat de câteva ori turnul, dacă se mişcă în gingia lui, şi o aud scormonind în temelii. Mi s-a părut că zece mii de oşteni au descălecat ca să ne asalteze cu topoare şi suliţi. Ei nu ţin socoteală şi vor să intre de-a dreptul prin păreţi.
    Cuceritori viteji de ziduri fără apărare, staţi puţin!
248
TUDOR ARGHEZI
    Vreţi să plecăm? Copiii dorm, nu-i înfricoşaţi.
    Un hohot de râs deznădăjduit răspunse. Vântului îi era frig, armatele lui furioase erau desculţe, săcurile şi lăncile crăpau de ger.
    Vino, vântule, şi te încălzeşte şi fă-te pisica noastră lângă vatră. Fă-te unchiaşul căminului şi povesteşte-ne viaţa ta neastâmpărată de răzbunări şi răscoală, mutată din cuiburile tale din ceruri şi din pământuri.
    Un miros de lavă şi de pustietate trece prin geamurile şi uşile mele încercate cu săbii pe dedesubt.
    Tu trebuie să fii de departe şi iute: încă nu s-au stins gemetele ţărilor îngropate, din răsunetul tău. Ai luat din gura oamenilor în agonie cuvântul şi ultimul oftat şi-l duci cu tine repetat şi nemistuit. Vocea vâslaşilor cărora le-ai rupt lopeţile şi barca, zbierătul zimbrilor fugăriţi cu stânci, ţipătul gazelelor, amestecate cu glasul slăbit al caravanei. Toate războaiele au rămas întipărite în tropotul haosului tău.
    Te-am mai auzit, te-am ascultat: ce vrei?
    Nu este de ajuns zilnica îndoială şi spaimă? Sunt prea puţin chinuit de zădărnicia cumplită a vieţii, ca să mă chinuieşti şi tu? Trebuie să fiu mucenicul şi al soarelui şi al furtunii şi al zilei albastre şi al nopţii negre şi al fiecărei ore, trăită fără alt rost decât pentru că m-am pomenit făcând parte cu voi din timp? Cum să te farmec şi să te liniştesc? Cuvântul nu mi se zăreşte cu auzul, şi cântecul nu pot să-l înjgheb.
    Unde s-au ascuns pasările ca să nu le ajungi, bufniţa şi cucuvaia, care-mi mângâie de obicei singurătatea? Vrăbiile din streşini au simţit scuturându-se bârnele şi căpriorii şi n-ar cuteza să iasă şi să caute, bâjbâind cu aripi, un adăpost mai bun.
    Ce să fac atunci? Mi-am deşteptat vânătorii şi câinii, am întins arcurile, am încărcat puştile şi am pornit după tine, ca să te prindem înlănţuit sau să te ucidem. Şi te-am urmărit, te-am înghesuit în îngustimi şi trecători, şi, pe măsură ce te
PUBLICISTICĂ
249
ajungeam cu focurile şi cu săgeţile, întunericul se făcea mai mare şi fuga ta mai cutremurată. Am doborât peste tine codrii şi stâncile şi nu te-am strivit, sângele tău n-a făcut cheag şi mocirlă nicăieri. Urâtule!
    Stupii tac. Ce fac albinele mele îngrămădite pe fagurii închişi? Am pus urechea şi am ascultat păretele dacă murmură. Am înconjurat ştiubeiele cu stoguri de papură şi le-am legat ca să ţie până la întoarcerea soarelui fierbinte. Cetăţile lor nu se cunosc: moarte sunt, sau vii?
1933
                      ASASINATELE
    Doamnele asasine şi domnii asasini ocupă jumătate din activitatea cerebrală a planetei, locuită de un miliard de persoane cultivate. Nimic nu stânjeneşte cuţitul, otrava şi revolverul. Ba, de multe ori obiectul asasinatului nu-i cel puţin mizeria, care ne-am deprins să treacă drept o justificare a dezechilibrului personalităţii. Cu seninătatea unui experimentator de laborator, un advocat francez de o celebritate recentă, datorită materiilor streine de materia Dreptului profesat, şi-a dizolvat victima ucisă, într-o baie cu vitriol, pe când se discutau la Geneva fericirile dezgustătorului nostru continent. Iar o tânără pariziană şi-a otrăvit părintele, dându-i cu dragoste să bea otravă, grăbită la o întâlnire cu amantul adorat. De câteva sute de ori pe zi în toată lumea un om ridică altuia viaţa, jucându-se de-a sentimentul, de-a bancnota sau de-a cugetarea politică.
    Oratorii acuzării de tembelism, adusă adeseori poporului nostru, veştejit ca un neam de oameni incapabili să dea cu cuţitul, pot fi şi ei satisfăcuţi. Avem şi noi asasinii noştri, recrutaţi din clasele instruite, şi de vreo câţiva ani încoace
 250
TUDOR ARGHEZI
merităm şi noi numele de oameni cu nerv. Un advocat de la noi a putut să asasineze două femei odată, ca să-şi asigure o moştenire fraudată. El a fost şi om de concepţii, de vreme ce, în vederea asasinatului final, se şi căsătorise, convertind şi amorul şi instituţia căsătoriei la proiectul şi la idealul lui.
    Nu cumva este adevărat că admirabila stare de cultură, pentru care ne străduim cât putem mai mult, nu prea foloseşte speciei umane şi că excitarea creierului cu idei şi sentimente determină o stare de morbideţă în păturile largi, cum li se spune, ale popoarelor? N-am voi să ponegrim slovele utilizate şi de noi, ca să manifestăm nelinişte şi îndoială, dar parcă în ultimă analiză ceea ce numesc unii cultură ne dă mai mult de furcă decât de meditat. Această pseudo-cultură a dus la războiul cel mare în timp, în spaţiu şi în cruzime, din 1914, şi la panica de azi, când se pregăteşte un război nou, cu preocuparea de a înăbuşi un inamic pe ţări întregi şi pe oraşe, cu aburi de fum, foarte deosebită de lupta piept la piept din vremurile vitejiei. E un calculat asasinat de la distanţă. După războaie, iată, rămâne viu un temperament de sânge şi frământarea lacomă a individului poftăreţ. Doamnele asasine şi domnii asasini, bandiţii vulgari şi brutele convertite continuă, estropiată, o luptă ce le-a rămas în ins, ca nişte oameni beţi, reminiscenţa pe stradă, a muzicii de la local.
    Atrocitatea deplină ne-a fost rezervată simbolic de copii, înaintea războiului, copiii de doisprezece ani nu-şi doborau mumele cu toporul: ei cereau mamei prăjituri şi poveşti. Dacă alte manifestări ale drojdiilor sufleteşti uimesc şi revoltă, cea din urmă amărăşte până la refuzul de a mai trăi. O viaţă fără scop uman, consacrată abjectului interes personal, cu jertfirea celorlalţi, degradează în dumneata prestigiul gândirii, idealul dragostei, vechile aşteptări de un om evoluat şi de o societate curată; nu-ţi mai rămâne, când lumea urăşte, când mila piere şi emoţia nu se mai cunoaşte, când cuvântul, gândul şi
PUBLICISTICĂ
 251
însufleţirea nu mai au sens, decât să te sinucizi, asasinând şi dumneata - neputinciosul dumitale propriu personaj.
1933
                       CĂRŢILE DE ŞCOALĂ
    Ţinând să-şi arate ideile noi şi gustul la instalaţiile bazarelor sale suprapuse, un mare librar din Bucureşti m-a luat de braţ şi m-a plimbat prin vastele sale apartamente ale cărţii, o sală ca de gară, cu boxe, ghişeuri şi biurouri de contabilizat.
    Arhitectura, mobilierul şi materialele decorative ale stilului celui mai recent al unei instalaţii comerciale, comodă, luxoasă şi atractivă, nu lăsau numic de dorit. Vitrinele, cristalele, mozaicul şi electricitatea deschideau de jur-împrejurul spectatorului o feerie, înzecită de oglindirile repetate în păreţi şi panouri ale mărfurilor din paradisul industrial. Nici condeiele nu mai semănau cu ceea ce ţinuserăm noi strâns între degete mânjite cu cerneală acum patruzeci de ani; în locul băţului şi călimării, i se recomandă şcolarului un stilograf. Tot materialul didactic datorit inginerilor şi industriei a fost renovat, simplificat şi intelectualizat. Lângă peniţa de aur a cilindrului de ebonit, două maşini propun şcolarului simplificarea scrisului şi a socotitului, acurateţea şi preciziunea lor. în patruzeci de ani librăria a parcurs un drum imens şi a realizat progrese, care învăţământului îi sunt interzise. Câteva Direcţii, Comisii şi Regulamente veghează cu gelozie ca într-o sută de ani să nu cumva să se schimbe o singură dată ceva din monotonia deprinderilor moştenite.
    Un raion anatomic ocupa un părete cu dulapuri de cincizeci de metri: caietele. Mai există caiete pentru şcolari?
    -  De ce nu le desfiinţaţi? am întrebat pe librar.
252
TUDOR ARGHEZI
    -      Ce idee! răspunse librarul. Păi, domnule, caietul reprezintă hârţoaga, dosarul şi arhiva. Din fragedă copilărie, viitorul funcţionar, care acum e încă inteligent şi elastic şi îşi arată nasul lui simpatic la marginea tijghelei de sticlă, trebuie obişnuit cu respectul hârtiei cusute şi al registrului incipient şi cu dragostea teancului inutil. E ordinea socială inculcată de dascăl, aşa cum o pricepe el. întâi caietul, apoi caietul liniat orizontal şi liniatura verticală. Totul trebuie cuprins între linii şi pătrăţele: nu există cultură fără patrat şi celulă. Educaţia cere un portativ, în care să încapă silit, după o luptă de câţiva ani cu natura impertinentă, mintea elevului Niculescu I. Ion.
    Uite, să-ţi arăt variantele. Caietul ăsta se cheamă de Dictando, ca în muzică Alegro. Dictando este atunci când domnul de pe catedră citeşte dintr-o carte, şi băieţii şi fetele sunt obligaţi să scrie după el. Cestelalte caiete, dreptunghiulare, sunt de caligrafie, şi desen.
    -      Cum? se mai face caligrafie, după crearea maşinii de scris? am întrebat.
    -      Dar pe ce lume trăieşti, iubite domnule? Nimeni nu e obişnuit să scrie frumos, şi toată lumea scrie cum o duce condeiul, dar elevii de şcoală primară din ţară, vreun milion şi jumătate de copii anual, sunt obligaţi să cumpere caietele de caligrafie. Ca să se obţie un preţ mare pe aceste zece foi de hârtie ieftină, pe care le vezi, caietul poartă o semnătură de autor, semnătura unui dascăl sau a unui grup de dascăli de preferinţă şi mai de preferinţă şi pe a unui inspector cu trecere administrativă într-o regiune - ca un volum de poezii. Şi pentru ca preţul mare al caietului să fie repetat în timpul unui an, caietul apare în câte trei caiete deosebite, ca un roman în două şi trei volume, împărţind materialul studiului pe clase, pe semestre, şi pe specialităţi.
    -  Ai zis materia caietului...
    -      N-ai înţeles? Cele douăzeci şi patru de litere mici şi mari, pe care le-a inventat alfabetul. Atât ajunge ca să fii autor de
PUBLICISTICĂ
 253
învăţământ. Dumneata credeai, mi se pare, ca în literatură, că trebuie să-ţi născoceşti obiectul şi să-ţi fie personală şi tratarea lui. Nu. In învăţământ e mai bine. Faci din hârtie o carte, şi din mai puţină hârtie un caiet, ca un zmeu.
    -  Probabil că e de mare folos sufletesc.
    -      Lasă-mă să fac cu ochiul, răspunse librarul. Folosul sufletesc e la buzunar. Acest gen de opere produce mai mult decât cel autentic.
    -  Ce spui?
    -      Infinit mai mult. Uite, văzuşi pe domnul care m-a salutat? E un pedagog niţel cam zaharisit şi chiar foarte zaharisit. De patruzeci de ani, de când e profesor, a tâmpit treizeci de generaţii, a lăsat zece generaţii repetente şi a încasat din manuale în ultimii cincisprezece ani câte opt sute de mii de lei pe an.
    -  Face caiete de caligrafie?
    -      A făcut mai demult. S-a specializat însă în gramatici. O să ţi le trimit.
    -      Aici ce este? am întrebat, dinaintea unei mari succesiuni de dulapuri şi mese încărcate.
    -      Sala din stânga e cursul primar. Nu te mira. Sunt patru sute şaizeci şi două de grupe de autori primari, patru sute şaizeci şi două de serii de manuale, dezvoltând acelaşi program reformat în fiece an, din patru sute şaizeci şi două de puncte de vedere personale. Sunt patru sute şaizeci şi două de individualităţi deosebite care pun bazele intelectuale ale uneia şi singure definiţii, că „O gândire spusă prin grai sau prin scris se numeşte propoziţiune. Propoziţiunea se scrie cu literă mare la început. La sfârşitul ei se pune punct.“ Dumneata poate că nu ştiai ce-i o gândire: o gândire era o propoziţiune. Ţine şi cartea asta şi te rog să o răsfoieşti. Dar ţi le voi trimite pe toate cele patru sute şaizeci şi două, care pun în lumină principiul după patru sute şaizeci şi două de genialităţi deosebite.
    -  Cumpără cineva aceste opere?
254
TUDOR ARGHEZI
    -     S-ar putea să nu le cumpere? E obligatoriu. N-avem o şcolaritate? Şi ce s-ar face cultura dacă nu s-ar vinde un caiet de caligrafie, un caiet de desen, un caiet de lucru manual, un caiet de dictando, un caiet de aritmetică, o carte de citire? Am cădea în sălbăticie.
    -     Bieţii copii! am exclamat, fără voie, ca în gând. înghit de mici.
    -     înghit admirabil, răspunse librarul. Dar ceea ce mi se pare că funcţionează exagerat, ţi-o spun în strictă confidenţă -adaose librarul — este înghiţitoarea părinţilor. Au o beregată şi un stomac domnii şi doamnele părinţi, de neînchipuit. Primesc maculatura ca un coş de redacţie şi plătesc ca la nici o altă marfă, fără să guste, în momentul livrării.
    -     Crezi că ar putea să facă altfel? am întrebat distrat de o placă de patefon, care tocmai ataca un vals 'în clocotul circulaţiei din librărie.
    Răspunsul librarului rămâne neauzit, căci oferindu-mi în figura doua muzicală mâinile lui de dansator, schiţarăm un pas împreună, pe ritmul muzicii mecanice, printre dulapuri, şi mulţumindu-ne reciproc amânarăm continuarea convorbirii noastre didactice şi culturale pe săptămâna viitoare...
1933
                 RĂSPUNDERILE
   în cinsprezece ani a fost de câteva ori vorba de „răspunderi" şi câteva guverne au făgăduit să le stabilească. Este oportun să ne aducem aminte de ele la noua schimbare de guvern, măcar ca să constatăm că au fost uitate.
   Teza celor preocupaţi de răspunderi era simplă. E adevărat că ne împărtăşim şi noi din criza universală, păreau că gândesc cei câţiva oameni politici hotărâţi în epocile de opoziţie să
PUBLICISTICĂ
255
cureţe masa de joc. Dar la noi s-a petrecut un fenomen deosebit, mut şi discret, de ordinul acelora care într-alte ţări, cum a fost Rusia, s-au lichidat cu o revoluţie şi cu naşterea violentă a unei noi întocmiri. Dacă lăsăm liberă întinderea lui pe dedesubt, putregaiul poate să iasă la suprafaţă şi atunci cadavrul complet nu mai poate să fie ridicat pe picioare.
    Cam pretutindeni unde mâna cercetătorului apasă puţin, musteşte o sudoare fetidă interioară, pe care medicul o numeşte puroi. Singur guvernul Iorga s-a părut că îşi aminteşte de acest material strecurat în carnea şi în oasele noastre şi subt forma inocentă a restituirii tantiemelor încasate abuziv, schiţase un început. Dar speriat de ceea ce ar putea să urmeze, a renunţat, rămânând în abstracţiunea care nu slujeşte la nimic, a platonicelor acuzări. Când, pe neaşteptate şi fără concursul voinţei nimănuia, a ţâşnit din măruntaiele anonime puroiul Skoda, nivelul la care a sărit a dat indicaţia volumului marelui zăcământ, dar era la guvern un alt partid politic. Astuparea locului de expansiune a fost făcută cât s-a putut mai bine, coptura a rămas închisă şi ea circulă în sângele nostru viu. Până când?
    Desigur că lupta electorală, acum în toi, se mărgineşte să scoată deputaţi şi o situaţie folositoare clientelei. Răspunderile nu mai fac parte din nici un program: s-au îngrămădit atâtea şi a sporit numărul lor atât de variat, încât numai ca să facă aluzie la ele un şef politic are nevoie de mult curaj: mai bine le lasă baltă.
    Frauda de toate nuanţele a sărăcit statul şi statul îşi regrupează deficitele prin impozite din ce în ce mai grele. De câte ori statul a voit să se înzestreze în câte un fel, câte cineva a participat la părţile lui şi bunurile cumpărate n-au corespuns la miliardele plătite: banii s-au isprăvit şi în locul lor nu se găsesc în jigniţele statului valorile în materiale, a cărora lipsă l-a dezechilibrat. Repetarea continuă a operaţiei a sleit pe toată lumea. Averile furate sunt asigurate şi criza colectivă se accentuează până la necesitatea gravă pentru toţi, funest
 256
TUDOR ARGHEZI
indispensabilă, a unei conversiuni. E caracteristic că în lupta lor împotriva debitorilor, creditorii care produc memorii, delegaţii şi întruniri au neglijat răspunderile. Un ziar din Ardeal, unguresc sau nemţesc, nu mai ţinem minte, a publicat lista fraudelor descoperite pe un timp de câţiva ani: nu mai ţinem minte în câte miliarde se cifra totalul. O cifră care ar trebui tâlmăcită figurează în constatările necalificate ale Băncii Naţionale, de şapte miliarde: ea ar reprezintă capitalurile ascunse prin acţiunea de neîncredere a proprietarilor de capital... Adică, eu am şapte miliarde scoase din viaţă şi puse bine. Să lăsăm deoparte facultatea Dreptului de a le ascunde şi să-mi puneţi o singură întrebare: de unde şi cum le am.
    Criza înfăţişează, oricât ar putea să dureze de mult, o epocă de materialitate. Ea ar interesa destul de puţin, dacă n-ar fi vorba de cealaltă criză, cumplită, de o demoralizare generală. Cu aşa moral nu se pot birui nici crizele economice, nici mai ales cele naţionale. Odată ce frauda violează sinceritatea şi pune surdină inevitabilă fiecărui sentiment, timbrul colectiv iese molâu, inert şi imprecis şi influenţează spontaneităţile naţionale. Avem nevoie neapărat de o disciplinare.
    Cu drept cuvânt, nu se poate concepe o societate sănătoasă fără o mărginire în pasiunile şi destrăbălările ei, şi existenţa în permanentă evoluţie a României, locuită de un popor foarte inteligent, demn de o dezvoltare culturală mare, porunceşte o neapărată primenire.
    Nimeni nu va tăgădui faptul că cea mai dizolvată, mai lipsită de voinţă, de autoritate şi de ceea ce se numeşte brut caracter, clasă, este clasa conducătoare. Pe ea cuvântul nu o leagă, angajamentele ei rămân fără consecinţă, pentru ea unitatea şi rectitudinea acţiunii sunt absente. Conducătorii ignoră şi elementele Ibanale ale problemelor. La ei totul este provizoriu şi în stare de schiţă. Moralul, serios atins, trebuie lecuit.
    In concurenţa tragică în care a intrat ţara noastră după război, avem nevoie de valorile izolate, obscure, foarte
PUBLICISTICĂ
257
numeroase în adâncul poporului românesc dar copleşite de toleranţele şi concordatele politice. Ţara are nevoie de puteri sufleteşti, ca să se măsoare cu succes cu adversari uneori mai puţin înzestraţi în ce priveşte inteligenţa însă mai unitari şi mai bine oţeliţi sufleteşte decât mulţi stăpâni şi directori ai noştri. Trebuie să fie orb cineva sau cinic ca să nu vadă că dezlânarea noastră începe să vatăme şi urzeala.
    Suntem la o vârstă care cere o alegere şi o preferinţă şi care impune neprecupeţită datoria de-a vedea peste umărul prietenilor şi al înveseliţilor cuprinşi în horă, dincolo de lăutari, mai departe. Dacă indiferenţii noştri preferă unei acţiuni precise abţinerea de la datoriile poruncite de sânge, să se consoleze cu filosofia pietrelor ce rămân, după ce apele trec.
    Nu este nevoie de un crez politic şi de un program, ca să se poată face o treabă. Programele şi principiile n-au nici o valoare, câtă vreme nu are cine să le reprezinte, iar un program înapoiat poate fi onorabil şi util reprezentat de oameni propriu-zis. Programele şi ideile sunt mai todeauna aceleaşi sau se învecinează atât de mult între ele încât, în cadrul ideilor, ele se confundă. Este de ajuns un registru, de contabilitate, pentru obţinerea unui rezultat chiar moral şi politic.
    Ar trebui să se facă ceea ce nu s-a făcut până azi şi ceea ce, de fapt, nu place nici unui partid politic să se facă: o inventariere de materiale, care poate sluji orice partid şi om politic.
    A ne mai pierde în generalităţi este o naivitate, care a fost bună înainte de război, când viaţa şi faptele se transpuneau în ceaţa literară. Nimic nu este mai recreativ şi mai neobligatoriu ca generalitatea, ca ideile-tip, ca fantomele ideative care treieră lumea de-a surda, secole de-a rândul. De aceea şi programele politice procedează cu impreciziunea croitoresei şi a fabricaţiei pălăriilor. S-au aclimatizat formulele: „Mai multă dreptate". „Mai mare libertate". „Mai puţină necinste". „O mai largă democraţie". Atârnă de numărul pe care vrei să-l porţi. în formula cu mai sau cu decât se cultivă toată demagogia socială.
258
TUDOR ARGHEZI
Trebuiesc abandonate pentru şerpuitori şi elastici formulele şi sistematizările — realizând o treabă mai modestă însă mai adâncă.
    Pentru că dezechilibrul social vine de la valoarea morală a mijloacelor materiale aruncate în vălmăşagul social, de la avere şi de la proprietate, ar fi de făcut zi cu zi inventarul tuturor averilor din România, cu istoricul lor şi în strictă obiectivitate, fără să fie nimeni pârât, fără să fie nimeni cenzurat, lăsând exclusiv datele să vorbească - şi din când în când însumând categoriile.
    Iată două clase: proprietarii şi chiriaşii. Sunt, orice s-ar putea spune, două clase sociale distincte, mai distincte decât sătenii şi orăşenii, clasele istorice ale timpului actual; să nu ne închipuim că ele constituiesc numai două pondere de judecătorie, cum ar putea să vrea să ne facă să credem legiuitorul. Proprietarii se subîmpărţesc însă în proprietari pentru folosinţa lor locativă -posesorii proprietăţii utile — şi în proprietari complecşi. Complexiunea proprietăţii este un început al demoralizării.
    Iarăşi, sunt proprietăţi create prin muncă, la care au participat ingenuozitatea, timpul, răbdarea şi economia -proprietate morală. Şi sunt proprietăţile de furtişag, ale unei fraude, proprietăţile inexplicabile, obscure, suspecte pe care le califică împrejurările. Aceste proprietăţi trăiesc din spinarea chiriaşilor, parazitar.
    în decursul unui inventar obiectiv, repetăm obiectiv, cititorul nu va fi scutit de surprize. El va afla că în capitală, de pildă, alături de funcţionarul sau de muncitorul împovărat de-o familie constrânsă să se tuberculizeze într-o odaie, sunt proprietari, pe care nimeni nu-i cunoaşte, cu câte optzeci de imobile în avuţia lor, proprietari ocrotiţi de legiuitorii de biurou.
    Proprietatea este piatra de încercare şi a oamenilor publici: este căptuşeala adevărată a individului, care socialmente trebuie întors pe dos: proprietate de case, de pământuri, de societăţi, de acţiuni; de numerar.
PUBLICISTICĂ
259
     Inventarul ar trebui început cu proprietatea care se poate ascunde mai puţin: a imobilelor.
     Evident că informaţiile publicului ar fi foarte folositoare. Colaboratorii unei atari acţiuni sunt indicaţi de starea lor socială: muncitorii intelectuali, profesori, magistraţi, advocaţi, ofiţeri, medici, funcţionari, ingineri etc.
     Detaliile unei anchete, redusă la nivelul vieţii curente, revelatoare şi demonstrativă, ar putea face obiectul unui chestionar.
     Proprietate moştenită, dotală, cumpărată. Compunerea, caracterul şi produsul proprietăţii. Data când a intrat în stăpânirea actualului proprietar şi numele proprietarilor precedenţi. Profesia şi originea socială a proprietarului.
     Etc., etc.
1933
        DOMNII BRĂTIANU ŞI SLĂVESCU
   Guvernul precedent nu a fost niciodată mai sigur de lunga lui existenţă ca în ultima lui lună de zile. Prezidentul consiliului arbora un aristocratism ce-i permitea să facă tot felul de abstracţii şi afecta un optimism ironic. De ce să plec de la guvern? întreba primul-ministru presa. Tânăr sunt, sănătos, mulţumesc Domnului, sunt, de Maniu m-am lepădat: ce mai voiţi? Domnul Vaida se căsătorise cu ţara din amor şi înţelegea să-i rămâie credincios, până la finitul vieţii domniei sale. Ca un papă, domnia sa se socotea nu numai infailibil -această credinţă au avut-o şi alţi prezidenţi de consiliu şi domnia sa o împărtăşea cu mai mulţi din domnii domniei sale miniştri - dar cu dreptul de a deceda în jilţ. A demonstrat-o temperatura domniei sale politică din vremea guvernării, a
260
TUDOR ARGHEZI
demonstrat-o mai cu seamă profunda şi nepolitica domniei sale uimire, după înlocuirea bruscă a cabinetului.
    Certitudinile vexatorii ale guvernărilor întârziate s-ar încheia cu calamităţi şi lovituri istorice, dacă n-ar exista acel Factor, pe care se supără foc orice guvern care cade şi orice partid neadus la putere. Mai târziu toată lumea politică se împacă şi se întoarce la Factor.
    Din pricina duratei lui, guvernul precedent, ieşit dintr-un partid foarte simpatic, devenise inapt şi odios. Ministrul lui de Finanţe atinsese o formă a personalităţii ridicul dictatorială şi intrase în vârsta morală a neputincioşilor cu veleităţi, transformând ministerul într-o agenţie de provocare, de aţâţare, de meschin poliţism şi de agenţie sterilă. Ministrul a crezut că o bună administraţie se capătă batjocorind populaţia şi înmulţind prin continuă şi monstruoasă partenogeneză funcţionarii, aşezaţi pe mai multe planuri de autospionaj. E greu de găsit, de la fanarioţi încoace, un arendaş sau un şef de arnăuţi mai înduşmănit cu locuitorii şi mai străin de sensibilitatea şi inteligenţa lor ca precedentul ministru de Finanţe, furnicat de mâncărimea unei permanente excitaţii inutile şi furios că nu se scarpină toată lumea odată cu domnia sa şi că nu dansează în ritm cu mădularele domniei sale, cuprinse de o febrilă dezarticulare.
    Declaraţiile domnilor Dinu Brătianu şi Slăvescu, de împăcare a statului cu contribuabilii muşcaţi de toate măselele şi îmbăiaţi de toate gingiile, puse în serviciul maxilarului avansat al fostului ministru, au venit ca un tonic moral. Este sigur că metoda prieteniei şi blândeţii, pe care orice guvern o datoreşte publicului, dă rezultat. Reducerea şi a impozitelor şi a severităţilor la putinţa omului de treabă care-i publicul, bun platnic şi cinstit în marginea mijloacelor lui, face din contribuabil un asociat al statului şi nu un adversar, exploatat la exasperare - şi cifra încasărilor în regim ordonat este mai mare. Atât domnul Dinu Brătianu, pe care opinia publică nu
PUBLICISTICĂ
261
a găsit până azi prilejul să-l cunoască relativ, cât şi domnul Victor Slăvescu, dacă vor realiza cu de-amănuntul principiul bine-venit şi fericit al destinderii şi al camaraderiei cu marele Camarad în suferinţă, vor putea cunoaşte satisfacţia că au inaugurat o epocă.
1933
                POEZIA DE SĂRBĂTORI
    Pe vremuri, de Crăciun şi Paşti, câte trei zile, se jucau exclusiv la Naţional piesele lui Shakespeare. Atunci se şi rosteau cei mai buni Hamleţi români, ţinuţi şase luni în rezervă.
    Retrase din teatru, moravurile au trecut în literatură. De Paşti şi Crăciun toate ziarele, indiferent de culoare politică, de ideal şi de gradul gramatical adoptat, dau cititorilor literatură, versuri şi proză. Un ziar care ar apărea de Crăciun fără Sfânt Staul, fără Mântuitor în scutec şi fără vis de fericire s-ar simţi necultural. De aceea, pagina întâi este destinată icoanei şi modului de a fii religioşi, talentaţi şi ocazionali al scriitorilor.
    în vederea paginei literare, care de Crăciun are o semnificare culinară, căci nu se pot concepe cârnaţi şi curcan fără poezie, cei mai neglijaţi redactori ai unui ziar devin de sărbători purtătorii încrederii direcţiunilor politice, sociale şi ştiinţifice, care conduc a patra putere a statului, presa, către marile limanuri de libertate, civilizaţie, democraţie şi luminat naţionalism. Etc., etc.
    Lucrul începe cu o poveste, menită să afirme o dată mai mult misterul naşterii printre oameni a unui Fiu Dumnezeiesc, de ale căruia învăţăminte credincioşii lui îşi aduc aminte de două ori pe an regulat, o dată la sarmale şi a doua oară la ouăle roşii. Desenatorii caută în cataloage cum se face boul, ca să puie în ilustraţii numărul necesar de asemenea animal, în perspectivă şi din profil, ştiindu-se că Iisus a primit viaţa în
262
TUDOR ARGHEZI
nişte iesle, în care combustibilul a fost oferit cu o intuiţie demonstrativă la nişte cuadrupede, de respiraţia fierbinte a cornutelor de măcelărie. Gravura se poate lua direct din iconografie şi din pictura religioasă, clasificată în muzee. Costă şi mai puţin, întrucât drepturile de autor au murit odată cu fericitul lor titular, acum câteva sute de ani şi de cele mai multe ori cu mult înainte. Morţii sunt nişte redactori foarte discreţi cu editurile, în ceea ce priveşte statul de salarii şi onorariul pe bucată şi, din punct de vedere administrativ, admirabili.
    Povestea va fi în fiece an remaniată, ca să varieze pentru estetica ziarului, dacă nu motivul uzat măcar perifrazarea. Se preferă concluziile ei optimiste, care stabilesc principiul că relele nu sunt eterne şi că la anul are să fie mai bine. Şi direcţia şi cititorul vor căldură de imagini iarna pe ger şi răcoare adiată delicat, vara, pe arşiţă. Vaietul e rău venit de sărbători şi lacrimile sunt bune numai în pomul de Crăciun, cristalizate şi vândute în cutii cu duzină. Celelalte stau urât în tabloul literar şi grafic sau primesc un cadou la o solemnitate de copii săraci şi de binefăcători cu blană, care vorbesc, tâlcuind în spectacole sufleteşti învăţăturile religioase şi morale şi fericirile răbdării pe tăcute şi înghiţite.
    Poezia de Crăciun e mai bine să fie sonet, căci se asortează cu pagina bine. O snoavă, două, câteva ghicitori, şi eventual o nuvelă, inspirată de la un autor străin care nu se mai citeşte, speranţă a generaţiilor de scriitori. Conştiinţa literară şi academică a ziarelor este liniştită, suplimentul artistic e gata.
    Să ne mai vedem peste un semestru.
1933
                        ANUL 1933
    Două realităţi noi bune: înmulţirea cărţilor româneşti şi ieşirea autorilor din faza criticismului steril. Ele aparţin anului
PUBLICISTICĂ
263
1933, care a dat primul catalog de librărie îndesat. E un început de epocă şi probabil că nu numai pentru literatură. Viaţa intelectuală întreagă va fi rapid influenţată în sensul emancipărilor succesive, care au început cu lepădarea de întunericul timidităţii.
     Deja atmosfera lui 1933 se deosebeşte mult de ceea ce fusese mai nainte. Opiniunile gregare, făcute bloc, s-au desfăcut, manifestate în acţiuni şi atitudini, favorabile sau defavorabile, nu interesează: înainte de toate viaţa trebuie răscolită. O serie de oameni cuminţiţi de anticipările mormântului au revenit la acţiune, separaţi de nămolul care-i încleiau şi care în curgerea lui uniformă şi disparantă prindea oamenii ca pe nişte muşte şi-i solidariza cu un lipici şi cu o scufundare (enlisemeni). Procesiunea lentă a tuturor cumin-ţeniilor se apropia de cimitir, cu panglicile mortului în mână: mortul era sufletul lor, cadavru gras însă mâhnit. Oamenii au sărit înapoi şi s-au întors în bordeiele din care plecaseră, ca să miroasă aerul răspicat al credinţelor lepădate. Dacă anul ce trecu dete în politică optsprezece partide şi fracţiuni, multiplicitatea care indică un dezacord e bine-venită pentru spiritul public: ne găsim pe calea vie şi forfotită.
     Fenomenul durabil al slugărniciei a luat sfârşit şi prestigiile au fost verificate. Nu mai este o ruşine să nu fii deputat, ministru sau funcţionar plătit cu o leafă aristocratică: e de ajuns să fii un oarecare, o pălărie, un baston sau un vot. Provizoratul marilor situaţii a fost identificat. Nu mai e o treabă pizmuită să fii guvern, partid, mare bancă şi importantă S.A. Regula falimentului a intrat în moravuri. Cetăţeanul nu face încă gaură în cer cu gândirea lui, dar cetăţeanul începe să gândească şi să analizeze. Profesiile susceptibile de o politicianizare totală au devenit rebele, certificatele, diplomele şi distincţiile nu mai conferă mulţumirea cristalizării pe loc. Diamantul a făcut coarne şi starea socială recunoscută şi cu autoritate nu mai este obligatorie. De la sine, anul 1933 a suprimat o întreagă iconografie de situaţii morale stabilizate.
 264
TUDOR ARGHEZI
    Tânărul care s-a hotărât să-şi amendeze ifosele şi să renunţe la trăncăneala goală, şi face o carte sau un act, îşi însuşeşte disciplina sau conştiinţa creatorului. Orice ar realiza el este bun, chiar dacă pare prost, căci adaugă la criterii o experienţă şi un lat de deget la urzeala de sentimente şi idei, pe îngustimile căreia calcă pasul inefabil al inteligenţei, amestecată cu voinţa bărbatului afirmat.
    O lume fără nici o îndoială s-a obosit şi cade ca o coajă de scrum şi miezul de jar s-a ivit întreg. Iată-i strecuraţi pe lângă vatră, pe cei ce ocupau scaunele la căldură, iată-i ieşind de-a buşilea şi pe pântec şi ducându-se prin noapte târâş, cu mâţele şi zdrenţele după ei. Vâlvătaia a izbucnit dintre tăciuni şi le-a ars genele şi mustaţa. Miroase a păr şi a prăjit în 1933.
    Deocamdată, băieţii nu s-au mai întrebat cum se poate face un roman, au lăsat definiţiile baltă şi au scris romane de-a dreptul, fără regulament şi fără permis literar. învăţaţi încet, încet, să se îndoiască, să refuze, ei au trecut peste nişte legi ale meşteşugului de-a ţine mintea încremenită, ca peste un gard de livadă, ei au mâncat din pom, suprimând misitia treptatelor operaţii de aducerea fructelor cu tăvile altora. Pomul e gustos, într-adevăr, dacă pui gura subt ramură şi smulgi cu dinţii din el.
    Inventarierea bunurilor căpătate se va face vreodată şi todeauna prea târziu pentru o aşteptare de om fierbinte sau nu se va mai face; din lipsa timpului pentru arhivizarea în răspăr. In orice caz, registrul totalurilor generale e o operă de academie şi nu de viaţă: nu ne priveşte. Ceea ce ne priveşte de aproape este acţiunea; activitatea, opera, faptul. Anule 1933, fii binecuvântat.
1933
              BUCUREŞTII PE FOIŢE
   După unirea Regatului cu Transilvania, ţara de peste pădure şi munţi, entuziasmul proaspăt şi generos al
PUBLICISTICĂ
265
evenimentului a voit şi strămutarea capitalei. Venind Ardealul la noi ne duceam şi noi în Ardeal: Lozinca dura şi a fost ales Braşovul, oraşul emblemei Coroană cu rădăcini. Pe gâtlejele Carpaţilor, de-a lungul Dârstelor, Scheiului şi Tâmpei, trebuiau să se descarce carele, vagoanele, arhivele câtorva sute de ani trăiţi în goticul chirilic. Din materiale provizorii trebuiau edificate rapid autorităţi şi palate eterne. Se improviza o metropolă pe roate de jur-împrejurul turnului medieval al primăriei, în care bate orele noi glasul vechi al orologiului de burgadă.
    Efortul impus de o strămutare a moderat la timp fantezia, modificată şi de o cunoaştere mai bună a lucrurilor nejudecate. Ardealul trebuia să aducă Bucureştilor o elită intelectuală, cu neputinţă de găsit în Vechiul Regat, mari dascăli, mari gânditori, mari gospodari ai bunului public, advocaţi mari, politici mari. La o frecventare mai de aproape a oamenilor mari ai Ardealului, regăţeanul se sfii să-şi verifice impresiile şi rămase niţeluş confuz. Marele nu era chiar pe măsura speranţei şi făcând toate adunările, cei mai reprezentativi dintre români tot în Bucureşti trebuia să fie căutaţi, oraşul perdiţiei infernale. Bucureştenii ştiau mai bine şi latineşte. Savanteria demonstrativă nu se bucura la ei de o trecere monumentală şi recensământul permanent şi vizibil, zi cu zi, al populaţiei, prin categorii şi cocărzi profesionale, făcuse parte dintr-o civilizaţie retrasă în beţircul Budapestei, constituind ea însăşi o copie voită la Viena, cetate a unei împărăţii convenţionale, - după originalul german şi prestigiile lui dure.
    La Bucureşti, călătorul străin era numaidecât surprins de absenţa nasturelui galben universal şi a şepcii cu tresă, uniformă de materie şi spirit. Casele, străzile, oamenii erau fără regulament şi contravenţia, produs al unei civilizări de pure forme, menite să disciplineze artificial, s-a ivit foarte târziu, mulţumită maniei de legiferare şi de aliniere morală a unor bucureşteni de adopţie cu aporturi exotice în educaţia lor şi uimiţi
266
TUDOR ARGHEZI
dinaintea ordinei administrative, arhitectonice şi intelectuale din Apusul organizat după catalog şi prospect.
    Introdusă pentru clasificarea tribunalelor şi baroului şi solemnizarea judecătorilor, roba judiciară a rămas fără consecinţe: magistraţi şi pledanţi, prin acel sentiment latent de refuz, care face pe bucureşteni să respingă fără tirade şi să anuleze instituţiile impuse simţirii, au lăsat roba după uşă. Judecători şi apărători au reapărut în costumul burghez de oraş, iar deosebirile care se adresează prin înfăţişări de mască sentimentului s-au făcut şi în acest caz, ca întodeauna, prin intelect şi nu prin garderobă. Spiritul eminamente civil al capitalei nu a izbutit să fie acaparat şi îmblânzit prin nici o teatralitate, plăcându-i să trăiască neînrolat, slobod şi anonim în ceea ce priveşte costumul şi viu şi personal prin spontaneitatea lui. Ca să se bucure ilustrativ de farmecele gătelii standard, bucureş-teanul se duce la teatru şi cinematograf şi pentru satisfacţia lui spectacolul în locul închis e îndestulător.
    Este, probabil, o chestiune de rafinament, această absenţă a coerenţei de turmă. Gustul femeilor, soţiile, prietenele şi surorile acestor bărbaţi, rebeli la o nivelare tip, e fără păreche, la situaţie egală, dincolo de fruntarii. Dacă nu e uniformistă, populaţia capitalei este, în schimb, dintre cele mai luxoase din Europa, calitate pe care o are, incontestabil, poporul dintre Dunăre şi munţi, manifestată într-o ţinută de estctică simplă şi substanţială şi în culorile, fermecător echilibrate, din covoare şi scoarţe.
    O uniformă veche şi îndătinată, care s-a menţinut graţie clerului grec şi vieţii de izolament a mănăstirilor, dispare de la sine. îndată ce a fost recrutat în libertatea temperamentului, preotul şi-a schimbat comanacul cu pălăria, şi-a croit hainele după un desen vertical, apropiat de cetăţean, şi-a lepădat chica şi barba până la evoluţia actuală, când briciul legal a intrat în
PUBLICISTICĂ
267
funcţiune, cu tendinţa să suprime şi o urmă de gentilă ţăcălie. Nimeni nu ţine să se singularizeze. Spiritul de castă şi de corp, cu toate foloasele şi dezavantagiile lui nu se încheagă profesionalmente, durabil, în nici o regiune a vieţii, nici cel puţin la muncitorii sociali, ce, comandaţi de o doctrină unitară şi gregară, rămân neputincioşi să satisfacă dezideratele de unire şi strângere internaţională laolaltă. La toate tendinţele de singularizare s-a opus firea ironică a elitelor şi a mulţimii.
    înainte de război, o mie de proprietari conservatori erau împărţiţi în patru partide conservatoare, variabile: după război, în epoca succeselor socialiste, a fost cu neputinţă organizarea unui partid, zece comunişti improvizând cinci partide comuniste învierşunate unele împotriva altora, îndată ce se întâlnesc. Cât priveşte clasa burgheză, aşa-numită, într-o ţară unde împrejurările n-au fost niciodată sufleteşti şi de concepţii inamice şi clasele s-au confundat într-un popor omogen, partidele politice care ar duce la o uniformizare specială prezintă diferenţe de simplă nuanţă şi nu derogă de la indiferenţa obştească. Mai mult, şovinismul şi xenofobia, care ar putea să scuze, fiind de ordin curent, mărginirea normală naţională, sunt inexistente în toată istoria ţării. Bucureştii au primit, ca şi ţara, fără discursuri, desigur, toate infiltraţiile şi popasurile şi toate ocupaţiile militare sau comerciale, până la invazii - ştiind instinctiv că nu e nevoie de o teorie şi de abstracţiuuni, ca să fie redus adversarul. Fenomenul e constant: a fost de ajuns o convieţuire, pentru ca străinătăţile să-şi piardă caracterul şi să se dizolve. Vitalitatea lui puternică i-a dat poporului o siguranţă implacabilă şi acel stil personal de ospitalitate, în care limbile, fiinţele şi evenimentele se topesc.
    Bucureştii au un farmec imprecis şi cu atât mai decisiv absorb, catifelează şi digeră. Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecţii moarte, muzee mai mari şi mai bine înzestrate decât ale ţărilor cu o veche cultură a pietrei
268
TUDOR ARGHEZI
şi a canalizării. Străinul ia contact prin toate ventuzele lui cu viaţa, încă de la gară. Viaţa este strada, mai mult decât într-alte părţi ale continentului, unde populaţiile ţin în rezervă pentru zidurile închise, un secret al personalităţii de multe ori derizoriu. Strada românească intră pretutindeni. Cine vrea să-l vadă pe rege, îl vede; cine pe ministru, îl vede pe ministru. Nici o uşă nu serveşte la altceva decât ca să nu intre praful şi frigul nestânjenite şi paza armată a porţilor nu se cunoaşte. Când un potentat de moravuri dictatoriale ar voi să puie un planton cu vipuşcă la uşa anticamerei lui, plantonul adoarme sau corectează inovaţia, lăsând să intre toată lumea.
    Odată, s-a petrecut un fenomen care confirmă global individualitatea. El a trecut jignitor de neobservat, relativ la meritul naţional dar cu aceeaşi clasică simplicitate cu care se trăiesc toate epocile şi împrejurările româneşti. Pământul agricol, grămădit în mâinile unui număr mic de familii, proporţional cu numărul plugarilor, începea să trosnească, să se zguduie şi să facă morminte şi plugarul râvnea, de dincolo de muşuroaiele de hotar, la ţarina proprietărească. Când şi-a pus statul problema unei noi împărţiri, proprietarii -consideraţi în polemica socială ca o clasă - toţi proprietarii, ca unul singur şi-au cedat pământurile cu o emulaţie al căreia resort trebuie căutat excluziv în individualitatea naţională. Proprietarii au acceptat să rămâie fără pâine, ca să aibă ţăranii pământ. Ei puteau să lupte şi să biruiască, toate dogmele sfintei proprietăţi şi puterile constituite fiind în apartenenţa lor: n-au luptat şi nu au negociat — s-au supus aceluiaşi instinct care în toate actele lucrează într-altfel decât la alte popore. Simbolul cerebral al proprietăţii vechi fusese un mare boier, un şef vechi conservator, neştirbit în excluzivismul lui teoretic de nici o teză, şi un mare intelectual, Petre Carp. El îşi împărţise pământul sătenilor lui, cu zece ani mai devreme de reforma agrară...
    Unele neamuri au învins cu rigoarea, cu disciplina şi cu regulamentul. Românii înving de sute de ani fără arme, fără
PUBLICISTICĂ
269
sânge, fără năvălire şi au învins constant şi istoria, mai inteligenţi decât agresivi şi mai dibaci decât vehemenţi.
     Bucureştii trebuiesc trataţi ca o individualitate şi ca un personaj. Bucureştii n-au principii, în orice caz principiile lui, inspirate de la viaţă şi nu de la minţile altora, sunt remaniabile, elastice şi fără rigidităţile fixe ale altor capitale, din punctul de vedere al subtilităţii. Ei au meritat adeseori superficial reproşul ce li s-a făcut de oraş fără ideal, formulat în toate epocile de naturile inadaptabile, fugărite de nevoi şi împrejurări până în capitală, dar irascibilitatea şi văzul până la vârful nasului s-au pierdut la deprinderea comodităţilor morale şi materiale, pe care le tezaurizează tradiţia capitalei. Nenumăraţi au fost eroicii candidaţi provinciali la cucerirea lui, dar oraşul i-a macerat, i-a decantat, i-a filtrat. In cele din urmă, Bucureştii au avut în fiecare caz dreptate, fără să se laude cu dreptăţile lui.
     Cu o intuiţie admirabilă a valorilor native, bucureştenii, ce în bună proporţie sunt titraţii cel puţin ai unei academii şi foarte des ascund în sertar un doctorat, n-au gustul exibiţiei de pergamente, nici atunci când un hrisov stabileşte o ascendenţă sigură aristocratică. Aristocraţia în sensul drepturilor respectate cu fruntea-n pământ, atât de categorică la ruşii Imperiului Ortodox şi de bine exprimată la maghiarii fostei mari monarhii catolice din Centru, este necunoscută. Moşieri şi latifundiari cu aşezarea urbană în Bucureşti, boierii aduceau oraşului spiritul de prietenie, în care satele şi argaţii vieţuiau cu conacele şi cu proprietarii, generoşi, înţelegători şi sceptici... în vreme ce sătenii înnobilalţi de domnitori ţin şi azi la pod, cu discreţie uitate, pieile cu blană - cărora cerneala domnească le-a dat împuterniciri în ierarhia socială, savanţii tineri ai ţării cunosc dificultăţile obţinerii pentru o expoziţie informativă a titlurilor vârâte într-un cufăr cu vechituri, de la posesorii lor bucureşteni. Cu toate că presa se sileşte să dezvolte gustul reclamei, agreat de oamenii politici de al treilea şi al patrulea rând, parveniţi prin votul universal, plăcerile publicităţii nu
270
TUDOR ARGHEZI
sunt remarcabile la românii cultivaţi. Nimic nu-1 face mai şovăitor şi mai stângaci pe bucureştean ca titlurile de Doctor şi Profesor, adresate în gura mare, ca o introducere la slăbiciuni şi vanităţi, foarte mângâiate în provincii, unde un personaj care grăieşte cu oarecare uşurinţă trebuie să fie cel puţin domn director sau domn prezident, la cafeneaua cu orchestră.
    Fraţii din Ardeal, în majoritate doctori, au fost destul de consternaţi după unire, constatând puţinul preţ pe care îl pun regăţenii pe douăzeci de ani de studii mărturisiţi de o diplomă, neîncadrată în perete, cu lauri plastici şi ghindă. Comerţul facil şi nesupravegheat de o metrică, al Bucureştilor, absenţa marmurei din jurul înghiţitorii şi a bronzului de la încheietura genunchiului şi din talpa ghetei au produs decepţii, au iscat amărăciuni pentru o mentalitate care pune hârtia înaintea omului şi dă drepturile principale unei ştampile cu iscălitură. Indiferenţa cărturarilor bucureşteni pentru distincţiuni şi onoruri cădea destul de rău într-o lume în aşteptarea distincţiunilor aglomerate, dar, care bine văzută, a fost înţeleasă. In cincisprezece ani de la război, această stare de intelect s-a difuzat şi influenţa capitalei în provinciile noi se face simţită. Foarte multe lucruri au fost mişcate din împietrirea lor şi au încetat să mai fie intangibile şi sacre.
    In geografie şi în ghidurile de călătorie se indică oraşele ca nişte grămezi de case, hoteluri, teatre şi cazinouri şi într-o călătorie circulară turistul gustă din toate, trezindu-se cu cincisprezece arome contradictorii pe limbă, după ce şi-a înmuiat în fiecare fel de mâncare degetul câte puţin. E cea mai tristă formă de a călători şi voiajorul care nu poate să stea măcar un an într-o localitate de pe hartă vede puţin şi nu ştie nimic. Călătoria bună pentru cunoaşterea unui oraş este să rămâi şi să-l parcurgi toată viaţa...
    Occidentul nu prezintă subt specia aspectului zidurilor o varietate cu mult deosebită de a unui cimitir de monumente
PUBLICISTICĂ
271
şi inscripţii glorioase şi interesul unui oraş rezidă mai puţin în ţinuta lui fotografică decât în realitatea vie, în starea lui sufletească, în ambianţă.
     Din tot ce face omul, tot omul e mai interesant, cu nivelul lui sufletesc.
     Bucureştii nu sunt capitala cea mai urâtă nici în ceea ce priveşte portretul monumental. în bulevardul nordic răspund străzile de vilegiatură şi uliţele sudului colorat. Lângă o vitrină strălucitoare îşi duce zilele şi momentele o lampă cu „gaz“ dintr-o casă scundă îngenuncheată în pământ. O limuzină se încrucişează la răspântii cu căruţa hărtănită a unui cal bătrân, iar din localul de petrecere somptuos, unde serviciul se face în trei limbi europene, consumatorul trece la cârciuma cu fumul des din piaţă, atras de un miros de usturoi. Un cartier aduce aminte Lucerna şi altul pute. Asfaltul, întrerupt de piatra de râu, continuă un drum de pământ. Calea Moşilor vărsată în Obor e o lume: trenul ei electric duce într-altă lume. Industriile vechi se risipesc pe zeci de artere şi prăvăliile mici cu trepte de papură, de mături, ciure, doage şi ălbii, se repetă vinerea şi marţea într-un pitoresc amestecat, la care colaborează oamenii, vitele şi carele din câte două sute de sate, pornite de-acasă cu câteva zile mai devreme, în pasul boilor cugetat şi lent. Tungstenul merge de acord cu grătarul şi mătasea se taie la un loc cu pastrama.
     O mie de movili în mişcare au improvizat un sat călător: târgul de fân. O mie de căruţe cu lemne. Târgul cu porci, de bivoli, şi de tauri. Târgul de oi şi capre. Hergheliile geambaşilor ocupă circul de beton şi două uliţi, în care se face în asistenţa critică şi frământată a cumpărătorilor, hipodromul şi încercarea iuţelii. Telegarii zvelţi, de neam ales, cu coama pieptănată şi coada creaţă poartă o garanţie împotriva deochiului, crâmpeiul roşu de lână la grumaz. Un căpăstru de chingă verde întoarce animalul şi-l plimbă pe dinaintea amatorului impresionat, care-i un ţăran chiabur, sau unul din puţinii „mitocani" rămaşi
 272
TUDOR ARGHEZI
fideli costumului, cizmelor, căciulii de miel şi mustăţii umflate şi lungi. El are la grajd doi suri şi doi roibi şi ar mai vrea doi murgi, ca să-l ducă duminica la han. Pipăitul lui expert atinge calul, îi mângâie şoldul licăritor ca oglinda: calul e mulţumit, dă copita, scutură spinarea, calcă de sus. Cine ar mai avea pe vreme de criză treizeci de mii de lei dintr-o dată şi i-ar da pe doi cai boiereşti? Domnul Dumitru, care i-a şi numărat geambaşilor, cu seninătate. Ia te uită ce mai plăcere s-a aprins în ochii lui! E un om de cel puţin şaizeci de ani, crunt, cu sprâncenile groase. Dincolo e toboganul şi la o cârciumă cu mititei, cu tango de jaz, cântă haut-parleurul electro-dinamic...
    Câţi bucureşteni vor fi cunoscând Oborul, afară de sorocul Moşilor frenetici, cu vârteje de căluşei, pocnitori şi băşici cu chiot? Câţi vor fi ieşit din cartiere ca să călătorească prin universul bizar şi admirabil al capitalei lor necunoscute? Pe zece şosele care intră din judeţ în Bucureşti se bălţează zece oraşe şi zece omeniri originale. Linia calmă a Cotrocenilor adună lumina, ca pentru o acuarelă din Amsterdam, dintr-o regiune care îşi uneşte câmpiile şi grădinile până-n Ciorogârle şi Bolintinuri. Pe bulevardul castanilor, cu patru orizonturi, dinaintea Palatului de Vară vine-ncoace o turmă de curci albe, mânate cu două nuiele. Linia Giurgiului forfoteşte de-o gintă neştiută, care circulă între mahalale, ateliere şi biurouri. Un comerţ viu împânzeşte şoseaua, care pare intrarea unui parc imens cu divertismente populare. Şoseaua Ploieştilor şi a Olteniţei sunt şiraguri de ferme, de vile şi de grădini. Cocorii bălţilor vâslesc de la Dunăre către Snagov şi glasul raţelor trece-n stoluri pe deasupra Universităţii. Pantelimonul, Cernica, Af umaţii, Gagul aparţin cartierului bulevardelor din Est. Teiul, Floreasca, Herăstrăul, Budeştii, Rahova, Filaretul, Domneştii, Jilava mărginesc câteva laturi ale capitalei infinit poligonală.
    Pe timpuri, un drum la Cioplea era mai lung decât o călătorie la Sinaia. Şoselele, străzile sunt parcurse de tramvaie,
PUBLICISTICĂ
273
autobuze şi automobile, şi deplasarea rapidă a călătorului de capitală e condiţionată numai de curiozitatea şi lenea lui. înainte de orice vilegiatură şi sportivitate, bucureştenii vor câştiga să vadă Bucureştii, care în fiece răspântie sunt alţii şi la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză, o bijuterie şi o recompensă.
    Pentru completarea unei serii începută pe un colţ de biurou anemic de către poetul Vlahuţă, autorul României pitoreşti, poate că vom avea răgazul şi răbdarea să-i punem cititorului în buzunar, odată şi odată, Bucureştii vii şi pitoreşti, dintr-o literatură care aşteaptă să fie scrisă cu documentul dinainte. Un Ardeal pitoresc, un Banat, o Bucovină, o Basarabie şi o Dobroge pitoreşti ar însemna pentru cititorul silit să stea pe loc şi să aştepte, un divertisment inteligent şi o unificare a teritoriilor ţării lui...
1933
                     DE CRĂCIUN
    Vecinul meu, un căruţaş, are şapte copii, două vaci, trei cai şi o căruţă, cu care pleacă dimineaţa, goală, după muşterii. Seara, veselă, uneori căruţa se întoarce plină: câteva furci de fân, o dăsagă cu grăunţe, o ultimă ediţie de pâini calde, un colcovan de carne şi o sticlă cu vin, două.
    Dar aproape în fiece seară, căruţaşul mai aduce pe câte cineva. Vine vorbind cu el, făcându-i descrierea situaţiei locului, prevenindu-1 ce poate să-l aştepte şi atrăgându-i de repetate ori luarea-aminte să fie cuminte, dacă vrea să trăiască aproape normal. Străinul din căruţă e întodeauna un câine, un căţel cules de pe stradă şi învelit în fân. Vecinul meu opreşte căruţa, vede câinele, stă în faţa lui, determină diagnosticul suferinţei lui, se apropie încet şi-i zice:
274
TUDOR ARGHEZI
    - Vino cu nenea.
    Câinele vine şi căruţaşul îl aduce acasă.
    In majoritatea cazurilor câinele este un câine aruncat, cum se zice la mahala, „din cauză" de râie. Ce-are a face! râia se vindecă, şi un câine mai mult la casa omului nu-i rău: câinele poartă noroc. Vecinul nu are în ograda lui decât douăzeci şi trei de câini din toate neamurile, - corcituri, caricaturi, schiţe şi scheme de dulăi şi căţelandri: un depou. Şi proprietarul câinilor îi dăruieşte oricui cere, cu condiţia bine stabilită să se poarte bine cu ei. Depoul se completează şi primeşte continuu.
    Nevasta vecinului, în permanenţă grea şi prezintând o graviditate neobişnuit de voluminoasă, îl mustră de fiece câine nou, şi a doua zi se obişnuieşte. Consiliul de familie al copiilor face botezul, cu nume alese aşa încât să nu se înşele auzul colecţiei şi să nu dea loc la confuzii, când un copil vrea să strige un câine anumit. Vecinul se împacă binevoitor cu mustrările soţiei şi încheie dialogul, care se petrece şi la venirea neîntreruptă a copiilor, cu vorbele: „Unde mănâncă cinci mai mănâncă unul". Singurele cuvinte care îl supără, pentru câini, este „jigodie", şi pentru prunci „broască" - şi supărarea lui e adâncă: vecinul se întoarce cu spatele şi tace mâhnit, cu lingura în fasole.
    S-a întâmplat însă că vecinul căruţaş are şi copii şi câini deopotrivă de buni; adică, să deosebim: copiii sunt buni pentru că sunt într-adevăr buni, iar câinii sunt buni pentru că sunt răi... In satul nostru întreg, populat cu câteva sute de câini, nici unul nu se poate împotrivi câinelui şchiop, o jivină neagră, cu unul din picioarele din faţă pe jumătate mai lung decât părechea lui. îndrăzneţ şi rapid, el atacă deodată cu toate răcnetele lui şi, fugind în trei picioare ca altul în opt, el îşi duce piciorul înţepenit şi lung ca o cârjă luată subsuoară.
    Vecinul nu mai dăduse pe la mine de multă vreme. Mă vedeam cu el în treacătul căruţei, el salutând cu pălăria, şi eu întrebându-1: „Bine?", şi el răspunzând: „Mulţumesc lui Dumnezeu". L-am găsit în ajunul Crăciunului la uşă, cu
PUBLICISTICĂ
275
căciula în mână, în mijlocul unei zăpezi de o frăgezime şi frumuseţe uimitoare.
    - Ce vânt te aduce? l-am întrebat.
    - Ca omul! mi-a răspuns.
    -     întâi pune-ţi căciula, i-am sus. Văd că-ncepi să cheleşti şi nu-i bine să stai în frig cu căpăţâna goală.
    Vecinul zise:
    -     Aşa e, şi-şi puse căciula. Nu ştiu de unde să încep, adaose vecinul, îngândurat.
    - Fă şi dumneata ca mine, când n-am ce scrie şi scriu.
    -     Păi, cu dumneata este altceva! răspunse căruţaşul, con-firmându-se cu un râs care ar fi reprezintat opinia unui al treilea.
    - Tot un căruţaş, îi zisei. Numai că de alte mărfuri.
    - Pe dracu! Ce, parcă nu ştiu eu? hotărî vecinul.
    -     N-ei fi venit la mine să facem literatură, îi zisei. Hai spune!
    El dete să-şi scoată iarăşi căciula, ca o introducere la subiect.
    - Căciula ne-am horătât să stea în cap, zisei. Zi!
    -     Să vedeţi, zise el, apucat de o necesitate de plural... Am să vă spui ceva...
    - Bunînţeles, i-am răspuns. Că altfel nu veneai la mine.
    - Ceva personal! preciză vecinul căruţaş.
    -     Spune ceva personal! îi răspunsei, şi el se apropie mai mult de mine şi nu spuse nimic.
    Am înţeles că „personal" însemna că nu putem vorbi în curte. îl stingherea, pesemne, câinele meu, un ciobănesc măreţ, irezistibil, în război cu câinele lui, şi care, printr-o mirosire insistentă împrejurul căruţaşului, prevedea o izbucnire.
    - Haidem în casă, îi zisei.
    -     Sunt cam murdar, zise căruţaşul, cu cizmele de o puritate albă, înfăşurate în zăpadă, ca şi cum s-ar fi născut cu picioarele de porţelan.
    - De la Dumnezeu, zisei. Nu-i nimic.
276
TUDOR ARGHEZI
    -  Ei, ce e? îi zisei în cămara scării.
    -      Ce să fie? răspunse vecinul. Bine?... Şi se gândea, făcând, fără să vrea, stil: Vin de la nevastă...
    -  Cum de la nevastă?...
    -  Păi, nu-i acasă...
    -  Nu pricep!... zisei, speriat de un gând.
    -  E la spital.
    -  La spital?!... mă mirai consternat.
    -      Dar nu-i aşa rău, cum aţi crezutără, zise vecinul, încurcat într-un optativ de nuanţe... Am să dau nişte parale, şi de! acum, în preajma sărbătorilor... Aş vrea să fiu scutit...
    -  Cui să dai nişte parale?...
    -  Nu v-am spus? Spitalului.
    -  Nu mi-ai spus... Vrei să fii scutit de taxe?
    -  Uite, nu ştiam să spui vorba asta. De taxi.
    -  A fost operaţie? am întrebat ezitând.
    -A fost...
    Cuvântul operaţie simţii că nu era înţeles...
    -  A fost tăiată?
    -      Păi, de ce să fie tăiată? zise vecinul, uitându-se cercetător în ochii mei.
    -      Zic şi eu aşa... Mă omule, îl întreb hotărât, e la spital nevasta dumitale, ori nu e la spital?
    -      Aş mai fi venit la dumneavoastră, dacă nu era la spital? zise logic vecinul.
    El tăcea. Nu ştiam cum să ocolesc întrebarea relativ la afecţiunea de care suferea femeia, ca să nu-1 contrariez. Mă uitam la el. Figura lui fără expresie nu mă ajuta deloc. „Hai s-o iau de-a dreptul", îmi zisei.
    -  Dar de ce suferă soţia dumitale? îl întrebai.
    Mă aşteptam să-l văd izbucnind în lacrimi.
    -  Nu suferă de nimic, răspunse căruţaşul.
    Vecinul mi se păru nebun.
    -  Ziceai că vrei să-mi vorbeşti personal, zisei.
PUBLICISTICĂ
 2 77
    — Vă vorbesc personal, zise vecinul.
    — Ce fel de personal? îl întrebai. Că nu-mi spui nimic.
    El mă pironi cu ochii, nedumerit.
    — V-am spus personal! zise căruţaşul.
    — Ce mi-ai spus, omule?
    —     V-am spus, să nu mişc din loc, personal, zise căruţaşul, că a făcut doi copii... Un băiat şi o fată...
    — Să-ţi trăiască, vecine! oftai, în sfârşit liberat.
    —     Şi-ai dumneavoastră! zise el, mulţumit deodată. Ziceam că dacă aţi pune o vorbă la domn5 doctor, că ştiu că vă e rudă... să nu mai plătesc... Diseară o iau acasă cu căruţa... şi-i aduc pe toţi...
    —     Bine, dragă vecine. Mă-mbrac şi mă duc la doctor numaidecât... Dar şapte cu doi face nouă, îi zisei.
    —     Sărut mâna, răspunse căruţaşul, adresându-se scutirii de taxe. Ce mi-am zis? zise el învârtindu-şi căciula. Unde mănâncă şapte mai mănâncă doi...
1933
                    CATALOGUL
   Un catalog de cărţi e o bibliotecă, însă o bibliotecă închisă şi încuiată, şi totuşi o bibliotecă. Printr-o sticlă intercalată în lemnul dulapului, la nivelul titlurilor şi numelor de autori, parcurgi toată biblioteca dar nu poţi trage din rafturi un singur volum... Ca să capeţi romanul sau povestirea ce-ţi trebuieşte, catalogul are un mecanism ca un automat cu bomboane: trebuie să pui un ban în puşculiţa cutiei şi să zgudui un mâner... O precipitare de maşinării nevăzute şi primeşti dedesubt bomboana, volumul...
   Aţi înţeles: un mandat cu menţiunea pe cotor a volumelor alese. Şi în vreme ce cititorul îşi vede de lucru sau se
278
TUDOR ARGHEZI
odihneşte, pachetul cu cărticele aleargă prin văzduh până la el. O bătaie în uşă, o întoarcere a cheii în broască... Poşta! Automatul, catalogul şi-a făcut datoria.
    Pe când cititorul îşi trăieşte viaţa lui într-un colţ de ţară, biblioteca se compune zi cu zi în catalog. Traducătorii se ostenesc să facă manuscrisul, tipografii se ostenesc să traducă pentru a doua oară textul în litere de plumb, iar neostenitele prese tipăresc. Biurourile administraţiei înregistrează comenzile, expeditorii fac pachetele, camionetele automobile duc pachetele la gară şi trenul le ia şi le transportă departe.
    Iată câtă lume munceşte ca să se găsească pe masa fiecărui cititor o carte.
    Am omis numai pe autor, pe acel ins care într-un colţ de ţară, ca şi cititorul, şi izolat şi de maşină şi de administraţie, se sileşte să născocească o povestire nouă, o frumuseţe nouă, tristă sau hazlie, pentru lectorul necunoscut. La o broşură de câteva zeci de pagini colaborează prin mintea şi dibăcia scriitorului, ca şi la grâu, porumb şi flori, toată natura... Şi acest lucru în aparenţă mic şi în realitate foarte complicat, catalogul de librărie, de editură, se cheamă inteligenţă, viaţă, cultură. Acestea pornesc întâi şi întâi pe roţile lui de jucărie de hârtie.
1933
1934
                  RUGĂCIUNE Pedepse pe pământ
    M-am uitat la tine, omule, şi nu te-am mai cunoscut. Cum ai îmbătrânit! în câteva săptămâni, obrazul tău s-a lăbărţat ca o mască de cârpă, în care ai petrecut prosteşte până la ziuă. Sufletul tău a mustit otrava încet. Te-a scuipat în ochi moartea, cu mâzgă, şi ţânţarul ei, muşcându-te de buze, ţi-a învineţit galbenul chip. Mustaţa şi părul ţi-s ca varul murdar, pleoapele ţi-s tăbăcite şi, arsă de sudori cenuşii, gura ţi s-a strâmbat. Veselia ta e amară, bucuria tristă. Măcinate de putregai, casele şi-au pierdut ţurloiul, schela de zgârci se înmoaie. O duhoare râncedă este duhul tău, şi colţurile ochilor mucegăiesc, pe cât le ştergi cu o batistă de mătase.
    Tu eşti mândrul stăpân, care a strâns legile ca nişte cătuşe de picioarele oamenilor din horă, şi găurile flautului le-a pecetluit. Ţi-ai pus potcoavele de piatră pe grumazul meu, m-ai prigonit, m-ai bătut. Tu, stârpitură veche? Pe tine te-a jignit cugetul meu şi te-a mâniat dragostea mea!
    De când ţi-ai pus dinţi şi măsele noi, rânjetul tău e mai mare decât încăperea gurii. Parc-ai îmbucat un colţ din piatra viitorului tău mormânt. Şi ţi-ai întinerit odată cu surâsul şi mustaţa. Ţi-ai împuternicit spinarea cu o maşinărie, ceafa ţi-ai
280
TUDOR ARGHEZI
încremenit-o într-un guler de os. Ţi s-au ridicat umerii către urechi şi o cocoaşă iese din piept.
    Te-ai jucat cu sângele meu; mai ai în tine şi tu atâta sânge cât să-l dai afară prin băşică.
    Trebuie să te întâlnească scăpărarea ochiului meu şi să te ruşineze, fără să vrei, deznădăjduit că sunt martorul încetei tale prăbuşiri mute. Te încovoi şi te desfaci de măruntaie. La ce ţi-au folosit cruzimea şi puternicia?
    Ai voit să te opreşti şi, mustrat, să-mi ceri iertare în ceasul când săgeata sufletului meu oprită în sârmele tale a biruit. Ai voit, ai şovăit. Mi-am întors faţa de la tine. Ai vrea să nu mori neiertat, şi nu te iert.
    Tu mi-ai silit copiii să suspine şi să plângă, purtându-mă în lanţuri pentru că am iubit pe Dumnezeu. Tu ai trimis hingherii tăi să le fure pâinea albă, merele şi smochinele. Mi-ai ciuntit pana şi ai intrat cu labele în tihna mea, chiorule cu două sticle pe nasul tău puturos, urât în holdele noastre, pripăşit cu guzganii.
    Ochiul meu se ţine după tine, te urmăreşte şi-ţi pune o arsură de dogoare pe pielea spinării. Ochiul meu îţi spune: te văd. E pedeapsa mea, mai crâncenă decât ura veninului tău încleit de odinioară, neiertătoare. Şi ştiu că agonia ta va să fie lungă şi că în muncile tale din urmă te va împiedica să te linişteşti aducerea-aminte.
    Mai ai un timp. Picioarele tale vor fi înlocuite, şi subsuorile tale vor trebui răzimate; înainte de-a coace pe cârji, hoitul tău trebuie cărat un timp într-o trăsură.
    Ieri te-am văzut zgârcit din mers în mijlocul unei scări de marmură şi gemând. Şi m-ai văzut şi tu, scoborându-mă liniştit...
                          Comorile
      Stai de vorbă cu tine mai des, fricosule, nebunule!
   Tu ai o carte-n sân, pe care nu o citeşti. Tot omul se naşte
PUBLICISTICĂ
281
     Rupe-o din cămaşa ta, unde a prins rădăcină nesmulsă. Nu o lăsa necitită, căci se întunecă lumea şi nu mai poţi cunoaşte slova. Cauţi cartea altuia şi a ta îţi rămâne străină. Răsfoieşte-o la timp, înainte ca limba ei să treacă şi să o uiţi.
     Pune-o colea pe masă, rupe-i peceţile, dezlipeşte-i foile tencuite, desfă-o. Ţi-a fost dată învăluită într-o pânză de plumb. Cartea ta are patru cotoare. Cu băgare de seamă întoarce-o pe laturea bună, ca să nu-ţi zboare foile când le vei despica şi ca să-ţi rămâie adunate la o cusătură. E Sfânta Scriptură a ta. Fiecare ins are Sfânta lui Scriptură şi Apocalipsul lui deosebit.
     O poţi începe de unde apuci, de la mijloc, de la sfert, înainte şi îndărăt. în cartea pe care ţi-o ascunzi de frică, speriat de ameninţarea şi de blestemele celor ce nu vor să ţi-o citeşti, înţelesurile sunt toate adevărate şi drepte; rupe rândul sau ia-1 de la punct, pretutindeni cade literă mare. E o carte care tot începe şi nu mai sfârşeşte. înţelesurile ei se încovoie şi se întorc şi, împletite, se urzesc în orice fel laolaltă. Cum de nu ai găsit-o încă şi pentru ce fugi de ea?
     Omule, nebunule, tu poţi trage din fier cu mâna firul nevăzut care-i împânzeşte tăria, poţi să scoţi măduva pietrei, ca un vierme din lemn, ca un melc din găoacea lui învârtită. Strânge cremenea şi va ieşi picătura ei de sudoare. De unde izvorăşte timpul? Şi timpul tău din ce loc al lui se desface, ca un pârâu întors din matca în care s-a vărsat?
     Nebunule, tu faci minuni fără să ştii şi nu cunoşti puterea gândului tău. Tot ce ai închipuit este şi se face, dar te fereşte să stai de vorbă cu tine şi să te închipuieşti. Ce face noaptea din tine? O movilă zăcută. Ia potriveşte pe întuneric, în lacătele tale cheile tale: sufletul are o sută de porţi, toate încuiate, dar cheile sunt în lacătele şi broaştele lor, şi tu nu le vezi în întuneric, pentru că nu cauţi în întuneric. Poartă-ţi mâna pe ziduri de-a lungul şi ai să ţi-o loveşti de ele, şi atunci nu te înfricoşa, nu fugi; întoarce cheile şi deschide. De ce nu citeşti cartea care desluşeşte locul comorilor?
 282
TUDOR ARGHEZI
    Când ai fost slab, trebuia să citeşti - şi când ai fost bolnav şi când te-ai simţit şovăind şi deznădăjduit. Minunea închipuirii dă slăbiciunilor tale vârful şi sunetul lancei. Alunecuşul povârnişului ţi se podeşte neted subt talpă. Boala ta piere, deznădejdea se leapădă de tine. Nu e nevoie să te sileşti, să vrei şi să crezi; a fost de ajuns puţin: că ţi-ai închipuit.
    Şi ca să trăieşti în tine, îţi vei închipui că eşti acela care ai fi râvnit să fii. Tu nici nu poţi să fii decât acela.
                     Rugăciunea mea
    Rugăciunea mea nu este „Dă-mi, Doamne, şi mai dă-mi“. Dumnezeu ar bănui că mă iubesc şi că nimic nu mi-ajunge, şi m-aş ruşina. Că mi-ar da el o moşie sau o împărăţie, ce câştig aş avea? Să mă mândresc? Dinaintea cui? A celor ce pier peste un ceas ori peste câteva zile? Dinaintea slugilor? a lingăilor? Gura mea nu poate să dumice mai mult, dacă aş avea o împărăţie, decât gura plugarului, care, lângă plugul oprit în lumină, ospătează cu mălai. Şi tu nici o zi mai mult nu vei putea să adaogi zilelor tale, zadarnice şi goale.
    Bogat, adu-ţi aminte că n-ai folosit niciodată şi că ai minţit todeauna. Averea este iertată numai folosind şi acelora care n-au agonisit-o. De jur-împrejurul tău oamenii suferă de foame şi oboseală. Tu nu te-ai ostenit să-i înveţi şi să-i linişteşti. Nici pâine n-ai dat, nici veştminte, nici slovă. Ai adunat ca un neghiob şi te-ai îngrijit de ghemul tău de maţe. Ai avut o bătătură şi ai râvnit un câmp; ţi-a venit câmpul şi vrei o treaptă. Te-ai târât şi ai ajuns-o: uită-te îndărătul tău, uită-te înainte: şchioapeţi între două goluri şi între două morminte. Cel din faţă e mormântul tău.
    Rugăciunea mea e o risipire, ca de aburi, în vecie: mă gândesc. Mă gândesc că poate nu am fost de tot zadarnic şi că poate am avut un rost, pe care nu-1 ştiu, de vreme ce am
PUBLICISTICĂ
 283
trecut scânteind printre stele. Nu m-am făcut eu, şi m-am trezit zămislit. Mintea mea e o lumină de undeva: nu am făcut-o eu. Sufletul meu are puteri care mă înfricoşează. Gândul meu vine de la sine, fără să-l fac. Tot ce împlinesc nu e de la mine, şi sunt ca un adormit care trăieşte un vis. Visez de când m-am născut, şi nu-mi dau seama de nimic.
    Rugăciunea mea e o mărturisire că nu ştiu şi că aş voi să ştiu — dar de vreme ce nu trebuie să ştiu, rodesc în neştire ca vişinii, care, din beţe uscate, scot flori albe, frunze gingaşe. Ies florile din lemne şi gândurile din oase? Ale cui sunt? Ale mele nu-s.
    Dau târcoale împrejurul insului meu şi nu-1 înţeleg. Am în mine puterea că vreau fără să ştiu, că judec şi închipui, că văd înapoi şi înainte. Mă pot îndoi şi mă tăgăduiesc. In gândul meu se adună lumea întreagă; pot să aleg, să despart şi să amestec. Piatra, lutul, scorbura nu pot să adune. Cine le face? Eu? Dar ce sunt eu? O lungime în picioare, care, când cade, se strică şi se face gunoi.
    Te-ai lămurit tu mai bine decât noi, tu, cel stăpân de lucruri şi de averi sau de învăţătură mai mare? Trufaşule, de ce nu te poţi lămuri?
    Rugămu-ne fără să cerem, rugămu-ne să ne împărtăşim cu tainele şi să nu ne lepădăm de ele.
                         M-aş răzvrăti
    M-aş răzvrăti, şi nu mă lasă. Mintea mă răzvrăteşte, şi cugetul mă ţine.
    De ce trebuie să murim?
   Nu ştiu om să fie veşnic, nici pasăre nesfărâmată de vânt.
    Ne-am urzit un neam, alăturându-ne doi pribegi. Logodnica venea din ţara zimbrului, să caute apă, şi a dat peste mine la fântână, ostenit de drum, cu ciutura la buze.
    — Ce ai vânat? m-a întrebat fecioara.
284
TUDOR ARGHEZI
    -     Umbră şi văzduh. M-am întâlnit într-un loc cu o fiară mare, care-şi freca spinarea de cer, şi am tras în ea. A fugit, cu toate săgeţile mele împlântate în desimile blănii. Era furtună, şi fiara venea, din mare, pe brânci. — Lăsa-ţi urciorul şi vino cu mine. Vrei?
    - Unde mă duci?
    - Uită-te în ochii mei şi îndrăzneşte.
    Şi mi-am luat femeie de la fântână. Urciorul a rămas gol la izvor şi singuratec. I-am pus în deget inel şi ne-am strămutat departe, în ţara cu oi. Acolo am zidit temelia casei, am adunat muncă şi tihnă şi am umplut casa de copii.
    - Ce bine e lângă noi! a zis iubita.
    -     Dar unul din noi o să moară întâi. întemeiem, şi altul surpă. Urzim împreună, şi altul destramă. Ce se vor face pruncii noştri fără noi?
    Domnul are o socoteală şi nimic nu se naşte în zadar.
                  S-au împuţinat zilele...
    S-au împuţinat zilele şi s-au făcut mărunte, ca iarna, întunericul le împlineşte cu goluri. Ne temem de zi şi de oră, după ce nu ne-am temut de veac.
    E adevărat că şi noi vom pieri. Nici noi nu suntem decât osemintele de gânduri însemnate pe o tablă neagră, cu tibişir, şi scrisul nostru se va şterge de la sine, înecat în negreaţă. De ce l-am mai început? De ce am trăit ca şi cum suntem veşnici? De ce ne-am mândrit cu izbânzi şi puteri? Uite mândria noastră în apele oglinzii, şi iată puterea noastră în ridicarea săcurii culcată lângă vatră. Braţul ne minte, ochiul ne înşeală, călcâiul se sfieşte, cugetul şerpuie. Tinereţea noastră căuta înţelepciune, şi înţelepciunea noastră vrea tinereţe - viteji odinioară, şi speriaţi acum.
    Vine talazul...
PUBLICISTICĂ
285
                         Dumnezeu
    Dumnezeu nu este departe... L-ai simţit? Se clatină vişinii, au tresărit foile de porumb, s-a culcat iarba ciulită şi s-a ridicat, ca o blană de câine pe care-1 mângâie cu o vorbă ciobanul.
    S-au dat florile îndărăt şi i-au făcut loc, scuturând mărgăritare de rouă, în drumul lui fără potecă. Parcă tămâia miresmelor grădinii acum îmbălsămeşte mai mult, şi parcă desfacerea ei de pe garoafe a început să se vadă înlăuntrul aerului adânc. Şi s-a despicat şi salcia în stoguri de plete, şi cozile ei s-au întors.
    Aşternutul de umbră al pământului de printre boance s-a mişcat, ca şi cum ar fi trecut pe deasupra florilor, împletite cu igliţa groasă, o stropitoare cu lumină. Un stol de porumbiei a ieşit din loboda roşie. Iezii s-au sculat din genunchi şi s-au uitat: au văzut ceva?
    Dumnezeu, îl auzi?... Pune-ţi mâna în sân, fecioară, şi ascultă cu urechea din palmă... Dumnezeu umblă...
   E pasul lui, calcă lin. A călcat ca aripa, trece şi pipăie ca fulgul.
    L-ai întrebat? întreabă-1: „Tu eşti, Doamne?" Şi-ţi va răspunde: „Eu".
    Zgomotul încetinat şi rar a umblat prin dreptul grădinii. Nu era nici şarpele, nici căprioara; parcă s-ar fi târât să iasă la iveală bostanii îngreuiaţi în robie.
    „Oameni buni", au zis glasurile întrebate, din zgomotul încetinat. Nici un drum nu urcă, nici o urmă nu se cunoaşte. Câmp cu mărăcini, scaieţi şi ţepi, urzit din sfoară de rădăcini înnodate pe cenuşi îngălbenite. Năvod de sârmă ghimpată. Bălăria vânătă a ţinutului de surcele, cu vine şi zgârciuri de fier, coace uscături rotunde şi păstăi. Arşiţa le goleşte şi le crapă,
286
TUDOR ARGHEZI
de făinuşuri de plumb, de scrumuri lungi, de prafuri, şi otrăvuri, şi funingini.
    Cine să fi fost oamenii buni din pustietatea dimprejur, uscată şi cocoşată ca spinările de cămilă?
    Voci fără trupuri, suflete colindătoare, îngeri de văzduh.
    Ascultă pasul Domnului din sân. De-acum poţi rămâne singur şi nu ţi se va mai urî. Se bate inima şi se bate şi steaua dintr-un plop: o tresărire. A luminat steaua zapisul, când s-a scris cu sângele tău. Eşti un pământ închis cu lacăte şoptite, în tine se zguduie şi curge vultoarea, când o simţi şi când nu o simţi. Te-a pus să umbli, cum a pus şi luna să umble, nesprijinit: te ţine de luceafăr, cumpănit de cer, un fir ca de păinjeniş. Tu faci ce face Dumnezeu, fără să ştii. Domnul e în tine o fărâmă, o mărgică, o mireasmă. Păstreaz-o în dreptul sufletului, necontenit.
                            Pribegia
    Am voit să mai ştiu de tine şi am pribegit singuratec printre oameni şi cărţi. Oamenii m-au scârbit, cărţile m-au întristat, -şi mi s-a făcut dor de tine. Tu eşti singurul care nu ţii minte şi care n-ai ce păstra pentru tine: slava ta e copilărească şi blajină. Tu eşti mai curat şi mai nevinovat decât noul-născut într-a cincea zi după ce s-a ivit, uimit, în lumea nouă. Tu n-ai legi, n-ai osândă, n-ai ce răsplăti, nici ce răzbuna. Nu ceri dajdie, nu vinzi şi nu plăteşti, şi dai de pomană viaţă şi floare, soare, apă şi văzduh: frumuseţe, bucurie şi cântec. Tu nu dai bunuri tocmite cu datorii, tu dai şi pleci, şi iarăşi dai. Omul se naşte cu zestrea făcută.
    Bunătatea şi mila ta sunt de todeauna, oricât aş greşi după socoteala omenească. Că sunt rău, sărac, ticălos, tu nu ştii. Tu eşti ca mama, pentru care copilul cocoşat e frumos, şi copilul
PUBLICISTICĂ
287
nebun e drag ca şi cel cuminte. Tu ierţi înainte de a se naşte păcatul. Păcatul trupului şi al minţii sunt nevinovăţii pentru tine, care nu ştii ce-i vina. Şi judecătorii şi regii şi furii au aceeaşi trecere la tine; toţi mor la fel, şi numai momâile de piatră ale oamenilor adunaţi laolaltă, ca să se apere împotriva singuratecului, deosibesc pe unii de alţii, câteva sute de ani. Am văzut stricându-se oamenii nemuritori pe piedestale, împăraţilor mâncându-le timpul nasul, târşindu-le buzele, netezindu-i.
    Pământul e plin de momâi şi fizionomiile lor, netezite ca nişte pepeni, seamănă unele cu altele ca hârcile amestecate în beciul cu oase. Oamenii de piatră şi bronz mor întocmai ca statuile de carne şi sunt îngropaţi ca şi acestea. Pentru tine timpul nu sfârşeşte şi începe în fiece zi. La fel ţi-e ziua de azi cu cea trecută. Vremea, prin care oamenii sar ca puricii şi pier, stă pe loc. Nu e niciodată târziu la ornicul tău, pe care îl luminează pe dinlăuntru luna. Tu eşti proaspăt şi nou în vecie.
    Eu de nici o rânduială şubredă nu m-am prins şi nu m-am întovărăşit cu legile, ca să nu mi se strâmbe judecata şi să nu mi se micşoreze veacul sufletesc. M-am gândit la tine, când a trebuit să mă leg, şi m-am dezlegat. Ce aş căuta la oameni, dacă m-am înţeles cu nemărginitul?
                         Oştean jurat
    Am chibzuit lucrul ce începe şi după ce a început m-am supus lui, ca şi cum fusese început de altul, şi m-am îndatorat păzirii lui, ca o slugă credincioasă şi ca un oştean jurat. Nimic nu mă mai poate abate şi drumul merge drept. Dacă slăbesc iau puteri din stele şi din răsărit şi binecuvântarea ceasului mă însoţeşte. Mă ţine cineva teafăr, vioi şi biruitor. Ce mişcă-n mine mişcă şi-n izvoare, ce răsună-n mine a răsunat şi-n
 288
TUDOR ARGHEZI
munte, ce mă duce pe mine duce şi lumea, care-i un farmec în vârtejurile din gol.
    Se uită steaua în fundul haosului forfotit? De ce m-aş uita eu în adâncurile mai mari decât îmi e făptura. M-am uitat şi am închis ochii şi m-am aruncat ameţit înapoi, lovindu-mă de munte. Călătorul de piscuri se uită în sus şi de pe creştetul de gheaţă întinde mâna către ciorchinii de luceferi.
    Când îşi ridică ochii câinele în ochii mei, el a văzut ceva în luminile mele, care nu se văd pe sine, şi s-a bucurat. în muşchii de piatră ai câinelui meu, scurt pe picioare ţepene şi groase, e mai multă putere decât în taur, unghiile lui sunt ca nişte belciuge şi coarnele lui sunt împlântate în gingii. îi deschid fălcile cu sila ca să-i văd măselele grele ca balamaua porţii de cetate, zăvoarele tari.
    L-am trimis să cerceteze grădina şi mi-a adus, înlănţuit în voinţa şi în stăpânirea lui, un om voinic, de-a tăvălugul, până la picioarele mele. Când omul voia să fugă, câinele îl dobora din spinare, când se pitea să se strecoare, câinele îl răsturna cu laba; a voit să-l străpungă cu cuţitul şi câinele i-a măcinat pumnul care strângea plăseaua, trosnindu-i-1 ca o cataramă spartă.
    Am judecat tâlharul în pragul casei şi câinele aştepta hotărârea.
    -     Du-te, vezi-ţi de drum şi vindecă-te, omule, de sânge. Iar tu, credinciosule, lasă-1 să se târască, cum o putea până la drum.
    Câinele a ascultat. Am stăpânit puterile lui numai cu un cuvânt. O vorbă îl oţărăşte şi o vorbă îl îmbată. Laba lui de fier e de mătase şi trupul lui de plumb se face ca de fum.
    Gândul e vorba care mă îndulceşte pe mine, Doamne. Şi gândul meu vine de la tine pentru câinele tău sălbatec şi blând...
    Orice mi s-ar întâmpla, gândul dezleagă strânsoarea şi desface verigile groase ale lanţului meu. Cum să nu cred în izbânda lucrului meu?
    Cântă, suflete; zboară, suflete; licăre, sufletul meu!...
PUBLICISTICĂ
 289
                          Cetatea grea
    Casa mi-e lovită din toate părţile de vânt. Convoaiele lui năvălesc. Mi-o bat cu snopi de lanţuri şi cu bolovani de fier. Topoarele cad în coifurile turlelor, fierăstraie groase curmă temeliile pieziş. între pietre se strecoară dintele târnăcopului şi caută gingia zidirii, să o rupă. Trei zile şi nopţi am răbdat chiotele de izbândă ale talazelor negre.
    Cetatea stă nerăsturnată.
    Furtuna s-a întors în mare, aducând găleţi de plumb topit, din străfunduri, şi le-a vărsat deasupra turlelor mele.
    Cetatea e în picioare.
    Apoi, şi-aduse pe sus, pline, burdufele mari, de apă amară, şi le-a străpuns cu sabia, ca să mă înece. Vitele mele au stat în nămol până la coarne, cedrii mei au fost acoperiţi de mocirlă până la vârfuri, şi nici potopul de noroi şi lut n-a putut pune stăpânire pe avutul meu. Cetatea s-a ridicat mai sus, copacii şi-au smuls braţele din mormânt şi le-au aruncat la cer.
    Vrei să mă pustieşti, de mă treci prin fier, prin apă şi foc. Pentru ce? Au am eu puterile lui Iov, ca să fie încercate şi frânte pe rând?
    An băgat de seamă că, nepăsător la ceasurile mele mărunte, tu pari să te mânii când vreau să zidesc, şi să te învier-şunezi când am apucat să zidesc pe furiş. In lumea ta întemeiată e loc de noroade întregi de noi ziditori. Mi-ai dat o prăpastie şi o margine înaltă deasupra adâncurilor ei, - un prag de un cot. M-ai pus acolo ca să-mi pierd cumpătul şi să cad, dacă te necăjeşti că am clădit? Cu darul tău batjocoritor eu m-am mulţumit, şi mi-am zis că şi acolo se poate zidi ceva, şi am zidit, cărând cu spinarea, de jos, pe suişul greu, povara de bârne şi grinzi, până subt Calea Robilor din cer. Nu mi-am jupuit carnea destul? Nu mi s-au târât oasele genunchilor de-a dreptul pe cremeni, până le-am suit? De ce mă pedepseşti cu negură şi vânt şi cu arşiţă aprinsă?
290
TUDOR ARGHEZI
    Mi-ai trimis fluturi, şi erau omizi.
    Mi-ai trimis răcoare, şi m-ai bătut cu grindini.
    Mi-ai trimis lumină, şi mi-ai pârjolit păşunea.
    Dar mi-ai dat cuvintele, ca să mă vaiet şi să te întreb.
    Iartă, Doamne, comoara asta e mai mare...
                         Pruncul meu
    Tu porţi pe Dumnezeu în tine, mai uşure decât pruncul femeii. Ai să-l cunoşti. închide ochii şi ascultă: trece gândul. Tot pasul lui e. Omul e poteca goală - pasul Domnului calcă, şi poteca zvâcneşte. Potecile dau una într-alta, împânzind pământul. Dar Dumnezeu nu se arată pe toate potecile odată; el apucă pe una — şi merge într-o singură parte, acoperit şi descoperit câteodată de sălcii.
    Oamenii toţi, din înconjurul zării, aflând că Domnul se arată printre plopii de lângă mare, au alergat într-acolo şi s-au îmbulzit să-l zărească. Până să ajungă ei, Domnul trecuse - şi oamenii s-au întors întristaţi în cetăţi şi cătune.
    — N-aţi văzut pe Dumnezeu? întrebară ei.
    - Cum era el? au răspuns oamenii localnici.
    - Nici noi nu ştim.
    - Era ca un om?
    —     Să fi fost ca un om? Poate că era ca o văpaie sau ca o grădină care merge, sau ca un murmur cu lumină.
    — Dumnezeul nostru e ca un om şi ca un împărat în odăjdii.
    -     Nu pre acela îl căutăm, ziseră oamenii. Dumnezeul căutat de noi nu poartă sabie şi nu e judecător; el e duh şi urmă.
    — Nu l-am văzut.
    Nici nu putea să fie văzută o urmă...
PUBLICISTICĂ
 291
                      Dă-mi, Doamne
    Dă-mi, Doamne, ştiinţa să te înţeleg, dacă n-am decât părerea că te simţesc. Mintea mea nu te poate scruta, gustul meu nu te cuprinde, auzul şi văzul meu nu te deosibesc. Mărginit la simţuri, nu te pot cerne în sita lor. Ca şi o umbră tu treci prin ele, şi ciurul rămâne gol. Să cred ce mărturisesc viclenii şi hoţii lui, nu se poate - şi nici cu proştii nu mă adun, ca să-l tălmăcesc. Dacă fierbinţeala mea şi munca mea de singurătate nu sunt în stare să se apropie de tine, cum s-ar putea bănui că poţi încăpea în vicleşugul lor?
    Furnică strângătoare şi care osteneşti fără de răgaz toată ziua, toată vara, tu, care îţi cunoşti bobul de pământ din puzderii, cu ascunzătoarea cuibului dedesubt, tu poate ştii mai mult decât cărţile şi deschizi mai drept decât cheile mele. Suie-te pe masa mea cu garoafe şi vorbeşte înţelesului meu, micşorat ca să te asculte şi smerit ca să primească.
                            Lumina
    Lumina e-n geamul tău şi în paharul tău cu apă. E-n ochii
tăi.
    Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.
    Nu ieşi din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în nişte bărci fără lopeţi. Barca bună, cu lopeţile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru braţele tale numai sufletul tău are vâsle potrivite. Adevărul tău numai în tine se află şi numai limba ta îl poate tâlcui. Fiecare om vorbeşte cu glas deosebit în grai deosebit. Minte cu minte nu se înţelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu eşti unul şi ceilalţi sunt sute de mii
292
TUDOR ARGHEZI
de mii. Tu pe unul singur trebuie să-l mântuieşti: pe tine. Pomul vede numai de cireaşa lui.
    Aş vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Inchide-te în za şi ascunde-ţi ochii în coif şi în trupul tău de fier încremenit mişcă-te nevăzut, ca argintul viu în stâncă.
    Lumea nu este aceea care se vede; aceea pe care ţi-o închipuieşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta.
    în tine se găseşte lumea întreagă oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului şi farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai ştiut să-l cauţi, e huştia şi aluatul vieţii; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporeşte, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauţi în alţii se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule.
    De ce pribegeşti în grădinile străine şi-ţi laşi florile neîngrijite, şi copacul tău cu omizi? Mireasma ta nu ţi se pare bună, fiindcă nu o cunoşti, altoaiele tale ţi se par sterpe, seminţele tale goale, fiindcă sunt ale tale. Gândeşte-te bine: e cineva mai bun ca tine? Nu e...
                             Către veac
    Viaţa mea trece către veac şi nu a fost zi în care să nu mă gândesc pentru tine şi să nu mă lepăd de chipul făcut ţie de oameni.
    Ruga mea e gândul.
    Tu nu eşti un socotitor al faptelor şi un cântăritor de lucruri grele şi uşoare. Tu nu eşti un stăpân, făcător de porunci şi ziditor de piedici. Tu eşti un prieten, mai puţin decât un prieten şi mai mult. Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând cu stele în mare şi jucând cu mâna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe. Tu nu te-ai posomorât
PUBLICISTICĂ
293
niciodată, ca oamenii răi şi chinuiţi, şi nu ai făgăduit munci şi poveri. în prisacă, te uitai cu mine la stupi şi albine şi, în câmpie, te aplecai pe florile de trifoi. Păcat? Un singur păcat: uciderea omului cu mâna omului răzbunător şi hoţ. Toate celelalte sunt viaţă şi ştirbire de viaţă.
    Zi de zi şi ceas de ceas m-am gândit pe tăcute şi m-am întristat. Nimeni nu a crezut că suferinţa mea venea de unde ninge teiul de zăpadă şi că era o suferinţă de nemărginit. Nu am cutezat, când întârziam şi mă lăsam codaş, tărăgănitor afară de lume, să răspund că, tiptil, căutam pe Dumnezeu. îmi lipsea acel Dumnezeu care nu era nici în cărţi, nici în biserici şi pe lângă care au trecut oamenii şi nu l-au văzut. Pe acela l-am găsit după ce s-au stins vara fierbinte şi toamna frumoasă, peste mine, de cincizeci de ori. Eu am crezut că nu te voi mai afla niciodată şi-mi pusesem uneltele deoparte.
    Bucuria mea cine ar putea-o povesti acum? Ziua mea are un rost. înţeleg multe lucruri până aseară neînţelese. Sunt voios şi sprinten, culorile mele au înviat: am câştigat! Am o patrie, am un cămin! Şi scândurile din casa mea au început să trăiască. Şi încep şi scaunele să umble. Mi-a pierit golul şi nu-mi mai e frică de ziua de azi, nici de ziua de mâine. împrejurările s-au micşorat, ura nimănuia nu mă mai doare; deodată, oamenii s-au pitit ca greierii şi au scoborât la măsura lor. în tot ce mă îngrijora şi mă ţinea în loc s-a strecurat nepăsarea sfântă, căci am chemat toate ceasurile mele negre şi le-am adunat şi le-am gonit cu bătătoarea de muşte: o singură clipă a înghiţit o jumătate de veac.
    M-am sculat dintr-un somn greu şi adânc şi am rupt, întinzându-mi braţele cu pumnii strânşi de-o lene întunecată, rădăcinile mărunte ce-mi prinseseră degetele de aşternut. Aduceţi-mi calul tânăr din grajd, aduceţi-mi veştmintele noi, cizmele de fier, platoşa lucie şi spada. Şi aduceţi-mi şi vioara, căci vreau să cânt călare, trecând prin păduri şi cetăţi. Vreau să ştie toată lumea că m-am împăcat cu cel pe care nu l-am cunoscut,
 294
TUDOR ARGHEZI
  şi de aci înainte suntem în loc de unul mai mulţi, căci Domnul meu este cât o sută şi cât o mie. M-am ajuns şi m-am biruit.
   Veniţi, rele şi primejdii, valvârtej peste mine: voi nu mai aveţi nici o puternicie. De unele voi zâmbi, de altele în hohote voi râde.
1934
            H.  BLAZIAN: PLASTICA 1932
    A fost un timp când „Salonul" din Paris constituia un eveniment considerabil şi provoca un torent de articole detaliate, ale „criticului de artă". Criticul de artă era un domn croit din materiile suave ale dandismului şi un domn fără altă profesie decât a priceperii, evoluând între cafenea şi teatru pe linia mărginaşe a picturii cu literatura. Sau criticul de pictură era un literat din vecinătăţile jurnalismului, căci numai el putea să pună hârtie, ca să ţină un sezon şi să treacă mai departe şi sintezele, de care pictorul cel dintâi rămânea confuz, consternat şi totuşi impresionat plăcut.
    Mult mai mult pictura şi muzica, decât de pildă literatura, exercită o atracţie marcată pentru vocaţiile capricioase şi nelămurite, cu lectură bună şi condei mediocru; domeniu în care impreciziunile şi rafinamentele alambicate nu pot fi controlate. Profesionalmente, vocaţia s-a stins: nimeni nu mai face carieră şi autoritatea cu o ureche supermuzicală şi cu o dioptrie fericită a ochiului închis pe jumătate, două ustensile uzate. Luxul timpului stricat cu vorbe goale nu se mai poartă. Aerul ambiant vorbeşte cu o conştiinţă: nu mai interpreta, iubitule, apucă-te de lucru.
    Din pricina vederilor critice, au întârziat şi unii pictori autentici să dea un randament în epoca facilităţilor personale,
PUBLICISTICĂ
295
penetraţi cum erau de nevoia sufletească, de a pune pe flecare la locul lui, ca să nu-i acuze marile posterităţi de complicitate.
    Au fost şi la noi specialişti în expoziţii, care scriau semnând cu litere importante, că nr. 43 e bine şi nr. 5 lasă de dorit, pe când 103, plin de viaţă, parcă vorbeşte.
    Tablourile aveau culoare şi sculptura relief. Frazele începeau când cu „Dacă“ şi când cu „Examinând"; s-a isprăvit. Oamenii şi artiştii îşi văd de treabă; bine, rău, fiecare lucrează şi acest lucru este esenţial. La urma urmei, faci ce poţi şi gata! fără fumuri şi supărare. Parcă boul n-ar vrea să fie mic ca un iepure, ca să scape de poveri şi parcă musca n-ar visa să fie mai puternică şi cu coajă?
    Ceea ce a lipsit însă cu adevărat, a fost un repertoriu anual al vieţii picturale, documentar înainte de toate. Masa de lucru a fiecărui intelectual, înainte de orice considerent de ordin artistic, are trebuinţă de o carte de imagini gândite şi executate cu pensula şi cu creionul, ca să o răsfoiască, încondeiată de meşteri mici şi mari contimporani cu ei. E, într-adevăr, dulce să întorci foile unui album de icoane şi reconfortant să ştii că lumea lucrează la muncile reputate nepractice, cu o frecvenţă medievală. Fotografia n-a strâmtat teritoriul picturii şi mâna artistului nu poate fi înlocuită.
    Confratele nostru, domnul H. Blazian, şi-a dat seama că lipseşte din biblioteca noastră cartea anuală a picturii şi sistematic a realizat apariţia, o dată la douăsprezece luni, a unei oglindiri a vieţii picturale. Plastica 1932 este, mi se pare, în al treilea an numai de apariţie şi prezentată în condiţii tehnice clare, cu toate reproducerile curat imprimate pe o hârtie aleasă, bine ajustată estetic, ce dă o idee suficientă omului cu gust despre mişcarea artistică românească. Documentul e preţios şi pentru azi şi pentru mâine. Lucrările nu rămân fără un pedigreu cunoscut, pribege prin colecţii sau ascunse într-un iatac, şi mi-aş mai permite o observaţie, anume că multe din anecdotele plastice reproduse pe hârtie sunt mai interesante
296
TUDOR ARGHEZI
decât în proporţiile şi valorile interioare ale originalului. De vreo zece ani încoace, H. Blazian a strâns pentru a fi publicată cândva romanţarea efortului românesc plastic colectiv, o cantitate de documente şi materiale cu neputinţă de găsit nicăieri în afară de arhiva domniei sale, în toată România.
    Notăm pentru punct că reproducerile extrem de interesante arată la autor posibilităţi de accent şi de nuanţă identice cu subtilitatea judecăţii.
1934
                        I. G. DUCA
    Nu m-am putut descoperi dinaintea carului negru, care a trecut către pământ, fără o remuşcare. Silită de împrejurările injurioase, mi-a scăpat acum aproape patru luni, pe rănile sufletului celui mai chinuit din generaţia lui, o picătură de cerneală amestecată cu o lacrimă otrăvită.
    Dinaintea biruitorului n-aş fi avut cuvânt să regret. După ce el a căzut, mâhnirile mă împresoară şi părerile de rău mă căznesc. Ion G. Duca nu mai aşteaptă pocăinţă. E prea târzie pentru el şi dreptatea. Mormântul lui stă în casa tuturora şi calendarul nostru nou începe cu o literă neagră încâlcită cu sânge.
    Dar acest mormânt comportă un înţeles, indică un termen şi comandă o datorie. Oamenii politici s-au jucat pe rând, de-a surâsul, de-a complicitatea şi de-a scepticismul: ei îşi vor face serios examenul din miezul nopţii, al conştiinţei. Nici plugarul, nici gânditorul nu se recunosc într-un asasinat, comis în numele brazdei, al ideii şi al lui Dumnezeu. Lumina zilei face drojdii şi viermi din vina altora decât a lor şi actul celor trei studenţi, nemotivat la instrucţie cu argumentele unei credinţe, oricare ar fi fost, dovedeşte ceva mai dezolant şi mai
PUBLICISTICĂ
297
lamentabil decât o doctrină răspicată învierşunată şi decât un fanatism identificat; o palidă morbiditate, adunată cu încetul, cu sufletul şi cu trupul, târâş, din spectacolul unei vieţi sociale, dezorganizată divers şi complicat.
    în atentatul de la Sinaia, locul chiar unde şi-a sărbătorit cincizeci de ani de ctitorie Regalitatea românească, glonţul a fost trimis din universitate: I. G. Duca era un mare cărturar. Cartea nu s-a dezlipit niciodată de ochii lui, nici o zi. Şi ca să fie afară din cale de monstruos paradoxul, glonţul a fost aruncat de un interpretator al naţionalismului speculativ împotriva şefului unui partid, care a creat de două ori România reală; o dată mică şi o dată mare.
    Ce fel de universitate este aceea care dă învăţăceilor drept certificate revolvere; ce fel de naţionalism este acela care doboară de jos pe ziditorii patriei ridicaţi pe schele; aceste probleme pot fi decise numai dincolo de minte.
    Se poate chema operă politică asemenea ispravă? Şi-o pot însuşi, într-adevăr, catedra şi amvonul, care atunci când mai era timp să se vorbească au tăcut? Ce-au făcut preoţii şi dascălii, ca să ajungă la psihologia lor copiii de la Parchet? Ce fac ei acum? Crima din Sinaia înfruntă o sută de ani de cultură, la urzirea căreia, ridicul şi perimate, migălesc penibil acul, bumbacul şi mătasea fiecăruia din noi. S-au lepădat la porţile temniţei profesorii de elevii lor, de nu ies din tăcere să le ia în privelişte o apărare de solidaritate şi răspunderi?
    Moartea lui Ion G. Duca, omul cu mâinile delicate şi pure şi cu melancolia intimidată blajin a privirii, cinstit până la uitarea de sine, până la sărăcie şi până la mizeria deghizată, să fie acum pentru intelectualitate un prilej de meditaţie şi sinceritate, zadarnic râvnită în urma unui număr de opt sute de mii de alţi morţi, ale cărora giulgii au rămas neprimenite.
 1934
298
TUDOR ARGHEZI
       PROFESORUL ION CANTACUZINO
   în câteva zile, de când profesorul Cantacuzino a pierit, de mai multe ori microfonul postului Bucureşti a întreţinut publicul radiofonist despre personalitatea marelui învăţat. încă joi seara domnul profesor Tzigara-Samurcaş a vorbit cu competinţa variatei domniei sale erudiţii, despre latura artistică a intelectului celebrului bacteriolog. Ion Cantacuzino reunea în individualitatea lui, într-adevăr, cantitativ şi calitativ, o seamă de însuşiri, care de obicei înzestrează separat talentele oamenilor eminenţi, savanţi şi artişti. Inteligenţei lui, lipsită de gravitatea încruntată, îi erau familiare şi fulgerele ştiinţei prea puternice şi prea iuţi pentru ochii lui slabi şi posomorâţi şi ale ştiinţei şi fiinţelor microscopice ale materiei şi subtilităţile încovoiate ale sentimentului de poezie.
   Domnul profesor Alexandru Rosetti, directorul Fundaţiilor Regale şi acela care a realizat în cultura noastră chipul mult aşteptat al editorului savant şi artist, animator şi generator de literatură, a fost un intim al profesorului Cantacuzino şi, dacă nu greşesc, mi se pare că avea cu „Maestrul" şi o aderenţă de sânge. De câte ori a ieşit o carte nouă în Editura „Cultura Naţională" pe care o guvernează, domnul Rosetti se îngrijea de tirajul excepţional al câtorva exemplare de bibliofil, din care unul aparţinea de drept cititorului principal, Cantacuzino, un evanghelist al ştiinţei. Autorul, poet sau prozator, era pus în impasul delicat de a scrie un rând suplimentar autograf pe întâia pagină albă a compoziţiei lui literare, tipărită pentru profesor şi de a da ochii direct cu judecata lui, blajină şi surâzătoare. Ion Cantacuzino era o personificare a divinului surâs, despre care Rabelais a scris că aparţine omului, voind să spuie că omului de mare inteligenţă.
   Povestea domnul profesor Rosetti că la vârsta de şaptezeci de ani trecuţi, Ion Cantacuzino, când se găsea singur şi asigurat că nici o ureche străină nu se afla prin apropiere, cânta cu
PUBLICISTICĂ
 299
doamna Cantacuzino, iubita lui tovarăşă şi soţie, la patru mâini, pe pian. Preferinţele lui de maturitate mergeau la drama lirică a lui Richard Wagner, pe care îl asculta anual în ciclul muzical al Teatrului Bayreuth, locul de întâlnire al amatorilor de muzică din toată lumea şi Ierusalimul admiratorilor meşterului şi profetului mitologiei germanice şi scandinave, îl asculta pe Wagner cântat şi jucat la el acasă, în ambianţa creată de însuşi artistul revoluţiei muzicale germane, sprijinit de careta şi de entuziasmul regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Profesorul Cantacuzino acompania pianul casnic cu vocea şi, neştiindu-se ascultat, volumul glasului creştea până la plenitudinea lui Wottan. Confuz şi sfios, când era surprins de vreun inoportun, profesorul îşi întrerupea cântul brusc şi închidea clavecinul.
    A rămas de la sinteticul ilustru desinator Ingres, care se socotea mai tare în vioară decât în creion, vorba: Le violoiî d’Iîtgres, aplicată cu ironie artiştilor care nu-şi cunosc talentul adevărat şi preferă o subaptitudine vocaţiei lor naturale. Jean Jacques Rousseau credea despre sine că este un mare compozitor şi tot aşa şi Nietzsche, revoltat împotriva lui Wagner că fusese inatent cu mediocrele lui lucrări muzicale, uitate, ca din eroare, pe masa de lucru a giganticului compozitor. Profesorul Cantacuzino nu avea despre sine concepţia că ar fi altceva în muzică decât un visător, visând deopotrivă în toate câmpurile creaţiei artistice, literatură, pictură, sculptură. El nu făcea eroarea să creadă într-altă chemare personală decât ştiinţifică, dar priceperea, gustul şi sensul inteligenţei, înnăscute, au dat înainte şi profesioniştilor cu o reputaţie făcută, necum amatorilor de lucruri frumoase, apţi în a cumpăra şi slabi în discernământ. O mare dovadă de gust rafinat o face, dacă se cercetează colecţiile profesorului Cantacuzino, preferinţele sale în plastică, înainte cu mult de a fi devenit o şcoală frecventată şi o modă impusă de gustul artiştilor, pentru
300
TUDOR ARGHEZI
gravură, unde hârtia primeşte o singură culoare, şi jocul nuanţelor de negru şi alb, exploatate de artist.
    Profesorul Cantacuzino, care a fost în convingeri, socialist, aparţine şi prin naştere istoriei poporului românesc, în calitate de urmaş al ramurii domneşti a lui Şerban Vodă Cantacuzino. Mama profesorului a fost fiica generalului doctor Mavros, sosit în ţară odată cu generalul rus Kiseleff, care şi-a legat numele în amintirea Bucureştilor de parcul de la Şosea. Cei doi fii ai profesorului, domnii Ioan Cantacuzino şi Alexandru Cantacuzino sunt, cel dintâi inginer, explorator al minelor de petrol din Persia şi America, rezidând actualmente în Texas, iar cel de-al doilea, doctor în ştiinţele naturale şi în medicină, ca şi tatăl - şi actualmente şef de lucrări la Facultatea de Medicină din Bucureşti .
    Opera monumentală a profesorului Cantacuzino este Institutul de seruri şi vaccinuri care îi poartă şi numele. Utilitatea acestui institut, care lucrează constant dar cu echilibrul liniştit al marilor opere, este pe cât de netrâmbiţată, pe atât de imensă. Semnătura Iui anonimă se găseşte pe braţul fiecărui copil născut, de câteva zeci de generaţii, ca o ştampilă şi ca o garanţie de sănătate.
    Dacă figura cunoscută subt numele de „ciupit de vărsat", întâlnită încă acum douăzeci şi cinci de ani la fiecare pas, a dispărut, până la dispariţia şi din amintire, acest lucru se dato-reşte bacteriologici în numele căreia mii de seringi, înmuiate în zeci de seruri şi mii de fiole cu altoaie, distribuiesc pe teritoriile ţării mirul de viaţă al magilor binefăcătorului Institut.
    Institutul de seruri şi vaccinuri e un aşezământ organizat pentru activitatea interioară, ca un Vatican al ştiinţei cu corolarul ei, cu cardinalii şi cu prelaţii lui ştiinţifici, între care infailibilitatea a reprezentat-o profesorul defunct. El a fost un zămislitor şi un cap de şcoală. In bucuriile lui ştiinţifice, intelectuale şi morale s-a format o adevărată falangă de
PUBLICISTICA
 301
învăţaţi, a căror muncă mută, de precizie şi de inteligenţă, face onoare şi omenirii şi spiritului fondatorului.
    Şi mai este ceva adevărat, toţi savanţii grupaţi la Institut, fără o singură excepţie, sunt şi mari intelectuali şi mari oameni de gust. In nici o disciplină organizată din ţara noastră, nici ştiinţifică, nici măcar artistică, nu se citeşte cartea, nu se preţuieşte ideea, nu se cântăreşte inspiraţia, nu se acceptă imponderabila prezenţă a necunoscutului expresiv, ca la Institutul Cantacuzino. Acolo, printr-o ciudată împrejurare, datorită simţului de selecţie a profesorului, se găseşte strânsă laolaltă o elită, în cel mai nobil înţeles al cuvântului. Curiozitatea rămâne nevătămată de experienţă, tinereţea dorinţei şi a impresiei este întreagă, valoarea trece înaintea tuturor acelor preocupări de rând care fac dezamăgirea naivităţilor sacre şi provoacă în viaţa socială stilul vulgar, de educaţie, şi pasiunea inferior materială. Trebuie să cităm neapărat numele tuturor acestor personalităţi, începând cu domnul profesor doctor Alexandru Slătineanu, cel dintâi elev al profesorului Cantacuzino, şi pomenindu-1 pe domnul profesor doctor Irimescu, primul lui asistent. Reţineţi vă rog:
    Domnul doctor C. Ionescu-Mihăieşti, subdirectorul Institutului.
    Domnul doctor Magheru, un fin şi delicat poet, autor al câtorva volume de poeme singulare. Domnul profesor doctor Combiescu, domnul doctor Condrea, domnişoara doctor Dâmboviceanu, chimistă, domnul doctor Iliescu, domnii profesori doctori Zotta, Mihai Ciucă şi Alexandru Ciucă, veterinar, domnii doctori Wisner, Longhin, doamna doctor Soru, chimistă.
    Aceste personaje n-au nimic unilateral şi obtuz profesional, cum este regula în cele mai multe discipline ştiinţifice, unde adeseori competinţa savantului începe la dulapul nr. 1 şi se isprăveşte până la dulapul nr. 2. Biblioteca lor primeşte, ca şi intelectul lor, în fiece zi, şi viaţa are pentru aceste personaje
302
TUDOR ARGHEZI
sensul ei de plenitudine vastă. Iată opera sufletească a profesorului Cantacuzino, o aristocraţie intelectuală.
    Profesorul Cantacuzino s-a ferit toată viaţa lui, cu o învier-şunare a frăgezimii lui sufleteşti, de convenţia ipocriziei, atât de folositoare, ca o compensaţie prin artificiul naturilor neinteligente şi misterios trufaşe. El a râs toată viaţa, ca un copil, a preţuit sănătatea, arta şi masa bună, în jurul căreia s-au aflat adunaţi în toate timpurile prinţii, artiştii şi învăţaţii, care nu şi-au făcut din apa gazoasă un principiu politic, social şi moral. Distrat ca matematicianul Poincare şi lipsit de noţiunea arginţilor ca Iisus Hristos, al căruia ucenic Iuda ştia să-i preţuiască mai mult, profesorul Cantacuzino nu era oprit de scrupulul banului la ciorap, ca să dea unui servitor un bacşiş de cinci sute de lei, când n-avea în buzunar decât şase sute, scuzându-se că l-a făcut să aştepte un minut mai mult decât trebuia, cu pălăria şi bastonul maestrului lângă cuier. „Mână spartă", cum a fost numit de mâinile închise strâns, profesorul s-a cheltuit şi pe sine cu o boierească şi princiară risipă, şi însăşi moartea lui, ivită în plinul unei sănătăţi puternice, a fost ultima lui mare cheltuială, mai mare decât toate celelalte. încrezător în rezistenţa lui fără păreche, dovedită şi în accidentul de cale ferată, de după război, întâmplat în Elveţia într-o gară, în care trenul i-a trecut peste picioare, profesorul a participat la înmormântarea regretatului I. G. Duca, fostul prim-ministru, care acest singur rău l-a făcut în lume (şi pe acesta după moarte), stând trei ore în frac, fără pardesiu şi cu capul gol, în cimitir, pe ger.
    Trebuie să terminăm aceste scurte şi foarte incomplete notiţe aproape biografice, ale personalităţii profesorului Cantacuzino, cu relevarea însuşirii de căpetenie, care contribuie să facă din figura lui un model şi o ţintă de educaţie în cultura românească. într-un timp când moda sentimentelor preferă agresiunea verbală sau tăcută, limbuţia şi tăcerea veninoasă, meschinăria luptătoare sau aparent pacifică, insinuarea, falsul
PUBLICISTICĂ
303
moral, tăgada de spirit de concurenţă şi mâzgălirea omului considerat adversar fără să fie, a fost impresionantă marea bunătate a profesorului Cantacuzino. O bunătate copleşitoare şi monstruoasă faţă de lumea ameţită de otrava vânătă a invidiei şi a mediocrităţii din jurul constelaţiei lui. Profesorul nu s-a supărat niciodată pe nimeni. Poate că s-a supărat vreodată pe sine, că nu a fost destul de bun, cu un om care, cerându-i o cămaşă, a primit numai trei, profesorul uitând să dea şi un costum complet şi poate că şi un automobil... Altă supărare în inima acestui om nu a încăput.
    Se povesteşte că un fost bibliotecar al unui vechi aşezământ de cultură din oraşul Geneva, un anume Albausit, mi se pare, nu a fost văzut niciodată supărat şi bibliotecarul începea să îmbătrânească. Prietenii lui ţineau să-l supere cu orice preţ măcar o dată şi folosiseră toate împrejurările, fără să izbutească. Bibliotecarul nu putea să fie nici jignit, nici ruşinat, nici aţâţat şi scos din firea lui. Atunci, prietenii lui plătiră servitoarea ca să supere pe bibliotecarul celibatar. O dată servitoarea nu i-a făcut patul de culcare. O dată nu i-a aprins focul. O dată nu i-a preparat ceaiul de dimineaţă. Pe urmă, nu i-a mai strâns aşternutul, nu i-a dereticat biuroul. Nu i-a periat hainele. Nu i-a lustruit încălţămintea.
    Prietenii bibliotecarului întrebau într-ascuns pe servitoare: „Ce-a zis?" „N-a zis nimic", răspundea servitoarea.
    După vreo cincisprezece zile, bibliotecarul chemă servitoarea.
    „Să ştii că l-am scos din pepeni! şi-a zis servitoarea. O să-mi tragă câteva palme, dar o să câştig premiul făgăduit."
    —     Ai venit? întrebă bibliotecarul pe servitoare. Iartă-mă că te-am deranjat. M-am gândit să te rog ceva. Nu te mai ocupa de odaia mea. îmi dau seama că trebuie să fii foarte obosită. Odihneşte-te şi lasă că fac toată treaba eu. Du-te de te culcă şi, vezi, îngrijeşte-te bine...
    De disperare că nu l-au supărat câtuşi de puţin, prietenii biruiţi ai bibliotecarului s-au resemnat şi au râs.
 304
TUDOR ARGHEZI
    Profesorul Cantacuzino avea temperamentul egal şi fericit al lui Albausit. Când nu era în laborator, era la pian, când nu era la pian, era în bibliotecă şi când nu citea, se uita adânc la un tablou, se uita în el însuşi, se cerceta, se analiza şi se gândea.
    Viaţa lui Ion Cantacuzino a fost o bucurie şi un cântec. Şi această bucurie şi acest cântec s-au isprăvit.
19 ianuarie 1934
                 ACCENTUL GRAV
    Manualele de şcoală primară seamănă tot mai mult, în textele de lectură şi aplicare, cu cartea ungurească, semănată cu purici culcaţi pe unul din şolduri. Pe lângă cele două căciuli, una dreaptă şi alta întoarsă, pe care le primeşte vocala, ca să fie rostită î şi ă, un regulament emanat de la fantezia unei comisiuni de specialişti sau poate că numai capriciile grafice ale autorilor didactici (unul obscur lucrează şi patru somităţi iscălesc), distribuie un accent, pe cât de inutil pe atât de comico-bombastic.
    Primesc în manualele copiilor ţandăra accentului grav cuvinte de felul următor: aşa, făcu, era, văzu, pe când cucurigu şi cotcodac sunt permise fără accent grav, întrucât aparţin cocoşului şi găinii, care nu merg la şcoală şi fac ouăle fără certificat. Există în gramatica de clasa a IlI-a primară chiar un capitol al „accentului grav“, luat, aşa, de-a dreptul din limba franceză, unde calificativul de grav se raportă la calitatea vocalei şi nicidecum la apăsarea tonului, ca şi fratele lui gramatical vitreg, accentul ascuţit, aşezat pe litera e, cu totul distinctă, când este armată cu acest accent, de un e grav, cel puţin pentru urechile deprinse cu sunetul corect al limbii franceze. Institutorul autor
PUBLICISTICĂ
 305
român pune talpa condeiului ori de câte ori îi iese din peniţa pedagogică vocala finală, striveşte şi lasă un zbenghi.
    Trebuie să fie un fel de a fi mai savant decât permite meşteşugul şi materialul: nu se poate găsi o altă explicaţie la piţigăirea scripturală a vocalei finale. Căci în toată limba românească, aşa şi văzu nu se rostesc în mai multe feluri decât unul singur, şi nu comportă două înţelesuri deosebite, după călcarea vocalei.
    E o aplicare chineză care ar fi de dorit să dispară instantaneu din manualele şcolare, ca un gunoi tipografic parazitar. S-ar înţelege că trecând pe asfaltul Căii Victoria, o căruţă cu imondice să lase să-i scape câte un pai, două, prin crăpături, dar nu s-ar înţelege ca un trecător maniac să aducă într-o limuzină într-adins raţe moarte şi să le aşeze cu atenţie la fiece colţ de stradă, pe motivul că este colţ de stradă. Autorii de manuale nu procedează într-altfel, când aglomerează semnele scrierii cu cadavre, ba fac mai mult, obligând pe şcolari să le respecte, să-şi umple ochii cu ţepi şi să le asimileze.
    Cazurile de dubiu în lectură sunt prea puţin numeroase, ca să se recomande generalizarea unui semn absurd - şi ele se dezleagă lesne citind eventual o frază de două ori în auzul urechii. Dacă la perfectul simplu al povestirii, scriitorul ar dori uneori să aibă un semn la îndemână ca să deosebească timpul descriptiv, într-un cuvânt, ca alunecă şi salută, marcat de două tonuri, din care unul prezent indicativ, el renunţă bucuros la stupidul, de pildă, amestec pe ultimă a „gravului" cu circonflexul răsturnat şi lasă cititorului alegerea timpului hotărât de vecinătăţi.
    Dacă ministerul îşi menţine gravul, el e dator să completeze neapărat şi graficul sinonimelor şi să ne recomande semnul batracian pentru cazul când broasca uşii trebuie deosebită dintr-o aruncătură de ochi, de broasca râioasă.
1934
306
TUDOR ARGHEZI
          ROSTIREA LIMBII ROMÂNEŞTI
    Nu am dori ca nimeni să iasă jignit din lectura prezentei însemnări şi ne-am aştepta la iniţiativa unei reacţiuni. E vorba de obrazul limbii „ce vorbim"...
    Poporul românesc, care-i todeauna ţăranul, are o muzică a lui, particulară, cu numeroase motive originale, relevate de etnicitatea străină şi exploatate de câteva ori cu succes, în muzica numită cultă. Cântecul plugarului are o discreţie şi o delicateţe, împărtăşite deopotrivă între stihuri şi melodii. E o demonstraţie spontană a unui simţ de măsură şi de mărginiri în sensibilitate, aristocratice. Omul cu zeghea şi căciula e un boier, un boier al pământului, în toate judeţele ţării vechi, unde izbq;te cu deosibire dezinteresul material, corespondentul fizic al rafinamentului sufletesc.
    Muzica ţărănească s-a văzut ce dă pe scripca lăutarului profesional; un tărăboi de mustărie şi o evocare a mirosului de grătar. Toate gingăşiile şi purităţile muzicii ţărăneşti împrumută de la uneltele şi buzele care le rostesc o vulgaritate cu totul absentă din rezultatele artistice ale poporului, puternic solidare; povestea, snoava, scoarţa, doina, ţesătura, costumul şi dansul, adaose la frumuseţea chipului şi trupului locală. Colportajul tarafului circula în interiorul ţării: de câţiva ani, „cioara" colindă Europa, difuzată pe microfon. Ar fi timpul să se instituie pieptănatul arcuşului de lindinii lui. Să nu-i jignim, evident, pe domnii lăutari, a cărora conştiinţă naţională şi politică începe să se trezească, dar excesul trebuie supravegheat. Să le punem mâna la gură şi să-i apucăm de cot.
    Conservatoriile nici ele nu s-au obosit oficial să muncească problema. Un număr de meşteri, dintre care cel mai recent Sabin Drăgoi, s-au aplicat pe proprie socoteală să adune bijuteriile muzicale risipite în bătaia vântului, şi arhiva naţională dispune actualmente de câteva mii de broderii şl filigrane sonore. Lipseşte execuţia fidelă din Conservatorii,
PUBLICISTICĂ
307
unde altă tendinţă funestă hibridizează materialul, dându-i o expresie gongorisită ţuguiată şi un accent derivat, de similioperă şi operetă. E ceea ce face ipsosarul: marmoră cu terci de ghips. Majoritatea cocoanelor şi coconilor de la Operă găsesc artistic să completeze căciula cu o cravată şi să prezinte un cioban încălţat cu opinci de lac. Cântecele lor din „muzica populară" sunt corectate după tipicurile declamatorii fredonate, cu tremolo de Cişmigiu. Vulgaritatea savantă e tot o vulgaritate. Dacă rareori, foarte rareori, Gheorghe Folescu nu ar ieşi din tăcerea programelor, melodiile brazdei ar rămâne moarte pentru auzul european.
    Aceeaşi vulgară brutalizare se petrece cu limba, când vine împrejurarea să se joace teatral o împrejurare ţărănească. Actorii şi actriţele se simt obligaţi să vocifereze, să urle şi să dea cuvintelor noastre frumoase o lăbărţare, o descumpănire, o mitocănie şi un substrat de flaşnetărie, pe care nu le au. Era o şcoală literară, din fericire aproape de dispariţie, care îşi lua zeflemeaua din cârciumi şi idealul humoristic dintr-un personaj de afiş electoral. Se ştie ce a putut ajunge o fostă revistă de asemenea specialitate, după un apogeu nemeritat, datorită unui semianalfabetism luxuriant şi mojic. Interpreţii încă actuali ai unui teatru cu tendinţe ţărăneşti, ai unui vicleim, ai unui colind au rămas tot acolo unde s-a dovedit că trebuie să piară hazul prost, gluma jalnică şi satira stupidă.
    Toate acestea cad în sarcina Academiilor de muzică şi recitare să le desfiinţeze. Un simplu act de bunăvoinţă.
1934
        IMPERFECTUL ŞI INFINITIVUL
Rostirea românească stabilită fonetic trebuie să cadă din când în când în viciul savant al etimologiei; pedagogul, care-i
 308
TUDOR ARGHEZI
 un fel de al doilea secretar de redacţie de noapte al învăţământului, pândeşte lângă burete şi tibişir şi nu se lasă niciodată bătut. Săteanul zice cu vorbele lui de criteriu: iubeam, vorbeam, fugeam, stropeam, loveam, izbeam.
    Nu e bine, eşti un prost, răspunde pedagogul: să nu mai zici aşa că-ţi pun 3. Pedagogul nu concepe să zică măcar pui în loc de pun (formă savantă). Ai să zici: iub-i-am, vorb-i-am, fug-i-am, strop-i-am, Iov-i-am, izb-i-am... Ai înţeles?
    Fiindcă, vezi dumneata, trebuie să te gândeşti la infinitiv, fără de care viaţa şi inteligenţa nu au sens. Poţi să iubeşti fără infinitiv? Nu. Poţi fugi fără infinitiv? Nu. De bună seamă. Vine fugeam de la a fugi, fugire?... Păi, dacă vine, trebuie să-l piţigăieşti şi să zici fugiam.
    -      Nu vrea să meargă limba, domnule pedagog. Scârţâie gura.
    -      N-am zor de gura dumitale. Pe mine mă doare gramatica. Ai înţeles?
    -      Să vezi de ce n-am înţeles. Ce-mi pasă mie de unde vine. Vorba e unde ajunge. Că dacă viu eu de la cârciumă, e musai să miros a ţuică şi să umblu şchiop? Noaptea, vorba face ca şi omul, ce-i place. Se poartă cum trebuie, ziua? Am isprăvit.
    Unitatea gramaticală nu admite mai multe vorbe într-un singur cuvânt: pedagogul e ofensat. El vrea ca gramatica să se ţie, şi timpurile unui verb să fie solidare. De unde ştie el că imperfectul iese din infinitiv şi de ce ar avea mai multă dreptate să scrie iubiam şi să nu scrie iubiesâ Nu-i tot de un sunet vorba?
    Cărţile şcolare care nu râvnesc alte merite, sunt pline de aceste caricaturi grafice şi verbale. în cartea de citire, copiii dau de fraza descriptivă că „Se primeneau copacii". Lectura trebuie parazitar complicată şi urechea zdruncinată cu fanteziile minore ale domnului Pedagogea. Ce trebuie să faci? Să scâlcii limba copiilor, subt cuvânt că trebuie să vorbeşti în două feluri, într-un fel acasă şi într-altul la tablă?
PUBLICISTICĂ
309
    Contradicţia începe de la opt ani. Pentru două vocale, conştiinţa lui Ionică I. Ionescu e tergiversată, în urechea lui se războiesc două gângănii. De câte ori îi trece pe subt ochi imperfectul, el trebuie să fie turburat şi bunul lui simţ nativ este violentat de sute de ori în câteva pagini de citire, destul de penibilă în sine. Efortul corectitudinii se stinghereşte în dialogul dintre literele e şi /, unitatea sufletească este compromisă şi, şubred, spiritul de certitudine al lui Ionică pune primul lui pas în viaţă şovăitor. Pentru satisfacerea infinitivului pur...
    Cu abecedarul începe activitatea publică, nu cu localul de vot şi cu propaganda electorală. Ministerul şcolilor ar fi de mare utilitate, în faţa rezultatelor şcolare din examenul de la Sinaia, să restabilească normele naturale în programul de învăţământ, temperând zelul domnului Pedagogea, care intră în program ca în alegeri şi, deocamdată, să renunţe la infinitiv, chit că se supără Academia. Academia e clasa şcolarilor care au trăit, care şi-au dat toate probele în scris şi orale şi care sunt în aşteptarea ultimului magna cum laude, pentru care este de ajuns glasul preotului, tărăgănat...
1934
           UN CAZ: DIDA CALIMACHI
   Ieşirea rară pe scenă a „Didei“, care-i doamna Dida Calimachi, e un dramatic eveniment. Indiferent de piesă, de rolul pe care îl joacă, de împrejurarea care o scoate din misteriosul ei scufundiş permanent, personalitatea ei artistică stăpâneşte numaidecât. îndată ce-şi pune piciorul pe scenă, scena o simte, se transformă, capătă culoare şi viaţă: intră lumină. E o
 310
TUDOR ARGHEZI
adaptare totală a naturii primitive şi dure, la acest mare artificiu, neprevăzut în socotelile ei, al comediei.
     Doamna Dida Calimachi este în arta românească un caz şi un caz foarte ruşinos, un caz unic în teatru, fără să fie totalmente unic în viaţa naţională. Un caz cu analogii îndelung repetate înainte de a se fi, în sfârşit, sfârşit, şi în cazul dirijorului Perlea. Povestea deunăzi o vioară încercată şi bine cunoscută dintr-o mare orchestră:
     —      Perlea? Ce-mi vorbeşti dumneata?... E al patrulea metal preţios din mineralogie. Mic, cum îl ştii şi tăcut, şi rezervat şi evaziv, strecurat prin publicul în circulaţie, neremarcat şi anonim, a venit într-o bună zi să ne dirijeze... Ştii că în orchestra noastră sunt executanţi care egalează pe cei mai buni din Europa şi care câteodată n-au păreche nicăieri; oameni care se pricep, ca nişte cai de mare rasă, ce mână ia hăţurile şi le mişcă. Sensibilitatea lor la baghetă are preciziunea cântarului de laborator, descumpănit de o geană, şi a higrometrului lui Saussure... Când s-a arătat, orchestra a surâs... Ştia de Perlea că e un erudit, dar se îndoia de fundamentala lui destoinicie, aceea care face parte din fiinţa dirijorului înnăscut, ca gustul dintr-o plantă. A fost de ajuns să se oprească la pupitru şi să ia comanda: orchestra s-a înălţat şi a zburat sus, peste teatru...
     Nici literatura şi nici politica nu sunt scutite de această intenţie, constant stăruitoare, a puterii mediocrilor de înmormântare vie a unei individualităţi, jignitoare prin insistenţa ei firească, ivită dezinteresat, pe urma jocului neştiut al legilor esenţiale. Urmărită să fie scoasă pretutindeni dintr-o ambianţă, care i-ar permite să respire, personalitatea profesională trebuie să bată drumurile străine, să-şi obosească tensiunile spirituale, croindu-şi la fiece pas o potecă, întârziind fără folos pentru chemarea ei adevărată în buruienile dese, unde sare broasca şi piuie bobocii de mâţă şi puii căţelei, dezolată, că i s-au aruncat odrăslirile peste gard. Pentru extazul secret al sufletelor,
PUBLICISTICĂ
311
menţinute, din decadă în decadă, în luciul întunericului, spoit de bidineaua soarelui de foc, cu sprijinul iluziei şi al emoţiunii, e o pierdere netă, ca şi pentru nădejdea naturilor chemate să lărgească iluzia până la religiozitate. Pentru numita cultură deficitul e indicativ de catastrofă, căci răscrucile inteligenţei sunt ocupate şi apărate sălbatic de samsar, chibiţi şi măsluitori.
    într-alte discipline, care nu cer alianţa imediată a unui factor extern, personalitatea luptă numai prin scânteia şi incendiul ei interior, cu neputinţă de acoperit cu pământ, oricât de ieftin şi de abundent ar fi materialul ţărânii şi oricât de harnică rândăşia lopeţii. Chiar pictorul şi însuşi sculptorul, la rigoare, chircindu-şi spaţiul şi orientul, se mai pot potrivi cu circumstanţa penibilă a priponului ţapului legat. Actorul fără teatru, fără scenă, fără public prezent, e un călăreţ cruciat pedestru, un solist fără violoncel sau rămas ciung de război.
    Dida Calimachi nu are teatru pentru că are prea mult talent: o cursivitate mijlocie i-ar fi fost de ajuns şi, călduros împinsă de un protector, şi-ar fi putut asigura un afiş. Dida nu are babalâc şi nici relaţii care duc la biruinţă, cu ajutorul unui dovleac gulerat în samur şi aşezat subt chivără festivă a unui joben. Are un soţ sărac, deşi purtător al unui nume domnesc, un poet, pe care-1 iubeşte şi-l respectă, un copil, căruia îi închină devotamentul ei de mamă frumoasă şi de artistă onestă. Asta e toată zestrea marelui temperament al Didei. Din când în când, cu o intermitenţă revoltătoare, suveranităţii ei teatrale îi este permis să se arate, ca ultima dată, de curând în decoraţiunea suprem inteligentă şi în arena concepţiilor regizorului, domnul Acterian, din Spioana Teatrului „Marioara Ventura“. Piesă curioasă, care ţine atenţia publicului încordată, fără şovăială, piesă cu formula fericită de viitor imediat, a combinării mijloacelor scenei vii, imposibil de reprodus în fotografie, cu mijloacele filmului, nerealizabile în teatru viu, lucrarea de nou debut a Didei e
 312
TUDOR ARGHEZI
îndrăzneala unui autor chemat să împlinească pauza de lâncezire a scenei şi de stupiditate a cinematografiei actuale.
    Mă simt dator să-i dau Didei Calimachi, darul unei note aproape literare, pentru lacrima îngerească, pe care mi-a stârnit-o geniul ei indiscutabil în nişte ochi, uscaţi încă de mult...
1934
               LITERATURA ŞCOLARĂ
    Toate manualele cursului primar fac abstracţie de realităţile literare româneşti. Presa, Academia, câteva zeci de edituri, câteva sute de autori, mai multe mii de cărţi originale, un folclor imens, toate, nu slujesc la nimic. Am urmărit toate manualele de citit, de scris, de învăţat, de exemplificat, pentru trei ani de şcoală primară: nimic! Nici un poet, nici un povestitor, nici un orator nu figurează la nici o pagină din nici o carte de studiu primar.
    în schimb, cărţile difuzează o proză anonimă proastă şi versurile — vă rog să credeţi — stupide, nu aparţin nici unui autor cu îndrăzneala unei iscălituri. S-au scris mii de poveşti pentru copii de autori cunoscuţi: şi cele mai insignifiante şi mai slabe din ele sunt neapărat superioare compoziţiilor searbăde şi nule, publicate în manualele şcolarilor, care sunt copiii noştri, din anul 1934, o vârstă literară importantă pentru cuvântul scris românesc.
    Dacă o pudoare individuală elementară nu împinge pe autorii de cărţi şcolare să se dea deoparte şi să lase să vorbească la sumar scriitorii, care n-au scris pentru gângănii şi şoareci şi pe care şcolarii trebuie să-i cunoască şi să-i simtă devreme, ministerul ar avea datoria să le comande o conduită şi să-i constrângă să renunţe la
PUBLICISTICĂ
313
geniul personal. Pentru toate capitolele unei cărţi de cetire sau de gramatică, literatura românească are numeroase texte apropiate cu subiectul. Dar le cunosc măcar echipele a câte trei, patru colaboratori, asociaţi ca să scrie cu cerneală personală, într-o săptămână, câte o serie de cărţi cu vânzarea asigurată? Ştiu aceşti domni că există o literatură niţeluş mai bună decât a lor? Un institutor inteligent şi harnic şi cu lecturile necesare făcute, ar putea să adune câteva sute de pagini excelente pentru programul şcolii primare, semnate de autori autentici şi de creatori de cultură.
    Copilului i se pune pe bancă o descriere plată a iernii, a primăverii, întocmită ca un text de petiţie şi chitanţă. Nici o vioiciune şi nici un zâmbet pentru vârsta de mari vioiciuni a copilăriei. Cuvintele uniforme, aliniate ca într-un registru mort, îi dau la netimp o impresie de cazarmă. Inteligenţa copiilor se mişcă nu după viaţă ci după comenzi. Intre viaţa copilului şi viaţa din carte, pe care tată-său o mai şi plăteşte scump, e o contradicţie sinistră. Aşa are să fie, se întreabă copilul, toată şcoala? Patru şi şase clase primare, un liceu întreg, o universitate? Lucrul intelectului va fi întodeauna monoton, gol şi sterp? Autorii de manuale impun copilăriei bătrâneţile mediocrităţii.
    Domnul ministru doctor Angelescu îşi propune o nouă reformă a învăţământului todeauna provizoriu. Este bine să cheme la colaborare cu comisiunile instituite din personalul indiferent al biurorilor şi câţiva scriitori şi pictori, care simt viaţa mai apropiată de copii decât dinastiile de belferi politici, moştenitori de la un guvern la altul ai aceleiaşi uscăciuni intelectuale. Să se suprime materialul mucavalei. Când i se va cere copilului un eveniment istoric sau meteorologic sau geografic, copilul să-i povestească dintr-un autor. Când va trebui să reciteze o poezie, să o ia dintr-un poet, să ştie cum îl cheamă. O poezie se ţine minte toată viaţa şi constituie o sugestie definitivă. De ce, în amintirea copilului să rămâie cramponat un gogoloi de hârtie maculată inexpresiv şi să nu
314
TUDOR ARGHEZI
atârne o bijuterie? Dacă ministerul ar avea gustul să analizeze calitatea literaturii cu care sunt îndopaţi până la refuz copiii, nu i-ar fi greu să vadă că tratat timp de patru ani cu opera vulgară anonimă a dascălilor autori, copiii au latitudinea între şapte şi unsprezece ani să se imbecilizeze.
1934
                   DESTINDEREA
   Cu toate că „Destinderea" propusă de guvern nu constituie o chestiune direct literară, indirect ea este: măcar atât cât poate să fie ocolită cu o împrejmuire de cerneală.
   Să scoatem beţe din călimară şi să împrejmuim. Liliput oferă teren de îngrădit cu chibrituri.
   Ucis primul-ministru Duca, guvernul care l-a moştenit şi-a dat seama că pe nesimţite ţara nu mai era nici ţara de-acum vreo cinci ani, când fostul prezident de cabinet era ministru de interne. Războiul demult sfârşit pe fronturi se continua mereu în interior, nevăzut sau văzut numai cu sfertul ochiului întredeschis. în toată lumea fusese război, dar războiul propriu-zis al armelor de foc şi albe parcă nu a demoralizat lumea cât războiul cugetării şi al peniţei, subtil şi fervent. Ca niciodată, adversarii, paralel cu artileria, s-au bătut cu gogoloaie de hârtie scrisă, făgăduind toate virtuţile, valorile şi realizările de peste fronturi. Onoarea acestei lupte a fost civilă şi, ca oameni de cultură, soldaţii, fără uniformă şi prudenţi cu mânuirea ierbii de puşcă, au ţinut să justifice strălucit o existenţă şi să facă faţă şi decepţiei lor secrete.
   Am învăţat din război mai mult decât în toate cărţile şi şcolile. Am învăţat că autoritatea sforţărilor, a muncii, a rezultatelor, durează până la supărarea intereselor proprii; că inamicul îşi pierde toate însuşirile ce-1 consacrau respectat până
PUBLICISTICĂ
315
se lansau primele ovaţii ale ecrazitei. Am învăţat că nu mai e de gândit, de judecat şi de recunoscut nimic. Că intelectul egalează tărâţa şi că valoarea personală nu merită un popas dinaintea ei: şi o răzgândire. A intrat în război un om şi s-a întors un altul. Transformarea a fost interioară, însă totală. E ceva bun în modificarea consternantă a oamenilor de după război, dar şi ceva foarte grav: omul nu mai iubeşte nimic şi se află în discontinuare permanentă. E greu de făcut o adoraţie şi o cădere de admiraţie pe spate din oamenii de azi, dar e tot atât de greu de înjghebat o filosofie a consolării.
    O destindere a solicitat odată şi inteligenţa lui Aristide Briand. Era şeful unui guvern, şi turburarea politică din Franţa se traducea cu gol. Briand a prezintat Parlamentului ideea destinderii, şi abilităţile lui unduioase au împlinit făgăduiala dată: în şase luni Franţa se văzu miraculos liniştită.
    Destinderea actuală e divers şi întortocheat dificilă. Destindere însemnează azi re-echilibru şi re-ajustare: nivelurile sufleteşti individuale sunt compromise. Cântarul funcţionează rău, e ruginit - şi cu sinceritate funcţionează aşa, nu dintr-o preocupare de poză a descumpănirii. Ceea ce se face nu e literatură proastă, e viaţă proastă: arătătorul s-a înmuiat şi pârghiile nu mai coincid. Nici nu se poate dovadă mai bună, ca uitarea completă a primului-ministru, ucis în activitatea de prim-ministru. Parcă n-a trecut o lună, parcă au trecut treizeci de ani peste cadavrul lui. Şapte zile după înmormântare, toată lumea emoţionată se gândea serios la altceva.
    Dar ce-i cu destinderea în gândirea guvernului? Intenţia este, dar cum i se defineşte forma? Poate că numai aşa-numitul armistiţiu politic dintre partide şi tonicitatea obţinută prin actul voinţei parlamentare este prea puţin lucru pentru o destindere propriu-zisă. Va tăcea, să zicem, toată opoziţia în Cameră, legiferările noi nu vor întâmpina obstacol, declaraţiile vor fî dulci, criticile cuminţi, discursurile măsurate. Se va inaugura surâsul universal şi deputaţii se vor săruta. Foarte bine
316
TUDOR ARGHEZI
şi foarte frumos, dar dezechilibrul nu e la Cameră şi la Senat, e mai departe şi anonim, morbii lui circulă în afară de zona politică. El e primit favorabil de stările sufleteşti în ţară şi la oameni, stări de umbră, stări de încolţire şi de mucegai. Acolo trebuie orientată preocuparea de o destindere utilă.
     Se va putea instala faptul concret cu eficacităţile lui considerabile?
     Dreptatea pământului, dreptatea finanţei, dreptatea judecăţii sunt dreptăţi aşteptate şi întârziate peste răbdarea omului. Dar interpretările stărilor sociale şi sufleteşti pot fi şi ele începuturi sau similitudini de fapt concret, satisfăcătoare. Cine le dă? Cine îşi ia sarcina delicată a construirii din materiale bune intelectuale şi exacte, a unui optimism colectiv? Singur guvernul nu poate schimba culorile şi presiunea atmosferei. Calea afişajului şi a comunicatului e cea mai puţin bătută de religiozitatea cetăţenilor. Ar fi nevoie pentru o destindere de mobilizarea războinică a tuturor cifrelor intelectuale şi morale, şi mobilizarea o poate face numai guvernul.
     S-a putut auzi de prin părţile lui că o propagandă ar cere cheltuieli, că statul nu le poate suporta, statul gândindu-se la mijloacele comerciale ale unei mişcări naţionale şi nu la o muncă obligatorie şi aspru dictatorială.
     Obiecţia cheltuielilor se înlătură de la sine. Statul are antena radiofonică la îndemână, întâi. Milioane de oameni pot fi ajunşi până în căminul şi conştiinţa lor de cuvântul gândit şi cald, încredinţat undelor electrice. Statul are cele mai mari tipografii, şi hârtia se fabrică în ţară, pe preţul dictat de el. Milioane de foi, broşuri şi cărţi o pot acoperi. Statul are credem o sută de mii de amvoane, catedre şi localuri, de unde se poate vorbi la cel puţin o sută de oameni. Ar fi atât de incomod să strângă ei pe toţi intelectualii şi cărturarii de toate profesiunile, fără să excludă pe ziarişti şi pe scriitor, care printr-un capriciu grotesc al stărilor de cultură nu fac parte din statul, ci numai din ţara lor, şi să-i oblige la o activitate de idei, de inspiraţii
PUBLICISTICĂ
317
şi de verb, în vederea renaşterii naţionale subt dogma cumpătului pierdut? Toată lumea cărturărească s-ar devota cu entuziasm, şi de la sine înţeles, gratuit. Şi nu s-ar căpăta numai o destindere fără resort, practică. S-ar obţine tensiunea dură şi de mare incandescenţă, în care stările sufleteşti ale timpului ar fi absorbite într-un element activ adevărat.
    Statul nostru are arme şi vigori uitate: fiinţa noastră, care trebuie să-i apariţie, indiscutabil şi integral, într-o epocă furtunoasă şi vie, caracteristică, a istoriei româneşti. Poate că şi cea mai creatoare.
1934
                     STUDENTUL
    Dacă nişte tineri şi-au făcut de Anul Nou un vis politic din a ucide, alţii nu aleg mai departe de propria lor persoană. Când au avut vreme aceşti copii să adune atât dezgust şi în ce răgazuri şi goluri ale educaţiei şi ale curiozităţii şi-au putut pierde interesul de viaţă?
    Mâhneşte ca o imputare şi ca o inutilitate a cărţii sinuciderea unui politehnician, în preajma ultimelor probe profesionale de inginer. Sportiv, alpinist şi şcolar deosebit de sârguitor, el plecase de-acasă la şcoala lui dintr-un centru universitar. înainte de a fi ajuns la gară, oprindu-se din drum, a scos revolverul şi, pân-a băga de seamă trecătorul, s-a prăbuşit. Două ore mai târziu îşi da sfârşitul într-un spital din Bucureşti, mărturisindu-se fratelui mai mare că moare de dragoste, iubind o fată logodită cu un camarad.
    Neputând să intre în luptă cu un prieten şi respectându-i acestuia o fericire pe care nu i-o putea ştirbi fără trădare, nobila sensibilitate a delicatului copil a preferat să dispară... Băiatul
318
TUDOR ARGHEZI
a socotit că o explicaţie era cu neputinţă şi că situaţia de concurent putea să-i dea un rol de îndrăgostit ridicul. Drama s-a petrecut pe fruntaria cea mai puţin circulată, a nuanţelor, inexistente pentru cei mai numeroşi tineri şi bătrâni, parveniţi vremelnic la o interpretare a vieţii unică, de strictă sexualitate.
    O întrebare vine pe hârtie semnificativă pentru timpul de sălbătecie morală pe care-1 parcurgem. N-a avut băiatul acesta nici un prieten, un prieten din aceia cărora eşti împins să li te spovedeşti într-un miez de noapte al sufletului şi al conştiinţei? Şi nici unul din dascăli şi nici una din cărţile lui n-au luat drept versiune pentru intuiţie şi sugestii starea morală, excepţional de primejdioasă, a tineretului puber? între matematici şi înştiinţări ştiinţifice reci, un profesor care-i şi un mare prieten, atent la răscolirile secrete ale ucenicilor lui, poate să strecoare căutătura adresată direct inimii şi obscurităţilor ei planetare. Rezistenţa materialelor cu care va lucra un inginer, e apreciată ca o minte sensibilă şi stabilită de gingăşiile provizorii ale unui candidat la diploma de constructor. O adiere, un ecou despre ceea ce se întâmplă în universul închis al fiecăruia din noi, se simte, ca în frământările artistului, în fiece activitate de contemplare în intelect.
    Cu toată discreţia impusă de neasemuita suferinţă a pierderii unui copil, ţi-ar veni să te întrebi: cum se compun părinţii cu copiii lor, pentru ca aceştia să se simtă, în clipa decisivă, emancipaţi de obligaţia de a se uita o dată mai lung în ochii mamei şi de a şopti tatălui la ureche un cuvânt revelator?
    Să nu mai existe o comunicare de fiece zi între oamenii aceleiaşi familii, o familie să nu mai fie o familie ci o asociaţie, o firmă cu succesori care moştenesc un nume înregistrat? Bărbatul nu concentrează în persoana lui centralizatoare toate firele sufleteşti ale unui clan de care e răspunzător? A fost o pauză cândva în care urzeala s-a dezlânat şi când veleităţile de independenţă ale tatălui şi drepturile lui excesive şi nemoderate de voinţă au dezechilibrat nivelurile interioare
PUBLICISTICĂ
319
şi au făcut, din mamă, o femeie nefericită, şi din copii nişte factori singurateci?
     Nu e de crezut normal ca fiinţa morală a unui tânăr să poată avea puterile de individualitate duse atât de departe, încât să-şi socotească părinţii strânşi deasupra leagănului şi a inimii lui, nedemni de spovedania ceasului suprem...
1934
                  ANGHELACHE
    De două ori pe an, câinele, scos din artificialitatea civilizaţiei, trebuia izolat cu căţeaua într-o insulă a naturii. Aveam o insulă pentru ei, în apartament, şi timp de cincisprezece zile fiara se bucura de drepturile pustietăţii. O baie caldă şi o săpuneală minuţioasă punea capăt sălbăteciei, câinele nu-şi mai aducea aminte nimic, se întorcea la culcuşul lui, la farfuria cu apă şi la vocabularul vieţii curente. Indiferent la solidaritatea neamului din care îşi trăgea coada şi lătrătura, el sfida din fereastră, ocrotit de geamuri, pe fox, pe setter şi pe dulăul cioban. Educaţia formelor îl făcea agresiv cu picioarele goale şi cu fustele creţe ale servitoarelor, încheiate sus, ca la păpuşi, aproape de sâni şi, conrupt ca un noctambul îmbătrânit între cabinele artistelor şi şampania localului internaţional, el ştia să aleagă între mătase şi stambă. Cucoanele fardate, cu vârful piciorului încălecat peste genunchi, strâns în pielea fină a unui pantof adânc la scobitura tălpii, îi plăceau ca unui amorez uman. Permiţându-şi tot ce acestuia îi era public interzis: mirosirea îndelungată a ciorapului rotunjit pe gambe, cercetarea leneşă a volanelor de tafta, ochiade adânci şi profunde îmbătări ale căutăturii, câinele se învecina sufleteşte cu ghitaristul.
320
TUDOR ARGHEZI
    O fată neagră i-a dat numele curios de Anghelache, şi câinele a rămas identificat cu acest pseudonim de fantezie. El răspundea cu guturalele obişnuite, ridicându-şi botul cârn în văzduh şi cârâind ca o cioară şi ca un păun.
    Niciodată Anghelache n-a cântat ca aseară, după zece zile de flirt, de astă dată inutil. Insula din dosul uşii ajunsese o celulă de tortură. Căţeaua s-a opus cu mârâitul, cu labele şi colţii, învierşunatelor lui repetate impetuozităţi. De câteva ori a trebuit să intervenim, de teamă ca unul din partenerii idilei să nu fie mâncat: lupte demne de pana de vultur şi de cerneala de granit a lui Homer, se isprăveau îndărătul uşii. Câinele, pironit şi amoros intimidat subt laba puternică a căţelei, pusă pe pieptul lui ca un pumn, era muşcat de maxilarele ei, deschise ca un cleşte cu măsele.
    Aseară, Anghelache a sărit sprinten pe mese, pe scaune, pe canapele, de la unele la altele şi înapoi, povestind înflăcărat o situaţie nouă. O agerime suspectă îi întinerea făptura uzată de vârstă, şi o scăpărare de aramă i se ivea în ochii catifelaţi şi melancolici. El a vorbit aseară cu toată lumea din casă şi cu fiecare deosebit, împiedicându-ne să citim, să fumăm, să tricotăm, şi limbajul lui avea silabe necunoscute şi articulări transcendentale. A doua zi de dimineaţă a vărsat de câteva ori şi, titubând, s-a apropiat. Ridicându-1 în braţe, şi-a pus, ostenit, capul pe umărul meu, cu o încredere de mare suferinţă. L-am strâns puţin la piept şi a oftat. Nu era suspinul lui de mai nainte, era un oftat de copil rănit. El a primit să rămâie pe canapeaua jocurilor din trecut, obedient, supus ca un bolnav adevărat şi convins.
    Toată ziua de marţi a băut apă şi a vărsat-o. După o încruntătură de prunc supărat şi care venea bine frunţii mari, boltită peste o gaură a rădăcinii nasului şi păzită de fluturii mari ai urechilor negre, cu ciucuri, privirea lui căpătă o strălucire cleioasă.
PUBLICISTICĂ
321
    Am telefonat veterinarului nostru, descriindu-i bolnavul, atins, după părerea lui, de tifos canin, todeauna mortal. Reţetele telefonate au fost executate numaidecât. Apă cloroformată, picături de iod, fricţiuni. Trebuia administrată o injecţie de ser artificial cu adrenalină.
    Ca niciodată, zgomotul torentului de apă caldă, din aparatul de baie, nu l-a impresionat. Nesimţire manifestă. Fricţiile cu alcool i-au lăsat carnea nepăsătoare. Repetată, soluţia cloroformată a fost aruncată înapoi. Toate apele curate şi medicale au fost înghiţite şi aruncate. S-a sculat din aşternut în două picioare, împins ca de un resort brusc. Diagnosticul veterinarului: colici. înfierbântat în culcuş, Anghelache căuta răceala cimentului din baie; i-am înfăşurat pântecul într-o ştofă de lână, înseilată pe spinare. Anghelache nu-şi mai ridicase de două zile piciorul. De două ori a căzut pe o latură a corpului. în câteva ceasuri s-a subţiat la sfert. Injecţia de dimineaţă, împunsă de trei ori cu seringa, nu mai găseşte corp în schelet.
    M-am întors într-adins acasă târziu. Pe masă, medicamente noi şi un clistir: două spălături cu permanganat. Mângâi fruntea lui cuminte şi o aşez în podul palmii. Părea că adoarme, învelit cu cearşaful. Uneori se ridica pe coate şi tremura. Era mulţumit când îşi simţea obrazul culcat în mâna mea. I s-au crispat labele strânse: erau rigide şi reci.
    în genunchi lângă el, i-am ţinut mâna subt cap o jumătate de oră. S-a sculat. A făcut doi paşi. A căzut. L-am dus la loc. Picioarele dinapoi avură un cutremur. Botul aluneca lent în palma mea. Ochii, privindu-mă, nu mă vedeau. I se porniră umerii să se mişte singuri, dezlegaţi de trup. I se deschise mută gura de două ori, ca să spuie ceva. Mâna mi-a stat cum a dorit el, lângă botul lui negru, lângă sufletul lui. Sfârşit de floare istovită.
    Am venit de la înmormântarea lui, petrecută în ramurile dese ale grădinii.
322
TUDOR ARGHEZI
    Un om a săpat, pe întuneric, o groapă adâncă, în care am pus lada cu Anghelache... Au fost de faţă trei copii, unul cu cazmaua, unul cu o velinţă şi altul cu braţele goale - şi nu se vedea nimeni unul cu altul...
 1934
                DOCTORUL ISTRATI
                             I
    Publicul îşi aduce aminte că Postul de radiodifuziune din Bucureşti a înfiinţat în programul lui o rubrică a marilor oameni, a figurilor reprezentative din cultura românească şi care pot fi pilde şi puncte de sprijin pentru tineri şi vârstnici, atunci când şovăie sau obosesc.
    Viaţa nimănuia dintre oameni, fie mari, fie mici, nu a fost şi nu este scutită de piedici, de greutăţi şi de ostilitate, care câteodată au luat formele tragediei. Meritul şi personalitatea sunt urmărite toată viaţa, de cum se ivesc; invidia e, din nefericire, omenească; răutatea şi mai ales meschinăria, care-i forma răutăţii cea mai des întâlnită, sunt omeneşti - meschin •omeneşti, dar omeneşti. Bolnavul pizmuieşte pe omul sănătos, mediocritatea pizmuieşte inteligenţa, urâţenia morală sau fizică urăşte frumuseţea. Dezechilibrul acesta, dacă este un dezechilibru şi dacă nu este cumva rezultatul unei concepţii socotite, nu aparţine omului, care este din născare într-un fel sau altul, ci exclusiv naturii, singura răspunzătoare că oamenii nu se nasc invariabil după un model fix, ca nasturii şi ca nişte chibrituri.
    Un principal folos al culturii consistă în ţinerea de minte. Cartea şi biblioteca păstrează oamenii pieritori şi învăţăturile
PUBLICISTICĂ
323
 lor, care se schimbă mai puţin şi după o regulă mai bine organizată decât preţuirea şi interesul intelectual contimporane. Peste un moment, peste epocă şi peste veac, adeseori peste multe timpuri trăite şi străbătute, oamenii se înrudesc printr-o camaraderie de asemănări. Omul cultivat nu se simte cu desăvârşire străin în mijlocul unui timp, cu care nu se potriveşte sau care l-a nedreptăţit şi în truda şi în răbdarea lui e susţinut de câteva gânduri venite din depărtare, de câteva pilde şi de câteva virtuţi, strecurate-n el ca o putere oţelitoare. E unul din motivele credinţei în Dumnezeu a omului apăsat de viaţă şi în luptă cu semenii lui. Aşa e făcută orânduirea lumii şi nu trebuie să o ascundem, deghizaţi într-un sentiment de solidaritate foarte slab şi într-un ideal de pacifism, a cărui împlinire se găseşte întodeauna numai în viitor: Unde sunt doi câini, ei trebuie să se încolţească, şi unde sunt doi oameni ei trebuie să se bată. E desigur mizerabil pentru aşteptările todeauna înşelate ale dragostei şi ale generozităţii, dar cu vorbe frumoase, scrise cu cerneală trandafirie şi grăite cu un accent sentimental nu se poate înlocui şi nimici o lege de fier, făcută în primele proiecte ale naturii pentru starea de fiară în sălbăticie.
    Evident că viaţa nu poate să fie transcrisă în cultură atât de mult încât rândurile ei să fie simetrice, egal distanţate şi cu marginile albe, ca un text de tipografie. Cartea ajută vieţii fără să o asimileze şi înlesneşte înţelegerea ei - până la un punct, numai până la un punct! In orice caz, cartea ajută pe omul născut şi rămas singuraticul individualităţii lui. E mare numărul oamenilor, în special ai raselor din nord, care găsesc un mare mângâietor în paginile Sfintelor Scripturi răsfoite în fiecare seară: Biblia este şi astăzi cartea de căpătâi a anglo-saxonilor — şi este într-adevăr una din cele mai frumoase cărţi, scrisă de nişte pene cu atât mai inspirate cu cât au rămas, în cinstita lor sfială, aproape anonime. Fiece cărturar are cartea lui lecuitoare de întărire morală şi de corespondenţă a sensibilităţii, o carte mai preţioasă decât toate pentru el.
324
TUDOR ARGHEZI
    Dar pentru că nu suntem numai spirit pur şi numai stare sufletească; pentru că suntem cu mult mai mult oameni decât spirit; pentru că viaţa spirituală constituie numai o parte din viaţa întreagă - exemplul oamenilor care au luptat înaintea noastră, fie că au ieşit biruitori, fie că au rămas învinşi — dar mai ales aceia care au învins, în sensul că au realizat o parte, todeauna numai o parte, infinit mai mică decât am dorit dintr-o idee, dintr-un vis ori dintr-un proiect, exemplul lor este edificator.
    Exemplele ni-s oferite de vieţile oamenilor mari. Să nu ne înspăimântăm de acest calificativ; are şi marele măsuri şi gradaţii. Dacă s-ar putea stabili un recensământ şi apoi o scrutare după o tabelă rigidă a oamenilor mari, fiecare om mare - sau mare om - ar fi eliminat de altul şi până în cele din urma n-ar mai rămâne nici unul. Atârnă de judecător. 0 vorbă franţuzească zice: Nul nest grand homme pour son valet (Nici un stăpân nu e mare pentru sluga lui).
    Trebuie să dăm o definiţie a oamenilor mari, în sensul că omul mare este acela care a lăsat o urmă sigură în viaţa altora, după ce a lui a trecut, o urmă în viaţa omenirii întregi sau a unei părţi naţionale din omenire, parte mică de tot, uneori cât Danemarca, sau cât a fost Fenicia sau Iudeea.
    Dar oamenii mari nu sunt niciodată mai mari decât mulţimea oamenilor mici, din care pe de o parte se trag şi care pe de altă parte îi absorb, ca pământul liniştit, apele, zburătoarele şi omenirea în întregime: la capetele tuturor înţelesurilor, puterilor şi frumuseţilor stă neclintit şi tenace pământul.
    Oamenii sunt mari pe două tărâmuri: cel abstract şi practic, două tărâmuri care se întind paralel, după imaginea cerului şi a câmpiei. Oamenii abstractivi şi ai activităţilor strict intelectuale sunt amestecaţi în şcoală cu viaţa de toate zilele a tineretului, cărţile de studiu reţinând de preferinţă numele realizatorilor în ipoteză şi abandonând înfăptuirea practică a lecturilor extraşcolare. Poate că nu are să fie întodeauna aşa.
PUBLICISTICĂ
325
Credem că va veni timpul, fără multă întârziere, când marii dascăli ai tineretului care vrea să se realizeze vor fi, pe lângă marii cărturari şi gânditori ai studiului abstract, oameni realizaţi.
    Oamenii mari nici n-au nevoie să fie măcar oameni de talent. Franklin, ilustrul om de stat american şi unul din autorii independenţei Statelor Unite, spunea despre sine cu simplicitate, că numai integritatea caracterului îl impunea epocii sale şi-i da influenţa de care s-a bucurat asupra concetăţenilor lui. „Eram un orator sărăcăcios, zicea Franklin. Şovăiam între un cuvânt şi altul, abia dacă m-am putut exprima corect şi nu m-am putut niciodată ridica până la elocinţă. Totuşi, opiniile mele biruiau todeauna." Un om este mare numai prin caracterul lui, prezintând vieţii în toate împrejurările o singură faţă şi păstrând în activitatea lui linia dreaptă, orice s-ar întâmpla şi cu toate riscurile personale. Oamenii mari nu s-au prea iubit pe sine şi nu s-au adorat nicăieri şi în nici un timp. Tinerii au de meditat mult în secretul conştiinţei lor, dacă fuga după toate trăsurile înflorite poate aduce mai mult decât mersul liniştit, egal şi dârz pe marginile drumului mobil al concurenţei.
    Scriitorul englez Samuel Smiles, autorul cărţii Viaţa ingineribr şi a mai multor lucrări de educaţie prin exemple, şi de la care vom împrumuta citatele următoare, scria despre oamenii mari:
    „Este adevărat că ştiinţa este o putere; dar este ceva şi mai adevărat într-un sens şi mai înalt, că şi nobleţea caracterului este o putere. Mintea fără inimă, inteligenţa fără purtări, destoinicia fără bunătate sunt tot nişte puteri, dar nişte puteri care se pot găsi în serviciul acţiunii rele şi urâte; şi oricâtă învăţătură şi plăcere ar putea ele să ne dea, îţi este tot atât de greu să le admiri pe cât îţi este de greu să admiri dibăcia cu care un hoţ de buzunare te buzunăreşte sau meşteşugul de a-şi întoarce calul al unui tâlhar la drumul mare.
    Adevărul, neştirbirea, bunătatea - însuşiri ce nu pot fi prinse cu acul, ca o decoraţie pe pieptul primului venit - întocmesc
326
TUDOR ARGHEZI
miezul caracterului bărbătesc, dragostea tare pentru virtute, pe care, ca să o slujească bine, nu are nevoie să-i poarte livreaua (de lacheu). Omul la care asemenea însuşiri s-au unit cu tăria cuvântului poartă cu el o puternicie căreia nu-i poate rezista nimic: omul este puternic în sărăcie şi puternic pentru înfrângerea soartei. Caracterul omului drept străluceşte fulgerător în nenorocire şi când îi va lipsi totul, omul drept nu poate să fie biruit în integritatea şi în curajul lui.
    „Regulile de purtare urmate de lordul Erskine, scrie Smiles, trebuiesc săpate în toate inimile tinereşti. Cea dintâi poruncă, cel dintâi sfat pe care l-am primit în tinereţe, a spus lordul Erskine, a fost să fac întodeuna ceea ce îmi comandă conştiinţa şi urmările să le las în grija lui Dumnezeu. Voi duce cu mine în mormânt nu numai amintirea acestei lecţii părinteşti, dar nădăjduiesc că şi siguranţa că m-am conformat. Până azi, am urmat-o şi n-am avut cuvânt să mă plâng. Am găsit în urmarea riguroasă a drumului apucat, mulţumire, prosperitate şi avuţie şi nu voi lipsi de la datoria de a recomanda şi copiilor mei să nu se abată de la el.“
    Lordul Thomas Erskine din Edimbourg, unul din cei mai mari oratori, a fost un mare om de stat englez.
    Mai scrie scoţianul Samuel Smiles:
    „Educaţia caracterului este în mare parte o chestiune a exemplului, căci noi toţi ne lăsăm duşi inconştient să adoptăm caracterul, moravurile, deprinderile şi opiniile celor care ne înconjoară. Principiile bune pot avea o mare influenţă, dar modelele bune au o influenţă şi mai mare, căci ele sunt învăţătura în acţiune, înţelepciunea la lucru. Sfaturile bune şi pildele rele clădesc cu o mână şi răstoarnă cu alta. Se înţelege ce imensă însemnătate are alegerea prietenilor şi a camarazilor, mai cu seamă pentru tineri. Intre tineri se iscă o afinitate magnetică şi o tendinţă pe nesimţite de a se asemăna unii cu alţii.
    Exemplul, mut prin firea lui, e unul din dascălii cei mai puternici. Şcoala lui e şcoala vieţii practice, a vieţii trăite,
PUBLICISTICĂ
327
învăţătura ei este acţiune, mai convingătoare întodeauna decât graiul. învăţământul vorbit poate să ne arate drumul, dar singură forţa stăruitoare şi tăcută a exemplului, comunicat prin obiceiuri şi amestecat cu viaţa noastră, ne duce la ţintă. Sfaturile au greutatea lor: dar, neînsoţite de pilde, au o slabă influenţă.
    Până şi lucrurile aparent banale au însemnătate cu atât mai hotărâtă cu cât se amestecă necontenit cu existenţa noastră şi contribuie, în bine sau în rău, la formarea unui caracter. Caracterul părinţilor se reproduce în copii, şi pildele lor de dragoste, de disciplină, de muncă şi de stăpânire de sine trăiesc zilnic în copii şi lucrează, pe când tot ce-au învăţat ei pe dinafară a fost uitat de mult. Numai felul lui de-a fi şi de a se purta natural al unui părinte este de-ajuns să-i dea caracterului copilului un accent care nu se mai şterge. Cele mai puţin însemnate mărunţişuri din viaţă devin acte mari şi decizia în ceea ce priveşte caracterul. «O sărutare a mamei m-a făcut pictor», spunea un artist. Viaţa pe care o duc părinţii subt ochii copiilor are o influenţă imensă... Actele nici unui om nu mor de tot: trupul lui se poate desface în aer şi în ţărână, însă acţiunile lui, bune sau rele, vor continua să dea rodul lor în toate generaţiile viitoare: în acest fapt grav şi solemn stă primejdia şi răspunderea mare a existenţei omeneşti."
    Titlul acestei pagini era Doctorul Istrati, numele unuia din marii noştri realizatori, o pildă pentru generaţiile care, unele nu-1 cunosc şi altele l-au uitat, după tipicul nostru particular de a uita repede şi definitiv. Regretăm că numai introducerea ne-a luat sfertul de oră întreg, pe care ni-1 acordă programul, dar după părerea noastră introducerea era necesară. Figura doctorului Istrati propriu-zisă va fi prezentată tinerilor noştri prieteni în sfertul de oră viitor.
 1934
328
TUDOR ARGHEZI
                DUMITRU MICESCU
    Derivat în activităţile barei şi trecând ca un Charon, cu care seamănă la portret, toată ziua şi toată noaptea împricinaţii de pe un mal pe celălalt al Styxului Justiţiei, Dumitru, unul din cei doi Miceşti, se relevă mult mai mult magistraturii decât marelui public. Acesta culege numai din câmpul hârtiei tipărite şi nu trebuie tras la răspundere că unul din stăpânitorii gândirii şi elocinţei juridice frecventează materialul facil însă delicat al expresiei mute, exclusiv în calitate de cititor. Are o bibliotecă legendară şi legenda unei bibliofilii pasionale, vizibile, de altfel, amândouă în casa şi în individualitatea lui, cărturăreşte vastă. Casa e un al doilea portret al omului şi interiorul ei corespunde, mai detaliat decât pictura şi fotografia, lăuntricelor lui lumini şi constelaţii.
    Fraţii Miceşti au ceva comun, afară de numele părintesc; o consângenie cu marele maestru şi făcător, Lucifer, tatăl tuturor celorlalţi zei, unici sau multipli. Din puţine oase, din piele puţină şi dintr-o cană cu sânge luată din propria lui iască de carne, Meşterul a improvizat un vehicul aproximativ pentru deplasarea în spaţiu a inteligenţei, ca sămânţă zburătoare, purtată de un fulg, a păpădiei. Fraţii Rosny au visat odinioară o evoluţie a omului în faza Xipehuzilor, nişte foşti oameni, dezvoltaţi cerebral în paguba totală a trupului, rămas, mi se pare, ca o sferă, de care va spânzura uşoară o rădăcină schematică, şi slujindu-i, ca un şomoiog de păienjeniş, să se fixeze provizoriu în călătoria lui astrală prin univers. Câteodată, vremelnic, poezia are tendinţa să se realizeze.
    Rezerva domnului Dumitru Micescu acum cedează, numele îi circulă, dispreţul de publicitate este trădat. De câteva zile încoace, advocatul a sărit bara şi pentru întâia oară schiţează de la doctorat o candidatură. Peste o lună de zile, domnul Dumitru Micescu va fi prezidentul Baroului de Ilfov, rectorul a vreo cinci mii de advocaţi, din care cei mai mulţi
PUBLICISTICĂ
329
tineri şi foarte tineri, într-o epocă în care viaţa ia forme iuţi şi scoate şi Baroul din vechea lui aristocraţie, indiferentă la zbucium şi neutră pentru luptă. Domnul Dumitru Micescu vine la conducerea breslei în ceasul în care toate locurile de frunte reclamă urgent personalitate, valoare şi un moral nezdruncinat, şi se oferă nu sătuilor de glorie artificială ca o glorie suplimentară a vanităţii, ci însetaţilor de biruinţa sincerităţii. Pe nesimţite, s-a născut o nouă omenire, a intrat în rânduri: vechile stiluri şi tertipuri lichidează...
    Viaţa nu mai cere aspecte, roluri, tirade, şi nici cu ideile nu mai are ce face. Ea caută oameni, lume având din belşug, şi domnul Dumitru Micescu este unul.
1934
             „PROGRESUL SOCIAL"
   Revista de ţinută şi de atitudine selectată a domnului inginer Mihăiescu, deputat în actualul Parlament, a putut să apară timp de doi ani nestânjenită. Sumarul ei a dat cititorului cultivat studii şi articole ce nu se găsesc todeauna cu acelaşi nivel nici în marile periodice străine şi bunele sugestii şi exactele aprecieri şi propuneri în ceea ce priveşte maladia crizei mondiale, manifestată româneşte, n-au lipsit. Alături de colaboratorii domniei sale, care n-au scăpat nici un moment din vedere utilitatea naţională, domnul inginer Mihăiescu a dat cele mai radicale şi documentate judecăţi şi soluţii tifosului nostru economic, tratat ca altădată proteza dentară în iarmaroc, de sumedenia noastră de cârpaci. Ca întodeauna, când îngâmfarea întrece calitatea şi trufia este mai mare decât cinstea intelectuală, singure învăţămintele bune au fost înlăturate.
 330
TUDOR ARGHEZI
    în ianuarie trebuia să apară primul număr din anul al treilea al „Progresului social" şi n-a apărut. Revista a trebuit să fie întreruptă. De ce? Din lipsă de cititori? Nu. Publicul o reclamă, abonaţilor le lipseşte. Atunci? Să vorbim la ureche: a întrerupt-o o Autoritate cu nume de domnişoară.
    Era o vreme când exista o Chestie închisă, o chestie suspectă, chestia chestiilor... Nu se putea vorbi de ea în Parlament, deputaţii şi senatorii fiind juraţi pe sufletul lor să-şi ţie închisă şi gura. Nu se putea vorbi în presă şi nici pe stradă. Personagiul care se găsea sechestrat în chestie constituia totuşi preocuparea generală şi o grămadă de fraze şi propoziţii începeau cu el şi cu ăla, ştii care, fără să poată fi luate din buzele a câtorva sute de mii de oameni şi sigilate. Chestia închisă umbla deschisă şi făcea o mie de pui pe ceas.
    Chestia închisă se ştie cum s-a deschis pe părete, de la sine, într-o bună zi, ca scoica pe valuri, din care a ieşit Venera. E o chestie care nu mai doare, o bubă care s-a vindecat. Că acum alte boli şi alte dureri solicită judecata publică, este notoriu. Când le vorbeşte gura pe jumătate închisă e rău, când le vorbeşte condeiul e mai bine şi ele apar cu figura lor adevărată. „Progresul social" nu a fost un pamflet, nici o publicaţie revoluţionară, nici de stânga nici de dreapta; a fost redactat de inteligenţa burgheză şi de intuiţia naţională, ştiinţifică şi obiectivă. întreruperea n-are sens.
1934
                    CULTURALII
    Diformaţia profesională atinge în cazurile tipice mania, amplificată cu infailibilitate. Unii dascăli care au evitat să profeseze multă vreme îşi fac din canapeaua cu resorturi a
PUBLICISTICĂ
331
biuroului unde huzuresc o catedră severă, trecând cu asprime de la copii la adulţi şi unchiaşi, sermonând mătuşile şi converUndu-le moralul. După o cultură, de care lumea s-a cam săturat şi care a produs belferilor cu streche socială şi apostolilor în civil stări sufleteşti stipendiate şi misticisme cu buget, ne întoarcem la cultural. Totul se face cultural şi moral, după reţetele cotoşmanilor călugăriţi. Filmul e cultural, atunci când se potriveşte. Pe viitor filmul trebuie neapărat să fie cultural sau să nu mai fie nimic.
    Se pare că de culturalitatea spectacolului artistic nu se va ocupa medicina veterinară, ci Ministerul Instrucţiunii Publice, căruia îi revine onoarea de a fi încurcat toate programele de învăţământ. El nu ştie nici azi câte clase are liceul bun şi a parvenit la realitatea hilară a învăţământului obligatoriu şi gratuit cu plată... N-a ştiut să puie rânduială în universităţi şi a izbutit să aibă câte optzeci de profesori inutili la o facultate, care în ţara nemţească să tot aibă patru, recrutaţi din celebrităţi. Cursurile se fac peste tot, la dancing, pe calea ferată şi la aerodrom, afară de universitate şi, în absenţa constantă a profesorilor de la catedrele plătite, studenţii îşi câştigă timpul cu politica şi trăgând cu revolverul. Ministerul nu face ordine la el acasă şi vrea să se amestece în casa celor care îşi văd de treburi şi îşi cresc copiii fără discursuri, fără regulament, însă bărbăteşte şi, vă rog să credeţi, cu onestitate.
    Ministerul Instrucţiei este şi al Cultelor. Are douăsprezece mii de preoţi la îndemână şi încă nici unui demagog cultural din biurourile lui nu i-a trecut prin minte să-i întrebuinţeze la o propagandă tonică şi confortabilă pentru populaţie. Preoţii fac politică tocmai ca şi civilii şi ministerul nu-i opreşte de la această activitate sălbatică şi fometoasă. El îşi caută pedagogii în antreprenorii de cinematograf. Samy Leibovici, pe care îl scutură la Şcoala de Medicină de urechi, devine mare agent de cultură şi de moral al unui minister fără ideal, fără temperament, fără socoteală - şi fără oameni.
332
TUDOR ARGHEZI
    Ne-ar mai fi putut vorbi el de cultură şi de cultural, dacă în şaizeci de ani de trap în loc ar fi găsit măcar formula unui abecedar, dacă ar fi provocat naşterea unei cărţi de cetire pentru toată şcolărimea, lumea şi viaţa, dacă ar fi elaborat măcar o aritmetică elementară bună. Minister inert şi neutru, el nu se ocupă de ce l-ar tăia eventual capul şi vrea să reformeze moravurile şi preferinţele unui public, care n-a aşteptat mărinimia intelectului ţârcovnicilor cu ţâfnă şi fumuri, ca să trăiască decent şi să-şi producă, aşa cum s-a priceput, viaţa lui, cultura lui, de stradă, de câmpie şi cămin.
    O babilonie înspăimântătoare prezidează la autorizarea cărţilor copiilor mici, de la care trebuie să înceapă regula. Pentru ochii frumoşi ai autoarei şi pentru cârdăşia politică a unui compilator nul se acceptă şi se difuzează în publicul şcolărimel mărunte o cantitate mereu mai mare de manuale, de cărţi imbecile, lipsite câteodată şi de cunoaşterea limbii româneşti şi todeauna de sens şi de utilitate. Vacă de hârtie, însă lăptoasă, smântânită de numeroase echipe de autori, împrumutaţi pe copertă din minister contra numerar, nejustificat de o muncă, manualul primar nu scandalizează, nu supără, nu scârbeşte ministerul, fiind generator de tantiemă. Cartea copiilor noştri constituie cel mai detestabil şi mai abject material şcolar şi din punct de vedere fizic. Când ne vom întoarce de la nişte preocupări ce nu-s de nasul nostru la datoria acestor bagatele? Caligrafia nu se mai practică nici în viaţă, nici în şcoală. Ministerul nu vrea să-şi dreagă ochii şi să vadă de ce un caiet de doi lei se plăteşte de patru ori, de cinci, de şase şi de opt ori mai mult, când se numeşte caiet de caligrafie?
    Iată satul care arde. Babele masculine se piaptănă. Cât se vor mai pieptăna?
 1934
PUBLICISTICĂ
 333
                    ADVOCATUL
    Dacă baroul a dat politicii oameni de mâna întâi, datoriţi materialelor subtile manipulate de ştiinţele juridice şi de meşteşugul controversei, literatura se urzeşte zilnic şi todeauna cu dreptul, albia tuturor afluenţilor veniţi din piscurile inteligenţei. Advocatul e un enciclopedist şi un artist. Spiritul lui, afinat la frecventarea contrazicerii şi adversităţii de teză şi tribunal, deja nu se aseamănă în elasticitate, toleranţă, înţelegere şi generozitate cu oamenii celorlalte vocaţii. Intransigenţa neomenească adeseori s-a putut ivi în istoria veacului şi în cronica faptului mărunt şi meschin, dar niciodată ea nu a fost opera advocatului. Dar, ca să-şi cinstească breasla, rolul social şi chemarea, advocatul este adus şi de diversitatea proceselor lui să se documenteze în universalitate. Când se adaugă şi curiozitatea personală, exemplarul este cu deosebire reprezentativ. Contrastele, nuanţele, plusul şi minusul vieţii sunt pentru advocat noţiuni familiare şi o chestiune cu totul nouă, pe care din simplă întâmplare, cu zigzagurile şi complexităţile ei, el nu a cunoscut-o, şi-o asimilează numaidecât, măcar din debitul reticent şi încărcat de poveri de amănunt, al unui client halucinat de cazul individual. In acest instinct şi în această supleţe advocatul român e nebiruit.
    Celui ce aşteaptă în anticameră să-i vie rândul, biblioteca advocatului îi oferă surprizele şi plăcerile, de multe ori ignorate în casa profesionistului liber, absorbit şi chinuit în specialitate, ospitalizând alături cu volumele severităţilor disciplinei, placheta de tiraj timid strecurată între Drepturi, a poetului orientat către Cassiopeea. Pe masa de lucru a maestrului teancul de cărţi săptămânal indică preocupările opuse diametral, ale personalităţii lui intelectuale. Unul din cei mai inteligenţi advocaţi din trecut a fost profesorul Danielopol, tot atât de ascuţit şi de vivace la bătrâneţe cât un
 334
TUDOR ARGHEZI
adolescent şi sufleteşte tot atât de pur. Ştia mai multă carte delicată decât toţi învăţaţii epocii laolaltă şi nu atârna pe cântar nici treizeci de kilograme, cu ghiozdan cu tot.
    La advocat pictorul şi sculptorul află o pasiune şi un sens adânc al lucrurilor frumoase, scriitorul o apreciere în tenuităţi exactă şi omul, omul cum dă Dumnezeu, un sfat, un ajutor, o prietenie şi o bunătate. Poate că uneori medicul refuză să se ducă în mahalaua depărtată, chemat de un bolnav, de teamă să nu-şi murdărească limuzina de noroi: advocatul nu lipseşte de la nici un apel. Omul trudit şi năpăstuit de semenii lui primeşte speranţa şi îmbărbătarea de la el. Mai mult, însuşi sceleratul este îndreptăţit la mila, dragostea şi apărarea lui, acordată îndoit.
    Magistratul, un fost sau viitor advocat, în orice caz un advocat de dincolo de bară, împărţeşte cu advocatul facultatea de văz în spaţiu mare şi, în transparenţă, gustul de lucruri cu substanţa fină şi emoţia suavă.
1934
                 DOCTORUL ISTRATI
                             II
    Statele şi popoarele au mare nevoie, desigur, de oameni de intelectualitate şi de emiţători de idei, de oameni care întreţin temperatura morală şi energiile sufleteşti. Atât scopurile naţionale şi colective, cât şi scopurile curente, individuale, cer o încordare continuă şi o vioiciune neobosită pentru parcurgerea pe de o parte a vieţii şi pe de altă parte a istoriei.
    Dar statele şi popoarele cu tot atâtea nevoi, nu numai de filosofi şi de ideologi, dar şi de realizatori - şi realizarea e mai
PUBLICISTICĂ
335
anevoioasă decât intenţia şi decât ideea, pentru că trebuie făcută cu concursul factorului străin de individualitate, într-adevăr, un gânditor se poate mărgini să-şi cugete opera şi să şi-o scrie, indiferent dacă substanţa ei va găsi ori nu oameni care să o aprecieze, să o primească şi să se supuie regimului ei, în generaţia actuală, mâine, poimâine sau niciodată. în toate literaturile sunt talente considerabile care nu încep să existe pentru cititor decât în momentul când acesta ia cunoştinţă de ele şi se poate spune că majoritatea cărţilor bune, scrise în câteva mii de ani, sunt inexistente pentru majoritatea lumii civilizate, absorbită şi firimiţată în crâmpeiele mici ale necesităţii.
    O traducere din cugetările lui Marc Aureliu, ilustrul şi prea curatul împărat latin, figurează în cataloagele de librărie ale tuturor limbilor culte; Marc Aureliu face parte, cu opera lui surprinzătoare, din programele de învăţământ. Câţi au citit însă cartea acestui împărat, care gândeşte ca un cărturar sărac şi singuratic? Planeta noastră poartă în spinare un miliard de oameni relativ instruiţi: pentru cei mai mulţi Marc Aureliu încă nu s-a născut...
    Există însă un singur individ în toată lumea, care să nu cunoască acul, aţa de cusut, căruţa şi bicicleta, de pildă, născută foarte de curând? Cugetările împăratului roman slujesc la împuternicirea stărilor sufleteşti secrete, de care, în definitiv, omul nu crede că are neapărată nevoie. Aţa, trecută prin urechea acului, e de folos necontenit şi practic: omul are neapărată trebuinţă de ea. între minte şi mână nu ar trebui să fie un conflict: cu toate acestea conflictul există şi viaţa e aşa făcută, încât mâna o ia în fiecare zi înaintea minţii... în general, viaţa practică şi utilitară e mai întinsă, în timpul celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile, decât viaţa gândită abstract: câteva ore de somn, un timp pentru masă, un timp de sport, un timp de plimbare şi distracţii şi restul muncă pentru echilibrarea acestor nevoi, lasă un răgaz derizoriu
 336
TUDOR ARGHEZI
reflexiunii şi studiului neprofesional. E de mirare că se mai poate remarca o mişcare a ideilor şi a gândirii. Dacă ideile şi gândirea nu ar prezintă şi o parte profesională, este sigur că mişcarea ar fi şi mai puţin remarcată, căci gânditorii puri, poeţii gândirii, fixaţi în unică şi definitivă contemplare, sunt extrem de puţini şi ei trăiesc, atât cât pot să trăiască, atunci când nu sunt împăraţi ca Marc Aureliu, dincolo de toate periferiile satisfacţiilor obşteşti.
     Doctorul Istrati a fost un savant multilateral, a fost şi medic şi chimist, dar a fost mai ales un realizator practic. In realizările materiale şi-a pus toate puterile lui de constructor. Această vocaţie, de a face mult din nimic şi enorm din foarte puţin, foloseşte constant timpului tău şi tuturor oamenilor din timpul tău şi foloseşte şi timpului care urmează. Doctorul Istrati a avut această vocaţie şi facultate la maximum şi incomparabil faţă de oamenii epocii lui. Facultatea vocaţiei pare curioasă, ca toate însuşirile personale, care permit ca un singur om sau, în sfârşit, câţiva oameni, însă nu mai mult, să vadă ceea ce toţi ceilalţi n-au observat — sau să întocmească din lucruri văzute de toată lumea, ceva pe care ceilalţi nu-1 pot întocmi şi vedea real. Meşteşugul adevărat, marele meşteşug în toate activităţile, este tocmai aci: să utilizezi lucrurile existente pentru o realizare inexistentă, silind lucrurile să dea, urzite între ele, un maximum de efect.
     Odată, demult, am cunoscut un medic fără reputaţie în cercurile ştiinţifice, dar care se întâmpla să fie un medic adevărat. El conducea un spital, situat în mijlocul unei câmpii pustii din Oltenia. Afară de ziduri şi de câteva paturi, tot ce avea medicul în gospodăria spitalului erau câteva pisici. Nici o instrumentaţie, nici un medicament, nimic! Din firea lui rezervat şi distant şi pe deasupra titular al unui spital totalmente izolat, medicul nu cerea statului, judeţului, comunelor şi oamenilor nici un fel de sprijin, ci se cheltuia
PUBLICISTICĂ
337
singur ca un capital, la dispoziţia sătenilor, din vreo patru margini de districte. Satele din depărtările regiunii erau poate cele mai sărace din toată ţara, însă marele medic fără arginţi se bucura de o dragoste şi de o cinstire în aceste sate, superstiţioase. El nu refuza nici un bolnav şi studia fiecare caz cu o râvnă cu atât mai impresionantă, cu cât nu avea mijloace spitaliceşti de nici un fel. Preocuparea lui era să vindece bolnavii negreşit, şi i-a vindecat pe toţi. El cuteza să înfrunte problemele de mare chirurgie şi să le rezolve fericit cu un vulgar cuţit de bucătărie sterilizat... Tumori uriaşe au fost extirpate cu acel cuţit, pe care l-am văzut cu ochii mei. Am văzut tot cu ochii mei, într-o plimbare făcută prin satele din zona spitalului, bărbaţii şi femeile pe care îi operase Doctorul cu satârul lui: unii aveau şapte, opt şi zece ani de la vindecare. Alţi medici nu ar fi ocupat postul de jertfă şi obscuritate al medicului de care vorbim, fără instalaţiile absolut necesare unui spital, fără o farmacie bine aprovizionată şi fără câteva dulapuri de cristal cu unelte nichelate, licăritoare. Medicul de care vorbim luase în primire un spital gol, pe care l-a utilizat satisfăcător din punct de vedere terapeutic şi pe care l-a lăsat tot atât de gol când şi-a părăsit postul. Toată zestrea spitalului fusese însă omul, medicul. Cu o înzestrare bogată dar fără omul trebuincios, spitalul din câmpia Olteniei n-ar fi folosit la nimic.
    Doctorul Istrati a izbutit cu strălucire într-o materie în care, şi în ţară la noi şi în străinătate, organizatorii s-au obişnuit să dea greş; cea mai delicată specialitate a organizaţiei: expoziţiile. O expoziţie este un examen, pe care din când în când îl dau industria, iniţiativa, spiritul de creaţie, dintr-o ţară sau dintr-o breaslă. La expoziţii, se verifică rezultatele şi progresele şi publicul mare, ca şi elitele, găseşte prilejul să înveţe miracolele muncii stăruitoare şi ale sacrificiului într-un efort continuat. O expoziţie a muncii româneşti constituia pentru români o pildă activă şi salutară de bărbăţie. Expoziţia din
338
TUDOR ARGHEZI
1903 a doctorului Istrati, de ştiinţă pură şi aplicată, cu o secţie a dezvoltării culturale şi economice româneşti, a însemnat o dată istorică pentru munca şi inteligenţa ţării, iar expoziţia din 1906 a reprezentat un apogeu. Doctorul Istrati realiza de data aceasta şi expoziţia, care a totalizat victoriile unei adevărate vârste politice şi naţionale, dar şi cadrul ei întreg: actualul Parcul Carol, un punct din capitală, mai cunoscut şi astăzi cu denumirea lui de „Expoziţie" decât cu numele lui oficial. Numai în unsprezece luni, doctorul Istrati a transformat o regiune de mlaştini într-o grădină încântătoare înconjurată de o pădure seculară. Lacul din mijlocul parcului, palatele improvizate cu un gust hotărât şi sigur de el, şi care mai slujesc şi astăzi, ca de pildă Muzeul Războiului, unde, vegheat de o candelă nestinsă, odihneşte Viteazul Necunoscut, permanentizează valoarea puternicei opere creată de doctorul Istrati, fantezia şi inspiraţia bună colaborând cu o aprigă îndărătnicie în muncă. Parcul Carol schiţa în interiorul lui şi un început foarte expresiv de grădină zoologică, toată fauna României fiind reprezentată în mediul ei particular, muntos, de şes şi lacustru. Războiul şi moartea prematură, mai cu seamă, a doctorului Istrati, decedat în 1918 la Paris, au suprimat interesul pentru ceea ce se realizase pentru întâia oară şi temeinic la noi. Numeroasele păsări ale Deltei, de o frumuseţe uimitoare, graţioasele căprioare şi delicatele sălbăticiuni ale singurătăţilor eterne din munţii româneşti, quadrupede şi vulturi, au pierit unele după altele, isprăvindu-se odată cu ele şi putinţa pentru public şi pentru şcolari de a zări până în creştetele ţării, din Bucureşti, şi de a cunoaşte natura românească, adunată de mâna învăţatului într-un colţ de oraş.
    Dacă Bucureştii ar fi avut norocul să-l aibă pe doctorul Istrati primar, o dregătorie ce i s-a oferit, dar pe care el o condiţionase cu o inamovibilitate de opt ani, capitala noastră frumoasă, în câţiva ani, ar fi putut să fie ceea ce în unsprezece luni devenise Parcul Carol. Doctorul Istrati avea în cel mai
PUBLICISTICA
339
înalt grad, pe lângă însuşirile inimitabile ale omului covârşit de talente şi animat de puterea cuceritoare a convingerii, avuţia sufletească a bărbaţilor de mare acţiune: credinţa şi respectul de actele pe care le împlinea cu fierbinţeală în mijlocul unei lumi inertă şi relativ indiferentă. Este drept că doctorul Istrati era şi un mare credincios, ca Pasteur, ilustrul Pasteur, care din laboratorul lui şi de lângă microscop se ducea la catedrală să se roage — tot atât de fervent creştin ca el şi ca genialul entomologist, învăţătorul Fabre, din comuna Serignan, creatorul pentru conştiinţa culturii al unei lumi tot atât de interesantă ca şi omenirea, lumea gângăniilor.
    Nu ne vom opri mai mult decât pentru o indicaţie, asupra împrejurării că doctorul Istrati a fost şi deputat, senator şi ministru. Faptul caracteristic este că pretutindeni unde a trecut doctorul, s-a cunoscut. Complexitatea individualităţii lui a fost excepţional de variată. Ici, laboratorul şcolii lui de chimie realiza materii colorante neaflate în natură, înlesnea formarea unui mare număr de savanţi şi studia bogăţiile pământului românesc: petrolul, sarea, ozocherita... Dincolo, la universitate, profesor ascultat de studenţii fermecaţi de ştiinţa, de generozitatea şi de camaraderia lui, cursurile lui erau pur şi simplu magistrale... Paralel cu aceste activităţi, el organiza balneologia şi hidro terapia, înfiinţând stabilimente. Tot paralel, doctorul Istrati clădeşte Spitalul Brâncovenesc, aşa cum se vede şi funcţionează azi: doctorul Istrati a fost timp de treizeci de ani Directorul general al „Aşezămintelor Domniţei Bălaşa“. Nu era iniţiativă serioasă şi însemnată, de care învăţatul să fi rămas străin. Se zice că prieteniile documentează asupra valorii persoanelor: cei mai buni prieteni ai doctorului Istrati au fost Hasdeu şi pictorul Grigorescu...
    Doctorul Istrati a fost departe de a fi un orgolios şi nu a crezut că totul începea de la el, deşi multe au început numai de la el. De o modestie şi simplicitate morală, cu care nu se poate compara decât marea lui corectitudine şi de gândire şi
 340
TUDOR ARGHEZI
de procedee, acest mare învăţat şi mare om practic a fost îndatoritor şi bun, atent la bătaia de inimă, la speranţa şi la decepţia fiecăruia, calităţi esenţialmente româneşti. Şi ca om întreg ce- a fost, el şi-a iubit puternic părinţii şi a lăsat copii: patru copii. De pe tată, boier moldovean din Roman, mama doctorului Istrati a fost fiica banului Vasile Capşa, o femeie foarte cultivată - de la care savantul a moştenit dragostea de carte — şi foarte chivernisită moştenire în priceperile lui de mare gospodar. O fiică a doctorului Istrati este soţia savantului român doctorul Levaditi, subdirectorul Institutului Pasteur din Paris. O altă fiică a lui e soţia domnului doctor Petrescu, agregat al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, iar cei doi băieţi ai lui sunt unul domnul N. C. Istrati, judecător de şedinţă la Tribunalul Ilfov, şi celălalt, cel mai mic, student.
    Pentru pilduirea vieţii tinerilor noştri auditori, şcolarii, doctorul Istrati este o mare figură, un mare învăţător şi un ctitor. Nu li se poate da călăuz mai sigur şi dascăl mai bun, pentru încredere în biruinţa muncii şi pentru optimismul necesar al perseverenţei.
1934
                   UN ROMAN...
   O mamă protestantă a vrut să facă din copilul ei o fiinţă superioară, un pastor. Era ambiţia ei. Prima parte fusese rezolvată, noul-născut fiind băiat. Rămânea a doua: să-şi vadă copilul pastor - mai importantă şi mai dificilă. Ea îşi dete seama încă din ziua lehuziei că pe lângă instrucţiunea de la şapte ani în sus, copilul trebuie pregătit din leagăn pentru calea dumnezeirii. Mama era o femeie energică, poseda literatură şi învăţase din cărţile americane că, şi la trustmeni şi la apaşi,
PUBLICISTICĂ
341
voinţa face totul. Pentru că nu putea să o ceară deocamdată unui copil, şi-a pus în mişcare propria ei voinţă.
    Mai întâi trebuia să interzică băiatului sculat pe picioare, ieşirea din apartament. Copilul trebuia împiedicat să fluiere, să ţie mâinile în buzunar, să-şi puie cotul pe masă, să strănute mai tare, să stea lungit. Trebuia să se distingă de ceilalţi copii, care ştiau să înjure şi să se joace. Timpul trebuia întrebuinţat cu folos.
    Copilul petrecu duminici monotone, uitându-se din dosul draperiilor ferestrei la copiii vulgar tăvăliţi în ţărână, în vreme ce maică-sa, într-o cameră mai depărtată, vorbea cu tânărul părinte, un practicant cu principii, probabil, despre strălucitul viitor al odraslei.
    Pentru ca voinţa să fie formală şi efectivă, copilul n-avea voie să se mişte cu zgomot. Rămânea ore întregi în scaun, privind afară, cu ochii înlăcrimaţi, fără să ghicească de ce. Nici nu era în stare să se întrebe. Copiii săreau de-a capra, mulţi dintre ei prost îmbrăcaţi şi murdari. El era gătit ca un copil de avut. Mamă-sa deseori îi spusese că trebuie să fie dezgustat de aceşti copii, de toţi copiii, totuşi el, din ascunzişul ferestrei, ar fi preferat să poată îmbrăţişa copiii murdari, prăfuiţi şi veseli.
    El n-avea voie să meargă singur la cabinet. Trebuia s-o cheme pe mamă-sa. Ea îi confecţionase nişte pantaloni foarte complicaţi, care nu se descheiau, din acei, fără îndoială, de care poartă pastorii religiei adevărate şi unice, deoarece ei consideră pantalonii cu nasturi imorali. Unul care nu putea să tolereze alcoolul şi nu căzuse în viciul fumatului, era cunoscut prin luptele lui pentru interzicerea expunerii în vitrinele de îmbrăcăminte a oricărui gen de pantalon şi fustă, dorind pentru neamul omenesc drept-credincios chiar o atrofiere raţională şi mai repede treptată a mădularelor inferioare. Când viitorul pastor, ajutat de mâinile mamei, era în sfârşit obligat să facă ceea ce la alţi copii se numea „pipi“, el trebuia să se uite într-altă parte, de pildă în sus. Şi nici de acest drept nu trebuia
342
TUDOR ARGHEZI
să uzeze prea mult. S-ar fi putut să se simtă bine cu băşicuţa golită, şi nu era permis. Viaţa unui om ales din scutec, trebuie să fie un Calvar. Să fim mulţumiţi că ne urcăm Calvarul îmbrăcaţi în şeviot şi cu încălţăminte care ne garantează de jupuirea picioarelor.
    Copilul trebuia să mulţumească pentru orice lucru, măcar făgăduit şi cu scadenţă târzie. Dacă mamă-sa îl bătea, el trebuia să facă o metanie pe un genunchi şi să-i sărute mâna. Câteodată, la început, încercase să reziste. Părinţii l-au bătut deseori, atât de sistematic, încât micul seminarist, aducându-şi aminte, se supunea din teroare. Săruta mâinile mamei şi chiar biciul cu care era bătut. în afară de aceasta, el trebuia să aducă singur nuiaua cu care era, cum se zice în termeni de bună educaţie, corectat.
    Copilul atinse vârsta de şapte ani. Trebuia să meargă la şcoală. Ştia să citească, să scrie şi cunoştea pe de rost tabela lui Pitagora. Avea o superioritate precisă faţă de toţi camarazii lui. în schimb, nu înţelegea lecţiile profesorului. Cu suferinţă el trecu primii patru ani de studii. îngrijoraţi, prietenii îşi declarară, cam târziu, opiniile lor, şi mama avu o puternică răscolire în suflet. Vasăzică, fiul ei nu o să poată ajunge pastorul visat. încercă să-şi dea socoteală: dezastru: copilul era idiot.
    Atunci părinţii căzură într-alt exces. Cumpărară o bicicletă, o motocicletă, un aparat fotografic, o puşcă de vânătoare, copilului. îi aduseră câini dresaţi, o maimuţă, un papagal, un cangur. Economiile ce le strânseseră în vederea studiilor lui de carieră, Ie întrebuinţară pentru distracţii.
    Casa liniştită, închisă cu obloane, deveni un loc de petreceri, de zi şi noapte. Copilul fu copleşit de dragoste. Delirul de acum era tot atât de dureros ca şi viaţa din trecut. Copilul nu înţelegea nimic. Părea că visează mereu, încremenit pe un scaun în dosul unei ferestre; lacrimile îi curgeau în neştire şi pieptul îi suspina de la sine, fără împărecheri cu
PUBLICISTICĂ
343
gândul, ca burduful unei armonici fără octave. Prin faţa ferestrei vinete trecea destinul lui.
    Ceilalţi copii crescură oameni. El la fel, dar tot nu înţelegea nimic, mintea şi ochii lui erau reci. Judecata nu-1 ajuta. Cuvântul vesel îi lăsa aceeaşi impresie neutră ca şi cuvântul trist. Nu cunoştea nici mila nici ura, era o materie perfect inertă, ca aceea pe care nişte oameni egoişti, demenţi şi laşi, o doresc pentru câte o ţară întreagă şi pentru pământul întreg.
    El nu făcea bine şi nu făcea rău.
    îşi pierdu părinţii şi rămase singur. Ar fi trebuit să fie cel puţin un nemernic, un asasin, pentru a participa într-o formă, cât de puţin, la activitatea complexă a universului. Sclipiri momentane păreau să-i arate uneori ceva deosebit, dar fără durată.
    Ca dintr-un fund de fântână, el vedea un moment o umbră de trecător, care nu se gândea că fântâna ar putea să fie locuită şi căruia, chiar de se gândea, îi era frică. Din fântâna lui se auzea parcă un murmur de voci, rareori, sau ieşea un parfum de flori, sau ceva ca un cântec. Câte o rază se juca fugitiv pe marginea ascunzişului subteran.
    Casa a fost vândută. Moştenitorul fu spoliat. El a venit toată viaţa dinaintea ferestrei pe care o cunoştea. Acolo în tot timpul copilăriei era un scaun, scaunul din care el n-avea voie să se mişte. Şi plângea, şi nu ştia de ce.
                                                              1934
              UN SOI DE PUŞCĂRIE
 La închisoarea Văcăreşti se găseşte în permanenţă o numeroasă clientelă de săteni. Din Vlaşca, din Ilfov, din
 344
TUDOR ARGHEZI
Dâmboviţa, din Argeş, câteodată din depărtări mai mari, ei vin de cele mai multe ori fără escortă, de la sine, ca să expieze o amendă plătită în natură. Cuminte cum este, ţăranul se prezintă temnicerului, îl roagă să-l primească, se scuză că nu a putut plăti în bani şi stă două, trei luni în temniţa neîncăpătoare, insalubră şi săracă.
    Căsnicia amorţeşte, gospodăria pierde, vitele zac, şi un an întreg este pierdut pentru câmp şi cămin, din pricina unei sentinţe, comandată de o lege nestudiată, ivită cândva în capul unui domn ministru, formulată de domnii din biurouri şi votată de domnii parlamentari absenţi. Ea se ciocneşte cu bunul-simţ al magistratului, uimeşte autorităţile, supără şi revoltă — dar hârţuie ţărănimea în şaptezeci şi unu de judeţe trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an.
    Statul, adversarul legal al săteanului, nu câştigă nimic, ba mai cheltuieşte: căci trei luni de osândă tot fac măcar o sută optzeci de ciorbe, o sută optzeci de bliduri, o sută optzeci de linguri şi nouăzeci de pâini, bune, rele, dar plătite. înmulţind totalurile cu câteva sute de asemenea deţinuţi de fantezie, şi adunând, totalul general e considerabil.
    De ce sunt oamenii aceştia târâţi la judecată, osândiţi şi ţinuţi închişi?
    Unuia i-a scăpat boul în proprietatea statului şi a păscut o gură de iarbă, satul neavând islaz; altul a luat în spinare un lemn din pădurile aceluiaşi stat; un neînsemnat neguţător sătean nu a ştiut să se conformeze unui ordin al biurocraţiei. Cazul unchiaşului foarte simpatic şi inteligent, care a cultivat tutun pentru stat şi căruia la numărătoare i-a ieşit mai multe păpuşi de foi decât sămânţa, e caracteristic, însă mai rar. El a luat trei luni pentru această inegalitate din aritmetica nicotinei. Dar ce să crezi de trimestrul de temniţă, cu care s-a încărcat un alt sătean, văzut de noi şi osândit pentru că nu şi-a trimis copila de nouăsprezece ani la cursul de adulţi?... Osândă culturală?
PUBLICISTICĂ
 345
    Pe vremuri, satele erau prădate de ciocoi şi de samsarii lor câmpeneşti. Astăzi, statul întreţine o vastă viermărie de mici stipendiaţi, care le terorizează. Orice pădurar dictatorial şi menit să-şi construiască pentru propria lui mulţumire brută un prestigiu de satrap, fără să ştie prea mult să iscălească, face un proces-verbal, un raport şi un proces. Şi acest animal, consacrat infailibil de lege, trebuie legalmente crezut pe cuvânt, fără martori. An văzut într-o regiune de vânătoare un pădurar, niţel nebun şi foarte puţin pungaş, care, umblând cu limba scoasă după un bacşiş lunar, trimitea în judecată pe un viticultor din apropierea pădurii de şapte ori pe săptămână, pe motivul că apărându-şi via de ciori cu zgomotul unui puşcoci inocent, cultivatorul speria nişte fazani inexistenţi. A trebuit să fie dat afară din postul lui minuscul, marele împărat.
    Ar fi o soluţie, să fie daţi afară toţi pădurarii, pândarii, subagenţii, paznicii şi câte un cultural... Dar soluţia ar putea să pară afară din cale de salutară. Măsura, la care tot vor trebui să recurgă într-o bună zi domnii de la stat, e la îndemâna Ministerului de Justiţie. Să se suprime puterea gângăniilor care exasperează statul şi care odată şi odată vor putea să dea de furcă prefecţilor şi Ministerului de Interne. Belelele mărunte şi acumulate duc, în ţara noastră paşnică şi ascultătoare, uneori la beleaua mare. Domnul ministru de resort ar avea destulă autoritate şi independenţă în partidul de la guvern ca, ajungân-du-i zvonul acestei lamentabile şi ruşinoase situaţii la auz, să reacţioneze? Guvernele ţărăniste au trecut pe lângă ea cu fudulie.
    Căci, redusă la sensul ei adevărat, puşcăria în care se transformă o amendă neplătită, este puşcărie pentru datorie, puşcărie pentru bani. Asemenea puşcărie a fost suprimată odată cu instituţia medievală a castelanilor tâlhari.
1934
 346
TUDOR ARGHEZI
                            TU, ŢIE
    Centrele mari, oraşele, întăresc spiritul prin contradictoriul permanent al tezelor în luptă. Pe şesurile singuratice şi în plaiurile chiliei îi lipseşte aerului corpul. Contradicţia e necesară.
    Trotuarele seara, sunetul paşilor pe grinzile lui, lumea grămadă în rafturile de beton şi piatră, prezenţa şi absenţa în acelaşi timp al lumii, simetria spaţiului geometric.
    Cugetarea zice:
    „Lumi necunoscute suprapuse în jurul meu, şi care nu mă cunosc. Trebuie să le silesc să mă ştie. Toţi trec, toţi lucrează, toţi mă văd, nimeni nu mă cunoaşte. Nu voieşte să mă afle nici unul. Fiecare în parte nu reprezintă nimic".
    Nu! puterea lor e ca puterea mării adunate, din care o găleată îţi aminteşte ironic oceanul. într-un pahar — vijelii, catastrofe, zguduiri: Ce departe e forţa valului stâncos, care dărâmă construcţiile industriei, ştiinţei, şi le aruncă la morţi! Un om singur, luat şi pus lângă tine pe o bancă, în parc, la o masă, nu-ţi poate da ideea acelei puteri din viaţa istoriei, care zdrobeşte, spulberă şi ridică naufragiul zilnic în marginea cifrelor generale. Aşa că poţi crede, prin eroare, că puterea colectivă e un basm. Toate surcelele strânse subt căldare sunt un jar.
    Nu scoate peştele din apă ca să poţi avea măsura lui. Nu importă ce se uneşte; o bandă de briganzi e o putere - şi puterea n-are definiţie.
    Cugetarea zice:
    „Acestei puteri vreau să mă fac cunoscut, ea trebuie să sufere jugul meu, al unuia singur, botniţa, hamul. Când o lume mârâie la un singur om, când porneşte să-l sfâşie, ea îl suportă şi-l ascultă. Poate să fîe ceva mai plăcut decât într-o undă care te-a aruncat din ea afară să te întorci cu fulgerul şi cu tridentul? Iată-mă, sunt! Puterea voastră nu mă poate stârpi. Turbarea vulgului acceptă personalitatea, rumegând în silă. Personalitatea e todeauna Fiul lui Dumnezeu."
PUBLICISTICĂ
 347
    Senzaţiile de aşa voinţă, de încovoierea mulţimilor subt o voinţă, se dobândesc în centrele dense, între orizonturile înăbuşite de sudoare de om, de inimi, de minţi. Vrei să le stăpâneşti şi să le răstorni, trăgând din fortificaţiile sănătăţii în carnea vie a credinţelor răstignite. Dacă te împotriveşti timpului tău, nu o faci numai din pricină că erorile şi cruzimea ei trebuiesc judecate. Voinţa ta e de sens ostentativ. Plăteşti suferinţa dascălilor tăi. îi răzbuni. Loveşti cu drugi de judecată. Zdrobeşti putere cu putere. Cel ce gândeşte în chilia lui şi bate, nu ştie todeauna ce puteri îi stau în mâini. Nu înţeleg că un om se poate simţi nenorocit şi se poate suprima singur, când stă aceeaşi putere în el. Aglomeraţiile slujesc... ispitesc bărbatul şi-i fac osatura.
    în mulţime nu poţi înfige rădăcini şi lua din ele viaţa. Numărul cu care te multiplici pentru obţinerea unui car de rămăşiţe, a unui produs în exponenţi, e neîncăpător. Să trăieşti în el ca un pustnic între arbori în mişcare. Să umbli în el cu sabia ridicată. Să nu te faci potecă moale pentru picioare multe şi ţărână plastică pentru păstrarea urmelor de tălpi. Să umbli în număr încins cu cerc de fier, astru cu atmosferă personală, în care sateliţii sunt strict distanţaţi. Nutrit cu tot ce găseşti mai bun în el, niciodată ameţit. Să bei ce se poate stoarce -şi nu da nici lacrimile deoparte. Ocoleşte văgăuna pierzaniei de sine. Revocă femeia din climatul în care lucrurile sunt fără sex. Iubeşte: - nu-ţi pierde însă din vedere chilia de sus din turn, unde trebuie să fii singur, ca un orologiu. Dragostea întoarce la coteţ spiritul din zbor!
    Mulţi, foarte mulţi, scăpară focul la frageda vârstă, din slăbiciune de maimuţă pentru ceea ce se capătă cu auzul şi ochii. Un viţeluş pudrat şi dulce, o purcică, le răstoarnă cobiliţa cu apă de aur. Auzi un răget în fraza consolatoare: „Şi eu am gândit aşa, dar eram mai tânăr; m-am cuminţit..."
    Puţini şi-au prins mâna în dinţii maşinii şi s-au smuls, lăsându-şi braţul în roţi. Cine ştie şi poate să-şi piardă braţul fără căinţă? Căci cuminţilor li-i frică. O iluzie i-a scos de un
348
TUDOR ARGHEZI
cot din cireadă, şi îndată s-au văzut singuri şi-au fugit înapoi. Lasă omul fără doică, între munţii sufletului, şi numai dacă nu va căuta să se facă nevăzut ai să-l ştii ce este.
    Mânzul măgăriţei nu se depărtează de ugerul de lângă coadă.
    Societatea te strică. Ideea iese ca un făt lepădat. într-o controversă animată, numărul prostiilor rostite e imens. O mie de elemente într-un singur interlocutor rup direcţia gândirii. Singurătate, sprijin sever, miros de umbră neîmpuţit de năduşeli. Căţelul intelectual ţi-a umplut gura de scârbă. Tăcere: preludiu.
    E trebuincios ca un spirit care se vrea crescut - cetina sus! -să nu cunoască pe nimeni.
    Jos laba! Cine gândeşte, gândeşte pentru necunoscut. Cine spune că gândeşte pentru prieteni şi partizani şi că o colaborare de cenaclu favorizează insul? Individualităţile se exclud la contact, şi prietenii nu pot să fie de idei. O tiranie se exercită todeauna: fiecare să-şi stăpânească republica lui. Atitudine stinsă între oameni. Gândirea iubeşte cenuşiul corect şi izolat al stâncilor, pe care le ridici pe brânci. De aceea politeţea croită, convenţională, rămâne lucrul cel mai fin pe care l-au inventat elitele. Numai că ea trebuie să slujească la ceva, şi la ceva mai mult decât o izolare de lăscăi în cutii sociale.
    Aglomeraţia stagnează. Opinia publică e de aceeaşi opinie, şi nu se oţelesc pistoalele în piaţă. Cei ce poartă cardinalele în podul palmei sunt puţini în aglomeraţii. Viaţa oraşelor: străzi, circuri, teatre. Lăsaţi cărţile să vie la mine, pe adresa peşterii.
    E alunecuş: pune patine de săbii. Trebuie şi sânge pe călcâiul tău.
1934
                         BERZELE
    Te opreşti, te uiţi. Corpuri, irezistibil. Fetele de treisprezece ani cu rochia de fulg, scurtă deasupra genunchilor, au pasul
PUBLICISTICĂ
349
cast ca al pasărilor lacustre. Contur neisprăvit cu naivităţi de livadă nouă. Şovăire între efeb şi femeie, răsărit la început, între noapte şi dimineaţă.
    Oricâte linii de plastică suavă ar mărgini un corp de fecioară, al căreia sân capătă profil, oricât de palidă, de blondă, de vaporoasă - ea desface de jur-împrejur o esenţă, un păinjeniş. îţi umple mirosul şi ţi se lipeşte de gene. Unda de dogoare atrage, ameţeşte, soarbe către vâltoare. Femeia iese din baie, ca în tablouri, nudă, subt mătase. întoarce-ţi capul. într-o garsonieră o aşteaptă Adam.
    Copilele sunt de acuarelă: senzaţie delicată de pictură fină şi idee gândită.
    Mâna prea curată atinge sufletul cu mir. Corpurile încă nedescifrate în transparenţa straturilor care le mistifică origina şi viitorul, dau iluzia pură că gândeşti frumos. Eleganţa literei la început de text. Flori singuratice pe un lujer elastic. O sărutare inocentă pe această ceramică. Tinereţea n-are nevoie nici să fie frumoasă. Nimic nu dezgustă, taină şi boare a nopţii printre constelaţii. Şi n-ai voi defel să se ştirbească nimic. Ai voi să opreşti evoluţia şi timpul şi să interzici naturii să izbească în geamuri cu grindină fierbinte.
    -     Vei creşte într-un clopot de sticlă, departe de dorinţă, de maturitate şi de moarte...
1934
              MORGĂ MICĂ
   în faţa primăriei unui oraş străin, o expoziţie de portrete... „necunoscuţi" găsiţi în lac sau pe drum. Morţii revoltă. Put şi nu se mişcă. Poţi primi o imobilitate încremenită? Cu toate acestea, oroarea atrage... Ochii unora fac lacrimi, şi gura altora
350
TUDOR ARGHEZI
scuipat, singură lacrima lor. Omul romantic încurcă cuvintele din cap, şi pronunţă oh! şi ah! Viaţa pe care o părăseşti nu merită aceste interjecţii.
    Morţii te contrazic, chiar mai mult decât viii, incapabili să te ia în consideraţie.
    Dau impresia că se gândesc profund şi numai la ei. Morţii sunt egoiştii perfecţi. Şi put din ce în ce mai mult. Nu sunt decât vreo zece zile de când a fost înmormântat lăptarul meu, şi amintirea lui nu trăieşte numai în sufletul familiei; o simţi în aer, în lapte, în ouă, în unt.
    Tânăr, visai să purifici lumea vie şi să faci să dispară morţii.
    In faţa primăriei, ei au aerul că mai vieţuiesc. Li se deschid ochii, sunt puşi dinaintea obiectivului, cu gura când deschisă, când strâmbă. Cineva îi ţine să nu cadă, din dosul unei draperii. Sunt şi pentru această meserie oameni. Morga oraşului e foarte mică, situată ca într-un pavilion. în timp de putrefacţii, portarul doarme cu femeia lui sus. Acolo se nasc copiii, pe care îi vezi jucându-se în jurul marionetei. Dragostea se repetă cotidian, pe pântecul cadavrelor tăcute de la parter.
    Câte unii găsesc momentul fotografic să surâdă. Iată şi un Bacchus fericit. I se vede numai bustul. El nu are, vai, intestine! Mai toţi sunt bătrâni. Unul singur pare de vreo treizeci de ani: bogatul păr şi barba poligonală trădează un frizer sau un muzicant. E imposibil să fii adiat de un optimism în faţa acestor cadavre. Nu poţi să te gândeşti la Dumnezeu. Mai bine să nu le vezi, ruşinoase şi porceşti: trebuie să scuipi.
    Strada era furnicată de asemenea amatori. Aceleaşi mustăţi, acelaşi aer peste tot. Carnea de subt haine, putrezeşte. Zbârcituri senzaţionale, gâturi dezechilibrate.
    Capete! Piepturi! Brrr! Ce urât e! Cadavre care merg, care fumează: pipă şi ţigaretă.
 1934
PUBLICISTICĂ
351
                              SUS!
    Experienţa înseamnă stăpânirea factice a unui bun. Prea mult experiment anihilează şi face sceptici. Cel ce posedă o experienţă, se poate face util sieşi, nu unei idei, unui sentiment şi unui semen. Experienţă unilaterală şi uniformă.
    Trebuie să încetezi urmărirea lumii şi experienţa. A cerceta, neant vremelnic. Când vei obţine intuiţia te vei lepăda de tot.
    Neîncercând, nu poţi însă nimic gusta. Viaţa: tumult şi amestec şi chiar cei mai experimentaţi adesea căzând, doborâţi de val. A fi înţelept este bine, dar tu să uiţi să fu înţelept. Supune-te îndemnului inimii, joacă, pierde! Trebuie să orbeşti uitându-te la alţii sau trebuie să închizi ochii de această parte, deschizându-i în tine?
    Toată lumea va spune ce gândeşte despre iubire, despre cariere. Se poate citi oriunde sfatul: „fii cuminte". Dă-i o atenţie de inventar, nu întârzia la el: ţi-ai pierde valoarea. Fiecare fiinţă nouă vine pe lume cu un contingent personal de evenimente.
    Un lucru care a dus la pieire o mie, poate izbuti omului din urmă. Fii, ce naiba, teafăr. Nu cântări, nu te opri, luptă şi învinge.
    Iubeşte, trăieşte, urăşte şi luptă... Şi dacă n-ai biruit, ai iubit, ai trăit, ai urât şi te-ai luptat.
1934
                  CANTO ŞI LIED
   N-aş putea şti să numesc, şezătoare sau festival, producţia de muzică şi poezie, aranjată de doamna Aida Vrioni acum
352
TUDOR ARGHEZI
câteva zile la „Casa Femeii". Dar una sau alta sau amândouă a fost o manifestare surprinzător de echilibrată, o manifestare faţă de nuanţa căreia şi termenul manifestare pare solemn şi bombastic: simplă, în sensul liniei şi al măsurii şi al bunului-gust.
    „Femeile" cum se numesc pe sineşi împrumutându-şi vocabulele cu arome aspre, de bună demagogie duioasă, din tot aşa-numita lume muncitoare, ne-au obişnuit cu o feminitate declamatorie brutală, care în presa minoră, în actele de binefacere şi de tribună, în sacrificiul social, plătit la o contabilitate municipală discretă, cu şapte sute cincizeci de mii, un milion două sute cincizeci de mii şi un milion opt sute de mii lei anual, violentează icoana şi prezintă o Maică a Domnului cu braţele dezlegate de prunc şi ameninţând vremurile cu un cotor. E feminitatea sărită din marginile ei, de care s-au umplut şi câţiva mediocri oratori politici, cu ţărăncuţa jumulită de podoabe sau terminată cu cioc, feminitate agresivă, inaptă şi forfotitoare.
    Prezenţa Majestăţii Sale regina Maria la festival ar fi fost, pentru această calitate de feminism, o miraculoasă împrejurare de ieşire din ţâţână şi ar fi scuzat o desfacere de mari bagaje, din mari ambalaje. Nimic: nici paie, nici tărâţe, nici talaj subţire, nici sfoară, nici hârtie de împachetat şi cioburi. Afară de jandarmeria în ţinută, de la uşa de jos, unde poliţia îşi făcea datoria şi un public pestriţ aştepta arătarea reginei, interiorul Casei se înfăţişa, în tihna lui familială, ca un salon particular cu scară, de cucoană gospodină şi ca un conac, în care ai fi intrat, condus în cerdacul mare de un drum cu plopi. Pentru întâia oară, o absenţă aristocratică de orice protocol în asemenea adunări şi nici una din acele uniforme ale modei, care fac din femeile nerăbdătoare, pe treptele îmbrăcate cu covor ale unei săli oarecare, nişte manechine şi aparate nervoase. O ambianţă delicat cochetă şi sufleteşte tonică. Surâsul şi politeţa dulce. Nici o înfumurare, nici un sentiment al importanţei şi de
PUBLICISTICĂ
353
asemeni nici o intenţie de servilism. Intrarea suveranei precizează atmosfera şi o mai rafinează. Programul va fi executat, de-acum, în acest cămin primitor, ca o citire, urmată de cânt, acasă.
    Sunt foarte personale paginile reginei despre cealaltă regină, Elisabeta, Carmen Sylva, cu un stil de gândire şi de analiză, propriu marii vechi literaturi britanice, în care gândul e de două ori gândire şi omul e îndoit; pagini inedite din Memorii, de fină psihologie. E remarcabilă distanţa autoarei, situaţia indirectă în care se aşază faţă de subiect şi locul ce-şi face, ca să-şi lucreze cu condeiul liber gingaşele, fragile transparenţe, în porţelan.
    Descoperirea publicului a fost un poet, un poet necunoscut ignoranţei noastre, domnul Marcel Bresliska, un foarte tânăr dar un mare poet şi un poet complet, cu înţelesul wagnerian că aliază două lirisme, literar şi muzical. Cântarea cuvântului, împărecheată cu şoapta muzicală definesc într-adevăr poezia întreagă şi domnul Bresliska este şi scriitorul şi compozitorul inspiraţiilor domniei sale, strigate cu un accent de profunzimi ale sentimentului şi de vaste depărtări ale devinaţiei, zguduitor. Degetul lui trece din cer pe rana din sufletul omului, de-a dreptul, ca pe două puncte alăturate ale aceleiaşi claviaturi de fildeş, sunetul ideii este perceptibil cu auzul şi cu emoţia într-un timp, şi sensibilitatea din complexul interior al cuvântului şi al graiului abstract, de care este cuvântul lui animat, constituie o latură mesianică, o consecinţă a tuturor finalităţilor adunate laolaltă şi reprezintă agonia supremă a sensurilor destrămate şi a omenirii, precipitată din civilizaţia mare dureroasă în râpa de nisip. Poetul Bresliska pipăie cu sunetul şi silaba toate mărginile omului şi cheia lui, de vizitator întârziat al stihiei, bate în uşa întunericului definitiv. El a găsit-o în haos, la o vârstă când alţii se pregătesc pentru o carieră, pentru un consiliu de administraţie şi un mandat. Dar ne pare rău. Ne pare rău pentru liniştea şi quietudinea lui umană, căci de complicităţi de vanitate sau de simplă satisfacţie nu poate fi
 354
TUDOR ARGHEZI
vorba la un poet esenţial; ne pare rău că domnul Marcel Bresliska a pus piciorul în lumea cealaltă şi calcă pământul inconsistent al făgăduinţei, cu un drept, permis numai singuraticelor suflete, desfăcute de lâna cărnii, înainte de-a fi parcurs tărâmurile suculente şi vulgare ale existenţei. De bucurie şi de mâhnire, substanţa lui ne-a înfricoşat.
    O a doua descoperire: vocea domnului doctor Gabriel Popescu, şi nu în primul rând vocea domniei sale, fără precedent în calitate şi volum, dar extazul lăuntric al acestei voci, putinţa ei îngerească, peste muzică şi poezie. închipuiţi-vă că şi acest domn e un necunoscut şi închipuiţi-vă că e doctor în medicină. Da! Să-l ispitească reţeta şi să-l halucineze situaţia, nicidecum: el cântă liedurile chinuite şi admirabile ale poetului Bresliska, hotărât să abandoneze bolile fizice în folosul suferinţelor dintre presupunere şi îndoială. Apariţia tânărului uriaş, al căruia glas cu puteri geologice distilează arginturile electrice şi emanaţiile subtil diamantine ale universului, palpabil câteodată, a pricinuit în entuziasm consternarea.
    Frumoase şi uimitoare două revelaţii. Dar nu-i tot atât de frumoasă şi de uimitoare fatalitatea aceea, care zămisleşte dincolo de oameni şi de tipicăria lor, dincolo de diferenţe şi fruntarii legiuite, dincolo de şcoli, academii şi reguli, dintr-o dată, din obscurităţile nescăpărate, două talente noi, integrale?
1934
             SCRISOARE DIN DRUM
   M-am oprit o lună la Lausanne. A plouat. Balcoanele, lumina zilei, asfaltul par făcute din acelaşi material descompus, cenuşiu. Mă uit din perdeaua hotelului în curtea interioară, dreptunghiulară, umbrită şi întunecată de patru monoliţi
PUBLICISTICĂ
 355
gigantici de beton. Câteodată, soarele intră în acest cavou cu sute de ferestre, până la jumătatea ultimului rând, subt acoperiş, ca o dungă galbenă de bidinea. Mai e un ceas până la prânz şi sunt nehotărât: e prea târziu pentru o plimbare până la Role şi barometrul alunecă spre stânga. Şi mi-e foame... Pe vreme rece şi obscură, restaurantul cu mirosul lui de abur te obsedează confortabil şi minutele trec alene.
    Mi-ar trebui o jucărie până la masă. O caut la toate feres-trele. Desigur că mai mulţi alpinişti au rămas în casă, încălţaţi cu bocancii sportului, înhămaţi în curele, cu raniţa pe covor, plictisiţi şi răsturnaţi într-un fotoliu. Nici unul nu iese să încerce timpul cu degetul, în nici un balcon. Aseară au venit şi vreo zece alpiniste în harnaşament complet: nici o urmă.
    Faute de merles on se contente degrives... Vreau să-mi pierd urâtul urmărind oamenii din curte. Personalul prăvăliilor de jos suferă de o singură trebuinţă. Din magazine până la un punct al curţii ei parcurg distanţa înainte şi înapoi cu mâna la nasturi. Banal. Mai interesante sunt numai domnişoarele, în executarea unei îndatoriri urgente şi neprofesionale, ele pun inocenţa şi zâmbetul cu care servesc prăjiturile, ţigaretele, florile şi îşi îngrijesc unghiile fotogenic. Una din domnişoare s-a grăbit atât de mult încât a trecut de la cântar în curte cu punga de bomboane deschisă şi purtând pe după grumaz o sfoară aurie. La întoarcere, satisfacţia e vizibilă. Lebăda şi-a făcut oul şi datoria. Dar în douăzeci de minute s-a isprăvit tot episodul şi curtea a rămas pustie. (Reflecţii asupra rezultatului organizării. Funcţiuni fiziologice la oră precisă şi după program.)
    Atunci, apăru motanul, un motan. Aceeaşi încredere în sine, ca şi la motanul nostru naţional. Atitudine ridiculă de taur minuscul. Pas teatral, linie a spinării încordată. A venit la timp: mai am treizeci şi cinci de minute până la dejun... îmi închipuiesc că motanul are coarne dar numaidecât mă reculeg într-o lege, pe care sunt pe cale să o descopăr, ca privilegiul coarnelor a fost acordat exclusiv volumului de la ţap în sus. Asta
 356
TUDOR ARGHEZI
se va nota în carnet... Nu-mi vorbi de coarnele melcului, două degete de mănuşă. Natura nu i le-a pus în creştetul capului ca să împungă. L-a chemat şi i-a spus: Melcule, ţi-am pus două coarne moi, dar în vârful lor am aşezat câte un ochi ca să vezi de sus şi de jur-împrejur şi pe deasupra sacului din spinare. Am inventat pentru tine „un arrangement commode\ i-a spus Natura, care din pricina lui Buffon vorbeşte franţuzeşte. Tu vei dormi în tine şi vei ieşi din apartamentul tău numai pe jumătate. Proprietatea ideală merge încet însă merge cu tine. Şi mai vreau ceva, i-a spus melcului Natura: să o iau înaintea periscopului cu şaizeci de mii de ani. Te-am făcut de două ori retractil, în corpul tău şi în coarnele tale. Eşti mulţumit?
    Motanul continuă să calce ca un atlet de junglă. Pe cine vroia el să inducă în eroare? Opiniunea şoarecilor nu este destul de recunoscută, ca să poată contribui la glorie şi la o autoritate. Dacă o să ţie tot aşa ritmul călătoriei, crede el că o să-l confundăm cu o panteră sau cu un jaguar? E caraghios. îmi vine să deschid fereastra şi să încerc şansele lui „zât!“ în Elveţia romandă. Nu e nevoie. Motanul a văzut o mătură şi o analizează răzimată de zid, cu naivitate. I s-a părut suspectă. 0 miroase din depărtare şi personajul lui s-a concentrat, nu fără o atentă prudenţă, ca un boxeur cu toate elasticităţile şi organele lui dure, adunate pentru atac. Coada motanului se întăreşte cu sfârc, ca o măciucă. O să vezi că loveşte cu coada. Ţi-ai găsit!
    Dar ce i s-a întâmplat măturii că s-a mişcat? Subit, motanul s-a şi lăsat pe zgârciurile picioarelor dinapoi. Prostul nu ştie ce-i o mătură. E voinic, dar e tinerel. îi bate inima, e încremenit. Aşteaptă evenimente... Dar se va întâmpla ceva şi mai grav, ai răbdare. Mătura îşi va pierde echilibrul şi căzând va înspăimânta pe motan. Iată-1, caricatura rupând-o la fugă. N-are destule picioare ca să ajungă mai repede în gura pivniţei, unde făcându-se sul şi strângându-se ghem îşi dă drumul.
    Frica nu i-a mai permis să se reculeagă. Un motan inteligent ar lăsa să-i treacă emoţia, ar avea o vedere critică a situaţiei,
PUBLICISTICĂ
 357
o îndoială, s-ar gândi şi, tiptil, s-ar întoarce la fereastra pivniţei ca să ia informaţii. E motan suisse, nu e cotoi românesc. Poate că din fuga lui, motanul din canton de Vaud, nici nu s-a mai oprit. Mi-e ruşine.
    - Bing! bing! bing! Sună de masă. O să mă duc cu bocancii.
1934
                       PRIMARUL
    Cu tot respectul ce trebuie purtat intact meţnbrilor unui guvern, funcţiunea de primar al unui oraş mare şi al unei capitale întrece în importanţă şi utilitate funcţiunea puţin vizibilă şi dificil cuprinsă a unui ministru. Câteodată, dintr-o epocă întreagă rămâne în amintirea concretă — singur primarul, după ce miniştrii şi primii lor au trecut. Opera unora fiind de aer şi de hârtie, de acte supuse criticii şi controversei, poate fi făcută orişicum în marginile aproximaţiei şi pe linia mijlocie: în nici o meserie nu se greşeşte mai stăruitor ca în aceea de ministru. Primarul, sau nu ştie să facă nimic câte douăzeci şi cinci de ani în şir, sau ceea ce face se cunoaşte.
    Un primar realizat a fost Pake Protopopescu, până la care, de la Bucur, primarii nu şi-au dovedit întâietatea. De la Pake încoace — o viaţă, primarii s-au succedat fără mult relief, până la primarul Donescu, care inaugurează, să sperăm, seria primarilor constructori. Proiectele şi intenţiile nu sunt mai rău venite ca la comună: un singur lucru interesează aci, realizarea indiferent de mijloacele întrebuinţate, consfinţite ori nu, minuţios legale sau imperfect legale şi chiar puţintel ilegale sau multişor. Odată în rada portului Toulon s-a scufundat un vapor, din pricină că aprobarea bulonului pe care îl pierduse şi îl aştepta, sosi, ierarhic şi administrativ, cu o întârziere numai
358
TUDOR ARGHEZI
de doi ani şi jumătate. Miniştrii cereau rapoarte şi referate, şi vasul se lăsa la fund.
    Primarul nostru precedent rezista cu o stranie inteligenţă sugestiilor şi celor mai folositoare, condiţia oricărei idei nimerite fiind, înainte de toate, să aparţie propriului dumisale personaj, asupra căruia profesa păreri extrem de avantajoase, chiar dacă nu era sigur de părerile domniei sale; defect, în definitiv, de pură enervare la un om activ şi aplicat. Dar primarul, în lipsa fondurilor, a inventat o reţetă ilegală, reţetă din punctul de vedere financiar. A lucrat şi nu a plătit, cel puţin nu a plătit atunci când a lucrat.
    Adoptând o clasificare a domnului profesor şi estet Mihail Dragomirescu, care vede toate lucrurile împărţite în câte trei, patru şi cinci, s-ar putea împărţi şi stilul de a realiza în două: cu parale şi fără parale. In primul caz, prudenţa şi timiditatea te învaţă să aştepţi realizarea unei stări până ce din economia cotidiană, penibil dumicată, vei avea la dispoziţie sumele implicate de o tendinţă sau de un deviz. Această împrejurare se poate întâmpla uşor să nu se rostească niciodată. E mult mai viu cazul al doilea, combătut de toată economia politică: să nu aştepţi nici o zi — şi să te încurci... O descurcare, odată şi odată, tot se petrece, şi chiar dacă încurcarea se rezolvă într-o inexplicabilă nouă încurcătură, rămâne lucrul esenţial câştigat, realizarea. Cine ar putea să afirme, bine analizat, că un bulevard ne e mai trebuincios decât ficţiunea teoretică a unui miliard închis?
    Nişte experţi bancari străini, plecaţi de curând din România, au afirmat în expozeul lor, destul de politic în formă, că administraţia avutului naţional, colectiv şi individual, ar lăsa de dorit, examinând situaţia românească dintr-o lojă a spectacolului subiectiv. Execuţiile cu toba, eventual cu ghilotina, nu se fac sută la sută, cum ar comanda interesele împrumutătorilor statului nostru. Experţii anchilozaţi la zero de specialitate au uitat însă esenţialul, viaţa şi varietăţile pitoreşti ale vieţii, cu
PUBLICISTICĂ
359
neputinţă de fixat într-un catechism unic. După nişte asemenea experţi, Bucureştii nu aveau dreptul nici la instalaţia luminii electrice, până ce nu vor fi fost arse, liniştit şi legal, toate lumânările de seu şi spermanceti. Rasa pură occidentală poate să dea civilizaţiei chibriturile, de pildă, suedezii care plătesc unei balerine un milion de coroane pentru onoarea de a împărţi o noapte o cameră împreună, dar nu se poate împăca nicidecum că un popor întreg s-ar putea sustrage robiilor dorite de un consorţiu de bancheri septentrionali, plătind încet, plătind târziu şi neplătind la termen.
    Reţeta primarului precedent a dat tot ce a putut, dar ea pune în circulaţie modelul primarului de fapte. După domnul Dobrescu n-ar mai putea să dureze un primar incert şi un administrator extrem de corect, însă pasiv.
    Era cât pe ce ca Bucureştii să aibă un atare primar. Au scăpat. E şi o problemă artistică în alegerea unui om destinat considerabilei funcţiuni de gospodar, de bărbat întreg şi de om de gust. în seria începută, noul primar, domnul Donescu, bucură aşteptările oraşului. Autoritate fără fanfaronadă şi demagogie şi fără nici una din şovăielile psihologice ale primarului precedent. Primarul cel nou trebuie primit ca o personalitate înzestrată pentru sarcina ce i s-a dat. Particularitatea ei consistă în lucru iute şi plin, nepregătit în fraze şi atitudini teatrale şi întocmit cu simplicitate. De la idee şi realizare domnul Donescu trece direct şi nu are timp să-şi organizeze concepţia că ideile îi sunt fenomenale, extraordinare, geniale. în munca grea efortul pare inexistent, şi este săvârşit cu mişcarea cu care te-ai uita la ceas şi l-ai întoarce, înainte de a fi om politic şi primar, noul primar şi-a construit, izbutind să rămâie pe de-o parte temut şi pe de alta respectat, personalitatea şi situaţia socială, s-ar putea spune din nimic. Prob, linear şi leal, câteva însuşiri morale au precizat afluenţii energiilor sale. Tot trecutul constituie o făgăduinţă şi un criteriu. Trebuiesc relevate cu seriozitate calităţile de ordine,
360
TUDOR ARGHEZI
de concepţie şi de execuţie ale unui om public nou, ieşit din rânduri şi însărcinat cu conducerea capitalei, care, cu toate deficitele ei, este metropola vieţii şi a culturii româneşti şi laboratorul unde dospesc şi fierb, pentru Europa sud-estică, aspiraţiile, voinţele, ideile, iniţiativele, regenerările, oricât ne-am vorbi singuri de rău şi ne-am diminua în luptele de întâietate personale, şi cele mai sigure merite.
    Domnul Donescu este şi un vechi confrate, ceea ce înmulţeşte titlurile domniei sale şi sentimentele şi ale literaturii pentru o activitate, care nu se va opri în drum, împiedicată de un exces de hărnicie. Cu fiul domniei sale Vladimir, domnul Donescu este întemeietorul ziarului „Vremea", un ziar ospitalier, independent şi eclectic dintre organele presei actuale - şi al casei de editură a ziarului. Scriitorul găseşte acolo o primire civilizată, respectuoasă de gândirea şi individualitatea lui, opiniile sunt înţelese, dacă nu corespund cu criteriile casei şi dezinteresul comercial, şi priceperile abstracte ale delicatului meşteşug literar fac parte din politica editurii şi constituiesc nobleţea ei.
1934
                      LA PESCUIT
    Un exasperat, părăsind totul, dete fuga să moară. Deznădejdea lui nu căuta un mijloc de sinucidere cert şi care implică osteneala preparativelor clasice în singurătate. Există ceva mai sigur, în arta suprimărilor personale, ca funia şi ca glonţul?
    Prea înfierbântat, Mundsen n-avea timpul să reflecteze.
    Alergând, el dete de râu, râul pe marginea căruia ne odihneam şi noi după asprimile muncii săptămânale, fumând cu pipa şi contemplând harnaşamentul sportiv al unui amator
PUBLICISTICĂ
 361
al undiţei de pescuit. încremenise mai departe, pe un bolovan, ca un birjar pe capra trăsurii, cu biciul între picioare.
    —     în scuipătoarea asta n-o să prinză nimic. Todeauna râul ăsta a fost sărac de apă. Mai bine se ducea la mare. E la Bernholm un golf cu peşte binevoitor şi iubitor de oameni, care intră singur în bolobocul cu saramură, din devotament, încrederea şi naivitatea lui e proverbială. îl chemi ca pe pisici şi vine în turme compacte.
    —     Pescuitul domnului cu undiţa e un simplu pretext intelectual. Dacă prinde un limbric, domnul e mulţumit: el tot nu-1 mănâncă. Din fire, suge. Răgaz de cugetare în costum cu instrument.
    —     Aşa vânat, aşa vânător... Când pescuieşte gândeşte, şi când gândeşte pescuieşte. E un bărbat de valoare întortocheată şi blajin ca un păduche. Numai te uiţi la el şi te scarpini. A surâs şi te-a băşicat şi pute.
    într-adevăr, o sfoară de mocirlă şerpuia pe cărarea albiei sterpe.
    Văzurăm pe om venind în goană şi aruncându-se în balele apei. Omul căzu în picioare, şi zeama râului îi acoperi cu flegma ei încălţămintea. Rămase în loc cu ochii la noi, exageraţi de spaima morţii. Râdeam răzimaţi în coate, pe genunchi şi, jignit, sinucigaşul ne întoarse spatele ostentativ. Se adunau trecătorii pe maluri, la comentarii.
    Unul, care râdea zgomotos, se trânti în iarbă, pe abdomen, imitând săritura în balta seacă şi simulând înecul.
    —     Dă-mi voie să te felicit, zise el. Eşti irezistibil... L-aţi văzut cu ce viteză venea? A vrut să sară peste două maluri odată şi a nimerit exact între ele... Frumoasă figură suedeză pentru un danez.
    —     Ascultă, prietene, să nu te mai repezi aşa... Nu eşti perfect în gimnastică şi-ţi pot crăpa nădragii.
    — Putea să-şi frângă labele şi să rămâie şontorog...
    Omul se explica gesticulând:
    — Vreau să mor!...
362
TUDOR ARGHEZI
    în hohote, publicul înţelese. Omul voia să moară într-o duminică.
    —      Vreau să mor! nu înceta să strige omul şi îl văzurăm trântit cu faţa în jos şi căutând să pască zmârc. îşi mânji numai capul şi hainele. Se întoarse şi se lungi pe partea stângă, ca şi cum, ca să moară, i-ar fi fost de ajuns a se tăvăli şi bălăci. Stete pe latura lui mai mult, şi nu muri. încercă să-şi vâre încă o dată capul, înfruntând nămolul ca un berbec, şi izbuti să realizeze o piruetă de măscărici. L-a speriat o broască şi s-a sculat.
    —  Omul ăsta nu mai e un sinucigaş. E un humorist burlesc.
    Publicul aplauda.
    O femeie grasă sosea şi ea de-a fuga, cu o lingură de lemn în mână şi escortată de un alai de copii.
    —  Unde e tatăl nostru? se văitau copiii.
    —  Ginerele meu s-a sinucis, se plângea femeia.
    —  N-aveţi nici o grijă, zise un spectator. Se scaldă.
    Văzându-1 zbătut în drojdii şi zer, droaia scoase un geamăt
de bucurie şi mângâiere cu diminutivul Piter: sinucigaşul se numea Jupiter, Jupiter Mundsen.
    —      Vreau să mor cu orice preţ! ameninţa Piter. Să nu se apropie nimeni! Am revolver!
    —  Ce decepţie! murmura publicul. Avea revolver...
    —      N-are nici un revolver, zise a doua mamă a lui Jupiter. Se face. Şi rugătoare către înecat: întoarce-te la masă, Piter! După ce ai plecat a venit Fridjof de la Silkeborg, cu două şunci şi cu o damigeană de gin.
    —      V-am spus că vreau să mor aci. Rog a se comunica lui Djolfi că şi în clipa decesului îl iubesc. Să nu se supere... Să-mi săpaţi mormântul lângă ţărm, la o sută de metri distanţă... Colo, în fund, veţi găsi şi un domn, care pescuieşte cu undiţa, îl cunosc, e un orator. Rugaţi-1 să-mi ţie un discurs în ziua înmormântării, zise sinucigaşul, începând să plângă asupra dispariţiei lui. Vorbeşte dulce, şi graiurile lui sunt atât de catifelate, şi pentru vii şi pentru morţi, că-i ling.
PUBLICISTICĂ
363
    Un măcelar voinic, ieşi din publicul jovial şi, ducându-se până la om, care se opunea, îl scoase afară târâş din noroi. Măcelarul trăgea de mâna lui ca de un cârlig împiedicat.
    -     Cine eşti dumneata, netrebnicule? protestă sinucigaşul, dar măcelarul Madwig îi puse de două ori talpa piciorului în şale.
    -     Când eşti beat şi o picătură de apă face rău, zise cu înţelepciune Madwig.
    Scăpat de la moarte, omul o apucă spre casă, cu familia după el...
    -     Mulţumesc, mulţumesc, mulţumea femeia grasă, salutând cu spinarea.
    - Ce-a fost? întrebă blândul pescar cu undiţa.
    Se întorcea şi el acasă, răscăcărat în kaki şi strâns de un nasture înnăscut, care-i încheia, ca un portofel, unul peste altul, ugerii de la şezut.
1934
                      MĂRGĂRITA
    I-a ieşit Mărgăritei în nas o bubă, care i l-a umflat. Remediile i se par puerile. Acidul boric o face să râdă: îi amuzează urechea. Aspectul vaselinei îi provoacă greaţă. Râde şi de tubul de vaselină, că i se pare plin cu „muci". Are leacurile ei pentru bubă, pe care vrea să o „spurce" şi să puie peste spurcătură aţă de păianjen din clopotniţă.
    - Ai să te intoxichezi, spune Matilda.
    Mărgărita râde de cuvântul pe care nu l-a mai auzit.
    — Şi o să-ţi taie, pe urmă, nasul.
    Chivuţa noastră, care roade subt salcâm, cu o gură de miel un covrig, şi-a pierdut nasul ei tot dintr-o bubă. Buba i l-a
364
TUDOR ARGHEZI
rumegat încet, până la cotor, lasându-i o mască de schelet cu buze, prinse de covrig ca un cap de leu decorativ, din arhitectura veche, ale căruia măsele de piatră tocite s-au încleştat pe o verigă de fier.
     - Ai s-ajungi ca ea, dacă n-asculţi, zise Matilda.
     Medicina Mărgăritei e compusă din droguri absurde, după o farmacopee de dihor şi porc. E bine înţeles că păinjinişul, cules din colţurile pivniţei şi magaziei, e bun de orişice rană: îl întinzi şi apeşi cu mâna: pansamentul în care nu intră nici un artificiu, ţesut de-a dreptul în atelierul naturii. Dar tot ce dă animalul caricatural al Mărgăritei afară, ca netrebnic, e bun de câte ceva. Şi amestecurile miraculoase, funingine, untură, „gaz“ răzătură de părete, iarba câinelui, balega, usturoiul, sunt neîntrecute pentru beteşuguri felurite, al cărora codex trăieşte amplificat în creierul servitoarei. Slănina e bună de oftică, înghiţită pe nemestecate în cuburi de mărimea zarului de la table. Un domn profesor, care încercase de toate şi a cheltuit cu medicii o avere, s-a făcut sănătos de boala lui de piept cu osânză tăiată mărunţel şi purtată în buzunarul de la vestă, într-o tabachere de argint. I-o fi ajutat şi argintul, şi poate că şi nasturii de la jiletcă, dar grăsimea crudă de râmător i-a uns plămânii şi l-a îngrăşat. Ca în toate vindecările demonstrative au trecut opt ani şi de atunci profesorul nici n-a mai tuşit. Dacă nu murea acum cinci ani de altceva, el ar trăi şi azi.
     Fumul de cârpă arsă e bun de gingii, cerneala violetă vindecă de crampe, măslinele, pisate cu sâmburi cu tot, dezumflă. Cine vrea să se împlinească să bea undelemn şi oricine slăbeşte dacă ia oţet. Mărgărita are geniu medical şi intuiţia răului ascuns. De câte ori te doare ceva dă un sfat, documentat cu un popă care suferea de picioare, cu o verişoară care trăgea să moară, cu un nepot care uitase să vorbească din pricina uimelor ajunse, din umflătură în umflătură, de la beregată până la gură. Dacă mijloacele ei ştiinţifice nu prind, însemnează că bolnavul e vătămat mai
PUBLICISTICĂ
365
adânc decât priceperile omeneşti şi atunci rămâne numai maslul la biserică, ori scapi îndată ori, Doamne fereşte, te ia Dumnezeu. Cel care moare nu mai are zile. Ştie o femeie pe la Obor, care descântă de brâncă şi scrintitură şi la Cuţitul de Argint e o armeancă: asta vindecă de surpare şi de sfrinţie cu acelaşi medicament: noroi de pe tocilă frământat în rachiu de drojdie sau ridichi plămădite cu buruieni.
    Simptomele Mărgăritei sunt: bubele dulci, lipsa de poftă de mâncare, încuiarea, zăpreala, ameţelile de-a-n picioare, lipsa de chef, apucarea cu căscatul şi somnul, moţăiala, ţiuitul urechii şi veninul, care trebuie dat afară. Dacă pofteşte să mănânce tencuială, femeia în patru luni face băiat. Şi nici bolile, afară de cele boiereşti, nu sunt prea numeroase: aplecăciunea, apa la picioare, la plămâni şi la cap şi apa neagră, precum şi buba de aceeaşi culoare, o bubă foarte rea. Aprinderea e după mădular, deochiul poate să ducă până la deces, abuba, ulciorul, sperietura şi negul. Poate că a mai uitat ceva, însă fără multă însemnătate. Puroiului îi zice materie şi din ştiinţa acceptată de ea, Mărgărita n-a putut să adopte decât sarea amară, foarte bună de trânji şi un dezinfectant puturos, căruia îi zice aţinfelnic: mai bine lipsă. Copiii se vindecă de orice ochi. Mare rol joacă în sănătate scuipatul, dacă te-ai putea linge ca un câine, dar nu poţi ajunge peste tot, ca el.
    Cel mai puţin calificat să caute de bolnav e doftorul: să nu te dai pe mâna lui. Doctorul nu ştie nimic şi se preface că ştie toate. Dă-1 în... acu era să mai zic ceva. E un spiţer pe Calea Moşilor, mai bun decât o sută de doctori, şi care ştie să te puie pe picioare cu alifii, cu picături şi prafuri. De hapuri şi buline să te fereşti. Spiţerul din Calea Moşilor, dacă te duci la el, cere-i să-ţi dea doctorii în hârtie albastră: numai alea sunt bune.
    Către seară, m-a obsedat un miros detestabil, care însoţea mişcările Mărgăritei, ca de o sudoare de hoit.
    —  Pute, i-am spus Mărgăritei. Ce pute aşa?
    Mărgărita păstra un secret cu un zâmbet satisfăcut.
366
TUDOR ARGHEZI
    -  Ce-o fi puţind? întreb pe Matilda.
    -      Şi l-a spurcat! răspunse nevasta, cu un aer de confidenţă -şi pentru întâia oară, de o lună de zile, cu un accent în voce, sentimental.
    -  N-am înţeles.
    -  Şi-a spurcat buboiul din nas.
    Tonul de mister în care îmi vorbi nevasta mă puse pe urmele operaţiunii.
    -  Cu ce ţi l-ai spurcat, fă?
    -      Ştii dumneata cu ce, răspunse Mărgărita ca şi cum fuseserăm învoiţi şi ca şi cum aş fi participat în complicitate la un avort.
    -      Ai început să mă enervezi, strigai la Mărgărita. Observam o culoare ca de cafea, pătrunsă prin vată, cu care îşi tamponase o nară. Cu ce ţi l-ai spurcat?
    -      Cu ce mănâncă câinii, parafrază Mărgărita. Şi văzând că refuz să pricep, ofensat când erau implicaţi şi câinii, şi alegându-şi cu pudoare de lexic, câteva cuvinte neizbutite din prima silabă, Mărgărita dete drumul cuvântului extrem, zicând:
    -  Să trăiţi, cu...
    -      Ieşi afară! am ţipat. Ieşi să nu te văd. Dă-i repede socoteala, îi zisei nevestei, să plece. Mi se părea că am adus în casă ceva pe pingele şi când colo, poftim!
    -  Nu te mai necăji aşa, zise Matilda.
    -      Dar nu pot admite, dragă, răspunsei, metodele ei în vindecare. închipuieşte-ţi că strănută în bucătărie. O să mâncăm noi din nasul şi din intestinul ei. Poate că am şi gustat ceva în cafeaua cu lapte. Nu vezi că e dementă?
    -  Lasă-mă, zise Matilda, gata să verse.
    -      Unde naiba ai mai găsit-o? Ieri s-a întors de două ori din drum, refuzând să cumpere, o dată foi de dafin şi a doua oară piper, subt cuvânt că i-a ieşit înainte câte o găleată goală şi-i merge rău.
PUBLICISTICĂ
367
    Matilda nu mai răsese de la cinci septembrie. Ah! dacă nu-şi spurca Mărgărita buboiul, poate că aş fi aşteptat încă multă vreme această casnică bucurie.
    -      In situaţia în care mă aflu, zise nevasta, cu o aluzie directă la abdomen, nu ne putem lipsi de o ajutoare.
    -      Bine zici... ce-ai mai simţit? întrebai pe Matilda. Nu mi-ai mai vorbit de mult.
    -      Mişcă! răspunse emoţionată. Uite-l! Pune mâna. Observi?... Se zbate toată ziua şi toată noaptea ca un zvăpăiat. Ceilalţi au fost mai blajini, nu ştiu ce drac o să fie ăsta, zise Matilda binevoitoare şi nădăjduind acum, când nu mai avea de la mine de aşteptat nimic deosebit, în fenomenul răzbunător al unui copil încă nenăscut. Nu o să fie un copil ca toţi copiii, ţinu să precizeze...
    -      M-ai iertat? am întrebat şoptind la umărul Matildei. Te-ai gândit că am făcut pentru voi şi nu pentru mine ceea ce am făcut.
    In chip firesc trebuia să corespundă o mişcare a braţelor la mişcarea mea sufletească, dar biata fiinţă scumpă era de cinci ori mai groasă decât în iulie trecut şi avui o şovăială cumplită, care mă scutea de o efuziune sentimentală grotescă şi pe care în acelaşi timp mi-o imputam.
    -      Te-am înţeles, răspunse oftând din pântec Matilda, cu ochii umflaţi de sarcină, lăsaţi în jos şi cu buzele grele, ca nişte lipitori încălecate. N-ai nici o vină. Aşa a fost să fie.
    -      Mulţumesc, răspunsei femeii din faţa mea. Maternitatea ei, cu toate sforţările de seninătate morală pe care le repetam nu-mi putea, în ruptul capului, evoca portretul Madonei. Şi-i sărutai mâna, ca unui duhovnic, fără să-mi împiedic instinctiva ştergere a buzelor, nevăzut, pe mâneca hainei. Iubita mea tovarăşe de viaţă amesteca, săraca, în văzduhul trupului ei optimist şi suferind, mirosul aproape rânced cu al icrelor de nămol.
1934
 368
TUDOR ARGHEZI
                SUFLETUL ŞI CARTEA
    Este de crezut că amestecul şi confuzia făcute între ştiinţa de carte şi sensibilitatea echilibrului dintre instincte se datorează unui spirit de analiză primar, exprimat după o aristocraţie bugetară. Singură învăţătura constituie deja un amortizor, este drept, al sălbăteciei, dar instinctul e în realitate numai mutat din locul lui ceva mai alături. Exerciţiul matematicelor, al gramaticelor, memorizarea, asimilarea noţiunilor inevitabile pentru a răspunde corect câtorva cerinţe de certificat şi decret, studiul limbilor, examenele, tezele, ocupă sectorul întreg al tinereţii băiatului sosit în academie dintre gâşte şi vaci. După închiderea cercului parcurs, diplomatul unei specialităţi e un rafinat prin macerare silită, însă intact de cele mai multe ori în materia lui primă. El nu mai înjură de „Dumnezeii mă-sii“ la fiece pas, şi nu mai dă cu joarda în câini: înjură câteodată şi loveşte mai rar, cu un baston lustruit. A părăsit amnarul pentru brichetă şi mahorca de trei lei a înlocuit-o cu ţigareta „C.D.“ Mulţumeşte pe franţuzeşte aproximativ, face baie, este servit de hârtie, de pulverizator şi pudră - şi, dacă-i place, îşi ţine unghiile în curent cu jurnalul, stând cu mâna zăcută crăcănată, pe o perină, dinaintea unei profesioniste oxigenate.
    Asta ar fi cultură de clasificat în cultura ciorapilor cu baghetă, dar nu e educaţie. în adânc şi înălţime, instinctul nu a suferit clătinare, şi nu l-a măcinat nici un sfredel.
    Dacă mai era nevoie de o demonstraţie, exemplul copiilor bine situaţi şi bine catalogaţi în promoţia lor, asasini cu tâlhărie, din stupefiantul fapt divers petrecut în februarie în Bucureşti şi elucidat abia de curând, pare concludent pentru disocierea ideilor confundate. Ca să-şi procure bani mulţi, cu care nu aveau ce face, trei copii de bună condiţie socială s-au întovărăşit la o spargere în toiul nopţii. Unul n-a putut să părăsească pe fereastră domiciliul părinţilor. Ceilalţi doi s-au
PUBLICISTICĂ
369
     pogorât pe părete, după un somn pregătit cu socoteală, s-au dus la locuinţa unui deputat, au forţat uşa, au intrat în dormitor şi, surprinşi, au asasinat. Unul avea ceva în osatura lui facială din caricatura lui Raskolnikov, intelectualizat de nişte ochelari cu ramele groase, date peste urechi; al doilea se prezintă, cu doi ani mai mic, rotund ca un prunc de ţâţă şi cu vârful obraznic al nasului cu puţin mai accentuat. Tip de pezevenchi, viitor politic sau şef de cabinet. Nevinovaţi ca nişte şobolani care se alimentează, după inocenţele naturii, în patul unui cadavru, ei se uită la judecătorul de instrucţie ca prin sârmele cursei în care s-au prins, niţel impresionaţi, dar foarte şi adânc inconştienţi. Inteligenţa lor n-a făcut niciodată, dusă de mână, drumul inimii, şi minorii făgăduiesc, la liberare, peste opt sau zece ani, o carieră de excelenţi bandiţi, cu atât mai bogată cu cât statul, care se îngrijeşte de o sumedenie de lucruri sterile, pune zilnic în circulaţie sute de briganzi liberaţi.
    Moralul este miraculos. A doua zi după asasinat, ei s-au dus la şcoală, şi timp de trei luni au trăit foarte împăcaţi şi nu s-au trădat, cel puţin după cât se poate şti, nicăieri. Părinţii lor erau un magistrat, reputat ireproşabil, şi un profesor secundar, şi copiii erau creştini. Sentimentul lor religios lăsat baltă de tot clerul naţional (unsprezece mii de preoţi) şi indiferent Sinodului şi Patriarhiei, achitate după asasinat şi deficit cu o pastorală, n-a tresărit nicidecum şi, ceea ce-i mult mai grav şi mai specios pentru un gen de familie, genunchii nu le-au căzut la pământ într-o spovedanie de remuşcări dinaintea părinţilor, care e de cunoscut cât putea să merite această ofrandă. Mama nu a ştiut nimic, şi tatăl, absorbit în profesia sau în ambiţiile lui, s-ar părea, poate, că nu şi-a dat seama iarăşi de nimic. In universităţi profesorii se ocărăsc şi polemizează ca ţiganii. Ce fel de raporturi au guvernat părinţii şi copiii, pentru ca ochiul vinovaţilor să nu se umezească şi căutătura familiei să nu poată observa nici o nuanţă?
    Această situaţie este mai gravă decât asasinatul.
 370
TUDOR ARGHEZI
    Părintele unui şcolar, un ofiţer de marină, mi-a povestit alaltăieri că internatul Liceului de elită „Gheorghe Lazăr“, liceu din care s-au recrutat asasinii - îi las toată răspunderea afirmaţiei - e un mediu de putregai închis. Vizitându-şi copilul internat, şi întâlnind pe un coridor un băiat care se juca, inocent, cu un obiect intim, a rămas, bineînţeles, scandalizat.
    Băiatul îl luase din buzunarul pedagogului.
    Părintele, care cunoştea pe excelentul nostru confrate, domnul Grigore Tăuşan, acel Petronius al unor efemeride delicate, publicate în ziarul „Viitorul", şi directorul Casei Corpului Didactic, căreia îi aparţine internatul Liceului „Lazăr“, a dat fuga la director, ca să-i împărtăşească descoperirea.
    -     Ştiu, zise directorul instituţiei, care, ca internat, râvneşte şi la titlul de „casă educatoare", dar lucrul n-are leac. Personalul didactic şi educativ nu e numit de noi, ci de politicieni. Pedagogul recomandat de un panglicar politic dintr-o regiune electorală, trebuie primit imediat: nu interesează că habar n-are de meserie şi că e străin cu ostilitate unei vocaţii simple. Dacă refuzăm să-l angajăm, zburăm cu toţii — începând cu mine - şi oricum ai pune chestiunea, tot e mai bine să aibă Casa Corpului Didactic un conducător de calitatea mea decât un chelner electoral şi un rândaş al unui demagog.
    E inutil să mai insistăm şi ne abţinem să ne gândim ce se va fi petrecând în şcolile care nu se bucură de faima Liceului „Lazăr“, şi în speluncile altor internate. Putem numai, pentru psihologia locală, să relevăm o figură de moral, din viaţa unui fost director, încă destul de recent, al Liceului „Lazăr“. Intr-o zi nenorocită, toţi copiii lui s-au înecat, la o excursie cu barca, în balta Mânăstirii Pasărea - şi părinţii au avut de înmormântat o dată trei fraţi. Soţia directorului, mama, n-a putut să supravieţuiască mult, şi a plecat după ei, să-i caute în pământ sau în cer. Directorul văduv s-a recăsătorit... Asemenea accente, indiferente vasăzică unui dascăl, probabil eminent, nu
PUBLICISTICĂ
371
sunt administrate de nici un control: e viaţa privată. Ca şi cum miasmele noastre sociale nu ar izbucni din aceste privăţi.
    Dacă şcolăritul aparţine profesorului, educaţia, cu care profesorul ar fi absurd să fie împovărat, cade întreagă în sarcina exclusivă a părinţilor - şi, ne pare rău să o afirmăm într-un ceas de înspăimântătoare tragedie morală, răspunderea părinţilor nu poate să fie deplasată subt nici un cuvânt.
    Căci tendinţa evidentă acum, după asasinat, este să fie acuzate cartea şi spectacolele, făcându-se abstracţie de părinţi. Nici nu se poate atentat mai caracteristic al unei societăţi în şovăială, compusă din sumedenii de mame care nu sunt mame şi din taţi care nu sunt taţi, din numeroase familii anarhizate şi în lichidare, împotriva intelectului şi artei. Sunt ipocriţi care au învinovăţit şi sporturile, gramofonul, radiofonia.
    Este a ne debarasa uşor şi nu fără un spor de lichelism de toate răspunderile noastre aglomerate, când se pipăie golul. Cazul copiilor asasini nu acuză numai nişte părinţi, ci o societate: ruşinea e a noastră, a tuturora, şi a părinţilor şi a bunicilor, care au luat toate lucrurile în deşert şi au sacrificat chefului şi comodităţilor câteva generaţii. Dacă se va înfiinţa o nouă cenzură a filmelor şi o nouă examinare a librăriilor,ne vom permite să credem că ne-am făcut toată datoria.
    Ascultă, dumneata, doamnă, care citeşti, mamă a unui copil măcar. Poţi pricepe dumneata că un copil, de orice vârstă, îşi caută satisfacţiile şi plăcerile în afară de atmosfera familiei şi că bucuriile pot să fie gustate fără împărtăşire cu dumneata? Nu însemnează asta, că între copii şi părinţi s-a intercalat o distanţă, că ei trăiesc dezlegaţi unii de alţii, în debandadă şi dezlânare? Admiţi dumneata să rămâie părinţii dezlipiţi un singur ceas din viaţa copilăriei, de copiii lor, să nu fie camarazii lor permanenţi, de zi şi de noapte, prietenii lor cei mai de încredere, robii copiilor? Dacă nu trebuie să fie aşa, dumneata, doamnă, de ce preferi unui chirurg o sarcină de
372
TUDOR ARGHEZI
nouă luni, care angajează pe toată viaţa, şi dumneata, domnule, de ce te căsătoreşti? Ca să verşi lacrimi târzii şi să n-ai bărbăţia ce ţi se cere în ceasul cumplit? Ai trăit o viaţă de om fără altă ţintă decât a salariului căruia te-ai devotat, şi sensibilităţile dumitale au stagnat. Ce aştepţi? Vrei să facă în locul dumitale profesorul, cartea, textul, cinematograful şi boxul, ceea ce nu eşti în stare să realizezi?
    înţeleg... Dar incapacitatea de a fi părinte şi om nu poate să stingherească în dezvoltarea lor deplină copiii cei mulţi, în unanimitatea lor, şi care nu sunt nişte asasini şi, în libertăţile lor, părinţii care ştiu să facă educaţia odraslei pe care şi-au luat răspunderea să o ducă, din jertfă-n jertfă şi din răbdare în răbdare, până la capăt.
1934
                             POEME Ieşi afară!
    Scufundat în cutia cu scule şi robul unui atelier de şlefuit, ochiul nu ţi s-a mai uitat nici în sus, nici împrejur, de cinci sute de ani. Eşti o menghină, o daltă, un fierăstrău, o peniţă. Stăpânit de un material şi halucinat de o formă, lucrul tău se face numai pentru scule. S-a pogorât universul la tine pe nesimţite, ca o ninsoare, şi s-au adunat sticlind în rumeguşuri, în pilituri şi pulberi, stelele, pe mătura ta. Ce de gunoi de lumină la uşă! pe care-1 duc pe talpă, fără să ştie, trecătorii, şi-n care scarmănă gângăniile argintate! Ca să construieşti un topor şi o coadă ai pierdut un an şi de zece ori mai multă materie decât unealta făcută şi toporul ţi l-ai dat unui salahor, care-1 va ştirbi într-o buturugă.
PUBLICISTICĂ
373
     De ce ai ales oţelul cristalin şi călitura târzie, când puteai să-l baţi în fier de potcoavă şi să capeţi preţ? Muchiile i-au fost turtite meşteşugit şi între fulgere şi scântei ai scos din moliciunile înflăcărate-n jar şi târâte pe nicovală cu cangea, câteva rânduri zadarnice de comori. Câtă vreme ai căutat călcâiul cel mai potrivit pe verigă şi glezna săcurii cea mai frumoasă, sudoarea ţi-a scăpărat învăluită în vâlvătaie şi braţele sumese păreau în gura vetrei că râcâie-n soare şi-l răscolesc. Toporul greu putea să reteze din zbor şi firul de mătase.
     Toate măduvele fierului au trecut strivite pe ilău. Secerile au fost încovoiate ca o margine de disc, burghiile tale au avut sfredelul diamantin şi viu. Ai făcut undrele de subţirimea mustăţii de spic, cuţite ca sticla şi spada ieşită din mânile tale putea să intre prin catifea şi, smulsă dintre coaste, să dea o moarte curată, fără urme. Săgeţile ţi-au fost însufleţite cu simţul stârnit al sălbăticiunii care caută prada şi o ajunge după miros. Ai despicat metalele ca nişte trestii şi ai smuls din mijlocul spetezei lor suliţa vânătorului călare prin împărăţia de umbră.
     Căutând spirtul lutului şi al pietrei, ai găsit un sâmbure de cristal şi în putregai - dar ai uitat, meştere, borhoturile groase şi rămăşiţele s-au îngrămădit. Meşteşugurile şi munca ţi-au băgat umerii în spinare şi, apropiată de pile, căutătura ţi s-a împuţinat. Dogoarea îţi ustură nasul şi-ţi pârleşte sprânceana flocoasă. Ţi-am dat un ghiont, meştere, şi nu te-ai trezit. Te-am apucat de-o ureche şi te-am tras după mine, melc al găocii în care te-ai încleit. Meştere, lasă dracului ciocanele, fierăstraiele, flacoanele, apele şi uleiurile, şi vino după mine în grădină, să te duc de guler şi să te dau cu capul de copaci. In cuptorul dumitale o să torn zece găleţi de apă şi uşa lăcătuşeriei am s-o bat în scoabe.
     — Ieşi afară, meştere! Şi uită-te-n jos. Şi uită-te în sus.
 374
TUDOR ARGHEZI
                        Cutia cu vieţi
    în aşteptarea tânărului obţinut la borcan, fabricăm pui de găină la cloşca de petrol. Hotărârea zămislirii artificiale a vieţii adevărate a fost luată cu răzgândiri şi sfială, scârbită de actul amestecului voinţei în tainele mascate. O carte de ştiinţă antipatică ne-a dat amănuntele pe termometru şi ornic şi tehnica gramaticală a clocitului numerotat în rânduri şi compartimente.
    Aveam impresia, dinaintea învinovăţirilor naturii, că săvârşim o ticăloşie încurajată de bibliografia internaţională şi de bilanţurile dezgustătoare, în vagoane şi miliarde, ale unui continent motorizat şi, cu toate că trei sferturi din creaţia unui pui de găină aparţin puterilor iresponsabile şi fără greş, ni se părea că nici colaborarea la despuierea principiilor de-o coajă hermetică şi delicată nu poate să fie permisă. Gestaţia trebuie să înceapă cu clasarea ouălor într-un sertar contabilizat şi cu o flacără de chibrit, mutată pe un fitil. în duhoarea fumului de gaz trebuie să se întrupeze eternitatea în provizoriu şi subtil. De câte ori am atins lada cu o sută de vieţi trezite prin maşinaţii şi tertipuri, am avut emoţia călugărului care şterge altarul de praf şi loveşte cu încheietura degetului chivotul cu carate de pâine sfinţită. Nu se ştie ce se petrece înlăuntru... Mai bine stăm nemişcaţi, pentru a nu turbura, din întâmplare, un echilibru plăpând...
    Sentimentului nostru rafinat îi corespundeau integral îndoielile jignite ale omului din curte, greoi în gândire şi muncă, însă gingaş înlăuntrul lui, ca şi oul. El trecea încruntat pe lângă maşină şi fericit în speranţa că va primi ordinul să ia lada americană în braţe şi să dea fuga cu ea la gunoi.
    —      S-a stricat lumea de tot, zicea Axinte, cocoană. Vine Atihârţul.
    Omul ura din instinct obiectele de cauciuc, ţevile, roţile dinţate, motorul şi toată lumina artificială, mânat ca un vultur şi întors ca un urs între noimele soarelui şi rânduiala
PUBLICISTICĂ
375
întunericului opac - şi aşteptând la capătul tuturor răbdărilor lui, ofensat de viaţa superficială a omului, ieftin sufleteşte şi prea puţin întristat ca să se refuze plăcerilor hoinărelii, răzbunarea neomesianică a lui Antihârţ. Când a intrat clocitoarea în gospodărie, el a şi crezut momentul biblic sosit şi a cerut să facă baie, ca să nu-1 găsească trâmbiţele murdar.
    Au trecut cincisprezece zile fără alt eveniment decât întoarcerea şi aerisirea ouălor şi adăparea lămpii cu combustibil. Văzând că maşina nu scoate puii într-o singură zi, cum era temerea lui mistică, şi că se adaptează la programul obişnuit al cloştii, trebuindu-i şi ei douăzeci şi una de zile, Axinte a găsit în această întârziere o compensaţie morală concretă, afirmând că „nemţii" n-au făcut gaură în cer, imitând cu o instalaţie pretenţioasă, însoţită de un volum ilustrat, moravurile din coteţ ale găinii. El se îngrozea că naşterea ar putea să fie instantanee, ca pornirea unui automobil, care ajunge de o mie de ori mai repede decât calul şi fuge ca glonţul.
    -     M-am mai liniştit, zise plugarul, dar tot îmi vine, când o văz nemişcată, pătrată, cu sticlă şi rânjită, să-i dau un topor.
    —     Mi se pare că o să-i dăm amândoi un topor şandramalei, Axinte. Să mai stăm, să vedem ce iese. Poţi să ştii?
                              Puii
    Dintr-o sută de sfere au ieşit şaizeci de heruvimi de borangic. Unii cu ciocul ascuţit al găinii, alţii cu botul gros şi cu ochii satirici ai raţei, şi cei mai puţini, nişte păianjeni vineţii, aparţin oului curcii. Guvernanta mecanică e de tinichea şi se prezintă într-o formă necunoscută puericulturii umane şi pedagogiei, de umbrelă cu moţul tăiat. Subt acest abajur încălzit, puii trebuie să înveţe să ciugule şi să crească. Pentru o iluzie în care fabricantul are naivitatea să creadă, un cerc de ciucuri de lână ocoleşte marginea rotundă, destinată să deştepte, în
376
TUDOR ARGHEZI
reminiscenţele obscure ale pensionarilor îmbrăcaţi cu o vapoare de puf, analogii de pene şi fulgi.
    Puii se uită unii la alţii cu un sentiment că se cunosc din eternitate şi că s-au frecventat ades. Numaidecât, maşina devine proprietatea lor, nedelicată; parchetul sălii de doi metri pătraţi, în care sunt constrânşi să înconjure flacăra lămpii şi adăpostul pâlniei cu ciucuri, e maculat.
    Am fost de două ori director în învăţământ, o dată al unei „şcoli" de salcâmi, în care elevii mai bine crescuţi se arătau ca nişte beţe cu ghimpi, şi acum al acestui pensionat de mormoloci. Nu pot vindeca mecanic melancolia lor evidentă. Ei aşteaptă ceva ce lipseşte - o directoare cu creastă şi cu ciocul ca lumea. Cuprins de singurătăţi sufleteşti, fiecare, dus pe gânduri, stă locului nedumerit. Inginerul, care şi-a brevetat instalaţia în toate ţările civilizate, a scăpat din vedere să adaoge aparatului o găină.
    Ne făgăduisem să facem puici şi cocoşi de trei neamuri de pasări, şi ne-am ales cu şaizeci de filosofi individualişti.
    —     Nu merge, Axinte, deloc, am judecat văzându-1 pe Axinte intrând în odaie. Să-mi cauţi cloştile, pe care le-am pus deoparte.
    Aveam în rezervă câteva găini în criză de maternitate. Chibzuiala naturii le îmbolnăvise de acel dor sentimental ciudat, care apucă pasărea ca o exaltare cu lingoare şi o pune să zacă, după un număr de ouă ouate, silită să nu-şi mai părăsească douăzeci de zile cuibul.
    In timpul nopţii, când buna-credinţă poate fi uşor înşelată şi speranţele se pot realiza miraculos, s-au distribuit cloştilor teoretice câte douăzeci de pui, clociţi în vis. Profesoarele şi-au luat rolul în serios, conducându-şi clasele, izolate în pâlcuri personale, prin cânepă şi bozii, şi elevii se găsesc în linia naturii şi-a unui ideal, învăţând limba găinii şi geologia pământului la suprafaţă, care-i comestibilă toată.
    Scăldătoarea de ţărână, în care găina se frământă frenetic, scuturată de extaz, nu o putea fixa în noţiunile sigure de viaţă
PUBLICISTICĂ
377
ale puilor nici inginerul. Şi mijlocul de apărare, prin înţeleapta fugă a păsărilor de spirala răpitorului, încă nedezlegat de fundurile albastre ale văzduhului, cine-i putea învăţa?
    Ieri, uliul a căzut cu pliscul întins, din creştetul cerului senin, în curte. Pe toată întinderea bătăturii, pierite instantaneu, nu se mai afla nici o găină, nici o raţă, nici un pui. Dar uliul, care-şi greşise ţinta, s-a izbit în zăbrele, s-a împleticit şi a pornit ca un zmeu cu o spetează îndoită, oblic şi tangent pe nuci...
                         Doi orfani
    Intr-o strachină cu ulei mineral au căzut doi pui şi s-au înnegrit. Spălăturile uşoare nu au putut să dea rezultat la nişte făpturi abia mai mari decât vata cu care au fost tamponaţi. Tăvăliţi în tărâţe, în mălai, ei rămâneau incurabili, culoarea lor rămânea castanie închisă, şi un beteşug de atitudine le da o ţinută şi o linie depărtată de silueta găinii, cu o tendinţă către girafă şi canguru.
    Contemplându-i pieziş pe laturea de profil, cloşca i-a eliminat. Sentinţa unei găini e definitivă şi prestigiul autorităţii la cloşcă nu suferă apel. Totuşi, mai nenorociţi, tocmai în ceasul când infirmitatea avea mai multă trebuinţă de atenţiile mamei, puii au insistat, intrând în ceata fraţilor care nu căzuseră în ulei. Solidari cu găina sau servili, puii se feriră să stea în rând cu ei şi, renegaţi de tovarăşi, castaniii se văzură alungaţi de toate ciocurile din trib. încercând să modifice sentimentul găinii şi să demonstreze eroarea, ei fură primiţi cu o energie de ură care i-a intimidat şi, dându-şi seama că sunt izgoniţi, în mintea cât bobul de linte a puilor găinii s-ar fi strecurat o senzaţie de frig moral. Neputând totuşi renunţa la drepturile inimii, ei urmau cloşca şi ceata din depărtare, piuind unde piuise găina şi ciocănind locul ciocănit de tovarăşi. Ca
378
TUDOR ARGHEZI
într-o povestire pentru copii cât puii, puii au dormit noaptea afară din coteţ.
     A doua zi, excluşii se hotărâră să înfrunte cu orice risc rigorile sentinţei şi, alungaţi de mai multe ori, ei nu s-au mai putut hotărî să plece. încăpăţânarea dragostei scoase însă cloşca din fire, şi din două ciocuri, îndreptate în moalele capului, drept, puii căzură pe spate, şi pâlcul trecu înainte, scobind în troscotul proaspăt.
     Cadavrele puilor tăgăduiţi, culese din iarbă, ne-au fost aduse de copii în palmă, şi lacrimile care le-au plâns nevinovatul deces şi mâhnirea stârnită de cruzimea găinii au rămas fără mângâiere şi cu neputinţă de a fi răzbunate, aruncate în rămăşiţele şi firimiturile de prisos şi de fiece zi ale naturii.
     -     Axinte, ce le spui tu copiilor de asta? Caută o vorbă bună şi du-te la ei, că plâng. Trebuie să le spui ceva, eşti om bătrân.
     Axinte e înţelepciunea veacului şi a ţărânii. Vocea lui mută nu se clinteşte din lut în zadar, şi limba lui de clopot se mişcă puţin. Să bată găina, nu are cum. Să o persecute la grăunţe, să o scuipe, să o înjure, cloşca nu pricepe nimic. Şi mai sunt douăzeci de pui care au nevoie de mamă.
     -     Tot erau să fie tăiaţi odată şi odată, zice Axinte, scăpând în criteriul poftei de mâncare.
     Lui Axinte îi lipsesc, ca şi găinii, sensul relativ, măsura şi capacitatea treptată a unui eveniment, gramele şi centilitrii. El cântăreşte totul la kilogram şi măsoară la întreg, în cifră rotundă...
                             Paraliticii
     începe viaţa, a început suferinţa. Nici o disciplină şi austeritate nu împiedică atacul perfid al infinitului mic şi al larvei. Vatămă întunericul şi vatămă lumina. Vulturul căzut în ogradă avea în aripa lui astrală un păduche, şi gheara de
PUBLICISTICĂ
379
cristal l-a scărpinat şi-n piscul inundat de seninătăţile Ceahlăului pleşuv. Noaptea, câinii îşi mută din loc în loc fantomele somnuroase, şi cucuvaia geme, pişcată de molii. Viermele face parte din viaţă şi se înmulţeşte în scânteierea luceafărului depărtat.
    - Ai auzit, Axinte?
    -     Ştiu, răspunse Axinte, ca şi cum jucăm iadeşul împreună şi i-aş fi dat în mână un târn.
    In poala şorţului, ca pe un brancard, mi-aduse cinci pui neisprăviţi. Unuia nu i s-a născut o pulpă din şold. îl examinăm, şi degetele noastre, prea grele pentru întoarcerea delicată a trupului fragil şi dezarticulat, sunt neputincioase. Remediile şi pansamentele impalpabile ar avea nevoie de un medic păianjen.
    - Că de crescut, tot n-o să mai crească, judecă Axinte.
    în masca de piatră a omului din curte, brăzdată des şi
strânsă, e ceva de Sfinx cu nasul digerat de vânturi.
    Al doilea infirm se târăşte pe pântec, ajutat de un penibil efort al subsuorilor, utilizate ca nişte cârji. Anatomia lui caricaturală e intactă, dar magma oaselor şi guma zgârciurilor n-au avut substanţă destulă ca să fie desăvârşite. Puiul cocoşat din spinare, ca un copil cu scolioză, ţine pe picioare o schemă miniaturală de maimuţă, şi pleoapele lui, neobişnuit de mari, pe o vâlvoare a ochilor exagerată, se ridică şi se închid, ca la un animal cu genele stufoase. Orice ajutor e inutil.
    Să vedem ce are al patrulea: un picior de două ori mai scurt decât părechea lui. îi dăm drumul să umble, şi pasul lui întrerupt dă intuiţia invalidităţii unui om de laborator, înalt de cinci centimetri, lăsat să meargă singur pe masa de experienţe, printre capsule şi eprubete. Capul celui din urmă e ţeapăn şi strâmb: infirmul a încremenit.
    Pe nici una din aceste stârpituri nefericite nu o recunosc găinile clocitoare. De cum au fost zărite în cutia de adăpost, semenii lor s-au lepădat ca de nişte arătări străine, fără corespondenţă grafică în inventariul abstract ale selecţiunii
 380
TUDOR ARGHEZI
genului şi varietăţii. Emancipaţi de o carceră, pe care au avut curiozitatea validă să o încerce şi să o spargă, viaţa îi refuză, zoologia îi descalifică, şi pisica pândeşte să puie laba pe ei.
    Doctorul, vecinul nostru, are despre viaţă o schemă cu circonferinţa perfect închisă şi fără nici o pauză în funcţiunea curbelor ei, afirmând principiul că materia circulă şi se reintegrează... Pe jumătatea cercului se ramifică sistemul canalizat al intestinelor în colaborare, şi materia se redeşteaptă simetric pe jumătatea următoare, incitată geometric de fermenţi şi electroni...
    - Ai auzit, Axinte?
    - Ştiu, răspunde Axinte.
    Copiii au corectat însă priveliştea ştiinţifică exactă a existenţei, cu cinci morminte mici ale paraliticilor mici, morţi către seară, cu suspine mici.
                            Filologie
    Puii de găină încredinţaţi creşterii curcii sunt supuşi unei pedagogii dificile şi vor deveni elemente de turburare. Curca nu cunoaşte din îndatoririle didactice nici una, preocupată în spleen-ul ei inexplicabil de un punct în spaţiu fix şi cu un ochi îndreptat din când în când în cer. Rebarbativă la orice cochetărie şi protestantă în gustul gătelii, ea se mulţumeşte cu şorţul de toate zilele, pestriţ, în care se complace, ca o servitoare de predicator, săptămâna şi duminica la fel. Ea nu-şi curăţă niciodată penele şi picioarele, nu-şi fardează mărgelele, nu-şi concentrează căutătura fără flăcări, absentă din sine şi din natură, ca un băţ uscat. Ochiul ei zbârcit, capul fără culoare, penele, fac parte din serii vechi de obiecte inactuale şi uzate, neutre, cenuşii, de pod. Izolată sau în pâlc, curca seamănă cu altă curcă leit, ca o mătură cu altă mătură şi ca două cârpe de
PUBLICISTICĂ
 381
sac. Ce poţi aştepta pedagogic de la o fiinţă inexpresivă în toate actele ei perimate?
    Arnăutul curcan n-a învăţat din gama dragostei decât să se umfle şi să-şi arate de subt un evataliu punctul cel mai puţin interesant. îşi albăstreşte mărgelele, de la roşu la peruzea, şi crezând că face o ispravă de amant, întinde un moţ indecent, lungit pe cioc.
    între auzul curcii şi vocea puilor de găină e o depărtare care exclude intimitatea şi şoapta la ureche, permanentă lângă ciocul copiilor. Distantă, guvernanta exotică îşi lasă elevii să înveţe singuri botanica şi entomologia, surprinşi să se vadă singuri în abecedar. Unde-i mama curcă? Se uită-n cer şi nu scoate din cer nimic, ca un ogar la o vioară, pe care cel puţin o latră. Ce-ai văzut, mamă curcă, în văzduh? Mama curcă nu a văzut nimic: nu-i destul că s-a uitat?
    Câteodată, glasul ei cârâie o silabă, care nu răspunde la nici un sens cunoscut. Puii se grămădesc, şi ochii lor ar vrea să priceapă. V-aţi ostenit de-a surda: curca n-a spus nimic şi nici nu se gândeşte să spuie ceva. Nici împăratul cu zorzoane nu vrea să spuie nimic când plesneşte de încordare şi, pregătit să ridice în slavă un glas de bariton, încheie elanul cu un fâsâit.
    O să vă scot de la şcoala acestei domnişoare îndoctrinate şi rigide. Ea vorbeşte esperanto, şi numai în prepoziţii. Vouă vă trebuie clonc-clonc, cotcodac şi cucurigu. Simţului vostru de inflexiuni îi trebuiesc nuanţele, declinările şi conjugările toate. Trebuie să fiţi informaţi cum se caută un vierme, preveniţi că nu trebuie să vă speriaţi de lăcustă, care se mănâncă şi ea, şi să nu vă temeţi de şopârle, un fel de bucate destul de rar, însă delicios. Aţi văzut că pentru tânăra salamandră, înşfăcată de pielea spinării, găina galbenă a trebuit să se lupte de-a fuga cu o sută de Leghorn şi Creve-coeur, ca să o poată înghiţi cu noduri. Dar puricii din blana câinilor, prepeliţa voastră fină şi un regal cu sânge la mijloc? Tot găina trebuie să vă înveţe cum să-l căutaţi în cojoc şi cum să-l scoateţi din
 382
TUDOR ARGHEZI
încâlcirile lui, fără ca Grivei să se supere, ci, dimpotrivă, să mulţumească şi să vă lase, dormind, să-l scărpinaţi.
    —  Curcă, hâş!...
    —  Pui, pui, pui, pui!...
                        Miracole ovale
    Aducând din coteţe coşul cu ovale albe, imaculate, de alabastru şi opal, Floarea zise:
    —  Patruzeci şi două... Şi mai sunt şapte pe cuiburi.
    Pătrunse de o chemare mistică, găinile îşi apără ouăle,
făcute pentru Dumnezeu. Mâinile Floarei au de înfruntat pericolul ciocurilor, iritate de necunoscuta destinaţie a bijuteriilor din coteţ, şi găinile de temperament şi de natură independentă, rupând tradiţia aşezămintelor confortabile, se duc să se ouă între bârne şi surcele, ca să răspundă creaţiei misterios... Ele se socotesc supuse unei puteri căreia noi îi slujim de simpli agenţi hrănitori şi curăţitori de găinaţ. Dar entuziasmul lor de-a fi izbutit să satisfacă legea şi să se realizeze îl trădează publicitatea; Floarea ştie numaidecât, se duce, dă lemnele la o parte, fură oul şi-l pune-n coşul de nuiele. Politica pentru găini consistă în grija femeii cu fote să nu lase nici un ou pribeag în bătătură, prezenţa lui slujind, în ungherul unde a fost ascuns, de nucleu unui cuibar viitor, şi farsa, puţin onorabilă, dar eficace, a gospodarului, o completează. Cu cincizeci de ouă de faianţă, care ţin loc de ouă adevărate, societatea ogradei se organizează după dorinţă, activitatea găinilor, seduse de suprafeţe şi aspecte, e, fără să ştie, util amăgită, şi ritmul ouălor proaspete asigurat. Numai un profet, născut dintr-un ou excepţional, prea bine tăinuit, ca să nu fie consumat la pahar înainte de izbucnirea vocaţiei, ar putea să explice găinilor lamentabila tragedie a oului zilnic făcut, şi zilnic pierdut, şi reluat zilnic de-a capul. Dar asemenea profet
PUBLICISTICĂ
383
nu se va mai naşte, şi dacă totuşi s-ar putea ivi, el este numaidecât mâncat cu orez şi nu-i rămâne răgazul să turbure metrica şi să dea sfincterului găinii preocupări intelectuale.
    -     Pune, Floare, coşul jos. Ia te uită, Axinte, ai mai văzut aşa ceva?
    -     Cum să nu, domnule. Ouă! răspunse Axinte, ouă de găină! Şi se uită nedumerit, voind să mă aducă la realitate din reveria în care mă socotea pierdut. Le-aduse Floarea, de la coteţe...
    Din cuvintele care le designează în vocabular dau toate lucrurile pe dinafară, şi alcaloidele lor nu pot fi constrânse la încelulare.
    -  Vreau să spui altceva, Axinte... Şi nu ştiu...
    -  Dumneata să nu ştii?! se miră Axinte.
    -  Cum te văz şi cum mă vezi, Axinte!
    -     Dumneata ştii toate, zise Axinte, sfios în superstiţia pantofilor cu şireturi, a pardesiului cauciucat şi a cărţilor necitite din rafturi.
    -  Afară de ceva esenţial...
    Cuvântul „exenţial“ îi făcu intelectul să se bâlbâie, şi pleoapele lui Axinte clipiră precipitat, ca şi cum i-aş fi trecut peste ochi flacăra unei oglinzi de buzunar.
    -     Ia, o vorbă, Axinte, ca toate vorbele, fără nici un înţeles... Ca să nu zic „Dumnezeu să-l ierte“ sau „Doamne miluieşte<c...
    Perfecţiunea oului şi facultăţile unui intestin orb — te descurajează. Mintea şi cărturarul laolaltă nu sunt în stare să facă de la şaizeci până la două sute cincizeci de opere definitive şi egale în douăsprezece luni, ca găina, animate de un embrion de viaţă interior întreg. Poema e todeauna mai slabă decât năzuinţa, pagina nu e niciodată bună, şi viaţa trebuie zilnic remaniată.
    Văzând frunza şi iarba, am pornit şi noi de la frunză şi iarbă, cu visul de a construi măcar un singur mugure deplin,
384
TUDOR ARGHEZI
măcar un ou de furnică, douăzeci de cuvinte vrednice de albul hârtiei, într-o viaţă de copist.
     Şi nu s-a putut...
                           Ceasul rău
     Ocolindu-se o vreme, cocoşii s-au găsit faţă-n faţă, brusc, la un colţ de casă. Răfuiala prestigiului ar fi putut desigur să mai întârzie, dar acum nici unul nu mai este permis să dea îndărăt fără să-şi rişte reputaţia de spadasin. Unul venea pe la dreapta şi celălalt din stânga, fanfaroni, spirituali şi glumeţi, escortaţi de câte zece cucoane. Dac-ar fi simţit la timp, se schimba toată împrejurarea. Un pretext: cârdurile şi-ar fi ales un drum mai potrivit, fără să se cunoască nimic, şi cinstea profesională era salvată.
     Explicaţia nu mai admite amânare, şi strămoşeasca vrăjmăşie a bărbaţilor trebuie lichidată. O regulă cavalerească porunceşte, într-adevăr, ca doi cocoşi să se măsoare numaidecât... Dar era timp şi de excepţii, mai ales că nici un cocoş nu este garantat, şi slăbiciunea nobilului adversar constituie o problemă. Ah! şi ziua era frumoasă, găinile se arătau drăguţe, primăvara era dulce... Ce-ar fi dacă, cedând unui sentiment de prudenţă, ne-am face amândoi nevăzuţi?... Tu te-ai face că te scarpini şi că ai uitat ceva, eu aş închide ochii... De la o distanţă suficientă, ne-am arunca o sfidare bine-venită - tu, de la miazănoapte, eu, de la sud.
     Ce ticăloşie le-a putut trece cocoşilor prin cap! Faceţi loc!
     Femeile, în scurteici de pene, se deteră deoparte şi, în mijlocul parterului de jupâniţe, se desfăcu de la sine arena. Victoria dăruieşte haremul cocoşului doborât cocoşului biruitor, şi marchizele se supun atunci ca nişte spălătorese. Cadavrul stăpânului, ucis pentru slavă, e abandonat. Gătit cu turbanul şi arborând în coadă pana lui cea mai lucie dintre verzi, întoarsă
PUBLICISTICĂ
385
ca un hanger cu licăriri albastre, noul sultan ia imediată posesiune, imobilizând moţata unui capriciu de cuceritor.
    Loc s-a făcut de ajuns.
    Opliţi puternici, împovăraţi de zale, de odăjdii şi pinteni, cocoşii se provocară, ridicând fruntea şi dându-şi coifurile pe ceafă. După datini, ei puseră ciocul la pământ, ca doi luptători antici săbiile întâlnite în punctul vulnerant. Aprinseră ochii. Se învârtoşară. Proptiţi în grinda pământului şi răzimaţi pe picioarele crăcănate, pentru păstrarea stabilităţii, orice s-ar întâmpla, ei deteră lupta.
    întâia năvală s-a isprăvit cu eleganţa amatorilor experţi, savanţi în demonstrarea subiectivă a unei figuri dificile, fără angajament personal. Un clăbuc de fulgi, o forfotă de sărituri fără desen - şi ciocurile s-au aflat încă o dată vârf în vârf, precis, ca două stilete. Diamantul plăselei scânteia întunecat. Ura scăpărase.
    A doua repriză, fragmentată în trimiteri de săgeţi în creste, nu dete rezultat. Combatanţii căzură în transa contemplării decorative. Numai aripile, umflate şi desfăcute de subsuori, ca nişte scuturi, atingeau târâş, cu marginea, arena. O bravură leală nativă interzice atacul din spate şi lateral, iar când adversarul face înconjurul tehnic, cocoşul respectă pregătirea şi permite răgazul recompunerii pozei.
    Al treilea act, parcurs într-o secundă, s-a terminat cu sânge. Pe lângă ochi, se strecura, ca dintr-un baton de peceţi, un fir de mocirlă. Ceara galbenă a picioarelor era pătată cu carmin, şi croiala, cu o intenţie de stilizare florală, a crestei, fusese ştirbită. Pleoapa clipea şi rămânea închisă subt prelingerea de ulei a sângelui fierbinte. îndârjirea jucătorilor nu mai admitea ca mijloc decent şi unic de viaţă decât exterminarea. Preţul victoriilor definitive este vânătoresc: prin gaura craniului, învingătorul se împărtăşeşte cu creierul proaspăt al antagonistului bătut.
386
TUDOR ARGHEZI
    Al patrulea act nu l-am lăsat să fie dus la capăt de cocoşi, intervenind colaborarea prozaicului pahar de apă, în aristocratica dispută. Cocoşii au bătut din aripi, s-au întins, şi s-au depărtat cântând, fiecare cu trâmbiţa şi cu femeile lui.
                             Haiduc
    Neputând să ajungă în climele calde, unde crocodilii răcnesc la soare şi şopârlele zac înmuiate în arşiţă, broasca s-a vârât în pământ şi a postit şase luni pline, de schivnicie. Am căutat-o cu plugurile şi cu sapa şi nu am dat de dolmenul ei ascuns, în care a dormit în genunchi, metalizată de o voinţă de fachir.
    Dacă astă-seară picioarele ei au uitat să sară, şi pasul şovăielnic şi tiptil, de şoarece gros, duce împleticită povară a unui trup în care se găseşte mai mult văzduh decât plămădeală, Haiduc, tu nu trebuie să te miri. Ochiul tău consternat se deprinsese anul trecut cu broasca broască, sprintenă şi rapidă, e adevărat, dar şi asta tot broască e, numai că modificată. Pământul a tescuit-o, şi o foame venerabilă i-a uscat resorturile şi uzat încheieturile. Când te uiţi tu, ea se întinde şi se încearcă. Nu ştiu de ce i-a ieşit în cap un cucui cocoloşit, care-o face să semene cu un ciorchine, şi n-aş putea să presupui pricina pentru care i s-a boboşat spinarea. Opărită la subsuori, ea merge, vezi bine, ridicată în patru labe, şi tocmai cârjile jivinii te interesează.
    Nu mai lătra-o, că nu te aude: urechea e încă nedestupată. Şi nici nu te mai feri: puiul ăsta de mâţă berc nu-i în stare să-ţi facă nici un rău şi nu ştie cel puţin să-ţi răspundă. Şi dacă te repezi să pui gura pe ea, te păcăleşti şi te sperii şi poate că te vei simţi obligat să fugi din ogradă, izgonit de un morb senzaţional. E rece, Haiduc, rece ca nimic din toate cele reci de pe faţa pământului, rece şi moale şi searbădă şi inconsistentă. îţi
PUBLICISTICĂ
387
strepezeşte dinţii prin simplu contact, bagă de seamă. Ai mai păţit-o tu o dată, vara trecută, când te-ai dat la omidă şi ai crezut că o poţi birui. îţi aduci aminte ce ţi s-a întâmplat. Te-a gâdilat păinjenişul ei şi ţi-a rămas lipit de nas, ai strănutat şi te-ai simţit nebun.
    Lumea e plină de lucruri care nu se mănâncă, ia aminte, dragă Haiduc. Discursul meu instructiv e experimental: nu te mai încrede în asmuţirile creierului tău zănatic şi primitiv, ia-te după creierul meu, căruia nu i-a chelit pieptănătura degeaba. Eu am citit şi am observat: tu nu citeşti, şi ţie îţi lipseşte spiritul de observaţie obiectivă. Eşti un animal cu coadă şi păr şi n-ai dezlegat încă nici o enigmă. Auzi?
    De unde naiba să mă asculte Haiduc! El m-a auzit şi atât, şi de înţeles, să mărturisească Axinte, că nici el n-a înţeles. A dat ocol de mai multe ori broaştei, care venise să ceară luminii niscaiva muşte şi ţânţari ademeniţi de lampa streaşinei şi fulgeraţi. Şi-a arătat măselele splendide, a sărit în sus de câteva ori, dintr-o bucată, şi broasca, răbdătoare cu lungimea şi rigorile monastice ale sezonului, şi-a pierdut răbdarea cu Haiduc, s-a pus în poziţie şi l-a stropit pe bot... Terorizat de un amănunt şi stupefiat de asemenea armă, care seamănă cu o şotie de bâlci, câinele a căzut îndărăt şi, sculându-se cât a putut mai iute, s-a pus pe goană şi nu s-a oprit până în fundul grădinii.
    —     Am uitat să-ţi spui, strigai în gura mare, ca să mă audă Haiduc, că avea pulverizator.
                            Cocorii
    Câteva zile de soare cald au ispitit pasările cu picioarele de trestie ale bălţii să se întoarcă. Linii de puncte au înseilat cerul senin, şi tigheluri unghiulare l-au brăzdat pe margini şi-n colţuri.
 388
TUDOR ARGHEZI
    Cârdurile veneau ca nişte inscripţii animate şi se risipeau ca o fraza dintr-un text, înconjurând câteodată cu un chenar de siluete cifrate în zigzag pântecul albastru al marelui urcior de azur, întors cu gura pe pământ.
    Minţiţi, şi mugurii au ieşit pe ramuri şi cotoare, deasupra stupilor rânduiţi între pomi, ca şi cum albinele din toată prisaca s-ar fî mutat din buduroaie pe crengi. în caişi tăbărâseră roiurile unei muşte albe, care distilează în ştiubeie necunoscute o miere de mărgăritar şi sidef. O noapte de gheaţă a fost de ajuns să-i scuture de atâtea aripi.
    Berzele se pare că s-au răzgândit. Din Dunăre şi heleştaie, de pretutindeni, s-au ridicat ca un vârtej de hârtie şi de steaguri, frământate în golul cenuşiu. Şaluri deschise larg trec pe deasupra câmpiei, încrucişate cu stoluri de ştergare, din care se desfac şi pornesc singuratice petice de batiste. Un viscol a ridicat rufele de pe frânghii, le amestecă şi le zvârle... La marginile norilor cu dogori de zăpadă, pasările cerului şi ale mlaştinii, lipită de şesuri, s-au micşorat ca nişte scrisori rupte în mii de bucăţi şi aruncate dintr-o clopotniţă în vânt.
    Cine a putut crede că berzele sunt tot atât de multe ca broaştele din zmârcuri şi ca şerpii smulşi din viermăria în care râmă, cu cleşte de aur, cu foarfeci de chihlimbar? Din noroiul în care au călcat cu băgare de seamă şi au încremenit, cu capul sucit, pe speteaza de aramă a unui singur piciorong, până în împărăţia lumii, ca să ajungă, ele au bătut din aripi numai o dată, şi acum, între găinile mele şi văzul lor, cuprinzător al basmelor depărtării, e un drum ca de la şoarice la îngeri. Ele par hotărâte să facă înapoi călătoria din sud. Strigătele, chemările şi răspunsul dau, din miazănoapte, vijeliei voci de popoare răzvrătite şi, în orchestra catacombală a puterilor de cântec şi geamăt, glasul violoncelului se taie cu melodia uraganului adânc.
 1934
PUBLICISTICĂ
389
               PENTRU INOCENŢĂ
   După asasinatul elevilor unui liceu din Bucureşti a fost interesantă de urmărit reacţiunea. Profesorii liceului şi părinţii elevilor s-au întâlnit, ca de neobicei, din nevoia naturală să se apere în progenitura lor. Necunoscuţi unii cu alţii, ceea ce e regretabil, nu de azi, nu de ieri ci de zeci de ani, ei au deliberat, mai liniştiţi decât permitea împrejurarea şi strângându-şi coatele unii lângă alţii, între un cimitir şi penitenciar. S-a dat un fel de comunicat, din care reiese că toată lumea e mulţumită şi de sine şi de profesori şi de copii şi că vina educaţiei nu aparţine nimănui, nici unui om viu, nici unei mame şi nici unui tată, nici pocherului de-acasă, nici clubului unde se refugiază domnii şi doamnele, de urâtul gospodăriei, nici prezenţei permanente în viaţa copilului a unguroaicei, a nemţoaicei sau a englezoaicei. Vinovat trebuie să fie, dacă nu grilajul grădinii Cişmigiu, piciorul din stânga al scaunului de la biurou. în orice caz, trebuie tras la răspundere un lucru de metal sau de cărămidă, căci om culpabil, în carne şi oase, nu se găseşte în Bucureşti.
   Ba, mai de grabă, vinovatul cel adevărat este Eusebiu Popovici, care nu trebuia să se deştepte. Sau dacă se deştepta, trebuia să fie blajin şi părintesc, dinaintea revolverelor precocilor bandiţi. Ce-ai fi făcut dumneata în asemenea caz? Te puneai să te împotriveşti gingaşilor şi să te iei de piept cu adolescenţa? Ferească Dumnezeu! îi pofteai să stea pe pat lângă dumneata, îi mângâiai pe obraz, ca pe nişte candizi ce erau şi îi întrebai: dumneata, frumosule cu ochelari, cât vrei? Un milion? ţine un milion. Ba îţi mai dau două sute cinci zeci de mii lei pe deasupra, pentru tramvai. Pardon, mai ţine şapte sute cincizeci de mii, pe care să-i dăruieşti tatălui dumitale, drept recompensă că a ştiut să te crească. Mi se pare că e un foarte bun magistrat, învierşunat să fie excesiv de drept cu toată
 390
TUDOR ARGHEZI
lumea. Spune-i, cu sine să nu caute să fie tot atât de sever, spune-i să se menajeze, să mai închidă un ochi, căci ţara are nevoie de oameni integri şi corecţi. Dacă micile sume pe care ţi le încredinţez nu-ţi vor fi de ajuns, ca să ajungi şi dumneata sever, ministru sau deputat, să mai treci pe la mine şi tot noaptea, pe la trei.
    Dar dumitale, bondocule, ăla mic, cât îţi trebuie? Două milioane, nu-i aşa? Nu e prea mult. Te rog să mă ierţi, atât am disponibil. Uite, renunţ la duca mea în străinătate, desfac geamantanele şi mă jertfesc. Eşti generaţie tânără şi ai nevoi, greu de satisfăcut cu un carton de prăjituri. îţi trebuiesc senzaţii, nu pot să ţi le refuz. Or fi ele bune şi matematicile la ceva, dar nu faci cu ele nici o brânză. Tatăl dumitale, spun drept, ce brânză a făcut cu catedra lui de profesor, plictisit de monotonie şi amărât? El ar fi dorit mai mult, mult mai mult, Ce vreţi? aşa v-am făcut noi, nemulţumiţi cu tot ce avem şi am avea. Ţara e un câmp în care toţi obosim, şi e plină de locuri dezertate de toată lumea: natural, suntem oameni aleşi, ne trebuie todeauna altceva, şi nu ne place nimic. Eu, vezi dumneata, aş avea de toate şi numai rege n-am fost; tocmai umblu să mă fac preşedinte sau dictator, să-mi ajute Dumnezeu. Şi dacă nu o să fiu, caută să fii dumneata: ai toate drepturile, ai împlinit şaisprezece ani. Până la douăzeci şi unu trebuie să guşti, să mănânci şi să te saturi. Văd că nu te mişcă suma. Ei bine! Dragă nevastă, adu încoace caseta cu bijuterii. Trebuie să o dăruim acestui tânăr de mare merit, care fără cinci milioane în cap se simte nenorocit.
    în loc să procedeze ca un om cumsecade, Eusebiu Popovici s-a sculat din pat agresiv şi cu o impertinenţă condamnabilă a dat semne de rezistenţă. Ce puteau să facă scumpii copii? Caz de legitimă apărare: au tras! Acuzatul putea să se ferească, să nu-1 nimerească gloanţele. Ţi-ai găsit! A preferat să se încăpăţâneze. A găsit ce a căutat. Dacă nu ar fi
PUBLICISTICĂ
391
murit în acest accident, putea să moară într-altul, căci a doua zi avea de gând să plece, şi calea ferată prin Europa e lungă; orişicum, nu se făcea atâta vâlvă în jurul unui atentat derizoriu şi noi, părinţii, am fi alergat să aranjăm lucrurile ca să nu ajungă la Parchet. E aproape imposibil de chemat acum la răspundere fiul unui magistrat de mare prestigiu profesional, dar dacă Popovici nu murea, cine îndrăznea să sufle în talgerele justiţiei ca în nişte străchini de ciorbă, fără să fie strict reprimat?
    Domnilor magistraţi şi domnilor juraţi, nu sunt nevinovaţi numai copiii, dar nici părinţii lor n-au nici o imputare să-şi aducă. Ei sunt nişte îngeri. De Popovici să nu mai vorbim, că a murit; dacă i-am răscoli viaţa şi afacerile lui avocaţiale, aţi vedea că numai o întâmplare fortuită a contribuit la moartea lui actuală. El trebuia să fie mort încă de mult. N-aţi căutat dumneavoastră în Bucovina pricinile adevărate ale asasinării lui, care erau cât pe-aci să fie descoperite de mirosul ultrasen-sibil al unui judecător instructor, urmat de un stat major de agenţi, dacă nu devia hazardul? Ce păcat că s-a descoperit o simplă pricină materială în locul pricinii de psihologie! Trei luni de zile, mărturisiţi, convingerea dumneavoastră nestrămutată a fost că asasinatul e opera soţiei şi aţi ştiut cu o pricepere, de care trebuie viu felicitat judecătorul instructor, să faceţi pe această femeie să se părpălească în flacăra justiţiei.
    O să insinueze acuzarea, că magistratul tată ştia cine-i asasinul şi că a putut să tacă — primind, ca un suprem sacrificiu pentru puritatea profesională, şi tratamentul de cercetare în care a fost ţinută şi chiar osândirea ei, eventual. E prima datorie, domnilor, a magistratului care se respectă să fie nu numai implacabil, cum a fost colegul Strajan, nu numai să puie nouă milioane, ascunse, deoparte, dar să şi aibă o înaltă concepţie despre personalitatea lui proprie şi să se comporte cu înţeles infailibil. Căci, vedeţi, dacă omul nu crede orbeşte în chemarea lui şi nu instrumentează bine orbit, cu vehemenţă
392
TUDOR ARGHEZI
şi inflexibil asupra celorlalţi, ce se mai alege din ordinea socială, cum se mai ţine urzirea intimă a fibrelor fundamentale, ce disciplină mai poate să fie?
    Domnilor, trăiască societatea, familia şi biserica şi vă rog achitaţi.
1934
    [„ALĂTURI DE BUCHETELE AŞEZATE... “]
    Alături de buchetele aşezate pe cenuşa, încă nedezlipită de pământ, a lui Paul Zarifopol, aduc din partea redactorilor şi colegilor lui de la „Adevărul literar“ o floare de hârtie...
    Este poate că omagiul cel mai adecuat cu o intelectualitate de substanţa fostului aristocratic camarad, împrumutată - pe din două - din rafinamentul ideii şi din puritatea hârtiei.
    Paul Zarifopol nu are antecedent actual în literatură şi unicitatea lui, în orice fel de serie literară ar fi orânduită, a consacrat expresia superlativă de individualitate şi de manifestare, la care poate să ambiţioneze corectitudinea artistică a unui literat.
    El a murit cu discreţia elegantă şi cu spiritul de distanţă, cu care a trăit şi a gândit, rebarbativ la contactul direct cu epoca şi figuranţii ei şi realizându-şi satisfacţiile exclusiv în Paradisul cărţilor singuratice şi în timpurile isprăvite.
    Familiarizat de preferinţă cu trecuturile şi cu depărtarea, Paul Zarifopol a fost cerut alaltăieri de trecuturi şi depărtări -şi el a răspuns chemărilor numaidecât. La 2 mai, el şi fusese şi nici nu mai era; într-o singură zi. Acest pustnic adânc şi aspru avu moartea îngerilor din nori, topiţi în văzduh. Intre două pagini de lectură întreruptă, a căzut, ca un semn, aripa lui.
PUBLICISTICA
 393
     Nu-i putem dori să-i fie ţărâna uşoară unui om care se fereşte şi acum de ţărână - şi nu putem ura scrumului şi spuzei şi sufletului de nuanţe al acestui filosof nimic. Şi nu putem nici plânge: ne opreşte el! Paul Zarifopol a vroit ca ochii oamenilor să fie reci şi lacrima lor îngheţată, ca în privirile de marmoră ale statuilor. Şi el se realizează şi în ceasul suprem după doctrina lui, plutind în aer şi risipit de vânturi.
1934
    [„ZIUA CĂRŢII, SĂPTĂMÂNA CĂRŢII..."]
    Ziua Cărţii, Săptămâna Cărţii, luna şi anul şi toate zilele, ale cărţii.
    S-ar putea să aibă protivnici cartea care deschide ochii şi sporeşte mintea şi ţine zi de zi mai mult locul leacurilor sufleteşti trezite? Dacă nu-1 învaţă pe om să citească, ziua cărţii îl deprinde să cumpere cartea, să consimtă la jertfă.
    Noul primar, domnul Donescu, şi-a pus de gând să utilizeze mai efectiv fondurile municipiului şi să organizeze o propagandă serioasă a ideilor şi sentimentelor, condusă de intelectuali calificaţi de un nume şi de o activitate concretă. E locul să-i atragem atenţia binevoitoare, de Ziua Cărţii, că primăriile de sectoare au suprimat autorizaţiile vânzătorilor de cărţi ambulanţi, ale cărora biblioteci de trotuar începuseră să dea capitalei o frumuseţe nouă şi scoteau cartea pe neaşteptate înaintea trecătorului neobişnuit cu librăria.
    Ce fel de cărturari edilitari au hotărât să paralizeze o iniţiativă a bunelor împrejurări gratuite, într-un timp când străduinţele scriitorului şi ale tiparului asociate, le prezidează însuşi regele direct?
1934
 394
TUDOR ARGHEZI
                SĂPTĂMÂNA CĂRŢII
    De la salahorul Eminescu până anul trecut, 1933, scriitorul literar a fost dispreţuit de personajele şi partidele politice şi vechi şi noi. Mi se pare că nu mai departe decât luna trecută un domn subsecretar de stat se întreba în plină şedinţă publică, nedumerit, ce mâncare de peşte este şi aia, scriitorul.
    In două singure forme tolerează omul zis politic pe literat: întâi, hamal şi odăiaş la gazetă, subt direcţia unui făcător de voturi şi de afaceri sau, în cazul cel mai pur, a unui analfabet sonor - şi al doilea, chibiţ la masă şi club. Gravii şi adâncii dintre scriitori sunt închiriaţi pentru articolele gândite la bărbier de geniul imbecil al câte unui nevropat, măsuraţi cu centimetrul, salariaţi ca nişte slugi şi daţi afară la telefon.
    Ne aducem aminte criteriile de apreciere ale unui mare boier defunct, căruia i se vârâse în conştiinţă necesitatea unei tipografii mari cu două ziare şi o editură, creaţii caracterizate printr-un sistem de premii originale: plătea sau nu plătea, abonatului i se asigura anual un ceasornic de părete, la care cineva câştiga un leu şi douăzeci şi cinci de bani pe bucată: erau o sută de mii de abonaţi neplătiţi... Proprietarul director venea în cabinetul lui pe la orele zece dimineaţa, ca să examineze redactorii în opera lor, cuprinsă zilnic, după dorinţa lui expresă, în plicuri galbene cu menţiunea numelui autorului pe plic. Un alt director, administrativ, prevăzut cu foarfecă, tăiase din ziarele apărute în ajun contribuţia fiecărui colaborator pusă pe biuroul stăpânului. Boierul lua plicurile în mână, le cântărea în palmă cât făcea şi legănând cu satisfacţie pachetul cel mai greu, îl aprecia cu vorbele: „Bun băiat“, şi nu simţea nevoia, niţeluş cam tragică, dacă s-ar fi manifestat, să deschidă plicul şi să citească. Se întâmpla că cel mai bun băiat şi mai valoros redactor al ziarelor boierului era autorul unei mişcări în armată sau în magistratură...                       f
PUBLICISTICĂ
395
    Acest patron de literaţi în jug nu era un om de rând. Moştenea pe tatăl său, poreclit cu titlul unui roman al lui Zola, avea pergamente academice, probabil, conducea o fracţiune conservatoare şi scobora din împăraţii Bizanţului: dacă o fi fost adevărat acest amănunt indiferent.
    A doua formă, a chibiţului, distingea pe scriitorii veseli, cu eleganţa facilă şi bulevardieră, care ştiau snoave porcoase, le debitau cu vervă şi creionau epigrame. Rolul nu era destul de precizat între lăutari, chelneri şi dame, dar scriitorul putea să consume la discreţie, fără să-şi arunce ohii la coloana jenantă a preţurilor din listă. Cu o condiţie: să moară a doua zi şi în toate zilele următoare de foame, până ce boierul degenerat din Mecena îşi mai aducea aminte de el la un ospăţ. în toate celelalte momente, afară de epoca strechei, boierul, care iubea pe literat numai la acces, lipsea sistematic de acasă, de la telefon, de la club, de la teatru şi poetul n-avea nici o putinţă să dea de el, ca să-şi poată plăti, după o gâdilare cu o romanţă, chiria pe o lună sau o păreche de ghete.
    Genul boieresc meschinizat s-a întins după evenimentul petrolului şi al industriilor protejate şi la oamenii de afaceri. Literatura rămăsese o chestiune de criză şi mâncărime. Până anul trecut.
    E vorba de literatura noastră românească şi de scriitorul nostru, de limbă românească. Dacă vreo câţiva din ei — şi nu din cei mai individuali - şi-au ornat o umilă carieră cu surogate, lucrul se datoreşte unei spinări perfect încovoiate şi unor dimensiuni de limbă, care pot servi tuturor trebuinţelor de spălare caldă şi de şters fără zgârietură. Literaţii evadau din demnitatea meşteşugului lor - căci putem fără nici o falsă ruşine să clasificăm munca literară între meserii — şi se orân-duiau valeţi, mâzgâliţi la butonieră neagră de o panglică fină, cu o trăsură de unire terminată, între decepţie şi lichelism.
    Se citea, aşa-zicând, franţuzeşte. Parisul avea literatura lui puternică şi densă şi tipul scriitorului muncit de viaţă şi chinuit
396
TUDOR ARGHEZI
de o etică personală, pentru francezi. însă avea pentru Orientul, pe care îl meritau cititorii pomeniţi mai sus, o sumedenie de scriitori de strict export, necunoscuţi în Franţa, şi preferaţi boiereşti.
    Anul trecut, în 1933 adică, regele a hotărât o sărbătoare a cărţii româneşti. Anul următor, suntem încă în cursul săptămânii acestei iniţiative, sărbătoarea a fost repetată, prezidată de rege. Dintr-o dată, cartea românească şi scriitorul ei au câştigat doi paşi mari, ieşind în privelişte. Cine a putut să observe şi să analizeze figurile domnilor oameni politici prezenţi la sărbătoarea literară a regelui, a plecat cu o duioşie în suflet neuitată. Lunga convorbire a suveranului cu scriitorii i-a impresionat; aceşti domni nu mai înţelegeau rosturile f statului, aproape compromis de nişte rosturi ce ar putea să fie şi literare. Carte da, dar o carte abstractă, inexistentă, un loc comun vernal, da! Ceva nepipăit, inform, fuliginos, da, da! Insă era altceva: regele ici, scriitorii colea şi cărţile între ei: j stupefacţie superlativă.
    Totuşi, într-o oră de repetire a unei ore din anul trecut, domnii s-au recules, au acceptat, au surâs: s-au cam obişnuit şi se vor obişnui de tot. Tot începutul e greu. Partidele politice şi guvernele vor sfârşi să-şi definească sensul statului cultural, al statului asociat cu ostenelile literatului.
    Regele a vorbit despre carte ca un cărturar subtil şi ca un artist, nu exagerăm nimic, cu zăcăminte sufleteşti adânci: nu e vina suveranului, dacă vorbitorii care l-au precedat nu s-au putut situa în altitudinile sale. Dar regele a făcut altceva, care-i esenţial pentru creditul nostru intelectual, pentru râvna artistului părăsit şi pentru norocul cărţii uitate: le-a dat amândurora prestigiu.
    De la rege, să se noteze bine şi corect, numai de la rege, nu de la învăţaţi, nu de la cărturari şi apostoli profesionali, porneşte şi sporeşte această renaştere. Numai de la regele Carol al II-lea.
 1934
                                                                _L
PUBLICISTICĂ
 397
                 LIBRĂRIA SATULUI
    Nu ai putea să spui care a fost în localul festivităţii, de Ziua şi de Săptămâna Cărţii, rezultatul comercial. Librăriile şi editurile, în afară de una, specializată în traficul de narcotic tipărit şi în ciudata scoborâre a preţurilor la exemplar şi la volum, au fost reprezintate în interiorul marii săli de recepţii a Cercului Militar de câte un stand personal. Vizitatorii puteau să cumpere şi, desigur, au cumpărat. în masa invitaţilor marcanţi care au preferat să se creadă la curse şi să stea de vorbă, pe când vorbeau oratorii, şi care au şi fost, lamentabilă lecţie de bun-simţ, atinşi de urecheala regală, administrată în public, era şi o fracţiune de cititori calificaţi. Rezultatul e o chestiune de contabilitate şi poate că societatea librarilor va publica o cifră demonstrativă.
    Sărbătoarea Cărţii, mult mai pronunţată decât în anul precedent, nu este încă un bâlci al cărţii: poate că acest lucru va fi o realitate concordantă peste un an, peste doi, trei ani, când începuturile intimidate, din 1933, vor evolua în inovaţii îndrăzneţe. Cine ar putea să vadă cu ochi răi un mare iarmaroc de stradă, reprodus în toate oraşele şi târgurile, cu cântece, dansuri, mascarade şi cu vânzarea pretutindeni, pe trotuare şi în localuri, a cărţilor strigate de amatorii de bunăvoinţă? Sărbătoarea grâului şi a strugurilor, absentă la un popor de plugari, se poate face fără neajuns o sărbătoare a spicelor de hârtie, şi la capătul acestei activităţi de logosuri, de presă şi de steaguri amestecate nu este scris să nu se găsească putinţa de exploatare a ruşinii şi de a rămâne analfabet. Ceea ce au fost inapte să realizeze atâtea generaţii de culturali severi şi de magnifici papagali în redingotă, încă nedispăruţi nici în epoca de creaţie originală intensă a intelectului românesc, ar putea să devie o realitate sigură rapidă din pricina unui joc la un an o dată, însoţit cu tărăboi. Cu cât va fi mai mare
398
TUDOR ARGHEZI
tărăboiul, cu atât pricina lui va putea să intre în mai multe capete întârziate.
    Ar fi deocamdată un succes ca în fiece sat şi oraş, de-a valma, din cele mi se pare vreo douăsprezece mii cu un nume comunal, să se cumpere din fiece carte, mai bună sau mai puţin bună, câte un singur exemplar. Un cumpărător de o carte se găseşte în tot locul. Ziua şi Săptămâna Cărţii, care începe să fie o instituţie, vor trebui să găsească mijlocul să puie cartea în sat -şi parcă nici instrumentul nu ar lipsi, dacă ne raportăm la un fel de altă zi a Cărţii, petrecută săptămâna trecută la una din Fundaţiile Regale, „Principele Carol“, inaugurată din nou, după trei ani de lamentabile nazuri şi după alţi trei ani de pregătiri.
    Avem dinainte catalogul în douăzeci de pagini, distribuit participanţilor la inaugurare, catalogul expoziţiei, deschisă în localul din strada Latină renovat, cu planul de lucru (patru secţiuni) şi harta căminelor Fundaţiei. Pe tăcute, Fundaţia are patru sute treizeci şi opt cămine în ţară: o sală. A doua sală: radio şi cinematograf sătesc. Sala III: biblioteca şi muzeul satului. Farmacia satului. Sala IV: cărţi şi ziare pentru popor şi pentru copii. Biblioteca documentară. Statistica tiparului. Sala V: şcoli ţărăneşti. îndrumări sociale. Tipăriturile Fundaţiei. Sala VI: planuri de căminuri ale Fundaţiei şi de gospodării săteşti.
    Directorul Fundaţiei „Principele Carol“ este domnul profesor D. Guşti, autorul programului, care cuprinde toate drumurile desinate cu o singură linie mai sus. Efortul propus e gigantic şi cumplit, fără să fie desfăşurarea proporţiilor imposibilă. Totul atârnă, cum se zice în ştiinţa socială abstractivă, de materialul uman care o să trebuiască niţeluş cam fabricat.
    Dar parcă domnul profesor Guşti a uitat din vastul domniei sale program un amănunt, care, în situaţia omului, a timpului, a cititorului şi a cărţii de azi, este esenţial: librăria satului. Adică, locul unde acel cumpărător al unui exemplar dintr-una carte, pomenit, să-şi poată lua cartea, numărând în
PUBLICISTICĂ
399
schimb leii preţului de pe copertă, fără nici un soi de protocol, negustoreşte, curat. E o metodă şi asta şi o metodă care prezintă simplificarea că este cunoscută, acceptată şi practicată. Săteanul vinde şi cumpără, obişnuit. Pe această singură acţiune de a vinde şi a cumpăra s-au născut civilizaţiile şi mi se pare că primul sat cultural a consistat în nevoia câtorva negustori din marea Asiei Mici, de-a ţine minte, răzimaţi pe memoria fidelă a tibişirului, ce-au vândut şi dat pe datorie. Alfabetul primitiv al dăsagului cu orez a dat naştere, rând pe rând, Bibliei, lui Pitagora, Vaticanului şi lui Pascal. De acolo au ieşit Rabelais, Kant, Claude Bernard, Beethoven, din scriptele lăptarului, care însemnează pe marginea uşii litrul cu un băţ şi vadra cu un covrig. Ştiţi exact ce este un răboj? O născocire genială.
    Domnul Guşti are toate mijloacele să înfiinţeze librăria de sat şi să sporească tirajele şi interesul intelectual sătenesc, automatic. Paralel cu activitatea-program, poate funcţiona comercialmente librăria, deosebit. Desigur că o nimica toată de vreo douăzeci de milioane o să fie necesară, dar banii se mai află - şi dacă lipsesc ei se inventează, capitalul cel mai efectiv îl dă imaginaţia.
    Odinioară, acum vreo treizeci de ani, nu fac o indiscreţie nepermisă, nefericitul I. G. Duca, prietenul câtorva camarazi, ajunsese factor politic, şi subsemnatul se găsea într-un fel de corespondenţă cu el, de prin streinătate, şi era cam cu vreo doi ani înainte de 1907, dată concretă pentru cultura ţării. II interesau pe prieten iniţiativele cu caracter, cum se zice azi, cultural, şi-i plăcea să fie comunicate. Cu, evident, regretul pentru corespondenţi că pe cât plăteau mai mult unele acţiuni şi idei, pe atât ele treceau mai repede şi cu mai puternice felicitări la dosar, care comunica treptat cu coşul. S-a semnalat încă de atunci, când sătenii cunoşteau un singur prieten la Bucureşti, pe Spiru Haret, nevoia unei librării săteşti.
    Metoda era de o simplitate îngerească...
400
TUDOR ARGHEZI
    Faci o ladă, pui în ladă hârtie, plicuri, cerneală, peniţe şi câteva cărţi, marfa pe o lună de zile, şi o trimiţi la Drăgoieşti unui biet om, care poate să ţi-o plătească anticipat, lăsându-i un câştig de douăzeci şi cinci la sută. Omul dă capacul pe spate: e toată prăvălia lui — şi pune în geamul casei cartonul tipărit: Librărie...
    Nici azi nu găseşti într-un sat o coală de hârtie, un strop de cerneală, un condei — şi mai puţin caiete şi creioane colorate pentru copii. Peste o lună trimiţi un pachet, pe care ţi-1 cere librarul... Hai, să zicem că lada nu se vinde într-o lună, ci abia în trei luni! Librăria satului există, şi cartea a intrat în sat. E de crezut că la valutele actuale, librarul improvizat vinde mărfuri de o mie de lei pe lună, câştigând pentru sineşi două sute cincizeci lei, ceea ce reprezintă la ţară un salariu. Intr-un an vânzarea poate să fie de zece mii lei - şi dacă va fi numai de trei mii de lei, tot s-a introdus librărie la ţară, şi acest lucru trebuie neapărat şi iute câştigat.
    Stăpânind unealta miraculoasă a Fundaţiei şi bucurându-se de încrederea Creatorului ei, domnul profesor Guşti ştie să vrea când vrea să vrea şi este în situaţia să înzestreze cartea cu douăsprezece noi librării şi să guste satisfacţii pe care câteva zeci de rânduri de oameni de stat şi de catedră nu le-au meritat.
1934
                    OTILIA CAZIMIR II
                                    Domnişoarei Otilia Cazimir
  Bătu-te-ar norocul, că tare m-ai speriat, duducă! Auzeam că se apropie cineva în vârful picioarelor, pe întuneric, dar nu
PUBLICISTICĂ
401
ştiam că eşti dumneata. Am auzit cum s-a mutat un scaun lângă colivie, că s-a suit cineva pe el. Ţi-am auzit, atât era de mare tăcerea, şi respiraţia ca o şoaptă, dar nu-mi închipuiam că ar putea să fie şoapta dumitale. Numai când căutând prin zăbrelele de sârmă, m-ai îmboldit cu pana, numai atunci am priceput că erai dumneata şi m-am trezit abia după ce ai plecat şi s-a făcut ziuă, cu o pată de cerneală trandafirie pe fulgi. Credeam că m-ai rănit şi începusem să şi plâng în secret că mi s-a veştejit sângele de iese în aripa stângă spălăcit. M-ai încondeiat cu o floare, duducă, şi tare aş vrea să-ţi sărut mânuşa de pieliţă vie, dacă nu mi-ar fi frică să ţi-o muşc. Ciocul meu nu a ştiut să pupe niciodată, şi de câte ori m-am linguşit şi eu de câte o persoană ca dumneata, şi m-am frecat cu penele mele cele moi, cum am văzut că fac priceputele mâţe, pe subt bărbie şi pe obraz, până la urechea înstelată cu un mărgăritar, fiinţa pe care gudurându-mă am voit să o răsfăţ s-a ales cu o vânătaie. Zici că te-a mai ciupit, însă cu necaz, o dată, de mână, un confrate, de pe o caterincă: cum să-ţi mai las un zbenghi şi eu, eu care te iubesc pentru slovele dumitale — te rog să mă ierţi, de vreo cincisprezece ani.
    Dacă nu venea peniţa dumitale în colivie, cine ştie când m-aş fi sculat de jos, din nisip şi teci de seminţe. Căzusem din bolta coliviei şi nu mai aveam nici apă, nici floarea-soarelui, nici flaşnetar. Când nu mai cântă flaşneta, aşa suntem papagalii făcuţi, parcă toate se isprăvesc. Dar să nu crezi că era să-mi dau sufletul de tot, fără să mă gândesc o dată la dumneata: nu! Ba m-am tot gândit, de când căzui bolnav, aproape în fiece zi, cu sfială, ca un vinovat. Odată şi odată tot era să te pomeneşti cu noi, cum ţi-am promis, la fereastră. Era şi ceva aranjat în tăcere, că măcar mort să mă treacă un alai de fraţi cu moţ pe la geamul dumitale, în giulgiul unei batiste. Bine că ţi-ai adus aminte, duducă, de mine. De aceea n-am să-ţi mai dau pace şi m-oi ţine cu cârâitul meu după dumneata toată vremea.
402
TUDOR ARGHEZI
    Dar mă rog, eu, Coco, dumitale, de ce atât de rar zgân-dăre pana aia hârtia asta? Crezi că-ţi şade mai bine la pălărie decât la jurnal, mai ales că nici pălăria nu ţi-o prea arăţi? Ai spus o minciună, de care trebuie să te apuc niţel de scârlionţ: de unde ştii că îmbătrânim?... înţeleg să mai crezi că îmbătrâneşte Coco, deşi nici asta nu-i drept să-ţi spui, adevărat, dar tinereţea matale când a fost mai ageră şi mai îmbobocit cicăli-toare ca acum? Să nu te audă piţigoiul că se supără foc. Din vremea lui Homer, bunicul flaşnetarilor şchiopi şi care făcea din gură ca toate uneltele şi lighioanele, el a rămas tot sprinten şi copilăros.
    Mi se pare mie ori poate să fie adevărat, că ţi-ai cam pierdut obişnuinţa să te uiţi în suflet, duducă? Ai rămas cu gura căscată la ăi de trec prin zăbrele şi îndărăt, cu mâinile în buzunar şi fără să-ţi turtească pălăria. Ia te uită la ea cum s-a înfricoşat de admiraţie că unul a vârât un dovleac într-un clondir cu dopul cât degetul mic şi că altul scoate dintr-un joben două duzini de porumbiei, cu care duduca se deprinsese să se joace în tinda bisericii. Te turbură grosolănia isteţului şi sunetul gol al obrăzniciei, şi minciunile dumitale ţi se par mici din punctul de vedere borhot.
    Apăi, dacă ţin bine minte, dumneata te cam tragi din boieri şi din cucoane mari, domnişoară Otilia Cazimir. Nici nu se putea să-ţi fie într-altfel slova atât de subţire şi cerneala atât de aurie: sufletul matale e de dantelă, şi unghia cu care apeşi pe condei, ca să scrii, e cam de cristal. Te-a dăruit Dumnezeu cu o zestre pe care nu este voie să o dispreţuieşti, bagă bine de seamă. Dar stai într-o casă cu umbra veche şi într-un oraş scufundat în chirilice şi tencuieli. Turlele se uită numai îndărăt şi oftează — şi cimitirul nostru a ieşit dintre ziduri pe stradă, şi crucile lui aplecate au ajuns până la gară. Geamantanele pleacă şi sosesc, tăcute ca nişte coşciuge de copii, naivităţile deziluziilor cu corpul mic. O sută de mii de ţânţari la Copou închipuiesc reducerea până la punctul cu aripă, a sufletelor de
PUBLICISTICĂ
403
acolo. O dată, ani strigat în mănăstirea dumitale, ca un bărbat şi am ascultat ecoul glasului meu: ca o mototolire de hârtie, ca un bilet sfărâmat în frământarea unei mâini, care vrea să-l ascundă necitit...
    Te roagă Coco să te stropeşti pe ochi cu apă rece, duducă. Jumuleşte puful de umbră şi păienjenişurile care ţi-au venit pe nesimţite în odaie, ca un mucegai de mătase şi s-au ţesut încet - şi aruncă tot colţul ăsta de praf la gunoi. Şi fiindcă eşti domnişoară gospodină, deretecă bine şi cu de-amănuntul şi trimite la magazie ale boarfe istorice, ca să nu-ţi mai rămâie decât un scaun şi o masă în mijlocul odăii spoite din nou. Şi să te pui să lucrezi, domnişoară. Bijuteriile matale nu ştie să le mai facă nimeni, cu piatra fragedă ca fraga şi cu metalul cald. O firimitură de licărire în fiece zi, duducă. E de ajuns. Numai Dumnezeu face mai mult şi nici el n-are unde să-l aşeze. Şi când nu te vei ţine de cuvânt, să munceşti negreşit, măcar un ceas pe zi, pedepseşte-te băieţeşte şi aspru. Pentru că dumneata n-ai nici o iertare să duci într-o turlă fără vârf o viaţă de gânganie mută, să visezi că îmbătrâneşti şi să leşini pentru că poate, nu se ştie, ai să mori. Te aştept la lucru, duducă, şi la viaţă. Dă o dată cu pumnul în masă hotărât.
    Şi lasă-1 pe Coco să te îmbrăţişeze cu delicateţe. Nu te teme, duducă Otilia Cazimir. Vorbeşte el ca omul, dar nu e om, e papagal.
1934
   A ZECEA MIE PARTE DINTR-UN DIEZ
   De câte ori mă uit în oglindă, mărturisesc, îmi vine să râd. Mă scrutez şi mă critic, foarte adevărat. Profesor de filosofie sunt eu? Ajunge să dau cu ochii de mine. Mă apucă întâi o
404
TUDOR ARGHEZI
teroare surdă şi mă rectific surâzând. Surâd de profesorul meu, de filosofia mea, de aerul meu interesant, care, de altfel, în societate îmi şade bine. Profesor de fîlosofle, deputat, poate ministru? Eu? Acest cap, acest nas - această distincţie? E ciudat!
    - De ce râzi, Costică?
    -      Cum să nu râd, puică?... îmi aduc aminte de importanţa mea socială, în faţa oglinzii... Ai mai auzit tu de un filosof pe care să-l cheme Costică?
    - Vrei să zici că nu eşti mulţumit?
    - Aidade! Nu mă înţelegi...
    E adevărat că nevasta nu mă prea înţelege, deşi am luat-o din cele mai bune eleve ale mele, sau poate tocmai de asta. Drept vorbind nici eu nu ştiu de ce mă batjocoresc, dar contrastul dintre rangul şi sufletul meu e extraordinar. Sunt un bărbat învăţat care nu mă iau în serios.
    îmi revine câte o frază, rostită cu solemnitate, de pildă la examen:
    -      Domnule Ulea, regret că nu sunteţi preparat pe cât se cuvine, şi mă văd silit...
    Stupiditate bombastică. Mă întreb cui s-a adresat. Am început-o acum un ceas la şcoală, sala numărul treizeci şi doi, din universitate. Ulea e un student în fdosofie, şi scepticismul, natural în filosofie, îl face să nu ştie nimic. Dar în mijlocul frazei mi-am adus aminte de oglindă şi am râs, stricând tot efectul doctoral, aşteptat de la o frază incisivă cu eleganţă... Mi-am văzut pălăria pe o ureche, mustăţile. Mi-am adus aminte că nevasta mă bate. (Filosof bătut!)
    - Domnule Ulea, s-o lăsăm încurcată.
    Ulea s-a aşezat în bancă, râzând şi el.
    Unii din colegi m-au învinovăţit de ceea ce ei numesc lipsă de autoritate. Când mi-a fost dat întâi să iau cunoştinţă de acuzaţie, lucrul se petrecea în cancelarie. Un profesor de istorie tocmai izbise în cap un bărbat erudit, profesor de estetică, şi
PUBLICISTICĂ
 405
literat, cu o călimară pătrată, de sticlă. Lovitului, ştergându-se de cerneală întâi cu batista şi mâneca, în două secunde i s-a înnegrit tot portretul cu violet, şi în această culoare de zambilă îşi rotea, ca un personaj dintr-altă lume, un alb al ochilor de neoharap.
    —     Am să te-nvăţ minte, porcule! striga omul colorat, cu pumnul ridicat la cer.
    —     Incontestabil, domnilor, demnitatea învăţământului este grav atinsă în persoana colegului nostru, încerca, emoţionat, un profesor.
    Era să mă asociez la protestarea colegului, într-o formă pe cât posibil mai academică, şi chiar în momentul când am tuşit semnificativ, preparându-mi glasul, ca un violonist coardele lui în orchestră, am pufnit de râs.
    —     Am mai remarcat că sunteţi cu totul lipsit de seriozitate, m-a apostrofat cel care lovise, unul plin de barbă, lung şi autor de opere complete.
    — Sunt de părerea onoratului meu adversar, spuse şi lovitul.
    Era un chip de a se împăca amândoi instantaneu pe
spinarea mea. De altfel, tot corpul profesoral căzu de acord, şi bătaia rămase pe planul al doilea. Ca şi cum istoria şi estetica se buşiseră pentru mine, văzui numaidecât pe istoric ajutându-şi colegul spoit să se dezbrace şi întinzându-i săpunul după paravan. El numea bătaia „o mişcare“.
    — A fost o mişcare regretabilă, zise colegul istoric.
    —     E foarte natural, răspundea colegul estetic, scoţând un cap de înger săpunit, din spălător, buclat cu clăbuci. Omul e viaţă, şi viaţa e mişcare.
    Şi fiindcă-i intrase săpun în gură, el se opri.
    Oricât ai lupta, nu scapi de logică şi sistematizare şi, trebuind să te construieşti, o faci, cum se zice peste drum de universitate, la primărie, fiartă. Intre hotărârea de a produce o idee întreagă sau mici idei punctate nu era de ales, faţă de
 406
TUDOR ARGHEZI
simţul meu de ridicul excesiv: am ales punctul muştei şi m-am oprit la el. Zbor o bucată şi, când observ că zborul meu se lungeşte şi-mi cad aripile în declamaţie, scurtez traiectoria, stau pe un loc alb şi punctez. Astfel, lexicul meu cerebral exclude o serie imensă de recorduri: „deci“, „prin urmare“, „aşadar“, „cum vă spusei“, „mă refer“, „dintr-un punct de vedere” etc. Căci ideile procedează ca tuburile, înşurubate în rezultatul tulumbă. Lucrez cu piese şi am grijă ca ţolii diametrelor interioare să nu corespundă. Dacă înnădesc un clondir, o ceaşcă de ceai, un creion şi un lighean şi pui la sfârşit un robinet, sunt sigur că n-are să curgă niciodată, şi curentul de apă este întrerupt.
    După o laborioasă strămutare a personalităţii mele intelectuale în materialele filosofiei, mi-am dat seama, ceva cam prea târziu, că m-am falsificat: au mai păţit-o şi alţii. Aşa e cultura: te face cultural şi propagandist. Din frăgezimile mele încărcate cu adipozităţi mi-am salvat atât, facultatea râsului din toată inima, şi Dumnezeu ştie dacă mi-aş fi recăpătat şi această veche prospeţime dacă nu mă însuram şi mă lăsam flăcău vânăt şi preocupat de cusături şi adâncimi.
    Filosofia e o chestiune de strung. Transformarea materiei brute în materii rotunde, cu sau fără gaură la mijloc. M-am simţit variat dezamăgit, văzând la depozitul furnizorului meu de piese, reprodus în tangibil, elementul nostru abstract. Bucşe, inele, pistoane, bolţuri, bile, rulmenţi, care toate lucrează în cultură, în ulei şi vaselină. Industria le realizează în milioane de bucăţi standardizate pentru preţul de catalog.
    Şi am mai văzut că dacă organizezi sistemul mecanic, din aceleaşi piese detaşate, care servesc sistemul gata făcut şi cumpărat articulat de-a gata, costă mai mult. Nu se vede decât după ce ai încheiat organele timp de douăzeci de ani, şi atunci te baţi cu palma, cu părerea de rău că te-ai ostenit pentru un
PUBLICISTICĂ
407
lucru care putea să fie cumpărat fără eforturile severităţii riguroase, aplicate la tinereţe şi viaţă.
    M-a turburat un amănunt raportat de tata Ford, care a construit în treizeci de ani vreo douăzeci şi cinci de milioane de automobile - şi trebuie să-l credem pe cuvânt. După ce, la fiecare cinci minute, iese din atelierul rulant câte o maşină completă, încheiată din organe identice şi tip, ultimul lucrător toarnă-n rezervorul ei trei litri de benzină, şi maşina scoboară, pe pistă, la depou. Tata Ford afirmă că murmurul motorului nu e niciodată la fel cu altul. în treizeci de ani el a fabricat douăzeci şi cinci de milioane de murmure originale...
    Toată problema.
1934
               SOVIET ŞI INTELECT
    Reluarea legăturilor cu continentul sovietic, întrerupte de realitatea socialistă, echivalează cu descoperirea unui imperiu necunoscut. în şaisprezece ani, lumea rusă, strămutată pe un plan de viaţă, abstract şi scufundată în atmosfera unui astru nou, şi-a pierdut şi consistenţa şi dimensiunile comune, evoluate către o stare matematică şi către un tip de societate a filosofiei. O experienţă încă neîncercată a fost parcursă neturburat, şi şaisprezece generaţii au văzut lumina zilei altfel decât copiii noştri şi s-au adaptat naturii fizice şi intelectuale cu organe modificate.
    Faza controverselor şi a polemicii a trecut, Europa a înţeles că faptul îndeplinit e incontestabil şi că situaţia expectativă începe să fie supărătoare pentru un spectator care oboseşte în aşteptarea sfârşitului unui act de viaţă hotărât. Nimeni nu-şi poate ascunde, imperialişti sau burghezi, sentimentul de
408
TUDOR ARGHEZI
satisfacţie că o mare parte din omenire, baricadată între cetăţile de gheaţă ale nordului şi munţii din miazăzi şi interzisă chiar privirilor furişate peste aceste ziduri, se întoarce în familia numeroasă a lui Adam şi poate să fie cercetată de-a dreptul, pipăită de-aproape şi analizată în patria ei. înainte de orice concepţii şi reguli, oamenii sunt oameni de carne, de simţire şi de nădejdi.
     Subt raportul de cultură, de la sută-n sută aproape de analfabeţi, ruşii au trecut aproape la suta ştiutorilor de carte. Cum s-a putut petrece acest miracol numai în şaisprezece ani de sforţări fără precedent şi istovitoare în toate domeniile, politice şi sociale, paralele cu învăţatul literei, al expresiei şi al cărţii? Este el adevărat? In acelaşi spaţiu de timp alte state au degenerat şi alte popoare au căzut în ineluctabila mediocritate.
     Cărţile de literatură, de pildă, originale şi traduceri din toate limbile, au putut apărea în milioane de exemplare şi în ediţii, cum au putut fi văzute din când în când, de un gust aristocratic. Volumele Rusiei comuniste nu se tipăresc nici pe orice fel de hârtie, chiar de ambalaj, nici cu orice soi de cerneală, chiar de catran. A fost o epocă în istoria încă tânără a sovietelor, când s-a vorbit în Europa de mizeria intenţionat administrată intelectualilor în scopul de a fi desfiinţaţi ca nişte buruieni otrăvite, cu toate că Lenin a fost un mare intelectual şi cu toate că Litvinov, remarcabil prin subtile elasticităţi şi clarităţi de idei clasice, este un intelectual de calitate fină pentru toată Europa, nu numai pentru Rusia. Cine a scos atâtea cărţi şi cine a răspândit atâta ştiinţă de carte, dacă intelectualitatea a fost sistematic suprimată? Nu seamănă informaţia pretinsă obiectivă cu o tendinţă de basm?
     Curiozitatea scriitorului e chemată mai ales către raporturile dintre scriitori şi stat, în Republica Sovietică. Se pare, într-adevăr, că scriitorii şi artiştii ruşi sunt angrenaţi ca o putere recunoscută utilă în mecanismul general, că ei pot să lucreze armonic, intercalaţi în logica muncii, materialele delicate ale
PUBLICISTICĂ
409
minţii, şi că statul nu exclude din activitatea ritmată pe o idee şi un vis nici un condei şi nici un temperament, deopotrivă de bune pentru dezrobirea omului, sufletească şi materială, de încleştarea pământului brut şi a vanităţilor financiare.
    Toate aceste lucruri trebuiesc văzute şi verificate în mediul lor, căci valoarea experienţei are todeauna primul şi ultimul cuvânt. Patriile noastre, nesocialiste, se dispensează cu atâta uşurinţă de organizarea şi folosirea sistematică a scriitorilor, reduşi la o robie fără stăpân şi constrânşi la o abdicare fără autoritate; însuşirile cărturarilor, simple talente sau înzestrări excepţionale, le sunt atât de indiferente, încât ele pot fi determinate de o pildă demonstrativă să utilizeze muşiţa de aur zvârlită la gunoi.
1934
                      BILET LITERAR
    Repetat fără măsură, cuvântul „stil“ izbuteşte să fie antipatic ca şi „democraţia^. Poţi să fii şi democrat şi bun român, fără să afirmi prea des: în lucrurile delicate buna-cuviinţă a discreţiei împiedică emfaza declamatorie. Ostentaţia face parte din brutalitate şi este zestrea enervantă a copiştilor şi a samsarilor de idei şi sentimente, îmbulziţi după ce creatorii umili de operă şi vitejii trişti au trecut. Ceva imens de tragic şi melodramatic, cultura a devenit o profesiune cu gornişti şi tărăboi, în care nimeni nu se pricepe decât la vocablu şi cabotinaj.
    Constatarea stilului e un gest verbal şi vag, care îmbrăţişează orizontul perspectivelor inexprimabile. De câte ori nu poţi defini, mişti mâna din două încheieturi şi dai sentinţa: admirabil!
    De la stil se ajunge la stilişti... întrebată, între două romanţe insipide tocate pe un pian, cum i se pare Flaubert,
410
TUDOR ARGHEZI
în lipsă de subiect, o coconiţă frumoasă a lansat răspunsul că scrie curăţel... Doamna era conştientă de frumuseţea perlelor ce-i îmboboceau ca două boabe de lemnul câinelui lobii trandafirii ai urechii, şi zarzavatul preţios al valansienei, despicată jos, în dreptul cutei voluptuoase dintre sâni, îi oferea prestigiul şi îndrăzneala unui răspuns idiot.
     Literatorii neinformaţi prin experienţa emoţiilor proprii au luat cu oarecare justificare cuvântul întreg şi l-au pus pe ei, gata făcut, ca o gânganie, ca să-l poată alunga de pe manşetă cu bobârnacul. Ploşniţa stilului e ardeiată şi puturoasă. Ei îşi închipuie, după cum au apucat să citească şi să reţie, că stilul e ceva deosebit de conţinut; un flacon gol de o parte, cu parfum dincolo de el. Există credinţa că se poate porni din stil, din nimic, că poţi să scrii cu peniţa uscată, sau că porneşti de la cerneală şi de la dop. Două categorii, una proastă, zgârie hârtia, şi alta mai bună se mânjeşte pe degete. Ar fi o materie de alienaţie mintală, repetând de o mie de ori bingî bang! şi variind înţelesul personal şi confidenţial al monosilabei. Cretini de tot sau inteligenţi de tot: nici un intermediu. Sunt băieţi cu butonieră fixaţi în aceste două criterii, o înviere a formei şi a fondului. Vezi forma fără fond şi fondul fără formă... La ce pot sluji câteodată biblioteca şi universitatea!
     Din constrângerea uceniciei nu scapă însă nimeni uşor, şi dacă nu eşti râcâit de maximum de substanţă în minimum de proză, ce scriitor ai putea să fii? Cu mătura toată n-a scris încă nimeni: trebuie paiul! Eh! desigur nu este nici un meşteşug prea primar şi dacă ar fi ca o ţeavă fără nici o strictură, ca o macaroană lină, dreaptă şi nerotită, literatura s-ar dovedi mai agreabilă.
     Poate că stil vrea să zică limbă. E adevărat că din limba lui fiecare îşi face o limbă personală, fără să bage de seamă. El poate extrage numai atât din oxigen şi carbon cât îi trebuieşte, ca plantele cu mii de mirosuri, divizate dintr-unul şi acelaşi văzduh ambiant de particularitatea unei seminţe. Şi au şi cuvintele
PUBLICISTICĂ
 411
hormoni şi secreţii, mai sensibile pentru un om anumit. Expresia cristalizează în tot felul: a şi-o alege pe cea relativ mai geometrică nu e stil, e ţinută, e higienă — dar trebuie să alegi, ca să păstrezi mai mult material interior decât mai puţin, dintr-un sens. Este stil simpla nevoie destul de obligatorie pentru artistul care nu vrea să se ia la întrecere cu gura de apă, a corectării? Te poţi detesta atât de mult, sau iubi atât de mult, încât să vrei să ţi se pară bună, exactă şi recomandabilă fiecare pagină scrisă pe care să nu o poţi arunca satisfăcut în foc?
    Din manuscrisele artiştilor, fie biologi, fie poeţi de proză sau versuri, cititorul vede că todeauna expresia ştearsă este mai slabă decât cuvântul adăogat peste ştersătură, şi din câte şase-şapte anulări consecutive textul unui Flaubert sau Chateaubriand se apropie de sens şi precizie treptat, căci lucrul mai bun nu iese dintr-o dată. Desigur, dacă eşti împiedicat să te rezolvi în lapoviţă şi în borhot de scrupulul decenţei.
    în desen şi chiar în portret, unde controlul poate fi mai simplu, severităţile au fost evadate cu termenul învăţat, al viziunii proprii. Poftim un artist autorizat să se aprecieze, argumentând despre sine că vede aşa! Domnul are vreme să analizeze cum vede. De penibilele dificultăţi ale manuscrisului care nu admite surogat, impertinenţă, tranzacţie şi lichelism, cine se poate desface?
1934
               AUTORII DE OPINII
   Ruşii cu care mă întâlneam la masa restaurantului din Geneva (mă gândesc uneori la ei, dacă au fost împuşcaţi ori şi-au acomodat anarhismele aventuriere), derivau, cu multă frumuseţe, toate problemele din Dumnezeu şi din absenţa lui.
412
TUDOR ARGHEZI
Pentru că visau o societate ipotetică, ei se simţeau obligaţi să o înceapă, ca în Simbolul Credinţei, de la început. Frica de Cel de Sus emoţiona pe aceşti primitivi, care studiau fiziologia şi reacţiile chimice, obsedaţi să-l tăgăduiască sau să-l recunoască. Dumnezeu sfârşea întodeauna să fie eliminat cu argumente, totuşi rămânând insolubil în conştiinţa speculativă a tinerilor savanţi.
    Cu câteva sute de ani de inteligenţă mai filtrată decât a sclavilor albi, Claude Bernard ar fi repetat, la restaurantul din Geneva, răspunsul dat odată cuiva care-1 întrebase ce credea despre Dumnezeu: nume ce nu l-a găsit interpus între cuţit şi cadavru niciodată. Aparent impertinentă, observaţia învăţatului francez limitează în realitate orgoliul de a şti de toate şi chiar ceva mai mult, şi fragmentează materia priceperii. Sunt chestiuni care nu se mai pot pune vieţii şi la care sensibilităţile trăite au renunţat. Ca să poţi lucra în voia Domnului este necesar să faci abstracţie de el şi să nu te pierzi în ceremonialul vizitelor lungi la conacul lui.
    O chestiune mereu purtată şi pusă în cui, e a „roma-nului“românesc. Românii nu au avut niciodată roman, nici după Filimon, nici după Sărmanul Dionis, nici după Dan. Nu l-au avut nici cu Ion Adam, nici cu Duiliu Zamfir eseu. Nu-1 au nici azi.
    La orice vârstă, romanul nostru este şi nu este: este pentru cititorii de rând, şi nu este pentru autorii de opinii. O atitudine, mă rog, este de rigoare pentru cine începe să publice şi să-şi facă o justificare fără operă proprie, pripit să licărească înainte de a se aprinde şi consuma pe sineşi. E un proces care vrea să explice umbletul, de pe scaun şi din pat, pentru trebuinţele paraliziei.
    îndoielile şi exigenţele în ce priveşte romanul s-au întins odată la toată literatura. Cititorii aproximativi de limbi străine au tăgăduit, şi după probele lui Eminescu, existenţa unei literaturi româneşti. Exista Dubut De Laforest şi nu exista în româneşte nimic de citit. A fost un om, un fel de burduf de carte, cu mulţi purici pe burduf, care s-a răzbunat chiar în scris
PUBLICISTICĂ
 413
de nenoroacele personale, afirmând subt iscălitură că nu există nici o literatură românească până la prietenul Panait Istrati, scriitor admirabil al unei limbi pe care nu o poate vorbi.
    Ce-o fi cu acest gen al romanului, imposibil pentru scriitorul român şi posibil de identificat în absenţa lui, totuşi, de spiritul autorului de opinii? Să lipsească atât de mult sensul romanului de la scriitor încât el să se aglomereze concentrat exclusiv în inteligenţa critică românească?
    Am conversat cu mai mulţi editori români, care mi-au cerut romane, despre ce este un roman. Trebuie să recunosc că unii editori sunt tot atât de rău situaţi intelectualmente cât şi scriitorii: ei cer romane şi tipăresc cărţi care cred că sunt romane, cu aceeaşi volubilitate cu care le scriu autorii, deopotrivă de naivi. Am căutat o definiţie a romanului, împreună. Fără să prea ştim ce-i un scriitor, noi ţineam să aflăm ce este un roman. Doi romancieri, care se aflau de faţă, şi-au luat pălăriile şi, cu o politeţe scuzabilă, numai de surâsuri, s-au strecurat pe uşă. Un al treilea romancier sosit la editor, ne-a reprodus definiţia unui francez, că romanul e-o oglindă de buzunar: te plimbi cu ea în palmă pe dinaintea unui drum lung - şi oglinda înghite. De comun acord cu editorul a definit romanul ca o carte de la trei sute de pagini în sus, în care trebuie cel puţin să mocnească o dragoste şi să se petreacă o moarte de om. însă coperta trebuie să cuprindă negreşit, cu un tipar vizibil, cuvântul roman.
    Din câteva sute de mii de romancieri, vasăzică, englezi, francezi şi germani, nici unul nu ştie ce-i un roman, de vreme ce cărţile didactice şi vocabularele, scrise de cărturari informaţi, n-au aflat-o încă. Toţi au scris romane, fără să ştie de personagiul adeseori citat. Dacă nu ştii ce-i un roman, poţi în schimb să ştii exact pe cât se pare ce nu este roman.
    Ca să nu mai mă expun severităţilor şi replicilor decapitante ale editorului, opinia adevărată mi-am păstrat-o însă pentru mine. Mi-a fost teamă de o sinceritate groasă şi
414
TUDOR ARGHEZI
m-am ferit. Roman ar fi tot ce se scrie: poezie, proză, poveste şi romanul cu cheie şi broască. închide ochii şi cască gura. Este roman? Este! Ca să nu mai zici literatură şi carte, ai să zici roman. Pleacă-ţi capul să-ţi spui ceva la ureche. Ai auzit? Era roman? Era roman!
    Romanul a făcut un drum lung de la ceea ce era pe vremuri, dar subtilitatea critică nedumerită a rămas locului, nemaiputând înţelege dezordinea literară. Că pe vremuri era ceva romanul, ceva deosebit şi demontabil, e adevărat. Aproape că nici nu trebuia scris, un roman; era de ajuns să fie umplut. E o reţetă care n-a dat niciodată greş, copiată de zeci de mii de ori. Metoda de lucru a lui Zola e explicită. Autorul Rougon-Macquart-ilor aduna documente, câteva mape şi în arhiva desfăcută construia un schelet logic. De câte ori a reuşit să intercaleze în manuscrisul lui câteva pagini izvorâte fără socoteală, cum ies de obicei paginile bune, fără socoteală, autorul e emoţionat, nu prin echilibrul interior al sârmelor, care se face cu mâna. Interesează, cumva, mai mult dulgheria într-o carte decât neaşteptata tresărire de lumină într-o grindă, mai mult sau mai puţin isprăvită? Afară de senzaţie, de culoare, de lucru nou şi de puterea cuvântului, ce mai poate fi bun în literatură?
    Arbitrara şi pedanta distribuire în genuri şi compartimente are o importantă justificare tipografică şi şcolară, fără să creeze nimic. Autorii de opinii trebuiesc invitaţi să devie autori artistici şi autori de obiecte.
1934
             [NICOLAE N. PANCU:
         SUBT VULTURUL MOLDOVEI]
   P.S. Am citit volumul domnului Nicolae N. Pancu, consilier de Curte, Subt vulturul Moldovei, cu interes şi emoţie. Autorul
PUBLICISTICĂ
 415
nu face parte din numărul acelor profesionişti ai şedinţei şi ai catedrei care, dezamăgiţi şi obosiţi de o carieră, condusă fără gust, se răzbună de ratajul funcţiunii trecând în ratajul literar. Magistrat deplin şi iubindu-şi roba, domnul N. N. Pancu şi-a scris amintirile cu simplicitate şi bonomie şi cu acelaşi condei cu care şi-a compus şi semnat hotărârile, fără să iasă din atmosferă. Cartea domniei sale capătă din această împrejurare lipsită de artificiu un accent, o ţinută interioară şi o valoare deosebită.
    Autorul nu urmăreşte să „epateze“ pe cititor, nici să-l repare: ticul şi morga profesională nu se găsesc în cartea lui. El îşi aduce aminte cu gingăşie de pribegiile impuse de experienţă şi izbuteşte să comunice cititorului, starea lui sufletească egală şi surâsul care i-a însoţit evocarea. E o lume întreagă în paginile sale, o lume care a trăit înainte de război în confortul patriarhal şi care, necunoscând-o direct nici un scriitor propriu-zis, nu a încăput în nici o carte pân-acum apărută.
    Volumul domnului consilier Pancu e un important document al epocii şi un document delicat - şi chiar inabilităţile textului îl servesc, atât adevăr, atâta sinceritate şi discreţie se aliază în substanţa lui. Păcat că necunoscând chiţibuşurile editoriale, care fac dintr-o carte proastă o carte căutată, autorul n-a putut să dea cărţii lui bune un aspect tipografic în concordanţă cu conţinutul ei.
    Mă poţi crede, cititorule, pe cuvânt. De la prima la ultima lui pagină n-am lăsat din mână volumul, înzestrat cu un farmec inexplicabil, al domnului Pancu. Ia-1 şi citeşte-1 şi dumneata şi păstrează-1. în genul lui e unicul ce se cunoaşte.
1934
            DOCTORUL URBEANU
   Doctorul Urbeanu a murit în studiul tumorilor canceroase, ca doctorul Puţureanu, decedat cu visul batjocorit al vindecării
 416
TUDOR ARGHEZI
tuberculozei. Cel dintâi nu s-a întâmplat să fie decretat şarlatan şi demagog de colegialitatea medicală excitată, din pricină că, născut de etichetele unei fabrici de oţet şi ascuns de ochiadele analitice ale ştiinţei, făcută om de profesie, el lucra la o problemă de astronom şi matematician al fiziologiei. Abia dacă cercetările lui au emoţionat un congres miniatural de savanţi din streinătate, şi dacă orgoliile mocnite ale confraţilor din ţară au suferit o delicată jignire, când industriaşului Urbeanu i s-au pus la dispoziţie, pentru aprofundarea maladiilor de nutriţie, laboratoriile statului francez.
    Cât îi este permis unui profan să deducă, doctorul Urbeanu ar fi avut meritul să strămute punctul de vedere admis şi moştenit asupra cancerului pe o poziţie personală, să dea o interpretare plauzibilă facultăţilor fenomenale, pe care le capătă celula morbidă multiplicată monstruos, să găsească o terapeutică şi o metodă. Manuscrisele fabricantului de oţet, care vor fi publicate pentru orientarea laboratorilor de fiziologie de aci înainte, sunt menţionate de aşteptările oamenilor de ştiinţă ca nişte surse. Şi n-ar fi de mirare decât în ceea ce priveşte situaţia milionarilor medicinei, promovaţi autorităţi prin relaţii şi înrudire, şi temperaţi în sublima lor misiune. Căci nici Pasteur, spre ruşinea lui şi spre înfumurarea berbantă a foştilor detractori şi camarazi, n-a fost decât ceea ce se numeşte, cu semnele de citaţie adecuate, decât un „veterinar".
    Avem despre doctorul Urbeanu o amintire, care aparţine unei întregi epoci de inatenţie şi de uitare. Pe când lumea cultivată căuta în trândăvie snobismul unei boli de nervi, o boală de neisprăvire, o neurastenie, cu obligaţia ca orice cititor al unui volum de versuri să cadă afectaţi de clar-obscur la ora vesperală, săteanul, cum era încă iobag şi încă neţărănist, murea în carne şi oase de o maladie sinistră, atribuită porumbului încins. Pelagra, endemică, în ţările noastre, cu paludismul, coroborat cu sifilisul citadin şi cu oftica, se manifesta cu o demenţă a creierului şi a stomacului. Un jărăgai nepotolit carboniza
PUBLICISTICĂ
 417
esofagul. Sinuciderile în podul cu fân, cu ştreangul smuls, în criză, de la grumazul vitei, alternau cu cadavrele vinete, târâte din fundul fântânilor pe prispa casei de coceni. Sentimentul de sete nesăţioasă al bolnavului îi înflăcăra limba cu o arşiţă neistovită, şi accentul aceleiaşi nebunii, scăpărat în luminile ochilor, culoarea cenuşie a feţei spuzite şi comisurile buzelor dezarticulate şi cu elasticitatea pierdută, făceau să semene leit bolnavii unii cu alţii, ca nişte cruci şi ca nişte morminte.
    Revoltat împotriva unei naturi împărţită exclusiv între latifundiari, de la munţii şi codrii ei, până la şesuri şi bălţi, afară de pogoanele rezervate cimitirelor neîngrădite, doctorul Urbeanu a denunţat cauzele adevărate ale pelagrei. Grâul plugarilor sătura de viaţă pe alţii, alimentând guşile întreite, modelând lascivitatea metreselor şi întreţinând scârba teatrală de viaţă a unor generaţii fără scop, lichidate în 1907. Ţăranii mâncau mult mai puţin decât un minimum strict. Omul cu căciula de oaie şi cu cămaşa pe dinafară, obez, era necunoscut câinilor din sate, şi singur popa avea drept, eventual, la burtă. Şapte milioane de strigoi secerau holdele şi le încuiau în magazii. Pentru că nu ştia să devie întâi deputat sau ministru competent, ca să se gândească la supraalimentaţia săteanului într-un biurou confortabil, prevăzut cu sonerii şi canapele, doctorul a plecat la drum prin ţară, la propagandă. Ferească Dumnezeu, el nu ducea cu sine cine ştie ce idei complicate şi erezii. L-au supravegheat, este drept, subprefecţii, dar în geamantanul lui nu se găseau placate, pamflete şi broşuri. O mazăre gălbuie, o fasole rotundă şi câteva tingiri erau tot materialul de propovăduire naţională. însoţit de câţiva entuziaşti, doctorul se oprea să facă o demonstraţie în comună, la primărie. în geamantan erau adunate toate uneltele ce aveau să transforme fasolea lui în lapte, în unt, în brânză şi chiar în cafea... Urbeanu realizase vaca vegetală, din ţâţele căreia puteau să curgă, după voie, şi laptele şi cafeaua, şi cafeaua cu lapte... Fasolea lui
418
TUDOR ARGHEZI
miraculoasă, aplaudată furtunos de-a lungul luncilor, trebuia să răsară la anul pretutindeni pe unde acest apostol excesiv trecuse, dăruind satelor sămânţă. Hrana ţăranului pelagros era asigurată în toate grăsimile substanţiale. Ţăranul a văzut şi nu a crezut. Anii au trecut, şi soya, care figurează cu igrec în repertoriul iniţiativelor bune şi neizbutite, a rămas pentru români sterilă şi, ca o curiozitate de muzeu, conservată într-un pahar cu fundul în sus. In schimb, propaganda doctorului Urbeanu pentru europenizarea soyei, ca altădată cartoful şi însuşi porumbul, a folosit câtorva ţări străine, unde cultura mazării japoneze a intrat în obiceiuri.
    Românul cultivat fiind esenţialmente genial, omniscient şi satiric, osteneala doctorului Urbeanu, minoră faţă de aşteptările unei elite intelectuale care cerea oratori, cântăreţi şi clovni, a fost inutilă şi plină de amărăciunea naivităţii dinaintea limbii scoase, a tiflei şi zgomotului executat cu buzele întoarse. Ziarele, care reprezentau şi atunci sagacitatea şi inteligenţa epocii, nu şi-au putut stăpâni humorul şi, frânt de decepţie, doctorul Urbeanu s-a întors, cu vasele demonstrative în cufăr, la fabrica lui de oţet şi de arome şi, construindu-şi o chilie secretă, s-a scufundat, peste oameni şi timpuri, în studiul fără sfârşit al vrăjitoriei medicale.
    Adevărat totuşi este că aparenţele dezolante ale spectacolului intelectual de răspântie şi de club sunt salvate de munca tenace şi tăinuită a unui număr necontenit mai mare de individualităţi, hotărâte să-şi câştige un loc şi o statornicie prin merite clare şi refuzând şperţul ocrotirii, râvnit până alaltăieri ca un capital de instalaţie şi cu un surogat lamentabil al propriei valori. Moartea l-a găsit pe doctorul Urbeanu în atelier, acolo unde în ceasul mare al existenţei îşi va recruta şi viaţa oamenii trebuincioşi, în locul oamenilor zadarnici.
1934
PUBLICISTICĂ
 419
                  FINE DEAN ŞCOLAR
    Comisiunile de examene stau în ceea ce priveşte prestigiul tactic pe linia Curţilor de justiţie şi a tribunalelor fiscale. Candidatul, oricum e pusă chestiunea, se găseşte în boxă şi are inferioritatea să aştepte în picioare dinaintea juriului, să fie descusut, în atitudine de acuzat. Şi lupta e aproape la fel. Examinatorul înaintează, şi cetăţeanul mic se ascunde şi se retranşează ca şi cetăţeanul mare. Şcolarului care ştie şi nu e lipsit de ceea ce se cheamă în repertoriu demnitate, i se închide gura, pe măsură ce mustaţa dascălului se mişcă mai verbal.
    Examenul constituie o violenţă şi o indiscreţie, relativ la stilul personalităţii. La întrebarea câte fac de două ori doi, nu se răspunde din principiu, şi toate problemele învăţate se reduc la de două ori două şi o dată zero = zero — pe toată întinderea cunoştinţei. Şcolarul pregătit dar şi inteligent în adâncime suferă decepţia lucrului papagalizat şi pune drept răspuns mental la tot catehismul didactic, parenteza: „bineînţeles*.
    în definitiv ce este a şti? Nu este altceva decât a repeta ce ştie toată lumea, încă o dată şi încă de o mie de ori. Şi nu-i chiar admirabil de onorabil să se repete din an în an şi din generaţie în generaţie, monoton, unul şi singurul lucru de la pagina optzeci şi doi, încât din aşa fel de ştiinţă să se facă un caz imens, să funcţioneze atâtea mii de şbilţuri, să se şicaneze miniştrii de Finanţe, la buget, cu miniştrii de Instrucţie Publică, însetaţi de popularitate. Citesc îngălbenind pentru un răspuns telegrafic zeci de mii de fete anemiate şi de băieţi robuşti, participă autoritatea părintească, grijile, tragediile.
    Dacă Titi a luat la aritmetică 3, geme un clan, un trib, o clasă socială - şi nu este sigur că Titi nu ştie: ba poate să ştie foarte bine sau să nu ştie mai mult decât îi cere un examen. Trucul didactic, care falsifică viaţa şi o micşorează la pulbere cernută printr-un anumit număr de sită, consistă în a
 420
TUDOR ARGHEZI
încremeni atenţia inteligenţei mobile într-un punct precis şi mort.
    A şti cu adevărat pare să fie altceva: deprinderea în studiul unei materii a facultăţii răspunsului la lucrurile fără întrebare, căci în afară de şcoală, unde materialul vieţii e tocat interogativ, viaţa nu întreabă şi trăieşte afirmativ. Dascălii identificaţi cu profesia văd viaţa exclusiv în chestionar, mecanizată silabic, şi însuşi răspunsul, todeauna tipic, face parte vulgară din întrebare.
    - Cum se numeşte linia care încinge pământul pe mi...?
    - Pe mijloc, răspunde şcolarul.
    -Ecu...
    - Ator.
    Starea sufletească a dascălului cu ase... me... nea... vo... cu asemenea voca... ţie, e pentru sine deli... delici... delicioasă. I-o îmbată silaba, i-o satisfac şi i-o farmecă tictacul, vocea neantului: beatitudinea lui be, i: bi, be, o: bo, be, a: ba. Capul şcolarului e strâns în curele ca un geamantan, e spart cu cleştele de alune.
    Inegalităţile în echilibru fac de cele mai multe ori examenul imposibil, măcar în corectitudinea tehnică. Sunt două cazuri în examenul din învăţământ: profesorul mai inteligent decât elevul, şi elevul mai inteligent decât profesorul. De vreme ce nu ne aude nimeni, putem face declaraţia inadmisibilă, a şcolarului mai inteligent; dar în toate cazurile copiii au de partea lor împrejurarea revoluţionară că sunt mai puţin adormiţi decât domnii de la treizeci de ani în sus. Pe bună dreptate, când se poate înţelege dascălul cu ucenicul lui, dacă nu niciodată?
    Norocul pedagogic consistă în aceea că s-au stabilit programe, materii şi chestiuni, în care, fortificate solid, valoarea dascălului e apărată împotriva oricărui atac al originalităţii din bănci. A şti şi a învăţa bine oficial, rezidă în regulament, şi ştiinţa e salvată pe latura insignifiantă. Cod Penal al învăţământului. „Acuzat, ce ai de spus?“ Acuzatul n-are
PUBLICISTICĂ
421
nimic de spus şi se crede osândit de articolul atâtea sute şi zeci. Examenul lucrează procedural.
    Ah! deznodământul, când şcolarul intuitiv simte că profesorul lui este, cum se zice pe la noi, cu o mângâiere, mai slab decât el, împrejurare de născare sau de arterioscleroză. Şcolarul nu mai ştie atunci chiar nimic, şi triumful dascălului e asigurat. Examenele satisfac un nărav vechi de biologie, rotula micului în laba măgădăului. Cine a putut apuca vremea ortografiei, în Franţa, de dinaintea războiului, îşi aduce aminte de ferocitatea dascălului, fericit că descoperă într-un caiet echivalentul fonetic al sunetului ph. Pentru un f, un candidat, bun matematician sau latinist, era „trântit“. Fraza şi cuvântul erau disecate în lucrarea în scris cu cerneala aleasă într-adins roşie a celui mai meticulos sadism. Să fi poftit să nu scrii filoxera în franţuzeşte pe greceşte!
    Amuzantă e certitudinea notei la examinare. Dacă omul are un metru şi optzeci de centimetri la orice măsurătoare, cifrarea ştiinţei e variabilă după profesor. E greu de înţeles de ce un elev ia 8 şi nu 9 nici 7. între lustruit şi mat, diferenţa e ca între unsuros şi aspru, pipăitul e clar - ce trebuie însă ca să deosibeşti dincolo şi dincoace de 5, limita binelui şi răului didactic, de la grad la grad, imponderabilul intelectual şi să-l traduci în şepţi şi opţi?
    într-o comisiune, patru examinatori pot să dea unui răspuns patru note deosebite, şi trucul pedagogic oferă scamatoria mediei, care satisface regula certificatului şi păcăleşte nota.
    Anul de bacalaureat s-a sfârşit cu un procent de cincizeci de repetenţi. După un regulament viitor, recordul bacalaureatului n-o să mai poată fi disputat de cinci ori la rând. Cum se explică o promovare de numai cincizeci la sută? Sunt vinovaţi elevii, sau vinovaţi profesorii, sau e vinovată natura, care-i fără bacalaureat?
    Examenele comportă însă o psihologie foarte delicată. Un copil preparat de noi şi cercetat în dimineaţa examenului,
422
TUDOR ARGHEZI
asupra unei chestiuni pe care o cunoştea cu de-amănuntul, n-a dat la şcoală nici un răspuns şi s-a ales cu notă proastă. Asistam la examen în clasă.
    - De ce n-ai răspuns?
    -     Fiindcă profesorul nu se gândea la mine, ne-a răspuns copilul.
    — Cum nu se gândea la tine? De unde ştii?
    —     S-a uitat la ceas de câteva ori pe rând, şi am aşteptat să isprăvească şi să încep... Şi m-a trimis la loc... Şi mi-a dat trei...
    - Atâta tot?
    —     Şi era... şi antipatic, a răspuns copilul. De m-ar fi tăiat bucăţi şi tot nu i-aş fi putut da nici un răspuns.
    Pentru şcoală şi pentru minister totul e reglementat şi nu există nimic din acel mister care începe să se ivească îndată ce nişte făpturi întâlnite se scrutează. Aprecierile sunt otova, liniare, între unu şi zece, lin.
1934
                 PENTRU MORŢI
   Pomenirea lui Emil Gârleanu, fostul ofiţer de marină, care, ca şi Pierre Loti, Claude Farrere şi Jean Bart, s-a trezit într-o seară de reverie pe bord, cu spuma talazelor în călimară, ne aduce aminte o seamă de scriitori încă de ieri şi încă de azi, trecuţi, ca şi el, dincolo de viaţă. Ei au fost contimporani cu noi, mai vârstnici sau mai tineri şi prieteni sau, cum ne măgulim deşertăciunea, adversari, dacă este măcar adevărată existenţa unei adversităţi reale între cărturarii peticelor de manuscris, bolnavi deopotrivă de aceeaşi suferinţă şi de aceleaşi nădejdi, ne-a mai rămas din toată fiinţa lor terestră şi
PUBLICISTICĂ
423
solară numai umbra de zinc şi sunetul imaterial şi ciudat al vocii, absorbit aproape şi el în vasta tăcere.
     Dintr-un timp, în planul fotografic al amintirii portretele încep să semene între ele şi să se confunde, ca o povestire a ultimei asemănări dintre oameni, după ce, filtrate prin ţărână, chipurile au dispărut, ca un al doilea suflet, de carne. Gârleanu purta mustaţa lui neagră, încovoiată cu scârlionţi, şi poetul Anghel, care a ucenicit între florile unei grădini din preajma vechii Mitropolii cu zăbrele împădurite, ne mai prezintă o frunte intelectualizată romantic, împachetată în vine şi noduri şi un barbişon. Iată-1 pe Iosif, o figură fără vârstă, cu pielea roşcovană şi copleşită de o invincibilă tristeţe. Pe lângă Cişmigiu pălăria respectuoasă saluta silueta abstractă a lui Gheorghe Coşbuc, scufundat în studiul limbilor vedice şi al astronomiei. Ultima oară, pe Ilarie Chendi l-am văzut pe Bulevard, încurcat în romanul unei umbrele, pe care i-ar fi ascuns-o cineva... Dar capul cel mai frumos dintre cele câteva generaţii întâlnite pe marginile războiului aparţinea unuia din monumentalii Hodoşi, lui Ion Gorun, un literat prob şi un enciclopedist.
     Ei încă din viaţă nu mai semănau cu ceea ce fusese fiecare, orientaţi către dezlegarea unanimă prin rândurile portretelor succesive. Acum, când ne gândim la ei, colaborarea pământului răzbeşte timpul cu emanaţia lui corozivă şi-i reduce în jocul de sticliri al vieţii continuat la un contras. Băţul lui Hamlet, scormonind cimitirul suvenirii, loveşte în cranii uniforme, cutiile goale ale unei foste substanţe.
     Cei mai mulţi au murit de tineri, dintre scriitori. Trecerea de la sapă la pană ne-a fost cincizeci de ani funestă. Tatăl încă nu ştia să iscălească de tot, şi fiul înainta sărind până la Paul Verlaine, Claudel şi Gide, şi pe la treizeci de ani se arăta decapitat, vizibil numai până la guler, de un fenomen care n-ar trebui să se mai repete cu genialităţi de optsprezece ani şi cu decavări de douăzeci şi cinci. Rezistenţa şi biruinţa colectivă
424
TUDOR ARGHEZI
pe poziţie, e un fenomen abia recent, al unei generaţii aflate în jurul unei cifre de cincizeci de ani, vârstă acordată mai înainte în literatura franceză numitului jeune debutant. Sadoveanu, Rebreanu, Stere, Iorga, în activitate permanentă ştiinţifică şi literară, şi refuzând gloria pensionării pentru limită de vârstă, fac parte din întâile generaţii izbutite compact.
     Au trecut poeţii, prietenii şi adversarii dar ei au lăsat ceva mai durabil şi mai puţin coruptibil decât un portret, câteva cărţi, în care se găsesc însufleţite oseminte. Flacăra lor se face uneori mai palidă, uneori mai alburie sau mai albastră, descreşte şi sporeşte: în rugurile cerului bat rândurile slobode ale apelor, ale uscatului şi ale pustietăţii. Este o legătură de consecinţă între scriitorii aceleiaşi limbi, ori fiecare din ei trebuie să parcurgă circul văzduhului ca o aţă de păianjen scurtă, de sine stătătoare şi pieritoare, în călătorie? Un timp nu este explicat printr-altul, şi un artist nu datoreşte nimic artistului precedent, fie el oricare? Alămurile cuvântului, frecate din sâmbătă în sâmbătă, n-au ajuns la licăririle cristalului şi la evocarea unei similitudini de aur, fără această repeţire, şi ele păstrează în oglindirile lor interioare căutătura atentă a tuturor lucrătorilor de suprafeţe line, rezolvată în luciul indefinit...
1934
              ROMANUL SKODA
   Comisia de anchetă parlamentară, pe dinaintea căreia trec de o lună de zile fotografiile „politicii" româneşti, prezidează în realitate primul roman senzaţional românesc şi ne descoperă, paralel cu arta şperţului în plin atelier al naturii, meşteşugul după care se poate întocmi ceea ce se cheamă un roman.
PUBLICISTICĂ
425
 Ignoranţa noastră de izvoare în această specialitate literară dezordonată trebuie să tragă foloase din lecţia ce ni se administrează zilnic, pe câte patru, cinci pagini mari de ziar imprimate cu slovă măruntă.
    Să urmărim schema de urzeală generală.
    Dragostea trebuie exclusă de la început. Acea dragoste care trebuia, după nişte autori mai vechi, împletită cu episodul pe temeiul unei galanterii, veştejită de război şi formulată în limba bulevardieră ca un principiu: cherchez la femme. Nu mai e nevoie de o femeie în roman, pot să fie mai multe, sau pot să lipsească toate, de vreme ce ele n-au cu un roman în carne şi oase, totuşi foarte pasionat, ca „Afacerea Skoda“, decât simple vecinătăţi de restaurant sau de grilaj de mormânt. Două singure reprezintante ale sexului, şi acelea măritate legitim, se freacă un moment de două personaje foarte secundare şi chiar absente din roman, trecând cu băgare de seamă între spatele acestor personaje şi zidul penitenciarului. Dar ele sunt purtătoare de sex fără tendinţă şi ar fi putut să poarte orice sex, fără să provoace ceea ce provoacă, după reţeta perimată a romanului, tragedie, sânge şi perucă de femeie mistică, frigidă, păienjenoasă sau fatală. Sexul cu pricina aparţine în romanul Skoda unui grup restrâns de cucoane de vârsta venerabilă a doamnelor Babe. Oxigenate sau ruchine, aceste două feminităţi au numai raporturi cu totul indirecte cu şperţul, marele animator al romanului şi beneficiază cu contratemperament.
    Dragostea simplă şi pură poate fi înlocuită cu lăcomia impură şi întortocheată, amorul şi furtunile lui cu setea de bani. Bani, bani, bani, principiu napoleonian strămutat în epopeea mică de armament.
    Un personaj real şi inexistent: Palaelibus. Creatură a unui biurocrat şi latinist repetent. Cine a pretins că eroii trebuiesc recrutaţi din viaţă şi obligaţi să răspundă unui adevăr viu verificabil? Omul de lemn, omul de cauciuc trăiesc lângă
426
TUDOR ARGHEZI
 tovarăşul lor subiectiv. Stare civilă ioc, figură neam, psihologie canci, individualitate carnaxî... Motive incolore şterse de limbile care au lins farfuriile.
    Descrierea în tot romanul lipseşte, stările atmosferice nu au interesat pe autori, creşterea întunericului progresivă e numai un fenomen al silinţei să se facă lumină. Nu ştii niciodată în ce zi se găseşte povestirea, şi puterea romanului stă în aceea că subiectul nici nu începe, nici nu se isprăveşte şi că începutul lui pare să se rostească la fiecare pagină şi în fiecare eveniment. Atâta e de adevărat, totuşi, romanul în chestiune, încât el pare că vine într-o zi din lumea informatorilor, într-altă zi din rândul persoanelor mai presus de orice bănuială, a treia zi dintre samsarii minusculi şi pare aderent şi cu unii din severii anchetatori.
    Ai impresia că niciodată nu a fost roman, mai bine făcut şi mai perfect echilibrat, în care să fi jucat un rol absolut toată lumea şi autorii să fi fost atât de unanimi. E un roman care se compune singur ca limba ido, pe măsura necesităţii, pornind de la o regulă fără vocabular şi în care vorbitorii de limbi deosebite se pricep admirabil unii cu alţii prin cuvinte de felul grimasei, cu înţeles independent de un text oricare şi orişicum.
    Se caută, totuşi, personaje precise, care să-şi asume rolurile, şi nu se găsesc. Nu e trebuinţă. Critica, în specie Comisia de anchetă, reproşează zadarnic romanului că se ţine în generalităţi şi că, prin urmare, romanul nu ar împlini condiţiile genului, nimeni neconsimţind să se identifice. Romanul există expresiv cu toate acestea şi categoric afirmat.
    Nici autorul, nici personajele nu trebuie să cunoască nimic din nimic. Seriile treptate de eroi, eroii de la început, de la mijloc şi de la sfârşit, ca şi eroii intercalari, răspund la toate situaţiile şi întrebările nu şi nu ştiu,, n-am văzut. Nu trebuie ştiut nici cum izbucnesc evenimentele care conduc la roman, întrucât un roman poate să fie compus dintr-un guvern, nici unul din miniştri nu trebuie să ştie nici el nimic. Ministerul ,
PUBLICISTICĂ
427
de Finanţe poate să afirme că e vorba de un roman militar, cel de Justiţie că romanul e financiar, iar al Războiului că este politic. în cele din urmă un ministru ar putea să spuie în roman: „Eu ştiu cine e personajul principal, dar nu mă pot rosti. Mi-e gura cositorită. Căutaţi într-altă parte. Cheia se găseşte în buzunarul lui Guliver: daţi fuga după el“.
    E un roman care va plăcea mult. Ministerul Instrucţiunii Publice, din pricină că nu conţine nimic propriu-zis sexual sau imoral: personajele n-au păr nici la subsuoară, dacă au mă-treaţă, acest produs e cuviincios. Pasionat este şi plin de peripeţii modelul, însă după ce toată lumea vorbeşte exclusiv de şperţ, la urmă nimeni nu-i şperţar sau mituit, urâcioşii se află dincolo de roman, după toate paginile romanului. Dimpotrivă, toată lumea dovedeşte onestitate, candoare şi feciorie. Niciodată omul n-a fost atât de copleşit de însuşiri superioare. Romanul a fost parcă făcut într-adins ca să dovedească perfecţiunea morală a neamului omenesc.
    Romanul ideal agită pe cititor şi-l ameliorează, îl face să creadă în omenire, în oamenii politici îmbogăţiţi fără moştenire, corectând de altfel în general concepţiile eronate asupra omului social. Omul niciodată n-a fost rău, răi au fost numai criticii fără criteriu fix, omul e bun, todeauna a fost bun şi excelent, având asemănare cu Dumnezeu - şi rasa lui s-a mai îmbunătăţit şi mai mult în „Afacerea Skoda". Palaelibus este, cu un termen mai puţin uzat, o reîncarnare.
1934
                 CĂLUGĂRUL
   Figura lui anonimă străbate timpul, în şiac cu traista şi băţul. Dacă-1 cheamă Damian, monahul e scurt, cu barbă
428
TUDOR ARGHEZI
lungă şi cataramă la curea. Dacă-1 cheamă Ioil sau Iezechiel, e înalt şi slab, după iconografie - şi fiecare, Vissarion, Dionisie, Eliazar, Iosif, Antim, Conon sau Kesarie, poartă în mâneca largă metaniile de lână ale cinului şi chinoviei, unde a fost, cum se spune în limbajul respectiv, tuns. Ritualul sfinţirii monahilor zice: „Tunde-se robul lui Dumnezeu Dosoftei“, şi foarfeca stareţului arhimandrit ciupeşte din creştetul capului cu chica deasă, un cârlionţ.
    Figură mai românească, mai unanim românească decât a monahului, a călugărului de rit Vasilian, este greu de găsit. Părintele Ghelasie căciularul i-a vândut noului cuvios o scufie fabricată de el şi cuviosul şi-a tras-o moale şi adâncă, pe urechi.
    Fabrica părintelui Ghelasie era instalată în dosul bisericii cu hramul Sfântului Gheorghe, din mijlocul pătratului de chilii, sprijinite pe bolţi cu pridvoare lungi şi umbrite de un nuc cu pisici.
    O grămadă de capete de lemn se uscau la soare, îmbrăcate. Din păr de oaie dezlânat şi încurcat cu clei, cuviosul Ghelasie făcea întâi o pâslă bătută cu ciocanul între două scânduri, şi din pâslă croia căciula. Şi nişte maici de la o altă mănăstire, nu prea depărtată de mânăstirea de călugări, ţeseau în războaie cilicea roşcovană, iar din părul lor, bălan sau negru, maicile tinere şi surorile încă „netunse“ întocmeau un mănunchi, îl răsuceau şi cu o mărgică galbenă şi o cruce cu ciucuri în vârf, şirul de noduri avea să fie metanie de pustnic. O sută de noduri de păr de maică treceau de sute de ori prin mâna cuviosului, depănate cu unghia mare, şi rugăciunea Tatăl nostru, troparul şi condaxul zilei se repetau cu gingăşie între răsărit şi apus...
    Monahul e în vârstă de câteva sute de ani, câte sute întocmai nici el şi nimeni nu ştie. Piciorul şi cârja lui au călcat toate drumurile ţării, când ţările Ţării erau mai multe şi | împotrivite între ele... Şi peste locul unde poposea călugărul, I ieşea din pământ o mânăstire, un schit, o sihăstrie, pe vale, în j
PUBLICISTICĂ
429
şes, în scorbura munţilor, în piscuri... Şi lângă mănăstirea de călugări se clădeau mănăstirile mici de albine, sute de schituri mici, de chivote, de buduroaie şi încă o mânăstire, de oi, şi toate mănăstirile erau aşezate pe marginea unei bălţi cu peşte. Pe un deal cuprins în ostreţele mânăstirii, peticele de vie dădeau strugurii şi vinul, deopotrivă de trebuincios şi sfintei liturghii şi îndulcirilor singurătăţii.
    Au fost în ţările româneşti peste opt sute, poate o mie de mânăstiri de călugări şi de maici şi au rămas din atâtea până azi vreo două sute cincizeci, din care multe pustii. Neamţul, Agapia, Văratecul, Curtea de Argeş, Cozia, Secul, Căldăruşani, Pasărea, Ţigăneştii, Cernica; [Sinaia, Putna, Cocoşul, Ciorogârla, Ciolanul, Ghighiul, Tismana, câteva mânăstiri în Basarabia], câteva în Dobrogea şi multe altele aproape în viaţă, într-o jumătate de agonie sau moarte de tot. In Bucureşti, Schitul Darvari şi câteva metoace ţin de Sfântul Munte şi de mănăstirile depărtate de Cetate. Alte mânăstiri, ca la Iaşi, au rămas simple biserici, fără viaţă monastică şi fără duhovnicia sărăciei de bunăvoie. [Nici Karl Marx, nici Lenin, apostolul lui, n-au inventat nimic.]
    Viaţa în comunitate de cenobie o trăieşte monahul de mai multe veacuri, fără pungă, fără avere a lui, în singurătate. Când n-a avut mânăstire gata, el şi-a făcut-o cerşind la domnitor şi la neguţători şi înzestrat de boierii fără moştenitori.
    O mânăstire a fost un lăcaş al privigherii şi al rugăciunii, dar şi al pildei şi milei. Sătenii din satele regiunii aveau un reazăm, găseau de lucru şi pâine la nevoie. Iar un călugăr era un învăţat al locului, un duhovnic şi un medic de cele şi trupeşti şi sufleteşti.
    Când a venit părintele Grigore la Mănăstirea Cernica, barba îi crescuse până la pământ. El o lega ca să o scurteze, pe dedesubtul curelei de dulamă, foarte cuvios şi sfânt. Mănăstirea era părăsită şi bălăriile, crescute încâlcit, tencuiau drumurile, ascundeau biserica, ajunsese la ferestrele proscomidiei şi o
430
TUDOR ARGHEZI
    încingeau cu un hăţiş aspru. Cu coasa, voiniceşte, bătrânul stareţ Grigorie şi-a făcut pârtie până la intrarea bisericii. Toaca de fier ruginise atât de tare de nemişcare, încât, când lovi arhimandritul în ea cu cârja, ca să sune, ea scoase un geamăt de mucava şi căzu în zdrenţe.
    Când voi să deschidă uşa bisericii, de vechime uşa cutremurată se prefăcu praf şi clanţa rămase goală în mâna păroasă a pustnicului. Turcii trecuseră cu sabie şi foc pe acolo, nu ţine minte nimeni bine leatul. însă pe sfânta masă din altar dormea un şarpe încolăcit, un balaur, care ridică, la apropierea lui Grigorie, capul şi se uită la cuvios. Dar preacuviosul îi zise ca unui om: „Du-mi-te acum într-altă parte, că au venit fraţii să facă slujbă aci, pentru preamărirea lui Dumnezeu". Şarpele a ascultat ca un copil, fiindcă orice vieţuitoare ascultă de omul cuvios, a înţeles şi, sculându-se de pe sfânta masă, plecă prin fereastra firizii şi se duse şi s-a tot dus, lăsând o cărare adâncă prin burieni...
    Fratele Ioil a plecat din lume la mănăstire, din pricină că, fiind cioban, el şi-a pierdut toată turma într-un iaz. Ioil, care pe lumeşte se chemase Ion, n-a mai putut trăi fără oi decât la mănăstire, unde el scoate fluierul din carâmbul cizmei, pe treptele de la uşă, şi se jăluie plângând... Pavel a intrat la mănăstire pentru că iubea pe Virginia, şi Virginia tot de dragoste s-a călugărit. Fratele Petru gângavul s-a dus la călugărie pentru că era peltic şi fonf, de nu putea să fie înţeles, şi numai în slujba liturghiei, citită în Apostol şi în Evanghelie ori în Pslami, îşi afla el rostirea bună şi curată. El muncise ca simbriaş într-o cârciumă din oraş şi încă pe când turna vinul în pahare îşi lăsa să-i crească părul şi barba. Alţii mulţi s-au dus la mănăstire, nedibaci în strecurarea prin viaţa bunurilor pământeşti şi sfioşi în cele lumeşti.
    Adeseori mănăstirea a fost un refugiu pentru un trup istovit sau bolnav, pentru bătrâneţi adânci. Dar tot atât de des,
PUBLICISTICĂ
431
ascunzişul a fost pentru suflet. O romanţă scrisă de poetul Traian Demetrescu, cântă suspinând:
    „Călugărul din vechiul schit, o zi la el m-a găzduit.
    Ce te-a adus printre sihastrii?
    El mi-a răspuns: Doi ochi albaştri“, zice poetul.
    Oricât ni s-ar părea de moale la gust, această afirmaţie în forma cântatului de mandolină e adevărată. Dacă în vremea noastră un tânăr îndrăgostit şi niţel cam halucinat recurge la soluţia sinuciderii, tânărul de altădată se ducea la călugărie. Tot la călugărie s-a dus în trecut şi fata care se vedea îmbătrânind nemăritată, fata deziluzionată şi fata din mai multe surori.
    Era o încheiere tristă, destul de curată a vieţii, de la care în zilele noastre oamenii cer mai mult decât pot să capete, infirmi în puterea de a se măsura cu ea. O filosofie a strictei materialităţi sau a biologiei a declarat călugăria imorală. Călugăria poate să fie numai dureroasă, cu toate că şi veselia aparentă a vieţii libere e pătrunsă de o iremediabilă melancolie; dar nu e mai tristă o singurătate activă decât o multiplicitate sterilă. Amărăciunile vin mai todeauna de la minte şi închipuire.
    E o categorie constant prezentă în societate şl care şi-ar putea găsi, mai ales în epocile noastre de variate dezamăgiri, un rost în viaţa de călugărie; naturile contemplative, la nelocul lor în societatea forfotită de luptă şi concurenţă. Sunt naturi care vin pe lume dezarmate de un sentiment de preştiinţă şi cunoscând sintetic rezultatele vane ale străduinţei. N-au fost anulate de intuiţii numai firile etichetate „ratate“: oamenii de multă valoare au refuzat să alerge în cursele de galop cu nişte semeni, impuşi de generaţie şi contemporaneitate. Nici Pascal, nici autorul Urmăririi lui Iisus Hristos, care-i o admirabilă carte necunoscută cititorului numeros, nici Henry Poincare, matematicianul şi nici Friederich Nietzsche [însuşi, creatorul şi artistul imperialismului omului evoluat dincolo de metempsihoză utilitară], n-au fost nişte jochei sau
432
TUDOR ARGHEZI
nişte recordmeni sociali. Ei pot figura foarte bine, după concepţiile parvenitismului curent, între piesele ilustre ale unui muzeu de rataţi. Este oarecum punctul de vedere şi de judecată — şi mai ales de sentinţă - al omului practic, de nuanţă groasă, faţă, de pildă, de poeţi. Nu toţi tinerii sunt sportivi şi pasionaţi de virtuţile mingii şi ale boxului. E penibil de constatat că vocaţia singurătăţii şi a înţelesului vieţii de la sâmbure şi miezuri înainte are în epoca noastră numai azilul mansardei. Şi e foarte bizar că într-o societate creştină de formaţie călugărească şi pentru o cultură a limbii, ţinută de cărturari călugări în universitatea mânăstirilor, aceste frumoase instituţii ale filosofiei sunt silite să se dizolve într-o vastă indiferenţă. Societatea are naivitatea să fie interesată exclusiv de cheltuieli şi venituri.
1934
                      PACIFISM
    Răsfoiesc un album comemorativ. Revista „Realitatea" şi-a tipărit în supliment amintirile de război, puţin cam şterse pe clişee - au trecut douăzeci de ani - dar impresionante. în 1914, popoarele s-au răfuit pe sute de fronturi şi încăierarea a fost cu adevărat, cum sună vorba, „universală".
    Ce lucruri vechi! Exista o împărăţie Austro-Ungară cu un împărat bătrân, bătrân care se purta cu barbeţi. Băiatul meu râde. Nu cunoaşte acest articol de bărbierie, şi ca să i-1 demonstrez mă servesc de două perii de ghete. La nouă ani, argumentul e vorbitor. Băiatul e generaţia nouă, mai nouă decât toate generaţiile care pasc stelele actuale în izlazul literar, şi o replică viitoare la zbârciturile precoce de peste o decadă.
PUBLICISTICĂ
 433
    Mai era şi o împărăţie rusească... Uite-1, ăsta era ţarul Nicolae al II-lea: stă de vorbă cu alt împărat, Wilhelm al împărăţiei germane. Pe neaşteptate, împăraţii au început să se ia la palme. Nu râde, vorba vine, fiindcă vezi ce frumos stau amândoi la fotograf. Rusul a zis că de ce strânge neamţul armată la graniţa lui, şi neamţul a spus că rusul a strâns întâi armată şi i-a trimis-o lui în spinare. Uite ici pe toţi „vinovaţii". Domnişorul ăsta cu baston mic e Derental. Era singur în politică la Viena şi n-avea ce face vara şi s-a jucat de-a sârbii. Jocul de-a sârbul e „poc! poc!“ cu pistol adevărat şi cu gloanţe adevărate. Şi s-a-ncins, tată, o bătaie, care a ţinut cinci ani, şi mai ţine şi azi, poate să spuie ce-o vrea domnul Constantin de la „Realitatea". Elai să-i mulţumim în scris, că ne-o trimite gratis.
    Pe băiat îl interesează de aproape torpila pregătită în aeroplan, şi cere detalii. Ar vrea şi el una, dar nu o imitaţie care nici nu pocneşte, nici nu omoară. A! ce mai tun: „Die dike Bertha“. Uite, avea o ghiulea cât mine, cu burtă cu tot: patruzeci şi doi de centimetri diametru. Băiatul a învăţat să aprecieze grosimile geometrice şi nu mai poate de bucurie. Vasăzică, pleacă din tun, se învârteşte prin cer şi acolo unde cade nu mai rămâne nimic, nici de piatră, nici de fier, nici de carne cu maţe. Totul se face fum, praf şi bojoc. Admirabil! Uite Ipres, Verdun, Reims: n-a mai rămas atât! Unghia degetului mare rupe zgomotul pe dinte, care completează noţiunea.
    Spânzuraţii de copaci atârnă de câte o sfoară, ca nişte păpuşi, fiecare cu capul pe o parte. Mă chinuiesc să-i arăt băiatului grozăvia împrejurării. Parc-aş toca în caşcaval. Băiatul nu poate să creadă: e un aranjament la fotograf. Ce, el nu s-a fotografiat în nori cu un avion? Mare ispravă! Chestie de atelier.
    Cadavre culcate... Asta s-ar putea să fie aşa. Nu tot moare lumea mereu? Vecinul ne-a dat luni bună ziua şi a cerut peste gard un chibrit, şi joi l-au înmormântat. Şi toată ziua caii cu
434
TUDOR ARGHEZI
manta şi pantaloni cară oamenii cu muzică la groapă. Băiatul ar avea aerul să gândească nimerind cuvintele cam pe margini (dar într-o zi o să le nimerească la mijloc, şi cine ştie? poate să lovească şi dincolo de ele) că moartea vecinului e fără poezie, pe când cealaltă, din album, are ceva neobişnuit de interesant. Altfel mori, vrea să spuie şi el, de pilaf, că ai mâncat prea mult, şi altfel cu puşca, mitraliera şi tunul. Astea hăulesc şi rag, piuie şi ţăcăne!
    -      Tunul meu mi s-a stricat! observă băiatul, şi nici nu face doi bani.
    Se gândeşte la Verdun, unde i-am povestit cu de-amă-nuntul tot ce s-a petrecut. Ochii lui mari lucesc din catifeaua lor adâncă. Drept o emoţie de ruşine şi scârbă democratică, el scapără emoţii ticăloase de burghez infect.
    -  Eşti un stricat, îi zic. Nu eşti pacifist deloc.
    Se gândeşte la săbii, la carabine.
    -  Mă, eu ştiu la ce te gândeşti tu. Tu te gândeşti la un cal...
    -      Nu, răspunde băiatul înveselit. Mă gândeam la un armăsar.
    -      Tot ce-i mai primejdios, canalie! îi zic. O să te spui la redacţie. Ce fel de propagandă contra războiului primeşti tu, preocupat exclusiv de lucruri violente? îi zic, nu fără o emfatică înclinare a sentimentului către omiletica blajină.
    Conflictul nostru mocneşte inexprimat de-a lungul paginilor. El are un punct de simţire şi eu un punct de vedere. El biciuie de-a joaca şi de-a sărita. Intrăm în paginile civililor care au făcut pacea. Uite-1 pe tata Clemenceau, pe moş Wilson: s-a isprăvit. S-au bătut ei ce s-a bătut, dar au zis că ajunge, că o bătaie trebuie să sature şi pe cel care dă. La urmă te doare palma şi se frânge şi bâta.
    Pacea i-a displăcut băiatului, ca o boală de intestine. Semnătura Tratatului la Versailles nu l-a mişcat. Dar, în sfârşit, izbutisem să-i concentrez atenţia asupra binefacerilor păcii, cinematograf, plimbare în automobil, motocicletă, şi când
PUBLICISTICĂ
435
credeam că l-am câştigat şi am făcut din el un adversar al sălbăticiei care face pe oameni să se împuşte şi să se înjunghie, băiatul mi-a spus că ar vrea o mască pentru gaze şi m-a întrebat cu o simplicitate mai tare decât toate fotografiile pacifiste:
    - Când o să înceapă, dragă tată, iar?
1934
                   MIHAI EMINESCU V
    De câteva zile, poetul are un monument la marginea mării... Pentru el, bineînţeles, ori mai târziu, ori mai devreme — sau niciodată — e indiferent. E poate că puţin ruşinos pentru cititorii, pentru admiratorii lui, dacă, iarăşi bineînţeles, o tonă de mineral fasonat şi semnat de un artist însemnează ceva pe planul în care apare ideea şi se urzeşte expresia. Se pare că a cultiva pe morţi în materialul viu al epocilor succesive face mai mult cinstea unui neam de oameni decât uitarea — şi că acest lucru poate primi, ca la locul lui, numele de cultură.
    Căci cultura în carne şi oase nu e asta. Cultura despre care se vorbeşte ca o panacee la tot soiul de morbidităţi ale ignoranţei, nu e a cărţilor şi a scriitorilor de versuri şi proză. Ea aparţine numai acelor scripte şi intelecte care vorbesc despre ei şi cu cât vorbesc mai plat, cu atât e cultura mai bine-venită. Cultura e o proprietate exclusivă a unui gen de capacităţi, culese de pe toate maidanele învăţământului, culturalii. Fără să fie chiar dascăli întodeauna, ei se recrutează din pensionarii cretinismului organizat în marginile profesiunilor care au cerut o licenţă, un bacalaureat, un grad social, isprăvit fără nici o scânteiere în vederea unei renaşteri în metal cultural.
436
TUDOR ARGHEZI
     Ateneele mişună de aceste nulităţi şi toate organizaţiile făcute pentru păparea unui buget şi pentru fabricarea la Bucureşti a unei stambe intelectuale, destinată numitului popor, mai inteligent şi mai original - oh! incomparabil -decât toţi câţi îşi închipuiesc că-1 duc de nas cu fraze încârligate, îşi fac onoarea să colaboreze cu ele. Apar o sumedenie de periodice subvenţionate în toate părţile ţării, însufleţite de câte un năpârlit care, inapt pentru trecerea unei propoziţii simple din mişcarea vieţii sau a scrutării ei pe un caiet, îşi ia pe umerii lui dărăpănaţi cobiliţa culturii şi în toate adunările glasurile cele mai grave vin din gura acestui negustor. El nu e todeauna lipsit de simţul extazului şi profesează dexteritatea căderii de-a-ndăratele dinaintea sarcinilor ideale pe care şi le asumă. Sunt biurouri, administraţii şi ministere, unde râvna şi jalea lui cu tarif se formulează în exortaţii şi apeluri supreme, pentru păstrarea şi difuzarea culturii.
     Aşa era şi în timpul vieţii lui Eminescu. Cu el n-a stat niciodată nimeni de vorbă despre cultură, rezervată câtorva belferi ignari, proşti şi veninoşi. Oamenii imbecili şi serioşi nu scriu literatură, ci numai o raportează, o documentează şi o propun în linia de lungă desfăşurare a locului comun - şi numai oamenii serioşi administrează cultura şi fac de gardă în camera ei mortuară. Dacă Eminescu ar fi participat la ceremonia care i-a sfinţit la Constanţa statuia i s-ar fi cerut biletul de identitate şi un director de minister, deputat cultural, i-ar fi interzis să intre în adunare.
     Statuia lui Eminescu de la Constanţa nu exprimă mai mult decât absenţa ei de până mai deunăzi din pinacoteca subt cerul liber al serviciilor municipale. însemnează însă că l-au acceptat în sfârşit şi culturalii. De acum să te ţii! Vor vorbi de aci înainte atât de sistematic şi de magnanim culturalii, încât îl vor face pe Eminescu odios.
     Eminescu trebuie totuşi salvat prin dezechilibrarea campaniilor culturale, aflate abia la început. Eminescu are o
PUBLICISTICĂ
 437
statuie ca şi poetul Ovidiu la Marea Euxină, dar e încă netipărit. Statuia lui cea adevărată, de hârtie, este aşteptată, ca şi o hună versiune frumoasă românească a Bibliei. Ediţiile poeziilor lui Eminescu respectă şi greşelile de tipar ale corectorilor analfabeţi, care au văzut şi au dat bun de imprimat volumului de versuri originale, în absenţa poetului din ţară. Toată lumea ştie că autorul s-a opus la tipărirea în carte a versurilor lui apărute în „Convorbiri" şi că disperat de tenacitatea cărturarilor, care ţineau deocamdată locul culturalilor de mai târziu, el şi-a scos paşaport şi a fugit în streinătate, lăsându-i să se frece pe cap.
    A fost o invazie de cultură în textul poeziei lui Eminescu, fiecare cultural eminescian făcându-şi datoria orgolioasă de a tipări un Eminescu mai bun decât voia însuşi poetul, amplificat cu tot ce aruncase el la coş. Ni se pregătesc tot felul de Emineşti variaţi şi puşi la punct. Dibăcia va fi perfecţionată până la a-i deveni imposibil unui cititor onest să recunoască pe Eminescu. Ca şi Balzac, Eminescu ar fi dorit să-şi reducă ceea ce se numeşte la un scriitor opera lui, la câteva pagini, la acele pagini care intuiţia artistului dezinteresat de sine spune că pot fi acceptate între concreţiunile definitive din vitrina cu cristale.
    Jos enciclopedia! Ne lipseşte un Eminescu corect.
1934
                   CURTEA CU GĂINI Moartea suavă
   Când ai cunoscut găinile, găina nu mai e găina din vocabular, o noţiune şi un semn verbal culinar. Găina e o persoană; participă la viaţa universală, din care şi-a rezervat un
438
TUDOR ARGHEZI
sector, şi la sensul filosofic. Ea nu ştie ce se lucrează dincolo de lumea găinii, scufundată în visul ei particular şi închisă în cercul de fier sigilat al vieţii, raportată integral la găini. Eu citesc, şi ea ciuguleşte. Când i s-a întâlnit ochiul inexpresiv cu ochiul meu, nu a scăpărat nici o scânteie. Ca să mă vadă, trebuie să mă iau după ea. Atunci se pune pe goană. Fuge de volum şi de mişcare masivă.
    Totuşi, ce-i trebuie ei, găina vede. Vede uliul şi coţofana cu frac. Gătită cu negrul şi albul ceremoniei, ţarca fură puiul cu o simplicitate comercială, indiferentă la estetica înscenării. Dintr-un pom, ea zboară oblic pe cartofi, stă puţin, şi fură puiul într-un tempo de linişte egală, renunţând bucuros, dacă prinde de veste cloşca. Se mulţumeşte cu puţin şi se mulţumeşte orişicum: tâlhărie mică, de hoţ de ciorapi.
    Uliul înţelege să se cheltuiască. Pentru o găină de lângă coteţ, el se ridică în slavă, părăseşte pământul şi lumea. Foamea lui are nobleţe şi stil: întârziază. Felul direct şi nereticent îi displace. Mai bine o mie de vârtejuri cereşti inutile, decât o demonstraţie de bâlci cu flămânzi. El utilizează distanţa. Uliul iese la vânătoare cu sentimentul că trebuie să-şi merite prada. Şi n-ar avea decât să se apropie târâş prin buruieni, cu aripile adunate: ce aromă mai rămâne vânatului, masacrat fără eroism? Trei sferturi din preţul prânzului vulturilor îl face metoda: pregătirea. Păcatul că suprimă viaţa în folosul unei nevoi îndelungate şi al unui stomac este izbăvit cu două ore de navigaţie istovitoare vastă în azur. De sus, dintr-o constelaţie, în care şi-a pârlit aripa, hultanul cade ca săgeata, neşovăitor şi drept. Dar găina poate cunoaşte şi ea, în ceasul jertfei, petrecută în orizonturi de lumină, un crâmpei de eternitate. E un rapt de călător în zale. Poţi să mori pe pieptarul cu oglinzi, legănat în cerul albastru. E altceva decât asasinatul fiarei tiptile, pe patru labe, ivită, ca dihorul, din bozii, şi decât moartea casnică fără năpraznă, a bucătăriei.
PUBLICISTICĂ
439
                             Râma
    Găina bine informată se ţine după săpători, atentă la lopeţi. Broboada de dantelă albă, picioarele palide, indică neamul de civilizaţie trăită. Părintele ei cu barbetele grele şi cu coiful înflăcărat, covârşit de prestigiile variate ale căutăturii, ale pintenului iconografic şi ale odăjdiilor aurii, e un armăsar britanic autentic, transportat de pe Tamisa la Argeş, în avion. Scoborât din văzduhul continentului între sulfină şi pelin, el a primit diferenţa climatului şi a longitudinei, cu camaraderie. Primul lui act, în patria nouă, pe când mai murmurau motoarele înfierbântate, a fost galant. Darnică de sine şi blajină, cumătră comunală s-a lăsat la pământ, de cum l-a zărit, consimţitoare. Scuturându-se bucuroasă de un contact heraldic şi instantaneu, ea dete numaidecât fuga după un greiere negru, al căruia gust aspru s-a încrucişat, în personalitatea gospodărească, fericit, cu savoarea colonizatoare a Nordului, stăpân pe insule şi Ecuator.
    Lopata scoate râmele pământului pe brazde. Ca o creaţie nouă, începută de la anatomia inferioară, elasticul subteran pregăteşte un Adam viitor, de completat în veacul ce vine. Lacomă şi voluptuoasă, găina l-a înghiţit.
    -     Cum nu-i e milă, domnule? întreabă Axinte. Ne purtăm noi cu găinile cum se poartă găinile cu viermii? Când vrem să tăiem un pui, plânge şi nu ne lasă domnişoara...
    -     Dumnezeu a zis, Axinte, să nu-ţi fie milă de făpturile fără oase, lipicioase şi moi.
    - Vreo sămânţă de şarpe, domnule?... gândesc.
    - Ţi-ai găsit!... Nişte bale şi nişte scuipat cu piele.
                         Familiarităţi
    Moartea găinii a bântuit o lună. Acuzarea cade asupra infinitului mic şi mijlociu.
440
TUDOR ARGHEZI
     Noi am hotărât că vine de la păduchi. Am zis o vreme pouxy ca să mă feresc de vorbirea otova şi de evocarea scabroasă. Când ziceam poux, Axinte se uita, fără să simtă că era vorba de familia lui merci şi bonjour.
     -     Sacrebleu, mais ce sont des poux, mon cher. Eitcore des poux, et toujours des poux... Ces sales poux...
     -     Ce-aţi zis? întreabă Axinte, încercând să înţeleagă cu lumina ochilor, lăcrimaţi de emoţii filologice.
     -     Ziceam pe franţuzeşte. Aşa-s găinile astea. N-ai auzit? Leghorn, Viandote, Creve-coeur, Minorque... Ce te miri?
     El răspunde: „Pu“, ca să-mi facă plăcere. Ca un siamez.
     - U.ite-1, Axinte, ăsta e „pou“!
     Axinte se lovi cu palma-n frunte, clarificat. Identificase păduchele în limba lui Lamartine şi s-a bucurat, ca şi cum i se conferea bacalaureatul.
     Un zootehnic saxon mi-a explicat odată, la o conferinţă avicolă, cum se stârpesc Ies poux, rostind şi ixul final. Ştiinţificeşte, sistemul era sugestiv, dar, aplicat, se dovedise nul, nul nedelicat. M-am dus la ferma lui, să văd efectele sistemului pe loc. Pe toate găinile şi pe toţi cocoşii domnului Kreps colcăiau, după rostire a lui, foneticii pux. Adversar al „sistemelor", am ţinut să-l ofensez:
     -     Ţine, domnule Kreps, un păduche cât o ploşniţă, i-am spus, şi i l-am pus în palmă. Şi mai poftim unul: Noch eins. Şi mai ţine unul. Pot să-ţi dau un Tausend. Vezi de ce sunt aşa de slabe găinile dumitale selecţionate?
     -     M-aţi omility răspunse ruşinat domnul Kreps pe româneşte. Eu un profesionel, şi dumneata un amateor..
     Zicând omility am înţeles ombilic. Domnul Kreps nu ştia ce-i ombilic, şi am pierdut efectul unei ofense suplimentare.
     Crescătorii profesionişti sunt cei mai sinceri mari mincinoşi şi nişte extravaganţi ai pasiunii, între toate viciile şi virtuţile profesionale, figurând o pasiune a găinii, iscată din facilitatea multiplicării materiei prime.
PUBLICISTICĂ
441
    Problema logică se pune lapidar.
    Am o sută de ouă şi le fac o sută de pui, din care voi scoate o sută de găini: primul an şi primul capital derizoriu; o sută de găini dau în anul al doilea câte două sute cincizeci de ouă de cap, douăzeci şi cinci de mii de ouă. Doi lei oul, egal cincizeci de mii lei. Dar mai bine le vând opt lei bucata la crescătorii de rase: de opt ori douăzeci şi cinci de mii egal două sute mii lei. Evident, ca să nu-1 poată concura cumpărătorul şi ca să-şi asigure monopolul regional, profesionistul va fi determinat să scufunde ouăle în apă fierbinte: o secundă.
    Pentru o înavuţire rapidă, profesionistul inventează, în locul cloştilor lente şi contradictorii în economia politică, o maşină. Maşina cloceşte numere pare, o dată şaizeci, şase sute, şase mii sau şaizeci de mii de ouă, care în jargon se numesc „bucăţi". Toate maşinile merg întâi admirabil în America, apoi merg admirabil în Europa. Din pricini care sunt todeauna dovedite ştiinţific, maşina nu dă în intimitate nici un rezultat, dar orgoliul profesional ascunde, crescătorul refuzând să-şi facă o reputaţie de naiv. Pe furiş, după faliment, el se întoarce la cloşca de fulgi, cu ambiţiile retractate la douăzeci şi cinci de găini şi un cocoş. în sfârşit, „se retrage", din cauză de boală sau bătrâneţe, dar găseşte numaidecât un succesor. Neofitul repetă experienţa, în convulsiunile enorme dintre o speranţă patetică şi o fractură de amor-propriu definitivă.
    Clocitoarea, amplificată cu complicele ei, crescătoarea, a rămas ca nişte doage vechi, într-un dos de curte. Dacă un butoi de „Malaga" poate deveni un boloboc pentru petrol, dintr-o clocitoare nu mai poţi face decât tot o clocitoare, de amator entuziast.
    Fenomenul fatalităţii operează în serii de calamităţi, ca la ruletă şi alcoolism. Pentru că ai o maşină din care nu poţi face altceva nimic, te cramponezi de ea, împrumutând neputinţelor tale tema grupelor de cuvinte cu semnificarea: energie, străduinţă, perseverenţă, statornicie, pentru ca înfrângerile
 442
TUDOR ARGHEZI
 dumitale să capete caracterul victoriei, care vine bine şi unui crescător de găini. Sute de ouă, mii de ouă, cu certitudinea că vor fi coapte, răscoapte şi flambate în cuptorul ei cu termometru, trec, prin maşina de clocit, la gunoi, şi pe când lexiconul sincer şi lapidar al conştiinţei îţi deschide pagina pe care stau descrise pe larg şi ilustrate mania, încăpăţânarea, arta de a deveni idiot, dumneata moderezi sau sporeşti flacăra lămpii, o cauţi, învârtind şurubul, mai albastră, mai apropiată de acel albastru ideal, prevăzut, în broşurile internaţionale, drept unica sursă a temperaturii şi a succesului în avicultură.
    Negreşit că şi terminologiile au rolul lor antrenant în mângâierea personalităţii. „Avicol" sună ca un titlu de poemă, şi prin „avicultură" care-i îndeletnicirea găinăresei, ai senzaţia sublimă că în plodul cu coajă militezi pentru Cultură, şi pădurile sufleteşti dau repetarea muzicală a cuvintelor specialităţii, compuse din vocale deschise, asociate cu consune galeş sonore.
    Altfel vorbeşti şi cu Axinte, dacă ai adoptat credinţa că faci avicultură şi nu crescătorie de găini. Poţi să te abonezi la revistele franceze şi englezeşti, care divulgă secretul cum a pierdut eminentul Baron de la Motte Barjaque trei milioane de franci în şase luni, instalând o superavicultură pe o sută de hectare. Apoi, avicultura implică aparat fotografic şi publicarea în gravură a marilor amatori pe hârtie de cretă, cu o raţă indiană în palmă dinaintea unei oglinzi.
    —  A ce mai seamănă, Axinte, maşina noastră?
    —      Nu ş’ce să zic, domnule. Dar parcă nu mai seamănă cu nimic.
    —      Axinte, gura ta grăieşte adevărul. Când mai vine domnul Kreps pe la noi, o să te pui să-l împuşti şi-l îngropăm în băligar,
    Axinte are fecioriile lui; cade pe gânduri şi caută o formulă. N-ar vrea să fie autorul unui asasinat comandat.                   j
    —  Lasă-mă să isprăvesc, Axinte. Ai să-l împuşti cu ouă j
clocite de clocitoarea lui.                                        j
PUBLICISTICĂ
443
    Axinte e nerod. S-a luminat.
    Un profesor, care de cincisprezece ani îşi duce de două ori pe an la groapă curcile şi găinile cu roaba, are o concepţie proprie a stârpirii detestabilului parazit, inspirat de la Alphonse Allais, care a propus suprimarea şoarecilor prin castrarea masculilor transportaţi în laborator. Cursiv şi didactic:
    -     întâi, păduchii sunt de trei feluri: mari cât bobul de linte, mijlocii cât bobul de mei şi invizibili. Cei dintâi se stârpesc prin decesul găinilor, automat: inutil să ne ocupăm. Cei de-al doilea nu mor odată cu găina, ci trec după moartea ei la găinile în viaţă: gen de păduchi ineluctabil. Invizibilii însă pot să fie radical eliminaţi prin metode raţionale.
    Moravurile invizibililor sunt cele mai cunoscute, invizibilii fiind mai bine studiaţi. Ei stau noaptea pe găină şi ziua în coteţ. Seara vin, şi dimineaţa se întorc.
    -     Ce fac eu? spune profesorul. Beţele pe care stau găinile le despic longitudinal cu fierăstrăul, aşa fel încât să pară duble, cu interval în lungime. Ca să nu se obosească şi să câştige timp, invizibilii renunţă la pelerinajul normal şi se cuibăresc în intervale. Ei bine, ce-ţi spune spiritul dumitale de sinteză? Foarte simplu. Scoţi beţele o dată pe săptămână din coteţ şi le strângi de capete brusc şi puternic... Invizibilii mor striviţi, milioane de invizibili şi, noaptea următoare, găinile au un somn liniştit...
    Axinte a modificat metoda raţională, cumpărând ciocane de lemn, de tinichigiu. Intrăm cu ciocanele duminica, în coteţe, pentru carnaj, şi tăbărâm pe păreţi. Numărul invizibililor cifrându-se la miliarde, omorâm miliarde.
    Şi, după ce i-am desfiinţat, reparăm coteţele.
    - Axinte, i-ai văzut murind?
    - Nu pot să zic. Ştiu numai că am dat serios.
    -     Minunat, Axinte. Asta şi trebuie. Reţeta noastră este că lucrăm raţional, mai bine în imperceptibil decât în văzut.
 444
TUDOR ARGHEZI
                        Prostul şi vaca
    Ne-au venit în ogradă un om şi o vacă. Greşiseră drumul prin grădina noastră.
    -     N-ai văzut poarta, mă?... Dar drum închis cu zăbrele şi stâlpi ai mai văzut?
    Aşa întreabă Axinte.
    - Hî?... zise omul cu vaca.
    Omul era un bătrân venerabil, şi vaca lui roşie, bălţată ca o mâţă pestriţă, cea mai frumoasă dintre vaci.
    — De unde vii, tată, cu vaca dumitale?
    — Hî! zise bătrânul.
    — Si unde te duci cu ea?
    -Hî!
    - Atâta ştii?
    Omul răspunse:
    -Hî!
    —     Mi se pare că eşti cam tare de-o ureche. Să trecem la urechea cealaltă.
    Şi trecurăm la cealaltă ureche. Bătrânul răspunse cu un monosilab, cu neputinţă de rostit în scris, şi care, tăgăduind, amestecă în cerul gurii litera te cu sunetul ci.
    - Cât lapte îţi dă vaca asta frumoasă?
   Omul se piti, uitându-se la uger. înţelegea că ugerii vacii curg.
    —     De unde eşti, nu mi-ai spus. Cu cât se vinde o vită la târgul dumitale?
    -Hî?
    - Mândră vacă, moşule!
    -Hî!
    — Nu ştiu ce să te mai întreb... Du-te sănătos...
      Ţăranul întoarse vaca blajin, de căpăstru, şi plecă.
    - Apuci la dreapta şi mergi tot înainte!
    Se opri şi rosti un „hî!“ profund.
PUBLICISTICĂ
445
    Bătrânul era tot atât de curat ca şi vaca lui, pe mantaua căreia părul ruginiu, culcat în sensul catifelei, era păstrat cu o perie dulce. Opincile unchiaşului, corect încinse pe gamba ciorapului de lână albă, păreau ca nu călcaseră, ca şi copitele unse ale vacii, decât pe straiele din Ierusalim.
    în dreptul porţii, bătrânul puse mâna la gură. Se prinse cu trei degete de obraz, ca de un neg.
    -     Ascultă, moşule. Nu cumva eşti prostul ăla mare şi sfântul, căruia Mântuitorul i-a făgăduit împărăţia?
    -     Hî! hî! hî! — Hî-hî-hî! - Hî-hî-hî! răspunse unchiaşul, râzând din toate izvoarele lui, cu o seninătate care răspundea în Homer şi în Beethoven.
    Şi se duse, alături de vaca lui, înfrăţită cu el ca o surioară, scoţându-şi căciula şi cu capul gol.
    Axinte îşi arăta rânjetul şi măselele vulgare, neştiind precis cărui sentiment trebuia să se asocieze şi adoptând hazul slugarnic.
    -     închide gura şi ascunde-ţi gingiile, Axinte, că te bate Dumnezeu!
    Ameninţarea pentru motive neînţelese îndoieşte autoritatea.
    -     Sărut mâna! răspunse Axinte şi îşi ascunse luleaua aprinsă în buzunarul de la şorţ.
    -  Axinte, poţi să fumezi, n-am cu luleaua ta nimic.
    -     Nu se mai cade, răspunde Axinte, ca şi cum, pe neaşteptate, s-ar fi trezit cu pipa-n gură într-un altar.
    Pe la nasul lui gros trecuse un miros de văzduh înalt.
                            Decepţii
    -     Axinte, păduchele e un principiu al naturii, unul din şaptele-i mistere şi legi. Creaţia n-a putut avea în vedere decât păduchi. Restul... cest de la blague. Regele naturii e un păduche care suge pământul şi care se scarpină de păduchii lui, scărpinaţi şi ei de alţi păduchi. Orice păduche are un păduche.
446
TUDOR ARGHEZI
Crezi tu că nu-i şi găina un păduche? Şi creierul meu nu-i tot un păduche, evoluat? La ce te gândeşti, Axinte? La un avans. Vrei leafa pe trei luni: întâi ca să te asiguri, şi al doilea ca să-ţi mai faci o bucată de şură la tine acasă. Trebuie să te mănânce negreşit ceva, ca să ştii că trăieşti, să te gâdâle, să te usture şi, când îmi spui că munceşti, eu ştiu că te scarpini şi tu, în felul tău.
    Blak se râcâie toată ziua, adâncit în problema puricilor, a căpuşei şi a râiei. Din douăzeci şi patru de ore, câinii se scarpină douăzeci, cu piciorul dindărăt şi cu dinţii, şi unde nu ajung, acolo se instalează păduchele fix. Scapă ori nu găina de păduchele din coteţ, dar nu-şi poate distruge păduchele din creastă. Ea se fugăreşte, dementă, pe sine, închipuindu-şi că fuge după invizibil şi că invizibilul se găseşte înaintea ciocului ei.
    De ce atâtea muşte, aţâţi bărzăuni, atâtea viespi, atâtea gângănii? Vaca noastră munceşte numai ca să rumege şi să se apere. Ai numărat tu de câte mii de ori biciul ei bate şoldul şi alungă tăunul? Natura râde de noi, Axinte. Ne-a pironit cu nasul în păduchele nostru individual, plictisită de întrebările pe care i le punem de câteva mii de ani, în toate cărţile noastre. Nu eşti mulţumit să zaci, să mănânci şi să te reproduci. Bine. O să te fac să te scarpini: până la sânge şi până la oase. O să-ţi dau păduchi pe dinafară şi păduchi pe dinăuntru, de care nu te mai poţi curăţi, şi din păduchi şi infrapăduchi o să-ţi faci o ştiinţă documentară, ca să înveţi să te fereşti. Degeaba! peste optzeci de ani nu durează nici o reţetă. Ţi-am vârât păduchii în plămâni, în sânge şi în măduvă şi, peste toate, ţi-am împlântat în piele şi un păduche cu hău. Dar cu cât ochiul tău şi luneta ţi se măresc, cu atât păduchele ţi se micşorează, până când, ridiculizat şi dement, ai să te lupţi cu el, cu aerul, cu vântul, cu mirosul, cu praful şi cu întunericul, căutând în ele să pipăi păduchele pe care nu-1 poţi vedea, nici dovedi.
    Axinte adormise cu seringa şi injecţia în mână. Geniul lui nu primeşte generalizarea, demonstraţia şi concluzia şi, ca să nu-1 supere, doarme.
PUBLICISTICĂ
 447
    - Porunciţi? întreabă Axinte, trezit.
    -     N-am poruncit nimic, vânturam nişte amărăciuni. Tu ţine găinile cu burta-n sus. Doi centimetri cubi de ser în piept. Vezi? Seringa face plăcere, ca un cocoş.
    Admiraţia lui Axinte pentru cunoştinţe şi dialect îl lasă confuz. El uită să-mi zică „boierule", „domnule", „conaşule", căutând un titlu mai conform. După importanţa suferinţelor pe care le dezbat cu el, mă numeşte, gradat, „domnule inginer", „domnule profesor", „domnule doctor". Iar când rămâne cu desăvârşire consternat, şoapta lui îmi zice „domnule general".
    - Mătură curtea, Axinte.
    - Am înţeles, să trăiţi.
    -     Mi se pare că o să ne cam învoim amândoi... Ai făcut armata?
    - Am înţeles, să trăiţi.
    - Iar ai umblat haimana şi iar ai venit beat.
    - Am înţeles, să trăiţi.
    - Ştii ceva? O să te dau afară.
    - Am înţeles, să trăiţi.
                              Ştofele
    Dacă, migălind printre litere, ouă, flori şi albine, ai descoperi mijloacele de zămislire ale lui Dumnezeu, care, dezgustat de belşuguri, de unanimităţi şi roade, s-a oprit la ziua a şaptea şi a rămas în eternitatea ei, nu ar fi de ajuns să faci numai viaţă brută, ca el, din nimic.
    Ai născoci, dacă ai putea, forme monstruos de numeroase, de carne şi de frunză, din nou, trăgând cu ochiul la albumele în culori, imitând extravaganţele, reeditând individualităţile
 448
TUDOR ARGHEZI
 fenomenale, desinate de mâinile lui abstracte şi gândite din echilibru şi din demenţă. Ai reface taurul şi crocodilul, coarnele şi copitele, dintr-un material adaos la un contur masiv, cu spinarea orizontală, şi le-ai înveli în caşmir. Celuilalt i-ai lipi de-a lungul, din ceafă până-n vârful cozii de şarpe, bucăţi estetice de linoleum, negi şi solzi, şi i-ai construi un bot cu fierăstraie. Ai face pisica de mătase, ca o umbră fără zgomot, şi i-ai izbuti fosforul rece al căutăturii, unghia fină şi încovoierea. Ai nimeri curca, prumbielul şi găina, câinele, apterixul şi broasca. Şi încă n-ai făcut nimic.
    Le-ai pune să umble, fiinţele, şi le-ai trimite în viaţă. Ele nu ar pleca, nu s-ar deosebi, ar trăi laolaltă, încălzindu-se unele pe altele, speriate de lumină,-n spaţiu: menajerie de dobitoace stranii flămânde. Axinte ar trebui să le hrănească şi să inventeze o ciorbă universală pentru toate, servite de două ori în troacă şi cu găleata. Ai ajunge să faci viaţă şi să recoltezi bălegar. Dinaintea creaţiei tale ai fi ca un autor de făpturi din miez de pâine, pe care le-ai anima cu degetul, mişcat pe dedesubtul velinţei.
    Funcţionează, exact după scheme, toate aparatele de os şi de muşchi. Măduvele sunt la locul lor, hermetic pecetluite în ciolane. Dar te-ai oprit la materia materiilor, la sfintele sfintelor. Vietăţile tale nu vorbesc. Ai găsit tiparele originale şi vopselile, compuse pe cantităţi cumpănite, de molecule, dar dacă vrei să chemi pisica, vine girafa, şi vrând să ţi se culce la picioare câinele, ţi se urcă în pat porcul sălbatec. Intre cocor şi şobolan nici o diferenţă. Harpele ar cânta ca fluierele, sau toată natura de jur-împrejur ar sta mută. Vasăzică, ai fabricat maldăre şi cadavre. Aveai nevoie şi de o sută de mii de feluri de glasuri, nu numai de o sută de mii de calâpuri de carne.
    Hai să ne punem ochelarii, că barba ne-a crescut. Să căutăm cu scara prin rafturi şi dulapuri. Ni s-a uscat limba întorcând cu degetul foaia şi ne-a venit sângele în gura înnăsprită şi pe degetul ostenit. Nimeni n-a scris niciodată cartea care îţi trebuie acum.
PUBLICISTICĂ
449
    Şi ne mai lipseşte o carte, cartea de subtilităţi şi daruri imprecise, după care ar trebui să punem în vieţile ieşite din mâinile tale nedesluşitul şi ceva inconsistent. Un instinct deosebit de fiecare vietate, de fiecare iarbă, dar un instinct de specie, care să facă gol total în teritoriul speciei şi să o pornească grămadă şi precis, într-o unică destinare; siguranţa stăpânirii şi a luptei a toată specia, concepută în unicitatea ei fracţionară.
    —    Auzişi cum se face lumea, Axinte? Da, ai amestecat bine. Două apă şi una tărâţe, şi la urmă sare, un pumn.
                         M-aş ruga...
    M-aş ruga tare de voi, bineînţeles, să-mi spuneţi câte ceva. Dacă mi-ar spune fiecare ceva, capra niţel, picherea niţel, şi niţel turturica, şi tot atât şi câinele şi brotacul, nu aş mai ieşi din domesticitatea ogradei ca să aflu şi să mă instruiesc. Pentru că nu cred că ştie ibisul mai mult decât răţuşca mea din copaie, care se bălăceşte şi râde. Uite barza: se ridică din turla casei ca un plocat cu ciucurii de ibrişim şi purcede la baltă, după ce s-a strâns ca o umbrelă japoneză. Maşina ciocului ei pentru desfăcut pe dinăuntru degetele de la mânuşile de bal se duce să lăbărţeze şerpii din mostişte - şi n-are mai multă unsoare în punctul unde scârţâie foarfeca portocalie decât vrea creierul ei să-i dea, întocmai ca o pompă turtită, cu ulei, la cuiul plăselei.
    Şi mi-ar mai povesti şi cărăbuşul hilar şi fioros cu cornul lui de rinocer, dat pe spate ca să nu poată împunge, câte ceva. N-am să întreb chiar privighetoarea, a căreia perlă din guşă trece atât de rar prin pomii noştri, nici cucul, târgoveţ de abecedar. Pot să stau de vorbă, câte un crâmpei, cu bufniţa şi cucuvaia, care vin adeseori la fereastra de răsărit, a icoanei de argint şi de foc. Cucuvaia trebuie să ştie ceva mai mult, având răgazul să iscodească şi întuneric de turlă.
450
TUDOR ARGHEZI
    Dar tot ce ştie, fieştecare ţine pentru el, păcatul de moarte al vieţii fiind limbuţia şi trăncăneala. Bunul Dumnezeu le-a pus un ac în gură şi un cui în gâtlej. Aş vrea să se destăinuiască miresmele şi seminţele. Un cuvânt de ici, altul de colo, m-ar învăţa şi poate că aş căpăta o pricepere sau un soi.
    Nu este permis! Dumnezeu, când era să ţipe pasările şi jivinele emoţionate dinaintea peizajelor lui, le-a prins de ciocuri şi de bot şi le-a strâns şi le-a spus, cu degetul pe buze, ceva. Ziduri, ziduri, ziduri! De la ins la ins, păretele mai plesneşte, şi sunetul odăilor închise poate tremura în dunga luminii: între neamuri încelulate, zidurile sunt groase până la cer. Nici în vârfuri, nici în rădăcini! un trunchi şi un copac, o tulpină şi o floare, un om...
    Odaia mea goală a fost clădită într-un turn, şi pe geamul ei din dreptul soarelui stă lipit, pentru îngeri, un bilet de închiriat. Pământenii nu se mută atât de sus, chiriaşii suferă de picioare şi cord. Odăile noastre umblă goale şi după ce s-au pogorât pe scări, între oameni şi dobitoace: saloane, firide, temniţe şi chilii.
    -      De ce ai râs, Axinte? Că ţi-am spus că şi găina e o cameră goală? Păi aşa e. Ea nu ştie totuşi că e de închiriat. E gol şi Martin măgarul, nu te uita că zbiară: are o gumă. Mai Marele, ştii tu cine, le-a scobit pe toate de miez şi le-a umflat cu întuneric. Crezuse întâi să li le lase, dar s-a răzgândit şi a oprit miezurile la el. Bunînţeles, ştiu ce ai să spui, că din când în când ia şi câte un sâmbure, şi-l pune în bobârnac şi ne loveşte-n cap cu o firimitură de aluat. Te uiţi şi tu în sus, şi mă uit şi eu în sus. Şi nu vedem nimic.
    Le-am cerut o firimitură de drojdie, ca să mă dospesc, şi nu mi-au dat-o, nici pasărea paradisului, nici vrabia, nici corbul. Făina se usucă necrescută.
    Foaie de măghiran, nici tu nu ştii nimic...
1934
PUBLICISTICĂ
451
                   PAUL ZARIFOPOL
    Tristul folos al scrisului pentru morţii pe care i-ai cunoscut este că ei pot fi trataţi ca o materie primă, obiectiv şi la rece. Cât e viu omul se poate defini mai greu, şi gânditorul instabil, cu secrete şi surprize neaşteptat răscolite în rezervele celui mai ciudat corp care-i intelectul, se descoperă brusc într-o zăcăminte necercetată. Adeseori via, care produce vin, ascunde de subt rădăcină petrol. Că există concordanţă între substraturi şi flora evidentă, o afirmă tovărăşia dintre geolog şi botanist: anume lichen nu creşte la faţa pământului fără o justificare de epoci petrecute în adâncimile nestrăbătute. Şi nici blond sau oacheş nu e cine vrea. Lanţurile fine ale unui sistem nervos planetar păstrează solidarităţile neanalizate dintre miez şi aspect.
    Nu-1 mai văd pe Paul Zarifopol, când caut să-mi aduc aminte de el, decât în cadrul uşii redacţiei intrând politicos şi distant, cu buzele greu dezlipite de sfiala lui. Acest om, care îşi măsura cuvintele scrise cu centimetru şi strecura în ele substanţele unui fel de nuanţă cu pipeta, se ferea să nu-i scape o vorbă mai mult decât ar fi trebuit regulilor lui arbitrare şi să nu se simtă încurcat într-un păienjeniş.
    îi văd capul, frontal proeminent ca muchia toporului din profil. Natura i-1 destinase unei medalii de Papă, care şi-a greşit cariera şi tihna. în toate icoanele catolice, în care sfinţii raşi vorbesc cu porumbieii, şi în desenul cu apă tare cântă un diacon şi se uită din gravură un Zarifopol cu gulerul de dantelă. Gura lui strânsă şi fără buze vorbea ca şi mintea lui exclusiv pe dinlăuntru şi chiar ochii lui erau întorşi către o contemplaţie interioară, ca statuile aflate în picioare şi nevăzute pe capătul unui stâlp de piatră mural. Şi însăşi culoarea acestui trapist al literaturii se apropia de tonul bisericii, calcaros şi afumat de iarba-mare a nopţilor trăite pe soclu, în frig indiferent şi în arşiţă indiferentă.
452
TUDOR ARGHEZI
    Mi se pare că Paul Zarifopol şi-a făcut debutul la o revistă, pe care o scotea subsemnatul înaintea războiului, „Cronica“, îi plăcuse atitudinea neafirmativă, pesemne, a revistei şi antidogmatismul ei l-a hotărât să scrie româneşte, după ce publicase din Germania, unde a trăit între cărţi vreo douăzeci de ani, mi se pare, în nemţeşte şi parcă în englezeşte. Articolul lui s-a cam chemat Baruch Spinoza şi era echilibrat exact şi ocolit de o linie de centură trasată arhitectural. Zarifopol îmi scria din Sinaia, unde sta pe un munte, iarna şi vara, întocmai ca fraţii lui de calcar de catedrală - şi-i răspundeam. Scrisorile lui au intrat în arhiva dezordonată a podului meu, căreia încă n-am avut prilejul să-i dau foc. Obişnuitele manuscrise preferă constant publicităţii tipărite o risipire pură în văzduh.
    Creci că nu l-am cunoscut în carne şi oase decât după ce îl cunoştea toată lumea şi într-un fel şi altul şi după ce fiecare confrate satisfăcut îl descoperise direct şi integral, ceea ce se întâmplă de cinci ori anual şi cu autorii străini. Un harnic confrate a descoperit la vârsta de cincizeci de ani trecuţi chiar pe Seneca, într-o ediţie, mi se pare, chiar românească şi maturul entuziast, convins că nimeni nu l-a apreciat cum se cuvine până la el, era niţeluş în situaţia melancolică a unui amant îndrăgostit de o fotografie în cimitir. Şi când l-am cunoscut, cum se cunosc oamenii, atingându-şi podul palmelor şi strângându-se de degete, Zarifopol mi-a adus numaidecât o imputare, că aş fi determinat pieirea lui sufletească, îmbăr-bătându-1 să nu se oprească la Baruch. Tensiunea imputării o apreciam din proprie experienţă: ţinusem de rău, fără nici o ipocrizie, pe N. D. Cocea, că a dat publicităţii, în absenţa autorului, versurile încredinţate unei păstrări confidenţiale, laolaltă cu alte boarfe. Dar în materia viciului scriitorul seamănă cu propagandistul şi prostituata care îşi fac un agrement pasional din deboşarea şi convertirea inocenţei naive la voluptatea şi stricăciunea lor politică, religioasă şi senzuală, amestecându-se şi în inconştienţele cele mai brave şi mai curate
PUBLICISTICĂ
453
puţină glandă şi oleacă de ţap, mai mult sau mai puţin, după un fanatism transpus din carne şi strâmbat în psih.
    Paul Zarifopol nu a fost lăsat de sincerităţile lui complicate să fie un afirmativ şi nici criticul lui nu a fost un critic. Judaic în faşa spectacolului şi a creaţiei, ca să nu le tăgăduiască şi să dea inteligenţei muncite pe texte la lumina întunericului, el le-a discutat cu intenţia că le interpretează, ceea ce părea să denote o rafinare a curajului prin negrul-animal al cerebralităţii; că de foarte cerebral şi monstruos de cerebral, Zarifopol a fost un foarte cerebral, poate că unicul exemplar din epoca lui, dus până la înalta frigiditate, care s-ar putea cifra în Fahrenheit cu absurdul cub al lui zero de temperatură joasă. S-ar preciza mai mult atitudinea lui neutrală în ecranul vieţii, luându-i de scurt preferinţele pentru timpurile revolute şi operele încheiate, nu numai încheiate, dar şi depărtate. E aproape un stil să scrutezi numerele desfăcute de cantităţi şi lumea desfăcută de timp, mai cu seamă de timpul sensibil, contemporan. Mintea lui Zarifopol plutea în văzduhul tihnei şi era cu neputinţă să o debarci în aerul respirabil sau otrăvit, prezent mirosului nostru rapid. Să-şi fi ascuns criticul schemelor în sine o nesiguranţă de gust şi o confuzie a orientării, mascate de paravanele zării în spaţii şi timp? Se prea poate şi este aproape probabil.
    Temerea de confruntările judecăţii cu o realitate concretă îl făcea să-şi exprime opiniunile asupra fluenţelor în curs, numai în mic comitet şi în cel mai mic comitet a patru ochi, făgăduindu-şi sieşi, pentru o dată incertă, o Rusalie a paralelismului actual, pe care nu o putea înscrie în calendarul lui; căci Rusaliile implică Pastile şi Pastile implică un Crăciun -şi pruncul personalităţii se naşte o singură dată şi într-un singur fel. Nu e nimeni vinovat de aptitudini şi inaptitudini. Scos din fire de câteva insistenţe colegiale, care mărturiseau prin înţelesuri ce anume coardă a lipsit viorii lui suspinate, o dată Paul Zarifopol s-a hotărât să fie din epoca lui şi să-şi calce
454
TUDOR ARGHEZI
vioara. Rezultatele, rămase în bună parte în manuscris, au fost de aşa natură încât aceiaşi colegi, care l-au scos din trecut, l-au îndemnat să-şi reintegreze numaidecât miocenul.
    Trebuie să lăsăm această mărturie că Paul Zarifopol a fost în blazonul şi în armele lui un prototip aristocratic, simţit mai mult din strania şi individuala lui existenţă, decât dintr-o plastică pe care n-a avut nici timp nici atelier ca să o realizeze. Caz de mare actor, pe care trebuie să-l fi văzut trăit şi care a pierit din univers odată cu geniul lui, anulat ca un parfum.
1934
                   O CARTE: BIBLIA
   Dintre toate cărţile, cea mai veche carte şi cea mai răspândită, în toate limbile cu o literatură scrisă şi chiar în limbile aproape nescrise, ale triburilor din junglă, singura carte, care nu e considerată ca o carte, este cartea cărţilor, Biblia
   Biblia nu are ceea ce se cheamă cititori. Biblia are numai ascultători şi supuşi. Caracterul de solemnitate, împrumutat de la prestigiul misterios al cultului, face din această carte un obiect, ca de aur şi de argint, liturgic. Publicul, din oraş, de la mare şi de la munte, nu o poartă în buzunar şi în geantă, ca să o citească în vagon, pe vapor şi la răscrucea potecilor de piscuri, unde alpiniştii se opresc la odihnă. Toată lumea lasă Scripturile, numite din pricina unicităţii lor sfinte, în altarul bisericii, închise în scoarţe grele şi catarămi de metal — sau le ascund într-un dulap fără cărţi, deosebit, ca pe o relicvă sau o amintire... Pentru că toată lumea crede că e ceva în Biblie, bun de pus deoparte, o avere sufletească sau o gingăşie neturburată şi nimeni nu se socoteşte destul de apt ca să o răsfoiască, bănuind că înţelesurile ei sunt complicate şi că nu
PUBLICISTICĂ
455
aparţin inteligenţei: substanţă indiscutabilă, care este bine să fie păstrată izolat.
    Apoi, din Biblie s-au reclamat atâtea reguli religioase, atâtea forme de cler şi atâtea schisme şi organizaţii de a gândi religios în chip independent, încât cititorul de cărţi, deprins cu volumul care trece şi se uită, este adus să creadă că Biblia constituie un loc rezervat pentru bătălia dintre biserici consacrate şi dintre secte, un material cu care n-ai ce face decât de la un grad teologic în sus. Biblia la noi încă nu a devenit civilă: ea a rămas bisericească.
    Această operă literară, trasă în zeci de milioane de exemplare, are cel mai mic număr de cititori, comparativ, de pildă, cu Cei trei muşchetari şi cu Jidovul rătăcitor. Şi cititorii ei speciali nici ei nu au citit Biblia întreagă. Să nu ne ferim să ne spunem gândul întreg: suntem încredinţaţi că nimeni, niciodată — auziţi? niciodată - nu a citit Biblia din scoarţă în scoarţă, nimeni în aproape două mii de ani, afară de copiştii din vremuri şi de traducători.
    Iar copiştii au citit-o cum citeşte copistul şi cum citeşte tipograful: litera fără conţinutul ei. Cu câteva excepţii, ca versiunea germană a lui Luther şi ca versiunea franceză, de nuanţă calvinistă, semnată de pana luminoasă a pastorului Louis Second - nici traducătorii nu este probabil că au citit-o, dacă poate fi admisibilă o afirmaţie paradoxală. Şi să ne explicăm de ce: un traducător al Bibliei îşi întreprinde lucrarea subt imperiul unei discipline, faţă de care sensul traducerii nu trebuie să greşească, alegând din patru expresii pe cea mai depărtată de sensul literar însă cea mai apropiată de sensul oficial. Afară de asta, un traducător care vrea să echivaleze un text în limba lui, pentru trebuinţele divine conforme, e obligat să se dezintereseze de datoriile strict literare şi cititoreşti - şi el pierde din vedere şi din sensibilitate fructul şi parfumul, aplicat cu severitate numai la răsadurile plantei, profesional. Pentru oricine, de pildă, un om e o creaţie miraculoasă a
456
TUDOR ARGHEZI
naturii şi pentru toţi un copil e o fiinţă fenomenală - afară de medic, afară de medicul care şi-a pierdut în tehnicitate facultatea şi naivitatea uimirii. Pentru tehnician, omul e un complex de maladii şi de funcţiuni ce se petrec într-un corp închis şi noţiunea vieţii e înăbuşită de procedee şi instrumente.
    Frumuseţile Bibliei sunt străine profesionistului, care vede în ele texte de potrivit cu alte texte, către deducerea necesară unei demonstraţii. E vorba de acea suferinţă după adevăr, cu care omul se luptă din toate timpurile, cu preferinţele fanatice pentru adevărul lui particular. Dar a căuta întâi adevărul în Biblie şi a înlătura frumuseţea literară şi de gândire este o acţiune de laborator şi de formulă obişnuită la căutarea carbonului, a apei şi a materiilor străine dintr-o floare, preocupată de sintezele care răscolesc petalele şi buchetele şi indiferentă la imponderabilul suavităţii.
    Totuşi, luaţi de scurt, foarte mulţi intelectuali şi cititori cultivaţi par supăraţi că li se aduce imputarea absenţei din lecturile lor a Bibliei, lăsând să se înţeleagă că citirea acestei cărţi e un lucru elementar, ca abecedarul sau ca primele patru operaţii din aritmetică - şi, mai mult, că s-au născut aproape cu Biblia în leagăn, cum s-au născut durdulii ori slabi. Cărturarul se simte ofensat că n-ar fi citit Biblia, dar adevărul este că parcă nici nu i-a trecut prin mâini.
    Credinţa tuturora este că Biblia tratează numai despre Dumnezeu şi pentru că toate cărţile cu acest subiect sunt conduse de tonul grav şi imperativ, cititorul presupune că e vorba de o carte plicticoasă de dictatură religioasă şi de un mijloc de a câştiga partizani pentru o formă de cult. De atâtea veacuri de când aud generaţiile vorbindu-se de Sfintele Scripturi, urmaşii lor s-au obişnuit cu o noţiune, că ele nici nu trebuie înţelese, din care pricină cititorul, dus din când în când la biserică, pentru un Te Deurn, sau la un parastas, este nepăsător la limbaj şi sens şi orice fel de text i s-ar citi în auzul lui, trebuie să fie un text bun şi exact, tocmai pentru că nu are
PUBLICISTICĂ
457
în spiritul lui nici un înţeles - şi cu cât o versiune biblică este mai întunecată de pana tălmăcitorului, cu atât ea pare mai verosimilă. Poziţia cărturarului pare justificată: la o nepricepere a vieţii trebuie să corespundă o nepricepere a cărţii care şi-a luat drept scop, după opinia îndătinată, nepriceperea universală...
    Biblia nu tratează numai despre Dumnezeu. Biblia nu este o carte de propagandă, scrisă în vederea unui termen şi a unei reguli sufleteşti. De-a lungul paginilor ei şovăie şi şchioapătă admirabila nedumerire a melancoliei umane, cercetându-se omul sufleteşte. Când era o pagină, această pagină nu a ştiut că va deveni o carte de o mie de pagini, câte cuprind ediţiile complete, după cum întâia zi a pruncului nu ştie că va deveni
o viaţă. Totalitatea capitolelor Bibliei întregi e în număr de o mie o sută şaizeci şi unu, Vechiul Testament cu opt sute nouăzeci şi şapte capitole, cuprinzându-se şi Psalmii, iar Noul Testament cu două sute şaizeci şi patru capitole, şi numărul autorilor, intercalaţi în această antologie a sufletului omenesc, chinuit de întuneric şi aprins la lumină, e imens...
    După interpretarea mea, mărturisesc laică, Cântarea Cântărilor e mai puţin şi în acelaşi timp mai mult decât Paul et Virginie\ e povestirea lui Werther şi a Lottei - şi este permis să bănuim că şi Goethe şi Bernardin de Saint-Pierre s-au inspirat din Cântarea Cântărilor când au scris, fiecare în sensul preferinţelor lui, acele două gingaşe romane suave, care au rămas unice în literatură. Cântarea Cântărilor, cu tragedia ei adevărată peste oameni, peste timpuri, şi peste simţuri transpare în Luceafărul iui Eminescu, realizatorul integral şi incomparabil mai subtil al dragostei fără loc şi scop.
    Biblia este plină de asemenea frumuseţi, pe care cititorul nu prea le cunoaşte. Eclesiastul, Cartea lui Iov, Proverbele, Pslamii, Cartea Esterei, Evanghelia lui Ioan, Pildele, Câteva scrisori ale lui Pavely Apocalipsa sunt numai câteva exemple generale de ce se poate citi, cu o tresărire continuă a instinctului poeziei, la fiecare pagină a uneia din cele mai frumoase câteva
 458
TUDOR ARGHEZI
cărţi cunoscute din toate literaturile. Cititorul român, este adevărat că trebuie încă să se adreseze versiunilor din cele trei limbi străine, engleză, franceză sau germană, ca să guste suculenţa ideilor şi imaginilor din Sfintele Scripturi.
    Ni s-a spus şi ne vine să credem în această realizare trebuincioasă, că se pregătesc pentru limba românească două versiuni libere ale Bibliei, emancipate de textul formal şi de opreliştile speciale: o Biblie a frumuseţilor literare, destinate cititorului adult şi justificat dificil, şi o Biblie a copiilor, în limba epocii actuale şi adecvată la epocă. Dacă scriitorul care şi-a luat această sarcină va izbuti să cuprindă în textele lui aromele textului original, este sigur că pentru consolările lui artistice şi sufleteşti, cititorul român va deschide şi Biblia pe pupitrul lui de lecturi...
1934
              SCRISOARE DE PRIETEN
    Omul îşi plăteşte greu dreptul la inteligenţă: cu conştiinţa că este muritor.
    Indiferenţa faţă de moartea proprie poate că este reală, şi probabil că este, în împrejurările de eroism, când moartea devine o regulă, ca într-o revoluţie şi într-un război -înlesnită, bineînţeles, şi de speranţa excepţiunii. Dacă există într-adevăr omul din doctrină, dezlegat de pământ şi de viaţă, şi dacă acest om poate să primească ideea morţii personale, în timpul unei inspiraţii sau în cursul unei activităţi sau al dragostei pentru fiinţele care prelungesc şi amplifică fiinţa.
    Viaţa urmează până la amănunte o perfectă ordine, dar moartea iese din stăpânirea echilibrului matematic, stabil şi păstrat impecabil în fenomenul vieţii, ca un act fantezist de dezordine şi anarhie. Cărturarul cade pe linia întreruptă a unei
PUBLICISTICĂ
459
activităţi şi mai todeauna în momentul unei desluşiri mai clare a conştiinţei de sine - şi de cele mai multe ori moartea trădează aşteptările părintelui, ale copilului, ale soţului, ale fratelui, şi gingăşiile lor. Este monstruos ca acelaşi puls de viaţă, care i-a întocmit extraordinara urzeală, şi care creează continuu anatomia psihică şi materială a lumii, de la gâză şi de la aştri la om, oglindirea gândită a lucrului fizic şi a celui misterios, să se dezintereseze de moartea unui Pascal sau Goethe şi să sufere insulta unei înlănţuiri şi logici limitate.
    Adolescenţa se ispiteşte să creadă că moartea vine la timp, ca o consecinţă de activitate isprăvită şi cu sentimentul creatorului că şi-a finit resortul. Bătrânul fabulei, simţindu-se, spune basmul, că i se apropie sfârşitul, îşi adună copiii la pat şi, înainte de a închide ochii, le dă poveţele următoare... Acest fel de a termina viaţa ar fi de o tehnică admirabilă, ca botezul unui transatlantic, în ceasul de a fi împins din şantier în ocean. Nu suferă nimeni şi nu rămâne dezolat. Aproape că mai trebuie să povestească basmul, că, după primirea binecuvântării şi a poveţelor, sufletul părintelui s-a depărtat în aplauzele familiei, fericită de secreta armonie a lucrurilor din lumea asta.
    Natura s-a îngrijit ca dragostea carnivoră, care-i altă dragoste decât a prieteniei, a înfrăţirii şi a sentimentului părintesc, să se ivească la o vârstă când inima nu funcţionează de acord cu capul şi când pauzele spiritului critic, înşelat de tertipurile vampirului, sunt favorabile înmulţirii. Natura are nevoie de tumult. Toate compartimentele ei, pline ca nişte corăbii ale lui Noe, cară belşuguri uriaşe de indivizi ai speciei anumite. Ca să fie sigură că progenitura e garantată, ea fabrică miliarde de masculi şi de femele, căci, în cazul catastrofelor-cataclisme, continuitatea nu se opreşte. Cum? Orbeşte? Viaţa, care se zămisleşte pe o scară atât de vastă, are dreptul să se dezintereseze şi de libertatea lipsei de răspunderi? Zice psalmistul, adevărat, că Dumnezeu este etern, bun şi drept, dar tot el a cântat că viaţa omului e ca pleava în vânt. Nu este de crezut că în psalmii
460
TUDOR ARGHEZI
 pe care nu i-a scris, ci numai i-a gândit, firea lui David, contemplativă şi violentă, nu şi-a zis că, decât un aşa Dumnezeu, mai bine lipsă.
    Copiii mei dacă-mi fac vreo supărare, m-am obişnuit să întârzii şi să nu mă trădez, ca să nu le las nici amintire dizar-monică, şi mă silesc să dau unui act soluţia pe care sensibilitatea lor o acceptă. Tăcerile lor subterane, din care apar ca nişte vegetale delicat complicate, la suprafaţă, sentinţe şi judecăţi rezumative ale unei vieţi interioare cu neputinţă de urmărit, mă turbură. Lacătele sufletului se nasc şi rămân încuiate. Toate încercările de alunecare cu o rază fină în obscuritatea în care germinează gândurile, dau în zid opac. Nu ajung iscusinţele şi subtilităţile pentru a prinde din florile ascunse, ce şi-l cern, un praf de polen. Pentru că dragostea noastră, dureroasă şi gentilă, e fără închipuire de adâncă, uneori, cu intuiţia preocupărilor secrete, copila mea îmi pune pe obraz mâna ei uşoară şi mă sărută.
    Te gândeşti că mori la netimp şi că-ţi laşi copiii fără neîncetatul sprijin mai ales moral. I-ai crescut fără principii şi fără dogme, cunoscând din vreme că zestrea fundamentală a rezistenţei şi a echilibrului o au, dar evenimentele neîntrerupte ale zilei şi săptămânii sunt raportate, fiecare din ele, la un criteriu ce se descifrează insensibil singur: lipsa de prejudecăţi. Nici o dorinţă nu ia forma obligaţiunii şi nici un fapt nu este gândit după o codificare.
    Câteodată, o aluzie la dispariţia noastră e destinată să rectifice eroarea eternităţii. Aş vrea să-mi intercalez sugestia într-un episod sufletesc vesel, dar nu pot nici pentru mine, nici pentru copii, de teama cinismului, care răneşte mai mult decât realitatea, învăluită în ambalajul lui murdar. Legănându-mi fetiţa pe un genunchi, subt un vişin, i-am vorbit, încet, cum are să fie împărţită casa ei între fraţi. Ea o să se mărite odată, şi odată şi el o să se însoare... Aş fi de părere să nu se despăr-ţească niciodată unul de altul... Fratele cel mare s-a înstrăinat
PUBLICISTICĂ
461
şi e un om 111 afară de rând şi un artist: el nu are să le turbure viaţa...
    -     Dacă totuşi ar veni vreodată înapoi în ţară, ostenit şi deziluzionat, ceea ce n-aş putea să mă gândesc că poate să se întâmple, o să împărţiţi viaţa în trei, i-am şoptit fetiţei.
    Ea se uita, dintr-un timp, la degetele ei, care deveniseră nervoase. I-am spus:
    - Ia uitaţi-vă la mine, voi, ochii ăştia frumoşi.
    Ochii nu se ridicară.
    Şi am strămutat ideea brusc:
    - Trebuie să mai punem un vişin în locul ăsta gol.
    Dar capul copilei mi se aplecase de tot pe piept.
    - Iar o să fie o zi caldă astăzi, am mai spus.
    Şi am simţit atunci lacrimile ei pe mâna cu care îi mângâiam faţa pe dedesubt. Şi ca să nu apară şi ale mele, care s-au trezit deodată, m-am sculat cu ea în braţe şi am pus-o într-o pătură de iarbă.
    -     Nu, nu-i adevărat... Tu n-ai să te faci niciodată mai mare decât atât, şi amândoi rămâneţi la zece şi la nouă ani. Şi tata nu mai pleacă niciodată de lângă voi, pentru că trebuie să vă dea în fiecare zi o ciocolată şi o carte.
    Şi copila mea, zâmbind ca de 1111 vis fermecat, scoase din secretele sufletului un suspin.
1934
         CE POATE RĂBDA UN MORMÂNT
    Există un tip de critică şi de apreciere care poate că poartă un nume în psihologie şi după care nimeni nu e autorul operei lui, până la nivel de instrucţie sau de ignoranţă. Dacă vorbeşte bine, discursurile i le face cineva, dacă scrie frumos,
462
TUDOR ARGHEZI
trebuie să fi colaborat nevasta sau un secretar, dacă are o idee nouă, ideea nu-i aparţine. La Codul lui Napoleon, Bonaparte nu a colaborat în nici un fel. Lucrările lui Shakespeare le-a scris un oarecare Bacon. Iisus Hristos şi-a luat Evanghelia de la altul şi nici n-a fost pe lume un om cu numele lui. Chateaubriand şi-a scos respiraţia stilului din Homer. L Imitation nu este, cum s-a crezut, o scriere a lui Toma Kempis.
     Omul suferă de pornirea de a mânji, tăgăduind sau analizând. Pe Dumnezeu îl contestă toate universităţile şi vor să-i zică altfel cumva, ca să-l diminueze. Dragostea nu e dragoste.
     Iar Freud ţi-a descoperit dumitale, mamă, secretul pe care nu l-ai ştiut, că dacă-ţi iubeşti băiatul şi veghezi disperată la creşterea lui, când zace bolnav, o faci pentru că el e înzestrat de natură cu aptitudini de mascul.
     Dorinţa de a dezindividualiza pe om şi de a profana într-însul un conţinut, reducându-1 la anonimat, domină asemenea acţiuni. Nu-ţi este permis să te ridici deasupra judecătorului tău, şi fiecare contabil de biologie îţi este judecător. E desigur un pergament ştampilat pentru ca el să justifice toate intruziunile, fanfaronadele şi impertinenţele, care în senilitate pot lua numele inocent al inconştienţei.
     în cuprinsul literaturii, avem, din nefericire, o figură, de care se împiedică de patruzeci de ani lumea cu doctorat. Până a nu i se fi ridicat o statuie la Constanţa, savanţii cu oarecare artă în craniul lor urangutanic l-au considerat ca pe un om de muşama şi talpă, aşezat în mijlocul târgului cu mascarade şi pe fălcile căruia trecătorul ameţit de ţuică sau îmbătat de ştiinţă şi-a exersat vigoarea podului palmei. Fiecare îi ardea una şi-i mai trăgea încă două cu sete. Momâia avea un mecanism interior: dacă era lovită exact, resorturile făceau o mişcare, şi eroul din Moşi căpăta un clondir în formă de raţă sau o decoraţie de tinichea.
     La o sală de disecţii se făcea pe vremuri aplicarea directă şi nefigurată a încercării puterii. Poate că această epocă ştiinţifică
PUBLICISTICĂ
 463
a apucat-o domnul profesor Gh. Marinescu, membru al Academiei Române. Unii băieţi căutau satisfacţii asupra morţilor cu pumnul în nasul cadavrului. Cel mai tare pumn câştiga o sticlă de bere. Rezultatul se verifica pe cartilagiul zdrobit: apucai cadavrul şi-l scuturai niţeluş de nas.
    Savantul, în special savantul pe piele de om, găseşte mijloace de pângărire a personalităţii în tertipurile patologiei care face glorie şi asigură dictatura autorităţii unor filologi ai unui vocabular de auguri. Ştiinţa de cazuişti ai celulei a izbutit să afle greutatea unui creier de mort, numărul cutelor din misterioasa lui tapiţerie şi volumul. E o ştiinţă care slujeşte la crearea de prestigii convenţionale, care nu a folosit vieţii în nici un fel şi care s-a strecurat, de la dispariţia lui Moliere, între realităţile grave. Dacă după şapte ani de studii experimentale,
o  doctoră în medicina maternităţii este în stare, la un spital din Bucureşti, operând o femeie gravidă, să-i scoată intestinele şi să i le tragă prin uter, ca dintr-un ghem, crezând că ţine între degete cordonul ombilical al pruncului, ştiinţa nu mai e ştiinţă şi devine o lamentabilă farsă, îndatorită să rămâie cel puţin modestă.
    Diminuarea individualităţii se face în regim ştiinţific, atribuind geniul nebuniei şi insistând. Nu mai zicem că poeziile lui Eminescu au fost scrise de tatăl lui, de la care moştenise şi „vocea de tenor", ci pentru ca orice merit să-i fie poetului anulat, hotărâm că talentul lui se datoreşte demenţei. înţelegeţi sugestia: ce poţi să aştepţi de la un nebun?
    Domnul profesor Gh. M., membru al Academiei Române, poate că este un imens om de ştiinţă. Poate. N-am competinţa să decid şi să repet şi, la urma urmei, vous savez, je m *en bats loeil... Auzisem în ţară că domnul profesor era un ilustru personagiu în străinătate. Am stat mai mulţi ani în străinătate, unde cu o preferinţă a curiozităţii am frecventat cercurile ştiinţifice şi medicale: n-am văzut că domnul profesor ieşea din rândul cu litere corp zece drepte, al articolelor, în care sunt
464
TUDOR ARGHEZI
citate, unui după altul şi după alfabet, nouă nume de savanţi, care ar fi încercat despicarea firului de păr de la subsuoară în patru; un japonez, un anamit, un bulgar, un rus, un maghiar, un german... E o notorietate, desigur, să fii citat în treacăt şi chiar cu oarecare stăruinţă. însă n-am aflat încă de nici un om ajutat de ilustrul savant, foarte sensibil la probleme şi tot atât de indiferent la suferinţa omului din problemă. Am trimis odată un pictor la domnia sa, paralizat de mâna dreaptă, cu care ţinea pensula, şi profesorul l-a batjocorit. într-adevăr, pictorul era ieftin, adică foarte sărac, şi ilustrul savant e un mare avar, pe toate dimensiunile.
    Pentru toate aceste motive, balansate cu motivul poeziei, nu se poate ascunde că trebuie să luăm împotriva savantului şi pentru Mihai Eminescu atitudinea categorică şi leală şi să defectăm aparatul intelectual al unui nou fabricant de găinaţ parfumat.
    Nu i se poate ierta domnului profesor admiraţia ipocrită pentru Eminescu, consacrat nebun şi profet în acelaşi timp. Este, fireşte, prudent să-ţi iei o satisfacţie asupra unui om de geniu şi să-l internezi şi după moarte, încă o dată, într-un ospiciu de nebuni, cerând ţării să clădească un templu pentru el. Admiraţia savantului e deosebit de sinistră, şi gândul spus întreg, cu o bărbăţie cinică dar corectă în monstruozitatea ei, era mai puţin vinovat decât dulcea laşitate îmblănită, din care unghiile înmuiate în sirop zgârie sepultura.
1934
      [„DOAMNA MARIN NE VIZITEAZĂ...“]
    Doamna Marin ne vizitează.
    Conştientă de lungimea braţelor ei, pentru care nu există rafturi prea înalte, grumazul frumos şi corpul masiv admirabil,
PUBLICISTICĂ
465
înclină către liniile în care vacile de rasă ilustră se supun să li se fure laptele dulce. Stând în picioare răzimată într-un cot, pare că ghiceşti dedesubt un uger cu patru ţâţe, care s-ar lăsa muls cu blândeţe. Femeie foarte bună, ea îşi exprimă şi timiditatea ca o rasă elveţiană. E, regretabil, cea mai murdară, din toată dinastia ei, dar pentru că nu miroase şi murdăria pare, pe această marmură, curată. Dezbrăcată, trebuie să fie o bucată sculpturală rară, lăptoasă în forme, cu genunchi ca de ceară şi cu glezne rafinate. Mă îndoiesc că bărbatul ei să fie preocupat mai mult decât de un singur punct în acest monument de mare clasicism pe şolduri, pe care ca să-l găsească, el dispreţuieşte estetica lungă a nudului şi procedează iute, deprins să apuce căldarea de toartă şi calul de căpăstru.
    Este de profesiune fabricant de mezeluri.
    Nefericita frumoasă femeie avea gingiile defectuoase şi dinţii i se iveau strâmbi, ca nişte cuie de potcoave vechi. Tristă ca o ruină, i se prezintă gura bolnăvicios umflată, până ce a primit povaţa să şi-o înlocuiască. Familia a considerat sfatul ca una din acele idei, care vin în viaţa secolului o singură dată. Astăzi, gura tinerei vizitatoare prezintă un splendid zâmbet sinistru de mort galvanizat.
    S-a împrietenit cu noi. Şi-a scos douăzeci şi unu de dinţi şi măsele şi a ridicat pe terenul lor o uliţă arhitecturală. Faţa
i s-a înnobilat de luciul de sidef dintre buzele roşii cărnoase şi fine. O păreche de gingii întregi redeşteaptă o figură. înlocuirea dinţilor cu o impecabilă proteză, căreia îi va rămâne credincioasă până se va muta în altă viaţă, i-a schimbat şi psihologia. Pecetluită şi convinsă că nu mai poate vorbi, sintaxa ei e monotonă şi nesigură ca un pendul cu două lanţuri. Cuvintele ei au rostiri poliglote şi sensuri internaţionale. De la ce american să poată veni scrâşnirea dinţilor ei? Ce elefant obişnuit să tacă şi să sugă banane i-o fi purtat? In gura abonatei noastre e sforţarea de trecere a ordinului quadruped la gramatică, declinări, propoziţii. Ea tace ca un mister şi gura,
466
TUDOR ARGHEZI
nevoită să zâmbească, pare îndopată cu ipsos şi câlţi, ca eroinele prinse de iezuiţi în închiziţiile mecanice de panopticum. Ca să-şi dezlipească buzele şi obligat să grăiască, un căţel ar întrebuinţa aceleaşi întorsături de maxilare, de ochi şi de umeri. Şi senzaţia curioasă a doamnei Marin! I se pare că e mereu duminică. Ceva nou ca o liturghie pascală, ca gulerele scrobite ale domnului Marin la sărbători, ca lucrurile spălate sâmbăta, ca un sunet de clopot în gură — se suprapune peste minţile ei.
I se pare că are ghete noi care o strâng şi-i umflă picioarele. Corpul ei desinat merge parcă târâş. I se pare că dinţii i-au fost puşi în pantofi.
1934
                      O CENZURĂ
    Ar fi vorba de o cenzură care nu se face, alături de o cenzură care s-a făcut.
    Toată lumea ştie sau nu ştie că înainte de-a se afişa cu litere briliante roşii şi albastre de electricitate, filmele trec prin examenul unei comisiuni de stat, detaşată în membri izolaţi, câte unul şi doi, pentru „vizionare". A viziona un film, în bun vocabular de comerţ special, este pur şi simplu a te uita le el cum se perindă pe pânză: stiliştii din branşă sunt creatori de cuvinte.
    După cenzor, un film prost poate să fie autorizat şi unul bun oprit. Cazul discuţiilor controversate din sânul comisiunii se reduce la calitatea capului purtat de membri şi numai rareori disputa, ca în filmul fără comparativ, îngerul albastru, se ridică până la principii şi nu poate fi terminată fără o intervenţie ministerială. In general, cenzura e obligată să supravegheze activitatea ecranului din punctul de vedere al siguranţei
PUBLICISTICĂ
467
statului şi al unui minimum de sentiment de pudoare. Ofensa bunului-simţ e lăsată liberă, ca şi a limbii româneşti.
    O întreagă literatură escortează apariţia unui film şi din care cea mai jignitoare nu este reclama necitită şi indiferentă din ziare. Orice s-ar face, aci nu se poate formula ceva mai mult decât un superlativ, desigur pentru fiece film jucat. Reclama ar putea să intre în zona cenzurii numai atunci când ar adopta mijloace de scandal şi tertipuri licenţioase, pentru revelarea unui film. Nici broşurile şi programele, în genere neutre, sau afişele, care pot escamota pe socoteală proprie scăderile unui spectacol, nu sunt instrumente directe de ofensă. Se presupune că publicul le citeşte sau nu.
    Insă titlul unui film, adeseori execrabil, mutat din sensul lui într-un sens de fantezie a contabilităţii sau a dactilografiei -şi cu deosebire titlurile episodice, dialogul scris, replicile, aparţin unui gen pe care nu-1 mai scriu nici tinichigiii. O scenă delicată, la care au colaborat însuşirile încrucişate şi temperamentale remarcabile ale regizorilor, artiştilor şi literaţilor, grupaţi armonic pentru obţinerea unui efect precis, e mânjită de un text pretins românesc. Cineva, un încasator, un expeditor, un lipitor de timbre, un fost negustor de ciorapi, un samsar, slujeşte de călăuză literară pe film publicului din sală, chemat la un spectacol bun compromis.
    Această literatură nu se cenzurează deşi mai pornografică decât scena în care, făcându-se întuneric pe fotografie, intră şi taie foarfecele cenzurei. Cenzurarea acestui obiect trebuie să aducă la respectul de public şi de artă al comerţului de filme.
    Nu o să-i facem onoarea de a-1 identifica — nu este aşa? — cu libertatea scrisului şi a gândirii. Negustorul, care a cumpărat de la o fabrică de filme o copie, ca să o aducă în România şi să tenteze şansa milioanelor pe o cale mai facilă decât a desfacerii de gulere şi bretele, nu scrie şi nu gândeşte. El a văzut că un film a ţinut afişul la Paris ori la Berlin câteva luni şi-l importă în Bucureşti, numindu-1 marfă şi
468
TUDOR ARGHEZI
distribuindu-1, cum ar face cu cocaina, cu morfina sau cu afrodiziacul. Unde e sex, comerţul prosperează. El nu aparţine presei şi nu poate fi asimilat nici cu editorul cel mai puţin demn şi scrupulos, care dintr-un capriciu de împrejurare a deschis fabrică de cărţi în loc de casă de întâlnire. Nici o profesie intelectuală, cu atât mai puţin artistică, nu-1 poate revendica. Numele lui nu însemnează şi nu aduce aminte nimic, decât poate ceva din lumea gangsterilor din Chicago.
    Nimic mai caracteristic ca roiul sateliţilor de întuneric care parazitează în jurul cinematografului, între cabina operatorului şi scânteia care străbate pelicula transparentă. Cine asistă după miezul nopţii la o aşa-numită vizionare a unei probe, este edificat:. De o parte, directorii unui teatru cinematografic, invitaţi să aleagă dintr-o puzderie de filme, unul. De altă parte, o caravană de figuri hibride, de aventurieri şi înfometaţi agresivi, dă în staluri o luptă de ferocităţi şi de expresii, din care lipseşte numai asasinatul. Aceşti indivizi sunt direct sau indirect agenţii artei zise mute şi devenită limbută şi sonoră. Politicoşi la exces sau servili, întâlniţi din cele patru unghiuri ale pământului îngreţoşat, la Bucureşti, verticali sau gârbovi, costumaţi ca în vitrină cu tot ce fabrică gustul prost mai elegant, ochii acestor cavaleri de industrie au pâlpâiri stranii şi fălcile lor o crispare de măsele împiedicate de un ciolan.
    Aceste personagii transmit arta filmului şi dictează limba scrisă unui public cultivat.
    Dacă ar fi vorba de ţesături de lână şi de cravate, desigur că statul nu ar fi cel mai bun gospodar pentru a le monopoliza. Dar fiindcă marfa cinematografică priveşte de-a dreptul educaţia artistică şi dezvoltarea simţului estetic, statul ar fi în rolul lui să ia direcţia acestei expresii a intelectului şi dacă nu s-ar putea ocupa cum se cade de ea să înfiinţeze o organizaţie analogă cu Societatea de Radiodifuziune, monopolizând comerţul de filme în folosul lui intelectual şi financiar. Doi paşi mai la dreapta şi comisiunea de cenzură ar putea să devie,
PUBLICISTICĂ
469
amplificându-se, organismul necesar, eliminând ipso facto haitele care escortează lumina intermitentă a scânteii mobile. Legăturile vieţii cinematografice cu organizaţiile artistice şi cu fabricile de Filme ar căpăta autoritate şi statul ar putea să-şi găsească în aceste relaţiuni mijloace de propagandă noi.
    Şi s-ar simplifica şi veşnic întortocheata problemă de achiziţii a direcţiilor teatrelor de filme, nişte şacali în război cu şacalii acestui comerţ de artă. Şi atunci, organizaţi într-un biurou al unei societăţi de difuziune prin film, oamenii de calificare necontestată vor prezintă, odată cu lucrarea de artă, un text de titluri şi dialoguri corect şi frumos redactat, pentru prestigiul culturii româneşti, administrată pe un teren de sensibilitate vie, de chelneri şi de portari.
 1934
            ALEXANDRU ODOBESCU. I
    Pe Alexandru Odobescu l-am cunoscut... Puţine figuri mi-au rămas în amintire neşterse; din vina mea, desigur, dar şi din vina figurii. Nici aparatul fotografic, care-i un ochi mecanic şi îndatorat prin urmare să fie exact şi fidel, nu simpatizează cu figurile nule. Pune alături, un album de foşti potentaţi ai secundei şi o colecţie cartonată din arhiva poliţiei, diferenţa, acoperind urmele originei, contrastează. Din glodul timpului oamenii ies valvârtej.
    Poate că nu e nici asta o ispravă, să te naşti cu o figură: pergamentul putrezeşte, exact după legile muşamalei. Dar figura se agaţă de pensula lui Da Vinci şi de creionul de oţel al lui Diirer - şi rămâne. E şi asta ceva, să rămâie ceva. Nu e mult, dar e aproape totul: esenţialul este şi el destul de mic şi de insignifiant.
470
TUDOR ARGHEZI
    Alexandru Odobescu a fost unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut, fără să excludem sufletele, edificiile şi peizajele. In epoca lui erau mulţi bărbaţi frumoşi, pentru că datina poporului românesc voieşte ca fiinţele care se iubesc în cuptorul ei, după voia fatalităţii şi a lui Dumnezeu, să fie frumoase într-adevăr. Frumuseţea e un belşug românesc, n-ai ce-i face, şi toate muncile urâţilor sterpi ca să o degradeze sunt neputincioase. [De multe ori, un potentat român nici nu a trebuit să fie român; nesimţitor la mecanica interioară a spectacolului românesc. Putea să fie orice fel de animal de Orient, ieşit dintr-o râjniţă de cafea, din tahân şi halva. El avea voie să fie urât cât a voit sămânţa ancestrală.]
    în toată frumuseţea românească, frumuseţea lui Alexandru Odobescu, român în întindere şi adâncime, pe toate dimensiunile lui neaoş român, era excepţională, aleasă de noroc pentru figura unui domnitor. [Aristocraţia individualităţii morale, dar şi fizice, este o realitate: câţiva oameni la o mie de slugi, nivelate plat, se nasc stăpâni; adevărul se potriveşte şi în teza comunistă, unde împărăţeşte democratic oligarhia elitei, Nu e, probabil, nici aci toată lumea de vină: întâmplările se croiesc după tipic.]
    Atât cât poate vorbi un adjectiv, nu am înţelege noţiunea „nobleţei", dacă nu vedeam pe Alexandru Odobescu... E greu să desinezi fără hârtie transparentă ceea ce ai voi să spui: certitudinile şi criteriile sunt de ordinul inexpresiei. Ai crede că şi roşul de Veneţia sau albastrul de Prusia sunt cifre abstracte şi că paleta nici în această serie de luminozităţi precise nu dă mai mult decât o aproximaţie de sens roşu sau albastru. Când întâlnesc într-un text cuvintele mele, mă gândesc fără să vreau la Alexandru Odobescu - şi mă gândesc la el de patruzeci şi şase de ani. Nimic nu s-a intercalat din experienţă pe figura lui, ca să o deplaseze sau să sporească noţiunea: prozatorul Snagovului era un model de criteriu.
PUBLICISTICĂ
 471
    Fabula e aproape curentă şi începe anecdotic la imperfect.
    Aveam opt ani, de vreme ce eram în clasa a doua a unei şcoli de copii. Diaconul Abramescu, tânărul meu blond institutor, cu sprincenile verticale, cu părul şi barba frizate mărunt, mă învăţase abecedarul: el mi-a rămas ca un alt criteriu nerevizuit, şi după ce l-am cunoscut din nou ani îndelungaţi, până la moarte. A intrat în clasa noastră, subţire, fin şi zvelt în reverendă, conducând cu alai de dascăli ai şcolii pe bărbatul cel mai frumos şi mai distins din toată amintirea mea iconografică.
    Director al Şcoalei de Aplicaţie a Institutorilor, Odobescu vizita clasele primare, însoţit de studenţi. Aceştia erau obligaţi să facă probe pedagogice dinaintea maestrului. Ni se prezintă sistemul metric şi decimal, în aparatele lui cele mai lesne de manipulat. Vârsta noastră dominată de ocaua mare şi de ocaua mică, de cotul cu cinci rupi, de stânjen şi de poştă, era trebuinţă să fie introdusă în metoda unitară şi simplificatoare a greutăţii şi a măsurii. Nimeni nu înţelegea „chilul", metrul şi litrul confundat cu litra, iar între grame şi dramuri trebuia să lichideze controversa un cântar. Circula în comerţul cu cobiliţa un subaltern elegant însă capricios, balanţa, o tirizie pe lanţuri, echilibrată de o greutate mobilă, condusă olteneşte pe crestăturile unei pârghii. Era încă în floare răbojul, dacă am apucat şi malacoful.
    Odobescu ocupa catedra, supraveghind un cântar cu două funduri aurii, de-o parte şi de alta a unui ac perpendicular pe pârghia mutată de la „palanţă" dedesubtul talgerilor de cumpănire. Aparatul venise din Franţa, autoarea sistemului acum generalizat şi care se inspirase în privinţa metrului de la meridian, divizat în fragmente. Odobescu, curat în toată persoana lui ca licăritul unei oglinzi, ţinea la cântarul demonstrativ, ca la o bicicletă. Cu batista lui mare, de olandă albă, care-i sta la piept, ca un jabot, el scutura din când în când un crâmpei invizibil de praf de pe luciul portocaliu al tiriziilor de alamă.
472
TUDOR ARGHEZI
    Pentru ca demonstraţia să fie reţinută de copii, cântarul funcţiona cu o singură marfă. Un zahăr admirabil, de trestie de culoarea şi de grăuntele interior al marmurei albe, ni se înfăţişa într-un borcan de cristal. Copilul cântărea roşindu-se la faţă şi prezidat de zâmbetul de mare feciorie al lui Alexandru Odobescu - şi după ce izbutea cumpănirea dintre zahăr şi „pietre‘\ el era răsplătit cu un zar de zahăr...
    Primind din mâna lui, o mână cum n-am mai văzut mai frumoasă decât la episcopul Gherasim Safirin, ale căruia degete lungi ivorii, cu unghii ca migdalele înguste, serveau binecuvântarea suav iconografic, bucata de zahăr, ca o anaforă pură, Odobescu m-a prins de un deşti, care voia să-i scape.
    -  Cum îţi zice? m-a întrebat Odobescu.
    -  Teodorescu, i-am răspuns.
    -  Cum aşa, Teodorescu?...
    M-am gândit cu sfială:
    -Teodorescu N. Ion.
    -  Aşa îţi zice la şcoală. Dar cum îţi zice mama acasă?
    M-am codit. Dar aşa îmi zicea:
    -  Iancu...
    -      Iancule, mai ţine o bucată de zahăr... Odobescu îmi dete două bucăţi.
    De ce mi-a dat el două, în loc de una?... Ca să nu uit nici : până azi că intuiţiile lui Alexandru Odobescu m-au identificat?...
1934
        TRANSPORT ŞI COMUNICAŢII
   Dacă anticii cunoşteau bicicleta cum au cunoscut osia şi roata, monumentele ar fi eternizat-o şi în locul lui Mercur cu călcâiele înaripate, divinitatea masculă a negoţului ne-ar fi
PUBLICISTICĂ
473
rămas imaginea unui adolescent, încovoiat pe ghidon şi proptit în pedale. Lor nu le-a lipsit prea mult ca să şi-o închipuiască. Mai trebuiau adauşi la roată nişte dinţi exteriori, care multiplică pe diametre inegale desfăşurarea rotogolului motor; lanţul trebuia articulat din falange. Axul trebuia învârtit într-un rulment de bile. Şi atât! Poate că mai era nevoie de uleiul din lampă, vărsat în angrenaje şi de cauciuc, pentru înfăşurat circonferinţa târâtă de pământ; o bucată de otgon ar fi substituit pe cel din urmă. Până la bicicleta nesocotită în plastica de mai târziu, au trecut câteva mii de ani...
    Viteza clasică s-a oprit la cal şi ca să-i dea nobilului animal, aşa-numit, rapiditatea gândului, omul care a visat întodeauna, şi sclav, şi patrician, şi inginer, i-a pus aripi şi calului fabulos.
    Câteva zeci de mii sau sute de mii de ani va fi umblat şchiopătând omul desculţ, cu o iuţeală de un kilometru pe oră, într-o vreme când nu se deosibea încă anul din timp şi ora din zi. Dar a umblat măcar în sensul cuvântului? Căci a umbla capătă târziu un înţeles, abia atunci când mersul acoperă distanţa între două localităţi organizate şi servite de un drum. Nici drumurile care înconjoară astăzi planeta, trecând pe dinaintea fiecărui bordei, nu s-au construit într-altfel, decât umbletul început cu săritura din pom la izvoare şi-napoi. S-au legat întâi două bordeie între ele şi două cătune, poteca s-a prelungit în pădure la râu şi s-a podit; un arbore răsturnat între maluri. Crescând înainte şi pe de lături, poteca răspunse în drumul roman străbătut până la Marea Neagră şi şoseaua întortocheată, pe care au alergat şase luni întregi telegarii lui Ştefan cel Mare, după o jumătate de kilogram de zahăr pentru sănătatea şovăitoare a domnului moldovean. înfumurat de noile puteri, căpătate mulţumită unei inteligenţe care nu mai stagnează de la Confucius încoace, şi creează luminiţi şi conforturi neistovitoare, omul cu memoria scurtă şi ignorantă nu-şi mai aduce aminte decât de realităţile anului trecut. Acum două sute de ani, nu mai mult, nu se plimba nimeni dincolo
474
TUDOR ARGHEZI
de gardurile lui. Piatra naturii era păstrată de vulturi în munţi: singuri egiptenii avuseseră putinţa şi îndrăzneala precoce să târască dintr-o ţară necunoscută şi îndepărtată, înjugând mii de sclavi la blocuri, prin câmpii de nisipuri, piramidele marilor faraoni. Cimentul, afară de cel roman, dacă nu cumva şi Egiptul, ar fi avut o reţetă secretă pentru aglutinarea intimă şi pietrificarea nisipului pe loc, era străin şi costisitor cât crizolitul. Betonul era încă un mister şi asfaltul un material biblic din Marea Moartă. Ce dulce rulează automobilul pe şoseaua de gumă Bucureşti-Braşov! şi cât ne displac drumurile de macadam şi resorturile de aer comprimat ale unei limuzine engleze cu o sută treizeci kilometri pe ceas! Binefacerile de acum douăzeci de ani par omului care a uitat să umble pe jos, nişte calamităţi.
    S-a mai semnalat curiozităţii modernilor actuali, care pot cu uşurinţă să vorbească la Londra pe unda herţiană, şi la New York, rapiditatea cu care ştirile politice şi administrative ale Romei imperiale ajungeau, de pildă, consulului din Palestina. Nici unele din mijloacele reputate iuţi nu erau cunoscute împărăţiei latine şi numai paşii omului şi ai calului puteau să parcurgă distanţele considerabile dintre metropolă şi barbari... O reprezentare a ceea ce se petrecea acum vreo două mii de ani o avem în ubicuitatea ţăranului nostru de şes. Sunt la noi teritorii vaste, străbătute de firul telefonic de acuma şi fără staţie practică nici astăzi, o comunicare la telefon putând să dureze pe o distanţă circulară de şaizeci kilometri pătraţi, două zile, din pricini locale de coincidenţă şi legătură. Am văzut de curând, vizitând un masiv de pădure, întins pe suprafaţă de câteva sute de kilometri, cum se cunoaşte un ordin trimis din Bucureşti, a doua zi dis-de-dimineaţă. Cantonierii şi pădurarii parcurg cu piciorul distanţa dintre posturi, în vreme ce împărăţia doarme, ştirea se răspândeşte. Călcătura măruntă şi răbdătoare a săteanului suprimă îndepărtarea şi timpul.
PUBLICISTICĂ
475
   Bicicleta, cu cei douăzeci kilometri pe oră, pe care poate s-o străbată fără sforţări excesive, a rămas, după ce au ridiculizat-o pictorii şi a bătut-o automobilul, unealta ideală de transport. Consumând mai puţin ulei decât o candelă şi o pojghea derizorie de cauciuc, ea-i cere conducătorului numai oboseala mersului pe jos, înviorată de un curent de aer răcoritor. Pasul biciclistului e de şapte ori mai lung decât al unui pieton. Musculatura lucrează armonic şi respiraţia impune pieptului un volum sporit, şi un apetit integral recompensează etapa străbătută. Biciclistul normal pune maximum douăsprezece ore de la Bucureşti la Braşov, paisprezece kilometri pe ceas. E o recreaţie agreabilă care durează o sută şaptezeci kilometri întregi şi cel mai ieftin divertisment. Dacă tinerii adversari ai neurasteniei, boala trândăviei analitice şi a similiintelectului, au câteva sute de lei de cheltuit, o singură dată şi câţiva lei suplimentari la un drum, ei adaugă bicicletei un motor cât un ceasornic pentru suirea automată a pantei şi o curea demontabilă, de maşină de cusut - învăţând totdeodată mecanica utilă a exploziei unui cilindru cu vapori de benzină şi mânuirea de scule. O carieră poate ieşi dintr-o bicicletă şi în orice caz ciocanul, cleştele şi cheia slujesc dexterităţii intelectualului mai bine decât revolverul tras cu stânga sau cu dreapta politică sau pur şi simplu dintr-un instinct nederivat.
   Dar cu tenisul şi echitaţia, ciclismul e şi cel mai elegant dintre sporturi. Ce prejudecată şi ce fel de superstiţie fudulă au împiedicat la noi unealta populară de circulaţie şi călătorie să fie un vehicul unanim?
1934
           MINCINOŞII PROFESIONALI
   De ce o fi nevoie de două costume respectiv groteşti, de două atitudini diametral opuse în una şi aceeaşi chestiune,
476
TUDOR ARGHEZI
omul nealambicat pricepe destul de greu. Dar în afară de laşitatea personală care echilibrează o societate lipsită de preocupări situate de la nas în sus, şi dincolo de ajustările coti-diane ale interesului imediat personal, este un fel de a fi politic faţă de oameni şi de lucruri. A fi politic însemnează azi a minţi de câte două ori, minciună cu plus şi minciună cu minus.
    A minţi nu implică sensul tăgăduirii adevărului nici al neafirmării lui. Adevărul nici nu e cunoscut în nici o problemă, şi nici nu însemnează mai mult decât o constatare fotografică a obiectului, a căruia lumină, căzând variat peste el, îl variază. Acest adevăr interesează tot atât de puţin cât şi minciuna lui. Sensul minciunii noastre este sufletesc. A minţi însemnează ascunderea sentimentului, adevărat sau nu, nu importă, realitatea sentimentului şi adaptarea afirmaţiei la o situaţie de interese. Fiecare ascunzându-şi sinceritatea, fiecare dă un derivat, şi o întreagă vârstă istorică rămâne dominată de simili-nuanţă. Temeiurile morale atârnă ca nişte măşti la uşa edificiilor consacrate: afară se minte şi înăuntru se minte. Se minte, se interpretează: fugă de preciziune şi falsificarea liniei.
    Intr-o asemenea epocă surogatul e prosper pe toată întinderea activităţii. Surogat de oameni: nulităţile de intelect şi de moral sunt în mare cinste, şi valorile scoase din circulaţie. Surogate de idei şi de doctrină, surogat de credinţă, surogat de sensibilitate, surogat de şcoală, surogat de administraţie. Fiind mare nevoie de aproximaţii, ca să poată fi bine ascuns întregul şi categoricul, locul creatorului îl ocupă declarantul, samsarul: samsarlâc de filosofie, de noţiuni, de principii. Dascăli-samsari, oameni politici-samsari, preoţi-samsari. Samsari sau în cel mai bun caz amatori — şi samsarlâcul generează demagogia. Oratorul minte în toate discursurile lui, scriitorul minte în toate articolele şi cărţile lui.
    O veche pirostrie a moralului: Familia, Şcoala şi Biserica. Pirostrii mai noi, încălecate peste cea veche: Constituţia, Democraţia, Ordinea socială.
PUBLICISTICĂ
477
    Se poate analiza lista, începând de la început, de la mijloc sau de-a-ndaratele. S-a văzut cum poate să fie monarhic un politician, bârfind pe rege şi proclamând suveranitatea în principiu, cu devotament; ceea ce totuşi se împacă admirabil cu slugărnicia acaparatoare. Când un rege distrat ar uita o secundă distanţa faţă de coconaşii încovoiaţi la uşa palatului, dinaintea preşului pe care înaintează târâş, toţi mincinoşii ar tăbărî pe el, jurând că divinizează monarhia.
    Constituţia e prezintată ca o panacee a tuturor epidemiilor şi bolilor individuale. Ea e zilnic desconsiderată şi serveşte hârtia pentru trebuinţele intime ale primului politicastru venit, în toate împrejurările când cad în mijlocul ziariştilor, oamenii politici îşi demonstrează veneraţia faţă de ediţiile de dimineaţă şi seară, pe care între mese le confiscă şi le cenzurează. Nu e om politic care să nu arunce o gură de fum de tămâie în nasul presei, iar presa, cu o ipocrizie egală, primeşte omagiile, făcând o metanie mare. Sunt redactori sau directori de gazetă care, devenind miniştri la orele două după-amiază, până seara la opt au confiscat cel puţin un ziar. La un congres recent al presei, toţi oficialii trecuţi pe la tribună s-au declarat, nu simpli prieteni ai presei, dar ziarişti pasionaţi. Ziarele care reproduceau în scris declaraţiile de dragoste, în pagina a doua prezintau cititorului golurile textului ras pe plumb de dălţile cenzurii.
    Familia, Şcoala şi Biserica sunt nişte ipoteze. Copiii sunt deopotrivă de lepădaţi din primele două despărţăminte, şi lepădaţi dimpreună cu toată cealaltă lume şi dintr-un al treilea despărţământ. Tatăl e ocupat la club, mama în oraş, în dezacord de perfect acord. Cui aparţin, dacă nu familiei, copiii pribegi, lăsaţi în seama slugilor sau a uliţii, şi doamnele din localurile unde clientului de la putină şi aburi i se prezintă colecţii variate, ca să-şi aleagă? Dascălul cască de şcoală, cu gândul la un mandat de deputat sau la o însărcinare plătită mai bine decât o catedră. Nici lui nu-i place profesiunea pe care şi-a ales-o nesilit. Preotul, episcopul... Cu ce participă ei la viaţă,
478
TUDOR ARGHEZI
când nu mai sunt măcar liturgici aceşti mincinoşi cu două, trei fuste, din care una a lor? Ei nu mai ştiu să facă nici atât, sau o fac condiţionat de încasări, într-o biserică teatrală.
    Cultură. Niciodată nu s-a grăit atât de mult şi declamatoriu în numele acestei monumentale minciuni. Oamenii politici ţin la cultură ca la ochii din cap, la cultură şi literatură, de câte ori e de faţă, de pildă, regele. Ei vin la cultură cu toate decoraţiile pe frac, oriunde se pune chestiunea, la Bucureşti, la Iaşi, la Sarmizegetusa, la Constanţa, apucaţi de o subită pasiune fierbinte chiar pentru un oarecare Eminescu. Aplaudând pe rege când vorbeşte de poezie şi strigând ura din tot pieptul, ministrul ştie să dea afară pe un tânăr poet, care îl roagă să-i cumpere cincizeci de exemplare dintr-o plachetă. Cât priveşte casa lui, fără bibliotecă sau cu o bibliotecă de cotoare, uneori de lemn, în ea nu se găseşte o carte. Ministrul gândeşte, gândeşte profund, însă nu citeşte. Pe masa lui de „lucru" figurează un condei de iscălit, lângă ştampilă, şi un tampon de hârtie sugătoare. Primeşte publicaţiile ani de zile şi refuză să plătească un abonament. Unul afirmă într-un discurs ruşinea naţională faţă de cazul Eminescu, răzvrătit împotriva stupidităţii epocii în care a trăit şi a murit poetul - pentru că Eminescu, înfăţişat în materiale plastice, nu mai avea nevoie de nimic. Ar fi de ajuns ca poetul să se mai întoarcă în Bucureşti, ca să mai trăiască o vreme între toţi aceşti mincinoşi. Viaţa, moartea şi bronzificarea lui s-ar repeta întocmai.
1934
  „SABIA VOASTRĂ V-A MÂNCAT PROFEŢII!"
                                                 (Ieremia, II, 30)
  Serii de fapte de aceeaşi natură indică o stare de spirit. Nu e deosebire de substrat între asasinatele de la Marsilia şi
PUBLICISTICĂ
 479
devastarea redacţiei ziarului „Facla“. De la stânga la dreapta şi din Balcani la Paris, şi invers şi în zigzag pe mijlocul Europei. Viena, Roma, Berlin, întregul teritoriu al pământului fizic şi mental e băşicat cu sânge. Zece generaţii bolnave sunt iluminate de hematoză. E descurajant.
    Izolaţi în strigoiul anarhic personal, ca asasinii din Marsilia, şi în bande ca în Spania, oamenii de rasă fierbinte, temperată sau rece, vor nu numai să masacreze, dar să şi fie masacraţi. Nuanţa morală e mai gravă decât în crima clasică şi tâlhărie, — individul e târât în sânge cu toată conştiinţa lui. Cere să ucidă şi cere să şi moară, viciu în toată puterea cuvântului, putred.
    Nu e momentul pârei. A lansa injuria sau calomnia, nu se potriveşte. Dacă s-ar putea împărţi lumea în două, în părţi vinovate şi părţi inocente şi oneste, ar fi de ajuns căutarea remediilor, cu certitudinea că vegetalele lor cresc şi pot să fie recoltate într-un anumit climat. Toată flora farmacopeii creşte anapoda, sămânţa e cariată şi lumina soarelui bântuie epidemic, generatoare de lepră şi oftalmie. I se pare cuiva că cineva s-a uitat strâmb la el, scoate revolverul şi trage: pentru că presupusului adversar îi căzuse în ochi un ţânţar. Ai citit cu intelectul tău mărginit sau exaltat o idee de-a-ndoasele, o literă stricată-n plumb ori în condei, şi te duci să te aprovizionezi cu gloanţe. Ţi s-a părut că în capul unui om de stat s-a petrecut un eveniment care-ţi displace, şi cumperi o mitralieră ca să-l dobori neapărat. Această facultate de a te asimila individual cu o chestiune care în general nici nu te priveşte, nu a existat: ea e curentă.
    Te pomeneşti cu un adversar pentru că ai cântat bujorii; să zicem că i-ai cântat prost, şi pentru că cititorului i se pare că ai făcut o aluzie la sifilisul lui cerebral sau al unui membru al familiei, îţi dă cu scaunul în cap. O mulţime de oameni sunt amărâţi, îi vezi pe stradă, de o problemă de propoziţie simplă, şi când zici stil sau poezie sau cine ştie ce altceva,
480
TUDOR ARGHEZI
aluminium sau piatră-ponce, strâng mânerul bastonului şi scrâşnesc din măsele. Un doctor în medicină, cu care eram foarte prieten, a trecut odată pe lângă mine cu braţele desfăcute, ca de luptă, cu fruntea la pământ, cu buzele atârnate, ostentativ. Era ofensat, nu ofensat ci strivit, strivit cu însângerare de o chestiune care nici nu era o chestiune. Fiind înscris într-un partid politic, în seninătăţile lui el se aştepta că o să „scriu ceva“ despre partidul lui, şi nu scrisesem în doi ani nimic, fiindcă nu mă interesa.
    Vasăzică, foarte mulţi oameni, o grămadă de oameni îşi fac ale lor probleme şi corolare şi notiţe de probleme, care nici n-au raport, măcar indirect, cu ei - aruncă bombe, fiole, gaze, bagă cuţitul ca să răzbune Steaua Polară şi pardesiul din vitrina unui magazin. E lamentabil, nu e ridicul nici idiot: e înfiorător. 0 lume întreagă deplasată în Edgar Poe şi activând dintr-un infern care se găseşte atât de aproape de mecanismul sufletesc reputat normal, la zero virgulă cinci milimetri, încât nici nu ne putem da socoteală de realitatea lui tragică, fără acte, acte de asasinat şi de sinucidere. Ce avea un om dintr-un fapt divers, pe sufletul lui, atât de fabulos enorm, că a intrat cu şapte focuri de revolver în familia lui şi a doborât-o pe toată? Dar tânărul dintr-o fabrică de tâmplărie, advocat pe deasupra, care şi-a împuşcat frate şi tată, subt cuvânt că biuroul era rău administrat? Dar nişte copii, care aci ucid, în miezul nopţii, în somn, un deputat, dincolo pe părinţi, şi într-altă parte nişte trecători? Un şcolar ia trei la matematici şi se spânzură: auzi sensibilitate pentru circonferinţa lui Pascal! Mă rog, nu o să ne certăm pentru atâta lucru, dar vă aduceţi aminte că în vedere de a face un popor fericit, au fost asasinaţi sute de mii de oameni pentru crima de opinie. Cu simplicitate.
    Te identifici cu o chestiune: nevroza e destul de serioasă. A doua nevroză e cu totul strict contemporană: nevoia de a soluţiona dumneata, cu creierul şi cu mâinile dumitale, chestiunea, şi repede. Nefericitul I. G. Duca fusese acuzat de
PUBLICISTICĂ
481
câţiva tineri, care se simţeau chemaţi să judece istoria românească şi să o corecteze, că şi-a vândut străinilor ţara. Pe acest punct, ei s-au organizat să gândească şi să se excite reciproc, până ce au căpătat certitudinea lăuntrică, messianică, împotrivătoare, că situaţia trebuie lichidată. Şi au împuşcat pe Duca la Sinaia. Ca sa nu-i scape nicidecum, ei au utilizat o strategie complicată. E fantastic şi tocmai de aceea grav, că personal ei n-aveau de ce să ucidă pe Duca şi că tustrei băieţii care şi-au ales rolul de asasini providenţiali n-aveau nici pingelele întregi la ghete. Facilitatea de-a ieşi din personagiul tău şi de a intra într-altul cu ochii închişi aparţine epocii, de-a te dizolva şi de-a te dezmărgini. în muzică acest lucru ar echivala cu posibilitatea unei game de douăzeci şi una de note. Laşi felul de bucate, şi mănânci tacâmurile, farfuria şi faţa de masă.
    Desigur că nu ca să dăm soluţii facem asemenea notări: ele aparţin indiferentismului universal şi geniului nostru de a ne lepăda zilnic mai mult şi an cu an mai mult, de oameni, care sunt nefericiţi şi au intrat în marea patologie. Nişte minţi nu mai pot vindeca nimic, şi nişte inimi nu mai sunt, şi nişte hotărâri radicale nu se pot ivi. Ne-am organizat aşa, ca să nu mai aibă nimic şi nimeni nici o autoritate - şi ne-am dizolvat: mocirlă cu sânge. Trebuie uscat mat sau îngheţ sticlos, şi nu este. Oxigenul e prea acru, şi cam pute apa. întârziază, stagnează, şi zace tot acest stătut. Tare-i este frică îngerului care strigă, că un război ticălos, de orbi şi de ologi, un alt război, se va rosti în toate aproximaţiile de întuneric ale conştiinţei, vexată de războiul trecut, un război blestemat de mume şi de soţii şi refuzat de profeţi. Morţii adevăraţi şi răniţii adevăraţi umblă, fără pansamente, de la dreapta la stânga şi invers şi în zigzag, cu maţele în braţe, ca să le aşeze undeva.
    în 1914 şi în 1916 propovăduitorii războiului au combătut abţinerea de la el cu argumentul că războaiele împuternicesc moralul, purifică şi renovează... Dumnezeu să nu-i ierte!
 1934
482
TUDOR ARGHEZI
                         VARIAŢII
    M-am hotărât o dată pentru todeauna şi până acum nu am transgresat, să nu mă amestec nici în conflictele nici în împăcările dintre manuscrisele mele date la tipar şi cititorul, critic, notator sau simplu particular, al manuscriselor tipărite. Este a ieşi din casă de câte ori îţi trece o pasăre portocalie sau un găr-găune pe la fereastră şi a te ţine după zborul lor înalt, cu gura căscată, sau pitic. E un sport de-a berbeleaca şi o acţiune interzisă. Conştiinţa nudă a meşteşugului de graiuri şi vorbe e încleştată pe mai utile preocupări, care impun lepădarea de un amor-propriu imbecil şi asceza, în ceea ce priveşte insignifianta persoană a ucenicului. Dacă s-ar fi certat pe încovoieli şi noduri ori ar fi căzut în extaz dinaintea fiecărei volute de fier, ieşită elastică de subt ciocane, lăcătuşii de la Curtea de Argeş n-ar fi acoperit nici până azi intervalele goale din ferestrele mănăstirii cu zigzaguri şi curbe.
    Dar trebuie să relev nu atât pentru autor cât pentru o regulă de bun-simţ, care precizată poate folosi ţinutei secrete sufleteşti a unor învăţăcei, apropiaţi de surâsurile hârtiei cu prea multă sfială sau prea multă feminitate, o stupiditate, pe care am văzut-o tipărită de câteva ori.
    E vorba de o carte, pe care încerc să o scriu, Ochii Maicii Domnului, şi care mi-am propus să fie o carte gingaşă şi aş voi, bineînţeles, să pot să o reuşesc. Ura de monotonie, de mucegai, nimic altceva, m-a determinat ca în fiece aşa-zis volum pe care l-am întocmit, să dezleg pentru onoarea profesională, pentru nimic altceva, o chestiune nouă. Să ne-nţelegem; nu e o chestiune de aceea mare şi eternă, din vastele probleme adunate într-o concepţie, ştii, cu răspântii în definitivele direcţii şi care fac din scriitorul întunecat şi berbant cu sine un dascăl al usturimilor universale; una mică de tot, relativă la petecul de hârtie mâzgălit şi la mâzgăliciul de peniţă, atât de mică încât nici
PUBLICISTICĂ
483
nu poate încăpea într-un enunţ. Chestiune de ordinul aproape anodin, în orice caz de strictă intimitate, ca nasturii de la cămaşă.
    Un confrate destul de simplist sau destul de răzbunat cu un cuvânt strecurat într-o frază elogioasă, cârpită, a lansat, de dragul rubricii informaţia, reprodusă în termenul ei principal aiurea, cum că s-ar fi făcut o prinsoare dacă autorul este „capabil" de a seri un „roman". Termenul „capabil" nu vine din acţiune, ci din tarif şi e anticipat pentru un efect.
    Ce însemnează aia că un scriitor e „capabil" să scrie un lucru şi „incapabil" să scrie altul, dacă activitatea lui, neconfinată exclusiv în metrică şi prozodie, utilizează curent materialul plastic al prozei? Diferenţa de la capacitate şi incapacitate priveşte însuşirile şi aplicarea lor azi cu succes şi mâine nulă. Cine poate seri un munte poate seri şi o luptă cu tauri, căci condeiul face în toate cazurile un reportaj, cu substanţă interioară mai multă sau mai puţină. Un pictor poate să aibă o pensulă bună însă o voce detestabilă; se poate spune despre el numai în canto că e incapabil, pentru că iese din materialele lui. Baudelaire ştia ce spune când a scris că el cunoştea şaptezeci de feluri de a fi original şi că din toate şi-a ales unul şi s-a ţinut de el. Dacă socotim că nouă sute nouăzeci şi nouă la mie literatura este lectură şi că, literatul maimuţăreşte cu voie, şi mai ales fără voie autorii care i-au plăcut mai mult, a seri nu însemnează aşa de mare lucru încât să comporte acel suprasimţ de pură superficialitate îndreptăţit să evalueze potenţele pe un centimetru de lungime şi subdiviziunile sau multiplii lui zero întreg.
    Cât priveşte „romanul", chimia secreţiilor unor confraţi care obişnuiesc să primească semnificările în gură, abuzează. Poţi să scrii admirabil, afirmă cu un secret misticism, dar nu poţi să scrii un roman... Am mai întrebat o dată pe confraţii în stare să răspundă ce este un roman, dacă el constituie o noţiune atât de personală, încât şi cei care pot să exprime o idee cât şi cei care o pelticăresc se bucură de harul că o conţin în
 484
TUDOR ARGHEZI
stare nativă - şi nu mi-a răspuns nici unul. Dacă „Adevărul literar" ar voi să întreprindă o anchetă şi să puie această chestiune la punct, o delicată panică ar cuprinde pe toţi experţii acestei noţiuni loviţi cu nasul de ea şi numărul gugumăniilor imprudenţilor ispitiţi să dea o definiţie restrictivă ar fî sută la sută. Dar am isprăvi cu un secret, care speculat în teren închis permite atitudini dogmatice şi înfiinţări de ridicule autorităţi. Pentru că în toate epocile cu idei obscure şi de rostiri incomplete, circulă câteva vocale de refugiu, bune pentru escamotarea personalităţii, definiţiile care se vor bizui pe o poziţie sigură a cotului mânei drepte răzimat pe manuscris vor include cuvântul „epic", un derivativ tot atât de nefericit ca şi cuvântul indus.
    Romanul a fost cândva, păstrând proporţiile, ceva analog cu versificarea sonetului sau cu strofa în patru, de rime încrucişate, masculine şi feminine, reprezintând poezia academică, oficială şi administrativă şi încadrată între ortografie şi ordonanţa comunală - şi cu omiletica. Instinctul mecanic al oamenilor de mai mult sau mai puţin prost gust organiza singurele materiale de care dispunea, sufletul, intelectul şi limbajul în schelete articulate după un patron. Dacă te desmecanizai şi nu erai nici bun catolic, nici gânditor conform unui model autorizat, te făceai de ruşine. Precedenţii noştri de până acum o sută de ani nu aveau nici locomotiva, nici automobilul ca să fie satisfăcuţi mecaniceşte, emancipaţi de o obsesie şi de o fobie în intelect şi psihologie. Astăzi nu mai e acelaşi lucru şi în dezordinea talentului tumultuoasă poezia poate fi proză şi invers — nu mai e obligatoriu ca poezia să ţăcăne ca un motor, şi noţiunea de roman se suprapune noţiunii de literatură şi de proză — şi de versuri: de ce nu? cu care se confundă.
    Capabil să scrie o carte este orice om care şi-a orânduit o tablă de materii sau un subiect: greutatea pentru el consistă în a ser i o pagină şi o frază - aci se lichidează capacitatea - şi e foarte greu de scris o pagină şi o frază. Teatrul, unde autorul nu scrie ci împleteşte, refugiat în tehnica, aşa-zisă, comună
PUBLICISTICĂ
 485
tuturor meşteşugurilor mai mult sau mai puţin intelectualizate, utilizate în arta constructorului, prezintă terenul integral al compatibilităţilor neobligatorii.
    Cunosc, desigur, atitudinea care vrea să spuie şi spune că nu interesează condeiul mai mult decât viaţa, şi sunt nu numai de acord cu această realitate ironică faţă de scrisul insignifiant, dar şi în practica vieţii dau preferinţă unui fir de usturoi viu, faţă de o carte mediocră - o carte bine scrisă, adică scrisă, nu mi-e dimpotrivă indiferentă şi o aşez lângă firul cu pricina; căci o carte bine scrisă izbuteşte să realizeze în sensul ei ceea ce realizează în sensul lui firul de iarbă, un maximum, scrisul fiind obligat să transforme materialele admirabile ale vieţii în admirabil propriu.
1934
                          POEME
    Când se va cunoaşte sudoarea, cum se cunoaşte sângele, în misterioasa subtilă colaborare a glandelor abia descoperite, poate că terapeutica şi psihologia vor avea la îndemână un criteriu nou de adâncit şi parcurs. Sudoarea frunţii, pe care n-au găsit-o cei dintâi cărturarii, e o sudoare; sudoarea palmelor e altă sudoare. Fiecare organ cu sudoarea lui. Dar fiecare sudoare cu mirosul ei. O anumită sudoare, extrasă din rufăria unei dansatoare în laborator, injectată la şobolani şi cobai a dat moarte violentă. Era sudoarea satisfacţiei sau a dorinţei.
    Tot sentimentul cu sudoarea lui. Un nas mecanic cu subtilitatea invariabilă va putea să deosebească în sudoare un miros pentru fiece emoţie. Ai băgat de seamă, frumoaso? Tu faci o baie generală şi câteva băi parţiale pe zi. Parfumele delicate se aliază agreabil cu aroma ta particulară, dacă eşti
486
TUDOR ARGHEZI
blondă ca strugurii, roşcovană ca tutunul sau neagră, culorile împărechindu-se şi ele cu culorile lor, înainte ca trandafirul, liliacul, garoafa şi ambra să-ţi aducă o picătură de nard artificial, Insă de ce miroşi tu pe neaşteptate a şoarece sau a mucigai? Ce s-a întâmplat în sânul tău că a putut filtra sudoarea ta un centimiiigram mai mult decât de obicei, strecurată prin dopul sigilat al uneia din fiolele minuscule ale farmaciei ascunse?
    Te-ai supărat? Te-ai speriat? îţi este frică? Inima ta bate mai tare. Nu vrei să aşteptăm răspunsul fiziologiei? Ieri ai mirosit a vultur şi azi miroşi a cerb: miros senin, miros de înălţime. Logodnică, tu îţi iubeşti mirele astăzi. Păstrează-ţi mirosul neturburat...
                                *
    Mie, iarna nu-mi place să învăţ, pentru că mă dau cu sania pe zăpadă. Vara nu-mi place să învăţ, pentru că mă dau cu bicicleta. Seara nu-mi place să învăţ, pentru că mi-e somn. Dimineaţa nu-mi place să învăţ, pentru că dorm până la zece, când mă întorc pe cealaltă parte. La prânz, mi-e foame. După-prânz, mă întind. Toată ziua şi în toate timpurile am ceva de făcut...
    M-aş înscrie în disciplina lui Baruţu. îmi plac dogmele şi-mi place mai cu seamă sinceritatea lui. Doctrină lapidară: „Vreau să nu fac nimic".
                                *
    Principiu: todeauna curat şi îngrijit. Poate că ai să cazi pe drum şi celor care te vor ridica şi vor dezbrăca stârvul tău le eşti dator să nu-i scârbeşti.
                                *
    Tu n-ai să crezi că literatura e viaţă înregistrată. Literatura e altceva, sinteză de viaţă, cu sau fără viaţă. Industria procedează
PUBLICISTICĂ
487
artistic, făcând cauciuc din petrol şi din lumină salpetru. Strămutarea materiei prime e o artă şi o industrie de ingineri mulţumiţi cu foarte puţin. Nu iei mătura şi o pui în fereastră.
    Viaţă cu vorbe egal nimic. Vorbele au viaţa lor şi numai genul lor de viaţă fac cazna să scrii o pagină bună, dacă o singură pagină bună poate să fie scrisă într-un veac de om.
                               *
    îndată ce se naşte viaţa, vine şi musca şi dacă vine musca şi muşiţa a venit.
                           Siluetă
    Ce-o fi voit, s-au întrebat spectatorii, acest actor care purta atât de bine smochingul şi fracul şi care pe lângă un dulap de costume avea şi o garderobă completă de idei, plus câteva suplimentare?
    Fostul numeros personaj a rămas pe neaşteptate, într-o duminică, fără costum nou. Când a putut să uzeze, ca să înceapă atât de repede să cârpească? Un vierme i-a mâncat nasturii şi, schimbându-şi rând pe rând pantalonii, a stat în cămaşa personajul. Şi-i mai rămăseseră şi hainele mici, statuia lui crescând până dincolo de toate măsurile croitoriei. Ştofa de un metru treizeci lăţime nu l-a mai ajuns şi s-a simţit nevoia de o nouă fabrică de postav, pe noile lui dimensiuni. Când s-au putut rupe atâtea modele importante?
    Personajele normale dormeau; natura lui, complicată cu nelinişti şi pasiuni secrete, umbla, prin cartierele Suburrei şi purpura lui de Messalină se tocea pe saltelele de paie şi coceni. Escalada balcoane, burlane, medita cu mâţele pe acoperişuri, se pitula cu guzganii în canalizări. Din Hamlet, reţinuse metoda asasinatului prin ureche. Jiletca fiecărui costum nou, îmbrăcat seara şi aruncat dimineaţa, avea într-un buzunar
 488
TUDOR ARGHEZI
flaconul lui cu patru picături de otravă, rafinată până la consistenţa şoaptei. El ucidea un om cu două cuvinte strecurate în timpan. Aşa jigăritu-şi-a, şi jerpelitu-şi-a acest elegant al varietăţii, toate deghizamentele lui.
    Pe cel din urmă şi l-a încercat acum câtva timp şi fiind numai înseilat, costumul s-a descusut şi a lăsat să i se vadă organtinul, pânza de sac, mucavaua pieptului şi scheletul uniformelor de odinioară.
    Carnea trece, oasele rămân.
                                 *
    Caută, domnule profesor, să guşti adânc lauda, gloria, vanitatea şi sucurile bune ale pământului. Scrie, publică, vorbeşte, conferenţiază, călătoreşte.
    Desigur, câteva mădulare au fost chiar cu dumneata trădătoare şi s-au retras de la banchetul, care nu a putut să te sature bine nici atunci când participai întreg şi desfăşurat şi ocupai douăzeci şi patru de tacâmuri şi scaune la un prânz, plătit în cinstea glorioasei deşertăciuni. Ţi-au mai rămas, vai! cele din urmă. Ele mai pot suplini, în vederea unui efect subaltern, pe cele defuncte. Eşti o jumătate de cimitir, dar eşti şi o jumătate de menajerie. Asaltează zăbrelele, cere ciolane şi le sfărâmă, suge măduvă multă, îmbată-te cu grăsimi şi fă-ţi şi o statuie. Dar te rog să te grăbeşti.
    Căci după ce vei muri, a doua zi nimeni nu-şi va mai aduce aminte. Şi amatorii de morminte ilustre te vor părăsi, nemaiavând ce exploata dintr-un mormânt. L-ai exploatat tot dumneata şi pe el, până la fund.
                                 *
    - Mătură curtea, Axinte.
    - Am înţeles, să trăiţi.
PUBLICISTICĂ
 489
    —     Mi se pare că o să ne cam învoim amândoi... Ai făcut armata?
    — Am înţeles, să trăiţi.
    - Iar ai umblat haimana şi iar ai venit beat.
    - Am înţeles, să trăiţi.
    — Ştii ceva? O să te dau afară.
    - Am înţeles, să trăiţi.
                                  *
    Când ţi-ai luat însărcinarea, de la natură, să porţi şi de grija altuia decât a uscatului tău personaj rafinat, încetează toate drepturile sterilităţii. Nu mai ai voie să citeşti, să scrii, să zăboveşti, să cânţi şi să speculezi decât cu autorizaţia copilului care doarme şi a mamei, pe care o doare capul. Ţi-a căzut creionul, ai strănutat, s-a mişcat un picior de la scaun: trei calamităţi. Nu e voie să tuşeşti, e interzis oftatul, recriminările sunt inutile.
    Rabdă. Ai parvenit la dreptul sfânt: fabrici omenire. Şi dacă rolul de erou onest al Cărţii de citire îţi displace, atâta pagubă. Te-am rugat eu să te însori şi să intri în rândul lumii?
                           Augustina
    Desenul de contur al Augustinei făgăduieşte. Ochii ei negri ascund un foc adânc. Gura ei de o plastică înaltă ştie să surâdă catifelat. Culoarea de creolă a obrazului, a grumazului şi a braţelor grele, mânile fără oase, coapsa zveltă, umărul puţin întors, ca al unei statui care se uită îndărăt până în sculptura greacă, fac din Augustina o prăjitură a poeziei, şi fiecare crâmpei din ea are ceva de spus la ureche.
    Augustina e o mincinoasă şi trupul ei o vulgară escrocherie a naturii. Nimic din ce a făgăduit nu poate să ţie. în peizajul ei frumos, cu cărările presupuse tari, potcoava intră ca într-o
490
TUDOR ARGHEZI
mocirlă şi se înnămoleşte. Vânătorii călări care au fost minţiţi să caute cu săgeata vulturii albi în stejar se grăbesc să o ia la fugă înapoi. Ramurile sunt decorative şi pasările din ele împăiate.
    S-au păcălit o sută de arcaşi. Augustina îşi continuă jocul şi a rămas cu el. Cavaleri şi bărbaţi însuraţi şi taţi de coconi, vânătorii s-au păcălit câte o singură dată, dar au rămas tributari. La încrucişarea drumurilor, Augustina cere vamă şi redevenţă, şi i se plăteşte. Fiecare trecător prin pădurea ei de hârtie şi câlţ e consacrat unicul şi singurul şi constrâns să-şi recunoască păcatul de seducător în abonament. Augustina are o sută de abonaţi ai unui lot care nu a ieşit niciodată şi o sută de abonaţi plătiţi. Mere picturale, prune de pegamoid, păpuşă de gumă, inimă de cârpă: cinci sute de mii.
                                 *
      Fără dragoste, nu se face nimic, nici bucătărie bună.
                                 *
    Fă-ţi în fiecare dimineaţă un suflet insignifiant şi o naivitate de şcolar începător: ca să-ţi păstrezi proaspătă curiozitatea. Citeşte cărţile pentru micile inteligenţe, repetă aritmetica şi ia-ţi un caiet cadrilat.
                                 *
    în locul profeţilor adevăraţi incomozi, sunt primiţi profeţii de aventură, în pijama. De ce să alergi după idei care te pot răni? De ce să rupi cu trecutul, cu apartamentul şi cu radiatorul? Izbutesc, sunt om de stat; nu izbutesc, scot o revistă ilustrată cu publicitatea asigurată.
                                 *
    Răscolit, focul arde mai viu.
PUBLICISTICĂ
491
                      Câine anonim
    Rămăsesem în anticamera medicului singur, examinând biblioteca, autografele pe fotografii ale bolnavilor, bronzurile, tablourile, vasele de flori, recuzita obişnuită a sentimentului de admiraţie şi recunoştinţă. De hârburi se leagă o intervenţie fericită şi ele slujesc, după primejdii, la escamotarea datoriei de a plăti, refugiată într-un sentiment şi într-o momâie bloc de vitrină, inestetică şi inutilă. Bolnavii devin deodată ruşinoşi. Nemaicutezând să ofensezi pe doctor cu un pachet de bancnote şi să-i aduci aminte scadenţele lui personale, vizitezi magazinele industriale, special create pentru exprimarea în materiale vizibile a simţimintelor pure, şi dintr-o mie de nimicuri alegi pe cel mai ieftin, mai mare şi mai antipatic. Ca să nu treacă de-a dreptul la pod, din pricină că bolnavul, înviorat de cadoul făcut, îşi îndeseşte vizitele, mai ales după însănătoşire - o migrenă trecătoare, un coş apărut subt bărbie, suferinţe de ale lui sau de ale unuia din casă, suferinţe mici, evident, dar implicând onorarii, la un medic care n-a primit cadoul - omul de ştiinţă le lasă în vestibul, ca să stârnească gustul artistic al clientului încă nevindecat.
    Când m-am întors să-mi reiau locul în partea opusă a camerei de aşteptare, de unde pornisem către bibliotecă, îngheţai. Eram consternat, stupefact şi, n-aş putea să ascund, înfricoşat. Fără să ştiu, la spatele meu, venise şi aştepta un animal uriaş, care nici n-am avut vreme să văd că era un câine. Ochii lui lăptoşi, ca zerul vânăt şi stropiţi cu o culoare pestriţă, repetată pe toată blana lui de sârmă - atât am văzut - erau aţintiţi în ochii mei.
    Necunoscând psihologia şi temperamentul, m-am încurcat şi am rămas aşa. Câinele mă fixa adânc şi eu îl priveam descurajat, o bucată de vreme. îmi trebuia un dialog şi trebuia să-l confecţionez. Mă gândeam. Ce puteam să-i spui, ca să mă înţeleg cu el? Să-l mângâi, nu ştiam ce se putea întâmpla.
492
TUDOR ARGHEZI
    „Nu te mişca! “ mi-a sugerat conştiinţa, documentată ca o povaţă de abecedar, care în orele de primejdii se impune ca un ; breviar al existenţei. Nădăjduiam că se deschide o uşă şi că J apare doctorul în camizonul lui profesional: un zgomot de | canule lent arăta că operaţia din interiorul cabinetului era la , început şi că nu era nici o grabă. „Ce-i de făcut cu acest indezirabil şi incomod personaj?" m-am întrebat.
    Nu era o vedenie, era o realitate. Mi-am dilatat ochii şi , i-am verificat. „Nu da prea mult din pleoape, a continuat să mă înveţe abecedarul, şi mai ales nu schimba poziţia capului. j Să nu sară la dumneata". La vârsta la care mă găseam, abece- [ darul devenea cu mine politicos. „Numai să nu mă latre, mi-am zis... Câinele ăsta trebuie să aibă o voce de bariton. Nu numai că mă poate speria pe mine, dar să nu se întâmple ceva 1 în camera de consultaţii. Să nu se rupă vreo seringă, să nu se frângă vreo canulă în client." Sunetele ce veneau din cabinet evocau manipularea de instrumente lungi şi subţiri de sticlă, j ca şi cum se împachetau cu băgare de seamă, pentru o expediţie depărtată, fine ţevi de cristal, fragile ca macaroanele şi ambalate cu vată de celuloză.
    Succesiunea treptată a primilor fiori, care se succed automat şi de calibru egal, dete loc pauzei de contact moral. Am putut lua posesiune de forma câinelui, care mi se păru mai redusă şi de culoarea lui, puţin practicată în natură, de iască, împuşcată cu pete cenuşii. Figura câinelui, care nu se mai poartă la oameni, în bărbierie, de cel puţin treizeci de ani, era cu barbete, în stânga şi dreapta botului, încâlcite cu o mustaţă cărămizie. Avui o uşurare şi o reminiscenţă pioasă: câinele semăna cu portretul unchiului meu, care a fost un om tare bun. Cu o expresie ca asta, nu se putea să am de-a face cu o brută, cu o bestie, cu un monstru. Şi aşteptam senzaţii noi.
    Fără să mă mişc nici din loc, nici din atitudinea mea fizică încremenită, e adevărat că nici personajul, îmbrăcat ca o capră şi impenetrabil ca un sfinx, nu-şi schimbase nici cu un
PUBLICISTICĂ
493
milimetru linia de contur. O muscă m-ar fi salvat. In anticamera medicului nu era nici o muscă. Toată problema era să mă transport la locul meu, în fotoliu, unde aş fi putut să fiu atacat numai din faţă. în acest raport dintre doi adversari te poţi apăra. Lângă jeţul de piele, pe care şezusem, se găseau la rigoare şi câteva proiectile, grămădite pe o masă: Leda de nickel, Beethoven de cositor patinat, bustul de birou al lui Schiller şi monumentul Libertăţii Statelor Unite. Ar fi fost şi doctorul mulţumit să se scape de această camelotă, şi - cine ştie? - poate că, de pildă, Amorul şi Psicheea, reprezintate în metal ductil şi gol pe dinlăuntru, ar fi câştigat în complicaţiile lor artistice o atitudine nouă favorabilă, trântite cu putere de parchet.
    Tocmai atunci, vasăzică după douăzeci de minute de încordare, coada scurtă a câinelui, deschisă ca degetul mare uman, începu să se mişte... Câştigasem partida. Şi trecurăm la o variantă. Nu se putea inaugura o situaţie nouă, fără un discurs.
    —      Bine, măi ticăloşiile, iartă-mă că-ţi zic aşa. Dă-mi voie, fiindcă mi-am venit în fire, să mă despart de ceremonialul de mai nainte. Dacă erai un blajin şi un sentimental, de unde aerele acelea eterne şi marmoreene? De când mă ţii într-o strictă expectativă, funcţiunile mele interne s-au modificat. Nu mi-a mai rămas în gură o picătură de scuipat şi mi s-a uscat gâtlejul ca un pergament. Pentru ce? Ca să văd în sfârşit că vrei să te joci cu mine şi că mă apuci amical de pantalon.
                                    *
    Ca să ştii cine a fost Loubet, trebuie să cauţi. Ca să ştii cine e Balzac, tragi din bibliotecă o carte. Felix Faure şi-a scăpat numele de uitare murind în buduarul unei cucoane măritate, care nu era soţia lui. Dacă murea la el acasă, nici atât nu rămânea viu, adică grăit, din prezidenţia lui. Cine a fost, domnule, Faure? Dar cine a fost Anatole France?
494
TUDOR ARGHEZI
    Vlad Ţepeş a lăsat imaginea furcilor, care-i literară, iconografică şi ilustrativă. Mai mare decât Vlad, Ştefan al Moldovei trebuie căutat. Timpul vrea să lase răspunderile celui care l-a trăit fără o crisalidă transpusă în basmul literaturii.
    Monoclul de smarald l-a mântuit pe genialul Neron sceleratul de moartea totală, în planul operei de artă, al faptului, al mitului, unde virtutea şi crima cad de acord.
    Dacă n-ar fi fost bătut cu pietre de cetatea lui, arhidiaconul Ştefan se pierdea. Pavel are Minunea din drumul Damascului. Personalitatea lui Crist rămânea, fără răstignire, necunoscută şi obiectul artistic al Noului Testament ar fi lipsit. Rasputin a mâncat o împărăţie. în umbra vulgarului călugăr, original puternic, împăratul Niculae, pe care l-a dominat, a rămas ca o stafie de buzunar.
                                 *
    —     Cum te cheamă? Eu îţi zic Toma şi nepotul meu îţi zice David.
    - Mă-mă cheamă şi-aşaşa şi-aşaşa: şi Totoma şi Dadavid.
                                 *
    Când maestrul răcneşte şi-l ia la palme, el zice: „Mi se pare că v-aţi cam supărat".
    Când maestrul s-a îmbrăcat: „Ce bine vă stă!"
        Când maestrul se scoală: „Vă găsesc mai tânăr".
    Rezultate: un subsecretariat şi trei consilii de administraţie.
                       Corpuri delicte
    Sanatoriu.
    Simplă operaţie de hemoroizi. Bolnavul cu lumbii umflaţi exagerat oftează pe şezlong. O doamnă cu părul creţ, compact
PUBLICISTICĂ
495
ca un burete, îi face vânt de primăvară cu evantaliul japonez, lângă calorifer.
    Familia celuilalt cere să vadă apendicele, care a fost aruncat la canal: îi aparţine, e ceva din ea. I se aduce un apendice de om bătrân, operat din fericire atunci. Zâmbetul de satisfacţie al proprietarilor mistificaţi. Ca să fie admirat din pat, de mai multe ori pe zi, apendicele unchiaşului e atârnat la fereastra tânărului, pe dinafară. Sunt zece grade subt zero şi fostul organ se leagănă pe sfoară.
    Azi-noapte a dispărut, mâncat de o cucuvaie.
    în sala mică, a murit o femeie subt cloroform.
    în sala mare, felicitări pentru operaţie fericită.
                          Un crochiu
    Un advocat şi-a făcut un cap „interesant". Şi-a făcut o chică, şi-a făcut o barbă, un palton cu croială istorică, o cravată cu aripi şi pe vârful capului a pus o pălărie mică. Câtva timp şi-a purtat barba pe dreapta şi câtva timp la stânga şi s-a hotărât, confruntat cu oglinda, să şi-o poarte la mijloc. Nasturii cei mai mari îi spânzură la piept ca nişte medalii. Dintr-un buzunar iese o carte, dintr-altul jurnale. încălţămintea se reazi-mă pe un toc înalt. E distrat din răsputeri şi adept al „dezor-dinei artistice".
    Şi toată această instalaţie, ca să transporte supt braţ un ghiozdan cât un geamantan, de treizeci de kilograme, de care e nedezlipit.
                            Demeter
    Domnul Demeter era un pensionar remarcabil şi un om bine-crescut.
496
TUDOR ARGHEZI
    Când s-a logodit, acum cincizeci şi cinci de ani, şi-a pus numeroasa lui familie în curent cu evenimentul, prezintân-du-se cu un buchet de crizanteme tuturor fraţilor, surorilor, verişoarelor, în oraşele unde rezidau şi alegându-şi de preferinţă duminica. I-au trebuit treizeci şi două de duminici ca să-şi epuizeze „relaţiile de familie", cum zice el.
    Venea de la gară în redingotă şi declara cu solemnitate:
    -  Mă căsătoresc. Iubesc o domnişoară engleză.
    Şi pleca numaidecât. Vizită de strictă ceremonie.
    Domnul Demeter poseda un stoc de expresii alese. El zicea
„societate distinsă", trăgându-se de jiletcă şi modificându-şi atitudinea umerilor. „Un domn care dispune", şi tuşea încet; adică dispune de o avere importantă. „O persoană onorabilă" se raporta la un domn îmbrăcat în negru şi cu gulerul rigid.
    Povestindu-i-se că un advocat s-a sinucis, el a întrebat:
    -  Era doctor în Drept sau numai licenţiat?
    -Aţi citit, a întrebat el odată, animat, ce s-a întâmplat în Franţa?
    -  în Franţa? N-am citit nimic.
    -      învierea mortului de acum trei mii de ani?... E foarte interesant. Să vă arăt gazeta.
    Domnul Demeter cetea ziarele în felul lui. Deschidea pagina cu orgoliul unui descoperitor.
    -  N-ai văzut că e o reclamă de cinematograf?
    -      A! vasăzică e o reclamă de cinematograf? zice domnul Demeter.
    -  Şi lucrul s-ar fî petrecut în Egipt, nu în Franţa.
    -      Vasăzică nu s-a întâmplat în Franţa? zise domnul Demeter. Credeam că era în Franţa.
    -  Ceva mai mult, nu e vorba de nici un mort...
    -      Am înţeles. Vasăzică nu e vorba de nici un mort, zise domnul Demeter.
    La moartea mamei unui cunoscut, care era foarte abătut, domnul Demeter a avut o frază de consolare:
    -  Nu înţeleg să decedeze cineva cu un venit aşa de frumos...
PUBLICISTICĂ
 497
                         Maternitate
    Trezită de medic din cloroform, Lia îşi dete seama că a născut un monstru. Copilul era cocoşat. Aşteptase nouă luni pe Făt-Frumos, hrănind în pântec un crocodil cu spinarea ruptă. „Nu se poate, doctore!" striga plângând deznădăjduita mamă. In scutecele lui de olandă cu horbotă bogată, nefericitul prunc sta ca un bătrân, pe gânduri, la un ghişeu. O viaţă începută cu milă: o viaţă întreagă.
    -    Băiat! cum aţi dorit, zise medicul, silindu-se cu un surâs artificial să-şi înlăture complicitatea, de care disperarea naivă a tinerei soţii îl făcea răspunzător. „E al doilea cocoşat pe care-1 acuşez într-un an“, îşi zise medicul, plictisit.
    Noul-născut avea capul lunguieţ în creştet şi bărbia absentă, ca la peşti. Păros ca un dihor, blana îi ajungea până la sprincene, de care o separa o frunte de un deget. Tot ce părea viu şi nou în scheletica lui veştedă făptură era licărirea ochilor profundă.
    -    N-am mai văzut ochi aşa de frumoşi, zise doctorul, la nici un copil. Şi am făcut până acum trei sute cinci.
1934
     SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI
   Duminica trecută Societatea Scriitorilor Români a ţinut adunare generală pentru schimbarea statutelor. N-aş putea şti dintr-a cui iniţiativă, şi n-aş putea spune dacă unei schimbări de reguli i-ar corespunde automat o schimbare de psihologie. M-am ocupat pe vremuri de altă schimbare, a unei organizaţii academice bolnave într-o confrerie practică vie. Epoca nu a fost priincioasă: cei care s-au dezinteresat mai mult de viaţa
 498
TUDOR ARGHEZI
omenească a scriitorului au fost scriitorii, încă inapţi la solidaritate. Titlul, purtat cu oarecare lenevoasă voluptatea gângăvirii verbale, tărăgănată într-un discurs politic, nu era obligatoriu după ce scriitorul intra în Parlament sau câteodată într-un portofoliu de ministru. Era în lepădarea dispreţuitoare a fostului camarad, care te rugase să-i citeşti un manuscris mai deseori cu condeiul decât cu ochelarii sau să colaborezi cu el, starea morală proverbială a robului împărat. Rând pe rând, jumătate sau şi mai bine din numărul poeţilor şi prozatorilor au parvenit acolo unde râvneau şi starea socială a scriitorului fidel profesiei lui, dacă se poate şi se poate - nu s-a schimbat nici subt regimele literare.
     Numai odihnitul Hamangiu, fostul ministru de Justiţie, a pus la vot un cod al proprietăţii literare, din care articolul esenţial, aflat în manuscrisul proiectului, a dispărut. Având relaţii personale cu Hamangiu şi fiind solicitat de o binevoitoare atenţie din partea lui, izbutisem să-l conving să introducă în legea lui principiul competinţei în materie juridică, pentru litigiile dintre fabricanţii de idei şi de cărţi şi depozitari sau librari, a tribunalelor localităţii de apariţie. Era un mijloc de recuperare instantanee a sumelor considerabile furate muncii intelectuale şi proprietăţii artistice, în fiece an. Publicul cumpără şi plăteşte iar depozitarul păstrează banii pentru sine.
     Acest principiu util editorilor şi salvator pentru literatul care putea trăi onorabil din foaia, din revista sau din cartea scoasă în editură proprie, poate că va avea şanse să intre într-o lege după transfigurarea, dacă este posibilă, a Societăţii Scriitorilor Români.
     Ne găsim într-altă epocă a literaturii, o epocă în care scriitorul are putinţa să-şi câştige existenţa, prin faptul că manuscrisul şi cartea s-au industrializat. Este foarte probabil că din această cursă de maşini de imprimerie alimentate cu literatură forţată nu are să rămâie mare lucru romanticei
PUBLICISTICĂ
499
posterităţi. Dar s-a ales ceva, onestitatea schimbului dintre muncă şi salariu. Industria realizează integral dezideratul moral. Profetismul gratuit e o ipocrizie, în care se strecoară scursorile salariului, subvenţia, fondul secret, şantajul injuriei şi al elogiului.
    Decât un scriitor de inspiraţie supermarmoreană refugiat la disperare într-un post de „agent acoperit" mai bine comercializarea până la dezgust a condeiului, fabricând articolul în modă, consimţind la concesie şi abdicare. Societatea Scriitorilor Români trebuie să reintegreze pe scriitor în meseria lui exclusiv şi din graniţa hermetic închisă profesională să-şi facă revendicările la care are dreptul. Altă morală profesională nu există.
    E adevărat că scepticizaţi de o atmosferă care a durat aproape patruzeci de ani, membrii Societăţii s-au depărtat de o acţiune eroică şi au primit în cele din urmă condiţiile de smârc zăcut ale organizaţiei lor. Societatea putea să devie măcar o casă de împrumut şi ei s-au împrumutat la ea; dar nici atât nu a putut să rămâie. Pierderile masive de capital în bănci, pe de o parte şi întârzierile de rambursare a datoriilor, progresiv mai dificilă, au lăsat goală casa, care se putea umple cu o activitate producătoare, măcar cu şezătorile atât de frecventate în ultimii ani. Ceea ce mai interesa era titlul de preşedinte, egal în realitate cu importanţa postului de director general al unei uzine incendiate şi rămasă fără uşi, maşini şi acoperiş - dar util pe carta de vizită şi beneficiar al unui loc în comisiunile cu caracter cultural. Societatea devenea proprietatea unui preşedinte, ales de o minoritate infimă. Când se desfăcea şi minoritatea, preşedintele avea grija să-şi asigure alta, improvizându-şi-o dintr-un număr de partizani, introduşi pieziş în Societate şi care în şedinţa următoare aveau dreptul de vot.
    Un preşedinte dacă s-a numit Octavian Goga era reprezintativ. Se putea afirma că prezidenţia era acceptată de
 500                    TUDOR ARGHEZI                            J
                                                                   {
unanimitatea membrilor, prezenţi sau absenţi din adunarea j generală, cu toate că domnul Goga, cerut preşedinte de membrii scârbiţi de manevrele interioare, nu s-a ostenit pentru o cinstire care-i era de prisos. Tot aşa, prezidenţia domnului j Rebreanu răspundea unei cuviinţe. Ce făceam, însă, cu o I prezidenţie ca a domnului Moldoveanu, un scriitor care nu scrie, premiat în plină perioadă de sterilitate, preşedinte pe j temeiul lui zero personal şi a cărui unică însuşire literară este j că a fost botezat Corneliu când era mic? Desigur că nu pentru j perpetuarea proprietăţii domnului Moldoveanu asupra j prezidenţiei şi pentru crearea din nul a unei cantităţi se va schimba textul statutelor Societăţii.                            [
    Hai să punem umărul cu toţii şi să mai încercăm o dată i să facem o personalitate din câteva scaune şi biurouri - şi să ne îndatorăm să lucrăm laolaltă prieteneşte, calificaţi sau mai puţin calificaţi, talentaţi şi mediocri fără nici o deosebire . întrucât stabilirea intensităţii, a culorilor şi a nuanţei nu trebuie j să ne aparţie nouă într-o asociaţie profesională. Şi să vedem, ! Poate că izbutim să facem ceva în epoca nouă: nu e scris că trebuie să dăm întodeauna greş.
    Noua Societate a Scriitorilor Români trebuieşte orientată către epocă şi nu întoarsă de la ea, prin atitudini mesianice ; false. Este însă nevoie de o dezbatere largă a chestiunii. Să-şi spuie cuvântul fiecare categorie de scriitori şi fiecare scriitor, cu însufleţirea ce se cere singurei organizaţii de breaslă exis- j tentă. Fără o consultaţie detaliată a membrilor şi fără invitaţia J şi a ne-membrilor să participe la ea, nu este legitim să ia ! comitetul actual iniţiativa gravă a unei schimbări de statute. j Dacă este vorba de făcut o treabă, apoi să fie făcută.           j
    Discuţia pe articole a proiectului s-a oprit, după cât suntem ; informaţi, la articolul 7 şi va continua duminica viitoare. 0 ! singură hotărâre trebuie luată duminică: să se suspende discuţia până ce vor fi primite observaţiile şi propunerile î tuturor membrilor, absenţi prin dezinteres, prin situaţie J
PUBLICISTICĂ
501
geografică şi profesional. Pentru studiul proiectului trebuie lăsată o lună de zile întreagă. Membrii să fie invitaţi să dea un răspuns documentat şi propuneri, ca la întemeierea unei societăţi care n-a mai fost şi care este creată acum - prin scrisoare recomandată fiecăruia. Şi textul acestei invitaţii să fie redactat duminică în şedinţă.
1934
      PROGRAMELE POSTULUI DE RADIO
   Când gusturile se manifestă, cantitatea de prost-gust, care serveşte gustul, e înfiorătoare. Se pare că aşa-numitul gust, care e simţ artistic, nu se capătă deloc. Şi nici o strădanie gimnastică nu e în stare să umple absenţa lui cu ceva. Vorba e veche, că gusturile nu se discută, latinii ştiau ei ceva şi, formulând o sentinţă, au renunţat cu amabilitate să ţie cuvântări dinaintea catârului uman.
   Cultura, cum i se zice, implică apuntamente, dar nu implică gust. Sunt o grămadă de cărturari, care, de pildă, în pictură, dau dovezi sincere de stupiditate artistică. Tot ce e mai banal şi mai sinistru decorativ se adună cu îngrijire şi e pus în evidenţă pe păreţii lor: siropurile, peltelele, limonada, cofetăria şi săpunăria picturală. Nu ştii ce te îngrozeşte mai mult, entuziasmul artistului perseverent şi imperturbabil sau naivitatea groasă a cumpărătorului. Lumina acestui mare amator se găseşte în constelaţia micului cârciumar. Foarfeca ăstuia intră în zincografia cu trei culori a calendarului, taie şi lipeşte în prăvălie.
   Incapacitatea gustului se întinde departe. în critica literară, nişte oameni de universitate şi de catedră se autoconsideră justificaţi să regenteze literatura, să puie note şi să prefere, cu
502
TUDOR ARGHEZI
o ritmică regularitate, lucrul prost. Demonstraţiile sunt inutile:; dacă lăptăreasa vrea „Armoaraglas“, nu o mai opreşte nimic, se duce şi cumpără din târg un dulap cu oglindă, în care, satisfăcută, lăptăreasa se contemplează în caricatură. Buzele ei se urcă la urechi şi nasul între sprincene. Gustul expertului de estetică lipsit de perceperea cu pipăitul abstract a catifelelor din căptuşală e gustul bucătăresei, care duminica pune mănuşi în nişte mâini mai grele decât picioarele, face pe cucoana convinsă în Cişmigiu, lângă un chioşc cu turtă dulce şi, pe-rinoptate, se întoarce la stăpân, cu pantofii Louis XV, atârnaţi de două deşte.
    Postul Radio Bucureşti cunoaşte bine şi gustul şi negustul auditorilor lui. Unul vrea pe Wagner, pe care altul îl urăşte, îndrăgostit de guriţa cu gorgoane şi oftări a lăutarului cu mandolina. Dacă nu-i dai numai Wagner şi Beethoven, cel dintâi, care şi-a rezervat dreptul de a-i fi descoperit, te face cu ou şi cu oţet, într-o carte poştală, desigur anonimă. în anonimat, omul poate să figureze ca la bal mascat, fără să se simtă stingherit, deghizat într-o personalitate de animal, care, este drept, îi stă şi bine. Dar gospodarul căruia îi face Grieg rău la inteligenţă, ar dori la toate orele din zi şi noapte o muzică împăcată cu fumul de slavă al grătarului de subt fleici. Face şi el o carte poştală şi înjură şi el.
    Păi, dacă plăteşte şase sute lei pe an, ca să i se cânte în fiece zi din toată Europa, asta revine la cincizeci lei pe lună şi la un leu şi cincizeci bani pe zi. Mă rog! La cinci parale pe ceas în douăzeci şi patru de ore auditorul vrea să fie gâdilat, legănat, pupat şi dacă s-ar putea face o invenţie de tele-bodegă, ar voi să primească şi o gustare la aparatul lui. In nici o altă materie, el nu are sensibilitatea promptă şi scandalizată de la radio. Ftoate să-i scârţâie uşa şi maxilarul, să-i plesnească lampa, să i se oprească suflul, poate să şi mănânce câte o palmă de la câte cineva, niciodată obrazul, onoarea şi cultura lui nu sunt mai jignite ca atunci când porneşte postul de emisiune. Postul
PUBLICISTICĂ
503
de radio se găseşte la îndemâna tuturor măciuliilor cerebrale, pentru că vine la toate urechile - şi îl înjură cine vrea, pentru că, în afară de program, postul tace. Fiinţele şi lucrurile mute au fost întodeauna obiectul de aplicare al cavalerismului frazat, începând cu calul şi sfârşind cu Maica Precista. Mai rămân motive de curaj — bucurie! — moralul nu s-a pierdut de tot. Dacă nu-ţi dă mâna să înjuri pe cine ai vrea, de teamă să nu-ţi compromiţi corectitudinea profilului sau să nu dormi la prefectură, înjuri radiodifuziunea, instanţa gratuită.
    Unii auditori născuţi cu o predispoziţie critică, pe care prudenţa îi sfătuieşte să n-o plaseze în altă parte, i-ai auzit cu urechile dumitale deosebind magnific şi revoltat un contrast, ca de la negru la alb, între orchestra radio condusă de un dirijor şi de altul. La atâta superfinitate câtă inundă din punct de vedere muzical culorile municipale, de verde şi de albastru, nu a râvnit nici timpanul lui Mozart, care, pe lângă abonatul clandestin şi pe lângă electricianul fără slujbă, era un dobitoc.
    Dar toate au hazul lor, mai mult sau mai puţin gingaş, până ce reaua-credinţă intră cu copitele şi cu coarnele în funcţiune. Intr-un anume gen de critică, sosit, dragă Doamne, de la presă, supurează vechi interese rănite şi cretinisme tratate şi nevindecate. Dacă dat afară pentru inaptitudini repetate şi verificate, adică, mai elegant, cu politeţe împins până la uşa din stradă, câte un fost specialist plătit cât nu făcea, a fost înţărcat de un venit exagerat, atribuit din eroare în primele zile de inexperienţă unei diplome care slujea de perucă şi de pălărie, capului găunos şi golului dintr-o căpăţână, suspinul lui, de la sine înţeles, se derivă în critică muzicală, literară, în cenzura programelor şi în vehemenţă stridentă. Programul staţiei de emisiune iese prost orişicum.
    Materialele, totuşi, nu le fabrică societatea şi postul. Materialele sunt gata făcute şi gata cunoscute. Muzica este asta, cu categoriile ei. Evenimentele sunt astea. Literatura e asta. Conferenţiarii sunt ăştia. A face un program însemnează a lua
504
TUDOR ARGHEZI
din materialele existente, a le alterna şi a le distribui: nu este excesiv de complicat. O să le luăm invers ori fragmentar, ori de la jumătate încolo, ori de-a-ndoaselea, programul e acelaşi. Muzicanţii, compozitorii, literaţii, conferenţiarii, profesorii, cântăreţii, actorii sunt aceia pe care i-a creat cultura românească şi programul alege ce este mai proeminent în activitatea ei. Nu eşti mulţumit? Eşti dificil.
    N-ai vrea mai bine, fiindcă te pricepi, n-ai vrea să dai o lecţie de organizare a unui program pe o săptămână? Trebuie să-ţi vie uşor, nu? Hârtia şi tiparul nu-ţi lipsesc, nici cărţile poştale. Haide, fă dumneata cu meningea dumitale un model de program. Nu se poate un document mai concludent şi probă mai drastică, despre imbecilitatea organizată într-adins a conducătorilor şi colaboratorilor staţiei de radio, căutaţi cu lanterna, asta se ştie, printre cei mai idioţi din profesiile lor.
    Dar ai să te fereşti să încapi în această încercare. E nevoie să fii cuminte şi să te păstrezi inexprimat. Gen vechi şi categorie veche a incapabililor. Ridicaţi pe vârful picioarelor cu impertinenţa de a tăgădui, ei scoboară iute pe vine şi se pitesc dacă i-ai poftit să lucreze.
1934
               ROMAN, ROMAN...
   Până la data când constatăm un rezultat pe un spaţiu de timp de două săptămâni, confraţii invitaţi să-şi organizeze argumentele pentru definirea unui lucru literar ce se numeşte roman, n-au prea dat semne că vor să se grăbească. Numeroasele publicaţii, ce apar fără preocupări prea precise, dar cu o rubrică literară, pot să exemplifice cum se evită o chestiune jenantă. N-aş cuteza să scriu cuvântul: lamentabil, ca să caracterizez absenţa în care au căzut autorii de epitete şi de opinii de
PUBLICISTICĂ
505
vocabular, şi dacă aş face-o mi-aş permite acest lucru cu singurul scop de a termina o anchetă prin aţâţare. Dar o ţâră de tăcere dezorientată trebuie relevată, cel puţin pe un timp de două săptămâni: dacă şi dacă înţelepciunea tardivă se va hotărî să se trezească altă dată, în viitor. Trandafirii înfloresc cel puţin de două ori pe an.
    Ceea ce însemnează că polemica de substanţă nu este prea mult practicată în epoca de mare producţie literară actuală şi că se preferă ideii semnul şi atitudinii învârtirile pe loc. Ştiţi, uşile acelea cu pivot, descompuse în patru uşi încrucişate, şi pe care când vrei să intri se întâmplă să ieşi, circulând de-a-ndaratele în jurul tău însuţi...
    Am găsit o aluzie, este drept, o aluzie în rotogoale, unde mă aşteptam mai puţin, în călimara domnului Peltz, care semnează câteva mistice cochetării în ziarul nu ştiu care. Excelentul nostru confrate nu spune ce este un roman, vrea să spuie ce este un romancier, şi izbuteşte să afirme, cu note muzicale, cine ar fî din câteva nume şi cine nu, romancier. Ar fi putut să ia lista scriitorilor după alfabet şi să o treacă prin scara lui Da şi Nu pe toată şi tot nu ne găseam mai avansaţi cu indicaţiile unei pene, de care s-a agăţat un fir de barbă. E fără îndoială că în ceea ce-1 priveşte, autorul articolului semnalat este „romancier". Că romancierul este aşa ceva cam în felul cumva şi pe deasupra mai este încă oarece, care nu este fără niscai, constituie desigur o definiţie abstractă şi poate chiar de strâmtorare, dar asta nu duce mult şi tot nu aflăm ce este romanul.
    Era vorba cam aşa, dacă romanul este un gen şi nu cumva o păcăleală sau o inocentă confuzie sau numai un dar hermetic, complet sigilat pentru unii scriitori, însă la îndemâna repede a oricărui cititor. Adică mulţi scriitori nu pot face un roman, însă toţi cititorii, indiferent dacă sunt cititori-critici ori de simple notiţe sau simpli cititori fără veleităţi, ştiu ceea ce scriitorii ignoră, ce este anume un roman. Este de la a şti
506
TUDOR ARGHEZI
să scrie la a nu putea seri, pentru unul şi acelaşi individ, o diferenţă ca de la cifră plină la zero? Cum s-ar putea asta? Ori a seri un roman implică să ştii să scrii, dacă toată lumea face romane şi dacă autorii care ştiu să scrie dovedit nu sunt în stare - ăsta e înţelesul - să scrie un roman?
    Ca să poţi face un roman trebuie să fii neapărat romancier, E fără pic de îndoială un ezoterism, de ordinul graţiei catolice, şi e un noroc că sunt atât de mulţi romancieri şi aşa de puţini scriitori. într-o criză de egoism şi de poziţie s-a găsit chiar un camarad de talent, foarte torturat de ceea ce se cheamă formă, sâcâit de sensuri şi filosof de nonsensuri, care dorind să se calomnieze ca să fie, într-un fel, şi mai interesant decât este şi de o modă nepurtată în severităţile regimului latin şi matematic, a consacrat, pentru plăcerile gintei facile şi a unui anarhism al ignoranţei, emanciparea de disciplină şi intrinsec şi invazia apei (H20) în alcool (C2H5OH).
    Romancier, dacă nu roman; titlul în loc de operă. în acest panaş la pălăria mare de velur, parcă ai pune un chibrit, Scriitorul găseşte în romancier satisfacţia lui d’Artagnan în calitatea de muşchetar şi se simte tot atât de bine ca omul de la batoză în rangul de inginer. Pentru vanitatea presupusă a tresei e un cuvânt de ordine la cazarmă printre căprari, ca sublocotenentul să fie salutat cu Domnule Căpitan, căpitanui cu Domnule Colonel şi colonelul cu Domnule General. Trăiţi, Domnule Romancier!
    Amicul Peltz, care a ieşit călare, e cu pelerină şi spadă. Romancier „voit" nu e romancier: vă rog să înţelegeţi că el, Peltz, e romancier şi romancier ne-voit. Pardi! te naşti, cum te naşti creol şi albinos: chestie de rânză, nu de căpăţână, chestie de nouă şi de şapte luni, chestie de „sângiuri": în sfârşit chestie intimă şi conjugală. Voinţa nu poate să facă nimic, nici simplii autori ca fraţii Goncourt, necum romancieri. Vai de capul lui Zola, trândav congenital. El trebuie să vrea câte patru, cinci şi opt ore în şir pe zi, şi să vrea de multe ori şi propoziţia
PUBLICISTICĂ
507
simplă, pe care nu a nimerit-o niciodată, nici pe ea, dintr-un singur condei. Unora le curge mierea din nasul peniţei de cum o pun pe hârtie: o glicozurie.
    Ori, cum ziseşi, romanul este poate egal cu literatură, mai ales după ce s-au sfărâmat calâpuri şi reţete. Un roman, de pe vremea romanului misterios, trebuie să fie compus din cel puţin doi oameni părechi, de sex contrariu, amestecaţi cu un personaj comic, plus unul tragic, cu un risipitor şi cu un avar, printre care să evolueze ceva peşti, ceva sfinţi şi ceva lichele şi o mare virtute. Dacă erau şi doi copii orfani, genul pornea spre stânga melodramatică. în primele şaizeci de pagini se construia situaţia generală, prezintarea figuranţilor, a mobilierului şi a peizajului. în treizeci de pagini se făcea o analiză psihologică, al căreia secret l-a păstrat aproape treizeci de ani intact Paul Bourget. La câte douăzeci şi cinci de pagini din patru sute se punea câte un punct de reper. Final: sinucidere, accident, nebunie sau regrete. în orice caz, subiectul era indispensabil, un subiect unitar şi care mergea crescendo. în orice caz, romanul trebuia să încurce bine ceva, ca să iasă deznodământul. Asta era vorba: deznodământul. Elocuţiunea, gradaţia, claritatea, împărţirea treptată a subiectului şi o dragoste erau indispensabile. Adică nu poate fi roman ceva lipsit de toate astea? Ba da, ba da! încă de mult. Citeşte Estera, citeşte Ruth, citeşte şi pe Habakuk. Citeşte pe Matei, citeşte-1 pe Ioan.
    Şi atunci romanul e povestire, e poezie, e gândire, e frumuseţe. Asta e literatură, şi toată lumea poate să participe la misteriosul lui. Se cunoaşte alt scop literaturii artistice, odată tipărită şi citită, decât emoţia? La emoţie corespunde noţiunea talent în toate artele. E alt criteriu esenţial pentru literatură, pictură, muzică, artă constructivă, decât al rugăciunii?
    Căci mai este nevoie şi de altceva, peste interesele maşinilor tipografice de a multiplica un manuscris. Manuscrisul să fie el însuşi dur, articulat şi strâns — şi literatura să nu devie o supă lungă şi un mucilagiu, întins de la om la om şi de la condei
508
TUDOR ARGHEZI
la condei. Industria şi desfacerea sunt utile şi oneste pentru literat, dar proaste pentru literatură.                    ;
1934                                                       |
        FURT, PLAGIAT, REMINISCENŢĂ, j INSPIRAŢIE ŞI INFLUENŢĂ
    Câte un acces de puritate şi de candoare turbură câteodată liniştitele ape literare. Un pescuitor în unda clară numai că-şi scoate undiţa din heleşteu şi se apucă să bată cu ea oglinda leneşă şi să o biciuiască. Un vecin de mal şi de traistă pune în cârligul de prins peşte râmele altuia şi dovedit cu mâna în viermii confratelui el se supără şi face gălăgie.
    Apropo, în câte feluri se petrece furtul literar? Căci dacă i ar fi unul singur, un singur fel, jaful, chestiunea s-ar putea simplifica şi nu s-ar mai putea seri nici un comentariu.
    Se ştie ce este jaful. Un autor ia pe alt autor, fără să-i . modifice decât limba - e tot o muncă orişicum, dacă verbul ; a munci trebuie să fie inseparabil de literatură - şi-l pune = într-una din cărţile lui sau în mai multe, întreg sau parţial. > Această ispravă s-a făcut plus dune fois şi n-a murit nimeni din j asta şi toată lumea s-a ales cu un câştig, autorul (al doilea [ autor), editorul şi cititorul. Batoza tipografică cere să treiere. |
    Furtul e mai delicat: abaţi textul original de la destinul lui : şi îi croi eşti o altă soartă. Colaborezi cu originalul, atât cât poate să fie şi el original, dacă face parte dintr-o despărţitură ; a vastei noţiuni treptate a tranzitivului a fura. Evident că în ' literatură toate lucrurile se nasc şi mor într-altfel decât pe teren vulgar: când cotoiul nostru Grişa, grandios ca o panteră şi evoluat în portret până la fizionomia lutrei, ne fură un cotlet, noi zicem, pur şi simplu, că el a furat - şi nu-i dăm bătaie
PUBLICISTICĂ
509
pentru că friptura de care ne lipseşte dă luciu fenomenalei lui blăni cenuşii albastre. Ronţăim fără supărare un coltuc de pâine. în furt, autorul al doilea pune una proastă de la el, lângă una bună de la autorul întâi şi amândouă din ceva, aşa şi-aşa, destul de lizibil, observat numai de ochiul blajinului confrate, care îl răsfoieşte şi care nu face poliţie literară. Dacă ai întreprinde o cotidiană inspecţie literară, şi ţi-ai acorda acest rol într-o literatură, e inimaginabil cât furt ar trebui să denunţi în fiecare oră şi minut.
    Plagiatul nu respectă nimic, voind să-şi însuşească toată arhitectura şi toată umplutura cu modificări de materiale mici. El trece în teritoriul lui construcţia pe rotile şi-i dă o bidinea nouă. Ierarhia subiectului e păstrată în ordine răsturnată şi în interiorul familiei de idei care umple o carte, rubedeniile îşi schimbă raporturile, unchiul devenind nepot şi bunicul verişor. E cel mai detestabil mijloc de furt. Autorul plagiant nu respectă nimic şi buzunărindu-şi confratele îl mai şi depravează, pângărindu-1 în detaliu. El ar fi analogia unui hoţ care furând o prăjitură scuipă în ea, în văzul public, asigurat că nimeni nu o să i-o mai dispute spurcată.
    A! reminiscenţa, duioasa reminiscenţă. înainte de difuziunea electricităţii, poeţii erau mai oneşti subt lumânare sau lampă cu petrol. Ei scriau titlul „Idilă" şi dedesubt reminiscenţă, furt sufletesc, furt cultural, duhovnicie. De la cine ai reminiscentat nu era nevoie să spui şi nu interesa pe nimeni, întâmplarea voind ca reminiscenţele să fie proaste şi tot atât de proaste ca şi opera care şi le aducea aminte vag. Aceste timpuri naive au trecut. Titlul nu mai comportă obligaţii nici iscălitura. E o demonstraţie todeauna posibilă şi autorul îşi organizează argumentele încă din momentul conştiinţei reminiscenţei lui.
    Totul se lichidează onorabil însă prin influenţă. Autorii care nu admit în ruptul capului neologismul au numit influenţa înrâurire, infect cuvânt, perfect didactic. Influenţa
510
TUDOR ARGHEZI
e permisă ca o atracţie universală şi în mediul mecanic în care trăim de câteva zeci de ani încoace nu există putinţă să te sustragi unei structuri moleculare şi atomice şi nucleului ei electronic. Nici nu-ţi trece prin cap în ce bombardament de | influenţe ultra-microscopice trăieşti. Aproape că nu mai poţi ajunge tu şi deveni cineva, trăind exclusiv în zodia lui oarecare,, Influenţa e pe zone, pe timpuri şi pe şcoli - şi constituie cea mai valabilă realitate literară şi pentru critica pe î secole o curbă confortabilă. E permis să-ţi placă un scriitor, pe care l -ai citit şi să te ţii după el până te identifici cu umbra lui. Nu furi ci te influenţezi. Bei autorul şi ţi-1 asimilezi nu prin pipăit ci prin apa pe care ţi-o lasă în gură, prin respiraţie, prin porii creierului dumitale (fie vorba la ureche: să-ţi păstrezi creierul la mulţi ani şi nu te laşi să nu profiţi).
    O grămadă de autori citiţi s-au descoperit aşa, plăcându-i foarte mult altul. Sunt profesori de creaţie literară care recomandă ucenicilor docili să imiteze: a imita nu e a fura, | ferească Dumnezeu! E a face aşa când ăla face aşa. A începe cu stângul! dreptul! pentru a putea păşi oricum, invers ori cu călcâiele înainte. O mare bucată de vreme ai imitat pe greci şi pe latini şi când n-au mai prins vechii te şi învăţaseşi să maimuţăreşti, fără să afirmi, pe moderni şi pe contimporani.
    E cât se poate de moral să citeşti o carte, pentru că din ea iese o altă carte, pe care o poţi iscăli fără mâhnire. Un om cult e un om citit, şi un om citit e pe trei sferturi un autor, dacă vrea să rămâie acolo. Dar câţi oameni cultivaţi vor să rămâie acolo? Odată şi odată tot te munceşte temperamentul şi te trezeşti scriind la minister o poezie, o epigramă — mai ştiu şi eu? — un roman. E vârsta cerebrală a anumitelor amintiri, care te scutură, când începi să crezi că erai fericit la patru ani şi frumos la optsprezece. Pe vremea când nu te voia nici o fată şi te aranjai cum puteai şi acum etc., etc.
    Acum, ce-o fi mai bine din toate astea, să furi, să plagiezi, să te inspiri, să subisezi, cum zicea Bonifaciu Florescu,
PUBLICISTICĂ
511
profesor de literatură franceză, o influenţă? Parcă-i mai bine să fii original, dacă vrei să-ţi spun drept. Dar, uite, costumul ăsta nu se poartă şi nici nu stă bine în ansamblu.
1934
           DOAMNEI OCARINA SWIFT
   Nu-mi pot ascunde emoţia, doamnă. De mine nu o pot ascunde, nu de dumneata. Pe dumneata te-am lichidat instantaneu: mi-am tras pălăria pe ochi şi m-am dat după perdeaua automobilului din care te-am zărit. Doamnă, nu mi-a venit să cred că eşti dumneata - şi erai dumneata în persoană. De necrezut! Ba era să deschid uşa cupeului să mă opresc dinaintea fiinţei dumitale de şaptezeci şi cinci centimetri, era să mă cobor, să te salut cu o genuflexie de marchiz şi luându-te de un deget ca la cadril, să te învârtesc o jumătate de figură spre scara maşinii şi să te iau cu mine şi să te duc. Ah! cum îmi bate inima, iubită mătuşică fără nepoţi şi scumpă bunică fără progenitură, făptură inefabilă şi în eternitate virgină! Nimfa mea, crisalida mea, păpuşa mea octogenară!
   Convoiul de trăsuri, autobuze şi taxiuri era încetinat de un car mortuar, care ne-a tăiat calea la o răscruce şi corul claxoanelor era neputincios să accelereze leneşa desfăşurare a paradei cernite, cu călăreţi proptiţi în lampadare. Era o înmormântare mare, care a trebuit să încurce circulaţia un ceas întreg pe o stradă de doi kilometri. Când m-am uitat la ceas, m-am uitat şi la dumneata şi am încremenit, mi-a căzut ceasornicul pe lanţul lui, ca un monoclu, până la genunchi. Aşteptai în dreptul geamului meu de cristal să treacă larma şi te-am văzut întreagă, de la picioare până la ochi; ceea ce nu
 512
TUDOR ARGHEZI
era greu, dacă nu eşti mai mare de un cot. Să te fi călcat maşina mea, cadavrul dumitale gingaş l-aş fi putut pune în buzunarul de la trenci şi ţi-aş fi făcut dumitale o înmormântare drăguţă, nu cu panaşe, cu cavaleri şi cu vicleim, acasă la mine, cu copiii, cu câinii şi cu mâţele, ca vrăbiilor, care ne cad din streaşini între dălii şi boance.
    Am băgat de seamă că o evidentă catastrofă nu te-a vindecat de dragostea de viaţă şi că ţii ca pielicica dumitale de marionetă vie să nu fie nici zgâriată, necum strivită de un tăvălug cu patru cauciucuri superbalon 500x20. Erai dinaintea mea într-un costum jignitor de actual, divinitatea mea minusculă! Ţi-ai pierdut şi pălăria şi erai îmbrobodită, căţel mic, în nişte ţoale. O fustă cocoloşită cât o pungă de hârtie îţi ajungea până la gambe, pe nişte ciorapi de sugaci şi în picioare - oroare! purtai o încălţăminte cu şireturi de sfoară... M-am ofensat mai mult în garderoba zdrenţelor dumitale mici şireturile de la ghete. O ultimă cochetărie le rămâne celor obosiţi de o mizerie lungă: cravata şi pantoful. Dumitale nu ţi-a mai rămas nici atât, sfântă delicioasă băbuţă!
    -     A! nu se poate! mi-am reproşat. Mă dau jos şi o iau cu mine... Atâtea calamităţi câte s-au prăbuşit peste acest obiect de jucărie, trebuiesc înfruntate. Mă fac ispăşitorul suferinţelor domniei sale şi cu bravură o trec în sarcina mea.
    Era să mă scobor... Era să te pui pe canapea şi să te duc copiilor mei, dar de noiembrie senzaţional. O bătrânică de o şchioapă, mama piticilor. Dar nu te puteam prezintă într-un şal jigos, jumătate goală, atât cât este o jumătate din dumneata. Trebuia să-ţi cumpăr un costum de fetiţă de cinci ani, rufărie mică, botfori microscopici - să te bag într-o cabină telefonică şi să te îmbrac de sus până jos şi să te rog să nu-ţi fie ruşine că te gătesc. Şi trebuia să te duc la baie, să te săpunesc convenabil, să-ţi iau un geamantan mititel. Prea complicat!... Şi nu aveam câteva sute de lei pentru dumneata... Şi începeam să mă gândesc că-ţi puteam părea inexplicabil şi ridicul... Şi
PUBLICISTICĂ
513
m-am îngropat cu viziunea mea de un minut şi jumătate în umbra maşinii. Şi am trecut de dumneata. Şi nu te-am mai văzut...
    Ah! ce dor îmi e de dumneata acum. Peste alţi treizeci de ani nu o să ne mai întâlnim, doamnă, domnişoară... Şi ce frumos îmi aduc aminte de gloria dumitale, din vremea când aveam şi eu şaizeci şi cinci de centimetri, îndrăgostit de geniul dumitale de insectă umană. Veneam să te aplaud joia şi duminica la circ. Dumneata călăreai un ponei, comandat pe măsură, săreai pe şeaua şi pe şoldurile lui prin curcubeie de hârtie, prindeai tamburina din aer şi, trosnind din două degete cu mâna ridicată ritmic deasupra creştetului capului, dădeai baletului liliput însufleţire şi cadenţă. Erai divină, iubita mea din basm. Şi cum îţi fugea prin lumină fusta cu licurici, ca un abajur de lampă!... Ce erai dumneata, nemţoaică, englezoaică? Că rumâneşte nu ştiai o boabă, doamnă băbuţă.
    Ai fost o generaţie şi din generaţie ai mai rămas dumneata, în ce coşciuge cât o cutie de mănuşi, în ce dolmene de două kilograme bucata doarme generaţia dumitale, după ce nici poneiul nu mai trăieşte şi nu mai e nici un circ?
    O să public un anunţ pentru dumneata. „Caut guvernantă de şaizeci şi cinci, optzeci şi cinci centimetri, în vârstă, vorbind o limbă, cel puţin, străină, ca să se joace cu doi copii - şi care a fost în copilăria mea număr de circ liliput. Tratament ideal în farfurii de cafea şi cameră separată 2x2 m.“
    Şi o să te aştept, scumpa mea reminiscenţă.
 1934
           ÎNTRE DASCĂLI ŞI ŞCOLARI
   în dezbaterea procesului şcolarităţii, dintre autoritatea respectivă şi părinţi, profesorii, comportându-se ca nişte medici,
514
TUDOR ARGHEZI
savanţi ai unor arcane cu neputinţă de aprofundat de către profani, îşi asumă o înfumurare comică şi tratează învăţământul ca o boală secretă şi pe părinţi şi şcolari ca pe nişte bolnavi. ,■ Că e vorba de o boală nu încape îndoială, dar ea se ia de ; la profssori, şi epidemia se numeşte surmenaj - şi ridicula S specialitate de a fixa ce-i trebuie şi nu-i trebuieşte unui copil ; nu-i nici o specialitate. Fiindcă am urmărit de aproape şcoala j primară, care-i liceul copiilor până la vârsta de unsprezece ani, se pot nota câteva observaţii, scutite de marea specialitate a institutorului şi suficient autorizată de cealaltă specializare, părintească. Dacă este greu să ajungi profesor, nici obţinerea gradului de părinte nu e mai uşoară. Pe lângă că nu este j suficient să fii singur şi că este mare nevoie să fii doi ca să dai J şcolii un elev şi eventual mai mulţi, funcţiunea de părinte ] implică şapte ani de exclusivă pedagogie la domiciliu, fără J concursul profesorului, care-şi ia şcolarii de-a gata şi cu o j educaţie făcută. Prima şcoală este a părinţilor, şi este neîndoios j că şcoala lor e bună, dacă viitorii elevi, urmăriţi de reguli şi probleme până la universitate, au învăţat limba întreagă şi înţelesul lucrurilor întreg de la ei. Profesorul, cel puţin în cursul primar, exploatează un capital, la care nu contribuie cu nimic, complicându-1 în coloane şi rubrici.                          j
    Intr-o lună de zile, defalcată dintr-un trimestru şi compusă j din douăzeci şi patru de zile din câte cinci până la zece şi I douăsprezece ore, un elev nu învaţă nimic la şcoala primară. Oricare lună s-ar izola dintr-un trimestru, rezultatul e acelaşi J cu cel din prima lună; ceea ce dă zece luni anual, în care la | şcoală copilul nu învaţă nimic. Şi e logic că nu învaţă într-un an nimic, dacă într-o oră nu învaţă nimic.
    Am examinat zi cu zi cunoştinţele noi, căpătate în cursul zilei de doi şcolari primari, o fetiţă şi un băiat. Ei stau la şcoală, de la opt dimineaţa până la şase seara şi, istoviţi de un program totalmente nul, se întorc la domiciliu cu o sarcină şcolărească suplimentară, obligaţi să mai lucreze măcar două ore şi trei acasă. Totalul orelor cheltuite fără folos dar în detrimentul
PUBLICISTICĂ
 515
substanţei se cifrează zilnic la douăsprezece. Cum se cheamă asta dacă nu surmenaj? Şi surmenajul mai este şi idiot.
    Doamna sau domnişoara institutoare sau domnul institutor fac tot ce pot ca să fie cât mai evazivi şi mai absenţi din sarcina lor, figurând la catedră nişte personagii confuze, plictisite şi împovărate. O oră are şaizeci de minute: în şaizeci de minute micul şcolar, deprins să capete fulgerător zeci de noţiuni de la viaţa liberă, la şcoală nu capătă nici una.
    înţeleg ca un copil să stea nemişcat în clasă un ceas întreg şi câteva ceasuri pe zi, am vorbit cu o doamnă profesoară — cu toate că aş prefera să nu înţeleg la fel precocitatea imobilităţii şi a încremenirii pe loc - dar nu înţeleg câtuşi de puţin ca într-un ceas un copil să nu afle nimic nou. Refuz orice înţeles situaţiei că şcolarul nu-şi învaţă lecţia în timpul orei din program şi că mai are nevoie să lucreze acasă şi abia acasă să afle cum trebuie asimilat în clasă. Profesorul nu e prin urmare măcar profesor, dacă tot părinţii, cu care autorităţile şcolare discută în nişte comisiuni, trebuie să le dea copiilor învăţăturile neprimite la şcoală. Nu numai atât, doamnă profesoară, dar trebuie să interziceţi elevilor dumneavoastră să puie mâna pe cartea şcolii în afară de clasă. Lecţia trebuie să fie proaspătă, clară şi vie.
    -Aveţi dreptate, însă nu se poate altfel, mi-a răspuns doamna profesoară. Vedeţi şi dumneavoastră, am patruzeci de elevi...
    -    Ei, şi dacă aveţi patruzeci! Atât mai bine. Aveţi o atmosferă, şi numai atmosfera face pe un părinte să nu-şi ţie copiii acasă şi să-i trimită la şcoală. De asta vă plângeţi! Ce faceţi, cucoană, în şaizeci de minute dintr-o oră şi în trei sute de minute din cinci ore?
    Să vedeţi ce fac doamnele profesoare. Dau teme şi le cercetează şi aplică regulile, pe care copiii nu le-au învăţat în orele precedente, şi presupunând învăţate paragrafele marcate în manuale cu creion - manuale tot atât de goale ca şi orele petrecute în nişte ziduri de şcoală - jonglează cu compoziţii şi probleme. Şi când găsesc în clasă acel ciripit de neastâmpăr
516
TUDOR ARGHEZI
natural, pe care vrăbiile au voie să nu-1 întrerupă la geamuri, , doamnele profesoare îşi iubesc atât de cumplit profesiunea (ele ; o numesc apostolat — sic!), încât se supără şi obţin linişte cu l ameninţarea. Copiii sunt obligaţi atunci să scrie de treizeci de f ori, de cincizeci de ori şi de o sută de ori - după caz - maxima: | „Când intră doamna în clasă trebuie să fie tăcere".                  ;
     Ce i s-a întâmplat doamnei profesoare acasă, că a venit atât j de enervată la catedră, nu ne interesează. Realitatea este că ! timpul valid se pierde şi se destrăbălează. Ce mai însemnează şcoala? Vedeţi dumneavoastră că mai însemnează ceva? ‘
     Totalitatea noţiunilor de căpătat într-o clasă e minimă, însă dozajul ultraimbecil al acestui minimum de cunoştinţe e aşa administrat, încât esenţialul se pierde în gunoiul orelor, al zilelor, al lunilor şi al trimestrelor, şi un copil ajunge la examen pur şi simplu extenuat de regula de trei. Metodă mai stupidă ai căuta zadarnic dincolo de şcoală. Cu patru operaţii de aritmetică se pierd patru ani întregi, şi sute de mii de vieţi agere se anemiază şi capătă acel dezgust de şcoală, care treptat duce j tineretul românesc la şaptezeci la sută căderi la bacalaureat. Un j spirit de ostilitate se intercalează între natură şi profesor, natura fiind reprezentată întodeauna exclusiv de şcolari, încă nefalsificaţi. Natura refuză, şi catedra perseverează, şi după optzeci de ani de învăţământ se găsesc adunaţi la o masă verde din minister dascălii şi părinţii, căutând o soluţie imposibilă, Toate elasticităţile sunt anchilozate, frăgezimile pierdute, lirismul şi juvenilitatea rezistenţei compromise. Şcoala stârneşte oroarea, şi cartea cade din destinul ei.                             j
     Vina nu o poartă nici sportul, nici spectacolul şi nici chiar i de tot dezinteresul de progenitura lor în familiile dezorganizate. Vinovatul e întodeauna dascălul care, ca să pară mai important şi să beneficieze de un prestigiu de masă, a luat numele de „Corpul Didactic".
1934
PUBLICISTICĂ
 517
                  POHL ANTICARUL II
    Mă simt de două ori obligat să-i fac anticarului Pohl un necrolog: din veche simpatie şi mai ales pentru că l-am mai înmormântat o dată de viu, anul trecut.
    Curios vieţuitor, acest adunător de cărţi şi de timpuri. El a fost îngropat în total nu de două, ci de trei ori: întâia dată prin 1922 — şi a mai trăit două termene. Să fie adevărat, de tot adevărat, că astăzi a murit? S-ar putea să ne pomenim peste cincisprezece ani că Pohl moare pentru a patra oară şi că se dezminte şi decesul de azi.
    în orice caz această reiterare în moarte nu se poate să nu aibă o tâlcuire ocultă, venită de cine ştie de unde şi cum, din marfa vechimii profesionale, din duhul cărţii, din dulapuri, pe unda mlădie a unui prezent devenit suvenir. „Dimineaţa" îmi pune dinainte fotografia lui. E Pohl în persoană: Pohl fotogenic. El apare în transparenţă cu ticul lui sufletesc, bătut dintr-un ochi strâns în colţul de la tâmplă, pentru teologie. Nici că se putea într-altfel la un tip de asemănare al Sfântului Petru iconografic.
    Mai rămâne din generaţia portretului un singur reprezentant al marelui arhiereu şi al marelui anticar. Domnul Carol pe care dumneavoastră nu-1 cunoaşteţi, directorul unui depou de cherestea din periferie. La optzeci şi cinci de ani câţi are şi pe care-i poartă curaţi, elastici şi bine periaţi, domnul Carol, un ebraist şi un talmudic, a venit cu discreţie la mine şi între patru ochi mi-a mărturisit un secret adânc al conştiinţei sale. Mi-a afirmat că a descoperit în Vechiul Testament pe EIristos şi că s-a hotărât să-l divulge în adunările baptiste, ca invitat special pentru demonstraţii.
    Când însă se destăinuia domnul Carol, mă gândeam la Pohl: citiţi-i numele cum vreţi; la Pohl, care aşadară a murit. Există şi o figură de anticar, fără nici o îndoială: singur Pohl a fost înzestrat să o aibă. El semăna şi cu cărţile, nu numai cu
 518
TUDOR ARGHEZI
Apostolul Petru, cărţile trecuseră în el şi el trecuse în cărţi, cum trece prin foaia de hârtie pagina ilustrată de un heruvim xilografic, lăsat cu aripile întinse peste un potir. Cât corp mai putea să aibă Pohl în costumul lui atârnat în aer, când îi rămăsese acel cap evoluat, care te face să crezi într-un om viitor desprins de sine, de la guler în sus şi levitând cu pălăria trasă pe urechi între Lună şi Venus? Mi se pare că n-am uitat-o: pălăria lui Pohl era un demi-joben similiecleziastic, între predicator şi rabin.
    Şi trebuie să fi avut şi el de-a face cu Iisus Hristos, în lecturile lui cu litera strâmbă ebraică. Era turburat în anticele lui certitudini şi nimic nu-i plăcea mai mult, după cărţile Bibliei, decât lungile vizite la arhiereii ortodocşi. Cunoscuse pe Melchisedec, un învăţat despre care nu s-a vorbit. L-am găsit adeseori în cerdacul dărâmat al bisericii de lângă Poştă, de vorbă cu arhiereul Calistrat, un popă distrat la liturghie, îmbrăcat în şiac.
    —  îmi place popa ăsta, nu-ţi faci idee, zicea Pohl.
    într-adevăr, originile tăcerilor inteligente ale bătrânului
vlădică păreau să fie adânci şi ţineau de îndoială.
    —      Ce-mi place la el, e că te ascultă, zicea Pohl. Şi ai văzut cum ascultă? Ca un lup zbârlit.
    Preasfinţitul Calistrat era zbârlit pe dinăuntru. Se băteau în sufletul lui cap în cap câteva capete din Apocalips cu osul tare şi simbolic cornut. Acum, când îl văd pe Pohl, văd şi ochii speriaţi de imponderabil ai vlădichii.
    Odihnească-i Domnul pe amândoi, în Ierusalimul de sus, unde, desigur, bătrânul cumpărător de buchii vechi se va fi întâlnit, la apariţia ziarului, cu fostul lui anticar.
    —      Ţi-aduci aminte, Preasfinţite, i-a spus alaltăieri Pohl? îţi lăsam cărţile cu patruzeci la sută mai ieftin şi asta numai pentru dumneata fiindcă te iubeam şi fiindcă aveam şi eu nişte îndoieli ca dumneata...
1934
PUBLICISTICĂ
519
                        CINCINAT
    Da, a murit şi Cincinat, Cincinat Pavelescu, poet virgilian şi epigramatic, în tot păienjenişul din care s-a muncit o viaţă întreagă să scape, ca să mai trăiască măcar un an fără obligaţii şi datorii. A murit procuror de Curte de Apel, la Braşov. Cincinat epigramist şi procuror, asemenea hibriditate nu se petrece în istoria literară de două ori.
    Cincinat a făcut parte cu cravată şi baston dintr-un grup de cinci scriitori care s-au fotografiat todeauna împreună şi care parcă toţi au murit. Ei au colindat înainte de război Ardealul şi Bucovina, au citit, au declamat şi s-au cam oprit odată cu războiul, când au dispărut marii proprietari, marile averi, marile exporturi şi banchetele artă culinară pentru artă culinară. Mesele boiereşti invitau pe Cincinat şi verva lui petroniană condimenta petrecerea până la ziuă. Dar boierii erau boieri chiar cu un poet, care fusese în prima lui tinereţe bogat. Ei nu se uitau la pardesiul subţire al poetului, când chelnerul aducea în camera separată a ospăţului blănile de samur — şi pe când boierii se duceau acasă în caretă, cântăreţul pleca pe ploaie şi ger fără galoşi, pe jos şi fără adresă.
    Neavând sânge plebeu şi ştiindu-se pe la spatele decorului înrudit cu bogătaşii care-i plăteau icrele negre, stridiile şi sticla de „Moet et Chandon“ şi refuzau să-i strecoare un pol valută aur în buzunar, Cincinat nu s-a putut revolta niciodată, dar sugrumat de mizerie şi îngrozit de generozitatea boierească şi-a adus aminte de o diplomă de licenţă în Drept dintr-un geamantan şi a cerut ca toată lumea post, în luptă de atunci cu toţi prezidenţii şi consilierii, care nu ştiau să facă epigrame. Mutările bruşte dintr-un capăt al ţării în celălalt şi audienţele lui ministeriale de protestare au mers paralel cu cariera. Viaţa lui Cincinat a fost o contradicţie permanentă şi o grijă de zi şi noapte, pe care exuberanţa şi optimismul lui le acopereau destul de greu. In confidenţă se ivea lacrima şi oftatul.
 520
TUDOR ARGHEZI
    După război, pentru că Cincinat nu a fost niciodată un singuratec, îndestulat şi fortificat în singurătatea lui, s-a simţit însingurat şi a rămas într-adevăr singur, singur cu ai lui, care pieriseră, şi singur de epocă, la o vârstă când nu se mai putea hotărî şi regăsi. Acest clar şi bucolic talent a cunoscut prea devreme succesul şi satisfacţiile lui minore şi, lipsit de o mare suferinţă în tinereţea lui, el a fost lipsit şi de facultatea ascetică de a reîntineri consecutiv în câte o nouă lumină a cerului străbătut şi confruntat cu sine la timp.
    Putem nota însă, apăsat pentru moravurile actuale, că Cincinat Pavelescu a fost un bun şi generos camarad.
1934
            VOCILE DIN SINGURĂTATE
    Nu ştii cum se poate asta mai bine. Când îţi cade în mână o bucată de hârtie, tipărită cu o limbă românească, într-altă ţară, într-altă lume, într-alt continent! Se petrece o înfrigurare.
    Câteodată, pe la orele trei noaptea, în somnul adânc al unei jumătăţi de planetă şi între oboseala ta şi plăcerea de a nesocoti-o, laşi o pagină de carte sau de manuscris întreruptă. Scrâşnind din degetele pumnului strâns a biruinţă, te ridici din scaun, faci o pauză şi cauţi de-a lungul, deasupra potopului negru al nopţii, un punct de viaţă, ca pasărea din arca lui Noe.
    Această dibuire prin univers a devenit cu aparatul de radio uşoară. In colţul odăii, pe o masă stă simţul al şaselea, într-o caterincă. Parisul nu răspunde... Londra s-a culcat... Stuttgartul şi-a tras pătura în cap... Berna visează... Roma tace, şi însăşi Barcelona, care a stat mai mult deşteaptă, frământând cu degetele în strunele mandolinei un cântec de dans pitoresc, aţipeşte... De jur-împrejurul cadranului arătător nu mai găseşti nici un oraş în picioare.
PUBLICISTICĂ
521
    Dar după o colindă insistentă ai dat de un semen neadormit. Prin vastele ruine ale zilei de ieri, înecată în Atlanticul odihnei, la fund, şi parcă al morţii, ai auzit glas de om, murmurând pe undeva... întăreşti unda şi într-adevăr, la orele trei noaptea îl asculţi. Vorbeşte un rus, dintr-una din acele staţiuni mărunte şi slabe, care servesc local regiunile de prin vecinătăţile peninsulei Alaska şi cu neputinţă de identificat. Omul care vorbeşte nu spune mare lucru: el face pesemne o dare de seamă, a muncii cotidiene dintr-un şantier. Tonul lui moale şi administrativ e al unui cititor de foaie de registru. Cuvântul raboti se repetă la fiece frază îngânată... Dar întâlnirea dumitale cu un om rătăcit prin bezna Siberiei şi a Europei, şi pe care măcar nici nu-1 poţi înţelege ce spune, este emoţionantă. în câmpia marelui întuneric nu eşti singur de tot. Mai trece careva cu gulerul ridicat, împărăţia negurii încercând gheaţa Polului cu băţul.
    Fireşte că ai fi mai mulţumit să surprinzi în auzul aparatului un cor de îngeri şi glasul Făcătorului a toate, care se ascunde atât de departe în seninătăţile lui, încât nici raza subtilă nu-1 poate dovedi. Ai putea şi dumneata să te culci şi-ncaltea să dormi o dată liniştit... în lipsa acestui mare Prieten, care nu binevoieşte să-şi popularizeze persoana şi să se complacă în împrejurarea trivială de a se face auzit de un ticălos de pământean, vorbeşte tovarăşul de pe la Irkuţk — şi tot nu te afli cu totul pierdut în haos.
    Mi-a venit un crâmpei pătrat de ziar din Statele Unite, de la Chicago. E un ziar românesc, „Lumina" {The Light), scris de români şi tipărit cu literă americană. Caracteristic dezinteresat şi absurd, ziarul e bisericesc. Redactorii foii, cetăţeni şi preoţi născuţi în America din emigraţiile ardeleneşti, scriu limba natală corect şi cu o elevaţiune absentă la colegii profesionişti din ţară. îi preocupă numirea unui episcop ortodox român al clerului românesc american şi-l cer.
522
TUDOR ARGHEZI
    Adevărul este că numirea, hotărâtă îndată după război, j întârziază. Ce socoteli se vor fi opunând trimiterii unui şef bisericesc român pentru Statele Unite? Se încurajează în schimb apostolii aventurieri, diaconi şi preoţi, flămânzi de dolari. Cazul s-a pierdut din amintire al celui ierodiacon sau ieromonah, instruit la întoarcerea lui în ţară de Parchet şi arestat un moment subt autoritatea plângerii unui ierarh, care-i binecuvântase şi împuternicise plecarea în Noul Continent ; după valută americană. învierşunarea superiorului care-1 expediase cu plenipotenţă cerea autorităţilor civile dezbrăcarea, tunderea şi raderea ambasadorului, acuzat de furt prin abuz de încredere, şi chiar închiderea lui într-o ocnă de sare. Vinovatul s-a apărat atât de original şi de probant, încât i s-a dat drumul numaidecât şi dosarul s-a făcut nevăzut. Mai mult, ieromonahul, care nu se afla la prima lui aventură şi nu era nici un individ mărginit şi intimidat de mânia ierarhică, şi-a purtat harurile înainte şi nici unul din drepturile ecleziastice nu i-a fost anulat sau retras. El făcuse dovada că se găsea cu superiorul lui în tovărăşie comercială pe din două, obligat să trimită cincizeci la sută prin mandat poştal sau bancă fructificările în cecuri şi cenţi ale Sfântului Duh. Speţă judiciară gingaşă.
    „Lumina" relevă din Chicago feluritele calibre ale acestor amatori de cele lumeşti şi gangsteri mici ai darului de liberă propovăduire. Lipsa accentului polemic viu din gazetă demonstrează mai repede sinceritatea dorinţei de a dobândi un episcop românii din Statele Unite (o sută de mii de suflete!) decât riscul de a se rupe de stăpânirea bisericească legală, afirmând adevăruri întregi şi biciuind măştile de mucava cu barba lipită.
    Totuşi o amărăciune se cerne prin sita textului tipărit. Preoţii doresc un episcop, însă poporenilor un episcop le este indiferent. Ei nici nu vor să audă că acest înfăţişător al virtuţilor teologiale şi următor al sărăciei Mântuitorului trebuie plătit din sudoarea lor. Cât e de fierbinte şi de leşioasă această sudoare a românului înjugat cu toţi rărunchii lui însângeraţi la industria americană, unde omul, străinul, e folosit ca o
PUBLICISTICĂ
523
foarfecă numai atâta timp cât taie neştirbit şi precis şi pe urmă e aruncat la topitoare, se cunoaşte, şi cifra unui salariu de episcop, stabilit pe cotele autonomiei, este iarăşi cunoscută. La trecerea din lumea aceasta în viaţa de veci a fericitului Pimen, mitropolitul Moldovei, care a lăsat în cifre publice o avere derizorie, de adevărat apostol al lui Hristos, călugării din mănăstiri s-au întrebat, ca nişte guri rele de veche reputaţie, ce au devenit depozitele de patruzeci de milioane de lei ale bârfitului după moarte mitropolit, din bănci. Americanii români iau asemenea zvonuri drept orientări şi se tem că ei n-ar fi în stare să sature cu pomenita lor sudoare gaura hapsână de însetare, din pământ, a unui episcop.
    E multă tristeţe în paginile mici ale „Luminii", redactată de părintele Coriolan Isacu.
    Dar independent de doctrină şi de necazuri şi peste ele, te mişcă faptul că limba românească grăită în mii de case, aşezate peste atâtea mări, este scrisă şi tipărită în statul Illinois şi în Canada. Un om ca dumneata şi ca mine, împovărat de viaţă şi luptător al coajei de pâine scrie de dincolo de câteva mii de ceruri o limbă pe care o citim fără nici o dificultate şi o gazetă scoasă din adunarea firimiturilor din coaja lui. Modestia apariţiei lunare şi dimensiunile ziarului afirmă o mare opintire făcută cu o mare credinţă.
    Să căutăm câte meridiane despart auzul nostru de vocea ivită în negura pustietăţilor spirituale.
    O sută douăzeci...
1934
                 [H. BONCIU: BAGAJ]
   Ignoranţele grave trebuiesc mărturisite.
   Nu-1 cunoşteam şi nu citisem încă nimic de el.
524
TUDOR ARGHEZI
    Am descoperit pe artist în cartea de faţă.
    Dintr-o mocirlă de culori crude, frecată toată cu funingini de aur, bidineaua lui, plină şi grasă, ridicată pe schela cea mai înaltă, zugrăveşte în fresca universală a balamucului sufletesc, la care fiecare adăugăm smângăleala fierbinte a sângelui nostru, o figură sau un interval.
1934
                FUNCŢIONARUL
   De când există o presă şi o viaţă politică la noi, s-a scris şi s-a grăit despre funcţionari tot răul ce se poate închipui. Funcţionarul e calul de bătaie al fiecăruia. Cine vrea să dea în ceva dă în funcţionar şi toată lumea dă în el, când, necăjit că-i lipseşte o idee sau o vedere proprie, caută un adversar, care nu răspunde. Funcţionarul e adversarul ideal al laşităţii personale: îl croieşti şi tace. Orice vieţuitoare ameninţată răspunde măcar cu arătarea colţilor şi cu un mârâit; el se preface că nu aude şi nu vede. E mut şi obligat prin situaţia lui să fie mut şi aparent nesimţitor - şi dacă e mut ne-am asigurat: hai să-l batem de două ori pe zi!
   Dacă, plictisit câteodată de tărăboiul cu beţele ridicate împrejurul lui, funcţionarul se scoală de jos şi vrea să vorbească — nu să dea şi ei — toată lumea e de acord că el nu trebuie să-şi găsească vocea niciodată şi că un funcţionar adevărat e obligat nu numai la muţenie, dar şi la surzenie completă, însoţită de orbire totală. Pentru el s-a născut un Mântuitor necunoscut, a căruia doctrină cuprinde comandamentul: cine are urechi de auzit să nu audă şi cine are ochi de văzut să nu vadă. Câteodată, câte un ministru l-a silit să-şi puie semnătura lui de anonim util dedesubtul unui act elocvent şi dacă funcţionarul, cu toată deferenţa cuvenită unui şef |
PUBLICISTICĂ
 525
politic, care vine şi pleacă şi între aceste două verbe îşi aranjează o reformă pentru opoziţie, refuză, ministrul îi aplică sentinţa „Nu ştiu, n-am văzut“ a profetului necunoscut.
    Totuşi, acest surdomut, care a învăţat la şcoală că ultima consecinţă a culturii priveşte individualitatea şi caracterul, menite să fie căpătate prin studiu, dar obligatoriu uitate la intrarea cărturarului în viaţa publică — şi care primeşte şi lovitura măgarului cu bunăvoinţă - e pâinea de toate zilele a tuturor diriguitorilor financiari şi economici, schimbaţi la câte trei luni, şase luni, doi sau patru ani. El constituie materia primă cea mai facilă pentru fertilităţile intelectuale ale financiarilor şi din care contabilitatea lor poate construi un buget şi un venit. Fiind mut, funcţionarul poate tăcea până ce-i piere şi urma de voce câtă îi trebuie ca să afirme că-i este foame, că-1 doare suferinţa lui şi a copiilor lui — şi todeauna un financiar sprinten la sacrificiul altora scoate din el o găleată cu sânge, până ce într-o bună zi găleata o să iasă goală.
    Criticii funcţionarului, fie cu pana, fie cu elocvenţa, fie cu operaţia, pornesc din convingerea că ţara le aparţine lor exclusiv şi câtuşi de puţin funcţionarului, care în concepţia lor gândită, dar nerostită - ca să nu fie acuzaţi de patricianism şi de o stare mintală neroniană - înlocuieşte în societatea modernă robia popoarelor vechi şi a foştilor noştri ţigani, emancipaţi de domnitorul Cuza. El este şerbul şi iobagul actual, luat de pe brazdă, dichisit de un bacalaureat şi gătit de universitate, pentru a continua plecăciunea spinării părinteşti într-un biurou cu o maşină de scris şi cu o scuipătoare. Plătit cu treizeci de mii de lei sau numai cu o mie două sute lei pe luna, situaţia lui e aceeaşi, funcţionarul e toporul nostru de oase şi osul chiar pe care cade periodic toporul ca o ghilotină.
    La o doctrină atât de barbară răspunde doctrina realităţii că ţara aparţine tot atât de mult funcţionarului cât şi omului politic şi liberului-profesionist.
526
TUDOR ARGHEZI
     Acuzatorii permanenţi ai funcţionarilor trebuiesc sfătuiţi să gândească mai mult şi să vocifereze mai puţin, căci desigur şi intelectualului înlănţuit de un biurou, ca un condamnat, i-ar plăcea mai mult un venit de câteva sute de mii de lei anual, în locul salariului de înfometare pe care îl primeşte după ; douăzeci de ani de învăţătură şi de jertfe personale grele. Pe ; când la lumina unei lămpi anemice tinereţea lui ofilită îşi caută ; între cărţi un rost social, la care tot omul are dreptul, pe subt j ferestrele lui trecea sărbătoarea acelora care îl vor insulta mai târziu, când rezultatele unui efort de o tinereţe întreagă se traduc într-o leafă tristă ca o cuminţenie forţată.                i
     Să nu uităm încă ceva, că în naţiunea românească, de t plugari şi de proprietari ţărani, funcţionarii sunt adevărata i noastră clasă intelectuală, interpusă între săteni şi negustori, de vreme ce boieri sociali nu avem. Cincizeci de ani de cultură intelectuală intensă au produs această unică lume culturală a funcţionarilor, care ar trebui privită cu respectul cuvenit. Oricum ar evolua evenimentele, spre un rău mai adânc sau spre un bine mai mare, pe care au dreptul să-l aştepte o ţară avută şi un popor inteligent şi echilibrat ca al nostru, să nu uităm că funcţionarii sunt deţinătorii de fapt ai culturii şi ai sorţilor româneşti. Ei sunt publicul, ei opinia publică, ei conservatorii şi animatorii bunurilor morale româneşti - şi numai ei; adică învăţătorii, profesorii, magistraţii, ofiţerii, registratorii, arhivarii şi copiştii. Ei ne judecă, ei ne citesc şi de părerea lor exactă şi binevoitoare atârnă viaţa socială şi naţională în variata ei întregime.
1934
1935
                  CARTEA DE CETIRE
    Nici anul 1934 nu a pus în vitrina librăriei cartea aşteptată de cincizeci de generaţii, cartea săteanului, a muncitorului şi a intelectualului mijlociu.
    O     clasă de privilegiaţi şi-a asigurat ceea ce-i pentru ea o trusă de scule la orice nevoie, consultarea cărţilor enciclopedice străine. Vrea cineva, căruia îi trebuie tapirul, să cunoască acest animal, se foloseşte de un lexicon. Deosebirea între lexiconul domnului Candrea şi similarele străine este în primul rând de volum. Un Brockhaus are tot atâtea cărţi câte litere cuprinde alfabetul. Dar pentru utilizarea lui e trebuinţă de o tărăboanţă interioară şi de un capital - şi de obicei proprietarii unei mari enciclopedii o lasă intactă şi o cumpără pentru cotoare. O bibliotecă e întodeauna decorativă, vine bine între tablouri, şi o enciclopedie în casă, cu inscripţii de aur pe călcâile de piele, contribuie la salvarea unei aparenţe. In cel mai bun caz lexiconul serveşte pe profesionistul cărturar, care în calitatea lui de cărturar se poate dispensa.
    Cartea de cetire e, negreşit, altceva: ea trebuie să ţie loc de instrucţie primară şi secundară şi să te însoţească. Când a început tăierea cozii la chinezi şi modernizarea universului galben, dascălii renaşterii chineze au acomodat cu limba un alfabet simplificat, bun pentru toată suflarea Cerescului Imperiu şi în şcolile noi s-au înscris la abecedar şi la cele patru
528
TUDOR ARGHEZI
 ţ
operaţii de calcul oameni şi de optzeci de ani. Afară de un j englez pe care l-am văzut cu ochii mei trecându-şi j bacalaureatul la o vârstă de şaptezeci de ani depăşiţi, adulţii j şi mai cu seamă bătrânii se dezinteresează de nişte titluri pe ; care n-au putut să le capete în copilărie şi ar prefera, dacă ştiu [
0 fărâmă de carte, să înveţe mai multă si dacă nu stiu nimic 1 să apuce cate ceva.
    Se întâmplă ca un frate mai mare, rămas în spinare cu câte cinci orfani ca şi el, să-i crească, şi-a făcut atât de ascetic frumoasa lui datorie încât nu s-a ales cu nici o învăţătură, promovând în viaţă o seamă de titraţi. Cazul, de pildă, al acestei domnişoare bătrâne, cunoscută nouă, care, renunţând la tinereţea ei în folosul surorilor şi fraţilor mai mici, după ce i-a dus pe toţi dincolo de universitate cu igliţa şi cu acul, a voit, rămasă singură, să-şi acorde o compensaţie tardivă în instrucţia ; generală. Ne-a cerut cărţi şi am căutat. Nimeni nu se gândise , la ea. Ii trebuia o carte de cetire bine făcută, clară şi inteligentă, în care să ia cunoştinţă de toate ştiinţele şi silinţele oamenilor şi ale experienţei. Cinci sute de pagini ar fi fost de ajuns ca să-i ; dea toate informaţiile fundamentale, prezintă te atractiv. Nu j
1 le-am putut procura.                                            j
    Auzise de „regula de trei“ şi-i rămăsese o slăbiciune, pe care 1 o purtase între mai multe bacalaureate şi licenţe, pentru cele trei vorbe de mare prestigiu. Se sfiise să capete această mică ştiinţă de la fraţii şi surorile ei, pentru motivul că a înţeles dificultăţile lor de exprimare şi de prezintare clară, preferând să nu-i puie în situaţia de a se lăsa descoperiţi. Voia să mai ştie ce-i „logaritmur şi o interesa fizica şi chimia. Biata mătuşă a decedat ignorantă şi domnişoară.
    Cazul e mult mai numeros decât ne putem închipui, al omului matur, întors brusc către satisfacţiile intelectuale. Curiozitatea lui sporeşte de multe ori cu vârsta, la omul necovârşit de mocirla socială. Nu s-a scris o carte de cetire, foarte utilă pentru împrospătarea noţiunilor uitate şi intelectualului calificat. Acuitatea intelectuală a omului matur inteligent, trezit
PUBLICISTICĂ
529
la sentimentul ignoranţei lui prin analiză, e neînchipuită. Mintea lui întinerită fenomenal se complace în studiile dispreţuite de copilărie şi tineret. Acestuia trebuie să i se întocmească neapărat o carte de cetire completă, adâncă şi de stil. Cine o va scrie?
    Metoda de lucru nu aparţine unui singur autor şi mai puţin unui odios fabricant de manuale şcolare, din depozitul Ministerului Şcolilor, care cumulând aptitudini măreţe diverse, este neputincios, de la abecedarul lui Barbu Constantinescu, să ne dea un abecedar, o gramatică elementară şi o carte de socoteli. Consultaţi orice carte aprobată şi veţi vedea că nici un autor nu slujeşte şcoala şi copilul şi exclusiv interesele unei coperte colective. Şi metoda de lucru e simplă.
    Se face sumarul analitic şi se împarte specialiştilor, pe articole şi paragrafe. Tot ce va fi încâlcit şi neredactat, va fi făcut din nou de alţii. Se cere în cuvinte puţine o noţiune plină. împărţindu-se redactorii în mai multe categorii, ultima categorie va putea să fie a stiliştilor, oameni de gust şi de claritate, apţi ca să dea textului de specialişti, lumină şi seducţie.
    Cultura românească atinge un nivel care permite toate realizările, după ce câteva vechi generaţii, sângeros dezminţite, au perpetuat absurditatea că în limba ei nu se poate vorbi afară de opincă, de scocul morii, de mămăliga de aur şi de vraja lunii de nimic altceva. Trăieşte în rând cu noi o tinereţe în stare de mari realizări, neutilizată şi brutal împinsă către periferiile sufleteşti şi care an cu an îşi caută un refugiu incert în viaţa hibridă a gazetăriei. O vedem smucindu-se mereu din lanţuri şi căzând pe brânci într-un genunchi.
    Ea e indicată să-şi ia sarcina împlinirii unui program de lucru chibzuit pentru înzestrarea limbii cu cele câteva sute de cărţi ce lipsesc cititorului şi şcolarului nostru, netraduse, nefurate, operă directă a inteligenţei instruite şi afinate dinaintea vieţii noi a lumii. întâia carte: Cartea de Cetire.
 1935
530
TUDOR ARGHEZI
                      ÎN BĂTĂTURĂ
    De Crăciun sunt nevoit să-ţi prezint menajeria mea. [
    -     Ieşi afară Ţuluc, să te aprecieze domnul. Domnul vine din Charlotenburg — trebuie să-ţi spui că este inginer şi întâiul din promoţie. S-a învăţat cu câini, sau cârni de tot sau cu nasul foarte lung. Pentru domnia sa, câinele începe să merite j solicitudinea unui stăpân, de la o sută de mii de lei preţ în sus, * câinele bogat, cu o avere în coada lui, ca baritonii în beregată, câinele cu pedigre, aristo, câinele cioclovină.
    Nu, nu te speria, domnule inginer. E cam nepieptănat. . N-a făcut baie de apă de Colonia de când s-a născut. Principiul gospodăriei noastre este, nu e vorbă, perimat: câinele să mi- i roase a câine şi cucoana a cucoană. Ignorăm inversiunea parfumelor. Şi este şi cam hidos, seamănă a goril. A mârâit niţeluş. Nu e nimic: limbaj de câine. A simţit că ţi-e frică şi aşa e în \ toată biologia: dacă te simte laş, te pune jos. Nu zic de dum- j neata, clar vine vorba. Foarte bine, dă-te tot pe lângă mine şi păstrează-ţi linia pantalonului îndărătul meu.
    Haide, Ţuluc, să-i arătăm domnului inginer tot ce avem j noi mai bun. Dă botul şi lasă-mă să ţi-1 deschid. Bravo, foarte « frumos.
    Ai mai văzut la câinii din Europa dumitale asemenea ; măsele? Ia te uită splendoare, domnule inginer. Câte-or fi, patruzeci ori şaizeci şi cinci? Ascultă, te rog, ce însemnează un j ciolan pentru aceste pietricele de moară.                  !
    Mi-ai adus, Axinte, osul pe care ţi l-am cerut? Bine, dă-1 încoa.
    Văzuşi. E os autentic. Cântăreşte cel puţin două kilograme şi nu-1 sfărâmi nici cu ciocanul.
    Ţuluc! Ciolanul îţi aparţine. Să dăm domnului inginer o | reprezintaţie de energie şi de relativitate în rezistenţa 1 materialelor.                                              I
PUBLICISTICĂ
531
    Te rog ascultă. Ai auzit ceva? Nu. Este exact, n-ai auzit nimic. Parcă ar fi fost un os de brânză. Şi nu se mai vede nici osul. Aşa înghiţim noi, domnule inginer, pe nemestecate, şi oasele. Dar n-ai văzut labele: Ia priveşte. Nu ne poate răsturna nimeni şi nimic. Laba asta mare şi piciorul ăsta gros stau pe pământ cu o greutate morală de zece tone. E imposibilă deraierea, fie ciocnirea cât de vastă. Are o specialitate Ţuluc. Dacă intră vreun cal de pripas, în bătătură, îi sare în ceafă, îl răstoarnă şi-l ţine subt puterea pumnilor labelor dinainte.
    încolo, e omul meu de încredere. Mă plimb cu el prin sat şi îmi indică vecinul care a sărit gardul ca să fure. L-aş cunoaşte şi fără indicaţie. Stă pe burtă pe prispă şi se jăluie de patru dinţi care i-au perforat pungile musculare. Să trăieşti, Marine, şi să ţii minte: are ordin să nu facă pagube mai mari de două sute de lei. Dacă-ţi mai pofteşte inima să vii o dată, te-aduc târâş la conac şi nu mai răspund de anatomia dumitale, de la şale în jos.
    Pune mâna, domnule inginer, nu te înfricoşa. Eşti doară cu mine. E-adevărat, se cam uită la dumneata anapoda, dar garantez de consecinţe. Asta spinare! Nu-mi vorbi de Dobermanii dumitale. Ţuluc nu cunoaşte regula boxului ştiinţific, dar doboară cu scaunul dat în cap, ca matrozii din neamul lui, când se bat în porturi cu englezii. Numai popii îl indispun, unde sunt negri ca şi el. Asta n-am izbutit, să-i inspir veneraţie pentru feţele bisericeşti.
    încolo, e un sentimental şi un delicat. Uite, când îi zic „mă Ţulucul tatii, frumosul tatii, cumintele tatii“, se pune cu pântecul în sus şi surâde. E simţitor la cuvinte şi le gustă mierea şi catifeaua. Cât îl vezi de mare, cât un măgar, fac din el tot ce vor copiii. El închide ochii pe jumătate şi râde, tras de urechi, călărit, înhămat şi, la minge, se tăvăleşte cu ei în pământ, ca un copil cu patru picioare.
532
TUDOR ARGHEZI
    Da, da, pofteşte domnule Grişa! Vino să te prezint şi pe dumneata domnului inginer.                                      j
    E prinţul cotoilor gospodăriei: am şapte pisici. E de  zece  j
ani, e adult şi împărăţeşte peste grădină.                       J
    Vezi, e la fel de cenuşiu din vârful nasului până-n vârful ! cozii - şi fălcos ca o păpuşă grasă. Ochii lui galbeni par indi- ; ferenţi: e genul lui. îl interesează, dimpotrivă, orice chestie. Dar . nu mai avem, săracii de noi, decât doi dinţi subt mustaţă: i-am j mâncat cu mâncarea. Gingia e goală, ca la unchieşi. De la gura i lui Ţuluc până la guriţa lui Grişa e, desigur, o diferenţă: dar la ce-i poate folosi un supliment de măsele? Văzuşi pe Ţuluc? [ A devenit respectuos. E singura problemă a lui Ţuluc. A j încercat el de câteva ori să-i rupă spinarea încolţită, dar a ; renunţat, cred că definitiv. Numai pe Grişa nu-1 sperie ; Ţuluc, oricât i-ar lătra de jur-împrejur, când cotoiul îşi face toaleta. Dacă Ţuluc în cele din urmă se obrăzniceşte, Grişa dă : cu laba în vânt şi-l atinge precis la nas cu o singură unghie, j ca un ac. Atunci Ţuluc o croieşte de-a fuga răcnind, cu o : mărgică roşie pe botul negru. Niciodată nu s-a întâmplat altfel, ; când mânat de un entuziasm nesocotit, sare la el. Această ; iscusinţă îl supără mai ales pe Ţuluc. El s-a jurat să-l înşface [ pe Grişa, dar în toate asalturile s-au întâlnit nasul  şi acul.  ;
    Ne-am hotărât să trăim într-o pace aproximativă şi să păstrăm un status quo practic. Câinii cu câinii, pisoii cu pisicile, , şoarecii cu şoarecii. Conflictul se iveşte când sunt neglijate j prescripţiile circonferinţei închise. Dar atunci corecţiunease I face cu uneltele mici: ai văzut ce importanţă are în universul ; vieţii o unghie fină învelită în catifea. Ea restabileşte ordinea ; turburată de temperament.                                       j
    îţi voi arăta, acum, domnule inginer, piesa de muzeu a j menajeriei, un cocoş mic, care se uită îndărăt, ca un om, | Luaţi-o, vă rog, la dreapta. Coteţul de lângă omul de zăpadă.,, )
 1935
PUBLICISTICA
533
       UN MARE CONTRIBUABIL: POETUL
    Fiecare aşa-numit scriitor a primit din partea editorilor un avertisment însoţit de copia unei circulari ministeriale. De aci nainte, informează editorul, Ministerul de Finanţe obligă casele de editură să-i prezinte liste de autori şi de sumele plătite pentru manuscrise. Noua îndeletnicire a caselor de editură nu va fi, poate, din cele mai frumoase şi ar părea inutilă fără caracterul ei poliţist, dacă îndatoririle fiscale au fost, fără îndoială, împlinite.
    E de bănuit că editurile, care fac şi comerţ de librărie, papetărie, articole de biurou, de radio şi de sport, plus alte câteva afaceri mai mult sau mai puţin conexe, cu branşa, au prezintat în totalul cifrei de afaceri anuale, la fisc, si fracţiunea cheltuită sau câştigată cu activitatea editorială. Mai era nevoie de adaos şi o listă de nume?
    La ce folos, dacă drepturile statului au fost plătite şi dacă domnul Slăvescu a renunţat la fostele declaraţii, care puneau pe drumuri milioane de oameni şi încurcau biurourile şi arhivele percepţiilor o lună de zile în prezenţa galoşilor şi un an întreg cu hârţoagele noi? Măsura actualului domn ministru de Finanţe a însemnat o importantă uşurare pentru toată lumea: impozitele percepute de la administraţiile care plătesc salarii. Onorarul de autor fiind un salariu, oricine şi-a închipuit că editurile plătind cotele respective, autorii nu mai au de plătit nimic.
    Nu? Ministerul nu mai vrea aşa? Impozitul trebuie dat încă o dată, şi de autori? în acest caz dacă sibilina circulară ministerială poate fi înţeleasă, salariul autorilor va fi socotit ca un beneficiu net, fără scăderea cheltuielilor şi impus în consecinţă. Ai, de pildă, o mină de aur şi plăteşti după scăderea costului zece la sută din valoarea lingourilor aflate de-a gata în tezaurul dumitale de peregrin în Condicle. Cu deosebire de salariul autorului n-ar implica absoiut nici o cheltuială.
534
TUDOR ARGHEZI
    Odată, un economist demonstra pe o cantitate de exemple j luate din toate domeniile negustoriei şi ale industriei că | beneficiul de sută la sută este o himeră a ignoranţei; nimeni, | cu excepţia hoţului care ia direct din buzunarul altuia, nu-1 j poate realiza. Pardon! poetul şi prozatorul român biruieşte legea economică: ei câştigă o mie de zero - şi este foarte probabil că ceea ce au fost incapabile să dea statului păcura, j pădurile, ţarina şi apele îi vor da Bacovia şi Rebreanu. j Cine a putut descoperi acest adevăr fundamental într-un guvern prezidat de domnul Tătărescu, poet şi autor de teatru, îl poate verifica la sursă. Primul-ministru va indica ; agenţilor fiscali, cu toată preciziunea, care sunt articolele de : mare lux în rentabilitate, din prăvălia scriitorului, sonetul, poema versului alb sau balada - şi percepţiile vor şti cu cât vor plăti mai mult la sută scriitorii de talent faţă de cei mai puţin ; înzestraţi, evaluându-se la rigoare şi cu greutatea la cântarul j oficial ca trăsurile automobile.                              j
    Dar dacă, în sfârşit, s-a putut găsi formula ideală cu care se vor acoperi golurile lăsate de toate personagiile corecte ale ■ unor gestiuni monumentale; dacă omul în stare să o facă ■ eficace este scriitorul, ţinut la o penibilă carantină de toate autorităţile unde pana lui ar putea să răspundă la o trebuinţă, să dăm pace fiscală de sărbători tuturor bandiţilor, şperţarilor şî escrocilor, dibaci în evitarea sancţiunilor Codului Penal, să j utilizăm la maximum exploatarea literaturii şi să tăbărâm pe ; literaţi.                                                     j
    Propunem legiferarea muncii silnice pe toată viaţa pentru ; scriitori. Temniţe grele, lanţuri şi biurouri. Orice scriitor să ’ fie obligat să facă în cincisprezece zile o carte de cinci sute de ; pagini, cu hârtia şi cerneala furnizate de stat. Dacă de asta ; atârnă bugetul, literaţii ar fi bucuroşi să slujească gratis şi până : la istovire Ministerul de Finanţe. Cu condiţia însă, respectată | odinioară de stăpânii scribilor sclavi, de papi şi de împăraţi,
PUBLICISTICĂ
535
ca Ministerul de Finanţe să trimită zilnic familiilor scriitorilor arestaţi în beneficiul vistieriei niţică pâine şi niţel mălai.
    Sau să le spânzure copiii.
                                                                  1935
             PENTRU CINCIZECI DE ANI AI LUI IANCU BREZEANU
    La o masă de cafenea domnii Brezeanu şi Paul Gusty se întâlniseră, ca să viziteze un camarad, pe domnul Nottara. Maestrul era bolnav şi ceilalţi doi maeştri, al personajului şi al scenei, au învăţat că omul se scutură de zile ca pomul de frunză, în existenţă ca în teatru, într-un ceas. Dar prietenii au crezut că e politicos întâi să telefoneze...
    După telefon ei se priviră satisfăcuţi şi zâmbiră. Domnul Nottara nu era acasă: ieşise. S-a dus la doctor, le-a răspuns telefonul.
    -     Dacă s-a dus el la doctor, şi n-a venit doctorul la el, să ştii că nu-i aşa de rău, zise domnul Brezeanu.
    Am stat de vorbă cu aceşti domni ai teatrului românesc, pe care am avut cinstea să-i cunosc demult, dintr-o vreme când spiritul umoristic era tocmai atât de putincios ca să prezinte săptămânal pe domnul Brezeanu aproape exclusiv în viaţa particulară şi subt pretextul unei admiraţii artistice indiscutabile să-i povestească minut cu minut restaurantul. Se încinsese în presă o colegialitate care duhnea a impertinenţă şi mojicie. Era epoca recordurilor stabilite pe număr de sticle şi halbe, paralel cu o sărăcie de producţie şi de intelect răzbunată pe consumaţii.
   Domnul Brezeanu a fost silit să o străbată toată, cu un oftat, ne închipuim, şi redus la suferinţa mijloacelor locale. în
 536
TUDOR ARGHEZI
ochii artistului tresăreau luminile unei inteligenţe mai presus j de epocă şi rămasă stingheră de la decesul lui Caragiale, care ni se pare, dacă ne aducem bine aminte, i-o preţuia cu un sentiment de permanentă surpriză. Pe Caragiale o împrejurare excepţională a făcut să nu-1 cunoaştem nici la berărie, nici la ciorbă de burtă, cadrul obişnuit pe timpuri, al idealurilor şi al jurămintelor literare, ci într-o expoziţie de pictură internaţională, unde personalitatea esenţial delicată şi discretă a scriitorului găsise un refugiu anormal în Bucureşti. Ceea ce nu putea în acest oraş cu personalităţi todeauna mai mari decât capacitatea lui de asimilare, să dea ambianţa publică, domiciliul şi singurătatea activă, ofereau localul cu pahare şi oglinzi şi prieteniile depănate de la masa vecină.
    O atmosferă, cum se cheamă acest lucru, o atmosferă profesională, cu o solidaritate şi cu un punct de vedere colectiv, se poate afla în orice târg din străinătate cu douăzeci şi cinci de mii de locuitori. Pictori, muzicanţi şi literaţi, fără geniu ostentativ şi individualitate declamată, se apără de mediocritatea urâtului sufletesc în comun, asociind câteva unelte şi iluzii şi realizând un moral.
    La două biliarde mingile de ivoriu erau întinse cu băţul frecat cu tibişire pe verdele câmp de postav. Se auzea ciocnetul de pietre aruncate al globurilor întâlnite. Domnul Gusty împlinise cincizeci de ani de pedagogie în teatru şi domnul Brezeanu era pe cale să-l ajungă. Astăzi domnul Brezeanu i-a împlinit.
    Cincizeci de ani de activitate şi acţiune reprezintă o aristocraţie şi singură această durată, pe o linie aceeaşi, implică o respectuoasă sculare în picioare. Omul care a muncit într-un petic de hârtie, de scândură sau de pânză cincizeci de ani este mai probabil să aibă şaptezeci şi cifrele sunt demonstrative şi în importanţa lor biologică. Raportată la naţia intelectuală, care străluceşte în universitate şi se stinge pe catedră şi în biurou, o carieră de cincizeci de ani însemnează o biruinţă şi o frumuseţe de abundenţă.
PUBLICISTICĂ
537
    Actorul, ca şi muzicantul şi poate că şi mai mult decât el, îşi joacă odată cu rolul şi cu vocaţia persoana: omul intră de-a valma cu artistul la examenul de fiece zi şi de fiece vârstă al personalităţii lui. Când izbucneşte talentul, izbuteşte şi omul, de-a dreptul: cu atât mai penibilă e căderea unui actor. Dacă autorul, a căruia profesie desparte jocul ce şi-l face în scris din depărtare în două individualităţi distincte şi consolabile în insucces, actorul se înalţă sau se prăvăleşte dintr-o bucată, apucat în carne şi oase şi sfâşiat pe toate dimensiunile lui într-un personaj. Că poetul e şchiop sau cocoşat interesează puţin. Actorul trebuie să probeze în fiecare seară nu numai că ştie să joace, că ştie să fie original şi dacă se poate variat în câte un singur exemplar nou al aceluiaşi rol, dar că ştie să intre, să calce, să umble, să stea, că ştie să se îmbrace şi să poarte exact costumul individului împlinit. Spectatorul din stal îi analizează rece, îl judecă sever ca un examinator şi pedant şi de toate detaliile indiferente aiurea îi ţine socoteală strictă. El poate să dea plasatorului un bacşiş de o sută de lei dar actorului nu-i acordă o centimă din indulgenţa lui. Şi vocabularul lui de antract exprimă maxima potenţă. Actorul e cu facilitate taxat stupid, imbecil, idiot de spectatorul în viaţa de toate zilele cel mai politicos. De vreme ce-i plăteşte ca să-i furnizeze o doză de plăcere, domnul din stal îl execută numaidecât, dacă i se pare că jocul nu corespunde cu tariful. Este adevărat că odată prins publicul ştie să dea recompensele în viscolele de aplauze, mai scumpe decât orice har.
    Domnul Brezeanu în toate roiurile pe care le-a jucat a probat zămislindu-1 intens identificarea cu personajul dumisale, în aşa grad încât spectatorul nu a putut să-l scruteze şi să-l dezlâne, primind influenţa totală a interpretului. Când a intrat în scenă, domnul Brezeanu se găsea în rol încă dinainte de a-şi fi pus pălăria la garderobă. El îşi impune schema numaidecât, imperativ şi fără nici o putinţă de replică. Viziunea lui este acceptată prin constrângerea la care
 538
TUDOR ARGHEZI
este publicul supus de a nu se putea evada decât prin aplauze înălţate din suflete ca un stol de porumbiei. La Brezeanu lupta dintre artist şi materia inertă apare cu violenţa care a porundt câtorva molecule de oxigen, de carbon sau de calcar să se schiţeze, să apuce o formă, să se rostească organizate şi să rămâie definitiv aşa, în munte piscuri şi pe văile apelor oameni şi pomi.
    în toate privinţele opera de artă este un act de violenţă, de dominaţie şi de acuplare, în care elementul viril, rătăcit în natură, cu însetarea, foamea şi nesaţiu! lui Pan, caută prin lumină şi întuneric forma celui mai complet şi mai adânc rezultat pentru criticul cel mai învierşunat.
1935
                            GRAFIT
    —     E posibil să fie numai cinci? întreba tovarăşul meu de volan.
    Mai aveam înaintea noastră optzeci şi cinci de kilometri de pustă, şi noaptea se scoborâse brusc. Simţeam pătura aşternută peste noi impermeabilă, frecându-ni-se maşina împiedicată de căptuşelile-i scorojite. Scoborâi lumina roşie pe cadranul ceasornicului de la tablou.
    —  Cinci exact. Nu înţeleg nimic.
    După socoteala noastră trebuia să mai avem bine măcar încă un ceas.
    —  Aprinde faza mare! zise tovarăşul meu.
    —     E aprinsă de câteva minute, şi parcă nu mai funcţionează. Are acid acumulatorul? încarcă dinamul?
    —     Le-am verificat azi-dimineaţă. Totul era în perfectă ordine,
PUBLICISTICĂ
539
    —  Opreşte! ne izbim de un zid.
    —      Eşti nebun. De unde o să ne iasă un zid înainte? Din pământ?
    Şi totuşi parcă se ridicase un părete alb la o palmă de botul maşinii. Am stopat, ca să examinăm împrejurarea. Lumina farurilor, înăbuşită pân-atunci, fulgera neputincioasă ceaţa şi fără să o poată străbate. Păretele de care ne ciocnisem era un văzduh alb.
    —      V-am spus că vine negura şi nu m-aţi crezut... Puteam sta la han liniştiţi până la ziuă.
    Observaţia era a pasagerului din spate, pe care l-am luat dintr-un oraş, ca să nu călătorim numai doi.
    —  Asta e negura? s-a mirat vecinul meu.
    —  N-ai mai văzut negură niciodată?
    —      Nu. E îngrozitoare. Fumegă lumea şi nu arde. Ce ne facem?
    -Aveţi revolverele gata pregătite, şi... înainte! Nu ne mai putem întoarce.
    Dinaintea primejdiei luam aere teatrale de fanfaronadă.
    Dar nu mai puteam nici înainta. Avui un sentiment de teroare. Nu puteam vedea marginea şoselei şi nu mai ştiam care ni-e dreapta.
    —  Ţine-o pe mijloc, zice cel de lângă mine, enervat.
    —      E uşor de zis „ţine-o pe mijloc“, dar care e mijlocul? Treci tu la volan şi caută-1 tu.
    —      Nu mai sunt stăpân pe mine, s-a scuzat colegul. Dacă ne dărâmăm în şanţ, nu o să ne mai cunoaştem nici rănile măcar. Nu vezi că tremur tot?
    —  Atunci închide gura şi păstrează sfaturile pentru rude.
    Ne găseam ca într-o grotă de sare şi calcar. îmi venea să
las maşina şi să fug. Zigzagurile scurte, de încercare, pentru ruperea beznei într-o parte, sporeau starea mea de spirit, de alienaţie mintală. Pământul şovăia cu noi, şi motorul, beat, devenea capricios şi fantast. Comenzile dădeau un răspuns
540
TUDOR ARGHEZI
distrat, carburatorul scuipa, ambreiajul îşi pierdea progresiv aderenţa.
    -      Să ştii că am intrat în lumea cealaltă, dragă. Dibuim s într-o galerie.
    Peizajul era sinistru. Căutam să-mi aduc aminte dacă mai eram pe dreapta sau pe stânga, ca să ne oprim locului şi <a aşteptăm. Scoborâi vitezele la întâia. Radiatorul începuse îa * se înfierbânte: termometrul trecuse de linia „normal44. Daca [ ni se mai topeau şi lagărele, atât mai trebuia.                   \
    -      Marine! Mă mai auzi? strigă o voce chinuită de suferinţa distanţei. Eu nu te mai aud.
    Prin apropierea noastră trebuie să fi fost nişte oameni. , Bun!... am oprit maşina cu farurile aprinse. Ne-am scoborât câteştrei şi am urlat în cor:
    -  Uuuu!
    Un zgomot ca de potcoave răspunse, ca de cai speriaţi.
    -  Oameni buni! am răcnit. Veniţi la noi!
    Lanternele, care ne luminau din spate, schiţau pe negura
înălbită superficial trei umbre uriaşe, ca într-un fenomen din Aîpi. In stihia teritoriului de plumb nu se mai auzi nimic. Trecuse şi culoarea roşie a hainelor noastre de piele, pierdută în leşia aerului dens. Ne apucarăm de mână ca să căutăm oameni, şi ieşirăm numaidecât din zarea reflectoarelor, care apuneau ca o păreche vânătă de gemene luni.
    -  Staţi, că nu facem bine. îndărăt la maşină.
    Şi iar urlarăm o dată, mai lung, şi iar ne-a răspuns ecoul: un hohot de potcoave. Dar nu mai găsirăm drumul nostru înapoi. Cu toate că descoperirea lui ar fi fost simplă după chibzuiala noastră, mergând de-a-ndaratelea. Un arici mare s-a strâns cât un car cu fân înaintea noastră. Ne deterăm înapoi.
O jumătate de pas şi intram în el.
    -  Am rămas şi fără maşină.
    Aprinserăm câte o ţigară, fără să ne mai mişcăm, de teamă să nu ne pierdem unul de altul. Fiecare cu chibritul lui izbutea
PUBLICISTICĂ
541
să rămâie invizibil şi să lumineze numai vârful ţigării. Ne prostisem cu toţi şi nu mai vorbeam nici unul.
    —     A cui a fost idioata asta de idee, zisei, să ne dăm jos din automobil? în maşină puteam cel puţin să ne vedem şi să stăm jos.
    M-aş fi aşezat bucuros în zăpadă, dacă aş fi văzut-o, şi mă temeam că scoborând raza vizuală să nu ne pierdem definitiv. Dar pierderea se şi petrecuse. întinzând braţele şi pipăind cu degetele, nu mai întâlnii nici haine, nici nasuri, nici obraze, şi faptul că nu mai mirosea a usturoi pasagerul nostru, fu revelator. Fără să-şi dea seama, fiecare din noi, amăgit de o jumătate de pas, făcut fără sens, o luase razna şi se afla acum într-altă parte a lumii.
    - Unde eşti, Nichita?... Domnule Dumitre!...
    Nici un răspuns. Ai fi plâns. Trăsei atunci un glonţ de revolver, două, trei gloanţe în sus. Ca şi cum nici n-ar fi luat revolverul foc, nu se auzi nimic. Totul se petrecuse ca într-un bumbac insonor.
    M-am resemnat să stau nemişcat în aşteptarea evenimentelor, şi să îngheţ de-a-n picioarele. Am stat mult aşa, figurând pe o placă de negură un lamentabil basorelief. Nu mai puteam nici aprinde ţigara. Degetele refuzau să apuce, şi gândul dorea un singur lucru: o sobă într-o odaie caldă şi un pat.
    Negura s-a ridicat subit, după cum se şi scoborâse. Tovarăşul şi pasagerul meu erau lângă mine, şi stam tustrei, ca nişte imbecili, în dosul automobilului nostru, la o depărtare de doi umeri unul de altul.
    -Aici eraţi? întrebai confuz.
    -Aici...
    Maşina noastră se găsea întoarsă în direcţia de unde veneam.
1935
542
TUDOR ARGHEZI
         UN SINDICAT AL SCRIITORILOR
    O împrejurare ostilă a strâns laolaltă pe confraţii scriitori, duminica trecută. Ar fi fost de dorit să nu o aştepte treizeci de ani şi să o prevadă. Acum douăzeci de ani, acum cincisprezece ani, acum zece, li s-a spus: e nevoie să lucrăm şi să ne apărăm. Scriitorii n-au înţeles, ori au glumit. Conştiinţa de breaslă era inexistentă, ca şi sentimentul de camaraderie. Fiecare confrate toarce pentru sine un geniu taciturn şi agresiv, proprietar al unei poziţii de luptă humoristică sau al unei vârste, care adaogă la nesuferitul miros individual, flerul pe generaţii. Război de personalitate şi bătaie sterilă de epoci: printre resturile campamentelor provizorii, mutate din loc în loc, poeţii se strecoară şchiopătând şi tuşind, răniţi de viaţă şi eliminaţi câte unul,
    S-a propus cu mult înainte de ameninţarea cu un impozit pe mizeria profesională, o atitudine socială de solidarizare. Nu spuneţi că individualitatea este rebelă spiritului de tovărăşie: aşa individualitate este o suficienţă declamatorie şi o înfumurare. Omenescul artistului e dedesubtul tuturor numerelor şi în toate stihiile acelaşi, iar satisfacţiile de orgoliu, dacă sunt reale şi nu mincinoase, se capătă în ipoteză şi nicidecum în sălbătecia unei singurătăţi de stârpiciune.
    A circulat şi un manifest acoperit cu patruzeci şi cinci de semnături hotărâte să deosibească într-o lume organizată o nouă organizare.
    Desigur că se naşte întrebarea: este poetul un profesionist, şi poezia, în versuri şi proză, în cărţi voluminoase şi în plachete, o profesiune? A seri este a face o ispravă utilă?
    Cine ar putea să afirme cu tenacitate? Prea deseori ai dovada influenţei tardive şi succesiv de lente a scrisului chiar utilitar. Ca să se creeze corespondenţa dintre lucrul gândit şi public este nevoie de artificializarea prin educaţie înceată, de un rafinament prin transpuneri, de adoptarea materialului hârtiei introdus în viaţă, de un tic cultural. Această grimasă
PUBLICISTICĂ
543
de catalepsie, rară ca maladia lui Bright până acum vreo douăzeci de ani, a devenit şi la noi epidemică, circulă şi se propagă. Cititorii se înmulţesc, relativ încă foarte puţin, dar comparativ imens: cartea românească este cerută, este cumpărată, plătită. Cosmeticul literar trebuieşte: te poţi sustrage producţiei şi industrializării? Nu. Vasăzică e vorba de o profesiune, de interese de salarizare: vrei au ba, marfă şi consumatori.
    Mai practici decât furnizorii de manuscris, editorii au făcut o asociaţie: nici nu încape îndoială, e în joc o industrie.
    S-a mai discutat ce aduce autorul la manufactură. El dă şi materia primă brută, şi materia transformată, şi obiectul gata făcut: editorul îl înmulţeşte; pe când ţiţeiul, de la acţiunea forajului până la comercializarea lui, trece prin câteva serii de operaţiuni şi întreprinderi independente unele de altele, implicând capitaluri şi activităţi distincte. Numai literatul dă laolaltă şi sonda şi lacrima pură, de ultimă distilerie, trei, patru operaţiuni suprapuse, gata, unei întreprinderi care o flaconează şi o vinde. Totuşi, literatul e mult mai slab decât editorul: singura lui plăcere, făcută să-l compenseze, se găseşte la întâlnirea cu editorul civilizat, atent şi corect, căci nici acest tip de editor nu ne lipseşte. Dar editorii organizaţi profesional era nevoie să găsească dinaintea lor organizarea profesională a literaţilor.
    Manifestul ar fi fost publicat dacă autorul lui era un prost psiholog. El a aşteptat să treacă o săptămână, două, trei, patru săptămâni, şi între săptămâni a pipăit pulsul celor patruzeci şi cinci de semnatari entuziaşti ai primului moment. Nici unul nu s-a mai prezintat la nici o convocare, şi cei mai mulţi s-au rugat să nu le-apară iscălitura pe manifest... Unul se motiva cu o funcţiune, altul cu o dependenţă de umilinţă, altul cu grija să nu supere un protector: nefericiţii confraţi se temeau să profeseze o opinie şi aveau senzaţia că onorabila lor emancipare şi o atitudine cinstită constituiau o ruşine.
544
TUDOR ARGHEZI
    Abia acum îşi dau seama ei, după împlinirea tuturor soroacelor, că o tovărăşie profesională putea să aibă un rost. La o gazetă apărută de curând şi cu celeritate dispărută, au fost recrutaţi scriitori tineri, în deznădejdea şomajului, cu salarii de o mie de lei pe lună. Sunt oameni politici şi directori de gazetă cărora nu li se urcă sângele în obraz când acordă unui poet apuntamentul refuzat de un rândaş. Poate apăra cineva pe copilul care primeşte această primă de tuberculoză? Cine?... Poate înfiera cineva pe un patron abuziv? Cine?... Societatea Scriitorilor Români, aristocratică şi academică, nu are cădere să intervie în conflict, nici să plaseze un literat, nici să-i asigure un tratament decent.
    Până la eroarea unui funcţionar din Ministerul de Finanţe, prea zelos, scriitorii n-au avut sensibilitatea interesului lor. Statul, care le refuză orice asistenţă, trebuia să le mai puie şi un impozit asupra unor beneficii fictive. Azi, domnul Victor Slăvescu, care-i şi domnia sa scriitor, va repara greşeala unui subaltern, probabil bine plătit. Mâine se va putea să avem alte soiuri de miniştri de Finanţe. Am avut nu demult un ministru de Justiţie, foarte bine intenţionat, care, întocmind o legea proprietăţii literare, nu s-a consultat cu nimeni şi a omis din legea lui esenţialul elementar. Lipsea organul trebuincios.
    A venit ceasul ca să se organizeze un sindicat profesional independent, viu, activ şi de permanentă iniţiativă. Materialmente el poate apăra toate interesele breslei, şi opera lui de creaţie intelectuală poate lăsa în urmă toate încercările hibride de participare a literaţilor la viaţa culturală efectivă românească, printr-un sistem de grupări care, grupându-i în colaborări felurite, poate procura fără greutate o existenţă demnă. Şi sindicatul, a căruia întemeiere e necesară, va putea să fie, în lipsa oricărei autorităţi speciale, o autoritate ascultată.
1935
PUBLICISTICĂ
545
                      VORBE-N DOI
    -    Plăcerea durabilă a vieţii e descoperirea lumii din nou. Cu adevărul sau cu eroarea ei; nu interesează... Pentru mine nu există nici eroare nici adevăr: situaţia critică nu aparţine descoperitorului direct, ci unuia care se intercalează mai târziu între tine şi lume, şi de care n-ai datoria să ţii socoteală. Mie îmi trebuieşte, în satelitismul universal, o planetă, şi mi-o fr imânt şi-o fac gogoloi, ca să-mi dau drumul călare pe această minge...
    O declaraţie atât de clară a uimit pe Axinte... Când nu-i înţelege capul ceva, el şi-l scarpină pe subt pălărie. Şi pe urmă scuipă, ca să se scape parcă, din creier, de o mâzgă otrăvită. Mă apucă fără să vreau, plimbându-mă cu el pe câmpul ud, cu câinii după noi, o streche a expresiei şi a împărtăşirii şi, călcând mocirlele, sufletul meu limbut se face liric.
    Important în atitudinea lui Axinte este că el tace şi că nu are niciodată punct de vedere personal. Gândul merge fără ştirbire, rotund ca un cerc lăsat să circule, să se răstoarne, să se scoale singur şi să cadă. Poate fi ceva mai nesuferit decât omul contra-discursiv, care crede onorabil să-ţi opuie argumente şi să transforme o plimbare pe câmp într-o sâcâială filosofică verbală?
    Ieri nu eram cu Axinte. Venise la mine o personalitate şi mă plimbam cu purtătorul ei prin fosta porumbişte. Ca un automat în care de câte ori pui doi lei iese o pastilă, dacă aveam ceva de spus, el avea ceva de răspuns. La două mii cinci sute de chestiuni el a produs două mii cinci sute de opinii personale. Prea multe. Se vedea că am de-a face cu un om informat cel puţin în toate, şi care, identificat cu onoarea obiectelor, ţinea să nu cedeze asupra integrităţilor complecte.
    Sufletul îmi şoptea: „E un idiot". Şi-i răspundeam: „Să crezi că nu te înşeli. Dar e un idiot instruit, trebuie să-l suport." Sufletul zicea: „Nu vrei să-i cârpeşti vreo două palme?
546
TUDOR ARGHEZI
împrumută-mi-le pe ale tale şi-mi iau răspunderea eu“. - „Nu e permis, îi răspundeam. Numai lui îi este permis să te exaspereze. Aşa se petrec lucrurile în regim cultural. Rabdă.“ ,
    însă l-am pedepsit pe autorul de idei şi senzaţii, ţinându-I nemâncat, la ţară, şi trecând peste toate orele în care putea să fie prânzul servit. Pe la 4 după-amiază el dârdâia de frig şi zise . distrat:                                                      j
    — Mi se pare că a trecut de 12.                           j
    —     Dumneata să fii sănătos, i-am răspuns. A trecut de 12 de câteva ore.
    — Te-am întârziat de la masă, zise el.                    [
    — Eu nu mănânc niciodată, i-am răspuns. Eu discut. j
    — Să-mi dai voie să nu fiu de părerea dumitale, mi-a spus.
    — Nici nu mă îndoiam, i-am răspuns.                       i
    — Discut şi eu, a răspuns, dar mănânc...                  |
    Du tac au tac.
    Am tăcut. A tăcut şi el. Am tăcut amândoi o jumătate de I ceas. Dacă aş fi cunoscut mecanismul, tăceam de la început, surdomut inflexibil. Stătui în loc: stătea şi el. Inaugurai atunci . o metodă mimică, să văd dacă mai răspunde.                    ;
    întinsei iute mâna şi i-o trecui pe dinaintea ochilor, ca şi 1 cum i-aş fi alungat o muscă de pe nas. El clipi şi nu înţelese. ; Mă uitai în sus şi în jos de câteva ori. Mă apropiai de figura [ lui şi scosei limba ostentativ... El clipi des de câteva ori, ca şi j cum ar fi tras repede cu guma în două sensuri, ca să şteargă j dintr-un caiet o injurie marcată cu creionul. Nu-i venea să ; creadă. I se părea că visează. Făcui o dată: „Plam! ham!“ a câine. Credea că am înnebunit. Dar aveam nevoie de un preludiu, [ de atmosferă. Apoi făcui ca un curcan umflat şi, în sfârşit, ca f pitpalacul. Uitase să vorbească, i se epuizase dicţionarul.
    „A venit momentul să-i trag şi zisele vreo două palme", răspunsei târziu sufletului meu. - „Ţi-am spus şi nu m-ai ascultat/4
PUBLICISTICĂ
547
    Ridicai tulumba de jos, întorsei robinetul - şi mă pusei cu apa pe el, ca să-l congelez.
    în mai puţin de zece secunde, vizitatorul se salvă din zona pluvioasă şi trecu prin grădină cu pas accelerat.
    „De ce nu te-ai gândit mai devreme?" întrebă sufletul.
    -     Axinte! Dacă tinereţea sfârşeşte odată cu pierderea curiozităţii spirituale şi cu căpătarea sentimentului fals că nu ţi-a rămas nimic de aflat, viaţa încetează exact la momentul când copilul din personagiul nostru a murit, căci întâi descompunerile şi hoitul se rostesc în sufletul viitorului cadavru. Ce lungeşti gâtul aşa? Ce, tu n-ai un copil în tine? Ba da! îl văd în ochii tăi bătrâni şi albaştri. Stă în două coate, ca un înger în balcon, şi se uită la câini.
    A priceput bine? I se pare că l-aş acuza că ar fi rămas borţos.
    - Nu-mi vine să bănui, zice Axinte.
    -     Ţi-am mai spus, mi se pare, că eşti un prost, însă eşti un prost adevărat, care îmi convine şi mă tonifică, întocmai ca o mare inteligenţă. Nici nu te gândeşti câte haruri zac în dovleacul tău. Nu dau pe căpăţâna ta cinci tidve universitare. Tu eşti omul şi cinstea pământului. Când te văd că scoţi zăpada din ograda caprelor, lopata în mâinile tale mă satisface: e plină şi grea şi mare cât un cozonac. Când mături, târnul merge apăsat şi radical. Aduci apa în căldările mari, cu vârf. Aşa pui şi tutunul în luleaua îndopată cu degetul tău, ăla grosu, gospodăreşte, şi iese din tine 1111 fum compact, pe care l-ai băut până în burtă: parcă scoţi din gură părechi de ciorapi de lână întregi şi cioareci. Ţi-e sete şi sorbi ciutura până la fund, ca vaca: unde a intrat atâta lichid, cum zicem noi ăştia? Dar frumos a intrat!
    Mă uit la tine. Ce-i în mâna ta o pâine de un kilogram? Nimic, Axinte! Ai ciupit-o de miez dintr-o dată, şi, dacă mai pui degetele de două ori, i-ai mâncat şi scorbura. Iţi place pâinea caldă, hoţule! şi râzi că i se sfărâmă coaja lustruită. Te-ai
548
TUDOR ARGHEZI
gândit cum a putut să o găsească omul, să puie grâu, să-l culeagă, să-l facă făină, să o frământe şi să coacă coca. Tu ai născocit pâinea, mă Axinte! şi numai pentru atât şi tot aş avea de ce să te iubesc şi să mă încred în tine, ca într-un zăvor. Dacă n-ai fi tu aici, pământul ăsta ar umbla pribeag şi s-ar răzvrăti în buruieniş. Hârleţul şi târnăcopul îl stăpânesc. Te ştie pământul de frică, Axinte!
1935
             PREASFINŢITUL NICODIM
    Trecerea părintelui arhiereu Nicodim din stăreţia Neamţului în scaunul Mitropoliei Moldovei actualizează o chestiune despre care acum câţiva ani subtiscălitul a mai vorbit. Nu e atâta lipsă de compatibilitate între o gazetă literară care promovează poezia şi o problemă bisericească, desfăcută tot dintr-o poezie, încât să nu poată fi amândouă alăturate într-un text.
    Biserica românească nu se poate prea mult felicita de nivelul la care a ajuns, printr-o mişcare de sus în jos. Biserica, în zidurile şi icoanele ei este aproape aceeaşi de acum douăzeci de ani, fără să fie chiar aceeaşi de acum douăzeci de ani. De la război încoace, pasul ei de-a-ndaratele a fost de trei ori mai iute decât până la război. Constatarea nu e a noastră: e vorba de o realitate evidentă, dacă însuşi regele, în cuvântarea rostită la confirmarea noului mitropolit, a ţinut să o releve subliniat.
    Po porul credincioşilor e acelaşi de acum cincizeci de ani, o sută şi două sute de ani, nici mai iluminat nici mai sceptic în ceea ce priveşte capacitatea lui de credinţă. Todeauna el a ţinut soroacele calendarului creştinesc, fără fanatism şi cu o evlavie măsurată. Nu-i putem cere transe mistice şi extaze de
t
!
I
PUBLICISTICĂ
 549
care n-a avut niciodată. Lui îi trebuie pentru orice eventualităţi, pe care nu vrea să le aprofundeze, preot, liturghie şi taine. E adevărat că nici preoţii de pe vremuri nu l-au prea stingherit, făcând şi ei parte, trup şi suflet, din acelaşi popor. Mai închideau ochii şi preotul şi poporul şi amândoi au parcurs istoria, ca doi prieteni, unul cu căciulă şi altul cu anteriu, povestindu-şi snoave şi lăudând pre Domnul. Fiori din aceia care trec prin tot trupul şi scoală părul pe piele, au putut să aibă la vremea lor toate popoarele care s-au bătut pentru dreptăţile Mântuitorului, înţelese în fel şi chipuri, zeci şi sute de ani ca nişte brute. Românii n-au avut asemenea anecdotică în trecutul lor şi cazna câtorva servili imitatori tardivi ai unui medievalism decedat n-a putut să aprindă anacronic o scânteie.
    Dar ei aveau şi au câteva datini. Una din ele era mănăstirea, călugăria. Afară de împrejurarea că românii au participat activ la viaţa monastică, în vreme ce alte vieţi îi erau interzise, psihologia lor inteligentă, care-i o realitate adevărată, i-a făcut să aibă o stimă particulară, din tot clerul pentru monahi. Mănăstirile au fost poporului locuri de refugiu românesc, nişte centrale sufleteşti, de unde sătenii mai căpătau şi câte o vorbă bună şi câte o pâine. într-adevăr, din toate aşezămintele bisericeşti, mănăstirea este şi azi cea mai simpatică: ea reprezintă un criteriu întreg şi o extremă totalizată, capabilă de un sens deplin. A fi călugăr este a fi ceva perfect înscris într-o noţiune, care exclude media şi mediocritatea. Un călugăr, chiar rău călugăr, e un tip definit şi un antipod la o sută şi o mie de sensuri încuiate.
    Românii s-au deprins, pe datina lor, să-şi recruteze arhiereii, episcopii şi mitropoliţii din mănăstiri: ierarhizarea a fost consacrată de o durată aproape de două ori milenară a datinei. Dar într-o bună zi, împinşi din spate, oamenii politici au condamnat datina printr-o lege a clerului, care a permis tuturor preoţilor văduvi să intre în episcopat. Biserica a înregistrat astfel un rând întreg de popi, încărcaţi de
 550
TUDOR ARGHEZI
deprinderi nici laice, nici călugăreşti — corcite — şi de copii, şi intraţi în Sinod fără nici o pregătire duhovnicească, fără acel stil deosebit şi tipic al monahului, care cunoaşte şi practică ţinuta. Sunt episcopi de toate originile judiciare. Unul dinei ameninţă şi cu pistolul.
    Astăzi Sinodul e compus dintr-o majoritate imensă de arhierei proveniţi de lângă preoteasă. Afară de episcopul Vartolomeu, al Noului Severin, Visarion de la Bălţi şi de mitropolitul Basarabiei, la care se adaogă recent înscăunatul mitropolit Nicodim, ceilalţi, mi se pare că toţi, vin de orişiunde numai din mânăstire nu. E o diferenţă, mare diferenţă, ca între un poet şi un diseur.
    După război, un spirit şi mai nou, dacă se poate spune, a mai stricat vechea fizionomie a clerului: un civilism cu ţigara în gură pe stradă şi cu barba rasă până la virgula unei ţăcălii, cu obiceiuri stranii de preoţi fără preoţie. Nu insistăm. Mitropolia nu mai e o mânăstire şi cultul a fost sabotat de o sumedenie de devastatori. Clopotele n-au mai fost sunate, utreniile nu s-au mai făcut, vecerniile n-au mai fost vecernii, privegherile au decăzut, liturghia s-a isprăvit - şi poporul, mereu mai indiferent, a început să prefere râvna unor surtucari de şcoală anglo-saxonă, care se numesc adventişti, baptişti, pocăiţi şi aşa mai departe...
    Chemarea Preasfinţitului Nicodim din chinovia Neamţului la mitropolia Moldovei, reinstaurează datina. în bună parte, această nu se poate mai nimerită numire se dato-reşte domnului doctor Lupu, care, fiu de preot şi având sensibilitatea situaţiilor speciale din biserică, a luptat pentru datina bună şi corectă.
    Iată ce aşteptăm noi, ca să întrebuinţăm un plural însufleţit, de la Preasfînţitul Nicodim. Renaşterea vieţii mo-nahice a mănăstirilor şi a monahismului, bărbătesc şi femeiesc, înfiinţarea unui buget de viaţă şi nu de moarte pentru toate mănăstirile şi încurajarea tineretului contemplativ să-şi
PUBLICISTICĂ
551
găsească un teren de muncă intelectuală: acest tineret se alege în fiecare an din şcoli şi universităţi şi rătăceşte fără utilitate într-o societate care nu-1 poate înţelege. Transformarea mănăstirilor în lăcaşuri de cultură şi de artă prin adăpostirea cărturarilor şi artiştilor tineri, fără catedre şi ateliere. Şi pe lângă toate acestea, scoaterea mănăstirilor de subt autoritatea pustiitoare a episcopilor şi din eparhiile respective şi unificarea lor independentă subt administraţia unui episcop deosebit, încadrat cu acest titlu în Sinod. Mănăstirile puse laolaltă, cu atâtea energii şi averi, încât cele sărace pot să trăiască deopotrivă cu cele mai multe înzestrate din aceeaşi pungă gospodărită de episcopul mănăstirilor: sunt vreo trei sute de mănăstiri în stare să-şi găsească o dezvoltare şi o evoluţie şi să răspundă la nevoile actuale de cultură şi abnegaţie, cu neputinţă de satisfăcut de nici una din categoriile sociale actuale.
    Informaţiile pe care le avem despre personalitatea în totul remarcabilă şi substanţială a mitropolitului Nicodim, îndreptăţesc speranţe bune şi un optimism până acum absent.
1935
                         CONDIŢII
   înainte de alte foioase pe care le-ar aduce un sindicat profesional scriitoricesc membrilor lui, trebuie pus folosul de educaţie şi continuitate.
   Nimeni nu scrie nici pentru 1111 veac nici pentru sfertul lui. Varietatea e atât de utilă vieţii intelectuale încât se poate justifica şi necredinţa: varietate în indivizi şi varietate în ansamblul epocii, epoci de câte zece şi de cinci ani horticoli... Singurul lucru pe care-1 tolerează nevoia permanentă de
 552                    TUDOR ARGHEZI                            |
                                                                     j
schimbare este persistenţa personalităţii bine marcată, dacă şi | această avere este o bogăţie. Cam toată lumea scrie pentru l ceasul în care a scris. Poate că se mai găsesc câţiva beatificaţi, | dintre camarazii cu adevărat mediocri şi inteligenţi, în boema 1 eternităţii, încredinţaţi că atunci când ei repetă de trei ori vai! j vai! vai!... spun altceva decât cuvântul şi că şi sensului lăuntric j al silabei goale îi asigură vecia o carieră.                     |
    Desigur că după ce ţi s-au vândut bine câteva volume, te j pui în situaţia filosofică a negustorului care a strâns capital şi \ doreşte un loc de senator. Te intercalezi într-o teorie, intri în orba culturală, candidezi la un apostolat atunci când în realitate j ai făcut faţă unui contract, ca să iei nişte gologani. Specia I sporeşte, autorii se produc în serie, gustul literaturii aduce gustul editurii. Nefericiţi editori! în treacăt fie zis.         j
    Situaţia este, fără înconjur, detestabilă. Purtătorii unei | pălării vechi socotesc industrializarea şi profesionalizarea ţ literaturii şi a presei ca o prostituare. Nu ştii ce loc precis îşi alege sensibilitatea virginală ca să se înfioreze, dar ei ţin la fecioria locală, chit să utilizeze pentru nevoile practiceregiuni sufleteşti mai brute pentru a căpăta gologani, fie chiar de la ■ un post de agent acoperit. Sensibilitate şi sensibilitate.       J
    Profesionalizarea are meritul că pune pe individ într-o categorie socialmente exprimată, în care el poate să dea un randament salariat, cu atât mai agreabil bine înţeles cu cât meritul individualităţii îi multiplică faţetele. Strict obligatoriu \ nu este să ai ceea ce se cheamă talent, în toate literaturile lumii aflându-se o uriaşă cantitate de borhot acceptabil. Nimeni nu are să afirme că scrisul obligator este mai prost decât cel de inspiraţie. Lăsat la inspiraţia lui, artistul îşi schimbă automatic ; toate ideile, găsindu-şi-le proaste, dacă e inteligent, dat fiind ■ că dulcea otravă atacă toate substanţele menite să răsune în | pielea tăbăcită a tobei, împiedicând pe scriitor să vocifereze măcar cu cerneală. Dar când ziua şi ora precisă implică
PUBLICISTICĂ
 553
manuscris, deci salariu, manuscrisul trebuie făcut - şi experienţa afirmă că asemenea manuscris e mai bun decât articolul clocit săptămânal şi ani întregi.
    Aţi văzut ce infect îşi frazează o idee mare câte un profesor universitar, învăţat şi nicidecât imbecil, pe care a purtat-o în cap douăzeci de ani. De multe ori, fireşte, el descoperă aşteptând, dopul de la sticlă, şi studiul lui, în sfârşit publicat, e şi amuzant. Dar în general el e salvat numai de prietenia unui băiat de la o gazetă, care mult mai puţin erudit decât savantul, câştigă din harţa cotidiană cu manuscrisul expresia profesională, care nu se învaţă nici de la şaizeci de ani, nici de la şaizeci de lei apuntament lunar în plus.
    Beneficiul moral al inginerului rezidă în conştiinţa profesională. Când i-ai spune că e mai mare sau mai mic inginer decât altul şi că dacă e mic trebuie să moară de foame, el înţelege măsurile verbale în raport cu volumul de fabricaţie. Noţiunea de inginer talentat nu intră în mijloacele lui. Inginerii, fiindcă vorbim de ei, au în România organizaţia socială poate că cea mai puternică din punctul de vedere profesional. Ei nu se scuipă nici de jos în sus nici de sus în jos şi nu se văd ameninţaţi cu suprimarea, după fiecare nouă promoţie a Şcolii Politehnice. Noii ingineri se înscriu lângă inginerii vechi şi gospodăria profesională nu şomează. Că unii au construit cisterne şi conducte şi clădiri de stil grec nu-i împiedică pe ceilalţi să se cantoneze în cubism. E un moment în dezvoltarea de ansamblu când devin cubişti şi negustorii de ciorbă de burtă, care doresc să-şi edifice un domiciliu.
    La un Sindicat al scriitorilor criteriul e de profesie strictă şi necesitatea apărării intereselor în bloc impune o conduită şi o solidaritate. Experienţele variate converg într-un efort şi suma rezultatelor e avantajoasă. Sunt societăţi care vor să-şi îngroape membrii cu steag şi cu prezenţa membrilor în viaţă, indiferent de culoarea lor de mustaţă şi de faza intelectuală.
554
TUDOR ARGHEZI
Un sindicat scriitoricesc ar putea să râvnească pentru membrii lui, măcar la un salariu bine plătit, şi dacă se poate, cu atât mai bine, la un confort. Această vorbă englezească, aş explica pentru colegii care nu-i cunosc pedanteria, că nu însemnează cinematograf.
    Este nevoie însă de o preparare catihetică. întâi, scriitorul, dacă e vechi, bătrân - cu toate că nu există scriitor bătrân -să nu-şi închipuie că a făcut gaură în cer cu o carte sau cu douăzeci, sau cu două sute câte a scris. Dacă nu le scria totuna era, dar mai bine că le-a scris, cu toate că... Dumnezeu să mă ierte... Al doilea, dacă e tânăr - ciudată tinereţe: câţi ani ai? -să nu-şi închipuie că va face el vreodată ceva simţitor mai bun şi mai durabil decât precedentul. De cele mai multe ori subt acest raport e tot atât de stupid infatuat ca şi scriitorul bătrân şi cu atât mai enervant cu cât el nici n-a fost în stare să facă încă nimic în ceasul monumentalizării unui ifos de june cretin. Ca şi mulţi dintre bătrâni.
1935
   ROMANELE MICI ALE UNEI DRAME MARI
   S-a putut dovedi că dovezile de culpabilitate în sarcina unui asasin răpitor de copii, osândit, în Statele Unite, la moarte, n-au putut să însumeze unanimitatea juriului judecător, şi că acuzatul îşi găseşte, în abţinerea de la pronunţare a câtorva juraţi, circumstanţele de uşurare nesolicitate în şedinţă. Şi s-a mai invocat severitatea de caracter excepţională a prezidentului, care ar reprezintă în America tipul profesionistului relatat în Roba roşie a lui Brieux, bolnav de infirmitatea obişnuinţei. Un judecător se poate identifica în forme aberate cu funcţiunea
PUBLICISTICĂ
555
lui: ceea ce ar lăsa loc presupunerii că pe lângă impregnarea juridică şi impermeabilizarea sensibilităţii poate să lucreze şi arterioscleroza în competinţa juridică, uneori. E un apogeu frecvent în toate meseriile, profesorul devenind notă şi catalog, medicul suprimând orice credit sănătăţii naturale, tâmplarul umblând povârnit pe dreapta, şi cizmarul putând fi recunoscut dintr-o mie. Ce este cetăţeanul pentru fisc altceva decât un infractor ordinar?
    Tot un judecător american rigid a osândit la moarte şi pe cei doi anarhişti, Sacco şi Vanzetti, acoperiţi de protestele sutelor de telegrame şi apeluri, transmise Statelor Unite din lumea întreagă. Ei au fost executaţi cu o celeritate şi hărnicie, datorite în special unui preşedinte încăpăţânat şi duşman al vieţii necodificate. Un bun preşedinte vede viaţa cu bilet de la parchet, şi acceptă greu o libertate care permite cetăţenilor să doarmă în patul lor şi fără ghiulele la picioare.
    La noi, se cunosc alte categorii de foşti magistraţi, atât e de adevărat că lucrurile variază după climat. Ne aducem aminte de un procuror în vehemenţă perpetuă, afară din cale de pătruns de misiunea lui socială, aspru până la cruzime şi păstrând un oftat în individualitatea lui contrariată de libertăţi, că nu trăieşte o epocă de revoluţii, pentru trimiterea rând pe rând la eşafod a tuturor prietenilor şi adversarilor lui. El suferea atât de adânc pentru Justiţie şi Cod, încât lua îndârjit partea nedreptăţitului şi nu se da bătut până ce nu-1 scotea pur şi nevinovat, ca un miel fătat atunci.
    După o cercetare minuţioasă s-a dovedit că inocenţii procurorului erau cu atât mai curaţi cu cât plătiseră mai gras. Maimuţoiul tiranic lua mită în dosul crucii şi învelit în robă, bătând cu pumnul în pravilă şi în catedră. Dacă n-ar fi fost prins şi dacă nu era tras la rândul lui în Justiţie, ca să dea socoteală de şapte milioane furate inocenţei adevărate şi de mânjirea încrederii ce i s-a acordat odată cu o slujbă delicată, nu este exclus să fi avut un candidat la dictatură mai mult,
556
TUDOR ARGHEZI
pentru mântuirea păcatelor noastre, în momentul venerabil când cele şapte milioane s-ar fi putut cifra ineluctabil la cincizeci.
     Magistraţii din atari categorii să găsesc, faţă de colegii lor vexaţi, în raportul apaşilor de presă cu gazetarii propriu-zis.
     Un alt magistrat, reputat prin spiritul lui de necruţareşi care va fi trimis la puşcărie un mare număr de delicvenţi, era în plină funcţiune când s-a trezit aruncat cu violenţă într-o mizerabilă şi nenorocită problemă de conştiinţă. Fiul lui asasinase noaptea un deputat, ca să-l jefuiască, tiparul clasic al acestui soi abject de tâlhărie. Persoanele din jurul familiei ştiau cine era asasinul, şi magistratul lăsa să fie chinuită soţia deputatului alături de biuroul în care îşi exercita severităţile, fără să intervie. El se folosea de împrejurarea că toată lumea suspecta pe soţie, şi tăcea, încleştat în tragicul sentiment de părinte. Dacă nevasta deputatului asasinat, răzbită de argumentele judecătorului de instrucţie, se hotăra să se declare vinovată, cum era gata, asasinul scăpa cu faţa curată, devenea poate profesor universitar, poate ministru îndreptător de ţară şi el, iar magistratul continua să fie neiertător şi implacabil cu copiii altora şi cu părinţii altor copii nenorociţi, Ba, s-a şi supărat după ce începuse să-i fie fiul instruit, reproşând instrucţiei că poama de băiat era ameninţat să-şi piardă examenele de fine de an.
     Cel mai recent şi mai puturos asasinat săvârşit asupra unei biete femei, mamă a două fetiţe, acum orfane, are de autor tot un fost magistrat. El a făcut vânătoare cu puşca în apartament. La asasinat se adaogă perversitatea sadică: asasinul a stat în casă câteva zile cu cadavrul, până ce a început să miroasă. Avar, meschin, alcoolic, individul, e clar, e nebun. E foarte probabil că se va pleda iresponsabilitatea şi s-ar putea ca această bestie epileptică să-şi facă închisoarea la balamuc, unde, într-o bună zi, o comisiune de medici va hotărî că bolnavul s-a însănătoşit.
PUBLICISTICĂ
557
Asta interesează mai puţin şi cade în specialitatea unei viitoare menajere, pe care o va împuşca juristul.
    Cum a putut să fie numit în magistratură acest dement? asta e întrebarea. Cum a putut să-şi păstreze fotoliul şi roba până ce i-a venit inspiraţia să le părăsească făcându-se advocat? Cum a putut el să fie şi advocat? Ce crime a putut săvârşi acest personaj odios în timpul magistraturii lui?
    Dacă astfel de exemplare - şi nu sunt unice - au fost produsul magistraturii, însemnează că nici o selecţie profesională nu prezidează, niciodată, la numirea unui magistrat şi că singurele criterii le dau tot biletul de recomandaţie şi situaţia de partizan. Ce încredere mai poate inspira, facem întrebarea cu părere de rău, dar şi cu necesitate, Justiţia, temeiul organizaţiei vieţii de stat, când ea poate să ofere galeriei penitenciare şi serviciului antropometric cele mai caracteristice exemplare ale decrepitudinii morale?
    Până una-alta, publicul învaţă un lucru. De câte ori un om învestit cu puteri şi autorităţi se va arăta implacabil şi excesiv de dur, el se va întreba cărei secţii din patologie aparţine şi va cere destituirea lui imediată - sau va căuta ce fel de muscă i s-a pus pe căciulă.
1935
                      AVORTUL
   Nefiind câtuşi de puţin jurişti — facem acest plural de discreţie — nu suntem nici prea informaţi asupra răspântiilor în care se întâlnesc principiile noilor coduri, discutate în mai toate articolele de fond ale ziarelor de circulaţie. Dar situaţi la periferia juridică, putem deriva din rădăcina latină, ca să ne fie permis amestecul în călimărul altora, un titlu şi pentru noi,
558
TUDOR ARGHEZI
de justiţiabili: căci dacă nu putem nici judeca, nici apăra, nici face legi, avem dreptul să fim daţi în judecată şi osândiţi. Fără să fim întrebaţi cât ne pricepem în coduri şi nu.
     Deocamdată, s-a observat mai ales de la război încoace, tendinţa curioasă de agravare a tuturor pedepselor, lipsită de un corespondent în crearea de situaţii noi. Dacă interzici călătorului însetoşat să bea cu buzele din gârlă, este obligatoriu să pui pe marginea drumului cu apa o doniţă sau o oală, şi când opreşti ceva ce se cheamă murdăria, trebuie să înfiinţezi edicule. O lege are todeauna două părţi şi legiuitorul chibzuit nu suprimă o funcţiune, ca să organizeze numai consecinţele ei. O lege pe un singur picior nu e o lege ci un exerciţiu literar, In acest caz de ce să scrim legi şi să fim jurişti când putem servi pe cititor cu o proză umoristică direct, oferindu-i snoave şi lucrând în calitate de romancieri. Literatura aceasta n-ar trece decât prin riscul să fie proastă: rău ea nu poate să facă vizibil; pe când literatura juridică şi legislativă provoacă în viaţa vie, în substanţa socială, în carnea şi în sufletul oamenilor, rânduri de nenorociri şi epoci lungi de nedreptate. O lege nu se schimbă uşor, dacă apucă să fie impusă de un raportor trecător, ales în Vlaşca sau în Teleorman, şi un cod ţine câte o sută, două sute de ani.
     La Odessa, în regimul bolşevic, municipalitatea, care prin partea locului pare să fie şi autoritate executivă, s-a scârbit atât de mult de invazia pe trotuare a urinii încât a lansat o ordonanţă penală, afişată în tot oraşul. Cine va mai fi prins cu faţa întoarsă pe stradă în anumit fel, va fi împuşcat fără judecată. Căci nici comuniştii n-au ajuns la acea perfecţiune ideală de a suprima detestabilele obişnuind ale rinichiului şi ale vezicii şi probabil că însuşi domnul Stalin, care subt toate celelalte raporturi înfăţişează puritatea infailibilă, practică detestabila infirmitate a sculării de câteva ori pe zi de la biuroul dumisafe din Kremlin şi a trecerii într-o încăpere, poate că nu cu totul scutită de miros.
PUBLICISTICĂ
559
    Ordonanţele se fac cil acelaşi material ca şi legile, şi sunt în toate regimurile mult mai uşor de construit decât o vespasiană. Câţiva studenţi, usturaţi de o inexorabilă necesitate, treceau, pe înserat, prin Odessa şi au luat poziţie în dreptul unui zid. Erau parcă vreo şase inşi aşezaţi la rând. Şase gloanţe de carabină i-au dat numaidecât peste cap. Sângele le-a curs în acelaşi timp cu urina şi poate că murdăria a fost şi mai mare. Desigur că autoritatea sovietică a sporit simţitor, pe urma energicului act. Dar de asta are omul nevoie? Să întreţie magnificienţa unei forţe devastatoare şi prestigiul unei poliţii care ştie să tragă la ţintă precis? Pentru atâta lucru se face o revoluţie şi o primenire de sisteme?
    Atârnă, desigur, şi de legiuitori. Dacă la autoritatea comunală, de pildă, se găseşte, să zicem, un personaj care urinează cu sonda, în clondir personal, ordonanţa niţeluş pervertită va fi răzimată pe o sticlă cu gâtul larg şi pe supresiunea omului şi naturii.
    Aşa se petrec lucrurile şi cu viaţa femeii, considerată în Codul Penal. Un fost ministru cie Justiţie, învăţat cu femeia stearpă şi sterp el însuşi biologic şi social, trecea drept un personaj fără acte în trecutul lui şi, într-adevăr, nu folosise în nici un fel colectivităţii. Se cunoştea din activitatea lui izbânda cea mai relativ onorabilă, când nu este însoţită de fapte, că era imens de bogat: împrejurare caducă şi derizorie pentru o personalitate cu veleităţi de conducător. Ce-a ieşit din acest dovleac zâmbitor cu mustaţă blondă, a fost de speriat, după ce domnul ajunsese, graţie unei amabile nulităţi, membru într-un guvern. El făgăduia munca silnică pe viaţă femeii, fecundată în ceasul de uitare de sine şi de har, de către o brută. Dacă ministrul ar fi avut un flăcău şi dacă progenitura lui ar fi strâns în braţe pe fetişcana servitoare din casă, într-o noapte, această slugă, concediată la trei luni de sarcină vizibilă, era obligată să păstreze în pântecul ei nevinovat şi
560
TUDOR ARGHEZI
credul un animal, consolată că îl are prin transformare în sânul ei a gălbenuşului boieresc.
    Legiuitorii recenţi se pregătesc să condamne avortul sarcinii din aventură, silind femeia să poarte în pântec, în braţe şi toată viaţa în spinare copilul unui seducător, căruia i-a fost ruşine să se prezinte dinaintea ofiţerului de stare civilă cu ea. De părerea lor sunt şi prelaţii. Se cunoştea cazul unuia care şi-a lăsat femeia repetat însărcinată cu şapte copii pe drumuri, înainte de a deceda întru Domnul. Poate că am uitat numărul copiilor, dar unul, mai mult sau mai puţin nu îndulceşte cazul. Un preot căsătorit în Bucureşti şi tată de copii legitimi a sedus o călugăriţă şi i-a pus în locul cuvenit şi un copil. Călugăriţa a trebuit să părăsească cinul şi să nască, ocrotită de preot. în ziua când şi-a regăsit amanta şi odrasla, care-i seamănă atât de mult, încât se şi uită chiorâş ca autorul, nu a existat posibilitatea de sancţiune. Dacă acest copil, crescut în aţâţare şi mizerie, va pune la douăzeci de ani mâna pe revolver şi va doborî pe tată-su învestmântat în odăjdii, cronica judiciară va fi scandalizată. Avortul legalizat ar fi venit în ajutorul şi al femeii, şi al copilului, şi al părintelui, şi al societăţii, cum i se spune acestei ambianţe municipale.
    Un caz petrecut acum vreo treizeci şi câţiva ani. Una din domnişoarele frumoase, bogate, bine născute şi cultivate din Bucureşti, era însoţită de guvernanta ei, o domnişoară englezoaică, într-o plimbare, vara, la Şosea. Au pus mâna pe amândouă bivolarii de la cărămidărie şi toate aceste bestii excitate au trecut peste ele. Tatăl domnişoarei avea un nume vechi în aristocraţia românească. Anchetele au rămas fără rezultat, şi fetele însărcinate. Au fost expediate la Londra şi nimeni n-a mai auzit de ele. Ce face juristul în avort? Condamnă? Nu vi se pare că sentinţa lui ar constitui un omagiu şi ar exprima părerea de rău că nu s-a găsit şi el printre bivolari? ;
    Duhovnicul actual e medicul, pentru toate durerile, şi fizice ; şi morale. Experienţa unui medic e vie şi autentică,
PUBLICISTICĂ
561
neîmpiedicată de dogme, făcute pentru lacune şi de principii croite pe manechin. Cum n-a fost ascultată cu toată cuviinţa legiuitorului această mare autoritate reală omenească? Sunt medici în Parlament, o parte importantă a învăţământului aparţine medicilor. Ei au participat la discuţii, dar părerile lor au fost cu grosolănie înlăturate. Cum se poate?
    Dacă totuşi legile trebuiau să aibă o logică şi un sens, dat exclusiv de jurişti ca singure foruri competente, atunci logica pornea paralel cu orânduirea mamei, dreptul pentru mamă şi pentru copil la căutarea paternităţii, strict interzisă de coduri. Ar fi fost un fel de justificare la noile severităţi ale Codului Penal.
    E vorba — nu este aşa? — de o legiferare serioasă şi demnă -în principiu. Căci, în fapt, lucrurile vor fi trăite ca şi înainte şi ca în toate speciile, unde legiuitorul nostru, orgolios să inoveze, nu rezolvă nimic şi totul continuă nestânjenit de texte goale şi de articole numerotate.
    Este foarte caracteristic însă că toate doamnele feministe, doritoare de a purta barbişon, mustaţă şi pantaloni, n-au avut şi nu au nici un cuvânt de spus în grava chestiune a maternităţii1.
1935
                        GRECII
   Când nu joacă table, grecii fac revoluţie. Meschină îndeletnicire pentru poporul măsurii şi al proporţiilor, creator de arhitectură. Ca o răzbunare împotriva ramolismentului
     1 în ultima redactare, Codul Penal admite avortul în caz de viol, substituire de persoană, alienaţie mintală - şi când viaţa mamei este în pericol (n. a.).
562
TUDOR ARGHEZI
istoric, grecii au iluzia că se afirmă, bătându-se unii cu alţii. \ Serii de cetăţeni în uniformă cu numele în is şi os, agită j periodic, când infanteria, când marina, suindu-se în capul şi | spinarea celorlalţi şi suprimându-se periodic.                    |
    Pe când Grecia era Ellada, eroii ei se chemau Ulise, j Homer, Praxitele, Pitagora, Arhimede sau Euclid, şi marea ; vehicula pe valuri basmele din care au ieşit artele, ştiinţele şi i cântecele lumii întregi. Cum s-a putut întrerupe marele torent j şi cum a putut devia din geometria ei aparent cristalizată, linia j greacă până la mărunţişul câtorva deputaţi locotenenţi şi î colonei, perpetuu nemulţumiţi şi a cărora vitejie se exercită de preferinţă în ieftina ispravă de exterminare a compatrioţilor? Probabil că şi popoarele îşi pierd gustul, ca homarii, atinse de un chist invizibil şi bolnave de un puroi sufletesc.              1
    Le-a rămas oamenilor, de la front, doctrina comenzii, în j majoritatea lor, nostalgia poruncii nediscutate, şi ei ar dori să prelungească starea de război chiar dacă n-au făcut războiul sau l-au făcut aproximativ ca un film sau ca o piesă de lectură peste timpuri, peste voinţă şi peste inteligenţă. Se trezesc în ei ideile care nu le-au venit la învălmăşeală şi ar voi să provoace situaţiile pe care nu le-au putut obţine în luptă. Diverse individualităţi s-au deşteptat eroice, după ce a încetat războiul şi primejdia pentru sine a trecut ca în zicala ţăranului român. Dacă la unii recrudescenţa visată a puterilor politice constituie un termen de diminuare a puterilor fizice şi morale, la alţii, mai tineri, e vorba de un berbantism cocoşesc. O găteală, o pană stacojie la coadă sau la pălărie, locul unde licăreşte văpaia fulgului lung e indiferent. Şi ştofa nu se mai pune la socoteală, în care-şi croieşte omul politic cezarist proiectele pentru îmbrăcarea unui manechin subiectiv: poporul strâns şi înghesuit.
    Aceşti mari eroi abstracţi, pe care-i dau o dată Grecia şi altă dată alte peninsule sau ţări, urmăriţii în viaţa lor adevărată, în viaţa lor mică şi truculentă, sunt adeseori ceea ce este fiecare din noi, apăsaţi, speriaţi, în panică morală, nefixaţi într-o
PUBLICISTICĂ
563
concepţie care variază de la o zi la alta, cu nivelul nestatornic în acţiune, fantezişti şi jucători la o loterie. Servili până la trivialitatea faţă de cei pe care şi-i dau drept stăpâni, lăudăroşi în mic comitet şi servind argumente improvizate pentru evanghelia Ubermensch-ului şi destul de canalii. Le-ai da o forţă nouă şi nu ştiu cum s-o utilizeze. Slujindu-şi înfumurarea, ei fac răul în cantitate, nepricepându-se altcum şi, după trecerea lor la putere, licheaua e mai numeroasă şi vistieria mai goală.
    Nu e aici adevărul. Grecii, nu pot să fie de două ori dascălii lumii, o dată prin elite şi altă dată prin caracuda lor. Grecii, de la care putem învăţa ceva, nu trag din naţionalitatea lor nici o însuşire pedagogică; ei sunt grecii nevoiaşi ai zilei curente, la fel în ceea ce priveşte pilda vieţii cu grosul tuturor neamurilor de oameni. Aşa greci sunt şi valahii scoşi acum din vechile vocabulare ungureşti, graţie unei calificări zugrăvite pe steagul nou al unui om politic de demult. E un eroism fără strălucire dar tenace, al acestei categorii a poporului întreg, un eroism în masă. Nu ştii de unde vin elanurile candidaţilor la revoluţii şi despotisme şi care le permit să călătorească des dintr-o ţară săracă în toată Europa ca să-şi întărească bărbăţiile în mediuri izbutite şi să discute partea păsărească a vieţii, netociţi la munca istovitoare şi fără randament a unei activităţi exprimate. Cine nu cunoaşte preţul kilogramului de cartofi şi se găseşte stângaci în faţa chelnerului tarifat princiar, poate să fie un supraom, dar nu un bun conducător de oameni de rând. El poate să ştie câteva limbi din literatura cărora îşi poate zmălţa cuvântările cu citate: nu interesează. Criteriul este todeauna dincolo, în viaţa omului anonim, a familiilor grele, a poporului obscur. Cu acest unic material, ignorat şi trecut cu uşurinţă între nulele menite să puie în valoare cifra derizorie a unui ambiţios, este de lucrat.
    In afară de el, totul e fals şi greşit. înconjurul săptămânii dă un grafic exact numai atunci când e făcut cu strădania fiecărei ore şi zile, şi pe schema graficului comun se poate
 564
TUDOR ARGHEZI
stabili o existenţă colectivă, relativ satisfăcătoare. Vezi şi dumneata cum poate legifera un flăcău, care poate să fie un famen şi ce poate înţelege din viaţa familiilor şi a tineretului un om politic, care îşi uşurează problemele personale prin două raclaje pe lună, şi care urcă tribuna ca să ne convertească la eroismul lui — chit să condamne într-un proiect al noului Cod Penal refuzul femeii singuratice la maternitate. Participând odată la un program literar care debuta cu conferinţa unui profesor de filosofie, inutil de adaos „ilustru", din consecinţă în consecinţă, acest orator, care mânca de trei ori pe zi franzelă cu lapte, a emoţionat auditorul prin revolta lui sinceră şi inconştientă, că ţăranul nu ştie să „prepare" mămăliga.
    După ce vor trece toţi barbarii albi ai lui Paul Verlaine, între suliţi purtate cu fracuri şi între jobene cu blazon; după ce fiecare grec, mai mult sau mai puţin grec, va fi experimentat sistemul Iui personal de căpătat biceps şi mai ales spinare, va veni rândul omului insignifiant, al omului ras o dată pe săptămână, al oamenilor împovăraţi, liniştiţi, resemnaţi, lipsiţi de doctrină şi de „spirit" revoluţionar. Ei nu vor umbla cu eroismul senzaţional şi vor rămâne tot atât de măsuraţi şi cuvincioşi, tot atât de obscuri şi de puternici prin adâncimea gloatei lor, ca şi azi, însă atunci fanfaronada insului bombastic şi imoral şi experienţele lui vor fi interzise.
1935
                                 S.S.R.
    Duminică Societatea Scriitorilor Români are de ales un prezident.
    Prezidenţia Societăţii nu este o dregătorie şi comitetul ei e mai puţin un cabinet; cu toate acestea unii membri ai
PUBLICISTICĂ
565
organizaţiei au ţinut ani de zile la rând să compenseze absenţa unei calificări notorii cu o titulatură electorală. Lucrul nu s-a cunoscut şi prezenţa ca şi dispariţia din comitet s-au echivalat.
    De astă dată, în vederea alegerii de duminică, li se dă prezidenţiei şi comitetului o însemnătate nouă. De mai multe săptămâni ziarele publică sugestii şi articole. între numele citate pentru locul de preşedinte a fost pomenit şi cel cu care este semnat comentariul de faţă. Autorul mulţumeşte camarazilor cunoscuţi şi necunoscuţi ai acestei intenţii, dar soluţia prezidenţiei dacă ar fi adevărat că ea constituie o problemă, se găseşte în candidaturile puse.
    Se vorbeşte că scrisul profesional ar indica mai bine decât orice alt criteriu persoanele pentru comitet. Ar fi un punct de vedere, dacă S.S.R. ar fi o întocmire profesională. Când Emil Gârleanu, creatorul organizaţiei, dimpreună cu poetul Anghel, St. O. Iosif, Cincinat Pavelescu şi alţii, printre care domnii Goga şi Sadoveanu, au înfiinţat Societatea, ei au căutat să realizeze o grupare aristocratică a generaţiei lor şi un fel de Academie de prieteni. Pe atunci, scriitorii trăiau dintr-un salariu, plătit unui şef sau subşef de biurou la Ministerul Instrucţiunii Publice, o copie literară fără nici o rentabilitate nici la ziare nici la editură, nu putea să fie obiectul unei bucăţi de pâine, a unui angajament, a unui contract sau a unui litigiu.
    Astăzi scriitorii sunt şi ziarişti şi procuratori de manuscrise caselor de editură. Ideea onestă de industrie, a muncii fără gratuitate, a trecut în literatură. Dar raporturile dintre autor şi editor sunt la bunul-plac al editorului, care desigur nu supără dacă dispune de un plac plăcut; e nevoie încă, prin urmare, de sensibilitate şi de încredere, condiţii antiindustriale. Controlul automat e inexistent şi neprimit ca necesar. Subsemnatul a scos la un editor o carte cu condiţia propusă de autor nu de editor şi acceptată de către editor, a inocentului control de tiraj. Ca să întărească autoritatea condiţiei, editorul a semnat şi o scrisoare. în ziua tirajului prezintându-se la
566
TUDOR ARGHEZI
 tipografie, i s-a refuzat autorului intrarea în atelier pe temeiul „secretului profesional"...
    Atare litigiu nu putea să fie tranşat, S.S.R. nefiind organizaţie profesională. Dacă mai e nevoie, rezultatul: cartea, trasă teoretic într-un tiraj limitat, deşi cumpărată în toată ţara, pretutindeni, de anume categorie profesională, foarte numeroasă, interesată să ia o atitudine pentru sau contra ei, nu s-a mai isprăvit aproape în zece ani de zile. Oricine ar fi prezidentul şi oricum s-ar compune comitetul, acest gen de comerţ nu poate să intre în competinţa Societăţii.
    Acum un an, doi, un grup de tineri, dintre care cel mai reprezintativ, domnul Romulus Dianu, s-a războit cu Societatea. In ultimă analiză acest confrate care şi-a creat în presă o situaţie răzimată pe merite concrete a înţeles că dacă oamenii pot să fie atacaţi şi tăgăduiţi, viciul unei organizaţii vine de la principii nu de la oameni. La aceleaşi concluzii a putut ajunge şi subsemnatul, care a dat întâiul atac Societăţii acum douăzeci şi cinci de ani, când morţii de azi şi autorii societăţii se găseau în scaunele comitetului. Emoţia admirabilului camarad mai vârstnic, Anghel, atinsese un diametru nemaicunoscut sentimentelor actuale în luptă. Poetul a sunat într-o seară la uşa apartamentului meu cu revolverul întins,
    Disputa pentru reorganizarea unei Societăţi, organizată şi cristalizată, nu cred să mai fie cu sens. Comitetul se va alege duminică, odată cu prezidentul. Am făcut parte din comitet cu un prezident de care mi-aduc aminte todeauna ca de un mare personaj, Georges Diamandy. Am lucrat în tovărăşia tuturor hotărârilor lui de a realiza platforma unei situaţii camarazilor mai tineri şi mai bătrâni. Nu s-a putut face nimic, Şi acolo unde nu au izbutit oameni inteligenţi este de bănuit că nu vor putea să izbutească alţi oameni inteligenţi. S-au comunicat însă numele câtorva membri de o ambiguitate profesională întortocheată şi cu însuşiri cerebrale reduse, care şi-au făcut un ideal să ocupe comitetul. Ar fi funest.
PUBLICISTICĂ
567
    Pentru prezidenţie, circulă un nume cu prestigiu în barou şi cu delicate arpegii de poet. I s-a propus succesiunea. Putea să nu accepte, iluzoria demnitate neputând să adaoge ceva nici la culorile banierei literare, nici la blazonul de jurist. E vorba de domnul I. Gr. Perieţeanu. Personal m-aş fi putut teme că refuză: câţiva confraţi îl insultă pentru că a primit.
    Alegere mai bună ar fi greu de făcut. Societatea, aşa cum e Societatea Scriitorilor o întocmire de salon, are trebuinţă de un prezident ca domnul Perieţeanu. Prezidentul trebuie să fie un orator şi un domn, să poată primi un oaspete străin ca un boier. Prezidentul trebuie să vorbească o franţuzească franceză. El trebuie să aibă o gospodărie aleasă, o sufragerie şi tacâmuri fine. Şi mai trebuie obligator, ca prezidentul să aibă o figură, un portret şi să ştie să poarte costumul ceremoniei. Preşedinte n-aş putea să fiu de pildă eu, care umblu toată ziua pe câmp cu cazmaua la spinare şi care semăn la fizic cu măcelarul meu: e indecent.
    Apoi, camarazii care vorbesc de profesie au mai uitat un amănunt: dreptul de o subtilitate a intelectului literar şi elocinţa o artă creatoare în acelaşi domeniu străbătut de două pâraie scăpate dintr-un singur izvor.
    Părerea subsemnatului - fiindcă i-a fost numele pomenit cu oarecare repetire — este să se aleagă duminică un comitet compus în întregime din scriitori clar reprezintativi, fără posibilitate de tăgăduit cifra exponentului personal, cu domnul I. Gr. Perieţeanu la prezidenţie: un comitet de fizionomie, o galerie.
    Pe de altă parte şi cu totul independent de societatea acade-mizantă, care nu ne stinghereşte, să se înfiinţeze sindicatul strict profesional. Insă într-un singur caz bine stabilit: al unei solidarităţi puternice şi vehemente, al unei camaraderii frăţeşti viguroase, care să se poată. învoi cu o disciplină.
 1935
568
TUDOR ARGHEZI
                      DOI STRĂINI
    Un filosof şi un literat, amândoi profesori, la Sorbonaşi la Roma, un francez şi un italian, au vizitat Romania, domnii Leo Rrunschvicg şi Bertoni. Oaspetelui roman Societatea Scriitorilor Români, chemată mai repede decât ne aşteptam într-un articol precedent, să primească o personalitate străină subt o prezidenţie reprezintativă, i-a oferit un banchet de respectuoasă camaraderie. Intr-adevăr, domnul Giulio Bertoni e mai special apropiat de literaţi atât prin opera domniei sale de poet, cât şi prin transpunerea „unei părţi“, cum a precizat noul preşedinte, domnul N. M. Condiescu, la banchet, a literaturii româneşti în limba italiană. Domnul Bertoni, profesor de filologie la Unversitatea din Roma, este şi un cunoscător al limbii noastre, pe care o vorbeşte curent. Discursul domniei sale cu prilejul recepţiei de la Academie a fost rostit, ca şi cel de la ospăţ, în neaoşă românească, particularitate măgulitoare şi emoţionantă.
    Coincidenţa făcea ca savanţii latinităţii occidentale să fie în Bucureşti, în momentul în care la Stresa ambasadorii Italiei şi Franţei şi ai Imperiului Britanic descurcau firele de sârmă încâlcite şi aproape ghimpate ale politicei internaţionale, chemată la o examinare mai severă, şi pe când ministrul plenipotenţei române îşi transporta ghiozdanul cu pergamente, în drum către Geneva. Oricât de serios ar fi momentul măsurat din Vest, parcă din Bucureşti contemplarea lui, mulţumită vizitei pe care ne-a făcut-o poezia şi filosofia, în mijlocul caişilor noştri înfloriţi într-o nuanţă albă a tonului trandafiriu, a fost mai gingaşă. însuşi domnul Leo Brunschvicg, titular al unei catedre de istorie modernă şi gânditor consacrat, a găsit accente de poezie la solemnitatea Academiei Române, ca să-şi exprime cu un parfum verbal sentimentul faţă de români, care hau primit între oamenii şi cărţile lor, cu francheţea peizagiilor desfăcute dinaintea domniei sale, de la fruntarii până în
PUBLICISTICĂ
 569
capitală. Citind stihurile unui poet, domnul profesor Brunschvicg ne-a amintit simbolic că oceanul întreg îşi murmură şoapta în fundul unei scoici.
   Desigur că Bucureştii, întemeiaţi de un cioban cu cojoc şi cântăreţ din frunză, nu oferă unui italian somptuozităţile de piatră imperială ale Urbei eterne, nici unui francez frumuseţile macerate, aristocratice şi revoluţionare, amestecate cu două alcooluri, ale unei şi aceleiaşi podgorii pariziene. Pe când aceşti fraţi mai înstăriţi coborau piatra până-n şesuri şi aveau răgazul să scrie într-însa cu dalta, pietrele româneşti slujeau de bulgări în strâmtori şi de ascunzători plugarilor prădaţi în câmpie. Când au fost cimentaţi o sută de bolovani laolaltă cu o lipitură, din care nu a lipsit niciodată proporţia de sânge, a ieşit un monument relativ. Li se pot arăta străinilor todeauna câteva.
   Românii mai pot să arate, fără să se ruşineze afară din cale de mult, câteva aşezăminte sufleteşti originale, un gest estetic pe care l-au purtat cu ei şi nu l-au pierdut, o avere de cântece cu numeroase motive proprii şi chiar o literatură cultă, neimitată şi destoinică. Dacă odată cu un exemplar al versurilor lui Eminescu, iluştrilor vizitatori li s-a pus în geamantane o ulcică de pământ, o lingură de lemn, cinci fire de papură şi un ştergar împânzit cu stinsele culori moşmondite şi alese de ochiul rafinat al sătencei, pentru a fi înfăşurată cartea în el, e darul cel mai scump şi demonstrativ ce a putut să li se facă.
1935
                       HRISTOS ÎNVIE
   Mişcarea literară se găseşte într-o fază care dă colectiv prea puţin şi individual se castrează: îi lipseşte tiparul gratuit. Limba
570
TUDOR ARGHEZI
cu mult mai vioaie şi mai elastică decât acum cincizeci de ani, când locul comun fundamental stabilea solemn că în româneşte nu se poate seri decât limitat în sfera ideilor — permite activităţi literare neîncercate. Există o facilitare, o cursivitate, o culanţă şi trebuie să afirmăm că tovarăşii care au spart clişeele şi au deznăclăit limbajul, principal obiectiv acum vreo douăzeci şi cinci, treizeci de ani, au satisfacţia să constate că iniţiativele lor au rodit. Ideile-stafide şi sentimentele-roşcove au dispărut.
    Presa nu are celule îndeajuns pentru mierea nouă: a fost întodeauna caracteristica ei. Presa promovează sedentarismul intelectual şi arterele îngroşate se apără prin facultatea statuară de încremenire. E un moment în vârste când ceea ce nu poate deveni marmură sau bronz ia consistenţa osului şi înlemneşte. Pentru că o factură standard a banalităţii şi o formă a unui minim de efort sau de efort mijlociu au prins într-o împrejurare, presa se teme de împrospătările pe care primăvara le aduce anual.
    Aşa încât mişcarea literară curentă şi fluentă este abandonată şi adeseori inteligenţa şi subtilitatea merg în răspăr cu tiparul. Tiparul rămâne ceva, şi seva cu totul altceva. Presa rămâne aceeaşi zilnic, după un calapod, nu e zilnic alta, zilnic nouă şi zilnic întinerită - şi spiritual, vivace ca lăcustele, sare puriceşte, agreabil, pe de lături şi dezordonat.
    Se vorbeşte de realităţi precise: generaţii şi tinereturi: n-aş putea pune un punct într-un loc, unde ar înceta unele şi unde ar începe celelalte. Dar acestor generaţii de tinereţi le lipseşte ceva care nu se cunoaşte nici la bătrânetul sălbătecit: o solidaritate de la om la om viguroasă. In transă idilică selenară, ele concep personalitatea de unul singur, după himeneu şi fiecare se linge cu beatitudine şi gelozie. E o şcoală care condensează genialitatea la optsprezece ani, fenomenul la douăzeci şi doi, excepţionalul şi formidabilul la douăzeci şi cinci. Sfârşitul sesiunii e trentenar: pe la treizeci de ani
PUBLICISTICĂ
571
proprietarul de piscuri succesive se retrage în marele ramolisment. Se permite şi cacofonia. Ca ce năzdrăvan la pubertate şi nul peste zece ani?
    Ai vrea, vezi bine, să-i găseşti pe toţi băieţii, mai imberbi sau mai capiloşi, adunaţi ferm laolaltă pentru renovarea continuă a presei. Ziarul nu e numai ştire, telegramă, articol de fond, reportaj, numai politică şi informaţie. Ziarul nu e nici democraţie sau burghezie, nici tradiţie sau revoluţie. Ziarul e... o stare sufletească, un aspect, un sumum, o văpaie a personalităţii complete, o văpaie pe zi sau o scânteie.
    Trebuie să încercaţi. Umăr la umăr, inimă lângă inimă, laolaltă.
    Hai, scoală-te şi umblă, fricosule! Şi: Hristos a înviat! 1935
                FEREASTRA CU GLASTRE
   Dacă şi din mijlocul iernii ne ducem cu gândul la flori, este că ne pare rău după ele şi că grădina din faţa casei, spulberată de vânt, a pierit înăbuşită de altă floare, uscată şi rece, a troscotului zăpezii. Muşcatele s-au tupilat în colţul ferestrei, şi ghivecele gospodinei mulţumesc plăcerea trecătorului de a deosebi în mahalele cu cerdac căminurile însufleţite.
   Floarea, pe care o scapără la faţa pământului lumina, este dintre toate preferinţele omului gratuite, cea mai curată. Cine iubeşte florile, iubeşte mai mult glastra din fereastră, glastră sufletească. In casa înflorită, oamenii sunt primitori, şi adeseori semnul bucuriei de viaţă vine din geamul căminurilor nevoiaşe, unde s-ar putea crede că are drepturi mai puţine să intre bucuria.
572
TUDOR ARGHEZI
    în mahalaua şi provincia românească, ghivecele cu flori au fost întodeauna preocuparea femeii care îşi iubeşte rostul. Florile căsniciei sunt urzite cu obişnuinţe care dovedesc moravurile liniştite şi prieteneşti ale unei populaţii, mângâiată, în greutăţile vieţii, cu sentimente delicate şi minuscule. Câţi au apucat cultul vaniliei, al leandrului şi indrişaimului, pe vremea când florile nu purtau nume ştiinţifice, ştiu că gospodinele se întreceau în căpătarea şi înmulţirea altoaielor, şi că, primăvara, în pridvoare, spânzurau de grinzi flacoanele cu apă, în care prindeau rădăcini de aţă ramurile despicate, cu
o boabă de mei în crestătură. Era vremea bolţii de viţă, nelipsită din bătătură, a gutuiului catifelat ca o flanelă, a nucului cu frunzele mari, decorative şi aromate, bune pentru întărirea oaselor şi pentru vindecarea de scrofuli. Gospodăria mică era puţină. O soţie, o pisică, un câine, câteva găini şi două raţe întemeiau o căsnicie.
    S-a remarcat înclinarea mediocră a poporului din Vechiul Regat pentru domesticitate, şi nu a fost rar cazul sătencei şi al femeii din periferie, care preferă foloaselor practice şi incontestabile ale slugăriei, o sărăcie, mascată cu florile din curte şi din fereastră. Florile lor par o însuşire de aristocraţie la femeile din mahala, cărora, luxoase din fire, le lipsesc multe lucruri, dar niciodată un costum frumos, un ghiveci cu flori şi titlul preferat de „cucoană", cuvânt românesc. Femeile ţin la certificarea verbală a vecinilor, şi ele ştiu să facă precis şi instinctiv deosebirea între situaţia de lucrătoare şi de servitoare, muncind istovite şi pe un salariu derizoriu în fabricile de ţesătorie, unde majoritatea lucrătoarelor sunt tuberculizate de aerul de scamă din ateliere. Confortabila stare socială de slugă este violent refuzată. Vorba slugă insultă, flecare se socoteşte stăpână pe o sută de metri pătraţi de curte, pe un porc, pe un curcan şi o glastră cu flori.
    Sentimentul de independenţă, foarte pronunţat, face că românul râvneşte la un singur capital, proprietatea, şi din acest
PUBLICISTICĂ
 573
punct de vedere românul e acelaşi în toate provinciile, şi cele vechi şi cele noi ale Regatului, singura metodă de căpătare a mijloacelor de proprietate deosebindu-se de la o provincie la alta. Nu e fără însemnătate nici munca, pe o singură palmă de pământ, făcută de o femeie bătrână, care, dintr-o grădină cu pansele, dintr-un câmp minuscul cultivat cu dălii, îşi creşte copiii în şcoli, şi câteodată nepoţii şi strănepoţii. Din crini, din tiparoase, din părăluţe şi din tu fonică şi-au luat câteodată copiii buni o licenţă, o diplomă, un doctorat, intrând într-un rang social mai înalt, mulţumită unei bunici, harnică şi veselă, care a scos primele flori cu degetele şi cu inteligenţa ei, din brazda frumos îngrijită şi de subt geamurile învelite cu o rogojină şi împresurate cu paie.
    Florile dau o viaţă, pe care în afară de ele numai soarele este în stare să le-o dăruiască, şi pretutindeni unde se arată floarea, într-o fereastră sau atârnată într-o staţie de drum de fier, se altoieşte pietrei şi fierului farmecul gingaş al purtătoarei de parfum. Ar trebui ca la toate şcolile şi spitalele ferestrele să fie nişte torente şi cascade de verdeaţă şi iarna, în viaţa zguduită a bietului om. In Elveţia, de pildă, nu se vede o fereastră de uzină şi de cazarmă, fără flori, afară de temniţă, unde absenţa florilor adaogă la chinul pedepsei. Bisericile sunt şi ele gătite pretutindeni cu variatele culori ale plantelor înflorite. De altfel, toată străinătatea e un belşug de flori, la toate etajele, până la mansardele, locuite de o cusătoreasă sau de un student, şi municipalităţile încurajează şi mai mult dragostea de plante, împărţind premii pentru ferestrele şi balcoanele cele mai bine împodobite, cu garoafele domnişoarei Mimi Pinson alături de
o colivie cu sticlete.
    Horticultura consacră o întreagă activitate a florilor din glastre, ceea ce arată că micile noastre gospodine, care şi-au pus de cu toamnă ghivecele în fereastră, au avut gustul sigur şi presimţirea ştiinţific exactă. O carte interesantă, apărută la Paris, Cultura plantelor în ghivece, scrisă de domnul Petit, inginer
 574
TUDOR ARGHEZI
agronom, carte încoronată cu premiul Joubert de l’Hiberderie al Societăţii Naţionale de Horticultură din Franţa, tratează subiectul agreabil în nu mai puţin de zece secţiuni mari, divizate într-o infinitate de capitole, şi arată câtă iscusinţă trebuie să aibă bunicuţa noastră din mahala, ca să izbutească să-şi menţie fereastra învelită într-o perdea de cerceluşi.
     Un capitol descrie porozitatea necesară variată a ghivecelor pentru flori. Altele vorbesc despre influenţa ghivecelor şi a capacităţii lor asupra plantelor. De pildă, băbuţa şi nepoţica ei ştiau că ghivecele micşorează creşterea plantelor în sus, şi că, silind şi rădăcina să nu se dezvolte prea mult, grăbesc ivirea bobocilor şi înflorirea lor prin constrângerea la volum.
     Influenţa florilor asupra vieţii individuale şi sociale este tot atât de imensă cât şi prezenţa lor pretutindeni, şi poate că dacă n-ar fî cunoscut pretutindeni, şi poate că dacă n-ar fi cunoscut candoarea acestor divine frumuseţi ale ţărânii şi dacă civilizaţia lui ar fi mânjit o planetă de cristal, de marmură şi metal, cum a visat-o în stihuri Baudelaire, omul ar fi mai rău decât este, mai brutal, mai puţin simţitor şi inteligent. Floarea din fereastră, mutată la prânz în mijlocul mesei acoperite cu o faţă albă; buchetul scufundat într-un vas lângă călimara cărturarului, sau trimis în dar de sărbători; floarea pusă la butoniera bărbatului, ca şi aceea prinsă la sânul, la urechea, în părul sau la şoldul femeii, - repetă dovada tovărăşiei legate între plantă şi om. De la întâia floare care străbate zăpada pădurii, de la ghiocel până la crizantema ciudată, care leagănă pe nuiaua subţire a tulpinei o floare cât un porumbiei cu aripile deschise şi cu fulgii bucălaţi, omul se împărtăşeşte tot anul şi toată viaţa cu harurile pe cât de trecătoare pe-atât de permanente, ca şi omul însuşi, două făpturi asemănătoare şi câteodată identice... Când psalmistul măsoară viaţa noastră cu frunza şi poetul pune frumuseţea Fecioarei lângă a crinului Bunei-Vestiri, nici unul din ei nu greşeşte: omul este o floare şi o pleavă aruncată în vânt, cu pulberea tuturor zilelor lui.
PUBLICISTICĂ
575
    Simţitor la flori, românul a înfiinţat şi o sărbătoare a Florilor din ajunul Paştilor, ca să-şi aducă aminte de ele. Ca sa nu uite florile şi pentru că le doreşte, el a mai înfiinţat şi tradiţionala sorcovă, un băţ cu flori de hârtie, şi cu care, în ziua Anului Nou, la Sfântul Vasile, el mângâie umărul prietenilor, lăsându-le pe haine un fir de beteală.
    Botezul: flori; logodna şi căsătoria: flori; zilele sunt însoţite de flori; consolarea bolnavilor: florile; şi tot florile sunt şi podoaba morţii. Florile biruiesc, surâzătoare, cinstite şi parfumate. Floarea domină viaţa şi trecutul, toate meşteşugurile şi artele s-au inspirat de la neînsemnata petală din fereastră. Arhitectura îi datoreşte elementele clasice şi gătelile. Steagurile şi oştirile au purtat floarea simbol. Aurul, argintul, fierul şi-au căutat expresiile caracteristice în plante. Bijuteria de la urechea şi din degetele femeii, care-i maica omenirii, sunt nişte flori strămutate în metale şi în pietre preţioase. Vasele sacre ale liturghiei, scobiturile în piatră ale bisericii, tăieturile în lemn ale stranei, odăjdiile preoţilor, scoarţele de argint ale Evangheliei, au chemat floarea din fereastră, ca să le împrumute linii, conture şi forme. Este un loc în care floarea să nu fi intrat cu ghiveciul sau cu desenul ei, mai variat şi mai original decât tot ce ar putea imagina artistul lăsat în voia închipuirii şi izolat din viaţa naturii într-un turn?
    Florile au dat omului simţul de culoare. Săteanca noastră îşi face vopselile după modelul florilor din pridvor, îşi întocmeşte războiul pentru ţesutul scoarţelor - strămutând în ele icoanele pajiştilor pestriţe. Industriile vaste, care au dat naştere altor industrii, a culorilor şi a parfumelor, din care trăiesc zeci de milioane de oameni, cultivatori de flori, chimişti, extractori de substanţe şi de esenţe, transformatori şi negustori, sunt provocate de existenţa florilor, fiecare cuprinsă de o culoare şi cuprinzând o mireasmă. Fără floarea din fereastră, care-i o floare adusă din câmp şi perfecţionată de bunica noastră din mahala, omul nu ar fi cunoscut nici
576
TUDOR ARGHEZI
mierea, nici modelul de muncă, de organizaţie, de solidaritate şi disciplină al harnicei albine. Fără pilda florilor oamenii nu ar fi avut palate frumoase, monumente, emoţii şi realizări. Vasele de porţelan ale Chinei şi ale Japoniei, catedralele, Dragomirna şi Voroneţul, templele Eladei şi ale Egiptului, şi nici cărţile noastre, nu ar fi frumoase nici în tiparul, nici în legătura lor, nici ştofele, nici costumele. Şi fără glastra din geam a mamei Ioana cu bariş, nu ar fi fost cu putinţă nici zugrăveala, nici pictura, nici clopotele din turlă, care îndeamnă lumea la rugă, din bronzul lor, turnat în forma unei flori de sunătoare...
1935
               NEGUŢĂTORUL DE MĂŞTI
   Poate că Esop ar fi putut să scrie povestirea următoare:
   Un mare învăţat, însă mare nevoiaş, avea de prieten un mare negustor. El n-ar fi cutezat să şi-l socotească prieten, dacă neguţătorul nu l-ar fi silit stăruitor.
   —     Eşti mare şi grandios. Virtuţile îţi sunt sublime şi însuşirile tale sunt fără păreche. Nu e mai mare mângâiere decât fericirea că trăiesc în timpul pe care îl trăieşti şi tu. Lumina zilei şi aerul sunt pline de tine, şi mă bucur că mă acopăr cu ele şi eu. Spune-mi ce te aduce la reşedinţa mea.
   Introducerea putea să-l mire pe învăţat, din partea unui om atât de bogat, făcută unui om atât de sărac, dar nu l-a mirat, pentru că era de felul lui credul şi naiv.
   -     îmi trebuie, Doamne, o păreche de pantaloni, noi căci, să mă ierţi, cei vechi mi s-au rupt, i-a răspuns. Nevastă-mea a făcut tot ce s-a putut, i-a cârpit şi pe dos şi pe faţă, şi numărul
PUBLICISTICĂ
577
     peticelor e mai întins decât ştofa de la început... Dacă vrei să te uiţi la mine...
     învăţatul se întoarse cu spatele şi se îndoi, demonstrativ, până la pământ.
     Negustorul închise ochii şi zise:
:       -  Am văzut. Poate că era mai bine să nu mi-i mai arăţi.
     Dar înainte de toate te rog un lucru. între    noi nu trebuie să
     existe „Doamne". Asta e pentru proşti.          Zi-mi „frate" şi
?  socoteşte-mă ca pe un frate.
     Uimit, învăţatul bâlbâi ceva, din care se înţelegea neputinţa lui. Nu era un învăţat îndrăzneţ, cum se găsesc.
     -  Apoi, ce faci cu un singur pantalon? Ţine, ia două
[  rânduri de haine şi patru pantaloni.
     Din sertarul ce-i sta subt cot, neguţătorul, care se îmbogăţise vânzând fizionomii, scoase un pumn de aur. Era cu mult mai mult şi decât trebuia şi decât făgăduise.
I       - Ce să fac cu atâtea parale? Lasă-mi cât îmi trebuie şi   ia
[  restul îndărăt. Nu mai am pe mine nici un            buzunar...
     -     Nu numai atât, zise neguţătorul cu o generozitate cumplită. Vreau să te procopsesc, ca să-ţi vezi de treaba dumitale. Un aşa învăţat nu se poate pierde în neînsemnatele detalii ale existenţei. Fiindcă n-am vreme nici încredere în altcineva, du-te şi caută o moşie de două mii de hectare, înzestrată cu tot inventariul, şi care să aibă o pădure, un heleşteu şi un castel cu o sută douăzeci şi cinci de odăi. Să nu
|  fie mai puţine. Am un mobilier pe care vreau să ţi-1 dăruiesc
j  şi care intră numai în o sută douăzeci şi cinci de încăperi.
     Alege-1 cu o sufragerie de trei sute de persoane; am toată
I  argintăria, cristalele, porţelanele şi albitura puse deoparte
     pentru tine. In două săptămâni să te întorci cu răspunsul - şi în trei săptămâni eşti instalat.
     -  Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, stăpâne, zise savantul.
578
TUDOR ARGHEZI
    -      Un om ca dumneata nu mulţumeşte. Mulţumirile trebuiesc aduse de mine, pentru că ai binevoit să-mi faci marea cinste să primeşti.
    Savantul se duce acasă cu aurul în pălărie şi povestea lui minunată aduse fericirea în casa lui, cu şapte copii greu încercaţi de foame.
    După plecarea savantului, neguţătorului i se sui însă sângele la cap, de mânie. El suferea de slăbiciunea nemerniciei, în faţa învăţatului era stăpânit de faima acestuia şi simţea în sinea lui că datoreşte din uriaşa lui avere, câştigată din înlesnirile pe care i le făcea împărăţia, dajdia cerească.
    „Am rămas acelaşi tâmpit de todeauna, îşi zicea el. Când îl văd pe acest individ, i-aş da toate lucrurile mele... Cum a putut intra el până la mine?“
    -  Uşier! răcni stăpânul. De ce l-ai lăsat să intre?
    Şi jap! jap! - două palme.
    Negustorul împărţi, în dimineaţa de care vorbim, câte două palme de fiecare slujitor.
    -  Să nu vă mai prind că-i daţi drumul înăuntru!
    „Halal de stăpân care se pierde dinaintea unui golan!“ îşi
zise bogatul.
    învăţatul nu-şi mai cumpără pantaloni. Se duse de-a dreptul să caute moşia cu castelul şi, cheltuindu-şi toţi banii, se întoarse cu un pomelnic de douăzeci şi opt de moşii şi castele. O să aibă cu ce să-şi ia mii de pantaloni, nu o singură păreche. Şi dacă se face boier, nici nu o să mai aibă nevoie de pantaloni. La el acasă, prin o sută douăzeci şi cinci de odăi, omul poate să umble şi în cămaşă.
    Se duse la neguţător. Nu era acasă. Era foarte ocupat. Nu mai ştia unde-i e capul. Lasă, îl va înştiinţa el pe învăţat când îl poate primi.
    Trecea timpul, treceau lunile, a trecut un an şi jumătate, în sfârşit, învăţatul a fost primit. Ca să aibă o înfăţişare mai bună, învăţatul veni fără pantaloni.
PUBLICISTICĂ
579
    - Păi, nu ţi-ai cumpărat? zise mirat negustorul.
    -Am cheltuit banii să caut moşia şi castelul... Ştii, moşia şi castelul cu o sută douăzeci şi cinci de odăi... Argintăria... sufrageria de trei sute de tacâmuri...
    Neguţătorul se uită la el.
    - N-ai nădragi şi umbli după castele?! Pesemne ai înnebunit.
    învăţatului i se puse un nod în gât. Neguţătorul avea dreptate.
    -     Nu se poate să n-ai în tine vreo stricăciune, zise neguţătorul. Bei?
    - Nu beau, răspunse învăţatul.
    -Joci?
    - Nu joc. Ce să joc?
    - Atunci?
    -     Cred, domnule! Cred şi rabd. Şi îmi închipui că, răb-dând, credinţele mele se împlinesc. Te-am crezut şi pe dumneata, de cinci ori te-am crezut şi de cinci ori m-ai minţit.
    - Uşier, dă-1 afară pe acest om în izmene. S-a obrăznicit.
    Esop ar fi avut şi o morală la această povestire: „Nu-i primejdios omul care te urăşte şi se războieşte cu tine: pe el ştii de unde să-l apuci, şi primejdiile luptei sunt împărtăşite. Primejdia vine de la omul care te iubeşte afară din cale de mult şi care la înmormântare îţi trimite o coroană de orhidee."
                  O  AMINTIRE
   Prietenul meu venea să mă vadă, emoţionat de aspectul anilor priviţi în perspectivă pe dindărăt, şi-mi aduse aminte de Paris, unde trăiserăm câtva timp laolaltă, cheltuind toate ingenuozităţile şi fanteziile ca să ne facem înconjurul săptămânii decent.
580
TUDOR ARGHEZI
    Au fost câţiva ani de luptă cu faptul divers cotidian personal, masa măcar de la prânz, care trebuia neapărat câştigată. Practicând moravuri dispreţuite de boemă, ne plăcea să dormim în patul proaspăt al unei camere curate şi să ne schimbăm rufăria cel puţin de două ori pe săptămână, să ne spălăm des şi cu săpun, să nu ne fie tocurile ghetei tocite sau îmbrăcămintea obosită. Şi ne rădeam în fiecare zi, Preferinţele noastre se împăcau cu condiţia impusă unui străin, să nu pară sărac, şi cu o regulă morală generală, să nu se declaseze. Morală engleză şi căreia britanicii, confortabil şi bine echipaţi, îi jertfesc şi ultimul penny. O cravată ireproşabilă salvează faţada întodeauna, ca un steag de mătase deasupra unui edificiu uzat. Atenţiune la detaliile esenţiale.
    Prietenul meu era inginer, şi ne-am asociat un medic rus, care cădea în teza noastră, purtându-şi visurile într-un joben, din ale căruia opt reflexe nu lipsea niciodată nici unul. în buzunarul căptuşelii se găsea un petec de catifea bine întocmit, pentru modificarea din când în când a luciului impresionat de un contact. Nimic nu seamănă mai dizgraţios cu o tăietură de brici pe falca pudrată, ca zbenghiul ivit la o atingere nesimţită, pe cilindrul de mătase, al căruia fulg trebuie să se găsească orientat cu de-amănuntul într-o singură direcţie, imprimată de la fabricarea lui.
    Ştiind că ideile echivalează cu un capital, ne trebuia cel puţin o idee pe zi, idee efemeră, de una sau de două ore, comprimată în vederea unui maximum de randament, în minimum de timp. Ideile cu respiraţia lungă nu ne interesau practic. Ele cereau timp, organizare şi mijloace. Vieţuind după ceasornic, calendarul şi vremea noastră se condensau în volumul unui minut. Şi ideea nu avea naţionalitate: rusul, germanul sau românul, fiecare, indiferent, era proprietarul nestingherit şi fără orgoliu al unei idei aplicate.
    Văzând că orice idee e prea mult discutată, tovarăşii, suferind de intelectualitate critică şi de morbul atitudinii, s-au
PUBLICISTICĂ
581
hotărât să abdice şi s-au supus orbeşte celei dintâi idei exprimate. Această dictatură în trei, într-o epocă de universală democraţie, le-a folosit. Am izbutit să mâncăm de trei ori pe zi, să ne plătim chiria regulat, să participăm la premierele senzaţionale şi să ne asigurăm şi duminica întreagă a celor trei încântătoare vecine de apartament cu care ne îmbarcam dimineaţa pentru o petrecere idilică într-o pădurice cu botgroşi.
    Proprietăresele noastre aveau despre noi opiniile necesare prestigiului nostru fragil, crezându-ne fiii niţeluş cam avari -ceea ce în Franţa putea să fie un certificat de bună-purtare — ai unor părinţi burghezi de pe undeva, de prin depărtările confuze ale hărţilor ignorate. Căci şi apariţia aparentă se ajusta pe morală: nu ne era permis să nesocotim capacitatea lăscăilor, când o excelentă cafea la bar costa numai zece centime şi câte un bacşiş entuziast acordat unui garson la masă putea să ne dezechilibreze pe două săptămâni.
    Două sezoane dificile pentru deghizarea profesională a locatarilor, aparţinuse halelor. Unul din asociaţi emisese într-o dimineaţă o idee destul de brutală, dar care s-a putut repeta câteva luni cu o eficacitate egală. Câteştrei prietenii se prezintau în halele centrale pe la orele şase, în bluză albastră şi pantaloni de futaine, cu şapcă. îşi creaseră o clientelă de negustori care aveau nevoie de un însoţitor de marfă, şi de particulari serviţi cu spinarea. Când doctorul s-a plecat pentru întâia oară, ca un cărător de cărămidă, să primească răscăcărat povara, conştiinţa şi medicina aliate au gâfâit. Apoi s-au deprins. Pentru un nihilist bakuninist, ce era amicul nostru, o paporniţă cu articole alimentare pe umăr tot era mai bine-venită decât un ştreang lipit de înghiţitoare la Varşovia sau la Lodz.
    în trei ore de asemenea gimnastică, asociaţii, care nu refuzau, bineînţeles, nici „purboarul“, agoniseau drepturile la viaţă pe câteva zile, şi pe la orele zece, transformaţi, camarazii
 5 82
TUDOR ARGHEZI
foiletau noutăţile, comod aşezaţi pe scaunele unei librării, Sentimentul că-şi merită prânzul şi cămaşa bine călcată, ei îl aveau ca un criteriu de rezistenţă şi încredere în puterile proprii. La douăzeci şi cinci de ani e o avere, un prim fond investit în întreprinderea unei vieţi. Dar sentimentul biruinţei adăoga un aport considerabil stării sufleteşti. A birui în ţară streină, e ceva mai mult decât a birui un obstacol. Străinul civilizat, încondeiat cu atâtea frumuseţi în paginile descriptive ale cărţilor de călătorie, scrise la hotelul de rangul întâi şi cu optica diformată a vizitatorilor de bani-gata, e un şovin. El primeşte bine numai pe călătorul bogat. Intelectualului străin
i se interzice concurenţa. Pentru acest soi de »macacques\ care ar îndrăzni să-şi ţie inteligenţa la nivel cu a lui, străinul a rezervat în ţara lui muncile minore, însărcinările negre, refuzate de concetăţeni. Bach ar putea să fie primit la pupitru după moarte. în timpul vieţii el ar fi admis la spălarea cabinetului de toaletă.
    Ideile au evoluat, devenind mensuale, trimestriale. Medicul rus a fost genial pe cinci ani, în ziua în care a inventat negoţul de mărunţişuri a zece, cincisprezece, douăzeci şi douăzeci şi cinci de bani bucata. Primul Quatorze Juillet ne-a găsit instalaţi într-o baratcă de pânză, vânzând bijuterii amestecate în rumeguş.
    -     Deuxsous, troissous, Mesdames... Voyez le beaupendantif a dixsous...
    Mărfurile, transportate în trei geamantane mici de la Grenoble, unde o fabrică debita din matriţe automate sute de mii de obiecte de tinichea stampată, s-au vândut în trei zile, beneficiile au fost imense şi au mai rămas bijuterii de prisos, câte o jumătate de geamantan.
    -     îţi mai aminteşti? întreba prietenul meu, cu care nu mă mai văzusem de treizeci de ani. El conduce o mare industrie într-un stat străin. îţi mai aminteşti că nu ne mai puteam scăpa de camelota rămasă? Am târât toată noaptea geamantanele cu
PUBLICISTICĂ
 583
rămăşiţe după noi, urmăriţi discret de agenţi de-a lungul Senei, în care voiam să le aruncăm... Ce vremuri bune! cuteza să califice inginerul, invidios de sine şi influenţat de literatura regretelor. Tu ce-ai făcut cu ele? m-a întrebat.
    -     Am venit cu ele în ţară. N-am putut arunca nici rumeguşul. Pe urmă l-am păstrat... Nu mi-a mai venit să-l arunc... Vrei să mergi cu mine în pod? Hai să ţi le arăt. Sunt intacte, cu tărâţa de lemn cu tot, ca în seara în care am sărbătorit dărâmarea Bastiliei, la Paris.
1935
                         ZIUA CĂRŢII
    Rostul Săptămânii Cărţii, instituită de M. S. regele, dintre cincizeci şi două ale anului, nu trebuie complicat cu intenţie sau perversitate, ca să rămâie difuz şi neînţeles. Cetăţeanul trebuie împrietenit cu cartea, indiferent de autor, de volum şi de calitate.
    înainte de toate, trebuie să intre cartea în casele oamenilor, în toate casele şi ca să intre ea trebuie cumpărată şi ca să fie cumpărată trebuie să-i vie cititorului cartea înainte şi să nu aştepte să fie căutată. Numărul cititorilor, al cumpărătorilor care citesc sau al cititorilor presupuşi, cumpărători de vitrină şi de bibliotecă necitită, este la o populaţie de douăzeci milioane derizoriu de redus. Ziua şi Săptămâna Cărţii slujesc stimulentul, multiplicând putinţa de ofertă şi stabilind prin prezenţa chiar a suveranului în mijlocul cărţilor o moralitate a lecturii şi o ruşine a lipsei cetăţeanului din librărie. Dacă însuşi câte un domn ministru, câte unul şi câte mai mulţi, chemaţi să ştie şi să afle, nu au pus picioarele o viaţă întreagă într-o librărie, nu e greu de
584
TUDOR ARGHEZI
priceput câtă lume electorală frecventează într-o provincie prăvălia cu cărţi, dacă nu adaogă la literatură şi ştiinţă, niscaiva gume şi cozondroace.
    Exemplul dat de sus creează un snobism şi dacă se mai pune şi o uşoară presiune, lucrul începe să se urnească satisfăcător. în trei ani de experienţă rezultatul se vede: se cumpără cărţile mai mult. Nici cartofii, care au mai puţină nevoie de un efort cerebral, cel mai greu din eforturi, decât cartea, nu ajungeau populari dacă un rege psiholog nu purta la butonieră floarea violacee a suavei şi vulgarei tubercule.
    Cunoaştem cu toţii sute de gospodării, ieşite din plusvaluta traficului fără nici un dulap de cărţi şi fără nici o carte pe masa, măcar de la cuier. La o pivniţă, la o cămară şi la o casă de fier pline corespunde o casă intelectualmente goală.
    Când apucă să intre o carte intră mai multe şi diavolul curiozităţii sau al evenimentelor plictisului şi al dezolării apropie odată un nas de o carte şi dacă s-a întâmplat într-o vacanţă de interes al minţii să vie interesul din carte, avem un cititor nou. Fiecare cititor nou e un om înviat şi pentru el şi pentru cărţi.
    Ce să mai spunem de casa săteanului, în care niciodată nu trăieşte, măcar ca un calendar de părete, cartea regelui şi a scriitorului? Câte un fragment de geografie, desfăcută dintr-un cotor, se zăreşte câteodată, slujind de hârtie de ţigară. Râvna ultimă a Săptămânii Cărţii se concentrează aci. Când vom avea în fiecare sat nu mai mult de doi cititori, însemnează că peste ediţia curentă a cărţilor se mai vinde o ediţie de vreo treizeci de mii de exemplare. Şi dintr-un cititor se fac uşor doi, patru, zece...
    Ceva mai mult, stimulentul e şi pentru librar: ar părea de nepriceput. Lenea care înmoaie zelul de carte aparţine şi librarului. O constatare recentă ne-a dezvăluit starea de indiferenţă profesională a librarului, chiar faţă de negustoria lui, considerând cartea numai ca o marfă. Librarul primeşte primul pachet cu cărţi apărute de la editor, pe credit, îl vinde şi nu mai cere altul, din trândăvie - şi din cât de puţin spirit, să zicem,
PUBLICISTICĂ
585
de neglijenţă. Ca să nu plătească marfa vândută, el nu cere editorului alta. E cazul unui oraş principal, situat la o distanţă de două sute kilometri de Bucureşti, unde cititorii negăsind cărţile ce le trebuiesc în librării sunt nevoiţi să le comande în capitală. Mandat poştal, pachet, scrisoare, adresă, aşteptare -cititorul renunţă. Or, fiecare cititor pierdut, echivalează cu minus, în importanţa vieţii pe hârtie, un cititor câştigat.
    Justificările iniţiativei regale sunt esenţiale şi nenumărate şi crearea instituţiei Săptămânii duce la marele deziderat: prietenia cărţii, mângâietoarea omului nemângâiat şi pribeag între cer şi pământ...
1935
                         ZIUA CĂRŢII
   După ce domnul ministru al Instrucţiunii Publice, doctor Anghelescu, a afirmat că şcoala nu însemnează carte şi că lucrul numit cultură se capătă la librărie (viaţa prezintă surprizele întoarcerilor subite şi pocăinţe demonstrative chiar atunci când rămân verbale), ne-a vorbit, din partea Academiei Române, domnul Mrazek. Autoritatea dumisale petroliferă ne-a făcut o lecţie de literatură, indiferent de timbrul unei voci aproape stinse, vocea de laborator şi a dulapurilor cu bulgări etichetaţi, indiferent de un uşor accent central european încă păstrat, lungul, foarte lungul şi am putea spune imensul discurs instructiv al savantului gânditor de ţiţeiuri ne-a lămurit ce se poate crede, pe criterii de la una mie şapte sute, despre cărţi, într-o Academie. Obiectiv şi tehnic, domnul Mrazek a tratat literatura ca un nămol reziduar, prin decantări şi filtrări, succesiv amestecată cu cea mai purăAqua fontis de vocabular, debarasată de câteva rânduri de impurităţi. Dacă literatura ar
586
TUDOR ARGHEZI
fi încredinţată pentru utilizarea la maximum de eficacitate colectivă mâinilor apropiate de piept şi de gestul care împietreşte mişcarea, ale domnului Mrazek, domnia sa i-ar consacra un regulament bine studiat şi o poezie bună nu s-ar mai putea face, după principiile neîntinate, decât la prefectura de poliţie şi la corpul jandarmilor călări.
    Majestatea Sa regele se deosibeşte în credinţele literare de factorul academic. E, poate, uimitor însă reconfortant, ca un rege să apere independenţa artistică, sustrasă controlului cimitirelor culturale, şi revoluţia intelectului creator. Mormântul de pe care a vorbit academicianul a fost împins deoparte, ca o roabă cu oseminte, şi este de crezut că oratorul a rămas confuz. Lasă că vechiul conflict imaginat de bătrâni, al artelor cu moralitatea artelor, se discută de când se scrie, fără soluţie, - Majestatea Sa a vorbit răspicat, ca şi anul trecut, cu acelaşi prilej al Săptămânii Cărţii: dar sala însufleţită violent de cuvântul aprins al regelui şi sculată din staluri arată prin tunetul aplauzelor unde stă adevărul. Regele atacă tot mai precis şi mai dârz. Majestatea Sa a spus ceea ce nu s-a mai rostit din locul unde-i stă spada, de la Marcu Aureliu; că dreptul la viaţă popoarele nu-1 câştigă numai cu armele, ci cu cartea, „Primăria a dăruit scriitorilor un loc, eu le dăruiesc două milioane la început - şi înţeleg ca să se găsească destul suflet în ţara noastră pentru ca pilda mea să fie urmată: e o datorie!" a silabisit regele, întărind cuvintele cu gestul, cu privirea şi cu o aluzie tăiată cu foarfeca de fier.
    Nu e de ascuns o situaţie, pe care o cunoaştem cu toţii. Paralel cu un servilism deosebit, indicativ, împrejurul suveranului, care reprezintă în ţara noastră de contraste preocupările uitate, drepturile curate şi libertăţile de gândire şi conştiinţă pe linia lor cea mai înaintată, se taie o atmosferă de semitonuri, cu şoapte şi atitudini după perdele. Poate că oamenii care îl cultivă mai mult, lucrează mai mult la o discreditare. în sala Dalles, suveranul a putut să cunoască
PUBLICISTICĂ
587
manifestarea publicului nepolitic şi a unui public de elită. A putut să aibă satisfacţia dovezilor directe şi entuziaste de dragoste cinstită şi impresia clară că maturitatea slobodă şi tineretul sunt cu el. Nimeni nu va putea să refuze caracterul de sinceritate nudă şi semnificarea sentimentelor care leagă inextricabil o lume de voinţa şi individualitatea Majestăţii Sale.
    Când domnul general Condiescu, prezidentul Societăţii Scriitorilor, a declarat suveranului, în incomparabilul lui discurs de mare şi perfect camarad al damnaţilor purgatoriului literar, că scriitorii îl iubesc, ca pe unul de-al lor, adevărul a fost repetat de zeci de mii de strigări cu bătaia palmelor, dezlănţuite ca un flux de putere în confirmarea lui. Şi când s-a strigat din sală „Trăiască regele", strigătul acesta n-a fost comandat. A fost o sărbătoare liberă a spontaneităţii. A izbucnit expresia gândului că mâna regelui, printre atâtea oficialităţi şi interese, este destinată şi socotită în stare să accelereze mersul timpului şi victoria dreptului onest şi a dreptăţii în ţară şi nu numai în literatură. Bine considerat, cărturarii identificaţi cu persoana regală echivalează cel puţin cu un mare şi puternic partid.
    A mai spus domnul general Condiescu că o întreagă clasă românească bine situată nu cunoaşte nimic din munca literară românească. Vârtejul de aprobare care a zguduit, la cuvintele prezidentului Societăţii, sala, face cât un program şi cât un ideal activ.
    Alegerea domnului Condiescu la prezidenţă, de curând pricinuise atitudinea ironiei îngăimate. Subt cuvânt că acest coleg de curaj n-ar fi un profesionist, o categorie de membri, subit dispărută după alegeri şi după speranţe formulate, voiau să se aleagă un sclav al călimării, de lângă tinicheaua cu cocă. 0 impertinenţă timidă şi o neputincioşie. La discursul generalului, revelator al unei judecăţi crude şi al unei îndrăgostiri de profesie vibrantă, toată lumea a văzut că nimeni altul niciodată nu şi-ar fi permis în auzul şi în prezenţa regelui
588
TUDOR ARGHEZI
ţării să spuie adevărul întreg, să-l documenteze şi să insiste cu preciziuni de francă bărbăţie. în cincizeci şi patru de ani de regalitate, niciodată şi de către nimeni nu s-au rostit dinaintea tronului, la o solemnitate, nici cuvintele generalului Condiescu, nici gândirea regelui, nici însufleţirile precise ale unui public până astăzi stângaci şi absent. Se poate afirma că ziua de 12 mai 1935 mărturiseşte şi hotărăşte un început.
    P.S. Trebuieşte notat că în solemnitatea cuvântărilor, demarcaţia dintre autoritatea stearpă a trecutului şi viaţa care vine, a făcut-o discursul domnului profesor Guşti, plasat în mijlocul şedinţei, ca o piatră de hotar. Publicul a fost viu impresionat de toată ţinuta oratorului, intelectuală şi verbală într-o împrejurare obişnuit servită pe vremuri de renunţarea la personalitatea ideilor şi de eliminarea sincerităţii din actele colective. Atmosfera nouă în care se petrec lucrurile noi şi oamenii noi care le compun sunt opera unui incontestabil nou în viaţa naţională, regele Carol al II-lea.
1935
                 BILETE DE PAPAGAL Coco
   -    Bună dimineaţa, Coco. Nu ne-am mai văzut. Câţi ani trecură?... Te-am ţinut la naftalină şi aş vrea să nu miroşi. După ce te-am scuturat cu nuiaua, ţi-am suflat în fulgi ca să ţi-i răscolesc, crizantema mea burzuluită. O să te mătur pe cât voi putea cu peria de haine, de-a-măruntul; o să te vizitez pe subt aripi şi pe la coadă şi o să te stropesc cu pulbere de piretru: mi se pare că ai făcut molii, amestecat cum te-am găsit cu nişte gulere de jder jerpelite şi cu o căciulă de berbec...
PUBLICISTICĂ
589
    Deşteaptă-te, uite ce ţi-am adus, Coco! Acuarele, ca să te sulimenesc din nou; o păreche de ochi (ai tăi au cam scăzut) şi, într-un flacon de parfum, niţele extracte de suflet. Vreau să te pui pe picioare şi să te văd că te mişti şi să-ţi aud vocea de castaniete. Si vom pleca la drum împreună. In repertoriul flaşnetei Faust, Lohengrin şi O sole mio îşi împrumută reminiscenţele alternativ, flautul seamănă cu violoncelul şi Beethoven aduce, descompus dulce, cu polka mazurca. Vrei?...
    Ţi-am pregătit, ca să nu ţi se urască singur, şi un cobai, dresat de naturalist să nu o ia la fugă, sperios de zgomotul străzii. O arhivă de bilete stă dinainte-ţi: nu te mai silesc, scoţi ce vrei şi câte vrei; numai vino, te rog, cu mine, Coco. îţi făgăduiesc că dacă ţi-e frig să te bag în buzunar, până o trece ploaia...
    De data aceasta mi-am ales un loc mai bun, cu autorizaţie scrisă, şi nu mai suntem constrânşi să ne ascundem, mutându-ne prăvălia de douăzeci de ori pe zi, dintr-un cartier într-altul. Stăm bine, Coco, avem certificat şi uniformele poliţiei nu mai aleargă după noi. Trec şi surâd. Vrei?... Ne-am intercalat, în sfârşit, în armonia socială. De când ai făcut pe mortul, toată lumea te vorbeşte de bine şi te regretă. Hai, suie pe flaşnetă. Una! două! trei!...
    întâi, să trecem pe la copii. Ştii, prietenii noştri credincioşi, care ne primeau cu alai la porţile şcolii. Alţi copii, natural, Coco: celor de-acum câţiva ani le-a ieşit mustaţa, sunt acum ingineri, advocaţi, medici şi poeţi, sunt oameni serioşi, ăştia vor să îmbătrânească mai curând. Portretele însă nu se şterg, au rămas şi le-au luat alţi copii la purtare, muguri de oameni, minuscule şovăieli între îngeri şi muşte. Noi suntem evanghe-lişdi cu flaşnetă ai pruncilor până la zece ani: pe urmă începe viitorul, Coco, viaţa de apoi, drepturile, datoriile, sensul juridic. Nu e de noi! începe activitatea! Cine o să creadă că tu ai
590
TUDOR ARGHEZI
dormit leneş douăzeci de anotimpuri şi că te-ai simţit bine morfinizat cu nasul într-o căciulă?
    Suntem doi puturoşi, Coco, şi cu cobaiul nostru trei, putrezi de dulcele viciu al trândăviei. Nu ne prea place să ne ostenim după seminţe şi pâine, şi vrem să vie seminţele şi pâinea la noi. Dacă nu vor să vie, ne întoarcem pe partea cealaltă şi mai dormim doi, trei ani, până ce se îndură să treacă viaţa.
    Nu, Coco! De astă dată ne punem pe muncă: eu învârtind manivela, flaşneta cântând Bărbierul din Sevilla cu nehotărâre, şi tu scoţând biletele zodiacului pestriţ.
    Bună dimineaţa, Coco! întâi o să facem o baie de benzină...
                            Pe Bărăgan
    Ceasul rău e ca un demon, ca un păianjen, ca un strigoi? Iată-1 aruncându-şi sfoara prin văzduh şi din lumina cerului de-a dreptul în întuneric, doborând zburătorii. Un drum de rânduri de morminte apasă inima greu, apasă pământul unde au căzut aripile şi s-au risipit.
    înfruntând verticala firmamentului, de multe ori biruită, azi pasărea de fier a căzut, la un joc de baloane prin stolul cărora de confeti a voit să se strecoare curmeziş, fără să atingă băşicile ca de săpun.
    Moarte instantanee. încă surâzând s-a sfărâmat capul frumos al energicului aviator. Durere fulgerătoare: secunda ei se continuă repetată în carnea noastră însufleţită. Moartea tinereţii nu poate fi primită cu ochii împietriţi ai statuilor, care nu ştiu să plângă. Se zbate o pasăre mai mică în mine, chinuită. Copiii care pier pe rând în azur sunt ai noştri.
    Strigoiul îi prinde la mare şi-i scufundă în otravă.
    Un zburător a vroit să scape, scoborând cu umbrela. Umbrela nu s-a deschis.
PUBLICISTICĂ
591
    Jertfă de fiece secundă: ridicarea din câmp în golul veciei, între aripi şi motoare, aci, jertfă de sine permanentă, a Supraomului adevărat. A şaizecea parte din minut, nesimţită pe drumurile cirezii, e categorică în văzduh şi decisivă.
    Plângeţi, vulturi; plecaţi-vă, steaguri. Pluteau în ceruri douăsprezece morminte...
                          De-a moartea
    O mare metropolă valsată de bagheta lui Strauss în mijlocul unui imperiu şi aplaudată ca o baletistă, nu-şi mai poate usca pantofii şi ciorapii de sânge. Ea dansează încă, dar după un ritm halucinat: în vârtejul muzicii, partenerii au ajuns cu dansatoarea în cimitir. Nişte cavaleri scheletici şi-au pierdut anatomia pe drum şi cântă, cu o suvenire a vocilor stinse, romanţe culese din epitafe.
    Valsatorii s-au exterminat unii pe alţii, cu artileria, cu mitraliera şi cu glonţul singuratic. Din Strauss au trecut în asasinat patetic, viaţa metropolei se împuţinează treptat. Nasturii de aur au căzut de la tunici odată cu tresele şi cu epoleţii şi nu au mai rămas bumbi nici la pantaloni. Dansatorii valsează cu o mână la betelie, ca să nu şi-i piardă la o piruetă pe un vârf de picior, şi cu mâna slobodă omoară. Mocirlă de măruntaie!
    Cine îşi poate recunoaşte dreptul mental de a ucide, de oriunde ar putea să-i vie avântul de moarte, mânjeşte cartea pe care se roagă şi icoana la care a îngenuncheat. Ce mi-a dat mie dreptul să-ţi curm ţie viaţa şi să vărs sângele tău? Ştiu eu de unde vine sfânta viaţă şi cum s-a zămislit sângele sfânt?
    —     Goril monstruos, retează-ţi mâna din încheietură cu săcurea. Sânge vrei? Pune laba pe buturugă! Cel mai mult ce poţi, este să-ţi verşi sângele tău: păcatul te priveşte numai pe tine.
592
TUDOR ARGHEZI
                             Veac nou
    Limba cântarului după război nu s-a mai întors în locul de unde căzuse. Instabile, talgerele mai sensibile şi-au pierdut cumpănirea, căpătată mai demult cu adaosul câtorva alice de aur. Le mişcă umbra, le clatină şi le apasă ceasul şi rareori scânteia licărită din sticlirea lor le mai leagănă puţin.
    Şi tot aşa, şi flacăra lămpii, cu care înţeleptul caută prin întuneric cărarea, pentru ca talpa lui sângerată să calce drept, se sparge şi e smulsă. De la izvorul focului dintr-o stea, până la candela lui e un drum, pentru a fi din nou aprinsă, care se parcurge o singură dată. Sculele de măsurat şi de zărit înainte s-au ştirbit. Gorila nu ştie sa le utilizeze şi la ce răspund, pipăitul ei îngroşat nu mai poate deosebi coaja copacului de atlaz, diamantul de calcar. Degetul nu-i foloseşte şi râde că are zece de prisos.
    Gestul începe de la pumn.
    A văzut o carte, i-a smuls foile şi a suflat în câte una. Foile au zburat şi Gorilul a râs: l-a gâdilat una la nas şi l-a făcut să strănute.
    A văzut o statuie goală într-un parc. S-a scărpinat de ea. A luat-o de pe soclu şi a dus-o în scorbura lui. Rece era statuia şi fără miros, şi buzele nu a voit să şi-le deschidă.
    A văzut un şir de mărgăritare, şi l-a înghiţit.
        A văzut oglinda, şi a lins-o. Se vedea în oglinda lui.
                         Pâinea noastră...
    L-am întrebat: „Ce mai faci?“
    Mi-a răspuns: „îmbătrânesc".
    M-am uitat la el. Nu avea treizeci de ani. De unde ştia el că îmbătrâneşte? Cum a putut să bage de seamă?
    „Ai atâta timp slobod, încât să te mai gândeşti la dumneata? Ce meserie ai?“ l-am întrebat.
PUBLICISTICĂ
593
    „Sunt profesor", a răspuns. „Treizeci de ore pe săptămână. Sunt extenuat".
    „Nu-ţi iubeşti meseria, nu-ţi iubeşti şcolarii. Păcat, te iubeşti pe dumneata... Şi extenuat, cum eşti extenuat? Treizeci de ore ale dumitale pe săptămână le trăiesc alţii într-o singură zi şi nu sunt extenuaţi".
    „Chestiune de sănătate. N-am rezistenţă."
    „Dacă-mi dai voie, voi constata că eşti mare cât un bivol. Ce-ţi lipseşte? Altă meserie nu mai ai, pentru câte ore rămân săptămânal până la cel mai puţin optzeci şi patru? Douăsprezece ore pe zi risipite ziua şi douăsprezece dormite. Nu ţi-e ruşine să suferi?"
    Acum o sută de ani neamul acestui intelectual era robit stăpânului şi ţărânii. Era desculţ şi dezbrăcat, dormea pe coceni şi se chinuia pe arătură, mulţumit cu o bucată de mămăligă rece.
    Vorbeam cu el dinaintea unei vitrine luminate cu electricitate, pe un asfalt curat, şi interlocutorul meu îmbrăcat decent şi cu o cămaşă proaspătă subt cravată era, pe lângă trecătorii întorşi de la o muncă grea, elegant.
    „Ţi-aş cârpi din toată inima două palme", i-am spus.
    El nu s-a supărat. A oftat. Ştia că are mare nevoie de câteva palme periodice şi-i părea rău că nu are cine să i le tragă. Toată lumea, uite, cerşeşte două palme pe zi şi nu e cine să le tragă. Cel mai tânăr mare fabricant, după domnul Rockefeller de nouăzeci de ani, e domnul Ford, care uzinează câteva mii de automobile pe zi şi încă nu a băgat de seamă că îmbătrâneşte.
                                 Jaures
    Douăzeci de ani de la asasinarea lui Jean Jaures, întâiul rănit al războiului. Entuziastul degenerat care a tras în el poate că a ştiut că acest Jozua era în stare să oprească războiul din drum.
594
TUDOR ARGHEZI
    Socialistul Jaures a fost un cărturar, un învăţat şi un mare orator, chiar în patria lui plină de oratori. Fiu al unui amiral din marina franceză şi-a împărţit geniul săracilor, ascultând îndem nul lui Christ. El corecta prin rafinament, subtilitate şi delicateţe, o doctrină brutală, care făcând abstracţie de timp, de evoluţii, de idei şi de individualităţi, prezintă viaţa cu pornirile ei gratuite, ca un izvor de untură, de jur-împreujurul căruia o umanitate lacomă se încâlceşte într-o luptă fără sfârşit, ca să se murdărească de grăsime şi să alunece pe ea.
    L-am auzit pe Jaures vorbind, cu faţa către câteva mii de oameni, adunaţi din toată lumea ca să-l asculte la Paris şi împărţiţi în trei grămezi, pe trei sectoare ale câmpului de adunare. Imensa lui orchestră de gândire parcurgea toate claviaturile, de la un suspin ca de vioară până la tumultul de uragan. Glasul lui vorbea în acelaşi timp, întors către răsărit, către miazăzi şi nord, cele trei limbi ale auditorului: franceza, engleza şi germana, cu o egală perfecţiune şi cu un singur înţeles.
    La 2 august 1914 s-a strecurat afară din Europa cea mai înzestrată minte: poate că ultima minte.
                            Hindenburg
    Moartea Prezidentului Hindenburg nu poate descompune fizionomia acestui simplu şi atroce bărbat. Rareori au funcţionat precis în oamenii ridicaţi la stăpânirea lumii echilibrul şi tăria cu glaciala lor perfecţiune.
    Izolat şi ridicul într-o concepţie de apărare a patriei, împotriva primejdiei care putea să vie, după el, numai din răsărit, în Prusia Orientală, şi taxat ca maniacul, ţâcnit al unei idei fixe, Hindenburg la începutul războiului mare ocupa, bănuit de infantilism tardiv, pe un sector din Vest, un infim loc de general subaltern, printre generalii fragmentari, de
PUBLICISTICĂ
 595
puzderie, ai frontului francez, modest şi disciplinat ca un caporal.
    împărăţia îşi aduse aminte fără voie de ideea fixă şi de mania tenace. Ruşii invadaseră Prusia Orientală, se îndreptau spre Berlin. Putea să fie prea târziu. Scos din sârmele ghimpate ale frontului vestic cu mâna împăratului ciungă, Hindenburg primi cu simplicitatea lui egală comandamentul suprem al frontului compromis.
    Toată lumea cunoaşte stilul înfiorător în care şi-a împlinit generalul misiunea. Bătălia de la Tannenberg a fost anormal de cumplită: istoria tuturor timpurilor n-are ce pune alături de această groaznică tragedie. Nici blocurile de piatră, împinse târâş la piramidele cimentate cu sânge şi prăvălite peste câteva sute de oameni striviţi dintr-o singură dată la o cotitură de pârtii, n-ar putea cumpăni decimal volumul catastrofei.
    Penibila măreţie a spectacolului înfrângerii a fost uriaşă. Din ofiţerii chiar de Stat Major ai Mareşalului, câţiva au înnebunit. Oştiri întregi, alungate de focul circular, năvăleau să scape, în focul dimpotrivă, al nămolurilor mazuriene. Alte armate, cu braţele ridicate la cer, treceau peste pardoseala de cadavre scufundate de-a-n picioare, scufundându-se încet şi ineluctabil la rândul lor, podind cu capetele încă aparente trecerea înainte şi dispariţia înceată a rândurilor noi. Nu se putea veni în ajutorul forţelor intrate în orizonturile morţii nicidecum.
    N-a fost satisfacţie refuzată de împărăţia pocăită idolului german. In uitare, în glorie, în stăpânire, Prezidentul Hindenburg a rămas neclintit, un smerit ţăran al patriei lui.
                         Bunul samaritean
    Vroia să-ţi fie prieten cu orice preţ şi nu ţi-a plăcut. îl supăra că nu-ţi place. Sunt genuri, cărţi, mâncări şi oameni, pe care nu-i guşti. Pe el trebuia să-l guşti obligator. Şi-a făcut
596
TUDOR ARGHEZI
o meserie ca a dumitale. Meseria trebuie să implice solidaritate şi camaraderie. Refuzi precis să-i fii camarad. Nu se lasă. Te asaltează, rând pe rând, pe toate potecile care duc într-o împrejurare, de la el la dumneata. Rezişti şi respingi concentrat. Umfli spinarea, ai scos un ghimpe şi l-ai înţepat. Examinează. Crede că s-a julit accidental. îl înşeală politeţea generală, căci trebuie să fii politicos, dar cel care o preţuieşte ştie că politeţea nu duce normal dincolo de ea. Dacă i-a surâs o doamnă când i-a sărutat mâna, el crede că surâs însemnează sofa şi toarce un vis. Doamna îşi va lăsa soţul, copiii şi gospodăria, dar îşi va lua bijuteriile la plecare şi va fugi cu el, Casanova de Zimnicea sau de Călăraşi.
     Mai rămânea o lăture neabordată. Te asaltează pe acolo. Ar fi voit să înceapă să te viziteze numai cinci minute, pentru plăcerea lui dezinteresată, să stea trei ore, să vrea să plece la ceasul mesei şi să-l opreşti şi să ia şi cafeaua şi să întârzieze până seara. Categorie cunoscută: de la Dumneavoastră trece la Dumneata şi tu, şi de la Domnule la mă. îţi zice pe nume şi dacă-1 ţii strict în formulă îţi dă amical peste umăr şi, enervat, crede că e o prefacere de trufie, neputând concepe distanţă şi contact indirect. Dacă l-ai primit o dată, te obsedează. Ce frumos e la dumneata! Eşti foarte bine instalat! Vrea să ştie „cum ai făcut". îi trebuie reţeta răbdării, a punctualităţii, a strădaniei, a voinţei şi abnegării, după un codex facil la îndemâna proştilor şi care trebuie să fie echivalent cu un lichelism complicat. La cafenea, te povesteşte ca pe un „burghez" şi te dispreţuieşte artistic şi literar.
     Şi nu mai pricepe nimic, că din sărutările cu care te-a luat la ochi nu s-a lipit nici una. îţi atribuie răspunderea confuziei. Nu-ţi acordă dreptul să-ţi alegi prietenii singur şi să refuzi. Nu ştie ce-i omul disociat. El are timp şi suflet pentru toată lumea şi de toate împrejurările, e unanim.
     A sfârşit prin a bănui parcă o realitate, dar neîncredinţat, Mai nădăjduieşte, aţâţat de lucrul interzis. „Nu se poate“, se
PUBLICISTICĂ
597
gândeşte el, într-un ceas penibil, în care a fost pus forţând nota obrăzniciei, „să nu mă intercalez acum“.
    în faţa morţii şi a nenorocirii, oamenii au neruşinarea să se creadă egali.
                             Elemente
    I-a intrat odată autorului în cap că temelia unei instituţiuni corecte se aşază în şcoala primară - şi fiind vorba de un cap încăpăţânat şi-a făcut din ideea lui un vehicul de călătorie printre lucruri, o bicicletă. Călare pe şaua lui minusculă, a umblat în zigzag să afle care-i dascălul cel mai bun de şcoală primară şi nu l-a găsit. A găsit foarte multe persoane bine-crescute şi foarte mulţi dascăli decepţionaţi de o profesiune prost aplicată şi dându-şi silinţa să intre într-un alt compartiment sau etaj social. Un sentiment de provizorat unanim îi face să sară ca puricii şi să nu se fixeze, fiecare dorindu-se deputat sau ministru, şi profesorul mic voindu-se profesor mare sau advocat sau prefect şi orice afară de profesor al unei catedre de şcoală primară.
    Bonaparte făcuse greşeala să afirme că fiecare soldat pleacă la război în raniţă cu bastonul de mareşal. Principiu funest şi care se învaţă la şcoala de învăţători. Dacă-i aduci aminte că soldatului îi trebuieşte mult mai repede şi mai des o faşă şi un flacon cu tinctură de iod, dascălul te bănuieşte că nu înţelegi complexitatea lui sufletească, o stare sufletească de simplă mediocritate. Henri Fabre a creat entomologia toată la Serignan, pe un maidan de lângă şcoala lui primară, unde a stat dascăl de copii şaizeci şi cinci de ani. Bastonul lui de mareşal? Fichez-moi la paix, a răspuns bătrânul dascăl, când Academia din Paris s-a transportat în Midiul lui, ca să-l consacre pentru gazetele ilustrate.
598
TUDOR ARGHEZI
    în şcoala primară, ca la teatru, dascălii se plâng că le lipseşte recuzita, decorurile şi costumele, tot artificiul menit să facă dintr-o comedie bună o farsă. Şi când colo, ce le lipseşte e sufletul. Nu le place meseria pe care şi-au ales-o şi se pregătesc pentru alta. Le zbârnâie în urechi cuvântul carieră şi cuvintele carieră strălucită, mişcate din locul lor.
    în trei ani am parcurs toată şcoala primară şi am dat numai de dascăli trişti şi de dăscăliţe melancolice, un furnicar de literatură decadentă, de rămăşiţe şi fragmente. Impresie de târg de fier vechi, de hârburi, piese singuratice, roţi cu toţi dinţii afară de unul, ruginituri şi cadavre metalice.
    -      Nimic nu-i în stare să pasioneze atâta lume, care bâjbâie într-o catedră jerpelită şi un întuneric fără fund?
    -  Nimic.
    Revoltat şi de ignoranţă, autorul a ocărât odată toată meseria cu scopul de a căpăta măcar un răspuns ocărâtor. întorcându-se din hârtia, în care îşi vârâse nasul ca să scrie, către învăţători şi institutori, le-a cerut să-i trimită definiţia regulei de trei... Omul aşteaptă de patru luni definiţia şi toţi dascălii s-au ferit de ea. Definiţia publicată ar fi fost utilă: ea nu se află tipărită în nici una din cărţile de aritmetică primară... Dar cerea o definiţie clară, dovedit pricepută şi trăită. Autorul va mai aştepta câţiva ani imposibila definiţie a regulei de trei, şi până atunci copiii lui vor ajunge la licenţă-şi poate că vor fi matematicieni, fără să fi cunoscut regula de trei. Mai mulţi matematicieni interogaţi au dat definiţii evazive. Ştie ceva măcar facultatea?
    Profesoara căreia îi povesteai aventura şcolii primare era o profesoară de şcoală primară. Nici ea n-a ştiut regula de trei. A făgăduit să facă din ea un subiect de scrisoare documentată şi o aştepţi de la Crăciun. A căutat-o, probabil, şi nu a putut-o afla. Se va fi consultat cu inspectorii, cu directorii, cu toţi melancolicii
PUBLICISTICĂ
599
profesiunii. Ca în anatomie, organismul e complet, dar a înţepenit numai şoldul prin absenţa uleiului coxalgic.
    Profesoara nu a înţeles nici problema problemelor.
    -     Dată fiind o problemă de cifră, şi-a permis autorul să-i spuie, enunţiul fiind cunoscut, cantităţile just exprimate, ce trebuie aflat?
    -  Rezultatul! natural, zise profesoara.
    -  Pe rezultat eu îl însemnez cu ix şi nu mă preocupă.
    -     Se poate să nu te preocupe? Ce rost mai are litera r care implică răspunsul?
    -     într-o problemă sunt două probleme, una principală şi alta indiferentă...
    -  într-o problemă nu e decât o problemă: R egal 2,76.
    -     Dacă mie îmi iese 2,71 crezi că mă interesează? Bani 76 sau 71 nu exprimă nimic practic şi nu răspund la nimic. Nici nu vreau să ştiu. Notez cu ix ori igrec. Pot să notez fss: răspunsul e identic.
    -  Eşti nesistematic, a răspuns profesoara.
    -     O, te cred, fermecătoare doamnă profesoară. Nu-mi poţi dezvălui numele parfumului care vine atât de bine fiinţei dumitale aritmetice? Pare un miros de la natură al carnaţiunii dumitale superb liniate. Dacă totuşi este permis ca o persoană didactică să fie de carne şi sculptură.
    -     Ah! răspunse un sentiment comprimat al profesoarei. Mai bine mă făceam altceva.
    -     Eu revin ca un catâr la problemă. întâi şi întâi, cum ziceam noi la şcoală, problema trebuie pricepută. Nu? Asta mă interesează. Nu-mi trimit copiii la şcoală ca să adune, să scadă, să înmulţească şi să împartă. Lucrul se poate învăţa în piaţă şi la bucătărie. Vreau să ştie când se adună şi când se scade şi ce poate fi adunat şi scăzut.
    -     îţi place teatrul lui Bernard Shaw? a întrebat brusc profesoara, plictisită de aritmetica elementară.
    Partenerii intrau, contrariu pedagogiei, într-o regulă de doi.
600
TUDOR ARGHEZI
                             De-a puşca
     Câteodată, poveştile capătă fiinţă şi Guliver la Brobdignac nu mai e snoava scrisă de Swift pentru animarea bunelor dispoziţii, ci o realitate.
     Două state, de dimensiuni invizibile, din America de Sud se găsesc în rezbel permanent. Comunicatele oficiale ale acestor microorganisme au o frumuseţe înspăimântătoare. Bolivia şi Paraguaiul se măcelăresc cu o cruzime de scorpioni. La mica lui imensitate Paraguaiul întreg are opt sute de mii de locuitori, într-o zi înaintează bravele armate boliviene, după ce în ajun cuceriseră o cotă importantă vitezele oştiri paragueze. în sfârşit, un regiment întreg a fost distrus complet.
     Brazilia şi Argentina, marii vecini ai acestor nenorociţi, îi asistă de la narghilea. E un joc mai amuzant decât o luptă de tauri sau de cocoşi. Şi nimeni nu intervine. Ca să nu le jignească demnitatea naţională: sacrul drept la scoaterea ochilor.
     Foarte probabil, peste trei semestre nu mai rămâne în viaţă nici un bolivian şi nici un paraguez.
1935
                     EXAMENE
   Dacă s-ar cunoaşte epoca şi evenimentul care au comandat necesitatea examenelor, poate că s-ar putea identifica pe un teritoriu primitiv sentimentul, într-o formă brutală, al generaţiilor posesoare faţă de timpuri şi mai cu seamă de prezent. Examenul încearcă supunerea continuă la disciplinile verificate cele mai comode şi de quietudine certă. întodeauna de trei ori trei este egal cu nouă, însă se cere ca întrebarea să
PUBLICISTICĂ
601
fie pusă şi răspunsul afirmat. Spiritul trebuie controlat, bineînţeles — şi nu ar fi mare lucru. Interesează însă altceva, ca spiritul să accepte controlul şi să adere la el. în vreo cincisprezece ani de studii sunt vreo treizeci de examene, treizeci de dovezi, repetate la nişte intervale, în care poate să se manifesteze individualitatea rebarbativă. Dacă rezistă la toate probele în scris şi orale, unui candidat i se poate da certificatul trebuincios un bilet de intrare la imitarea existenţei şi activităţii.
    într-altfel, toată lumea e de acord că un examen nu e demonstrativ şi dacă generaţiile ar renunţa al împărtăşirea drepturilor abstract recunoscute, poate că examenul, în loc să fie amplificat, s-ar desfiinţa şi comisiile de toată natura şi-ar pierde orice poezie. E nevoie să cadă câte şaptezeci şi şase la sută de candidaţi, de pildă, la bacalaureat, trădaţi de şovăirea unei secunde, chiar dacă ştiinţa lor, ceea ce se întâmplă, depăşeşte depozitul de noţiuni al unui profesor ingenios în curmezişuri şi adversar profesionist al oricărui candidat înfăţişat la examen. Nu trebuie nesocotită această plăcere a sadismului uman, destinată să compenseze deficienţele şi decepţiile personale cu o tortură a ochiului, expus la focarul unei lentile concentrice în dreptul luminilor arzătoare ale ştiinţei. Candidatul e o victimă ideală, care nu protestează.
    Dacă va mai dura multă vreme şcoala şi dacă diplomele şi certificatele se vor înmulţi până la inutilizare, examenele vor dispărea obligatoriu, cum au şi dispărut un moment, din motive de psihologie onestă. Am avut un ministru al şcolilor slobod la cuget şi care a pus temeiul cunoştinţei pe osteneala înceată a experienţei, emancipând o generaţie de reprezentaţiile de fine de an şi de solemnităţile certificatului apucat dintr-o săritură de şansă. Căci împotriva noţiunilor asimilate mecanic luptă toate rezultatele practice ale ştiinţei, al cărei scop nu e niciodată o ucenicie de mici dexterităţi, cu o scrutare pe
602
TUDOR ARGHEZI
flancuri şi în sâmbure a vieţii. Deja scrisul şi calculul sunt lepădate între preocupările derizorii. Desigur că belferul nu cedează, dar o să fie fără voia lui expropriat. Maşina de scris, introdusă în cursul primar, va desfiinţa tot cursul primar şi maşina de socotit va dispensa intelectul de însărcinările ce i se dau, minore. Scrisul şi socotitul vor fi purtate laolaltă cu lama de ras, într-o cutie de buzunar sau asociate cu ceasornicul. E de altfel adevăratul rol al maşinii să ia poverile statice din sarcina inteligenţei, economisită pentru creaţiune. Dascălii viitorului vor fi placa de fonograf şi filmul, radiofonia şi televiziunea. Nu de mult încă omul pierdea un timp scump, ca să parcurgă distanţele moarte dintre două scopuri, pe picioare. Bicicleta, automobilul şi avionul l-au scăpat de cea mai stupidă întrebuinţare a organelor, atunci când e nevoie de ele altunde. Când te gândeşti că zeci de mii, poate sute de mii de ani, omul nu s-a dedat decât acestei ridicule acţiuni, de a se muta de pe un picior pe altul, se vede că lichidarea vechilor metode şi procedee de învăţat carte nu va întârzia mult.
    Chemarea aparentă a omului nu este să repete, ci să construiască; în orice caz, furtişagul ce-1 face şcoala asupra vieţii, răpindu-i numai pentru un scop de informaţie cel puţin cincisprezece ani, într-un total mediu de şaizeci, se va dovedi demoralizant.
    Dat fiind că instinctul există şi că ceea ce se numeşte intuiţia e o realitate dominantă, fără care şcoala nu ar fi nici adjuvantul ce este, individualitatea inteligenţei poate să-şi aleagă pe viitor mijloacele de instrucţie printre cele mai simplificate.
    Mai de mult, studiul urma pe de-a întregul metodele căznite şi a inteligenţei diminuate. Considerat ca un volum, capul trebuia să-şi împlinească îndatoririle de sac şi de coşciug. Erau excluse din examene toate lexicele. Sensul unui cuvânt latin sau grec, sau al unei date fără însemnătate
PUBLICISTICĂ
 603
esenţială, trebuia căutat în amintire... pedagogul se simţea insultat de concepţia simplelor materiale în învăţământ, şi mai cu seamă la o lucrare în scris — dar instinctul fără greş al elevului, chiar puţin înzestrat pentru construirea unei lucrări, îl silea, împotriva tuturor măsurilor ameninţătoare, să se aprovizioneze pentru examene cu câteva cărţi pe subt cingătoare... instinctul era exact. El îi spunea şcolarului: „Pune cărţile la burtă, acolo e locul lor, după ce-1 povăţuise încă de la început că o carte nu se învaţă, ci numai se utilizează, învăţătura nu e o creaţie, căci nu e nici cultură. în timpuri, limba franceză avea, probabil, câteva zeci de mii de cuvinte: Racine şi-a scris toată opera numai cu două mii. Desigur că o mulţime de profesori din epocă ştiau mult mai multe vorbe decât poetul, şi scriau versuri şi ei, cum se obişnuieşte în şcoala franceză, însă Racine a construit şi a creat, pe când ceilalţi au repetat.
    Copiii de toate vârstele se „pregătesc" de examene. Luna aceasta e o lună de masacru. In loc să le bată de joacă şi dragoste, inima lor bate de examene. O doamnă profesoară mi-a spus la o probă în scris, despre un copil foarte inteligent: „Trebuie preparat, nu a învăţat nimic". Copilul nu s-a sinucis, cum se sinucid fetele şi băieţii, care cred că pierderea unui examen sau a unui an şcolar e o catastrofă. El învăţase înainte de şcoală la o altă şcoală, a râsului leal - şi a râs odată cu mine, consolat de zece răspunsuri greşite şi de unul genial, cu o mângâiere înfăşurată pe tot obrazul lui frumos.
    — Vă rog să vă îngrijiţi de el mai de aproape, zise profesoara.
    — Nici nu se poate îngrijire mai de aproape decât primeşte.
    -Atunci?...
    —     Nu se face, doamnă, nici profesor, nici inginer, nici medic, nu se face nimic, se face băiat de talent.
1935
604
TUDOR ARGHEZI
        ŞCOALA DOAMNEI PAULE SIBILLE
    Când am auzit întâia oară de Jacques Dalcroze, numele lui abia începeau să-l dea publicităţii copiii dintr-un canton al Confederaţiei. Maestrul foarte tânăr scria şi versul şi muzica lui, urmărit de simpatia mamelor prin parcul Des Eaux-Vives. M-a izbit întâiul cântec, însoţit de bătaia din palme a ritmului:
                 Accourez dans mon bateau Jeunes gens du haineau.
                 II n \'a qu un petit defaut,
                 Cest d’aller au fond de l’eau.
    Fetele şi băieţii, păstrându-şi tălpile bine lipite de pământ, se suceau puţin dintr-un şold şi cu braţele oblic dansau de la coapsă, de la genunchi şi de la umeri în sus, pe muzica naivă a fragedei monotonii. Erau copiii dintre şase şi opt ani şi învăţătorii lor, de tipul „papa suisse“ şi simţitori la novaţiune, sileau poetui-compozitor, care realiza pentru şcolărimea măruntă individualitatea propusă liricii de către Richard Wagner, să publice o carte de asemenea cântece, cu gingăşii de acuarelă şi de harmonică de gură. Jouer, care pe franţuzeşte se cheamă a cânta dintr-un instrument, căpăta o reconfirmare şi un al treilea sens. Şi aerul din dreptul creştetelor Jurei era tot atât de armonizat de silabele rostite şi cântate ale lui Dalcroze, pe cât de plin de flori de tei şi mişunat de albine, întrerupte, din loc în loc, de câte o variantă a sentimentului băieţilor, poate că tot atât de nevinovat:
                 Cest le Roi Dagobert
                 Qui a mis sa culotte â Venvers...
                 Cochon, lui dit le Roi,
                 Tupetes et tu dis que cest moi...
PUBLICISTICĂ
 605
    Copiii încă necultivaţi la ipocriziile vârstelor, ştiu că dansul şi cântatul merg laolaltă cu viaţa.
    De la hora lui Dalcroze până la chipurile şi extazele doamnei Paule Sibille, cu compoziţiile căreia am făcut cunoştinţă în frumoasa seară de 28 mai 1935, să tot fi trecut nu mai mult de vreo treizeci şi cinci de ani, dar nici mai puţin. Parcă todeauna aş fi avut ca un fel de preludiu de senzaţie că dansul poate să fie mai mult decât o accentuare a muzicii cu piciorul şi cu articularea rapidă sau lentă, şi parcă dansul unui trup frumos, cu linia tinereţii nenuntită a fost, din puţinul ce am apucat să văd, să citesc, să aud şi să visez, lucrul de o capacitate de emoţii considerabilă. (Aş întreba în paranteză ce nume de domnişoară purta unul din acei iezi ai piesei „nimfe şi fauni", care ne-a trecut pe dinaintea ochilor echilibrul admirabilelor lui forme, înmănuşate într-un tricou cenuşiu?) Rămăsese o problemă suspendată în lumea parfumelor, pentru care e de crezut că judecata şi funcţiunile ce au rămas în lumea noastră fără nici o vocaţie. Odată şi odată o să ne mai gândim, îţi zici, la ea - şi nu te mai gândeşti. Ambianţă nepotrivită.
    Am regăsit pe scena Teatrului Comedia, înconjurată cu o draperie neagră, nişte firimituri de lumină, pe care m-am ferit să calc, din poarta unui parc foarte vechi, răscolite de dansul sufletelor doamnei Paule Sibille. Turburătorul ritm al Erodiadei îşi amesteca transparenţa în jocul dansat până dincoace de schiţă, până acolo unde nu trebuia rezolvat cu bucata anatomică întreagă. Fata împăratului a jucat pentru capul unui sfânt îmbrăcat în piele de capră, hrănit, ca o mierlă, cu lăcuste şi care din beciurile palatului blestema împărăţia.
    Doamna Paule Sibille lucrează pe trupuri anonime, ca Rodin; pe trupuri în serie, înlăturând individualitatea nudă şi topind personajul singuratic într-o atmosferă. De altminteri nici poezia, nici sentimentul religios şi probabil că nici
 606
TUDOR ARGHEZI
muzica în sine nu procedează altfel. Un singur sunet nu spune ceea ce trebuie şi e în stare să spuie, izolat ca un ţânţar în sonoritatea lui unică. Randamentul lui se amplifică multiplicat, Grotesca lui Debussy şi Preludiul lui Rahmaninov aduceau lacrimi. Cea dintâi din aceste modele despre o artă, încă inexprimată pentru uzul rafinamentului, îşi recunoaşte mitologia într-o patrie situată foarte adânc sau foarte înalt. Cât priveşte sintezele „dor“ şi „joc" ale dansului ţărănesc, unde, ca şi în Umoresca lui Levine, doamna Sibille pare să fi acordat câteva concesii fericite gustului public, de pitoresc, amândouă concretizate muzical de domnul Negrea (programul refuză cu bună înţelegere să documenteze câtuşi de puţin şi să ştirbească nuanţa) e tot ce s-a făcut mai frumos, mai spiritual şi mai românesc, de la data seculară a dansului între grâu şi cumpăna fântânii.
    Dar o simplă notiţă nu poate cuprinde nimic. Doamna Paule Sibille trebuie determinată să-şi repete grupările şi studiile în fiece lună, cel puţin o dată. Bucureştii, orientaţi spre zenitul cel mai plin, au dreptul să râvnească la o contribuţie artistică imensă cu geniul de care dispun, din mila Cerului, gratuit.
1935
                     STERILIZARE
    Poate că nu este nevoie să fii numaidecât doctor ca să te intereseze ideile cu aplicare medicală. E suficientă calitatea de pacient. De la 1 ianuarie 1934, în Germania a intrat în vigoare o lege a sterilizării... Pe când se înfăţişa problema depopulării mai accentuat şi ajunsese un ministru de Justiţie şi la noi, la inexplicabila necesitate de legiferare penală drastică a capacităţii
PUBLICISTICĂ
 607
femeii singuratice de a creşte şi educa o progenitură socialmente pribeagă, în America, de pildă, şi în Elveţia, se practica sterilizarea bărbatului cretin şi a femeii imbecile. Teoria belşugului, ştirbită de obiecţia calităţii.
    Dacă din maimuţă s-a putut naşte omul; dacă dintr-un analfabet cum a fost tatăl lui Le Verrier, poate ieşi o mare inteligenţă matematică; dacă Beethoven s-a ivit într-o familie de muzicanţi succesivi — se pare stabilit că dintr-un beţiv şi un idiot purcede neapărat un tâmpit sau un criminal. In crimă, se găseşte todeauna un germen, mai vinovat decât asasinul. Cine a cercetat un mare număr de tâlhari şi-a dat seama, fără să aibă nevoie de studii şi de o lectură de specialitate, că toţi prezintă sufleteşte o particularitate şi că actele lor poartă semnul, când al maimuţei când al degenerescenţei. Nimeni nu împlântă cuţitul fără să-i fie mâna împinsă dintr-un întuneric al conştiinţei. în umbra lui de goril se distinge conturul păros şi cocoşat care urmăreşte pas cu pas asasinatul.
    Dar sunt în circulaţie şi libertate formele atenuate ale degenerării şi ale epilepsiei, cvasicretinismele, imbecilităţile fragmentare. Ele se duc la şcoală, obţin diplome şi certificate şi, prin jocul numărului, al demagogiei, al relei-credinţe sau al avuţiei, istoria o mărturiseşte, parvin la locurile de răspundere cu exponentul moral de iresponsabilitate intact, conduc evenimentele, dau epocilor febrilităţi, le împrumută o patogenie personală, strâmbă linia ascendentă a popoarelor, bântuie statele, dezlănţuiesc furiile, revoluţiile şi războaiele... Din frecventarea evazivă a studiilor, administrate de dascălii normali, deminormali sau anormali, ei au învăţat meşteşugul trebuincios, ca să substituie factorului psihopatie impulsul gândirii. Urmărind în timpurile nezguduite de tragedii istorice, activitatea numită intelectuală a lăcomiei, invidiei şi poftei, nu este greu de văzut că, într-adevăr, în interiorul chiar al unor scheme de cugetare şi idealism acţionează un resort al perversiunii.
608
TUDOR ARGHEZI
    O aserţiune a doctorului Boeters se deschide pe o perspectivă impresionantă: „Fără sterilizare, va veni ziua în care poporul german va fi stăpânit şi violentat de o majoritate de nebuni, imbecili şi criminali născuţi".
    N-am putea preciza dacă această profeţie din 1924 a medicului german s-a şi realizat, dar ea are un înţeles ştiinţific universal. Că spirochetul, măcar, ia parte activă la o mare cantitate de acte individuale şi colective, nu mai rămâne de demonstrat.
    Dar în starea actuală a societăţii este greu de deosebit, fără un miros rafinat şi o experienţă personală a ideii şi atitudinii, infiltraţia maladivă. Se pare că ori de câte ori unui om îi vine inspiraţia să fericească lumea instantaneu, după o metodă rapidă, obişnuită de preferinţă la cosmetice, şi pe care a înlăturat-o cu stăruinţă vulgara noastră viaţă normală, făcută din concesii, suprapuneri şi interdependenţe, acel om nu trebuie trimis într-un parlament, fără un prealabil tratament de sanatoriu, înzestrat cu chirurgia necesară.
    După constatările medicului citat, o sterilizare care nu stinge ardoarea sau frenezia organelor ci le face numai obşteşte inofensive, durează cât o ţigară fără carton, cincisprezece minute. Pacientul se poate singur da jos de pe masa de operaţii, poate lua numaidecât un taximetru şi umbla după treburile lui, ca şi cum nu i s-a întâmplat nimic. însă, efect remarcabil, el nu mai e vizitat de iluzii năzdrăvane, devine liniştit şi esenţialmente util: ca un clapon. O corectură anodină a tiparului halucinat restabileşte tipul social...
1935
               VIEŢI PĂSTRATE
   Sunt persoane din cele mai bine situate ca să se consulte cu epoca, dar pe care un eveniment le îngroapă subt
PUBLICISTICĂ
609
sfărâmăturile lui, după cum sunt şi evenimente dărâmate în bloc, dintr-o singură dată, ca un mal de pământ. Unele morţi aparente amăgesc. Mormântul se mişcă ritmic, îngropatul e viu şi respiră şi după ce, decolorate şi putrede, coroanele cu panglici şi cu sentinţe imprimate pe moar mai stăruiesc să decoreze cu maculatura lor jerpelită locul de odihnă.
    Dar ca şi viii, şi morţii sunt de mai multe feluri şi, între atâtea feluri, unii sunt cu deosebire interesanţi. Ne gândim la o doamnă, soţie a unui om politic defunct şi pe care, câteodată, dimineaţa palidă a existenţei fără speranţă o găseşte la masa de lucru cu condeiul în mână. Dacă defunctul a scris şi el, cucoana, soţia lui, scrie în schimb cu o pronunţată nuanţă de talent şi ironie şi câte o pagină ia drumul tiparului, ca o făgăduială că odată vor ieşi în franţuzeşte cine ştie câte volume de memorii. Păienjenii tac şi ţes.
    Viul curent democratic al propoziţiei simple, cu subiectul imprecis şi cu predicatul atârnat, de care suferă o generaţie de doamne femei, nu a răzbit prin poarta încuiată cu peceţile unei demnităţi exclusiviste şi distante. Claustrată în domeniul interior, castelana îşi mângâie mortul, transformat subt pipăitul mistic în marmură albă. Transmutare din vremelnic în etern, doamna trăieşte cu această eternitate a ei şi care nu-i de nasul orişicui.
    Venită de la o femeie, care a jucat un rol în politica propriu-zisă, o sentinţă a doamnei face autoritate pentru feminism. „Când vrei să determini femeile să comită prostii, scrie doamna, le faci să creadă că au spiritul masculin, tot aşa cum pe omul politic îl induci să prefere greşeala, cu aprecierea că are spirit european".
    Un întreg batalion de bărbaţi cu fustă a pornit să cucerească o putere grotescă şi recorduri iluzorii. Sentinţa aparţine unei vieţi parcurse, unei severităţi de experienţă şi durere, suportată cu o vitejie mută îndelungă şi liniştită - o viaţă care nu-i o viaţă de toate zilele, şi care în frumuseţea ei
610
TUDOR ARGHEZI
tainică poate să fie tot atât de înşelătoare şi inutilă ca toate celelalte vieţi...
                                                        1935
                DIMITRIE CANTEMIR
      Era şi greu să te fi chemat Cantemir şi să fi fost om de rând.
    Un destin al numelui, ca şi al formelor, aparent derizoriu hotărăşte excepţia şi orientează starea sufletească. Problemă de simetrie şi corespondenţă, este greu să primeşti însărcinările ascezei şi să-i serveşti răspunderile cu un nume minor - şi nebotezat din nou şi cam toţi oamenii care au durat o flacără într-o candelă de obicei nescăpărată, au avut un nume fără circulaţie vulgară. De multe ori cifrul reprezintă exemplare unice, după o instinctivă gramatică a scării de valori şi a clarităţii.
    De altfel, numele confratelui de acum vreo două sute cincizeci de ani era frumos.
    Un dascăl de istorie, un foarte distins profesor, care nu intra niciodată în clasă, acum patruzeci de ani (nu mai puţin!) fără o impecabilă cravată plastron, perfect acordată cu o jachetă de stil, povestea, socotindu-se mai apropiat de Cantemir decât şcolarii lui, că Domnul cărturar fusese şi un bărbat frumos, între cucoane, de la generaţia bunicii trec în generaţia nepoatei, aproape vii emoţiile, şi memoria frumuseţii rămâne cea mai bine conversată. Profesorul era un moldovean şi este probabil că şi eleganţa lui avea cu patruzeci de ani îndărăt o vârstă de două sute de ani.
    La ceremonia din Constanţa, unde au fost aduse moaştele lui Cantemir, a participat multă intelectualitate politică şi profesională, care, dacă nu auzea chiar pentru întâia oară
PUBLICISTICĂ
 611
rostindu-se numele ctitorului literar, se găsea niţeluş intimidată de absenţa unei informaţii, rămasă în voia fragilităţii unei aduceri-aminte didactice. Norocul este că aci lucrul e mai uşor decât pe vremurile lui Cantemir. Ca să poţi afla câte ceva, nu trebuie să înveţi negreşit latineşte şi să citeşti în limbile sfinte. Norocul e cotidian şi costă numai trei lei de cap. Niciodată n-au servit ziarele mai mult ca în ziua sosirii vaporului cu pulberea lui Cantemir şi nici un pasager n-a ieşit din camera lui de hotel până ce n-a luat cunoştinţe istorice utile.
    La orele nouă şi un sfert toată lumea bine, ştia despre ce putea să vie vorba, aşteptând pe un trotuar în faţa mării şi nimeni nu nimereşte mai instinctiv nuanţa, ca omul în panică şi în strâmtorare, săgetat într-un dialog. S-a spus la Constanţa între patru ochi şi în auzul indiscret al gazetarilor, care trăgeau şi ei cu urechea în vederea prozei, că Dimitrie Cantemir a fost un mare filosof... ceea ce era precis exact. S-a spus că el a văzut compact, cu două sute de ani mai nainte de răscolirea evenimentelor şi cel dintâi, o lume românească distinctă în Europa şi o cultură românească. Cine ştia ceva cu douăzeci şi patru de ore mai înainte?
    Dimitrie Cantemir nu evoca pentru mulţi mai mult decât firma unei scoale secundare din Bucureşti. Fusese şi la jubileul de şaptezeci şi cinci de ani ai Liceului Lazăr, un asistent invitat de lumea politică şi a cărui suvenire oscila, pentru construirea mentală a unei ascendenţe, între Lazăr cel înviat din morţi în piaţa lui Taica Lazăr din Sfânta Vineri. Picătura, bulinul, linguriţa şi dramul pot să fie şi submultiplii ordinei culturale.
    Cineva ar mai fi spus, dregându-şi nasturii de la jiletcă, ceva original şi despre simţul politic şi elasticităţile dibăciilor lui Vodă Cantemir, surprinse în conduita lui diplomatică. Nu se putea nimereală mai bună şi mai demonstrativă. Plenipotenţiarul comunist al Uniunii Republicelor Sovietice, care se găsea convenabil costumat în mijlocul unei foarte agreabile societăţi
 612
TUDOR ARGHEZI
burgheze şi care pusese pe racla lui Cantemir o frumoasă coroană de trandafiri, se gândea poate la domnul Litvinov, ale căruia onctuozităţi, slujite de un mecanism intelectual din cel mai rafinat oţel cromat, au luat surâzând şi legănându-se todeauna cu o rezervă, direcţia iniţiativelor Ligii de la Geneva,
     Nicolae Machiavelli a murit în 1527, Monsieur de Voltaire în 1778 şi Wolfgang Goethe în 1832. Cantemir şi-a pus mâinile pe piept abia sau deja în 1723. Clasic şi modern în acelaşi timp prin cunoştinţele şi vivacitatea unanimă a unei inteligenţe care aparţine mai mult veacului petrecut de noi decât fostelor veacuri, personalitatea lui complicată ne ajunge, dacă nu ne şi întrece. El nu e câtuşi de puţin străin lucrului numit mentalitate, al evului prezent. îl revendică pe el trei culturi, româneasca, rusa şi turca, dar îl mai revendică dimensiunile şi capacităţile intelectuale actuale, inspirate de la cei două sute de ani de neant şi de cenuşă ai lui Cantemir Vodă şi în care s-au făcut descoperirile şi invenţiunile justificative ale îndrăznelilor contimporane cu noi.
     Rămâne de lucrat un Dimitrie Cantemir pentru cititorii de azi, un Cantemir adevărat însă şi bine visat şi scris foarte frumos.
     Absenţa acestei cărţi din biblioteca noastră este ca un fel de mare ruşine. Urgenţa nevoii cine se obligă să o satisfacă?
1935
                  LOTERIA, O MORALĂ
Numaidecât după războiul ei, în care s-a relevat beletrismul generalisimului Cadorna, unanim gustat şi de aliaţi şi de adversari, pentru simetriile ei cu producţia literară de război
PUBLICISTICĂ
613
a Ungariei, Italia s-a văzut în situaţia de a se împărţi singură în vreo şase republici socialiste confuze.
    Numărul acestor proiecte de state noi în plin regat aducea aminte ceva. Italia mai avusese un lucru organizat cu şase: şase loterii municipale, trase săptămânal, duminica, şi jucate de toată Italia şi de provinciile de frontieră ale ţărilor învecinate. Domnul Mussolini a suprimat spiritul republican, păstrând însă loteriile intacte, pentru consolidările epocii noi dictatoriale. El a învins şi Camora veche de câteva sute de ani, a desfiinţat şi brigandajul, şi brigandajul sicilian, unde un fost deputat, pentru fraude acumulate, a fost ales de iubiţii lui admiratori şi în puşcărie. Tactul Ducelui nu s-a atins de jocul de-a norocul, din care se hrăneau extazele câtorva milioane de adepţi ai muzicii şi ai lui Garibaldi.
    Cu o miză derizorie, fericitul jucător putea să realizeze un câştig enorm. Condiţiile jocului consistau în ghicirea numerelor câştigătoare, organizate anticipativ. Fiecare din cele şase loterii scotea câte cinci câştiguri. Jucătorul trebuia să brodească din ele, în cazul mijlociu, terţa şi în cazul suprem, cvinta întreagă. Cu cinci numere se năştea un nou milionar.
    Mecanismul loteriei funcţionând fără bilete, jucătorul îşi închipuia numerele şi le comunica unui agent. într-o zi hotărâtă, la ora anumită, se închidea operaţia recepţiei, lista imaginaţiei se transforma într-un proces-verbal, sumele depuse erau totalizate şi expediate. După o săptămână de munci ale facultăţii devinaţiunii, se petrecea o noapte de imense emoţii: jucătorul îşi cumpărase starea de levitaţiune şi putinţa de a fi abstract ca Dumnezeu pe un preţ de nimic: douăzeci şi cinci de centime. Şi săptămâna următoare speranţa era luată d-a capo.
    Astfel, de cincizeci şi două de ori, indiferent de temperatură şi la suferinţele derivate într-o însufleţită aşteptare, publicul îşi trăia într-un sezon constant de vilegiatură cea mai frumoasă himeră a sentimentului realizărilor fenomenale. Cu o „cvintă“
614
TUDOR ARGHEZI
puteai câştiga o avere echivalentă cu un ducat. Nepermiţând să iasă din ţară sumele fabuloase, pe care le reprezintau cinci numere nimerite, guvernul italian înzestra pe cumpărător cu o mare proprietate rurală, silindu-1 să devie latifundiar roman. Viaţa se dubla cu un fundal de operă cu orchestră, şi ariile din De-aş fi rege erau muzica normală, de zi şi de noapte, a poporului întreg.
    Dar putea jucătorul ghici două, trei, patru şi cinci numere pe săptămână?
    Desigur. El avea de ales între două mijloace sau pe amândouă. Calculul probabilităţilor care ţine de ştiinţa matematică şi ocultismul, părintele şi asociatul tuturor ştiinţelor înţelese şi neînţelese, îi alimentau cu dărnicie optimismul, contribuind la treptata lui orientare şi fizică spre fachirism. Ajungând la o stăpânire de sine şi la o putere de voinţă care răstoarnă şi obstacolul instinctului, el putea să gândească exclusiv la un singur lucru, să opereze toate substraturile dorite, să se strămute şi să se transpuie cu uşurinţă în metempsihozele alese. Dematerializarea îi da o stare sufletească de inspiraţie de vis, proprie prezintării în atenţia abstractă a numerelor obsedante, înscrise în perspectivele inconştientului cu precizia reclamelor luminoase. Cvinta venea ineluctabil şi era telegrafiată la Roma, la Bari sau la Palermo, pentru ca roata norocului, influenţată de un misterios efluviu, să se oprească de cinci ori din învârtirea ei, supravegheată de un comitet, la numerele dictate din od şi epod.
    Jucătorii cu preferinţe matematice creau dosare, fişe şi j arhive experimentale, prin confruntarea juxtapusă a rezultatelor [ obţinute de trei sute de ori anual, la şase loterii, ceea ce înlesnea j admiterea unui principiu şi stabilirea unei periodicităţi de repeţire, iar cei leneşi de două ori, faţă de o disciplină şi de un stil moral profetic şi faţă de oboseala socotelilor puse în logaritme alergau la un auxiliar. O industrie de voaiante, de spiritişti, de profesori ai „magnetismului personal", aştepta să-i
PUBLICISTICĂ
615
servească într-un apartament mistic şi să le spună cu două zile înainte de tragere numerele sigure care vor ieşi, dacă o intervenţie demoniacă nu ar fi turburat logica absconsului la momentul oportun.
    Ca să ajute favoritismul, şase jucători primeau să colaboreze cu o higienă de privaţiuni şi asceze, refuzând să fumeze trei zile pe săptămână, abţinuţi de la carne şi alcool, practicând respiraţia indiană şi hrăniţi cu boabe de grâu crude, ca sfinţii din pustietăţi. Dacă nu câştigau neapărat la loterie, în schimb beneficiile se tălmăceau în ordinea cumpătării. Dar vine întrebarea: a câştigat cineva vreodată cvinta?
    Loteriile din sudul peninsulei lăsau jucătorilor din nord, la început, un timp mai lung de gândire şi hotărâre. Se întâmpla că încă nu erau închise biurourile de primire când se şi cunoşteau în vârful de jos al ţării numerele câştigate. A părut suspectă statului italian regularitatea cu care o familie de pe lacul Magiore câştiga cvinta de câteva ori neîntrerupt, în şase luni, această familie de oameni dibaci însă lacomi ar fi ruinat toate loteriile săptămânale. Poliţia dete de secretul norocului, şi fericiţii câştigători, arestaţi şi osândiţi la închisoare grea, pierdură bunurile, sechestrate. Norocul era un procedeu. Un membru al familiei străbătea toata Italia cu un porumbiel călător într-o valiză şi câteva minute după ieşirea loturilor, porumbielul pornea îndărăt acasă din fereastra unui hotel purtător în aripă a rezultatelor ce trebuiau jucate.
    Loteria era o şcoală de răbdare şi de filosofie. Ceea ce nu puteau să sugereze cartea, credinţa şi profesia, da cu dobândă mare jocul la noroc. Nu toţi oamenii lucrează conform unui destin istoric la linia mare pe care se mişcă popoarele către un scop, topiţi într-un ideal social sau naţional. Viciul gândirii şi patima ideilor aparţin unei fracţiuni, care ştie să se priveze de beatitudinea necesară rezistenţei în jungla civilizată. Oamenii au nevoie de o idolatrie mică, personală, de o înfrigurare care sporeşte în aparenţele vieţii tensiunile
616
TUDOR ARGHEZI
încrederii. înainte de moarte, fiecare vrea să se zvârcolească mai mult şi să sară mai sus, conştient de golul furnicat de praful de aur al soarelui şi al iluziei. Loteria acordă supraumanizarea, tot atât cât şi o mare învăţătură, şi câteodată iese şi câte un câştig, în viaţa de azi, de câteva milioane.
1935
                           SCRISORI
    1. Nu, dragă prietene. Nu e foarte necesar să demonstrezi o genialitate. Pentru că ai vrea să ştii dacă se poate să-ţi facă o activitate din meşteşugul lungirii vorbei, care se cheamă literatură, îţi răspund pe dinafară că se poate. Meşteşugul a început să fie o meserie şi nu e mai ruşinos decât alte profesii împlinite cu mai multă sau mai puţină strălucire şi fără obligaţia ei venită de la bossa infecundă a unui criticism de arătări. O educaţie a nerăbdării cere autorului să fulgere şi să se consume tot cu fiecare a lui zisă lucrare. Dumneata n-ai ce face cu asemenea chibrit. Ia-o şi du-o domol şi cu stăpânire. Precocităţile combustiunii sunt rele. Te poţi afla la treizeci de ani gol şi fumat - şi scuipat, şi abia începe profesia.
    Mi se pare că o cerinţă trebuie respectată: să-ţi placă meşteşugul. E o plăcere amăruie, dar în zigzagurile ei continuă. Neistovindu-se râvna, durează şi ea.
    Am un vecin care mă exasperează cu o tenacitate tare. De trei ani, în fiecare seară, timp de câteva luni pe an el asediază în grădina lui, cu arcuşul pe vioară, o melodie de romanţă obsedantă pentru auzul lui. Şi-a pus de gând să o izbutească, îmi dau seama că în deşert: nici peste zece ani vioara lui nu va putea să o pronunţe. Am numărat sute de începuturi ale primelor trei, patru silabe, zi cu zi. Cheia lui nu nimereşte
PUBLICISTICĂ
 617
niciodată-n boască, dar vecinul e neobosit. El ştie că are o cheie şi o gaură şi că nu se poate ca odată şi odată să nu descuie pe întuneric resortul interior. Peste unsprezece ani s-ar putea ca melodia să fie cântată şi va fi fără îndoială un cântec pe care l-a uitat toată lumea. Fără să bănuiască, ridiculul meu violonist îmi slujeşte de dascăl. Am făcut şi eu cu vioara mea ca el şi chiar atunci când am ajuns să nu cânt cum vroiam, tot am făcut ceva. Interesează ceva. Nu interesează, negreşit, cerul şi pământul dar interesează punctul dumitale de vedere: fă ceva, orice, dar ceva trebuie să faci.
    Trebuie fiindcă vrei. într-altfel, ştii, e cam totuna, să faci sau să nu faci nimic. în argot parizian asta se cheamă Quif-quif. Te-apucă un fel de ruşine să vezi că toate gâzele fac câte ceva, măcar ca să se afle în treabă. înţelegi să ţi-o ia oamenii înainte, dar vine mai greu de înţeles să te întreacă, cine să zic? o coropijniţă. Ştii ce greoaie e bruta asta mică dezgustătoare. Toate organele îi sunt parcă într-adins articulate contradictoriu, pentru ca la tot pasul să dea îndărăt. Dacă ai citi un tratat de specialitate, nu ţi-ar veni să crezi câte devastări operează bestia lentă, înnodată şi mută. Secretul ei e derizoriu: lucrează încet, însă lucrează mereu. Asta vreau să-ţi spui.
    Dacă ţii să-ţi fac o confidenţă, dragă prietene, dumneata citeşti acum scrisoarea unuia din cei mai leneşi vieţuitori. îţi puneam mai sus o condiţie: să-ţi placă meseria - şi-ţi pot spune la ureche că ceea ce mi-a plăcut mie mai mult, n-a fost atât ea cât — absenţa ei. Natura m-a înzestrat cu o capacitate de lene care ar fi putut să rămâie singura şi adevărata mea vocaţie, dacă împrejurările nu mă înghesuiau. Vroiam să ştiu foarte multe lucruri, fără să mă ostenesc să le caut. Din temperament şi răzbunare prefer animalele puturoase, fără să mă gândesc că ele sunt cele mai agile şi mai cochete. Aş putea să dorm câteva zile în şir şi să nu mă scol din pat decât ca să mănânc şi să mă
 618
TUDOR ARGHEZI
întorc pe cealaltă parte. Fiindcă n-am voie, mă compensez cu spectacolul animalelor, păstrătoarele ritului naturii somnolente şi visătoare. Cotoii mai primesc porţia triplă, în vederea unei imense digestii trândave. Mă satisface să-i găsesc putrezind la soare pe aceşti privilegiaţi, pe care poate că ai observat, nu-i atacă niciodată musca. Meşteşugul se împacă nu se poate mai bine cu lenea mare, favorabilă bunelor încolţiri: meseria îţi impune o activitate. N-ai ce face dacă te hotărăşti, căci, vrea să zică, trebuie să faci mereu câte ceva.
     Ţi-am mai spus, mi se pare, câteodată că foarte incidental am devenit ceea ce se numeşte un scriitor. încredinţat că adevăratul meşteşug e o lene eternă eu vroiam să dorm. Şi mă cam supărau întrebările altora şi mai ales ale mele, mă supărau periodicităţile, ciclurile organizate, calendarul biologic şi social. Mă supărau scrisorile, vizitele şi mă supăra toată lumea de la ferestrele etajului meu în jos. M-am născut cu câteva grave impermeabilităţi şi cu o sângeroasă aversiune pentru literatură, literatura în care am căzut. Confraţii mei naivi cred că aş avea despre mine o închipuire şi ca să mă ştirbească se întâmplă să mi-o înjure sau să mă conteste parţial şi în bloc. N-ai idee câţi proşti vulgari sunt în meseria noastră pe lângă proştii superbi.
     Ai să crezi, de pildă, că poetul Barbu e un om foarte inteligent. îţi aduci aminte că e matematician şi accepţi şi stilul spiritual în care îşi lucrează versurile, dezlânând urzeala, după ce a ţesut în metru comun, strângând rândurile vertical de la margini spre mijloc şi lăsând să atârne câteva fire cu capătul afară. în locul unde se întâlneşte un corn de căprioară cu o jumătate de roză, după desenul iniţial, se întâmplă fenomenul misterului şi lâna cărămizie bate-n gălbui prin reciprocităţile bumbacului bleu ciel. Meşteşugul e savuros.
     Ei bine, poetul a venit odată de mult, poate că acum vreo şase, şapte ani, la mine acasă. Apucasem să scot şi eu un prim
PUBLICISTICĂ
619
volum de versuri şi mă găseam în bluză şi pantaloni de lucrător, fluierând contemplativ cu mâinile în buzunare, dinaintea unui părete cu cărţi, aşezate în rafturi după cotoare. Ivirea neaşteptată a poetului în coridorul meu şi în dreptul uşii nu m-a emoţionat pe cât trebuia de violent, însă m-a amuzat figura lui de ofiţer de stare civilă şi m-a dispus tonul lui de circumstanţă terminologic. Mi se pare că era în redingotă. Prestigiul ceremoniei se ciocnea cu ilaritatea pe care lucrurile care nu râd totuşi o au, de ţinuta mea cu totul neglijată, lipsită nu numai de cravată dar şi de bretele. încălţămintea demnă a poetului expecta bot în bot, papucii mei lăbărţaţi.
    Poetul voia să-mi ceară un exemplar din volum. Ce putea să fie mai simplu decât dă-mi, te rog, volumul dumitale şi decât poftim volumul meu: Poetului Ion Barbu, omagii. Ţigări erau, cafeaua se făcea şi confraţii puteau să treacă la un lung taifas, cu atât mai agreabil cu cât poetul are un savuros raţionament cerebral chinez.
    însă poetul începea tocmai un discurs, intrând în stilul indirect - şi cum sta în picioare cu solemnitate şi nu pusese piciorul pe pragul odăii, cu mare greutate am obţinut să nu-1 demontez cu o pufnire de râs. Poetul zise butonat: „Am venit să-mi iau exemplarul pe care mi l-aţi rezervat". Dacă lucrul ia atare formă, stai niţel, mi-am zis: „Nu ţi-am rezervat, dragă domnule, nici un exemplar". S-a ivit o grimasă. Am mai apăsat puţin: „Nu numai că nu ţi-am rezervat, dar o să mă ierţi că nici nu m-am gândit".
    Logodnicul trecu în contrastul lui, al înmormântării. Cu tonul cel mai ales al muzicalităţii el, care ar fi putut să tacă, zise: „Atunci nu-mi rămâne decât să mă retrag". Acest retrag îmi aduse încă o dată hohotul de râs până la buze.
    Mă gândii o secundă ce să răspund şi ce să fac... Şi răspunsei: „Retragerea pe la stânga, uşa din fund“.
620
TUDOR ARGHEZI
    La câtva timp după acest neînsemnat eveniment poetul Barbu a publicat un studiu cu mult prea lung asupra poeziilor lui Tudor Arghezi, judecat subt toate aspectele plus altele câteva, ca să se demonstreze nulitatea complicată a unui autor, care făcea tot ce putea ca să nu iasă lucrul mâinilor lui prea prost, dar care când ieşea prost nu se spânzura de disperare ci lua de la cap, dintr-o altă parte.
1935
                         PRIVELIŞTE
    Se zbate în marea depărtare aripa luntrei, ca o pasăre albă. Un cârmaci dibaci mână pânzele ascuţite, întoarse de vânt şi strecurate prin el pieziş. E vechea luntre latină cu fundul rotund ca o coajă de nucă şi ca o scoică, din care un om potrivea nevăzut, pe marginea vântului, o margine de velă înălţată pe o sfoară de zmeu.
    O urmăresc cu luneta, biruind de câteva ori pe minut orizontala, legănată, culcată pe dreapta şi pe stânga, şi câteodată scufundată. Anume coincidenţă cu lumina face să se topească pânzele şi luntrea, şi să i se stingă desenul din orizont. Din loc în loc, răscolirea văzduhului mai iute sau a talazului ivit în neştire, e dejucată de luntraşul atent la zvârcolirile celor doi tovarăşi de imensitate, oceanul şi vântul, care se loveşte şi se mângâie unul pe altul. Pe firul care le uneşte şi le separă ca un păinjeniş, el trebuie să străbată teafăr elementele nesfârşite, pândit din ceruri şi din fundurile adânci. înainte de amurg, barca lui şi-a pus de gând să ajungă la Tuzla, de unde, noaptea, un ochi de foc sclipeşte pentru orientarea vapoarelor din drum.
PUBLICISTICĂ
621
    Cârduri de porumbiei de Mare însoţesc diagonala lumii, todeauna câte patru, câte şase, câte opt, todeauna părechi, ca fluturii nedespărţiţi. Alegând cărarea din toate cea mai lungă şi mai depărtată de ţărm, zborul lor încet nu se va putea opri poate toată noaptea, dacă într-adevăr aceste aripi fără cuiburi se opresc vreodată într-altă parte decât Marea şi au de împărtăşit cu uscatul vreo legătură şi vreun sentiment.
    O pasăre verde, care îşi poartă culorile lucii de papagal cu un cioc lung, ascuţit şi drept, figurează notele ilustrate ale portativului sârmelor de telegraf. Mai mult schelet decât carne subt fulgii şi penele metalizate, viaţa ei, necunoscută ca şi numele ei, se rosteşte înflăcărată şi voluntară prin ochii încruntaţi, din care contemplarea şi admiraţia lipsesc. Opinia ei despre oameni şi lucruri este făcută şi definitivă. Nu-i emoţionată nici de şuierul şi viteza locomotivei, nici de spectacolul marelui pustiu al pădurilor acuatice de sălcii şi răchite, pe deasupra cărora călătoreşte stolul neisprăvit al berzelor, îmbrobodite în aripi cu dantelă. O nobilă adunare dintr-un ostrov a cocorilor înalţi în zaua penelor cenuşii şi descălecaţi parcă din spinările unei herghelii care paşte mai departe, este pentru căutătura lor aprigă ceva obişnuit şi poate că plicticos, ca garda imperială unui suveran, indiferent la aspecte.
    Pământul acestei ţări de peste Danubiu pare să fi fost locuit de un popor de statui, cu cirezi şi turme de calcar, şi că cimitirul generaţiilor lui numeroase şi compacte i-a dat ţărâna lui albă, putregaiul lui văros şi osemintele împietrite. Copita calului sună pe drumurile de var ca şi cum ar lovi în sarcofage, cisterne şi subterane. O vegetaţie aspră şi coriace, cu frunzele de zinc şi floarea calcinată, înveleşte cu o lână încâlcită, pitică, pleşuvia teritoriului de zgură albă. Praful se stârneşte bucuros că înviază măcar la pasul târât al târlei, trezit din profunzimile multor ani descompuşi ca o spuză...
1935
 622
TUDOR ARGHEZI
                         MAREA
    Pustietăţi aglomerate, revărsate, cerul se varsă în Mare, Marea îneacă cerul. A plouat patruzeci de zile şi nopţi, şi nu se mai vedea pe întinderea apelor nimic.
    Parcă e atunci... Corabia se luptă cu năvodul de fier, care a oprit-o în linia zării: corabia lui Noe. Porumbielul de apă sărată străbate câmpia în clătinare: e al lui. Şi potopul nu se va sfârşi. E potopul veşnic al vastei adunări de imensităţi frământate. Şi curcubeul e albastru: coviltir de curcubeie, prinse toată noaptea unele de altele cu ace cu gămălie.
    După ce s-au înmulţit pe corabia lui, au slobozit pe uscat. Ia te uită la ei: goi şi frumoşi, au năvălit pe toată coasta de nisip, şi tolăniţi ca nişte răniţi, şi în picioare ca nişte războinici fără arme şi încrezători în singura putere a braţului, a pieptului şi a pulpelor împietrite, aşteaptă să vie oarecine de subt valuri şi să-i atace.
    Numai valul mai e primejdios. El înfăşoară în giulgiişi târăşte la fund, în împărăţia necunoscută. în fiecare zi Marea fură câteva fete, blândă şi târâtoare ca o mâţă întâi, culcată la picioare. Farmecul ei ineluctabil începe cu şoapte, cu dantele şi bijuteri. Pentru glezna Evei, ea sfărâmă şi reîntregeşte comorile care plac copilei cu sânii ca migdala. Dezvăluie naivităţii candide meşteşugul instantaneu de preschimbare şi strămutări. Briliantele se fac mărgăritare şi smaralde, aurul curge, argintul e o mocirlă scoasă şi aruncată cu găleata. în fiecare groapă de două palme baba îşi scutură basmaua cu minuni şi o umple din nou cu furnici de avuţie. Cine mai vrea, să vie după mine...
    Şi a plecat fata bălană, fără să se mai întoarcă, şi s-a dus fata arămie şi nu s-a mai întors. Şi Marea s-a făcut iarăşi la loc, şi Marea n-a simţit nimic.
    Se uită un om de o sută de mii de ani în ea, şi-i stă pe ţărm cu zeci de unelte, ca să fure şi el ceva din Mare şi să capete
PUBLICISTICĂ
623
îndărăt, pe fluiere, pe vioară, pe pană şi pensulă, vieţile răpite şi sufletele dezbinate în neguroasa ei încâlcire. Rând pe rând el şi-a zvârlit sculele în Mare. Poezia e în frumuseţea ei un scuipat şters de balele-i imaculate, muzica toată un chiot, icoanele nişte mâzgălituri.
    Şi s-a zvârlit şi meşterul după uneltele lui, şi Marea a rămas aceeaşi şi n-a simţit nimic.
    Ştiu ce cauţi tu şi azi. In zece cuvinte ai voi să prinzi şi adâncul şi avântul şi zguduirea şi lumina. Să zici: am numai zece cuvinte pentru pământ şi uscăciunea lui, dar în cuvintele mele zece am închis Marea toată, pe care o încui şi o descui cântând. Te întârzii să-ţi scrii, robule răzvrătit, epitaful.
    La orele şapte dimineaţa toate stelele au rămas să se scalde, pentru ca la noapte să fie mai curate şi mai reci. Am luat o sută de stele în pălărie şi le-am ţinut aşa până la înnoptat, şi s-au stins ca nişte licurici. Steaua nu suferă miros de om şi de sudoare. Sudoarea lui pute a carne şi a zer stătut. Omul mănâncă.
    Un vapor, al doilea vapor... Trei vapoare s-au strecurat în echilibru pe firul zării şi au trecut în lumea ceealaltă, cu cherestea, cu cereale şi petrol... Cum se apropiau de văzduhul de Apoi, s-au transfigurat, făcându-se trandafirii, de sidef.
    Temă: când erau să intre în ceruri, se subţiară. Un rotogol de licăr inefabil le înconjura: Trei Crişti umblau pe ape şi treceau Dincolo, ţinându-se de mână.
    Pictura scânteilor şi cântarea întunericului.
    Gândul toarce un vis al vieţii eterne, întrerupt o dată pe an. Viaţa mutată din loc, neînrădăcinată nicăieri, pribeagă pe apele Domnului pribeag. Viaţă de traistă şi geamantan. Casă nordul, masă sudul, patul vestul, ca să te legene pân-a se sfârşi. Să nu se prindă osteneala de puterile sale, somnul de ochi, inima de mărăcini cu floare. Un nisip fără margini, un văzduh fără zăgazuri, un drum fără capăt. Perpetua dislocare.
    Rădăcina e un mucegai, păzeşte-te: se prinde şi dă rod.
 624
TUDOR ARGHEZI
     La şcoala de pe plajă, fiecare ucenic stă cu caietul deschis pe genunchi şi cu creionul ridicat. Jocul nostru e literar şi, în atitudinea de sclavi cu tableta pregătită pentru a face însemnare de poruncile stăpânului inspirat, născocim temele Mării după văz şi auz.
     Către seară, meşterul a trecut pe la spatele fiecăruia.
     — Ce-ai scris? a întrebat.
     Nici unul nu scrisese nimic. Caietele erau închise, creioanele căzuseră în nisip. Toţi se uitau în Mare, încremeniţi în citirea cifrului ei imposibil.
     Şi o vioară cânta la un balcon, însoţind, în liniştea orei, dansul pitit al nopţii în zvârcolire.
1935
                     DEZLEGARE
    Domnul Şerban Cioculescu m-a vorbit şi m-a scris atât de multe ori de bine, încât ar avea dreptul să-i pară câteodată rău. Foarte puţin obişnuit cu tratamentul metalic, am primit fumigaţiile de aur, întâi cu o jumătate de consternare; m-am cam strâmbat, am tras pe nas şi am înghiţit, dar m-am deprins. Aş putea să afirm că atunci când am văzut că se repetă des medicina, nici nu mi-a displăcut. între alţii domnul Cioculescu făcuse subsemnatului reputaţia unui bun actor şi mim al cuvintelor româneşti.
    Ştiam şi eu că nu-mi lipsea un fel de dibăcie în aşezarea perdelelor şi a draperiilor şi în distribuirea scaunelor şi tablourilor într-un apartament - şi aveam încredinţarea secretă că dacă aş fi putut învăţa la un meşter cumsecade, ieşeam tapiţer. Momentele pierdute nu se mai întorc. Mi-am stricat vocaţia căutând materiale şi instalaţie fără capital şi
PUBLICISTICĂ
 625
ciocănind prin stihiile gratuite. Ştofele care sunt fără să fie, speranţele fără substanţă, catifelele mincinoase, schelete de mobilier în ipoteză învelite cu percaluri de prestidigitaţie. Oleacă de chembrică din mare, un ţol de pe lângă cer: iluzii. Am intrat, aşa în literatură, care-i o tapiţerie fără marfă şi o misitie a semnelor. Obiectele sunt substituite prin măştile lor şi vorbele trebuiesc dur concretizate, ca să le reprezinte până aproape de periferia pipăitului brut. E o evoluţie printre absenţe şi un joc de-a surdomuţii. Dar concentrat aci îţi faci un fel de ideal de magie.
    Nu râvneam mai mult şi poate că nici atât. Sunt unul din oamenii care nu se iubesc şi care nu-şi adoră manuscrisul, creierul şi fotografia. Nu mă simţeam vinovat cu nimic dacă provocam din pricina cititorului complicat o exaltare, nici dacă din pricina mea îl dezamăgeam. Mai ales, că de la război încoace, mi se părea că am murit şi că făceam parte dintr-un soi de erou necunoscut. Am înviat şovăind şi controlându-mi cu temperatura piciorului gol şi cu piatra tombală, călcătura tălpilor venite din umezeală. M-am verificat, am început să cred într-o rezistenţă şi pentru că personal nu mai aveam nevoie de nimic, toate fericitele zile trăite după moarte le-am dăruit. Fiind întemeietor de trib, am emancipat tribul de maimuţă şi am intercalat în zestrea lui blazonul penei încovoiate, care îşi mănâncă jerpelita coadă cu peniţa. Atâta lucru a fost realizat, atâta am căutat. Târăsc după mine, ca un cal orb, căruţa cu gunoaie, renunţările, abnegările şi uitările. Dacă nici una din zilele supravieţuite nu-mi aparţin, am putut să mă şi transfigurez. Când un instinct mi-a ridicat mâna ca să doboare o caricatură, în secunda precisă în care se împietrea de strângere şi trebuia să cadă, pumnul s-a desfăcut, lunecând a mângâiere, încruntarea s-a limpezit. Nu mai sunt măcar un brav.
    Domnul Şerban Cioculescu e un brav: un brav al marelui şi al micului eveniment cules cu coada ochiului şi, probabil
 626
TUDOR ARGHEZI
că şi un mare brav al contradicţiei. în temperamentul care se voieşte frigid şi variabil al acestui intelect uneori suav, intră poate şi un procent al impetuozităţii excitate. Când s-a înscris la spectacolele mele ca abonat de avant-scenă, critica universitară le tăgăduia şi dreptul comercial de publicitate. Lipsa de mai târziu a fluierelor la scena descoperită, mi se pare că l-a cam obosit şi, după ce stalurile şi galeria au căzut cu lojile de acord, binevoitorul meu spectator ar vrea să fluiere el. Prin gaura cortinei l-am surprins de câteva ori modificându-şi ţinuta buzelor cu expresia omului care-şi aduce aminte un refren şi-l încearcă aplecat în cot pe o balustradă de pluş. Dar tot prietenul recuzitelor mele s-a rectificat. Poate că nici el nu-i chiar excesiv de brav şi mânuieşte, cu o subtilă dexteritate, o lamă de nuanţă.
    într-o zi, pe neaşteptate, prietenul meu m-a înfiorat cu o spovedanie, cum se face numai la ureche. Citise Ochii Maicii Domnului, despre care a scris pân-acum numai de două ori şi mărturisea că a plâns în hohote. Momentul a fost cumplit. Nu ştiam să mă apăr. Dacă elogiile scrise le citesc cu o amărăciune suportabilă, lauda directă şi care vine din senin, pe uliţă, ca un clacson, mă sperie. Articolul din „Revista Fundaţiilor Regale ‘ e mai omenesc, căci îi contestă cărţii orice merit şi îi ridiculizează şi peizajul, preocuparea constantă şi desigur | absurdă - dar ce mai pot să fac? - a subsemnatului fiind, nu să scrie versuri, poeme în proză, lirică sau epică, ci să interzică asemănarea cărţilor lui, una cu alta şi mai cu seamă cu ale tuturor celorlalţi.
    Desinez această proză a melancoliei dintr-un sentiment de simetrică reciprocitate. Aş voi să-i facilitez domnului Cioculescu o fază. .Are, mi se pare, nevoie de ea, şi se vede, poate, stingherit de antecendente şi obligaţii. îl dezleg. Cu mâna întinsă de bun camarad — e o calitate pe care o cinstesc şi care nu-mi este străină - îl voi ajuta să treacă gârla pe un tărâm mai felice.
PUBLICISTICĂ
 62 7
    —     Haiclem, dragă domnule Cioculescu, amândoi! Dumneata erai numai un prieten al lui Arghezi: eu sunt Arghezi întreg. Mă asociez cu dumneata împotriva lui...
1935
                       UN DEBUT
   Negăsind un loc în nici un vagon de clasa I pentru care cumpărasem biletul meu, a trebuit să mă resemnez la un strapontin din faţa unui compartiment ocupat şi pusei stăpânire pe el. Stăpânirea în tren o afirmă indiscutabil şederea pe loc şi am şezut. O jumătate de ceas am dansat pe o latură şi pe alta pivotând pe strapontinul mobil, care se comportă ca un capac cu resort. La doamnele grase m-am ridicat şi la domnii cu importanţă socială m-am răsucit. Toţi pasagerii uitaseră să mai spuie ceva persoanelor care le însoţeau până la peron, îşi aduceau necontenit aminte câte un amănunt şi fugeau îndărăt cu el, ca să-l comunice iute — şi la fiecare aducere aminte strapontinul meu şi picioarele mele participau cu o mişcare.
   în tren şi mai ales pe un scaun care îl sâcâie şi fuge de subt el, pasagerul capătă o mare sensibilitate nervoasă la vocabular şi absenţa cuvântului pardon, care corespunde delicat pe franţuzeşte cuvântului deranjament, îl afectează. Nici una din doamnele cu buzele violent carmine n-au găsit potrivit să utilizeze scuza, nici un domn colonel, şi toată lumea a trecut pe lângă mine ca pe lângă un geamantan, exclusiv preocupată de insignifiantul amănunt, colportat de la o fereastră la alta şi de la un capăt al vagonului la capătul opus. Când a pornit în sfârşit trenul, o domnişoară care mă mai îmbrâncise de
628
TUDOR ARGHEZI
câteva ori, voia pentru o ultimă dată să adaoge la tot ce mai spusese un cuvânt.
    —    Mai aveam să-i spui ceva, zise domnişoara ca pentru mine, împiedicată de picioarele mele ferm înţepenite acum în unghiul drept al păretelui din faţă. Era momentul să mă răzbun.
    —    Lăsaţi, domnişoară, o să-i spuneţi în staţia următoare! zisei — şi domnişoara se întoarse brusc, ca un soldat, săgetându-mă cu un ochi iritat.
    Dar cum se liniştise forfota culoarului şi deranjamentele nu mai aveau rost decât în împrejurările tardive, când pasagerul caută vagonul-restaurant sau cabinetul conex, mi-am strecurat privirile în compartimentul din faţa mea, printre perdelele trase. O veselie exagerată amestecată cu o gălăgie entuziastă se petrecea în interior. Compartimentul fusese anexat de o familie complet organizată şi compusă ca pe un afiş de distribuţie, păreche bătrână, păreche tânără şi trei copii. Aceştia se aruncau de pe o canapea pe alta, se bucurau că sunt săltaţi de arcuri. Bătrânii netezeau cu palma catifeaua păreţilor, schimbând idei, probabil, asupra calităţii şi parcă miraţi de asemenea ştofă de lux - iar mai tinerii se contemplau foarte des în oglinda din părete, ca nişte oameni care nu mai trecuseră prin faţa acestui obiect reflector.
    Exuberanţa familiei a culminat, luând un ton extravagant în momentul când am încercat pe clanţă. Neputându-mă resemna la rolul de barieră pe o distanţă de trei sute de km... voiam să mă plasez într-un compartiment. Uşa era încuiată. Copilul cel mai mare apăru de subt perdeaua cristalului râzând cu plăcere.
    — Nu e un loc liber în compartimentul dv.? întrebai.
    El închise un ochi ironic schiţând o tiflă. Insistai, părându-mi-se că familia putea să lase slobod un fotoliu. Atunci apăru domnul mai tânăr, un domn fără cravată şi
PUBLICISTICĂ
 629
încheiat la gulerul cămăşii cu un nasture roşu, ca de lăptar. Mi se părea cu neputinţă.
    —    Nu înţelegi, domnule, că nu e loc? zise necăjit pasagerul, pe când argumentam gesticulând în dreptul sticlei de la uşă.
    - Am terminat! zise el, trăgând perdeaua la loc.
    Petrecerea din compartiment continua amplificată.
Pasagerii se simţeau cât se poate de bine şi ţineau să-şi scoată preţul biletelor cu vârf şi îndesat.
    Aci, mi-aş permite să atrag atenţia Direcţiei Generale a Căilor Ferate că todeauna controlorul se prezintă în vagoane prea târziu.
    După a şasea staţie, controlorul puse mâna pe mânerul compartimentului cu perdele. El o găsi bine închisă şi pentru că uşa nu voia să cedeze, controlorul se sluji de cheie şi intrând trase uşa la loc.
    O linişte binefăcătoare se aşternu în compartimentul îndată potolit şi un dialog de murmure ţinu câteva minute. La redeschiderea uşii, toată familia ieşea cu bagajele subsuoară, pachete mizere în hârtie de jurnal cu sfoară. Ordinea morală era respectată: întâi ieşeau bătrânii, după ei părechea mai tânără şi cu capetele plecate copiii, înghesuiţi de controlorul care formula sentinţa: „Amendă, de şase ori preţul biletelor pe drumul parcurs, plus câte un bilet întreg".
    — N-am ştiut repetau bătrânii...
    - Dacă ştiam!... repetau mai tinerii...
    Bieţii oameni cumpăraseră bilete de clasa a treia.
1935
               SCRISUL REVELATOR
   Vine un timp în viaţa unei limbi când scrisul corect reprezintă o decenţă obligatorie cu deosebire la marii
630
TUDOR ARGHEZI
latifundiari ai bugetului de stat. Un ministru, un deputat, un funcţionar superior trebuie să ştie să scrie tot atât de precis şi de drept pe cât ştie să-şi lege cravata. Condeiul face parte din ţinută, utilizat măcar ca un cosmetic al inteligenţei, şi manuscrisul, pentru un personaj public, trebuie să fie unul din criterii.
     Nu-i ceri desigur domnului plătit cu câteva zeci de mii de lei pe lună şi adeseori pe săptămână dacă nu pe zi, să comită literatură. Nevoile lui sunt satisfăcute profesional din izvoare mai apropiate de viaţa curentă. Cărţile, pe care nici nu le citeşte, ar fi poate că şi mai greu să le scrie. Dar se presupune că acest domn a învăţat cu sila douăzeci de ani neîntrerupt, că a citit câteva sute de volume cuprinse într-un program care condiţionează o diplomă, şi că are câteva idei clare, cel puţin ideile documentate ale unei grupări, adoptate odată cu înscrierea într-un club. Ideile materiale sunt întodeauna, dimpreună cu consecinţele şi aplicabilitatea lor, uşor de formulat în cuvinte.
     Se cunosc personaje considerabile, parvenite la prestigii enorme şi la situaţii excepţionale, imens remunerate. Timp de treizeci de ani, în umbra creaţiei nevăzute şi de cele mai multe ori văzute, puterile lor sociale au sporit, te gândeşti, pe temeiul unui merit verificat de oamenii muncii, de şefi, de guverne. Te pomeneşti cu personajul sărbătorit deodată şi nu-ţi vine să crezi că numai din pricină că-1 cheamă, de pildă, Nicolau, şi că în provincia lui reprezintă un număr de voturi culese la cafenea şi la birt, domnul s-a tras de lanţul ceasornicului de pe stomac cu toţi marii demnitari şi cu autorităţile principale, şi a putut asigura intrările la toate orele din zi în imobilele cu sergent, unde majoritatea personalităţilor de marcă sunt primite numai până la uşă, ca să lase, pupată şi linsă pe amândouă părţile, cartea de vizită a permanentei prezenţe. în momentul în care trei sute de tacâmuri îl sărbătoreau, domnul era în apogeul carierei şi făcuse o grămadă de isprăvi
PUBLICISTICĂ
 631
anonime însă esenţiale pentru bunul şi înţeleptul echilibru social. Dacă l-ai fi scuipat din greşeală pe gheata de lac ce-o încălţase ca să-i strălucească şi picioarele, n-ar fi fost de ajuns nici o scuză. El chema poliţia, justiţia, mobilizate ca la un atentat, botul pantofului nu se mai putea lustrui decât cu o sentinţă, şi presa, însăşi presa ar fi vestejit atacul trecătorului inatent la încălţămintea însemnatului bărbat insignifiant.
    în toate carierele, şi cele mai briliante, se întâmplă însă accidentul Prometeului căzut din ceruri între vulturi şi muşte. Personajul are o involuntară alunecare pe parchet sau pe trotuar, ocazionată de o coajă de portocală sau de materialul lunecos scuipat din greşeală. Abia când îl vezi lungit pe spinare afli că pielea lui nu a făcut niciodată două parale. Vaietul lui penibil vine din dureri insuportabile. Pantoful i-a jucat o farsă, călcând odată mai vizibil strâmb. Domnul e gata sa se ia de piept şi cu fiecare din cloştile politice şi sociale care l-au clocit, realizând generaţia valorilor din dezvoltarea produselor galinacee fără coajă.
    E înfiorător când personalităţile din această categorie, uimite de reversul împrejurărilor, ţin să facă publicitate cazului personal şi se dedau la proză şi letrism. Un comunicat de zece rânduri are treizeci de erori de expresie, douăzeci de inteligenţă şi o sută de gramatică. Un memoriu e o bucată literară cumplită. O revărsare de analfabetism, care era latura adevărată din torentul circulator al lichidului intelectual, te încremeneşte. Marele potentat ştia numai să iscălească, şi atunci cu ezitări de ortografie.
    Aceste capacităţi care comandă viaţa, o constrâng şi o supun bunului-plac vulgar şi grotesc, au înotat în speranţa, în sudoarea şi în sângele ţării. Statul i-a îndestulat, conservându-i ca pe nişte elefanţi sfinţiţi şi a risipit cu ei strădania şi decepţia unei lumi întregi. A trebuit să-i admirăm în jobene şi fracuri, să îngenunchem şi să tăcem în drumul lor, ca la o perindare de zei.
632
TUDOR ARGHEZI
    Şi dinaintea celor căzuţi pe spate te-ai gândit la cei rămaşi în picioare. Cum se descurcă ei din alfabet?
    Trebuie scrisă o gramatică succintă şi un manual cu modele de stil şi compoziţie pentru împrejurările variate în care se poate găsi un personaj politic de proporţii.
1935
             ABECEDARUL CITITORULUI
    Acum când editurile fac o întinsă publicitate literaturii şcolare şi propun publicului didactic noi liste de cărţi şi autori, iată-1 apropiindu-se de vitrine şi de chioşcul cu ziare, Analfabetul.
    Mă loveşte în toate zilele cu cotul, îmbrăcat nemţeşte şi cu surtuc şi mă uit cu simpatie în gura lui, căscată la geamurile splendide şi la proaspetele afişe înnădite la un ghişeu. Ochii lui se joacă fermecaţi cu foile şi copertele pestriţe şi ar căuta o păreche de ochelari cu care să vadă şi să-şi explice totul. Dar opticianul Spinoza e absent şi doctorii cărţii nu se gândesc la infirmitatea lui de analfabet.
    Dacă veneai când erai mic ţi-aş fi potrivit, cu chiu cu vai, nişte sticle. Dar aşa, catâr bătrân, o să te lăsăm înţepenit, zice doctorul. Căci noi tratăm orbirea ta sistematic, începând cu transformarea nu numai a ochiului dar a capului şi animalului întreg. Dacă te-aş lua în tratament acum o să dea metoda greş, n-am numărul dioptriilor trebuincios.
    Ascultă, băiatule, şi ţine minte... Ca să înveţi carte, trebuie neapărat să fii mic, să te sperii de mine în fiecare zi şi relaţia noastră, ca să capete autoritate pentru bunul prestigiu al cărţii şi al culturii, trebuie să fie de la bancă la catedră, cu tablă, cu burete, cu tibişir, catalog, direcţie şi cancelarie cu secretar., Altfel, te străduieşti în deşert. Apoi trebuie listă de
PUBLICISTICĂ
633
cărţi, caiete şi călimări. E nevoie să te încurc şi să te încâlcesc vreo cincisprezece ani şi după ce mi-am dat seamă că nu te mai poţi dezmetici anarhic, ca un analfabet îţi iscălesc un bilet de voie. Asta e metoda.
    Ai băgat de seamă ce trebuie: trebuie tirajul dumitale decolorat. Persoana dumitale nu mă interesează: singură copia, obţinută pe bucată rectangulară de hârtie, priveşte învăţământul. Când încă nu eram un om învăţat şi mă străduiam şi eu, cu ajutorul dascălului meu de atunci, să mă divid, să mă transform, şi să mă alambichez, în ceasurile urâtului din clasă, o muscă ireverenţioasă se muta din ograda găinilor în clasă şi de pe nasul profesorului pe nasul meu. O uşoară strategie îmi permitea s-o prind ca în capcană în mijlocul unei cărţi deschise, care nu-mi fusese de mult folos. Pac! musca era strivită în Istoria universală. O deschideam din nou, ca să admir frumuseţea lucrului transformat în autogravură, şi instinctiv simţeam în mine vocaţia pedagogică căpătând o formă şi un scop. Dacă nu-ţi apuc măcar un picior, nu am făcut nimic. Frumuseţea e compromisă.
    învăţământul are o estetică şi o metodă. Eu ştiu ce vrei dumneata, Domnule Analfabet, vrei să citeşti fără să fi învăţat să scrii. Mută-ţi gândul, asta nu se poate. Ţi-ai băgat în cap că dacă există maşina de scris este de ajuns să ştii să citeşti ca să scrii mai frumos, cu degetele oarbe. Dumneata n-ai auzit, pesemne, de caligrafie; bineînţeles, dacă eşti un analfabet. Ai să porneşti întâi cu degetul, pe care îl vei băga în cerneală până la cot. Pe urmă, până la Crăciun, înveţi câteva litere obeze şi câteva silabe. La Paşti mai ştii câteva, la iunie dai examen şi după patru ani ai învăţat să scrii. îţi mai rămân câţiva ani, ca să înveţi să citeşti. Nu merge aşa, cum vrei dumneata.
    Şi la urma urmelor, tirajul hors-texte. Ai devenit certificat. Exact momentul în care nu te mai trage inima să te zgâieşti la vitrine şi chioşcuri, şi în care, bravul meu semen, nu mai
634
TUDOR ARGHEZI
citeşti nimic. Căci dumneata ştii tot şi nu te mai loveşti de nici un secret.
1935
                         BILETE Acasă, la noi
    -     Ai băgat de seamă... De cinci ani, de când ne este casa gata, nu a venit nici o păreche de rândunele să-şi puie cuibul în streaşina noastră... Nu-mi place. Nişte rândunele sunt o binecuvântare. De ce ni se refuză nouă?
    Am pregătit într-adins locuri adânci de cuiburi. Am aşteptat mereu primăvara. Au zburat împrejurul casei toate şi nu s-au oprit. Le-am chemat din pridvoare cu gândul: „Nu veniţi şi pe la noi?“ urmărindu-le zborul ascuţit.
    Singure vrăbiile, care zboară puţin, s-au vârât printre grinzi şi ţigle, ca nişte şoareci cu aripi. Le preţuim. Le-am lăsat locuri şi lor, să intre de-a gata în dosul bârnelor din acoperiş. N-au aşteptai: să fie rugate, şi pretutindeni chenarele casei sunt pline de ele. Când s-au tencuit balcoanele, am găsit un întreg hotel de vrăbii instalat într-un tavan, o mânăstire de chilii cu galerii. Le-am lăsat o firidă deschisă, ca să se poată vârî stolurile, care se pogoară în meiul şi mălaiul de la găini.
    Vrabia e a noastră, stă cu noi toată iarna şi când curge vântul pe găurile podului, când plânge noaptea şi trosneşte zidul, mă gândesc la aţipitul ei în paiele, adunate din toata lumea şi făcute colac.
    Rândunica e o străină fără patrie şi care vine la noi din ţările depărtate, ca dansatoarele creole: aş fi vroit să plece toamna cu o amintire bună de gospodăria noastră, şi să o
PUBLICISTICĂ
635
povestească pe la Piramide. Dezlegarea lor de pământ şi puterea de a se despărţi de cuibul întemeiat, locuit două anotimpuri, interzic familiaritatea obişnuită cu vrăbiile casnice, gata todeauna la mâncare. Ai aruncat o mână de boabe: vin de nu ştii unde o sută, şi dacă le dai firimiturile de la prânz, sunt atât de prezente încât ţi s-ar părea că ai scuturat un pâlc, din faţa de masă, ca un prestidigitator. Destinul lor îngust şi câmpenesc, de şesuri sure, n-are glorie şi tragedie. El nu se măsoară cu furtuna, cu marea, cu trăsnetul, cu piscul. Zborul pitic din ungherele mici e utilitar şi scurt şi calculat pe balega proaspătă a calului de căruţă. Intre zburătoare, aripile lor sunt ca nişte papuci de lână, pentru trecut peste drum. Vrabie gospodină, tu te simţi fericită că ţi-ai asigurat un apartament şi că ai cumpărat lemne de iarnă. Acum poate să viscolească, ţi-ai zis. Tu o să stai la cald, ascunsă lângă coşul bucătăriei. Să fim fără grijă: omul din casă nu stă nemâncat şi nici nu mănâncă tot. Vrabie durdulie, te pomenea Iisus pe tine, când a vorbit de păsările cerului, care nici nu seceră, nici nu ară?
    Orişicum, firea ta potolită mă mulţumeşte, şi dacă vii ca un stol de cartofi din grădina Sfântului Francisc în livada mea, tu nu-mi turburi nici amorţirea, nici lectura şi nu ţii să mi te arăţi cu coarne şi picioroange, să mă sperii cu o podoabă agăţată şi cu fanfaronada unui ghiers plagiat. Tot aşa şi ţarca se înalţă ca un hieroglif şi viermele de păr şi catifea spânzură ca un deget de mânuşă al păpuşii, de firul de mătase întrerupt care l-ar fî tricotat.
                           Bună vestire
    Două rândunele s-au hotărât în sfârşit să-şi prindă cuibul de casa noastră.
    Lucrul nu e atât de simplu pe cât mi l-am închipuit atunci când le vedem din depărtare. Migraţiunile lungi şi repetate pe
636
TUDOR ARGHEZI
an de două ori nu au făcut din rândunele nişte aventuriere şi nişte boeme, mulţumite cu puţin şi indiferente la confort. în provizoria lor sălăşluire printre solstiţii, ele se comportă ca şi cum s~ar fi asociat cu eternitatea şi nu le-ar sta în drum viscolul şi îngheţul. Toate prudenţele sunt prezente şi nici o socoteală nu lipseşte la zidirea unei încăperi pe patru luni.
     Părechea s-a oprit în toate pridvoarele, a examinat fiecare ungher şi locul ales a fost vizitat de mai multe ori, câteva zile în şir, pe lumină, pe umbră, pe linişte şi pe vânt. Dimineaţa, în răsărit, se întorc să se documenteze din nou. Pe uşa deschisă a balconului ele mi-au intrat în odaie şi s-au asigurat că nici o primejdie nu vine din casă. Mi-am deschis ochii cu două rândunele aşezate pe stinghia de la cap a patului meu şi am surâs. Ele au văzut ochii şi surâsul şi au zburat, ocolind plafonul odăii. Din perină le-am putut urmări contureie, liniile aripei, despicătura elegantă a cozii cu egreta fină, spânzurată încovoiat, culoarea negricioasă albăstruie, pata de vişină a guşii, într-un înconjur alb şi litera ciocului caligrafică de peniţă. Nu văzusem niciodată atât de aproape o rândunică, şi pasărea care săgetează lumina şi azurul mi se păru uimitor de frumoasă.
     S-au strâns, înainte de a începe lucrul, mai multe; inginerii, tehnicienii sau şefii de echipă însărcinaţi de comunitatea rândunelelor să ia cunoştinţă în vederea marilor convocări viitoare de adresa fiecărei părechi. Consilierii s-au aşezat în dreptul locului ales şi au deliberat. Instinctul fusese desigur exact, şi logodnicii s-au simţit autorizaţi să-şi construiască un cămin.
     Clăditul începu de la fund. Temelia trebuia să fie creştetul unui mosor de porţelan, izolator al firului electric, zidit subt streaşina de adăpost.
     Nădăjduind să le uşurăm sarcina, am făcut o groapă cu mămăligă de noroi. Materialele noastre nici n-au fost cercetate. Se găseau altele mai departe... Le-am surprins, niţel jigniţi, adunându-le de la o distanţă de o jumătate de kilometru,
PUBLICISTICĂ
637
dintr-o băltoacă, luând cu ele o fărâmă transportată la cuib. De vreme ce nu o purtau în vârful ciocului, am putut deduce că o păstrau în interiorul gurii, din care o vărsau ca dintr-o linguriţă pe un punct. Probabil că nu greşeam prea mult bănuind că minusculul hap de pământ ud trebuie cimentat cu o salivă aglutinantă.
    întâia zi, capsula de porţelan a fost înconjurată pe circonferenţă cu un cerc de mărgele de lut — şi s-a făcut seară în absenţa noilor căsătoriţi. A doua zi, dunga fundului a crescut într-o parte şi în şase zile, mi se pare, atâtea câte acordă Sfintele Scripturi facerii lumii, cuibul a fost isprăvit.
    Două zile nu s-a mai arătat nimic. Un suspin secret ne spunea că în cele din urmă locul a fost găsit defectuos. Ne înşelam. Ne-am bucurat. Prietenii plecaseră în căutarea altor materiale noi, pe care le-au descoperit, este sigur, la mare depărtare. întoarcerile lor se făcură rare şi soţii veneau şi plecau odată. Folosindu-ne de o absenţă, am pus un scaun în pridvor şi ne-am uitat. Pe fundul cuibului concav se aşternuse o saltea de fire de păr de cal albe, întocmite împletit, fiecare fir fiind trecut printre celelalte şi urzit cu ele: operaţie făcută cu două ciocuri.
    începură să vie fulgii. A cincea zi, a fulgilor, puful crescu până la gura cuibului şi se revărsa ca o spumă peste margini. Din această zi cu puf, unul din soţi n-a mai lăsat cuibul singur şi dacă nu ne temeam să nu ne găsească spionându-le viaţa, am fi încercat să vedem dacă pe pilota de fulgi fuseseră ouăle ouate.
    Ne-am obişnuit să presupunem că tovarăşul din cuib era soţia. Seara, soţul se despărţea de ea, cu un cântec de armonică amestecat cu mandolină. El nu are loc în odaie şi pleacă. Unde-şi petrece noaptea? Intr-un pom, în vreo altă streaşină? Bănuiam că în vreme ce femeile păzesc ouăle, fiecare în cuibul ei, bărbaţii se adună pe undeva şi petrec noaptea împreună, după o rânduială care trebuie să menţie solidaritatea
638
TUDOR ARGHEZI
stolurilor permanent până în toamnă, când se vor strânge toate triburile de plecare. Sau poate că paza şi-o asumă noaptea eroul căminului, şi poate că femeile sunt acelea care se retrag într-o utrenie necunoscută...
    Destinul romantic pare corectat de creaţia cuibului şi soţii intercalează în raporturile lor distanţe şi o moralitate de severităţi pentru garantarea progeniturii, în datoriile căreia fac amândoi abstracţie de plăcerile independenţei. După ce au iubit, ei se devotează. Viaţa lor nu mai are altă semnificaţie. Amanţii de pe firul electric sunt acum nişte tovarăşi consacraţi unei generaţii, fără să fi putut să trăiască pentru dânşii peste iluzia unei secunde.
    Şi pe când monotonia se repetă cu singurul scop aparent de-a trece viaţa dintr-un exemplar într-altul, păstrându-se datina şi forma, dincolo, în prisacă, albinele se nasc câte două mii pe zi într-un stup şi viaţa lor istovită de corvezi ia sfârşit înainte de a se fi folosit, ca nişte gospodine pricepute la dulceaţă, de agoniseala celor cincisprezece ore de muncă din zori până la înnoptat.
    Sunt amănunte pe care le cunoşti de mult şi pe care le afli noi de câte ori ţi le aminteşti. Cine a numit-o regină pe mama stupului, osândită să ouă şi să procreeze de trei şi de patru ori pe minut? Tragica suverană vede o singură dată lumina zilei în cele o mie de zile cât îi durează viaţa, în ziua nupţiilor când se îndrăgosteşte în văzduh, îmbătată şi orbită de slavă, cu un amant, pe care nu are nici curiozitatea să-l cunoască. în marea seninătate a zărilor s-au întâlnit două puncte de întuneric dens. Bărbatul moare în aer şi regina se călugăreşte, refugiată în schitul din care nu mai iese a doua oară şi în care va muri, ucisă de o pretendentă, de o nouă regină, încă ameţită de starea ei larvară şi trezită subit la succesiune şi la dragostea de o secundă.
    Bărbatul e acest bondar bondoc, fără treabă, grosolan şi naiv, inutil, întreţinut şi nul. El nu ştie să muncească, din inocenţă; ştie numai să mănânce. E singurul pericol al prezenţei
PUBLICISTICĂ
 639
lui în stup, unde regula chinoviei nu permite nici o tresărire de instinct. în interiorul mănăstirii, sexul este suprimat şi, ca să se simtă flăcău un minut, bărbatul are nevoie de văzduhul înălţimii. Muncitoarelor le este interzisă dorinţa: ele nu cer nimic, muncesc, roabe - câte douăzeci de mii - ale stupului, cu frenezie. O singură femeie poate să cunoască dragostea şi o singură dată, o singură secundă — regina. Dar, pe încetul, bărbaţii sunt eliminaţi... Albinele îi împing jos de pe faguri. Ei se deplasează cu greu, biruiţi de presiunea aproape amicală a câte zece, douăzeci de lucrătoare.
    Şi îndată ce-au căzut în fundul stupului, nu li se lasă răgaz: tăbărâte pe bărbaţi, albinele lucrătoare le rod aripile, ca să nu mai poată zbura înapoi prin stup, şi neputincioşi, flăcăii virgini sunt scoşi afară şi aruncaţi, pe urdiniş. Nici o putere dumnezeiască nu-i mai poate scăpa de moartea nopţii reci, îngenuncheaţi la porţile republicii şi pocăiţi fără păcat.
    Ei bine, albinele lustruite, pe care le vezi, au pleşuvit, şi-au pierdut scama care le catifela, înfruntând vântul şi florile şi trecând de câteva ori pe zi încărcate, câteva zeci o dată, îmbulzite pe tăietura de puşculiţă în urdiniş. Legea e aspră, dar e singura lege: albinele cară şi regina face pui.
    Trebuia cineva să mănânce recolta dulce a strădaniei, fructul ascezei.
    O mănâncă omul.
                            Zbor în sus
    Fluturii urcă viermii-n văzduh, în zboruri nevinovate de serafl şi grămezile lor din vişini şi zarzări dau iluzia reînfloririi. în trandafirii deschişi, luna bate cu frumuseţi compuse, din reverie, miracole şi efecte de balet. Perfecţiunea delicatelor lucruri, cărora nu le lipseşte nici o reminiscenţă şi asemănare, evocă imposibilele albituri şi răsfrângeri, cristalul, porţelanul,
640
TUDOR ARGHEZI
mătasea, mierea, laptele şi parfumele, şi splendorile imposibile ale amănuntului exact rafinează senzaţia până la ilaritate. Ţi se pare că participi la un sistem de snoave inventate pentru copii şi ilustratori, că lacrima de rouă nu trebuie să fie atât de diafană şi conturele atât de gingaşe. Dar însuşi câinele ciobănesc, care trebuia să strice atâta ideală şi evanghelică armonie, printr-o săritură în trandafiri după un arici, a rămas încremenit în demenţa superfinului şi mârâie împresurat, asaltat de pictură şi pastel.
    Ghimpii ascunşi subt gulerele înfoiate înăspresc abia orgiile excesului de inefabil.
    Mute, broaştele de pământ, ca îndrăciţii şi leproşii ieşiţi târâş pe genunchi şi coate din gropi, la apropierea Mântuitorului, se mută din loc în loc, ca nişte oameni minusculi bolnavi. Viziune de avortoni, care, refuzându-li-se altă viaţă, se hrănesc cu muşte nocturne şi ţânţari înghiţiţi cu aripi şi cu muzicalitate cu tot. Din infernul misterios, ei vin în gloate, ca nişte suflete materializate de morţi.
    Broasca e singura vietate, pe care n-o înţelege nici pisica, dusă pe gânduri la spectacolul săriturii de clovn. Laba ei se întinde rigidă şi şovăitoare ca un băţ de tobă, catifelat cu un glomotoc în vârf Ar vrea să capete convingerea că jivina mică se mănâncă. Dar se descurajează. Contactul e glacial. Totuşi pisica studiază toată vara băşica de muşama, umedă, cu ochi şi picioare, simţind că e o mâncare ce i-ar umple gura de bale îngheţate şi de care i s-ar apleca.
    între broaşte, apare ca din cer albastru un brotăcel. Culoarea lui verde sincer e ca frunza primăverii şi pe el nu-1 îngreuiază o traistă palidă cu maţe. Ager, electric şi instantaneu, arcurile lui interioare au expansiunea bruscă. într-o secundă, el a sărit de mai multe ori şi s-a lipit de zid şi s-a dezlipit, răpindu-şi fluturele aţintit de jos, devastator şi vorace. Am luat în mână fiinţa cu scheletul de smarald şi s-a zbătut cu o energie
PUBLICISTICĂ
641
zvâcnită din toate mădularele-i hotărâte să scape sau să se frângă.
    - Du-te! i-am spus. Şi brotacul mi-a pierit din palmă. Un zmalţ
    Un fluture şi-a prins de peretele alb ciudata bijuterie şi s-a fixat ca un model de copiat. Triunghiul lung al aripilor negre, ca două echere, pare decupat în catifea transparentă, broşată cu discuri portocalii înconjurate cu argint de aluminiu şi abdomenul, construit din inele împărecheate, galbene şi negre, pare să aparţie mai repede unei flori exotice decât unei gângănii. Izbutesc să-l iau pe un ochelar şi examinarea viermelui cu aripi a putut să fie făcută minuţios. Nicăieri nici o urmă de plictis, nici o pauză, nici un punct lăsat pentru altă dată, nici o amânare, nici o speranţă descurajată, că poate să fie cândva mai bine făcut amănuntul decât atunci când a fost proiectat. O încredere în faptă, admirabilă.
    Pe ce pune mâna, meşterul ăsta isprăveşte, că durează o vecie sau o secundă. Steaua şi fluturele de o singură seară s-au lucrat cu aceeaşi băgare de seamă şi cu aceleaşi unelte.
    Ai mai văzut ochi atât de frumoşi, încredere în viaţă mai definitivă, siguranţă de sine mai inflexibilă?
    O broască a mâncat fenomenul ca pe un Irod întreg în odăjdii şi nici n-a usturat-o înghiţitoarea.
    Şi aşteaptă să vie altul.
                             Poemata
    Un poet poate trece din extrema dreaptă şi ceva literară în stânga extremă şi ceva, şi invers, cu o iuţeală de glonţ. Sufletul lui, care dansa în verde, a jucat în albastru, schimbându-se
642
TUDOR ARGHEZI
culoarea balerinei, ca în operetă, cu un comutator. Din latină discursivă, slova lui se face chirilică dintr-o dată. E, desigur, o proprietate, poate chiar un talent, dacă talentul nu implică în căutarea prin interiorul liniei, o linie personală definită: în şapte feluri nu cristalizează nici o materie, felurile sunt la plural în materie de personalitate, semilichide şi moi. Mi se pare că a scris un francez vorba asta, că poţi să fii şi în artă ceea ce se cheamă pe franţuzeşte „un mufle“. Căci există, într-adevăr, o clasificare posibilă printre genuri, a genului javră, capabil să parcurgă toată gama, de la culanţa facilă a soneriei cu elemente uscate până la frământarea absconsă şi până la notaţia, împodobită cu pauze în cârlionţi şi cu tăceri frizate pe cărarea într-o parte. Oftează întunericul...
    în mâinile unuia versul se face armonică şi un elan de repeţire accelerează vorba găunoasă, o trece de paroxism dincolo şi intră cu ea cântând, de-a dreptul în marele gol şi hău. într-ale altuia, el rupe chibrituri, le aruncă vârfurile şi păstrează fragmentele albe, lipite de clei. Am văzut foxtrotul jucat în hipnoza şoldurilor, monotonizate la trei unice mişcări de halucinare, şi pe doamna de bună condiţie pierzându-şi ţinuta la miorlăitul saxofonului, fără să ştie că prinsă în fatalitatea grotescă a unui ritm i s-au suit fustele de mătase până la pandantiv. E o beţie şi în factice şi în mediocru. Dar traforajul care construieşte o catedrală din foi de placaj şi scoici aparţine unei arte de penitenciar.
    Se pot scrie în lirica metrului repetat sute de mii de versuri, fără o singură ruptură, în transă de patos avântat. Un orator bisericesc ajunsese, obsedat de ritmuri, să vorbească exclusiv în şaisprezece silabe, tocate, lapoviţa oratorică se umfla în deluviu, predica putea să dureze opt ore, neturburată. Dansa în acest ierarh, răsucit în două sensuri, un demon al stihului robinet.
    Dar se poate scrie în stenograme, poezia poate să fie şi un sistem de semnalizări, cu sârme, cu disc şi lanterne.
PUBLICISTICĂ
643
                    Absolutul experimental
    —    Dincolo de uscături se zvârcolesc apele şi dincolo de ape furnică Cerul. E adevărat?
    —    Cum să nu fie adevărat? Dacă s-ar putea măsura toate volumele cu cifre, raportul de cantităţi dintre ceruri şi uscături ar fi proporţional cu un raport dintre suflet şi om. E mai mult suflet decât corp într-un om. Ce zici?
    —    Atom înecat în cisternă. Aş vrea să ştiu dacă se poate produce absolut experimental.
    —    Be, a: ba. Be, i: bi. B, o: bo. Be, e: be. B, u: bu. Observi armonia? E o perfecţiune. Mă uit la un punct şi, cu cât mă uit la el mai mult, cu atât îl văd mai puţin. E aci un mister. Dumneata mănânci strugurii cu sâmburi şi cu piele cu tot?
    —  Dar dumneata cum îi mănânci?
    —  Răspunde la întrebare.
    -Aparţin unei rase şi unui teritoriu septentrionale. La noi, strugurii ajung în stare de stafide.
    —  Repet întrebarea, ca să te definesc. Cu sâmburii?
    —  Nu. Numai cu piele.
    —  E foarte interesant. E caz. Poţi da unele amănunte?
    —    Cu plăcere. Stafidele care vin la noi sunt fără sâmburi şi numai cu piele.
    —  Din ce în ce mai interesant...
    —    Probabil că, sau avem de-a face cu un strugure care creşte firesc fără sămânţă...
    —  Sau? sau?... Precizează. Am scos carnetul şi creionul.
    —  Sau exportatorii extrag sâmburii, din motive de quintal.
    —    Dacă ar fi vorba numai să le micşoreze stafidelor greutatea, de ce nu le ia şi pielea?
    —  Dacă le-ar scoate şi pielea, nu ar mai rămâne stafide.
    —    Judicios. Cu toate că stilul e prea direct. Prefer indirectul. îmi dai voie să notez şi acest adevăr? II cred esenţial. Să-ţi fac o mărturisire: de douăzeci de ani o simt, dar
644
TUDOR ARGHEZI
niciodată nu mi-a fost atât de clară noţiunea, ca în dependenţa dintre sâmbure şi piele.
    - Parcă ai scris altceva decât ţi-am spus.
    -      A! fără îndoială. A scrie e todeauna altceva, cu totul altceva. Trebuiesc suprimate din cinci cuvinte vulgare trei, ca să rămâie singure două, cuvintele noduri. Să-ţi spui şi un secret, dacă vrei să faci cuvinte. Orice cuvânt poate deveni un cuvânt nod. îl debarasezi de cuvintele aderente, atârnate şi parazitare. E o tendinţă de absolut experimental.
    Fata care spăla paharele, influenţată de dialogul clienţilor, scoase oglinda de buzunar în soare, dansând, şi văpaia clară a oglinzii însufleţea mâţa zveltă a jocului ei.
    -      Stai puţin... Suntem în absolutul experimental... Mai am de notat ceva... Mă ierţi două secunde...
    Salomeea şi discul.
                      Romanul minuscul
    Mi-a povestit un prieten cazul unui avar din Moscova, relatat într-o povestire de Puşkin. Foarte zgârcit şi bogat, avarul locuia un imobil pătrat ca o cetate cu o singură poartă de fier, blindat la toate ferestrele şi etajele, şi se temea de hoţi. Ca să nu-şi cheltuiască aurul cu o nevastă şi cu nişte copii, bogatul trăia în singurătate. Avea un câine de pază şi câinele murise. S-ar fî putut afla că nu mai era păzit. Avarul ieşea noaptea şi lătra în mijlocul curţii...
    Un alt prieten, un literat, mi-a povestit din experienţă şi observaţii personale că şoarecele mănâncă pe vultur. E vorba de acel şoarece de câmp, cu urechile lungi şi moi, ca un câine, şi pe care îl întâlneşti hipnotizat de un extaz nesfârşit, sculat în două picioare şi rugându-se parcă imensităţii cu labele dinainte unite, pe Bărăgan. Poporul i-a dat acestui sfinx cu ochii mari înlăcrimaţi, numele stupid de poponeţe.
PUBLICISTICĂ
645
    La ivirea omului, el îşi păstrează atitudinea de încremenire şi rugăciune, până ce acest alt animal se apropie de el. Atunci, ca la teatru şi fără nici o mişcare care i-ar micşora prestigiul atitudinii, el dispare automat în pământ, ca să reapară mai târziu, tot aşa, ca pe un resort dintr-o cutie cu capac.
    Vulturul, pe care îl mănâncă şoarecele din Bărăgan, e o pasăre de pradă a şesului mat, un vultur mic, vioi şi cu pupila ochilor deosebit de hotărâtă şi rece. Neputând ataca turmele, ca hultanii stâncilor, tâlhăria lui se mărgineşte la jivinele cu gustul contestabil, din care şoarecele pinguin e cel mai voluminos. Victima de jos, din ţărână, face cu vulturul din fundul cerului un schimb de sticliri ale pupilei. In momentul când a fost zărit, şoarecele l-a văzut şi el pe vultur: şi l-a înţeles. Pasărea se aruncă drept, pe tangenta rapidă, şi şoarecele aşteaptă nemişcat. Şoarecele nu dă greş. Vulturul a venit şi a căzut lângă el. Căci chiar în fracţia de timp, în care trebuia să fie înşfăcat precis de vultur, şoarecele şi-a mutat şezutul cu câţiva centimetri, şi vulturul nu-şi mai poate întrerupe săgeata. Pasărea cade-n cioc, şi şoarecele i s-a şi pus călare pe ceafă şi a masacrat-o.
    O perversitate ignobilă îl face pe şoarece să prefere savoarea creierului, oricărei alte arome a unei alte părţi de mădular de vultur. Ceea ce nu-i de mirare. Şobolanul, un frate foarte inteligent al popândăului, smulge capul găinii care-1 urmăreşte imprudent prin zăbrele şi fuge cu el.
1935
                  H. BARBUSSE
   împrumutând tuturor ipotezelor o tinereţe generos exaltată, tumulturi sufleteşti vaste şi de nimic zăgăzuite şi sânge
646
TUDOR ARGHEZI
fără socoteală, elita rusească veche, de aristocraţie a materiei şi a reveriei, absolutistă şi revoluţionară, a frământat oamenii, ideile şi continentul interior al unui imperiu fantastic, până dincolo de realităţile civilizaţiilor obişnuite. Am trăit în Elveţia amestecat cu viaţa de mari tensiuni a unui tineret preocupat exclusiv de fantome, pentru care diploma de inginer, de medic şi de fizician, chiar de teolog, nu comporta o semnificare de plasament şi un salariu de odihnă sau de huzur. El ieşea deopotrivă din tot ce avea poporul rusesc mai băştinaş, mai cuprins şi mai legat în tradiţii, cât şi din autohtonii recenţi şi paralel cu activitatea Marelui Duce, care condensa într-un colier de mărgăritare dăruit într-o noapte dansatoarei, bugetul unei provincii. El accentua tenace acţiunea unui ucenic de Kropotkin, Bakunin, frecventat de nepoţii Marelui Duce. Facilitatea trecerii unei fete de general imperial în ipoteza destinată să sfărâme ordinea în vederea altei orânduiri, nu avea nimic din conversiunea politică a unui Jaures, sau a unui Fienri Barbusse, burghezi solicitaţi la o lume nouă de inteligenţă. Acolo era vorba de un fel de a fi particular, de o natură fără precedent, de un resort sufletesc absent la toate celelalte popoare şi nu de o adaptare; ceea ce era uşor de văzut la simplă convorbire a europeanului cu un rus. Totul, şi crima şi devoţiunea, se petrecea hieratic şi fără meschinării. Pila a fost necunoscută în instrumentele ruseşti, care procedau exclusiv cu târnăcopul, cu stânca masivă şi cu dinamita. Rasputin călca dintr-o dată din ţarina mujicului în palatul împăratului, şi mai făcea un singur pas până în împărăţia lui Dumnezeu.
    După 1905, anul pribeagului preot Gapon, visul părea înfrânt, dar energiile continuau în echivalenţe. Tehnicienii ruşi studiau scoborârea în lună cu ajutorul unui proiectil ca în satul Bondy de lângă Paris şi toţi savanţii în bluză roşie şi cu barba bălană căutau piatra filosofală pretutindeni, unde ar fi putut să fie găsită sau presupusă în sfera ocultismului sau în celebrul
PUBLICISTICĂ
 647
cuptor al lui Moissan, silit să capete facultăţi monstruoase de fabricare a diamantelor cât oul găinii. Voltajul era de nestăpânit şi incomensurabil.
    Izbânda ordinei noi a venit cu aceeaşi impulsiune radicală şi pe neaşteptate, într-un moment când, captate de război puterile sufletului rusesc erau îndrumate într-un sens european. Lenin citea neturburat în mansarda lui la Ziirich, rece metalic la minte. Numai ruşii puteau să fie în stare să puie piciorul instantaneu de pe fronturi pe haos. Şi nu cunosc din slăbiciunile curente şi gingaşe ale europenilor nici sentimentul prudenţei.
    Henri Barbusse, care a murit în mijlocul prietenilor lui comunişti din spitalul Kremlinului, adăpost între ziduri medievale al elitei noi, s-a silit să se adapteze cu mintea, cu talentul de artist şi de scriitor, fără o febră obţinută artificial, prin decantările judecăţii. De la ciorapul de lână francez la starea de mortificare a interesului individual, se poate merge atras de un pitoresc şi dezgustat de monotonia rentabilităţii automate, caz cu caz. In Rusia se prepară azi, într-un peizaj de sticlă şi beton, omul cerebral, fără aderenţe, dezvelit de umbră şi debarasat de esenţe, ştofe inuzabile, materiale cugetate şi drumuri fără ţărână. Să nu ne înşelăm; pentru experimentele de laborator se cere înainte de toate să fii rus.
    Acum, când acest om istovit, din seria Panait Istrati, a murit pentru toată lumea şi pentru toate sistemele de ordine socială şi când societatea lui viitoare se confundă cu viaţa viitoare, rămâne mai sigur şi mai demonstrativ pe urma lui o literatură adânc chinuită, în care pâlpâie întunericul şi focul, adunate într-un mare talent incontestabil. Şi a rămas noţiunea, într-un exemplar omenesc ofensat de oameni şi de viaţă, la toţi cei scăpaţi vii din război, că o conştiinţă slobodă şi dreaptă nu este cu putinţă niciodată.
 1935
 648
TUDOR ARGHEZI
                       LIGHIOANA
    Lighioana, căreia nu-i lipseşte nimic ca să fi putut să fie albină, nu are totuşi nimic, dacă trebuie să fie adevărat că individualitatea e indicată de un rezultat.
    Ea zboară ca o albină, întocmai, atârnând în aripi ridicate mai sus de viermele ei. Cântă ca o albină, aleargă prin tot văzduhul grădinii ca o albină şi se întoarce ca o albină la stup. O colonie s-a stabilit într-o crăpătură a odăii şi, ca şi albinele, lighioanele, copia superficial izbutită, se ajung unele pe altele pe drum şi intră cu sutele, pe lângă omul din fereastra deschisă, fără să-l supere şi fără să fie supărat. Deosebire de costum: corset vărgat cu galben de pucioasă.
    Ce aduc ele-n traistă din harurile câmpiei? Nimic. Decepţie: una a venit cu o muscă mare la spinare, decapitată, şi i-a dat un brânci în copia ei de stup. Nobila reproducere se hrăneşte cu muşte! ca un păianjen, din asasinat spurcat. Abatorul general: o fereastră de coridor închisă. De fiecare muscă din geam, încăpăţânată să iasă prin sticlă, după ce a intrat fără pricină inteligentă pe uşă, se apropie eleganta lighioană, care dansează cu ea, cuprinsă din spate, cu perversitate, câteva figuri. Cu o nevăzută foarfecă, rapidă ca un secator, capul muştei e retezat şi mâncat pe loc, în mijlocul luminii, şi corpul cade ca o păpuşă de elastic. Ea îşi opreşte, prin urmare, fără întârziere procentul ce i se cuvine din partea colectivităţii: cincisprezece la sută craniu cu sânge. Deosebire de morav.
    Nici legala celulă de albină nu a fost înlăturată din activitatea acestui plagiat. Numai că ceara e copiată într-un material uscat, şi fagurele nu are conţinut — şi poate că nici problema volumului matematic al fondului hexagonal, verificată de Reaumur pentru albine, nu prezintă nici un interes la copia fidelă. Lighioana nu ştie să facă miere, şi austeritatea severă a maicii albine, jertfită benevol legilor de
PUBLICISTICĂ
649
sclavie ale republicii, îi este necunoscută, şi toate virtuţile abnegării, subalterne ale unui scop, sunt din punctul ei de vedere inexistente. Ea nu crede în realitatea abstracţiei de sine şi în absenţa prin prezenţă, şi reprezintă o specie în dezordine şi o seminţie răzvrătită, asigurată în existenţa ei prin fuga dezorganizată şi prin mizeria aventurieră a moralului utilitar. Regula de viaţă fiind: „Mănâncă!" ea cum ar putea să îndure foamea, să se interzică şi să se abnege? Căci ar fi ieşit albină şi ar fi rămas credincioasă anonimă în trib, catolicismului stupinei, păstrat neştirbit în milioanele de ştubeie. La Malta, în Canada şi în Indii, roiurile acceptă şi servesc pravila unică. Flămânzii la trapă sunt leneşii, lascivii şi frumoşii, - trântorii purtători de sămânţă, masacraţi de frigiditatea muncitoarelor, femei fără feminitate, vestalele oprite de la dragoste ale stupului, douăzeci de mii de surori într-o chinovie cu o sută de mii de chilii, îngropate în ceară.
    Rânduiala vieţii face ca la toate genurile de îngeri să corespundă genuri de maimuţe, de imitaţii, de diavolie şi hibriditate, o rezervă de simili şi degenerescenţe. Epave cu aripi, făpturi parazitare, neamuri de neamuri. Lucifer, cimpanzeul lui Dumnezeu, strigă apelul nominal. Zodiacul se rostogoleşte către întuneric şi îngheţ. Ce faceţi voi la iarnă?
1935
                   POPESCULE!
   Popescule, mă supără rânjetul cu care te întâmpină grimasa intelectuală. După cea mai primitivă etimologie, tu eşti fiul Popii, văr cu Pop, frate cu Popa şi tiz cu Proto şi cu Potropopescu. în fel şi chipuri ai ieşit din altar, ai dat şi ai primit cuminecătură şi dar. Eşti ori nu eşti o aristocraţie a
650
TUDOR ARGHEZI
odăjdiilor şi a ripidei? Atunci de ce te batjocoreşte zeflemeaua Constantinescului, a Dumitrescului, a Ionescului, a Petrescului, care nu sunt moştenitori decât de Constantineşti, Dumitreşti, Ioneşti şi Petreşti? şi de ce ţi-ar fi mai plăcut şi dumitale să te tragi din aceşti porecliţi şi alergi la un adaos cu trăsură de unire, de nume de sat şi de cătun? Crezi că ai făcut gaură în cer, dacă lângă Popescu ai pus, de pildă, Mălăiescu şi îţi închipui că ai salvat ceva şi altceva decât o sfială proastă?
    Vino încoace, Popescule, să-ţi fac închinăciune. Dacă mă laşi, te şi sărut. Popescu e o dregătorie. Odată şi odată a fost în familia dumitale o barbă mare, răsfirată deasupra unei cruci cu lanţul de aur: familie sfinţită, Popescule! Dacă n-au fost zale multe şi coifuri şi pieptare de fier în neamul tău şi strămoşi încuiaţi cu cheia pe la spate într-o cutie de tablă, au fost izmene, Popescule, şi iţari, Popescule. Nu eşti mulţumit? Ai fi vrut cioareci de tinichea şi oţel şi un cal cu valtrapuri grele? Te-ai fi simţit mai nobil, turnat în metal de linguri şi de furculiţe?
    Ridică, Popescule, capul. Capul ţi-e frumos: niţel oacheş, cu ochii plini de licăr zăcut: gura ta place cucoanelor din toată Europa bălană. Care n-a poftit la crăpătura buzelor dumitale cu mustaţa întreagă şi la surâsul ei cu zmalţul alb? Elai, cască-o oleacă - nu eşti la dentist, să te temi - să-ţi zăresc dinţii. Ce mai măsele, mă! vere Popescule. Să poftească şi ăi de au rude în Evul Mediu să şi le arate. Ptiu! ce mai putregaiuri şi ce de mai cauciuc! Şi, de ! nu se poate zice că tu nu ştii să strângi   j
cum trebuie în braţe, cu braţele tale păroase. Dacă ai dezveli    |
ţărâna şi ai întreba ce-au zis odinioară grecoaicele, bulgarcele sârboaicele şi unguroaicele, cândva, când se vorbea româneşte, Popescule, cu multă ruşine şi puţin, te-ai îmbăta în inima ta -   ;
pentru că părerea lor ar fi la fel cu a nemţoaicelor, a franţuzoaicelor şi englezoaicelor... Nu roşiţi, rase fine şi cu copita scumpă, încălţată într-o seară de teatru sau de bal, cu pantoful Louis Quinze de chevreaux: v-a emoţionat Popescu!
PUBLICISTICĂ
 651
    Popescule, dumneata eşti pământul, cu grâul, cu soarele şi cu ciorile lui. Pământul nu e lucru de râs şi de murdărit: pe el n-au fost încă în stare să-l jignească milioanele de popoare, care au făcut o gaură în el şi au stat omeneşte deasupra. Nu s-a supărat niciodată pe ele pământul, Popescule; ba le-a înghiţit la urmă de tot şi pe toate - şi tot nu s-a spurcat şi nu s-a împuţit, nici de găuri nici de cimitire.
    Inima sus, Popescule, Popescule de la Jii, de la Olt, de pe Ialomiţa, de pe Şiret, de dincoace şi de dincolo de Nistru şi de pe toată Dunărea lată. Cu nişte măsele ca ale dumitale ţi-a dat Dumnezeu şi o poftă de mâncare şi o putere de mestecat fără păreche. Ai să mai mănânci! ascultă-mă pe mine, Popescule.
    —     Ca să nu mint peste o mie de ani o să se vorbească limba ta cine ştie până unde, până la ce mare şi până la ce munţi, dacă numai în cinci sute de ani graiul, care-ţi miroase a dulceaţă şi must de razachie, se aude, mă băiete, când mai stropit, când mai înghesuit, pe un bărăgan de hartă de o mie de kilometri patraţi...
    Popescule, să trăieşti!
1935
             TABLETA TABLETELOR
   Adevărată din tot timpul care fuge e secunda. Socoteala vârstelor pe ani e artificială: nimic nu durează un an, afară de suprafaţă şi nu durează măcar o secundă întreagă la fel. Ştiu, desigur, lungirea silită a timpului e practicată şi corespunde tristei nevoi de perenitate. Ofensat de secunda care îl ucide, omul socoteşte cu veacul, cu jumătatea veacului, cu sfertul şi cu decada lui. Au lucrat la o piramidă şi la o catedrală câteva
652
TUDOR ARGHEZI
generaţii, ca să înlăture timpul din secunda lui şi ca să încapă în linguriţa terapeutică marea şi nisipul. Secunda e mai adevărată decât veacul şi mai proaspătă; aroma ei poate să treacă prin toate celelalte secunde, fără să se complice şi să se îngroaşe. Secunda e o sămânţă în stare să dea un pom, pe care nu trebuie să-l dea. Ea rămâne integral fertilă sau livada piere într-o grăunţă de un centimiligram, înainte de a fi încolţit. Viermele, omida şi putregaiul n-au loc într-o mărgică de viaţă.
    Secunda e sensibilă în adevărul ei pictorului de plin aer, care începe stânca eternă în pirostrii dar fugitivă în aspecte: într-a doua secundă nu mai este ceea ce fusese în secunda precedentă. într-o jumătate de oră schiţa pensulei variază de câteva sute de ori, dacă trebuie calculată sinceritatea şi făcut abstracţie de un convenţionalism, pe temeiul căruia se realizează tablourile istorice şi compoziţiile muncite.
    S-a spus că munca şi disciplina ei, într-adevăr salvatoare într-un mediu convenţional, dau în artă rezultatul care imobilizează timpul şi întăreşte inspiraţia sălbatecă. Dacă n-ar fi acumularea secundelor topite în lucru — opera — cum se cheamă, n-ar comporta emoţia, adică ceea ce este permis de transpus din viaţă pe material cu un instrument.
    Fals. între emoţie şi muncă e incompatibilitatea. Cea mai mare emoţie o exprimă rugăciunea, nici chiar poezia. Ai văzut tu rugăciuni, a cărora vocală să depăşească secunda cu mult? Tatăl Nostru e mai substanţial decât toate molitvele, la care s-a muncit, evident, pentru înlănţuire logică şi concepţie, multă vreme. Mirajul invocaţiei a pierit. Fraza incidentală dintr-un text de povestire şi de rugă, aparţine secundei nu muncii.
    De altfel literatura anului nu poate avea nicicând puritatea literaturii secundei şi este, cinstit vorbind, şi mai uşoară, de vreme ce ne găsim încă la Esop, în ceea ce priveşte fabula şi înţelesul rapid. într-o singură pagină şi este foarte greu de păstrat nivelul tonului şi al frazei, în celula cărora scade substanţa, necum într-o carte. în afară de povestirea episodică,
PUBLICISTICĂ
653
organizată pentru singura peripeţie, şi care-i o literatură consacrată de domeniul mai curând al istoriei decât al artei, restul literaturii este impresie, secundă, umbră care dă lucrurilor ocol şi culoare. Căci totul trebuie redus la emoţie şi la vibrarea neaşteptată a sentimentului dormitiv. E şi un fel de datorie să utilizezi materialele conform unui aspect de contemplare, şi să le întorci către secunda vie şi adevărată, ca la un rafinament.
1935
                      CĂRŢILE NOI
    Cartea este un lucru frumos chiar dacă nu este citită şi învăţată, un mobilier. Cotorul ei salvează de multe ori prestigiul proprietarului şi al casei, dar e decorativ într-adevăr şi e singurul obiect care nu se aseamănă decât cu cartea. O domnişoară dintr-o mare familie, învoită cu severităţile agonisitei grele, şi-a pus gustul, talentele şi studiile în serviciul acestui cotor şi al scoarţei şi a făcut din cartea nelipsită de pe mesele lustruite ale unui interior bine ţinut, o bijuterie.
    O doamnă, de asemeni, îşi osteneşte degetele cu aceeaşi preţioasă meserie, care consistă în îmbrăcarea cu piele şi aur a unui volum. Deosebirea dintre îndeletnicirea celor două persoane decoratoare şi a legătorilor de cărţi cum îi cunoaştem este că ele se încearcă să dea fiecărei cărţi o figură proprie, adecuată conţinutului. Dacă proprietarul volumului dat la cartonat îl citeşte sau nu, îl priveşte: domnişoara şi doamna care caută o inspiraţie la lucru o citesc neapărat.
    Cartea a devenit un obiect de dar la zile mari. E un progres că primitorul nu se simte jignit. Să primeşti de ziua dumitale o sută de cărţi frumos legată fiecare, e preferabil celor cinci
654
TUDOR ARGHEZI
portvizite, opt aprinzătoare de ţigări, patru părechi de butoni, două tabacheri, zece maşini de ras şi câteva alte obiecte din seria consacrată în preţurile mijlocii. De obicei ele se cumpără o singură dată şi trec din mână în mână şi de la sfânt la sfânt, pe principiul că din dar se face darul. Cărţile nu mai ies din casa în care au intrat. O spiritualitate chiar absentă, tradusă cu un respect pentru cărţile şi necitite real, împiedică circulaţia vulgară.
     Copiii şi-au adus cărţile acasă cu o atenţie revelatoare. Pachetul nu trebuie atins de celălalt. E un sacrilegiu ca mâna băiatului să pipăie grosimea cărţilor fetei şi invers, cărţile băiatului nu primesc să fie efeminate prin răsfoirea paginilor cu un deget de fetiţă. Autoritatea pachetului sporeşte cu rechizitele mici din interior, gume versicolore, echere, maşini de ascuţit creionul, creioane în culori.
     Numai că autorii şi mai ales desinatorii n-au aceleaşi scrupule profesionale ca doamnele legătoriţe şi ca şcolarii. Autorii textului sunt adeseori suprem de evazivi cu subiectele tratate şi desinatorii n-au avut încă timpul să înveţe anatomia. Copiii lor din cărţi sunt cocoşaţi, urâţi şi rigizi, genunchii nu se mişcă, braţele stau grele, ceafa a înţepenit. E un grafic elementar, care constituie prima datorinţă a unui desinator, un alfabet al formelor dincoace de personalitate şi interpretare, încă neînvăţat. Domnul ştie să facă o compoziţie foarte intelectualizată, dar nu ştia să scrie un picior. închipuiţi-vă un scriitor căruia i s-ar comanda să facă descripţia critică a unui cal înhămat şi care n-ar putea să se achite de o sarcină atât de primitivă decât vorbind despre Cleopatra.
     în general, scriitorii, cu sau fără talent - e fără importanţă acest adaos parazitar — este cu mult mai bine decât colegii lor desinatorii.
1935
PUBLICISTICĂ
655
                CALENDAR HORTICOL
   La zintâi octombrie, dăliile dumitale, domnule grădinar, sunt în plin lirism şi mă uit la ele de peste garduri. Parcă pe fiecare tulpină, încoronată cu floare albă, violetă şi vişinie, s-a oprit, cu aripile deschise, un porumbiel. Foaia lor de leuştean, anul acesta ţi-a izbutit: cu ce îngrăşămine i-ai îmbrăcat cartofii? I-ai rupt, fireşte, ramurile răzleţe, la timp, şi le-ai rărit; ţi-am văzut foarfeca nichelată şovăind în desişul decorativ adeseori, şi neştiind ce ar trebui ales de preferinţă, avuţia frunzei sau luxuria floarei. Ai învăţat că scopul naturii nu este concentrat, acestora ea le-a rezervat culoarea şi aroma, minuţioasa luare-aminte şi fantezia rafinată a croielii, a desenului, a crochiului şi a schiţei, amplificându-le la frunză, la foaie, la ramură şi tulpină. Variaţia liniei, a conturului, a unei atitudini şi a buchetului pe care îl compune o plantă e o preocupare esenţială a misterului vegetal.
   între buruienile pe care le calci în fiecare zi şi le dezrădăcinezi, ca să placi acurateţei din ghidul profesional, se ivesc, în nonsensul spontaneităţii şi al dărniciei pământului, bizarele modele ale unei inspiraţii fără comparativ cu putinţă. Buruienile dumitale nu mai au însă nici un nume, şi silinţa botanistului de a le aduna în clasificări judecate dă greş. Cirsium lanceolatwn numără peste două sute de solzi în gulerul lui de subt floare. Dar sârmele înalte, apărute subit în grădina dumitale ăst an, nu aparţin nici de Onopordum, nici de Cirsium arvense, nici de Carduus nutans... E o buruiană nouă, cum cresc în ţarină cu miile, fără paternitate nici alianţe. Principiile dumitale sunt, de bună seamă, contrariate, neadmiţând strămutare bruscă, evoluţie dementă şi generaţie de la sine... Faci înainte! Cucoanele frumoase din Calea Victoriei vor avea mâine, fiecare, o columbă răstignită la piept.
   într-o zi ai voit să asculţi mai de departe ceva; distrat de o reverie, te-ai lăsat dus cu mintea şi, vrând să tai o dalie mai
 656
TUDOR ARGHEZI
mare, ţi-ai retezat degetele cu foarfeca mare: hârţ. Bună ziua! Dă mâna încoace cu trei degete rămase, murdare de pământ: pământ cinstit şi mână cinstită. Un pol bucata mi se pare mult, dar e dreptul dumitale.
    De unde ai căpătat heliantele mici? aş vrea niţică sămânţă. Pe fire curbe nevăzute, de doi metri şi trei, ele dau o singură floare într-un vârf: steaua galbenă cu punctul din mijloc negru-castaniu. A venit o viespe şi s-a legănat în ea. O să stăm de vorbă odată şi odată despre puterea firului elastic şi rigid, care porneşte liniar şi corect din rădăcină până la floare, fără nici o frunză, nud, imens şi echilibrat. La iarnă, când încă vor fi heliantele minuscule în picioare: botanica adevărată e lucru de bibliotecă şi de gura sobei.
    Desigur că ai supărat cu de-amănuntul cuiburile coropijniţei, urmărit de găinile de vânătoare. Larva ei boantă şi cocoşată e o delicatesă a Leghorn-ului alb; iei lopata şi întorci gunoiul: poţi găsi o avere! Bestie antipatică: Vezi Courtiliere.
    Dar zveltele tuberoze, candide lumânări de ceară, una la sfeşnic, dau floarea lor de mărgean alb, otrăvită de un parfum sepulcral. Această puritate care se acordă cu tămâia şi cu savoarea aerului închis din anticamera unei săli de disecţii, se obţine din cel mai ignobil excrement al familiei şi al societăţii. Seria crinul, nenufarul...
    Cel puţin sfeclele nu te-au amăgit. Sunt aproape de cules şi nu te-au ostenit prea mult. Au ieşit din pământ ca nişte damigene şi s-au aşezat pe fund. Ia-le de păr, pur şi simplu, şi du-te cu ele: dar vezi că atârnă una cinci kilograme, şi patru fac numaidecât douăzeci. Ai mai văzut ceva aşa? Să semeni în brazdă o dudă chircită, şi la 1 octombrie să iasă şi să vrea să plece singur un urcior cât un porc?
    Coteţele le-ai mai văruit o dată, negreşit, — şi le-ai înecat cu petrol. Ca să pricepi toată importanţa păduchelui microscopic în viaţă, trebuie să ai găini şi să le fi căutat noaptea, la becul electric. Infernul, Siberia şi hardleburul englezesc sunt
PUBLICISTICĂ
 657
nişte inofensive jucării, măsurate cu miliardul de furnici în masă tăbărâte pe un cocoş. Anemiate de o tuberculoză exterioară, cloştile mor pe ouă, cu devotament.
    Umple şura bine cu mătură şi mei; socoteşte de cap de vită atâtea care câte picioare are, mai puţin unul: trei munţi de fân pe patru roate, de vacă, până la martie. Podurile vor fi pline de nutreţ, şi laptele distilat din luţernă va fi împărţit gospodăreşte între viţel şi copii, unora crescându-le coarnele, şi celorlalţi genele groase şi lucii. Să nu răcească viţeii! bagă de seamă.
    Te-ai îngrijit de lemne?
    Nu uita albinele, care hibernează afară, ascultând, îngrămădite muşuroi în stupi, ca să se încălzească, vântul de şase luni neîntrerupt, de zi şi de noapte, în colibe. Ridică acoperişurile, lasă miere pe toată iarna, îndeasă cu paie şi astupă cu lut de jur-împrejur. Iarna, singur omul lucrează: albinele, aricii, şerpii şi rădăcinile dorm.
    Vezi de câini. Vezi de pisici.
    Şi, ca un bun grădinar, odihneşte-te, căci ţi-ai strâns şi cartofii, fasolea, ceapa, usturoiul, şi ţi-ai făcut mălai şi făină de grâu. Dumneata n-ai să mănânci carne tâlhărită. Brânza ţi-ai pus-o bine, lintea e la sac, merele sunt aşezate pe laviţi. Şi citeşte, bunule grădinar, până la primăvară, ştii, câteva cărţi. Ca să-ţi mai rămâie până la anul de împlinit numai o ultimă datorie: să faci un copil, o fată ca o dalie sau ca o heliantă, ori un băiat cât un viţel. Sunt de trebuinţă...
1935
        ESTETICA DOMNULUI VASILESCU
   Bucureştii au intrat adânc în transa betonului armat şi a esteticii lui. într-o noapte, după a patra şi a cincea viziune,
658
TUDOR ARGHEZI
ochiul proprietarului, neturburat până atunci de nimic din afară, se deşteaptă şi se apucă să viseze deschis. Domnul proprietar e obsedat de o schimbare radicală şi voieşte ca palma lui, când va trece ca un pipăit de gigant de-a lungul şi de-a latul faţadei casei sale renovate, să nu se mai împiedice de sus în jos, până la clanţa nichelată a uşii de intrare, de nimic. Vrea plat şi extraplat.
    Pe vremuri această platitudine era circulară şi aplicată la mobilier. Practica strungului a introdus oroarea învârtită şi şlefuirea netedă, care au ţinut în loc meşteşugul dălţilor şi al ciocanelor vreo cincizeci de ani, înlăturând gravura şi relieful în beneficiul băţului cu lustre. Idealul admitea o perfecţiune complicată, cilindrul în zuluf, băţul filigranat, în interiorul căruia fugea o spirală, şi chiar anatomia feminină năzuia intens la sul şi la soclu. înrudiri de substanţă în simplificările brute cu capitalul, cum i se zice, investit.
    Proprietarul îşi dărâmă casa şi o vinde cu căruţa. Un nou gen de comerţ s-a stabilit, şi ziarele pline de o publicitate neobişnuită propun lichidarea în grămezi şi pe categorii: duşumele, bârne, parchete, geamuri, ziduri şi păreţi. Vine betonul... înălţimea odăilor vechi fracţionată şi lărgimile de odinioară divizate dau naştere acelor splendide caricaturi cu zeci de etaje şi sute de apartamente, care încep să înfăţişeze Bucureştii ca un oraş cu cavouri.
    Osatura interioară a unui edificiu de morminte suprapuse aderă indirect la preţ. Se vinde o „garsonieră", cât un geamantan din douăzeci legate la rând, şi asta revine la vânzarea unei coji de portocală, păretele rămânând proprietatea proprietarului, căruia, dacă şi-a rezervat din patruzeci de apartamente odaia portarului, îi revin scările, ascensoarele, galeriile, culoarele şi toată zidăria.
    Am parcurs unul din cele mai vaste monumente de asemenea factură, clădit ca o superbă operă de nevroză şi streche în douăzeci şi patru de ore. El dă în străzi deosebite,
PUBLICISTICĂ
659
prin sute de ferestre mărunte între perpendiculare paralele de treizeci şi cinci, patruzeci de metri. Cetatea e prevăzută cu toate conforturile cu putinţă, realizate din împletirea câtorva sute de intestine variate, ţevi, conducte de plumb, tuburi electrice şi de gaz. într-al doilea an de la crearea lui, acest Vatican al locaţiunii era plin de păduchi de lemn, adaptaţi pe beton. Coloniile, compacte ca nişte stupi, se deplasau, înmulţindu-se de-a lungul ţevilor de calorifer.
    Arhitecţii au dispărut ori au căzut în subalternanţa inginerului, interesat cu deosebire la rezistenţa materialelor şi fomentând reţetele cele mai puţin influenţate dintre tencuieli. Ca în seria cauciucului, asbestului şi dielectricului, s-au înmulţit succedaneele în it. Se ia de la piatră, de la ciment, de la nisip molecula răspunzătoare de duritatea unui mortar şi, trecută printr-un mediu artificial, care ar reproduce o condiţie a naturii, se obţine un geam care nu e de sticlă, un granit maleabil, şi produsul se transportă în saci de hârtie, în cornete şi pungi. O nouă corcitură a cubului şi a prismei apare într-o răspântie de străzi, graţie sforţărilor financiare ale domnului Vasilescu, şi gustul acestui mare personaj fecundează gustul unui tehnician, care construieşte o casă ca un pod peste un râu, ca un turn de apă sau ca un pilon. Dacă intimidat de harababură, arhitectul scoate nasul din planşele lui şi afirmă, pentru potolirea excitării estetice, că noul hotel seamănă cu un vapor, cu un obiect industrial, cu o locomotivă, apare Urbanistul, acest animal zăpăcit al noţiunii, şi în absenţa unei idei, unei cugetări şi a unui brav bun-simţ elementar, bate din palme ca la un triumf. Deja reţeta inginerului urbanist se găsea în Octave Mirbeau, al cărui bucătar este imobilizat de contemplarea marilor realizări: carnea de vacă să semene cu prepeliţa, racii să fie ca fazanii şi tocana să se confunde cu scoicile şi cu icrele negre, indiferent de savoare.
    Nici nomenclaturile nu se mai păstrează; proprietăţile şi imobilele se numesc „bucăţi", şapte „bucăţi" pe Calea
660
TUDOR ARGHEZI
Victoriei, nouă „bucăţi" în Bulevard... Termenul e bun, luat de la negustorul de lăzi şi cutii. Construcţia unei case nu cere măcar ingeniozitatea unui tâmplar de coşciuge, cu planurile oblice şi cu diagonalele descrescânde.
    De la suprafeţe şi muchi, două elemente pe care le-au cunoscut şi egiptenii şi goticul medieval, arhitectura ar fi aşteptat expresia nouă a unui echilibru de volume, destinat să varieze tema după norme gândite, asociate cu inspiraţia şi cu individualitatea.
1935
    FABRICILE DE MONTAJ DIN ROMÂNIA
    Henry Ford nu a fost cu înţelesul curent un inventator, ca Edison de pildă, prieten cu marele fabricant de maşini automobile. El nu a descoperit nici mişcarea automobilă, nici trăsura adecuată acestei mişcări. Motorul cu explozie, inventat pe de-a-ntregul de un mic fabricant parizian de jucării geniale, fusese introdus în cursurile de fizică şi perfecţionat de inginerul francez Serpollet. Era numai o noutate când domnul Ford s-a hotărât să improvizeze un atelier derizoriu cu o menghină, cu o nicovală şi o lingură de turnat fonta.
    In ziua aceea Ford inventase altceva: necesitatea inexorabilă a trăsurii automobile şi viitorul ei. Intuiţia îl asigura că automobilul era chemat la o dezvoltare necunoscută nici unui obiect fabricat. Şi presimţirile unuia din cei mai avuţi oameni din toată lumea, în contrast cu mizeria în care a murit adevăratul şi unicul inventator al exploziei propulsive, s-au adeverit. El însuşi a fabricat în treizeci de ani treizeci de milioane de motoare, în care trebuieşte adăogat un număr cel puţin egal de motoare, fabricate de celelalte uzini. Automobilul
PUBLICISTICĂ
661
a intrat în moravuri, ca o sculă de muncă, fără care omul n-ar mai putea trăi, şi pe fiece zi numărul motoarelor în circulaţie sporeşte în toată lumea.
    Numai la noi se mai găsesc oameni de stat şi miniştri de finanţe, cărora departamentul le ţine la dispoziţie câteva maşini gratuite şi care, când nu mai sunt miniştri, într-adevăr, se plimbă cu concepţia că automobilul e un obiect de lux. Au descoperit şi aceşti domni ceva în domeniul automobil: descoperire îndoită, dată fiind şi ideea financiară că un obiect poate fi atacat cu o fiscalitate succesivă până la depăşirea cu mult a valorii lui industriale. Dacă un automobil de ocazie este plătit cu treizeci de mii de lei de către un cumpărător care parcurge cu maşina lui o sută kilometri pe zi, el plăteşte statului într-un an şase mii de lei taxe de circulaţie plus două sute şaisprezece mii de lei taxă de consumaţie de benzină, plus taxe pe cauciucuri, pe piesele de schimb etc., care întrec anual de zece ori preţul vehiculului cumpărat.
    Arătaţi un al doilea obiect supus acestui edificiu zdrobitor de impozite, în stare să reziste comercialmente, după ce şi-a făcut datoria — şi dacă automobilul nu numai că rezistă dar se înmulţeşte, nu se poate dovadă mai demonstrativă, nu a luxului, dar a utilităţii lui.
    Câteva fabrici străine, care ştiu mai limpede pe ce lume trăiesc decât un om de finanţe, făcut în douăzeci şi patru de ore, au înfiinţat în România uzine de montaj. Nu peste multă vreme, ele vor fi puse în funcţiune, ca să răspundă nevoilor neîncetate ale publicului, cu câte cel puţin două mii de maşini anual fiecare. Fabricate în străinătate, piesele transportate sunt reunite în România, ceea ce va permite o ieftinire de aproximativ cincisprezece la sută pentru ca o maşină plătită normal cu două sute de mii de lei să nu mai coste aproximativ decât o sută şi şaptezeci de mii de lei.
    Diferenţa nu-i chiar atât de însemnată, şi publicul aşteaptă altceva de la uzinele stabilite în ţară.
662
TUDOR ARGHEZI
     în America, la fiecare trei locuitori, unul are automobil propriu. De la muncitorul cu braţele până la funcţionar, până la inginer, medic, arhitect, până la muncitorul intelectual, fiecare cetăţean care dispune de un salariu sau de un venit, poate cumpăra un automobil. De ce? Sunt lefurile relativ mai mari ca ale unui român şi dispune dintr-o dată de un coş de bani, cu care plăteşte automobilul? Nu. Adeseori el e mai nemâncat decât colegul lui din România. Dar străinul se bucură în ţara lui nu numai de un şomaj, inexistent la noi, ci şi de credite lungi, plătite încet şi cu dobândă mică.
     înainte de a-şi cumpăra un automobil, cetăţeanul străin îşi poate cumpăra, în ziua când se însoară sau se montează, o listă de o mie de obiecte pe credit, mobilierul, vesela, garderoba, arătând numai carnetul de locatar cu adresă cunoscută, al unui imobil. De-aci înainte, el plăteşte câţiva lei pe săptămână până la stingerea datoriei, aşa cum se făcea înaintea războiului şi la noi pentru maşinile de cusut şi pentru pânza de rufărie: doi lei săptămânal. Ba, majoritatea maşinilor industriale şi agricole de la noi se cumpărau cu o simplă scrisoare timbrată şi se plăteau într-un număr de rate infinit, în Franţa, după război, şi casele se plătesc cu cinci franci pe săptămână, construite pentru datornic fără nici un aşa-numit acont.
     Interesul de a se adopta acest regim pentru automobile e de amândouă părţile important: pentru fabrici - că pot vinde un mare număr de maşini, şi pentru public - că îşi poate ieftini considerabil viaţa. Un proprietar de maşină care plătea şaptezeci de mii de lei chirie, anual, în centru, şi fiecare articol alimentar îndoit şi întreit, se poate muta mai departe, la o distanţă de zece-cincisprezece kilometri, fără inconvenient, într-un mediu sănătos şi ieftin, plătind - să zicem - douăzeci de mii de lei chirie şi folosindu-se şi de o grădină. Cheltuiala de întreţinere a unei maşini atent îngrijite nu întrece numeroasele taxe de tramvai şi de autobuz, pe care le plătesc
PUBLICISTICĂ
663
soţii ocupaţi în oraş şi copiii la şcoli. Apoi, aprovizionarea generală se ieftineşte şi viaţa se amplifică şi se înfrumuseţează: ideal pentru fiecare om. Duminica şi sărbătorile familia poate călători - şi toată educaţia se resimte: noţiuni mecanice şi ştiinţifice noi, cunoaşteri de viaţă directe, documentare utilă bună etc. Şi o meserie nouă, bună la nevoie: de şofeur.
    O lege garantează fabricilor proprietatea maşinilor până la plata integrală. Nu mai cităm cărăuşia, care, în condiţii de cumpărare comode, găseşte numai foloase să-şi înlocuiască vitele şi un material greoi, cu camioneta automobilă.
    Fabricile de montaj din ţară sunt datoare să studieze această situaţie, care ar fi fost de dorit să le fie pusă în vedere în autorizaţiile date de către Ministerul de Industrie, grăbit să înfiinţeze piedici şi absent când este necesar să contribuie la sporirea puterilor de creaţie şi de iniţiativă individuale.
    Fără împlinirea trebuinţei pe care o semnalăm, publicul nu va trage din noile fabrici nici un avantaj, iar fabricile nu vor izbuti să facă o ispravă în raport cu sforţarea industrială realizată.
1935
    NICI TU NU EŞTI DIN LUMEA ASTA...
    Zice Psalmistul:
    M-am uitat în bogăţiile mele şi nu le-am găsit.
    Ţi-aş fi căutat patruzeci şi două de pietre mari de mărgăritar şi patruzeci şi două de smarald, şi Ţi le-aş fi trimis înşirate pe o metanie pentru mâna Ta gingaşă, care deapănă vremuri şi zile.
    întunericul şi vântul mi le-au furat fără să ştiu, şi tocindu-le scânteile le-au împrăştiat pulberea printre ciulini.
664
TUDOR ARGHEZI
    M-am dus în pădurile mele să adun patruzeci şi două de sălbăticiuni şi să Ţi le trimit părechi, mistreţi şi căprioare. Pădurile nu mai erau, şi jivinele plecaseră în codri străini.
    Ce să-I trimit eu regelui meu, ca să ştie că îl iubesc şi că mi-e gândul la el? zise Psalmistul. Din lucrurile mărunte nu j pot cu nici unele să fac patruzeci şi două arătoase şi pline. Să-i fac patruzeci şi două de cântece, mi-e teamă că cele şapte corzi n-au să răsune de şapte ori la fel.
    Rege bun, zice Psalmistul. Mulţumeşte-te cu vorbele mele gângave. Nu te-ai mâniat niciodată. Ai răbdat musca, ţânţarul, viermele ascuns şi duhul de putregaiuri. Rabdă şi uită, rabdă şi laudele mele.
    La Curtea Ta fără paharnici ospeţele sunt uşoare şi tăcute, nopţile line, uşile închise. Dănţuitorii şi lăutarii n-au intrat în Palatul Tău, să turbure timpul şi să-l întrerupă; feciorelnicul somn al Prinţului e liniştit. Eşti dintre toţi plugarii cel dintâi muncitor la lucru. Visele încă nu s-au ridicat de la pământ, boii mai rumegă în staule, vulturii stau încă agăţaţi de stânci, oamenii se mai lenevesc atunci când căutătura Ta teafără desface marea de beznă şi slovele de cărţi.
    O fereastră a Palatului Tău nu se mai stinge. Rege cărturar. Tu ştii ceea ce nimeni nu ştie din stăpâni, că urzitorul de stihuri are de dus la capăt o chemare, că are de îndurat o suferinţă şi că dregătoria lui smerită vine de peste oameni şi de peste rânduielile lor. Auzul Ţi se pleacă la el şi ascultă: pana şopteşte hârtiei pentru Tine.
    Te-am văzut o dată încins cu orarul şi îngenuncheat la o sărbătoare domnească. Tu nu erai din lumea asta. Murmurul buzelor Tale mişcate de o rugăciune nu erau de aci. In veştminte de aur şi îmbrăcăminte neagră, fariseii şi vameşii maimuţăreau o chemare şi o năzuinţă, ca să-ţi fie plăcuţi.
PUBLICISTICĂ
 665
    Te-ai ridicat din genunchi şi ai fost mai înalt decât lumea căreia Te-ai plecat. Ochii-ţi albaştri ca fumul stelelor căutau drept şi sus, săruta-Te-ar Domnul pe frunte şi piept.
    Zice Psalmistul: rabdă şi laudele mele.
1935
                         MEDITAŢII
    Să încercăm dacă vă exasperează monotonia.
    Sâmbătă seară, orele şase. Mama se prezintă la cancelarie după ce nu şi-a văzut copilul o săptămână întreagă. Marţi nu l-a putut vizita pentru că e „interzis". Joi a încercat să-l vadă şi nu s-a putut pentru că băiatul era în „meditaţie". Vineri e „exclus", fiind a doua zi sâmbătă.
    Formalităţi la cancelarie. Bilet de voie... Regulamentele repetându-se indigerate, secretariatul îşi pierde facultatea elasticităţii şi eliberează bilete de voie justificative şi atunci când vine mama, să-şi ia copilul. „Nu cumva e cu totul inutil, domnule subdirector?" întreabă mama, nu fără un crâmpei de ironie. Subdirectorul se uită în gol şi e stupefiat: nimic nu-i inutil în regulament.
    Şcolarul calcă pe stradă niţeluş aiurit: a stat o săptămână închis. Sâmbătă adoarme în patul lui acasă. îndată ce se luminează de ziuă, un sentiment cenuşiu se strecoară în el: e duminică, s-a făcut duminică, şi până diseară, când trebuie să-şi reintegreze internatul, mai sunt câteva ore.
    Masă melancolică, după-amiază goală. La şase e transportat înapoi; şase şi jumătate: meditaţie; şapte şi jumătate: masa; opt şi jumătate: meditaţie; nouă şi jumătate: meditaţie; zece şi jumătate: culcarea.
    Noapte de internat.
 666
TUDOR ARGHEZI
    Cinci şi jumătate dimineaţa: sculare, spălare.
    Şase şi jumătate: meditaţie. Şapte şi jumătate: cafeaua cu lapte. Opt: şcoală. Nouă: şcoală. Zece: şcoală. Unsprezece: şcoală. Douăsprezece: şcoală.
    Douăsprezece şi jumătate: masă. Unu şi jumătate: meditaţie. Două şi jumătate: meditaţie. Trei şi jumătate: meditaţie. Patru şi jumătate: meditaţie. Cinci şi jumătate, şase şi jumătate, şapte şi jumătate etc.
    Trei săli cu trei rânduri de pupitre. întâia sală, un pupitru individual în care se încuie toate cărţile: cheie. A doua sală, de meditaţie: alt pupitru individual, altă cheie: aci se aduc numai cărţile lecţiilor la zi. A treia sală, sala de cursuri.
    Apare profesorul - necăjit. A jucat cărţi toată noaptea şi a pierdut ca de obicei, după ce a pierdut toată zestrea nevestii. „Ieşi, Popescu, la tablă". Iese Popescu la tablă: ştie, ştie foarte bine. „Adu să văd caietul." Sincopă. Caietul e închis în sala numărul unu sau în sala numărul doi. „Măgarule, ai trei!"
    Meditaţie dimineaţa, examen până la prânz, meditaţie după-amiază, meditaţie seara: zece ore întregi.
    Sâmbătă băiatul e palid, într-o săptămână a pierdut şaptezeci şi două de ore, în care n-a învăţat nimic şi în care a slăbit cu trei kilograme, câte cinci sute de grame pe zi. Dacă a rămas şapte ani în regim, el e unul din cei optzeci la sută căzuţi la bacalaureat.
    Părinţii băiatului s-au gândit să-i faciliteze învăţământul şi să-i asigure un titlu, măcar de bacalaureat. Băiatul nu ştie franţuzeşte, latineşte, nemţeşte, româneşte, şi cartea îi face oroare. Acasă era ameninţat că nu poate învăţa şi se alegea cu o joacă bine condusă. Dar ce te poate face joaca? magistrat, profesor, inginer? Nu. Trebuie să toceşti. Cu o diplomă de bacalaureat sau de licenţă, candidatul strălucit câştigă două, trei mii de lei pe lună, cât gardistul de stradă. Dar fără pergament?
PUBLICISTICĂ
667
     Un singur noroc îl poate trezi la realitate: eliminarea din internat şi din toate şcolile statului. El ar putea să se apuce de o treabă care-i place, ori de o joacă fără sfârşit.
     Programul citat numai în parte, e al unui liceu din capitală. Directorul ţine serios ca elevii lui să fie eminenţi. într-un singur an izbuteşte să le scoată la suprafaţă scheletul, şi în şapte ani să le asigure căderea la bacalaureat.
1935
                REGIMUL LUI „CARE“
    Incontestabil se scrie în general mai bine, mai frumos şi mai substanţial — mai ales, după război. Insă frazeologia care vine de la superstiţia voluminosului, domina cu deosebire cartea: conţinutul unei singure pagini bătut cu nuiaua face clăbucul necesar pentru măcar un capitol. Se cere — şi autorul trebuie să trăiască, nădăjduind răgazuri şi cărţi mai bune. Nu trebuie să fim excesiv de pretenţioşi cu scriitorii, care experimentează pe limbă, pe un material nesimţitor, dacă facem concesii nelimitate miniştrilor, primarilor, inginerilor, experimentatori pe materie costisitoare şi pe carne vie.
    Subtitlul de roman se acordă de minune cu facultatea într-adevăr stupefiantă a unora de a înmulţi fărâma de săpun monstruos, fără să se fi căpătat conştiinţa dacă e o indicaţie de belşug sau de patologie. Se spune, de pildă, despre cancer că e un elan de prolificare al celulei, excitată de dorinţa de a fi, într-un moment de pierdere a vitalităţii reale. Unui bolnav atins de o maladie inexplicabilă, cunoscut nouă, i se întâmplă să-i crească un deget pe care şi-l rănise în apă, cu câte un centimetru săptămânal. Un material mort, de felul celulozei, îi lungea continuu falanga ungulară şi bolnavul şi-o tăia cu
 668
TUDOR ARGHEZI
foarfeca mare în Fiece duminică, fiind o zi mai liberă pentru împlinirea acestui ceremonial. Te doare? Nicidecum. Autocbirurgul nu simţea nici atâta durere cât ar fi simţit dacă şi-ar fi retezat piciorul de la scaun - şi mai găsea în el o stare morala care-i permitea să glumească şi să râdă.
    In literatură nu prea ştii dacă obezitatea textului se poate chema producţie sau degenerare — şi până una-alta suntem siliţi să răbdăm: todeauna va fi până una-alta, viaţa dovedindu-se mai scurtă decât tirada şi noţiunile dizolvându-se odată cu intelectul care le agoniseşte. (S-ar putea face un joc de cuvinte suportabile, apropiind epigramatic agonisire şi agonie)
    E curios de constatat cu câtă înlesnire se achită de rolul de scriitor oamenii taciturni şi gângavi. împleticiţi la toată vorba, nimerind cu greu în conversaţia cursivă cuvântul propriu şi învârtindu-se de jur-împrejurul unei idei din cap, facilitatea lor de a scrie o sută de pagini în loc de cinci se desface ca un ghem de sfoară, pe dată ce s-au aşezat la masa de lucru şi scriu. Ceea ce făcea noduri şi gogoloaie devine neted şi alunecă lin, ca firul undiţei pe unde. N-avem o stimă personală remarcabilă pentru asemenea dexterităţi, din pricina unei preferinţe bolnăvicioase a lucrului răscolit, ţepos şi aspru şi a unei aparente dezordine a peizagiului intelectual scăpat de monotonie. Şi suntem încredinţaţi că tot metoda strângerii copacului întreg într-o sămânţă minusculă, desprinsă toamna dintre frunzele pierdute, e mai artistică şi mai compatibilă cu varietatea înţelesului. Stilul rămâne încă, împotriva prozei descriptive, analitice şi construite, expresie firească a gândului dezlipit de lume.
    Dar numai nevoia de a lungi o redactare, ca un exemplu despre cele afirmate mai sus, ne-a determinat să ajungem aici. Chestiunea, ca întodeauna e mai simplă. Se scrie mai bine scurt decât lung şi se scrie mai bine după război acest scurt decât lungul acesta.
PUBLICISTICĂ
669
    Autorii îşi acordă însă comodităţile interzise pe vremuri, vrem să spunem interzise loruşi prin actul de disciplină. Ca să nu se împiedice de nici o dificultate, ei le suprimă cu o candoare augustă. Ceea ce s-a numit cacofonie pare, afară de excepţii tot mai rare, definitiv înlăturat. Era o rămăşiţă a unui timp de om în plenitudine, care, râgâindu-i gâtlejul după masă şi stomacul dându-se în vorbă prin ventrilocie, cu prelungirile lui, răspundea când se ivea accidentul, că este ceva al firii omeneşti şi constituie una din condiţiile sănătăţii. Ciocnirea silabei că şi ca terminală de silaba întâia ca şi că următoare, era — orice s-ar spune, trivială. Are şi cuvântarea nasturi care trebuiesc încheiaţi de sus până jos şi auzul e tot atât de decent cât şi ochiul.
    Ne-am jucat câtva timp să numărăm în frazele unor foarte respectaţi scriitori, de câte ori relativul care le cade între două puncte de text, subt condei. E probabil o manie din familia obsesiei numerale: când îţi este cu neputinţă să te gândeşti la ceva, ţi se pomeneşte conştiinţa numărând paşii, pietrele, oamenii, automobilele şi arabescurile din zugrăveală. A repeta un cuvânt de două ori într-o pagină e deja niţeluş cam plictisitor. Ce naiba! dacă practici meşteşugul caracterizării ideilor prin expresii, parcă se cuvine şi grija respectivă de cititor, care nu e mai imbecil decât scriitorul. Odată ce şi utilitarele industrii de balamale, cuie şi motoare, îşi fac o regulă din căutarea stilului şi lustruiesc fierul brut, îl alămesc şi îl nichelează, cum să ne placă oare ca scriitorul să-şi toarne fonta cum se nimereşte?
    Dar să repeţi pe care nu cie două ori ci de patru şi de cinci ori nu într-o pagină, dar într-o frază, cu nişte amabilităţi faţă de tine pline de o bunăvoinţă fericită, e aproape intolerabil. Mai ales că acest care nu e independent ca vorba tutun, şi nu începe el, decât într-un singur caz, foarte special, nici propoziţia nici ideea. De cinci ori care într-o singură frază e obligat să stea în raport cu un obiect unic şi nu cu cinci
670
TUDOR ARGHEZI
substantive bătute cap în cap. E adevărat că atunci nu mai poţi să scrii atât de lesne şi de iute. E nevoie să dai târcoale sensului, acordat cu o frază gătită.
     Licenţa nu e făcută desigur pentru pisici: oamenii au găsit-o ca să o întrebuinţeze şi să fie emancipaţi de constrângeri. Dar fără o severă inspecţie a propriului său vocabular şi a căilor de comunicaţie ale unui text, pe care îţi face plăcerea să-l semnezi cu majusculele groase, a seri nu mai însemnează atât de mult a seri şi seamănă mai repede cu a te afla în treabă pe albul inefabil al hârtiei.
1935
           PĂTRU LUPUL MAGLAVITUL
    Când în 1911, vasăzică acum douăzeci şi patru de ani, a fost pusă la îndoială autoritatea preotului şi nu atât a preotului cât a ierarhiei, clerul nostru era acuzat de un păcat în aparenţă anodin dar esenţial: de absenţa stării sufleteşti. Acuzaţia nu se adresa numai clerului. Era implicată într-însa toată pătura cultă, deopotrivă de neînsufleţită şi de sceptică în toate operele ei. Bizară aristocraţie de mare decadenţă, macerată în otrăvurile intelectuale fine, fenomenul ei se rostea în sânul unui popor de plugari, care nu învăţaseră nici să citească, necum să caute în slovă o miere amară şi o aromă degradată. Trăiam în nuanţe înainte de-a ne fi mâzgălit cu o coloare şi oamenii noştri evaporau o atmosferă obosită, de flacoane de cristal. Destupate, răsturnate printre coceni de porumb.
    Indiferent de un adevăr adevărat, relativ după minte, după împrejurare şi ambianţă, indiferent de pravilă şi de idei, ceea ce interesează este traducerea unui adevăr sau a fărâmelor lui în activităţi sufleteşti. Ce mi-e, de pildă, că o doctrină
PUBLICISTICĂ
671
subiectivă a plugului şi a brazdei duce la îmbogăţirea câtorva demagogi, faţă de o credinţă conservatoare anacronică lepădată, care cu zeci de ani înainte de ultima împroprietărire ţărănească determina pe un Petre Carp să-şi împartă Ţibăneştii la săteni? Omul măsoară ideea, şi fără om ideea lui e nulă. învăţătura care poate obţine starea de graţie, aşa numită de către catolici, şi mai ales oamenii care o pot provoca dau vieţii elan şi lumină. Clerul din 1911 nu credea în ceea ce face şi nu credea pentru că era fără dragoste.
    Duhovnicia plecase: pasărea ei albastră se mistuia în cerul albastru. Ca şi cum îngerii treceau dintr-o grădină de poame într-un cimitir cu osemintele neîngropate şi descompuse la suprafaţă printre lanuri de liliac şi crini, aerul se prăvălea, miasma plutea la înălţimea sufletului tău. Constatarea fără instrument adecvat era delicată şi nu putea să fie supusă verificărilor analitice. Omul din clan şi din categorie credea că aşa trebuie să fi mirosit întodeauna în copaia din Betleem, în care fusese Crist legănat cu piciorul Maicii Domnului printre dobitoace. Biserica nu se putea să rămâie un clopot dogit tras de un paracliser paralitic, cu preot, ziua negustor şi noaptea bărbat de soţie. Se mai păstra cel mult în ceea ce mai putea să se strecoare din sentimentul gratuit, un Crist răstignit şi de-a pururea mort, fără înviere şi fără viaţă de veci şi care când se mişca pe cruce era încuiat altarul şi tras un oblon.
    Un semn se ivise pe frontispiciul mănăstirilor, unde se arăta mucegaiul, în zdrenţele călugărilor dispreţuiţi şi prigoniţi, în derâderea lor şi an de an morbiditatea s-a întins. Schiturile şi chinoviile, clădite şi înzestrate de Domni pentru rugători şi carturari au fost prădate şi mânjite. Maicile şi monahii erau lepădaţi şi înghesuiţi.
    Intraseră într-o epocă. O lege vinovată de precipitarea golului despuia călugăria şi suprima radical starea sufletească, însufleţirea gingaşă, cuvioşia, harul, promovând parvenitismul.
 672
TUDOR ARGHEZI
     Oricâtă bunăvoinţă ar fi putut să fie capitalizată pentru întărirea şi ţinerea în picioare a copacului cu ramuri de scrum, era în deşert. Miracolul e mai puţin prezent în casa presviterului alegător, soţ şi tată, cap de bancă şi de cooperativă, deputat sau senator, decât în chilia şi mănăstirea călugărului, frământat între stihii, naiv şi primitiv. După noua lege n-a mai fost nici un pustnic arhiereu. Sunt astăzi, în tot clerul episcopal al bisericii româneşti, patru singuri monahi, printre care mitropolitul Nicodim al Moldovei, unicul călugăr de baştină adevărat din ţara veche, stareţ al singurei mănăstiri de bărbaţi care îşi păstrează din prestigiul trecutului o aureolă subţiată.
     Aci stă toată problema sufletului, despre care e vorba acum şi fusese vorba întâi în 1911. Mai sunt în fiinţă astăzi vreo două sute de mânăstiri demoralizate şi vreo cinci mii de călugărişi călugăriţe în pribegie. Absenţa lor din viaţa sufletească românească e reală şi categoric stabilită prin regimul de insultă în care vegetează.
     Era evident pentru toată lumea că biserica se găsea în sincopă, dar tot atât de evidentă era pentru oamenii politici nevoia sentimentului religios. Ei, nu se poate afirma că au fost vizitaţi des de acest sentiment, că au cunoscut spasmul emoţiei în inimi şi că au primit vreodată Buna Vestire. Socotind că forma ţine loc de fond, au instituit un cler de buget care numără peste zece mii de preoţi, buni de toate acţiunile civile, rebarbativi şi antispirituali. Dacă n-ar fi fost „prostimea", sentimentul nu s-ar mai fi ivit şi dacă n-ar fi fost poezia şi cântecul, românul nu mai avea în istoria abstracţiilor lui, de la Eminescu până la George Enescu, nici un duhovnic. Mulţi preoţi, lipsiţi de duhovnicie, se dovedeau totalmente străini de emoţia religioasă: torentul simţirii româneşti a mers fără ei. Căci mişcările politice la care participă sau pe care ei le provoacă în colaborare cu politiciştii civili nu sunt ale sentimentului. Turma s-a dus singură de capul ei, fără
PUBLICISTICĂ
673
pierderi şi nerăscolită, pentru că, adversar din fire al zguduirilor voite, românul e obişnuit să aştepte instinctiv evoluţiile nesilite. încă o dată, el nu s-a înşelat.
    Vocile care s-au ridicat n-au însemnat nimic în continua necesitate a unei treziri religioase. Nu uităm că popoarele de mare şi veche cultură sunt legate de cultura Bibliei şi de rugăciune, de graiurile conştiinţei. Pentru că am simţit cu toată lumea invazia gunoiului şi a mocirlei în lipsa harului de sentiment, am propus în numeroase sugestii reorganizarea călugăriei şi utilizarea ei inspirată, ca o scăpare de moarte, fără introducerea în viaţa sufletească naţională de materiale străine. Oamenii jertfiţi lui Dumnezeu sunt oameni care au trecut de ei înşişi mai departe şi mai sus. Am propus, fără să fim auziţi, o călugărie independentă, cu un episcop independent, membru în Sinod, emanciparea mănăstirilor de inegalitatea şi fantezia regimurilor episcopale felurite.
    Chestiunea a zăcut până la miracolul de la Maglavit. Ultima sforţare violentă a duhului monastic de a se concentra din nou într-un punct, aparţine unui arhimandrit, Atanasie Popescu, care se luptă de câţiva ani cu inimile înţelenite şi cu puternicii, ca să-şi clădească o mânăstire începută de el tocmai în Bihor, în inima pădurii, la izvorul Izbuc, ale cărui ape enigmatice izbucnesc şi dispar şi reizbucnesc.
    Ciobanului Pătru Lupu i s-a arătat într-o seară Moşul, printre oi. Păstor ca şi Fecioara din Domremy, cu auzul cerului şi pământului în urechea lui, acest ţăran, care, ca şi oile lui, poate că nu ştie scrie şi citi şi care abia ştie cuvânta, învăţat la tăcerile adânci ale câmpiei, în care sună dulce, ca o toacă de şindrilă leneşă, clopotele opace ale târlei - s-a învrednicit să-i vorbească Moşul. Ce nume frumos, de aci înainte, pentru Dumnezeu!
Ciobanul Pătru e din rândul călugărilor, călugăr ales de către Moşul de-a dreptul. Nu-i aşa că toate legile, opreliştile şi orgoliile care garantau un bun trai fără de răspunderi şi o
 674
TUDOR ARGHEZI
zadarnică viaţă moartă, sunt decăzute într-o singură seară, când un cioban stă de vorbă cu Umbra la Maglavit?
    Moşul a vrut aşa. Moşul a smerit trufiile şi sutele de mii de oameni proşti, aceia care sunt ţara şi poporul românesc şi care au fost şi cu Ştefan aşa, şi cu Mircea, şi cu Mihai aşa şi neschimbaţi, s-au dus să pipăie cu genunchii locul unde a vorbit ciobanul cu Moşul. In românul clasificat necredincios s-a trezit pe neaşteptate o dogoare mistică, de care a fost crezut incapabil. In câteva zile, ţara întreagă a cunoscut fenomenul unei ridicări sufleteşti unanime şi vântul nou, iscat în Oltenia, a suflat peste toată lumea. Muncita şi bătătorita opincă; traista şi băţul, zilerul cu boii şi carul lui au purtat vestea peste tot locul şi au întors inimile şi cugetele. Printre miile de oameni nevoiaşi, se strecoară zilnic la Maglavit sutele de bogaţi şi de stăpâni ai unei singure feţe a vieţii, apropiaţi cu sfială de crâm peiul de om, care se cheamă Pătru Lupu şi care în făptura lui are amestecat harul de încredere şi de vindecare. Nici un medic n-a cutezat să afirme că acest om e un şarlatan şi nici un doctor al bisericii n-a cerut îngreuiarea mâinilor lui nevinovate şi a picioarelor lui cu lanţuri. Iese din insul lui predestinat o putere care intimidează şi umileşte. Şi, el nu ştie aproape nimic, nu ştie că a cuprins în el o lume până ieri în agonie, nu ştie că o comandă şi o animează, că ea ascultă de el şi că venirea lui dintre oi şi câini însemnează în zilele regelui Carol al II-lea, când l-a trimis Moşul să spuie şi să vorbească, o zălogire de viitor.
    Talazul a fost atât de iute şi de neaşteptat, încât oamenii au uitat că sunt nişte oaspeţi şi că li se cuvine primire, iar ciobanul care vede gloatele venind spre el, unele peste altele, născute din ziare necontenit, aproape nu are înţelegere de tot ce se petrece. închinătorii dorm pe pământ, fericiţi că pot să se ştie lângă el şi nimănuia nu-i mai trebuie nimic, nimeni nu mai doreşte nimic, toţi sunt sorbiţi în Dumnezeu, cu carnea, cu oasele şi cu conştiinţa lor.
PUBLICISTICĂ
675
    E o renaştere după tot amarul, după toate întristările şi scârbele, şi care vine ca o mântuire. Trebuie să i se dea o amploare monumentală şi proporţiile vastei perspective deschise trebuiesc organizate. Ciobanul Petrache Lupu a năruit o eră şi a inaugurat un timp.
1935
                      VORBE OFILITE
   Poate că la plantă şi peşti natura încă nehotărâtă nu a stabilit un număr de modele invariabile pentru reproducerea lor biologic industrială. Se pare că ezită şi că mai încearcă. Dacă nu cumva trebuie acuzată ignoranţa, năvoadele marine surprind pentru albumul de curiozităţi, zilnic remaniat şi înavuţit între infinitul mic şi corpolenţă, o neîncetată nouă zămislire de monştri. Singură trestia, plimbată prin balele apelor mari, poate să recolteze pentru microscopie o varietate enormă de fulgi impalpabili şi aparent disoluţi, a cărora substanţă de vag mucilaj prezintă un ordin organizat.
   Un pescar vechi, născut aproape din talazele mării şi din mitologia dobrogeană, îmi scria alaltăieri că a bătut câteva cotituri şi goluri, cercetând fundurile şi apele mijlocii pentru surprinderea vreunor depărtaţi vizitatori, sosiţi prin rătăciri în voia undei, de prin regiunile oceanice ale altor meridiane. El însoţeşte echipa ştiinţifică a unui institut al Mării Negre, unde am văzut în borcane fiinţe fantastice cu nume de fantezie, străine tuturor colecţiilor în natură şi gravură europene.
   literatura germană de specialitate este deosebit de activă, mai ales. Fotografiile şi planşele, pe care le publică necontenit, aduc din esenţialul element al planetei întrupările tot mai bizare ale unei viziuni imposibile de intercalat în ceea ce
676
TUDOR ARGHEZI
născoceşte şi imaginează omul. Regnul hidrei e în mobilitate şi succesivă transformare, şi dinaintea unor bancuri cu miliarde vaste de melci, care par scoriile unui travaliu de uzină şi deşeurile unui maşinism enorm, câţi dintre noi nu s-au întrebat, răscolindu-le cu băţul, unde sunt fiinţele neidentificate, foste locatarele acestor admirabile concreţiuni redevenite nisip?
    Dar vegetalele, mai apropiate de noi şi mai lesnicios de controlat pe o bucată de pământ supravegheată, îşi permit aproape cert mutarea prin forme şi multiplicarea excepţiei prolixe. Pe un teren, nu mai mare decât acela în marginile căruia H. Fabre a experimentat universul entomologie se ivesc, de la un anotimp la altul şi de la an la an, deghizările nestăpânite ale firului care creşte şi ale fructului necunoscut. Posibile încrucişări de polenuri, infidelităţile caricaturale dau naştere, mai sigur decât însămânţarea prin ploaie şi vânt, hibridului care soseşte brusc şi dispare brusc. Poate că prezenţa în pământ a unei reacţiuni fortuite, decantarea accidentală a unui material, ieşirea la suprafaţă a unei celule în călătorie milenară, o iradiere pribeagă, un zăcământ mutat încet, au colaborat orbeşte din ţărâna incinerată de arşiţe a muşeţelului camomil, la iscarea unei înfloriri violete sau sângerii, dar degenerând şi renăscând, buruiana ţepoasă face loc izmei pipărate şi delicatelor petale aeriene şi de o urzeală abstractă ale florilor de mac, roşii ca nişte târguri de basmale pentru greierii negri şi pitulici.
    Primprejurul, oricum ar fi să fie fapta vegetală, al acestui joc de-a bălăria fragedă, se găseşte secretul altui infinit; de vocabular. în ţară la noi aceleiaşi plante, aninată de o reţetă din bătrâni, i se spune în câteva zeci şi sute de feluri. Numele ei variază de la şes la deal, de la judeţ la judeţ şi de la sat la sat. La un kilometru de ţarină floarea pe care o cunoşti ia o poreclă necunoscută şi un gen verbal opus. Câte gângănii zboară şi sar pe o floare, atâtea ziceri îi murmură pe corolă. Scriitorul şi
PUBLICISTICĂ
 677
lexicologul, dacă ies din roză dau de trandafir şi de măceş, dar Traista-ciobanului (thlapsi bursa pastoris) e şi buruiana de friguri, şi punga-popii e şi tăşculiţa şi paştele-calului... Sunătoarea e pajorniţa, e sănitoarea, e iarba lui Sân Ioan... Calcea-mare e crucea-voinicului, e barba-Negii, pleoscăniţa, iarba-rându-nicii, nagelariţa, rostopana... Micşunele sunt trei-fraţi-pătaţi, tămâioara, toporaşul, iarba-împăratului... Slobonovul se mai cheamă brâie, buruiană-câinească, trepădătoare...
    Cine adună atâtea lumini şi umbre şi le pune deoparte? Cine poate pretinde că ştie câte mângâieri primeşte o rădăcină cu foi între Oradea şi Cetatea Albă, între Putna şi Severin? Nume ce se nasc şi se topesc în fiece cătun din zecile de mii de localităţi minuscule din ţară. Inflexiuni surprinzătoare, mozaicuri de silabe greu de închipuit, neprevăzute, o muzică imensă, care cântă şi moare neauzită. Notaţiile şi schiţele de rostire ale acestui botez în toate izvoarele limbii trebuie să piară neapărat? Nu se poate culege acest folclor nemăsurat, în care se surprinde adeseori funcţiunea secretă a vocalei şi nu se poate pune într-o carte, măcar ca să găsim copiilor, femeilor şi străzilor municipale nume curate, sprintene şi amărui, de o mireasmă încă negustată?
 1935
                     REGINA MARIA
    Ziarul periodic suferă de o inferioritate faţă de confratele lui cotidian, că pomeneşte oamenii pe care îi cinsteşte şi ziarele plăcute, cu întârziere. Sărbătoarea s-a stins, procesiunea s-a isprăvit, corurile au tăcut; revista săptămânii vine ca un credincios care s-a sculat către prânz, când se mătură biserica
678
TUDOR ARGHEZI
 şi când locul preoţilor a fost luat de ţârcovnici. Şi dacă mai pot să umble paracliserii cu tămâia, ca să-i răscolească cenuşa, lanţurile cădelniţei oprite nu mai pot suna.
     în ziua de 29 octombrie regina Maria şi-a sărbătorit data cea mai de seamă. Foaia în care ne spovedim melancolia apăruse sau se afla la tipar. Eram datori să facem parte cu închinăciunea steagului nostru de hârtie din convoiul care se îndrepta spre Sinaia să cânte subt ferestrele reginei un imn de slavă. Ne chema datoria, dar inima ne împingea mai ales. Regina ne este dragă, cu simplicitate ţărănească. Ne place frumuseţea ei, ne place gloria ei, ne place vasta şi frământata ei individualitate; şi ne plac şi peste placul nostru faptele acestei suverane, care dictează ca o împărăteasă şi suferă ca omul cel mai din urmă. Cărţile scrise de augusta ei mână delicată, cu o pană zveltăşi fină, ne povestesc zbuciumul care-i aduce lacrima în lumina ochilor, în vreme ce cronica vremii a făcut însemnare cu cerneală de marmură şi bronz despre bravura ei victorioasă.
     Dar dacă apari mai târziu cu o văpaie înflorită în vârful lumânărilor tale, când din arderea candelabrelor şi a sfeşnicelor mari a mai rămas să amintească sărbătoarea singur fumul făcliilor înăbuşite, de mucuri, ai mângâierea că ziua pierită mal durează şi că sărbătoarea pentru tine e la început şi nu mai poate trece. Şi te-ai mai ales cu un folos, de ziua reginei tale, că ai citit elogiile scrise şi n-ai aflat în ele inspiraţia dragostei şi frăgezimea cuvântului spălat în apă curată şi călcat ca o batistă de in transparentă. Scriitorii n-au ştiut să fie juvenili şi candizi, oamenii politici n-au găsit în paleta lor vânătă culoarea viorie şi litera zuvelcată, zborul intelectului a fost fără aripi, ca o înălţare în văzduh, de bolovani. Bijuteria umană rară, care-i o regină în fiinţă, o regină gingaşă, coborâtă dintr-un basm adevărat, nu e de nasul nostru gros şi nu poate fi plimbată într-o trăsură de foi de nenufar, escortată de fluturi prin dârele vocabularului nostru. Elita gândului nostru nu a sărbătorit o regină, ci o vârstă, ani grămădiţi, decade revoltate, trecuturi şi
PUBLICISTICĂ
679
numai trecut. Nu se mai găseşte nici o subtilitate şi nu mai trăsare nici o isteţime în vorbele pe care le-am îmbătrânit.
    Volumul al treilea din Povestea vieţii mele ni l-a dăruit marea noastră singură regină, de ziua naşterii ciudatului ei destin pe lume. îl răsfoieşti. îţi permiţi să umbli cu degetul prin puritatea atâtor petale proaspete, încondeiate cu o slovă şi cu un parfum. E ultima carte a povestei, şi ea aduce pe cititor din ziua urcării pe tron până la întoarcerea la mormântul mic al prinţului Mircea şi - regina biruitoare, regina care şi-a zidit viaţa cu piatră pe o piatră şi a încins-o cu un curcubeu ieşit din mâinile ei, regina neasemuită altor regine - îşi sfârşeşte uimitoarea poveste trăită cu vorbele psalmistului: „Toate sunt deşertăciune".
1935
               AMINTIRI DIN CAFENEA
   La cafeneaua pe care o frecventam în epoca romantică a curiozităţii se adunau feluri de lume împrejurul unei mese lungi. Masă publică, destul de întinsă, ca să nu fie a unui singur grup sau client, venea şi pleca orişicine, fără obligaţia să ceară un loc şi să strângă douăzeci de mâini. Distanţe de câte trei, patru şezuturi rămâneau goale pe canapeaua de la părete.
   Te pomeneai că te urmăreşte într-o discuţie cu vecinul de cafea, cineva necunoscut, un amator, un indiscret. Un ochi lipit insistent la buzele dumitale, somnolent sau holbat dar de cele mai multe ori aprobativ, cu o picătură de frişcă la comisuri sau cu un fragment ca de nucă pisată încurcat în gene, altera câteodată gustul şi compoziţia în gură a unei prăjituri cu cremă. O scuipătoare binevenită servea clientela de la masa
 680
TUDOR ARGHEZI
lungă. Apoi, fumul domnului necunoscut, împletit colegial cu fumul de mai departe al ţigărilor dumitale, ca o sudoare volatilă a nasului, mărturisea un contact aproape intelectual şi repetarea lui ducea la mutarea şezutului peste câteva intervale.
    Raporturile se realizau adeseori numai cu ajutorul acestei alunecări târâş, cu carnea de sus a pantalonului pe o canapea îngustă, dar nu aveau în genere consecinţe academice sau lexicale.
    La masa pe care mi-o amintesc cu plăcere, se opreau actorii, pictorii, scriitorii şi un însemnat număr de aspiranţi. Unii din ei erau experţi într-o sumedenie de lucruri inactuale. Lângă sfărâmătorul unui ban de zece, cum era pe vremuri, de bronz, cu dintele de la strungăreaţă, se afla parizianul abstract, care ştia Parisul pe de rost dimpreună cu toate infimele particularităţi, învăţate într-o bibliotecă personală de Baedeckere, de Panuri şi de tarife de tramvai. El putea să-şi închipuie cu facilitate şi satisfacţii, numai închizând ochii în Grădina Episcopiei, într-o seară, că şi-a uşurat personajul într-un boschet din Luxemburg. Cineva îţi prezenta 1111 birlic de treflă care-i fugea pe mânecă până la subsuoară şi pe care îl scotea din gulerul scrobit al cămăşii, pe la ceafă. Dar clientul care făcea ca dopul de şampanie? Dar celălalt? I se lipeau printr-un simplu magnetism al degetelor arătător şi mare, două piese de argint de burice şi le suna ca pe nişte tipsii, cu melodie şi ritm.
    După doi, trei ani, omul cu ţăcălie, de subt oglindă, se făcea obişnuit şi dacă lipsea, lipsea ceva, ca piciorul de nichel al cartelei de consumaţii. Unde e domnul cu ţăcălie?... Care? ăla care imita suflând contrabasul? Da!
    Ţi se răspundea, de pildă, că a murit... Un flegmon, un hemoroid, o gangrenă cu diabet. Se isprăvea ceva şi se isprăvea cu o părere de rău necesară.
    Tăcuţii surâzători şi clătinători din cap, tăceau de ani de zile şi când, socotindu-se atmosferizaţi şi căpătând în sfârşit autoritatea încrederii în sine, se hotărau să zică „Aşa gândesc şi eu“, ilaritatea se comporta ca o explozie catastrofală
PUBLICISTICĂ
681
şi verbul a gândi lua întorsătura humoristică a unui sens trivial.
     Erau la masa lungă, îmi amintesc, consumatori care purtau numele de Minulescu, Iser, Ressu, Anghel, Rebreanu, Gârleanu, dar era şi Bratzu, un intelect variat şi un mare geniu de cofetărie cu aperitive. El înjura fără să supere şi fără să se supere nici el, blajin şi candid în fond, pentru versuri, pentru proză, pentru pictură, pentru critică, muzică şi filosofie... Recita cu cartea închisă în buzunar, pe clasicii latini şi greci, descifra cu gândul sonorităţile partiturilor complicate, comentator util şi documentat în toate problemele discutate. Tăcuţii de colo, luaţi în furca diatribei, din întâmplare, amestecaţi cu paiele ca nişte coji de pepene, erau sfecliţi de admiraţie mută. Bratzu ştia cum trebuie realizată opera de artă perfectă, indiferent de specialitate şi sfida cu instinctul lui sigur şi cu principiile fără greş.
     Cel care l-a ghicit cel dintâi a fost Ilarie Chendi. El l-a rugat să-i scrie o serie de articole de orientări... După publicarea primului şi ultimului articol, bietul Bratzu s-a găsit în situaţia aceluia care şi-a deschis gura o dată în zece ani şi a provocat hohotul de râs al tovarăşilor de masă. In vreo cincizeci de rânduri de coloană al studiului publicat de Chendi, erau citate două sute de izvoare universale.
     Regretatul Bratzu era un chibiţ inteligent şi agresiv: păcat! La masa lungă confraţii lui mai puţin înzestraţi, admirativi într-o muţenie teatrală bombastică, erau mulţumiţi că sorb dintr-o cafea şi dintr-un trabuc în societatea artistico-lite-rară. Insignifianţi până la totala modestie dar tocmai de aceea simpatici, peltici şi gângi până la splendoarea integrală a nulităţii şi acceptaţi din această pricină hieratică, nimeni nu i-a jignit niciodată şi fiecare i-a trecut cu vederea, sfios să-i angajeze într-un dialog dincolo de faptul divers şi de club. Ii văd dinaintea suvenirei şi n-am ştiut decât foarte rareori cum
682
TUDOR ARGHEZI
i-a chemat. Sunt mulţi şi parcă toţi au murit. Le mai persistă fantoma anonimă, asociată cu o porţie de dulceaţă şi cu o cafea fierbinte cu un pic de rom, în vreme ce portretul material li se dizolvă bucolic în drojdiile unui cimitir.
    Mă surprinde fericit când văd pe câte unul, ca domnul Pisani, că a scăpat şi că mai trăieşte - şi sunt de două ori fermecat, şi pentru că se mai găseşte în viaţă şi pentru că atunci când semenii lui se răscoc şi se descompun, ei începe să se manifeste, şi debutează. E o trecere dincolo de viaţă, peste teluric, dincolo de bine şi de rău.
    N-aş fi putut crede că odată o să întâlnesc mustaţa de la nas a domnului Pisani şi mătreaţa ei în călimara mea! Cu o volubilitate de alte adolescenţe, acest onorabil şi modest chibiţ de odinioară, al mesei de subt oglindă, dă scriitorilor lecţii şi dictează legi.
    Rămas solitar în cafenea şi liber să-şi mute anatomia prin toate locurile goale, domnul Pisani doreşte să se ştie că şi-a cunoscut autorii după condicuţa franceză, că personne nest grand homme pour son valet.
    Aş avea numai felicitări pentru un bărbat care la o vârstă aşa de înaintată purcede să cugete, să scrie şi să îndrepteze vorbirea românească. Decât să joace cărţi sau să aştepte ucenicele ele croitorie pe coridoarele sucite dinspre curte, tot e mai onest pentru un venerabil om de jurnal să-şi potrivească vârful şovăitor al limbii pe induraţiile cuvintelor tipărite. Şi îmi place la domnul Pisani sprinteneala neaoşă de mare cărturar cu care se confundă în neamul cronicarilor şi în premergători şi familiaritatea domniei sale pitorească.
    Domnul Pisani îi adoptă pe toţi fără discuţie nici rezervă.
 1935
PUBLICISTICĂ
 683
                IEFTINIREA ELOGIULUI
    Cel care a putut afirma întâia oară imensele foloase ale presei trebuie să fi fost tipograf Trebuie să fi avut o mare imprimerie şi o clientelă importantă şi, evident, satisfacţia că a contribuit cu plumbul şi cu negreala lui la civilizarea sentimentelor de mare tiraj. Şi desigur, acest eveniment nu se petrecea în timpul tipăririi Psaltirei la Mănăstirea Neamţului, ci mai încoace, probabil că mult mai încoace.
    Folosul e incontestabil şi dacă cel dintâi observator al proporţiilor lui a fost, cum se mai spune azi, tipograf-editor, însemnează că tipograful a văzut just. Situaţia generală s-a îmbunătăţit foarte simţitor, progresul simţămintelor, al părerilor din ce în ce mai exacte şi al respectului de aproape şi de sine merge mai bine, din ce în ce.
    Fără o mare răspândire a presei nu am putea cunoaşte nestânjenita revărsare de valori, de capacităţi, de caracter, de omenie şi de talente. E un belşug de asemenea produse, de care nu ne putem felicita de ajuns şi o legitimă mândrie ne cuprinde că nu le mai putem număra decât în serii şi cantităţi, închidem ochii şi vedem numai individualităţi, personalităţi şi creatori: mase compacte. Nu mai poţi să distingi. Se povestea că nemaipricepându-se să aleagă din cele trei sute şaizeci şi cinci de femei frumoase câte îi trebuiau într-un an, Padişahul îşi arunca în fiece seară batista în sus şi odalisca aceea care o prindea îşi câştiga dreptul să fie sclava şi stăpâna lui de o noapte întreagă.
    Numai zarul, capriciul bobilor sau tragerea cu ochii legaţi a unui bilet dintr-o mare căciulă, ar putea să hotărască ce anume genialitate trebuieşte într-o împrejurare anumită, din câte cincizeci-şaizeci de exemplare. Ca să enumerăm numai oamenii providenţiali ar fi nevoie, de cinci-şase căciuli pe specialitate: unanimitatea lor e pur şi simplu zdrobitoare: fiecare cartier intelectual are cel puţin zece bărbaţi providenţiali
 684
TUDOR ARGHEZI
de felurite vârste şi profesii, însă toţi transfiguraţi în profeţişi în descălicători înflăcăraţi de idealul unic, să dea legi noi, benevol sau cu de-a sila, indiferent. Gradul de aşa-numită cultură este el şi indiferent: oamenii mari n-au nevoie de asta, ei sunt sau nu sunt, diploma, certificatul, actul de naştere, buletinul de vaccin sau un bilet de tramvai se echivalează.
    Dacă n-ar exista o presă nu s-ar putea şti că toate interesele sunt în mâini bune, în mult mai multe mâini decât cere trebuinţa vulgară şi tocmai de aceea îmbucurătoare. Sunt cel puţin treizeci de formule generale pentru a ferici pe toată viaţa un popor şi încă trei sute de sub-formule cel puţin.
    Avem prin urmare mari reformatori, mari gânditori, mari economişti, mari financiari, mari politici, dar mari aşa cum se cade, nu mari ca orişicine. Avem mari de tot şi din toate, cu o prisosinţă care ne obligă să reîncepem toate, şi alfabetul, de la ei. Suntem atât de mari încât obligaţia unui nou vocabular se impunea neapărat. Suntem extraordinari, fenomenali, structurali, nemaivăzuţi, nemaiînchipuiţi. Abescu a descoperit mătasea de tăiat mămăliga, Becescu al patrulea picior mobil de la scaun, Cedescu unghia mare de la suflet, Defescu nodul în papură japoneză, caii verzui, frunza câinilor dogi, nuielile diafane ale celui care îngrădeşte, scârţâitul muzical şi praful consistent. Suntem, fiecare în gen, unici.
    Dar aşteptăm să începem odată toţi.
1935
                 VIOARA ŞI PALETA
   Lucrul a fost atât de frumos şi de neobişnuit, încât mi se cere să-l mai relatez o dată la o distanţă de douăzeci de ani. Fiind unul din foarte puţinii care am luat cunoştinţă de el, din
PUBLICISTICĂ
685
gura chiar a pictorului defunct, vizitat numai de câţiva prieteni rămaşi cu dragostea intactă, am fost în măsură să ascult spovedania emoţionantă şi să fiu crezut pe cuvânt, atunci când, dezlegat, dinaintea unui mormânt, de obligaţia delicată a discreţiei, am povestit faptul petrecut.
    De astă dată, sentimentul că trebuie să adaog, pentru farmecul amintirii, cadrul şi ambianţa în care momentul s-a materializat şi a trăit, îmi face sarcina şi mai dulce, căci noi păstrăm între altele şi turburarea noastră, relativ la viaţa trecută şi la oamenii trecuţi pe lângă fiinţa noastră ameninţată de o dispariţie uniformă, ceva din sensibilitatea, dacă nu şi din speranţa spiritiştilor, adunaţi, cu aducerile-amin te şi cu mâhnirile lor, ca să evoce din întuneric, la o reverberare a secundei şi la lumina abstractă a unui fosfor, figura nemâncată de uzura beznei şi a tăcerii, a unui părinte, a unui copil sau a unui frate, risipită cu pulberea ei în umbra de dincolo de inteligenţă şi claritate.
    Pictorul Ştefan Luchian zăcea de nouă ani în patul agoniei lui, cuprins de un neant răbdător şi tenace, care înainta, pe trupul lui înlănţuit, cu o încetineală aproape amicală, lăsându-1 luni întregi cu sine, de vreme ce şi-l asigurase, şi dizolvând puterile şi năzuinţele vieţii într-altă parte. Nu-mi aduc exact aminte care insectă din admirabila divină ordine a biologiei, făcându-şi proviziile de iarnă din alte insecte, consumate încet, are prevederea practică şi bunul-simţ pervers să şi le păstreze, proaspete şi vii, în stare de letargie. Ca să-şi asigure această conservă, ea se slujeşte de un ac, cu care a înzestrat-o buna şi părinteasca natură, şi de un cloroform personal.
    Câtă vreme mâna i-a rămas articulată pe voinţă şi atât timp cât ochiul din vremuri a întârziat cu însuşirea lui de a descompune şi recompune o culoare, Ştefan Luchian nu s-a simţit afară din cale de nenorocit. Cineva putea să-l ia din aşternut în braţe, să-l puie înfăşurat în jilţ dinaintea
 686
TUDOR ARGHEZI
iconostasului cu pânză preparată, cu pensule şi vopsele, şi în faţa unei oale cu flori. In această epocă de singurătate şi de scufundare în sine, până la izvoarele acoperite de obicei de lutul drumului pe care îl parcurgi valid şi intact, natura, odată cu homerica lui invaliditate, i-a mai trimis unicul mesaj al existenţei, aşa transportate şi facil păstrate, florile. Timp de nouă ani, artistul n-a putut să aibă alte modele şi florile au fost nişte martori de care slăbănogirile lui fizice puteau să nu se sfiască. Făpturi de contemplare, florilor le este de ajuns din partea unui om singură privirea şi, ochi în ochi cu ele, Luchian le-a descoperit un grai şi un mister, concentrând în expresia lor tot ce pierduse viaţa pentru el, şi el pentru viaţă. Aşa că un subiect de pictură de pensionat, searbăd şi anemic până la el, ajunse sa reprezinte suficient şi integral viaţa toată, cu superba ei animalitate şi cu însufleţirile-i răscolitoare.
     Dar mâna nu i-a scăpat până la urmă teafără şi neînecată în păinjenişul care-i amorţea vitalitatea pe nesimţite. Braţul nu i se mai supunea din umăr, apoi din cot, şi în sfârşit încheieturile mâinii şi ale degetelor refuzau să-l asculte. El nu mai zugrăvise de aproape doi ani, în propriul înţeles al muncii, conturul, organizarea şi împlinirea unui tablou pieriseră din mijloacele lui. Pipăitul îi fusese anulat, intelectul şi cazna morală conştientă fiind neatinse. Silit să introducă diviziunea muncii, care din punct de vedere artistic este perfect valabilă, Luchian a soluţionat problema cu o dureroasă originalitate. Din florile vii şi veştede ale camerei, el punea să i se facă un buchet. Alegea atitudinea buchetului şi compoziţia cea mai omogenă. Alegea culorile, pensulele, şasiul sau cartonul. Punea subt ochii lui să fie schiţat obiectul cu cărbune, rectifica, Se frământau subt controlul lui culorile, care erau trecute pe tablou. Mai lipsea un punct dintr-un anumit albastru, obţinut printr-un amestec anumit. Şi după ce tabloul era gata, lipsea ceva: o scânteie, pe care executorul
PUBLICISTICĂ
 687
tablourilor din ultimii vreo doi ani de viaţă ai artistului, ucenicul lui, nu o putea scăpăra.
    Ii mai rămânea pictorului o rămăşiţă inutilă a pipăitului, şi el a găsit putinţa să o folosească. Dacă pensula mai putea fi ţinută între degetele lui de către o mână străină, mâna lui mai putea să aibă vigoarea să îmbrâncească pensula o dată şi să puie într-o floare un punct. Pictorul făcea aşa. Câteva împungeri obositoare animau tabloul în întregime, şi atunci, satisfăcut, se auzea râsul brutal al celui mai gingaş dintre iconari. Vocea lui bolovănoasă afirma că lucrul era bun şi că putea să fie publicat.
    în cele din urmă, Luchian nu a mai fost în stare nici de această ultimă cumplită colaborare a suferinţei lui cu pictura. Ziua întreagă şi noaptea întreagă, el sta dinaintea golului neutru, lucid şi neputincios. în această nemaiauzită tragedie, desfăşurată ceas cu ceas de nouă ani de zile, de ore şi de minute, în mijlocul nostru, publicul snobismului ajunsese să recunoască mai mult decât în pictura ieşită din zbuciumul mut, un semn şi un destin, compatibile cu favorabile plasamente de fonduri. Nu era încă recentă încrucişarea la o răspântie din Paris a unui somptuos convoi funebru de mare proprietar comercial, cu moştenitorii în zdrenţe ai unui pictor francez, de la care defunctul cumpărase pe nimic, la un termen de chirie, o compoziţie celebră, trecută în testament cu o valoare de milioane, şi vândută de moştenitori cu un preţ îndoit chiar decât valoarea testamentară? Lumea începuse să cumpere „Luchieni“ şi să revândă, câştigând supravaluta. între cumpărători era un puternic om politic, pe cât de inteligent pe-atât de crud, în funestul lui egoism, şi de aprig în lăcomia lui, generoasă cu lăutarii. Carul lui politic mergea iute, şi roţile nu mai ştiau peste ce calcă. Dacă nu s-ar fi împiedicat de un scabros amănunt de fatalitate şi nu s-ar fi prăbuşit, omul politic retras din activitate, pomenit, ar fi fost astăzi, pe temeiul unei capacităţi de fineţe excepţională, stăpânitorul ţării nediscutat
 688
TUDOR ARGHEZI
şi primejdios. El a născocit fabula plagiatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plângere de escrocherie împotriva pictorului Ştefan Luchian. Ceva mai monstruos * i găsit un procuror, un tânăr procuror, care s-a transportat la locuinţa artistului, să-l aresteze, şi care, găsindu-1 pus în Ir re de Dumnezeu, s-a mărginit să-l declare arestat în pat... Fără această intervenţie şi ofensă a Justiţiei în ultimele zile de viaţă ale artistului, Luchian putea să mai trăiască un timp. Este adevărat că potentatul politic, prin simetria care constelează şi solidarizează contrariile, a cunoscut o cădere din apogeu lamentabilă.
    In aceste zile de viaţă şi de moarte amestecate, într-o seară, într-o înnoptare totală a camerei şi a străzii, uşa camerei lui Ştefan Lucian, imobilizat în întuneric ca un dolmen, se deschide. Uşa lui era în permanenţă deschisă, ca să poată să fie văzut oricând şi de către orişicine. Intrase un străin, care nu mai fusese în camera pictorului niciodată. Puteau să fie procurorul sau reclamantul, care ar fi venit noaptea să ceară iertare? Luchian aştepta. Străinul îşi scoase pelerina, aruncând-o în întuneric. Subt pelerină adusese o cutie: se auzeau bâjbâite, catarămile. Era o vioară, căci vioara începu să cânte. Ce a cântat, cum a cântat, Luchian, care plângea povestindu-mi basmul unei seri de jumătate agonie, nu a putut să spuie. Străinul i-a cântat un ceas întreg, numai pentru urechea lui aproape astupată cu pământ. El trebuie să fi cântat toată mierea, toate parfumele suave, şi toată lumina depărtată a stelei cea mai din fundul Căii Robilor, tot ce putea să fie mai transcendent, mai subtil şi mai cu neputinţă de rostit într-alt limbaj decât al muzicii, pe vioara lui.
    Şi după ce a isprăvit străinul, care nu putea vorbi, şi după ce l-a ascultat şi pictorul, fără să fie în stare să scoată un cuvânt, să-l întrebe de unde vine, de jos ori de sus, trimis ca un arhanghel sau de o vocaţie inexplicabilă, străinul şi-a luat
PUBLICISTICĂ
689
boarfele şi vioara în braţe, şi ieşind, a spus cine era el, cu un glas oftat din rărunchi:
    - George Enescu.
1935
                         CARNET
   Când s-a putut industrializa fonograful şi fiecare cetăţean a fost în stare să aibă acasă un gramofon, un patefon, un aparat, o cutie cu plăci şi o sută de ace pentru diafragmă, oamenii excesivi de pretenţioşi s-au dezolat. Luând cu vehemenţă apărarea muzicii pure, neîntinată de un arc, de o pâlnie şi de un disc de ebonit, ei erau mai ortodocşi chiar decât compozitorii şi artiştii, bucuroşi că sunt imprimaţi şi reproduşi, repetaţi şi cântaţi până în nişte regiuni foarte depărtate de pe glob, unde ei nici nu visau să ajungă vreodată, cu vocile lor vii sau cu instrumentaţie vie. Drept vorbind, nici instrumentele directe, fabricate cam din aceleaşi materiale ca şi gramofonul, nu erau altceva decât tot nişte feluri de maşini, şi dacă trebuie să se ţie seamă cu stricteţe de supărările super-estetice ale câtorva amatori plini de sensibilităţi abstracte, cea mai bună muzică şi aceea care trebuie recomandată neapărat, ar fi fost muzica mută, adică o absenţă radicală de muzică. Redusă la textul partiturii, de citit şi de auzit cu ochii, opera muzicală nu s-ar fi deosebit de romanul literar decât prin tipar şi format.
   înaintea fonografului, care imprimă muzica pe sul sau pe disc, şi o recitează automatic după cum a fost cântată, fusese -vă mai aduceţi aminte? - pianola, o pianină mecanică, silită să cânte călcându-i mecanismul în intervalul unui drum de hârtii. Mai fusese aristonul, mai fusese flaşneta sau caterinca...
690
TUDOR ARGHEZI
Un papagal, un cobai sau un şobolan alb, însoţea cântecul cu ghicitoria, şi grupul din colţul unei străzi, completat de un italian bătrân şi învăluit de o sonoritate zdruncinată, era pitoresc.
    Dacă nu aţi uitat-o de tot, să pomenim şi aşa-numita,,te a musique". O cutie cât o tabachere de cristal, în care se învârtea un sui cu ghimpi minusculi şi care cânta cu glasuri de insectă. O cheie învârtită într-o latură repeta valsul din Faust sau îl schimba cu Marsilieza. Creatorii acestei scule delicate, cu o muzică discretă ca de clopote microscopice, erau ceasornicarii. Gingaşul instrument nu a dispărut de tot. Mai sunt şi astăzi în gările Elveţiei nişte vitrine mici, spânzurate de un părete al sălii cîe aşteptare şi în care o baletistă de majolică începe să danseze la sunetul aproape sufletesc al muzicii îngropate subt picioarele ei de lăcustă, îndată ce ai strecurat într-o crăpătură de puşculiţă un ban de zece centime. Ceea ce pare mai anacronic şi decât baletista şi decât muzica ei, este existenţa centimei!
    Amatorul posomorât nu e mulţumit de nici o formă de difuzare muzicală. El vrea muzică integrală sau nu vrea nimic. Flautul nu-1 satisface, ca şi fluierul, nefîind todeauna utilizat de un savant virtuoz. Ceea ce-i trebuie lui este ceea ce-i lipseşte constant: o orchestră de patru sute de instrumente. Discul de gramofon, cu toate marile lui perfecţionări, care-1 apropie până la identificare de original, îl deranjează, îi miroase. Totuşi, serviciile pe care le-a adus timp de treizeci de ani discul muzicii vieţii artistice, e imens. Şi lumea a învăţat să cânte şi să caute concertul. Educaţia adultului ca şi a copilului, cu auzul lipit de-a dreptul pe muzica mare, s-a făcut mulţumită discului de ebonit intercalat pe un fus învârtitor. Casele cele mai umile au fost adăposturi pentru Beethoven, pentru Bach, pentru Mozart, pentru Wagner. Ele au răsunat de plânsul violoncelului, de geamătul orgii şi orchestrele gigantice, visate pentru uzul propriu de către amatorul capricios, au venit până în odaia muncitorului cu palmele. Niciodată până la gramofon nu s-a
PUBLICISTICĂ
691
cântat atât de mult şi de frumos. Şi unde mai punem meritul acestei maşini admirabile de a fi desfiinţat radical geniul jignitor al domnişoarei din mahalaua ei, obligată să pianoteze cu îndărătnicie Lapriere dune Vierge, bucata de rezistenţă a oricărei foste adolescente, ridicată deasupra vulgului graţie unui comerţ în detaliu, părintesc.
    Scrupulele amatorului sunt eterne, căci se împotrivesc şi radiofoniei, care a redus obiecţiile şi argumentele la ridicul. Gigantica descoperire a undei purtătoare de muzică şi de grai e fără însemnătate, pentru ultra-muzicalitatea unui amator năzuros. El vrea altceva... A citit undeva ceva, care ar semăna cu un ifos rebarbativ de cronicar preţios, şi opinia lui n-a întârziat.
    întâi, lucru stabilit, radiofonia e antiartistică, de vreme ce se face auzită de milioane de ascultători. între snobii acestui gen, unii păstrează cu pasiune un aparat ascuns şi chiar clandestin pe care îl pun în funcţiune pentru secreta lor delectare; dar sunt şi snobi definitivi. Aceştia refuză să asculte un aparat, din principiu.
    Al doilea, programele sunt proaste. Toate programele radiofonice sunt proaste, oricum le-ai organiza. Sunt proaste pentru că se vorbeşte, proaste pentru că se cântă, proaste pentru că se cântă muzică savantă, şi proaste pentru că se cântă muzică populară. Orchestra mare e proastă, orchestra mică e proastă, instrumentele sunt proaste şi în parte şi în ansamblu. E prost jazul. E proastă cantatricea, e prost cântăreţul. Sunt proaste conferinţele - totul e iremediabil şi pe vecie prost. Ceea ce spune conferenţiarul ştia şi amatorul şi ceea ce cântă microfonul e banal şi rău reprodus. Informaţiile sunt proaste, buletinul meteorologic e prost, chiar cota apelor Dunării e mizerabilă. Şi — poftim! — muzică înregistrată! asta mai lipsea, discul transpus la microfon.
    Specia amatorului decepţionat şi unanim e invincibilă. Ea se stârpeşte însă când se lasă prinsă, ceea ce împiedică prudenţa. Pune-i unui amator din specie un clarinet la gură
692
TUDOR ARGHEZI
      sau un condei în mână: ceea ce poate scoate el, lăsat cu marea lui personalitate, din asemenea instrumente, e nemaiauzit.
1935
                         ZIARUL IDEAL
    E greu de găsit un cititor cât de puţin intelectualizat, care să nu înjure măcar o dată pe zi un ziar şi totuşi să nu citească ziarele toate. Nu-1 mulţumeşte, drept vorbind, nici o foaie, fie de patru, opt, şaisprezece sau treizeci şi două de pagini, pentru că o cochetărie sportivă impune să nu-ţi placă nimic, fumătorului tutunul, flămândului felul de bucate, şi cititorului tipăritura pe care o plăteşte. La teatru aplaudă toată sala şi după spectacol nu se mai găseşte nici un cap de acord cu palmele atârnate de el.
    „Am divorţat sau l-am împuşcat pentru că l-am iubit prea mult“, povesteşte văduva la Juraţi, înecată de lacrimi - sau dimpotrivă: „Trăiesc cu ea de zece ani, şi nu pot s-o sufăr<(, poate să afirme un soţ onorabil care îşi bate nevasta şi o sărută calendaristic, o dată pe zi.
      Cititorul e tot atât de vicios cât şi bărbatul romantic sau conjugal. Trebuie să-i fie silă de lucrul de care simte trebuinţă.
    Oriunde, pentru un cilindru de tutun, nărăvitul iese pe ploaie, intră în noroi până la urechile ghetelor şi merge un kilometru, ca să-l cumpere, să-l bage în gură şi să-i dea foc în vârf. Şi toată viaţa şi toată activitatea fac la urma urmelor numai o ţuică şi un chibrit.
    O gazetă e acuzată de stânga, alta că aparţine dreptei, a treia că e liberală sau ţărănistă sau că a rămas de mijloc. Toate orientările spontane şi gratuite sau avantajos chibzuite sunt deopotrivă de înjurate şi adeseori de către acelaşi cititor, care
PUBLICISTICA
693
între două ediţii îşi schimbă mâna şi criteriile de câteva ori — şi fiecare ziar este „plătit" de câte cineva: nu se concepe opinii fără subvenţii şi ideile necomandate par cu neputinţă. Cititorul crede în general că omul trebuie să trăiască şi refuză să accepte totuşi că ziaristul e un profesionist şi că poate presta lin serviciu retribuit şi neclandestin.
    Această sensibilitate se întâlneşte dusă la extrem la omul politic, şi mai ales la şeful de partid, care doreşte să scoată un cotidian pentru apărarea unui program, de multe ori identic cu încă douăzeci de programe de principii în circulaţie. Fondatorul, care va fi şi directorul ziarului, a făcut toate preparativele, cu bani gata sau pe credit, după cum a ştiut să se descurce într-o guvernare precedentă. Evident că pe bărbatul politic, mai mare sau mai mărunt, mai bine înzestrat sau de obicei mediocru, alegătorul nu-1 întreabă din ce trăieşte nemuncind nimic, în opulenţă: bărbatul politic „găseşte", el e indiscutabil ca un câine irlandez şi ca floarea de lotus. Alegătorul cere de la el program, lucru de opoziţie, urmat de slujbă. Când şi-a asigurat hârtia, tipografia şi localul, şeful rămâne uimit că are nevoie şi de redactori plătiţi. Auzi dumneata, să plăteşti! Câtă degradare, să nu te încalţi cu aripile mistice ale unei autorităţi salvatoare care şi-a rezervat Internele, Finanţele sau Industria.
    Cel mai caracteristic animal din serie e bărbatul politic abonat. El şi-a constituit un drept să primească presa pe degeaba şi face parte de mult din opinia publică, încât se confundă cu fiinţa ziarului şi a ziaristului ca şi cu „naţia" şi cu „interesele superioare". Te rog să cauţi să încasezi o sută de lei pentru serviciul făcut, de la asemenea creatură sublimă. Ba te găseşti adeseori că ai în persoana ei un confrate, un mare coleg, un fost mare publicist, autor a şapte articole fundamentale şi necunoscute, semnate de el şi scrise de un profesionist. Dacă trăiesc în carne şi oase şi în apoteoză directori de ziar, care nu ştiu să scrie, de ce n-ar fi permis ca marele inspirator de
694
TUDOR ARGHEZI
atitudini şi idei să n-aibă habar de purtarea cu mâna dreaptă a stiloului de-a latul hârtiei?
     Dar nimic nu împiedică prezenţa de două ori pe zi, şi câteodată de trei ori, a momentului necesităţii. Dimineaţa, cititorul politic sau nepolitic, se scoală gol, şi din pat şi din conştiinţa lui. I s-a dat cafeaua, şi-a fumat ţigara şi n-a venit încă „jurnalistul", care, prin deosebire de redactor, are dreptul să vândă gazeta fără să o scrie, ca şi directorul. Italia, Abisinia, Liga, America, Municipiul, Pâinea, ce au mai făcut pr‘e noapte? Nu se poate să nu fi făcut ceva. Perplexitatea în pijama e mai sinceră decât în automobil, şi curiozitatea feroce. Măcar,         j
cine a mai murit de ieri până azi. Ziarele, ca toate aglomeraţiile j organizate, au un toutâ l’egoutşi un cimitir. Momentul presei există intercalat în timpul cotidian, e o tiranie; te lupţi, vrei să te cotoroseşti: s-a isprăvit. El merge cu cafea şi cu tutun, mai bine decât cu prăjiturile, dar trebuie satisfăcut orişicum: al şaselea viciu, a zecea stricăciune, dacă patimile urâte şi puturoase sunt numai nouă, dar viciu radical şi pe toată viaţa.
     Ce spune un ziar? Nu spune nimic. De aceea trebuiesc două, trei, cinci, douăzeci de ziare, indiferent dacă repetă fiecare din ele acelaşi text telegrafic sau reportericesc. Cititorul caută, parcurge foile accelerat şi în zigzag, şi dacă nu află ceva ce-i trebuie în secunda în care i se întoarce seara precedentă în pituitâ, el vrea ziarul obligat să încoroneze, să facă un pas mai mult, în plin sau în gol, însă înainte în chestie. Ca şi deponentul, cititorul doreşte să fie păcălit, păcălit cu procedeu, cu pagini, cu clişee, cu litere mari, cu titluri şi subtitluri, chiar cu fotografie falsă. Desigur că el nu e niciodată — ferească Dumnezeu! — amăgit cu intenţie, dar asta îi trebuie lui, ziarul ideal.
     Cine vrea să-i dea drumul ziarului ideal, face operă de mare bărbat de stat şi miluieşte pe cititorul de la cafea.
1935
PUBLICISTICĂ
695
                          CHILIA
    Dacă asta e viaţă modernă, cuvântul e suportabil după miezul nopţii, când şi vocabularul, mâncat de întuneric, prezintă profiluri incerte şi înţelesuri ştirbe.
    Odaie de „intelectual": scenă simplă, mobilier esenţial: masă de lucru, pat alb, pregătit pentru odihnă târzie. Nasturii mari, de sidef gros, încheie plapuma cu cearşaful, de vreo douăzeci de ani, moşteniţi din tată-n fiu şi păstrând intactă temperatura scoicilor din oceanul din care au fost pescuite de arabi ori de chinezi. Coapsa tânără a bunichii de acum o sută de ani i-a simţit reci, ca şi genunchiul copiilor, veniţi în fiece dimineaţă să-şi trezească din somn autorul cu o sărutare pe frunte. Autorul mai doarme, cu mustăţile zbârlite, şi visează, neras de două zile şi cu nasul pe saltea, la plecarea copiilor la şcoală, expansivi şi zgomotoşi.
    Până mâine la şapte mai sunt şase ore, din care trebuiesc muncite patru cel puţin, lângă patul alb deschis şi subt un bec electric de 150 de waţi şi 95 decalumeni. Dioptriile lentilei, care permite câteva zeci de ani de lucru după noaptea „intelectuală" definitivă din vremea bunichii, sunt semnate „Zeiss". Pana poartă marca unei fabrici din New York. Cafeaua din ceaşcă e opera oamenilor despuiaţi în arşiţa planetei: au muncit la boaba ei ovală, crăpată, două milioane de negri, încinşi la pântece cu năframă asudată. Zahărul nu mai e al trestiei de Jamaica: îl cristalizează sfecla, pe care o roade vaca din grajdul de lângă casă. Mâine în zori, doniţa cu lapte toarnă în ceştile copiilor acest suav distilat, servit cu căldura ugerilor mulşi. Degetele Paraschivei, împletite cu degetele ţâţelor Joiţei, poartă un safir, pe care i l-a dăruit soţul ei acum două zeci şi cinci de ani. Trunchiul ei e tot atât de bine desinat ca-n ziua de nuntă, braţele goale tot atât de albe în mânecile scurte de borangic, şoldul ridicat semeţ ca şi atunci, şi gleznele tot atât de sprintene. A trecut o viaţă ca o fărâmă de viaţă. I-a spus un
696
TUDOR ARGHEZI
papagal că o să trăiască o sută optzcci de ani, şi papagalii se pricep la veacuri, ca noi la tutun. Cutia cu muzică aduce în odaia de lucru un cor de urcători în munţi, cu gorgoane yodle. Adelsberg? Ziirich?
    Manuscrisul înaintează încet şi mărunt, ca ploaia. 0 mie de perdele şi de păinjenişuri de fire fine lichide urzesc singurătatea câmpului şi a casei de jur-împrejur, pe câteva mii de hectare negre. Neamurile bătăturii sunt la bune adăposturi. Un ciorchine de opt pisici, găinile, câinii, femeile şi oamenii casei dorm vrăjiţi de bombănitul şi farmecele strigoiului de întuneric cu ochii albi, ascunşi în camilavcă. Frumoşii păuni caută climatul cel mai prost în acest climat şi locul unde bate vântul mai tare şi ploaia mai drept. Nobila pasăre proastă a trebuit să fie dată jos de pe turle cu prăjina, ca să fie împărtăşită cu confortul din coteţe.
    Numai Picuţa a pierit alaltăieri, cea mai mică dintre găini. N-aţi cunoscut-o pe Picuţa: o personalitate stingheră, fidelă primului ei cocoş, care a murit acum un an, cu gâtul întors, o personalitate şi el. I-au plăcut mai mult oamenii decât semenii ei, şi la masă avea un loc între farfurii, ciugulind firimiturile de franzelă, sorbind un pic din vin dintr-un pahar şi povestind monosilabice amănunte din biografia ei, niţel potârniche, niţel columbă, niţel vrabie şi foarte niţel găină. A venit în toate zilele la 6 dimineaţa la uşa de afară, a fost poftită în casă şi a dat fuga în patul copiilor, şovăind dacă întâi face o vizită fetiţei sau băiatului, în aşternut. Fata chema: „Picuţo, vino la mine“, şi băiatul: „Vino la mine, Picuţo“, şi Picuţa căuta un pretext ca să se gândească: o muscă. Dar iarna nu mai sunt muşte, şi Picuţa se uita un moment la un fragment de covor. Şi nu se mai îndura nimeni să o supere, după ce s-a instalat între pufuri, cu ciocul afară şi aţipind.
    A venit în toate zilele, şi într-o dimineaţă nu a mai venit. Bătuse în ajun neobişnuit de zglobie din aripi toată ziua, s-a jucat cu mâţele, care o respectau, a necăjit până ce l-a silitsă
PUBLICISTICĂ
697
 o latre pe Pitic, - numele derizoriu al unui cioban uriaş, cu blana neagră şi cu ochii gălbui, - s-a ţinut după vrăbii, a fost prin poduri şi beciuri, şi a doua zi nu a mai venit.
    — Unde e Picuţa? au întrebat copiii.
    — Nu e Picuţa.
    — Cum nu e Picuţa?
    —     Poate că e la grajd... Poate că e-n pătul... Poate că e în magazie...
    Picuţa murise cu capul subsuoară, în coteţul lui Pitic, care sta afară în ploaie şi se uita cu ochii lui gălbui în coteţ, întristat că prietena lui nu mai ştia să se joace cu el.
    Vezi tu, sufletule, ne împărechiem şi ne despărechiem, -tu cu ploaia măruntă, eu cu slova înceată, cu aşteptarea.
    O imagine mă turbură, pe care nu ţi-am spus-o. Cele două vaci slabe, care păşteau ieri rămăşiţele din câmp, metalizate în chiciură albă. Ciorile se lăsau pe spinarea lor gârbovă şi mâncau de-acolo ceva. Şi câteodată vacilor le treceau ciocurile prin spinare şi fugeau, şi stolul ciorilor se ridica în ceaţă de pe vaci. Şi iar se aduna pe vaci...
1935
                    REGELE CĂRŢII
    Ne-am pus de gând încă de la naşterea Domnului şi-ncepem anul nostru, Majestate, cu numele regelui, anul nostru adaos la viaţă şi anul nostru de scriere frumoasă.
    Unii din noi năzuiesc la împletirea meşteşugului cu ziua care trece, cu nămolurile care se vântură într-însa şi cu spumele care o dantelează şi o umple - alţii legaţi de ucenicia atelierului şi de scule cer de la râvnă şi întâmplare numai atât, să scrie frumos. E foarte puţin lucru, dar un lucru de care te îndrăgosteşti şi care fără dragoste nu poate să fie împlinit. E
698
TUDOR ARGHEZI
dragostea matale, Majestate, din tot ce faci şi gândeşti, o dragoste care umple ţara şi ţine loc de toată dragostea tuturora acelora cărora le lipseşte.
    Scriitorii toţi laolaltă şi deosebit, cu pana şi cu conştiinţa sunt de partea regelui care el întâi a fost de partea lor, cu inima, cu mintea şi cu mâna deschisă şi care îi citeşte, îi urmăreşte şi îi cunoaşte, atunci când alţi cărturari încă nici n-au vnit să audă de ei.
    înainte de epoca Majestăţii tale nici slăviţii Domni, de la Cantemir, nici marii bărbaţi de stat, nici nu i-au citit, nici nu i-au cunoscut, nici nu i-au adunat, nici nu i-au ajutat. Cei din urmă este drept că nu şi-au uitat cu totul deprinderea de-a nu pune nici un soi de preţ pe carte şi mai ales pe autorul ei. Gândul mut, slova tăcută şi scriitorul neadaptat cu utilităţile mărunte nu poate să placă şi n-au loc decât în trebile rândăreşti. Un scriitor nu a fost socotit, ca scriitor, înainte de-a se fi ridicat Carol al II-lea la tron, decât cu începere din ziua morţii şi această zi a întârziat întâlnirea ei cu calendarul până ce, încremenită într-o bucată de piatră sau de bronz, osteneala geniului avea să fie pipăită şi să alimenteze un discurs din care putea să deriveze forfotă şi o bună stare. Cei care au pus cu prudenţă la douăzeci şi cinci de ani după moarte un preţ pe un poet, se împroprietăreau cu datoriile pe care contemporanii le-au uitat.
    Lucrurile s-au schimbat, Majestate, şi schimbarea nu se datoreşte măcar oamenilor noştri de cultură, şovăielnici în chemarea lor colegială, ci, în toată întregimea lor, dumitale hotărât. E un adevăr care nu suferă înfruntare. Cărţile poeţilor şi prozatorilor limbii româneşti intră cu primul exemplar în chilia de călugărie a Palatului Regal şi în seara zilei de tipărire a unei cărţi, ochii regelui, mutaţi de pe pământul ţării la cerurile ei, scrutează cuvântul şi dau bijuteriei, înviată cu o scânteie, un reflex de safir...
    Majestate, ziua dintâi a noului an e a regelui nostru celui de toate zilele noului timp.
 1935
PUBLICISTICĂ
699
          [„BIBLIOTECA PENTRU TOTT]
    în editura românească „Biblioteca pentru toţi“, apărută acum patruzeci de ani şi imitată fără nici un succes de încercările nenumărate ale decepţionaţilor experienţei, reprezintă singurul efort continuu şi constant; ceea ce este enorm. Dar mai mult; toate iniţiativele instituţiilor de cultură, din care nu poate să fie exclusă nici Academia Română, cu celebrul ei Dicţionar, rămas cam pe la litera a doua a alfabetului - nu-mi aduc aminte, la jumătatea sau la unul din sferturile acestei litere — au dat greş radical, în timp ce „Biblioteca pentru toţi“ mergea înainte, fără să se fi oprit niciodată şi nicidecum.
    Viaţa ei este paralelă cu toate relele istoriei româneşti şi încrucişată cu ele, ca activitatea Enciclopediei cu Revoluţia Franceză şi cu consecinţele ei — şi cum trebuie amintit, cele mai mari acte sociale, politice şi economice româneşti s-au succedat, afară de prima unire, de războiul cu turcii şi de crearea Regatului după 1890, „Biblioteca pentru toţi“ a ieşit în 1895.
    Pentru pitorescul special şi demonstrativ al naşterii ei să nu uităm că autorul acestei „Biblioteci" a fost un german, librarul Miiller, care se gândise, desigur, de ceea ce reprezintă, în cultura adevărată, ilustra Universal-Bibliothek. Ideea i-a fost glorios catastrofală, târându-i în neant toată averea. Apoi, urmaşul lui, cu atât mai meritoriu în cutezanţă, cu cât el lua o moştenire tragică, a fost un evreu: Leon Alcalay. Biruinţa lui cinsteşte zece generaţii întregi de cultură românească pentru care „Biblioteca" e un monument.
    Şi cine ar putea să creadă, într-un timp de titluri, de pergamente şi de doctorate, că enciclopedistul Leon Alcalay a fost un analfabet, că din Penicia, din Siria, din Cartagina şi de pe toate coastele Mediteranei, pe unde au negustorit ascendenţii lui, el nu putuse învăţa nici să iscălească.
1936
                     VASILE PÂRVAN I
    Săptămâna trecută, cotropită de evenimentele ei neaşteptate, atenţia publicului şi a informatorilor lui a fost mobilizată departe de alt eveniment sufletesc, petrecut la Cluj, duminica trecută, când tineretul studenţesc a dezvelit bustul lui Vasile Pârvan.
    Vasile Pârvan nu are asemănare şi comparativ în veacul de intensă activitate culturală românească şi în nici un timp până la el. Ţăran adevărat şi român adevărat, despicat din pământul şi din codrul românesc, Vasile Pârvan demonstrează prin geniul individualităţii lui puterea latentă a poporului din care a ieşit şi înălţimea până unde biruinţele lui pot zbura.
    S-a scris despre scriitorul francez Remy de Gourmont, decedat acum câţiva ani şi considerat din punctul de vedere fiziologic, din care nu fusese încă examinat nici un gânditor, că el a reprezintat o nouă fază a inteligenţei, o epocă viitoare nouă a unei civilizaţii îndreptată spre ceea ce Friedrich Nietzsche numea supra-om, un om indicat de dezvoltarea intelectuală şi neprevăzut, poate, de regulile naturii, care îl aservesc datoriilor minore şi îndatoririlor morţii.
    Vasile Pârvan a fost 1111 om din aceştia, care pentru noi a fost un pas mai mult spre emanciparea animalului în folosul minţii — şi un mare pas înainte. Profundă personalitate, izolată
PUBLICISTICĂ
701
 în studiu şi în cercetările neîncercate până la el, călugăr sfios şi delicat al unei misiuni miraculoase, îl vedem şi azi, în aducerea-aminte, cum l-am zărit străcurându-se între universitate şi odaia lui, cu capul plecat şi împovărat de mistere prin faţa galantarelor ştiinţifice, gătite pentru arătare. Prezenţa acestui fenomen în viaţa ambiţiilor, trufiilor şi cruzimilor noastre era o binefacere şi o îmbărbătare. Asaltat de fiarele tuturor resentimentelor şi păcatelor noastre, ele nu s-au încumetat totuşi să-şi ridice unghiile mai sus de marginile pelerinei lui de dominican.
    Vasile Pârvan justifică toate atitudinile de închinăciune şi toate accentele de lirism şi moartea lui de prea tânăr îl alătură de acei trimişi ai Spiritului Sfânt, care au trecut pe lângă epoca lor numai ca să le dea celor rămaşi cu ochii în pământ consolarea că viaţa marii aristocraţii a gândirii nu s-a stins şi că rândul profeţilor nu s-a întrerupt.
 1936
                  RUDYARD KIPLING
    Pe când ţărâna lui Mateiu Caragiale aştepta ieri în cupola cimitirului să fie purtată în mormânt, în Anglia a murit Rudyard Kipling, născut la Bombay în 1864 şi fiu al lui John Locwood Kipling, directorul Şcoalei de bele-arte din Lahore.
    întâia lui carte a apărut în 1888, la Calcutta: Simple povestiri, după întoarcerea din Anglia de la studii şi a fost, după cât se pare, o încercare glumeaţă de literatură, fără să i se atribuie de către autor consecinţe. Kipling redacta în calitate de codirector „Gazeta civilă şi militară" din Lahore. Povestirile de debut ale viitorului mare scriitor al Cărţilor din junglă erau nişte schiţe uşoare şi caricaturale, improvizate subt nume fictive, dintr-un material omenesc necunoscut într-o Europă, care şi azi îşi închipuieşte, ca acum cincizeci de ani, că viaţa
702
TUDOR ARGHEZI
 se concentrează toată pe continentul ei. Subiectele erau inspirate de lumea şi gravă şi ridiculă a marilor funcţionari din Indii, care vilegiaturau la Gicula, o localitate de vară ignorată în Europa dar celebră în sudul Asiei, aşezată la poalele Himalaiei. Viceregii Indiilor, miniştrii şi îmbogăţiţii regiunilor duceau la Gicula viaţa cea mai dulce cu putinţă, într-o atmosferă, cum era pe vremuri în toată lumea, de patriarhat.
    Scandalul pe care l-a provocat primul volum de schiţe a hotărât viitorul literar al lui Kipling. Mulţi din eroii lui recu-noscându-se în satira, de altfel fără de răutate, dar orişicum batjocoritoare, nu şi-au putut stăpâni mânia, faima cărţii s-a întins, a trecut de la Gicula în toată India şi din India în Marea Britanie. Rudyard Kipling avea numai douăzeci şi patru de ani.
    Când acum doi ani întreaga Anglie a sărbătorit vârsta de şaptezeci de ani a scriitorului, publicul Regatului Unit în unanimitate închina un omagiu unei opere literare, politice şi de proză, care face parte din tezaurul atât de bogat al limbii engleze şi din conştiinţa culturală a fiecărui cetăţean britanic. Aici e singura deosebire - ne-am permite să notăm - între ceasul tăcut şi strecurat în anonimat al înmormântării lui Mateiu Caragiale şi senzaţia provocată de moartea lui Kipling. în imperiul englez scriitorul decedat ieri avea câteva milioane de cititori, iar la noi, Mateiu Caragiale, înmormântat tot ieri, după succesiva dispariţie în indiferenţă a câtorva scriitori de-ai noştri străluciţi - Panait Istrati, Cincinat Pavelescu şi Gib Mihăescu - avea numai o sută, cel mult, de admiratori.
19 ianuarie 1936
               ROMAN CIOROGARIU
   Majestatea sa regele şi-a exprimat dorinţa ca Preasfinţitului episcop de Oradea, Roman Ciorogariu, să i se facă funeralii naţionale, ca unui viteaz al sufletului şi ca unui erou al patriei.
PUBLICISTICĂ
703
    Octogenarul păstor duhovnicesc a fost o viaţă întreagă servitor al naţiei româneşti, pe care a identificat-o cu altarul, şi misiunea lui de apostol al Evangheliei s-a confundat cu misiunea naţională. Cărturar cu merite mari şi arhiereu pe graniţa de vest al eparhiei celei mai depărtate de capitala neamului, pe care viaţa lui l-a cinstit şi moartea îl întristează, activitatea marelui prelat nici nu s-a oprit, nici n-a încetinat niciodată. El rămâne în amintirea ţării şi eparhiei ca un harnic român şi ca un ales membru al Sinodului românesc. Dar nu numai atât: voinţa lui a fost să rămâie prezent şi într-o activitate destinată să înceapă odată cu trecerea lui în viaţa de veci. Testamentul episcopului creează o Fundaţie personală şi o editură, în care inima lui va continua să rămâie vie.
    Episcopul Roman Ciorogariu a fost şi un bun călugăr în înţelesul clasic bisericesc, înfăşurat în acea gingăşie de sentiment care a caracterizat în timpurile de mai nainte educaţia primită în ucenicia şi ascultarea din mânăstire, de la disciplina dulce a stareţului, care o primise şi el de mai departe, prin binecuvântarea succesivă a marilor călugări, generaţie după generaţie, de la însuşi Vasilie cel Mare, întemeietorul monahismului ortodox.
    Adevărata stare sufletească, a fericitului odihnit întru Domnul, Roman Ciorogariu, o dezvăluie o foarte originală iniţiativă faţă de preocupările timpului de faţă, îndreptate toate către o vitregă materialitate. Ca ierarhiile trecutului, episcopul Oradiei a chemat la sine pe un arhimandrit, cunoscut prin osârdia lui călugărească şi neostenit în muncile lui, şi l-a însărcinat să zidească o mânăstire în eparhia Oradiei.
    Arhimandritul Atanasie Popescu, care a fost însărcinat cu această solie, a urmat pilda lui Dumnezeu, ridicând, cu împotrivirea oamenilor şi a vremurilor, o mânăstire din nimic. Mănăstirea, la care neostenitul arhimandrit lucrează zi de zi şi de ani de zile, cerşind lăscaia văduvei si a săracului, este aşezată în marginea unei păduri la ciudatul izvor numit Izbuc,
704
TUDOR ARGHEZI
ale căruia ape, însufleţite de o îmboldire minunată, izbucnesc şi se ascund.
    Sufletul episcopului Roman Ciorogariu e acolo, lângă arhimandritul lui şi lângă călugării lui, într-o modestă mănăstire de lemn, asemănătoare staulului din Bethleem.
23 ianuarie 1936
                     ION CARAGIALE
    în ziua de 29 ianuarie 1853, acum optzeci şi trei de ani, a văzut lumina zilei ctitorul teatrului românesc: calendarul face o apropiere dureroasă între ziua de naştere a tatălui dispărut demult şi moartea de acum câteva zile a fiului, Mateiu Caragiale.
    Cu o viaţă mai puţin agitată, mai puţin hărţuit de nevoi şi nesăgetat în carne şi în suflet de secunda care trece şi răneşte, Ion Caragiale ar mai fi putut să trăiască şi azi şi să închidă ochii la vârsta unui Paul Bourget, sau Rudyard Kipling, decedaţi amândoi acum de curând, în veneraţia secolului parcurs aproape întreg.
    Biografia în cifre şi cu documente oficiale a lui Caragiale nu prezintă la nivelul de eternitate, la care s-a ridicat opera acestui mare meşter al condeiului, nici o importanţă. Că s-ar fi născut într-un sat din Prahova, unde s-a născut, sau aiurea, este egal: Caragiale aparţine fiecărui sat şi fiecărui oraş românesc şi fiecărui om din această ţară, pentru că face parte din sufletul şi geniul naţional.
    Pentru o sinteză biografică putem reţine din viaţa lui atât, că Ion Caragiale n-a fost un răsfăţat al existenţei, că a pribegit neîncetat de la o profesie la alta, ca să poată, înainte de toate, trăi şi câ vitalitatea optimismului lui nu a dispreţuit nici meseria de birtaş. Pribeag între activităţi, el a fost şi un pribeag
PUBLICISTICĂ
 705
sufletesc ca Tolstoi. Omul cu o reputaţie făcută anapoda, de veselie şi necontenită stare morală de bună dispoziţie, a fost neîmpăcat şi cu sine şi cu epoca lui. Când a crezut că îşi poate consacra viaţa unui ideal social cu consecinţe reale, Caragiale s-a alăturat de mişcarea democratică a lui Take Ionescu şi a fost o epocă în care marele scriitor s-a dovedit şi orator puternic.
    Ultima parte a existenţei, Caragiale şi-a petrecut-o, dezgustat, la Berlin. Originalitatea operei lui, muncită cu o conştiinciozitate şi cu un chin, care nu se mai cunoşteau de la Gustave Flaubert, fusese contestată de către un nenorocit ae criticastru, în nevoia de o platformă ca să-şi câştige un nume pe care nu şi-l putea face singur. A fost un simplu atentat, pe care Caragiale ar fi putut să-l neglijeze. Ceea ce l-a impresionat a fost golul din jurul lui: nici prietenii şi nici adversarii n-au ştiut să fie leali şi dându-şi seama că trebuie să rămâie şi la maturitate singuratic şi depărtat, şi-a făcut geamantanul şi a plecat în Europa.
    Ne pare rău că minutele sunt scurte şi că un carnet nu trebuie să le depăşească. Lui Caragiale i se cuvine, pe lângă editarea monumentală, pe care a întreprins-o gustul rafinat şi spiritul prob al domnului profesor Alex. Rosetti, cu colaborarea defunctului Paul Zarifopol şi a domnului Şerban Cioculescu, carnete de sensibilitate, în care toată lumea să poată citi viaţa de biruinţe şi de îndoieli a marelui Caragiale.
 29 ianuarie 1936
           ÎNSEMNĂRI DE IGNORANŢĂ
   Ţi-aş face mărturia uneia din suferinţele mele de incultură. Nu ştiu şi nici nu pot să cânt, invidios şi pe curcanul din bătătură, care îşi începe todeauna bâlbâirile lirice pe acelaşi ton,
 706
TUDOR ARGHEZI
 exact. N-aş putea să o numesc precis nota tonului acestui senior umflat, în veştminte de Louis XIV, mândru de picioarele lui şi care poartă evantaiul la spate. Am identificat-o şi o controlez cu o furculiţă. Odată, când se îngâmfa din pene arnăutul curcilor albe, furculiţa căzând a vibrat ca un diapazon. Am dedus că două sunete reprezintă acelaşi punct de portativ, dacă trec unul prin celălalt de-a dreptul şi dacă se suprapun.
    Probabil că mijlocul de a percepe ce spune muzica, prin figuraţie grafică, e barbar şi face parte din seria vorbirii pe nas. Am cunoscut un om care cred că răsuflă pe urechi. De câte ori îi fac o întrebare, el are nevoie, ca să pornească, de câteva preparative mecanice ale instrumentului verbal ca un automobil, de nu-şi pune dialectul în funcţiune înainte de a se scăpa, ca printr-o lovitură de pistol, de un prea-plin de aer, păstrat undeva în sistemul respirator. Nările-i sunt imobile şi gura rămâne strânsă. L-am căutat dacă n-ar avea subt guler şi cravată, pe beregată, o gaură, două, trei, de flaut. Nimic. După ce începe, el răspunde mult, şi trebuie lăsat să se exprime neîntrerupt, ca să nu aibă nevoie de o nouă pregătire de dampf, ca un cimpoi, care, ca să se umfle pentru joc, trebuie dezumflat întâi de resturile amorţite ale cântecului precedent.
    Graiul lui trece prin infinite gorgoane împrumutate de la un sistem complicat de supape şi glande şi de băşici orânduite pe clapele harmonicii lui interioare, şi care i se desfac între silabe. Elanuri dogite de flaşnetă parcurg tangental cuvintele şi o sumedenie de intonaţii false caricaturizează vocala şi oratorul. Ca să scoată mai iute vorba el strânge pumnul, strănută, trânteşte piciorul sau se întoarce chinuit pe şolduri, dansând o dificultate.
    Dar omul grăieşte, izbutind să fie gramatical şi logic. De ce n-aş putea eu să iau cunoştinţă de melodie cu ochiul, şi ascultând cu auzul să gust muzica pentru schema ei în zigzaguri, inele şi curbe?
PUBLICISTICĂ
 707
    Sunt un muzicant detestabil, recunosc, dacă mă emoţionează şi robinetul de apă, din care pică boaba lichidă la intervale. Ea poate să evoce ochiului meu perspective, adâncuri abrupte şi creştete grandioase. Mi-a trosnit un raft cu cărţi şi am văzut fulgerând instantaneu o lumină, până în Paradis. Cum crezi că mi-a fost relevat sensul Psaltirei, pe care sileam să o înţeleg pe căile intelectuale? Scăpărând un amnar în pădurea Cobiei ca să iau foc în lulea. însă mi-ar fi cam cu neputinţă să transport sensul meu în priceperea dumitale. Vezi? Cam aci stă lacătul înţelesurilor: ţi se descuie ţie uşor, şi stă in mâinile mele închise ca o piatră.
    Orchestra mea e vulgară, însă variată. Nu ştii cât mă predispune să visez scurtul vâjâit al coasei, aruncată ritmic în trifoişti şi târnul tărăgănat, purtat pe drumul de nisip. O panoramă de basme se desface în forme de sidef moale, evoluate vaporos, şi zarea se zugrăveşte cu sunetul de schit al unui clopot, venit nu ştiu de unde. Cât priveşte bătaia de noapte a orologiului din creştetul casei, de douăsprezece ori, chemarea ei mă turbură şi mă descompune: aş lua din pod un geamantan şi aş fugi, rănit de o dorinţă medievală.
    într-o după-amiază sumbră era la mine povestitorul Ion Vissarion, care trăieşte cu zece copii, în brazdele plugului şi între vacile lui şi crede la ţară în metempsihoză. Când vorbea el, se lăsa de noapte, şi prin ploaia de înmormântare, urzită în peizaj cu întunericul, ascultam lătratul sufocat de spaţii al unui câine. Vissarion spunea că într-altă viaţă a visat că-1 chema Vasile, şi că era preot într-un sat din Argeş... Mă uitam la el cu un ochi. Căutând satul călare a găsit o biserică veche, în care slujise într-adevăr odinioară odihnitul întru domnul Popa Vasile.
    Nu puteam să glumesc. Am rămas într-un cot pe masă singur. Nu mă miră nimic şi nu tăgăduiesc nimic, poate că totul întodeauna e adevărat. Ultimul meu proiect este să mă
 708
TUDOR ARGHEZI
       reduc, să mă înec în mine şi să ajung cel mai prost om de pe lume, dar, ştii, un prost adevărat, de la alfa la omega, un total...
    Se iscase tocmai vântul, un uragan care a luat o tinichea de pe undeva şi a învârtit-o în văzduh. Ce să-ţi spui? N-am auzit muzică mai frumoasă la Beethoven. Dar de ce-1 citez pe Beethoven? Nu-mi aduc niciodată nimic aminte de el... îmi trebuie un comparativ literar. Dar când îl ascult mă asaltează o herghelie de jivine speriate cu capete de oameni şi atunci îl compar şi pe Beethoven cu Bach, de care iar nu ştiu nimic până ce nu-1 aud din nou.
    E admisibil să pricepi aşa? Cum înţelegi dumneata, muzicantule, lucrurile astea şi muzica? Ştii ceva mai mult ori te zbaţi în nemărginire? Eu dacă m-am apucat să scriu n-am căutat nici nume, nici preţuire. Am vroit să-nvăţ ce am aflat, şi ca să învăţ mai bine ştiinţele mele noi le-am repetat cu creionul, şi repetând le-am dichisit, ca să mai scot, dacă se putea, şi ceva peste ce învăţasem.
    Cer să-mi răspunzi ce e muzică, pentru dumneata. însă te rog să mă fereşti de tehnicitate şi savanterie, şi să cauţi să-mi dai extractul adevărat, alcaloidul precis.
1936
           UN ARTIST NECUNOSCUT
     Cuvântului i s-a dat această putere, când nimic nu-i mai poate aduce de dincolo de ceruri, să scoale morţii din pământ.
   îmi trece pe dinainte, fără să-l fi chemat şi fără să ştiu, pianistul Dimitriu. L-am prohodit la moarte, într-un manuscris. Câţi ani să fie de atunci? Nu l-am mai văzut până astă-seară şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el. Nu l-am mai întâlnit, nici ascultând pianul, nici întorcând în tăcerea
PUBLICISTICĂ
709
lumii o foaie de carte. Din ce infern se întoarce el azi, legănat pe un baston, cu cravata lui neagră desfăcută ca o batistă în golul jiletcii? Parcă şi vocea i-o aud astă-seară, atât a venit de aproape de mine. Şi-a scos pălăria mare negustorească şi văd capul lui, gros şi frumos. Ii văd ochii cu albastru de mărgică ascunşi, surâsul inefabil, ca o scrisoare de mărturisire, strecurată dintr-un plic. Omul ăsta greoiul, care nu se voia deosebit de un mezelar, se plimba prin viaţă liniştit, după ce-şi lăsa halatul în cui şi se închidea ca un adevărat om cumsecade, mulţumit de ziua lui puţintică.
    — Ce mai faci, domnule Dimitriu?
    — Slavă Domnului, şi mulţumim dumitale.
    La Dimitriu totul era întodeauna bine, şi la bine şi la rău -nu l-am auzit plângându-se. Trece şi asta, ofta el niţeluş, mâhnit numaidecât că a putut să se arate covârşit şi slab. „Asta“ era o nedreptate, o neplăcere pe care i-o făcea colegialitatea: necerând niciodată nimic, oamenii voiau să ia de la el şi ceea ce apucase să aibă. Presa nu ştia de el şi admiratori nu recrutase cântându-le la fericire şi beţie - şi se simţea împăcat. însă îndată ce mâinile acestui gospodar treceau pe claviatura unui clavir, muzicanţii alunecau într-o nestăpânită reverie numaidecât, ascultătorii se schimbau la faţă, ochii luceau de fulgere, febrilitatea inspiraţiei şi încremenirea extazului participau la un fel de abolire a vieţii şi la un fel de reînjghebare din nou a ei, care se petreceau între patru păreţii unei case de cartier popular. Era o retrăire vie a gravurii cunoscute, în care Marele Surd stând la pian, ascultătorii lui se chinuiau dematerializaţi, pe lângă păreţi.
    Mâinile omului masiv şi voluminos contrastau cu fizicul, violent. Mâinile lui Dimitriu erau aripile lui de seraf. Trecuse în ele Beethoven în miraculoasa lui întregime. Am auzit, evident, fără nici o altă competinţă, decât a tresăririi şi vijeliei morale, cântată de mulţi mari muzicanţi Evanghelia acestui Homer al sunetului convertit la semnificare. O auzim pe toate
 710
TUDOR ARGHEZI
lungimile de undă şi azi, realizată de fanaticii ei mai noi. Ce folos! Dimitriu, care nu a lăsat după el decât o amintire sterilă, mânioasă şi caducă în urechea câtorva prieteni, da muzicii meşterului preferat de pasiunea lui, graiul rămas adormit în toate instrumentele căznite să-l reproducă.
    La început era Beethoven - şi pe urmă tot Beethoven a fost, până la sfârşit... Dimitriu se ruga de trei ori pe zi cu rugăciunile lui, lui Dumnezeu, la pian. Dimineaţa el întâmpina soarele încă nedesluşit prin auroră din întuneric, cu o utrenie beethoveniană, şi pleca la lucru întinerit. La masa de prânz, întâiul fel era sufletesc. Seara, vecernia era a lui Beethoven. Dumnezeiescul nostru mocofan, dintr-o mahala sucită a Bucureştilor, era apostol închinat pe viaţă şi pe moarte al necuprinsului nou Mântuitor, Lucifer în odăjdii de nimburi. El nu şi-ar fi jignit clavirul cu cântece şi romanţe, şi vocile profetului personal căpătaseră aproape consistenţă tangibilă în odaia lui, încuiată ca un paraclis şi în mijlocul căreia, instrumentul de abanos, purta, triunghiular, pe trei picioare monumentale ca nişte socluri, altarul şi dolmenul unicului sfânt al căminului, spoit cu var. Camera căpătase în treizeci de ani de rugi necontenite o şlefuire şi o deprindere a rezonanţei, o sensibilitate umană şi aproape divină a lucrurilor dintr-însa, macerate în ambianţă.
    Particularitate curioasă, ca să fie „bine de tot“, Dimitriu avea nevoie de prezenţa unui copil, şi vizitatorii lui, primiţi să-l asculte, şi pe care artistul ţinea să-i îndatoreze printr-o execuţie deosebită, aveau grijă să-i aducă, pe lângă o sticlă de vin ales, un băieţaş. El aşeza copilul pe un scaun lângă pianul lui, îl mângâia cu aceleaşi mâini cu care trebuia să ungă moaştele maestrului cu mirodeniile mirului impalpabil, îşi ridica mânecile puţin, şi spunea: „Acum putem începe, cu voia lui Dumnezeu"...
PUBLICISTICĂ
711
    Am povestit cândva, un episod, care cred că nu a fost băgat in seamă, căci a şi fost povestit demult, mi se pare că într-un ziar.
    In vremea ocupaţiei, din marele război, era o chestiune de prestigiu, să se facă dovada în Bucureşti, că ţara nu era numai o câmpie de grâu bogat şi o regiune de petrol. Pianistul Dimitriu, îmbătrânit în câteva luni, trăia în strâmtoare şi dezamăgire. Nu se produsese în public decât o singură dată, în tinereţe, în străinătate, plimbat de un prieten al lui, care voia să-i arate Europa. Succesul l-a înspăimântat. Publicul l-a ridicat de la pian pe braţe, într-un delir de entuziasm, şi gras cum era încă de atunci şi timid cum a rămas toată viaţa, vicarul lui Beethoven pe pământ a suferit purtat pe mii de spinări, şi în fizicul şi în şovăiala lui, de acest eveniment plăcut orişicui afară de el. Cu primul tren a fugit la Bucureşti, şi nu s-a mai dat în spectacol până la epoca războiului.
    Câţiva prieteni l-au determinat să demonstreze germanilor, care n-aveau un interpret de statura lui decât în persoana lui Kreisler, pe vioară, ce ştie să facă un român din Beethoven, la pian. Concertul, ocupat la toate numerele exclusiv de Beethoven şi de Dimitriu, avea loc în fosta sală „Liedertafel". Atras de un program neaşteptat, publicul era compus mai mult de jumătate din soldaţi şi ofiţeri germani, care plătiseră ca şi românii biletul la casă. Niciodată mâinile lui Dimitriu n-au grăit mai adânc şi mai adevărat, şi când a văzut armata ocupantului aplaudând în picioare, cu o halucinare admirativă împietrită pe fizionomii, publicul românesc a încercat sentimentul biruinţei.
    Dar lângă scenă, răzimat de rampă meditativ, se frământa o caricatură de soldat, un om mic de-o şchioapă, de vreo patruzeci şi cinci de ani, chel, cu barba roşie şi cu ochelari mari de miop, agăţaţi de urechi. înălţimea lui derizorie, şi împrejurarea că atitudinea lui socială nu simpatiza cu războiul patriei germane, făcuseră din el o slugă la cai, şi prăpădit cum
712
TUDOR ARGHEZI
era de corvezi, soldatul adusese în uniforma lui de pitic un pronunţat miros de grajd. în civil, grăjdarul era un savant profesor universitar...
    într-o pauză de ovaţii, soldatul roşcovan nu mai avea destule palme ca să bată, destulă voce ca să strige Hoch, şi voia să dea dovezi de admiraţie mai concrete. Dispăru câteva minute şi se întoarse cu un buchet, pe care îl ţinu ascuns la spate un moment. Apoi, pe la coada scenei suindu-se pe o scară se apropie de Dimitriu, şi dându-i buchetul îi sărută şi mâna cu o comică reverenţă.
    Buchetul fusese improvizat la repezeală în curtea teatrului, din câteva anemice fire de buruieni, încolţite printre blocurile de bazalt.
1936
            VIOARA DOMNULUI INGRES
    Iubite prietene din Zig-Zag,
    Domnul Ingres era un mare caligraf al formei. Desenul lui era complet ca o majusculă. Bucle rotunde perfect, grosimile la locul lor, alternate cu subţirimile unui creion sigur de sine şi stăpânind relieful şi concavul ca o materie plastică asemănătoare cu cristalina transparenţă a gelatinei, se insinua până în ascunsele şi adâncile amănunte ale perspectivei unui detaliu. Domnul Ingres putea orice şi vârfului grafic al instrumentelor lui de înfăţişare a obiectului pe material neted nu-i rezista nimic. Era, fără să vrea şi fără să ştie, un maestru clin linia meşterilor seculari, putând fi înrudit în meserie cu oricare din ei.
    De ce era domnul Ingres nemulţumit? îl supăra imensa lui cursivitate în răsturnarea dificultăţii? Uşurinţa de zbor prin
PUBLICISTICĂ
713
golul unui cerc? Se voia pe sine mai puţin dibaci şi mai îngreuiat, căuta condiţii de asperitate, piedicile şi durerile pe care curba nu putea să i le ofere sau, ca un artist enervat de monotonia geniului, dorea riscul şi circumstanţa penibilă? Comentariile interogative la starea lui sufletească pot varia înmulţite la nesfârşit.
    -    Vrei să-ţi cânt ceva? întreba domnul Ingres pe câte cineva uimit dinaintea unei picturi a domniei sale. Ştiu să cânt mai bine decât zugrăvesc şi desinez. Am o vioară. Vrei să o auzi? Tot ce ţi se pare bun pe şevaletul dinaintea căruia rămâi consternat, e numai o foarte palidă introducere la ceea ce vei asculta numaidecât.
    Fericit să se facă ridicul, marele meşter lua vioara din cutie, o acorda cu migală, o sprijinea de bărbie şi da naştere unei lamentabile macaronade.
    Vioara domnului Ingres a frecventat-o şi domnul Friederic Nietzsche, în aspectul mai voluminos al pianului. Autorul vorbelor lui Zarathustra se voia muzicant şi, desigur, mare muzicant. Dacă l-a frecventat pe Richard Wagner, care n-a voit niciodată să fie mai bun sculptor decât compozitor, este că a urmărit să-l înspăimânte şi să-l terorizeze muzical. Prefăcându-se că uită pe clavecinul compozitorului sulul de hârtie cu portativ, în liniile căruia filosoful poet scrisese o nouă compoziţie simfonică, el nădăjduia să fie citit şi gustat cu o ureche admirativă de către Wagner. Trebuie să presupunem că operele muzicale ale domnului Nietzsche erau tare slabe, dacă sfântul din Bayreuth s-a sfiit să-i vorbească de ele. De la adoraţie, domnul Nietzsche trecu la tăgadă şi fiindcă se pare că nu strălucea printr-un prisos de ceea ce ne-am deprins să numim caracter, el scuipa unde cam linsese, cu toată expresivitatea feroce şi dur masculină a sprâncenelor posomorâte.
    Cine nu are vioara lui, fără să fi semnat nici Apoteoza lui Omer, nici profeţiile lui Zarathustra? Medicii pretind că în muzică ar fi fost de-a dreptul fenomenali şi în pictură văzul
 714
TUDOR ARGHEZI
lor neaşteptat de nou ar fi dus arta pensulei la un prestigiu nebănuit. Numărul doftorilor care exercită literatura mai mult chiar decât magistraţii, ale căror studii implică rafinamentul şi diafana transparenţă a poeziei în gândire, e în toate literaturile considerabil. Nu s-au înregistrat încă poeţi dentişti sau farmacişti, dar celelalte specialităţi, de la medicina sugaciului până la tratamentul arteriosclerozei sunt superior reprezentate în literatura artistică. Vioara domnului Ingres s-a popularizat şi reprodus, ca să exprime întodeauna suspinul după alt lucru decât ai învăţat, o nostalgie, un spleen, o absenţă, pe care o singură activitate nu o poate împlini şi două activităţi pot şi mai puţin.
    Personalităţi ilustre într-o privinţă şi care au ajuns să răzbească în gloria dureroasă, pizmuiesc notorietatea omului politic şi chiar a unui actor, suferind de succesele oratorului şi ale junelui amorez dramatic. Vioara lor e multiplă, aceşti oameni incomensurabili au mai multe viori, ca domnişoarele de odinioară mai multe dexterităţi, acuarela, canto, broderia, dansul, pianul şi limba franceză, învăţată de la o guvernantă saxonă. Se cunosc exemplarele acelor clienţi de advocat, care ajung să afirme că au „spiritul juridic".
    Dar parcă cea mai izbutită vioară îi aparţine amatorului de ştiinţe medicale, cititorul de tratate, doftor fără doctorat şi chirurg abstract, recrutat din tot felul de profesiuni, care duc la o boală şi deschid pacientului perspectivele ştiinţei lui Hipocrat. El are todeauna gata o reţetă pentru orice sfat şi autorizat de o intuiţie infailibilă ia pulsul şi temperatura cu gravitate, roagă să i se arate limba, întreabă câţi ani are bolnavul, precizând că-i lipseşte numai o diplomă, ca să fie un mare medic oficial.
    Vioara domnului Ingres e mai mult din zilele noastre decât din timpul de acum o sută şi ceva de ani, al primului ei proprietar. In desen el a fost ce-a fost, un mare artist, dar în muzica vioarei a fost şi un mai mare precursor. Nimeni nu mai
PUBLICISTICĂ
 715
e mulţumit nici cu meseria, nici cu cifra lui, şi fiecare ar voi să cânte pe un alt instrument, să fie altceva, să trăiască într-altă formulă, să se ducă, să se tot ducă şi să nu stea pe loc.
    Prezentul nu-i al lor, trecut nu au, ziua de mâine cine ştie dacă mai vine.
    Biruie, după legea statorniciei, până şi flaşneta, totul este să te ţii de ea; exclusiv de ea, cu pasiune. Secretul e derizoriu, dar însemnează capital.
1936
           MUZICA LIMBII ROMÂNEŞTI
   Bineînţeles, în fiecare limbă vorbită sunt mai multe limbi scrise şi atâtea limbi, aproape câţi prozatori şi poeţi o scriu. De unde vine şi acea claritate, mai mult sau mai puţin obscură, care bântuie literatura de manuale şi face dificilă priceperea cărţilor de şcoală. Citeşti în cărţile copiilor, de curs primar şi de liceu, pagini de o încâlcire dezordonată pentru autori, girate de ministerul care le-a dat aprobarea cenzurii şcolare, o cenzură derizorie şi însufleţită vizibil de alte principii decât educaţia intelectuală şcolară. Căutaţi să vedeţi cum se defineşte atributul, ce este complementul, deosebirea dintre substantiv şi verb.
   O comisie de mistici ai gramaticii şi ai aritmeticii, parcă trecuţi de toate vârstele entuziasmului sau rămaşi dincolo de inteligenţa elementară, improvizează un regulament de îndatoriri şi subiecte, impus autorilor de cărţi didactice şi aceşti destoinici, mânaţi în cete de câte patru, cinci, de către un inspector însărcinat cu interese de propagandă şi plasare ale colaboratorilor şi recuzaţi din linia clarităţii, rezolvă paragrafele,
716
TUDOR ARGHEZI
fără să le înţeleagă, după cum nu le-au înţeles nici nefericiţii dar funeştii lor creatori.
     De alt fel de limbă e vorba, de limbă românească vorbită, citită, conferenţiată şi recitată. Avem în româneşte două limbi româneşti şi pe cea mai frumoasă — caracteristic — nu o vorbesc, cu excepţii puţine, cărturarii, o vorbeşte ţăranul, vechiul şi dispreţuitul nostru analfabet.
     Limba spectatorului, adică muzica limbii, e ceva nemaipomenit de urât.
     Accentele brutale şi întunecate mânjesc vorbirea românească pe scenă, la tribună, la microfon. Urmăreşti actorii, profesorii, oamenii politici: majoritatea lor face din frumoasa noastră limbă, căci avem o limbă negreşit foarte frumoasă, o revărsare ca de injurii. Vorbeşte un specialist horticultor despre o floare, cu zbierătul unui hingher care se sfădeşte cu un arabagiu - şi când un umorist ţine să se afle în atmosferă hilară, intonaţiile de unde îşi extrage hazul trivial te amărăsc până la suferinţă şi disperare. Singure femeile scapă vulgarităţii accentului, fără să poată adăoga, afară de moldovence, nuanţa de accent, mulţumită unei voci mai soprane şi mai piţigăiate. Cei mai mulţi bărbaţi sunt pur şi simplu odioşi.
     Nici o ţinută, nici o eleganţă, nici o rezervă, geamătul, plescăitul, sughiţul şi înghiţitul cărturarilor frecaţi de carte şi de limbaj câte douăzeci de ani de îndopare searbădă cu ştiinţă şi literatură oarecare, e înspăimântător şi ne face, cu deosebire la microfon, limba de ruşine... Limba pe care o aud străinii la aparatul lor de radio nu e românească şi nu aduce aminte nici pe departe latinitatea obârşiei. E limba mahalalei, a mahalagiului care nu e nici de sat nici de oraş, al lamentabilului hibrid corespunzător în foarte urât cu cetăţeanul foburgului, autorul aşa-numitului „argot“. Lasă stocul de expresii lipsite de orice suculenţă şi pe care unii numiţi romancieri îşi închipuie că l-au descoperit pentru o puturoasă culoare locală şi pentru un soi de umor flaşnetăresc: dar accentul,
PUBLICISTICĂ
717
vocala, silaba, pauza - albul dintre negre - ele spurcă limba unei mari categorii de intelectuali.
    Desigur că nu graseind sau nazalizând, intercalând muta sau guturala, se capătă un grai românesc. Pentru acest chelnerism al expresiei este rezervată o minoritate ridicolă, care şi în româneşte şi în franţuzeasca presupusă vorbesc tot atât de înspăimântător. Dar e un fel de a rosti româneşte, în care cantitatea pură a vocalei este păstrată, intervalul e marcat, consoana proeminentă; particula, prepoziţia, conjuncţia sunt răspicate şi puse în relief corect. Limba românească bine rostită are un joc de verigi armonios şi o nobilă cadenţă, totalmente nestudiată. Un exemplu: lecturile domnului Perpessicius.
    O        simplă datorie, dacă nu respectul şi dragostea de cuvântul care ne-a alăptat şi cântat, ne obligă să ne cinstim limba cu o execuţie, ca să vorbim ca violoncelistul, ireproşabilă. Acest lucru constituie o problemă: vorbirea frumoasă este cuvenită limbii frumoase. Trebuie să ne lepădăm înainte de toate de accentul mitocănos de înjurătură, cu care ne trăim limba la catedră, în amvon şi la teatru. E curios că n-au băgat de seamă conservatoriile de declamaţie grava insuficienţă verbală a elevilor şi absolvenţilor, intraţi în teatru cu o împâslire a vorbirii nedemnă. Sunt actori, şi nu dintre cei mai puţini calificaţi, care îşi iau isonul, gravul, ascuţitul şi circumflexul din canalizările periferiei de-a dreptul, suferind ca nişte laptagii şi bucurându-se ca nişte mardeiaşi, cu o preferinţă de mare prost-gust pentru asemenea pitoresc. Idealul perfecţiunii spirituale l-a reprezentat patruzeci de ani şi îl mai reprezintă încă la Bucureşti Ghiţă şi Mitică.
    Nu se cunosc încă nici universitatea, nici şcoala secundară sau primară, în care rostirea frumoasă a limbii să fi fost o preocupare. Ar fi timpul să curăţim, chiar dacă, înţelegând rău deocamdată chestiunea, am ajunge la o pronunţare artificială sau afectată.
 1936
 718
TUDOR ARGHEZI
             C. STERE, CUGETĂTORUL!
    Domnul Stere nu este numai domnul Stere; este şi sterismul, adică tragedia intelectualului izolat în propriul lui orizont.
    Oamenii din jurul domnului Stere s-au modificat, înţelesurile au descrescut, concordanţa s-a rupt.
    Domnul Stere, fondatorul cu profesorul Cantacuzino al revistei „Viaţa românească", face parte din şcoala matematică a cugetării, pentru care un lucru comportă un singur înţeles şi numai unul: o şcoală care a orientat cultura şi viaţa timp de câteva sute de ani, până la război.
    Individualitatea masivă şi dură, făcută pentru autoritate şi pentru o expresie dictatorială a existenţei.
    Domnul Stere s-a retras din circulaţia forfotită, împrej-muindu-se dincolo de bine şi de rău.
    A indica o individualitate este a o descoperi în contrasensul cursului normal, monoton şi tipic.
    Domnul Stere a ieşit din monotonie încă din prima domniei sale tinereţe, când făcea parte din monotonia rusă şi strămutat în monotonia românească nu putea vieţui în pace nici cu ea, fiind esenţialmente antimonoton, ca orice individualitate, antipolitic, ca om politic, antisocial, şi antiliterar, ca om de litere, aproape antiştiinţific, ca om de ştiinţă.
    Dacă te uiţi cu băgare de seamă în timpuri, cazul Stere e cazul individualităţilor, fie că au avut răgazul să aibă dreptate, fie că dreptatea lor aşteptată încă nu s-a împlinit.
    S-ar putea împinge sensul ideii mai departe şi s-ar putea defini proporţiile individualităţii în raport indirect cu popularitatea şi cu termenul recunoaşterii colective; ceea ce n-ar avea de fapt multă importanţă, fiinţa individualităţii pure rămânând singuratică, în eternitate, cu piscurile înalte, emancipate de tovărăşia cu pământul.
  Alţi contemporani sunt înzestraţi cu daruri tainice şi sedative.
                                PUBLICISTICĂ                          719
         Viaţa lor surâzătoare şi abilă prezintă, ca mătasea imitată, toate culorile care se poartă, o subţirime gentilă şi elasticităţile de urzeală şi preţ cele mai variate, armonizate cu orice croială şi mai multe croieli în aceleaşi costume.
         Ei nu supără şi nu strâng.
         Domnul Stere are harul suferinţei; acolo unde apare se deosebeşte şi tulbură: în parlament, în universitate, în presă, în literatură.
         Timbrul personalităţii domniei sale bate orele întregi, cu sunete grave, inatent la agrementul şi facilitatea secundei.
         Din orologiul unui turn nici tehnicitatea epocii nu poate
l    să facă ceasornic de buzunar, o brăţară la încheietura mâinii sau o jartieră cu cadran.
         Dintre toate căile parcurse zilnic până la un număr de casă, omul fericit dispare, ca să petreacă sau să se odihnească. Domnul Stere şi-a ales drumul fără sfârşit şi fără pauză al înconjurului lumii, înfăţişat todeauna pe linia de margini, de unde vin constelaţiile şi vântul...
         Acest om, căruia nu-i lipseşte nici una din avuţiile intelectuale şi de prestigiu ale unei elite întregi, putea să fie idolatrizat, j purtat pe pavăză, pe umeri, învăluit cu steaguri, cu lauri şi nimburi.
         A refuzat!
     1936
                        DE ZIUA CĂRŢII
             Intenţiile bune, chibzuite rău, dau naştere la situaţii groteşti. Un ministru de Finanţe s-a gândit să aducă în bugetul statului de vreo douăzeci miliarde, câteva mii de lei anual mai mult. Gând onest dar aplicare hilară. Sursa chemată să dea
720
TUDOR ARGHEZI
aceste beneficii derizorii nu aparţinea cimentului, de pildă, încă neimpus până la 1935, ci literaturii. Ministrul, care era şi el un cărturar şi un amator de poezie, făcuse descoperirea că scriitorul era un contribuabil neglijat.
     Nu doar că scriitorii ar fi fost scutiţi, cum poate că s-ar fi cuvenit într-un stat cultural, în care cultura nu o fac lefurile grase şi incapacităţile care se bucură de ele. Nu. La toate colaborările date presei şi instituţiilor care plătesc prost o muncă bună, li se opreşte partea statului, săptămânală, lunară, trimestrială. N-aş putea să afirm că ei o plătesc bucuros, dar li se reţine.
     Cineva, care ocupa o demnitate la Societatea Scriitorilor Români, a protestat jignit în etica lui fiscală atunci cana ministrul i-a dat să înţeleagă că n-ar fi de cea mai clară moralitate lipsa scriitorilor de la impuneri: „Vai, domnule ministru! dar e o chestiune de onoare pentru noi să plătim1*,
     N-aş putea să fiu de părerea acestui confrate. Nu e nici o ruşine să nu plăteşti impozitele statului în calitate de scriitor: ruşinea revine statului, căruia scriitorul i s-a adresat în numeroase rânduri inutil - şi, nu ca să-i acorde un salariu de aşteptare în vederea lucrărilor lui, care încă din manuscris se intercalează în zestrea naţională, dar ca să-i dea un sprijin la răspândire şi încasări şi o lege de protecţie categorică, drepturile fiindu-i furate de cine vrea. Scriitorul n-a cerut măcar să-i cumpere statul cărţile pentru bibliotecile lui.
     Pe scriitor îl ţine să nu moară de tot publicul. Să fie mulţumit statul că este dispensat de o sarcină şi să-şi vadă de treabă. Scriitorul să se bucure de privilegiul tuturor scutirilor, mai ales când impunerea lui dă un egal cu zero aproximativ. Republica Sovietelor, care reprezintă stânga socială extremă şi al cărei comunism robeşte statului toate vieţile naţionale, au suprimat aristocraţia imperialistă, dar au păstrat un stil de judecată: comuniştii acordă scriitorilor un tratament şi scriitorul sovietic e angrenat strâns în activităţile statului.
PUBLICISTICĂ
 721
Numai o societate care nu ştie ce vrea, care nu ştie să fie nici burgheză, nici răzvrătită şi care îşi cârpeşte doctrinele zilnic cu petice din toate ştofele fără să excludă nici pe cea mai roşie din toate, poate să prezinte în chestiunile de ordine morală „harababura" de la noi. Ce este acest lucru mijlociu, nici roşu nici verde, nici negru nici alb, constant, şi care nu are nici boieria ţăranului nici radicalismul orăşanului?
   Impozitul visat asupra scriitorului şi încă neîncasat, privea în concepţia la care facem aluzie veniturile cărţii. Adică dumneata ai tipărit o carte, cartea s-a vândut sau nu, editorul a tipărit-o dacă a voit. Din sumele plătite de editor trebuie să plăteşti un impozit. De ce? Fiindcă plăteşte toată lumea, adică toată lumea nevoiaşă care nu s-a aranjat să plătească extrem de puţin sau nimic.
   De obicei, cazurile personale sunt cele mai bine cunoscute, pentru că le trăieşti şi nu trebuie de-abia să le studiezi şi să le verifici.
   Autorul e invitat la o administraţie financiară pentru „impozitul profesional". Comisiunea e nu se poate mai politicoasă.
   -  Aţi făcut declaraţia venitului profesional?
   -     Nu. Am plătit la toate încasările ceea ce mi s-a reţinut, şi m-am considerat plătit.
   -     Nu de ceea ce aţi plătit şi vi s-a reţinut din colaborări şi plăţi periodice e vorba. Asta nu contează. E vorba de ceea ce aţi încasat din cărţi. Să vă explicăm: anul acesta faceţi declaraţii pe anul trecut: veniturile din anul în curs le veţi declara anul viitor.
   -  Mulţumesc. Anul trecut n-am încasat nimic.
   Mişcare pe trei scaune deodată.
   -     Pentru motivul foarte simplu că anul trecut nu am scos nici o carte.
722
TUDOR ARGHEZI
    Altă mişcare. Ministrul de Finanţe a scăpat din vedere să înfiinţeze un serviciu bibliografic, cu un subsecretar de stat şi optzeci de funcţionari.
    Comisiunea răsfoieşte dosarul autorului, constituit cu declaraţiile informative ale editorilor.
    —      Ba aţi încasat anul trecut suma de cinci sute treizeci şi opt lei... de la editura cutare.
    —      E adevărat, îşi aminteşte autorul. Rugându-mă câţiva tineri să le dăruiesc câteva exemplare dintr-un volum vechi editorul mi le-a trecut în cost cu preţul lor.
    —  Altceva n-aţi mai încasat nimic „la profesional?"
    —  După cum se vede, nimic.
    Din această şedinţă a unei comisiuni cu dosare, în care mai mulţi oameni de ispravă şi-au pierdut adiţionate câteva ceasuri, mi se pare că statul a câştigat vreo trei lei şi şaizeci şi cinci de bani. Perfect! Dacă e în dreptul lui, nimic de zis. Numai că pentru obţinerea acestui total, statul a cheltuit, în local, personal, telefoane, dosare, ştampile, hârtie, repartizate la caz, cel puţin două mii de lei. Căci un buget de douăzeci şi două de miliarde trebuie cheltuit şi departamentul care cheltuieşte cel mai mult e al Finanţelor.
    Au trecut vreo trei săptămâni. Autorul a scos o carte şi a mai scos o carte şi a mai scos o carte. Presă elogioasă, reclamă, vânzare. O Săptămână a Cărţii a ţinut şapte zile. A vorbit regele: a dat două milioane pentru scriitori. A şaptea zi a fost banchet: a vorbit ministrul şcolilor. Vreo zece zile întregi s-a vorbit numai de cultură, de scriitori, de literatură...
    Suspect! Fiscul s-a emoţionat. Auzi dumneata? Toată vremea e vorba numai de scriitori şi paralel cu atâtea laude, declaraţii, făgăduieli şi cu o mare mişcare de librărie, funcţionarii fiscului sunt înjuraţi zilnic cel puţin o dată într-un text publicat de toate ziarele şi emanat de la însuşi Ministerul de Finanţe, care îi mustră că nu tabără pe contribuabili cu bâta.
    Asta nu poate să treacă aşa!
PUBLICISTICĂ
723
    O nouă invitaţie la Administraţia Financiară. Autorul se prezintă.
    —     Ştiţi ce ne-am gândit? Că nu se poate să fi încasat numai cinci sute treizeci şi opt de lei în anul trecut.
    Funcţionarii se uitau la autor. Era în carne şi oase. I-a apărut portretul în gazete, articole şi foiletoane i-au fost consacrate. A fost comparat, discutat, analizat... E cu putinţă să fi încasat numai cinci sute treizeci şi opt de lei.
    Iată cel mai tangibil rezultat al Săptămânii Cărţii, al discursurilor şi plângerilor, al recriminărilor rostite mai categoric decât de toţi oratorii, de către suveran. Te pune la îndoială un nefericit de funcţionar, cu o leafă derizorie şi care nu concepe publicitatea ce ţi s-a făcut, fără venituri în lei proporţionale.
    Până să fie citat la fisc, în faţa lui, într-o odaie sordidă între teancuri de registre şi hârtii culese ca din gunoi, scriitorul era pentru el un idol văzut de la distanţă, prin perdeaua unei pagini de carte. Acum idolul e înaintea lui, acuzat, suspect şi mincinos. E opera unui ministru de Finanţe, bine intenţionat, a unui harnic om cinstit şi a unui intelectual.
    Dar literatura e o materie în care n-are ce căuta nefericitul funcţionar fiscal. El nu ştie, nici cât ministrul lui, cum se scrie o carte, cum se scrie un rând. El nu ştie cum se termină un manuscris şi cum se aruncă în foc şi cum reîncepe de câte trei, patru şi cinci ori. El nu poate aprecia nici cât costă această sinistră operă de Sisif: zile, nopţi, ani, speranţe, dezamăgiri, nervi şi descurajare. El munceşte din greu în biurourile lui fără aer şi fără văzduh câte zece ore pe zi - dar scriitorul munceşte douăzeci pe zi şi câteodată şaizeci de ore în şir, ca să se arunce. El nu ştie că un manuscris cere informaţie, lectură, cărţi, deplasări, multiplicări dactilografice, corecturi, atunci când autorul a scos în sfârşit o carte, după ce nu a putut-o livra editorului în şase ani.
724
TUDOR ARGHEZI
    Se fac mari pregătiri subt prezidenţia Majestăţii Sale regelui, pentru Săptămâna Cărţii, care în anul 1936 va deveni Luna Cărţii.
    Serveşte şi stiloul de aur la ceva. Apucă-1, domnule ministru, de cotor şi şterge-i ciocul de două ori cruciş, curmeziş pe textul care pune în alt contact decât al lecturii pe autor cu funcţionarul fiscal. Căci într-alt fel, şi Ziua Cărţii, şi Săptămâna, şi Anul ei, şi marea sforţare ce se face şi cuvântările regelui, şi zisa cultură naţională, toate laolaltă rămân fără sens — singurele realităţi cărora le-a mai rămas.
1936
                           ZIUA CĂRŢII
    A fost acum patru ani o Zi a Cărţii, ivită putem zice, din nimic. Nici un precedent nu o făgăduise. Se îndătinase o situaţie, reprodusă şi multiplicată cu fiecare carte şi scriitor, mare sau mic sau mijlociu. Cartea îşi trăia viaţa ei de librărie, vitrină, aluneca nebăgată în seamă pe marginile ziarelor, în zilele de vacanţă intelectuală, şi era înmormântată în cimitirul bibliotecii. Autorul, poet şi prozator, nu se bucura măcar de trecerea lăutarului, care avea ceasurile lui de contact cu auzul legănat al clientului din localul de noapte. Atâta muzică şi atâta poezie puteau să mişte inima unui personaj.
    Până la Eminescu şi după Eminescu scriitorului îi sta bine să mănânce prost şi să stea pe datorie. Socotelile se încheiau de preferinţă la spital, o instituţie făcută, din mila oamenilor cu suflet şi cu dare de mână, parcă într-adins pentru autori, cărora li se oferea în sfârşit patul agoniei, ca osândiţilor la moarte un supeu.
PUBLICISTICĂ
725
    Ceea ce se cheamă societate nu avea nici o participare la viaţa, nici a cărţii nici a făcătorilor ei, şi scriitorilor nu li se poate aduce învinuirea că nu au respectat-o. Adevărul este că nu se întâlneau cu ea nicăieri, ca să o jignească. Poporul de jos se găsea în cârciumă şi elitele se aflau la club - iar ei îndeei, scriitorii, ruşinaţi de nişte apucături făcute să-i declaseze, se ignorau agresiv, ascuns fiecare în câte o mare individualitate exclusivă. Sculptorul Brâncuşi n-a fost tocmai un scriitor, pentru că în loc să mâzgăle cu pana zgârie cu dalta, dar a fost cam tot aşa ceva - el închipuieşte precis viaţa celor de teapa lui. Toată lumea ştie că acest meşter, răsfăţat după ce a fugit în streinătăţi, de englezi şi americani, a spălat vasele în bucătăria unui birt din strada Câmpineanu, ca să-şi poată păstra viaţa între cele două mese de la prânz şi de seară. Numai oltenii sunt în stare de asemenea împăcări cu existenţa, biruită cu o luptă de zi la zi. Ne-ar părea bine să ştim că acest mare însufleţitor de bolovani, care a ştiut să nu-şi dea dălţile din mână, a venit de pe la Jii.
    Ia, nişte „artişti" — şi scriitorii, şi pietrarii, şi zugravii, ca şi cei de sâcâie harpa şi vioara. Lamentabilă trăire şi dumnezeiască încăpăţânare, aceşti oameni au ţinut să piară pe limba lor. Mizeră dar stăpânitoare atitudine, pe care omul brazdei şi al pământului o cunoaşte, de vreme ce nu se mişcă din bătătură, ca să slugărească dincolo de ulucile lui. S-a făcut potcovar, omul înţelege să fie potcovar, chiar dacă nu sunt cai de potcovit prin partea locului; căci întâi şi întâi lui îi place potcoava şi el trebuie să încovoaie bine fierul şi pe măsură şi să-l subţieze frumos. Orice fierar care face potcoavele cu mâinile lui şi nu le vinde făcute la alţii, poate să spuie că nu-i aşa de lesne să nimereşti potcoava bună.
    Pe scriitor într-un timp nu l-a iubit nimeni, poate că şi din pricina vorbelor lui goale, care, când se împlineau bine, cam dădeau pe dinafară — şi din pricină, poate, că ele nu se umpleau todeauna numai cu apă: mai scăpa în ele câte puţină sudoare
726
TUDOR ARGHEZI
sau câte niţel sânge uneori. Dacă vorbele cântate ajută la chef, vorbele cele care plâng sunt grele şi nesuferite şi, scrise, vorbele plâng mai mult decât cântă. Auzul unui om care a mâncat şi a băut, nu trebuie necăjit cu vorbele scrise, ci mângâiat cu vorbele cântate, cu vorbele mari, cu lauda goală. în timpurile când fitecine mânca bine, peste tot locul, unii, câţiva, foarte puţini, nu mâncau aproape deloc şi puneau şi treaba asta în vorbe scrise şi plictiseau urechea trandafirie, pe bună dreptate, în sfârşit, pe temeiuri de abdomen, de suflet, de simţire sau pe nici atâta temei, cartea şi robul ei n-aveau trecere în nici un fel.
    S-a născut Ziua Cărţii, acum, nu mai mult, acum patru ani, ziua cărţii oficială, ziua care sfinţeşte cartea. Existau şi cartea şi scriitorul ei, dar atât; cum existau şi creştinismul şi creştinii pe timpuri, de trei sute de ani, bătuţi, chinuiţi, liturghisind în beciuri şi gropi - şi a fost nevoie de împăratul Constantin, pentru ca răstignirea să poată fi permisă în amintire şi crucea scoasă din ascunzători şi pusă pe un altar în vederea lumii. Desigur că s-au împotrivit căpeteniile în cugetul lor şi preoţii mari, dar n-au avut ce face dinaintea voinţei împărăteşti. De obicei, se petrece această faptă ciudată, că preoţii sunt vrăjmaşii cei mai învierşunaţi ai preoţilor. Din ei ies vânzătorii, defăimătorii şi călăii. Dar acest lucru prost nu se poate schimba uşor, când celor vechi li s-au dat aşezări, scaune şi podoabe de păstrat şi apărat.
    S-a vorbit de cusururile acestei zile a cărţii, care s-a făcut Săptămâna Cărţii şi Luna Cărţii, în cele din urmă - uitându-se însemnătatea ridicării cărţii în calendarul sărbătorilor recunoscute. Mai murmurând, mai scâncind, mai împleticindu-se în graiuri, toată mulţimea ceea strălucită care nu se poate lipsi în zilele sorocite de o cuvântare, e de faţă. E de faţă şi câte un martor mut într-adins, căruia nu-i place deloc ce se face fără el. în al patrulea an, deprinderea prin repetire s-a cam
PUBLICISTICĂ
727
închegat. Or să mai fie câţiva ani de multe şi mărunte necazuri oficiale dar vor trece. Poticnirea de carte va da loc la o stare de intelect primitor şi, treptat, cartea moartă de odinioară se face cartea vie, care a început să trăiască dimpreună cu scriitorul ei şi să capete avânt.
1936
                  ROMÂNUL AMERICAN
   Ne aducem aminte că acum vreo patruzeci de ani una din atracţiile minutelor de recreaţie dintre orele de studiu ale liceului era convorbirea între patru ochi asupra celor două Americi. Circulau prin Bucureşti prospectele fabuloase canadiene, braziliene, argentiniene făgăduitoare de înzestrări şi latifundii. Emigranţii cu spiritul erau aproape hotărâţi să renunţe la bacalaureat pentru perspectiva magică a marilor proprietăţi de peste Ocean.
   Colegul nostru, purtător al unui nume de explorator, Magel Beno, un roşcovan spătos şi plin de resurse, a şi dispărut în ajunul unui examen de la şcoală, instruit la un examen mult mai fermecător dar şi mai aspru, pe hărţile ascunse între cămaşă şi curea. Odată cu el au pierit din catalogul clasei şi din succesiunea anilor alţi vreo patru colegi cu nume de familie mai puţin predestinate, doi Ioneşti, un Popescu şi un Gheorghiu. Ce-or fi devenit? Ne-am gândit la ei ori de câte ori ne trecea prin mână un măr de California sau o lamă de ras. Poate că ei s-au şi înecat, în mare sau în pământ, încă de la trecerea lor din lumea veche spre apus.
   Mai târziu, a pornit către Statele Unite tânărul Krebs, angajat la scoborârea lui, la New York, într-o fabrică de păpuşi: şase luni de zile el a lipit peruci minuscule pe cranii de porţelan.
728
TUDOR ARGHEZI
Apoi, a fost fabricant de ambalaje în serie, bătând în fiecare secundă cel puţin un cui într-o muchie de scândură, tăiată cu circularul la unghi drept. După ce a bătut câteva milioane s-a      j
disperat, s-a întors la Galaţi şi l-am pierdut din vedere.          1
Disperarea lui Krebs era în ultimul film al lui Charlie Chaplin.
    Friedmann a plecat subit. M-a regăsit după douăzeci de ani în Bucureşti, într-o redacţie, yankeu până-n vârful unghiilor. Intrând în biuroul meu şi strângându-mi mâna, ca şi cum ne văzuserăm în ajun, mi-a cerut să-i indic unde se găseşte baia ca să facă un semiduş înainte de a povesti laconic o viaţă. La răspunsul că biurourile noastre nu sunt prevăzute cu acest accesoriu agreabil, băiatul, căruia i se argintiseră scârlionţii din păr, rămase confuz. în America, el izbutise: era un om, se poate spune, bogat. Dar apucat de dorul de patrie ar fi voit să instaleze o mare tipografie în Bucureşti, unde | e vremea ceea — pe la începutul anului 1914, anul războiului nu se simţea câtuşi de puţin lipsa unei vaste imprimerii.
    Mi-a povestit meseriile făcute. Ca să ajungă să adune capitalul încercase vreo patruzeci şi cinci de profesii. între toate mi s-au părut interesante trei: boiangeria, spălătoria de rufe şi medicina... Nu ştiu să precizez. Vopsitorul de ştofe a fost medic vreo doi ani şi un an frizer. Desigur că într-o pauză se făcuse şi tipograf.
    Am primit de la el, din drumul de întoarcere, o carte poştală cu ştampila Berlin şi una din Hâvre. Pe urmă s-a isprăvit. Dacă mai trăieşte la Los Angeles s-ar putea să-mi scrie după difuzarea prezentului articol de mici amintiri.
    Leon Feraru e profesor la o universitate din Statele Unite. Din când în când acest poet, care a încercat de două ori să se stabilească în patrie, trimite în ţară foile lui imprimate, făcând parte din referinţele americane de literatură românească.
E mulţumit acest intelectual în America? Când l-am întâlnit acum câţiva ani pe Calea Victoriei, mimetismul îşi parcursese parcă toate fazele. Americanul aproape autentic cu care
PUBLICISTICĂ
 729
m-am salutat, ducea de mână un băieţaş frumos ca şi părintele lui. îmi explica binefacerile ciorapului gros de lână încălţat şi vara şi iarna: o confirmare transatlantică a căciulii şi cojocului ţăranului român.
    Câţi români sunt în Statele de Nord şi de Sud ale celor două Americi? Mi se pare că vreo sută de mii...
    N-a venit cumva timpul că şi americanii să vie să se aşeze în România mai mulţi? Sunt averi în ţara noastră care cer încă multe miliarde ca să fie înmulţite cu ajutorul unui pământ de Canaan. Americanii sosiţi odată cu Societatea de Telefoane pot împărtăşi compatrioţilor dintre poli, câteva senzaţii. Ei au găsit, de pildă, ceapa românească, de care autohtonilor le-a fost ruşine în restaurantele cu oglinzi multe, excelentă şi au pus-o la modă într-o lume obişnuită cu viciul de a mirosi a violete de Parma. N-ar voi să vie la noi anual măcar aţâţi americani câte automobile americane ne sosesc?
    De fiecare limuzină unul?...
1936
1937
                  BILETE LITERARE
    Din ordinul M. Sale, luni 7 iunie a început culesul în plumb al manuscrisului părinţilor Galaction şi Radu, traducătorii Vechiului şi Noului Testament. Noua versiune românească a Sfintelor Scripturi va fi tipărită în Editura Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă şi prezintată, credem, publicului cel mai târziu până la Ziua Cărţii din 1938.
    Monumentala întreprindere a Fundaţiilor dăruieşte limbii, înfrăgezită şi totodată rafinată de lucrătorii literaturii ultimilor douăzeci de ani, un mare document, iar bibliotecii şi cititorului o relicvă de frumuseţe severă. Cartea Cărţilor, în noua ei transpunere, se va înfăţişa, din punctul de vedere grafic şi al volumului, ca versiunea franceză a Bibliei semnată de Louis Second, pastor al bisericii din Geneva, şi tipărită în Anglia, la Guildford. Opera întreagă va fi cuprinsă într-o mie de pagini, pagina va avea aproximativ o sută douăzeci şi şase de rânduri de câte treizeci şi şase litere aproximativ, cu textul despicat longitudinal în două, pentru o mai uşoară lectură, Litera, pentru estetica formatului şi cantitatea materialului, hotărât unui format portativ, de buzunar, a fost aleasă dintre cele mai mărunte, cu o floare, cum este numit desenul slovelor în imprimerie, totuşi foarte limpede şi citeaţă. Credem a şti că maşinile de cules au fost înzestrate cu matriţe special gravate pentru Biblia Regele Carol II.
PUBLICISTICĂ
 731
    Hârtia care va sluji să poarte prin timpuri dovada muncii, talentului, credinţei, buneivoinţe şi jertfelor asociate într-o sforţare incomparabilă, a valorilor pline, primite cu larma şi chiotul proştilor, excitaţi când cu cocaina fudulilor şi când cu otrava demenţei, a fost comandată în străinătate şi se găseşte acum depozitată în ţară. E o hârtie „indiană" aşa-numită, de subţirimea foiţei de ţigară, rezistentă agenţilor de distrugere obişnuiţi şi destul de compactă, ca să împiedice transparenţa celor două tipare suprapuse. Cerneala, de asemeni, va fi din cele mai fine, utilizate la stampe.
    Noua Biblie va fi însoţită de o prefaţă a ctitorului ei: suveranul.
    De Crăciun (1936) s-a tipărit, la Kladno, traducerea în limba cehă a volumului Ochii Maicii Domnului: Oci Matky Pane, de domnul Tudor Arghezi, scrisă de domnul dr. J. S. Kvapil, profesor, şi apărută în condiţii grafice mai presus de orice elogii. Conjunctura prezintă acest caracter de total dezinteres, că autorul nici nu cunoaşte personal pe traducător.
    Cartea cehă a originalului e rezultatul unei simple scrisori de politeţă, urmată de un simplu răspuns politicos.
    Hărnicia Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II întrece toate iniţiativele celorlalte case de editură, adunate laolaltă. De luna mai, care-i consacrată, din pricina florilor şi a rândunelelor, Cărţii, au apărut cu marca regală pe copertă şi în filigram, următoarele scrieri.
    1.     Al doilea volum, în două părţi, Istoria românilor de domnul Constantin C. Giurescu. Partea I: 418 pagini, Partea a Il-a 376 pagini mare format. Preţul ambelor părţi: 260 lei. Domnul Giurescu, profesor de istorie, este unul din tinerii învăţaţi insultat sistematic în ştiinţa, în scrisul şi în persoana domniei sale, de către domnul Iorga, profesor idem, de istorie. Vina domnului Giurescu este istoria: catedra şi pana.
 732
TUDOR ARGHEZI
     După metodele proprii, de a se deghiza într-un al doilea, al treilea şi în mai mulţi — putând să afirme, strâns cu uşa că „eu n-am fost eu“ - corectul coleg şi îngerescul moralist a învins, împotrivindu-1 domnului Giurescu, care se cerea să fie discreditat pe un fost conferenţiar al Universităţii din Bucureşti, domnul Vlădescu.
     Croit din postav albastru cu nasturi de metal, conferenţiarul a primit să-şi îmbrace scamatorul cu toată naivitatea şi buna-credinţă a unei uniforme de valet, dar ştiindu-se protejat de un fariseu, fost şi prim-ministru şi socotindu-se bine cusut în toate subsuorile, a calomniat şi a calomniat pe domnul Giurescu până ce Senatul universitar l-a dat în judecată şi din învăţământ afară.
     Cu o eleganţă caracteristică, logic revers al metodei, patronul s-a dezbrăcat brusc, aruncându-şi costumul cât colo. Nu mai avea nevoie de un pantalon prin răscroiala căruia se vedea mai mult decât e permis. Intr-un fel, domnul Iorga e moral.
     2.     Bogdan Petriceicu Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice, 2 tomuri masive: 474 pagini şi 414 pagini. Preţul tomurilor: 280 lei.
     Un model de versuri:
                   „Când arde soarele de mai,
                   Când vântul iernii geme,
                   Măreţul brad pe-naltul plai Stă verde-n orice vreme.
                   O rădăcină de colos Şi-a sfredelit în stâncă Şi de pe stâncă maiestos Mai sfredeleşte încă.“
     Domnul Mircea Eliade, însărcinat de către Fundaţie cu întocmirea „ediţiei critice cu note şi variante", scrie în prefaţă:
PUBLICISTICĂ
 733
    „Geniu de-o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu şi-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinţ, un romantic şi un erou ca el şi-o putea îngădui.
    Descoperit cel din urmă dintre toate figurile mari ale secolului XIX, Hasdeu va fi nevoie de asimilat total de cultura românească. Destinul lui de abia acum începe..."
    Elogiile nu pot fi rostite în prezenţa pe pământ a domnului Iorga, în istorie şi literatură, fără ca acest Domn Personaj să nu fie ofensat în istorie şi literatură. Pentru supărările istorice şi literare, domnia sa manevrează când ministerul domnului doctor Angelescu, când Academia şi când Universitatea.
    Vina lui Hasdeu este de a-1 fi precedat pe dumnealui şi vina comentatorului că îndrăzneşte să-i fixeze numele în piatră. O vinovăţie mai grea se adaogă, a Fundaţiilor Regale, care trebuiesc pedepsite indirect, în Hasdeu şi Eliade.
    In acest caz, a operat ministerul descoperind din pură întâmplare, la apariţia lui Hasdeu, îngrijit de domnul Eliade, că domnul Eliade are o pagină imorală într-o carte anterioară, întoarcerea din rai, cerându-se scoaterea domniei sale din învăţământul universitar, ca pornograf... Coincidenţa a fost cu atât mai puţin aşteptată cu cât autorul se lepădase de orice afinităţi cu literatura imorală într-o adunare generală a Societăţii Scriitorilor Români...
    Domnul Iorga are ce are şi cu morţii, solidarizând şi marele întuneric cu resentimentele sale, trecutul mort şi moartea viitoare. Neputând să mai bată însă un cadavru, trebuie luat la bătaie preotul care-i slujeşte parastasul, spurcată coliva şi stinsă făclia.
    3.    Ce-ai cu mine, vântule, povestirile boabei şi ale fărâmei, de Tudor Arghezi - cu figuri de doamna Lucia Demetriade-Bălăcescu, autoarea şi a copertei, inspirată de la culorile proaspete ale muşeţelului mare, carte primăvăratică şi gingaş întocmită în tehnicitatea ei. Preţul 80 lei.
734
TUDOR ARGHEZI
    Domnul Iorga nu e numai profesor de istorie şi Gestetner istoriograf; domnia sa este şi poet. Aci se plasează sensibi-litatea-i nr. 3 şi cade vinovat, ca autorii precedenţi, şi al treilea autor editat de Fundaţiile Regale. In cazul acestuia deghiza-mentele în paiaţe şi metamorfozele în slugoi ţin de un an întreg, neputându-se manipula catedre şi conferinţe în presa de specialitate.
1937
                       PLANETĂ DE REGE
                                                                  Vorbescu-Ţi, Doamne, cu graiurile Scripturilor şi zicu-Ţi: Tu şi Ţie, ca ele.
                                                 B. de P. 1930
    Acum şapte ani, când te-ai întors la noi în zbor, Coco, mărite doamne, încă nu murise. Dar zăcea numai bolnav, cum zac ai lui, prins de-o cracă şi cu capul culcat în fulgii gulerului de puf. îşi alesese o ramură care murise, ca să moară şi el pe ea încet., stând cu nasturii de mănuşă ai ochilor, închişi.
    Ţi-a zărit aripa cu auzul şi s-a deşteptat. Ciorile îl aşteptau să se cleatine niţel, mai ameţit, şi muştele se şi roteau împrejuru-i, sigure că n-au să fie prinse de ciocul lui, neştiutor să mănânce asemenea zburătoare. Şi a înviat Coco atunci şi ţi-a ieşit nainte, cu ciocul plin de bilete norocoase. Nu ştiu dacă l-ai văzut. Dintre ciorile cu frac, coţofenele în redingotă şi cucuvăile gătite, penele lui, care nu se rotesc ca ale curcanului, se pierdeau, eclipsate de cârduri şi stoluri. Nu i-ai auzit, desigur, nici cântecul, într-atât cârâit: a cântat şi Coco o dată, în viaţa lui, cu toate că n-aş putea să spui dacă el a zis cântecul sau caterinca de subt biletele lui. Măria Ta n-avea timp să citească, doamne, bilete, că trebuia să citească în
PUBLICISTICĂ
735
căutăturile strâmbe din ochelari şi în măştile schimbate, spălate dis-de-dimineaţă cu apă de pete şi înfrăgezite cu nevinovăţii din borcan. Şi în loc de bufniţe şi cloncani cerul se umplu pe neaşteptate de îngeri... Zburau şi momâile cotonoage, care încotro, cu chică goală şi cu ţăcălii de paie. înfricoşând obişnuit pitulicea şi floarea pe tulpină, cârjile lor au fost apucate şi ele de un avânt de dănţuire grăbită.
    Au sunat şapte ani din ziua aceea, acum câteva zile - şi într-acest răstimp aripile de ţiplă şi mucava, muiate de ploaie, s-au răscopt. Pe gardurile din fundul moşiei conăcesc câţiva foşti vulturi. Suflul de găină şi clapon i-a trădat la cântatul cocoşului. Ei n-au putut să-ţi rămâie şoimi pe steag, acvile pe scut şi semne de carte şi au rămas în curtea cu raţe. Când îşi cheamă câinele şi vine mâţa bătrână, vânătorul care nu umblă după şoareci, n-are ce face cu viclenia înfometată.
    Te-am văzut în ziua de 8 iunie, Măria Ta, în mijlocul unui tineret care-i al tău, în mijlocul unui popor care-i al tău, în mijlocul dragostei din inimi, nu din chibzuială, şi care-i slava ta. Ţi-au trecut pe dinainte toate vârstele sprintene şi vii: zece rânduri de neamuri, salutându-te cu braţul întins: sunt ale Măriei Tale, le stăpâneşti. Ale Măriei Tale sunt şi sufletele, şi braţele, şi minţile. „Cârrr!“ au ţipat cioara şi momâia ei, care fugea de lumina stindardelor, ca să se ascundă. Cioara se poate lăuda că a lipsit; Hârş! cioroi, — piei cu omida şi musca!
    într-alte ţări, Măria Ta, legiunile, lăncile şi arcaşii au venit de jos, ca o răscoală. In ţara Măriei Tale ei au venit de sus, ca sfinţii, s-au făcut gloate şi pâlcuri la porunca dorinţei Măriei Tale. Ce s-a făcut aiurea fără domni, în ţara Măriei Tale s-a croit de către Domn - revoluţie regească. Mărite doamne, poţi orice: tânăr, teafăr şi tare, nu te mai poate opri din drumul croit cu săgeata nimic. Stelele sunt ţintuite pe arcul Măriei Tale, zodia te poartă.
    Iată că şi Coco, care nu mai era nici mort nici bolnav, s-a întors la lumină, de ziua Măriei Tale.
1937
 736
TUDOR ARGHEZI
                  CHESTIA ÎNCHISĂ
    Până acum şapte ani, suveranului absent i se da numele în ţară, de „Chestia închisă". A se fi vorbit şi scris despre fostul prinţ moştenitor, era interzis. Interzis era şi să visezi. Prezenţa în cugetul public a exilatului trebuia îmbrăcată cu o tăcere cernită, destinată în mintea slabă care a recurs la grosul artificiu, să macereze amintirea şi să dizolve figura. Procesul de intenţie, ajuns la subtilităţile inchiziţiei spirituale, izbucnea până în Parlament în apostrofe guvernamentale.
    - Ştiu la ce te gândeşti, ameninţa degetul cuiva.
    -     Vă înşelaţi, mă gândesc cu totul la altceva, răspundea vinovatul.
    în fond, toată lumea se gândea exact la un singur lucru, afirmându-se verbal nu ştiu, n-am văzut, după ce gustase dintr-o Regenţă de suverani civili şi cu potcap.
    Voievodului Mihai, din moneda căruia părintele mai păstrează şi azi, ca un document de sentiment, băncuţa de cinci lei, gravată cu o fizionomie de copil, i se împletea pentru o monedă mai mare şi mai grea, o coroană, în care mărgăritarele şi florile alternau cu spinii stilizaţi în aur.
    în 1930, la 6 iunie, suveranul a sosit în ţară şi a căzut în capitala ei, de sus. Afară de vreo zece politiciani, surprinşi într-o confuzie a eului şi într-o contradicţie remarcabilă, publicul capitalei, de unde pornesc atitudinile şi hotărârile, a primit evenimentul cu ovaţii sufleteşti. Câţiva, înzestraţi cu mobilităţi instantanee, s-au raliat opiniei publice şi cei mai amărâţi au fost convertiţii tardivi sau numai pe jumătate sau numai pe sfert şi în optime, în aşteptarea unui portofoliu, care - donnant donnant— i-ar fi raliat marelui sentiment al disciplinii definitiv.
    Unii l-au avut, portofoliul. Unii încă nu, amânând sentimentul. Alţii l-au pierdut... împrejurimile i-au apropiat pe cei din urmă, raliindu-i altor sentimente sau resentimente; ortografia puţin interesează.
PUBLICISTICĂ
 737
    E tot o chestie închisă, mocnită în cenuşa dezamăgirii, un combustibil ieftin de surcele şi rumeguş. Fum fără foc, retorică fără lealitate, îngâmfare fără bravură.
1937
                  NASURI DEFUNCTE
    5 iunie. La Academie sughiţuri. In acelaşi loc din care a pornit, jumătate dormitivă şi jumătate inconştientă, răzmeriţa catorva insignifianţi grămătici, îmboldiţi de creatorul lor, atent sa~şi asigure pretutindeni o gardă pentru acoperit cutezanţele bravurii personale, suveranul a ţinut să dea o lecţie de inteligenţă, de nobilă ţinută şi de îndrumare literară. Atitudinea de pan-atunci a unor academicieni, transformaţi în detectivi cu câini, a tins constant să-i tăgăduiască, ofensându-i-o, competinţa si să facă din literatura, străină de toate preocupările instituţiei, un beci rezervat răzbunărilor cu pumnul şi cu limbariţa şi vrăjmăşiilor asasine, de concurenţă. Academia interzicea cu fanfaronadă priceperea în arte, sprijinul şi faptele de cultură, necontrolate de cheful şi accesele unei comediante cu bâzdâg, al căruia nas bosumflat, luat la purtare, avea să fie tăiat.
    Tăierea a fost o retezare radicală.
    Era ziua primirii poetului Lucian Blaga, căruia domnul Petro viei beneficiarul unei reputaţii de eleganţă şi de nectar intelectual, raportată desigur la forma pantofilor şi la colţul batistei, i-a recitat unul din importantele prin didactica lor articulare, ale domniei sale texte şi compoziţii oratorice model, în timpul discursului domnului Blaga, domnul Iorga, monitorul cârnilor deformaţi, s-a comportat ca un zeflemist de bâlci si faţă de un Martor, care-i dicta decenţă, ca un băiat gătit. Şoapte rânjite între ureche şi falcă încercau să întrerupă prestanţa tânărului cărturar, solicitând umorul puhav al vecinilor de
738
TUDOR ARGHEZI
galerie. O ţinută de farsor de Cişmigiu şi de crai informat, de răspântie, care tocmeşte preţul lângă o plăcintărie, dă fum pe nas şi sună sute în buzunarul pantalonului din stânga.
    Iată cum boturile cu mustaţa tunsă la nară, rase şi flocoase, au fost puse pe labe. Penibil dar util.
    Citat din cuvântarea de mare leat, a suveranului:
    „Am ales într-adins această şedinţă din sesiunea anului în curs, şedinţă solemnă în care Academia primeşte în sânul ei pe autorul Poemelor luminii.
    Am voit să asist la această şedinţă, fiindcă am ţinut să ascult acel frumos gând ce-1 are poetul şi filosoful Lucian Blaga, când face elogiul nu al unui predecesor, ci al predecesorului subconştient, acela care stă la origina formaţiei sale spirituale şi la temelia talentului său.
    Am mai ţinut să-l asist la această recepţie pentru că ea are o mare însemnătate: Academia primeşte în sânul ei pe primul reprezentant al unei noi şcoli literare româneşti; pe primul reprezentant al talentelor literare româneşti de după război.
    Recepţia lui Lucian Blaga la Academia Română este consacrarea oficială şi definitivă, a literaturii actuale româîieşti.
    Elogiul acesta al satului, pe care l-a făcut noul academician, este chiar simbolul vădit al căilor noi pe care trebuie să le calce cultura românească de mâine şi nu pot decât să mă unesc în totul că din satul nostru va ieşi — probabil printr-o forţă de neînfrânat a subconştientului nostru atavic, Cultura Majoră Românească - aşa cum o defineşte noul nostru coleg.
    Ţăranul şi satul au dominat, fără îndoială, literatura noastră.
    Au început s-o domine prin poeziile populare ale lui Vasile Alecsandri, au continuat s-o domine, până la covârşire chiar, prin poporanism, prin «Sămănătorul» şi prin «Viaţa românească».
    Dar azi, când literatura se zbate să-şi găsească o nouă cale, descătuşată de acel calapod sentimentalo-rural - necesar poate
PUBLICISTICĂ
739
la începutul veacului, dar o adevărată piedică pentru marile creaţii — vine Lucian Blaga şi ne arată cum trebuie priceput satul.
    E o adâncă lecţie de etică culturală; este pentru cine vrea să înveţe şi una de superioară etică politică.
    Trec, poate, peste tradiţia acestor şedinţe, căci mă adresez mai mult decât prin câteva cuvinte banale de bun sosit, domniei tale, personal, şi o fac fiindcă consider problema ce ai pus aşa de covârşitoare astăzi, tocmai când sufletul şi gândul scriitorilor români caută drumul ce~l au de ales.
    Ce frumos ai pus acea problemă a satului copilăriei, a satului «idee» — dă-mi voie să adaug, a satului «suflet» — satul cu matcă a culturii româneşti.
    Aceasta nu vrea să zică, însă, ruralizarea operei intelectuale româneşti, cum nici dumneata, filosoful, nu eşti rural, dar vrea sa zică, că de la sat, de la matcă, de la crisalidă izvorăşte tot ce e adevărat românesc — chiar când este transpus în oraş, sau cmar într-o mare metropolă a lumilor străine.
    Deci, te felicit pentru că ai fost ales.
    Dar felicit mai cu seamă Academia că te-a ales; căci şi-a făcut ea însăşi un bine, introducând subt cupolă literatura modernă şi vie a României de azi.
    Şi, salutându'tepe tine, Lucian Blaga, salut literaţii de astăzi ai ţării mele, cari, chiar dacă îşi permit uneori licenţe în arta lor, sunt o generaţie de scriitori plini de avânt şi tale?tt“.
1937
               CĂRŢILE DOMNULUI
   La 6 iunie, guvernul a ţinut să-şi vadă de ziua zborului de întoarcere, cărţile. Invitaţiile au fost discrete, ca la o sărbătoare de însufleţiri mute. Nu s-a ţinut nici un discurs la Pavilionul Fundaţiilor Regale, instituţiile cele mai active ale
740
TUDOR ARGHEZI
timpului. în total, vreo sută de persoane. Nici un fel de ceremonie. Maiestatea Sa regele, cu o simplicitate impresionantă, a vizitat vitrinele, încăperile, într-o tăcere calmă, tulburată plăcut numai de muzica vântului pe învelitoarea pavilionului cu cărţi.
     Alături de suveranul în costum de drill alb, călca un soldat zvelt, foarte tânăr, în cea mai simplă ţinută. A crescut înalt şi privirea teafără arată seriozitate şi adâncime. Marele voievod nu mai e un copil. O maturitate candidă cifrează caracteristica înfăţişării.
1937
                   MARŞUL TINEREŢII
    6, 7, 8 iunie. Tineretul, căruia după război i-a rămas inima la uniforma încă nepurtată de el, s-a grupat după vârste, între străjeri şi premilitari. Trei zile Bucureştii au dat spectacolul zecilor de mii de costume orânduite în disciplina îndatoririlor prescrise. Oraşul a fost al tinerilor, al emblemelor şi al steagurilor mari, mişcate de băieţi şi fete. încinse cu centironul şi cu breteaua curelei peste umăr, domnişoarele au găsit în croielile despicate ale unui veşmânt cochet, albastru şi bleumarin, posibilităţi fermecătoare de alianţă a eleganţei cu amorul-propriu al cetăţencei militare... Steagurile lor înalte, ca de cruciaţi, au fost alese de culoarea nuanţată a gălbuiului trandafiriu.
    S-a simţit în imensa mişcare a tinereţii, altoită în toate formele pe viaţa ostăşească, pipăitul care le ţine şi le strânge într-o precisă şi elastică, totuşi, organizare. Ritmul e lăsat juvenil şi spontan. Nici o rigiditate nu-i împiedică exuberanţa şi frumuseţea. Sute de autobuze şi tramvaie au mutat neîntrerupt dintr-o parte într-alta a oraşului, aceste corpuri de armată, distribuite în pâlcuri, învăluite de cântece, ale unui
PUBLICISTICĂ
741
nou avânt şi ale unei idei de cea mai bună psihologie. Este in pregătire o altă lume şi o altă stare. Premilitarii, băieţi de saţ. tesprezece-optsprezece ani, se duc în uniforma kaki, cu mâna pe carabină, soldaţi de pe acum şi construiţi din cel mai puternic material, la tragerea în ţintă.
    Nimic teatral, nici un cabotinaj: numai linişte, numai surâs cinstit, numai viaţă şi numai sănătate.
 1937
                          SINTEZA
    13 iunie. Discursurile suveranului, urmate în valuri neîntrerupte, culminează la Universitatea din Cluj, care i-a decernat titlul de Doctor, într-o şedinţă de mari solemnităţi. Toată lumea care gândeşte şi pricepe e de acord, ascultându-1 sau citindu-i cuvântările publicate în ziare, că puterea de intelect şi de voinţă a suveranului, nou în tot ce vorbeşte, tânăr şi voinic în tot ce începe, bărbat rostit în tot ce duce la capăt, cu o energie şi rapiditate fără comparativ, reprezintă apogeul epocii şi în şapte scurţi ani de domnie relieful aşteptărilor unui veac. în cuvintele sale ideile capătă o expresie nebănuită, dificultatea devine uşoară, marele se face util şi grandiosul practic. Gândirea simplifică, acţiunea execută prompt, tumultul e redus la element: o sută de zigzaguri şi curbe încâlcite derivă pe o diagonală scurtă. Şi mai mult decât în anii precedenţi se afirmă copleşitor talentul de sinteză şi stăpânirea esenţială a materialelor sufleteşti şi fizice, venite în concordanţă cu scrutările Maiestăţii Sale.
    Se petrece acest bun fenomen, că harurile regelui conţin esenţial toate înzestrările, ale monarhului, ale omului politic, ale cărturarului, ale preotului, ale soldatului şi ale plugarului, împletite strâns cu artistul.
742
TUDOR ARGHEZI
    Oricine îşi dă seama clar că lupta de valori este inegală şi că biruinţele toate sunt ale regelui, oricare ar fi problema şi evenimentul.
1937
     LUI COCd: MĂRTURISIRI DE REÎNCEPUT Copistul
    Cred că n-am cerut de la viaţă mai mult decât poate sa dea unui om de rând şi n-am intrat în gloatele ei ca să o silesc să-mi satisfacă lăcomiile sălbăticite ale insului şi o trufie de cimpanzeu intelectualizat.
    Pe vremea când mi-am ales din toate uneltele pe cea mai uşoară, pana nu făgăduia uceniciei nimic, nici douăzeci şi trei de salarii încălecate, nici portofolii, nici mandate în Camerele legiuitoare. Făcând din condei un adjuvant, un adaos la profesie, e altceva. Mi-au displăcut însă procurorii care cântă frumos, medicii tari în anecdote, arhitecţii epigramişti şi toate complexităţile care sâcâie buna părere despre sine între câteva îndeletniciri de amator, nemulţumite cu stricta meserie. Omul e bun, întrucât poate izbuti să fie ceva de capul lui, într-o singură disciplină - şi un singur punct pe care ai luat poziţia e prea vast ca să poată surprinde, chiar el, activitatea mărginită la dimensiunile lui. Asta permite şi o ţinută, o sinceritate.
    Am început, cum se zice, să scriu, la o lumină în care condeiul, suspectat de superficialitate într-o lume perfect superficială, comporta siguranţa inaptitudinii şi declasarea -dar am ţinut punctul ales nedezlipit de talpă, indiferent unde putea linia să ducă, într-un vârf ori într-o râpă. N-am voit
PUBLICISTICĂ
 743
să fiu nimic catalogat şi am lăsat să mi-o ia înainte todeauna cine a voit, ca acei sportivi excesivi, care ţin cu orice preţ să anuleze distanţa şi să te întreacă. Ii găseşti răsturnaţi la o cotitură de drum, peste cincizeci de kilometri, cu vertebrele sfărâmate şi cerându-ţi o picătură de apă. Viteza îmi este înceată. îmi trebuie vreme să mă uit şi să văd şi să ţin dreapta.
                             Dihorul
    îţi vorbesc pentru întâiaşi dată de mine în vreo patruzeci de ani: ceea ce nu e prea mult. Nu m-am împiedicat încă de frumuseţea mea de-a lungul liniilor mele de cerneală. Din câţi pot avea o părere rea despre ele nu am putut găsi unul care să mă întreacă în părerea mea. Cu toate că prevăzut cu un blindaj, de care se turtesc gloanţele ca nişte gogoloaie de mămăligă - ceea ce mă interesează când cineva m-a vânat, este felul cum trage şi felul de puşcă. Dacă n-am trimis încă telegrame de felicitări dătătorilor la semn, este că ei nici nu m-au nimerit nici nu m-au mişcat. în loc să descifrez armura şi spada clară, am descoperit în scris atitudinea dihorului şi putoarea acestei vietăţi noctambule, strămutată într-o însufleţire vulgară. Dar n-am chibiţat nici o profesie, n-am fost samsar de principii, precupeţ şi boiangiu de idei.
                             O viaţă
    O activitate unică de patruzeci de ani, încă neîncheiată — bineînţeles — tu mi-ai făgăduit că o să trăiesc mult — poate primi numele de viaţă, fără să forţezi sensul cuvintelor. Această viaţă profesională nimănui nu o datoresc. N-am făcut nici o vizită, nu am solicitat pe nimeni cu manuscrisul meu sau cu juneţea mea ostentativă. N-am căutat poale, pulpane, bărbi.
 744
TUDOR ARGHEZI
Am voit să încerc pe socoteală proprie dacă un singuratic poate răzbi fără protecţii şi recomandaţii şi împotriva tuturora, izolaţi şi laolaltă. Sunt autorul personajului, nu al câtorva cărţi.
     Reţeta cealaltă, a clanului, a complotului, a chibzuirii solidare, a cotelor, a minunatului oportunism, todeauna bună, permanent hrănitoare, ce să zic? m-a dezgustat. Am vrut să birui singur — şi aş fi nedrept cu norocul meu, dacă aş minţi. Am biruit: după patruzeci de ani de activitate am împotriva penei mele neuscate şi chinuită de ţelul imposibil al perfecţiunii, Facultatea, Academia şi toată grotesca falsă cultură a timpului tău şi, în acelaşi timp, tot ce gândeşte frumos şi direct într-o elită, se află de partea mea. în limbaj corect asta se cheamă biruinţă.
     Reţeta mea de tinereţe s-a verificat adevărată la drum. Eşti dator să învingi singur, nu importă solidaritatea, complicitatea.
                             Intre vrăbii
     Dar într-o bună zi, părăsind toată presa, zilnică şi periodică, mi-am dat cuvântul să nu mă mai întorc, ascuns între copii, câini, mâţe şi albine. Le datoresc copiilor mei nevârstnici o educaţie de limpezimi severe şi iniţierea de fiece moment la realităţile pe care le vor trăi cu independenţa intelectului şi a inimii, ferite de concesii servile şi de disoluţia personalităţii în limonadă. Te-am abandonat, Coco. Am părăsit minusculul tău ziar „Bilete de Papagal" în plin succes şi am schiţat câteva cărţi. Vream să mă opresc definitiv la acest fel voluminos şi greoi al slovelor caligrafiate.
     N-aş putea trece, într-un rezumat, peste însemnătatea Biletelor cotidiane. Ele au dat îndrăzneală şi nerv unui mare tineret remarcabil, respins de pretutindeni, unde inteligenţa este tolerată de pontifii unui trecut revolut, pe brânci, îngenuncheată şi lingând soneria de la uşă. în istoria literară a ceasului, se va desluşi o coincidenţă între apariţia şi durata
PUBLICISTICĂ
 745
Biletelor şi valvârtejul impetuos al unei producţii artistice fără precedent, emancipată de lanţul şi de iobăgia maimuţoilor consacraţi - şi în tumultul actual, generator de puteri şi tendinţe, oricare ar fi ele - viaţă înainte de toate şi afirmare! — degetul fin al disociaţiei, va putea identifica un fir tors în dantelă de Papagalul de odinioară.
    Coco trecuse în grădină şi se juca vioi cu vrăbiile şi mâţele noastre. Nu mă gândeam să-l mai turbur şi să-l pui din nou pe maşina de tipar ca să-şi smângălească penele reînnoite. Tu ai învăţat alte lucruri de când te-am luat din tipografie acasă, uimindu-te de ce descopereau naivităţile tale în fiece zi. Coco a curăţat ştubeiele, a pus altoaie aristocratice pe măceş, a semănat şi cosit trifoiul, a scos bujori, crini, tuberoze şi dălii... Ce mai caută el la zaţ şi maşină?
                               Uţa, uţa!
    Păi, să vezi, domnule, ce s-a întâmplat. Veni cineva până la zăbrele şi l-a scuipat, şi a fugit. A venit altul. A dat cu o piatră şi a fugit şi el. S-a mai arătat unul care i-a interzis graiul lui tătână-su, neavând autorizaţie de la fietecine, dascăl de fitece.
    Vara, cum se da pe o scândură aşezată cu mijlocul ei pe o buturugă, s-a pomenit, legănându-se odată cu el, la capătul de peste buturugă, cu un găligan. Credea că i s-a părut. A clipit din ochi ca să se desluşească, şi i-a holbat mari, şi i-a strâns, le-a dat drumul iar. Era adevărat. O arătare lungăreaţă se da uţa, pe scândură, cu Coco. Se lăsa în jos, se da în sus. Când se făcea mare de tot, înălţat cu încălţămintea şi ciorapii până în azur şi când mic de tot, lovindu-se cu şezătorul lui de pământ.
    Scândura era a ta, Coco. N-aş fi avut niciodată necuviinţa să poftesc pe cineva să ocupe loc pe un scaun atât de instabil
746
TUDOR ARGHEZI
şi de şubred şi care nu era măcar un strapontin, mai ales că scândura avea şi un cui nr. 10 bătut pe dedesubt şi înfipt în scândură cu vârful întors în sus. Ce-a devenit cuiul, de când se întărâta necunoscutul la joacă, a înţeles Coco mai târziu, când a văzut că nu se mai putea dezlipi de el.
    Apoi, Coco s-a pomenit cu nişte alţi domni bătrâni, care putând să vie pe poartă, ca lumea, preferau să sară gardul, mai zgâriindu-se câte niţel în ghimpi. Nici unul nu era din mahalaua lui şi toţi aveau nişte înfăţişări alese, pe care le mai văzuse la fotograf sau la gazetă, aşa cum se cade omului mare când vrea să fie frumos. Şi scândura s-a scoborât odată de tot, încălecată de boieri şi rândaşi.
    Coco s-a lăsat legănat o lună, două luni, şase, un an. Domnul lungăreţ nu venise chiar să se joace: umbla după altceva: voia să fure puntea. îi trebuia scândura lui Coco: asta lipsea fericirii lui. îi trebuia şi grădina lui. îi trebuia şi numele lui Coco, ca să şi-l mistuie în rânză.
    Prea multe vrei, domnule cu zgârcituri lungi! Dă-te jos! Un singur lucru pot să ţi-1 uit, pot să ţi-1 las, cuiul care a intrat în dumneata. Să mă ierţi, nu pot să ţi-1 scot. N-am cleşte pentru asta. Du-te cu el, la urma urmei, şi cu scândura târâş între picioare.
                            Caterinca
    Haicle, Coco! ia-ţi locul pe flaşnetă, că nu ne dau bărbile, lichelele, gingiile şi rădăcinile putrede pace. Ele ţin la Biletele noastre, care le ghicesc mai bine, decât camarazii noştri din Bulevard, şobolanii albi, purecii cobai. De când n-au mai ieşit, se simt la nelocul lor, îmbolnăviţi de urât sufletesc. Bătrânii cer chiar mai mult: cerc şi bici, ca să sară şi să li se pară chiar mai mult: cerc şi bici, ca să sară şi să li se pară că au mai întinerit.
    Câtă lume înzorzonată, dom’ Coco! Clientelă multă şi noi clienţi. Nu le mai citeşte nimeni, nici molitva, nici prohodul,
PUBLICISTICĂ
747
nici bilete galbene şi verzi şi ar vroi, până la îngânarea stâlpilor, să li se mai zică din a pravilă câte ceva. Te-ai supărat, Coco: îmi pare tare rău. Nu vream, cum se zice în sat la noi, să te deranjez — dar biletele scoase cu mâna n-au nici un haz: trebuie papagal.
     Iar o să ne lăsăm un timp vrăbiile, câinii şi prisaca, garoafele şi buruienile, fiindcă ne cheamă boierii să le spunem cât mai au de trăit şi să-i tragem de cioc. Lasă, într-o seară de ploaie,
o să ne întoarcem iar acasă, cu pelerina peste caterincă...
1937
                 FESTIVITATEA CĂRŢII Absentul
    Autorul acestei festivităţi anuale, consacrată cărţii româneşti, căreia îi dă de cinci ani, zi cu zi, energie, mijloace şi aripi, a lipsit anul acesta de la festivitate. Personagiile care au oficiat, şi-au jucat rolul cu gravitatea compusă, inaugurată în Academie şi la un minister de unde pornise o împotrivire sistematică, deghizată subt nume de scriitori, la toate actele de cultură ale suveranului. Cărţile alese de suveran erau condamnate, autorii aleşi de suveran deferiţi justiţiei, personalităţile alese de suveran la conducerea aşezămintelor create de Majestatea Sa, bârfite în scris şi verbal cu entuziasm şi supuse unor măsuri administrative şcolăreşti, în calitate de profesori, bizare într-un stat organizat pe o normă legală. Cenzurată, clevetită şi ofensată era în ultimă analiză gândirea iniţiatorului, care trebuia ostenit în idealul lui.
    Pentru întâia oară în rânduiala ierarhiei se concretiza o stare anarhică, patronată de chiar sfetnicii în funcţiune, destul de puţin inteligenţi ca să creadă că pot interpreta şi de psihologi
748
TUDOR ARGHEZI
ca să spere că pot să intimideze. La imbecilism se adaose mitocănia groasă din ţigănie. Caracteristic pentru o stare de morbiditate dusă până la alienaţia mintală, era că fondurile de cultură publică serveau la subvenţionarea unui pamflet, lipsit măcar de scuza talentului, îndreptat împotriva operei de carte a şefului statului însuşi.
    Această situaţie fără exemplu, în care se refugiau pasiunile putrede, ambiţiile schiloade, orgoliile diminuate şi poftele refulate, ale unui cârd de sensibilităţi propuse de nulitatea lor intrensecă stăpânirii ţării, peste capul Coroanei, a durat, mereu mai precizată şi mai amplificată, un an întreg. Era un complot în evoluţie treptată, care trebuia să monopolizeze în plină proprietate toate puterile, pe rând, ale statului şi să imobilizeze pe suveran într-o criptă, anulându-i toate activităţile.
    Nasurile au fost scurtate şi unghiile tăiate cu o lună mai târziu, în aceeaşi Academie, unde se înfiripase, la întuneric, un curent de dizolvare lent şi de lin atentat.
    Nu e de mirare că la Festivitatea Cărţii a putut să apară lângă un chirurg, care contraface opera unui ministru ca Spiru Flaret, un piscicultor.
                       Piscicultura literară
    Din discursul domnului Gr. Antipa, membru al Academiei Române, rostit la inaugurarea Festivităţii Cărţii:
    „Cultura noastră are nevoie de o literatură sănătoasă izvorâtă din simţiminte nobile, deoarece numai printr-o astfel de literatură se poate asigura sănătatea spirituală a poporului".
    Domnul Antipa a intrat în Academie ca specialist într-o cultură, însă în cultura peştelui, pe care în treizeci de ani de administraţie dictatorială a Dunării l-a distrus. Rezultatul pentru poporul pe care îl invită să fie sănătos spiritual şi prin lectură, al culturii active a domnului Antipa, este înscris în
PUBLICISTICĂ
 749
mercuriala pieţii: optzeci de lei kilogramul de caracudă. Neaşteptatul îndrumător al literaturii a îndrumat peştele poporului iubit în apele bulgare. De Buna-Vestire din ultimul post al Paştilor s-au importat în fosta patrie a crapului (douăzeci şi cinci bani kilogramul până la domnul Antipa) un vagon de crapi din Grecia, ţară fără râuri, şi altul din Jugoslavia.
    Ar fî fost mult preferabil ca în loc de o problemă ce nu-i de mutra domniei sale, domnul Antipa să spuie ceva despre
o sănătate compromisă a unui popor, căruia domnia sa i-a luat peştele de la gură.
                 Chirurgie moral-culturală
    Din discursul domnului dr. C. Angelescu, ministru al Instrucţiunii Publice şi fostul chirurg al lui Ion I.C. Brătianu. (Se ştie ce s-a întâmplat: chirurgul a rămas în viaţă.)
    „Cu adâncă mulţumire sufletească trebuie să recunoaştem că publicul românesc începe să aprecieze şi să încurajeze operele ştiinţifice şi literare, menite să înalţe şi să înobileze sufletul omenirii şi o reacţiune puternică se manifestă contra tuturor acelor scrieri care n-au alt scop decât să stârnească instinctele josnice şi să pervertească simţurile".
    Domnul doctor vorbeşte cum zice francezul, mai bine decât un cal, numai că nu fuge aşa de iute — dar ca un cal care a auzit că ar fi vorba despre ceva, cumva, de la o vacă şi de la un catâr. Constatarea că publicul românesc începe să aprecieze sufletul omenirii, lăsaţi-mă să-mi păstrez convingerea că e una din acele perle, al cărora secret exclusiv îl deţine scoica intelectuală a superbului orator. Cartea pentru domnia sa e un lucru cu atât mai delicat, cu cât domnia sa fuge de ea din răsputeri, mânat de o binecuvântată frică de dureri de cap, congenitală. De ce se acuză că ar vrea să spuie că citeşte?
 750
TUDOR ARGHEZI
    Cealaltă constatare vine nu numai din criteriul moral personal al doctorului, care face autoritate în tot Buzăul şi la Monteoru, dar şi de la dogmele unui mare aşezământ de cultură şi aspră moralitate, cunoscut prin celebrele lui „valuri artificiale" subt numele de Lido construit pe proprietăţile domnului doctor.
                  Vai, domnule Doftor !
    Dar domnul dr. Anghelescu este numai un admirabil ignorant sau profesorul domniei sale de personalitate multiplă a izbutit, în calitate şi de sufleur de teatru, să facă din doftor şi un Tartuffe?
    Căci doftorul a mai spus ceva la Festivitatea Cărţii înce-pându-şi periodul cu vorbele sacramentale „acestea fiind zise“.
    „Acestea fiind zise, avem datoria ca astăzi, când se sărbătoreşte cartea românească, să ne îndreptăm gândul nostru către M.S. regele Carol II, arătându-i recunoştinţa noastră pentru noile drumuri pe care Majestatea Sa le-a deschis culturii româneşti etc."
    Vai, domnule doftor!
    Intre acele „scrieri care n-au alt scop decât să stârnească instinctele josnice şi să pervertească simţurile", domnul doftor, la sugestia dascălului domniei sale, a pus volumul Versuri de Tudor Arghezi.
    Acest volum, condamnat de consorţiul Angelescu, s-a tipărit în Editura Fundaţiilor M.S. regelui, către care ministrul îşi „îndreaptă gândul nostru, arătându-i recunoştinţă".
    Vai, domnule doftor! Din greşeală, din făţărnicie, sau din meşteşug, vă pomenirăţi navigând în două luntri. Băgaţi de seamă: poate să crape tricoul.
1937
PUBLICISTICĂ
751
                        TONEGARU
   Unui nefericit confrate, Tonegaru, ofiţer de bord şi advocat maritim, lovit de grea năpastă, i se face în presa cotidiană un portret amplificat de bandit, compus din tot ce a oferit reportajului, căzut asupra unui subiect, mai crud şi mai monstruos romanul poliţist.
   Dacă morţii nu pot fi vorbiţi de rău, omul din temniţă nu poate să fie pălmuit de mâna înmânuşată a gazetarului liber şi care încă n-a fost prins de prietenul lui cel mai bun ascuns în dulapul familiei unde obişnuieşte să cineze.
   înainte de-a fi fost sfărâmat de ceea ce se cheamă în limbajul artificial din cetate viaţă, Tonegaru era un începător de talent, care şi-a uitat însă, într-o zi, pentru asemenea viaţă, condeiul de scriitor în foile unui dosar.
1937
                     G. TOPÎRCEANU II
   La moartea poetului, care şi-a întrerupt o viaţă neisprăvită, Coco n-a putut să fie prezent decât în duh şi-n întristare abstractă. Ar fi voit să-şi aibă sculele gata şi să intre cu ele în convoiul înmormântării, împărţindu-şi biletele negre şi cântând marşurile de trecere din lumină în ţărână pe flaşnetă, orga celor săraci.
   Flaşneta şi-a scos-o de la meşterul care drege lăutele, scripcile, naiurile şi caterincile, după ce cântăreţul murise, neaşteptat în stelele cerului şi cuprins de aromele de mai ale pământului. Uimite de ştirea venită prin greieri şi brotăcei
 752
TUDOR ARGHEZI
într-o seară argintie, cum că plicul de aur, purtător al unui suflet îndoit în patru, cu scrisul pe dinlăuntru, s-a pierdut, florile toate din câmpie şi grădini s-au ridicat pe fragedele tulpini să-l caute şi găsindu-1 pierit, l-au plâns cu câte o lacrimă de rouă, pe care le-au lăsat-o şi albinele de bunăvoie.
    Cine l-a cunoscut pe Gheorghe Topîrceanu, cum l-a ştiut Coco, în scânteia lui, ascunsă ca o mărgică din mijlocul unei cruci de fildeş purtată la gât şi în care, pusă la ochi, apare Ierusalimul, a văzut imensa privelişte a visului delicat pogorât într-însul. Cât îi semăna visul închis cu idilica insulă a lui Bernardin de Saint-Pierre, unde au trăit, îmblânzind vântul, talazele şi ferocităţile, un copilandru nevinovat ca Paul şi o fetişcană ruptă din rai, ca Virginia, se trădează pentru cititor din scăpările din vedere ale poetului în stihurile lui. Inteligent ca puţini oameni ai condeiului şi manuscrisului, Topîrceanu din nobilă şi discretă ţinută nu şi-a împărtăşit sensibilitatea decât filtrată şi bătând într-o nuanţă voită şi a dat amărăciunii şi deziluziei ironie şi sarcasm. Intre câteva cuvinte, neîndeajuns stăpânite de disciplina voinţei, transpare un oftat. Oftatul vine de departe, frânt în pana lui.
1937
                         VASILE PÂRVAN II
    Vasile Pârvan a murit de zece ani şi nu doar că fantoma lui aşteaptă un omagiu cu cădelniţi sunătoare la împlinirea unui soroc. Istoricul Geticei a fost prea protivnic osanalelor în viaţă, ca să le suporte după ce şi-a lepădat şi dramul de materie de libelulă a fiinţei lui efemere. El n-a avut carne ca
PUBLICISTICĂ
753
    să-l îmbete, mădular ca să-l răsfeţe, gură ca să apuce, înghi-ţitoare, namilă, poftă. Animalul lui, puţin la      trup,  n-a fost
    mai mare decât o vioară, învelită cu o pânză cernită.      Nu şi-a
    băgat meritele în seamă şi aproape nici nu şi le-a ştiut şi s-a sfiit de geniul lui, ca de un lucru străin ce nu trebuia păstrat prea mult şi care trebuia restituit. N-a zis niciodată „Eu“, nu s-a jăluit că se jertfeşte, şi nu s-a lăudat că împlineşte, nu şi-a ! făcut un spectacol din suferinţa lui adevărată. La uşa de basilică a timpului nu şi-a arătat buba din subsuoară, ca să capete pomană grasă, n-a dat cu cârja când i s-a umplut strachina
I   şi tigva. A fost un înger în argint, n-a fost un    bivol  cu toba
|   mare-n spinare, bătută cu coada.
1       Boaba de smirnă a lui Pârvan s-a sleit în mireasma-i proaspătă şi curată, atunci când fumul de paie şi băligar duhnea în învăţământ, în politică şi în literatură.
        Un moment înaintea lui Vasile Pârvan, neaşteptat şi detestat la ivirea lui până la moarte, studiul istoriei, lipsit de un constructor, părea să fie un dulap de documente, răzleţe, animate de sfoara şi undreaua care le-au strâns într-o scoarţă cu numele arhivarului tipărit pe copertă. Această muncă grea şi migălită s-a deosebit de catagrafie, registre pe rubrici şi de statistici, numai prin aceea că adunând petice glorioase, cifre şi nume dintr-o vreme adâncă, frumuseţea lor da şi buricelor care le atingeau, linse cu limba, un luciu frecat de pergament. Degetul se făcea chirilic, fiindcă pipăise şi unghia sfinte moaşte. Era de ajuns ca strângătorul de rămăşiţe domneşti să fi fost niţel ţâcnit, că ostentaţia omului care fuge pe un butoi sau care parcurge sârma pe velociped, devenea domnească şi ea, cerând parte din domnie. Meseria istoriei neputând să fie controlată ca mineralogia sau ca medicina, în legătură de cauză şi efect şi în faţa trecutului emoţia fiind copleşitoare, istoricul abuziv putea să se propuie martor al veacurilor, să-şi facă o carieră personală desfrânată şi să terorizeze viaţa oamenilor şi timpurile, pe măsura şi viteza digestiei. Prestidigitaţia,
754
TUDOR ARGHEZI
ipocrizia, lipsa de cuviinţă şi a sentimentului îndoielii puteau să dea istoricului, odată cu prestigiul haosului, autoritatea hienei şi confortul păduchelui de lemn.
    Pârvan a dispreţuit împrejurările, posibilităţile, apunta-mentele practice. El n-a fost un culegător şi un cârpaci savant -ci de-a dreptul un creator care a trecut dincolo de dosare şi dulap. iMaterialele nu şi le-a făcut mărfuri, lăsând altora să transforme harurile pe care nu sunt apţi a le pricepe, să negocieze, ca preoţii venali, necutremuraţi de misterul preoţiei, veniturile mirului, maslului şi euharistiei.
    Aristocraţia tânărului învăţat şi filosof, întristat contemplativ şi mistic în toată făptura lui, ca un monah dintre primitivi, aliat în personalitatea lui cu Sf. Ioan al Apocalipsei şi cu arhidiaconul Ştefan, rămâne o mare danie făcută cărtu-răriei, o pildă de educaţie adevărată, fără farsori, făţarnici şi mincinoşi.
    Din lutul, din piatra şi din cenuşa vetrei românilor de altădată, el a scos ca un compozitor sosit din marile tăceri şi întunecimi, o muzică nouă. Vasile Pârvan nu a trăit pentru sine o singură secundă, nu s-a fermecat, nu s-a gândit, nu s-a întins, nu s-a lins, n-a făcut în cultură nici broaşte, nici râme, nici gândaci, nici gunoi.
1937
                 COPISTUL ŞI VISTIERIA
    Când un domn ministru de Finanţe iubeşte pe scriitori şi artişti şi o declară, trebuie numaidecât să se întâmple ceva ca să se confirme sentimentul. Există un fel de a gândi financiar de stat, o logică a portofoliului, un vocabular de rubrică şi de tezaur. Dacă ministrul te iubeşte, trebuie să vezi cum te iubeşte, cu cât la sută plus dobânda, şi să nu-ţi iei înţelesurile
PUBLICISTICĂ
 755
din limbajul şi lexicul curent. De obicei ministrul uşurează încărcând şi dă deficitul excedent. Trebuie să bagi de seamă sa nu te strângă pe inima lui prea tare, căci s-ar putea din dragoste să te sufoce şi fără să pierzi mai mult decât o viaţă vezi că n-ai câştigat nimic. Sunt bărbaţi de stat, care te pupă şi în opoziţie şi la guvern: păzeşte-te! Pupat nemotivat. Nici de ochii tăi frumoşi, nici de vreo ţinută a gulerului şi a cămăşii, afară din cale de curate, nu poate fi justificat. El te pupă orişicum, şi cu ceafa hainei negre unsuroasă şi cu un firicel de gălbenuş de ou rămas în mustaţă. Dar nu-ţi vine să-l întrebi: „De ce mă pupaţi?" căci îţi poate răspunde: „Te iubesc şi te admir".
                                8 estetic
    Cel mai notoriu prieten al scriitorilor a fost un ministru, care, printr-o suspectă preferinţă, citeşte, apreciază şi vede just... E prieten şi cu biblioteca, nu numai cu scriitorii şi e prieten şi cu condeiul, un condei nu chiar cu totul artistico-literar, ci mai ales economico-financiar, dar încadrat, familiarizat. Dragostea lui nu ajunsese până la acces. într-o bună zi i-a venit accesul, în fotoliu, la minister, şi numaidecât a şi trântit un impozit de dragoste de opt la sută, plus firimituri asupra scriitorilor, pe care acelaşi ministru i-a ajutat individual la nevoie, convins că unui scriitor nu-i produce pana decât o glorie tradusă în coloane zero. îi trebuia, poate, într-un gol o cifră şi i-a plăcut corsetul lui opt, pe care l-a şi adoptat. Ca să se modereze fanaticul zel al agenţilor executori, a fost nevoie de lupta densă a două sute de oameni. Un opt la sută, odată pornit, nu-1 mai poate nimeni opri, nici ministrul care i-a dat drumul, fumând o havană.
    Acestui domn ministru i-a urmat actualul cancelar şi situaţia impozitului scriitorilor a stat pe loc; lumea o să-şi
 756
TUDOR ARGHEZI
închipuie că din cauză de exuberanţă. Să spunem secretul la ureche: prezidentul Societăţii Scriitorilor era, ca şi azi, generalul Condiescu, scriitor şi adjutant regal. Dacă ar fi fost numai scriitor, plătea toată lumea opt la sută, plus fracţii.
                                  8 = 1
    Domnul ministru Cancicov, al treilea financiar, merită toată recunoştinţa scriitorilor şi artiştilor pentru reducerea impozitului de opt la sută la unu la sută, „fără adiţionale". Mi-a scăpat cuvântul adiţionale. Nu mă întrebaţi ce-i o adiţională: dacă aş putea să ştiu la singular, aş deduce pluralul. Trebuie să fie ceva ca degetul la cântar; mai trece pe deasupra, la o tirizie. Articolul din lege modificat de domnul Cancicov cu acel optimism al buzelor, vizibil pe toate fotografiile de plecări şi de întoarceri din străinătate, publicate în ziare, nu e redactat ca un psalm însă administrativ, e clar.
    „Veniturile lucrărilor din profesiunile literare, artistice, ştiinţifice şi didactice, sunt supuse unui impozit de unu la sută, numai din partea statului, fără a se percepe adiţionale".
    Cu alte cuvinte, scriitorul plăteşte unu la sută şi nu mai plăteşte nimic.
    Cunosc un scriitor care, pe baza acestui articol de lege, a făcut din amor-propriu profesional o declaraţie de prestigiu, impusă la o mie lei anual.
    — Vreau să plătesc numaidecât! zise scriitorul.
    —     Un moment! răspunse perceptorul trăgând un sertar şi din el o carte de logaritmi financiari.
    A umblat cu degetul prin cifre, a scos una cu condeiul, a trecut-o pe formular, a tras o linie şi adunând, a pus o ştampilă. Şi a zis:
    -Aveţi de plătit trei mii trei sute de lei!...
PUBLICISTICĂ
757
                               1=3.3
    Contribuabilul a rămas aşa.
    -     Poate că aţi făcut, să mă iertaţi, o greşeală. Unu la sută anual e o mie de lei anual.
    -     Foarte drept i se răspunse. O mie de lei e impozitul propriu-zis, iar două mii trei sute lei este... cota.
    - Repetaţi, mă rog. Aţi zis cota?...
    - Am voit să zic supra-cota.
    -     La o anumită cifră procentul poate să fie, vasăzică, mai mare decât suta. Ajutaţi-mă, domnule perceptor, să pot ieşi din logica mea ridiculă şi din bunul meu simţ absurd.
    -     E totuşi foarte normal, zise psihiatric perceptorul. Un contribuabil, impus la o taxă precisă, o plăteşte împătrit. Nu văd ce vi se pare straniu în această geometrică rânduială. Nici sistemul metric nu este mai exprimat. Ministrul de Finanţe, fiind mama noastră masculină, stabileşte noţiunile anual şi logica pe un exerciţiu. Nu o să-i contestaţi tocmai dumneavoastră scriitorii meritul acestui drept.
    -     Vai de mine! dar nici nu ne gândim. Să vă dau o dovadă. Societatea noastră a şi publicat un comunicat, afirmând „frumoasa înţelegere arătată de domnul ministru al Finanţelor, M. Cancicov“. Bucurie mai manifest entuziastă nu se poate.
    -     îţi atrag atenţia, colega, spuse scriitorul impus către un autor de aritmetici, care aştepta să-i vie rândul, că o să-ţi modifici niţeluş vederile matematice şi ia seama la ediţiile viitoare. E o doctrină care a fost aplicată cu succes şi la Administraţia de Verde.
    -     Am auzit că domnul Cancicov ne iubeşte mai mult decât toţi foştii şi actualii miniştri, zise confratele, care-şi aşteptase rândul. Şi n-ar fi de mirare: e din Bacău. De la Bacău la Botoşani, unde s-a născut Eminescu, e numai un pas şi tot aşa şi până la Humuleşti. Dacă nu ne iubea, nici nu se ocupa
 758
TUDOR ARGHEZI
de noi - şi mie unuia mi-ar fi crăpat obrazul de ruşine. Numai noi să nu plătim de patru ori mai mult? Ar fi imoral.
    —      E mare lucru să fii de la Bacău, dragă domnule, zise perceptorul ajungând la coleg. îmi permiteţi: cu cine am onoare?
    -  Ioan Tutuc! zise dând mâna colegul.
1937
                    ELENA GALACTION
    Domnişoara Elena Galaction, fiica literatului preot şi artistă a Teatrului Naţional din Bucureşti, şi-a făcut o triumfală intrare în teatrul european, debutând la Roma pe scena Teatro d’Italia, într-o piesă de Luigi Pirandello.
    Autorul are importanţă sau nu o are; importantă e interpretarea. El putea să fie şi domnul Victor Eftimiu, tradus într-o limbă aproximativ dantescă. Se ţine seama şi de împrejurarea că rolul de la Roma a fost jucat şi în Bucureşti, în traducere aproximativ românească, fără să fie remarcat de valorile critice ale presei din capitală. Mai mult, Elena Galaction n-a fost niciodată descifrată în nici un rol şi temperamentul artistei, evident la simpla ei strângere politicoasă de mână şi la patru vorbe schimbate cu un salut, nu s-a relevat nici intuiţiilor subtile ale autorilor, care în absenţa unei vocaţii certe se plâng de dispariţia în aşa-zisele roluri, ale femeilor, din teatrul românesc.
    O stare de patronaj exterior şi de matronaj interior decide, în viaţa teatrului bucureştean, distribuţia, documentată cu carta de vizită sau cu şoapta din telefon, şi cariera până la greaţă, a fetelor şi băieţilor consacraţi mizeriei, morale şi materiale, a profesiei. Un talent răzbeşte el, câteodată cu pantalonul sau fusta, dar atât de greu şi atunci, că nu se pot alege precis însuşirile de moravuri.
PUBLICISTICĂ
759
    Dacă două surori ale domnişoarei Elena Galaction nu erau stabilite la Roma, căsătorite cu italieni, talentatei artiste îi rămâneau exclusiv şansele noastre locale de a impresiona din întâmplare, îmbătrânind între culise, condeiul unui agramat sau nulitatea intelectuală a unui proprietar de foileton în subsolul unei gazete de tiraj, obligat de situaţia culturală a minţii lui să nu dispreţuiască odrasla unui mare scriitor, de care - nu e vorbă - s-ar fi putut să nici nu fi auzit. Elena Galaction era acceptată în statele de serviciu şi în rubrica ziarelor ca un satelit dramatic al tatălui ei, literatul. Dar ştiind mai bine decât toată lumea de specialitate din câte petale şi parfume îi era întocmită inima speriată, fata s-a dus să-şi demonstreze sieşi ce poate şi cât, în condiţiile de indiferenţă glacială dintr-o ţară străină. A învăţat cu tenacitate limba în care trebuia să se manifesteze italiancă şi critica aspră cu naţionalii, necum cu importaţiunea, a primit-o în toate ziarele, arborate ca nişte steaguri.
    [Câte un bucureştean de-al nostru, în care se trezesc apucături de Duce, încearcă în câte o mahala politică, din teatru şi literatură şi în toate mahalalele odată, inaugurarea cu bumbacul propriu al unui Mussolini universal. în Italia domnul Mussolini e prezent numai la locul unde-i treabă de domnia sa şi toate celelalte competinţe sunt libere să fie ocupate de către oamenii făcuţi pentru ele. Există o părere slobodă, nedirijată, o promovare spontană şi sinceră şi mijlocul de a o impune nestingherit.]
    Domnişoara Elena Galaction n-a avut nevoie de stat, de Ministere de doctori Angheleşti, de viză, de ştampilă, de fascii ca să fie consacrată mare actriţă în ţară necunoscută.
    Aţi observat o diferenţă: e o diferenţă...
    în ţara ei, Elena Galaction suferea şi de neajunsul că e copila unui părinte, urmărit şi în progenitură, cu atât mai mult azi decât în trecut, cu cât scriitorul a fost însărcinat cu tălmăcirea Bibliei. Domnul Hâncu Iorga a fost o dată
 760
TUDOR ARGHEZI
prim-ministru într-un guvern amuzant, în care fiecare fusese altul. între multe alte reforme, acest bărbat de Stat sau de Şezut a venit cu o reformă capitală în ceea ce priveşte cultura neamului românesc: suprimând biletul de călătorie liberă pe calea ferată al părintelui Galaction, profesor universitar.
    N-a apucat să intervie şi la S.T.B. ca să fie dat jos din tramvai, fiindcă a căzut de la guvern.
1937
                   CU MÂINILE GOALE
    Biruinţa Elenei Galaction, telegrafiată de agenţiile de presă din toată lumea, este menită, după succesele altor românce şi români, să trezească în tineretul nostru, conştient de o valoare, a cărei recunoaştere despotismul bătrânilor de lângă groapă i-o refuză imperativ, zorul de manifestare într-un aer mai curat decât al panoramei domnului Iorga, din strada Schitul Măgureanu, în care răspund toate canalizările balcanismnului cultural. Câştigarea titlurilor între streini e şi mai plăcută bravurii unui tineret, care se reazimă pe stricta conştiinţă şi dă lupta cu armele ei nemânjite. Mişcaţi-vă din loc, băieţi şi fete, prin toată Europa, şi dacă se poate mai departe, cât mai mulţi, ca să biruiţi cât mai mulţi — însă fără burse, fără însărcinări, fără subvenţii... Cu mâinile goale, ca Elena Galaction.
1937
                 O PANORAMĂ
   Organizarea şi menţinerea de-a lungul stagiunii, a unei trupe de artişti, implică din partea direcţiilor şi a personalului
PUBLICISTICĂ
761
angajat un eroism de fiece zi. Talentul interpreţilor şi alegerea pieselor nu mai garantează nici firescul aşa-numit succes moral, publicul absent găsindu-se tixind sălile de cinematograf şi martorul penibil al spectacolelor jucate dinaintea fotoliilor goale fiind mai ales cronicarul dramatic. După cumplite sforţări, teatrul particular izbuteşte să-şi parcurgă repertoriul cu salariile aproximativ plătite şi cu furnizorii amânaţi în stagiunea viitoare, semnând şi câteva poliţe cu scadenţele la toamnă.
    E vorba de suferinţa unei categorii de meşteşugari, selecţionaţi de conservatoare sau de natură şi care au dreptul să trăiască din profesiunea lor, conexă cu limba, cu bunul-gust, cu ţinuta şi eleganţa fizică şi intelectuală, totalizate în cuvântul cultură, o vorbă de toate gurile, zilele şi interesele. Nu e de adus nici o imputare publicului, ale căruia preferinţe pot fi discutate dar nu siluite, nici statului, atâta timp cât, neutru faţă de unanimitatea manifestărilor artistice, rămâne la o distanţă egală de fiecare din ele.
    Măsura de indiferenţă din necesitate a statului nu e însă generală. Statul este părtinitor şi scandalos părtinitor. El nu încurajează trupele, actorii, regizorii, autorii, care au nevoie să-şi asocieze profesiunea cu atenţiile lui şi dreptul la toate solicitudinile - dar plăteşte şi ţine în viaţa teatrală un maniac al artei dramatice, pe domnul N. Iorga. Această cacofonie comică a teatrului românesc se bucură de o corcoleală sistematică din partea unor autorităţi însărcinate cu un buget al similitudinilor, cheltuit pe grimele cu barbă.
    Domnul Iorga, prost autor de teatru, are, ca Richard Wagner, un Beyreuth personal, o panoramă lângă o cârnăţărie. Mecanismul întreprinderii e ideal: statul a dat capitalul de înfiinţare, patronul scrie repertoriul şi teatrul îl joacă. Rezultatul: faliment. însă falimentul cu speranţe se cheamă deficit, şi deficitul tot statul îl plăteşte. Anul acesta e vorba de împăcat cu Minsterul de Finanţe un faliment de douăsprezece milioane de lei, aproximativ preţul de cumpărare a două milioane
 762
TUDOR ARGHEZI
pentru sute de mii de pâini. Poate că până în momentul de faţă viermele teatral al maestrului a şi fost trecut în socoteala contribuabililor pe anul în curs.
    Dacă statul ţine să bucure şi de aci înainte temperamentul venerabilei balerine, n-ar fi inoportun de studiat de către o comisie, din care ar putea să facă parte şi un neurolog, un joc la domiciliu, comod ca un geamantan şi uşor transportabil la toate reşedinţele sale, Bucureşti, Văleni, Mangalia, Roma, Paris, Atena... S-ar cumpăra o dată pentru todeauna şi bugetul ar fi ferit de incursiunile valorilor. La rigoare, credem că cititorii lui Coco n-ar avea nimic împotrivă ca să deschidem o listă de subscriere pentru a dărui dramaturgului cultural, cu prilejul deschiderii stagiunii viitoare, un vicleim cu discurs.
1937
                         SPIRIT LOCAL
    Există un teatru zis al Ligii Culturale, baraca dramatică a domnului Iorga, căruia îi lipsea o chivără din colecţie. Acest teatru are multe lucruri; un repertoriu al patronului, o cuşcă de suflat, o scenă, o casă de bilete şi multe datorii. Nu e vorba de datoriile artistice, numite mai ales culturale şi plătite cu o culanţă pe care logoreea patronului, în proză şi în versuri, e în stare să o dea înzecit, ci de nişte vulgare datorii în lei, în poli şi în milioane. Noroc că patronul are şi drepturi şi amestecându-le, drepturile cu datoriile, iese todeauna bine. Vă rog să reveniţi şi la anul.
    Dar cum îi lipsise şi jupânului o chivără îi lipseşte şi teatrului ceva, un bagatel, ceva care se găseşte în toate staţiile şi vagoanele şi pentru care s-ar fi putut utiliza, la un caz, Doamne fereşte, şi chivără maestrului. Teatrul a fost construit, atunci când a fost construit,fâr’dâ, patronul neputând admite
PUBLICISTICĂ
 763
anatomic natura, cu intervale şi suplimentare. Individul trebuie să fie ca o sferă sau ca un glob. Cine nu-i glob n-are ce căuta la piesele jupânului. La rigoare, s-ar putea admite insului o gură, pentru toată trebuinţa, pentru a introduce şi a da afară. Evacuările ar fi astfel obligate să devie verbale, ca la patron, care tot ce face, face verbalmente, intelectualmente şi culturalmente.
    Cel puţin actorii, dacă nu şi publicul, au nevoi, desigur imorale şi chiar pornografice, însă reputate de o ştiinţă inconştientă fireşti. Stalurile teatrului nefiind prevăzute cu anume aparate care servesc omului inferior să viziteze de câteva ori pe zi o cămară cu lanţ şi o dată mai mult, s-a cerut de către personal înfiinţarea, pe numele englezesc, a unui closet.
    Domnul Iorga, care cunoaşte pe om, organizat ca sărmăluţele cu o frunză de viţă, a rămas surprins, că la piesele du-misale teatrale mai pot să funcţioneze vezica şi anume intestine, cerând să fie admirat şi bineînţeles aplaudat şi cu dilatarea sufletului dar şi cu a corpului derivat în sufletesc. Ar fi înţeles poate, ca un public transportat de emoţie să se lesteze în redingotă de un inexorabil balast, dar nu să şi îl depuie cu consimţământul direcţiei, definitiv, într-un compartiment al teatrului chiar. Posibilitatea că unul din spectatorii gratuiţi care umple până la ultimul fotoliu a opta parte din sală ar putea să fie atât de inatent cu geniul literar şi dramatic cultural, încât să nu se dea uitării pe sine, abstras în marea individualitate cu lichidele şi semifabricatele lui cu tot, l-a revoltat.
    Acest literat supermoral, de o moralitate de bătrână curtizană, îşi pierde însă foarte des limbajul din care îşi face buzele, pudra, peruca de aur iconografică şi toate cosmeticele publice, când nu gesticulează de la o tribună sau nu face mătănii într-o revistă ori într-un jurnal. El are verbul direct şi plat şi substantivul apucat cu mâna de-a dreptul. Propunerea unui cabinet în teatru l-a estomacat şi patronul a ţipat că nu aprobă ca publicul şi actorii să se întrebuinţeze în teatru, în două feluri.
 764
TUDOR ARGHEZI
     Dar fiindcă e şi om de spirit şi confundă epigrama cu calamburul, preferat de calitate ieftină, domnul Iorga a încheiat textual aşa:
     -     O să pui un afiş la uşă, că „Proştii şi prostaticii n-au ce căuta în teatrul Meu“...
1937
                      N. DAVIDESCU
    E interesant pentru amatorul de timbre uzate, cazul poetului N. Davidescu, care a servit de mai multe ori şi cu diverse destinaţii şi todeauna s-a dezlipit. Ce i-a lipsit acestui doi centimetri de om, transpus pe doi centimetri de hârtie constituie tragedia permanentă a vieţii unor semeni, buni de toate, apţi pentru numeroase trebuinţe şi veşnic vacanţi. 0 moleculă de clei în papul lui, un gluten vag, un foarte imprecis şi nedeterminabil amănunt în conştiinţa nativă, dar care-i esenţial. Acelaşi praf de nimic, aflat de pildă în cerneala altuia i-o face indelebilă, pe când unuia iese îndată ce dă de lumină.
    Domnul N. Davidescu a scris şi copiat enorm în viaţa lui de profesionist literar şi politic al condeiului, pentru toate tezele şi după toate modelele - dar parcă ar fi scris cu apă. Nu rămâne şi nu se cunoaşte. în fiecare timp a fost damnat să ia de la început kilometrul de hârtie. De fapt el a scris cu scuipatul lui amestecat în lacrămile lui incolore.
    II   cunosc, ca pe un amabil coleg de pălărie, de vreo treizeci şi cinci de ani, şi dându-mi seama de amărăciunile lui secrete, a cărora otravă ucigătoare nu parvine până la condei, şi rămasă în celulă să i-o devasteze, îi îngălbeneşte fizionomia, vânătă de aşteptare şi crispată de dorinţi, am încercat să-i fiu, fără să ştie, util. Când mi s-a oferit o situaţie în presă şi am fost întrebat de colaboratori, i-am intercalat adesea numele lui de
PUBLICISTICĂ
 765
redactor într-o listă, de pe care l-am văzut a doua zi şters. Ştiam că mă puteam bizui pe facilitatea lui de-a dilua punctul în spaţiul hârtiei pe câte o pagină întreagă de ziar, şi asemenea dexterităţi de leucoree, vătămătoare în literatură, sunt gazetelor, înecate de proză, necesare.
    Altă dată mi s-a reproşat: „De ce l-ai recomandat? Nu-mi place!“ E curios, domnul Davidescu n-a plăcut şi nu place şi pentru motive insezisabile de persoană. Sunt oameni cu mai multă mătreaţă pe umeri, cu ţinuta mai dezordonată, cu batista mai boţită, mai puţin spălaţi şi cu unghiile mai murdare, gura le miroase mai urât când îţi vorbesc lângă nas, forţând intimitatea pe scaunul unui biurou dar plac, sau, orişicum, nu displac până la subita şi inexplicabila îndârjire a refuzului, ivită tocmai atunci când domnul Davidescu ţine să-ţi devie mai apropiat şi mai simpatic. Ai impresia că se descalţă să-ţi întindă mâna piciorului, înăduşită.
    Din timp în timp, l-am întâlnit câte un moment într-un vestibul, pe culoar, la un teatru, la un editor. Vedeam că-i mai căzuse un dinte, că ţigaretul se anina tot mai mult pe gingie. I-am văzut figura din ce în ce mai adunată, ca un ciorap, gura zbârcită, pielea căzută, ochiul mort. I-am auzit limba alunecându-i pe lângă cuvinte. L-am văzut de cinci ori mai bătrân decât îi este vârsta, diminuat şi mocnit în greul sclavaj al personalităţii, ros până la limfă de succesul altora, de cancerul moral.
    Şi-l întrebam, fireşte, todeauna, cum îl voi mai întreba, dacă-1 întâlnesc, şi mâine: „Ce mai faci?“ — automatic. Şi el răspundea, cu silabe aproape tuşite, mereu cu o notă mai jos, ca un bolnav, cum se răspunde: „Bine, mulţumesc".
    Bietul Davidescu nu era niciodată bine.
    El încearcă acum, una din ultimele lui dramatice amărăciuni. Vrea să-i placă domnului Iorga şi râvneşte să-i placă într-o împrejurare favorabilă recompensei. Domnul Iorga caută cu sete aderenţi. Dar nu-i place nici domnului Iorga!
766
TUDOR ARGHEZI
Se pare că e un fel de-a fi lichea şi un fel de-a te oferi care dezgustă pe toată lumea.
1937
                PROVINCIA MICĂ LITERARĂ
    Ar trebui, pentru bunele propăşiri locale, ca fiecare capitală de judeţ să aibă, dacă nu chiar o universitate, dar o presă, o mişcare literară, un poet propriu, un romancier propriu, un critic propriu, deocamdată câte unul şi cu timpul mai mulţi. De ce n-ar avea, la urma urmei, capitala judeţului şi un conservator de artă declamatorie, atât de necesar în provincii?
    Exemplul îl dă un târg din Ialomiţa, unde poate că din pricina Bărăganului fertilitatea e în stare endemică epidemică, întinsă până şi la spiritul fericitului district. Ciulniţa n-are o academie, cel puţin pân-acum, nici Slobozia, şi la Feteşti se pare că e un singur poet, telegrafistul din staţie şi numai un prozator, manipulantul de la cabina nr. 1. Dar Călăraşii sunt prevăzuţi în schimb cu toate celea, având şi de unele şi de altele. Are ziar: cu toate că intermitent şi de preferinţă lunar şi cu toate că mic, el poartă un legitim nume de planetă: „Pământul".
    în balta Danubiului, oamenii de prin partea locului, evoluaţi la smoching şi joben, văd mare şi curb, ca odinioară veneţienii. Călăraşii au şi critic literar, pe unul din aceşti trei domni, Calâp, Geamlâc sau Tahân, în orice caz un domn cu circonflex pe i, foarte viguros în materie, amorezat de toţi scriitorii, cu un egal sex-appeal de casieriţă şi în curent cu toate preferinţele lor.
    Poet mare - ar trebui să aibă poet mare - nu se ştie care ar fi şi absolut precis la ce nume răspunde: la urma urmei ar putea fi adoptat domnul Radu Cosmin, invitat la literatură. Dar are în schimb mare romancier: un domn Vlădescu, un
PUBLICISTICĂ
767
adevărat Bălzac, care concurează la Călăraşi pe domnul Liviu Rebreanu din Bucureşti.
    Călăraşii n-au făcut deocamdată pasul bronzului şi al marmorei în gloria ce-i înfăşoară, ca un nimb particular. Dar se îndreaptă într-acolo voios. Au marcat un cincantenar în zincografîe. Romancierul a împlinit într-adevăr cincizeci de ani din ziua în care părăsind nefiinţa a luat scutec de om şi a renunţat la un palid ombilic, în beneficiul artei literare.
    Acest eveniment nu se putea să treacă nesărbătorit.
    Se cade pilda să fie imitată în toate părţile, fiecare district având câte doi, trei oameni mari, cel puţin, în fiecare plasă.
1937
                      POLEMISTUL
   Calitatea polemicii lui, de care s-au temut naivităţile, odinioară, ale câtorva generaţii, speriate că sunt arătate cu degetul şi cu limba, e derizorie şi vulgară. Dar efervescenţă spumoasă şi uşurinţă saponină de a se multiplica în clăbuc gigantic şi gol, a dovedit. Jucând în regie pe profetul beciurilor Erodiadei, a urmărit să parvie. Un permanent atentat ştiinţific, literar şi politic, purtat din bibliotecă, dosar şi documente, a slujit idealul şi polemistul a parvenit iute. Anul trecut, povestindu-şi chinurile şi umilinţele la microfon, a mărturisit că la vârsta de trei ani citise letopiseţii. La nouă ani dorea probabil să facă un copil şi negăsind cu cine, s-a resemnat, poate, să se refuleze. Precocitate inversă, la şaizeci şi opt de ani ameninţa să restituie decoraţiile - pe care nu le-a mai restituit.
   Greutatea ar fi fost să se menţie în copacul în care s-a suit, prin alte metode. După ce scuipase de jos în sus, acum îşi arunca scuipatul de sus: mai sigur şi mai lesne. Crezând că şi
768
TUDOR ARGHEZI
zefirii strecuraţi prin frunză voiau să-l sufle, să scuture pomul şi să-l doboare, el scuipa într-acolo. îl înfricoşa trecătorul, care văzându-1 călare pe câte zece ramuri odată, îi număra fructele spânzurate la nas. El nu putea să le cedeze, nici pe cele căzute, spurcându-le pe toate pentru sine. Când nu se ajungea glomotocul salivei, veneau zerul şi lătura lui, încredinţat, ca broasca gropilor, pe care ai apucat-o cu delicată băgare de seamă de pielea spinării, ca să examinezi obiectiv pe dedesubt, că te-a opărit pe mâni, în elementara incontenenţă a fricii, cu un lichid coroziv şi că te-a carbonizat. Nu trebuie pomul scuturat! Odată căzut dintre rodii, îl mănâncă furnicile, ca pe omida voluminoasă, cuirasată pe spinare cu douăsprezece coarne decorative inutile.
    Problemele de literatură, de artă, de limbă, de individualitate Polemistul le discută, azi, în scris şi grai, ca în gura pieţii, precupeţeşte, de unde se vede că în lipsa unui gârbaci scos din mişcare şi pus în cui şi care făcea urechea atentă şi modera poftele excesive, s-a organizat cu interesele ocupate şi prin linsoarea reciprocă o stare morală a turpitudinii, a toleranţelor morbide şi abdicărilor, şi o vacanţă netulburată. Balonările de personalitate şi râgâiala ei sunt toate actele lui de polemică şi bravură.
    Fondul vulgar, incapabil şi să se stăpânească şi să ridice o gâlceavă la un nivel literar, de sarcasm şi satiră, se cunoaşte mai ales în supărare. Cifra tipărită cu orice fel de culoare nu-şi schimbă valoarea şi nu capătă nobleţă de la vopseaua cu care e unsă şi de la preţul hârtiei.
    Când se sfădeşte, toate orificiile lui se intelectualizează şi participă la luptă: dispensă de argument ales, de prezentare, de fantezie şi de ţinută. Căci ceea ce scrie fără talent şi adeseori fără gramatica simplă şi cu o fenomenală absenţă de măsură şi de bun-simţ măcar prostesc, sau ceea ce patronează sufletul lui, îl împuţinează zilnic pe el şi numai pe el.
PUBLICISTICĂ
769
    Coloanele publicaţiilor lui mărturisesc într-o trăncăneală dezolantă acea pornografie abjectă şi suburbană pe care are tendinţa, făţarnicul şi neputinciosul profesor şi academician, să lase a se crede că o urmăreşte. Istoricul de după Tocilescu emult prea depărtat şi străin decenţei elegante şi aristocraticei atitudini a unui domn, cum ar trebui să fie. Prestigiile-i, improvizate şi false, sunt verificate în activitatea de presă. Inspiraţia învăţatului vine din „Kikirczul“ de odinioară şi prin mari convulsii atinge uneori posibilităţile de a fi mediocru din „Furnica". Silindu-se să pulverizeze un antagonism, domnul cu pricina îşi dă pe faţă tărâţele din care s-a iscat un om. Mărunţişul n-are curs. Aurul lui e tinicheaua şi mărimea lui monetară nasturele de pantalon.
    Orice s-ar putea întâmpla, scrisul implică din partea chiar a unui reporter al faptului divers, necum de la un literat cu sacul încărcat de diplome şi titluri, dacă nu tocmai talent, bine-venit şi în crâmpeiul anodin, măcar stilul unui pardesiu, expus pe un manechin.
1937
               MANUALE DIDACTICE
   Există un regulament al aprobării manualelor didactice. Potrivit acestuia funcţionează comisiuni de cercetarea manuscriselor şi care le clasează în patru categorii. La categoria întâi unt trecute cele admise cu elogii, a doua cuprinde manuscrisele ce trebuiesc revizuite în termen scurt, iar în a treia categorie intră cele amânate cu un an, pe când, în sfârşit, în a patra categorie, încap lucrările interzise inteligenţei şcolarilor şi care nu trebuie să fie tipărite niciodată.
 770
TUDOR ARGHEZI
    înţelege oricine a dat optzeci de lei pe un manual stupid, aprobat, câtă imbecilitate poate să conţie un manual respins categoric.
    Si totuşi, în acest an s-a întâmplat ca un manual aruncat la a patra categorie să ajungă, pe ce scări nu se ştie, la categoria întâi! Ceea ce era bun numai pentru coş, a fost pus subt ochii nenumăraţilor copii din şcoli şi ani de-a rândul va constitui merinda intelectuală şi materia de studii, mizerabil prezentată, pentru nenorocita minte a elevilor, între cele patru hotare ale ţării. Căci - e un căci - autorii manualelor sunt aşa situaţi că ţin în mână strâns învăţătorimea şi au şi editori tocmai pentru acest motiv.
    La ce mai înfiinţează atunci Ministerul Educaţiei Naţionale comisiuni de aprobare, dacă manualele anulate de ele ajung să fie primite cu elogii?
    Este sau nu este mult putregai la Ministerul Şcolii?
1937
                     TOŢI PREMIANŢI
    Şcolile şi-au închis porţile de vacanţă, un an de activitate s-a sfârşit, rodnic puţine ori jalnic de cele mai multe. Ne-a fost dat să vedem, la acest final de socoteli, că unii dascăli au găsit comod să-şi facă şi din clasificarea elevilor un mijloc de propagandă electorală în mahala, premiind toată clasa... Toată lumea este aparent mulţumită şi toate odraslele se întorc la domiciliu cu o cunună verde, cu o medalie a marilor vitejii din cursul anului şi uneori cu o carte, două, proaste, subsuoară, nevândute de casele de editură.
    Dacă o carte didactică respinsă de comsiunile de aprobare, poate fi trecută din ordin în categoria cărţilor primite cu elogii, într-adevăr, nu mai există motiv pentru a refuza premiul unei
PUBLICISTICĂ
771
clase întregi şi a nu scoate dintr-o singură clasă zece premianţi întâi.
    Ar fi un mijloc mai simplu de a satisface pe toată lumea, fără nici o bătaie de cap, eliberând odată, fiecăruia, buletinul de naştere, certificatul de şcoala primară, diploma de bacalaureat, licenţa şi doctoratul, după gradul de protecţie şi legăturile de partid.
                    ŞCOALA PRIMARĂ
    Marea şi dezolanta tristeţe, nevindecabila racilă a fiinţei noastre sociale de azi: şcoala primară, îmbâcsită şi înecată în politicianism. Să fim bine înţeleşi: aparatul şcoalei primare, metodele, organizarea ei, aci unde au bătut şi bat, au pustiit 'i pustiesc, negre, toate vânturile.
    Se va zice, poate, în învăţătorime, întinsă cât o pădure, ca-n orice pădure pot fi uscături. Nu e vorba de asta, de cazul izolat al uscăturii, ci de seceta colectivă, care anemiază rădăcina, ucide floarea şi stârpeşte rodul.
    La toate începuturile de an şcolar vedem zilnic - de o lungă vreme încoace — cum elita celor mai aleşi, mai inimoşi, dintre dascălii satelor, este obligată, literalmente obligată, să se scufunde cu personalităţile ei în plevuşcă forfotitoare a clientelei cutărui sau cutărui „mare partid"...
    „Face politică" a devenit, între sătenii mai răsăriţi, un fel de distincţie, un soi de titlu, dacă nu chiar un soi de diplomă nenorocită, la care totuşi toţi râvnesc.
    De ce?
    Dar de ce nu, când cu asta răzbeşti mai uşor decât cu orice merite, oricât de mari, oricât de reale?
  Lucrul se poate verifica, mai ales la începuturile de an şcolar.
1937
772
TUDOR ARGHEZI
                   „LA REVIZORAT!"
    Revizoratele gem atunci de lume învăţătorească tânără, care cere posturi şi detaşări, aducând subsuoară acte şi certificate pentru documentarea „drepturilor" şi susţinerea lor teoretică.
    Spectacolul e constant acelaşi. Revizorii şcolari ridică din umeri, cu un autentic aer de suferinţă împărtăşită, inspectorii coboară vocile, la un accent de umilinţă intransmisibil, iar în acest timp, la minister, se schimbă manivelele, se învârtesc şuruburile, se trag sforile şi se „aranjează" tablourile... Telefonul ţârâie scurt: ordin! — şi revizoratul mai şterge încă pe unul cu „drepturi", mai adaugă încă unul cu „proptele".
    N-a existat direcţie în minister care să provoace mai multe şi mai îndreptăţite nemulţumiri, ca direcţia şcolii primare.
    Revizoratele trimit fără convingere candidaţii la minister, iar ministerul îi trimite grămadă la revizorat...
    —     „La revizorat! La revizorat! Afară! afară! 1111 pot, nu există".,,, sunt întodeauna răspunsurile vociferate, stereotipe, care nu-şi îndulcesc vocalele şi vocabularul decât la marile presiuni, ale „oamenilor cu influenţă"...
    Şi pentru acest final, mereu identic, iată că au început din nou revizuirile de tabele, rapoartele, dosarele... Şi, fireşte, febra învăţătorilor.
    Fiţi liniştiţi, domnilor. Ministrul „înţelept şi iubitor al şcoalei", domnul Angelescu, nu se poate dezminţi. La anul spectacolul va reîncepe. Căci nu şi-a schimbat ministerul de-a surda numele Instrucţiei Publice cu titlul Educaţiei Naţionale.
1937
          NUNTĂ DE FEŢI-FRUMOŞI
   Colaboratorul nostru, tânărul şi talentatul poet domnul Traian Chelariu, asistent la catedra de psihologie tehnică a
PUBLICISTICĂ
 773
Universităţii din Cernăuţi, s-a căsătorit, duminică 4 iulie, în Biserica Mavrogheni din Bucureşti. Domnişoara Stela Rădulescu, mireasa lui, profesoară la ştiinţele naturale, e fiica unui vechi gospodar, cunoscutul apicultor şi viticultor Haralambie Rădulescu, din Cernica, un mare meşter de specialitate şi care a format câteva generaţii de crescători de albine. Vrem să spunem că s-au asociat şi înrudit dinaintea altarului o delicată mlădiţă intelectuală cu trunchiul pământului fertil.
    Biserica, purtătoare a hramului „Izvorului tămăduirii", a fost, în ziua nunţii, a Bucovinei. Răspunsurile slujbei au fost date de un cor de bucovinence şi bucovineni, veniţi din Cernăuţi, şi majoritatea publicului aparţinea urmaşilor răzeşilor din zvelta şi neaoşa românească provincie, strămutaţi de nevoile vieţii în capitală. O distincţie care face parte din firea şi din educaţia Moldovei, deosibea caracteristic asistenţa şi mai mulţi poeţi tineri, din Bucovina şi din Bucureşti, reprezintau mărturiile graiului gândit, la căsătorie.
    Mare-nun a fost domnul profesor Nistor, ministrul actualului guvern la Departamentul Muncii şi părintele sufletesc al mirelui, alături de doamna Nistor, o personalitate feminină a Cernăuţilor. Impresia de simplicitate pe care a făcut-o factorul politic principal al Bucovinei asupra publicului, a rămas amestecată în amintirile de duioşie, legate de cinstita nuntă prezidată de un fruntaş bucovinean. Mulţi îl vedeau pe ministru pentru întâia oară şi s-ar fi putut aştepta să dea cu ochii de un exemplar de potentat, emfatic şi van, modelat pe calapodul comun al miniştrilor, parveniţi la morga glacială şi la divinitatea distanţei. Ceea ce iarăşi nu însemnează că domnul ministru utilizează câtuşi de puţin atitudinea demagogică a politicianilor cu scăzământ, aflaţi în permanentă propagandă şi atitudine electorală. Toată lumea şi-a putut zice: iată un savant şi un om de guvernământ, care-i un mare om de treabă.
774
TUDOR ARGHEZI
    Coco, care a fost şi el între bucovineni, cu bucovineanca lui, urează părechii Traian şi Stela Chelariu, şi aci, cel puţin atât: o căsnicie ca a patronului caterincii, de douăzeci şi şapte de ani de bună tovărăşie fără umbră, şi copii sănătoşi, deştepţi şi frumoşi.
1937
                  BRAVURA LAŞITĂŢII
    Câte cepe degerate plăteşte vitejia domnului Iorga şi a dobitoacelor domniei sale de presă, care au insultat zi cu zi, un an şi jumătate, un absent, vede cititorul acum, când, plictisit, absentul şi-a scos cureaua şi le-a ieşit în drum. Iată-i din spate, fugind cu geamantanele nici bine închise, ca o trupă de măscărici, cu nota hotelului neplătită.
    Dacă acesta e semănătorismul moral, şeful şcolii nu are de ce se felicita. Jocul de-a lupta, dusă din câteva citadele, aproape culturale, unde şi-a putut asigura oameni de serviciu titraţi, împotriva unui scriitor necuprins în hore, răzleţ şi care şi-a căutat de singurătate şi pană, urmărit de scârnava brutalitate şi de şiretlicul înzorzonat al pretinşilor foşti regeneratori de suflet şi de viaţă cinstită, pizmătăreţi, îmbuibaţi cu bunuri, subvenţii şi salarii, până în pâinea lui şi a copiilor lui, a fost grotescă dar odioasă şi abjectă faţă de supremul deziderat al culturii, invocată pentru acoperit neruşinarea. Cultura promovează prin definiţie tocmai sforţarea stingheră, indiferent chiar de merit şi meritul mai mare sau mai puţin al individualităţii în acţiune.
    Artileria de apă chioară a tunarilor strâmbi şi gheboşi din falacioasa falangă, scoasă-n front crăcănat la comanda unei umbrele a unui Don Chişot corcit, a tăcut îndată ce s-au arătat prezentele „Bilete de Papagal".
PUBLICISTICĂ
775
    Poate oricine să-şi dea seama de câtă confortabilă tăcere are nevoie zgomotul comandantului, ca să poată fi perceput şi câte comodităţi condiţionează lansarea suliţei sale boante, croită dintr-un băţ de cauciuc. Tăria lui e o similitudine, exerciţiu de-a eroul în loc închis, păzit şi garantat fără adversar. Trânta dreaptă nu este obşnuinţa acestei paiaţe. El se simte bine şi la larg cu oamenii izolaţi în dispreţul tăcerii şi cu morţii din morminte. Cu aceştia, da! el se poate război orişicând. Admirabilă morală! Bună pilduire despre cât preţuiesc şi se justifică o atitudine şi o credinţă.
    Şi mai poate să-şi dea seamă cititorul, minţit cu o permanentă şi sfruntată impudoare, şi de altceva: câte muşte stau lipite pe căciula bravilor farsori fără adversar. întâia adiere de evantaliu care se strânge ca să-i lovească în obraz, i-a speriat, că li se clatină căciula şi că zboară muştele în văzul tuturor. Aceste muşte şi căpuşe ei ştiu că le cunoaştem dar s-au bizuit pe stilul nostru de a nu lua cu împrumut de la adversar şi de-a nu căuta praful de puşcă cel mai bun în putregaiul lui gata făcut. Ei se găseau aliaţi prin escamotare cu delicatul nostru respect de fiinţa vie şi cu mila noastră de infirmităţile declamatorii ale omului nebun şi prostului fudul.
    Cineva ne-a informat pe neaşteptate că un ochi al domnului Iorga s-ar fi defectat brusc şi că unul din rinichi ar fi încetat să-l mai servească pe academician: informaţia a ieşit şi la gazetă. Am adunat repede manuscrisele din tipografie, ca să le înlocuim. Nu primeam să ducem înainte o disertaţie, la patul unui bolnav, care putea să implice, dimpotrivă, după câteva ore un necrolog. Bravurile şcolii neosemănătoriste ne lipsesc. Dar în ziua următoare, o altă informaţie de ziar a dezminţit categoric. Domnul Iorga era în plină şi mare sănătate: ne-am bucurat. Farsorii se află în stare de perfectă funcţiune. Putem continua.
    Viaţa lor, mascată cu retorica ipocrită a locurilor comune, care într-o vreme de esenţiale şi sincere purităţi au făcut carieră
 776
TUDOR ARGHEZI
şi pentru clovni, cu toate că sârguincios ferită ochiului şi judecăţii, cu obloane, lacăte, perdele şi deghizări potrivite, o cunoaştem bine şi vroiam să facem o nobilă abstracţie de asemenea hoit în activitate. Când martorul dezgustat rămâne pasiv, situaţia le place, ca o schimonosire de triumf: ei dansează, dau atacul cu tifla şi limba. Dar dacă martorul devine agresiv, socotelile se încurcă. Şi la o luptă propriu-zisă ar fi curs, împuţită, o altă emoragie decât a sângelui rănit cu vârful limpede al spadei curate.
1937
                    TRENUL MALAXA
    Vinerea trecută s-a petrecut un eveniment, prea puţin relevat. O fotografie ca oricare alta, de peron, şi o simplă listă a călătorilor de probă l-au trecut cu indiferenţă subt o jumătate de tăcere.
    Pe liniile ferate a fost lansat un tren de concepţie nouă, frate mai mare, mai nervos şi mai iute, al aşa-numitului tren automotor: trenul aerodinamic. La o anumită iuţeală aerul comportându-se în raport cu obiectul care-1 străbate ca în experienţa de fizică a pistonului împins în interiorul unui tub închis, opune rezistenţă şi îngreuiază înaintarea: ştie şi Coco. Problemă: a se găsi trenului o putinţă de pătrundere uşoară în zidul de aer, cu o cheltuială redusă. Soluţie - formă de glonţ, soluţie Malaxa.
    In ultimii ani, micul scarabeu din seria precedentă a primei soluţii, a ieşit pe toate drumurile, străbate toate distanţele ştirbind prestigiul şi autoritatea trenului mare, negru şi puturos, înfăşurat într-o nedespărţită satanică aureolă de pâclă, de funingini şi fum. Cochetul concurent, îmbrăcat ca natura în culorile aprinse ale fluturilor şi florilor, părea o jucărie de
PUBLICISTICĂ
777
vară, a lui Moş Crăciun, încărcată cu pitici şi păpuşi. Neaşteptata lui ivire în peizaj aduce prospeţimi fragede şi naive, stârneşte larma bucuriei în pâlcurile de copii. Când o apucă din Agigea la stânga, pare gata să dea o fugă până în mare, să se scalde şi să se joace cu băieţii. El pare să sosească de-a dreptul din ţara lui Guliver şi a lui Swift. încăperea lui e ca o cameră curată de fată mare la fereastra căreia cântă într-o colivie minusculă scatiul Domnişoarei Mimi Pinson: tren de mireasă, tren de artă japoneză.
    Singur numele vocalic al autorului a lipsit din dările de seamă şi din declaraţiile tehnice şi comerciale, în ziua pornirii trenului încercat pe drumul Constanţa. S-a putut lăuda evoluţia rapidităţii în circulaţia feroviară, preciza viteza noului tren, practicul şi civilizatul confort al realizărilor „Regiei"
C.F.R. Constructorul, inginerul, creatorul acestui lucru nou şi care inaugurează o epocă a fost complet intercalat în principiul lui Flaubert, că artistul trebuie să se absenteze din opera lui şi ca nişte adepţi viguroşi ai scriitorului francez călătorii oficiali, care ni s-a spus că au cam dârdâit de frică, duşi pe sus cu 120 kilometri pe oră la litoral, n-au suflat o vorbă. Poate că asta a fost şi dorinţa categorică a constructorului, om neobişnuit de surd la vocea lătrată a orgoliului, nesimţitor la beţia de sine şi complicat dincolo de toate limitele şi înţelesurile curente. Dar dorinţa nu era obligatorie. Trebuia spus publicului adunat în cele două gări ca să vadă, să pipăie rezultatul concret al unui imens efort în întregime strict românesc, cine a biruit problema şi rutina. Căci între atâţia dascăli ce se recomandă singuri în ceasul de criză morală şi materială a unui tineret, care-şi pune, ieşit din bibliotecă, pasul sfios pe planeta populară de farseuri, oratori şi demagogi, numai de la un compozitor de realităţi concrete este de învăţat ceva.
    Coco i-ar putea spune acestui tineret câteva cuvinte despre inginerul Malaxa, pornit din casa părintească a unui modest advocat din provincie, cu un compas şi un creion în buzunar — şi
 778
TUDOR ARGHEZI
cu o judecată rece. Unui papagal îi este desigur permis să îngâne, dacă limbuţia calificată găseşte cu cale să nu vorbească. Riscul nu e afară din cale de grav. I se poate imputa lui Coco că a fost plătit să scrie şi Coco poate să răspundă gutural cu şase silabe neaoş româneşti, pe care le-a prins cu urechea lui în Parlament... Pentru că e avut, inginerului Malaxa nu i se dă voie să fie aplaudat fără parale. El n-are dreptul la sentiment, la elogiul gratuit, la prietenie, la dragoste, la emoţie, la sinceritate. I se refuză dreptul la plăcerea originalului: el trebuie să fie mulţumit cu copia, cu plagiatul şi erzaţul, cu cromolitografia.
    Totuşi, acest om care face caravane de elefanţi şi mamuţi de fier - şi în acelaşi timp bijuterii cu motor pentru persoane în toată firea, e un senzitiv şi un inspirat, zice Coco. Mareşalul fierului şi oţelului are, copii, adaosă la crâncena lui voinţă o stare sufletească de adolescent. Uitaţi-vă la el, cât e puţină la trup ineluctabila lui energie, tăcuta lui hotărâre. Coco spune că omul cel mai tare din ţară şi mai sever cu sine, îşi trage invariabila lui prismatică personalitate şi candida prospeţime din ascetism. O firimitură de pâine arsă şi un pahar de apă îi întreţin pulsaţiile câte îi sunt necesare, ca să nu fie niciodată, în dura lui încordare, obosit. Hainele de pe el sunt mai simple decât ale ultimului lucrător dintr-o uzină a lui. N-are vreme, n-are somn, n-are hodină şi refuză să se vadă şi să se măsoare într-altceva, decât în munca lui. Ca să nu se întâlnească niciodată cu imaginea sau cu tristeţea lui, care l-ar putea influenţa să se iubească, nici un ciob de oglindă nu se găseşte în biurourile lui, nici măcar la cuierul unde vizitatorul intimidat, atârnându-şi pălăria, ar voi să-şi rectifice şuviţa de păr de pe chelie. El munceşte la 6 dimineaţa, la 7, la 8, la 9; toată ziua şi la toate ceasurile din zi, din noapte şi din viaţă.
    Dar ca să recapete ton şi răcoare şi să nu fie furat de bunul întuneric, inginerul citeşte noaptea târziu în camera lui de student o carte cu versuri. Coco a fost la el, la fereastră, şi l-a văzut întorcând cu degetul încet pe genunchi pagina foilor cu irizări suave.
PUBLICISTICĂ
779
    Coco i-a scos, iată, constructorului de forţe în acţiune o planetă de vrăjitor. E adevărat ce spune Coco. Sau nu-i adevărat?
1937
                        DEOSEBIRI
    Partidul Liberal a fost o unitate organică şi puternică atâta vreme cât a trăit Ionel Brătianu. Autoritatea marelui şef nu a cunoscut limite. Căci, incontestabil, a fost un om puternic. Iar mai târziu a vrut să schimbe cursul istoriei - să-l oprească în loc, să-l bruscheze. Viaţa şi-a încheiat-o atunci când, politic, nu mai avea de trăit decât un an, doi.
    Ionel Brătianu n-a avut numai o puternică voinţă, ci şi adversari, când nu mediocri - slabi.
    Cu domnul Tătărăscu, în parte, lucrurile se schimbă. Trei şefi ai Partidului Liberal au murit în timp de cinci ani. Şi nu a fost în stare să ocupe acest loc. Actualul premier nu e un om puternic. Adversarii săi îi cunoaşteţi. întrebaţi: care e secretul?
    Succesele lui Ionel Brătianu au fost succesele omului puternic. Ale domnului Tătărăscu sunt ale omului norocos. Unul a forţat istoria. A căutat s-o oprească, nefiresc, în loc -căci era sigur pe sine. Celălalt unge istoria cu vaselină. Ca să alunece - căci e sigur pe alţii.
1937
           COINCIDENŢE ŞI REMUNERĂRI
    Timpul şi fiica lui născută bătrână: istoria îşi reînnoiesc numai în aparenţă fardurile şi veşmintele.
    Altfel, totul se repetă şi se suprapune pe aceleaşi semne, ca mişcarea din degete a ceasului peste chipul său rotund. Iată,
780
TUDOR ARGHEZI
răsfoind calendarul literar, ani dat peste două date, care - azi - în plin acces de antipornografie, se cereau semnalate.
     în 1867, acum şaptezeci de ani, se desprindea de pământ Charles Baudelaire, care, cu zece ani înainte, compăruse acuzat de „imoralitate literară", în faţa celei de a Vl-a Camere corecţionale din Paris. Rechizitoriul a fost susţinut de un procuror, al cărui nume istoria l-a înghiţit şi l-a eliminat de mult şi despre care nu ştiu decât că, în acelaşi an, ceruse aruncarea în ocnă şi a unui alt criminal: Gustave Flaubert.
     După cum vedeţi, vremea nu schimbă decât numele personagiilor şi locul acţiunii. Ridiculul rămâne acelaşi şi drapează în toga lui de bâlci, acoperindu-le şi ochii, pe toţi procurorii unei false moralităţi, care - schiţând spre gloată un gest auster - caută, neobservaţi, cu cealaltă subt fustele fetei din casă...
1937
                         SECETA
    în Ţara de Sus a Zimbrului n-a plouat de două luni şi mai bine. Porumbii i-au văzut soarele, s-au ridicat de-o şchioapă printre bulgări, s-au răsucit, au îngălbenit, s-au uscat. Grâul, rămas la genunchiul broaştei cu o boabă-n vârf, a murit. Mor şi vitele pe dealuri cu gura-n pământ.
    N-a murit, sau încă n-a înnebunit semănătorul. El se uită în jos, în sus şi-n cele patru vânturi şi pustietăţi de pucioasă, ca să vadă, nu cumva o geană de nor va potoli setea bolovanilor. Nori nu vin, sau vin şi trec. Vine însă norul de praf al limuzinei. Cine joacă între păreţii capitonaţi, pe canapeaua ei, nouă, cafenie? Opozant? Guvernamental? Bărbat politic de stânga? Bărbat politic de dreapta? Şi, limuzină după limuzină, fuge ca bivolul în streche după bivoliţa aprinsă.
PUBLICISTICĂ
781
    Duminică a trecut peste Radu, un copil de opt ani, care păştea o capră în sârmele troscotului din marginea şoselei, un bivol de ăsta zănatec. Copilul a rămas mort în praf, cu cămaşa albă până la genunchi, cu brâul roşu şi cu fluierul în brâu. Pălăria şi băţul i-au sărit cât-colo. Şi maşina s-a dus!
    Maica lui l-a găsit răsturnat cu spinarea în sus, i-a luat cu degetul noroiul de sânge de la nas şi de pe gură şi l-a culcat pe Radu cu faţa-n soare, pe dâmbul şanţului şoselei. Femeile din cătun au stat în preajma lui toată ziua, şi jăluiau pe tăcute „mortul", până ce l-au dus pe năsălia de frunze acasă, bărbaţii.
    A fost, cum se zice pe la dumneavoastră, un spectacol penibil pentru automobilele ce treceau în două drumuri pe dinaintea gingaşului cadavru culcat pe dealul pieziş, între lumânări de ceară, şi nu-mi vine să cred că l-a uitat cineva, în seceta câmpului şi-n zarea săracă, în care cocenii popuşoiului uscat, înfipţi ca un cimitir de steaguri strânse, pe mormintele unei oştiri, căzută pe sute de hectare, mormântul încă nescobit în pământ al băiatului căpăta un înţeles mai adânc.
    Dumnezeu să-l ierte! Ce-are de iertat Dumnezeu unui prunc cu ceva mai înalt decât capra lui şi răzimat cu bărbia într-un băţ de cioban? Un câine, zdrenţuros ca şi porumbul şi pământiu ca şi seceta, se uita şi el la mânuţele puse pe piept ale prietenului din bătătură.
    Soarele arde, vântul arde, ţărâna arde, gândul arde şi el. în Ţara de Sus a Zimbrului e deznădejde, Doamne, şi căutătura omului întunecată. De ce-1 pedepseşti? Ce ţi-a făcut?
1937
                   DOMNU’ BABEŞ
   îmi dai voie, Coco să-ţi prezint pe domn’ Babeş?
   Nu ţi-aş putea spune cum îl mai cheamă. Dar ce-ar adăuga şi împlini Dumitru, Gavriiă ori Ion înaintea numelui de Babeş?
782
TUDOR ARGHEZI
Nimic. Domnu’ Babeş e domnu’ Babeş: atât. Pe unii oameni îi cheamă cât o carte poştală. Nu e de trebuinţă.
     Mai trebuie ceva la Coco? Domnu’ Babeş e celebru într-un crâmpei întreg de soare şi de nisip. N-o să-ţi spui dintr-o dată, cine-i domnu’ Babeş, ci pe încetul şi cu firimitura, ca la lucru bun. Ca să-l cunoşti şi să-l pricepi, domnu’ Babeş trebuie văzut în pielea goală sau aproape în pielea goală: cu niţeluş pantalonaş unde se cere şi cu o bucăţică de tricou: pieptul descoperit, spinarea grea, umerii groşi, braţele agere, genunchii sprinteni înnodaţi; un snop de frânghie nouă.
     Fiecare vietate cu felul şi cu substanţa din care trăieşte. Degeaba te-ai duce la Mangalia, tot pe mare, ca să vezi o altă celebritate, mai lungă şi mai iritată, de prin partea locului, la domiciliul ei. Acolo stă un fost mare prim-ministru ilustru până la Balcic din pricina ideilor şi soluţiilor lui de viaţă practică socială, însă care nu se arată decât relativ nud, fără niţel pantalonaş, dar cu niţică pălărie, niţică umbrelă, niţel ghiozdan şi niţică barbă. Aşa se potriveşte povestirea aci, cu niţică şi niţel. Intr-altfel, la fostul prim-ministru cu pricina totul e numai mare şi mult, foarte mare şi foarte mult, cât mai mare şi cât mai mult, porţiile lui fiind, în toate, înzecite şi însutite, ca ale în veci pomenitului Pantagruel. Acestuia îi umblau pofta, fălcile şi rânza toată ziua şi toată noaptea, canonit să macine şi să nu se poată sătura, visându-se şi în somn că are o sută de stomace, cinci kilometri maţe şi din fiecare mădular mic câte o duzină sau câte un ciorchine, ca la struguri şi ca la banane, pentru ca atunci când adoarme o boabă sau o păstaie, celelalte să lucreze.
     Dar cine-i domnu’ Babeş, Coco? Scriitor, orator, deputat? ministru? Ia te uită-ncoa puţin. Ne aflăm în sala de gimnastică de la „AneP. Nu e nici o greşeală de tipar, aşa-i zice anul ăsta. Anul trecut îi zicea „OneF: s-a schimbat o literă. Cuvintele se spală şi ele din când în când.
PUBLICISTICĂ
783
    Ce-ai văzut la geamlâcurile sălii? O să-mi răspunzi că: marea albastră, spânzurată pe sfoara cerului întinsă, ca o togă de catifea cu horbote albe forfotite. Da... Oleacă de poezie nu strică, dar nu e asta. Ai văzut aşternuturile palide vaste ale ţărmului lin povârnit. Da, şi o să-mi spui că asta e plaja. E adevărat. Ai văzut clădirile, sălile, curţile, bazinurile, orânduiala curată şi preciziunea cinstită a complexului aceluia de mijloace, ţinute-n viaţa liber activă de o disciplină strictă şi calmă. O să-mi spui că asta se cheamă operă şi creaţie şi că pe toate le-a făcut cu manile şi cu râvna lui, împrumutându-şi o schinteie de la rege, generalul Bădulescu. Şi asta e-adevărat.
    Dar ia uite cine intră acum în sala de gimnastică, între copii. Domnii’ Babeş! Uite-1 cum vine, cum râde, cum se bucură şi ce mulţumit e. Copiii l-au aşteptat, l-au primit, l-au strigat, i-au făcut loc, l-au luat între ei. Domnu’ Babeş e camaradul lor cel mai mare, li se topeşte inima, nu mai pot de dragul lui, mor după el. Cine-i domnu’ Babeş, ăsta e domnu’ Babeş: are lipici la copii. Are el şi alte lipiciuri, nici vorbă, dar ăsta-i lipiciul care-i place mai mult, al copiilor. Când l-au zărit, au ţipat cu toţii: Bună dimineaţa, domnu’ Babeş! în toate zilele şi toată ziua numai entuziasm în ţinutul Anefului, al domnului Babeş, al copiilor şi al mării.
    Anul trecut vedea de copiii Eforiei domnu’ Colibaşu, oltean de-al nostru, din Colibaşi. Anul ăsta stă şi se uită şi-i lasă gura apă. A venit rândul lui domnu’ Babeş. Copiii nu-şi mai aduc aminte de aritmetică, de gramatică, de geografie, de domnii profesori care le-au dat opt, şase şi trei, nici de Charlie Chaplin, nici de Micky Mouse: toate au trecut la o tensiune sporită şi la un diapozan înalt, în domnu’ Babeş. Vorbesc de el la masă, la joacă, la culcare: îl visează. Pe lângă că e cel mai învăţat, cel mai deştept, cel mai bun şi mai frumos din toţi oamenii de pe pământ, dar mai e ceva: e mai voinic ca toţi şi-i bate pe toţi, dacă şi-ar pune mintea cu ei. Zău, dacă nu-i adevărat.
 784
TUDOR ARGHEZI
    Şi când îi vezi surâsul de feciorie nevinovată, al acestui om care răstoarnă lumea şi care adună copiii, ca un şef de orchestră, stăpânind blând, cu degetul ridicat, fluturi, petale, suflete şi arome, răbdător, bun şi neostenit, leal şi îngeresc, te gândeşti ce ar trebui să fie întodeauna învăţătorul şi profesorul tuturor copiilor noştri, de la alfabet până la licenţă şi dincolo de ele.
1937
    SCRISOARE UNUI TIMBRU ALBASTRU
    Uite, Timbru le, morala pe care o apără Academia împotriva poeziei, avântului şi sincerităţii - în câteva cuvinte.
    In ceasul în care, din San Francisco, din Tokio şi din Honolulu, porneau — în impresionant elan omagial -îngrijorate, flotele de apă şi văzduh a trei imperii, să exploreze apele şi cerul Oceanului Pacific, ca s-o găsească şi s-o redea patriei sale şi planetei, pe acea bravă aviatoare, Amalie Earhart, dispărută fără urmă în zborul ei peste continente, exact în acelaşi ceas, în Europa, în România, la Bucureşti, s-a vândut cu toba memoria altui erou dispărut al văzduhului: românul Romeo Popescu.
    Negustorii de bani şi de case şi samsarii din Bucureşti au vândut şi cumpărat, între ei, la licitaţie publică, locuinţa în care îşi odihnea pământeştile oase zburătorul, când ateriza dintre stele. Locuinţa fiind a soţiei eroului, ea o punea garanţie pentru aripi, ca să poată aripile zbura.
    Acum vreo două mii de ani, Timbrule, nu cred să ştii, fiindcă n-ai avea de unde — domnia ta eşti ceva nou şi modern - aproape aceeaşi lichidare s-a petrecut subt crucea de răstignire, acolo unde cel dintâi dintre zburători îşi dăduse duhul. Soldaţii cu platoşă, suliţă şi coif au aruncat zarul pentru
PUBLICISTICĂ
785
împărţirea veştmintelor lui şi nu ştiu dacă celui ce s-a îmbrăcat cu ea, i-a purtat cămaşa Răstignitului noroc. El trebuie să se smucească pe undeva, prin vreo râpă a iadului, cu măruntaiele muncite dedesubtul unei lespezi grele de piatră, răsturnată peste trupu-i lacom, de jefuitor de sfinţi.
    Romeo Popescu a lăsat o văduvă şi un orfan. Frumoasă intrare în viaţă a unui copil, aşa răsplătită: la bătaia tobei legale! Pentru raptul unui casier, la o administraţie financiară s-au putut găsi nu se ştie precis câte zeci de milioane fără proprietar. Numele aviatorului n-a stârnit respectul, revolta şi datoria la nici o autoritate.
    Cât au variat oamenii de cumplit, domnule Timbru. De la actul unui ministru de agricultură, Alexandru Constantinescu, supranumit de măgarii epocii lui porcul, până la nesimţirea voită şi demonstraţia de indiferenţă a superbilor contimporani actuali e o distanţă negativă. Trecând din întâmplare pe la Făgăraş, unde se scosese în vânzare averea unui mare proprietar, castelul Sâmbetei de Sus, ministrul Constantinescu s-a împrumutat la o bancă, a participat la licitaţie, a majorat strigările şi ofertele concurenţilor şi a cumpărat castelul pentru stat. Evident, non licet bovi quod licet Jovi. Dar ştii ce a făcut ministrul Domeniilor şi Agriculturii cu castelul, fost brânco-venesc: l-a dat în folosinţa scriitorilor, care două, trei luni pe an sunt ospitalizaţi pe rând în liniştea lui domnească.
    Autoritatea Aerului, făcută atentă la timp, a răspuns că şi-a plătit, Timbrule, toate datoriile sufleteşti, la căderea din văzduhul patriei în ţărâna patriei, a marelui zburător. Pe şleau, domnule Timbru, dumneata care eşti mai mişcat la cifra ce te împodobeşte şi la limbaj comercial şi mai puţin la simţăminte, s-a plătit familiei, la moartea lui, despăgubirea prescrisă. E adevărat. Dar ce era să se mai plătească una şi azi, când tariful modificat plăteşte moartea unui sergent aviator mai scump de câteva ori decât vechiul tarif un ofiţer? Se făcea gaură în cer, ca să vorbim ca nişte aviatori? Fiindcă, vezi mata,
 786
TUDOR ARGHEZI
domnule Timbru, dacă am scotoci niţeluş în anume stat de personal anumit, am descoperi câteva sinecuri enorme, plătite cu titlu de lefuri unor simpli pedestraşi zilnicaşi, fără merite cunoscute.
     Patria unui asemenea viteaz şi unei asemenea soţii, a unei asemenea familii — Familia, ştii, Timbru le — Şcoala, Biserica şi Familia - a fost absentă la licitaţie.
     Văduva eroului trebuie să regrete acum că nu e aviatoare, ca Amalie Earhart sau ca Irina Burnaia, ca să vrea să treacă şi ea Pacificul şi să-şi afle, dimpreună cu copilul ei, pe care vezi ce-1 aşteaptă, consolată, locuinţa în apele lui.
     Nu se poate repara, Timbrule, nimic din această mare şi gravă greşeală?
1937
                  BLESTEMUL TĂU
   Bietului Gheorghe Topîrceanu îi era frică de moarte. Când întorcându-se din Viena, văzut de medici şi trimis înapoi acasă cu amabilităţile de rigoare interpretate de toţi bolnavii just, a simţit intrându-i pe fereastra vagonului un miros de cimitir, Topîrceanu şi-a rugat prietena, că dacă începe să intre în agonie să strige la el: „Topîrcene, scoală-te!“ sperând să învie ca Lazăr.
   S-a putut citi în ziare informaţia că domnului Iorga i s-a uzat o piesă de la rinichi şi a circulat zvonul că o rotiţă a ochiului e dezangrenată - ceea ce ar fi implicat o călătorie a bolnavului în străinătate şi poate că tot la Viena, anticamera obişnuită. O altă informaţie a protestat ironic împotriva precedentei şi toată lumea s-a bucurat şi a înţeles că bolnavul vrea să trăiască şi să ne îngroape bine pe toţi. Avea dezminţirea ceva din strigătul lui Topîrceanu.
PUBLICISTICĂ
787
    Domnul Iorga nu trebuie să moară înainte de ispăşire. E datoare viaţa să-l facă să plătească, în fizicul şi moralul lui, tot răul inutil pe care l-a făcut, decepţiile grele legate de numele şi de isprăvile lui, toată făţărnicia, toată impudoarea, toată cruzimea meschină şi laşă a unei înfumurate existenţe, încleştată pe un egoism de fiară. E atâta nemilostivire în acest călău, născut în semnul lui Crist şi trăit în serviciul unui Moloch fanariot, încât îi pare rău şi de binele pe care-1 greşeşte şi se laudă cu o stare sufletească de om, când a putut să o aibă, ca un hoţ cu un diamant furat.
    La Mamaia s-a înecat un şofeur, Niculae Iorga. E frapant, îndeobşte când te întâlneşti pe stradă cu un trecător care ~e mănă unui cunoscut, dacă mai te duci o bucată de drum, îţi iese şi cunoscutul înainte.
    Nu. Să trăieşti, Niculae Iorga, ca să ai timp să dai îndărăt, petic cu petic, din trupul tău descompus de viu, tot ce ai luat, râzând şi lacom, cu bucăţi din carnea tânără, cinstită şi chinuită a celorlalţi. E blestemul tău.
1937
                         PEDEAPSĂ
   Acum şaisprezece ani, ţăranul Teodor Blându şi-a dat întâlnire cu norocul în America. De unde s-a întors bogat dar tot fără noroc.
   în drum, a făcut popas la un han, unde, cu chef, a îndrăgit o noapte o fată de han, de douăzeci de ani. Când a ajuns a doua zi în satul lui, din ţinutul acela numit parcă-ntr-adins Gura Humorului, a văzut că fata cu care se culcase era, sânge din sângele lui, fiica lui.
   Omul s-a judecat aprig şi fără întoarcere, cu pistolul. Fata a rămasă vânătă şi plină de muşte, atârnată de o cracă. Nevasta şi-a pierdut minţile.
 788
TUDOR ARGHEZI
    Altădată Lot, la adânci bătrâneţe, zămislise, rând pe rând, cu cele două fiice ale lui, pe moabiţi şi amoniţi. Desigur că Toader Blându nu ştia de lucrurile astea biblice. Poate cănu cunoştea nici definiţia incestului. Şi-a dat seama doar că ticăloşise de moarte.
    Putem trece din Bucovina şi Iudeea în Bucureşti.
    Şi în Bucureşti s-a petrecut orbeşte, pe întuneric, într-o casă, cum i se zice, de rendez-vous, cum sunt, slavă Domnului, din belşug - lucrul groaznic de la Gura Humorului. Deosebiri, tatăl era un intelectual, un advocat — om de mare ispravă — văduv, iar fiica studentă, şi părintele s-a împuşcat ca şi celălalt numaidecât.
    Sătenii, cel puţin ai lui Ştefan, au simţimintele mai întregi, căci fiica din Bucureşti a continuat să-şi trăiască viaţa. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
1937
              ZGOMOTUL ŞI ORAŞUL
   Subt presiunea ziarelor care cred că trebuie servit publicul de preferinţă în chestiunile anodine, poliţia circulaţiei automobile a revenit la o măsură abandonată acum şase ani. Ordonanţa renunţării la claxon e din 1932 şi, de fapt, imediat după publicarea ei, s-a renunţat la ordonanţă.
   Incontestabil că în Bucureşti e mai mult zgomot decât activitate. Asta nu începe în stradă, porneşte de mai depaite şi de mai sus - din psihologie. Un automobil care străbate de la un capăt la celălalt bulevardele cu claxonul deschis fără trebuinţă, atestă din partea conducătorului, de obicei amator şi amator impertinent, o pasiune muzicală de laudă şi reclamă, curentă în politică, în ştiinţele istorice şi în literatură. Dacă nu zbiară ca să zbiere, automobilistul se simte înăbuşindu-se.
PUBLICISTICĂ
789
în treburile culturale poliţia n-are ce-i face, dar în circulaţia cu zeci de kilometri pe oră poate să-l prindă, să-i dea o amendă severă, şi chiar un toc de bătaie ar fi bine-venit.
    Melomanii claxonului sunt însă rari relativ la masa şofeurilor. Dintr-o sută, nouăzeci de conducători fac zgomot ca să nu calce pietonul care trece strada boiereşte şi de multe ori tot atât de obraznic ca şi şofeurul provocator. S-a crezut că a interzice semnalizarea cu zgomotul în Bucureşti, unde toate căruţele şi trăsurile ţin stânga şi unde majoritatea publicului, ostilă automobilului când nu e într-un automobil, împiedică normala circulaţie, nu foloseşte nici liniştii, nici vieţii. Numărul morţilor ar fi sporit, atâta tot.
    Poliţia era mai documentată decât oricine asupra naturii speciale a frumosului dobitoc încălţat cu pingele plate sau cu tocuri înalte, din zadarnicul ei contact cu capetele de lemn, de ani de zile, de la răspântia bulevardului cu Calea Victoriei. Trei, patru comisari, adeseori însoţiţi de chestor, guvernează greu, cu sergenţi, cu semnale electrice, cu lanţuri, stopuri, refugii şi linii de tibişir, această răspântie pe unde acelaşi pieton, întors de sute de ori din drumul greşit, îl mai greşeşte de câteva sute de ori într-adins.
    Exemplul Londrei nu părea edificator pentru noi, capitala Britaniei fiind populată de englezi şi de nişte englezi care n-au în vocabularul naţional expresia lui gură-cască. In România, circulaţia merge altfel şi ordonanţa trebuie făcută pentru români. E o secundă în care claxonul funcţionează ca un reflex şi nimic nu poate să împiedice sufleteşte pe un şofeur conştiincios şi prob, să răcnească la un om gata pregătit să-i cadă subt radiator. Bineînţeles că pietonul scăpat de moarte printr-o lovitură electrică în timpan, înjură pe şofeur, după ce a trecut. Bucureşteanul înjură maşina când claxonează, că a claxonat, şi o mai înjură şi când, înfiorat de tăcuta lunecare a cauciucurilor trecute pe lângă el, nu a claxonat. Propoziţiile care încep cu idiotule! sunt făcute pentru toate cazurile unui
790
TUDOR ARGHEZI
automobil în funcţie. S-a socotit şi am fost şi noi de părere că nu poate fi interzisă semnalizarea auzului, fără pagubă pentru trecător — că trebuie numai reglementată şi redusă de ordonanţele circulaţiei, la expresia punctată. Un punct, două trei puncte de claxon sunt utile: numai muzica lungă, de harpă eoliană trebuie radical interzisă. Idem, demarajul pe loc, în staţie, care-i stupid.
    In privinţa claxonului, toată lumea s-a înşelat, afară de chestorul D. Botez. Interzicerea semnalizărilor, introdusă de domnia sa acum câteva zile, dă admirabile rezultate.
    Zgomotul circulaţiei automobile pentru riverani nu era totuşi cel mai remarcabil din snopul de zgomote neîntrerupt al străzilor circulate. Cine locuieşte (ca mine, în parenteză) pe una din numeroasele artere mari, cunoaşte zgomotul cu mult mai voluminos, înnebunitor, al tramvaielor, a cărora groaznică hărmălaie se întrerupe două ore pe noapte. Vijelia masivă urlătoare a tramvaiului se repetă la minut. Când se întâlnesc paralel în dreptul camerei dumitale de dormit două tramvaie, fiecare cu remorca lui, e ca o prăbuşire. Iată un zgomot ce nu poate fi suprimat fără suprimarea tramvaiului, dar ce fel de absurditate ar fi aceea care ar cere desfiinţarea lui? Orice se poate - un lucru e cu neputinţă, să tacă oraşul ca Bărăganul.
    Cetăţeanul se adaptează ori se mută la ţară.
    Zgomotele oraşului se pot evita prin construcţia îngrijită a locuinţelor. Primăria, care are un regulament pentru alinieri, canalizări şi coşuri de fum, poate să-i adauge un paragraf pentru gălăgie, rezervând camerelor de odihnă în plan punctul dintr-un imobil cel mai surd. Mai mult nu se poate cere şi se cuvine înainte de toate să fim inteligenţi şi să pricepem. Idilica substanţă a vieţii trăită între turturele, între sălcii plângătoare şi tulburată numai duminica după-amiază de fluier şi cimpoi, nu poate fi căutată într-o cetate cu un milion de locuitori.
1937
PUBLICISTICĂ
791
                      S-A DĂRÂMAT!
    Ne-am înşelat când am numit „teatrul" domnului Iorga
o  baracă. Arta dramatică a celui mai strălucit autor de la Shakespeare, s-a produs într-o magazie din categoria şandramale - evident, şandramale spoite - spoite ca mormintele din Evanghelii. Se vede, după ce s-a dărâmat. Cine trece pe strada Schitul Măgureanu este izbit, pentru întâia oară în fosta-i glorioasă activitate, de ultimul spectacol al magherniţei artistice, categoria Moşi: un maldăr de şipci şi umpluturi. E schema după care s-a construit întregul Iorga: înlăuntru gol şi pe dinafară mucava vopsită: papier mâche durei. Cine ar fi crezut că întocmind o panoramă, pentru care materialele se găsesc mai lesne decât materialele sufleteşti, de vreme ce se vând în piaţă (şi nu se oferă gratuit ca ipsosul moral - şi ce gratuit!) maestrul tuturor artelor, ştiinţelor şi timpilor a utilizat şi acolo reţeta invariabilă a intelectului de faţadă.
    Am trecut pe stradă şi între cârnăţar şi o boiangerie lipsea ceva, care nu lipsise până-n ajun. Uitasem că acolo se petrecuse de curând un deficit financiar al geniului pur şi incomensurabil, în contact cu becul electric şi cu cortina. Puţinele rămăşiţe ale dărâmării nu mărturiseau importanţa unui monument cultural, ca acela în care s-a exprimat verva inspirată şi magnifica trăncăneală literară a celui mai avântat dintre poeţii cu barbă ai versului alb. Era ca şi cum crăpase un balon admirabil, din care rămâne simbolicul petic de pielicică derizorie, de gumă.
    -Adu-mi aminte, am întrebat, ce-a fost aici, până alaltăieri.
    —     Nu ştiu, mi-a răspuns olteanul cu fructe, dintr-un chioşc de peste drum.
    — Nu ştii? ai venit de curând.
    —     Stau de cinci ani aici pe loc. Dar îmi văd de zarzările mele. Trebuie să ştie mai bine ăl de vinde cârnaţi.
    Hai la cârnăţar.
792
TUDOR ARGHEZI
    După accent, cârnăţarul trebuie să fie şvab sau sas.
    —  Fost teatru de la domnule profesor Iorka, ne-a răspuns.
    —  A, că bine zici! Mulţumesc...
    Numele era aproape onomatopeic şi destul de profesional, reţinut prin mijlocirea mnemotehnică a nobilului confrate, care serveşte la fabricarea unei şunci deosebit de gustoase. Totuşi, ne-am fî putut închipui că ne-am adresat unui negustor după informaţie, cultivat.
    —      Am observat, zisei, că magazinul dumneavoastră, e la Liga Culturală...
    —  Avem, răspunse cârnăţarul... Lica, Paţac, Ehrmann...
    —  Nu m-ai înţeles... Prăvălia asta e la Ligă.
    —      Nu, mă rog frumos. Lica aduce marfa şi noi vindem marfa de la Lica...
    —      Ce-ai citit dumneata de domnul profesor Iorga de la Lica Culturală?... Cum, nu citeşti „Cuget clar“? E foarte bun pentru minoritari, merge bine cu parizer şi este edificator...
    Şvabul a simţit un sens, venind de la ficat şi a surâs cu un zâmbet din branşă.
    —  Asta se zice la noi „Leberwurscht“.
    N-ar fi fost, la urma urmei, anormală o intelectualizare a chiriaşilor Ligii. Domnul Iorga dedese dispoziţii ca la plata chiriei, locatarii Timbrului domniei sale personal al Culturii să primească gratificaţie unul din volumele editate de Gambert. (Vezi guvernul Argetoianu: opere complete.)
    Rămâne de căpătat ştiri despre ce se va construi în locul teatrului de dramă şi comedie. Poate un teatru liric, domnul Iorga descoperindu-şi, poate că, şi un geniu ignorat de compozitor, sau o voce de tenorino, neînchipuit de dulce.
    Dar nici chestia cu Shakespeare 1111 e încă limpede. Controversa n-a hotărât încă dacă domnul Iorga e de patru ori sau numai de trei ori mai mare ca dramaturgul englez.
1937
PUBLICISTICĂ
793
                        EFORIA
                             I
    Localitatea Eforia, de care şi-au înseilat iluziile câteva rânduri de vizionari ai milioanelor uşoare, câştigate în minimum de timp cu minimum de necaz, e pustie. Câţiva rari vizitatori de limbă ungurească şi foarte puţină lume din Bucureşti colaborează la impresia de sfârşit de sezon şi de septembrie, a cochetei staţiuni părăsite. S-au clădit sute de case, toate goale. Apartamentul de patruzeci de mii de lei, scăzut la cinci mii, n-are amatori şi camerele, încă anul trecut cotate la nouă mii de lei, se oferă inutil, pentru plata impozitelor, cu două mii. Pe tăcute, proprietarii le-ar închiria şi cu cinci sute de lei — şi n-au cui.
    Socoteli anumite de inflaţie sufletească au făcut că s-a clădit mult şi silit, înainte ca edilităţile indispensabile să fie făcute. Frumosul hotel „Bellona“ se ridică pe balcoane şi terase în zare lângă un heleşteu de imondice, în care se varsă canalizările Sanatorului - şi jumătate din localitate pute a ei... Pretext de reverie pentru vizitatorul terestru inexperimentat. Se va întoarce acasă cu noţiunea că marea şi excrementul au ceva definitiv comun. Nu ştiu câte multe milioane a costat opera arhitectului Cantacuzino: ancorată la ţărm ca un mare vapor cu cinci etaje, ea domină coasta, oceanul şi cerul. Ce folos! când treci prin faţa lui, unde lucrează bucătăriile, spectacolul dezordinei şi al ruinei începute apare pe ferestrele de la subsoluri. Şi iarăşi un miros! — de rântaş prăjit în grăsime proastă: origina de restaurant a rezultatului din heleşteu. Muştele trec alternativ şi după preferinţă de pe farfurii, dincolo şi îndărăt. O vană orhestră cu tobă acoperă din viori, armonici şi vocalize, cu un văl muzical, mesele fără clienţi şi toată această melancolică porcărie.
 794
TUDOR ARGHEZI
     Localitatea are vile albe, cuburi interesante, faţade cu vitrină, luminate seara cu aprinderi filtrate prin mătăsuri portocalii. Are mai multe hanuri scumpe. Are o ultimă clădire monumentală, realizată într-un an, minunat echilibrată, în suprafeţe vii, şi desinată cu o perfecţiune de mare gust: Casa de odihnă a Societăţii Corpului Didactic. Are un lung trotuar de faleză, plaja cea mai întinsă şi mai largă de pe această parte de litoral. Ce folos!
     Preocupată de alte idealuri — primăria n-a introdus apă în staţiune. Am plătit litrul de apă cel mai ieftin trei lei şi cu bacşişul cinci — şi l-am plătit şi şapte lei. Indiferenţa municipală e categorică şi precisă, căci transportată pe o conductă sau măcar cu sacalele, o apă excelentă se găseşte la o palmă de loc de Eforie, la Agigea. Piaţa, necontrolată de aristocraţii primăriei, e nepermis de scumpă. Gheaţa e absentă la preţ abordabil. Singură pâinea e foarte bună, dar nu pe răspunderea comunală, ci din vina unui brutar onest, pripăşit în localitate şi care pune în copaia de frământat făină curată de grâu. Punctele circulate sunt murdare.
     Graţie aceloraşi socoteli anumite a fost mutat traseul de cale ferată, al generalului Ionescu, făcătorul liniei Constanţa-Carmen Sylva, linie care de la plecarea domniei sale din Direcţie n-a înaintat spre sud cu un centimetru. Acum, pentru că a revenit la post, generalul ar trebui, poate, să vadă de ce linia care străbătea staţia pe mijloc în întregime, dându-i o animaţie sprintenă şi un pitoresc particular, o apucă acum anapoda pe un ocol enorm, în câmp dezolat şi în pământ sterp, şi iese într-o gară foarte depărtată de localitate, cu toate că încadrată confortabil la marea ei distanţă? Ce necesităţi au implicat toate aceste subite schimbări radicale, de fapt împlinit, în vreme ce haznalele se deşartă în mijlocul unui orăşel fără apă? Primăria face ca domnişoara de la ghişeu, care nu se spală dar se platinează şi se împrumută ca să plece la Paris.
PUBLICISTICĂ
 795
    Am căutat să aflăm cui aparţin creierul, iniţiativele şi energiile luxoase comunale din localitate. Unui domnişor simpatic, todeauna absent însă foarte prezent în Bucureşti, proprietar al unui căţel cărămiziu de o sută de mii lei - şi locotenentului domniei sale, viceprimarul, un fost zidar, care începe să înveţe româneşte...
    Ar fi timpul să se mai schimbe ceva: oamenii comunali, halucinaţi de fantezii de municipiu. Eforia, care-i abia o suprafaţă dezlânată, de petice fără aderenţă, are încă mult de aşteptat, în ritmul activităţii actuale de zigzaguri, până să se poată dezmierda decent cu titlul, vizibil tipărit pe imprimatele oficiale, de oraş. Lucrând prin acces şi aventură, ultima săritură, a gării, a complicat parcă într-adins cu câţiva kilometri pătraţi problema echilibrului organizat, dincolo de puterile confuze ale unor edili politiciani. Este trebuinţă de gospodarii destoinici care au întemeiat acolo, în gol, în vânt şi nisip, o aşezare până deunăzi prosperă, ameninţată de bancrută.
    P.S. Un exemplar, să-mi dea voie, forţează de câteva săptămâni, cu admirabila lui stăruinţă, să intre în colivia lui Coco. A primit sugestii, inspiraţii, telefoane: s-a eschivat. Exemplarul n-a priceput. Coco e 1111 papagal politicos şi de til indirect şi nu-i place să fie înghesuit cu dragostea. în atare împrejurare preferă pe alde Cocoş. Proştii nu pot să disocieze
i devin enervanţi de reciprocitate.
    La metoda cramponării s-a adăugat metoda notiţei anonime de ziar, cu tălmăcire progresivă, orizontală, oblică, tangentă şi în sfârşit impertinentă. Coco rămâne impermeabil.
Tinere domnule Babeş, lămureşte pe un dulce imbecil că eşti un simplu profesor, abia niţel mai mare decât copiii pe care îi instruieşti la bravura pieptului, la lealitatea ochiului franc şi a pumnului cinstit şi sănătos. Spune-i că trăieşti din ce-ţi aduc dumitale copiii şi că laudele mele din numărul meu precedent nu mi le-ai plătit cu derizoria taxă de gimnastică
796
TUDOR ARGHEZI
şi înot, de zece lei, la care am participat şi eu, ci cu sufletul, cu entuziasmul şi tinereţea râvnei dumitale.
                                                       1937
                     CONTRIBUŢII
    Temperament diletant şi versatil, domnul Iorga nu s-a putut mulţumi cu mărginirea disciplinei în numele căreia s-a prezintat generaţiei sale. Istoriografia era o ştiinţă cu prestigiul necontrolat, într-o epocă de mică negustorie. Eminescu murise de curând, fără să fi cerut vremii lui nimic, scriitorul, pictorul, muzicantul n-aveau stare civilă. Maiorescu varia între politică şi filosofie: trăiau Coşbuc, închis între cărţi şi manuscrise şi de la care, trucat, a fost luat şi politicianizat aşa-zisul semă-nătorism — de zâzanie; Gherea într-un restaurant de gară, Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, podgorean, Macedonski fluierat pe stradă şi Caragiale, care a caracterizat pe domnul Iorga: „băiat bun, păcat că creşte strâmb". Abia se ivea, între numărătorii spicelor de grâu, petrolul, adevăratul agent de civilizaţie şi cultură şi sângele nou al unei Românii moderne, deosebită întru totul de ţara veche.
    Tânărul profesor avusese ideea să facă studii istorice şi găsindu-se faţă-n faţă numai cu Xenopol şi cu Tocilescu, victoria ele savant specialist i-a fost cu atât mai uşoară cu cât concurentul redutabil Georgian avusese grija să fie înlăturat, cel dintâi, căruia domnul Iorga îi datoreşte intrarea în universitate, şi Riria o reputaţie de mare poetă. Mai târziu, l-a răsplătit cu moneda efigiei sale, lansând şi principiul ingratitudinii, că aceluia care ţi-a dat la ananghie un ban, nu-i poţi purta o recunoştinţă fără scadenţă.
   Superstiţia titlurilor căpătate mai ales într-o ştiinţă nefrecventată şi în străinătăţile cu faimă de mare seriozitate
PUBLICISTICĂ
 797
(Germania avea pe Mommsen, pe Curtius, pe Schliemann) făcea ravagii în capitală, unde un advocat cu diplomă de Târgovişte putea să fie profesor de matematici şi se putea face un şef de biurou şi chiar un ministru, cu certificatul de gimnaziu. La optzeci la sută analfabeţi, cincisprezece la sută oameni politici ai celor trei colegii, cinci la sută oameni complicaţi şi unu la zece mii intelectuali de şcoală conservatoare a Junimii -domnul Iorga putea să fie un foarte mare învăţat. în această perspectivă, el a dat un atac general, care trebuia să intimideze clasificarea prin averi a unei societăţi de trai bun şi huzur, însă bine calculat, ca să nu-i treacă verva dincolo de o limită mijlocie admisă, menajându-şi punctele de intrare în burghezia repudiată. El da un asalt de pătrundere în rândurile protipendadei, ştirbind ca să se intercaleze.
    Domnul Iorga a ştiut să nu fie socialist şi a fost antisemit ostentativ, după Polichroniade, autorul princeps al antisemitismului românesc, nepomenit de nici unul din urmaşii lui, care s-au voit evenimentali.
    Operând întâi cu copiii din licee, a trecut la studenţii din universitate. Prin universitate şi-a pus partizani în învăţământ. Liga Culturală, Academia, un partid politic pe care l-a înfiinţat, i-au servit de cercuri de recrutare. Aderenţa la domnul Iorga e specială: nici un adept nu-1 stimează decât în limita posibilităţilor patronului de a-1 plasa spion sau pion de manevră.
    într-o bună zi, antisemitul excesiv a devenit filosemit extraplat. Presa de afaceri democratice l-a îmbrăţişat şi adoptat, proprietarii ziarişti evrei primind cu convertirea lui un aport de capital neaşteptat şi beneficii de mie la sută. Domnul Iorga a izbutit dincolo de toate speranţele dubioşilor şi de toate ambiguităţile, să împace capra cu varza, să fie deopotrivă de citat şi fotografiat de presa şi de stânga şi de dreapta. Căutaţi în schema lui morală locul rectitudinii şi punctul curat. El este în literatura cotidiană politică de azi un perfect „bon h toutfaire‘\ utilizat în coloanele respective, şi de „Dimineaţa"
798
TUDOR ARGHEZI
domnului Calman Blumenfeld şi de „Universul" domnului Stelian Popescu şi de gazeta „Le Moment" al domului Alfred Hefter şi de „Curentul" domnului Pamfil Şeicaru, rând pe rând cuşer şi trif. Domnul Iorga niciodată nu s-a simţit mai bine şi mai universal ca în această conjunctură de oportunism.
    Din istorie a sărit în politică, din politică în poezie, din poezie în teatru: spiritul superficial a gustat din toate şi pe cele pe care nu le poate duce la gură, le spurcă. Pornograf obsedat de-o lubricitate tenace şi complăcut în măscări şi hazuri de băiat de prăvălie, domnul Iorga face pe moralul şi moralistul şi îşi permite atitudini radicale faţă de scrierile care-1 fac transparent, acuzându-le de pornografie. A intrat de mult în clasa în care stă, a forţat uşile ca să intre şi ar vrea să-şi refacă o fetie uzată şi babonoasă la bătrâneţe. Tânăr şi strâmb din umeri şi şolduri, cerea drepturi pentru tinereţe, pentru tinereţea lui: bătrân, chel şi cocoşat, vrea drepturi pentru senilitate, pentru senilitatea lui — şi nu poate accepta situaţia că, în vreme ce preocupată de parvenire pasiunea lui se concentra în viteza cu care să alerge, să denunţe, să scoată oamenii din pâine, să escamoteze şi să mintă, nivelurile au crescut, valoarea de caracter se afirmă; că o lume nebănuită de stupefacţiile sale trăieşte, biruieşte şi întemeiază. El ar vrea să sufle şi lumea să dispară ca un aşternut de făină — şi suflă într-adevăr, i s-au umflat ochii, i-au slăbit foalele suflând, şi nimic nu se clinteşte dinaintea eforturilor penibilului caraghios. Câteva babe masculine nule, primejduite, şi câteva cretinisme de rândaşi mai pot să-i mângâie, legănată cu fraza proastă, personalitatea meschină şi vulgară.
    Tineretul s-a lepădat dezgustat de această caricatură şi de această paiaţă cu cinci sute de costume sufleteşti şi toate false. Voind să mai ridice o dată muzica de tinichea, ca un trâmbiţaş, i-a dat peste mână: clovnul nu mai poate înşela pe nimeni şi tinerii de azi recunosc în domnul Iorga pe lichelizatorul autentic al unei activităţi de patruzeci de ani. O viaţă s-a stins, cu neputinţă de a mai fi sculată artificial din ţărână şi altă viaţă
PUBLICISTICĂ
799
a început, mai dreaptă, mai teafără, mai adevărată. Ciudată viziune de agonie: un muribund se vrea şi se vede prunc inefabil şi sugaci şi ar pretinde să fie pus cu mâzga sărutului buzelor lui la sânul Fecioarei în locul lui Iisus.
1937
                        PURCĂRII
    S-au publicat şi în acest an în „Monitorul Oficial" catedrele vacante din învăţământul secundar şi pe baza acestei publicaţii, au fost chemaţi candidaţii în zilele de 16 şi 17 iulie să şi le aleagă. Fiecare şi-a făcut o socoteală în ce priveşte locul pe care ar fi dorit să-l ocupe.
    Nu mică însă le-a fost mirarea când au constatat că posturile publicate în Monitor erau inexistente sau că nu puteau să fie distribuite. Motivele şi le şopteau la ureche membrii comisiunii, prezidată de un director cu numele derivat de la paznicii publicului de cocină, prin schimbarea unei vocale.
    Posturile bune s-au transformat peste noapte. Se povestea între candidaţi că posturile bune se pot plăti, ca să fie căpătate, unei matroane anume, dintr-un anumit învăţământ. Proprietarul câtorva bancnote albastre poate oricând să fie transferat unde-i vrea sufletul, sigur că nu va fi tras la răspundere, deoarece acei care prezidează la noile numiri au avut grija să se puie la adăpost, introducând în ordinele de numire un pasagiu ca acesta: „Având în vedere publicaţia catedrelor vacante în învăţământul secundar de toate categoriile, făcută în «Monitorul Oficial» nr. 158 din Bucureşti, iulie 1937, cu toate modificările introduse ulterior1.
    De la 13 iulie (data publicării) până la 16 iulie (data numirii), sunt numai trei zile, însă trei zile ulterioare...
1937
 800
TUDOR ARGHEZI
                PEŞTELE CULTURAL
    Un oarecare Peşte nemulţumit cu vasele de Japonia, covoarele de Buchara şi Ispahan, precum şi cu multele milioane lăsate lui moştenire pentru serviciile aduse unei defuncte cotoranţe libidinoase, a alcătuit cu aceasta un legat prin care se lăsa din moştenirea ei un lot de două mii m2 pentru zidirea unei şcoli. Foarte frumos, dar mai e ceva.
    Pe acest teren primăria sectorului respectiv trebuia să zidească o şcoală cum nu sunt multe în lume, cu obligaţia să fie administrator al ei Peştele, şi nu numai el dar şi urmaşii lui. Deci, o leafă grasă de prim-efor asigurată pentru vecie Peştelui şi progeniturii.
    Legatul mai prevedea că dacă până la august 1937 clădirea nu va fi gata, legatul se anulează şi că tot ce s-a clădit rămâne Peştelui.
    Dar prevăzător, căci s-ar putea întâmpla să nu meargă totul în plin, colegatarul a propus primarului de sector o prelungire a prevederilor testamentare, cu condiţia ca primăria să cumpere de la el, acum dintr-altă moştenire rămasă Peştelui, încă un teren la nu ştiu câte mii de lei pe metru. Ni se spune că s-a făcut şi asta şi că primarul a fost cooptat efor.
    Să zicem că se termină localul proiectat, în care ar urma să intre copiii supradotaţi. Personalul didactic va fi recrutat printr-un concurs prezidat de legatar... Primăria construieşte un local de peste douăzeci milioane şi-l face cadou pentru o şcoală particulară, pe care s-o exploateze Peştele cultural.
1937
                 BUNUL REVIZOR
    In sfârşit, ceva bun la Revizoratul capitalei, însă prin meritul personal al revizorului, nu al ministerului. O bibliotecă a
PUBLICISTICĂ
801
învăţământului, înzestrată cu tot ce e nou şi însemnat în literatură şi în pedagogie, pusă la dispoziţia cititorilor breslei; cercetări asupra copiilor şi mediilor în care trăiesc, pentru o mai bună organizare a şcoalei; o expoziţie anuală de variat material în diagrame şi de lucrări ştiinţifice şi literare ale învăţătorilor.
    O dată pe săptămână, lunea, se strâng dascălii cu tragere de inimă, la conferinţe în contradictoriu: un coleg pune o problemă nouă şi auditoriul contribuie la luminarea ei, fără teamă că cele spuse de ei le vor fi întoarse, din răzbunare, peste capetele lor. O revistă „Muguraşul", tipărită în multe mii de exemplare pentru copii şi mai ales cu contribuţiile lor literare; concursuri literare şi artistice.
    La acelaşi revizorat se înfiinţează o Societate a învăţătorilor aleşi în vederea unei activităţi cu totul noi şi excepţional de importantă pentru bunul mers al şcoalei.
    Iată un revizor original, care a refuzat să doarmă la ţâţele bugetului cu vârfurile în gură, ca alţi zeci de revizori, sute de subrevizori şi sute de inspectori.
    Numai că unui asemenea revizor, care nu-şi pierde vremea, să nu i se întâmple să fie dat afară.
1937
        PREMIERĂ LA TEATRUL COMEDIA
   Pe scena teatrului care a cunoscut glorioasele stagiuni ale companiilor Davila, Bulandra-Manolescu-Marioara Voiculescu, Maria Ventura şi Ion Iancovescu, s-a reprezintat, miercuri ov^aiă, subt suspiciile firmei Bereşteanu-Steinbach-Sică Alexandrescu şi subt titlul Om de încredere, vodevilul satiric Ces Messieurs de la Sânte. Piesa e de Paul Armont, dar pe afişul românesc erudiţia teatrală a pomenitei firme a atribuit, generoasă, o parte din glorie şi lui Leopold Marchand. (Deoarece
802
TUDOR ARGHEZI
nu credem să fie numai o stratagemă pentru inducerea în eroare a societăţii care percepe drepturile de autor.) Iar pentru ca generozitatea să fie completă s-a mai atribuit şi traducerea („versiune românească...") firmei aliate Muşatescu & Sică. (Sică generos cu Sică!...) Probabil însă că traducerea este a domnului Romulus Antonescu, împrumutată de domnul Mişu Fotino din biblioteca Teatrului Naţional din Cernăuţi. O traducere net proastă. Dar, în sfârşit, poate că au tradus şi domnii Sică & Tudorică ceva: textul lui Leopold Marchand... Acela a fost excelent!
    Domnul Ion Iancovescu, noul regizor al domnului Sică Alexandrescu, a trebuit să ţină şi unul dintre roluri, trupa fiind descompletată pe vară. Cel mai mare actor român de azi a îndeplinit cele două funcţii cu o naturaleţă care nu trăda sluga la dârloagă. A mai avut de luptat şi cu un anotimp antiteatral, cu un public mai mult de ştrand şi cu câţiva parteneri de jenantă mediocritate. Bineînţeles, maestrul a învins, cu toate că în contractul de angajament domnul Sică Alexandrescu îi pusese domnului Ion Iancovescu clauză specială: să monteze şi să joace prost - ca să nu coboare (ridicându-1) nivelul teatrului — stabilizat la etalonul estetic Timică.
    Incorigibil, genialul paiaţ a călcat contractul.
    Ansamblul: cincisprezece actori cincisprezece.
    Domnişoara Piacentini şi domnul Finţi sunt doi actori buni şi sârguitori, iar domnii Bulfinschi şi (hm!) Fotino îi mai sunt, domnului Iancovescu, doi parteneri loiali: vedete, s-au onorat a-1 seconda.
    Sunt însă trei de nepătruns mistere: de ce o fi întârziind în teatru nostima domnişoară Marieta Deculescu, de ce n-o fi luând pastile şi hapuri venerabila doamnă Silvia Fulda, şi de ce n-o fi împuşcat-o încă nici un spectator pe eleganta domnişoară Fifi Harand?
    încolo, a fost frumos, şi ne-a părut bine.
1937
PUBLICISTICĂ
 803
                     UN RĂSPUNS
   Aş fi voit să mai stăm de vorbă cu cititorul şi despre alte obiecte decât domnul Nicolae Iorga, dar deficitar în atitudinile surprinse în derută şi arătate fugind, maestrul şi-a dat seama că pierde terenul şi s-a ambiţionat să reapară subt proprie iscălitură. Pseudonimul „Cocoş" nu-i mai era de ajuns marelui curcan, care s-a văzut obligat să cheltuiască şi cântec personal. Răspunderea, trezită silit la optsprezece luni de ocări în pâlc şi alai, implica din partea unui maşinist obişnuit să manevreze pe alţii şi preferând riscului personal, la lumina tiparului, sfoara intrigii ascunse şi calomnia şoptită, ieşirea din anonimatul colectiv. De altfel, i s-a repetat sugestia din anturaj că e momentul să-şi scoată momâia din academii şi ligi şi prestigiile din naftalină şi să dea, o dată, şi singur din pană. Omul din dulap a iscălit un hrisov menit să-i salveze tiara şi să-l puie din nou în stăpânirea pierdută a literaturii şi didacticei româneşti.
   Domnul Iorga s-a executat: fără tragere de inimă, dar s-a executat. Paralel cu datoria de a face faţă împrejurării de vitrină şi publicitate, se simţea dator să-şi salveze bravura şi către personalul de serviciu. Tot trimiţându-şi rândaşii din curte ca să discute ei soroacele şi plăţile întârziate, autoritatea stăpânului se discreditează şi obrazul începe să-i fie discutat la bucătărie şi grajd. A venit dintre păinjinişuri şi perdele şi s-a prezentat. Cu ce fel de hârtie a plătit o rată? Ducându-şi mâna stângă la buzunarul hainei din căptuşală şi scărpinindu-se simbolic subsuoară. Boierul e om cu ifose mari dar decavat. Bancnotele cotate nefiind mai mici de cinci sute şi o mie de lei nici pe piaţa intelectuală, el n-are decât falsificate şi amâna până ce va agonisi aceste...documente. Domnul Iorga nu-şi plăteşte datoriile literare cu moneda corespunzătoare, a spiritului şi a talentului. Ii trebuiesc fişa antropometrică şi datele biografice, un curriculum vitae, semnat ca proza domniei sale detectivă de către un agent, ca să se poată rosti asupra
 804
TUDOR ARGHEZI
    rostului unui poet în literatura unui timp. Prilej pentru subtitlul domniei sale vals de a fugi încă o dată de partener.
    La studiile noastre de expresie şi de natură moartă, domnul Iorga adoptă procedeul „Biletelor de Papagal", de la care a putut să înveţe, în şase săptămâni de când reapar, că portretul e rezumativ, concret şi mai concludent decât articolul descriptiv — şi a publicat Un Fra Angelico român: T. Arghezi. Dar un titlu de erudiţie nu ţine loc de calitate: eticheta, bună în trebile de societate, nu acoperă golul unui text. Domnul Iorga nu ştie să facă uz de gen şi în loc de un clişeu sintetic, obţine un pamflet descriptiv. Vrând să construiască o sferă, iese o lipie.
    Am afirmat că „polemistul" Iorga nu e un polemist decât în absenţă. îndată ce are în faţă pe adversar, arcul i se înmoaie, săgeata se sfarmă ca o macaroană, iarba nu mai ia foc şi fierul domniei sale de cauterizat oamenii cu o crestătură infamantă pe frunte, trebuie roşit cu chibritul.
    Domnia sa nu este ceea ce numeşte, când îşi enumără succesele în element haotic, un luptător. Lupta subînţelege corectitudine şi acest amănunt de croială sufletească nedegenerat e viu şi la făpturile derizorii ale biologiei, prevăzute cu ac şi oţet. Domnul Iorga insultă şi se împacă. Geniul domniei sale rezidă în mahala. Ori cheamă la judecată pe un gazetar care s-a îndoit de lumina domniei sale orbitoare, niţel mucegăită, şi cere să i se facă scuze şi să fie recunoscut în instanţă.
    Biletele noastre duc alt fel de polemică, fără insultă brută şi împăcare brută. Deprinderile maestrului sunt descumpănite şi ele pot să afirme despre redactorul lor că e „cel mai agresiv dintre pamfletarii care nu cruţă nimic, om sau idee". într-adevăr, domnul Iorga s-o fi aşteptat, după ce a opărit trandafirii cu o mie de căldări de lături, să punem stihar de atlaz alb şi să sosim cu cădelniţi aprinse şi cu mătăuzul scufundat în apă de lavandă.
    Polemica e proză frumoasă şi pamfletul ei operă de artă. Lucrul care poate să identifice măiestria şi să-i controleze
PUBLICISTICĂ
805
substanţa şi ţinuta - modelul alături cu interpretarea - e polemica penei de scris. în războiul cu puşca, materia se isprăveşte şi fără gloanţe în cartuşieră, cu lancea pierdută şi cu baioneta ruptă, soldatul pune mâna pe ce găseşte şi dă. In polemica vorbelor ea trebuie să fie infinită şi n-ai de apărat numai opera sau persoana, ci şi apocalipsa lor. Nu dai ca să scapi: cinstea noţiunii se păstrează la inventar. Datoria cere originalitate, nivel, vigoare, acurateţă şi exemplară onestitate, satisfăcând ceva mai mult decât necazul sau mizeria morală a unui autor. Polemica de rând rămâne când i-a trecut ziua sau i s-a terminat săptămâna, o vociferare fără caz şi o insultă fără conţinut: o ploaie de semne de exclamaţie.
    Am citit cu luare-aminte portretul încercat de domnul N. Iorga. în „Neamul românesc", care îl reproduce cu un aldin declamatoriu, articolul are patruzeci şi opt de rânduri şi vreo şase sute de cuvinte. Dacă aş avea loc mai mult l-aş reproduce şi eu, ca să-şi facă cititorul meu comparativ o idee exactă de lipsa elementarelor însuşiri literare trebuincioase la condiţionarea unui text polemic, indiferent de ce tratează şi de neplăcerile pe care le-ar provoca. Domnul Iorga s-a ostenit să opuie „Biletelor de Papagal" un bilet de păun. îl invitasem să apară în arena deschisă, ca să facem şi dovada relei-credinţe. Angajat într-o împrejurare precisă, domnul Iorga dovedeşte mai mult: necinste şi neputinţă. Nici o idee, nici o imagine, nici acele două, trei cuvinte împărecheate, care colaborează la satisfacţia estetică, aşteptată înainte de orice alt considerent, de justeţe, de articulare exactă şi de profunzime, de la un scriitor curent, necum de la unul cu faima glorioasă şi cu poziţie în buget. „Biletele de Papagal", lipsite de orice fel de orgoliu, au şi uşurinţa de-a uita cu totul de sine, libere să preţuiască o pagină bine scrisă, de la oricine ar veni şi împotriva lor. Dar asupra domnului Iorga şi a şcolii domniei sale au o superioritate de ton.
    în aşa-zisul domniei sale portret domnul Iorga adună peticele din care şi-a compus timp de un an şi jumătate
 806
TUDOR ARGHEZI
campania de însănătoşire şi moralizare literară (!), le lipseşte la rând şi semnează: N. Iorga.
    Capetele pe care îşi reazimă sentinţele majore dau schema metodelor sale de viaţă şi de ştiinţă. Adevărul e alternat cu minciuna conştientă şi cu falsul voit, puse alături şi în balansare, ca să câştige din realităţile diminuate o culoare de autenticitate. Istoricul n-are conştiinţă. Pedagogul e în toată întinderea moralului un imoral disolut. Rectorul nu se deosebeşte de martorul care jură cu mâna pe cruce că recunoaşte în concurentul lui un asasin.
    Fostul prim-ministru are complexiunea tâlhărească. Din capul putred şi din ciuperca inimii până-n tălpi, în pasul cărora, pe marmura paraclisului, auzul recunoaşte călcătura parcă, înăbuşită, a spărgătorului de altare, făţarnicul mentor e un cinic al cheilor sufleteşti şi al chivotelor forţate. Numai o epocă fără control şi fără vreme, alergată de iniţiative rapide şi împânzită de munci începute şi care trebuiesc duse pe neodihnite la capăt, poate să-l lase să se strecoare prin arătura ei.
    Nu pot să consacru unei judecăţi punct cu punct a materialului din textul semnat N. Iorga, comentariile dintr-o dată, pe care le comportă. Voi face-o treptat, în fiecare număr viitor al acestei cărticele săptămânale. Deja i-am luat cititorului prea multe pagini, publicând pentru documentarea lui reproducerea unui articol, aflat la sfârşitul numărului prezent şi care arată locul unde legătura unui sentiment gingaş al meu, murdărit de domnul Iorga, s-a rupt1. El documentează aserţiunea şi fanfaronada domnului Iorga: „Mi-a trimes cu dedicaţii îngenuncheate primele sale opere“. Nimic nu se poate schimba în diametralul lui opus fără cauze certe şi numai din necesitatea de a schimba un costum. Cititorul mă va ierta - l-am mai rugat
     1 Se referă la articolul Serenissima. Rugăciune pe brânci la domnul Iorga, apărut în „Bilete de Papagal“, an. II, nr. 313, 11 februarie 1929, p. 1-2, reprodus în „Bilete de Papagal", nr. 7(484), 1937, p. 137-140 (n. ed).
PUBLICISTICĂ
807
o dată - că pentru întâia oară într-o lungă activitate literară sunt silit să vorbesc de mine.
    Cu toate că nu e nevoie de prea multe iertăciuni din partea cititorului. Nu-mi fac apărarea mea. Individual, mă apără, fără să fiu nici beat de mine, nici dement, şi mă îndreptăţesc câteva cărţi, în slova cărora şi-au tocit dinţii mai multe rânduri de rozătoare. In câte o literă cu pietricică ş-au spart şi măsele. Apăr însă dreptul la dreptate, la omenie şi pură cuviinţă al câtorva noţiuni abstracte însă vii şi sacre, peste generaţii şi veacuri, atacate într-alte vremi de potentaţi analfabeţi şi de viziri şi acum, în ţara noastră, de către cărturari... Măreţi creatori de cultură, şi n-au comun cu o cultură mai mult de pulberea stârnită cu pământul, neaşezată pentru rădăcini şi brazdă, şi dărăcită în pieptenele vântului... Această apărare ne priveşte pe toţi, şi scriitori şi cititori.
    Domnul Iorga are însă şi un curaj: să-mi cenzureze, pentru demagogia necesităţei grele de a scăpa dintr-un impas, sentimentele naţionale, din exploatarea cărora domnia sa a parvenit. Eşti naţional prin ceea ce are mai veşnic şi mai propriu naţionalitatea: prin limba pe care o scrii şi pe care nu o scrii ca un plagiat. Criticul Ibrăileanu, îmi pare rău să amintesc, a pus un semn cândva de încrucişare de drum, afirmând că „până la Arghezi s-a scris într-un fel; iar de la Arghezi încoace se scrie intr-altfel" şi nu era vorba nici de talent nici de fantezie, nici de acea „simplă îndemânare verbală şi un meşteşug în jocul vag al imaginilor", de realitatea cărora nu poate face abstracţie nici domnul Iorga, când mâzgăleşte un portret, dar de temeiurile naţionale ale cuvântului românesc.
    De altfel opinia, oricare ar fi, a domnului Iorga, mi-e perfect indiferentă în ceea ce priveşte caracterul naţional al activităţii mele. Am testimonii mai mari şi mai grave, emanate de la autorităţi morale mai presus mult de ceea ce dau vremii aventura oportunistă şi mimica în două acte. N-aş fi dorit să citez şi mă mulţumeam cu conştiinţa corespondenţei, dincolo
808
TUDOR ARGHEZI
de contingenţe, credinţe, sincerităţi, maşinaţii şi ipocrizii, a scrisului meu cu misticile însufleţiri. Legionarul Vasile Marin, mort în faţa Madridului, ştia versurile mele pe dinafară: nu l-am cunoscut. Legionarul Ion Moţa, tovarăşii lui de viaţă şi de moarte, a preţuit cartea, CimitirulBwta-Vestire - care este o satiră, nu o pornografie, canalie! - ca o revelaţie. Nici pe el nu l-am cunoscut.
    Asemenea mărturii pe zăloaga dintre foile cărţilor mele îmi sunt de ajuns. înţelege oricine ce preţ mai pot avea faţă de ele certificatele de sentiment naţional ale unui jouisseuf.
1937
                         BUN SOSIT !
    într-al şaptelea an de domnie, suveranul, întors acum voios acasă, în casa lui, care-i şi ţara noastră, dragă cititorule al lui Coco, s-a hotărât să-şi facă drum prin gospodăriile străine. Cu geamantanul sumar, ca un student, în vreme ce studenţii din străjeria lui plecau prin toată ţara, la munca braţelor însufleţite, el s-a dus în haina omului de toate zilele, amestecate cu gloatele de călători, ca un necunoscut, la o muncă mai grea, pentru că mai gingaşă, de măsurare a gândurilor Majestăţii Sale cu cele ale arhitecţilor vieţii politice din toată lumea.
    Era trebuinţă, se gândeşte Coco, ca Majestatea Sa regele să se arate şi pentru alt rezultat văzului Europei, dezobişnuit de chipul românesc în priveliştea oficială a statului nostru.
    Până într-al şaptelea an, domnia i-a fost înfăţişată de către nişte demnitari, a cărora caricatură, „văzută" de creionul ilustratorilor pe genunchi şi pupitru, ai presei din Occident, sintetiza în ziare bărbăţia românească într-o imagine efeminată şi tendinţele ei continentale în linia mongolă imberbă a Cereştei împărăţii. Un chinez de aparenţe plăpânde alternase
PUBLICISTICĂ
809
sforţarea teatrului verbal cu pauza lungă de siestă, permanent bolnav de un chin benevol care-i făcea sferturile de oră de sănătate mai scumpe şi mai căutate. Chiulotele îmbăiate la Ostanda, şi le călca la Geneva, uscate pe Riviera.
    El apărea melancolizat de reminiscenţele unei aristocraţii, care nu se învrednicise de nici un blazon genealogic, în toate capitalele hărţii politice, pe toate litoralele, pe toţi gheţarii şi în toate costumele cu mâneca şi cracul variate pitoresc după sezon, fotografiat ca o vedetă pentru crâmpeiele informative de ecran. Şi, în cele din urmă, a interpretat cu o genială măiestrie unitară, pe care nu ar fi egalat-o dintre actorii români nici Ion Iancovescu, după actul gloriei în mii de tablouri şi de instantanee, ultimul act, al decadenţei.
    Acest model manciuc a fost o fatalitate a iconografiei naţionale să fie întodeauna flancat de un negru fără buze şi cu dinţii afară din gură ca un vitriolizat din amor, indigen aproape zulus sau senegalez, croit pe jurnalul englezesc, ca semenii lui de culoare, care, lepădându-şi izmenele natale între banani şi maimuţe, adoptă la Londra pantalonul cu dungă, brigiul şi jobenul mat, locotenentul a putut să documenteze şi el publicul străin, că la o jumătate de populaţie asiatică românească răspunde o jumătate africană. Când delegaţia Italiei a părăsit o memorabilă şedinţă a Ligii Naţiunilor, politica şi războiul Romei păreau să aibă din partea României un adversar mandarin, secondat de un abisin.
    Marele brahman are două sigure, însă concrete opere monumentale la gloriosul activ: introducerea în relaţiile dintre contribuabili şi fisc a declaraţiei, care înmulţeşte vama şi graniţa cu Codul Penal de douăzeci milioane de ori, între fiecare cetăţean şi stat. Soclul acestui monument a fost un vraf de vagoane cu formulare tipărite, aruncate din pricina unei greşeli de corectură sau dintr-a unei subite inspiraţii suplimentare, intr-o noapte, şi înlocuite cu alte vagoane de imprimate.
810
TUDOR ARGHEZI
    A doua operă e de humor: invenţia cepei şi a mămăligii pentru poporul românesc. Dar poate că trebuiesc înmulţite monumentele cu unul: magnificul confort personal distribuit ca şi în trecut pe latitudini. Ilustrul mongol a realizat din sudoarea acceselor de muncă şi de temperatură economii superbe.
    Reprezentaţia, în cifră rotundă, a costat, se spune de către prieteni, un miliard.
    Uite, Ilie şchiopule, parlagiu de categoria treia, din Abator, care câştigi două sute de lei pe săptămână şi pe care te aud emoţionat de arcuşul dumitale până la disperare, scârţâind o romanţă pe scripcă subt socul din curtea stearpă, de ce ţi-a scos Toba, pentru o datorie de douăzeci de mii de lei, adunaţi cu ţârâita neplătită, cocioaba în vânzare. E preţul unei cutii de havane, dăruită gustului aromatizat al domnului Litvinov.
    Majestatea Sa Carol al Doilea, regele României, a călătorit în ţările din Apus şi lăsând oraşelor şi metropolelor străbătute amintirea unei prezenţe chipeşe clare, a reabilitat, desluşit cu surâsul, cu limpezimea căutăturii şi cu toată făptura lui, desinată ager şi curat, pe Făt-Frumosul de pe Dunăre, Mureş, Nistru şi Olt.
1937
                     ARS POETICA
    Un cititor al vechiului „Bilet de Papagal" cotidian îşi aduce aminte că minusculul nostru ziar, adresându-se odinioară tineretului, a pus în circulaţie un număr însemnat de pene, care fac parte din pleiadele ultimei epoci de zece ani a istoriei literare. Şi ne întreabă dacă nu e timpul să ne adresăm şi altui tineret mai mic...
    Foarte bucuros.
    Cititorul nostru are şi el doi copii care „încearcă", turburaţi că oamenii în vârstă scriu povestiri şi semenii lor teme de
PUBLICISTICĂ
 811
abecedar. întrebat ce părere are Coco, care iubeşte cu toată copilăria mai ales copiii, a şi luat îndemnul la inimă şi-i pofteşte la joaca de-a vorbele, dându-le deocamdată o pagină, două şi când vor spori paginile lui, mai multe. Ba, le-a şi scris câteva strofe, cum s-a priceput, un fel de nişte modele, ca să le izbutească însă copiii mai bine.
    Posibilii noştri viitori colaboratori la pagina copiilor vor avea de ţinut seamă de câteva principii, mă rog! întâi, să lase povestirea deoparte şi să se ţie la stihuri, de preferinţă scurte. Al doilea, să facă stihurile în minte sau cu glas tare şi numai după aceea să le scrie. Al treilea, să nu caute aşa-zise subiecte: să ia tot ce le iese înainte, un bob de mei, o sămânţă de dovleac, o floare ori o broască ori cine ştie ce, şi să scoată din acest lucru neînsemnat şi uitat de toată literatura, ceva. Toate lucrurile din lume au o lumină în ele, o mătase ca păianjenul, un cântec ca pasărea, o mireasmă ca busuiocul — dar trebuiesc mângâiate ca să-şi lase sufletele lor mărunţele în cuvintele celui ce se apropie de ele.
    Al patrulea, fără caznă, fără canon, surâzând! Surâsul dă cuvintelor şi el o lumină a lui. Să te gândeşti că vrei să fluieri sau să alergi după fluturi şi după cerc - însă fără să omori fluturii, dacă i-ai prins de aripile ostenite pe floarea de muşeţel.
    Şi mai sunt câteva reguli, pe care le vom da pe faţă, fiind foarte ascunse de oamenii mari, încet, încet.
    însă Coco cere neapărat ceva: o fărâmă de frumuseţe, un punct, un firişor, un fleac de nimic.
    Dar, ştiţi, nu e oprit să încerce nici cei mai bătrâni. Pravila e aceeaşi: numai dragoste trebuieşte, niţică.
                      1. OMUL ŞI VRABIA
                    Pe buturugă subt pom îmbuca pâine un om Şi din pom un titirez
812
TUDOR ARGHEZI
 Cerea fărâme de miez. Acum, după-nvăţătură, Vine şi le ia din gură.
 2. VRABIA LA SPĂLĂTORIE
 Titirez ori vrabie Vine pân’la albie,
 Unde maica spală rufe,
 Ar avea şi el o scuf e Şi ciorapii de clătit,
 Care s-au cam terfelit.
 3. CHIRIAŞUL DE PRIPAS
 Vrăbioiule, vecine,
 Te rog să treci pe la mine. Stai de-un an la noi pe casă Şi de chirie nu-ţi pasă.
 Mă tot ţii într-o minciună Şi n-ai dat măcar arvună.
 4. VRABIA N-ARE PARALE
 Vrabia cum să plătească La casă gospodărească? N-are ban în buzunar Şi nici buzunar măcar. Toată lumea doar o ştie Că nu plăteşte chirie Şi stă-n pod pe datorie.
      5. BIATA BABĂ
 Dar nici maica nu-i bogată Ca s-o ţie fără plată.
PUBLICISTICĂ
  Vrabia nu se gândeşte Că şi baba se hrăneşte,
  Ca să-i aducă în cioc Şi ei, câte-un glomotoc?
  6. N-ARE CĂ I-AR DA
  Vrabia ar vrea săraca,
  Să îi dea lapte ca vaca Şi frumos, curat şi nou, Ca găina, câte-un ou. Lapte? ia-1 de unde nu-i. Ouă? Face mici cu pui.
                      7. VÂNATURILE
  Ea se pricepe să-mpuşte Gărgăuni, omizi şi muşte, însă din aşa vânat Baba încă n-a mâncat.
  8. VRABIA LA JUDECĂTORIE
  Vezi că odată şi-odată O să iasă judecată.
  Şi-o să vie la proces Vrabia cu titirez.
  Şi o să fie silită Prin hotărâre citită,
  După toate spusele Să-şi ia catrafusele
 814
TUDOR ARGHEZI
    CUM POLEMIZEAZĂ DOMNUL IORGA
    Dacă aşa şi-a scris şi cărţile de istorie, cum îşi scrie articolele de polemică, profesorul trebuie viu felicitat. E locul să i se mai creeze un institut în ţară şi încă unul în străinătate.
    „Când un popor întreg comemora pe Ştefan cel Mare (scrie domnia sa) el îşi râdea de marele ucigaş".
    El este subsemnatul sau în vocabularul maestrului: el este eu - iar Ştefan cel Mare, mare ucigaş, ar fi fiind o calificare ireverenţioasă a subsemnatului.
    Am scris o singură dată numele lui Ştefan şi atunci nu despre domn, ci despre o carte a domnului Iorga: Istoria lui Ştefan cel Mare — ceea ce nu-i totuna. Ştiu că domnul N. Iorga se confundă cu naţia, aceasta fiind totuşi mai mică decât domnia sa, dar nu într-atâta încât să înţeleg Ştefan când zic Niculaie.
    Sunt de atunci exact treizeci şi trei de ani... Memoria cinstită a domnului Iorga se împărechează însă cu entuziasmul erorilor. Bunele domniei sale procedee de polemist corect! Tipărindu-şi volumul, subsemnatul, care se numea pe atunci diaconul Iosif Theodorescu şi scotea cu camaradul lui, domnul Demetrius, o revistă literară, „Linia dreaptă", incompatibilă cu funcţiunea din Mitropolia Bucureştilor, semna pentru întâia oară, într-ascuns, cu numele T. Arghezi, ca să nu poată fi recunoscut. în numărul 3 din 15 mai 1904 al revistei, am făcut o dare de seamă despre cartea domnului Iorga. Suprim pasajul inutil de forme şi detalii relativ la ortografia autorului şi copiez:
    „N. Iorga: Istoria lui Ştefan cel Mare. Cui se îndreaptă această carte: «poporului (român)» precum în slove galbene se citeşte pe copertă sau stratului mai cult din România? Domnul Iorga a văzut după ce s-a litografiat foarte căutata şi întortocheata, dar lipsita de gust copertă, că felul în care şi-a scris acest al nu ştiu câtulea spre infinit volum, deşi l-ar
PUBLICISTICĂ
 815
fi vrut pe înţelesul tuturor — cum, de pildă, fu Coroana de oţel a domnului Coşbuc - n-a ieşit aşa. De aceea, după ce ridici o pagină, citeşti un al doilea subtitlu care desfiinţează pe primul: «povestită neamului românesc».
    în ziare, în cărţi de matematică sau de medicină, varietatea de ortografie este oarecum legitimă; acolo, cel puţin fiecare alcătuitor de fraze are una particulară. Dar aci, la domnul Iorga, profesor universitar, om cu tendinţe de unitate, cu «metodă», cu «ordine», cu acces la tribuna întâietăţilor; rând, pe rând poet, critic, istoric, reformator, conducător etc., etc., etc. {De omni re scibili et quibusdam aliis), reacţiunile retrograde, bizareriile, capriciile nu se îngăduiesc. Acestea pot fi tolerabile celor ce nu se azvârlă spre căpestrele culturii şi ideilor ţării acesteia şi nu cravaşează gardurile, cucutele şi închipuirile întâlnite. Aceştia nu pilduiesc ci ascultă.
    Istoria lui Ştefan cel Mare, de care ne ocupăm, e scrisă greoi şi încurcat, cum este tot ce poartă numele N. Iorga, deasupra sau dedesubt. Ea probează natural erudiţiune, dar acesta e un lucru pe care l-au fixat examenele de profesorat ale autorului şi o nouă dovadă — aceasta publicului — că profesorul de istorie îşi merită catedra e zadarnică. Cred că în mâna poporului pentru care ar fi trebuit s-o scrie, n-are să se deschidă volumul de şaptezeci şi cinci de bani.
    Cel care iscăleşte aceste rânduri a purces cu toată dragostea să o citească. Ei bine! după douăzeci de pagini i-a fost imposibil să urmeze. Cu sforţări înzecite, la intervale răcoritoare, a biruit-o. Avea senzaţiunea că se luptă cu cineva; care voia să-l înăbuşe şi aceasta a făcut-o excluzând spontaneitatea primului pas - numai ca să poată în conştiinţă iscăli notele acestea, care, de altfel, pot sluji de post-scriptum public al lui, cu mici modificări oricărei cărţi a domnului profesor universitar N. Iorga.
    Domnia sa are o dibăcie permanentă de a întoarce pe dos priceperea citeţului; nu ştiu cum face fraza (un naiv şi timid logofăt de artă scria, nu de mult, despre domnul Iorga, că este
 816
TUDOR ARGHEZI
un maestru al condeiului), nu ştiu cum o strânge de gât, că ea e opacă. Stil în româneşte n-a fost prea departe cineva când a zis că nu găseşte; proza domnului Iorga e perfect privată de el. Nu-mi răspundeţi că «le style c’est l’homme» căci tot domnia sa pierde.
    Nomenclatură multă, foarte multă; şi numai naraţiune, şi îndopată cu vorbe azvârlite din condei (nu ele ar constitui vederea critică, singurul lucru interesant pentru ne-istorici într-o astfel de lucrare - care lipseşte), expresii cu scopul patriotic de a aţâţa pe cititor până acolo unde sângele străin îi pare dulce, spargerea vaselor lui virtute, limitele câmpului său limitele pământului, la care altul n-are drept la viaţă. Ei, dar, şi acestora li s-au învechit vocabularele."
    Am reprodus textual, cu toate naivităţile lui, acest text scris acum, vasăzică, treizeci şi trei de ani. Cititorul a constatat că Ştefan cel Mare nu e calificat de incompetinţa autorului notiţei nicăieri. E calificat numai autorul cărţii, cu o competinţă poate discutabilă însă excluziv autorul.
    Numai din întâmplare am păstrat „Linia dreaptă". Aş fi putut să o pierd şi să n-am un răspuns cu document la învinuirea pe care mi-o aduce domnul Iorga în faţa tribunalului unui „popor întreg", ca şi cum aş fi fost un om politic şi nu un simplu scriitor şi gazetar, un preşedinte de consiliu, un conducător cu răspunderi în stat. în setea domniei sale de a fî proprietarul tuturor dreptăţilor posibile, domnul Iorga pierde simţul raporturilor şi al măsurii. Dacă am fî în Rusia şi dacă domnul Iorga ar fi unul din secretarii domnului Stalin, după Djerdjinski, necazul domniei sale de a i se contesta, de pildă, geniul teatral sau sinceritatea literară, s-ar manifesta în criteriu comunist, acuzându-ne că ne-am îndoit de rezultatele planului cincinal sau de durabilitatea cauciucului Prowodnik -şi ne-ar fî împuşcat, încă de la apariţia volumului de versuri Cuvinte potrivite. Statul comunist are cel puţin acest bun, că înlătură discuţia, răspunsul şi replica şi odată cu ele nevoia
PUBLICISTICĂ
817
de a servi argumentul - şi satisfăcând numai forma unui juriu regional te poţi debarasa şi de un ţar necum de un pornograf...
1937
               ALEX. VAIDA VOEVOD
   Domnul Vaida e doctor după chiar nomenclatura răgă-ţeană, care nu admite titlul decât pentru medici. între numeroşii doctori în câte toate, domnul Vaida e un medic, propriu-zis. La Karlsbad sau la Viena, urechea şi mânile sale au ascultat inima şi au pipăit ceea ce se cheamă foalele în jargon ardelean. Probabil că pe la Karlsbad a cunoscut pe Georges Clemenceau, medic şi el, însă dezgustat în folosul politicii şi al literaturii — şi s-a dezgustat şi domnia sa de medicină. încă un medic care n-a practicat medicina e şi domnul C. Argetoianu şi pe vremea tinereţii domnului Vaida fusese tot medic şi Nordau, trecut la socialism, fîlosofie şi critică literară...
   Medicina e pentru naturile complicate un punct de plecare. Satisfacţiile pe care le poate da, nu sunt prea multe în afară de laborator, de unde iarăşi nu poate ieşi după o alergătură de treizeci de ani de jur-împrejurul celulei, ca în cazul doctorului Carrel, decât o carte literară: L’homme, cet inconnu. Medicul care-şi alege cu devoţiune medicina profesională e adeseori un nevoiaş al intelectului ca toţi meşteşugarii mărginiţi de o meserie luată scop, mulţumit să recolteze bancnote lângă irigator şi seringă şi să prescrie invariabil cele treizeci de reţete şi treizeci de „specialităţi" ale unei osteneli cu anecdote şi calambur între bolnavi şi sticle. Revolta împotriva abrutizării, pe care o pregăteşte adepţilor lui ironicul Esculap, nu vine, desigur, dintr-un sentiment de băcan în halat cu tichie şi cei care s-au putut emancipa de clientelă, mai
 818
TUDOR ARGHEZI
întodeauna tiranică, prost şi greşit servită, au putut să facă figură bună, dacă nu şi strălucită, într-alte compartimente active.
    Domnul Vaida a fost un dârz deputat în parlamentul maghiar, unde rafinamentul diplomatic culminează în şovinism şi a dat Europei centrale un biet Machiavel în personalitatea primului-ministru Tisza, reţinut cu măsurile lui de gândire şi judecată, de către pacea de la Buftea. Bărbatul politic, căruia domnul Vaida îi sugera eleganţă şi subtilitate faţă de românii transilvăneni, a prezentat semnăturii românilor din Regat şi germanilor din comisiune, amuzaţi de cugetarea lui politică bufă, o hartă cu graniţa scoborâtă dincoace, peste munţi, dedesubtul regiunilor petrolifere, până la Ploieşti...
    Comparativ cu colegul şi prietenul domniei sale de o viaţă, domnul luliu Maniu, un doctrinar de temperatură rece, rigid şi monahal, domnul Vaida, jumătate sceptic şi jumătate epicureu, reprezintă la Bucureşti elasticitatea, sinuoasă fără perfidie. în grădina domniei sale florile sunt toate deschise şi e todeauna soare ziua şi toată noaptea lună plină, ca într-un basm cu pitici. Celălalt, misterios şi îngândurat, pare să iasă în toate actele sale dintr-un confesional, prin perdelele căruia ar fi aflat, o dată pe zi, de câte păcate şi vicii suferă lumea. Domnul Vaida surâde... Vine de la un restaurant confortabil, proaspăt bărbierit şi cu un gust de benedictină şi havană rămas în căpşuna limbii, după masă. A prezidat în redingotă un concurs de frumuseţe, care ar fi spălăcit firma oricărui alt om politic şi l-ar fi plasat în loja din teatrul de reviste Trancu-Iaşi. Amator de forme în maieu şi probabil şi de plastica debarasată de acest impediment tricotat, domnul Vaida şi-a arbitrat concurentele prin ochelarii născuţi parcă odată cu el, ca monoclul lui Petre Carp, decretând frumuseţea gradat şi dreptul la calitatea de „Miss“. Şi nu i s-a întâmplat nimic! A zâmbit câtăva lume, cum a zâmbit şi expertul şi s-a isprăvit, îndopându-şi pipa, expertul s-a dus la Interne, unde tocmai era, mi se pare, ministru.
PUBLICISTICĂ
819
    O atitudine de boier caracterizează pe acest democrat de nuanţă. A guvernat cu ţărăniştii partidului din care a făcut parte, însă cu surplusuri şi rezerve, cenzurat de presă substanţial, observat în mişcări, denunţat pentru absenţele sale de la ortodoxia oficială. însă nu se ştie cum i-au călcat degetele pe dapele autorităţii, din eroare sau din entuziasm - căci intenţie nu documentează natura doctorului că ar fî putut să fîe — guvernările au coincis cu împuşcături şi decese. O reminiscenţă involuntară poate, din medicina veche, care concepea vindecare fără ventuze şi lăsări de sânge.
    Domnul Vaida e un naţionalist, şeful unui naţionalism personal, cu partid personal şi preferând situaţia de întâiul într-o familie politică mică gradului de fruntaş într-o organizaţie numeroasă şi din dogmă o părticică: partidul milionarilor. Pe drumul sentimentelor şi ideilor naţionalismul vaidist are analogii cu socialismul de nuanţă Vandervelde şi Bebel, doi revoluţionari care când au strâns capital şi-au îndulcit bazele, dând extremele îndărăt, până la mijlocie.
    Un amănunt tulbură simetriile observatorului. Noul partid al Frontului domnului Vaida are pe domnul I. Gr. Perieţeanu, advocat, poet şi tip Louis Quinze, cu piciorul minuscul pechinez. Şi îl are şi pe domnul D.R. Ioaniţescu. în constelaţia unui eventual guvern de lumini, ar mirosi a lampă de bucătărie.
1937
                ALEXANDRU SAHIA
   Tinereţea intelectuală începe să dureze puţin. Câţiva scriitori de vârste apropiate au dispărut la scurte intervale, de la Gib Mihăescu la Anton Holban şi la Sahia, după numele părintesc Stănescu. Cel din urmă nu împlinea treizeci de ani
820
TUDOR ARGHEZI
şi ce a rămas din el e un mormânt în sudul judeţului, la Mânăstirea, acoperit acum câteva zile.
     Ca şi alţii din generaţia lui, Alexandru Sahia a colaborat sau poate şi-a făcut şi debutul literar la „Bilete de Papagal", seria cotidiană. Copil sfios, cu o pânză de tristeţe aşternută prea devreme pe ochi, îl întâlnesc în suvenire aducând un manuscris de liceean la prima noastră redacţie dintr-o tipografie. Vom căuta în colecţie să dăm de contribuţia Iui, destul de rară, ca să-i prezentăm cititorului o imagine a scrisului acestui băiat isprăvit, care a fost în mijlocul colegilor de anii lui, un bun, corect şi inimos camarad.
     între douăzeci şi treizeci şi cinci de ani, s-a manifestat şi la el, ca Ia majoritatea tinerilor cu o intuiţie, acea stare sufletească de nedesluşire şi haos frământat pe care o cunoaştem subt numele de criză, când au loc conversiunile, devotamentele, eroismele şi cele mai multe sinucideri... E timpul sincerităţilor primejdioase şi al jertfelor dezinteresate, pubertatea fecioriei chemată de acţiune. Un Ioan evanghelistul şi un Werther sunt constant prezenţi în emoţia fragilă a fiecărui tânăr cărturar, aşteptând vocaţia, dragostea sau pieirea.
     Odinioară, în Catedrala Notre Dame din Paris am asistat la tunderea în monahism a cinci doctori în medicină, a doua zi după diploma definitivă. Nici unul din ei nu era mai bătrân de douăzeci şi trei de ani şi fiecare se înfăţişa în frumuseţea tinereţii lui prea curate ca un sfânt din epoca marelui creştinism. Tinerii medici călugări se consacrau leprozeriilor din colonii, adică unei morţi hidoase care pe unii îi chinuieşte o viaţă şi pe alţii îi ucide în câteva luni. Tărâmul conştiinţei e cel mai delicat şi cine se aventurează să calce prin tăcerile lui, trebuie să se spele în aghiazmă astrală de orice ţărână şi de orice gunoi.
     [Alexandru Sahia a vizitat Rusia bolşevică, o ţară de o sută cincizeci de milioane de oameni stăpânită de două milioane de comunişti, o ţară în care o clasă intelectuală a dispărut întreagă prin asasinat politic şi unde zi de zi orice năzuinţă
PUBLICISTICĂ
821
de libertate şi orice tendinţă de individualizare sunt doborâte cu glonţul. Un ţar proletar cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al noului imperiu. Lui Sahia, gingaş ca o mimoză, acest regim i-a lăsat o amintire fermecată... Criza lui morală, probabil, întârzia, solicitată de moarte. L-am văzut cu câteva luni înainte de a-şi fi pus mânile pe piept şi fără să cunosc răul care trebuia să-l curme, l-am aflat şovăitor, umbrit în certitudini, descentrat şi confuz.
    Bietul băiat de treabă, cinstit şi candid, s-a întors rănit de moarte în satul de unde pornise sănătos.]
1937
                            EFORIA
                                 II
    în cetăţuia albă cu terasele scunde şi apropiate de nisip, ca un block-haus, edificat pe fruntariile depărtate ale imperiilor coloniale, mărginite cu Sahara, Majestatea Sa regele a luat reşedinţă la Mare. Eforia îi pregătise odinioară o vilă între vilele de pe faleză, cuprinzând cu un remarcabil spirit de indiscreţie şi cu o insinuantă absenţă a sentimentului distanţei, reşedinţa regală în mijlocul proprietăţilor private cu vitrină pe trotuar. Această casă n-a putut sluji decât unui iahting-club, care e acolo mai la locul lui iar cortul de popas al suveranului a fost construit dincolo de toată lumea bine situată şi de casele ei, în plina pustietate odihnitoare dintre pământul arid şi zarea mişcată de talaze. Maiestatea Sa regele are astfel în cadrul ferestrelor leagănul stelelor, cerul şi marea, şi dedesubtul jilţului în care citeşte, ciudatul tărâm al Dobrogei, asemănător în totul câmpiei Bethleemului şi Iudeii unde şi-a pus tălpile cereşti pe ţărână nevăzutul de oameni Dumnezeu.
822
TUDOR ARGHEZI
     Ne-am mai oprit la frumoasa localitate a Eforiei într-un număr al nostru anterior, când încă edilitatea nu-şi pusese marea ţinută ca să primească pe suveran.
     în articolul nostru Eforia fusese vorba de problema edilitară a interesantei aşezări balneare abia începută şi numaidecât amplificată în aşa proporţii, prin mutarea gării peste doi, trei kilometri de fostul ei traseu, încât să o complice fără soluţie normală cu putinţă.
     Primim de la Eforie două întâmpinări.
     Una emană din atmosfera domnului primar, cerându-ne pur şi simplu să renunţăm la impresiile noastre şi să le înlocuim cu ceea ce ar fî dorit domnia sa să fîe aceste impresii. Pe lângă situaţia edilitară creată de domnia sa sau de oamenii pe care şi i-a ales ori nu, comuna suferă de o situaţie morală particulară. Ca să nu fie implicat în ea individual fiecare servitor în parte, ceea ce ar subdiviza responsabilitatea şi ar pulveriza-o până la inexistenţa dorită de către fostul şef de cabinet al domnului ministru Costinescu, proprietar al unei ferme ce-şi treieră grâul la o palmă de loc de Eforie, la Agigea, răspunderea trebuie necesarmente concentrată în funcţia primarului, pentru ca golurile dăunătoare prestigiului unei localităţi în care se păstrează scutul regal să fîe împlinite de însuşi primarul, om cu trecere la prefectură şi la guvern.
     S-a afirmat în articolul precedent că ajutorul de primar şi personalul care face tot ce urmăreşte în Eforie şi ce vrea din persoana primarului, e un fost zidar, recent şi foarte incomplet familiarizat cu limba românească. Nu e turc sau tătar, cum ar fî fost poate mai normal prin partea locului, unde litoralul românesc oglindeşte Asia Mică, ci, fără bineînţeles intenţia de a-i contesta legitimitatea, maghiar. E relativ dezagreabil urechii să audă chiar în Ardeal limba estropiată ungureşte, dar în Dobrogea, la o autoritate, acelaşi lucru părea surprinzător. Primăria noului oraş Eforia a introdus această posibilitate la staţia cea mai mondenă de pe coastă. O populaţie de lucrători constructori de vile, exclusiv ungară, formează
PUBLICISTICĂ
823
sedimentul permanent al vieţii active din localitate, vicepri-mărului trebuindu-i oameni cu care să se înţeleagă. Când se vorbeşte atât de categoric de primatul muncii româneşti, luat ca o ţintă politică de către chiar unii din proprietarii de marcă din Eforie, această stare de lucruri pare o anomalie.
    A doua scrisoare primită din Eforie descrie moravurile noi din această zonă periferică a ţării şi necontrolată sau girată abstract de prezenţa în marginile ei a proprietăţilor unui număr de personalităţi, mulţumite să nu le dispară iarna, uşile, ferestrele şi mobilierul. Trecând peste accentul acid al scrisorii, reţinem dintr-însa faptele de romanţare ale unei vieţi, din punctul de vedere social, destul de dinamică. Viceprimarul, care locuia acum câţiva ani la debarcare, o magazie, a devenit, în foarte scurtă vreme, neaşteptatul proprietar al unei clădiri impozante, aşezată pe trei faţade, într-o răspântie, unde terenul, enorm de scump, nu poate fi la îndemâna unui salarizat. Are în clădirea lui un restaurant, o bucătărie şi alte întreprinderi locative, care aparţin cu toate istalaţiile lor imobilului şi sunt închiriate cu zeciuială.
    Dacă în revista de faţă ar putea să se dea loc faptului divers brut, ar fi de reţinut din a doua întâmpinare mai mult.
    Desigur că ar fi mai mulţumit Coco, ca toate aceste poveşti aperent întemeiate, să fie anulate din partea primăriei sau a domnului primar, printr-o dezminţire ceva mai directă şi mai puţin vagă decât precedenta - şi documentată. De vreme ce iubeşte Eforia, Coco îi va pune todeauna la dispoziţie măcar o pagină din revista lui.
1937
            SENSIBILITATE ŞI IMAGINI ?
   Dându-şi seama că nu este de ajuns să oferi tunet şi fulger şi simplă tăgadă prost, domnul N. Iorga consimte s-ar zice să se ruşineze de o atitudine care nu e de literat şi încearcă
 824
TUDOR ARGHEZI
lămuriri literare. Aşa, de pildă, se încredinţează auzului, pe dinaintea căruia şi trec de ani de zile dintr-o ureche într-alta, un rând întreg de cuvinte şi formule goale, mereu alungate -şi lăsat în voia înregistrărilor mecanice, ia din ele două şi administrează în revista domniei sale, pe de o parte „de direcţie literară artistică şi culturală" şi pe de alta - neoficial - directorul în directivele sale e destul de discret - de însănătoşire aşa-zisă, un articol: Imagini şi sensibilitate.
    Titlu mult şi articol puţin. Chestiunea e tratată călare pe greblă. Un subtitlu făgăduia şi mai mult „în adevărata poezie şi în cea de astăzi".
    O eroare de început: nu există adevărată poezie nici poezie adevărată. Ar fi adevărată poezia care place autorului articolului: foarte inconcludent. Ce-i place domnului Iorga nu-i place domnului Eminescu: punct mort. Poezia este şi nu e.
    Un birtaş din drum, când ne scoboram odată câţiva foşti băieţi, covârşiţi de luminile Alpilor, ne spunea că ar fi auzit cum că sus e foarte frumos... Declaraţia ni s-a părut prea supărător şi elementar directă şi am căutat să aflăm de ce credea birtaşul că e acolo foarte frumos. Era foarte frumos fiindcă auzise că e lume multă pe munte şi englezi... Desigur, un punct de vedere, ca şi la domnul Iorga, care în poezie tot un birtaş se cheamă, dar nu din pricina lui era muntele frumos şi în ce-1 priveşte nu era nici frumos nici urât, era numai munte. Frumuseţea ne aparţinea birtaşului şi nouă, pentru motive deosebite, noi mulţumindu-ne să nu căutăm cauze, ca birtaşul, logic cu farfuriile lui.
    Poezia poate să fie adevărată pentru multe cuvinte: pentru că începe cu p, pentru că sfârşeşte cu a, pentru că are trei silabe, pentru că sună, pentru că tace, pentru că are ritm, rimă, strofe sau pentru absenţa acestor nimicuri. Poezia nu e adevărată: poezia e poezie, peste deprinderi şi peste cuvinte. Poezia domnului Iorga e versificarea, calâpul materializat: poezia noastră este emoţia cu care am scoborât din creştetul alpin alb. Asta
PUBLICISTICĂ
825
e de ordinul, într-adevăr, al sensibilităţii, dar atât de apropiate vocabulele, ce departe-i măduva.
    Să rezumăm.
    Articolul trebuia să concretizeze imaginea şi sensibilitatea în literatură. Domnul Iorga le politicianizează numaidecât. Citeşte cineva literatura poetică a momentului? Nu o citeşte, fiindcă nu există. Ba o citeşte, fiindcă e scumpă. Cum să o citească, dacă este editată de Fundaţiile Regale? Dar cum să nu o citească, dacă Fundaţiile sunt conduse de domnul profesor Rosetti. Nu o citeşte. Ba o citeşte. O citeşte pentru că nu există şi nu o citeşte pentru că există. Din acest fel de-a fi şi nu a fi se desprind, uite popa, nu e popa, două „principale elemente": imaginile şi sensibilitatea.
    Asta ar fi deosebirea „poeziei tinere" de „poezia veche". Vedeţi, cuvintele sunt cam trădătoare şi noţiunile perfide: te aperi de ele şi tocmai vin.
    Poezia tânără e absurdă şi monstruoasă, fiindcă imaginile nu se succedă „logic" (vezi birtaş) şi nu sunt „măcar sugestive". Câtă mai vorbăria, tată! Şi iarăşi perfida insinuare a noţiunii „chemare tainică". Dacă e chemare tainică şi este — de la poezie la scriitor şi de la poezie realizată la cititor, logica vine aici ca umbrela la chipiu.
    Totuşi succesiunea logică nu-i poezie... „Poezie nu poate fi o descripţie făcută cu exactitatea cui ridică un plan sau vine să-ţi vândă mobila (sic) din casă pentru o datorie". (Epigra-matic! şi e vorba, bineînţeles, de mobilierul cititorului, nu de al directorului revistei.) Numai Mortua est are dreptul la excepţie, fiindcă se potriveşte argumentării mele ca nuca-n părete.
    Fac o „teorie fără pretenţii", zice, simţindu-se şubred. Toate imaginile astea vin poetului pe negândite, din subconştient -ale poeziei adevărate; pe când cu poezia de astăzi se schimbă lucrurile, imaginile fiind cerebrale şi pline „de ifos"; aşa-zişii poeţi înşeală lumea fără doctoratul în litere. Nu sunt cel puţin
826
TUDOR ARGHEZI
       bolnavi, epileptici, nebuni. Dimpotrivă, sănătoşi tun, „trăind în sânul familiei ori făcând birocraţie stearpă" - alternativ.
    Pe mine nu mă păcăliţi. Eu sunt N. Iorga!
    Atât balamuc e greu de găsit într-un articol. Dacă autorul l-ar fi trimis la „Bilete de Papagal", ar fi fost aruncat la coş, răspunzându-se la Poşta lui Coco: „Idiot, foarte idiot, rog nu mai trimiteţi". E un noroc că revistele pot fi personale.
    Prinse din vânt, câteva lucruri auzite stropesc anorganicul manuscris al domnului Iorga. Când gândeşti fără să gândeşti şi când nu pricepi tema pe care vrei s-o tratezi pentru îndrumarea sau explicarea altora, a persevera e nu numai foarte delicat dar şi caraghios. în această tristă proză poetică e remarcabil numai spiritul de politicianizare. Domnul Iorga ţine să spere că poeţii nu scriu pentru că le vine, ci ca să dăscălească pe cineva. Lampa le arde noaptea deasupra condeiului, ca să poată trage pe sfoară mai bine. Aţâţi scriitori care cad tineri, ofiliţi în scrutarea nivelurilor şi ostenind să vâre o idee în stih, sunt nişte escroci şi când au murit. Penibilă poziţie intelectuală la un cărturar!
    Şi cum e scris bietul articol al bietului domn Iorga! Auziţi sinistrele banalităţi: „divinul vers", „cântăreţ al idealelor", „fluturător al steagului de luptă al pasiunilor", „vizionar chinuit", „plutind în ireal". Cineva observa că invidios de felul cum sunt scrise „Biletele de Papagal", domnul Iorga vrea să ne arate ce poate şi face pe breazul.
    Ascultaţi mădular de frază: „un fond de ideologie destrămată care nu vrea să se fixeze şi crede că prin acest refuz a mărgenit domeniul însuşi al creaţiunii sale". Şi fraze cu de câteva ori care, de care, pe care, raportaţi la subiecte răzleţe. I-auziţi monstruozitate literară: „ifos prin care acela care“...
       E de necrezut că acest neputincios nepriceput al condeiului are nasul să dea lecţii de artă şi meşteşug scriitorilor care se
PUBLICISTICĂ
827
străduiesc cu toţii să capete o limbă românească îmbelşugată, netedă, ageră, croită limpede şi puternic stampată.
1937
                         O  JAVRĂ
    Mi-am adus aminte de ea ieri: o uitasem; javra e un băr-băţel. Stând cu un librar de vorbă, l-am văzut pe librar scoţând pălăria, la trecerea unei umbre cu cap prin marginea ochela-rului meu şi, convenţional, mi-am dus mâna şi eu la marginea pălăriei. Mi-am ridicat ochii. Erai dumneata, domnule javră, şi tocmai îmi lipsea o pagină la Bilete.
    Secunda e uneori foarte încăpătoare pentru fragmentele de atitudini mişcate şi se deschide, una dintr-alta, în câteva părţi, ca oglinzile Brot. Simţindu-se cu muşiţa pe suflet, javra, în primul reflex a şovăit, căutând să dispară pe dungă. Ridicându-le într-un al doilea reflex, imprecis, când mi-au ajuns degetele la pălărie, am identificat toată javra. Se uita la mine pe furiş... în reflexul următor am văzut-o şi satisfăcută. Gata să şi-o puie la loc, pe calapad, şi-a întors pălăria din drum şi, realizând cu ea un salut magnific, a surâs jubiliar un mare surâs.
    Omul ăsta cu pometele depărtate de coltucul bărbiei şi suite până în linia căutăturii, crestată ca la franzelă, surâde în zăbalele gurii cu o articulaţie maxilară de schelet. Zâmbetul lui spunea, ca toate surâsurile rânjite, susceptibile de o spiritualitate de fason şi de o gândire proprie, înghiţită în portret şi cu care te-ai obişnuit din noul învăţământ secundar şi universitar, din provincie, din cafenea şi din capitală: „Nu ţine seamă. Mi-am scos şi eu bretelele şi am vrut să mă pui niţel în călimara dumitale. Trebuia să-i fac plăcere cuiva
828
TUDOR ARGHEZI
de care mă folosesc. Aşa e viaţa, maestre, şi trăiesc şi eu, ca toţi egalii calibrului meu, în formulă".
    Livida javră poartă numele de Ion Sân-Giorgiu. A cerut să strălucească şi nu a strălucit. A voit să fie şi nu a fost. Mai doreşte şi nu se mai poate. A încercat de toate dar fiind o javră agasată, se pripeşte. Dacă soţia, căreia îi făgăduise într-un fel de avânt lătrat că va fi ministru, cu gândul la Ion Bâzdâgan, îşi pierde toate iluziile bisanuale, nu mai dă pe toată pielea lui retractilă o para. Ai impresia că e o imitaţie în care pielea de pe el miroase a bidon şi sudoarea lui a dop. Ion Sân-Giorgiu este unul din acei belferi sentimentali urâţi, la care pedanteria se exprimă artistic, recitând în apartament poezii şi căutând imagini cu lună.
    A încercat şi n-a izbutit. A scris versuri şi toate au fost proaste. Iată un volum cu coperta de sidef: Arcul lui Cupidon. Ridic o foaie şi citesc: „Lui Tudor Arghezi, pildă şi stimulent literar pentru noi toţi şi în cazul de faţă şi judecător preţuit. Ion Sân-Giorgiu£. S-a arătat în critică şi n-a mers. Abordând eseul, n-a făcut nimic. S-a dat — mă rog! — politicii urgente şi din geam, în geam, unde
i se părea că vede o şuncă atârnată pe dinăuntru, şi-a răzimat scara portativă pe ziduri şi a trecut pe la toate. A putut să parcurgă partidele ca nişte staţii succesive în minimum de timp, scoborându-se la fiecare şi luând bilet nou, de distanţă mică.
    A voit să se afirme, cum ar spune limbajul lui, în ciclul germanic şi să reprezinte, conferenţiindu-1, Nordul şi mitologia lui. S-a lăsat, copia lui lichidând dinaintea originalului sigur de sine şi redutabil, Ion Marin Sadoveanu, care îi şi suflase de mult, pe Wagner, pe Goethe şi întregul cler intelectual saxono-scandinav. Glumele groase ale naturii sunt câteodată dezesperante. De ziua naşterii prezintându-i-se cutia frontală voluminoasă, din care au ieşit mai multe cutii diminutive şi cea din urmă goală, la majorat el le-a despachetat cu febrilitate pe toate, dar nu le-a mai putut pune la loc: ultima cutie crescuse.
PUBLICISTICĂ
 829
 Sunt feluri de carne, ca şoarecele, care nu se gătesc cu nimic. Dezamăgit, s-a întors la domnul Iorga, căruia îi servea odinioară de lombric, ca recrutul liberat din armată cu o tresă pe mânecă, de bumbac, la vechea lui bătrână bucătăreasă, părăsită pentru fustele mai sprintene, rămase nesimţitoare la bocanc.
    Are, mi se pare, numai vreo patruzeci de ani şi e ars definitiv, din urgent devenind telegrafic, din telegrafic expres şi instantaneu. A fost o javră şi a mai rămas o coadă.
1937
                  RĂZBUNAREA
   Bătrânul cumpărase ieftin o moară cu stafii. Nimeni nu îndrăznise nici să se apropie noaptea de acel loc al făinii, care stătea subt semnul blestemului. Legenda urmase unei întâmplări. Grecul, stăpân al morii, reclamase furtul unor giuvaiericale şi-un om. Cercetările urmaseră înspăimântătoare. Nevinovat, bănuitul a mărturisit că-şi ascunsese prada în fântâna de la moară. Dus acolo, într-o clipă de neatenţie, s-a aruncat cu capul în apă. L-au scos mort. Cât despre bijuterii nici urmă până-n ziua de azi. De atunci însă oamenii au început sa audă noaptea paşi şi zornăit de fiare în aşezările morii.
   Noul proprietar, cu feciorul, dormeau în preajma locului cu stafii. Zgomotul nocturn era infernal. Ba odată un vecin ce înnoptase cu vorba, aruncându-şi ochii pe-o fereastră a morii văzuse o arătare albă. îngrozit o rupse de fugă. Printr-o spărtură a acoperişului pătrundea o rază de lună şi astfel se întruchipase apariţia. Bătrânul a îndrăznit chiar să prindă stafiile cu capcane -şobolanii mulţi care alergau nocturn prin fierării. Totuşi mortul se răzbunase. Grecul vânduse moara cu stafii pe nimic.
 1937
830
TUDOR ARGHEZI
           PROPRIETARI DE CULTURĂ
    Sunt de acord cu dumneata, cititorule, că acest cuvânt de „cultură", atât de încăpător, de rentabil şi de bine purtat, este la noi o producţie de război, un Kriegsware, şi cea mai bună marfă de import, necunoscută, ca şi trabucul, în noul ei ambalaj, introdus de germani. Unde s-au afirmat alţii prin idei noi, germanii au răzbit prin tehnicitate, ştiinţificeşte şi industrial, reglementând personalitatea, făcând-o practică şi aducând-o la îndemâna oricui. Ei sunt şi autorii doctoratului în Bele-Arte şi Muzică. Nu e o vorbă goală spiritul latin, dar pe rând el se manifestează spontan şi prin acele intuiţii care l-au făcut pe Louis Pasteur să vadă bacteriile cu imaginaţia înainte de a le identifica pe lentilă, la microscop, individualitatea intelectuală germană e un rezultat de disciplină al voinţei şi al tenacităţii.
    Rămâne de gândit şi de sofisticat, care din aceste două extreme, a inspiraţiei şi a voinţei, e mai autentică, subiectiv. Inspiraţia a creat câteva elite, dar tehnicitatea a făcut un popor, chiar două popoare, dacă trebuie să pomenim şi pe niponi, nişte şcolari germani, mai aplicaţi chiar decât profesorii lor. în Germania toată lumea s-a dezvoltat la un nivel şi până la război orice german citea, în abonament, după cum se ştie, câte şapte publicaţii: ziarul local, un ziar berlinez, o revistă de medicină, una de arte plastice, una umoristică, una economică sau universală şi, în sfârşit, revista meseriei abonatului, ţinută la zi cu toate realizările internaţionale de domeniul strictei profesii. Când bate un vânt, toţi germanii se orientează în sensul lui, fără o singură excepţie. După război, erau în Germania republicană şapte milioane de comunişti organizaţi. Astăzi sunt patruzeci de milioane de hitlerişti. Transformările sunt colective, unanime şi subite, fără acces, fără germinaţie lentă, prin voinţă.
PUBLICISTICĂ
 831
    Această voinţă pur germană a luat numele de Kultur, asta fiind toată cultura: voinţa şi munca pe care voinţa o comandă. Cultură sinonimă cu arta, cu poezia, cu literatura, cultură cu un înţeles de sine stătător, dezlipit de o îndeletnicire de specialitate e o eroare particulară a noastră, traducători prin aproximaţii ai unui substantiv cu un conţinut neînţeles.
    Germanii detestă pe francezi pentru că le tulbură echilibrul cristalizat al voinţei, nu pentru Alsacia şi Lorena. Creatorii din nimic, după pilda lui Dumnezeu, sunt şi spirite critice: putând să înfiinţeze cu uşurinţă şi organic, ei nu pun prea marele preţ al fiinţei efortului răbdător şi penibil pe opera lor; şi nici pe a celorlalţi. Schimbările vin din necesităţile de fază ale curiozităţii şi analizei. Religia rezultatelor le lipseşte. Inteligenţa lor atacă şi rezultatul şi viaţa şi în locul certitudinilor organizate funcţionează îndoiala. Lângă Franţa neliniştită şi surâzătoare e clădită Germania sigură şi masivă, care eliminând pe evrei, colportori de îndoieli, a vrut să scape de umbră şi de un reziduu de clarobscur, aflat şi în lumina clară. Jidovul e nomad şi se întoarce: el nu e todeauna omul, misitul, neguţătorul — el e şi o idee sau un sentiment: lucrul cel ce umblă prin întuneric, gândul tangent, insinuarea melancoliei în optimism, senzaţia de înserare şi amurg în soarele ferestrei, întrebarea, şovăiala, dubiul matematic... Sunt, mă rog, vreo două sute cincizeci de ani de când Rene Descartes a scris Discours de la methode.
    Noţiunea de cultură se intercalează şi are un sens în acest punct de limită: voinţa germană şi ironia franceză cu neputinţă de conciliat - individualitate, nu ştiinţă de carte, nici artă.
    Când citeşti pe coperta unei publicaţii de provincie mică, tăbărâtă la Bucureşti şi care se vrea creatoare, „revistă de direcţie literară, artistică şi culturală", subtitlul nu răspunde la noţiune: literară nu e, fiind scrisă prost; artistică nu e, fiind urâtă şi lipsită de gust - e numai culturală, adică: ce? Şi nume şi
832
TUDOR ARGHEZI
adjectiv, cuvântul e deopotrivă de sec. Cariera pe care o fac cuvintele zero, e înfiorătoare.
    A plecat la cultură de aceasta, o grămadă de lume fără idei, fără talent şi fără chemare nici de jos nici de sus - şi ceea ce a dat ea e singurul lucru nou şi neaşteptat: culturalii, o clasă de paraziţi ai cuvântului scris şi ai vorbei zise; foarte bine plătiţi cu foarte multe fonduri culturale... Belferi mediocri, politi-ciani de prisos, pensionari sterili. In cazul lor, cultură ar însemna mai repede propagandă decât altceva, însă propagandă culturală, adică propagandă pentru nimic.
    Cultura e ocupată până la ultimul strapontin şi, pe scenă, se produc în acte fără sfârşit o seamă de dascăli care au priceput cel puţin foloasele de materie şi de prestigiu ale unui cuvânt exploatat fără înţeles. E o piesă de mimică şi contorsiune, un dans fără picioare, un cânt insonor, o vastă maimuţărie. Similitudinea de arcuş freacă similitudinile de coarde ale unei similitudini de vioară. Aţi văzut la cinematograf analizat în descompunere saltul, de pildă, al panterei: Fiara se ridică lin, dezlânată, descrie o curbă moale în aer şi se lasă pe pământ ca un fulg.
    Aşa se face că ne-am pomenit după vreo douăzeci de ani de imitaţie în vid a unei acţiuni propulsive, interpretând cultura ca suma tuturor actelor de creaţie intelectuală şi cu câţiva proprietari ai acestui latifundiu fals. Ei poruncesc artiştilor, ca domnişorii de odinioară ieşiţi din arendaşi cu ţigănci, chiar ca robilor ţigani. Inexistenţi în poezie, ei vor să comande poezia; gângavi în proză, ei administrează, absolvă şi osândesc prozatorii. S-au instalat proprietari! Secondaţi de rândăşia imbecililor, gradaţi în elan după stupiditate şi obrăznicie, ei se propun stăpânii limbii, ai gândirii, ai geniului şi ai penei, dau sentinţe, dictează oprelişti, pun vămi, şi în numele unor belşuguri ce nu-s ale lor, pentru că nu-şi dovedesc fertilitatea cu pergamentul operei personale, în numele
PUBLICISTICĂ
 833
roadelor jefuite, întreţin o poliţie de urmărire şi un fals tribunal de corcituri morale şi caricaturi.
     Dar scutul proprietăţii nu e paza de zi şi de noapte, de toată ziua şi viaţa cu ciomagul şi cu puştile a unei linii de mărginiri factice, după cheful boierului cu argaţi şi câini, ci numai dreptul, pur şi simplu, realitate intelectuală.
 1.937
                 CASA CU DIRECTORI
    Dăm o reţetă infailibilă confraţilor care nu şi-au putut încă aranja, cum se spune, o situaţie şi cărora onoratele administraţii de ziare le plătesc la doi ani o chenzină.
    Nu e nevoie de un prea mare efort.
    în strada Berthelot din Bucureşti, dacă o apucă din strada Popa Tatu la stânga şi face câţiva paşi pe trotuarul drept, şomeurul nostru dă de un zid lung şi în mijlocul curţii pe care o separă vede, ca într-un roman de Stendhal, o casă de maici catolice şi aude un clopot sunând orele de studiu pentru fetele pensionare. Nu-i aici. Casa către care i se îndreaptă pasul e lângă ea. Un grilaj vesel, o poartă dată de părete, un portar în uniformă bleu-ciel, cu şireturi late de aur: ai ajuns! O limuzină stă gata lustruită de plecare în fiece minut: „maşina" de serviciu. Cineva vrea să vorbească de urgenţă cu guvernul despre lucruri importante şi automobilul ţine loc de telefon. De pildă, imediat înainte sau după numele domnului prim-ministru un reporter a pus într-o informaţie care trebuie citită la prânz, cuvintele „pentru că“ sau „dat fiind cău şi Prezidentul de Consiliu trebuie consultat neapărat dacă nu preferă alte vocabule, notiţa fiind auzită de întreagă Europa plus România. Un director s-a însărcinat cu imponderabilele lexicului şi ale emisiunilor şi simţul lui pentru taina tainelor
 834
TUDOR ARGHEZI
 decelează şi în propoziţia simplă „Spălaţi-vă cu săpunul Ix“ o subtilitate de stat.
    Dacă nu vede nici portar nici automobil, solicitatorul se va lua după şanţuri, varniţe şi cărămizi, casa fiind todeauna în construcţie şi reconstrucţie. Când un director general vrea să-şi urce biurourile sus, se mai pune un etaj şi când se răzgândeşte şi scoboară, se adaugă patru camere noi, la parter. Apoi, numărul directorilor, al subdirectorilor, generali sau parţiali, sporind aproape săptămânal, după reţeta infailibilă pe care au promis-o, trebuie să crească şi imobilul într-o parte oarecare. Candidatul poate să intre, căci, sigur, a nimerit. La urma urmelor, el se putea duce după muzică: într-o cameră trebuie să cânte la orice oră din zi un gramofon. E sediul Societăţii de Radiodifuziune sau Casa cu Directori. Fiecare funcţionar de rând are cel puţin câţiva directori, special ataşaţi la persoana lui.
    Dar candidatul să intre deocamdată numai ca să întrebe, ca să cunoască: solicitarea va lua forma potrivită, după câteva zile. Dacă întreabă de unul din directorii generali sau de toţi, să fie dinainte prevenit că biurourile respective sunt goale: în cel mai agreabil caz găseşte o domnişoară cu degetele diafane care îşi corectează carnaţia surâsului, sprâncenile şi.culoarea obrajilor în oglindă, sau fumează o ţigară. Discreţia unui „pardon!" urmat de o retragere îndărătul uşii e inutilă şi naivă; domnişoara primeşte cu creionul pe buze, fără să le întrerupă conturul, părând că suge sânge de ploşniţă dintr-un cilindru nichelat.
    -  Domnul director general e la Prezidenţie...
    Simpli directori sunt vreo patruzeci şi cinci: nici unul nu e la biuroul lui, fiecare cugetând în oraş iar prezenţa nefiind radical obligatorie decât o dată pe lună. Dar poate că solicitatorul vrea să vadă Toporul de Oase. El e prezent, întodeauna prezent. E un domn înalt care şi-a învăţat ochii să se uite strânşi pentru o mai fină inspecţie a vizitatorului şi care vorbeşte foarte
PUBLICISTICĂ
 835
puţin pentru că munceşte îngrozitor: o foarfecă, o sticlă cu gumă, hârtie multă şi teancuri stau pe biurou. Câteva dactilografe de vârste inegale reproduc opera acestei munci, debitată în fragmente cu punct şi împărţite pe clase: „Când veţi auzi gongul, sunt orele patrusprezece şi zece minute", „Au fost orele patrusprezece şi zece minute", „Lama de ras cu dungă albastră vă întinereşte".
    Poţi să-i spui tot ce doreşti: lucrează, te ascultă şi tace. Să nu-l întrebi însă: „Dumneata eşti Toporul de Oase?" că se scoală din jeţ, îşi părăseşte activitatea brusc şi te ia deoparte de nasturele din piept: „Da, într-adevăr, eu sunt Toporul de Oase, şi ce topor şi de câte oase! Mai mult: sunt un mucenic... Suferinţa mea e atroce... Muncesc, mă spetesc şi nimeni nu mă ajută... Tot ce gândesc, tot ce propun e de prisos. Şi sunt un mare iubitor de oameni. Toată lumea trece peste mine, nu pot să fac nimic. Sunt chinuit, însângerat, crucificat... Cei pe care îi pot ajuta mai puţin sunt prietenii pe care îi cinstesc şi iubesc mai mult; e de ajuns să ţiu la cineva că e dat afară din slujbă. Aproape că-mi vine să nu mai iubesc pe nimeni. Sunt un nenorocit: singurul reţinut în postul meu de Topor de Oase şi avansat cu cruzime, sunt eu, oricine s-ar schimba, oricine ar veni. Vezi în ce tragică împrejurare mă aflu: sunt plătit ca să sufăr şi cu cât sufăr mai mult cu atât sunt plătit mai mult; e intolerabil... Plânge-mă, iubite omule, sunt de compătimit..."
    Toporul de Oase face toate programele emisiunii; dar nu le face nici el. Adevăratul director general activ, redactor, referent, şef de orchestră şi conferenţiar, e Domnul Vasile, părintele plăcii Telefunken şi Vocea Stăpânului, criteriul, regizorul de zi şi de noapte al undelor Bucureşti şi Radio România.
    Solicitatorul confrate va pleca, prin urmare, din strada Berthelot şi acum începe acţiunea lui: în cinci articole de gazetă, fulminante, el va înjura difuziunea, muzica, proza şi
836
TUDOR ARGHEZI
pe toţi directorii masaţi grămadă. Reţeta n-a dat niciodată greş. El este deja viitorul colaborator al institutului de artă, cultură şi mică publicitate şi va fi într-o săptămână invitat în comitet la o discuţie de principii.
    -Ce doriţi?... Nu mai avem nici un post de director general, toate fiind ocupate. Societatea are nevoie însă de remarcabilul dumneavoastră spirit de observaţie... Vă încredinţează un post de director la Universitatea Radio... Poate că vă place mai bine la Radiojurnal... Totuşi, mi se pare că un loc de director general se poate afla pentru dumneavoastră la Mersul Vremii, la Cota Dunării, la Ultimele ştiri. N-avem la aceste departamente ale programului decât douăzeci şi unu de directori generali: veţii fi al douăzeci şi doilea, vreau să zic, aţi înţeles, cel dintâi din douăzeci şi trei...
    Candidatul confuz şi intimidat ar voi un post mai mic. Nu ţine chiar la o Direcţie Generală sau la o Direcţie.
    —      Iată avantajele pe care le oferă un post ca acesta, argumentează Comitetul: şaizeci de mii pe lună. Şi o iscălitură de primire a unui plic închis la domiciliu. Căci, vedeţi dumneavoastră, i se explică solicitatorului, dacă aţi primi numai zece mii lei pe lună, ar trebui să justificaţi salariul printr-o activitate şi Societatea obişnuieşte pe asemenea salariaţi să-i concedieze... Pe când şaizeci de mii de lei vă pun definitiv la adăpost.
    Reţeta nu e, cum se vede, complicată. Cine mai vrea să fie director general?
1937
           MONUMENTE ISTORICE
     Primim de la un cititor câteva cuvinte şi o tăietură de ziar: „Coco, iubitule, iată alăturat textul unei scrisori publice, pe care înalta dumitale simpatie (înaltă, cu î mare, desigur)
PUBLICISTICĂ
837
a trimis-o domnului primar al municipiului Iaşi. Rugămu-ne tare, ca s-o putem pricepe şi noi - mai ales în alineatul ei: doi — Fii bun a ne-o traduce în limba dumitale păsărească".
    „Domnule primar, - Vă mulţumesc pentru atât de înţelegătoarea bunăvoinţă cu care aţi primit propunerea mea de a se da aer monumentelor care sunt gloria laşului, prin încunjurarea lor cu o zonă de sănătate şi de artă românească, înviind o viaţă naţională astăzi din nenorocire atât de scăzută. Şi la Copou şi la Tătăraşi şi, adaug, şi Sărărie, unde Liga Culturală vă cere să i se restituie Căminul Basarabean, trecut prin atâtea mâini fără ştirea ei şi, după ce a fost lăsată a se ruina, dat astăzi cu chirie, vă e asigurată colaboraţia şi a Ligii Culturale şi, în cea mai largă măsură, a Comisiunii Monumentelor Istorice, al cărei preşedinte sunt. Primiţi, vă rog, încredinţarea consideraţiei mele deosebite. — N. IORGA".
    Traducere posibilă:
    Petiţionarul cere să se dea aer monumentelor ieşene şi asigură primăriei colaborarea, vreau să zic colaboraţiunea, a două instituţiuni care trebuie să aibă rezerve importante, Liga Culturală, şi în cea mai largă măsură Comisiunea Monumentelor Istorice. Odată cu aerul distribuit generos monumentelor româneşti, comisia oferă generos, probabil, şi o pompă de bicicletă.
    Cititorul are prilejul să ia cunoştinţă de cuvenita asistenţă acordată de către Comisiune, din două fapte relatate mai jos, unul de domnul inginer Vasile Dorneanu din Piatra Neamţ şi altul de un vizitator al monumentelor Bucovinei, care nu vrea să iscălească, fiind funcţionar public şi mai lesne de urmărit de preşedintele aerului şi al vântului. într-adevăr, de la apariţia „Biletelor de Papagal" ilustra personalitate şi-a intensificat moravurile şi ţine o contabilitate meticuloasă a colaboratorilor noştri.
838
TUDOR ARGHEZI
    Traducerea nu prezintă dificultăţi enorme. Aerul se dă în natura dar şi într-alte forme, forma de zonă părând să fie mai potrivită cu Iaşii. Petiţionarul reţine două pentru oraşul Moldovei: zona de sănătate şi zona de artă românească. Despre zona de sănătate ne poate documenta remarcabila însănătoşire a literaturii, obţinută în doi timpi şi trei mişcări de citirea unui simplu ucaz.
    Este cu putinţă ca domnia sa să ceară „încunjurarea" cum şi-a ales cuvântul, a monumentelor cu teancuri din revista „Cuget clar", care în nobila lor spiritualitate refuză să se lase cumpărate, şi cu pachetele din „Neamul românesc", tovarăşul de nobleţă al revistei. Arta românească e ipso facto confundată cu sănătatea şi cu aerul, date fiind versurile şi proza directorului şi colaboratorilor. Aerul, zona, sănătatea şi arta românească vor învia „o viaţă naţională astăzi din nenorocire atât de scăzută". Vorba vine că vor învia. Maestrul limbei româneşti vrea să spuie la figurat şi mai artistic că se va umple la loc, ca toate lucrurile scăzute.
    E mai greu de tradus ideea din Copou şi Tătăraşi. Când zice „şi adaug şi Sărărie" autorul petiţiei îşi dă perfect seama, evident, că săvârşeşte o acţiune grandioasă - foarte bine. Dar dacă dă aer, înţelege să nu-1 dea gratuit, ci să ia ceva în schimb, Căminul Basarabean. Cât aer va echivala cu Căminul, rămâne de stabilit. Ar trebui consultată tabela de umplut cauciucurile a fraţilor Michelin. Odinioară aceşti iluştri fabricanţi îşi făceau o reclamă impresionantă ca un personaj de gumă atârnat în Calea Victoriei de un balcon şi umflat cu aer curat. Legănându-se balonat în elementul exterior, identic însufleţirii interioare, această momâie fără barbă arăta o inscripţie lipită pe stomacul ei: Nune est bibendum.
    „Unde" din Unde Liga Culturală e pur eufonic şi intraductibil şi poate fi redat în româneşte cu un strănut.
    Acum membrul de fază „trecut prin atâtea mâini fără ştirea ei şi după ce a fost lăsată a se ruina, dat astăzi cu chirie" poate
PUBLICISTICĂ
 839
că e tot intraductibil, dar cititorul trebuie să facă şi el - ce naiba! - o sforţare; să dea şi el ceva - alegând participiul după gust; dacă e femeie pe cel femenin, lăsând soţului masculinul şi dând frazei întregi câte subiecte principale pofteşte. In frazele prezidentului monumentelor stau verbele, substantivele şi genurile amestecate, ca într-un dulap hainele conaşului şi fustele coniţei: ia din cui fiecare ce-i trebuie — şi chiar dacă, din distracţie, autorul acestei limbi nedeterminate ar ieşi într-o duminică, la plimbare, în rochie cu coadă şi cu spatele decoltat, încă i-ar sta foarte bine, fiind frumos şi bine făcut. I-am dărui şi noi o broşă de corsaj, cumpărată la Techirghiol.
    Nu-i mai puţin adevărat că domnul Vasile Dorneanu ne trimite următoarele consideraţiuni, nu numai în privinţa aerului, dar şi în privinţa substanţei monumentelor moldoveneşti, pe care credincioşii preferă să le numească biserici şi monastiri, pe numele lor mai puţin ştiinţific. Dăm cuvântul colaboratorului nostru:
    ... Un ver luisant errant sous Ies vertes charmilles. Un serpent sen approche et lui per ce le sein... - Qiie t’ai-je fait? - dit-il au perfide assassin. - Tu., brilles!
                                                (Layet: Tresor poetique)
    „Din tonalităţile în răspăr ale penajului tău am văzut că omul cu barbă te ocărăşte iar. Cauza: fiindcă «străluceşti». Chiar dac-ai fi reînviat întru actualitate numai spre a striga ca Midas are urechi de măgar, reapariţia ta este pe atât de justificată, pe cât era de necesară.
    Nu te-aş incomoda, Coco, cu această proză, care desigur că prin subiectul ei îţi provoacă revolta diafragmei, dar am avut nefericirea să mă încerce Dumnezeu, cunoscându-1 la microscop pe domnul Păsări-Lungilă al istoriei, graţie unui episod. Să ţi-1 povestesc.
840
TUDOR ARGHEZI
    Nu demult, domnul Monument a venit să viziteze o mănăstire moldovenească şi care s-a întâmplat să fie şi... monument istoric. (.Monument la monument.)
    Era zi de mare praznic împărătesc, drept-credincioşii sărbătorind Intrarea Domnului în Ierusalim. îşi face intrarea deodată în biserică şi domnul Barbă-împărat, mânjind prin parodie actul Mântuitorului. în capul unei hoarde satelite, şeful a înălţat prăjina oblic spre picturile murale, dând lămuriri graseiate şi ordinul să fie suspendată Sf. Liturghia! A calificat sfânta icoană a Născătoarei — şi a ieşit cum a intrat, burzuluind şi zmintind din nou pe drept-măritori.
    în curtea mănăstirii dete cu nasul de trapeza călugărilor. Se ştie ce se numeşte o trapeză într-o chinovie: sala de mâncare comună a călugărilor, cărora în timpul unei mese sărace li se citeşte dintr-un amvon Vieţile Sfuiţilor.
    Sacrilegiu! Arhitectura popotei ostaşilor lui Hristos îşi permisese să violeze, prin derogare, stilul istoric al dărâmăturilor adiacente!
    -  Să i se pună dinamită imediat! a tunat. Unde-i inginerul?
    -      Nu se poate, domnule profesor! 1-a înfruntat, blând dar demn, stareţul, un tânăr arhimandrit, care tocmai ieşea din biserică, cu crucea de argint la gât şi cârja cu scolex de aur în mână. Lutul trapezei l-am înmuiat cu sângele şi sudoarea neagră a călugărilor şi nu am pornit să facem un monument nici un monument istoric, ci o sală de mâncare. Statul nu ne-a dat nimic. înainte, călugării mâncau într-un beci la un loc cu şobolanii. Planul mi l-a făcut un evlavios plotonier din geniu.
    -      De ce n-ai cerut încuviinţarea Comisiei Monumentelor Istorice? a răcnit academicul, mâniat că monahii au cutezat să şi mănânce fără învoirea Comisiei.
    -      Am fost de două ori... a răspuns superiorul mănăstirii. Am cerut planuri, autorizaţie, bani. Am fost dat afară de domnul inginer, care mi-a aplicat în obraz sfânta treime a Comisiei Monumentelor Istorice: leneş, cerşetor, escroc!
PUBLICISTICĂ
841
    - Minţi! a zbierat menhirul.
    -     Eu nu mint! a răspuns molcom arhimandritul în sfintele odăjdii.
    -     Am să te suflu în douăzeci şi patru ore! zise ştiinţific, alegoria superficialităţii.
    Stareţul i-a prezintat subt nas şi barbă, hârtii şi dovezi. Inutil. Domnul Iorga s-a ţinut de vorbă. L-a „suflat" pe arhimandrit! exercitând presiuni pe lângă chiriarhii monahului, şi aceştia, slabi şi bicisnici, au cedat.
    Monahul a mai rătăcit o bucată de timp, dezrădăcinat şi blazat, în ţară şi prin străinătate, persecutat şi oropsit de toţi dizgraţiaţii mai-marilor noştri, fiind, obligator, şi duşmanii noştri! Aşa stă scris în Sfintele Scripturi şi aşa reclamă axioma euclidiană a instinctului de conservare.
    De curând, stareţul a trecut la catolicism! Ii dăm numele şi adresa, ca să-i scrie, dacă vor, ortodocşii scârbiţi: părintele Teodosie Bonteanu, Mănăstirea Bixad, judeţul Satu Mare. E un călugăr învăţat şi un om de mare omenie şi o figură bisericească, de care istoria domnului Iorga nu simţea nevoie în clerul nostru. Avea un stagiu aspru la Sfântul Munte, îşi tăiase voia pământească, căpătase diploma în Sorbona, tradusese în româneşte pe Boutroux, scrisese câteva cărţi personale, conducea o şcoală şi unica revistă monahală... In rezumat, îşi îngropase fiinţa şi lumea în zidurile unei mânăstiri (din care făcuse un paraclis al raiului pe pământ). L-am pierdut noi şi l-a pierdut mai ales acest monahism tembel şi în plină dezagregare, care avea mai mult ca oricând nevoie de o coloană şi de un avocat luminat, în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu.
    Topografic, mai mult ca oriunde, era nevoie strategică acolo, în această mânăstire de lângă un oraş mare, frecventată de streini, de un monah cultivat, care să facă oficiul de oglindă magică unui monahism, soios şi descompus.
    Am scris, Coco, atunci un articol, în care indignarea fierbea la mari temperaturi. Am bătut la toate redacţiile. Nimeni n-a
 842
TUDOR ARGHEZI
vrut să-l publice. Curentaţi subit de un fior preventiv, toţi s-au cutremurat în faţa intenţiei mele.
    Scorpia Neamului nu trebuia atinsă nici cu o floare, ca să nu te... sufle! Suflarea ei şuierătoare! Desigur, Coco, că azi acest document omenesc apare diluat de vreme şi uitare.
    Totuşi, ţi-am scris, Coco, ca să vadă şi lumea încă o dată ce raritate teratologică este această jivină, această panaghie de cauciuc şi păr, a căreia vanitate trivială e capabilă să se împiedice şi de un călugăr!"
                                                       Vasile Dorneanu.
    Să dăm cuvântul domnului doctor B.:
    „Acum câtva timp, gelos pe domnul Guşti, căruia i se acordau foarte multe însărcinări, domnul Iorga a scris, dacă nu mă înşel, chiar un articol cu titlul: Nihil sine Guşti.
    Este adevărat, nu există decât un singur om fără de care nimic nu trebuie să se poată: N. Iorga. Şi dacă cineva devine prea «circulatoriu» el jigneşte, prin aceasta, omnisscienţa şi omnipotenţa Marelui Apostol. Şi Apostolul se supără: trânteşte, bufneşte şi ţipă.
    Ţâfna domniei sale e periculoasă şi persistentă; se bucură de complicităţile oficialităţii — oricare ar fi ea — de atenţiunea persoanelor sus-puse şi de menajamentele lor speciale, semănând cu atenţiile medicului pentru pacietul trădat de presiunea arterială. Monsieur de Paris oferă curent clienţilor cărora li se face ultima toaletă o sticlă de «Pommery», o cutie de caviar, trufe şi «Brie».
    Oricum, principiul trebuie restabilit o dată pentru todeauna: Nihil Sine Iorga.
    Principiul este elementar; totuşi se vede că n-a pătruns încă până în creierii munţilor şi până în adâncul codrilor. De ex.: călugăriţele de la Mânstirea Suceviţa l-au ignorat până de curând. Altfel cum s-ar putea explica faptul că ele au îndrăznit să obţină aprobarea forurilor superioare bisericeşti pentru
PUBLICISTICĂ
843
înfiinţarea unui atelier de ţesătorie, pe care — crezând că s-au pus la adăpost de orice surpriză - s-au şi apucat să-l clădească, într-un colţ din curtea mănăstirii?
    Cazul (casus = nenorocire) ajungând la urechile domnului Iorga, acesta s-ar fi făcut roşu-galben-vânăt de mânie şi cu prestigiul său de... preşedinte al Monumentelor Istorice a făcut să înceteze imediat lucrările şi să se şteargă orice urmă ale acestei nebunii.
    Fiindcă, fireşte, e o adevărată nebunie să te apuci de asemenea treabă, fără a fi cerut, în prealabil, consimţământul monumentalului istoric — preşedinte al Comisiei.
    Iată cum un gând bun, al cuiva care înţelege să dea vieţii monahale posibilităţi de muncă, scoţând pe călugări din lenea care perverteşte, s-a izbit de Omul-care-nu-admite... Nu admite să se facă nimic, fără ca el să fi fost consultat. Trebuia consultat — şi gata! Nu-i suficient?
    Comisia Monumentelor Istorice îşi justifică existenţa şi autoritatea.
                                                        Dr. B. “
1937
                           CAP DE OM
    E de finanţe, o diplomă de şcoală ar cere, după ministerul de parvenire la situaţiile înalte, estetica elementară a condiţiei superioară, ceva ca o licenţă sau, şi mai bine, ca un doctorat.
    S-a văzut ce costă asemenea concepţii. Titraţii cei mai buni mucezesc în mizeria funcţiilor, apropiate de salariul unui servitor, iar magnaţii fără titluri aleargă să se escamoteze prin interpuşi.
 844
TUDOR ARGHEZI
     Samsarul şcolar e o inovaţie de reformă financiară şi trebuie să-i urmeze neapărat mistia ştiinţifică şi literară, care vinde cunoştinţele şi talentele unui învăţat şi scriitor, fără întrebuinţare nici domiciliu, unui potentat instalat.
     Dar presupunând că a fost condiţia titulaturilor satisfăcută, estetica pretinde cap. Nu e vorba numai de capul pe dinăuntru, controlabil cu o încetineală juxtapusă pe acte şi munci: condiţia se referă mai ales la capul pe dinafară. Fără asemenea cap, de regulă parvii la un maximum de situaţie, cu neputinţă de trecut. Barca ta începe deodată să fie învârtită pe loc şi nu mai înţelegi de ce nu poţi depăşi celălalt cap, al Bunei Speranţe.., Nu căuta prea mult. Dumnezeu ţi-a dat drumul în viaţă fără să te retuşeze şi să te facă fotografic. Criteriul capului e fotozincografie: izbutesc numai acele capete al căror instantaneu iese bine la gazetă şi acelea care solicită creionul caricaturistului, pana şi gura mahalalei.
     Dacă, de pildă, n-ai un cap cum trebuie, nu-i vine nimănui ideea, nici la stat, nici la primărie sau în viaţa intelectuală, să te înjure şi nici să te laude, dar mai ales să te înjure, învăţătura fiind preferată, germinau ta tonică şi explozivă. Există oameni politici care se bucură de o reputaţie infectă, toată lumea fiind de acord că ei sunt numai nişte oameni cumsecade.
     Cu o carieră albă, neutralizată de recunoaşterea unor merite tihnite, omul politic, de pildă, riscă să nu mai dea nimeni doi bani pe capul lui. Să nu te porcăiască nimeni, negru o viaţă întreagă, să nu fi scris niciodată nimeni, negru pe alb, că eşti cel puţin un escroc, un bandit sau un asasin, este să fii redus la rolul de viaţă hidrofilă, bună la dulap pentru caz de accident anodin: rosătura pantalonului sau jumuleala degetului din pantofi. Au mai rămas, nu e vorbă, câţiva naivi care se supără, protestează la gazetă, sau fac un proces, dar aceştia sunt destinaţi să nu joace în viaţa socială nici un rol.
PUBLICISTICĂ
845
     Ori, mă rog dumitale, ce gust mai poate avea viaţa când nu sperii, când nu se teme de dumneata nimeni, când nu eşti mârâit, contestat şi „distrus", cu un cuvânt, când nu stăpâneşti?
     Filosofii cu tichie şi camizon nu pricep nici până în ziua de azi lupta pentru putere şi saţiul pe care-1 dă omului prezenţa-n mâinile lui a unei autorităţi. Ei văd viaţa din punctul de vedere al alimentaţiei şi senzaţiile dând târcoale de jur-împrejurul stomacului cu anexe. N-au scris şi tipărit câţiva clasici, trecuţi, evident, de toate pubertăţile vieţii, că cea mai mare plăcere consistă într-un scaun regulat? Lupta, agitaţia, fiorul, spaima, riscul, atacul strică digestia celor fără cap şi servesc sentimentul de puternicie al celor cu.
     Dar cum este şi trebuie să fie capul de succes şi de stăpânire, un singur fel de cap se potriveşte cu omul chemat să puie mâna pe trident? Să scapere foc din silex, ştirbindu-i şi să dea ţâşnire apelor neliniştite?
1937
    LA MOARTEA OMULUI ŞI A DATORIEI
    Un tânăr prieten din redacţia ziarelor unde a cărat cu spinarea defunctul salahor de presă Alexandru Sahia, băgat în pământ deunăzi, s-ar fi formalizat de o impresie personală a lui Coco, care a pus o lacrimă neagră pe mormântul lui. In Bilete s-a scris, la pobregania tânărului confrate, că „l-am văzut cu câteva luni înainte de a-şi fi pus mânile pe piept şi fără să cunosc răul care trebuia să-l curme, l-am aflat şovăitor, umbrit în certitudini, descentrat şi confuz".
    Unele notiţe de ziar au relevat şi ele cu amabilitate dar cu aceeaşi tendinţă de subliniere a unui adevăr alterat, simplele noastre impresii, care au putut să fie, de ce nu? şi probabil, şi nişte simple erori. O impresie la căpătâiul unui mort nu
 846
TUDOR ARGHEZI
se cade judecată ca un enunţ; sincerităţile sunt întristate. Cu toate că cititorul n-ar fi putut să fie sigur că o impresie s-a putut raporta la altceva decât la starea demoralizată a unei tinereţi, sfârşită la netimp. Chiar dacă fraza de mai sus ar fi voit să facă afirmarea ca murind, tânărul socialist nu prea mai credea cu intensitate în idealul roşu, încă formalizarea colegilor, care l-au cunoscut mult mai de aproape decât Coco, e oarecum forţată. Să nu fie mai repede vorba de a se fi descoperit poate în incertitudinile de aspect ale unui camarad, şovăitor între fericirea genului omenesc şi mormânt, propriile şovăieli din intimitatea conştiinţei.
    Accept, în orice caz şi rectificările şi mustrarea prietenilor de vârstă ai lui Alexandru Sahia, însă nu mai mult. îmi permit să refuz nemulţumirile de paradă ale foştilor lui patroni, care aflaţi într-un foarte lung flagrant delict de absenţă, ar încerca în cenaclu o reabilitare celestă, participând la resentimentul camarazilor lui ca la un beneficiu net. Mi s-ar fi spus, într-adevăr, că şi stăpânii ar fi fost - ah! câtă suferinţă - afectaţi, mă rog frumos, de o fugitivă impresie a Papagalului nostru.
    Acestor oameni în doi peri, proprietari de presă şi unii academicieni, le lipseşte calificarea de a fi emoţionaţi de un lucru drept spus ori greşit — şi li se potriveşte cu totul altă articulaţie de limbaj. Ei n-au fost camarazii lui Sahia, ci nişte industriaşi democratici ai hârtiei, care în loc de a fi vândută asfaltată ori unsă cu clei de muşte, se vinde tipărită. Curajul lor de opinie particulară, când e vorba de a restabili între patru ochi jocul de cuvinte încrucişate al opiniilor unui mort, bâjbâie şi se împleticeşte dacă e trebuinţă de făcut faţă convingerilor şi principiilor, păzite zi şi noapte de agenţi şi de o gardă militară, de-a lungul trotuarului şi din ascunzători.
    Ilustrul literat care conduce ziarele în chestiune, pareaza atacurile cu publicarea fotografiei adversarului însoţită de complimente, şi mergând de-a buşile pe scara ideilor, de câte ori se vede pus în situaţia de a-şi lămuri, ca şef de ziare mari
PUBLICISTICĂ
847
şi ca fost preşedinte de Senat, cu joben, ţelul şi năzuinţele, el răspunde cu o scenă de pescuit sau de vânătoare şi cu amintiri din copilărie - chit că împletindu-şi această activitate de presă luptătoare cu aceea din Academie, să caute o adiacentă deviată, recomandând la premiu, cu un raport confidenţial, mai naţionalist decât chiar naţionalismul antagoniştilor săi radicali, o carte oarecare de oarecare literatură.
    In ceea ce priveşte proprietatea materială anonimă a ziarelor conduse de acest băiat politic, însufleţit de un mare lirism al undiţei şi al cartuşului, ea calculează tirajul, deverul, mica publicitate, şi aparţine, elementar sau complex, unui domn cu numele de floare de câmp sau de câmpie în floare primit de toţi oamenii politici de până alaltăieri ca o autoritate a reportajului fără gramatică şi ajutat să agonisească mult. Un ziarist englez a semnat Scotus Viator. El a fost mai scoţian, semnând Scrutător, şi a intrat atât de profund în celula pseudonimului, ales cu o amuzantă cunoştinţă de sine, încât s-a şi numit aşa, cu valoarea lui proprie, cum şi-ar schimba numele în Louis Quinze un negustor de pantofi cu tocul înalt.
    în cazul precis al lui Alexandru Sahia s-a petrecut şi altceva decât o cocoloşire a sensibilităţilor directoare, mâhnite de afirmarea că poate fostul lor redactor nu mai găsea într-un salariu de subalimentat destule motive ca să le adore mâna stângă, să o sărute şi lingă.
    începuseră să fie arse ziarele pe stradă şi nefericitul tânăr a fost concediat brusc cu mai mulţi colegi de-ai lui. Li s-a pus în vedere tuturor între patru ochi, că poliţia îi urmăreşte, şi au fost frăţeşte sfătuiţi să se risipească prin ţară. Mai lucid, unul din ei, mi se pare că însuşi Sahia, s-a dus, după un timp, de-a dreptul la autoritatea invocată, să ia informaţii. Funcţionarii au râs şi pribegii au înţeles: era o formă de dare afară cu „truc", pentru evitarea legiuitului preaviz. Dovadă că ziarele au şi fost trase în judecată de redactorii eliminaţi.
 848
TUDOR ARGHEZI
Ba s-a spus mai mult, că înşişi patronii au lansat, pentru a rămâne inocenţi şi puri şi a căuta o scuză piezişă, ideea unei reforme interioare, argumentând că dacă a fost ceva, aşa, ca un fel de niţică dezordine a doctrinei de stânga la ziarele acuzate de comunism, autorii ei înfometaţi au fost aruncaţi pe fereastră. Literatul de pe manşeta gazetelor nu a luat chiar el această istorică iniţiativă. El e un candid de stânga şi un dulce de dreapta: două degete de sirop de zmeură şi restul sifon cu trei degete spumă. Bebe închide ochii. Şi democraţia lui costă, se spune, o sută de mii lunar: patronii n-au găsit mai ieftin.
     Din panică în absurd. Ca să placă mai mult într-o metamorfoză purtată actualmente ostentativ şi de discreditaţii cu speranţe ai politicii vechi, patronii, de perfect acord, au încercat să dea ziarelor o convertire oblică la naţionalism, prin concedierea redactorilor evrei. Au apucat să fie scoşi din redacţie vreo câţiva şi operaţia s-a oprit, datorită unor evenimente petrecute într-altă parte decât în marile seninătăţi ale tezaurului sufletesc al întreprinderii.
     Cu toate acestea, n-aş mai fi repetat pentru aceleaşi circumstanţe numele lui Alexandru Sahia şi n-aş fi răscolit o vatră, în care plămânii lui combustibili au suflat cu sânge până s-au isprăvit. Prefer făţărniciilor elogiului făţărniciile injurioase, dar ziarele la care face aluzie nu-i cruţă lui Coco politeţa literară şi în golul de zece rânduri tipografice dintr-o coloană îi acordă şi lui uneori o menţiune gratuită.
     Dar ani fost azi la casa de nebuni. Am vizitat un bolnav, găzduit într-o cameră, desigur, curată. Bolnavul a fost cel puţin zece ani redactor la foile în cauză, conduse, zice vorba, de un literat. El se cheamă Alexis Nour. Nu poate fi ruptă mental legătura directă dintre bolnav şi ziare, dintre ziare şi boala lui.
     Alexis Nour a uitat să mănânce... Regimul lui de salarizare, parazitat pe un sentiment de mare demnitate, care a răbdat şi a tăcut, cheltuind carnea şi măduva unui trup aproape abstract,
PUBLICISTICĂ
 849
l-au adus la această fantastică metamorfoză. Pe masă erau un ciorchine de struguri neatins şi doi pesmeţi cu lapte aşezaţi pe o farfurie. Medicii, oferă zadarnic bolnavului, rând pe rând, toate suculanţele variate. De treizeci de zile foamea lui ucisă se lasă aşteptată. Nici un organ nu mai funcţionează afară de inteligenţa, vie şi analitică, şi fizicul bolnavului a parvenit la o acurateţă imaculată şi la o insensibilitate de cristal. Se adaugă la starea lui de levitaţie aeriană simţimântul că e prizonier şi singur în tot universul, ca unicul luceafăr. Copilul lui, un băiat de vreo treizeci şi cinci de ani, scăpat cu sforţări cumplite dintre beatitudinile dictaturii proletariatului, s-a prezintat autorităţilor româneşti acum vreo doisprezece ani la Nistru, istovit si redus aproape la mersul târât: e în Egipt, bacalaureat şi şofeur la Cairo.
    Părintele din ospiciu a fost cândva căsătorit, în Basarabia, cu o femeie rămasă în Rusia şi de care s-a despărţit după naşterea pruncului. De-atunci, el a trăit singur, dând ospitalitate în sărăcia lui tuturor săracilor din lume şi împărţind cu ei un covrig. Alexis Nour e român basarabean, dintr-o veche familie moldovenească, un învăţat, un om informat în toate domeniile, de sobrietatea şi candoarea morală a lui Zamfir Arbore - încă un adversar categoric şi documentat al împărăţiei comuniste.
    Pe când toată lumea uitase Basarabia, vreau să zic înainte de războiul cel mare, Alexis Nour a lucrat în podurile fierbinţi si la o temperatură de iulie toridă, sporită de învelitoarea de tinichea a unei case din Iaşi, cea mai frumoasă hartă etnică, pe care a putut-o întocmi vreodată un român - revelatoare. De Transnistriania nimeni nu avea cunoştinţă: Alexis Nour a făcut cunoscută românilor o regiune care pornind de la Nistru înaintează până aproape de Marea Caspică, vorbindu-se mol-doveneşte în zeci de localităţi cu nume româneşti din Muntenia şi Moldova. Sovietele au şi înfiinţat aci o aşa-numită Republică Moldovenească, destinată să influenţeze poporul de dincoace, din ţară, şi un post de radiodifuziune. Hărţile lui Alexis Nour
850
TUDOR ARGHEZI
au slujit în ediţie oficială la masa diplomatică, pe postavul căreia s-au semnat tratatele interesând statul român.
    Dacă azilul bolilor mintale nu-i punea la îndemână una din camerele lui cele mai îngrijite, Nour trebuia să se culce în Cişmigiu sau la Şosea. „Poate cel puţin să doarmă, domnule doctor?..." „Aţipeşte o jumătate de ceas..." „Şi ce face el, toată ziua şi toată noaptea? Citeşte? Scrie?..." „Nu. Nu poate. Stă culcat şi se gândeşte..."
    Stere şi Ibrăileanu, de la „Viaţa românească", l-au sprijinit odată, demult, pe refugiatul basarabean. Acolo l-a cunoscut de aproape şi gloriosul povestitor al revistei, actualul dirijor de presă, în treizeci de zile încă nu s-a dus să-l vadă nici un coleg, nici un director, nici un patron. Literatul din capul gazetelor e impermeabil şi pateticul lui egoism, ilustru ca şi talentul lui de prozator, nu se lasă sedus de camaraderie; acestui mare obez, i-ar trebui o inimă şi nu o are — iar gazetele lui nu se recunosc obligate la nici o datorie. Dragostea creştinismului, frăţietatea masonică şi grija de oameni democratică au stilul lor deosebit la aplicare dincolo de texte. Alexis Nour scade de la ceas la ceas ca o candelă palidă, ce-şi sfârşeşte untul de lemn. I-am făgăduit să mă mai duc la el săptămâna viitoare. Mi-a răspuns: „Nu mă mai găseşti... “
    Iată!
    Poate că Direcţia ziarelor la care au scris Alexandru Sahia şi Alexis Nour şi-a făcut o socoteală practică: să cheltuiască o singură dată — o coroană, un discurs şi un articol cu date biografice şi clişeu.
                                                                   1937
             PROGRAMUL VORBIT
    S-a vorbit ani de zile despre insolubila chestie a muzicii postului nostru de radiodifuziune şi o foarte bogată
PUBLICISTICĂ
 851
corespondenţă, primită zilnic de portar, arată diversitatea gusturilor şi a clandestinilor, căci în bună regulă abonatul, plătit, prin factorul poştal sau la o adresă de casă, pe atât mai obscură pe cât o repetă microfonul mai des, dă din umeri, aude sau întoarce comutatorul. încă nu li s-a interzis abonaţilor această impoliteţă.
    Muzică savantă sau muzică populară? E frumoasă şi una şi alta, bine aleasă şi împărecheată echivalent. Ca să împace relativ pe toată lumea, microfonul nostru alege o placă la întâmplare şi iese ori Wagner ori chiotul mustăriei. Căci mai există o categorie muzicală: ţigănească. Respectul pe care îl datorează şi cumpărătorii de flori sau ziare şi politica generală factorului rom, nu împiedică totuşi pe radioamator să asculte taraful cu o ritmică strâmbătură de nas, muzica specială a categoriei cuprinzând tot atâta psaltichie cât şi miros, evocator de grătar cu ţuică.
    Dar, în sfârşit, măcar de-ar cânta şi Wagner şi Beethoven şi lăutarii la toate emisiunile de zi şi de noapte. Orice fel de muzică şi cea antipatică, pentru motive savante sau populare, e todeauna muzică: un zgomot urcător şi scăzător, colorat şi vioi, care drege monotonia existenţei: asta o ştie bine şi săteanul, creatorul melodiilor frumoase şi al cuvintelor, câteodată şi mai frumoase.
    Se putea însă ca Direcţiile să nu inoveze nimic şi să primească muzica de-a gata, fără să colaboreze cu inspiraţii personale la program? Se putea să nu inventeze conferinţa şi pe conferenţiar? Nu se putea. Direcţiile generale fiind cuvântătoare şi culturale nu se puteau lipsi de sprijinul cuvântului citit din program. Şi e perfect natural. Un intelectual nu poate lua parte la conducerea postului fără să impuie drepturile intelectului mărginit, pedagogia paracliserului şi un număr de vorbitori recrutaţi la biurourile de servitori.
    Aţi urmărit toată caravana de conferenţiari. Prin scăpare din vedere, vorbeşte şi câte o minte expresivă în câte o
 852
TUDOR ARGHEZI
cuvântare corectă. Norma postului de radiodifuziune caută încâlceala limbii, urzită cu încâlcirea ideilor, şi de cele mai multe ori — aproape unanimitatea cazurilor — conferinţa, propusă a da auzului străin modele din frumoasa noastră vorbire şi analizei critice mostre de inteligenţă, elastică şi spirituală, românească, e odioasă. La muzica ţigănească postul de Radio îşi face o cinste să opuie o corespondenţă vorbită.
    O să dăm lista cheltuielilor de întreţinere generală a postului şi cifra de cost a valorilor care colaborează la compoziţia sonoră şi grăită, la redactarea textelor, la organizarea întregului aşa-zis program vorbit, biurocratizat, înţelenit, azi mediocru, mâine prost şi zi cu zi mai insignifiant şi mai nul. Feluritele interese tangente la post au împiedicat, cu toate campaniile purtate pentru ameliorarea programelor, preci-ziunile obiective şi concludente. Abonatului îi este şi astăzi destul de lesne să-şi dea seama de tot ce nu se face şi întrebarea dacă şi publicul şi societatea şi statul n-ar câştiga mai mult ca Radiodifuziunea să fie dată cu chirie unei trupe de actori sau unui cinematograf, e foarte la locul ei.
    Numai dacă între timpuri nu i se va oferi şi lui Coco, în Casa cu directori, o slujbă de director general...
1937
          CÂT PREŢUIEŞTE O CREDINŢĂ
   O convingere e o încredinţare personală, destul de arbitrară, care nu are nevoie prin definiţie de probe: convingerea cu probe se cheamă judecată şi ea fiind un produs al documentului se poate transmite şi verifica. Nici judecata nu e todeauna în absolut perfectă concordanţă cu materialul dezbaterii; e de ajuns să fie sinceră, dar fiind publică şi neavând nimic de
PUBLICISTICĂ
853
ascuns, poate să fie rectificată chiar de către emiţătorul ei, sporită sau diminuată, dacă a fost parţial greşită.
    O credinţă e tot atât de personală ca şi o convingere, dar nu mai e un pur fabricat al capriciului: ea se referă la conştiinţă şi la o stare de revelaţie a conştiinţei. Probele nu-s indispensabile nici credinţei, însă credinţa presupune o sinteză de probe, o intuiţie justă, venită diagonal. Lipsa probelor e împlinită cu autoritatea probată şi ceea ce dă autoritatea este ceea ce se cheamă la om caracter. Caracter? Da. Caracterul se probează şi cel ce probează caracter nu mai are nevoie în credinţa lui de probele comune, pe care tot le ceri unei credinţe fără autoritate.
    Mai deosebeşte o convingere de o credinţă condiţia duratei; convingerea poate fi de-o zi, pe când credinţa e cel puţin de-o viaţă şi se numesc credinţe toate acele convingeri care implică paralelismul vieţii cu ele şi răspunderi. Convingerea te priveşte, dar credinţa mă priveşte şi pe mine şi ne priveşte pe toţi, căci credinţa poate să fie o credinţă falsă sau o falsificare: spirocheta insinuată în om s-a perpetuat prin generaţii şi epoca trebuie să controleze, ca să nu devie victima unei idei creată de muşiţa ei. Şi credinţa poate să mai fie şi conştient mincinoasă ori căpătată.
    Un om de caracter a fost la noi regele Carol I, care a şi pus caracterul înaintea inteligenţei şi a culturii şcolare. Un alt om de caracter din epocă a fost Lascăr Catargiu. Mai încoace de noi un om de caracter este Petre Carp. Cum şi-au dovedit ei caracterul? Prin acte de credinţă rectilinii şi prin acte de renunţare. Un om care stă deoparte şi îşi măsoară publicitatea; care nu caută cu orice preţ glorie, bunuri şi dreptăţi, e un om de caracter.
    Am în familie un ofiţer care a condus dimpreună cu un coleg, tot atât de discret ca şi el, cel mai ilustru regiment din războiul naţional, cu cele mai mici pierderi de oameni. In luptă strânsă cu germanii, numele acestor doi ofiţeri au fost citate, cum se zice în termenii faimei militare, la ordin de zi, pe toată
854
TUDOR ARGHEZI
armata... germană. Dacă un titlu poate fi într-adevăr valabil, apoi el e acela pe care ţi-1 acordă adversarul. Ofiţerul meu s-a întors acasă după un tifos exantematic personal şi după ce i-a vărsat maţele un obuz. I s-a prins de piept distincţia Mihai Viteazul. Azi, în civil, la cheotoarea hainei poartă un fir de panglică violetă atât de slab încât nici nu se cunoaşte. Nimic ostentativ la el. Singurul om care nu vorbeşte niciodată de front, de nenorociri colective, care nu pune probleme şi nu le rezolvă la o masă de guralivi în redingotă, este ofiţerul meu. L-am îndemnat, pentru că are şi un talent literar sigur, să utilizeze originalele-i note de război creionate pe genunchi, să scrie o carte. A refuzat: „Ce s-a făcut s-a făcut; bine că a ieşit cum a ieşit“, răspunde ofiţerul. „Ce să mai vorbim degeaba?" In ajunul războiului, era în activitate. La un prânz de prieteni şi camarazi, gâlceava politică iscată între taberele încolţite după prăjitură I-a plictisit atât de formal, încât eroicul şi inteligentul ofiţer, care trebuia mai târziu să dea de furcă germanilor şi să-i facă să-l respecte, adormise la masă într-un cot.
     El poate crede temeinic în ceva şi poate capta în credinţa lui şi târî după el, cum a făcut cu ofiţerii şi soldaţii lui, publicul, dacă i s-ar adresa. Dar el nu iese în public cu credinţele lui, nu le propune, nu le comandă: i se pare că ar fi demagogie. Şi nici nu crede în ceva, aşa, care să poată excita speranţe. Citeşte ziare, discursuri, declaraţii şi din când în când scuipă. Are o serie de drepturi: se mulţumeşte să nu le ceară, mărginit în cifra unei pensiuni derizorii. Nu găseşte timpurile mai rele ca altădată, nici oamenii mai buni.
     E un om de caracter.
     Petre Carp era cu via lui personalitate un retrograd, un reacţionar. Presa din vremea lui l-a combătut cu învierşunare. El nu-şi întemeia nici un program pe o situaţie politică nouă, a ţărănimii cu vot. însă, cu mult înainte de reforma exproprierii, pe tăcute, fără teorii, fără doctrină şi fără jurnalism, şi-a împărţit moşia la ţărani... Abia din băcănie s-a aflat că
PUBLICISTICĂ
855
boierul şi-a dat sătenilor averea. Nu se mai găsea în comerţ celebrul unt de Ţibăneşti. Nu mai erau ai lui Tibăneştii: îi dăduse.
    Om de caracter!
    Alătur aci pentru contrast, caricatura omului de convingeri, de credinţe şi de caracter. Zece ani domnul Iorga a scris împotriva evreilor tot ce reeditează după el o presă care şi-a găsit programul gata făcut, întocmit de domnul A. C. Cuza, un om cie credinţă şi de caracter: l-am apucat cu o credinţă păstrată intactă cincizeci de ani. O credinţă se discută, se combate, dar se salută ori de unde ar veni. Timp de douăzeci de ani după aceea, domnul Iorga a trecut dincolo, la evrei. Dacă funcţia de haham putea să însemneze putere şi mulţi bani, s-ar fi făcut haham şi ar fi tăiat şi gâşte şi împrejur. Presa era dulce, finanţa gustoasă. Cu banii domnului Aristide Blank şi cu insistenţa directă a părintelui, tânărul inginer Iorga, actualul director al Şcolii de Meserii, s-a specializat doi ani în Italia. Ne mărginim la o singură indicaţie.
    Deodată, domnul Iorga redevine antisemit. O credinţă, două credinţe, trei credinţe pe rând. Când a fost credinţă şi când necredinţă? Când a fost adevăr? Cert este că domnul Iorga a intrat într-o situaţie de rotaţii enervantă: în lupta de individualităţi, consumată într-un ungher politic, a pierdut. Naşul tuturor botezurilor şi-a găsit un naş. Ca fază finală, e interesant cum devine naşul fin şi cum se lasă să i se vadă la sfârşit ceea ce naşul vede de obicei la început.
    Dar nu e vorba de compus o simplă ironie. E ceva mai tragic. Domnul Iorga e un fost prim-ministru, e un profesor, un educator, un mentor, un academician, un senator pe viaţă, unul care strigă pentru moralitate până şi în literatură, un conducător politic.
    Ce mai poate însemna o credinţă în opinia cititorului, a omului mijlociu, a tânărului care se prezintă vieţii neîntinat, la pilda unuia cu credinţele schimbate odată cu nădragii? Ce
856
TUDOR ARGHEZI
încredere mai pot avea ei în cuvinte, în declamaţii, în scrisul şi graiul scriitorului şi oratorului social şi politic?
    Se pare că ultima conversiune a domnului Iorga se datoreşte unui legitim sentiment de răzbunare împotriva lipsei de vedere şi de minte, este drept, a proprietarilor „Dimineţii* şi,Adevărului" care 1111 i-au oferit domniei sale direcţia ziarelor, ca să-i poată opune naţionalismului un adevărat front democratic proprietate a domniei sale. Jocul a fost cu atâta dibăcie dus de domnul Stelian Popescu, căruia nu i se poate contesta meritul de regizor, încât domnul Iorga nu s-a dezmeticit la timp, ca să sugere măcar domnia sa domnilor Pauker, Blumenfeld & C-ie o idee. Directorului „Universului" îi trebuia în scenă un număr cu barbă, umbrelă şi ghiozdan şi l-a intercalat în personal. Fiind de concepţie catilinară, domnul Iorga încearcă însă acum să scape din linia eliptică pe care aleargă învârtit în plină viteză, căutând în smucirea din fatalitatea atracţiei o constelare nouă imposibilă în jurul planetei proprii, a tuturor nuanţelor de naţionalism - şi dezechilibrarea sistemului Stelian, care şi l-a făcut satelit.
    Convingeri şi credinţe, caractere şi paiaţe...
1937
                      OMENIE
   Nu ştiu dacă trebuie să public scrisoarea de mai jos şi şovăi să o dau la tipar. Dar poate să mă creadă pe cuvânt cititorul, care a luat cunoştinţă de articolul din numărul precedent. Scrisoarea mi-a ieşit înainte fără să o caut, o scrisoare pierdută. Când am primit-o, acum aproape doi ani, răsfoiam o carte şi, întrerupând, am citit scrisoarea şi am uitat-o acolo. Azi, a căzut singură din raft, la o dereticare.
PUBLICISTICĂ
 857
     Coincidenţele aparţin unei reguli care comandă toată viaţa şi trebuiesc ascultate. Nu vreau să fac din pagina scrisă cu creionul a lui Alexis Nour un document, cu toate că este documentară - şi mai ales n-aş vroi să o transform într-un document de învinuire, mai degrabă îi dau loc pentru interesul ei de împrejurare şi psihologie. In această privinţă, biletul actualului bolnav, din spitalul de boli nervoase din Bucureşti, este un foarte interesant grafic de sensibilitate.
     M-aş sfii să-l public, din scrupulul mai cu seamă al delicateţei: să nu par că aş socoti pe autor absent şi conştiinţa mea liberă de a istorisi lucrurile unei vieţi ajunsă la termen. Am nădejdea că odihna spitalului, a camerei liniştite şi albe, de hotel englezesc, care îl găzduieşte, cu ferestrele luminate de jocul petalelor roşii ca de un havuz al grădinii, va readuce în floarea sufletului ofilit miligramul de parfum, desprins din locul lui un moment şi pribeag.
     Nu m-am putut duce cum i-am făgăduit să văd a doua oară bolnavul, dar nici el nu s-a „prăbuşit": vorba e a lui. Informaţiile pe care le-am luat la telefon indică poate o foarte nedesluşită fragmentară înviorare.
     Dar mărturisesc şi altă speranţă, imaginând un cititor cu dare de mână şi care ar putea fi proprietarul unei moşii de munte cu conacul singuratic şi cu o cameră slobodă în conac... Atmosfera spitalului înfricoşează timidităţile lui Nour şi confidenţa ştiinţifică fioroasă pe care mi-a făcut-o în poarta spitalului la despărţire, şoptindu-mi insistent la ureche că nici un regulament, nicăieri în Europa, nu împiedică vivisecţia în ospicii, mi-a zbârlit pielea cu un fulger de frig şi m-a făcut să înţeleg teroarea bolnavului şi refuzul lui de-a dormi... Dacă l-ar fura somnul, el crede că ar putea să fie furat, adormit, trupul de medici... Domnul doctor Braşcu, care ne-a asistat câtva timp stând de vorbă, nu poate face nimic împotriva acestui sentiment de groază ascunsă, nici cu surâsul, nici cu logosul, nici cu bunătatea; dar Alexis Nour ar câştiga sănătate
858
TUDOR ARGHEZI
dacă ar putea să fie găzduit liber undeva, afară din medicină şi departe de un ospiciu.
     In capul scrisorii lui e lipit un anunţ, tăiat din mica publicitate a unui ziar cu următorul conţinut:
                           „Aduceţi câini găsiţi, bolnavi sau pe cari nu vreţi să-i ţineţi, la adăpostul de câini din strada Maior Şonţu 18 (lângă Arc, autobuzul 2)“
     Iubite domnule Arghezi,
                                                     8.11.1936, Bucureşti
     „Cord mic. Aproape «eu goutte» cu diametrele subt limita inferioară a normalului ".
     Din 1910, când am aflat-o prin razele Roentgen, şi până acuma — viaţa mi-a trecut subt greutatea acestei condamnări. Am priceput de ce toţi bărbaţii din familia Nour a murit de tineri, fără să ajungă măcar la patruzeci de ani. Am înţeles de ce îmi lipseşte de atâtea ori energia faptei, a loviturii cu mâna, deşi nu mi-a lipsit niciodată energia hotărârii sau a dezlegării. Am mai priceput că trebuie să evit cu orice preţ - clinica şi spitalul, unde mă aşteaptă, cu jind, anatomii. Doar cazurile unor corduri „en goutte" se prezintă extrem de rar ochilor ştiinţei. Când voi fi cadavru - mie mi-e perfect egal cu ce mă vor duce la groapă, cu ce şi cum: ciopârţit sau nu. Dar până atunci să mi se dea voie să mă împotrivesc unor observaţiuni clinice asupra funcţionării inimii mele... Tocmai ceea ce îmi spuneau unii medici — prietini: „un caz extrem de interesant din punct de vedere" etc... Iar unul dintre dânşii, mai tânăr, m-a prevenit: „nu trebuie să ţi-o spun, dar evită clinica şi radioscopia, căci..."
     Şi acest trăsnet căzuse asupra mea tocmai atunci când am reuşit să-mi iubesc copilul, să ţin la viaţă, la artă, muzică, filosofie. Deduce de aci şi dumneata: câte zbuciumări scânteietoare sau întunecate nu te-ar fi cuprins în locul meu? Treptat, bineînţeles, mă reculegeam şi ajungeam la soluţii, le
PUBLICISTICĂ
859
completam cu experienţa, la fiece boală, la fiece deraiere. Raţionam: rudele mele mureau înainte de patruzeci de ani, fiindcă aveau unele cusururi, unele pasiuni. Eu — opresc orice cusur sau slăbiciune: nu beau, nu petrec... Albia vieţii mele „ruseşti" desfăcându-se în 1914 şi anii următori, am fost nevoit să mă acomodez cu altă albie - şi nu pot nici până astăzi.
    Astfel, am ajuns unde am ajuns. Am trecut şi în faţa d-tale ca ceva nu tocmai de înţeles. Când ai muşchiul inimii cât al unui pui de găină, iar creierul — mai mare decât normal — nu poţi satisface măcar exigenţele proprii; darmite ale altora, să te apropii de alţii din partea aceea a caracterului tău, pe care anume s-o înţeleagă!
    Nu sunt încă invalid. Inima mea cea mică mai rezistă. Dar în ultimul timp, am fost prada bolilor şi situaţiilor, încât, fără ajutor străin, nu voi putea să-mi revin „în fire" şi, deci, voi reprezenta „un caz anatomic" extrem de interesant — cu o zi înainte decât aş dori-o. Până atunci mă aşteaptă o agonie mai mult sau mai puţin lungă, subt toate aspectele, începând cu moral, material... Pot să ţi-o spun numai d-tale.
    Micile fărâmituri de la masa „Adevărului" sunt absolut insuficiente şi nu se poate obţine de acolo sporul lor. Starea mea, din cauza privaţiunilor, se menţine gravă şi tinde să se înrăutăţească. Fac scămătorii de rezistenţă, dar seria lor nu se arată lungă. Şi atunci - iată cu ce mă adresez d-tale.
    Pot lucra, acasă deocamdată, la extrase din presa rusească -pentru un ziar, sau la altceva, asemănător. Nu ai d-ta vreo putinţă ca, fără să-mi pierd posibilităţile minimale, să mai câştig ceva în acest sens? Şi fiindcă, deocamdată, am nevoie de o mână de ajutor — n-ai putea d-ta să obţii pentru mine de undeva etc., etc.
    Acestea spuse, rămân multe de subînţeles.
                                       Al d-tale devotat, Alexis Nour
      Propunerea că ar putea să lucreze datează dintr-un timp când nu i s-a putut da de lucru şi nu mai poate fi actuală. Pe
860
TUDOR ARGHEZI
lângă informaţia rusă, de care dispunea ca foarte puţini confraţi români, informaţia engleză şi americană îi era tot atât de familiară şi ar fî putut oferi unui ziar o pagină zilnică de cel mai mare interes pentru cititorul român. Ziarele sunt mânate cu totul de alte preocupări. Există o foaie care aparţinând unui istoric s-ar putea crede că ar trebui să dea preferinţă informaţiilor de caracter: nici vorbă. încredinţată unui cretin verbos, în a căruia imbecilitate se complace la maximum dermul gingaş al proprietarului, ea serveşte de baie de mocirlă şi de moral unui soi de om, care, absent din guvernul prezidat de el când girează, are de unde să strige printre băşicile de lătură când nu mai este ministru, că a guvernat. S-a făcut acum doi ani pentru Alexis Nour numai ce s-a putut — şi mă simt dator să pomenesc cu toată rezerva dar şi cu toată deferenţa, aci, numele domnişoarei Aurian de la Direcţia Presei, a căreia promptă şi sârguitoare camaraderie ar fi putut sluji drept pildă, măcar tardivă, colegialităţii unor patroni indiferenţi şi proşti.
1937
           CREŞTEREA COPIILOR NOŞTRI
    Acum vreo trei ani, am strâns într-un ziar literar săptămânal, la care colaboram, factorii unei foarte grave probleme, tratată de obicei în roman. Romanul nu urmăreşte în primul rând schimbarea moravurilor, nici atunci când se numeşte roman de moravuri, şi-i numai un gen literar al tirajului şi un film numai de amuzament, prin emoţia tragicului sau a comediei. Documentul e falsificat chiar de artificialitatea genului şi viaţa care trebuie reţinută, scoasă din tumultul social, în plasa unui text, curge prin reţeaua lui. Hărnicia scriitorului rămâne goală şi zadarnică în ceea ce priveşte mijloacele adevărului în urmărirea unui scop.
PUBLICISTICĂ
861
    Este vorba de răspunderea părinţilor în educaţia copiilor, trimişi mâinilor reci şi ochelarilor didactici ai pedagogiei, ca să şi-o asume un profesor, obosit, excedat de sarcini sau torcând un vis de viitor deputat ori ministru.
    Copiii, şi mici şi mari, fetele şi băieţii, sunt cuprinşi de două puteri în fond emanate de la aceeaşi indiferenţă faţă de semeni: autoritatea familiei şi autoritatea şcolărească. Aparent, premisele sunt salvate. Rezultatul e în majoritatea cazurilor identic: copiii rămân înstrăinaţi şi de familie şi de şcoală. Ştirbiţi în personalitatea lor ei caută, dacă sunt mai bărbaţi, un ideal particular, pe care trebuia să li-1 dea familia. Dar bărbăţia integrală rămâne problematică, lovită şi umilită de inconştienţa părinţilor şi semifabricată de mecanismul industrializat pe serii al învăţământului. Societatea aşa-numită -şi cu drept cuvânt, fiind o societate — e zilnic deficitară: epavele şi sfărâmăturile îngreuiază drumul.
    Părinţii dau naştere copiilor într-o împrejurare căreia îi lipseşte de cele mai multe ori acel elan care târăşte şi sufletul in legea creşterii şi a înmulţirii şi care-i poezia începutului unei familii. Această stare de lirism, devenită datorie a soţilor, consacraţi din ceasul ivirii între ei a unui al treilea, excluziv noului-venit pe lume, este călcată pe motivul dictat de brută al dreptului individual la fericire. Ce fericire poate să aducă această expansiune în afară de cercul închis al datoriei, a transfugului şi a evadatului, se vede în demoralizarea fiecăruia din noi. Şi părinţii şi şcoala colaborează, prin dezlânarea urzelilor, la o continuă minciună, apărată de apostolii egoismului şi ai imposturii. Făţărnicia decorează această minciună şi în loc de un tineret pornit în viaţă, ca în tablourile murale, cu braţele cuprinse, unul după grumajul mamei şi altul după şoldul abundent al nevestei, printre holde şi în dreptul carului încărcat cu snopi, ne întâlnim copiii înghesuiţi pe scările unora, care au putut, unul la zece mii, să parvină, destrăbălaţi de voile organizate şi apucaţi de un hazard. Cine ar cuteza să aibă
 862
TUDOR ARGHEZI
sinceritatea destăinuirilor oneste dintre oamenii ajunşi prin prostituarea politică întovărăşită cu ferocitatea instinctului, ne-ar putea da în educaţie nişte învăţăminte de mare orientare. Dar toată lumea ţine să mintă, socotind că sinceritatea micşorează şi desface artificialele reciprocităţi ale formulei.
    Şcoala domnului Iorga, care-i trivializarea personalităţii însăşi, ne-a agăţat nouă, de uneltele cu care lucrăm, eticheta demagogică de „pornografie", ştiind precis că uneltele noastre sunt categoric pure: dar atacând boala dispare bolnavul şi el ţine la hoit şi morb. Pacientul beteag pe la şezut trebuie atacat prin şezut: în medicină principiul e cel mai elementar. Se murdăreşte, evident, şi scula nichelată dar şi cancerul e aruncat afară. Nu , Boala mea se tratează cu sărutarea, afirmă pacientul, şi dacă mă sângeri şi mă striveşti este vicios. Buba mea îmi place: îţi acord dreptul să o gâdili şi să o flatezi.
    Cu aceleaşi idei şi cu aceleaşi cuvinte lucrăm toată lumea dar aşa-nurnita cultură, care pune la îndemâna intelectului litera de plumb şi tiparul, a înlesnit înmulţirea la nesfârşit a mijloacelor de a minţi. Epoca demoralizării noastre este culturală, o epocă de diplome, de catedre, de fotolii şi de presă. Numai câ unul e conţinutul tău şi alta e substanţa lui şi florile artificiale, copiate până la sfiala naturii şi confecţionate în atelier, n-au mirodenie şi nectar, nu fac muguri şi boboci, nici nu se mişcă nici nu trăsar, şi slujesc viaţa într-o singură întocmire, de coroane mortuare...
    Acum trei ani, când am deschis o problemă, pe care o evită — se înţelege bine — pontifii, am văzut că revistei la care colaboram nu-i convenea nici ei viaţa cum este, preferându-i o copie de clişeu pe cauciuc, obţinută în redacţie. Am stopat atunci, ca să o readucem în discuţie într-o zi când nu ne vor mai stingheri ipocriziile succesive şi dorinţa de a păcăli literar pe cititorul cu o suferinţă proprie şi cu o gândire a lui.
    Dar cât de vie şi de actual dureroasă e problema pusă de noi cu experienţele întâi ale tinereţii şi al doilea ale părintelui,
PUBLICISTICĂ
 863
atent cu învierşunare la individualitatea deplină a copiilor, a dovedit interesul, necunoscut cu aceeaşi intensitate într-alte chestiuni, al cititorilor. Cantitatea scrisorilor de aprobare primite atunci şi de la iscăliţi şi de la anonimi, ne-a impresionat. Una din aceste scrisori am păstrat-o pentru o pornire din nou.
    E o scrisoare semnată cu iniţiale, însă accentul ei de adevăr şi de autenticitate tragică îi dă un preţ colectiv şi constituie expresia turburată a unei stări, pe care nu o ignorăm decât dacă binevoim. N-am schimbat în scrisoare nimic. Cititorul îşi va da seama că persoana care a scris-o simte, gândeşte şi rupe adevărul din trunchiul lui cinstit. Dacă o foaie de hârtie cadrilată acoperită din fuga condeiului, pentru un primitor necunoscut autoarei, a putut trăi trei ani de zile, fără să-şi piardă prospeţimea, însemnează că e valabilă întodeauna. Am citit-o din nou. Citiţi-o şi dumneavoastră:
    „Mereu, mereu acelaşi subiect, şi totuşi nu se ştie cine-i vinovat. Aţi fost poate singurul care aţi atacat direct «părinţii». Ce multe drame familiale nu se aud, şi numai, din când în când, o răbufnire ne confirmă restul.
    Ar trebui să fiţi mai sever, căci aveţi şi autoritatea şi peniţa ce v-ajută să mai trageţi cu mătura prin putregaiul familial. E atât de necesar! Şi inutil să v-o mai spun eu. Noi, copiii, n-avem dreptul nici să-i judecăm, nici să dăm poveţe părinţilor, ei fiind suverani. Cu drept cuvânt c-aşa ar trebui să fie, dar avem ochi şi urechi şi de-ar trebui să le urmăm exemplele neavând judecată proprie, ce s-a întâmplat nu-i nimic, dar ce s-ar mai întâmpla!?
    Dacă mi-aş aduce aminte de la vreo şapte ani, ştiţi ce v-aş spune? Că în casă am văzut mereu jucându-se cărţi, ca şi prin cele ale prietenilor pe unde adormeam îmbrăcată, neputând fi lăsată acasă fără guvernantă nici servitoare. Nu mi s-a citit niciodată vreo poveste, nici de mamă-mea, nici de tată-meu, deşi are universitate. Mama n-avea nici o cultură, fiind şi
 864
TUDOR ARGHEZI
străină şi orfană; a trebuit să se mărite cu primul venit (tată-meu) având şi numai şaisprezece ani, deci departe de a fi putut asimila o cultură generală.
    Deşi incultă, de la ea am învăţat aşa de multe lucruri bune, care fac azi mare supărare tatălui meu. De la tată-meu nu ştiu decât frica, de-a mă mai apropia de oameni, considerându-i pe toţi la fel cu el. Se luptă atât pentru drepturile femeilor şi certificatul prenupţial, dar nimeni, nimeni nu se interesează de conduita părinţilor şi de îndrumarea copiilor. Ceea ce trebuie că ştiţi şi vă doare atât de mult, se vede după cele doua articole scrise.
    Să vă mai spun că mamele de au doi sau trei copii, le e ruşine de-a merge cu ei pe stradă, scuzându-se că n-au să meargă cu «puiţa» după ele. Tatăl fiind de la sine scuzabil, de la club trebuind să recruteze afaceri şi legăturile extracon-jugale să-i facă reclamă de om bine şi dat dracului, plăcându-1 şi «altele». Nu pot generaliza, dar vă spun că majoritatea-i aşa. Dacă tatăl pierde la cărţi, vine supărat, dacă soţia află legătura extraconjugală, e scandal. Dar mama dacă n-are prieten, are darul jocului de cărţi sau plăcerea luxului şi a plimbărilor. De casă şi copii nu se mai îngrijeşte nimeni, de vreme ce oricine poate avea copii, indiferent de are sau nu are aptitudini de-a-i creşte, mulţuminciu-se de-a-i avea în statistici, pe trotuar sau la ocnă.
    Tot necazul părinţilor şi oful de toate zilele îi: «de l-aş vedea odată înscris la şcoală», iar după această dorită înscriere, indiferent că-şi mai bagă degetele în nas, şi se şterge cu mâneca de la haină, şcoala va avea grija să i-o însuşească şi pe aceasta, ei scăpând definitiv, în aşteptarea bacalaureatului, când va fi în fine mult ştiutor, rămânând ca facultatea să-i definească gradul în societate: candidat la deputăţie, activ în organizaţiile politice şi viitor preşedinte de republică, al epocii «junelui suficent», după înţeleapta definiţie a lui Jose Ortega y Grassei
PUBLICISTICĂ
865
    Ce suflet putem avea şi ce cultură putem primi de la părinţi, când chiar cei cu universitate sunt aşa de puţin culţi sau mai bine zis deloc, când de-aş vorbi de dv. sau de alţii sau de anumite opere însemnate tatălui meu, ar rămâne drept chinez. Şi eu n-am decât o clasă secundară, restul l-au făcut colegele mele, eu trebuind s-ascult decizia părintească, fiindu-mi de ajuns pentru un viitor mariaj. Deşi am fost fiica unui om cu posibilităţi materiale, azi nu am nici o perspectivă pentru aranjarea unei cariere şi nici posibilitatea unei dote, fiind silită a-mi da tatăl în judecată pentru pensie alimentară, uitându-mi complet nevoile, luat în mrejele noii lui căsătorii şi absorbit în totul de graţiile tinerei lui soţii, ce număra exact anii mei. Tatăl meu numără peste şaizeci şi doi şi eu am treizeci şi patru.
    Am primit insultele cele mai triviale şi am văzut pe mama plângând bătută. I-am sărit de gât când a vrut să se sinucidă, şi-am plâns cu ea ani de-a rândul, ca acum să plâng singură.
    I-am iubit şi i-am stimat deopotrivă, rămânând copilul unirii forţate şi al urii neînţelese de mine, căci poate şi mama ma ura, silind-o de dragul meu să împărtăşească o viaţă atât de spinoasă.
    De la moartea mamei s-au scurs unsprezece ani, în care interval n-am petrecut un Crăciun, un An Nou sau un Paşte împreună, nu i-am făcut niciodată plăcere în compania lui. Nu mi-a adus niciodată o prăjitură, ciar l-am văzut mâncând. Are o avere destul de însemnată, în monedă şi-n spirocheţi, dar cum le plasează pe amândouă, nu se interesează nimeni. I-am muncit o viaţă ca azi s-ajung să-l oblige legea a-mi da strictul necesar. Iată familia! N-am omorât şi nici n-am să omor, n-am furat şi nici n-am să fur, cu toate greutăţile prin care trec. Dar să nu întrebaţi de starea mea sufletească! Iată copiii, ai părinţilor de azi, sfârşiţi înainte de vreme. Cu toată stima, fiica G.S.“
1937
 866
TUDOR ARGHEZI
                           CREION
    După ce s-a secat cu un belşug inutil de toate derivatele literare, aglomerate în canalul domniei sale, colector de reminiscenţe şi deşeuri, domnul Victor Eftimiu încearcă să se lanseze din nou, de astă dată vertical, alegându-şi platformă presa cotidiană.
    Cunoşteam, Dieu merci, banalitatea plată, a unei proze care întrecută numai de miile domniei sale de versuri fără personalitate, l-a scos din toată circulaţia literară, rezervându-i o situaţie de raft în podul vechiturilor Teatrului Naţional -şi a fost lăsat douăzeci de ani în pace autorul, aşezat între Carol Scrob şi Marion, pe locul unde adormise, politicos cum este din fire sau din necesitate, şi cu şervetul de chelner literar uitat pe braţ.
    Dar când putregaiurile înmuguresc de o iluzie de floare străină, care-i a ciupercii, ar dori şi sporii domnului Eftimiu, animaţi de un miros incitator de gunoi de gloabe, să reapară la suprafaţă cu o căciuliţă conică, fragedă şi nouă de burete alb. îl citeşti în subsolul foilor mulţumite şi cu colaboratori de a treia mână, culegând idei, schiţând caracterizări, căutând atitudini, compatibile şi dacă sunt riscate, cu o strălucire, regretabil absentă ieftinei sale pene de scris şi acceptabile numai cu condiţiunea substanţei.
    Neputând-şi cresta numele cu briceagul propriu în pietrele ce i s-au ridicat de la sine curmeziş într-un drum liniştit, tocmai când se simţea mai comod aşezat într-o caleaşcă înzorzonată şi silit să se scoboare şi să o ia pe jos, coconaşul mediocrităţii artistice vrea să se contrafacă şi întorcându-se cu spatele, discret, stropeşte piatra cu lichid personal.
    Acest poet, care-i un versificator de mare duzină, reeditează absurditatea aşa-numitului, din sărăcia nomenclaturii psihologică pentru o sensibilitate veche cât lumea, dar acoperită sistematic şi permanent de seul academic în sfârşit
PUBLICISTICĂ
 867
curăţat, modernism, într-un moment când şi cel mai puţin înzestrat dintre tineri are o limbă nervoasă, o concretizare a sensului precisă şi o atmosferă de aur în vatra lui.
    Intelectualitatea trezită a cofetarului dramatic a rămas tot îndărăt. Uşurinţa lui virginal senină, de pasager voiajat între Bucureşti şi Paris, cât un commis, care se iniţiază la termos şi brichetă, trădează emfatic o avantajoasă întârziere şi ea vrea să se măsoare, optimistă şi jovială, cu timpul şi cu distanţele, inspirată din mersul trenurilor direct.
    Indicatorul acestui nou autor de opinii e şi oglinda în care se bărbiereşte. Dacă ea îl ţine prezent graţie unui flacon cu vopsea, care-i face capul din ce în ce mai brun, domnul Eftimiu crede că şi creierul de subt frizură are dreptul să întinerească. Dar şi june fără căneală, confratele literar era tot atât de insignifiant pentru literatură, într-un public mai puţin rezistent la odioasele sale compoziţii.
    Dunărea i-a trecut de nas şi ce a fost sau era să fie, s-a isprăvit.
1937
                  NECROFORUL
   îngrămădit subt birou, un cadavru. Celelalte se găsesc la garderobă. Fiecare cu număr, cu contribuţie involuntară, -cuibar şi ospăţ pentru o insectă respingătoare, necroforul.
   Cândva Gib Mihăescu i-a încredinţat o piesă de teatru. Scriitorul a murit. Necroforul a rămas cu manuscrisul. Lucrurile s-au aflat. încolţit de un ziar, a căutat refugiu, a implorat iertare. Târziu, l-a găsit la un om de teatru care a anunţat că piesa o are el. Dar aceasta de-abia după două săptămâni de campanie, dusă zi la zi. O scrisoare către director, un telefon şi multiple rugăminţi au oprit brusc atacul.
868
TUDOR ARGHEZI
    Omul vesel de la teatrul cu trist trecut şi, desigur, trist viitor, a izbutit sa se strecoare, puţin şifonat, cu urmele palmelor pe obraji. Tentativa de rapt nu a rămas însă unică. Prelucrările dramatice s-au ţinut lanţ. Şi cum pofta vine mâncând, s-a trecut la monopol.
    Faptele au culminat în dramă, prin sinuciderea celor patru asociaţi de la Teatrul Regina Maria, care la anul urmau să-şi sărbătorească un sfert de veac de independenţă, de demnitate şi de luptă, cot la cot, pentru primatul artei şi al bunului-simţ. Din ce motive nu ştim, au capitulat. Necroforul are astăzi la dispoziţie alte patru cadavre. Trustul a fost realizat. Doamna Lucia Sturdza Bulandra este prin urmare co-directoare cu drepturi egale cu doamna Tina Radu Bereşteanu, lansată, aşa cum ştim, de către domnul Mişu Fotino... Cât priveşte pe domnii G. Storin,V. Maximilian şi Tony Bulandra, seniori ai teatrului românesc, iată-i înregimentaţi cu cei doi directori „specialişti" ai Soc. „SCITA".
    Unul a dramatizat şi vândut sticlărie pe Calea Văcăreşti, se numeşte Izu Bereşteanu, iar celălalt a teatralizat pânză într-un depozit din str. Eugeniu Carada: D. Steinbach.
    Etalon artistic domnişoara Fifi Harand, co-directoare a noii întreprinderi, egală în drepturi cu doamna Lucia Sturdza Bulandra...
    Să mai comentăm tristeţea acestui simplu fapt divers de decadenţă, ar fi inutil.
    Un regret pentru Compania care a murit în ajunul împlinirii sfertului de veac de activitate şi altul pentru Teatrul românesc bucureştean, aflat subt semnul necroforului.
    P.S. Greva actorilor. In Bucureşti, actorii au făcut revoluţie - dacă nu vă supără termenul. Băiatul de încredere, cu subvenţii, fonduri, Steinbach, trust şi Bereşteanu - a hotărât, în afară de închirierea pe termen lung a câtorva nume, obligarea la foame a celorlalţi.
PUBLICISTICA
869
    Omul vesel e dispus să angajeze cu o sută de lei pe seară -şi numai când joacă.
    Stăpânii pe uşa din dos, cu falimente şi cooperative, au hotărât să se îmbogăţească rapid.
    Deocamdată se pare că actorii sunt solidari. Repetiţiile la Kean au fost întrerupte. S-au lansat manifeste. S-au ţinut întruniri.
    Dacă prietenii ăştia ai tăi, Coco, care trudesc cu talent, mimică şi fard, pentru bucuria de fiecare seară a spectatorului, vor şti să fie camarazi hotărâţi, ei îndeei şi până la capăt, vor învinge.
1937
                    „IUDAICA" ÎN IDIŞ
    Reproducem un document pitoresc: domnul Iorga în Israel. Clişeul înfăţişează, micşorat de opt ori, un manifest de propagandă al fostului prezident de cabinet, din timpul guvernului domniei sale pitoresc. Primul-ministru se adresa evreilor în ovreieşte, admiţând, prin urmare, oficial, în naţionalismul domniei sale, inadmisibilul, că evreii nu sunt obligaţi să ştie româneşte. Când vrea să stea de vorbă cu evreii, guvernul statului românesc trebuie să înveţe, prin urmare, ovreieşte. Rămâne atât, procesele, pledoariile şi comenzile militare să mai fie făcute în idiş.
    Românilor li s-a ascuns manifestul. Manifestul povesteşte pe jidoveşte evreilor micile noastre scăderi: luptele sterile din trecut, slăbirea din pricina lor, a intenţiilor bune, prejudecăţile, patimile, de care trebuie să ne scuturăm. Ţara nu poate să rămâie la îndemâna spiritelor distrugătoare, zice cu bun înţeles manifestul. Orice bătaie de joc de banul public al unei ţări sărace va fi pedepsit aspru: pungăşie. Şi nesocotire: fiecare evreu
 870
TUDOR ARGHEZI
a rămas fără apărare. Ţara va fi cotorosită de toţi paraziţii politici. Vasăzică, şi parazitism.
    Dacă le spuneai românilor pe româneşte, ca simplu particular sau gazetar, asemenea lucruri, erai acuzat de lipsa unui minimum de patriotism şi de defecţiune. Pe ovreieşte şi pentru ovrei e altceva: Primul-ministru le vorbeşte confidenţial, în jargon, la ureche, gâdilat la nas de un simpatic perciun blond. Domnul Iorga e incontestabil un mare român, ceea ce nu-1 împiedică să fie şi un foarte mare iudeu. în româneşte, scrie de la stânga spre dreapta, iar în idiş de la dreapta spre stânga; nu-1 costă o extremitate mai mult decât cealaltă. Domnul Leon Blum afirmă pe franţuzeşte că Jes extremes se touchent“. Observaţi că de-a-ndaratele, cum şi-a semnat manifestul, Nicolae Iorga, se citeşte Ealocin Agroi.
    Şi nu se poate spune că în textul care-i împresoară portretul cu un alfabet de viermi grafici, domnul Iorga nu e drăguţ. Examinaţi niţel. Ca să fie mai sugestiv şi-a ales din colecţia domniei sale de fotografii, la contemplarea cărora întinereşte săptămânal, reconfortat şi de apariţia scumpelor domniei sale „Bilete de Papagal" - suntem informaţi că-i plac şi-i produc o suavă satisfacţie — una de june, ca dansatoarele la pensie, solicitate să acorde un autograf pentru o pastă de dinţi. Să nu zică evreii că ar fi un om eventual urât şi să poată spune Raşela: „Aşa un bărbat deja am visat".
    Dacă vă uitaţi bine, veţi vedea chiar că domnul Iorga a pus să i se retuşeze niţel figura, după trăsăturile lui Herzl, şeful sioniştilor şi profetul noii Palestine, o similitudine avantajoasă putând să facă să tresară o fibră tăinuită în inima lui Iuda. Toate amănuntele concordă întru a dovedi sinceritatea profundă a primului-ministru. Repetăm titlul, peste măsură de drag şi cu atât mai dulce cu cât anii depărtează tot mai mult epoca în care nefiind el, după o vorbă sentenţioasă, era totuşi domnia sa. Domnul Iorga era atât de iudaizant încât chiar semnul electoral, două pătrate concentrice, e simbolul
PUBLICISTICĂ
871
descompus, două pătrate încrucişate, din frontispiciul sinagogii...
    Am întrebat tinichigiul, pe care l-am rugat să ne traducă textul idiş al maestrului, dacă domnul Iorga scrie mai bine in limba lui Simon Labin decât într-a domnului Vaida-Voevod, şi el ne-a răspuns că e mai „jenial" şi mai „curect", fără totuşi, susţine domnul Leibu Wolf, să poată renunţa nici în noua limbă învăţatul la o supraabundenţă a relativului „care“. Dacă mai învăţa şase luni idiş, zice domnul Leibu, „asta nu există, ieşea perfect".
    „Noi înţelegem, scrie textual domnul Iorga în evreieşte, şi pe aceia care au alte origini şi pe care logica de neînvins a istoriei i-a făcut concetăţeni cu noi, ajutaţi de o moştenire de neatins să fie fraţi conlucrători cu noi. Vom câştiga astfel onoarea popoarelor cu care am apărat laolaltă drepturile omenirii la o viaţă liberă şi statelor prietene, de care ne leagă grija de pace dintre oameni, ocrotiţi în graniţele naţionale consfinţite de tratate".
    Bănuim ce ar putea să spuie un cinic, că Dascălul nostru, al tuturora, din prezentul care încă n-a trecut, seamănă în politică şi credinţe cu martorul de un pol, de la uşa Ofiţerului Stării Civile. Că se duce o bucată de drum până la colţ, cu un mort, că se întoarce cu un nou-născut şi că pleacă după aceea cu o nuntă, mulţumind alternativ, botezurile, tăierile împrejur, decesele, căsătoriile şi divorţurile într-o singură zi şi luându-le a doua zi de la cap, todeauna gata, în lipsa evenimentelor mai vesele din registru, să se gătească şi pentru calul îmbrăcat în odăjdiile dricarului, cu bicorn, panaş alb şi lampadar; să puie fesul sau caftanul, tocmit cu nasul acvilin ori târguindu-se cu cârnul, căruia îi flatează brâul şi căciula.
    Dar cinismul e superficial şi impertinent.
 1937
 872
TUDOR ARGHEZI
                    HAL DE INTELECT
    Sunt intelectuali a cărora pedepsită conştiinţă nu-şi poate închipui credinţe, păreri şi preferinţe gratuite. Sentimentele şi ideile se plătesc şi fiind feminine ele sunt asimilate cu nefericitele fete infirme, care nu-şi pot acorda nupţii legitime cu bravii purtători de cultură, fără o zestre, destul de însemnată ca să scuze mezalianţa dintre o mireasă nedorită şi un băiat deştept.
    Teza se află tratată într-un ziar, care - înţelegem - nu-şi poate imputa un exces de gratuitate, „Lumea“, ediţie aproximativ românească de Iaşi, a unui cotidian aproximativ franţuzesc din Bucureşti, „Le Moment", apreciat mai ales pentru jertfa lui de toate zilele pe altarul publicităţii. Un fel de articol semnat tocmai în foaia ieşană, Paul Darie, are pentru redactorul „Biletelor de Papagal" admiraţie şi dispreţ; ştii, aşa, otova şi direct, cum ai mărturisi cu sfincterul şi ai seri cu copita. II admiră pentru literatura lui şi-l dispreţuieşte că a fost elogios, într-un portret, cu domnul Vaida-Voevod. Nu e permis! Şi dacă totuşi s-a putut, domnul Vaida a plătit!
    Nu pentru afirmarea faptului brut şi total că nici nu-1 cunoaştem pe domnul Vaida, pe care nu l-am cunoscut niciodată, înregistrăm lamentabila măgărie a unui apreciator de situaţii morale, care dă cu gunoi şi se ascunde, ca un cinstit, în anonimat. Atare imbecil nu ştie că nici în elogiu, nici în injurie şi nici în indiferenţă scriitorul pe care îl numeşte cu neruşinare, nu frecventează sensibilităţile şi permeabilitatea foştilor şi actualilor miniştri, şi că această ţinută i-a şi asigurat integritatea obrazului şi autoritatea concretă a peniţei?
    Dar autorul dosit al murdăriei tipărite este un cvasiprofesor universitar, asistentul Gheorghe Ivaşcu - şi e caracteristic pentru un educator, care în ceasul de-a fi ales între profesia de portar, mai apropiată de individualitatea lui, şi aceea de pedagog, a simţit şi responsabilităţile etice, se presupune, ale
PUBLICISTICĂ
 873
nobilei meserii, că e intelectualmente inapt să conceapă o minte fără comision şi un condei fără şperţ.
                                                            1937
                  PROVINCIA MICĂ
   îmi trece din când în când printre hârtii, nu ştiu de câte ori pe lună, o dată sau de doua ori, o foaie care se tipăreşte, unde credeţi? la Călăraşi. Ah, Călăraşii! am dormit o noapte, odată, demult, în Călăraşi, mi se pare că la prefectură, şi am stat o zi întreagă în Călăraşi. Caut să-mi aduc aminte ceva din Călăraşi: tăcere opacă, fără profil. Ploua în Călăraşi ca în cimitir şi parcă oamenii se duceau pe stradă - ah! strada din Călăraşi - cu dricul umbrelei deschise, la groapă. Aş putea zice că am umblat în interiorul unui sac şi că mă uitam prin peticele lui într-un întuneric. Din toate satele, târgurile, oraşele, pe unde am fost, mi-a rămas o amintire locală, o uliţă, o gospodărie, un colţ. Mi-aduc aminte marea de lut a Bărăganului, împărăţia lui şoptitoare, o voce mare, scoborâtă până la isonul strecurat în răscolirea porumburilor. Bărăganul e aproape de Călăraşi, unde nu se simte nimic din apropierea lui: o magazie de scânduri lângă o universitate. Din Călăraşi, unde şi Dunărea devine anonimă, mai păstrez unica suvenire a unui ghiveci cu iaurt. între pustietatea îmbelşugată a câmpiei şi unda monumentală a Danubiului, numai atât. Nu ştiu dacă e vorba de o insuficienţă personală sau de o formală nesemni-ficare a localităţii, dar n-am reţinut mai mult. Mi se pare că pe bulgăreşte se cheamă: iogurt. Aş vrea să-l variez pe greceşte, armeneşte şi turceşte, ca să-i dau măcar de la mine localităţii un artificial pitoresc, măcar de rădăcini verbale.
     Ei bine, nici numele de Cialâc, tipărit cu litere convenabile pe manşeta foii, care-mi trece din când în când printre hârtii,
 874
TUDOR ARGHEZI
nu izbuteşte să acopere iogurtul. Ba dimpotrivă, dispare Cialâc. îl găsesc în ghiveciul amintirilor obscure care mă vizitează periodic, o dată sau de două ori pe lună, îmbrăcat în haină neagră de deputat şi de muscă, zbătându-se în melancolicul element. Nu este aşa? Ce tristă-i viaţa uneori în luna lui septembrie! Dar ce tristă trebuie să fie la Călăraşi, dacă este nevoie de o foaie aproape literară şi dacă magistraţii în funcţiune fac ca noi, scriind ca ei, polemică morală subt iniţialele de nume care se plictisesc şi cască.
1937
                          PĂCATE
    Obsedate de terminologii, de care par să ia cunoştinţă abia acum, foile domnului Iorga, o revistă de provincie şi un cotidian de capitală de judeţ, se supun influenţei „Biletelor de Papagal" fără voie şi utilizează un nou vocabular. în ziua când vor recunoaşte că au greşit şi îşi vor cere scuze, ele tot se vor fi ales cu ceva. E mecanismul obişnuit al tuturor atacurilor literare ce ni s-au adus în trecut din diverse părţi, atacuri începute cu o contestare în bloc, continuate cu concesii şi sfârşite cu recunoaşteri - şi destul de firesc. Nu zicem pentru însuşiri care poate că nici nu ne lipsesc, dar pentru o atitudine corectă şi de bună-credinţă. De cele mai multe ori nici n-am schiţat o apărare.
    Ne sunt uneori imitate şi instrumentele pe care le utilizăm. Astfel, domnul N. Iorga, inspirat de la genul nostru portretisti< ne-a făcut nu de mult un portret. Numai că inexperimentat maestrul s-a slujit de-a-ndoasele de obiectiv şi tocmai în momentul „vă rog, nu mai mişcaţi şi surâdeţi", s-a fotografiat, în locul nostru, pe sine.
    Totuşi, adăugând cu pensula modificări în clişeul de sticlă, domnul Iorga a introdus câteva linii de imaginaţie şi urzind
PUBLICISTICĂ
875
     schema cu fantezia, a izbutit un hibrid. Fotograful ne-a pus în linia sprâncenelor un detaliu învârtit, care voia să exprime, ca semnele din palmă mărturisind absenţa inimii, că ne-ar lipsi sentimentele naţionale... Nu e nici un titlu deosebit să le ai. Fiece om le are, fără să se laude cu ele, mai mari ori mai mici. încă n-a căpătat nimeni certificat de valoare morală, afirmând că n-a bătut pe mamă-sa şi că nu i-a scos tatălui măselele cu pumnii. A te fuduli că-ţi iubeşti ţara, de care te leagă placentar un cordon sufletesc incoruptibil, este o tristă fudulie.
         Dar am răspuns tăgadei domnului Iorga, care trăieşte din sentimentele naţionale, cu stima literară a celor doi legionari, J Marin şi Moţa, care au murit pentru sentimentele lor naţionale: E o diferenţă. Nu a fost un fenomen, pentru motivul că versurile ni s-au vândut până azi în optsprezece mii de exemplare (ne simţim vinovaţi în această răspândire numai de faptul că n-au fost atât de bune pe cât am fi dorit, dar nimeni nu poate face mai mult decât este în stare) iar cărţile de proză, unele în cinci mii şi altele în câte douăsprezece, treisprezece mii exemplare. Editorii trăiesc - şi cei care au tras de două ori mai multe exemplare decât stipula un contract.
         în afirmarea noastră de simplă delicată stare de conştiinţă, domnul Iorga, care ignoră sincerităţile, temperatura şi altitudinea nuanţelor, a intervenit cu brutalitatea vardistului albastru într-un coş de miozotis. Era exclus, din penumbră, din luceafăr şi din apoteoză, să putem falsifica gândul gingaş al unor morţi de idealuri şi să-l exploatăm. Sunt priceperi între oameni şi tresăriri de şoapte şi de parfume, mai presus de polemică şi de injurii. Domnul Iorga, care nu simte poezia, nu are simţire pentru asemenea licărite irizări în transparenţă.
         Numaidecât, domnia sa a făcut poliţie cu morţii, cum face cu viii noştri colaboratori şi prieteni, pe urmele cărora lansează nasuri de câini. Nu vrem să ştim cum şi ce fel a procedat, ca să primească de la doamna Marin, soţia defunctului, o negaţiune şi de la tatăl lui Moţa chiar o scrisoare de insulte,
876
TUDOR ARGHEZI
pe care a publicat-o despre noi. Acesta e preot: dacă în ocara lui a putut găsi o consolare de moartea tânărului copil, primim ocara bucuros.
    La înmormântarea lor, domnul Iorga s-a produs cu un act de ostilitate faţa de legionari. Ar fi trebuit măcar conştiinţa faptei să-l oprească de la o verificare prin autoritatea morţilor. Ceea ce am spus este însă adevărat.
1937
                              SCIŢII
    în plină romanţă minulesciană: sunt trei. Organizaţi prozaic într-o întreprindere teatrală şi cooperativă — dat fiind că legea oferă posibilităţi de mari împrumuturi la institutul de emisiune. Codul însă nu e deloc mai îngăduitor şi prevede aceleaşi pedepse la capitolul faliment. Dar aceasta nu impresionează obişnuiţii. Cu atât mai puţin pe cei trei sciţi, care sunt doar de la Scita.
    Unul s-a născut om de teatru. Ceilalţi s-au făcut. Primul dă iama prin piesele altora. Când nu şi le poate însuşi integral, ia cât de cât şi semnează. în teatru se numeşte asta prelucrare. Calificativul e altul la cronica judiciară.
    Tovarăşii au dramatizat pânză, sticlărie, incendii şi falimente. Faptele sunt prea teatrale pentru a mai insista. Cu garanţia aceasta însă, cei trei muşchetari au realizat un trust.
    Majoritatea actorilor particulari rămânând pe drumuri, datorită acestei simple întâmplări comerciale, s-a încercat o revoltă. Oamenii de lângă fard au dovedit a şti doar mimică. Revoluţia lor n-a rezistat. Manifestul, întrunirile, durerea strigată pe sălile redacţiilor au fost doar câteva replici, spuse la voia întâmplării, cu reminiscenţe de întruniri politice şi dezbateri parlamentare.
PUBLICISTICĂ
877
    Mai tineri, studenţii când au hotărât o mişcare, oarecum similară, au putut-o duce până la capăt. Actorii nu. Şeful rebeliunii s-a vândut pur şi simplu pentru o sută cincizeci de lei pe seară. Bunăvoinţa câtorva cotidiane de a lupta, a sucombat cu contracte anuale, de publicitate.
    Cei trei sciţi de circumstanţă pot fî mândri. Masculina direcţie e triplată femenin: Fifi Sturza-Harand, Lucia Scita-Bulandra şi Tina Radu-Bereşteanu.
    Ca-ntr-o romanţă din 1908
1937
                MALADIE INCURABILĂ
    Teatrul românesc este un bolnav căruia nici o grijă nu-i este de prisos. Deşi consultările medicale au în ele ceva grav, respingătror şi întristător, la căpătâiul acestui scump bolnav, care este teatrul, consultările se impun: cu camfor, oxigen şi pungi de gheaţă, cât mai multe şi cât mai repezi. O radiografie sau o simplă analiză i-ar fi salvarea, pentru că i-ar da indicaţiile propriei vindecări şi poate i-ar deschide ochii mari, indiferenţi până azi, asupra bolii personale. După cum sunt oameni care poartă o viaţă tuberculoza în oase şi sifilisul în sânge, fără să-şi dea seama, teatrul românesc îşi suportă boalele senin, visător şi neştiutor. Este drept că mulţi oameni mor, onorabil, la adânci bătrâneţe şi confortabile paturi, fără să fi apelat la seringa cu Neo sau la un ser Puţureanu minune, - ne îndoim însă că teatrul nostru şi-ar închide tot atât de glorios existenţa, fără imediate şi salutare tratamente.
    Boala teatrului? Ce radioscopie i-ar putea indica purulenţele; ce radiografie i-ar imprima pe placa străvezie toate osaturile descheiate, toate tumorile canceroase ascunse? Boala teatrului? Directorul ce-şi formează repertoriul din suplimentul teatral al lui »Illustmtion‘, oferit de anticari în
 878
TUDOR ARGHEZI
Mihai Vodă cu şaptezeci şi cinci la sută reducere; artiste ce socot ritmicele ondulaţii ale nombrilului mai inteligente şi mai adecvate dezvoltării teatrale decât vibrările emoţionante ale sufletului; artiste care la studierea rolului înlocuiesc capul cu vârful unghiei piciorului, şi regizorii ce fac, după proprie mărturisire, în deliciul cafenelei: „nu artă pentru artă, ci artă pentru... papă“. Şi mai adăogaţi la aceasta criticul, care se crede obligat să dea o menţiune bună unei fete pentru că într-o zi i-a surâs dulce pe stradă, şi un întreg articol, umilit, entuziast şi slugarnic, pentru că anumite interese îl leagă de un anumit teatru...
    Boala teatrului? - O maladie incurabilă.
1937
                    DISTRIBUŢIE
    Se pare că teatrul lui Caragiale va avea parte, anul acesta, de o bună interpretare. Se vorbeşte printre altele de câteva interesante distribuţii. Iniţiaţii informează că în D-ale Carnavalului vor apărea: Niculescu-Buzău în Iordache. Vasilescu-Birlic în Candidatul etc. Cât priveşte Crăcănel, el urmează să fie jucat de domnul Mişu Fotino. Alegerea nu mi se pare tocmai strălucită. Domnul Victor Eftimiu ar fi făcut mult mai onorabilă figură şi picioare.
    Ocazia de a-şi schimba porecla în renume, credem că-i va da de gândit. Merită chiar sacrificiul de a semna o piesă cu pseudonimul Sică Alexandrescu. Nici nu s-ar cunoaşte. Deci nădăjduim.
1937
PUBLICISTICĂ
879
                    TOAMNĂ LITERARĂ
    Scriitorii noştri s-au înapoiat din vilegiaturi, făcute la munte şi la mare, şi-au venit cu tolbele pline de vânaturi lirice şi epice.
    Cărţi de versuri, de nuvele şi romane se pregătesc în manuscris. Unele au luat chiar drumul editorilor şi autorii le corectează pe şpalturi. O nouă producţie de proaspătă inspiraţie va invada vitrinele literare ale toamnei, care s-apropie tot mai repede să-şi numere bobocii cu lavalieră.
    Autorii vor încasa câteva sute sau mii de lei, - drepturi de autor. Pe care le vor da apoi la fisc.
    Restul, majoritatea, cei care nu vor fi nici la toamnă tipăriţi, vor continua să trăiască mai departe din gazetărie, din leafa nevestei, din expediente...
    Afară de cei - mai fericiţi decât toţi laolaltă - bolnavi, care vor intra prin spitale sau - şi mai fericiţi inspiraţi - vor muri... De tuberculoză, de foame, de invidie...
  Pentru că scriitorii români nu vor fi niciodată în stare să realizeze un „front al demnităţii purtătorilor de condei".
    Asta ar însemna pur şi simplu revoluţie!
     Iar românul se naşte numai poet, lefegiu şi sinecurist.
1937
            [„S-A ÎMPLINIT UN AN...“]
   S-a împlinit un an de la moartea faimoasei dansatoare spaniole Argentina. Evenimentul n-are „norocul" unei prese postume de amploarea pe care arta singulară a Argentinei şi meritele ei de novatoare în coregrafie o cer.
880
TUDOR ARGHEZI
     Patria sa de origină mimează, în stradă şi pe ogoare, în decor de sânge şi ritm de gloanţe, dansul macabru al războiului civil. O moarte mai mult sau mai puţin, fie ea şi a unei ilustre fiice, nu mai contează pe meleagurile Cavalerului Tristei Figuri.
     Iar presa celei de a doua ei patrii, Franţa, de-abia pridideşte să despice în patru firul politic şi parapolitic, încât aniversării morţii Argentinei condeiele beletristice franceze nu i-au putut dedica prea multe slove.
     Merita un omagiu mai plin, artista care, din cei patruzeci şi ceva de ani, ai vârstei sale, mai mult de jumătate i-a închinat cultivării unui ritm, unui crez şi unei energii profetice morale, de necomparat decât cu jertfa unei alte posedate a dansului: Isadora Duncan. Ne miră, mai ales, că n-am aflat în nici unul dintre postumele omagii această dreaptă apropiere.
1937
    [„POLITICA ŞI LITERATURA NU DUC...“]
    Politica şi literatura nu duc casă bună când sunt repre-zintate de persoane deosebite. Cum ar putea duce, când se întâlnesc în acelaşi individ?
    Sau una dăunează sau una contrazice.
    Şi mai ales contrazice literatura din juneţe, politica de mai târziu.
    Vi Laţi închipui, de pildă, pe domnul doctor N. Lupu, dovedit a fi scris în tinereţe poezii despre... să zicem, Mihai Viteazul.
    Nu.
    Şi ar fi, totuşi, verosimil.
    Iată ce aflăm dintr-un mai vechi număr al revistei pariziene „Nouvelles Litteraires“:
PUBLICISTICĂ
881
    „Era, cică, odată, la liceul „Charlemagne“ din Paris, un elev care îi întrecea pe toţi ceilalţi la luatul premiilor. Şi într-un an, la sărbătorirea patronului liceului, îi reveni numitului elev onoarea de a le adresa profesorilor din partea învăţăceilor, tradiţionalul discurs. Iar cum elevul cu pricina cam comitea literatură, confecţionă un discurs... în versuri, pe care îl declamă cu patos, ca un tragedian de la Comedia Franceză.
    Poezia, care era o baladă, glorifica — bineînţeles — pe... Charlemagne. („L’Empereur a la barbe d’ivoire, Charles, victorieux des Gothes et des Lombards“...)
    Şi cine credeţi că era elevul care evoca pe naţionalul erou francez, în sonore versuri, evocatoare de zăngănit de arme, de bătălii şi victorii?
    Cine altul decât domnul... Leon Blum!
1937
                    SEZON DIDACTIC
    Cartea de şcoală a copilului e un prilej de jaf, organizat legal şi anual.
    Bizar tipărită, adeseori nenorocit pusă la cale, se schimbă, conform unei mereu înnoite şi absurde programe analitice, în fiecare an - în această materie noţiunea de anticar a dispărut - şi se vinde cu preţ de spiţerie.
    Om care vede, ştie şi nu face nimic, doctorul Angelescu -miliardar la Monteoru şi filantrop la Lido - poartă doar grija câtorva agenţi electorali ajunşi inspectori de şcoală şi „autori" de manuale didactice.
    Se tipăresc sute de manuale noi în vederea lui septembrie şi n-avem un Abecedar, sute de cărţi de citire şi n-avem o carte de cetire.
1937
882
TUDOR ARGHEZI
                      SMINTEALĂ
    O nouă casă pentru desfătări lumeşti se ridică la Mănăstirea Cernica. Hanul va avea, ca-ntr-un proverb nemţesc, din plin, cele trei lucruri bune.
    Totul ar fi fără urmă de mustrare dacă, în preajmă, n-ar sta mănăstirea.
    Cursul acesta seral de haiducie, anecdotă şi vinaţuri, se cheamă sminteală şi fărdelege acolo — iar la oraş şantan. Se aude?
1937
                 PUŢOIUL CU BARBĂ
    O vanitate incomensurabilă şi uriaş bolnavă, o atitudine uşarnică şi o monstruoasă încâlcită compilaţie - acesta e, în linii mari, personajul.
    Vreţi o atitudine morală? O puteţi afla ruptă lângă tulpina unei anecdote porcoase. Comod, stă todeauna lângă cel pe care-1 ştie ori presupune mai puternic. Cazul se ilustrează tot atât de bine în politică unde, în orele libere, e de partea guvernului şi contra opoziţiei. Odată cu schimbarea luminii şi a pătratelor calendaristice faptele se consumă ca la automatele cu şocolată: introduci o monedă, apeşi sau ghionteşti dispozitivul cu bumburuţ - dreptul dumitale vine calitativ infect şi învelit în ţiplă. La gazetă şi Parlament funcţionează neîncetat bine - nu e niciodată contra guvernului şi cât mai des pentru. în câteva cuvinte, este ce n-a fost şi va fi ce nu este-mănuşa de cauciuc a unei formule proprii: eu nu sunt eu.
    Iar mai presus de toate, în clipa de faţă, xenofob din vocaţie, fiind după mamă Arghiropol.
1937
PUBLICISTICĂ
883
                    MI-E GREAŢĂ
   Stare de spirit şi de bărbăţie. Un ziar de mare partid ia săptămânal pulsul lui Coco şi publică regulat un buletin. Ne ţine socoteală, număr cu număr, de simpatii şi antipatii, ca unui membru înscris la club şi pus în observaţie. Alte ziare ne interzic sentimentele, ne bănuiesc. Ne-au judecat şi ne-au răstignit în cuie de cocă fariseii moralei, conduşi de un Chaldeu profund imoral. Am tăcut de scârbă o bună bucată de vreme şi într-o zi, de altă scârbă, am scos „Bilete de Papagal". Ce s-a ales din sinedriul făţărniciilor s-a văzut. Am putea tot dintr-o scârbă să ne socotim achitaţi şi să reintrăm în tăcere. Cel puţin toate lucrurile, începând cu bubele dulci şi cu mătreaţa, sunt mai interesante decât presa, în care se piaptănă de firimiturile negre chica păduchioasă.
   Ne judecă şi alţii, care aşteptau să le facem tot felul de plăceri. Gazete, gazete mici, foi, crâmpeie, ştergare şi spălătoare. Apărute pentru a încerca procopseli realizate de alte ziare şi de ziarişti slujiţi de noroace compuse, chioşcurile sunt învelite cu afişe pestriţe. Lângă un patron care ciupeşte, se tuberculizează nişte redactori plătiţi cu gloria de a putea publica subt numele de pe manşetă al unui analfabet tot ce doresc. Foaia n-o cumpără cititorul, dar fondurile de variate origini pot întreţine un director. Asemenea presă simulează totuşi principii, gusturi dificile şi complicate, puncte de vedere - mă rog ! într-o bună zi, un ucenic de tipografie are o idee şi scoate o gazetă - şi devine domn ziarist, indiferent dacă l-ar fi chemat Iosală şi s-ar numi Ciacâru. Altă dată, un reprezentant de comerţ cu firma nefericită îţi poate prezenta un manuscris semnat Aurel Grunberg şi dacă i-ai spune că are un nume problematic pentru literatură, el te ascultă afară din cale de mult şi devine Grama şi se face „director" şi el. Numărul poftitorilor la seminţia de domn ziarist sporeşte cu deşeul tuturor meseriilor grele sau falimentare şi, cum te văd şi cum mă vezi, o gazetă şi un domn director se fac în douăzeci şi patru de ore. Indivizii de presă s-au înmulţit neîntrerupt
884
TUDOR ARGHEZI
şi foile servesc de refugiu, ca un Cişmigiu cu bănci, şi unui număr de pensionari gratuiţi, aflaţi în fiece generaţie vacanţi şi cu nostalgia într-un ciob de suflet a unei cariere ratate. Pe lângă ziarele cu hotel propriu se înşiră amatorii, contemplând de la distanţă amorul în carne şi oase, cu o mână în buzunar.
    Coco a reapărut într-o asemenea epocă şi nu s-a hotărât să ia autobuzul fără greaţă. Faţă de biletul de tramvai pasagerii se consideră egali, se dau în vorbă. Vecinul duhneşte, pute şi te presară cu scuipat verbal. îi simţi şezutul prin căptuşeală, gelos că eşti îmbrăcat curat şi neştiind cum să te mânjească. Publicitatea te face confrate, obligat să înregistrezi năduşala, strănutul, râgâiala jerăgaiului şi chiar mai mult. Suntem contimporani de bilet!
    Nu putem gândi nimic fără autorizaţie şi fără să luăm cunoştinţă de speranţele puse în noi. Ne place sau ne displace oarece - n-avem permisiune. Trebuie să placă întâi altuia, unui timorat care nu se exprimă singur, unui tâmpit care scrie. N-am corespuns nazurilor unor aşteptări, strecurate târâş între o dreaptă, temută cu clănţănirea dinţilor, şi o stângă dezarticulată. Coco n-are atitudine pentru o presă fără atitudine. Coco trebuia să ia poziţie pentru toţi câţi şi-au pierdut-o şi pentru cei ce nu-s în stare să o creeze. E o cenzură pe lângă care cenzura colonelului Hotineanu e un agrement; tendinţa de dictatură a fugarului. Trebuia să fim reformatori şi nu suntem. Trebuia să scuzăm cu pana noastră salariile directorilor de ziare democratice, să justificăm noi nevoia unei prese nejustificate, noi să o apărăm, pentru ca ea să poată încasa tihnit. Se aştepta de la noi să argumentăm ambiguităţii» si absenţa de curaj, să împodobim laşităţile, să dăm un scop famenilor şi o platoşe stârpiturii. Să devenim direcţia activa a unui jurnalism pasiv, de concesii, să asigurăm digestiile, somnolenţa fricii, subvenţiile şi şperţul şi să construim pentru toate neputinţele şi putregaiurile o doctrină.
    Nevinovatele javre sunt decepţionate că nu le-am aat concurs... Mi-e greaţă...
 1937
PUBLICISTICĂ
 885
                 MEŞTERUL NICHIFOR
    Domnul Nichifor Crainic e o personalitate cu surprize. Călătorind astă-vară între gara Eforia şi Bucureşti în acelaşi vagon, după o absenţă de frecventări de câţiva ani, am făcut un drum foarte gentil şi cu atât mai gentil, cu cât în acelaşi compartiment s-a mai aflat un al treilea (ar trebui să zic cel puţin un al doilea, dacă sintaxa ar fi un cod mai politicos): domnul Aristide Blank. Fumând pe tot parcursul Bărăganului o ţigară de foi de dimensiunile unui toroipan, oferită de bancher şi care trebuie să fi fost gustoasă, dacă m-aş lua după toate semnele exterioare de satisfacţie, domnul Nichifor Crainic ne-a spus o sumedenie de lucruri interesante şi chiar confidenţiale, cu o uşurinţă de a face privatul public, de cea mai rafinată eleganţă. Un singur lucru, care propriu-zis nu m-a şocat, ca să utilizez un franţuzism de nuanţă, dar care mi-a dat impresia unei faze neaşteptat de noi a delicioasei sale bune păreri despre sine, a fost repetata expresie: domnule profesor. Nu vreau să se înţeleagă că domnul Crainic se adresa domnului Blank sau subsemnatului cu acest apelativ. Domnul Crainic îşi acorda sie însuşi titulatura pedagogică, reproducând în timpul conversaţiei, dialoage şi replici care i se adresaseră în evenimentele povestite şi care toate începeau cu domnule profesor, ceea ce mai arăta şi cantitatea de stimă acordată de domnia sa titlului universitar. Mi se pare că zicându-şi domnule profesor, domnul Crainic s-a şi săltat de câteva ori de pe canapea, cu o jumătate de trup.
    încolo, cum spusei, călătoria a fost din cele mai gentile şi despărţirea în gară, se înţelege, plină de civilităţi şi de efuzii.
    A doua zi m-am citit înjurat de domnul Crainic subt iscălitură şi, ştii, neted şi plin.
    Altădată, apărea revista „Gândirea" care apare şi acum. Fiind singurul, cum să zic? singurul scriitor, vreau să zic, nepublicat de revista domniei sale, domnul Crainic, într-un moment de jenă al meu, mărturisit nu-mi aduc aminte cum,
 886
TUDOR ARGHEZI
dar îmi aduc aminte unde - Calea Victoriei colţ cu str. Sărindar -mi-a dat în stradă câteva mii de lei, pentru o colaborare viitoare la „Gândirea". Nu ştiu cât a durat rembursarea literară, dar a durat puţin. Miile au fost două sau trei. Şi această afacere, sunt foarte mulţi ani de când a fost făcută.
    Astăzi aflu că sunt un elev al domnului Nichifor Crainic. Poate să fie, fără să fi apucat să ştiu, adevărat, dar nu mi-am putut stăpâni un franc hohot de râs. Sunt elevul domnului Crainic pentru că am scris la revista domniei sale şi pentru că domnia sa a scris Şesuri natale.
    îi cer o permisiune domnului Crainic. Confidenţă pentru confidenţă. în tren, domnia sa a făcut mai multe: aci eu o să-i fac numai una. N-am citit Şesuri natale. E ruşinos, dar nu le-am citit şi îl asigur că nici de-aci înainte nu le voi citi; sunt curiozităţi care-mi lipsesc. Şi n-am citit nici revista „Gândirea" niciodată, nici când am fost un colaborator.
    Şi nici de data asta n-am citit-o. Am aflat că sunt discipolul domnului Crainic, dintr-un articol al domnului Crainic, citat într-un articol al domnului Eugen Lovinescu.
1937
            PREZIDENTUL MASSARIK
   Bărbat adânc, de atitudine şi ţinută severă, blând, milostiv, bun cu toată lumea, afară de unul, de acela pe care l-a canonit în făptura lui o viaţă întreagă, impunându-i restricţii, abnegaţii şi poveri,. Câţi oameni s-au iubit pe sine mai puţin ca preşedintele Massarik? Acea stare de voinţă şi conştiinţă, de trăire a credinţelor, de credinţă în învăţăturile pe care le propovăduieşte şi omul de stat mincinos, cărturarul făţarnic, moralistul mascat - a fost la defunctul preşedinte o realitate de fiece secundă. El n-a jucat teatru în patria lui închiriata ca o panoramă, nu şi-a luat învăţăturile în deşert, n-a
PUBLICISTICĂ
 887
transgresat, n-a variat. Moartea l-a găsit exact în locul unde îl aflase tinereţea, unde l-a găsit maturitatea, acolo unde i-a slăbit energica efigie străduinţa. Oamenii n-au de obicei o viaţă: Massarik, un clasic al lepădării de sine şi al caracterului, are o viaţă la înălţimea de piatră a monumentelor trecutului ţării lui, o viaţă care-i singură o mare catedrală, în altarul căreia s-a păstrat cenuşa lui Huss, ars de viu.
     însăşi pana de scris, care-i aripa de zbor a gândului neauzit şi a simţirilor gingaşe, face zgomot prea tare, mâhnită, dinaintea unui mormânt, tăcut ca şi omul scoborât în pământul lui.
 1937
                         CONSECVENŢĂ
 jw            ţyimy'nyy*  jnr’K ţyjyi .jyV'Diw }yp ţk b,,vi 'n
 Ty&coyn tjVh noipj                       w twspya  ţyuyros cm?'
 w #»*jn*pp)*n iy»w jypymyn ^ jyp ."ronytt'b n r« ys^yv* .pvnoMH
                                           .arwynya Bjyr lysSjm pyr»o- y&'mmv23"b2 ern |y:yî ysSyvi .ţyDtoyjon'a'^ y-.*;«K jyVyn          -yw» (* yjyoipyr a jnyettnsâ *po jy^NT yjnx ,w;':yon
 )# fyw |y*ny ist» par ayoTttyj. .|yn»oya oyny"K pj*n mpyj H b'o                 m» pB .Hvumyo *OT*B^Kfc « f'N }y;yi'«T
 nyi p5 onyoya |y:y'tt>yi wn n.T» dnvi ,ttyj3”Ny3iişt ţî ts«n y^yn .jn'îw oyi3#j “n'H n32 .TusS^p îya^wyTwtDpK ivi ]>B ţik ’vi jytf'Ss&îynK .ţî ţyToyiyDr» w snyn .*nar.p « .una jyybjynyo m B’o .ţySsv vt ton* .asţpay)        |'K        .yyTK ">yi ^85 n:y^Siatru Ţ’«
               ]îk jjni jya^yiojn *p« jy:yp |yeM:ns nyim cAnî -i,tn ro ţ*k ţk ,arow#3Nn po ]i6 pysyntjc oţp jyofly»# b^nî *wk ,-pit
      ,8riN' ♦;
 888
TUDOR ARGHEZI
    Iată un alt document pentru psihologia politică actuală, în limba evreiască. E prefaţa scrisă de domnul N. Iorga pentru Antologia Segall: Poeţi români traduşi în idiş de Solomon Segall-o antologie, după avizul cunoscătorilor limbii traducătorului, de mediocră calitate. Prefaţatorul, cu marele lui simţ artistic, cu marea lui pricepere idişistă şi cu marea lui ureche, le găseşte armonioase...
    Armonia ca armonia, dar aci e vorba de altceva. Domnul Iorga, vrednicul antisemit actual, în documentul de mai sus, dat ca facsimil şi în traducere, acceptă nu numai pe evrei în general şi în masă, dar şi „pe cei noi veniţi" cu ignoranţa lor de limba românească. Ba îi consacră şi pe aceştia din urmă „cetăţeni cu egale drepturi".
    Sinistră păpuşerie, înfiorătoare dublă atitudine la un învăţat, la un profesor universitar, la un ziarist şi mai ales la un fost prim-ministru. Când e adevărat domnul Iorga? Sau mai exact: când minte? căci cel puţin o dată a minţit. Ori e sincer în ambele cazuri şi atunci nu se mai poate discuta seriozitatea autorului, ci un tratament.
    Iată traducerea textului din clişeu:
    „Scumpe domnule Segall, atât cât pot să-mi dau seama, traducerile dv. sunt exacte şi armonioase.
    Fiece încercare de a face cunoscut sufletul românesc în expresia lui cea mai înaltă, care e literatura, poate numai să trezească mulţumirea noastră la care aveţi dreptul.
    Coreligionarii dv. care sunt astăzi cetăţeni cu egale drepturi, ai Român iei, fără să înţeleagă încă (cei noi veniţi) limba noastră, vor afla, mulţumită străduinţelor d-voastră dedicate unui atât de nobil scop, că au intrat într-o legătură politică de aici încolo nedestructibilă, cu o naţiune care şi-a însuşit tot ce i s-a părut mai bun în cultura orientală ca şi în cultura occidentală, pentru a crea din ele, cu fondul ei personal, o cultură demnă de interes.
PUBLICISTICĂ
889
    Felicitându-vă pentru ideea - astăzi realizată - vă doresc să puteţi intra mai departe pe acelaşi drum şi vă rog să primiţi asigurarea înaltei mele stime.
                                                          N. Iorga"
   Cititorul a urmărit atent. Evreii, scrie domnul Iorga, „au intrat într-o legătură politică de aici încolo nedestructibilă".
1937
                  PEŞTELE DE CAUCAZ
    Aşa l-a poreclit cineva pe domnul Iorga. Numele acesta acuatic şi muntos a fost luat, pentru poreclă, dintr-o întâmplare ceva mai veche. Prin locurile acelea depărtate, ale Caucazului, s-a găsit odinioară un peşte care depunea icre cu gust ciudat. S-au minunat mult stăpânii de-atunci şi au hotărât să dea răsplată mare celui care va descoperi un al doilea exemplar. Cotrobăirile pescăreşti au rămas însă zadarnice. Când nu mai nădăjduia nimeni a venit un bătrân lup de ape spunând:
    —     Alt peşte ca ăsta nu se mai găseşte. Eu pot să-l fac să vă dea oricât de multe icre - nu ştiu dacă îşi vor mai păstra însă calitatea.
    Curioşi şi dornici să prindă şiretlâcul moşneagului, l-au lasat să-şi practice ştiinţa. Pescarul a ascuţit un vârf de beţişor şi a înţepat peştele subt coadă. Cu orice nouă înţepătură peştele depunea mai multe icre. Multe într-adevăr - dar calitativ mizerabile...
    Domnul Iorga se oferă. Aşteptând doar prilejul să facă icre. Şi face pentru oricine care are dibăcia, curiozitatea ori interesul să-i pună vârful la locul productiv.
1937
890
TUDOR ARGHEZI
                       ARHIVARUL
    Are doi câini pe care-i poartă cu zgărzi şi curea de teama automobilelor.
    O mustaţă nietzscheiană şi todeauna câteva dosare subt braţ. Privirea e calmă, caldă, vie şi nepăsarea magnifică. Cu un foarfec împarte ţigările în trei: la fiecare jumătate de oră, cu ceasul în mână, câte un sfârc de nicotină.
    îşi respectă maniile ca şi pe-ale altora.
    Banii mărunţi îi ţine într-o cutie de tablă, în buzunarul vestei. Celelalte monede într-un ciorap de lână.
    Pensionar astăzi, n-a fost niciodată însurat. De singura dragoste mare s-a despărţit când i-a cerut să arunce un şoarec în foc.
    Stă la munte trei luni pe an. II aduc în Bucureşti dorurile unui pian, concertele Filarmonicii, laolaltă cu spectacolele de operă şi teatru.
    într-o zi mi-a spus:
    —    (Puternic:) Ca şi Schopenhauer, mă, pot spune: „Cu cât îi cunosc mai bine pe oameni (pauză) cu atât îmi iubesc mai mult (pauză speculată) cânii".
    A fost prieten cu Urmuz şi e cel mai mulţumit om pe care l-am cunoscut.
1937
                     DEOSEBIRI
   Răscolind hârtii vechi am găsit un număr din „Le Temps“ în care am citit un anunţ interesant. Redăm: „Mare periodic din Paris caută redactor-şef - situaţie însemnată şi de viitor. însuşiri cerute: Dragoste nemăsurată de lucru, inteligenţă
PUBLICISTICĂ
 891
minunată, vastă cultură generală, conştiinţă profesională desăvârşită, spirit limpede şi modern, stil simplu şi energic, dacă e posibil: spirit. însuşiri superflue: Să aibă o situaţie frumoasă, să fie ziarist profesionist, să aibă un stil frumos, să poată seri despre orice etc.
    Oamenii din presa noastră care ar putea concura la un asemenea post pot fi număraţi pe degete. Nu e nevoie să insistăm.
1937
                    ARGUMENT
   Temutul, curajosul şi cunoscutul pamfletar, care când nu se poate vinde se închiriază, a avut odată o „polemică" savuroasă cu un doctor. Disputa aceasta s-a consumat cu pumnii pe culoarele redacţiei şi a sfârşit de-a rostogolul pe scări. Drept argument suprem temutul polemist şi-a muşcat preopinentul de frunte. L-a înşelat ochiul - căci ţintise nasul.
 Doctorul mai păstrează şi astăzi urma adjectivului dentar. Prevăzător însă, urmează de atunci un tratamnt cu Neo.
1937
                     DUPĂ MĂSURĂ
    Statisticienii sunt oameni curajoşi care lucrează năprasnic cu cifre. Rodul muncii lor de o pagină, înspăimântă ochiul şi convinge cât o carte cu teorii.
 Unul din specia amintită a avut năstruşnica idee să calculeze ce venituri ar avea Shakespeare dacă ar trăi. Tantiemele
 892
TUDOR ARGHEZI
anuale ar fi tot atât de uriaşe ca şi geniul lui - în lei: o sută treizeci şi şase milioane. Singur New York-ul i-ar servi în fiecare an cincisprezece milioane lei. Socoteala însă am transpus-o greşit în lei. Căci în această valută n-ar lua nimic.
1937
                   N-ARE VREME
   La Iaşi, pe strada Lăpuşneanu, se află o casă în care a stat domnitorul Alexandru Ion Cuza. Şi tot acolo, în vremi de grea cumpănă, a locuit Ferdinand cel Loial cu familia noastră regală. Astăzi între zidurile acelea se află un oficiu poştal. Cei în drept au socotit că două pietre comemorative sunt de ajuns. Comisia Monumentelor Istorice n-a crezut nici ea mai mult -căci doar de aceea e comisie. Cât priveşte preşedintele ei, cunoscutul om de pârţag şi barbă, socoteşte mai nimerit să se lupte cu umbra lui Pârvan.
1937
                       CUMPÂNILĂ
    Natura a fost ingrată cu omul acesta bine făcut dar moale la încheieturi: nu i-a dat ţigări. De aceea cere chiar de la cei care nu fumează.
    Simte o povară nedefinită. In mişcările lui întâlnesc toate potolirile, pâslă şi teama de a se sfărâma.
    Tentativa lui de şuetă e ricoşantă.
    Poartă un râs de zile mari şi o poftă de somn nemărturisită, în tainicile lui ascunzişuri stă de veghe umbra unui boboc de
                         PUBLICISTICĂ                      893
gâscă şi indispoziţia de a căuta cu coada un echilibru lăsat permanent la garderobă.
       Când aude măscări stă o clipă tărăgănat şi apoi roşeşte. Nu-1 căutaţi zădarnic - căci nu frecventează cafeneaua.
                                                           1937
                           PAPANĂ
   O sumă de multe milioane a fost subscrisă pentru avionul cu care Bâzu promitea să bată, am şi uitat ce şi câte recorduri.
    Pentru un monument, în Bucureştii deznădejdiilor poetului, faima lui Eminescu a adunat, ani la şir, doar neîndestulători gologani de nichel. Perspectiva mulţimii e curioasă şi porneşte de la un gogoloi de cauciuc umflat cu vânt şi îmbrăcat cu piele, sau de la o mănuşă de box.
    Curajul omului de a fi legendă şi extraordinar vultur, se pare totuşi că va cunoaşte bucuria noastră. Căpitanul Papană îşi strânge chingile pentru un zbor New York-Bucureşti.
    Fără cele o mie şi una de graţiozităţi, poate va spăla obrazul lui Bâzu.
    Numai de nu şi-o schimba o literă a numelui...
                                                           1937
                 UN BĂIAT DE STAT
    S-a putut citi într-un ziar şi probabil că în mai multe ziare, o informaţie: „D. Petre Papacostea, fost director general al P.T.T. şi deputat, s-a înapoiat ieri în ţară. Domnia sa va rămâne câteva zile la Sinaia".
894
TUDOR ARGHEZI
    Ar putea fi permis să întrebăm pe cine interesează, afară de geamantan, această ilustră deplasare?
1937
              UN CĂRTURAR BIZANTIN
    Charles Diehl, membru al Institutului şi profesor la Sorbona, a tipărit în „Bibliotheques de Philosophie Scientifique“ volumul Byzance, slavă şi decădere, apărut acum şapte ani şi care în aproape trei sute cincizeci de pagini înfăţişează milenara împărăţie bizantină.
    La pagina 159 cititorul e uimit să găsească portretul, pe care îl dăm în româneşte mai jos, al cărturarului Mihail Fsellos, uimit de asemănarea acestui fariseu grec cu un fariseu român, contimporan cu noi, dar nu străin nici de sângele fanariot din care îşi trage o parte din fiinţa lui fizică şi morală.
    Traducerea noastră nu este poate cea mai bună ce putea să fie făcută în graba creionului, însă e fidelă ideii din fiecare frază, păstrată fără alterare.
    „Mihai Psellos, care trăia în veacul al unsprezecilea, este unul din oamenii cei mai remarcabili produşi de Bizanţ. Cu totul superior în inteligenţă, în erudiţie, în mlădierile şi varietatea talentului. A învăţat de toate, a scris despre toate, cu un interes universal, cu o pricepere universală. Ştiinţa enciclopedică, cât şi marea lui cultură clasică şi dragostea lui fierbinte pentru Platon aduc aminte de oamenii Renaşterii.
    A fost un scriitor de mâna întâia, plin de duh şi vervă şi un minunat profesor, fermecător, orator dibaci cu uşurinţă, spirit foarte deschis şi foarte liber. Dacă soarta l-ar fi lăsat să trăiască dintr-o simbrie liniştită, departe de curte, numai şi numai pentru ştiinţă, ar fi fost un om fără păreche şi perfect. Politica l-a pierdut.
 I
PUBLICISTICĂ
 895
    Acestui învăţat, acestui eminent literat i-a lipsit caracterul şi găsim la el câteva din liniile cele mai mediocre ale sufletului bizantin. Foarte mulţumit de sine, foarte mândru că numai meritului propriu şi-a datorit toată cariera, de o trufie naivă şi de o ambiţie nemăsurată, cu foarte multă grijă să fie înaintat şi foarte preocupat să nu se compromită, acest profesor, când împrejurările îl duseră la curte şi la putere, a fost lamentabil. Timp de douăzeci de ani a fost ministru subt patru împăraţi; şi în funcţiunile lui înalte s-a arătat gata la orice isprăvi, la orice contrafacere, la orice intrigă, la orice trădare. Ştia să facă discursuri ticluite, scrisori avântate, dar îi lipsea bărbăţia, temelia morală şi găsea că e mai de folos înţelepciunea de a fi împăcat cu evenimentele. îmbătat că frecventează curtea, ameţit de putere, neputându-se hotărî să o părăsească şi judecându-se indispensabil, el a fost curtezanul tuturor regimurilor; şi, aruncat într-o lume de intrigi, el a intrigat urât şi murdar. S-a spus despre el că era „un jurnalist de afaceri, care ştie că pana lui e o armă şi care o vinde". Este sigur că a scris la comandă rechizitorii împotriva foştilor prieteni, că s-a plecat cuminte în faţa revoluţiei care-i despuia elevul, că după ce a linguşit pe Diogen a fost cu partidul care l-a răsturnat şi că nu i-a lipsit neruşinarea să trimită scrisori de mângâiere aceluia pe care l-a trădat din mişelie.
    A fost curteanul prin excelenţă, intrigant, fricos, mânjit şi josnic şi a rămas ca tipul complet al omului de curte bizantin, în care josnicia caractemlui se unea cu intelectul cel mai eminent."
1937
                 RĂZBUNAREA
   Integraţi prea mult meseriei, actorii n-au izbutit decât să mimeze revoluţia. S-au închiriat apoi, ori vândut, după
896
TUDOR ARGHEZI
posibilităţile învinşilor. Căpetenia răzmeriţei a trecut cu manifeste şi băşica de curaj la casieria şi ordinele celor trei necrofori.
     Faptul ne-a amintit o altă atitudine — cu ani în urmă.
     Plătiţi cu lefuri de mizerie, actorii au cerut un trai mai omenesc. Vicepreşedintele sindicatului, C. Stăncescu, a hotărât, cot la cot cu ei, ce nu îndrăzniseră alţii. Revoluţia însă s-a consumat şchiop şi actorii au fost chemaţi în cabinetul directorului. Nici unul nu s-a solidarizat cu Stăncescu. Ba mai mult, s-au lepădat de el făţiş şi cu glas tare. După ce fiecare a spus ce l-a tăiat capul şi laşitatea, a vorbit şi şeful rebeliunii, expunând justeţea revendicărilor. Dincolo de cabinetul directorului, ce-i ce dăduseră îndărăt l-au felicitat:
     -     Bravo nene! Să trăieşti! Dacă nu erai dumneata, ce ne făceam?!.,,.
     La câteva zile apoi, căpetenia revoluţiei fără revoluţionari, în replică, împărţea, camarazilor de teatru, o carte de vizită, pe care se putea citi în slovă tipografică: C. Stăncescu - dobitoc.
1937
                            RADIO
    Mă rog, n-ar putea să fie suprimată, măcar duminica, emisiunea vorbită a postului nostru? Te pomeneşti în mijlocul mesei, când cu zorul furculiţelor se potriveşte numai lăutarul, cu un domn nepoftit, care în loc să vie să ia loc şi un tacâm, îţi strică dispoziţia, dând poveţe şi îndrumări, cu mândra pretenţiune de a te sili să urmăreşti curba mălăiaţă şi incoloră a gândirii sale particulare. Cârpacii de vorbe nu se pot astâmpăra măcar în zilele de sărbătoare?
    E o indiscreţie de prost-gust şi un abuz de locvacitate care trebuie, ce naiba! temperat. Cu cât se schimbă conducerea
PUBLICISTICĂ
 897
postului mai des şi mai radical, cu atât sporeşte detestabila elocvenţă a microfonului şi dacă numărul abonaţilor a crescut, după spusele unui vorbitor la două sute mii de persoane şi veniturile au atins cifra de o sută douăzeci milioane anual, proporţia oratoriei, raportată la totalul programului e de şaizeci şi cinci la sută — enorm! închipuiţi-vă un lucrător în timpul săptămânii care din zece ore de muncă ar sta de vorbă şase ore şi jumătate. N-ar muri lumea de foame?
    Ori echivalează programul vorbit cu muzica, ori trebuie lăsat pur şi simplu baltă — şi el o echivalează întodeauna când un conferenţiar talentat are ceva de spus, direct şi interesant, adică din an în Paşte. Directorii postului nu-şi aleg colaboratorii după merite şi personalitate. Politica laşităţilor javrei şi a oportunităţilor şi coincidenţelor de interese e unicul criteriu şi la alegerea lor: ce să mai vorbim! Aşa că postul de radio este departe de a răspunde obligaţiunilor lui intelectuale, de instrument independent şi neinfluenţat al expresiei individualităţii româneşti - şi ameninţările cu poliţia regulamentului, pe care le răspândeşte de dimineaţa până seara în toată ţara, pentru plata abonamentelor, arată că, depărtându-se de toate scopurile ei, Societatea de Radiodifuziune a devenit o tarabă de negustorie: preţuri fără marfă.
    Numeroasele servicii de contabilitate, contencios, publicitate, procese-verbale, contravenţii, anchete şi diversele ramuri de provocare ale acestor servicii înghit cu directorii, consilierii, arhivarii, dactilografele, funcţionarii de biurou şi servitorii, tot impozitul absurd al microfonului, datorit înainte de toate artiştilor şi intelectualilor, excluşi pretutindeni de culturali, si de coconaşii politici — şi au ajuns să-i dea postului de radio situaţia unei instanţe de şicană, de urmărire, de fiscalitate şi cretinizare. în câţiva ani, ridicula paperasă zadarnică s-a înmulţit ca la un tribunal şi cu fiecare nouă serie continuă de o sută de dosare, se cere un nou număr de conţopişti. Etajul corespondează cu parterul, etajele între ele, camerele unele cu
898
TUDOR ARGHEZI
altele, tehnicii cu cerebralii, hârtiile ştampilate se adună şi se cos - şi această învârtire în loc se cheamă activitate.
     Toată puturoasa bucătărie, care nu mai este aproape în stare să hrănească decât pe chelneri şi rândaşi, trebuie încărcată într -o sută de vagoane, aruncată, stropită cu gaz şi aprinsă cu un chibrit. Dacă ţara noastră ar fi o ţară de proşti am înţelege să se prostească şi să adoarmă un organ de inteligenţă şi viaţă. întreţinut, însă pe alese, excluziv de proşti, de puţinii proşti ai noştri, căutaţi într-adins şi adunaţi cu grijă, ca să nu li se piardă sămânţa, organul s-a îmbolnăvit de o cronică apendicită şi s-a constipat.
     Microfonul trebuie dat în grija creatorilor şi scos din labele simplelor creaturi.
1937
                       PREVIZIUNE
    în 1925, domnul Averescu, într-un frumos discurs la Cameră, adresându-se la un moment dat domnului Iorga, i-a spus:
    - Mi se pare că dumneata sugi de la două vaci...
    Nu era vorba nici de Banca Blank, nici de guvern. Căci autorul a adăogat:
    - O vacă e istoria şi altă vacă e politica.
   Ascultătorii au rămas oarecum deziluzionaţi. Domnul
Averescu însă dovedise că are, ce e atât de necesar în politică, simţul prevederii. Prevedea că domnul Iorga va ajunge prim-ministru.
1937
                ÎNTÂMPINARE
   Desigur că nu ziarele lipsesc ceasului de apariţie a unui nou ziar.
PUBLICISTICĂ
 899
    Dar cele mai multe le repetă pe toate celelalte şi afară de strigarea încă o dată a unui titlu din douăzeci pe străzi, nu le deosebeşte aproape nimic. Materia, cum se cheamă, trece brută din foaie în foaie, devenită afiş, iar transformarea ei, actul personal al ziaristului, constituie în presă o preocupare numai a câtorva condeie.
    Ziaristica e o îndeletnicire independentă şi face apel la însuşiri cu totul originale, necerute de la nici o altă sârguinţă a talentului şi inteligenţei. Substanţa îi este proprie, dar încă nu i-a fost extras alcaloidul pur. Singuri francezii au izbutit să facă din ea o artă. Parisul produce ziarele cele mai conforme stilului cotidian, de a seri pentru evenimentul care nu te priveşte şi pentru cititorul care te uită.
    De vreme ce şi scriitorul scriitor şi ziaristul scriu deopotrivă, opinia bună a celor dintâi despre sine a propus clasificarea prin subdiviziune sublaternă, inspirată de la confortabila etimologie. Superficial şi fals!
    în toate realităţile lui ziarismul e un gen ca teatrul. Ochiul, gândul, toate funcţiunile de intelect şi sufleteşti ale ziaristului se împrumută, într-un singur tempo complex, din intuiţie şi sinteză. Ceea ce se anină succesiv, alternativ şi prin alipire, la scriitorul de priză, situat în varietatea răzleaţă, la ziarist se petrece prin pătrundere verticală şi instantanee.
    Ziaristul îşi începe ideea şi subiectul de unde zvâcneşte şi place: sintaxa noţiunilor lui aparţine fanteziei. în douăzeci de linii acordate unui obiect fizic sau de imaginaţie, statornicit pe un amănunt fluid, el e sprinten plastic şi liric, una într-alta, contras într-o atitudine de obiectivă, simpatică indiferenţă. El nu face corp cu ideea în care aleargă, ca să ajungă la declamaţie şi ifos monoton: sare din fugă într-alta şi parcurge distanţele dintre punctele opuse în minimum de timp pentru maximum de efect.
 900
TUDOR ARGHEZI
    Nu c o definiţie aci pentru ziariştii de carte de vizită, care n-au nici o complicitate cu pana şi cu cerneala. Aceşti numeroşi fac încă o altă categorie în presă, urmărind altceva decât expresia şi genul. Este foarte probabil că aceşti de obicei „directori" vor fi aruncaţi la coş prin înmulţirea ziarelor evoluate.
    Până acum câţiva ani, publicul solicitat exclusiv de două rotative, aparent antagoniste dar asociate într-un monopol de interese, n-a putut citi decât două gazete. Astăzi apar în Bucureşti cel puţin treizeci de ziare; împărăţia rotativelor se arată provizorie şi fragilă şi nici publicul nici ziariştii cu o vocaţie nu mai au religia hârtiei de împachetat. Se caută şi se aşteaptă manifestarea unui fel particular de a fi al ziarului. Presimţirea există şi în profesie şi la public: considerabila înmulţire a foilor e indicativă. Presa trăieşte o epocă de încercări, experimente şi destituiri, încet, încet, presa kilogramului lichidează. Neputând corespunde unei vieţi care se transformă esenţial continuu şi asuprind-o, viaţa se leapădă şi refuză abonamentul.
    Harul mătăsii se acordă păianjenului cu metrul. Şi vine un soroc. Preţioasa zestre cheltuită se isprăveşte atunci când păianjenii bătrâni fără dantelă izgonesc pe cei tineri din poligoanele lor, cu un sentiment de proprietate universală a borangicului subtil. Tinerii îşi reconstruiesc năvoadele inpalpabile mai departe: mosorul e intact. Firul nou îl caută şi cititorul.
    Să completăm desenul: după ce şi reţeaua furată s-a rupt cu el, păianjenul fără aţă poate fi întâlnit în ogradă, călătorind pe jos.
1937
                    VATRA ARSĂ
   Intr-o noapte de curând s-a petrecut în împrejurimea capitalei un spectacol neobişnuit. La un ceas absurd a ieşit soarele din nou,
PUBLICISTICĂ
901
în acelaşi loc unde eram deprinşi să-i aşteptăm dis-de-dimineaţă răsăritul. Două răsărituri într-o zi, de Apocalips.
    Numai că portocalia lui ivire dintre neguri nu era precedată de acele întinderi senzaţionale de seninătăţi, care ilustrează cu incredibile nuanţe, de anilin şi pastel, orizontul, convertit la publicitate. Parcă întors din apusul lui pe o cale subterană şi ascuns într-o clădire din regiunea spitalului Pantelimon, soarele stătuse închis câteva ore şi izbucnea prin zidurile prăvălite şi acoperiş.
    Binoclul a corectat predispoziţia biblică a spiritului, obosit de montoniile admirabile ale periodicităţii. La marginea oraşului ardea un edificiu lung, o parte dintr-un cartier. Se desluşau flăcările şi văpaia, mânate în dungă de vântul complice ca un vapor aprins şi topirea scheletică treptată a catargelor întârziate, mistuite în scrumuri de jar, şi roiuri de schintei. Am telefonat după informaţii... Ardea predestinata Vatră Luminoasă, a orbilor aţipiţi în dormitoare...
    Cunoaşteţi pe aceşti semeni ai noştri prezenţi între noi ca nişte catafalcuri. Scufundaţi în veşnicul somn al ochilor şi orientaţi în noaptea prin care călătoresc inundaţi de lumină de o cârje în echilibru, ca de un steag fără stindard, pleoapele unora au rămas deschise. Privirea rătăcită în sinteză cercetează o viziune dintr-un fulg abstract. Celorlalţi lentilele negre ale unui ochelar opac al morţii le acoperă dâra dintre două bezne, a lor şi a domniilor noastre.
    învăluiţi în vâlvătaie şi neputând să compuie măcar panica şi tabloul unui public de teatru precipitat la ieşiri, ei nu puteau să vadă măcar de ce fel de moarte vor muri. Focul orbilor din Bucureşti aduce aminte, ca un semn pe altul, focul credincioşilor din Costeşti.
    Destinul Carmenei Sylva, întemeietoarea unui sălaş căzut în mizerie pentru orbi, nu s-a sfârşit odată cu viaţa ei. El trăieşte ca să stârpească tot ce au crezut bun şi etern milostenia unei poete şi jertfele unei regini.
1937
 902
TUDOR ARGHEZI
                 TINEREŢE ŞI ŢĂRÂNĂ
    Nu ştiu. Dar morala de drepturi şi monopolul tinereţii, acreditată la generaţia de adolescenţă, e un bun intelectual discutabil.
    Necunoscându-se altă expresie a tinereţii decât fizică, este, prin urmare, vorba de fericitele înzestrări ale biologiei: pumnul tare, care desigur prinde todeauna bine, spinarea vârtoasă, articulaţia elastică, maxilarul ager, stomacul cu râjniţa intactă şi un hormon ireproşabil - merite de contingent, stabilite de biletul de recrutare. Asta e tinereţea, dar promovarea privilegiului social şi politic numai cu atâta lucru, excelent şi delicios, este, nu ştiu, niţel cam indiscretă.
    Realităţile sunt precizate cu alte noţiuni. Tinereţea de calitate înlăturată din viaţă echivalează cu bătrâneţile calitativ nedreptăţite, absenţa de însuşiri dovedindu-se la toate vârstele egală. Bătrânii tineri şi tinerii bătrâni sunt un public.
    Am citit proza de polemist a unui confrate, care foarte plin de substanţe şi de sine reprezintă o gradaţie a meritului avantajoasă. Nu-1 mai citeam din vremuri: ţinuse să făgăduiască mai mult decât era demonstrat că poate.
    Lectura m-a dezamăgit. Fără să fie dintre cei mai tineri, el nu e nici printre bătrâni. Dar s-a tocit în zece ani cât într-o sută, trecuţi peste o copilărie lungă. Textul slovelor îi este mai mult decât bătrân, bătrânicios: sentimentele şi sensurile i s-au băbit cu precocitate.
    Când un bărbat încă tânăr începe ca să se apere, să se citeze. Când invocă tendenţios cuviinţa. Când şi-a rezervat pentru sine înţelesurile celor ce se cad şi a celor ce nu se cad. Când reglementează şi pune sensibilităţile în două serii. Când alternează binele cu relele, după un concept imposibil dc controlat, altul neputând să existe. Când spune: ai vreme, mai trebuie să aştepţi, eu la anii dumitale... Când face categorii
PUBLICISTICĂ
 903
de îndrăzneală şi curaj şi are un cabinet secret al articolelor demne de respect uzual - eşti sigur că ai de furcă, mult stimate domnule, cu un bătrânel.
    Apărarea şi atacul sunt acte personale, fără criteriu, fără principiu — şi nu te întrebi dacă ai ridicat bastonul sau ai scos revolverul, ce va zice procurorul şi ce-ar face Ibsen în locul dumitale. Ori dai din scurt, ori primeşti în plin. Ce mizerabilă istorie ţi-ar fi compus în berechetul evenimentelor claponii şi pensionarii confortului de dumneata!
    Ca să fii tânăr şi să rămâi, trebuie - zici - să te găseşti toată vremea la început, la începutul tău personal, indiferent la conştiinţa autorităţii, pe care crezi în eroare că o dobândeşti şi la speranţa că ai făcut o gaură în cer. Aduni comori de tărâţe, care nu se pot face nici cocă, nici piatră şi pe care le ţii atâta timp cât mâna ţi-e vie şi strânge. Se desfac degetele, praful s-a dus.
1937
                    REZULTATE
   Dacă se primeşte cuvântul „cultură" cu sensul lui minimal de ştiinţă de carte, discuţia poate să accepte şi sensul complimentar, difuzarea culturii. Dar voindu-se cultură, se vrea ceva mai mult, adică ceva mai puţin. Nu adâncirea personalităţii naţionale şi tălmăcirea pentru o mai justă adaptare la instrucţiune a neinfluenţatei poziţii istorice particulare faţă de problemele vieţii şi ale inteligenţei - pentru acest lucru e nevoie de muncă de laborator şi de o atitudine filosofică. Se vrea ceva care nu-i nici carte nici individualitate, ceva intermediar şi nedeterminat, o stare de impreciziune, compatibilă
 904
TUDOR ARGHEZI
cu lipsa de valoare şi cu întrebuinţarea elementului semidoct, dintre didactică şi intelectualitate.
    Cartea o dă studiul, o dă şcoala, o dă profesorul, agentul precis al ştiinţei sistematizate - după care ar urma normal biblioteca şi lucrul personal al cărturarului, invitat de noţiunile lui la un scop de creaţie, punctul terminus al oricărei aplicaţii şi marea necesitate de contribuţie la o avere intelectuală colectivă, adunată din eforturile individuale. Munca e grea şi valoarea e rară. Atunci, noi substituim, ca să-l covârşească, profesorului — şi ca să-l anuleze şi să-l înlăture, creatorului — pe cultural.
    Toată ziua, de vreo douăzeci de ani mai ales, avem de-a face cu acest tip de cărturar, care nu-i nici dascăl nici creator, un geambaş de sensuri, un misit al înţelesurilor, un individ todeauna de a doua mână cel puţin, un dragoman, un portar cu lexicon. El vine, indiferent, din universitate, din şcoala normală, din advocatură, din gazetărie, propus să ştie mai mult decât un dascăl şi să reprezinte, diformat, în calea mijlocie toate dezideratele intelectualităţii. Din petice şi locuri comune şi-a construit un material uzual, pe care îl transportă în conferinţe, în cuvântări, în iniţiative peste tot locul, făcând inutilă colaborarea individualităţii la o acţiune de ridicare a mijlociului. Hibriditatea lui se obţine corcită din niţică ştiinţă, niţică literatură, niţică religie, niţel patriotism, servită de pitorescul anecdotic.
    Pătura culturală învăluie epoca, ţine în loc şi o derivă activitatea şcolii şi a profesorului, împiedică opera şi viaţa oamenilor în stare să creeze noul, prin răscolirea şi însufleţirea materialelor vechi şi purtate. Epoca se găseşte în faţa unui front de personaje necalificate, care au luat direcţia intelectului pe seama lor, amestecând cartea, politica, elanul între ele şi cu vanitatea fioroasă a resentimentului şi înfăţişând un extract în ambalaj portativ, destinat să înlocuiască tot ce s-a gândit
PUBLICISTICĂ
905
şi s-a trăit câteva sute de ani, prin decantările succesive ale timpului. Ultima expresie a culturalului este ziarul, în superficialităţile căruia, confecţionate lângă rotativă şi subt presiunea orarului de cale ferată, publicul, rupt din datinile lui lente de linişte şi de reflexiune, este silit să fabriciteze la marile temperaturi uscate.
    O sută de ani de şcoală ne-au dus la culturalism, forma politică a cărturăriei, a sentimentului şi a experienţei şi cultura-litatea ne-a dus la presă, stăpânită în mare parte de hibrizi, nici cărturari, nici creatori. De la foaie la foaie se practică excluziv tonul minor al convingerii şi credinţele reduse la oportunitate şi acces. Suntem foarte departe de făgăduielile făcute culturii de prezenţa în munca de creaţie a unor individualităţi de dimensiunile lui Kogălniceanu, Eminescu, Caragiale şi alţii.
    Fireşte. Activităţile s-au falisificat printr-o scădere a valutei sufleteşti, de care sunt răspunzători oamenii politici, aventurierii şi temperamentul slugărniciei agresive. Promoţii numeroase de tineri n-au putut străbate în viaţă fără un certificat probant de umilinţă şi de repudierea ţinutei, aduse precis să facă de şapte ori câte şapte înconjurul pe patru labe de iniţiere la lichelism. Primim scrisori de adeziune la paginile noastre din partea unui mare număr de profesori şi intelectuali, care ne arată situaţia lor servilă şi neputinţa lor de emancipare din sforile întinse în învăţământ, în ministere, în biurouri şi până în gazetărie. Repetatele acte de laşitate la care au fost constrânşi i-au făcut timoraţi şi când se trezeşte într-înşii revolta că au putut să cadă robii unui păinjiniş, lipiţi cu creierul de ventuzele unui sugător de conştiinţe, li-i teamă că, publicându-şi adeziunea secretă, le vor muri copiii de foame sau otrăviţi cu o pâine preparată.
    In toată această vreme ne lipsesc o mie de cărţi româneşti, care puteau să fîe scrise până azi de scriitori şi dascăli într-o
 906
TUDOR ARGHEZI
colaborare cordială. O mie de cărţi? Ne lipseşte întâia sută din ele, ne lipsesc primele zece. Ele puteau să însemneze o cultură naţională, peste literatura de proză, versuri şi elucubraţie solitară. Sunt autori, ca domnul N. Iorga, care au scris poate opt sute de cărţi fără schimb înlăuntrul cercului de cultivare a poporului. Din ele nimeni nu învaţă.
    Publicul intelectualizat nu le citeşte: greoaie, scrise încâlcit sau lipsite de interes; dacă din toate, biblioteca vie a cititorului va reţine două, autorul trebuie să fie mulţumit: nici Dumnezeu n-a scris mai multe. Dar al doilea Fiu al lui şi-a umplut viaţa de capricii grave şi de bâzdâguri, brigandată de-a lungul şi de-a latul de veleităţi. Publicului celuilalt nu-i trebuiesc. Nu e public pentru opt sute de volume, lovite de soarta dosarelor de judecătorie. Ca să fie scoase din poduri e nevoie de un advocat şi nimeni nu-şi agaţă de minte un auxiliar.
    N-avem încă un Abecedar, după ce am avut un „Semănător", un „Cuget clar", un „Neamul românesc". Ar trebui să avem un abecedar pentru toată lumea, pentru ca în şase luni toată lumea să ştie citi, fără să mai găsim un analfabet în toată ţara analfabetismului cultural. N-avem o Carte de citire, o adevărată Carte de citire pentru copii, tânăr şi adult -şi pentru cărturar! N-avem o carte de Socoteli, bună pentru toate vârstele şi toate gradele de inteligenţă. N-avem o carte, o unică şi definitivă carte de limbă românească: n-o avem! Sentimentul naţional, cu care paradăm, începe cu o bună gramatică naţională. Dar n-avem nici atât: o istorie bună a neamului românesc, atât de tumultuos interpretat pe dinafară şi în abstract, citită de fiecare, precisă, concisă, limpede.
    Suntem creştini cu variate forme politice ale ortodoxiei, compartimentate pe şefi, şi n-avem o carte adevărată a creştinului, scrisă cu talent şi esenţial prezentată, nici de nici unul din cei zece mii de preoţi ai bisericii noastre, nici de nici unul din acei variaţi episcopi civili, care îndreptează zilnic,
  i
PUBLICISTICĂ
 907
săptămânal şi mensual biserica şi sensibilitatea românească. Avem un stat organizat şi n-avem cartea care să ni-1 explice. Nu ştim din nici o carte ce e pământul nostru. Mai mult, nici o carte n-a făcut unificarea românilor, realizată prin război: cinci spiţe de români se cunosc între ele din semnul pe vot. Legile nu ni le povesteşte nici o carte. Grâul, popuşoiul, viţa, păcura, sarea, mierea n-au cărţile lor simple, frumoase şi scrise. N-avem o carte de gospodărie şi toate cărţile practice, în stare să semene cunoştiinţele, să trezească interesul tehnic al unui popor inteligent şi să-l înavuţească, ne lipsesc. N-avem o carte a simţimântului de încredere şi de respect al tuturor faţă de fiecare şi de coeziune socială. Meşteşugurile, materiile prime, negoţul, maşinile, n-au cărţi pentru noi, făcute de noi, demonstrativ şi vioi scrise. Vitele, păsările sunt fără cărţi. N-avem o carte de sănătate, de igienă, de creştere şi educaţie a copiilor: de educaţie pentru noi. De limbile străine, atât de stringent necesare, n-avem nimic, într-un timp când tot românul are trebuinţă să ştie englezeşte, franţuzeşte şi nemţeşte.
     Ce-au făcut scriitorii? S-au certat între ei. Ce-au făcut învăţaţii? S-au certat cu scriitorii şi unii cu alţii.
     O preocupare de cultivare intelectuală şi una de cultu-ralitate, dacă n-ar fi fost pe de o parte o demagogie şi pe de altă parte un monopol al turnului de ivoriu, ar fi comandat o disciplină sau de stat sau de savanţi. Domnul N. Iorga, de pildă, omul de ştiinţă şi de reputaţie exagerată, ar fi avut destulă autoritate să cheme pe scriitori şi specialişti la lucru în colaborare şi fiecare s-ar fi intercalat de bunăvoie şi cu entuziasm într-un lanţ de munci închinate inteligenţei şi vieţii naţionale. Puşi să lucreze pentru ţară, ei ar fi lucrat cu folos şi impulsul le-ar fi dat şi talent, dacă n-ar fi fost, slavă Domnului, destul. Se poate judeca de valoarea instructivă a unei cărţi de pidă, scrisă de un matematician şi scrisă din nou de unul sau doi scriitori de meserie şi nevăzută după redactarea definitivă de
908
TUDOR ARGHEZI
autori laolaltă. Nu s-ar fi putut refuza unei asemeni discipline nici un scriitor. Tâmplarul nu ştie să-şi cubeze lemnul pentru o comandă şi o pierde, fierarul nu poate să-şi strămute materialul în calcul, zidarul nu cunoaşte regulile betonului-exact ca intelectualul care îşi ignoră lungul nasului şi se bagă cu el în toate.
     Sunt câţiva ani, de când Maiestatea Sa regele a înfiinţat un şir întreg de Fundaţii destinate editării cărţilor ce lipsesc. S-a răspuns organizării temeinice a editurilor suveranului cu organizarea producţiei intelectuale? Nicidecum. Domnul Iorga insultă Fundaţiile, care aşteaptă manuscrise, şi insultă pe fiecare autor în parte, invidios pe meritele, mai mici sau mai mari ale fiecăruia, înflăcărat de aceeaşi pizmă ca acum patruzeci de ani, treizeci şi cinci de ani, douăzeci de ani, zece ani şi ca în anul de faţă, împotriva penei altuia, a erudiţiei altuia, a talentului altuia.
     Rând pe rând, ura bolnavă a istoricului a insultat bătrânii, când era tânăr, ca să sfârşească în insulta tinerilor când a îmbătrânit. A încercat de câteva ori asociaţia cu câte un nucleu de scriitori: s-a lepădat de toţi, îndată ce şi-a dat seama că nu lucrează cu cârdul de slugi, ci cu nişte tovarăşi respectuoşi însă demni. Domnul Iorga suferă de un ciocoism profund dezagreabil, iritat de o permanentă secreţie de venin coroziv, şi care destrăbălând credinţele, ambianţa, dezgustând devota-mentele, îi chinuieşte sufletul într-un infern de zvârcoliri, contradicţii, ferocităţi şi amărăciuni deplorabile. Fără un singur prieten, fliră prietenia măcar a unui câine, urând şi oamenii şi animalele şi cerul - îl supără zborul rândunicii, ciripitul vrabiei, parfumul florilor, lumina zilei, privirea cinstită, vorba curată: ar înţepa ochii copiilor şi ar reteza limba mieilor neînţărcaţi - i s-a dus viaţa în deşert. Şi consolarea bietului om fără dragoste şi fără evlavie se găseşte în ajunul obştescului ineluctabil sfârşit, mărunţit între paiaţe mici şi imitaţii minuscule.
PUBLICISTICĂ
909
    Totuşi, noi credem că acest mare torturat ar mai putea să se mântuiască şi să se bucure, ca Magdalena care a iubit mult, pentru că a urât inutil. Vino, Niculae Iorga, în mijlocul scriitorilor cu simplicitate şi porneşte în ora a douăsprezecea, cea din urmă, laolaltă cu ei, lucrul încă nefăcut. In crepusculul rugăciunii şi al lepădării de sine, este loc pentru o aripă proaspătă la suflet şi pentru o plecare nouă către o lumină mai mare a condeielor închegate-n întuneric.
1937
                VACANŢĂ ŞI MORALĂ
    Omul de lângă mine (să tot fi avut vreo cincizeci de ani, după chelie, mustăţi şi ochelari) şi-a ales o trestie ce se-nnădeşte şi şi-a căutat atent pe un carton ca un insectar şcolăresc, gâze cu aripi de celuloid, cu mustăţi de mătase şi cu cârlig de oţel aşezat mişeleşte subt burtă.
    Domnul ăsta, mâine o să-şi aerisească picioarele stând călare pe-o salcie la cotitura Oltului de la Agostin şi-o să se bucure prosteşte de câte ori de acul insectei dumisale, prinsă c-o sfoară de trestia înnădită, o să spânzure zbătându-se un peştişor înzăuat şi cu ochii de piatră scumpă. Şi-o să-şi piardă aşa cea mai bună parte din timpul de odihnă ce i se cuvine o dată pe an, întorcându-se în fiecare zi cu aerul victorios al marilor învingători şi ţinând într-o mână uneltele şi-ntr-alta legătura trecută prin urechile bieţilor peştişori care n-avuseseră vreme să afle de la mai-marii lor proverbul semenilor omului cu musca, în care e vorba de zburătoare şi de mâncare.
    Bineînţeles, tot ce face domnul funcţionar e sport; e încă un sport nobil, pe care-1 face numai şi numai din plăcere. Din plăcerea dumnealui şi întâmplător şi-a motanului, care de bine de rău are în fiecare zi un fel de mâncare pus deoparte.
910
TUDOR ARGHEZI
     Pentru domnul ăsta - cum l-o fi chemând - n-am nici o stimă deosebită. Sunt sigur că nici n-a citit în viaţa lui o broşură, care să-i ridice vârful trestiei până la gustul bibliotecii. în viaţa lui de toate zilele nu face nici filosofie, nici polemică, nici literatură, ci mâzgăleşte umil registrul cu nume negustoreşti şi ţifre. Pentru un domn, însă, ajuns la bătrâneţe şi care-a scris şi una şi alta - şi filosofie şi poveşti duioase - s-a războit cu oamenii de dragul frumosului şi-al moralei, şi-a plâns de mila unei păsărele moartă în chinuri (din vina dumnealui), pentru ca apoi să scoată un mic tratat pentru chinuitul peştilor - în calitate de preşedinte al Societăţii pentru protecţia animalelor -pentru domnul acesta, Coco, spune tu, ce sentimente pot avea eu, poţi avea tu, pot avea toţi semenii mei?
1937
                   PRESA ŞI TEATRUL
    în presa noastră contribuţia foarfecelui e enormă. Secretarul de redacţie taie obişnuit de la ceilalţi confraţi tipăriţi, lipeşte totul pe o bucată de hârtie, indică varietatea literei şi dă titluri altfel croite. Ceea ce nu se poate lua direct din româneşte, se ia din franţuzeşte, nemţeşte ori englezeşte - reportagii, informaţii şi spirite. Operaţia se face adeseori într-o limbă nefirească, poticnită în construcţii halandala şi neologisme butucănoase.
    La origina presei stă papul autohton sau guma arabică importată. Şi o scuză vag literară: cenzura.
    Debutul acesta în buzunarul altora şi-a stabilt însă curs ridicat şi faimă nu în presă ci în teatru. N-a făcut carieră domnul Victor Eftimiu pastişându-1 grosolan pe Goethe? Şi nu face milioane un faimos necrofor şi brigand cu cooperativă dramatică? >
                                /
PUBLICISTICĂ
911
    De altfel presă şi teatru trăiesc în bună companie de multă vreme. Revolta cronicarului dramatic sucombă în reclamă - când nu e remunerată direct. Darea de seamă a spectacolului apare cu o bunăvoinţă de haină nouă, căci e trecută prin administraţie şi drămuită cu linia obişnuitei reclame la un tarif oarecare.
    Gustul artistic rămâne mediocru. Afacerea însă e câteodată strălucită.
    Păcăliţii cumpără a doua zi din nou ziarul preferat şi nu îndrăznesc să renunţe la cealaltă premieră recomandată prin acelaşi procedeu.
    Sunt desigur şi excepţii. Dar nu pot fi spuse decât la ureche. Căci altfel se supără ceilalţi confraţi.
1937
            UN NOU TEMPERAMENT
   Ea izbucnirea marelui război, cum i se zice calamităţii din 1914, n-a fost chiar toată lumea de părerea că participarea la el era indispensabilă. Paralel cu propagatorii necesităţii morale, că după o pace europeană de patruzeci de ani, de comercializare a instinctelor, adormite la ghişeele băncilor şi deprinse cu viaţa dulce şi cu sforţarea minimală, războiul intinereşte energiile şi deşteaptă personalitatea, n-au fost prea puţini nici partizanii tezei opuse. Un război, oricum s-ar încheia, cu o pace militară, ca în 1870, sau cu o pace de advocaţi, ca în 1918, cu o sporire sau cu o micşorare de teritorii, ne temem, puteau ei să afirme, că va provoca în toată lumea dezechilibrul. La noi s-a spus ceva mai mult, că păstrându-se neutralitatea, considerată ca o mare laşitate, România tot se reîntregeşte, fără să piardă nici un om şi nici un leu. Aci sta toată chestiunea, într-un punct de interpretare şi desigur nu se poate spune nici azi, fără greş, dacă lipsa ţării noastre de suferinţa războiului
 912
TUDOR ARGHEZI
nu constituia o lipsă de merite la semnarea păcii. Că fără sânge nu se ia pământ este prea adevărat, legătura dintre pământ şi viaţă Fiind în toate sensurile implicită. Şi atunci problema este eternă şi fără altă soluţie: vecinul vrea todeauna pământ, pământul, pe care îl socoteşte al lui, chiar dacă de drept nu-i aparţine, şi pământul altuia, pur şi simplu, din trebuinţă de expansiune şi colonizare, redusă tot la dreptul naţional. Prin urmare, război permanent: o realitate de fapt — iar dacă te stinghereşte chiar Iisus, în numele căruia ai ridicat altare timp de două mii de ani, renunţi şi la Iisus şi îţi croieşti o religie nouă cu excluderea Evangheliei şi a principiului de credinţă că cine trage sabia de sabie va pieri.
    Dar când a izbucnit războiul era o autoritate continentală -la Berlin. Seminţia germană reprezenta mai mult decât celelalte, regula şi disciplina, supărătoare în geometrica lor rigiditate. Cine are memoria bună şi nu ţine să uite, îşi aduce aminte cât a fost de batjocorită acea tehnică germană, care crease poporului un confort fizic dus la perfecţiune. Militarismul acestei tehnice şi al acestei ordini era repudiat. O vorbă frumoasă a lui Clemenceau: „Les Allemands aiment la mort!“ era totuşi exactă.
    Războiul cel mare a conţinut mai multe războaie, comportând idealuri deosebite. între Franţa şi Germania se petrecea războiul individualităţii. între Anglia şi Germania se ducea războiul oţelului şi al materiilor colorante: ca să concureze briciul englezesc, germanii au înfiinţat în ţara lor, prin asocierea câtorva industrii, chiar o localitate Shefield, dând cu jumătate preţ un oţel tot atât de bun ca şi fabricanţii Shefieldului englezesc: răspuns, probabil, la umilitorul „Made in Germany“, devenit o marcă de calitate... Cât priveşte anilina, produs integral german, una din culorile ei a exterminat culoarea indigo vegetală, un fost monopol englezesc, permiţând vopsirea în boiangeriile scoţiene, chiar
PUBLICISTICĂ
913
a şeviotului şi silind Anglia să-şi cumpere boiaua din uzinele lui Wilhelm al II-lea.
    Austria, într-un rol secundar, de material de umplutură, şi Ungaria ei, au determinat dincoace războiul naţional: idealul românesc, idealul ceh, idealul sârbesc, idealul polon; aşa încât pe când unele state se băteau pentru industrie, altele se băteau pentru intelect, ca Franţa, sau pentru suflet.
    Cele două ipoteze, ce ar fî fost mai de dorit să învingă, ordinea germană sau libertatea franceză, cu constelaţiile lor de calitate variată, au fost tulburate de participarea la război a Rusiei, care a nuanţat toate ideile şi sentimentele, gradate după loc, inteligenţă şi oportunitate. Temerea de o dezordine generală, dacă Germania era învinsă, a fost o gândire profund sinceră, cu toate că profund antipatică, ivită chiar în mintea oamenilor de educaţie exclusiv franceză dintre străini, fiecare om gândindu-se, pe temeiul propriilor lui resurse şi capacităţi, înainte de toate la ţara lui. Dezordine materială, dezordine morală, ordinea nu era un lucru de trecut cu vederea, când e vorba de viaţă de popoare. Desfrâul şi anarhia nu favorizează siguranţa socială.
    Izbânda nu a fost a Germaniei. Imediat după război, un fost diplomat german dizgraţiat de Kaiser Wilhelm şi care, retras în Elveţia, scrisese o broşură foarte utilizată împotriva împăratului, se afla în casa unui general român, în Bucureşti. El povestea că nu se mai găseşte în toată fosta împărăţie un metru pătrat de pânză şi că mizeria naţională era atât de mare încât copiii noi născuţi germani erau înveliţi, drept scutece, în hârtie maculatură de ziar. Dar şi victoria franceză a fost dezorganizată, nu numai prin actul civil şi politic că generalul Foch a fost împiedicat de guvernul francez să intre în Reich şi să dicteze pacea la Berlin, ca altădată Bismarck la Versailles, ci mai ales prin revoluţia rusă.
    Temerile unora s-au justificat: victoria a fost a dezordinei. Sunt de atunci, nu este aşa? douăzeci de ani şi revoluţia rusă
914
TUDOR ARGHEZI
nu s-a isprăvit. O dictatură, care departe de a fi a proletariatului, este a unui singur om cu un pumn de oameni, îşi asasinează zilnic partizanii, cu o sete de sânge a fricii zilnic amplificată şi ocupă mai mult de jumătatea Europei şi a treia parte aproape din continentul asiatic într-un bloc compact, imposibil de ştirbit şi dezagregat decât tot prin război şi revoluţie. Unde poate să fie căutată pacea, dacă nu o dau nici împărăţiile, nici republicile, nici victoriile, nici emancipările?
     Iată din ce s-a născut noul temperament: demoralizarea e generală şi foarte simţită la noi, unde avem nevoie tocmai de un moral egal şi ferm. Căci numai în douăzeci de ani situaţia noastră de plugari s-a schimbat.
     Demoralizarea se identifică la noi prin absenţa unei unităţi şi a unui nivel stabil, prin naşterea numeroaselor fracţiuni antagoniste în interiorul chiar al unei singure credinţe: partide politice firimiţite, cu tendinţa ca fiecare individ să fie o entitate. Adversităţi cu atât mai radicale, cu cât s-au iscat între fraţi despărţiţi. Şi la stânga, şi la dreapta, rupturi, fragmente, crâmpeie şi personalităţi. Munca e împiedicată, în masa ei, de gusturi, preferinţe şi uri. E jignitoare atitudinea de evaziune a fiecăruia din cercul în care s-a stabilit, trecerea în zigzaguri capricioasă şi la diametral opus, lepădarea de la un ceas la altul a crezului personal.
     Oamenii politici şi intelectualii trăiesc socialmente, la toate vârstele, improvizaţi. O viaţă de studii nu le-a ajuns să-1 agonisească merindă morală suficientă, experienţa nu i-a situat într-o realitate, mobili, neprecizaţi şi în acces. Politica e instrumentul ideii: o vedem înlocuind ideea - hamurile goale târăsc o trăsură fără cal şi în trăsură boierul fumează havana. Oportunităţi de oră şi zi derivă ceea ce ar fi putut să fie o atitudine în ceasul precedent. Scaunele sunt goale şi oamenii umblă printre ele şi se aşază pe toate ca într-un teatru fără spectacol lucrătorii, care cârpesc tapiţeria. Polii au rămas
PUBLICISTICĂ
 915
aceiaşi, Franţa şi Germania, două mentalităţi perfect precizate şi două doctrine fără împrumut.
    Aş fî voit să cunosc orientarea câtorva inteligenţe, chemate prin calitatea lor să dea un vot unei împrejurări. Mă înfioară bunăvoinţa complexiunii şi incertitudinea preferinţei. îi place libertatea la Paris şi dictatura la Berlin, şi la Bucureşti îi plac amândouă. E o chestiune ca de restaurant: câte o furculiţă. Ca să intre omul într-o formulă întreagă are nevoie de un eveniment, de ultimul eveniment, acela care se va petrece precipitat. Am citat odată pe proprietarul din Romanaţi, al unei moşii întinse, care, în eventualitatea unui Caracal comunist, îi explica unui dascăl de liceu din localitate, că, la urma urmei, nu crede să fîe comuniştii chiar atât de răi: el se face şi comunist, şi e sigur că rămâne şi mare moşier. Am stat de vorbă cu un celebru jurist, care de când nu-1 mai întâlneam devenise un antisemit feroce. Vream să aflu mecanismul care a transformat frumoasa lui inteligenţă de sceptic într-o nestrămutată credinţă agresivă. M-am înspăimântat: nu era nici antisemit! Avusese un eveniment, cum ar fi împuşcat un fazan. Te înjură şi te iubeşte. Te contestă şi te admiră.
    Iţi plac, dumitale, aceşti locatari care se mută mereu, dintr-o idee într-alta şi al cărora suflet s-a făcut geamantan şi bagaj, că poate să-l ducă cine vrea, şi portarul, şi şofeurul, şi trenul expres? Şi crezi că sunt pentru dumneata, cel care cauţi în confuzia noţiunilor o cinstită orientare, de vreun folos?
    Ai un singur noroc şi dumneata, că nu tot omul e om politic şi că nu este omul politic autor de evenimente.
1937
                       RĂSPUNS
   Un prieten literar trimite „Biletelor de Papagal" un articol dintr-o serie de şapte, pentru a fi publicat subt un nume de
 916
TUDOR ARGHEZI
împrumut, argumentând cu situaţia pe care o deţine şi cu legitimele greutăţi ale vieţii şi făgăduind să se dea pe faţă numai atunci când pericolul de-a fi concediat prin uneltirile domnului N. Iorga, va fi trecut. Cazul e în diverse feluri caracteristic, dar mai ales pentru barba albă a unui fost prim-ministru, pentru ţinuta lui şi pentru sentimentul de onoare literară.
    Dragă domnule X, suportă, te rog, un răspuns.
    Când am pornit acum cincisprezece săptămâni să fac pe răspunderea numelui meu ceea ce vrei să începi de-abia acum dumneata, acoperit cu un pseudonim, atmosfera era cu totul alta şi n-am avut lângă mine un singur camarad. în optsprezece luni cât ţinuse un dezmăţ de pâră şi denunţare, unic în istoria literară, agenţii acestei întreprinderi fiind recrutaţi din ceea ce au dat mai laş universitatea, literatura, presa şi chiar poezia, toată lumea mânjită la falanga degetului mijlociu de niţel azur, devenea, cu foarte puţine dar remarcabile excepţii de caracter, prudentă, evazivă, fugace, impalpabilă şi absentă.
    Ar fi fost de dorit ca pentru apărarea dreptului la cuvânt, la individualitate şi talent, rezultat şi scop al aşa-numitei culturi, să nu se arate în priveliştea luptei chiar cel direct implicat. Trebuia să iasă şi o revistă critică a şapte asociaţi şi între ei se afla un foarte valoros coleg care nu ştiu să-şi fi pierdut braţul drept ducând oala de noapte a cuiva, ca să înceapă să se gândească acum la ea cu mâna stângă. Ani aşteptat revista un an.
    Desigur că azi, răsturnarea scaunelor cioclilor de la banchet fiind făcută, o întoarcere la datoriile active poate să cârpească un moral compromis şi unul câte unul decedaţii reapar. Cazul dumitale nu vreau să zic că e identic cu al cvasiunanimităţii. Dar permite-mi să spui că orişicum vii prea târziu.
    Al dumitale.
1937
PUBLICISTICĂ
917
                       AUTO: STOP!
    Circulând ziua întreagă cu flaşneta lui, văzând multe şi ferindu-se de multe, Coco ar fi dorit să facă o vizită la poliţie şi să-l întrebe pe domnul chestor Botez, confidenţial şi mai pe şoptite, cum i se pare circulaţia din Bucureşti după desfiinţarea claxonului la automobile. E mai bine sau nu e tocmai aşa de bine ca în prima săptămână, fără semnalizare? Suntem în câştig ori în pagubă? Au dispărut accidentele, ori s-or fi înmulţit?
    Zgomotul, care a cerut suprimarea mugetului electric, după ziare ar fi încetat. Să vedem ce zice urechea. Urechea nu-i tocmai de părerea ziarelor. Motocicletele trag cu puşca toată ziua în tot oraşul, tramvaiele şi autobuzele târăsc după ele o hărmălaie cumplită. Ţi se pare că la intrarea în strada dumitale a unuia din aceste vehicule, începe să se dărâme, casă cu casă, toată strada şi dacă ai avut plăcerea să adormi, te trezeşti sărit din pat în mijlocul odăii, lovit în cap cu o grindă, năuc, zăpăcit şi cu întrebarea ce s-a putut întâmpla, explozie sau cutremur. Şi dacă aţipeşti din nou, catastrofa se repetă cu o regularitate de zece minute. Aşa se explică temperamentul arţăgos din ultimii ani al Bucureştilor şi nu-i exclus ca remorca, vagonul motor şi şopronul pe cauciucuri, vopsit în culoare halva, să fi contribuit mai mult decât convingerile şi principiile la harababura politică actuală.
    Este drept că şofeurii au trecut de partea poliţiei încă din primele zece minute ale ordonanţei: singurul care încă n-a aflat că s-a suprimat zgomotul este pietonul. El nu ştie măcar că pe când străbate drumul de-a lungul, pe mijloc, citind un ziar, automobilele se ţin mute după el, în pasul lui, respectându-i buna dispoziţie şi tabietul. Importanta reformă a redus considerabil punctualităţile şi a lungit distanţele şi timpul, proporţional, un om grăbit, preferând unui taxi, constrâns să se creadă participând la o înmormântare permanentă, mersul pe jos, de-a buşile şi de-a-ndaratele. într-adevăr, de
918
TUDOR ARGHEZI
     ce să ne grăbim, când umbletul agale este atât de sănătos? Tot atât trăiau oamenii - şi poate că mai mult - în vremea carului cu boi. E de mirare cum de nu le-a venit autorităţilor o idee mai bună decât suprimarea claxonului, suprimarea maşinilor şi readucerea pe Calea Victoriei a lui Plăvan.
    Suprimarea, ştii, a fost cu totul radicală. Odată cu claxonul s-a desfiinţat şi băşica cu cauciuc, aceea care în apropierea pietonului rebel dă sunetul insonor şi fad al buzelor cu pârţag. Şofeurul se poate sluji acum de propriile-i buze şi poate chiar conversa liniştit cu trecătorul care-i merge înainte: o colegialitate inexistentă altădată s-a stabilit între omul pe pingele şi omul de la volan: amândoi merg paralel cu patru kilometri pe oră şi plimbarea pe scaun cu rotile a devenit o plăcere pentru toate cele vreo cincizeci de mii de maşini în circulaţie. între Ateneu şi strada Lipscani se poate fierbe o mămăligă gustoasă şi până la Banca Naţională se pot prepara pe îndelete şi ochiurile moi, pentru ca şofeuri şi pietoni să poată lua o masă colegială, oprind pe loc, în Piaţa Sf. Gheorghe, şi o cafea turcească.
    Coco e foarte satisfăcut, natural, de această normalizare, pe toate străzile şi bulevardele. I se pare că lucrurile se cam încurcă numai la răspântii, acolo unde în limbaj tehnic are loc un viraj, două, trei viraje. Neputându-se necheza între ele, maşinile în punctul cu pricina intră una într-alta cu un entuziasm accelerat şi prompt. Bot în bot şi radiator în radiator, întâlnirile sunt cordiale şi adeseori şofeurul care soseşte cu şofeurul care l-a primit sfârşesc într-o îmbrăţişare.
1937
                     OMUL PUR
   Am cunoscut odată un om foarte inteligent care în seara când mi-a strâns mânile întâia şi poate că şi pentru ultima
PUBLICISTICĂ
 919
oară într-un biurou somptuos, m-a impresionat afară din cale de mult. Mă anunţasem la el ca să-l rog să mă ajute la simplificarea unei proceduri, într-o împrejurare conexă cu funcţia şi rangul. Din motive mai presus de sensibilitatea normală, nu mi-a fost de nici un folos. Sunt semeni care îţi refuză un serviciu sau pentru că le eşti prieten şi să nu se zică... sau pentru că nu le-ai fi. Insă întârziind fără voia mea în fotoliul lui, am uitat de motivele mele, din omul foarte sus-pus ieşind la iveală un om neaşteptat. Ştia zeci de poezii pe dinafară şi mi-a recitat, întrerupte de comentarii adecvate şi de sublinieri exacte, versuri şi strofe, scotocite până în amănuntele sensului ascuns.
    —     Ce caut eu în asemenea altar cu o listă de bucate? m-am întrebat şi cât îl poate interesa pe acest profet abstract banala mea poblemă?
    M-am despărţit de el fâstâcit şi ruşinat. Vorbisem cu un înger de nişte datorii revolute şi ceream intervenţie unei divinităţi. Ce nesimţire! Mi-era necaz şi de costumul meu, de fizionomia mea. Ar fi trebuit să mă duc la el, împachetate într-un jurnal, cu nişte odăjdii şi să mă îmbrac în anticameră cu stihar. întâia mea vorbă de intrare, ca un salut, ar fi trebuit să fie o ectenie: „Cu pace Domnului să ne rugăm“. De ce m-am grăbit şi n-am aşteptat zece ani, să-mi crească şi o venerabilă barbă şi să mă înfăţişez cu aripi de păr la fălci?
    Am stat doi ani de zile subt obsesia ceasului aceluia, când un bărbat de cifre spunea stihuri dinaintea unui poet, încurcat într-o cambie. L-am pus în mintea mea deoparte, într-un turn cu dulapuri de sticlă, muzeul lucrurilor incoruptibile şi pure -şi mi-am zis: pe acest arhanghel nu-1 mai solicit niciodată pentru nimic. Probabil că salariul lui de şase milioane anual plus tantieme şi participări, se duce întreg pe cărţi de poezie şi cumpărătorul mai rămâne şi dator.
    Mă refeream mintal la el ca la un principiu, am trăit douăzeci şi patru de luni de inefabilă plutire, mângâiat cu prezenţa lui serafică albă în secol. Devenise un idol secret al
920
TUDOR ARGHEZI
meu, revelat mie într-o fericită seară a marilor constelaţii, un mobil, o scuză a existenţei atâtor javre şi firimituri de javră, iscate-n drumul călătorului care-şi calcă drumul cu potcoavele încălţămintelor ajutat de băţ. Dacă omul ăsta trăieşte în timpul meu, timpul meu nu poate să fie atât de rău, pe cât îmi pare -puteam să-mi zic - şi cu gândul la om răsfoiam câte una din cărţile mele vechi şi încheind un acord cu ele şi cu ziua sfârşită în aprinderea lămpii, navigam în beatitudinile suave.
    De unde tocmai a trebuit să cad, că oasele mi s-au frânt ca nişte surcele! Fractura rămâne în schelet nevindecată: nici un ghips şi nici o tencuială a mădularelor nu se mai lipesc. Pe neaşteptate, am aflat că omul meu, sfântul meu, cheltuieşte să i se publice fotografia şi elogiul... Nici măcar în ziarele, ca să zic aşa, curente: în foile suspecte ale câte unui minuscul misit, fără profesie, fără stare civilă, o mutră, al căreia nume nici el nu-i aparţine.
    E atât de mare prestigiul hârtiei mânjite pentru un potentat care o utilizează şi el în toate zilele măcar o dată?
1937
                     DOMN ZIARIST
    Afară de marii ziarişti, care s-au ales măcar cu un bloc din împreunarea vârfului creionului cu hârtia, tot atât de inocentă ca şi atingerea chibritului de cutia lui, capitala împăducheată de numeroase colonii de gângănii ale călimării, cloceşte continue specii şi împuiază. Dacă regimul cenzurii e curios de prielnic unei inflaţii de presă, claie peste grămadă şi valvârtej, disproporţiile dintre apariţii şi numărul cititorilor sunt apărate măcar de activitatea unor fonduri cu atât mai stăruitoare cu cât se pierd mai lesnicios şi mai cert. Ziarele sporesc pe măsura cofetăriilor şi a frizeriei. Sunt tot atâţia
PUBLICISTICĂ
921
domni ziarişti câţi şi domni bărbieri şi trecerea dintr-o categorie într-alta nu-i todeauna cu neputinţă. Dar ziariştii care atârnă de un ziar sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi, breasla ştie despre ei ceva şi fiecare se sileşte să iasă la suprafaţă printr-un act profesional personal, un articol, o dare de seamă, un reportaj, preocupat de tendinţa oarecum literară sau politică a meseriei.
    Aceşti recruţi fac ucenicie de atelier şi reprezintă, de bine de rău, o evoluţie orişicum, muritori de foame ai câte unui patron hrănit şi inexplicabil. Se cunosc în breaslă şi ziarele care au un ştat plătit sau ai cărora redactori, neachitaţi nici o chenzină, nici cu mia de lei pe lună a unui angajament contractat pe marginea trotuarului, se aprovizionează de la ministerele unde sunt, în limbajul profesional, acreditaţi. Starea de acreditare contrastează atât de fioros, chiar ea, cu vecinătatea ziariştilor străini, englezi, francezi, germani, nişte domni în toată puterea cuvântului, foarte spălaţi, încât mi se pare că Maiestatea Sa regele însuşi, emoţionat de o garderobă jerpelită şi de un pantof aproximativ, a hotărât ca gazetarii chemaţi să participe la festivităţi, parăzi, călătorii şi recepţii, să fie îmbrăcaţi şi încălţaţi pe socoteala unui fond special. La ştergerea prudentă a tălpilor pe preşul de la uşile flancate cu oşteni în mare ţinută, s-a întâmplat să se piardă câte o pingea întreagă şi poate că şi câte o bucată de ciorap. Cravata lasă adeseori de dorit şi batista proaspătă, arborată în stânga pieptului ziaristului străin, iese din buzunarul pantalonilor confratelui român, ca un ghem de cârpă, sucită şi strangulată, ca să nu-i rămâie conţinutul umed pe degetele nobilului gest al scrisului cu peniţa de aur.
    Poate că ceea ce li s-ar cuveni şi mai mult ziariştilor calificaţi ar fi o uniformă, o şapcă, un joben... S-ar putea ajunge la o deosebire vizibilă a ziaristului de escroc, această clasă, a escrocilor de presă, împotriva cărora nu s-a putut lua încă de către nici o autoritate de poliţie radicala măsură dorită mai
 922
TUDOR ARGHEZI
ales de ziarişti, e suprapopulată. Stârpirea ei e sistematic împiedicată ca şi a caselor de prostituţie, de nişte bărbaţi care neputându-se sluji după nevoile proprii de un condei onest se gâdilă, la partea simţitoare a conştiinţei, cu pana de gâscă.
    Orice om cu o leafă de la douăzeci de mii de lei în sus placându-şi meritele citite la tipar şi frumuseţile fizice redate de clişeu, nu importă locul, numai hârtie tipărită să fie, nu se poate lipsi de un borfaş al elogiului, de vreme ce oriunde ar veni, lauda nejustificată şi chiar justificată, e primită, fără palme nici baston, chiar de liberii profesionişti emeriţi. Dintr-o mie chiar, de asemenea cetăţeni cultivaţi şi cu un nume dobândit prin însuşiri personale, dacă se refuză unul singur la masajul şi scărpinătura acatistului, este mult. Domnul N. Iorga nu e primul venit: oricine i-ar pune portretul de autor dramatic într-o fiţuică şi o critică apelpistă alături, devine, numaidecât, un foarte priceput critic obiectiv. In actuala momentană fază a domniei sale de antisemitism, l-ar încurca foarte cumplit, de pildă, un gazetar evreu, care preferând unei sterile discuţii de logică şi idei politice, viziunea teatrală, l-ar proclama într-o cronică de specialitate o dată şi jumătate mai mare decât Shakespeare. îndată, toată lumea ar afla că evreii cu numele terminat în „stein“, dacă s-ar numi cronicarul Rosenstein, sunt şi oameni de toată isprava şi inteligenţi dar şi nişte buni români, mai mult, nişte aprigi naţionalişti români, cărora ca să se confunde cu moţii şi cu oltenii, le lipsesc un cioarec, o cămaşă doar sau un cojoc.
1937
               TEODOR CORNEL
   Sosit acum vreo douăzeci şi şapte de ani în ţară, după o lungă absentă, am găsit în Bucureşti pe Teodor Cornel, care
PUBLICISTICĂ
923
scotea o publicaţie după modelele de pe atunci din străinătate, mult luxoasă; parcă o revistă, parcă un album în fascicole, un dicţionar al contimporanilor aşa-numit. Cine nu-i contimporan, dacă mai trăieşte? Destinată unui cerc de abonaţi închis şi tipărită în două limbi juxtapuse, redactorul ei comercializase clar sentimentul de vanitate al acestor contimporani. Nici o confuzie nu era posibilă şi nici o eroare. Publicaţia nu avea principii de redacţie pentru mascarea tocmelii din administraţie. Era cu tarif. Răspândit în toată ţara, prospectul prevedea preţul unui clişeu, al unei biografii, al unei pagini întregi, al unei jumătăţi de pagină. Nimeni nu putea să afirme că i se face portretul pentru că e o „figură" şi că-şi joacă mândriile şi iubirea de sine pe iluzia unui ?nalentendu, dar fiecare din aceşti contimporani făcea abstracţie de ceea ce se ştia public, şi se comporta exact, ca şi cum el ar fi fost ales şi pus avantajos la litera respectivă pentru importanţa personalităţii lui. Era o afacere searbădă dar corectă: donnant donnant...
    Cornel ştia de la Paris, cât preţuieşte valoarea personală şi ce poate să plătească deşertăciunea. Timp de vreo cincisprezece ani de strădanii variate, fusese autorul a zeci de teze de licenţă şi doctorat la Sorbona. Mă tem că mai avem şi azi în profesorat şi în politică personagii însemnate, care-i datoresc lui diploma carierei. Mai pe scurt însă, Cornel a murit. Nu ştiu cum s-a făcut că am citit la mormântul lui un discurs. Moştenitorii afacerii contimporanilor mi-au propus să iau succesiunea, fixându-mi salariul chiar în cimitir... Neavând altceva de făcut, am acceptat provizoriu. Nu pot ascunde că propunerea mi-a permis să trec un timp dificil şi să mă arăt într-alte direcţii: datoresc parenteza unui om astăzi necăjit şi care poate că mă citeşte.
    La biuroul meu, vreau să precizez, am primit vizite surprinzătoare. Ingineri, advocaţi, medici, generali, oameni politici, profesori, învăţaţi, mari proprietari, erau la mine, cei din litera B nerăbdători să apară litera mai iute, ca toţi din toate literele celelalte. Unul căpătase, de când era buletinul lui de date
924
TUDOR ARGHEZI
completat şi iscălit, o decoraţie: adăoga o notiţă şi te ruga să nu o uiţi. Altul înaintase în slujbă. Castelul altuia era terminat şi proprietarul aducea fotografii cu vederi din patru părţi. 0 broşură inutilă, într-o problemă nulă, venea să se intercaleze în dosarul cuiva. Un boier mai cumpărase o colecţie de pipe şi o panoplie din vremea lui Charlemagne şi ţinea să nu lipsească din ilustraţiile paginilor sale. Am primit o fotografie dublă care demonstra puterea de preciziune în darea la semn a unui contimporan, destul de ilustru şi fără acest amănunt. în prima fotografie sta un ou de găină, aşezat pe gâtul unui clondir, dinaintea contimporanului pregătit să tragă. Intr-a doua fotografie oul dispăruse şi ochitorul râdea în plenitudinea unei admirabile dentiţii de proteză. Entuziast, mi-a lăsat scris pe o altă fotografie, în care contimporanul se prezintă îmbrăcat în mătase şi cu o biciuşcă întoarsă pe şold: „Ses meilleures amities“.
    A lucrat cu mine, cu o pasiune feroce, timp de câteva săptămâni, un profesor de universitate, la biografia enormă a unui şef de partid, care afecta că nu ştie ce se petrece dar aştepta cu febrilitate să-i apară mai repede viaţa romanţată contra tarif. Sute de clienţi solicitau urgenţa, oferind cutii cu ţigarete fine şi silind pe administrator să accepte dublarea şi triplarea taxei de circulaţie glorioasă.
    în această formă, a biografiei lungi şi documentată cu motive din viaţa privată, pe care contimporanul o iubeşte mai mult pentru că poate introduce în ea minciuni necontrolate cât de multe, dicţionarul răspundea unei mari necesităţi, împlinită azi de feluriţi păduchi ai vanităţii şi ai presei obscure. Cetăţeanul neinformat a rămas consternat de legăturile majore ale unui potcovar, strămutat în protipendadă, cu un fost guvernator al Băncii Naţionale şi este uimit să vadă că în vreme ce el este ţinut la uşă sau împins pe scări, un escroc de presă, căruia i s-ar refuza într-o curte şi funcţia de argat, intră pretutindeni, se bucură de o trecere neînţeleasă şi este prieten, într-adevăr, cu personajele din aristocraţia organizaţiei de stat.
 1937
PUBLICISTICĂ
 925
                       CRIZANTEME
    Când toate florile s-au trecut, frunza îşi dă silinţa de a se amăgi cu o reminiscenţă. înainte de a se despărţi de lumină, ea încearcă în vişin şi cais paleta culorilor pierdute şi scutu-rându-se din ramuri vrea să risipească petale portocalii. Ideal de moarte şi râvnă de întinerire: poezie străină; copacii groşi vor să facă trandafiri diafani.
    A fost de ajuns întâia noapte de brumă. Argintările lunii i-au trecut prin flacără îngheţată şi prin cenuşă rece. Grădinarul adună cu târnul frumuseţile de prisos. Iată, se vede drept în cer din cerdac, şi grădina începe să fie ca o cameră goală şi ca o casă mutată. Vrabia nu-şi mai cunoaşte locul şi tarea bălţată, care se ridică oblic în văzduh ca un zmeu, îl ocoleşte. Aricii s-au îngropat undeva, cu melcii, şi nici broasca ţestoasă nu se mai vede pitită dedesubtul blidului răsturnat. Ai auzit semnalul: a fluierat vântul pentru toată viaţa grădinii şi viaţa se ascunde. Dacă te-ai putea face mică de tot cât o alică şi te-ai strecura în pământ, ai călători o iarnă întreagă prin împărăţiile şi chinoviile necunoscute ale furnicii.
    Te-am deşteptat într-o noapte de acum vreo zece zile, ca să asculţi vocile din înălţime. Plecau cei din urmă cocori. Chemându-se cu sute de glasuri prin întuneric, i-am auzit catva timp dibuind cărarea care duce la sud. Noi rămânem aci, greoi şi înrădăcinaţi, cu frunzele şi cu vântul. Dacă am fî mai buni toate vrăbiile ar veni să ne bată-n geamuri cu ciocul şi să stea cu noi în casă până la vară — dar cum am fi mai buni?
    Ne despăgubeşte de amărăciunile pustietăţii crizantema. Ea îşi începe cântecul după ce rozele şi chiparoasele au trecut. A voit să fie dalia, şi n-a izbutit: arătarea bujorului ei înflăcărat fusese încă ieri uriaşă: un praf de sodă a opărit-o astă-noapte şi i-am găsit frumuseţile, nişte gogoloaie de hârtie de jurnal afumate, strânse-n vârful nuielelor goale. Gingaşa crizantemă se hrăneşte tocmai cu otrăvurile care ard florile şi la ucid.
926
TUDOR ARGHEZI
Căciulile ei de mătase flocoasă se leagănă de-a lungul drumului casei în lanuri albe. Ai crede că stoluri de porumbieii au venit de pretutindeni şi s-au lăsat la noi în grădină cu câte un băţ subsuoară. Să umblăm încet şi să vorbim şoptit, că zboară.
    în urciorul din casă a ieşit un snop de alte crizanteme, care au născocit pentru ele culoarea neaşteptată a bronzului împărecheată cu cărămiziu. Un fir de aur face conturul petalei roşii şi o margine roşie înconjoară petala de aur. Faţa metalică e căptuşită cu catifea violetă de odăjdii. Vine din cer sau din pământ? din apele soarelui, din lacrima stelelor, din pulberile minerale, această arătare? însăşi mâna lui Dumnezeu caută tulpina, negreşit, ca să întocmească miracolul fraged, răsturnând obişnuinţele materiei, convertind sângele şi arama, strămutând unele într-altele stihiile încremenite, făcând lână însufleţită, zmalţuri trăitoare, cocă vie de jar fără dogoare şi flacără de răcoare.
    Ai cumpărat fire scumpe şi ai voit să ajungi făptura cu cârligele, cu igliţa şi cu acul. Te-ai ţinut după florile grădinii cu foarfeca. şi cu ştofele, ca să apuci din ele o închipuire. Ai umblat să le cuprinzi cu pensula pe un petic de pânză şi te-ai dus între buruienile frumoase cu vioara: tainele lor ar putea să fie ghicite mai bine cu murmurul decât cu o unealtă fără grai. Dar te-ai mai aşezat dinaintea toamnei cu pana şi cuvintele ei şi tot nu le-ai putut zugrăvi gândul şi tresărirea, toate sculele rămânând pe dinafară. Şi nici sita înţelesurilor tale n-are desime ca să le poată cerne printr-o pânză de ceaţă.
    Şi pentru că n-ai putut nimic, ai închis ochii şi te-ai rugat celui care a făcut ţărâna, tăriile şi crizantema...
1937
                   REGELE CAROL II
   Citit heraldic Carol Secundul, numele ilustru de două ori, o dată la Quintul şi altă dată la strămoşul Carol întâiul, s-a
PUBLICISTICĂ
 927
intercalat, în al patruzeci şi patrulea an, între marii regi, împăraţi şi începători de veac.
    Unii au dus războaie lungi, mânând popoarele peste popoare şi furtunile gloată, peste timpuri. De când se cunoaşte vremea, desfăcută de umbră, au sunat numai trâmbiţe şi tobe, s-au ascuţit săcurea, spada şi săgeata, s-au agerit suliţa şi arcul. Uneltelor de foc li s-au dat şi lor o grea împărtăşanie de sânge şi tinereţe. Şi a stat şi el, Măria Sa regele nostru de azi, în focul de acum douăzeci de ani, încă nestins de tot în vetre. Din cenuşa lor pâlpâită mai răsar chipuri înşelătoare de văpaie albastră şi năluca gloriilor, câştigate cu moartea.
    Mintea suveranului României este dată şi puterilor zvelte ale unui popor întinerit, în stare să nu-şi puie în cumpănă soarta cu viaţa. Cotropitorul poate să fie întâmpinat în piept oricum s-ar încumeta să vie, la o graniţă de izvoare, unde paşte căprioara, sau la o margine de pământ. Pragurile ţării nu vor putea să fie călcate fără să se aştearnă peste cutezător întunericul lui Homer. Braţele sunt vioaie, cugetul e sprinten: un tineret, neştiut până acum şapte ani, a fost adus în privelişte şi stârnit la bucuriile datoriei. De subt steagurile tuturor vârstelor treptate, cărora le-au fost dăruite, ridicate în bătaia vântului lin, iscat dintre porumburi, naţia nouă a strigat în slavă: Trăiască regele! E graiul inimii, Majestate, nu al buzelor de altădată. Tinereţea te iubeşte întraripată. Dacă în câţiva bătrâni nu mai bate însufleţirea ci se rostesc mocnite socoteala şi trufiile, slujite greu de nişte încheieturi grele ca nişte cârji şi aproape cu genunchii de pământul afânat, ţara strigă şi te cântă din toată floarea ei.
    Dar aceeaşi minte împărechează bravura cu chibzuiala, mâna luptătorului cu cântarul judecăţii, cu harpa psalmistului, cu osârdiile cărturarului, cu pensula, cu pana şi cu visul. Regele dărâmă şi clădeşte în toate zilele, împuterniceşte, înnoieşte şi primeneşte. Cămaşa sufletului vostru n-a fost niciodată atât de albă, ziua nu ne-a mai fost atât de adâncă, mâinile voastre,
 928
TUDOR ARGHEZI
ca la un cules de stele, vi-s gingaşe şi curate. El a chemat în jurul Coroanei şi oamenii şi gândurile şi întocmind lumea din nou pe trei datini ale făpturii, trupul, cugetul şi truda, o dă veacului ce vine renăscută.
    Drumurile sunt ale regelui şi ele au fost făcute întâi ca să lege oamenii cu ţara şi să apropie zările unele de altele. Oraşele sunt ale regelui, înviate pe rând. Satele sunt ale lui, an de an ajutate să se ridice. Ale regelui sunt muncile fierului, ale sondelor, ale pietrei, lemnului şi ale plugului. El a chemat materia toată la viaţă şi ea s-a supus, ca un suflet care i-a înţeles duhul şi sfatul. I-au răspuns, în căderea lor, apele, i-au grăit izvoarele, fierăstraiele, coşurile înalte, crescute în cer ca nişte columne ale străduinţei de belşug şi pace, la porunca îndemnului regesc. II ascultă şi lutul şi lumina şi într-o noapte ţara a trecut din tărâmul ţelinei creasta întunericului încălicată cu roţi de oţel, în pământul ei făgăduit, dar căutat până la el cu şovăială. Mii de trenuri, mii de nicovăi, mii de ciocane, mii de maşini, mii de inteligenţe, mii de cărţi urzesc în disciplina Marelui rege care a împlinit patruzeci şi patru de ani, averile unui apogeu naţional. In acea duminică a lui Dumnezeu când altă săptămână de şapte ani se va fi împlinit, va putea o zi să se odihnească mulţumit şi el, regele Carol Secundul...
1937
                     O BÂLBÂIALĂ
   Anunţând de curând un titlu de conferinţă a domnului N. Iorga la radio, spicherul uitase cum îl cheamă pe conferenţiar şi un moment a şovăit între silabe. De când „Biletele de Papagal" au publicat apelul în idiş al marelui bărbat politic, adresat iubiţilor săi alegători evrei, numele ilustrului personaj
PUBLICISTICĂ
929
citit de-a-ndaratele umblă pe toate buzele întors. Buzele spicherului au ezitat între Iorga şi Agroi.
    A fost o secundă de sinceră emoţie, auditorul neştiind ce are să iasă până la urmă din microfon, un nume românesc, unul israelit sau o combinaţie armenească.
    Nedumirirea spicherului era psihologică. La fiece opinie inversă ar trebui să corespundă un nume invers şi cum domnul Iorga are cel puţin şapte opinii pe săptămână, un număr egal de nume deosebite ar servi să se evite confuzia şi consternarea. De altfel, funcţionarul de la radio trebuie să se fi găsit şi subt influenţa directă a unei declaraţii a fostului preşedinte de consiliu, care în calitate de personaj multiplu, submultiplu şi zecimal a creat aforismul existenţelor inexistente, afirmând că domnia sa nu e dumnealui.
1937
                           SUPĂRĂRI
    Ţâfna îi întregeşte înfăţişarea deşirată şi clăpăugă. Furia personajului cochetează cu demenţa şi nu cunoaşte margini nici acoperiş. Cu isterie neînţărcată în fălci, bate toate meleagurile. Se supără pe oricine şi pe orice. De trei ori pe an necazul domniei sale ia forme de amok: istoricul se mânie pe ţară şi pleacă subvenţionat în streinătate.
    Dacă i s-ar colecţiona toate supărările, am avea la îndemână o bibliotecă.
    Ultima dată s-a răfuit prin absenţă, anunţată la ultima oră a ziarelor, cu Horia, Cloşca şi Crişan. Cei trei făcuseră istorie şi vitejie — nu politică şi dictando. Domnia sa însă s-a răzbunat crunt neparticipând la solemnitatea de la Alba Iulia.
    Organul, a cărui direcţie o împarte cu Cocoş, a precizat: „De oare ce n-a fost invitat în calitatea cuvenită".
 930
TUDOR ARGHEZI
     La invitaţia trimisă de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, domnul Iorga a răspuns prin următoarea scrisoare: „Am fost invitat în calitate de şef de partid. Eu nu sunt şef de partid. Am fost invitat în calitate de fost preşedinte de consiliu. Nu sunt mândru de a fi avut această calitate".
     Dat fiind practica de fiecare zi, credem că numai doctorul Parhon şi confraţii săi de specialitate ar putea dezlega şarada -care cere diagnostic neîntârziat şi tratament eroic.
1937
                   REPROCHES DAMOUR
    în ziarul „Vremea" domnul Pompiliu Constantinescu relevă cu un accent o afirmare dintr-un răspuns. Biletele îndemnau pe un prieten, care voia să polemizeze în paginile noastre anonim, să renunţe. Prietenia, fie literară fie personală, nu se micşorează să fie disociată de conjuncturi şi ea trebuie să funcţioneze slobod, ca să nu devie o iobăgie, o teroare sau un mecanism al reciprocităţii.
    Aducem incidental aminte că o asociaţie de şapte critici s-au ostenit mai bine de un an să scoată o revistă făgăduită pentru despotmolirea din seu a condeielor şi că n-au făcut nimic, precizam noi într-o imagine, din laşitate. în majoritate profesori, criticii aveau de menajat unii o catedră actuală, de la care trebuie ascuns adevărul şi convingerea derivată, iar alţii catedre viitoare: vorba lui Napoleon cu soldatul şi cu bastonul de mareşal e bună şi pentru civilii în uniformă sufletească din învăţământul secundar. Dar o ambiţie şi legitimă, hrănită cu oportunismul, învăţat ca o superşcoală în politica de persoane chiar de către dascălii dotaţi cu un talent şi destinaţi în principiu să ridice nivelul demnităţii şi al conştiinţei de sine în colectivitate, se realizează după datina cea mai utilă.
PUBLICISTICĂ
931
    Domnul Pompiliu Constantinescu răspunde că n-au scos criticii revista proiectată, din lipsă de fonduri. Probabil că nu a fost destul de informat. Fondul, care a lipsit indiscutabil, a fost moral şi acesta într-adevăr nu se ia cu împrumut şi nici nu poate să fie oferit. De altfel, noi ne reportam ceva mai sus şi mai departe decât împrejurarea noastră, simplu monogram dintr-un alfabet şi dintr-o cultură. Dacă am individualizat a contre-coenr o stare de spirit într-o personalitate precizată, am făcut-o cu atât mai mult cu cât colegul ce-i poartă valoarea delicat complexă, pe lângă că nu e nici primul venit dintre cărturari, mai are şi în fizicul lui o ştirbire eroică, menită să-l apropie de inima lucrurilor şi să-l ridice peste contingenţele vulnerare. Acest om, de atâtea ori ales pentru surghiunul din promiscuitate, ne-a mărturisit, în stupefacţia abstractelor aşteptări, sfielile lui.
    Desigur că rolul de advocat ce şi-l acordă faţă de noi domnul Pompiliu Constantinescu e nu se poate mai neavenit. Clientul domniei sale înainte de toate-i un prieten al nostru, pentru toate fostele lui eleganţe dar şi pentru alte motive. Debutul literar şi l-a făcut într-o publicaţie a noastră şi ne place să credem că fostul ofiţer dintr-o groapă a tranşeelor dobrogene a fost înainte de oricine preţuit de noi: tinereţea domnului Pompiliu Constantinescu era pe atunci în copilărie. Am scris despre poet şi fără îndoială că vom mai seri: în aromaticele lui ierbare, floarea refuzând să se coacă până la fruct, îl conţine schematic voit pentru pura ipoteză. Dar surprinzând în poet odată un om ca mai toată lumea, din ierbar am intrat cu o referinţă în insectar. Domnul Pompiliu Constantinescu e, dimpreună cu domnul Octav Şuluţiu, tot un profesor, tocmai unul din cei doi din „grup“ care au arătat în penibila circumstanţă a criticilor independenţă şi caracter: putem recunoaşte azi, după ce şi-a terminat seria de articole relativ la poezia lui Tudor Arghezi, ceea ce nu puteam semna săptămâna trecută, fără pericol de graţiozitate.
 932
TUDOR ARGHEZI
    Nimic n-ar fî totuşi mai lesne decât să polemizăm cu articolul fudulit din „Vremea", al domnului Pompiliu Constantinescu. Nu. Tonul cu care a voit să ne apuce de scurt nu poate să ne vexeze, căci participa la poziţie simetric. Ne mărginim să-i facem atentă subtilitatea de discernământ literar, în ce priveşte accepţia expresiei „cel direct implicat". Nu era vorba de împricinat. Cunoaşterea prezumată a matematicii sensurilor şi a subdiviziunilor exclude eroarea.
1937
           DOMNUL CANCICOV ŞI AUTORII
    Un ziar de dimineaţă, cum i se zice, afectând generalizarea, ziarului pe care nu vrei să-l citezi, şi-a pus în curent cititorii cu ultimele idei ale domnului Cancicov, ministru de Finanţe. Ideile domnului Cancicov sunt de obicei scurte şi enumerative şi redate de o pană adecuată, într-un colţ al paginii întâi, cu portret până la jumătatea cravăţii. Fotograful e todeauna mai locvace decât autorul contextului, redus la stil telegrafic iar zeţarul de-a dreptul risipitor. Titlurile mănâncă tot articolul şi clişeul dă toate posibilităţile de concentrare redactorului, care în ceea ce priveşte numele lui semnat nu economiseşte nici o literă, ba mai şi adaugă câte un aspirat. Ministrul nu trebuie în nici un caz să atribuie altuia opera lui.
    Şi aşa, articolul e ca un grilaj, care împrejmuieşte un bust de zinc şi totul se prezintă dichisit, ca un mormânt dintr-un cimitir simetric. Ministrul este chemat familiar Mircea: într-o împrejurare solemnă nu era de ajuns Cancicov. în sfârşit, o dungă groasă de mare doliu, care reprezintă probabil şi o estetică, adaugă la distincţia funebră a locului rezervat. E-adevărat că o declaraţie a domnului ministru: „Ce să vă mai
PUBLICISTICĂ
933
spun? Ne-am făcut testamentul", nu putea să fie armonizată cu alt aranjament de mobilier.
    Singură limba franceză se găseşte niţel cam incomodă. Păstrând frumoase amintiri de la Paris, domnul ministru, care-i şi domnia sa niţel din Bacău, nu-şi mai poate produce ideile şi imaginile fără o întărire din partea lui Voltaire, găsindu-se din punctul de vedere clasicism oleacă de rudă cu marea literatură. Numai că nu ştii cum se face, ori ministrul declarând ori redactorul reproducând, limba lui Moliere, colegul lui Voltaire, iese evoluată. Ministrul de Finanţe ar fi vrut să spuie, poate, că „Petit bonhoinme vit encore“. Dar s-o fi gândit că fără articol gramatical nu e franţuzească bună şi i-a pus un articol, care concordă în număr şi gen. Şi s-o mai fi gândit, de! că „bonhomme" nu trebuie scris, ca prostul, dintr-o singură bucată şi l-a despărţit. Unde gramatica nu se mai înţelege cu ministerul e la verb şi la relativ. Gândirea domnului ministru se exprimă textual: „lepetit bon homine qui vive encoreu.
    Dacă utiliza o vorbă românească şi reporterul financiar s-ar fi simţit mai la largul lui. Domnul ministru ar fi declarat: „E lată rău"şi domnul ziarist ar fi scris: „E lată rău". Şi totul se sfârşea cu bine.
    O     dorinţă neobişnuită la un domn ministru de Finanţe care-şi deschide inima unui domn ziarist e însă alta şi comportând oareşicare risc. „M-aş tăvăli pe jos de bucurie", a sous domnul Mircea Cancicov...
    Întâi n-am crezut şi am recitit. Da, e dorinţa expresă a domnului ministru şi ea trădează un sentimnt literar. Când citesc analizele şi psihologiile lui Paul Bourget, scria odată Octave Mirbeau, îmi vine să strig toată ziua şi cât mă ţine gura „merde\“ E un rafinament; adică un contrarafinament,
o perversiune de civilizaţie. A dovedit-o şi alt fost ministru de Finanţe, domnul Titulescu, care ştergându-şi buzele de icre negre cu o batistă de olandă fină, declara ziariştilor, întors de la Londra şi neputând să se scape mai repede de un adevăr
934
TUDOR ARGHEZI
obsedant, că sfătuieşte poporul românesc să mănânce mămăligă cu ceapă. Tăvălindu-se excluziv pe sus, i-a venit şi domnului Cancicov un acces de entuziasm, să se tăvălească pe jos. Să fim însă fără grijă de cucuiele domniei sale. Pe jos însemnează pe covor.
     Dar parcă ar fi fost util să mai spuie ceva în declaraţiile domniei sale, domnul Cancicov, şi pentru scriitori, de vreme ce se afla în plină producţie. Tot într-o declaraţie şi chiar într-un text semnat, domnia sa redusese impozitul autorilor de la opt la sută la unu la sută iar autorii sunt, iacătă, impuşi cu aproape patru la sută.
     De patru ori mai mult nu e chiar de opt ori mai puţin...
1937
                     NOUL ADJUTANT
    Măria lui Marele Voievod Mihai, Duce de Alba lulia, şi-a isprăvit toată copilăria.
    încă ieri se juca de-a vatmanul unui tren electric de interior, demonta maşinile şi le remonta şi Coco îşi aduce aminte de când el era mic de tot, de când îl vizita dormind la ferestrele cu perdeaua de dantelă şi îşi băga ciocul în odaie să-l vadă dând din degete şi visând. Domnescul mare părinte, care şi-a strâns însufleţirile în fiinţa lui candidă şi cuminte, i-a dat după toate regulie ostăşeşti gradul de sublocotenent şi l-a numit aghiotantul Majestăţii Sale. Până acum i-a fost viaţa un basm: de duminică, 14 octombrie, basmul şi-a schimbat numele şi viaţa rotindu-se o dată a intrat în timp. De duminică încoace viaţa copilandrului se cheamă istorie. Marele Voievod începe capitol personal, o pagină nouă, cu literă nouă şi cu majuscula Lui.
PUBLICISTICĂ
 935
    Copil, drept vorbind, credul Coroanei nu mai este mai de mult. Maturitatea i-a fost precoce. Toate fotografiile în tricou şi uniformă presimt juxtapuse senina seriozitate a ofiţerului adolescent şi sensul răspunderii, documentat de căutătura dreaptă a unei personalităţi sigură de ea. Şi sfiala şi orgoliul sunt deopotrivă de străine impresiei de certitudine calmă, pe care o dă fizionomia. Nici absenţă, nici plenitudine, nimic evaziv şi nimic despotic. Fiul reproduce acest mare stil de a fi rege, aşa cum argintul este argint şi acvila acvilă, al suveranului. în orice ambianţă şi pe orice fel de lumină catifeaua lui face o cută proprie şi are un reflex excluziv al ei, care vin de la ţesătură şi de la fir autentic.
    în făptura unui ofiţer tânăr şi frumos, suveranul a chemat duminica trecută la viaţa statului un bărbat deplin. Regescul maestru îşi ia alături princiarul ucenic, ca să-l înveţe să desluşească o artă înnăscută, în contact cu neîncetata varietate a zilei din an şi a orei din zi - să gândească în această artă şi să construiască. Stăpânirea tuturora e implicată în stăpânirea de sine, o fundamentală însuşire a pregnantei autorităţi a suveranului României care poate să şi poată tot ce voieşte, ca o însuşire de adiacenţă. A voi limpede e o putere individuală, dar a conforma-o voinţei, fără deviaţie, acţiunea cere o altă putere. Desfăcând elitele răstrânse după eliminări succesive, câte valori rămân de socotit, în stare să vrea şi în stare să poată, fără şovăire?
    Alteţa sa aghiotantul face de-acum şcoala esenţială a elementelor care compun romanul social şi politic, teatrul psihologiilor şi farmacopeea situaţiilor. Pentru observaţie şi scrutare materialul e pasionant iar pentru chibzuiala unui prinţ indicativ. Natura omului, substanţa şi nuanţele curteanului, omul în sine şi omul în chipuri comparate, zigzagul personalităţii, atitudinea simplă şi dublă şi adeseori multiplă, complexitatea dubioasă, sinceritatea cu aproximaţii şi niveluri, făţărniciile întortocheate, masca, fardul şi toate cosmeticele meşteşugului vicleniei - ce şcoală poate să fie mai exactă şi
936
TUDOR ARGHEZI
mai demonstrativă decât aceea pe care este chemat să o frecventeze Alteţa Marelui Voievod Mihai, sublocotenentul adjutant onorific? în şcoala prinţului se înghesuiesc toate personagiile îmbulzite, ale lui Balzac, Moliere şi Shakespeare cu substrat caragialesc, alături de ale Bibliei vechi şi noi.
     Şi printre ele şi înapoia lor stă o lume care munceşte şi tace. Gândul ei trece dincolo de o mie de oameni politici, peste ei, de-a dreptul la suveran. Acolo e dragoste şi cinste, şi la suveran şi la popor.
     Marele Voievod citeşte de-acum, la degetul arătător, purtat pe slova obscură al marelui părinte veşnicul şi nestatornicul adevăr.
1937
                   DOMENICO CASELLI
    Cuvintele care nu corespund în inventariul lexic obiectelor precis materiale sunt aproximativ definite de situaţii şi cazuri şi noţiunile caracteristice omului abstract de oamenii din jurul nostru...
    Recunosc că fraza cam are ceva şi chiar foarte mult din pedanteria cursului de caligrafie, care enunţă adevărurile banale în termenii lapidari ai propoziţiei, cunoscută de toate peniţele klaps\ „Adu-ţi aminte de părinţii tăi până la adânci bătrâneţe". Dar subiectul comandând intuitiv începutul, cată să te supui stilului involuntar. Domenico Caselli a fost integral acel „mare 0111 cumsecade" numit toată ziua şi căutat toată viaţa, cam fără să fie găsit întreg mai pe nicăieri - înainte de-a fi fost un intelectual, un cărturar. Intelectualitatea lui n-a râvnit strălucire şi cartea pe care a ştiut-o el, învăţată între corvezi şi necazuri şi cu o linişte de temperament neîntrerupt egală admirabilă, avea menirea să-i mulţumească o intimă nevoie.
PUBLICISTICĂ
 93 7
    în acest meridional venit nu ştii de unde şi pomenit aci, în viaţa şi limba ţării poate că de două generaţii şi rămas intact din timpul Cruciadelor, s-ar fi zis, recunoşteai prezenţa compactă a douăzeci de veacuri sufleteşti.
        De natură savantă, însă împiedicat de la destin în condiţiile de viaţă, biruite cu tenacitatea suplă şi optimismul rasei, el şi-a rezervat ceea ce era mai la îndemână atelierului şi sculelor lui nomade din toată uzina cu instalaţii variate ale erudiţiei: pitorescul.
        Remarcabil înzestrat pentru destoinciile istoriografului, acest italian care n-a fost nici doctor în oarece, nici profesor de cevaşilea şi s-a complăcut să poarte o simplă tresă de bumbac la o mânecă de soldat şi chiar de ordonanţă, se întâmplă că a făcut pentru trecutul românesc privit în anecdotă şi în episod, mult mai multă treabă adevărată şi bună decât o grămadă de învăţaţi bombastic culturali - şi munca lui, la j moartea lui, capătă un contur ca de ştiinţă aproape nouă.
|  Naţionalismul politic exclude      global din viaţa naţională pe
[  toţi străinii, indiferent. Totuşi, un doctor Davila, un Frederic
    Dame, un Piekarsky, un Szathmary, un Raffet, un Caselli pot fi socotiţi ca exponenţi deosebiţi între români, ca nişte întemeietori, ai naţionalismului de cultură, ca şi evreii filologi, Tiktin, Gaster, fraţii Şăineanu, Candrea şi alţii.
        Domenico Caselli ne-a fost    personal cunoscut — câtă vreme
    trecută ne află încă în viaţă!    - timp de patruzeci de ani.
    Accentul toscan al vorbirii lui,  aliat cu tonul sufletesc al ideii
    făceau din acest camarad leal un foarte simpatic partener şi coleg. A fost un om de povară şi de veghe şi în profesia de ziarist un corector aglomerat: nimeni nu l-a auzit plângându-se niciodată. In epocile de sărăcie cămaşa lui a fost tot atât de curată subt bărbie şi bărbia lui tot atât de proaspăt rasă ca în
i  zilele mai bune, pe care izbutise, acordând existenţei toate
i  concesiile cu putinţă, să şi le agonisească.
 938
TUDOR ARGHEZI
    El a murit fără pricină valabilă, într-un moment când părea mai tânăr şi decât în prima lui tinereţe şi pregătit de o fire francă, blajină şi incomparabil de onestă, să ia viaţa încă de două ori de la început...
1937
                    STILUL BROBDIGNAC
    Nimeni nu poate să semneze Mişu, Gogu sau Ţicu. Fac excepţie scrisoarea şi telegrama de felicitări. O pudoare delicată, o grijă a formei excesivă, o decenţă aproape genitală şi care denotă existenţa sigură a unui moral de mic vocabular, de vocabular portativ în buzunarul jiletcii, te opreşte să te oferi pe numele pe care l-ai căpătat la sân sau pe canapea. Un doctor Mitică n-ar putea să facă nici o carieră.
    O clată am luat însă cunoştinţă publică de un nume care, zice francezul, m-a epatat. L-am găsit intercalat cu maşina de scris într-un formular al Societăţii de Electricitate, pe care îl păstrez. Are proporţii de fenomen. Vi-1 spui la ureche: Papaver Cristache. Vă puteţi închipui ce se putea întâmpla cu un nume atât de fonetic, de pildă în literatură. Nu e un diminutiv al infinitului mic dar şi monştrii infinitului mare sunt precipitaţi în aceeaşi predestinare.
    Numele iui Iancu a scăpat de situaţia confidenţială prin fericita lui alianţă cu Jianu. Da Pherekizii şi Arionii au putut să fie Mişu şi Costică exclusiv în pijama, o ţinută care permite tot ce opreşte rigiditatea unui plastron. Aţi văzut ce s-a putut realiza cu redingota şi jobenul: de la negru funebru au trecut prin concesii sufleteşti acordate într-o epocă dictatoriala spiritului de neutralitate, la cenuşiu anonim.
    Cu Nae pur se petrec lucrurile întocmai ca la Iancu, salvat de Ionescu simplu: Nae Ionescu. Dar desfid să semneze aşa
PUBLICISTICĂ
 939
o singură dată domnul Iorga, ilustrul fost prim-ministru, fără să-i mănânce două silabe statuia.
    Un guvernator de Bancă Naţională suportă, s-ar putea spune, frăgezimea dezmierdătorului diminutiv chiar în cartea de telefoane. E tot o excepţie fericită şi o dublă excepţie fericită, domnul Mitiţă Constantinescu semnând bancnotele cu nota muzicală Mi. Reducerea franţuzescului mimi însemnează guriţă. E singurul caz când un diminutiv e salvat de un subdiminutiv.
    Dar diminutivul, drăguţul verbal prin eliminare şi estropiere, urmează regula consecinţei numai la numele de persoane onomastice şi la pisici. Alte diminutive n-au tendinţa derivaţiei miniaturale. Cuvântul întreg al unei rădăcini poate fî diminutivul unui cuvânt întreg de altă rădăcină. In stil spontan şi surâzând, diminutivul pungaşului e puşlamaua, călătorul ia numele de haimana şi leneşul se cheamă puturos, fară obligaţia ca legitimul pui al unui cuvânt să se nască din părinte lexical şi din căsătorie gramaticală.
1937
                           MEHR LUFT!
    Academia, care printr-o majoritate formată din creaturi geniale s-a smerit douăzeci de ani la capriciile membrului ei din istorie, începe să se emancipeze de membrul cu barbă.
    Făcând o comunicare supărătoare, cum şi-o califică, despre nomazi, domnul profesor Mehedinţi a pus pe domnul profesor Cutare în poziţia de a retracta o denumire personală, acordată cercului Junimea de odinioară. Şedinţa nu se putea să nu aibă prelungiri în presă, dată fiind universalitatea personajului încolţit. Expediindu-şi sieşi o scrisoare, la ziarul propriu — uite-1:
940
TUDOR ARGHEZI
nu e — domnul Nemuritor s-a plâns împotriva colegului paradiziac, ca un simplu muritor afectat de scumpirea târâţii.
    Domnul Coleg Mehedinţi publică un răspuns tot în scrisoare, pornind de la dogma: Este când nu-i şi nu fusese când ar fi fost — un patent al domnului Coleg de la istorie.
    Cititorul reţine din răspunsul domnului Mehedinţi: „profanarea memoriei regelui Carol I", căruia domnul Niculaie îi atribuie, ca un modest şi ca un lepădat al omeneştilor deşertăciu ui, „o vulgară vanitate" - cât şi o afirmare de idealist implacabil, dotat cu duhul analizei până în măruntaiele şi ale morţilor, cum că „Mihai Viteazul nu numai că n-a avut un ideal naţional, dar n-a avut nici un ideal (adică a fost un „condotier" în cel mai rău înţeles al cuvântului)". Istoricii francezi de provincie erau mai puţin esenţiali. într-o vreme când se gâlceveau pe barbişonul lui Napoleon, dacă fusese blond sau castaniu.
    Toate opiniunile savantului nostru istoric fiind variabile şi fără greş în domeniul ideilor, consecvenţa îl obligă ca şi în ce priveşte personalităţile trecutului românesc să aibă de fiecare din ele câte câteva părechi de opiniuni. Nici dânsul nefiind numai unul, nu se putea ca ştiinţificele sale caracterizări şi judecăţi să nu fie cel puţin mai multe. La urma urmei, Academia poate să cadă de acord cu membrii ei, stabilind nu numai că Mihai Viteazul n-a avut nici un ideal, dar că a avut mai multe.
    Orişicum, Academia începe să mişte şi academicienii încep să-şi aducă aminte de viaţă. Bulevardul Carol II, care-i o cale a văzduhului ţării, a trecut pe neaşteptate şi prin hala lor de vechituri. Patruzeci de jerpelite geamantane, umflate cu boarfe şi rămăşiţe de banchet, păstrate pentru suvenire, au rămas în mijlocul drumului, ridicule pe asfalt.
    Valize noi, domnilor, curele noi şi balamale proaspăt nichelate! Aer, domnilor, şi perspectivă! Un poet tânăr v-a fost adus de mână, astă-vară, din grădinile hesperide...
1937
PUBLICISTICĂ
 941
                      SCADENŢA
    31 octombrie, seara. Forfotă mare de lume săracă. E ultima zi de plată la percepţii, a debitelor întârziate, cu nouăzeci la sută „bonuri" şi restul „numerar"... Candoarea contribuabilului anonim ţine să o ia din toate puterile înaintea publicului, îmbulzit compact şi cu îndărătnicie naivă la „Casă".
    Neputând să deplaseze spinările, să-şi facă drum şi să se strecoare mai iute până la compartimentul primitorului, fiecare din depărtarea lui ridică mâna cu hârtii peste capetele cu ceafă, ca la un apel; ca şi cum ar putea să fie recunoscut după gest şi felicitat că plăteşte. Braţul întins osteneşte, casierul scrie, bineînţeles, încet şi mai uitându-se o dată, iar funcţionarii, la care bieţii oameni ai mahalalei se aprovizionează răbdători cu chitanţe, au de cercetat amănunţit în blocul de registre.
    Singuri câţiva iniţiaţi ai privilegiului, în complicitate de confidenţe cu ministrul, bun psiholog, ştiu că peste două zile ultima scadenţă, amânată de mai multe ori, va mai fi prelungită cu o lună.
    Mitana Gheorghe şi Dumitru Ilie încep să fie însă luaţi îndeaproape considerare blajină şi respectaţi. Ei plătesc de unde nu prisoseşte nimic. Banul lor, rupt de la gură şi din cămaşă, reprezintă valoarea jertfei de toate zilele şi agenţii fiscului, un tineret nou şi cultivat, o cunosc. Vizitând strădania, sărăcia şi datoria la domiciliu, edificarea lor e informată exact. Dar nici prezenţa domnişorului cu ghiozdanul subsuoară, în dreptul porţii de la casa pitită în salcâmi, nu mai inspiră groaza şperţarului sălbatic de altădată, salariat cu o mie opt sute de lei, proprietar de imobile şi automobile şi învârtind negoţuri cu oameni de paie. Ba e primit „agentul", cu un sentiment vecin cu simpatia, care îşi găseşte între contribuabil şi fisc din ce în ce mai precis expresiunea. Ca un verişor, care, din când în când, mai dă şi pe la rudele din mahala, el e întâmpinat
942
TUDOR ARGHEZI
cu titluri armonizate pe sentiment: „A venit studentul". Mai de mult era numit „ăla de la pricepţie“.
    Trebuie spus un lucru, care mai repede se tace decât nu se ştie. Raporturile actuale dintre autorităţile de urmărire şi execuţie ale Departamentului Finanţelor cu publicul contribuabil sunt exclusiv opera, pornită fără atmosferă dar intrată în maturitate, a domnului Victor Slăvescu. Cadrul în care se mecanizează penibila luptă dintre două necesităţi, nevoia cetăţeanului şi bugetul, a fost renovat fundamental, de la moral până la mobilier, de fostul atât de scurtă vreme ministru, adversarul pateticelor laude şi îngâmfări de sine şi al imperialismului fiscal. Autor al primelor îndemnuri la voie bună şi la stil din partea organelor de stat, în România, eleganţa lui de gospodar cărturar nu s-a oprit la literatura de biurou obişnuită şi la o aritmetică meschină. Ştiind că stările sufleteşti concordă cel puţin cu o ambianţă, fostul ministru a creat acele edificii întâlnite în toate cartierele capitalei, frumoase ca nişte case de nuntă, spaţioase, cu aer mult, cu lumină multă şi cu o întocmire a împărţirilor interioare clară, unde fiece lucru se trăieşte în văzul tuturora.
    Localurile mai îngrijte întâmpină cu o peluză verde înflorită pe Dumitru Ilie, care aduce statului, păstraţi într-un nod de batistă, trei poli din munca lui de curăţitor de maţe, din Abator.
1937
              D. D. PĂTRĂŞCANU
   Nici bujorii grădinii, cuprinsă de o velinţă ruginie, nici irişii negri din urna călimării... Arlechinul pestriţ al poeziei întâmpină caravana carului funebru, dansând într-o zi de
PUBLICISTICĂ
943
ploaie măruntă şi răscolind pe o tipsie zarul punctat algraiurilor zornăitoare.
    Dacă am fi trăit şi murit într-o epocă de zale şi spadă, Pătrăşcanu ar fi fost purtat în pământ de confrăţia meseriaşilor manuscrisului, orânduiţi în odăjdii câte patru, cu prapurile şi halebardele cuvenite figurii lui medievale. Ochilor cu scânteia mică, bărbii arămii tăiată scurt şi profilului deschis ca un compas, al moldoveanului nostru, le-au lipsit, ca să reproducă după aproape patru veacuri chipul satiricului Agrippa d’Aubigne, numai roata de muselină a gulerului, ondulat în jurul grumazului pe umeri.
    Când aş putea să spui că l-am cunoscut şi unde, pe Dumitru Pătrăşcanu, todeauna grăbit să treacă şi pripit să isprăvească? După ce s-au sfârşit, caut în zilele lui zilele mele şi nodul unde ar fi început firul să se împletească. Iată un literat cu care n-am vorbit niciodată de literatură, situaţie confortabilă pentru doi autori, scrupuloşi să nu se complimenteze. Poetul şi povestitorul ştiu mai bine decât cititorul cât face o carte şi se feresc să insiste. I-am trimis din încercările mele, mi-a trimis din lucrările lui şi n-a mai urmat nimic. Amintiri literare? Nu-s.
    Dar l-am întâlnit înaintea războiului, zbătându-se într-o problemă: „Să mă încurc ori să nu mă încurc?" Bătrânul Bragadiru, care citea şi se pare că ştia să deosebească, îi dăruia sau voia să deghizeze o danie într-un preţ derizoriu, un teren prin periferia de atunci a capitalei. Pătrăşcanu trebuia să-şi clădească pe teren o casă şi randamentul unei catedre de profesor era meschin.
    Intr-un hohot de râs imens, cu care venea spre mine, odată, la o răspântie de bulevarde, mi-a spus: „M-am încurcat!" Iar după război, cu acelaşi acces de ironică veselie mi-a dat o veste: „Am făcut bine să mă încurc, fiindcă m-am descurcat".
    în preferinţele lui, devenisem şi am rămas omul cu casa... Dacă ne vedeam, îşi amintea de proprietate şi probabil că îşi amintea de mine, amestecat cu ipsos şi var, examinându-şi tencuiala.
 944
TUDOR ARGHEZI
    Tot o casă... la Poiana Ţapului. Am văzut-o în construcţie cu balconul pe munţi, am păşit încălecând materialele prin odăi. Omul cu casa se repeta. Apoi, am început şi eu o casă, tot o casă... Ajunsesem cu adevărat confrate şi simţeam că Pătrăşcanu şi-a făcut şi o părere literară măgulitoare. El îmi cerea ştiri de la casa mea şi eu îi ceream informaţii de la casele lui. Avea două.
    N-am uitat uriaşa ilaritate a lui Pătrăşcanu în faţa fotografiei băiatului meu Baruţu. Ochii copilului, născut de câteva luni, aveau nişte disproporţii şi o holbare atât de anormale încât fizionomia părea un pretext, un vehicul improvizat ca să-i conţie, momentan, o pungă de plasă cu două mingi. Ca să se poată potoli, Pătrăşcanu întorcea fotografia, însă nu o lăsa din mână şi se uita într-altă parte şi nu mai râdea, brusc. Dar îi plăcea caricaturala vastitate a căutăturii, şi iar întorcea fotografia. Hohotul izbucnea nestăpânit, din nou.
    Când râdea, Pătrăşcanu râdea din toate măruntaiele lui: un râs îmbelşugat, cu torentele în deluviu şi dacă n-a râs în ceasul morţii, a fost o pauză care n-a putut să dureze prea mult. L-am văzut alaltăieri intrând pe porţile Raiului, vesel, ca la Alcalay, şi făcând haz între îngerii în carne şi oase şi în marele public de-acolo, îmbrăcat în aureole, că sunt aşa întocmai, cum i-a încondeiat el în Vieţile Sfinţilor.
    Şi sunt sigut că îşi mai clădeşte o casă şi că se gândeşte la mine... S-a descurcat.
1937
             ARTHUR RIMBAUD:
            LE DORMEUR DU VAL
   Intr-o pădure din marginile Bucureştiului, un tânăr s-a rugat la rădăcina unui pom trei zile şi trei nopţi în şir, îngenuncheat. L-a mângâiat soarele, l-a bătut ploaia, l-a
PUBLICISTICĂ
 945
îngheţat vântul şi din ruga lui nu l-au clintit. îşi alesese locul cel mai puţin potrivit pentru împăcarea lui cu Dumnezeu, dar a voit aşa, să nu-1 vadă nimeni căzut în genunchi.
    Dar tot l-a văzut cineva şi s-a dus la el să-l bată pe umeri să se scoale de jos. Trecătorul a luat-o peste porumbişti. L-a strigat întâi, şi n-a căpătat răspuns. Tânărul se ruga concentrat în sine, cu pumnul la gură şi se uita în pământ, ca şi cum s-ar fi rugat pământului, căzând frunza peste rugăciunea lui. „Bre omule, ce faci aici de azi de dimineaţă?" l-a întrebat lăptarul, care-1 mai zărise o dată de dimineaţă.
    Când s-a putut apropia de el, s-a cutremurat. Tânărul se spânzurase. De ramura cea mai de jos a copacului din marginea pădurii. Şi ca să se spânzure deplin, trebuie să se fi muncit mult cu moartea lui, căznindu-şi-o pe brânci.
    Săteanul s-a dus de-a fuga la primărie. Jandarmul rural s-a deplasat la faţa locului, a semnat un proces-verbal, procesul-verbal a fost înaintat ierarhic, şi autorităţile şi sinucisul au aşteptat pe domnul procuror. Fără prezenţa domnului procuror funia spânzuratului nu poate fi retezată. O aşteptare penibilă pentru oamenii care ţineau să aibă, drept zălog al norocului în casa lor, o fărâmă de sfoară.
    Domnul procuror nu s-a putut învrednici să se arate nici a doua zi, nici a treia zi. Poate că tânărul s-o fi rugând şi acuma, într-a şaptea sau a opta zi, când lumea corbilor, întărâtată de mirosul viscolului de stepă, cerneşte zarea şi caută, ca să se pedepsească, adăpostul cumplit al arborilor înalţi.
    Am aflat de sinuciderea tânărului închinător, în seara zilei a treia de legănare îngenuncheată. Crează cine pofteşte, sinucigaşul era un agent de percepţie fiscală, exasperat de excedentele domnului Cancicov. Colegul lui, care mi-a povestit, mi-a dat amănunte. încercase să se împrumute cu douăzeci de lei, ca să cumpere un ştreang ca lumea şi să se poată spânzura de sus. Lovitura nu i-a izbutit. A trebuit să se spânzure cu cravata, pierzând o lungime înfăşurată pe copac.
 937
 946
TUDOR ARGHEZI
                    GEORGE ENESCU
    Ani povestit odată - şi mi se pare chiar de două ori - un lucru care suportă repeţire numeroasă. Când maestrul Enescu încearcă o neplăcere de mitocănie, nevoia de compensaţie simetrică şi de cumpănire actualizează automatic lucrul povestit.
    Maestrul Enescu nu este la prima lui neplăcere. Temperamentul de stricte rezerve şi distanţe, la care are dreptul acest înviat din viaţă şi înălţat peste ea, vine în coincidenţă sau cu omul piciorului din strachină, sau cu indiscreţia exuberantă, sau cu o administraţie de genul Ateneului Român. Instituţia de sală goală de închiriat, uită cu multă facilitate rolul ei de gazdă cu tarif, căpătând, ca madama de hotel, de la o clientelă trecătoare, o distincţiune afectată, se consideră academică şi universitară, confundă, se substituie şi disciplinează. L-am urmărit odinioară pe compozitor într-un conflict cu un personaj fără nume şi gramatică, apucat în faza scrisorilor de ofensă pasională, iscălite cu mână proprie. Am uitat dacă l-am şi citit tipărit sau numai l-am auzit, făgăduind celui ce mângâie cu o rază de lună prinsă de un arcuş, vioara cea mai gingaşă, două palme... Din punctul de vedere urangutan, personajul era superb şi bălăngănea între cheotoarea vestonului, prevăzută cu o coacăză de mătase şi genunchi, nişte grele şi admirabile labe.
    Să eclipsăm vulgaritatea de conduită a direcţiei Ateneului cu o anecdotă. O deţinem de la Ştefan Luchian, „marele nostru Luchian", revendicat ostentativ, ca o posesiune cu merit. Meşterul florilor sta răstignit în pat de câţiva ani.
    „Ascultă, mă! ce mi s-a întâmplat aseară. N-o să-ţi vie să crezi... A intrat, la mine în odaie, un om cu pelerină. A scos pesemne o vioară, că am auzit o vioară... A cântat... Nu ştiu cât a cântat... Parcă picta pe întuneric... M-a răscolit şi n-am mai fost toată noaptea om... Ştii cine a fost, mă? ... Enescu! Şi-a pus vioara-n sân şi plecând mi-a spus că era el... N-am putut nici să-i mulţumesc. Mi se încleştase gura".
PUBLICISTICĂ
947
    Maestrul Enescu nu-1 cunoştea pe Luchian. îi citise numai în flori şi tablouri. Şi a voit aşa, pe neştiute şi pe neaşteptate, să puie într-o noapte, din struna lui în sufletul care scădea ca o lumină, o aducere-aminte în eternitate.
    Mi-aş permite să vă întreb: se mai vede ceva din Direcţia Administrativă şi din Comitetul Ateneului Român?
1937
                       MĂRIA TA
    De ziua Măriei Tale şi a lui Mihail Arhanghelul, ziarul cel mai nou din capitala regatului vrea să-ţi facă un dar de câteva cuvinte. Nu este darul cel mai bogat dar poate că nici cel mai de lepădat, dacă vorba e nimerită plină, dar asta e greutatea, Măria Ta Mare Voievod Mihai. Asemuitoare cu florile prin zugrăveală şi mireasmă, cuvintele de zile mari pot fi alese, dar prospeţimea lor nu vine ca la trandafiri odată cu ele, mai toate veştejite de multă purtare ce le-o aduc inima şi gândul.
    Cuvântul trebuie să îmbobocească, să crească şi să se desfacă într-o clipită, cât o poartă condeiul. întreabă, până vei desluşi, odată singur, pe părintele Măriei Tale, căruia florile de hârtie şi cerneală i-au plăcut atât de mult încât le-a făcut şi aşezăminte pentru creştere şi înmulţire. Când vei da şi Măria Ta de miezul lor dulce şi amărui, vorbele încondeiate vor căpăta un preţ mai mare şi vei socoti că făptura lor de văzduh poate să fie făcută şi dar bine primit.
    Dacă ţi le-am fi trimis anul trecut, am fi şovăit, poate, mai puţin decât acum, când numele arhanghelului se împleteşte cu o sfială. Până azi ţi se potriveau cuvintele dezmierdate şi vorbele jucării. Ia uită-te la umărul Măriei Tale: Oştirea ţi-a pus acolo semnul de răspundere al ofiţerului şi suveranul, care te-a sărutat între steaguri, ţi-a dat şi locul de
948
TUDOR ARGHEZI
                                                                                                                                                                                                                   /
aghiotant . De la un an ia altul a trecut mai multă vreme decât de la naşterea Măriei Tale până în ziua Sfinţilor Arhangheli de anul trecut. Nu te mai salută poporul cu zâmbetul cuvenit fiului fraged al ţării: închinăciunea lui e gravă, dată unui stăpânitor.
    Măria ta, cuvântul cel mai bun de ziua Măriei Tale vedem că nu e al penei şi al călimării. Lasă-le să se împrumute şi să-ţi ureze ţărăneşte: Să trăieşti şi noroc!
1937
          GRAMATICA GRĂDINARULUI
    N-aş vrea să se creadă că aş avea intenţia să-l şicanez pe domnul Lovinescu. Mă leagă de domnia sa o foarte cunoscută colegialitate de pornografie, fiind amândoi, îi cer scuze de asemenea plural de camaraderie, deopotrivă de vicioşi: domnia sa amator de Moldova şi subsemnatul vicios de Ungro-Vlahia. Dar îmi trebuie un subiect anodin, ca să dau ziarului „Popularul" un articol, cum i-au trebuit şi domniei sale două subiecte anodine pentru articolele din acelaşi ziar, aici de faţă.
    Şi poate că n-aş fi ţinut să dublez pe domnul Lovinescu, dacă domnia sa nu-mi atingea cu peniţa domniei sale de profesor numele niţeluş. Fără iritare pentru nume şi lăsându-mi-1 de bunăvoie moale în mâinile duse de la feciorie la condei de câte un confrate virginal sau de câte un belfer mic, doritor dezamăgit să-şi măsoare sânii din pantaloni cu gârbaciul meu, n-o să mă iau la ocări tocmai cu autorul articolelor Noi, nostru şi Său, lui destul de nefericite prin substanţa lor didactică. Dar dacă vine împrejurarea să punem gramatica la jurnal, s-o facem şi pe asta.
 Respectuos m-am încheiat la pardesiu şi mi-am ajustat cravata. Domnul E. Lovinescu îmi dă voie să scriu „părerea
PUBLICISTICĂ
 949
voastră" în loc de „părerea mea" dar îmi interzice „articolul nostru" în loc de „articolul meu". Argumentat: articolul e un act individual (parcă părerea nu e!). Argument superlativ: acest nostru de la articol, nu există în „limba română". Românul zice, cu asentimentul domnului Lovinescu, „mulţumim" în loc de „mulţumesc", însă nu zice „mulţumirea noastră" în loc de „mulţumirea mea". Şi fiindcă nu a zis un român, să nu zică nici alt român. De ce? Nu se vede cum ar fi asta „împotriva firii limbii române", decât dacă facem deosebirea între limba română şi limba românească. Chestiunea e: primeşte limba, ori nu primeşte?
    Căci e vorba de iniţiativa posibilităţilor, singura călăuză a unui scriitor care îşi cunoaşte limba pe calea necontrolabilă a instinctului, mai tare decât orice gramatică şi existenţă. Intr-altfel nici n-ar fî cu putinţă sterilizarea limbii şi încălecarea cuvântului pe sensuri, prin alunecarea peste conture. „Nu se zice" nu-i întodeauna un criteriu de împrospătări. Se poate zice? Dacă se poate zice fără silă şi îngălare, nu trebuie mai mult.
    Noi şi nostru aparţin unei sensibilităţi. Dacă eu îmi dispalce şi dacă pentru satisfacerea spiritului de discreţie şi distanţă mă numesc noi - şi lucrul îl numesc al nostru, pluralul nu mai e de majestate, ci de gingăşie... E un plural de aproape anonimat, aderent încă de individualitate: mă înmulţesc, ca să dispar fără dispariţie totală.
    Regula e una singură, egală cu datoria de încovoiri ale limbii şi de transparenţă: aruncarea cuvântului pe o latură pe care stă. Altă lege, scriitor şi artist nu cunosc: el e regula proprie. Pune pe întuneric bani în puşculiţe.
    La său, care înainte de orice e hidos şi biurocratic şi compensat prin forma lui feminină, domnul Lovinescu a uitat din graiul românesc pe Sfinţia Sa şi pe Măria Sa, forme necărturăreşti. Ţăranul zice însă şi Sfinţia Lui, lui Dumnezeu. Un caz: stimate domnule Lovinescu, vă salutăm...
1937
950
TUDOR ARGHEZI
       AMINTIRI DE LA „CRONICA" VECHE
     „Amintiri" de la „Cronica" din 1916? Ce amintiri? Ba da, sunt amintiri: au trecut de atunci, peste „Cronica" veche, 20 (citeşte douăzeci) de ani. Iţi aduci aminte câţi oameni de douăzeci de ani au murit în aceşti douăzeci de ani... Da, sunt... Ce-a putut ajunge şi marele război mai mult decât o amintire?
     O revistă este un pretext de activitate. Ţi se pare că n-ai destulă bătaie de cap fără ea şi o faci. Redactare, corectură, expediţie, abonaţi care primesc şase luni şi la prezintarea unei chitanţe de plată s-au eschivat. Şi... reture, pluralul feminin al unui cuvânt idiot.
     Acum douăzeci de ani curentul era, la Bucureşti, antigerman: după douăzeci de ani, curentul s-a germanizat. O frază, mi se pare din „Cronica" veche, pretindea să afirme că elanul unui popor în urcare nu poate să fie zădărnicit, după cum nici o putere nu poate doborî zborul reginii, ieşită din stup în slavă, pentru fecundare. Elanul germanic a rămas şi după un război de cinci ani şi după douăzeci de ani de criză, intact. „Cronica" actuală apare într-o atmosferă de vie simpatie pentru obiectul detestat în vremea „Cronicii" vechi.
     Totul se reduce la a te afla în treabă, oricare ar fi direcţia unui vânt. E un fel de absurdă datorie să nu stai cu mâinile nemişcate. Ai scos un număr de revistă, care implică un al doilea şi de la număr la număr creşte mai puţin tirajul decât dificultatea.
     O adevărată amintire: absenţa cenzurii. Intre paginaţie si tipărire nu se intercala decât furnizorul de hârtie. Nu era nevoie de un domn colonel: era suficientă aprobarea celui ce-şi cheltuia viaţa cu tiparul. Dacă scrii însemnează că gândeşti. Trebuie să vadă şi cenzorul cum gândeşti. Ai un colaboratoi a căruia contribuţie e plătită de guvern. Dacă ţi-ar plăti statul întreţinerea, înfăptuirea controlului ar fi o bucurie şi pentru dumneata, scurtat în toate ideile dumitale de o palmă, cât un
PUBLICISTICĂ
951
cap. Ţi se pare, foarte dezagreabil, că nu mai eşti singur niciodată, că scrii cu martori, că cineva se uită pe deasupra umărului şi zice din când în când: „Şterge, e prost, trebuie să ştergi toată pagina". Se produce o constrângere şi iese o complicitate: gândul în doi, din care al doilea e numit; inspiraţie cu subt-prefect sau cu ajutor de primar. Când poetul îşi goneşte de la domiciliu şi nevasta ca să se dea în singurătate viciului poeziei, e de înţeles ce mai poate să facă în prezenţa unui bărbat bugetar.
    In timpul „Cronicii" vechi s-au petrecut toate felurile de evenimente, localizate în peria de ghete care le-a şters: periodicitatea şi constanţa puzderiilor au mecanizat şi sensibilitatea: vin ameninţătoare şi rele şi pier indiferente. E neplăcerea de a trai peste patruzeci de ani, impermeabilizarea într-o viaţă fără pagină a şasea şi ultimă oră: universala dezvirginare.
    Mai ştie cineva că pictorul Luchian, mort în cele din urmă ceasuri şi ale revistei, a fost arestat de un procuror într-un pat, unde îl răstignise moartea de nouă ani? Formă judiciară!
    Dar amintirea cu adevărat caracteristică de la „Cronica" veche e cea mai fericit stupidă din câte cunosc. Din vânzarea săptămânală a „Cronicii" rămânea cunoscutul pachet cu pomenitele „reture" şi care mergea la pod, la câte şapte zile o dată. Se adunase un vagon de poezie şi proză, peste care trecuse tot războiul, fără să cocoloşească o singură foaie. O mizerie dificil mascată cu zâmbete şi amabilităţi interioare cuprinsese gospodăria, într-un moment când i se cerea un echilibru calm şi o aparenţă de confort. Cravata era bine înnodată la bărbia gulerului, haina prezintabilă dar buzunarul gol, speranţa pustie. Aproape de patruzeci de ani, trebuia să începi viaţa din nou cu pana sau cu spinarea.
    A fost să fie pana, unealta de redresare, sau mai exact norocul, o realitate care mi-a jucat atâtea geniale farse, în sala fără spectatori şi cu biletele nevândute la casă, a sufletului, încât m-am obişnuit să cred în ea ca în ipostaza a patra. Transformarea
952
TUDOR ARGHEZI
bruscă a unei situaţii mizerabile într-o situaţie excelentă, fără nici o capacitate de intervenţie a pacientului, e o năzdrăvănie. „Cronica" veche era năzdrăvană.
    Dădusem zvonul, fără convingere, că aş avea hârtie, „maclatură". S-a înfăţişat într-o bună zi un negustor din piaţă, cu şorţul pe el, bondoc şi unsuros, pe care nu-1 mai uit, dee-i Dumnezeu sănătate, dacă mai trăieşte! L-am dus în pod, explicându-i că nu trebuie să se aştepte la cine ştie ce, că n-am ziare, de care-i trebuiesc lui, mari, de împachetat, ci nişte meschine broşuri. El a cotrobăit pe departe, le-a măsurat cu ochiul şi, cu hotărârea precisă a negustorului, care cumpără o claie de fân sau un porc, mi-a spus: dau atât, pe necântărite.
    Mi-a venit să leşin... „Vezi să nu te înşeli", i-am sugerat. „Ia banii!" mi-a răspuns. Mi i-a numărat în pod, în hârtii de o mie. „Dacă mă păcălesc, e treaba mea", mi-a mai spus. Mi-e frică să mărturisesc cât am luat: nici eu nu mai cred că s-a putut. Nişte camioane mari şi vreo zece ucenici brânzari cu fote verzi au strămutat de-a fuguţa „Cronica", din podul meu în Piaţa Mare, comandaţi de patron, într-un limbaj din care supremele îndemnuri n-au lipsit o secundă.
    „Ce treabă bună am făcut cu dumneata!" mi-a mărturisit negustorul odată, trecând cu sfială pe lângă butoaiele lui din piaţă. Am exultat! „Dar eu!" i-am răspuns. în două ore, revista se vânduse veche, cu o mie la sută peste preţul şi vânzarea ei nouă, din timpul de doi ani.
    Asta este o amintire.
1937
         POLITICA, MÂNCA-O-AR FOCUL...
   Sunt unul din cei care au cunoscut pe Dobrescu-Argeş. Nu e mare lucru, dar l-am cunoscut. L-am văzut în iţari şi
PUBLICISTICĂ
 953
     în frac, adecuat cu gestul şi privirea, veştmintelor negre şi straielor albe. In cămaşă, grăia o românească de ţăran inteligent şi, în redingotă, spunea pe franţuzeşte lucruri înaintate pentru vremea lui. A fost întâiul român cu nume cunoscut după :| Vladimirescu, încrezător într-un partid ţărănesc, un fel de
     premergător. Boierii îl mistuiau cu o politeţă greoaie, iar presa democratică îl ataca în felul de atunci şi de azi, încercând să-i scadă prestigiul politic prin bagatelizarea vieţii private. Dobrescu-Argeş era în continuă... jenă financiară, luând cu J  împrumut bani de la toţi cămătarii.
 |       A murit Dobrescu-Argeş. Au trecut ani şi ani peste crucea
 j  şi mormântul lui. A trecut şi un război. Sângele soldaţilor s-a
 j  întâlnit însă în pământ cu sângele lui şi din Moldova a ieşit
     o floare de mac printre buruieni. Ea şi-a trimis din loc în loc steagul minuscul de purpură şi petala lui a intrat în toată ţara, aducând în zborul ei gângania cât un bob de linte roşu stropită cu puncte negre pe spinare, ca un zar, ce-i zice vaca lui Dumnezeu. Era o adiere de împrimăvărare şi o sămânţă de sănătate. în capitala, clocotitoare încă de zarva războiului, s-a ivit, vasăzică, după o viaţă, Partidul Ţărănesc şi omul nou al acestui partid, cu cămaşa peste cioareci, cu căciulă şi zeghe. Şi mai era omul acesta şi unul dintre Mihai Viteji.
        într-o tutungerie din Bulevardul Elisabeta un ţăran întors cu spatele la uşă, scria în fiece seară o cartă poştală acasă, cu cerneală violetă şi cu peniţa răscăcărată a tutungiului. Se oprea la punct, învârtea o vorbă, se gândea şi pornea înainte. Când lingea timbrul poştal ca să-l lipească pe cartonul acoperit în toate marginile şi unghiurile, i se vedea mustaţa. Era vărul Mihalache, prietenul sătenilor din Muscel şi Argeş, om tare cumsecade şi rupt din spic şi ştiuleţi. Se îndatorase să-i scrie |  soţiei acasă în fiecare zi, şi fiindcă n-avea loc în odăiţa lui de
 |  hotel nici stilou, scobora până la negustorul de ţigări. Câţi
 j  amari de ani să fie de-atunci? Cinşce? Şaisce? Opspce?...
 i
954
TUDOR ARGHEZI
    Vărul Mihalache a răbdat mult, dar a biruit. A biruit el şi cu ţăranii dar şi cu mulţi surtucari. Partidul Ţărănesc s-a făcut ţărănist. Cojocul îşi amestecă mirosul de argăseală cu „Mitsuko“, bocancul lăsat între opinci a evoluat către chevreau şi pantoful „Richelieu“. Mai sta de vorbă cu sătenii lui, vărul Mihalache, însă în scrisori la gazetă, învăţându-i cum să facă mămăliga. Funest impas! Când au dat-o prin mămăligă şi ceapă şi alţi bărbaţi de stat, încredinţaţi că fac naţionalism virginal, au rămas cu picioarele în ceaun. Vărul Mihalache cred că n-a uitat vorba porcoasă a duhomnicului Macarie, de la schitul Trivalea, că greu îi e drept-credinciosului să stea şi cu sufletul în Rai şi cu altceva în cevaşilea.
    Stihiile omeneşti se bat cap în cap şi politica e lucru tare complicat, vere, dacă vrei să o iei pe de-a-ndoaselea în răspăr, şi să coşi subţire. A văzut careva pe dulgherul deprins cu sculele mari să mişte acul în dantelă şi condeiul în zugrăveala japoneză? Vărul Mihalache s-a alambicat: naiba l-a pus! A tăbărât ca mâţa pe ghemul de borangic şi crezând că se joacă, s-a încurcat spânzurat în mătase.
    Mişcă-te, ieşi din ghem, de mai poţi...
1937
                TURNUL CU PRICINA
   Primim din când în când câte o chemare la datorie. Vreun cititor căruia îi merge, regretabil, prost, vreun aşa-numit şomeur, vreun tânăr cu oarecare literatură, vexat în temperament, anonimi şi uneori iscăliţi, cer presei să puie la inimă intens conflictul lor personal cu viaţa şi penelor să se mobilizeze. Uitând de cele mai multe ori că litera şi cerneala suferă de conflictul lor suplimentar, cu foarfeca doamnei Anastasia.
  i
PUBLICISTICĂ
955
     Dar şi naivitatea confraţilor de aparenţă luptătoare adaugă la recriminare reproşul că, de pildă, intelectualitatea scriitoare preferă bătăliei cu gogoloaie de hârtie tipărită pentru gunoi, un aşa-numit pe chinezeşte turn de ivoriu.Toată lumea care gândeşte este obligată să participe la atitudini.
     Dacă vrem să observăm exact, atitudinile sunt numerotate şi etichetate.
     întâi, două extreme: una de stânga, alta de dreapta. Prima e suspectă din partea Moscovei şi a doua dintr-a Berlinului. Atitudinea democratică e un camuflaj subvenţionat, iar poziţia nici de prea mult centru nici de prea mult la dreapta sau la stânga aparţine marii industrii, preocupată de un singur ideal, să sugrume poporul, să-l prefacă în glicerină şi săpun şi în muniţie de război.
     Vasăzică, politica românească actuală, pe oriunde ai încerca-o, e plătită de cineva... Gândirea liberă e inexistentă si opinia oricărui ziarist şi scriitor se manifestă exclusiv contra franci. Amabila noastră epocă şi-a pierdut sensul sincerităţii si capacitatea de a crede că un cap mai este în stare să funcţioneze gratuit. Suntem o marfă puturoasă şi cine dă mai mult pe acest burduf de câine e sigur să-l aibă de partea lui.
     Rezultatul net al celor o sută de ani de cultură sistematizată: ticălos centenar! Iată de ce am avut un Eminescu, un Creangă, un Caragiale, dascăli buni, învăţaţi, generali, preoţi şi regi mari. Am atins acest apogeu: nu mai credem credinţele nimănuia şi ne îndoim şi de facultatea noastră de a crede în ceva.
     Camaradul te minte, prietenul te vinde, adversarul nu ştie să te respecte. Ai nevoie de un tovarăş de muncă: nu-1 găseşti. Colegialitate nu-i. Vrei un om, la suflet, la sapă, la nicovală, la mistrie: caută-1. Ieri cincizeci de mii de oameni de toate condiţiunile aglomerau zece kilometri de bulevarde circulate, ieşind însufleţiţi dintr-o câmpie îngrădită. Douăzeci de atleţi s-au jucat cu mingia ori s-au bătut cu pumnul.
956
TUDOR ARGHEZI
    Atitudine? Pentru ce? Pentru ziarele care învăluiesc în straie de hârtie acest vicleim variat, inconsistent, fugace? Pentru aplauzele unei galerii de o sută de inşi, apţi la deosebirea unei cifre morale şi a unui exponent? Pentru a plăcea unui cititor care se fereşte să iscălească sau care semnează din cabotinajul unei bravuri presupuse? Există un loc în luptele de teatru şi de circ ale politicii, unde soldatul să fie sigur două zile de camaradul lui?
    O viaţă şi o experienţă de zeci de ani e clar informativă. Să minţim neîntrerupt, să afectăm un entuziasm neruşinat în cele mai grele ceasuri, pe care le cunoaşte semenul mijlociu, prins într-un vârtej de douăzeci de vânturi? Slova, inima sunt de prisos.
    Haide iute, să ne ascundem în turnul de ivoriu. Să ne baricadăm în el, chiar dacă nu e decât o clopotniţă părăsită sau podul unui grajd. Şi să ne uităm la constelaţii...
1937
                 ATITUDINEA INUTILĂ
    La însemnările din tableta precedentă, făcute cu o peniţă tocmai de atitudini şi care a şi fost hulită din pricina lor, cum că atitudinea e un lucru perfect inutil şi neavenit, un amabil confrate adaogă învăţătura că atitudinea e o chestiune de conştiinţă...
    Şi atitudinea şi acţiunea ei sunt egal inutile: rog să nu fiu deranjat.
    Un scriitor a tipărit acum vreo doi ani o carte, în care, într-o formă identificată cu autentica realitate, contesta prestigiul învăţământului şi oferea o analiză adecuată a organizării lui pe tovărăşii, preferinţe, moravuri, înrudiri şi interese.
PUBLICISTICĂ
 957
    Ministerul Educaţiei Naţionale, cum a început să se numească (nemulţumit cu vechea şi tehnica lui titulatură „a Instrucţiunii Publice" şi adnotând în personalitatea sublimă a magnificilor lui conducători, amatori de glorii inepuizabile, o vorbă franceză, „vouloirpeterplus haut... s-a sesizat. Ocolind punctul de convergenţă al situaţiilor şi oprindu-se strict la forma cerută de subiect, a calificat cartea pornografică şi a interzis-o. Şi nu numai ea, dar şi numele autorului a fost interzis, autor de mai multe feluri de cărţi, din tot învăţământul.
    încercarea a fost inutilă.
    De atunci, s-au sinucis mai multe eleve, persecutate de un corp didactic selectat de această autoritate, destul de sigură de moralitatea ei şcolară ca să devie şi judiciară.
    Unei foste doamne directoare a Liceului „Regina Maria", ieşită la pensie, ministerul i-a acordat dreptul, niţel cam particular, să continue să-şi ocupe gratuit apartamentul din imobilul oficial. Desigur că directoarea pensionară nu ştia ce se trăieşte în propriul domniei sale apartament, cum nu ştie nici ministerul nimic din ce se întâmplă în beţircurile lui, lăsate în energica grijă pe două căprării de moralitate, una de şcoală primară şi alta de secundară, a domnilor Ghiţescu, un tejghetar milionar, şi Kiriţescu, un procopsit cu veleităţi literare şi cu înfumurări, gen operă comică austeră.
    Operându-se o descindere, odată, la un restaurant central din Bucureşti, s-au confiscat mari cantităţi de carne stricată şi de tot soiul de alimente descompuse, din care se ospăta o aleasă clientelă. Un medic a murit în douăzeci şi patru de ore din peşte. Trei zile localul a stat închis pentru dezinfectare şi curăţire radicală.
    Nu ştiţi ce-a fost. A patra zi, la prânz, două sute de persoane - clientela - stăteau nerăbdătoare la uşă să se deschidă mai repede restaurantul.
1937
 958
TUDOR ARGHEZI
                      TATĂ ŞI FATĂ
    Când erai de-o şchioapă te alintam şi ţipai. Te legănam cu cântece şoptite, te duceam în braţe prin odăi şi de câte ori ochii tăi mici şi iuţi se întorceau negri spre mine şi te uitai speriată, te gândeai un moment şi porneai într-o goană de răcnete vijelioase. Te jignea mustaţa şi mi-aş fi ras-o bucuros dacă nu m-aş fi temut că o să te sperii şi de pierderea ei.
    Eram o familie noctambulă şi balamucul nostru începea odată cu noaptea. Odată cu aţipirea apartamentelor pornea şi zbierătul nostru. Măicuţa îl arunca legănat pe fratele tău, cu spinarea-ri jos o dată şi o dată cu spinarea-n sus. Mănâncă el, vezi bine, mămăligă cu pâine şi se simte fericit, dar acu unsprezece ani se făcea roşu şi vânăt de răget şi disperată, măicuţa, îl mai trântea câteodată şi grămădit în perne. Dacă nu taci, te omor! urla şi ea. Şi tocmai atunci vecinii băteau cu pumnii în păreţi şi ţineau discursuri injurioase dinaintea tencuielii.
    Nu-ţi mai aduci aminte şi râzi când îţi povestesc. Ţi se pare că te-ai născut mare şi că todeauna ai fost bine la limba franceză şi la geometrie. Tu nu ai ştiut nici triunghiul isoscel, pe onoarea mea! şi ignorai până şi terminaţia plurală la persoana treia. Ziceai „apte" şi „ghiş“; nu ştiai româneşte nici cât câinele Pitic. Strigam la tine „taci", şi tu vociferai mai tare; lui, când îi zici tu acum, „astâmpără-te, Pitic!" el îşi ia labele mari din spinarea ta şi dă din coadă. Câinele se naşte cărturar, Puică, şi nu dau cinci academicieni şi zece culturali pe agera noastră Cioara, cu documente şi cu opere complete cu tot. Ai văzut cum ştie ea să-ţi învârtească un om în curte şi cum ţi-1 pune jos numaidecât, expertă-n box şi în jiujiţu.
    Acum ai început să mă întrebi ce cred eu despre Dickens şi aflu ce poate crede capul tău frumos cu două cozi împletite pe panglici cu funde, despre „Căutarea Absolutului". Avem preferinţe şi gusturi, copila mea, şi-ţi surprind ochii uitându-se drept în sâmburele lumii câteodată, cum stai şi te gândeşti. Asta e a gândi: nu spui nimic şi te uiţi şi nu vezi, chemt la călătoria
PUBLICISTICĂ
959
din nevăzutul lucrurilor văzute. Iar fratele tău cade şi el pe gânduri, chibzuind o corabie care să ne ducă pe toţi la Hawai.
    încolţeşte neghina. V-am ferit de ea cât am putut, dar mă biruie, mă farmecă şi mă amărăşte: încolţeşte sămânţa de otravă: gândul. Când aţi învăţat voi să gândiţi proporţional şi exact? între mine şi voi s-a intercalat un învăţător necunoscut, care vă fură mintea şi o meşteşugăreşte el, în voia lui, ca o scufie de lumină: un fir de lumină şi un fir de întuneric. Umblu să-l prind şi nu se poate: el vine în somn şi vă desface visuri dinainte, cărţi de joc lipite unele de altele cu catarămi. Ce faci acolo? Mă gândesc! Nu mai e laptele, nu mai e grisul...
    Aşa, mângâie-mă acum. Adu-ţi mâinile încoace şi zi-mi mereu aşa, că-mi place: „Băitul mami“... M-am făcut băiatul tău, fata mea: fii mama mea cea mititică. Un băiat bătrân se simte bine cu o mamă ca tine, din clasa treia de liceu, cu şorţ negru şi pelerină şi pe care mama ei cea mare o piaptănă dimineaţa cu o cărare dreaptă în mijlocul părului neted. Băiatul tău, măicuţică, a chelit de tot. Tu răspunzi: „Nu-i adevărat!" Şi-mi place şi asta, că mă consolezi.
    Da, da, e bine de ochii mei în mâinile tale răcorite, mamă... Lasă-le să stea puţin pe pleoape, furnică de lângă un cărăbuş greoi, ghebos şi trândav. Dar să nu mă mai întrebi de ce am oftat, că nu pot să-ţi spui, mamă mică a unui asemenea băiat. Că dacă m-ai mai întreba o dată, mi-ar veni, mi se pare, să plâng.
1937
              „PROBLEMA CĂRŢI 1“
   Cartea domnului Ionel Teodoreanu apare într-o zi marcată în calendarul librăriei cu o piatră neagră. Se pare că din toată epoca războiului, circulată de cel mai mare număr de
960
TUDOR ARGHEZI
iniţiative culturale şi mai ales fals culturale, librăria intră într-o fază de indiferenţă la lectura gândită, totală.
    S-a citit întodeauna la noi mai puţin, mult mai puţin, decât în toate ţările, fără să mergem mai departe, din vecinătatea noastră imediată şi asupra cărora aceleaşi pricini acuzate că au făcut gol în bibliotecă n-au avut acelaşi efect. La Varşovia, la Praga, la Pesta şi se aude că şi la Belgrad şi chiar la Sofia, problema aşa-numită a cărţii e necunoscută: verificările aparţin unui instrument special pe care îl avem dar căruia şi acest lucru îi este indiferent: ataşaţilor de presă ai corpului nostru diplomatic.
    Problema cărţii, fiindcă există asemenea problemă, a preocupat pe librari, editori, scriitori şi presa, tocmai într-un moment când s-a citit relativ mai mult şi când ediţiile domnilor Ionel Teodoreanu, Rebreanu şi Cezar Petrescu, autori cu tirajele ridicate, se vindeau în câteva zile. Ni se părea că publicul orăşenesc se îndreaptă sigur, în sfârşit, către rafturi şi această eroare de apreciere permitea pronosticuri şi speranţe.
    Filmul, care biruise şi teatrul dar şi cartea, s-ar fi părut că se osândeşte singur şi că din mediocritatea lui progresivă i se va trage moartea. Dar când nu mai poate rezista prin fabulă, cinematograful dispune de mobilier, de muzică, dans şi de un personal artistic croit după modelele anatomice ideale şi de o garderobă luxoasă a modei, cu mare autoritate la public. Probabil că numai sentimentului cinematografic şi absenţei de inspiraţie la marii fabricanţi li se datoreşte izbânda acelui sex-appeaU care confecţionat în America răspunde noţiunii de frumos fizic şi artistic.
    Cetăţeanul Statelor Unite a putut să impuie tuturor ţărilor civilizate dogma că dacă n-ai talent ai sex şi e prea de ajuns. Această împuţinare a personalităţii, mărturie a unei devalutări esenţiale, se transpune, schimbându-şi datele, şi în viaţa politică şi socială. Mai are cineva trebuinţă de idei noi, de un program care să justifice o pretenţie nouă? Se alege reţeta cea mai simplă
PUBLICISTICĂ
 961
şi mai apropiată de cele zece degete ale pipăitului în întuneric: oată lumea le are la libera dispoziţie.
    Cartea începe să intereseze o singură dată pe an, când interesul e obligatoriu, o lună, în septembrie. Dacă un străin ar intra în librăriile noastre în prima chenzină a primei luni de şcoală şi ar pleca numaidecât, impresia că a trecut prin ţara unde se citeşte imens i-ar rămâne pe toată viaţa. îmbulzeala de bazar e atunci, într-adevăr, fenomenală - dar din fenomen se împărtăşesc, odată cu librarii, mărginiţi într-un an de cheltuieli aproape excluziv la amploarea lui şi la negoţul de papetărie, nişte autori care nu sunt mai la nici un grad scriitori şi care în orice caz, nu reprezintă nicidecum Cartea, cu majusculă.
    Aceşti fericiţi ai tirajului, neputincioşi în specialitatea lor să facă posibile înţelesului obştesc nici regulile matematicilor elementare sau ale gramaticii, s-au industrializat pentru sezon, sprijiniţi de un minister, zis al Educaţiei, de subt ştampila căruia ies aprobări senzaţionale şi a căruia iscălitură e tocmai un gir de nulitate.
    Timp de cincisprezece zile cartea se găseşte în toate casele cu copii şi dau cu ochii de ea şi părinţii. E lucru stabilit şi standardizat: cartea e făcută pentru copilărie şi are un singur sens: obţinerea unei diplome, după ce anual şcolarul va fi silit să se chinuiască asociat cu profesorul sau şi împotriva lui, cu un obiect asemănător cu cartea: copertă, pagini, capitole şi „materie". Pe copil îl atrage cartea începutului de an, pentru că e nouă şi are poze: atât se păstrează de către autori, din influenţa cărţii şi cu atâta lucru contribuiesc autorii didactici, fără nici o voinţă propriu-zisă la trezirea curiozităţii şcolarului, dus de ilustraţii şi clişee, înmulţite la toate paginile, pentru că ţin loc de text şi face cotorul cărţilor mai gros.
    Ceasul când cartea poate să ţie legat de ea tineretul a pierdut în industrializarea şi dezgustul de ea, şapte luni din opt ale anului şcolar şi acumulează un capital de scârbă pe
962
TUDOR ARGHEZI
toată viaţa. Am făcut odată, pe dinafară, socoteala diplomelor din tot învăţământul de maturitate, obţinute în douăzeci de ani după război.
    Admiţând un minimum derizoriu de cinci mii de pergamente anuale, patronate de câteva universităţi şi de o sumedenie de şcoli echivalente din punctul de vedere profesie, avem noi adauşi, la vechiul stoc de public luminat, cel puţin o sută de mii de cărturari. Unde sunt? librăria nu-i cunoaşte, cartea nu-i vede. Ii găsim în funcţii foarte gras plătite şi refuzându-se agresiv la toată lectura şi caietului pe care li-1 trimiţi o bucată de vreme gratuit la domiciliu.
    Ca să poată câştiga cartea un loc în casa lui, probabil că profesionistului intelectual îi trebuie o constrângere, ca şcolarului. Să se dea cartea obligatoriu şi ca să o poată răsfoi necitită, să fie plină de clişee; totuna dacă nu se leagă cu textul: Marlene Dietrich, de pildă, Ramon Novaro. Niţel sex în loc de text.
    Maiestatea Sa regele s-a gândit, fără îndoială, la starea de şcolaritate a mentalităţii publicului şi la psihologia periodicităţii, când a înfiinţat Ziua Cărţii, urmată de Săptămâna şi de Luna Cărţii. Amplificat prin snobism şi prezent prin imitaţie la o sărbătoare a ideilor tipărite prezidată de suveran, publicul mai cumpără aşadară o carte cu care nu ştie ce să facă şi o lasă şofeurului din automobil ori o dă bucătăresei. Ce nu mănâncă stomacul stăpânului, ferit de indgestii, e trimis la bucătărie.
    Fundaţiile Regale pun în circulaţie într-un an sumedenii de cărţi, unele mai interesante decât altele, al cărora catalog poate satisface toate gusturile, până la varietatea de nuanţă extremă. Suveranul e editorul, numai în câţiva ani, al unei biblioteci destinată să formeze şi o stare sufletească şi o nobleţă a personalităţii. Cititorul, publicul rebarbativ. Lui îi mai trebuie şi o poruncă scrisă, o ordonanţă. Dacă ar emana de la suveran, toată lumea, fără excepţie, ar citi. Vorba vine. Toată
PUBLICISTICĂ
963
lumea ar cumpăra. Şi tot cumpărând fiecare, cine ştie? poate că ar începe să şi citească. Problema cărţii nu e alta: cum introduci cartea în casa omului, baricadat împotriva tuturor tentativelor care cer osteneala gândului şi disciplina unei reguli? S-au încercat toate formulele afară de una: ordinul. înalt Ordin, ordin de la prefectură, ordin de la Ministerul de Finanţe.
    Autorităţile de altădată şovăiau să înfiinţeze un singur timbru. Ne aducem aminte cu câtă grabă după război a fost desfiinţat, ca o povară, timbrul de ajutor şi satisfacţiile unui guvern la micşorarea până la nouă lei a timbrului fiscal de unsprezece. Aceste naivităţi aparţineau zilelor de pricepere greoaie. Astăzi, lipite şi pe pâine şi pe toate mărfurile şi hârtiile, sunt în fiinţă cel puţin vreo şapte timbre. Nimeni nu s-a supărat de sporirea lor şi dacă s-ar mai înfiinţa încă cincizeci, niciodată publicul nu s-ar simţi mai favorizat.
    Dacă statul se gândeşte la el şi-i mai administrează şi o poruncă strictă, condiţionată de sancţiune, nu se poate public mai fericit. Avem de-a face cu un animal deosebit de complicat, care nu se sperie de puşcărie, dar se îngrijeşte de amendă şi tobă. Toate legile nu fac doi bani până ce nu-i trimiţi o somaţie, o ţidulă roşie sau albastră, o citaţie. El tremură dinaintea unui ghiozdan, dus de către agent de o ureche şi dacă i-ai tăia capul, n-ar simţi nimic. îl înspăimântă accesoriile şi recipisa.
    Altcum e clar că publicul nostru are aptitudini de rafinament şi că sensibil la un petic de hârtie de-o palmă, indescifrabil, numai să-i fie adresat anume şi la adresă, nu e prea depărtat de acceptarea în principiu a unei cărţi. Dacă lângă numele autorului şi al editurii şi dedesubtul titlului s-ar tipări şi textul poruncii care îl obligă să cumpere cartea numaidecât, o ediţie de zece mii exemplare s-ar desface într-o zi, numai să vadă, negru pe alb, cititorul că e ordin.
    Acestei bune măsuri de introdus în mijloacele culturii i-a luat-o înainte starea de fapt. Nu trebuie mai mult decât un funcţionar de comisariat pentru a umple o sală de teatru, a popula o serbare de binefacere şi chiar a epuiza câteodată
964
TUDOR ARGHEZI
clandestin un tiraj în câteva zile — şi puterea lui reprezintă o infimă fracţiune de putere. Cu ordinul prefectului însă lucrul e instantaneu, nu mai vorbim de al guvernului, care când dă un ordin se realizează şi alegeri conforme.
    Problema cărţii e o chestiune de simplă ştampilă de cauciuc, de care atârnă şi toată cultura. Discursurile, dezideratele, visurile sunt inutile.
1937
                             TEATRU
    Teatrul românesc vieţuieşte subt semnul necroforului şi al mediocrului. Cu câteva rare excepţii s-a putut observa că cele câteva piese, oferite în actuala stagiune, au fost alese la voia întâmplării artistice şi după un etern criteriu băcan: succesul de public - nici acela realizat.
    Teatrul bucureştean, particular, dragă Doamne, a devenit o instituţie pur comercială, din care omul câtorva falimente nu lipseşte ci dimpotrivă: regizează, dă directive, însuşindu-şi cu îndemânare şi colaborator fix piesele altora.
    Monopolul unei tejghele s-a întins până la seriozitatea unei instituţii de pe chei - care ne obişnuise cu talentul, gustul deloc îndoielnic şi arta.
    Doamna Lucia „Scita" Bulandra, sfătuită probabil de colega dumisale la direcţie, doamna Tina „Sturza" Bereşteanu, a crezut, printre altele, că-1 poate concura pe Reinhardt şi a izbutit să ofere o regie lamentabilă la o piesă care nu depăşeşte bumburuţul opac al mediocrităţii.
    în altă parte, o actriţă de covârşitor talent stă neutilizată de câţiva ani.
    -  Nu vă pot da un rol, din cauză nu nu aveţi un fizic agreabil.
PUBLICISTICĂ
965
    S-ar părea că nu mai suntem în teatru ci la un concurs de modele sau frumuseţe. Pe acelaşi principiu, progresiv se va putea spune:
    —     Nu înţeleg cum îţi plac versurile lui Byron?! Poezia unui om şchiop şi lord! Puah? ...
    Şi acum câteva întrebări:
    —     De ce regizorul Fraţilor Karamazov nu a obligat pe actori ca mai înainte de a învăţa rolul să citească romanul lui Dostoievski? Căci afară de domnii Bulfinski şi Eterle, suntem siguri că nici un alt interpret n-a citit cartea marelui rus. Dovadă e atmosfera falsă, franţuzească oarecum, în care e jucată piesa - de profundă substanţă rusească.
    —     De ce se joacă Durnoaia? Pentru că domnul Sorbul a scris cândva Patima roşie?
    —     Atenţie la vopsea — uf, ce titlu!... e o atenţie a domnului Sică Alexandrescu faţă de domnişoara Nora Piacentini? Ori domnul Fauchois nu cere drepturi de autor, şi e convenabil pentru cooperativă?
    —     In afară de paisprezece tablouri, Cavalcada de Noel Coward mai are vreo justificare?
1937
                 PA-TA-TI, PA-TA-TA
   Povestea şarpelui care s-a apucat cu dinţii de coadă şi mâncându-şi-o s-a mâncat pe sine până n-a mai rămas din el nimic, poate fi un curriculum vitae al domnului Iorga. Acest personaj s-a dumicat pe măsură ce a crescut şi s-a digerat în tigaie, la bucătărie, înainte de-a fi fost servit la ospăţ. Şarpele seamănă cu cârnatul: s-au prăjit doi centimetri şi s-au mâncat
966
TUDOR ARGHEZI
doi centimetri şi când s-a prăjit de tot, n-a mai rămas nimic. Domnul Iorga se anulează de cincizeci de ani proporţional: se scrie şi se şterge. Ce număr va putea să fie citit din atâtea cifre, scăzute una din alta şi neîntrerupt dispărute? Omul de tibişir a umplut o tablă cu arabescuri, consacrate succesiv unei fracţii, din care nu poate să iasă un întreg total sleindu-se treptat.
     Orice corp are un contur şi orice viaţă o linie: distanţa de claritate dintre două întunecimi — definiţia dreptei, drumul cel mai scurt dintre puncte. Domnul Iorga, întâi din firea domniei sale de ţânţar îmbrăcat într-un volum disproporţionat şi al doilea, probabil, de frica morţii, acest 0111 îndrăgostit de sine, ca alţii de alţii, iubindu-şi conservarea frenetic, a crezut că-şi decuplează capacitatea vieţii, lungindu-se în zigzag şi făcându-şi dreapta vieţii creaţă, în interiorul uneia şi aceleiaşi distanţe. Domnul Iorga e omul pe sărite. A izbutit să-şi întindă batista pătrată într-o ferfeniţă lungă ca o coadă de zmeu, căpătată prin sfâşierea de la o margine la alta, înainte şi îndărăt, a unui petic de chembrică vopsită.
     Pe poziţia goală pe dinăuntru şi subţire, aleargă, ca o muscă pe un balon. Ştie că putea face altceva dintr-o viaţă şi ştie că n-a putut, Don Juan al tuturor posibilităţilor rămase nefecundate, un Don Juan al ipotezei şi al închipuirii cu ochii închişi. Patologia cunoaşte acest viciu de unul singur, care repetat până la demenţă permite iluzia logodnei numeroase şi infinite. Cei care o practică intelectual produc întodeauna un Iorga, mai mare sau mai mic, imberb sau flocos: nu sunt condamnaţi la un tratament păzit şi circulând liber, pot să facă din ce în ce mai repede, circular şi de-a lungul drumul paiului gol.
     O poziţie descompusă în poziţii care unui vlăjgan bătrân şi înţepat de un orgoliu cu mii de ace, ca un butoi de tortură, să şi le apere pe toate, alergând de la una la alta, după ce şi le-a înseninat cu ţăruş, fiecare şubredă şi dezarticulată într-un sistem de provizorat. Abia lipit din fugă cu puţin lut amestecat
PUBLICISTICĂ
 967
cu bale, păretele crapă în câte cincizeci de locuri: nu e nici timp, nu e nici material, malul se surpă, gardul trosneşte, propta nu ţine. Iată-1 cu braţul cu haşchii şi crăci dând fuga la căpătâie, la mijloc, între speteze. E o muncă de Sisif şi viteza disperării se iuţeşte. Numai timpul nu se mai întoarce niciodată şi nu mai ajută. Şi a plouat mult şi se tărâţeşte totul. Se umflă, se dezumflă, cade. Suntem pe ultimul alunecuş.
     Acest om, care a făcut toată viaţa şi din toate literatură, se munceşte de doi ani cu o înfrigurare de scapet, pasionat să-şi recâştige măcar o clipă hipofiza, să o dărâme, şi a rămas cu trei cititori, de fiecare grupare naţionalistă, lipsită de icoane, câte unul. Dezgustat, publicul citeşte mai puţin şi pe el nu-1 mai citeşte defel.
     Nu se cunoaşte în experienţa cărturarilor un deficit mai susţinut, mai armonic şi mai universal. Domnul Iorga e ceea ce se cheamă un ratat şi se poate măguli cu atât, că e cel mai complet dintre rataţi.
1937
                   REGELE ŞI VIOARA
    Duminica trecută, 14 noiembrie, în plină criză şi forfotă politică, s-a petrecut un eveniment neobişnuit, servindu-i de câmp de onoare o sală şi un concert tixite de publicul maestrului Enescu.
    în acelaşi loc, unde direcţia Ateneului Român insultase cu câteva zile mai nainte pe ilustrul compozitor, Maiestatea Sa regele i-a decorat arcuşul şi vioara, în bătaia miilor de palme, care se ridicau tot atât în slavă cât se alungau grămadă şi pe obrazele din Comitet, ale câtorva mitocani.
    Vioaie şi emoţionată, doamna Lily Teodoreanu, soţia romancierului şi colaboratoarea noastră, semnată Ştefana
968
TUDOR ARGHEZI
Velisar, ne descrie cu mişcări nervoase din degete minuscule şi într-un torent de imagini, cu neputinţă de ajuns cu condeiul, evenimentul redat aci incolor.
    Muzica se bucură de privilegiul că este mai egal gustată în elite decât literatura şi artele plastice, iar maestrul Enescu de situaţia excepţională de a fi indiscutabil şi acceptat pretutindeni, pe toate meridianele terestre, estetice şi cereşti.
    Se isprăvise actul al doilea din Siegfried şi răscolit de vântul wagnerian care colinda prin frunzele sufletelor simţitoare la toamnă, publicul iniţiaţilor răspundea cu ecoul aplauzelor, furtunii. Pe când pădurarul codrului clocotit de trăsnet se arăta la rampă covârşit de miracole şi basme.
    Aveam impresia clară, ne spune scriitoarea de zmalţuri şi filigrane, că îi creştea lui Enescu, văzând cu ochii, capul, masiv şi monumental, ca şi cum un cerc de văpaie i-1 sporea sancti-ficându-1.
    Suveranul trimite să fie poftit poetul în loja regală. Apucând drumul cel mai scurt şi mai agitat, maestrul înoată în public, obosit şi metalizat de o undă de sudoare. Publicul voieşte să-i facă loc fără să se poată birui într-o disciplină: mâinile se împreună ca nişte tipsii, vocile strigă, sângele zvârcolit în mituri încrucişate bate. Suveranul cu Ducele de Alba aşteaptă în picioare şi sala e mai înaltă în staluri şi loji cu o jumătate de om.
    Maestrul a putut să ajungă: regele ţării strânge mânile Prinţului de peste Inefabil şi-i încinge pieptul cu colanul Stelei. E limpede: singur suveranul ştiuse că George Enescu va fi răsplătit în aureolă şi apogeu de o meschină ofensă, cu aşezarea deasupra inimii lui a brâului Ordinului regesc. Artistul e intimidat şi confuz şi românii din amfiteatru îşi aduc aminte de sărutarea lui Vodă Cuza pe faţa unchiaşului Ion Roată, pălmuită de un jandarm.
    Este aşa-numitul Gest. Maiestatea Sa regele are temperamentul de imperial clasicism al acestui act. împăraţii şi regii
 j
PUBLICISTICĂ
 969
mari au fost de todeauna prieteni cu îngerii şi artiştii. E a doua intrare a suveranului în republica balaurilor degeneraţi până la broaştele cu frunte. întâia dată a descălecat la scara Academiei ca să scoată din mocirla mormolocilor Mioriţa şi acum şi-a oprit calul alb în uşa unei sucursale ca să apere vioara.
1937
                ÎNTRE ACADEMICIENI
    în Academia Română, care pretindea să-şi ia răspunderile de îndrumare într-o materie nesupusă pravilei locale, să moralizeze literatura prinzând muştele la gura domnului Brătescu-Voineşti şi pe chelia domnului N. Iorga - a răsunat o palmă şi a dat ca măciulia unui băţ. Prin urmare, onoraţii membri ai Academiei nu erau chiar de acord când cutezau să emită comandamente, dogme şi ordonanţe despre cum trebuie să fie poezia văzută dintr-o jumătate de sicriu. Ameţit de chemările din ce în ce mai apropiate de ureche şi titubând între mormintele unui cimitir, ciupite de ficat încă din fotoliu, de către vierme, otrăvite de zăcăminte, bubate şi înţepenite, producătoare actuale excluziv de excrete, personagiile au încercat în artă o dictatură a nulei şi a senilităţii, până ce li s-a dat peste un lucru, care în Dicţionarul Academiei se găseşte la litera B.
    Frontul nemuritorilor neputincioşi s-a rupt. Intre aceste suflete ce mai ţin într-un fir de zbârcitură sunt câteva potenţe. Se desinează şi la ele acea atitudine disidentă, care împarte toate vechile aşezări, între o majoritate în lichidare şi o fracţiune cu germeni. Sunt multe rufe murdare pe pielea iluştrilor hodorogi.
    Spicuim dintr-un atac dat prin presă de domnul profesor S. Mehedinţi împotriva domnului profesor N. Iorga, care a dat întâi, suspectându-şi colegul de imparţialitate.
970
TUDOR ARGHEZI
    Ca în toate aşa-numitele de domnia sa lupte ale domniei sale, domnul N. Iorga construieşte împotriva adversarului ce-şi alege, de multe ori cu o funestă lipsă de instinct al prudenţei, o ipoteză; ceea ce domnul Mehedinţi numeşte „o minciună", afirmând că ilustrul domniei sale coleg cu barbă merge „până la falsificarea textelor, punând în socoteala acelora pe care îi urăşte, lucruri neexacte". Vasăzică, domnul coleg e un mincinos profesional.
    „Nu are autoritate ştiinţifică". E „profanator al morţilor". E „un pornografc. A scris şi subscris „obscenităţi adresate întregului corp al Academiei" - ceea ce arată că până a nu rugini toate mădulările domniei sale sufleteşti şi anatomice în Academie, domnul Iorga era departe de o identificare cu ea. E „clevetitor universal". Modestia domniei sale exagerată a caracterizat, evident după moarte, când nu mai putea să capete nimic, pe regele Carol I în cuvinte alese cu respectuosul sentiment faţă de morţi, atribuindu-i o „vulgară vanitate". Acestei lovituri, dată unui defunct în coşciug, domnul Mehedinţi îi acordă calificarea de profanare de morminte. La Fontaine era mai biologic şi mai uman, numind-o lovitura măgarului. Tot domnul Iorga, a căruia bunătate de suflet unanim cuoscută şi lecuitoare urmăreşte adversarii mai activ în leafă şi pâine decât în polemica penei şi a ideilor, unde domnul se pricepe mai puţin, a numit pe tovarăşii de la Junimea, oameni „fără milă şi fără iubire".
    Domnul Mehedinţi scrie: „E o datorie de higienă morală să i se arunce în obrazul său de pamfletar pornograf toate ocările şi insultele altora". „E nevoie, adaogă profesorul de geografie academician, de o sancţiune morală exemplară".
    Toate astea nu le spune Coco. Le scrie un coleg de Universitate şi de Academie, fost ministru de Instrucţie şi Culte şi le semnează, şi domnul Iorga moare pe unde a păcătuit, la o bătrâneţe când insulta, minciuna şi falsul unei vieţi întregi de făţărnicie se întorc şi-l strivesc.
1937
PUBLICISTICĂ
971
               TABLETĂ DE NOIEMBRIE
    Dacă viaţa noastră se risipeşte în patru timpi ai anului aplecat pe zodii, de ce nu ne-am uita încă o dată şi în fiecare an la toamna cenuşie? De ce ne-ar fi ruşine de toamnă, de floarea ei arămită, de peticele-i de mătase, de zdrenţele-i de aur? Numai copiii au dreptul naiv să le adune cu ochii, din ferestre, şi nouă care trecem cu fiece toamnă câte puţin, coplăria ne este interzisă?
    Suntem siliţi să fim adânci, gravi şi încruntaţi, chemaţi de cifrele lucrurilor, de pe dinlăuntru, să rămânem nesimţitori la bătaia brumei, la rugina luminii, la cernerea ploii. Schimbând limbajul plastic al vieţii, al cântecului, al fluierului şi al poveştii, adaptate la contabilităţi şi operaţii, să gândim pe rubrici şi în raporturi. Să nu băgăm de seamă că în geamul biuroului nostru se aşterne ceaţa şi că, fără patrie şi fără sălaş, trec prin ea ca nişte năluci, ciorile negre. Contemplarea descumpăneşte şi visul. Nu te uita pe fereastră, domnule profesor: strigă catalogul!
    Fiecare pom îngălbeneşte în felul lui şi îşi lasă frunza la o vreme a lui. Salcâmii, dafinii, au rămas încă verzi. Strân-geţi-vă ca melcii, ascundeţi-vă de negură, fugiţi pe subt pământ. încuiaţi-vă temniţe, mănăstiri, muşuroaie, cuiburi şi stupi. Mâţele au înţeles şi dorm. Ce caută singur sticletele în marea pustietate şi cui poate să cânte ghiersul lui de zimţi loviţi? Cutiile de poştă ale columbarelor sunt încă deschise, din care zboară plicurile albe. Au trimis bilete greierii, şopârlele, furnicile, pisicile de după sobă şi pachetul cu sfoara încinsă cruciş s-a rupt în văzduhul pitit între gutui, în mijlocul grădinii. Ce de corespondenţă!
    Oamenii sunt mai fericiţi. Ei au strâns stele şi foc de cu vara şi sacii cu merinde, adormiţi de-a-n picioarele, răzimaţi unul de altul, sunt păziţi cu lacăte grele. Şi au strâns şi cărţi pentru toată iarna. Nu mai e lună, s-au dus şi constelaţiile odată cu
972
TUDOR ARGHEZI
cocorii. Mai trăieşte noaptea cucuvaia, care ceartă întunericul şi mai e de faţă câinele, care îl ocărăşte. Aşa s-au prăbuşit cetăţile mari, pe o noapte ca asta, fluierate de vânturi, lovite cu nisipuri de beznă, împroşcate cu nepipăita leşie. Nişte bivoliţe fără copite şi coarne şi-au pornit cireada. Acoperă fereastra bine şi închide oblonul: au ajuns cu boturile în geamuri şi le ling...
     Se mai face vreodată ziuă? Va mai răsări vreodată soarele peste sălcii? Va mai încolţi luceafărul de seară? Muscă, te-am prigonit o viaţă întreagă: unde eşti? Aş vrea să te văd şi să te iert.
     Bagă de seamă, veghează! Să nu te prindă moartea prin odaie. Că nu e loc uscat pentru mormântul tău nicăieri... Oricine ai fi tu, fereşte-te de tăcere şi ţine-te neadormit. Moartea poate să vie în somn şi să te ia din viaţa ta visând. Pune să sune vioara şi cobza şi aprinde o sută de făclii, să fie în casa ta cântec tare şi flăcări - şi ţine-ţi uşile zăvorâte de câte două ori. Să nu se strecoare, să nu te afle, cerşetoarea de vieţi, pribeagă, din ceaţă şi din ploaie măruntă.
     Tăcere copii şi numai muzica să se audă. Era p-aci pe-aproape. S-a uitat în sus. Puneţi o horă, că a trecut.
     Dar o să mai vie. Drumul ei trece pe-aci, pe lângă noi...
1937
     O PUBLICAŢIE NOUĂ: „CARICATURA"
     Neaşteptat, tocmai la Iaşi s-a ivit o revistă care lipseşte de
o  sută de ani. Directorul ei, domnul Ion Sava, care stăpâneşte viaţa liniei şi sensul sintetic ca nici un alt scriitor de chipuri până la el, uimeşte prin avuţia diversităţii şi suculenţa penei. Cele două numere apărute până acum, în condiţiile tehnice primitive, pe care le poate pune nobilul oraş, bolnav al Moldovei, la îndemâna expresiunii plastice a talentului şi
PUBLICISTICĂ
 973
    inteligenţei, sunt singurele caiete de gravuri, de înaltă ţinută intelectuală de la noi, de azi şi de ieri.
 Obişnuit cu sinistrele publicaţii umoristice care au ; murdărit gustul public cu un desen comandat şi prost, comandat şi cu un text lamentabil, publicul românesc nu e pregătit decât în elita lui pentru a primi darul domnului Ion Sava. Caracterizările
1   „Caricaturii", servite de un accent puternic, aparţin unui meşteşug încă neumblat de ilustratorii noştri, cu şi fără poantă. Caietele domnului Sava sunt întâi operă de artă, întâi şi-ntâi şi înainte de orice intenţie, aluzie şi atac. Verticala nu e oprită-n loc, frântă sau împiedicată de nici o prejudecată şi vasală nici unui sistem de judecăţi şi consecinţe. Evoluţia liberă şi esenţială îşi croieşte spirala care-i place, ca fumul.
        Debarasate de triviala zincografie care presară în toată presa un ton cenuşiu de mediocritate, imaginile domnului Sava, din pricina lipsei de mijloace băneşti, şi-au găsit tocmai în această constrângere originalitatea de adevărată gravură, negru pe alb. Domnul Sava utilizează materialele cele mai ieftine, pentru efectele cele mai apropiate de marea gravură a marilor maeştri. Paginile de felul acelei O delegaţie din trecut care înfăţişează trei boieri cu comanac, o compoziţie ca NeobositulKostakelu, un desen ca al copiilor dintr-o pagină a numărului 1, Le style cest l’homme, Spleen, Sărbătoritul domnul N. Gheorghiade, Tangoy Domnul doctor I. Tânăsescu şi o sumedenie de schiţe dintr-un condei, atestă documentar o personalitate nouă în desenul românesc.
        E domnul Sava un tânăr de tot tânăr sau un tânăr mai matur? Simplă întrebare de curiozitate, provocată de multiplicitatea valutei sale artistice.
        „Caricatura" are şi alţi... redactori, dar mărturisim o confuzie în biecuvântata noastră mirare, care ne face să-i atribuim cu candoare domnului Ion Sava şi viguroasele pagini semnate Th. Kiriacoff. Pravoslavnica şi Ruseasca sunt două
974
TUDOR ARGHEZI
admirabile stampe, fără să trecem uşor peste crâncena compoziţie Cerc viţios şi satira Civilizaţie.
     Pentru întâia oară de când urmărim presa noastră, întâlnim o reproducere după Felicien Rops, ilustratorul poeziilor Les fleurs du Mal şi echivalentul în desen al poetului Baudelaire. După câte ştim, de valoarea şi chiar de simpla lui existenţă erau informaţi numai câţiva oameni de gust, printre care profesorul Cantacuzino, bacteriologul, proprietar al unei colecţii unice semnate Rops şi al singurelor gravuri în culori ale acestui mare artist.
     „Caricatura" suferă de un singur inconvenient, că stampele nu se tipăresc pe o singură parte a foilor, ca să poată să fie încadrate.
1937
                          ŞCOALA
    Nu se prea vede că şcoala face altceva decât examene, promoţii şi repetenţe. Bacalaureatul, din an în an mai concludent, acordă dreptul la universitate, universitatea dă o diplomă şi două, iar la douăzeci şi cinci de ani fostul student moare de foame; nu e un secret. In vreme ce o servitoare, paralel cu studiile domnişoarei, strânge o zestre şi îşi face un căpătâi, diploma universităţii nu conferă măcar intrarea liberă în ministerul domnilor Anghelescu, Kiriţescu şi Ghiţescu, păziţi de un portar pe măsură. Licenţa şi doctoratul abia semnalizează un început de epocă: a temenelei, a insistenţei, a recomandaţiei şi a preferinţelor variate. Pentru un derizoriu salariu ipotetic, candidatul la o catedră în periferia ţării trebuie să înfrunte brutalitatea, mitocănia şi capriciul. Bărbaţii mai răzbesc, abdicând. Vă las să ghiciţi situaţia fetelor.
    Deocamdată, şcoala serveşte copilelor care încă n-au isprăvit-o, drept instrument de anihilare. De la război încoace numărul nefericitelor copile sinucise sporeşte în toată ţara,
PUBLICISTICĂ
 975
considerabil. Babele învierşunate din învăţământ, directoarele la menopauză, savantele palide şi zbârcite, toate cutrele pedagogiei, ploşniţele grase şi supte ale catedrei, s-au strâns într-o inchiziţie spurcată împotriva copilelor sănătoase, frumoase şi inteligente. Duşmănite pentru un zâmbet, urmărite pentru o eleganţă, notate prost pentru un cârlionţ, insultate din pricina unui pantof, a unui inel sau a cercelului din ureche, şcolăriţele vremei noastre culturale au de îndurat chinul de opt ani ai liceului şi provocarea la masculinizare a dăscăliţelor cu barbete.
    De curând, fiica unui domn maior a trebuit să se arunce de la o fereastră de etaj, ca să scape de ocările unei cotoroanţe. Sinuciderea acestei eleve demonstrează categoric baza de neomenie a învăţământului nostru. O tinereţe suprimată pentru că profesoara s-a supărat. Un colţ cariat în gingie, o hernie, un accident la băşica udului. Părintele desfiinţat, mama îşi caută copila la mormânt. Bestia de trei ori asasină continuă să fie profesoară, ancheta, ca de obicei, întârziază. In ce lume trăim? Pentru asemenea rezultate un Minister al Şcolilor a devenit Minister al Educaţiei Naţionale? Educaţia noastră naţională!
    Nu putem spune dacă e mai rău ca o fată de unsprezece ani să-şi oprească ştiinţele didactice la cursul primar. Faptul concret este că în opt ani de liceu ea nu învaţă decât gradul de trivială decadenţă în care se găseşte Şcoala, cea cu majusculă. Dar copilele şi copiii trebuiesc informaţi din vreme în ce zoologie intră şi ce vor avea de suferit ca să se demoralizeze până la bacalaureat. Şi mai ales să înveţe părinţii ceva, echilibrul, toleranţa, răbdarea. Sunt părinţi care cer copiilor nota zece, ca o taxă de existenţă, şi premiul întâi, ca să li se plătească friptura şi ciorba. Aşa părinţi nu trebuie să se bucure de meritul de-a da naştere la oameni şi generaţii - şi când copiii lor exasperaţi între abuzul părintesc şi ferocitatea profesorală, se spânzură, se otrăvesc, se aruncă dinaintea locomotivei sau pe fereastră, ei sunt mai vinovaţi chiar decât putorile bătrâne cu rânza bolnavă, în complicitatea cărora îşi duc vlăstarele la descurajare.
1937
976
TUDOR ARGHEZI
           MIHAIL SORBUL: DURNOAIA
    O      lucrare literară de domnul Sorbul trebuie todeauna văzută. Domnul Sorbul intră într-o categorie de scriitori care nu-şi iau meseria în deşert şi pentru care meşteşugul e o atitudine şi faţă de viaţă. Domnul Sorbul scrie puţin, adică rar, n-are indiscreţia ostentativă şi astucioasă a scamatorului, indiferent dacă îşi scoate panglicile pe gură, pe nas ori cine ştie pe mai unde, din subsuoară sau din carâmbul ciubotei. El nu dă drumul unei scrieri pentru teatru înainte de-a face înconjurul întreg al gândului ce-1 solicită şi de dragul dialogului, cu atât mai gustat cu cât nu cruţă nimic, nu face concesii exclusiv. Rezultă un text curat, o frază curată, o limbă curată. In această privinţă nu se poate înţelege ce l-a determinat să accepte de voie bună, pe domnul Sorbul, în vocabularul Durnoaiei, coşonul şi coşonelul.
    Citeam de curând o dare de seamă tiradă, despre un aşa-zis film românesc, în care accentul de la Debreţin împletit cu cel mai inferior prost gust internaţional găsea justificări naţionale, pe motivul că trebuie dată preferinţă unei lucrări cinematografice proaste, improvizată în felul de existenţă al unui mic primar de pe litoral, complăcut într-o societate manuală ungurească locală, înaintea unui bun film american. Cronicarul ne spunea ceva nou şi aplicarea principiului era cât se poate de riscată. Principiul aparţine domnului Dragomirescu, care în cazul Mihail Sorbul făcea o aplicare bună. Fără nici o îndoială, teatrul acestui scriitor merită o întâietate, comparativ cu teatrul jucat pe alte scene decât a Naţionalului, în traducerea dactilografiei. Personajele sunt printre noi, din lumina noţiunilor trăite, chiar dacă regula de trei compusă, în care variază, se dezleagă în felul enigmei Doamnei Chatterly - ceea ce-i aproximativ regretabil în Durnoaia.
    Spectacolul ne-a fost agreabil, din pricina multiplicităţii situaţiilor, crezute însă izolat, ca într-un album de fotografii
PUBLICISTICĂ
977
aninate numai prin cotorul colectiv. Luat în parte, fiecare episod e un tablou fără antecedent nici continuitate, dar care ocupă timpul desfăşurării lui cu eleganţă. Convorbirea personajelor e urzită consecvent şi nu lipsesc replicile de această calitate bună: „Vorbele nu se cos (la dosar) Că trebuia neapărat să intre în piesă lăutari, foarte amuzant prin cobzarul lui (domnul Amigdalis, un talent) — sau o asistenţă de săteni, cu o picătură de discurs între lampioane japoneze - poate să fie dintr-un oarecare ghes al facilităţii inspirat din epocă.
    Am luat spectacolul drept ce l-a voit autorul: o succesiune de apţibildere plăcute colorate, ceea ce ne scuteşte de judecăţi şi analize. Fireşte că o Durnoaie (nume foarte bine găsit) care dă naştere la un cântec regional, la o baladă, la un mit, nu poate fi o amazoană în pantaloni, chiar dacă a îngropat doi bărbaţi şi a pus pe fugă pe al treilea, căsătorindu-se cu al patrulea, un vechil, agronom diplomat, înzestrat cu remarcabile însuşiri de regizorat teatral. Fireşte că un bărbat care sărutând în grădina publică o fată, era cât p-aci să înfunde puşcăria fără protecţia de simpatie a judecătorului instructor, e cât se poate de artificial improvizat. Şi fără îndoială că...
    Mă rog e de prisos. Spectacolul ţine toată atenţia publicului, ca o revistă ilustrată, până la copertă, şi e de ajuns. Sunt spectacole cu alte pretenţii şi chiar foarte logic construite, care fac publicul să caşte.
    Ne-a bucurat tocmai că la nu ştiu al câtulea spectacol al Durnoaiei, sala era plină de un public totalmente necunoscut. Figurile cele mai neaşteptate se găseau în sală, aplaudând cu însufleţire. Ei bine, sala aleasă, de mare teatru, a Naţionalului, montarea frumoasă, numele autorului au arătat că încă filmul n-a biruit unicitatea academică.
    Ana lăsat artiştii la urmă, pour la bonne bouche. Printr-o fericită întâmplare, un ansamblu echilibrat a dat piesei domnului Sorbul omogenitatea şi coloritul refuzate de autor. Doamna Marioara Zimniceanu ştie să ţie de câţiva ani, fără
978
TUDOR ARGHEZI
putinţă de disputare, capul plutonului feminin în teatrul românesc. Ne-am silit zadarnic să ne întrebăm cine ar putea să ocupe acest loc întâi, în lipsa doamnei Zimniceanu. El ar fi, negreşit, ocupat de cineva, însă la o distanţă dedesubtul nivelului domniei sale, într-o mărginire de similitudini neutre şi monotone. Reclama concurentelor forţate, ale acestei artiste de unanime posibilităţi, întâlnită în toate ziarele din capitală, nu izbuteşte să creeze măcar nuanţe de confuzii.
    Bărbaţii talentaţi au fost întodeauna mai numeroşi în teatrul nostru. Domnul Grigore Mărculescu, nedezminţit îşi evoluează personalitatea de-a lungul activităţii artistice, sobru, concentrat şi adevărat. Domnul Ghibericon umple rolul feciorului Iosif până la personaj de căpetenie şi dincolo de el: joc măsurat, articulat lin, fin păzit de vulgaritatea declamatorie. Domnul H. Polizu, în Părintele Ruzalim, e pentru noi o valoare nouă şi o revelaţie. Plutonierul Cotoşman e integral realizat ele domnul F. Scărlătescu, iar un nume nou pentru ignoranţa noastră, rar informată în viaţa teatrală.
    Dar să adăugăm la lotul doamnelor de teatru pe doamna Jenny Argeşanu, ale cărei schiţe de logodnică nerăbdătoare şi geloasă sunt expresive.
    Felicitări în sfârşit - a tout seigneur peu d’honneur ~ domnului Paul Prodan şi directorului de scenă, domnului Vasile Enescu.
1937
             O POVESTE DE CRĂCIUN
   De Sfântul Niculae a venit în sat sfinţia sa un înger, trimis încă de pe când nu se copseseră strugurii bine, cine ştie de unde, din cer. Trebuie să fi căutat multă vreme până să ajungă lângă stână, la noi.
PUBLICISTICĂ
979
     L-am văzut îmbrăcat, ca pe Jii, ţărăneşte, ca să nu-1 bănuiască lumea, cu căciulă, cu cojoc împestriţat de cusături şi în opinci, întrebând la biserică de Maica Paraschiva, vestită ţesătoare de scoarţe şi izvoade, din casa ei curată, aşternută cu lut şi pregătită întodeauna ca de sărbătoare.
     Paracliserul cel cocoşat i-a răspuns arătând cu mâna ridicată ca din pământ, cu cheile bisericii pe verigă. Braţele îi crescuseră de da cu degetele de noroi şi trupul rămăsese scurt, de umbla omul la treaba lui şi pe funiile clopotului, ca un păianjen.
     Paracliserul l-a întrebat:
     — De unde eşti, de parcă te-aş cunoaşte?
     Neştiind să spuie minciuni, ca înger, copilul era cât p-aci să se dea de gol. De se afla cine este, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
     îngerul duse şi el mâna, niţel anapoda, către Dunăre, vrând să spuie că vine de pe baltă, fără să mintă totuşi, balta învecinându-se cu treptele văzduhului, atinse de preacuratele tălpi din tării.
     I     se păruse cocoşatului ceva, fără îndoială. Aprinzând mereu făcliile de ceară, de treizeci de ani împliniţi, puind smirnă şi tămâie în cădelniţă pe cărbuni, uitându-se prin biserică la îngerii şi sfinţii zugrăviţi de patru veacuri, pe zidurile bisericii vechiului schit, trăgând clopotul liturghiei, al vecerniei şi la utrenii, paracliserul se deprinsese cu nişte treziri ale sufletului, mângâiat de toate lucrurile astea, ale mântuirii, încât bănuiala lui că l-ar fi cunoscut pe înger părea îndreptăţită. Se sfinţise şi el fără să se gândească şi se pricepea la cele sfinte. Paracliserul, dăruit de Dumnezeu cu o ghebă în spinare, parcă ar fi dus subt haină o traistă cu odoare, s-a uitat mult după el, până la cotitura drumului dintre sălcii, zicându-şi mereu în gând:
     —     Aş pune mâna în foc că îl cunosc şi nu ştiu de unde să-l iau. Mândru băiat!
     După înălţime şi înfăţişare să fi avut îngerul vreo şaisprezece ani. în ceruri, de unde venea, nici ei, îngerii, nu sunt de
 980
TUDOR ARGHEZI
o vârstă, şi cresc şi ei, ca şi noi, de la cei de-o şchioapă şi care zboară ca nişte fluturi, cu câte patru, şase, opt şi mai multe aripi, până la cei cât porumbieii şi cocorii. Unii zboară toată vremea, alţii zboară şi umblă sau numai umblă. E vârsta lor a treia, care când trece şi ea, îngerii se întorc iarăşi la două aripi, ca să nu ostenească prea mult şi fiecare din ei uită ce a fost mai-nainte; heruvimul că a fost chip de om, serafimul că a fost heruvim, după cum şi omul a uitat ce ar mai fi fost şi având numai presimţiri, doruri şi păreri de rău, fără să ştie de ce oftează câteodată când vede steaua pâlpâind în zare, sau când se gândeşte la moarte. Uitarea e marele leac al omului, dar mi se pare că şi al îngerilor.
    Băiatul, parcă şi el ar fi cunoscut drumul din sălcii, iazul, moara din scorbura dâmbului şi parcă nu i-ar fî fost străin nici cocoşatul. Când se arătă la biserica din câmp, el bătea toaca de după-amiază într-o rangă de fier şi s-a întrerupt, furat cu inima de frumuseţea flăcăului, bălan şi smerit ca o copilă.
    îngerul se bucura de tot ce vedea. S-a uitat cum se învârteşte moara, ca roţile unui ceasornic, aşezate pe dinafară şi jucăria asta i-a plăcut. Un om cu cizmele peste genunchi căra cu spinarea sacii cu făină la căruţă, alb de s-ar fi zis îmbrăcat în ceaţă şi promoroacă şi a scos din moară lumina iazului măcinată. I-au plăcut şi boii lui, care rumegând încet, cu coarnele plecate, păreau că mestecă o rugăciune şi mai mult în gând. Un bouleţ mic, mai departe, fără coarne şi cu coada lungă călca alene pe prispa morii: pisoiul. Câinele a suit poteca la el, codindu-se cu nevinovăţie, şi i-a plăcut şi arătarea asta, blajină la suflet şi sălbatecă de câtă blană era pe ea mototolită. Găini multe şi porumbiei împestriţau bătătura mare a morarului şi o frânghie cu cearşafuri spălate şi întinse la uscat se căltina prinsă între uşa mare şi o plută înaltă. Parcă pânzele astea aveau să ducă moara prin apele amurgului, ca o corabie, din liman în liman.
PUBLICISTICĂ
981
    I-au plăcut şi gospodăriile oamenilor, pe dinaintea cărora căuta căminul Maicii Paraschiva. In fiecare ogradă se petrecea la apropierea serii un lucru deosebit: mulsul vacilor, spălatul oalelor de pământ, adusul doniţelor cu apă, de-a fuga, de fata durdă, cu catrinţa întoarsă peste cămaşă. Potcovarul era la vatră şi nicovală, turtind fierul aprins într-un val de scântei. Rotarul subţia spiţele la cuţitoaie. Un om spărgea lemne: s-a oprit să-l vadă muncindu-se cu buturuga noduroasă ca un cap de balaur, ridicând-o pe sus cu toporul şi lovind-o de un trunchi ca să
o  răzbească. îi plăcea mirosul fumului de găteje care începea să se dezlâneze printre coperişurile de draniţă şi stuh. Pe pirostrii fierbea ciorba de seară şi se mesteca mămăliga.
    Toate acestea nu se pomeneau în ceruri, ca pe pământ, unde omul încâlcit cu nevoia îşi munceşte pâinea cu braţele şi cu uneltele născocite de el şi parcă ar fi pizmuit truda, osteneala şi sudoarea, de care omul se plânge. Şi-ar fi dat mâinile moi şi limpezi pe ale faurului bătut în palme de ciocan şi cu degetele înnodate greoi, numai să poată mişca sculele din jarul potcovăriei.
    Coasa, secera, plugul, săcurea, făcute ca să înmulţească puterile piept la piept cu pământul, aveau şi ele o taină ştiută numai omului, care le-a iscodit din nimic.
    Pe pământ e luptă şi în ceruri ascultare. Dar cu toate că sufletele sunt cu mult mai multe acolo decât pe pământ, forfota şi zgomotul sunt mai mari într-un sat al oamenilor decât în Raiul întreg, unde viaţa se trăieşte şoptită şi cuvântul se strecoară în auz fără grai.
    Dar nefiindu-le nici foame nici sete, neştirbiţi de suferinţă şi feriţi, cei din ceruri n-au trebuinţă să se chinuie şi frământe. De-o fire cu stelele, ei se mărginesc să strălucească şi să lumineze. A zecea fericire e împărăţia fără sfârşit a păcii veşnic neturburate.
    Când ajunse îngerul în dreptul casei Maicii Paraschiva, turbureala serii micşorase depărtarea dintre hornuri. Maica Paraschiva era meşteră mare în iscusinţele sale.
982
TUDOR ARGHEZI
    Darul născocirii şi al potrivirilor nu-1 avea ca ea nici o femeie din câte călcau războiul şi duceau acul pe pânza topită şi în borangic până peste Olt. Celelalte urmau tiparele îndătinate, trecând chipurile de pe alte ţesături pe firele lor, după cum apucaseră; crucile lângă cruci, galbena între două negre, jumătăţile de cruce alăturate de alte jumătăţi, una portocalie şi alta albastră; chenarele verzi cu colţuri intrate şi ieşite; brâiele de-a latul, întocmite din dungi alăturate, din puncte, din şireaguri şi dinţi. Pe o pârtie de lână cenuşie, ca pe o dungă de apă, se înşirau asemănări de raţe înot, puse la rând ca nişte cârlige cotite, lintiţă, nuferi şi peşti.
    Maica Paraschiva, urându-i-se să se ia după ce ştia şi văzuse, se lăsa în voia închipuirii, şi lucra cu tragere de inimă mai mare. Alegea cărămiziul macului, ruginiul toamnei, gălbuiul florilor de soare şi al păpădiei, flacăra de livănţică, bumbul din mijloc al muşeţelului, şi ţesea cu ele, felurindu-le printre verdele vişinului, al stânjenelului, al piersicului şi al sălciei, tărcat cu albastrul de pe cer, de unde venise şi îngerul pe pământ; douăsprezece rostiri de albastru până la cenuşiul de mărgăritar al frunzei de răchită. Lua de la ierburi, bălării şi buruieni marginea, mijlocul şi încovoierea şi îndreptându-le după urzeală, scoarţele ieşite din războiul şi din mâinile Maicii Paraschiva nu semănau nici cu cele mai puţine din cele obişnuite.
    Şi lucrând toată ziua şi o bucată din noapte, singură în casa ei, la care lumina lămpii nu se mai stingea, Maica Paraschiva cânta cu vorbe de-ale ei şi cu ghiersuri de-ale ei, lăcrimând după copilul care îi murise şi după bărbat, mâncat de fiarele pădurii, că fusese pădurar de codru. De la pieirea lor zăbranicul nu i s-a mai ridicat de pe cap şi dedesubtul barişului negru părul îi albise de tot, lumina ochilor i s-a împuţinat.
                   „Salcie şi sălcioară Ai rămas să plângi afară.“
    La lumina galbenă aşternută pe geamuri, îngerul văzu înăuntru pe Maica Paraschiva migălind pe un fir de ibrişim
PUBLICISTICĂ
 983
florile de tei începute pe o ie. Ea sta pe laviţă atât de aproape de fereastră încât dacă n-ar fi fost geamul, urechea i-ar fi auzit bătaia inimii îngerului din spatele ei. I se pornise inima într-o fugă de nestăpânit, poate pentru că avea să intre într-o casă de om. Nu pricepea de unde putea să vie atâta neaşteptată sfială. Cusătura era gingaşă. Pe un petec de păienjeniş acul Maicii învia sumedenii de musculiţe de mătase trandafirii şi aurite, care parcă zburau de jur-împrejurul degetelor ei de ceară. El puse buzele în sticla ferestrei zicând:
    — Te rog să nu te sperii, măicuţă. Mă primeşti înlăuntru?
    Maica Paraschiva se suci odată, parcă împunsă în spinare
cu un vârf ascuţit. Era greu să creadă că i-a venit în rama ferestrei, cu adevărat, icoana ce i se arăta ochilor ridicaţi de pe mătase, ca din catapeteasmă, şi părându-i-se mai mult că se năluceşte decât că vede, se cutremură de atâta frumuseţe. Sprincenele încondeiate ca nişte arcuri lungi acopereau răsăritul unei priviri albastre ca liliacul, faţa era albă cu o rumeneală sfântă risipită în floarea ei. Nădăjduind fără să creadă, maica sări jos în târligi, pe rogojina curată şi deschise uşa, de unde îl văzu întreg, voinic, înalt şi cu plete arămii.
    -Vino, maică, înăuntru... Dumnezeu te-a trimis.
    —     Chiar Dumnezeu m-a trimis la dumneata, măicuţă, zise îngerul intrând. Nu ştii de când te caut şi în câte locuri am întrebat...
    Şi aşezându-se pe un scăunel zise, scoţând căciula şi cojocul de pe umeri:
    —     Bine e la dumneata, măicuţă!... De-abia venii şi n-aş mai pleca.
    El luă în mână ia şi citi în firele ei gândul fiecărei iţe. Se duse la război unde bătrâna încerca să puie pe scoarţa începută foaia de patlagină, culcată în răspărul urzelei, biruind cu greu împotrivirea ţesăturii.
    Maica Paraschiva nu-şi mai putea lua ochii de la el şi bucuria o întineri în sufletul ei.
984
TUDOR ARGHEZI
    în odaia de alături, gătită cu şervete şi covoare, era un pat, în care ea nu s-a mai culcat de când rămăsese singură, chinuindu-se numai să aţipească şi întrerupându-şi lucrul numai cât îi trecea somnul ostenelei pe la gene...
    -      Poate că vrei să te odihneşti niţel, îi zise maica, dacă vii aşa de departe. Te-o fî trimis Dumnezeu Sfântul să-mi ţii de urât.
    —      La miezul nopţii trebuie să fiu înapoi, măicuţă, că se culcă îngerii şi nu pot să lipsesc, zise îngerul cu părere de rău.
    —      Atunci eşti înger adevărat!... Nu m-ai amăgit... Dar în casa mea n-a mai intrat nimeni de când am rămas văduvă, niciodată. Şi tocmai când ai venit, dumneata vrei să şi te duci? Mai poate să rămâie maica după ce ai plecat?
    -      Să-ţi spun pentru ce am venit, zise îngerul, dacă nu te superi. De Crăciun trece Maica Domnului pe la noi, prin părţile noastre, şi trebuie întâmpinată cu un cântec nou. Nimeni dintre noi n-a fost în stare să-l născocească şi Dumnezeu ne-a spus că numai pământenii ar putea să ne facă unul potrivit, şi m-a trimis la dumneata. „Du-te la Maica Paraschiva, şi roagă-te de ea“, mi-a poruncit Dumnezeu, „că o aud toată noaptea îngânând în chilia ei vorbele care mă sfârşesc..."
    -      Ştie Dumnezeu de mine şi m-a auzit? s-a smerit maica să întrebe. Dar a uitat de suferinţa mea...
    —Ţi-am adus, ca să faci cântecul până la miezul nopţii, două stele mari, cinci stele mici, un ghem de raze de argint, un ghem de raze de aur, un petec din cer şi o pungă cu întuneric... Să vedem: am uitat ceva?... Şi-o coală din curcubeu. Şi o titvă cu vânt pentru pornirea cântării. îţi mai trebuie ceva?
    Maica Paraschiva făcu socoteala:
    —      Jalea o am. Durerea n-am pierdut-o. Oftatul e lângă mine... Mi se pare că nu-mi mai trebuie nimic. Dar vreau să te întreb de copilul meu Gheorghiţă. îl cunoşti?... Am visat într-o noapte, când m-a furat somnul, că ar fi voind să mi-1 dea Maica Precista înapoi, şi când era să-l capăt, m-am
PUBLICISTICĂ
 985
deşteptat. Mai bine ţi-aş face o poveste decât un cântec... Am uitat să cânt.
     — Atunci fă o poveste...
     Şi Maica Paraschiva făcu această poveste ce s-a citit aci.
     Dar când isprăvi de povestit, Maica Paraschiva rămase cu ochii aţintiţi la înger. Băgase de seamă că subt urechea stângă îngerul avea un neg negricios, ca Gheorghiţă... Acul i-a căzut dintre degete, degetele s-au desfăcut pe cusătură. I s-a lăsat capul pe piept. Spinarea i s-a răzimat de părete. Ochii i-au îngheţat închişi.
     Un fir de mătase vişinie atârnă şi azi de cusătura iei neisprăvite.
1937
                BLESTEMATUL INFERN
    Nu treceau nici trei zile peste articolul nostru din nr. 23, Şcoala, pe care v-am ruga să-l recitiţi, că în localul aceluiaşi liceu din Bucureşti, dintr-o clasă a căruia o elevă exasperată s-a aruncat pe fereastră în faţa privirilor înnebunite de groază ale colegelor, s-a dovedit existenţa unei întreprinderi de suprimat omul în embrion. E de necrezut.
    Toate autorităţile s-au cutremurat, dinaintea neaşteptatei scorburi de puroi. Părinţii trăiesc în teroarea complicată a unui învăţământ care alătură abecedarul de romanul senzaţional, clasa de morgă şi inocenţa de asasinat. Păcatele grele ale Bibliei circulă între catedră şi bănci - cerneala e otrăvită, tibişirul murdăreşte mâna copiilor de lepră, litera se strâmbă în tocul ei, gândul se perverteşte. Mai este ceva curat?
    Un singur om rămâne senin şi nepăsător. Acel antreprenor de Paradis academic cu taxă de intrare, dintr-un bulevard, unde un public de două sexe petrece, pentru cea mai pură
986
TUDOR ARGHEZI
doctrină de moralitate, nouă părţi din zece nudă şi o parte în tricou transparent. Va rămâne de pomina viitorului că marele maestru al şcolilor de azi şi al indexului literar ţinea hotel şi grădină de jocuri în pielea goală.
    El nu vrea să se ştie şi să se vorbească. Directoarea instituţiei care poartă numele suveranei reîntregirii, şi unde s-au petrecut lucrurile ştiute totuşi de toată lumea, îi este nepoată şi unchiul, pentru că are puterea de partea lui, se osteneşte să înăbuşească strigătele, să sfărâme condeiele, să oprească adevărul.
    Oamenii lui de aşijderi. Surzi la suferinţă de putregaiul ce le astupă auzul şi se dospeşte în gaura urechii, vinovaţii, arătaţi cu degetul viitor şi al morţilor de ani de zile şi de un timp întreg, nu ştiu, nu văd, nu aud. Mintea lor aberată născoceşte viciul imaginar în gândire şi ideal dar nu cuprinde descompunerea progresivă din gospodăria încredinţată chefului şi cinicului lor bun-plac.
    De sus până jos vedem cum se cojeşte zugrăveala, cum se clatină şi se mişcă păreţii acestui mormânt înalt zidit pentru inteligenţă, însufleţire şi lumină cu trupurile copiilor între cărămizi, cu aluatul sângelui amestecat cu varul pe mistrii. A crescut prea sus mormântul şi temelia lui s-a întins peste răbdarea pământului ce vi s-a dat îngrădit cu pravili, meşteri plagiaţi după Manole! Voi nu aţi clădit şcoli, n-aţi deşteptat minţile, n-aţi împuternicit conştiinţele, n-aţi făcut suflete şi inimi: voi aţi ridicat în numele slovei şi al cărţii morminte şi aţi deschis cimitire. Nu e de mirare că imitându-vă opera şi stilul, slugile voastre deschid în cavouri fabrici de îngeri.
    Povestea păstrează amintirea acelui nobil, bolnav de o demenţă mistică, liniştită, care fura copiii în turnurile şi catacombele unui castel şi-i masacra, slujind fanatic diavolului şi magiei. Voi ucideţi copiii pentru Sfintele Sfintelor, pentru cuminecătura ideii. Şcolile voastre ni-i primesc vii şi ni-i restituie morţi. Vă trimitem tinereţi şi ne daţi înapoi cadavre.
1937
PUBLICISTICA
987
j                          CĂRŢILE
1     A început şcoala abia în septembrie şi în noiembrie părintele se întreabă, surprins de valul de mocirlă, redevent unor vâltori de veche lătură, dacă nu e ceasul, în epidemia de cancer moral dezlănţuită, să-şi ia copiii acasă şi să le suprime un învăţământ cu ecourile asonante în mormânt. Tremură aerul şi vântul se miră că atâţea corbi au uitat să zboare, tăbărâţi pe tineret, ca să-i scoată din carne scheletul. Ilustrul corp închis al doamnelor profesoare rabdă în rândurile lui, fără să le arunce afară, să le biciuiască în privelişte şi să le bată cu pietre şi foc, pe asasine. Intre otrăvitoarele din Ardeal care-şi ucideau bărbaţii cu hârtie de muşte şi aceste pizmaşe brute taciturne care chinuiesc copilele cu hârtie de caiet, nu se poate face o deosebire decât că nelegiuirea lor e mai primejdioasă. Ele nu-şi omoară ibovnicii şi întreţinuţii, ne terfelesc, ne mânjesc şi ne sugrumă copilele noastre, trimise cinstite, candide şi nevinovate ca să înveţe de la slugile hoaţe, zbanghii şi degenerate, brevetate de un for incapabil de discernământ şi de omenie, curatele ştiinţe ale Minervei. Te-am dus, copila mea, cu floarea de crin a Maicii Domnului în mână şi te-ai întors cu ea pe piept, veştedă şi tu şi veştedă şi ea. Ce cuminţenie de dobitoc egoist şi legal te opreşte să-ţi încarci carabina şi să culci fiarele care i-au pătat pieptul cămăşii cu sânge, la pământ?
      Totul s-a făcut aşa, ca să nu rămâie nici frăgezime, nici încredere, nici nădejde. Cărţile care ne sunt poruncite deghizează vicleşugul, escrocheria, jaful şi stupiditatea. în vreme ce osândesc poezia şi o recomandă academic parchetului şi urmăririi procurorului, domnii executanţi aprobă cărţile care ne fură şi ne întunecă înţelesurile simple, şi pe când cântăreţului de stihuri îi împiedică mijloacele de răspândire, ei înavuţesc din literă oarbă, din cuvinte moarte, din pagini mânjite, din cărţi de cretinizare şi din monopol, pe feciorii de casă. învăţământul gratuit e un învăţământ cu
988
TUDOR ARGHEZI
beneficii şi dobânzi. Nemaiprididind cu manualele şi în nevoia de a înmulţi neamul slugilor devotate, s-a inventat şi situaţia grotescă de autori de caiete şi de blocuri de desen, ceea ce permite să se plătească protejaţilor zeci şi sute de lei, pe câteva foi de un leu. Onoarea didactică pune subt numele de autor, tipărit pe o mucava, o gumă, un creion şi două peniţe.
1937
                 COPIII CERŞETORI
   Cât priveşte pe şcolarii care scapă cu viaţă până la examen, educaţia făcută de departamentul Educaţiei Naţionale sugerează şperţul şi cerşetoria. Impozite abuzive periodice, bilete de festival, panglici de pălărie cumpărate cu şapte lei şi vândute fetelor cu douăzeci lei, fără nevoie, insigne improvizate, donaţiuni cerute cu zâmbete făgăduitoare de medii rotunde şi care neîmplinite, elevele se izbesc de severitatea sprâncenelor rase şi rectificate cu cosmetic, de vorba cu mai multe înţelesuri, de aluzia la lucrarea în scris şi la examenele de fine de an.
   încă ieri în mahalaua mea am găsit tremurând în poartă
o copilă săracă de oameni foarte săraci, cu o hârtie mototolită în mânuţa ei îngheţată. îmbrăcată aproximativ de căpătat şi cu o gheată spartă mai mare decât părechea ei desfăcută, fetiţa îngheţa în umezeala zilei şi nu putea grăi din pricina dinţilor porniţi într-o clănţănire monosilabică nebiruită. Fără să pot afla deocamdată ce trebuinţă deosebită în mizeria ei o făcea îndrăzneaţă, am luat-o în casă, unde s-a încălzit. Copila venea la cerşit. Directorul şcolii primare din cartier a dat celor două sute cincizeci de eleve din şcoală câte o listă ca să adune bani. Era duminică şi alergând ziua întreagă din casă-n casă în toată mahalaua, fata adunase treizeci de lei.
PUBLICISTICĂ
 989
   I     - Dacă nu ducem până diseară fiecare câte o sută de lei, j mi s-a plâns copila, domnul director ne bate.
   ]     — Pentru atâta lucru, n-are să te bată, i-am spus.
   j — Ne trânteşte cu capul de unde apucă, răspunde copila. Pe un băiat l-a bătut de a căzut şi-i spunea că muşcă din el cu dinţii.
       Iată-ne copiii diminuaţi, demoralizaţi şi omorâţi, după gradul de învăţământ, încununat cu sinuciderea deznădăjduită. Părinţii nu mai au ce aştepta de la această sinistră caricatură de şcoală, exclusivitate industrială garantată în folosul ici al unei grupări de piraţi, dincolo al unor nulităţi.
       Părinţii vor fi siliţi să-şi organizeze şcoli pe seama lor. Profesorii şi profesoarele cu dragoste de chemare şi devotaţi frumosului har şi dăruirii de sine sunt între noi, asupriţi, desconsideraţi şi ţinuţi la periferia profesională de către haita politică a fiarelor negre.
   1937
             ACTRIŢA CARE SE STRÂMBĂ
      O maladie stranie şi feroce. Nasul cu concursul împrejurimilor devine creţ, vag îndoit. Strănutul nu binevoieşte să izbucnească biruitor şi calmant. Figura rămâne ca-ntr-un cuier.
      Compătimeşti din stal şi eşti hotărât ca-n primul antract să-i faci cadou o batistă şi-un tub cu vaselină mentolată.
      Buza de sus încearcă o evadare bruscă. Cere ajutor. Faţa se cutremură o clipă, ori mai multe. Ia formă de ciorap aruncat în grabă. Trupul porneşte în acelaşi ritm clinic. Ai impresia că doamna e chinuită de viermi intestinali. Sau de blestemele părintelui dumisale - rămas într-o casă de rugăciuni.
      Umerii sar în lături. Pieptul ar vrea să se boltească şi nu poate. In stomac se dă, desigur, o mare bătălie. Fără a mai lua în seamă publicul, actriţa se screme.
990
TUDOR ARGHEZI
     O isterie neînţărcată i se plimbă din creştet până în tălpi pe principiul boabei de mercur.
     Gesturile sunt repezite, gâfâitoare.
     Obişnuiţii spun că e cu totul altceva: cucoana crede că a intrat în pielea unui rol mare. De-aceea se strâmbă. Absentează scoaterea limbei şi lovitura peste fesa proprie - aşa cum se practică la gardurile mahalalei. Deci comedia nu e pentru oricine — e de artă.
     Teatrul, care se cheamă tot aşa, vrând desigur să definească şi întruchipeze genul, - obligă fără îndoială la asemenea schimonoseli. Un nou fel de a înţelege, aprecia şi reda comicul.
     Nu ştim dacă istericalele sunt din iniţiativa proprie actriţei sau pornesc din geniul cu bretele de localizator în tovărăşie, şi regizor de unul singur, al domnului Sică Reinchard.
     în calitatea sa multiplă de ţiitor de teatru, făcător de piese, dătător de falimente, necrofor recunoscut şi puitor în scenele Scita - poate fî felicitat de domnul Tudor Muşatescu.
     Pentru publicul de gust nu e recomandabil, cu riscul chiar de a nu-1 vedea nici pe Iancovescu.
1937
                         ASPECTE
    A mai fost pomenit în „Bilete" cazul ieromonahului Dionisie. Fanaticul călugăr, stareţ cândva la o mânăstire oltenească şi cu destoincii duhovniceşti şi de gospodărie în chinovie remarcabile, s-a simţit chemat la o întrebuinţare mai nobilă a însuşirilor lui şi lăsând vitele cu coarne şi fără coarne ale eparhiei să rumege înainte, a plecat.
    Episcopul lui îl întrecuse atât de mult în spiritualitatea economică încât stareţul Dionisie, constrâns să cultive via Domnului cu zarzavaturi, fusese silit să ia loc şi pe căruţa
PUBLICISTICĂ
991
mănăstirii şi să colinde oraşul provinciei binecuvântate de ierarhul local strigând în gura mare, cu biciul cailor în mână, şi vânzând preasfinţita varză, duhovnicescul usturoi şi celelalte mântutitoare legume binecredincioşilor pe gologani; restituind, cu alte cuvinte, Kesarului ce era al Kesarului şi dând lui Dumnezeu ceea ce aparţine lui Dumnezeu: oftatul şi răbdarea.
     Strecurând-se greu între pântecul diavolului care strivea mănăstirea şi zidurile acesteia, popa Dionisie a venit în Bucureşti. Un călugăr nu poate să facă ce vrea numai cu de la sine putere şi el a cerut învoirea chiriarhului. Târâş, grăpiş, a scos o gazetă, cunoscută subt numele de „Glasul monahilor". Nu interesau în această foaie sintaxa şi acordul, pe care, încet, încet, călugărul a putut ajunge aproximativ să le stăpânească. Era aprins şi viu spiritul din cerneala lui - şi acest lucru interesează mai mult decât gramatica. Popa Dionisie îşi scria foaia singur şi singur şi-o vindea. Nu o vindea: o dăruia — şi cine voia să i-o plătească, în trenuri, în tramvaie şi peste tot locul nu era refuzat. Călugărul trăieşte din sfânta cerşetorie şi pomana nu e ruşinoasă decât pentru chelnerii organizaţi, care o numesc „zece la sută" şi pentru clienţii bogaţi.
     Odată cu foaia, popa Dionisie împărţea şi cuvântul fierbinte al unui om cu milă de semenii lui şi trimis de către Cel de Sus să le aducă aminte de cele uitate. Rareori prea bine primit şi adesea înfruntat, preotul monah a străbătut în toate gradele nivelului mijlociu, unde mocnesc firile urâte, pornirile osândite, între haimanale, hoţi şi beţivi. Multora cuvântul aprig şi inspirat al stareţului le-a tulburat nu numai certitudinile dar şi cinismul. Biserica românească s-a pomenit că avea un misionar. Sunt în biserica noastră, afară de arhierei, episcopi şi mitropoliţi, admirabil înzestraţi, şi mult mai bine înzestraţi de legea autonomiei bisericeşti decât de Cel închinat în Treime, nu mai puţin de zece mii de preoţi - ba mai repede mai mulţi - şi de vreo cinci mii de monahi şi monahiţe. Această mare gloată de dulămi, potcapii şi comanace n-au dat
992
TUDOR ARGHEZI
decât atât: un singur misionar, pe popa Dionisie Lungu, un mărunţel, un om uscat şi nervos, un osos, un muncit, un neastâmpărat, un nebun al lui Dumnezeu.
    Călugăria, pe care a deposedat-o de toate candorile ei clerul mirenesc, al preoţilor cu preoteasă, îl urmărea pe popa Dionisie cutreierând cu condeiul şi cu neliniştea lui mântuitoare, tot zodiacul bisericesc. Odinioară, cum îi şi stă bine, biserica era călugărească. O lege făcută de civilii cu spiritualitate absentă ai politicii a mirenizat-o. Sucombând preacucernicele preotese, preacucernicii soţi au căpătat dreptul să devie episcopi, printr-o operaţie de cult rapidă, trecuţi prin compartimentele de lungă durată, ale ascultării, uceniciei şi călugăriei în treizeci de minute şi două secunde. Veniţi în episcopat, fără noviciatul care rafinează stările sufleteşti şi le găteşte cu catifea, dar cu băieţi şi fete de căpătuit, nu vom rosti un cuvânt prea tare dacă vom preciza că ierarhia s-a destrăbălat. In anul una mie nouă sute treizeci şi şapte de la venirea Mântuitorului n-a mai rămas din vechea duhovnicie nimic, dar radical nimic. Firul s-a rupt definitiv cu câţiva ani înaintea războiului şi după război mai stau în picioare zidurile din trecut.
    După război s-a ivit o mişcare, pornită din câteva nuclee mai mult sau mai puţin teologice, aproape religioasă; mai repede clericală decât religioasă şi mai repede episcopală decât preoţească. Religia, care era numai credinţă sau o modalitate inefabilă a intelectului mânat de inimă, a devenit o teorie, o filosofie politică, depărtându-se de toate sensurile şi temporalul covârşind spiritualul. înainte cu mult de aceste veleităţi şi fără să caute aşezări lumeşti în aceste câmpii ale azurului, unii au căutat o întinerire a bisericii prin sâmburele ei chiar, prin ceea ce avea biserica mai vechi şi totodată mai proaspăt şi mai virginal în sânul ei, prin călugărie. Munca popei Dionisie se găsea pe linia tradiţiei pure.
    Acţiunea lui a fost suportată. Şi cei care calcă şi dispreţuiesc în sinea lor cuvintele Sfintelor Scripturi se tem de ele.
PUBLICISTICĂ
993
Dar înfăţişătorii cuvântului curat sunt antipatici. Popa Dionisie juca, fără piele de capră pe trupul lui, rolul niţeluş al Sfântului Ion Botezătorul, de care se temea împăratul şi pe care îl urau împărăteasa şi fiica ei. îi plăceau împăratului certările apostolului dar îi plăcea şi împărăteasa, iar împărătesei îi plăceau fardurile, parfumele, lascivităţile şi toate acele minciuni agreabile, care dau moartea aparentă înapoi şi întârzie judecata împiedicată de putere.
    Dar pân-aci e numai jumătate caz, din cazul ieromonahului Dionisie. într-o bună zi, după cincisprezece ani de propagandă, râvnă şi osteneli i se pune în vedere să renunţe la o acţiune, pentru care biserica ar fi trebuit să-i rămâie adânc recunoscătoare, sau să-şi lepede haina. Stupefacţia s-a manifestat în toată presa. Ierarhia n-a dat înapoi. Cu o perseverenţă pe care nu i-am cunoscut-o nicicând în opera de construcţie a sufletelor, ierarhia l-a silit pe acest monah, al căruia păcat îl vor purta toţi câţi au participat la crimă, să-şi lepede reverenda, luată de bunăvoie în copilărie.
    Dionisie e azi aproape un civil, jumătate chip de preot, şi jumătate mirean. El îşi redactează şi îşi distribuie ziarul ca şi mai nainte, păstrându-şi poziţia pe care s-a clădit. Foştii lui şefi nu sunt mulţumiţi. E atâta dragoste creştinească la cârmaci, că ei i-ar scoate ochii omului care vine să le arate Evangheliile deschise la stihul cuvenit. Ei obosesc poliţia cu intervenţii repetate. Hoţul le-a furat pe Dumnezeu şi l-a închis în sufletul lui. Dintr-atâţi cărturari şi farisei câţi numără clerul, popa Dionisie e singurul sărac cu duhul, care mai este în stare să priceapă litera şi sensul Scripturii. Acest obraznic trebuie ucis! Dar şi poliţistul care-1 cheamă să-l ancheteze şi jandarmul pus cu baioneta la spatele lui simt mai mult decât e în stare să bănuiască un Sinod întreg: strălucirea tainică a călugărului exclus, iradierea din fiinţa lui a unei puteri peste oameni şi timp.
 994
TUDOR ARGHEZI
    Cititorul copil din şcoală nu pricepe cum s-au despărţit bisericile, fracţiunile protestante şi schismatice ale bisericii latine. Profesorii le pot aduce pilda ieromonahului Dionisie Lungu. Se prea poate ca din repetarea cazurilor de nedreptate să iasă totuşi ceva bun odată şi odată pentru poporul nostru, scăpat de o formă religioasă străină: o biserică nouă, ruptă ele români, cu sensibilitatea clară românească din biserica unui Orient împovărător şi greoi întemeiat pe fantezie proastă, pe tembelism şi robie.
1937
           O CARTE A CĂRTURARULUI
   N-am avut vreme decât de răsfoit cartea domnului profesor Al. Rosetti: Istoria limbii române. E primul volum dintr-un studiu în mai multe.
   Are poporul românesc un trecut: viaţa lui politică şi socială. Până la recenta Istorie a domnului Giurescu, acest trecut a constituit obiectul de studiu al mai multor scriitori istorici şi învăţaţii s-au certat unii cu alţii pentru un oareşcare mai mare sau mai mic adevăr şi mai ales pe călimară şi peniţă. Monumentele şi actele n-au putut în activitatea lor să-i puie de acord nici în morminte.
   Dar şi limba românească are un trecut. E trecutul cel mai greu de înfruntat din pricina tocmai a unei erudiţii stricte. Domnul Rosetti şi-a luat această sarcină de la ştiinţă şi de la duhul românesc. Istoria, zisă cu înţelesul poziţiilor şi atitudinilor, e o iconografie a ochiului şi prezintă frumuseţea materială a unui roman amplificat. Cioburile-i sunt de piatră, de lut şi de oseminte: evenimente înlănţuite de alte evenimente, provocate într-un anumit fel pe care întâmplarea îl putea devia deosebit.
PUBLICISTICĂ
995
    în istoria limbii româneşti se găseşte mistica interioară şi determinată a fiinţei româneşti: acolo stă sufletul în adevărul intrinsec şi în tiparele originale. Impalpabilul cuvânt sedimentează personalitatea pură, trădează ce n-a fost trăit în act şi gest. Nu e nici Domnitorul, nici momentul: e veacul, e de faţă mileniul, e de faţă mai mult, tot trecutul orientat către etern. Limba e 1111 adevăr de acelaşi sens cu pământul şi văzduhul naţional, în care pot creşte cu spic propriu plantele aduse în ghivece dintr-alte părţi.
    Am citit prefaţa. Cartea nu poate fi parcursă într-o zi şi o noapte. Frumosul volum I, ce ne stă pe masă, studiază rădăcina latină în trunchiul românesc. „Volumul de faţă este consacrat cercetării fondului latin al limbii române", scrie cu o eleganţă lapidară autorul.
    Impresionează stilul moral de om de ştiinţă al domnului Rosetti. Omul de ştiinţă nu e numai eruditul din el. Omul de ştiinţă e un om nou, pe care pân-acum nu l-au exprimat în amplitudinea lui decât fiziologia, matematicele şi ştiinţele experimentale, în rare tipuri de perfecţiune din linia Claude Bernard, Flenri Poincare. Intelectul atinge în ascensiune un punct la care suie lumina tare, lepădată de celulă şi de pulbere, o stare serafică a inteligenţei, peste bine şi peste rău, la cristal.
    O spun cu toată satisfacţia şi sinceritatea, emoţionat de putinţa omului urmărit, bârfit şi implicat de a se ridica în disciplina lui până la ţinuta stelelor ancorate în marea de sus. Şi acestei ţinute i se întovărăşesc distanţa de sine şi rezerva faţă de plăcerea dezmierdării.
    Nu e nicăieri mai multă poezie decât în această carte circulată de ecouri, de roiuri minuscule, de scântei somnolente sau trezite, în care intuiţia despre misterul interior al vieţii este manifestă.
1937
996
TUDOR ARGHEZI
            [„UN FAIMOS NEGUŢĂTOR...“]
    Un faimos neguţător de tablouri, Ambroise Vollard, milionar şi om de gust, şi-a tipărit recent amintirile.
    Dotat cu sensibilitate, pricepere şi îndrăzneală, Vollard a cumpărat ceea ce într-o vreme părea absurd, vânzând peste ani, când picturile au fost evaluate la preţuri uriaşe.
    Neguţătorul nu s-a mulţumit numai să-şi facă meseria, ci a vieţuit şi dincolo de ea — în firele de borangic ale întâmplărilor şi gândului. O întreagă istorie anecdotică, mai mult autentică decât altfel, a ultimilor decade din pictura franceză, prin care trece evocarea artiştilor întâlniţi de-a valma cu o seamă de colecţionari, într-o anumită lume, tot atât de celebră.
    Desprindem o amintire interesantă, care ar putea face subiectul unei nuvele:
    într-o zi Vollard a primit vizita unui necunoscut. După o scurtă conversaţie amatorul l-a încredinţat pe rutinatul neguţător de tablouri că cel mai mare pictor e Steinlen. A cumpărat chiar toate pastelurile semnate astfel, rugându-1 să-i furnizeze un nou stoc.
    Câteva zile mai târziu clientul s-a răzgândit:
    - Cel mai mare pictor nu e Steinlen ci Maurin.
    Nu a trecut nici o săptămână şi colecţionarul s-a arătat tot atât de nemulţumit. Ba de data aceasta susţinea aproape că nici nu se prea pricepe:
    — Cum să procedez să aflu care e cel mai mare pictor?
    —     Nu există un singur pictor mare. Sunt mai mulţi: Cezanne, Monet, Degas...
    -     Stai puţin că mă-ncurc. Sunt prea mulţi. Ar trebui să urmez sfatul lui Rabelais, să dau cu zarurile. Am jurat însă să nu pun mâna pe acest instrument de joc.
    Vollard propuse să pună câteva bileţele într-o pălărie, apoi să tragă la nimereală.
    Ideea păru bună. Scriseră câteva nume.
PUBLICISTICĂ
 997
    Primul ieşi Van Gogh - care fusese trecut pe un bilet din greşeală.
    Necunoscutul a cumpărat vr’o treizeci de tablouri de Van Gogh. A ieşit apoi Cezanne: alte vr’o douăzeci de pânze reţinute.
    Omul a plecat cu un impresionant bagaj de tablouri la Haga, promiţând că va reveni.
    De întors nu s-a mai întors însă. Cu ani în urmă Vollard a aflat epilogul întâmplării.
    La Haga, familia în faţa atâtor tablouri a rămas îngrozită. Concluzia: nenorocitul a înnebunit. Drept care au cerut să fie pus subt interdicţie şi internat într-o casă de sănătate.
    Colecţionarul a susţinut că le cumpărase în urma poveţei unui specialist. Experţii olandezi au fost unanimi de părere că numai 1111 dement a putut zvârli atâţia bani pe asemenea tablouri.
    Amatorul de picturi a murit la balamuc. Pânzele au fost scoase atunci la licitaţie. Pentru o singură pictură de Van Gogh s-a oferit treizeci de mii franci — adică atâta cât costa toată colecţia. Cât despre Cezanne s-a dat o adevărată bătălie între colecţionarii miliardari şi cele mai mari muzee din lume. Nu trecuseră decât zece ani.
    Olandezul făcuse o afacere strălucită.
    Nebun ori nu însă - cine ştie?!
    Ambroise Vollard s-a mulţumit să însemne faptul pitoresc în puţine cuvinte, cu zâmbetul celui care a trăit - fără transfigurarea literară de care ar fi fost capabil un meşter al condeiului.
1937
        PANARAMĂ PENTRU UZ CENTRAL
   Cochetă, mică şi intimă sala, mai mult bibelou, a fost născocită, cu ani în urmă, de un permanent neastâmpărat (calamburul e inutil): Iancovescu.
   împrejurările prezente au transformat-o în măruntă tarapana şi găinaţ.
998
TUDOR ARGHEZI
    Lipseşte mirosul de fleică, în compania zămoasă de frigare a mititelului, fanfara de aceeaşi calitate şi reprezentaţia de probă dată la intrare, pe acoperiş. Scena compensează absenţele remarcate.
    Spectatorii sunt revoltător de bine-crescuţi şi nu întrebuinţează încă seminţele de bostan ca divertisment, nici replica ouălelor clocite (nu e nici sezonul!).
    Comedia se numeşte Teoria cocoşului. Obligă la manifestaţii interzise de starea de asediu. Spectacolul e pur şi simplu lamentabil.
    Efortul lui Grigore Vasiliu - comercialmente, Birlic - se dovedeşte inutil. Nu se poate lupta cu inepţia textului. Interpreţii cei mai buni sunt doborâţi. Trupa merită condoleanţe.
    Comedia e grotescă, absurdă, cu spirite care sterpezesc auzul. Nu ştim dacă tot atât de nenorocit o fi textul original al lui Caglîeri, ori numai adaptarea firmei Sică Alexandrescu şi Tudor Muşatescu.
    Faptul cel mai uluitor e că această monstruozitate comică are girul regiei lui Ion Iancovescu.
    Reţeta dezastruoasă. A intervenit însă geniul în jiletcă al unui tovarăş de firmă, care nu de mult a dramatizat şi vândut sticlărie pe Calea Văcăreşti — un domn ce-şi zice Bereşteanu.
    A tipărit câteva mii de afişe mici, cu rugămintea către colegii săi de prăvălie din Lipscani, Moşilor, Dudeşti să le strecoare în ambalajul clientelei.
    S-a putut ajunge astfel la păcălirea câtorva serii de spectatori.
1937
                 STĂPÂNA ŞI STĂPÂNUL
    Faptul s-a consumat la cea mai proaspătă repetiţie generală de la Teatrul „Regina Maria“.
PUBLICISTICĂ
999
    Regizorul făcea gimnastică suedeză, muştruluind. Pe scenă doamna Lucia Sturza Bulandra:
    —Vă rog să respectaţi textul...
    — Eu respect textul, dar nu l-a respectat traducătorul.
    Dintr-o lojă, domnul Theodor Muşatescu:
    —     Doamnă, am făcut cum a spus stăpânul meu. Eu nu-i ies din cuvânt. Să-l asculţi şi dumneata.
    — Dar textul englez e cu totul altfel!...
    Din întunericul sălii domnul Sică Alexandrescu, fioros şi definitiv:
    -Doamnă, eu sunt stăpân aici. O să mă asculţi pe mine. Ai să joci nu cum e textul, ci cum vreau eu. Căci să-ţi intre bine în cap, cucoană, că plătesc lunar aici la patru oameni două sute mii lei.
    Un binevoitor spunea că în semn de protest doamna Bulandra ar fi leşinat. Finalul acesta cu săruri şi eter e un amănunt fără valoare.
    O completare e totuşi necesară:
    Piesa, pe atunci în repetiţie generală, e Stăpâna din La Paz. Versiunea românească, după cea franţuzească, e de domnul Tudor Muşatescu. „Stăpâna", doamna Lucia Scita Bulandra, învăţase după textul englez-original (Lady of La Paz) complet necunoscut de traducător. Stăpânul (cu afirmarea răcnită) domnul Sică Alexandrescu — a doua zi, în replică, a apărut cu calitatea de director pe reclamele teatrului de pe gârlă.
1937
               LUCRURI BISERICEŞTI
   Revista „Convorbiri literare" publică un articol de domnul C. Demetrescu, fost prim-redactorul presei conservatoare dinaintea războiului şi în legături politice profesionale cu
1000
TUDOR ARGHEZI
bărbaţii colegiului electoral restrâns, de pe întregul sector cu zigzaguri al partidei. Intr-o ţinută a condeiului, care a rămas în ce priveşte ziaristica o suvenire, articolul domnului Demetrescu, sobru compus şi gândit, ar putea să fie un document în dezbaterea, începută uneori şi lăsată din lipsă de argumente începută, a diferenţei dintre felul cum trebuie să scrie ziaristul bun şi scriitorul bun - două sfere, două criterii, două sinteze şi două vocabulare. Singură teza corespunde mai greu prezentării.
     Obiectul articolului Cazul canonicului Baud aparţine seriilor inactuale şi totuşi variat interesante, dar de-o inactualitate numai telegrafică şi civilă. Catoliceşte, el e perfect actual. Canonicul monegasc, Joseph Baud, ziditorul catedralei Sf. Iosif din Bucureşti, indiferent că ar fi trăit acum patruzeci, cincizeci de ani în România şi că ar fi murit încă demult, la Monaco, unde îi stă mormântul, este pentru biserica latină prezent. E o caracteristică a Romei papale ca întâmplările de acum o mie de ani să fie gândite cu mintea ei de azi şi evenimentele de astăzi judecate ca atunci. Vaticanul e o fiinţă de eternitate nu numai un scaun al pontifilor trecători.
     Ceea ce se cheamă „cazul Baud“ e altceva: bănuiala că mitropoliţii Calinic Miclescu şi Iosif Gheorghian au mărturisit pe patul de moarte credinţa catolică, deşi au fost conducătorii bisericii ortodoxe autocefale româneşti. Un ortodox activ are tot dreptul să fie vexat, mai ales în enunţul ce-1 face disputa dintre nuanţele aceleiaşi credinţe, că adevărul adevărat, opus adevărului tendenţios, este ortodox. Poziţia se menţine agresivă şi în Ardeal, unde poporul unificat atârnă prin Blaj de Roma, pe lângă autocefalia ungro-valahă. Integral catolic sufleteşte şi având duhovnic pe preotul capelei ordinului Sf. Maria din Pitar Moşi, regele Carol I era politiceşte ortodox: e adevărat că propaganda catolică, despre care mai mult s-a zvonit decât a fost, s-a împiedicat de voinţa strictă a marelui rege de a se respecta credinţele găsite.
PUBLICISTICĂ
1001
         Parcul închis al Mitropoliei din Bucureşti, până a nu fi fost desfiinţat, fiecare ştie că după război devenise o j crescătorie în libertate, de anumite făpturi, pe care şi Sfânta Scriptură le numeşte porci, necum o relatare fidelă ca aceasta. Pe vremea lui Calinic, parcul, ţinut într-o rânduială boierească, era o grădină de pasări exotice, printre care foarte mulţi papagali (nu vrem să măgulim pe Coco). Aristocratica preferinţă a fostului mitropolit arată o sensibilitate, nu chiar cât a P.S. mitropolit Bălan, de la Cluj, care ni s-a spus că are o menajerie de maimuţe şi o atracţie delicată pentru starea de psihos simiescă, dar orişicum o sensibilitate de considerat. Celălalt mitropolit, Iosif Gheorghian, alături de contemporanul lui, episcopul Gherasim Safirin, a realizat însă ultima mărturie în biserica românească a clasicei ierarhii călugăreşti. El a fost şi superiorul capelei din Paris, timp de douăzeci şi cinci de ani, e întâiul tâlmaci al romanului Jidovul rătăcitor, de Eugene Sue şi traducătorul din franţuzeşte al Vieţii lui Iisus, j  opera abatelui Didon. Traducătorul n-a găsit cu cale, în
     respectul omului de gust faţă de textul original, să-l ajusteze din punctul de vedere ortodox. I-au luat manuscrisul nişte j   colaboratori parazitari, iviţi în Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
j   profesorii Chiricescu, denunţătorul mitropolitului Atanasie
j   Mironescu, şi Nazarie, dacă ne mai aducem aminte precis,
     doi corectori şi în zaţ şi în spirit ai unui Didon inadaptat după j   o versiune rusească. Ceea ce în scrierile laice ar fi o mare
f   indelicateţă, în lucrările bisericeşti nici 1111 se bagă de seamă.
         Am trăit, un redactor de la „Bilete de Papagal", ecourile rămase din păstoria lui Calinic, chiar în mânăstirea Mitropoliei din Bucureşti şi câţiva ani pe lângă al doilea mitropolit, Iosif.
;   Am lucrat pentru el, din cerncala lui: am fumat din ţigările
     lui, l-am cunoscut, s-ar putea spune, de aproape. Ne-a dat sfaturi; ne-a dat mai mult: numele lui în cin. Si ne-a şi certat -şi pe drept şi pe nedrept. (Am vroi să mai fie de faţă şi să ne certe numai pe nedrept.)
1002
TUDOR ARGHEZI
    într-o bună zi, ne-am plâns lui, cu sufletul la gură. Ni se urâse. Duceam o luptă de apărare, de toată ziua cu împotrivirea bătrânilor neputincioşi. Erau şi atunci două tabere de generaţii distincte: tinerii de azi n-au descoperit ceva mai nou şi lupta era tot meschină. I-am spus mitropolitului că voim să plecăm, să ne ducem într-o ţară catolică şi călugărească şi ne-am ales pitorescul canton de mânăstiri şi congregaţii, Fribourg din Switzera. întâi, s-a supărat. După aceea i-a plăcut şi ne-a trimis la părintele canonic Baud, pe care îl cunoşteam din desele şi lungile lui vizite în apartamentul chiriarhului. Pe scurt, pater Baud ne-a dat o scrisoare la Monseniorul Jaquet, rectorul universităţii catolice din Fribourg şi fost „archeveque de Jassyu.
    Restul nu are adereţe cu „cazul Baud“. Dar o simplă contribuţie pân-aci se poate să fî fost.
    Să nu uităm, în paranteze, a recomanda cititorului, dacă se mai găseşte cartea în librărie, o incomparabilă Morală creştină, scrisă în româneşte de canonic.
    Cât priveşte producerea unui document probant, ca să fie crezută convertirea la catolicism a lui Calinic, e greu de ştiut cum ar trebui să fîe un asemenea act. Cu semnătura convertitului, legalizată de un notar şi garantată de o ştampilă? Se dau atestate de credinţă? Se înregistrează? Ce sens poate avea o naivitate atât de infantilă care cere diplome şi iscălituri? Stările sufleteşti nu ştim că se contabilizează - şi mărturisirea unei credinţe ar fi surprinzătoare numai dacă un prelat creştin ar deveni, de pildă, mahomedan ori budist, nu când ar mărturisi pe Christ în elineşte şi în latineşte. Bisericile, la urma urmei, se suprapun ca două triunghiuri egale.
    Oare mâna dreaptă nu se ridică de la sine strânsă în trei degete, la frunte, când paşii creştinului ortodox l-au dus ele la Expoziţia universală, peste pragurile de piatră ale Catedralei Notre Dame până la altar?
1937
PUBLICISTICĂ
1003
                  NEFERICITUL TATĂ
    Nefericitul părinte al copilei care şi-a dat moartea din fereastra liceului „Regina Maria“, este domnul maior Pascal Georgescu, judecător de şedinţă al Tribunalului Militar de la Corpul II de Armată.
    Magistrat obişnuit să acorde dreptatea gândită, probabil că acestei singure calităţi, de a considera lucrurile pe un criteriu păstrat obiectiv, i se datoreşte situaţia că sinuciderea n-a fost urmată de o distribuţie de gloanţe de revolver. Pentru pricini mai neînsemnate şi pentru dureri mai mici acest instrument de buzunar ne-am obişnuit să fie adeseori întrebuinţat ca singurul răspuns adecuat unei ticăloşii extreme. Sunt, într-adevăr — şi trăiască, evident, Justiţia! — cazuri când omul îşi face dreptatea singur, indiferent de cod, de procedură şi de pledoarii. Mâna loveşte pur şi simplu. Schema psihologică, după care au evoluat mânia şi disperarea până la crimă, se dovedeşte la verificare ineluctabilă şi exactă.
    Pentru că părintele îşi datoreşte magistratului şi ofiţerului strâns între două discipline calmul penibil care l-a împiedicat să-şi facă o sfântă dreptate de om, dreptatea logică şi cinstită îi este acum tocmai lui şi tocmai de aceea refuzată.
    Nu ştiu dacă reiese din aceste alambicări, obligatorii ca o politeţă faţă de Cenzură, ceea ce am prefera să fie spus într-un stil percutant şi direct. Domnul maior Pascal Georgescu — auziţi? - n-are dreptul să se apere împotriva procedeelor care i-au dus fiica în mormânt şi este oprit să şi plângă. I se înăbuşă şi gura şi sufletul, i se interzic geamătul şi lacrima, e ameninţat. Mai presus de toate i se aduce şi o gravă ofesă, insinuându-se pentru scăparea călăilor din învăţământ, răspunzători, că fiica lui nevinovată ar fi fost un copil vicios. Concluzie: era normal să se sinucidă. Altă concluzie: s-a pedepsit singură, ca un asasin lovit de o criză de luciditate.
1004
TUDOR ARGHEZI
    Neruşinarea are o margine şi ea.
    Cucoanele care vor să tragă peste mormântul copilei o muşama murdară şi să cuprindă şi pe părinte dedesubtul ei, sunt, dacă îşi poate cineva închipui, şi ele mame, însă instinctul de a se strecura nepedepsite le-a denaturat şi maternitatea. Doamna directoare a liceului, unde s-a descoperit puţin timp după sinucidere, o întreprindere de lepădat, este nepoata domnului ministru respectiv şi obrazul trebuia să iasă din mocirlă curat.
    Moralitatea şi dragostea iată-le batjocorite şi răsturnate. Pentru salvarea fără judecată a unei stări de lucruri asasină un ofiţer superior, un magistrat prob e desconsiderat, calomniat şi umilit. Cum vor primi camarazii cunoscuţi şi necunoscuţi ai maiorului, din marea camaraderie militară, jignirea ignobilă a unuia dintr-ai lor, într-o împrejurare ca aceasta?
    Maiorul a fost insultat şi de un pantofar cu numele Mociorniţa, care îşi scoate probabil autoritatea din furniturile de bocanci vânduţi armatei. Domnul cizmar ar fi trebuit să caute să fie mai teafăr şi prudent. Dar deocamdată a uitat orice prudenţă şi în calitate de membru în comitetul Liceului „Regina Maria“ a interpretat dezideratele culturii şi ale moralităţii, cu talpa lată, permiţându-şi necuviinţa să facă atent pe maior, că îşi pierde gradul şi chipiul — textual — dacă va continua să nu uite de sinuciderea copilei sale.
    O complicaţie neaşteptată a învăţământului şi a şcolii. E înlăturat magistratul, e interzis ofiţerul, ca să capete glas cârpaciul. Rectorul şi advocatul autorităţii unui Minister al Educaţiei Naţionale, vine cu pap în turul pantalonilor, dintre calapoade şi argăseli, şi se instalează pe catedră.
    Am fi de părere să nu ne bucurăm de halul în care se găseşte educaţia naţională.
1937
PUBLICISTICĂ
1005
                 ACEEA CARE ŞI CHIUIE
     Aşa înţelege cucoana în speţă o parte din comic: chiuind.
    Unele actriţe sunt superbe, altele au dicţiune ori talent. Doamna nu are nimic din cele amintite - compensându-le absenţa cu trupul şi faţa suptă de schimonoseli şi nechezat. Simte, desigur, plăcere când procedează aşa. O plăcere intensă, pură, într-un cuvânt: artistică.
    Surugiii au poate şi ei oarecare bucurie, când răcnetul porneşte în prietenia plesniturii de bici ori sudalmă.
    Sunetul acesta violent, scos din beregată, urmăreşte spectatorul până la obsesie. îţi aduci aminte că piesa a fost mediocră, că unii actori au făcut eforturi onorabile, sau chiar au jucat bine şi că s-a râs. Dar mai presus de toate reţii chiuitul doamnei -de nenumărate ori, din rărunchii comicului, din băierele artei.
    Se strâmba prea grozav în tovărăşia unor membre contorsionate bolnav. Compătimind-o ai închis ochii. Ai ascultat numai replicile.
    Impresia fermă e că necuratul în persoană, deseori şi invizibil, a pişcat-o de pe undeva.
    Inutil credem să insistăm asupra amănuntului că actriţa care chiuie e una şi aceeaşi persoană cu actriţa care se strâmbă.
    Aşa e dumneaei. Cu temperament. Necontenit frământată de colici şi sonor exuberantă. Când plânge chiuie. Când râde nechează. Iar când nu face nici unul din aceste lucruri se zbate lovită de streche.
    Cineva s-ar putea gândi că autorul a dat indicaţii în speţă. Eroare. Actriţa, nu pentru prima oară, face apel, pe această cale, la aplauzele publicului.
    Doamna, din înalte principii artistice, emite strigăte de motan ce şi-a lăsat coada subt violenţa unui călcâi. Procedeul l-a pus în aplicare de mult. în fiecare piesă îşi joacă schimonosit pieile feţii, de-a valma cu membrele pornite iureş şi năstruşnicul sunet zvârlit din gât.
1006
TUDOR ARGHEZI
    Cât despre regizor, personajul e cel mai încântat fiind simultan director şi multe altele. Erudiţia lui teatrală a gustat cu nesaţ din rânza de zile mari a lui August-Prostul. Nivelul comic n-a trecut de tifla la două mâni şi sunetul scos, fără miros, din subsuoara braţului ori piciorului, pe care s-a aplicat palma vecină adusă vag căuş. El se cheamă când Steinbach, când Sică Alexandrescu - iar uneori Tudor Muşatescu ori de-a dreptul Bereşteanu. C-aşa e la cooperativă — după principiul: desfacere generală.
1937
                    JOS CORTINA
    Problemă de rezolvat este o comedie americană, iar european foarte mediocră. Atât de facilă şi calitativ proastă încât te întrebi dacă nu e cumva capodopera originală a pretinşilor traducători.
    Punctul central pare a fi o scenă anostă de beţie care ţine aproape un act şi lasă pe doamna Caler - cu îngrijorător delir comic - să compromită până la anihilare efortul lui Timică.
    Actriţa se îmbracă apoi într-o pijama (ar putea face şi alte lucruri mai casnice) - totuşi publicul rămâne neconvins în ceea ce priveşte talentul.
    O jumătate din ultimul act se trânteşte cu bunăvoinţă crescendo mai întâi uşa, apoi geamantanul, telefonul şi alte variate obiecte, izbutind să se reediteze o scenă uitată prin copilărie: schimbul de pălării şi mâini întinse al clovnilor.
    Publicul totuşi vine — pentru că pe afiş vede numele lui Iancovescu. Rolul acestuia însă e de doi bani jumătate.
1937
PUBLICISTICĂ
1007
                           MOTIV
    De câtăva vreme au dispărut de pe afişele teatrelor numele doamnelor Fifi Harand, Tina Radu, Silvia Fulda etc.
    Dacă am fi o ţară cu spectatori intreprizi, am organiza o manifestaţie cu placarde, hura! şi retragere cu torţe.
    Evenimentul, în orice caz, merită să fie sărbătorit cu un banchet.
    însă oare am scăpat definitiv?
    Sau cuconetul a trecut numai în reparaţie după efortul depus - atât în timpul cât şi după scoaterea de pe afiş a piesei Om de încredere?
1937
            PAGINI DOCUMENTARE
   în legătură cu cazul arhimandritului Atanasie, pe care îl vom înfăţişa cititorilor în numărul viitor, publicăm scrisoarea de mai jos a părintelui Grigore Cristescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, trimisă noului episcop Nicolae Popovici, urmaşul diminutiv la eparhia Oradei al sârguitorului în cele sufleteşti, bătrânul Ciorogariu.
   întemeietorul Mănăstirii Izbuc, dimpreună cu arhimandritul Atanasie Popescu, scos din mănăstirea lui cu jandarmii, izgonit şi jefuit şi de puţinu-i avut călugăresc, o modestă rufărie şi un aşternut de sărac, s-ar bucura dacă ar mai aparţinea lumii acesteia, citind în emoţia fărădelegii săvârşite de succesorul blândeţei preasfinţiei sale, frumoasa scrisoare a cucernicului preot Grigore.
   O reproducem, fireşte, fără autorizaţia autorului, după o copie pribeagă ajunsă între „Biletele" noastre şi nu numai ca
1008
TUDOR ARGHEZI
un document în sprijinul unui stareţ care trebuie apărat cu osârdie şi voinicie şi care-i un sfânt, dar şi ca o pagină literară de seamă.
                                        Bucureşti, 1936, august 22
    Preasfinţite,
    Mi-a părut nespus de rău că nu am putut lua parte, precum mi-a fost dorinţa, la înscăunarea Preasfinţiei tale, din pricină, că poftirea, cu care am fost cinstit, mi-a ajuns prea târziu — abia la două zile după luminatul praznic. Dar eu, am rugat, în slujbele mele pe Dumnezeu, să stea, necontenit într-ajutor cu a sa îndurare, ca să poţi fi întru totul la înălţimea chemării şi alegerii de care te-a învrednicit.
    Dar, iată acum, inima mea s-a întristat şi nu-şi află degrabă mângâiere, aflând că Preasfinţia ta ai avut cuvinte şi porunci grele pentru cuvioşia stareţului Atanasie, pentru care eu, odată, ţi-aminteşti Preasfinţia ta, mi-am îngăduit să rog bunătatea Preasfinţiei tale să fie prisositoare în sprijin şi ocrotire.
    Că durere mare a cuprins sufletul meu, când am auzit, că sfânta Mânăstire a Izbucului, înflorită ca un crin în nisipurile pustiei, prin osârdia fără seamăn a părintelui Atanasie, e în primejdie să-şi strice rosturile ei duhovniceşti prin zâzaniile şi vicleniile unui călugăr fără aşezare sufetească şi fără cuviincioasă înţelegere a hotarelor, între care, de bunăvoie, şi-a îngrădit viaţa.
    Preasfinţia ta se pare că ai fost înclinat, o clipă, să crezi mai mult un monah bezmtic şi necinstitor de rânduială, decât pe îmbunătăţitul stareţ, care a dăruit prin râvna lui, eparhiei Preasfinţiei tale, o vestită ctitorie duhovnicească.
    Preasfinţite, drept îţi mărturisesc că părintele Atanasie avea tot dreptul şi, pe deasupra, destulă vrednicie, ca să nu fie socotit între „tâlharii" eparhiei Preasfinţiei tale.
 Dar poate, am zis, Preasfinţia ta nu l-ai cunoscut decât din faimoasele „referate" ale biurocraţiei consistoriale, care,
PUBLICISTICĂ
1009
ştii Preasfinţia ta, din păţanii personale, cam ce substrat evanghelic au, de cele mai multe ori.
     Uite, Preasfinţite, ca să nu-ţi răpesc timpul, care e atât de puţin pentru multele şi grabnicele îndeletniciri, cu care eşti împovărat: călugărul Atanasie — asprul călugăr Atanasie — e pe drum bun. Pe îndătinatul drum al călugăriei, care, ştii Preasfinţia ta, nu e drum de minciuni, de tocmeli şi chiverniseli iscariotene.
     Şi Preasfinţia ta, care, măcar din cele citite şi predanisite, cunoşti ce este călugăria ortodoxă, eşti dator, socot eu, nu să-l aperi — ci sa nu-l asupreşti. Că de nu, Preasfinţia ta faci un păcat mare turburând suflet curat. Atanasie călugărul va răbda până în sfârşit, că e deprins, din pruncie, cu pravila răbdării şi lacrămile. Şi la urmă, va face şi el, cum îl va povăţui Dumnezeu. Dar liniştea sfintei monastiri va fi zăticnită; iar Preasfinţia ta, nu vei păstori cu deplina pace în cuget.
     Lasă, Preasfinţite, morţii să-şi îngroape pe morţii lor. De poţi Preasfinţia ta înviază-i. Nu ucide însă pe nimeni; că pe îngeri, ştii bine, Preasfinţia ta nu-i poţi şi nu se cade să-i ucizi, arhiereu fiind şi chip îngeresc purtând. Pe ei îi prăvale din văzduhul lor de lumină numai răzvrătirea şi trufia, ca pe îngerii dintru început, din soborul lui Lucifer.
     Socoteşte-te, Preasfinţite, blagoslovit că ai în cuprinsul eparhiei tale un călugăr ca părintele Atanasie. Adecă un călugăr după rânduiala cea dintâi a călugăriei şi care, chiar pe Preasfinţia ta te-ar putea certa şi îndrepta, de multe ori.
     Eşti tânăr, Preasfinţite. De tot tânăr. Eu, dacă nu te-ai supăra, te-aş povăţui fără înconjur, să ţi-1 iei duhovic pe stareţul Atanasie. Şi vei fi mult folosit. Nu lua pildă de la trufaşii cari te-au necăjit şi pe Preasfinţia ta oarecând. Eşti călugăr ca şi părintele Atanasie. Te-ai juruit Domnului şi bisericii sale, ca şi el. Şi nu ţi-ai lăsat cele de sminteală în veac ca să urci apoi într-un turn de fildeş, de aur, sau de tihnă.
1010
TUDOR ARGHEZI
     Râvnitor de-a pururea către frumuseţea cea dintâi cu care iarăşi însetezi să te împodobeşti, nu da pas nici unei ispite la ifos deşert şi stricător de gânduri.
     Eu îl cunosc pe părintele Atanasie.
     Ştiu cât a suferit şi s-a zbătut pentru a pune început rezidirii vieţii mănăstireşti în Ardealul pustiit de uniaţie şi de atâtea alte neînţelegeri şi dejghinări.
     Ştiu cum au vrut să-l ucidă, cu puşti. Cum l-au bârfit. Cum au încercat să arunce pârjol peste stupina lui duhovnicească. Cum peste curăţia cugetului lui de pustnic luminat au căutat să toarne smoala păcatelor lor, fără de număr, atâţia fraţi mincinoşi, care, azi, se dau în vânt să vă silească dreapta spre lovire, nu spre binecuvântare.
     Postitor este, Preasfinţite! Viaţă curată are! Cu dreaptă înţelegere pentru predaniile sfintei noastre biserici este! Harnic, până la istovire, este! Slujitor, după strămoşeasca rânduială savaită, este! Neagonisitor de dobândă urâtă este! Ce-i lipseşte? îi lipseşte, ştiu, ceva - după cugetul fiilor neascultători: nu se încovoaie, pentru că nu se cade s-o facă, boierilor veacului acestuia de acum!
     Preasfinţia ta eşti chemat, însă, cel dintâi, să-i preţuieşti slobozenia lui sufletească - nu să i-o socoteşti spre ocară şi osândă. Aşa fiind şi cunoscând eu darul, cu care te-a învrednicit Mântuitorul, nădăjduiesc că nu vei zăbovi, Preasfinţite, să torni untdelemnul milostivului samaritean, peste rănile celui căzut între tâlhari, pe drumul multelor lui nevoinţe, între Izbucul rugăciunilor lui şi Oradea multelor lui suferinţe.
     Iar pe preoţii şi leviţii neiubitori de oameni şi de dreptate nădăjduiesc că îi vei măsura, de sârg, cu dojana întoarcerii lor la adevăr. Nu uita, Preasfinţite, că voiu fi turnat şi eu, pe vremea când Preasfinţia ta erai numai răsad plăpând, apa blagoslovită, care ţi-a hrănit rădăcinile, din care azi ai crescut atât de falnic, peste măsura puţinătăţii mele.
PUBLICISTICĂ
1011
    Pleacă, dar, Preasfinţite, urechea şi mă auzi şi dăruieşte măcar o parte din dobânda bunătăţii, de care te-am împărtăşit într-o vreme, când aveai mai multă nevoie de ea.
    Lasă-1 pe ierodiaconul Rufian, cel răzvrătit şi nemintos, să se smerească subt toiagul duhovnicesc al stareţului, pe care singur şi l-a ales şi care l-a născut duhovniceşte, că aşa se cuvine. Iar pe stareţ, cinsteşte-1, Preasfinţite, ca pe un bun păstor, care nu-şi lasă oile răsnite şi mâncate de lup.
    Şi încă ceva: mai întreabă-ne, câteodată, şi pe noi smeriţii, cei ce te-am învăţat ce şi cum să răspunzi la înfricoşata întrebare, despre dregătoria cu care ai fost cinstit, că nefăţărit lucru îţi vom spune, ca unii ce nu cătăm la faţa oamenilor.
    Acestea ţi le-am scris, Preasfinţite Nicolae, eu nevrednicul dascăl al Preasfinţiei tale, ca să nu fie sminteală între fraţi. Rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare cuvintele mele. Că din prisosul inimii mele, întristate, am grăit. Fă cum crezi, că nu în zadar porţi cârjă!
    Se roagă pentru o cât mai paşnică şi mai îndelungată păstorie a Preasfinţiei tale, fostul dascăl al Preasfinţiei tale care-ţi sărută dreapta.
                                                   Preotul Grigore
1937
                  HOŢII DE CREIER
    Aşa i-a numit marele nostru actor, având el însuşi de suferit de pe urma acestor bandiţi de materie cenuşie.
    Acţionează cu laba şi creionul. Şterpelesc senin replici, poante, cuvinte care au făcut carieră. Fură texte întregi lăsând o singură amprentă: indicaţia prelucrare. Trăiesc cu aceeaşi dezinvoltură din produsul coagulat al nasului propriu, asemeni din creierul celor morţi ca şi al celor vii. Când nu pot face nimic mai mult semnează: pe afiş şi în program.
1012
TUDOR ARGHEZI
    Semne particulare: operează de obicei în doi.
    Tâlharii aceştia de cerebral merg atât de departe încât nu dau îndărăt a subscrie şi texte traduse de alţii.
    Iancovescu, spunându-le pe nume, ne-a indicat o piesă a cărei versiune românească a scris-o el şi au semnat-o alţii.
1937
                    TRADUCERILE
    Vreţi să învăţaţi limba mexicană? E destul să vă procuraţi o pălărie de cowboy pentru uzul garderobei, şi să asistaţi la reprezentaţia piesei Stăpână din La Paz.
    în teatrul de pe gârlă s-au predat, curs seral pentru adulţi, până la mijlocul săptămânii trecute: lecţii de limba mexicană.
    După „cererea generală" şi un turneu în provincie ar putea să fîe reluată (reluările sunt o specialitate a instituţiei). Procedeul ingenios, asemeni unei reţete culinare:
    Se ia versiunea franceză a unei piese englezeşti - tălmăcită de aşa manieră ca anumite lucruri necunoscute de francezi să devină galice, şi deloc inteligibile de data asta pentru britanici - şi se traduce în limba mexicană (acţiunea petrecân-du-se în Mexic - „America centrală" cum precizează geografic programul). Pe ici pe colo se presară cuvinte româneşti, aproximativ franţuzeşti — pentru uzul bulgarilor — spaniole, englezeşti etc.
    Operaţia nu se numeşte în nici un fel, nici nu se semnează. Stilul însă îl divulgă pe domnul Tudor Muşatescu. Cu concursul nelimitat al domnului Sică Alexandrescu.
    încă o dată deci: vreţi să luaţi lecţii de limba mexicană? Prezentaţi-vă, conform programului, la teatrul amintit.
1937
PUBLICISTICĂ
 1013
                TEMUTUL CRONICAR
    O publicaţie periodică şi gratuită (pentru deplina lacrimă a fiscului, care vede cum printr-o simplă abilitate nu i se consumă timbrul, altfel de rigoare la asemenea gen) după ce laudă o comedie mediocră, de pe o scenă proprie, indică textul autorizat al „unuia din cei mai severi critici teatrali bucureşteni“ (cum îl cheamă nu se spune — e secret...). Urmează numele ziarului şi reproducerea pasagiilor extrem de elogioase.
    Curiozitatea noastră a mers însă mai departe: „temutul critic" e domnul Interim.
1937
                            TUTU
    Să povestească Ţuţu, care era de şase ani, ce ierni adevărate erau pe vremea lui, de-acum vreo şaizeci de ani. Să vă spuie el cum străbătea puzderiile şi noianurile. Să-şi aducă aminte vânturile şi stihiile, de la el de-acasă, de la Biserica Mavrogheni, şi până în Piaţa Amzei, unde era şcoala lui.
    Ţuţu e tare bătrân acum, când îi zice: domnul Constantin. Ştie multe de la carte şi de la viaţă şi începe să-i vie ştiinţe şi ştiri şi de prin părţile morţii, de Crăciun. II mai zăreşte câteodată pe Ţuţu, care nu mai e Ţuţu de când era el mic, dar Ţuţu trece înfofolit şi îngheţat pe lângă el, ca pe lângă un străin. Vino, Ţuţule: Ţuţu nu vine. El şchioapătă pe zăpadă şi se pierde-n ea până la căciulă...
    La şapte dimineaţa, Calea Victoriei, a curţilor boiereşti, era goală ca un drum de ţară, dintre două sate, care numai vara încep să afle de la unul la altul câte ceva. Coconii se întorceau pe partea ceealaltă în pat şi el trebuia să ajungă la
1014
TUDOR ARGHEZI
şcoală, să scoată din el ca o rădăcină dintr-o gingie litera A, să înveţe pe Ix şi pe Câ şi să le ţie minte pe toate. Câte viscole nu l-au biruit, cât crivăţ nu i-a retezat mirosul şi nu-i amorţea mâinile şi picerile, cât necaz nu-1 aţâţa că-i lăcrămează ochii şi că răzbit la inimă trebuia să plângă, neputincios să se stăpânească! Cojocul şi mănuşile se subţiau îndată ce dădeau de frig şi Ţuţu rămânea ca în pielea goală, târându-se de-a dreptul pe cioburile, ghimpii şi ţăndările iernii. S-ar fi culcat aşa, în zăpadă, ca să-l culeagă şi să-l ducă cineva în braţe. Dar cine mai trecea afară de el pe Calea Victoriei aşa de dimineaţă?
    Mai ţine minte şi cofetăria cu două geamuri a lui Zaharia, de peste drum de Minister. Unchiaş rămas flăcău şi neputând să doarmă o noapte de decemvrie întreagă, cofetarul deschidea prăvălia pe întuneric, ajutat de cotoi. Gros cât şi stăpânul, cotoiul purta ca şi el, subt guşă, nişte barbete de fulgi. Era o înrudire între ei şi de culoare, amândoi îmbrăcaţi în blană pestriţă cu vărgi, ca şi cum s-ar fî născut dintr-o pisică. Făceau împreună focul, ridicau obloanele, mutau scaunele şi puneau de ceai.
    De la un timp, ei îşi găsiseră un tovarăş, de care erau tare bucuroşi.
    Au făcut cunoştinţă cu el pe o negură grea, în care felinarele cu gaz păreau vopsite şi înfăşurate în zăbranice dese. Un scâncet ca de căţel a plâns în ceaţă şi cu mare greutate tata Zaharia, cotrobăind în troian şi noapte, a dezgropat din zăpadă pe Ţuţu, care se ducea la şcoală. L-a scuturat cu mătura, i-a scos umerii din ghiozdan şi aşezându-1 lângă sobă i-a dat o cană cu ceai fierbinte, cu o felie de lămâie deasupra ca o floare, stropită cu rom.
    Tata Zaharia avea tertipurile lui, ca acelea care scapă de la moarte şi înec. Apucându-i degetele mici între palme, i le-a învârtit pe câte unul, ca pe nişte sfârleze şi le-a scufundat în apă rece.
PUBLICISTICĂ
1015
    —     Dacă le-am băga în apă caldă, ar degera de tot, l-a învăţat tata Zaharia cu o experienţă de samoed şi eschimos. Şi povestea ce citise bâjbâind în almanah. Că soldaţilor lui Napoleon, apucaţi la Moscova de iarnă, li se scoteau la spital încălţă-mintele cu carnea de pe oase cu tot, putrezită de ger.
    Gâdilându-1 frigul ce-i ieşea în mâinile boante ale tatei Zaharia prin fiece unghie câte puţin, copilul începea să râdă, simţindu-se bine. Fără să vrea, Ţuţu i_a mângâiat cu mâna dezgheţată obrazul păros, şi cofetarul îngenuncheat lângă scaunul băiatului şi-a simţit ochii fierbinţi de o lacrimă necunoscută până la vârsta lui. Şi nu l-a mai lăsat să plece, până ce nu s-a ridicat întunericul de pe geamuri. I-a pus în traista cărţilor turtă dulce şi pricomide şi l-au dus, el şi cotoiul, câţiva paşi.
    Tata Zaharia şi pisoiul lui nu s-au mai simţit atât de singuri. Toată ziua ei au dereticat mai bine şi mai atent prăvălia, au pus cârpe şi şervete noi la spălătorul de apă, paharele au fost şterse uscat, prăjiturile au ieşit mai rumene din cuptor şi bătrânul, de felul lui posac, întocmind cadaifele a cântat ceva din tinereţe.
    Cofetăria era aşezată cam pe la jumătate drum de şcoală şi tocmai cam pe acolo, pe unde lui Ţuţu îi amorţeau călcâiele şi bărbia. Tata Zaharia îşi da silinţa să aibă lucruri proaspete şi cornuri cu nuci lucioase când se apropia timpul lui Ţuţu, care încetina pasul prin faţa prăvăliei.
    Acolo el era aşteptat de mult.
    —     Trebuie să treacă numaidecât, zicea tata Zaharia. S-au făcut şapte şi douăzeci.
    Cotoiul era de aceeaşi părere, afirmându-şi-o delicat:
    — Miau.
    Şi venea într-adevăr Ţuţu şi era primit de prietenii lui, ca un băiat al lor, până ce Ţuţu s-a obişnuit să intre de-a dreptul. Cotoiul i se linguşea de picioare, lovindu-le cu nasul şi ducându-se otova pe lângă ele, până la isprăvitul cozii - şi
1016
TUDOR ARGHEZI
se întorcea netezindu-şi de ciorapii lui celelalte şolduri. Când pleca, Ţuţu da o mângâiere de adio pisoiului pe toată spinarea. Tata Zaharia se pitea pe vine şi dedesubtul ochilor, pe obraji, în două locuri alese fără păr neras, primea câte o sărutare, mai bună decât toate bunătăţile lui.
    Câteodată, pe o zi deosebit de aspră, Ţuţu era oprit acasă, în pat, şi mai dormea şi el până cam pe la prânz, pe socoteala biletului de motivare.
    „Fiul meu Ţuţu Trandafir, elev în clasa I primară, simţindu-se nu tocmai bine, l-am ţinut de la şcoală, ca să nu cumva să răcească. Vă rog să binevoiţi, părinte, să-i motivaţi absenţa".
    Semnătură: „Mama lui Ţuţu".
    Tânărul profesor, diaconul Niculae, ştia ce cinste trebuie dată unui bilet care leagă de şcoală poala şi sânul mamei cu slovele cărţii, şi umblând cu creionul în catalog, îl mişca un surâs.
    Insă, fără să spuie acasă nimic şi făcându-şi din prietenia lui cu tata Zaharia şi cu cotoiul o taină de un singur suflet, Ţuţu era neliniştit în culcuşul lui, ştiindu-se aşteptat. Iar tata Zaharia nu mai avea astâpăr. Se uita prin funzele de gheaţă ale geamului. Le aburea când se reînfiripau, cu gura. Scotea câteodată capul pe uşă. Se simţea neom pentru o zi întreagă. Da un oftat.
    — Să ştii că nu mai vine, spunea tata Zaharia.
    Şi cotoiul, de părerea lui, răspundea tărăgănat:
    - Miau...
1937
    i
    1938
                         INTRODUCERE
j       Câţi ani să fie de atunci?... Intr-adevăr, douăzeci? Cifra
     este inflexibilă şi socotitul rece. Ani văzut două date şi m-am cutremurat: au ieşit cinci ani mai mult: Douăzeci şi şase! -şi mai iese unul, dacă mai fac o dată socoteala... ţ       Ca şi cum începem foiletonul cu inimă frământată şi cu
     o jumătate de voce în condei.
        Vasăzică, tracul, cum i se zice fricii la teatru, nu îmbătrâneşte - şi dacă sfiala rămâne juvenilă, nu e semn aşa de prost. Ar fi fost poate mai prost dacă în douăzeci şi şase de ani de ) tocire a peniţei s-ar fi tocit, în scepticismul vocabularului, şi sentimentul. E şi asta o fază, de pensionare morală şi care aduce în opinie accentul infailibilităţii şi în expresiunea ei. Sunetul bronzului reconstituit şi potenţa voită, situată cu o gamă mai jos de nota ridicul ideală.
        E vorba, ca şi atunci, de o îndeletnicire aparent discordantă, aparţinând odinioară mai mult omului de gust decât savanteriei şi documentărilor de erudiţie şi ajunsă o exclusivitate a omului de ştiinţă pretenţioasă şi a unui criticism de imitaţii. Există un spirit analitic, care-i o facilitate a lipsei de vocaţie şi a facultăţii de neinteligenţă, şi el a dat posibilităţi de afirmare şi de durată în ambianţa delicată a lucrurilor fără definiţii şi statut, unei cantităţi de candidaţi, refuzată în pravila sensibilităţii. Tot ce s-a creat, n-a fost creat
1018
TUDOR ARGHEZI
niciodată după cea mai justificată indicaţie a unui calapod şi a unui canon după vreri logice şi puncte de vedere confiscate. O gingaşă sălbăticie favorizează todeauna încolţirea în zilele cui nu le aşteaptă şi nu le primeşte, şi apariţia din taina-tainelor a buruienilor păzite de un secret.
    Sunt vreo douăzeci şi şase de ani mai întâi şi vreo treizeci şi cinci mai apoi, de când am găsit cu cale, într-o coloană de ziar ca şi asta, să cutezăm a gândi, revoluţionar şi stupid, că Ştefan Luchian e un mare zugrav.
    Exclusivitatea brevetată aparţinea nu atât lui Grigorescu, cât mai ales pictorului Mirea, şi speranţele pensulei se presupuneau acordate unui domn foarte elegant, cu barba bifurcată şi parfumată, încălţat cu stofă „beige“ şi care răspundea când binevoia să răspundă la numele de Alpar, o contracţiune a numelui de diplomă Alexandru Paraschivescu.
    Ca să facă dovada că noul talent, care turbura fără autorizaţia Academiilor, stările sufleteşti babilonice ale bărbaţilor cu opinii indiscutabile ai epocii - trăia un mare poet al esteticului integral, Dumitru Stăncescu — aţi auzit cumva de el? pictorul Alpar arată fotografiile utilizate de Luchian în pictura lui la o expoziţie de tablouri, unde trebuia să-l discrediteze. Luchian plagiase însă cu geniul lui, şi asemănările nu mai prezintau nici legătura coincidenţei.
    Mi se pare că azi Luchian e un clasic şi toate studiile de pictură savantă încep cu numele lui.
    Ce a putut să fie comun între ignoranţa tehnică a începătorului de pe vremuri şi pictura lui Ştefan Luchian? Căci tocmai târziu, la influenţa doctorilor în bele-arte din străinătate, s-au introdus în aparatul critic judecător, scrutarea materialelor, catifelarea culorii, însuşirilor de mâzgă aşa-numite paste şi feluritele dozări care servesc mai just un fabricant de „camembert“ decât un artist al penelului şi al paletei.
    Foarte simplu şi foarte complicat: emoţia. Pana care îşi povestea impresiile tresărea, acolo unde tresărise şi vopseaua,
PUBLICISTICĂ
1019
purtată ca o bijuterie de rouă pe un vârf de fir de păr, din străchioara ei pe şasiu.
    Acelaşi lucru este permis să se repete la o distanţă, cum se zice pe radical, de un sfert de veac. Continuăm în „Cuvântul", care a fost întrerupt patru ani, povestirea noastră de icoane, de zmângălituri frumoase şi de mânjeli simţite înfăţişate în sălile de expoziţie publicului mare, întreruptă douăzeci şi cinci.
    E nevoie şi de o curăţire generală pe care suntem datori s-o întreprindem, a întregului domeniu [de] reciprocităţi, ■ itelisme, schimb de servicii, terminologii şi emfaze, viciul modern al României de la suprafaţă fiind în toate activităţile acelaşi: minciună, vanitate şi şperţ.
1938
                      DESENUL COPIILOR
    Dacă deprinderea scrisului nu aduce copilului satisfacţia de mai târziu, că dă expresie corectă figurilor abstracte, ale gândului, desenul, care-i adevăratul lui alfabet, îi procură bucurii întregi imediate şi permanente. La început e ochiul, şi numai foarte târziu aptitudinile insinuante ale intelectului moderează şi dizolvă imaginile sincere şi brutale prezintate în balul naturii, dansat la fluierul lui Pan, ca nişte măşti şi farduri ale Doamnei cu maxilare.
    Copilul ştie să facă o cetate şi să zgârie pe nisip un căţel, mai devreme de a construi o penibilă literă a pe un caiet. „Facem un oval, îl lipim de-a-n picioarele de o linioară şi-i punem dedesubt o codiţă." Dacă ştie că o să iasă litera la care se referă profesoara şi care intuiţiilor încă nefalsificate de convenţia pedagogică nu le spune nimic, atenţia oboseşte şi creionul împotmolit într-un punct, duce o luptă uriaşă cu cele trei falange ale scrisului şi ale semnului crucii. Ia spune-i lui
1020
TUDOR ARGHEZI
Petrişor: „Acum facem un purcel": ovalul iese numaidecât, într-un cerc, lunguieţ, rotund ori strâmb, încape trei sferturi din tot ce-a lăsat Dumnezeu în lumea dobitoacelor şi a florilor: el transportă, ca roata mărfurile, aproape toate ideile materiale.
    Desenul altora îi interesează relativ pe copii, dacă exprimă mai ales fabula în acţiune, şi atunci îi interesează nu desenul, ci povestirea lui. Pe copii îi atrage desenul personal fără rezultat, timpul desenului, arta de a munci forma, fie că la sfârşit capătă hârtia lui o ploscă sau un arici. Copilul cunoaşte emoţia când pune pe caiet curcanul înfoiat, şi se plictiseşte repetând litera din alfabet. Minusul trebuincios mâzgăliturii îl farmecă, dar înscrierea într-o celulă de zece milimetri a unui semn precizat de o regulă îl chinuieşte. E poate presentimentul că are să devină catârul unui program analitic. în orice caz, el trebuie să copieze: pe cât îl îmbie copia sau îl serveşte semiplagiatul la maturitate, pe-atât îl îngrozeşte acum, că se vede constrâns să reproducă linii goale cu linii goale, de pe o tablă scrisă, pe un caiet întristat de oblice şi orizontale.
    Fantezia aceea care pune doi ochi pe un singur obraz, şi opt, nouă degete la o mână sau unghii la un picior de găină, e suprimată. El nu vrea să scrie, vrea să desineze, şi toată lumea îl obligă exclusiv la caligrafie. Până să ajungă să citească bine şi să scrie „dictando" după auz, frăgezimile copilului s-au isprăvit şi desenul intră şi el în disciplina convenţiei. Petrişor nu va mai face niciodată o raţă originală şi un pisoi neprevăzut, dacă nu va da din el un pictor, adică un rău şcolar - şi încă e de considerat de unde va începe creionul personal: de la o copilărie rămasă sufleteşte intactă, sau tot de la o convenţie nouă.
    Cei mai buni desinatori şi pictori, dincolo de graficul curent, sunt aceia care s-au putut întoarce, uitând tot ce au învăţat în linie, în formă, în compoziţie şi culoare, la un stadiu de copilărie, ignorant al intercalărilor succesive dintre pictură şi viaţă. Credinţa naivităţii nu dă greş.
PUBLICISTICĂ
1021
     O foarte bună metodă de începător a dat-o deocamdată papetăria, însă numai o indicaţie de metodă, de Crăciun: cutiile cu vopsele şi creioane colorate. Câteva planşe cu forme de umplut cu vopsea şi atât. Fabricantul de culori şi librarul nu sunt însă nici pedagogi nici părinţi, ca să amplifice elementul şi să-i puie copilului între degetele dreptei creionul de schiţe atât de necesar toată viaţa şi totuşi atât de inexistent. După ce s-a zmângălit până la nas de carmin şi plastilină, copilul e abandonat un an. Moş Crăciun îi mai face de două, trei ori cadou câte o cutie cu „material", mai mare, şi trec un an, doi, trei. Pe la şapte ani devine obligatoriu aparatul fotografic, şi de-aici înainte copilul străbate romanul şcolar şi episodul anual până la maşina de ras. Mulţi tineri şi-au substituit emoţia de-a trece pe foaia blocului de buzunar imaginea vie, redată todeauna cu un accent personal, adoptând surogatul mecanic, şi s-a ajuns şi la o estetică falsă a fotografiei. Expoziţiile fotografice, care nu pot avea decât un sens documentar, conferă erzaţuri de merite şi citează amatori glorioşi, graţie unui molift negru prins în patru secunde într-un apus de soare cu un obiectiv supersensibil. Fotografia e în măsura ei excelentă. Desenul alpinistului oprit cu creionul lui pe un povârniş, e incomparabil.
     Copiii au dat editorilor străini desenuri de o frumuseţe, de la care pictorii formaţi nemaifiind în stare să înveţe nimic, se mulţumesc să o comenteze. încondeierile lor se înrudesc cu gravurile călugăreşti, ale cărţilor Mănăstirii Neamţu, şi cu icoanele anarhice faţă de toate regulile zugrăvelii, descoperite pe ici pe colo, în vechile biserici, înainte de modernizarea savantă a iconografiei şi a arhitecturii, reduse la calapod. Copiii noştri sunt lăsaţi în pace şi de şcoală şi de onoraţii părinţi. Numai pictorul Tonitza, care şi-a păstrat pensula şi inspiraţiile în candorile pierdute de cei mai mulţi „artişti", începuse să-i cheme şi să-i arate într-o sală de pictură unui public încredinţat că desenul se învaţă la Şcoala de bele-arte şi că implică bacalaureat.
1022
TUDOR ARGHEZI
    La expoziţiile domnului Tonitza, ostenit de iniţiativa domniei sale, colaborau copii din cele mai obscure şi mai depărtate regiuni ale învăţământului primar: geniul naiv era de faţă, în embrionul curat. Cine vrea să ia succesiunea maestrului refugiat la direcţia şcolii din Iaşi, găseşte un loc liber - să ne înţelegem: gratuit, ocolit de toate bugetele Ministerului Artelor şi ale departamentului conex - şi o recoltă de talente neaşteptate.
    Dar desenul nu e condiţionat de talent. Vocaţia, dacă este, e bine-venită. Desenul care a dat singur toată arta japoneză şi marea gravură europeană, pe lemn şi aramă neagră şi în culori, şi care în multe privinţi depăşeşte pictura, se scrie ca literele şi poate fi făcut din însemnările de pe vremuri ale răbojului, din cifrul lăptăresei, din crâmpeiele ţesătoarei de covoare, din motivele oului de Paşti şi ale crestăturii. Fiecare om trebuie să scrie şi să citească: fiecare ar trebui să ştie să desineze. Desenul precizează noţiunile, slujeşte claritatea, sporeşte suprafaţa activităţii, e todeauna un auxiliar, în toate meseriile, manuale şi intelectuale. E o inteligenţă. Desenul explică mai bine decât fraza, pe care în general mai ales dascălii nu izbutesc să o descâlcească în manuale şi cursuri. Cu ajutorul figurii limbile străine se învaţă mult mai bine, ca toate ştiinţele, care sunt şi ele nişte limbi străine, şi în definitiv se poate exprima o idee, ca în filmele mute, numai cu ajutorul unui carnet şi al unui vârf de plumb.
    Desenul dă mai mult gustul de lucruri frumoase şi înfrumuseţate, util şi agreabil în compunerea existenţei. Viaţa publică şi particulară, căminul, satul, oraşul, uneltele, mobilierul, costumul, aparţin omului, şi omul are dreptul şi datoria, măcar ca sătencile noastre, să-şi puie pe toate obiectele amprenta decorativă. Cusătura de simbol pe mânecile cămeşii atestă însufleţire, intenţie cel puţin. Punctul ars pe fluier e de prisos, dar vădeşte o preocupare peste ora trăită, a mămăligii.
  I
PUBLICISTICĂ
1023
     Olarul ţăran are lut şi n-are zmalţ: el înconjoară strachina cu o dâră de argilă mai slabă, aparentă după cuptor. Era nevoie de ea pentru ciorba de cartofi şi lingura de lemn? Nu. Dar e un semn, a rămas un semn, şi el poate să dureze şase mii de ani... Semnul eternităţii lor, a olarului dintr-un cătun.
1938
                      DE CE SĂ NU MINŢI?
    In viaţa pe care o trăim, evazivi şi depărtaţi profesionalmente unii de alţii, ne ferim fiecare de contactul cu lucrul concret şi de momentul opiniunii. între „poate" şi „parcă" se petrece necesara noastră făţărnicie şi se face schimbul concesiilor, care asigură singura formulă cu putinţă la noi, de politeţe.
    în masă şi individual minţim neîntrerupt: unii de bunăvoie, cei mai mulţi de trebuinţă. Minte surâsul, minte convingerea şi buna-credinţă şi inima mint: trăim în adevărul compus al realităţii falsificate. Dacă în această atmosferă de clarobscur ai scăpărat din greşeală un chibrit, ca să-ţi fumezi ţigara, spectacolul devine regretabil. Trebuie să ţi-o aprinzi pe întuneric, de la ţigara altuia, de la un foc fără lumină. în secundă, toată lumea bine echipată rămâne în pielea goală schiloadă şi solidaritatea nudurilor celor mai neaşteptate se face numaidecât. Nu ţi se impută direct: „De ce ai voit să mă vezi cum sunt eu?" ci colaborativ: „De ce ai vrut să-l vezi pe semenul meu cum este? M-ai dezamăgit, mi-ai sfărâmat o iluzie: la notariatul principiilor de reciprocitate, pe care noi le-am păzit, te socoteam înregistrat cu un pact. Ţi-ai permis o sinceritate".
    Dar se prezintă şi această secundă imperios voită, a contactului inevitabil. L-ai ocolit un an, doi, cinci, douăzeci, dar te provoacă el, contactul. Sunt oameni şi confraţi care din lunga repetare a unei politeţi de ţinută au crezut să capete
1024
TUDOR ARGHEZI
certitudini definitive şi din negoţul monedei mărunte a zâmbetului, te consideră proprietate şi anexă. Momentul e presupus prielnic loviturii decisive şi calcului te şi bagă în capital personal, pentru profitul sută la sută.
     Când nu mai poţi pretexta nici lipsa de timp, nici indispoziţia, când un surâs nu mai rezolvă ecuaţia, când intră în joc şi conştiinţa, eşti silit să înlături toate cofeturile şi zorzoanele unei educaţii sociale de permanent surogat şi să-i ceri situaţiei în care eşti pus strictul ei randament. Nu se mai poate minţi dinaintea lucrului brut, unde eşti pus - şi-i ceri lucrului brut să se dovedească valoros. Fiindcă ai izbutit să mă faci să citesc opera dumitale, pe care m-am mărginit să ţi-o apreciez după copertă, apoi cartea dumitale este obligată să fie bună. Nu mai poate fi proastă, căci în acest caz cel puţin, al constrângerii, mi-e interzis să zâmbesc şi să mai fiu politicos: intervine adevărul meu şi calitatea trebuie să corespundă acestui adevăr.
     Totuşi, mai ocoleşti o dată, ocoleşti neîntrerupt: e mai comod...
     Domnul la care te gândeşti e un foarte simpatic confrate: ştii. A scris în multe direcţii: ştii. îşi aranjează reputaţia şi elogiile presei cu o răbdare şi o adresă de strateg: ştii - deteşti dar ştii. Inteligenţa lui tiranică şi vanitoasă e tenace: ştii - cum să nu ştii? Ţi-a fost foarte drag, odată, peste literatură şi dincolo de ea: ştii. Pierzând câteva virginităţi morale, şi-a pus de gând într-o zi să fie mare, mai mare decât calibrul lui: ştii. Asta se obţine cu falsificări: ştii. Ştii tot. Dar când ţi-a dat câte o carte de a lui, ochii lui frumoşi de odinioară începeau să te întrebe, să-i afirmi anticipat ce o să crezi despre ea: ai surâs. Răsfoiai, citeai ceva şi puneai în raft. A luat atitudini, pe care le cunoşti. Şi le-a confecţionat naiv, dar lucid, cu abstracţia binevoitoare de ceea ce se mai făcuse: ai surâs. Surâsul de pace poate să dureze o sută de ani fără să-l discerni...
     Omul nu se poate creştina şi el se vrea creştin prin încordarea vanităţii umilinţei...
1938
PUBLICISTICĂ
 1025
               CÂRPACIUL ŞI MORALA
    îţ* scriu cu sfială, Coco.
    Ai avut, Coco, un adevărat acces de psitacoză faţă de un mare Cizmar; l-ai aruncat de pe catedra moralei pe care se cocoţase monumentul lui de talpă cu pap. Singura mângâiere ce i-ai lăsat e că ruşinea asta a mai păţit-o şi altul din breasla lui, în vremurile de demult: Se apucase, înaintaşul lui, să critice sandalele dintr-un tablou al anticului pictor Apelle. Artistul ascultase cu liniştită răbdare, dar cizmarul pornit pe critică începu să vorbească şi de pictură. Ne sutor ultra crepidam, îl opri pictorul Apelle: „Nu te întinde peste încălţăminte".
    Nu l-ai auzit, Coco, pe Cizmarul nostru perorând în economie politică, avântându-se în culturalitate, luând subt protecţia subiectivă a unei aripi cu ştraif şi bizeţ tineretul intelectual, în adunări generale de finanţe, la Consiliul Economic Superior, dar l-ai surprins făcând morală unui prea îndurerat şi nefericit părinte, a căruia durere frământă inima miilor de părinţi, în proporţii mai mici poate, ascultând relatările copilelor lor din liceul „cel mai serios", „cel mai bine condus", „cel mai sever supravegheat". Multe din aceste copile s-au retras la liceele periferice, spre mirarea profesoarelor respective, că elemente bine dotate şi cu note excelente la învăţătură preferă unui institut central, prestigios, o modestă dar cinstită şcoală de mahala.
    Fără a-ţi aminti de cârpaciul antic şi de pătărania lui, ai fost poate mai crud cu Cizmarul nostru decât Apelle.
    Şi nici nu ştii că ai lovit în Cizmarul moralist, pe un mare profitor al războiului şi al sângelui românesc.
    A trebuit să ajungă accentul ifoselor lui până la tine, Coco, ca să nu se înscăuneze Mai Mare şi în domeniul abstract al Moralei, cârpaciul.
                                                        PATER
 1938
1026
TUDOR ARGHEZI
                    CATECUMENII
    Schimbarea guvernului a reeditat fenomenul migraţiilor de ultima oră. Stoluri întregi de porumbiţe şi-au părăsit cuiburile, într-un elan de aripi entuziast. Vechile domicilii morale au devenit subit incomode. Prieteniile ce păreau sigure până la un eveniment de atmosferă mai mare s-au desfăcut la o adiere, tovarăşii s-au rupt. Pe neaşteptate s-au trezit câteva serii de conştiinţe, de care nu ştii ce trebuie să se felicite mai mult, convingerea în credinţă sau ţinuta în cultură. In bronz s-a deşteptat o sensibilitate de supernuanţă. Unii, pe care nimeni nu i-ar fi bănuit prin naştere şi sânge liberi-cugetători ori atei s-au declarat de Anul Nou 1938 de la Hristos, adepţi ai creştinismului, hotărâţi să urmeze Evanghelia şi să se refere la parabola fiicei lui Iair, practicând şi pilda nunţii din Cana Galileii.
    Prin actul lor de catecumeni, toate personajele care au trecut în câteva zile la noul creştinism afirmă că până la o maturitate, la multe din ele vecină cu bătrâneţile, au trăit în beznă sufletească, adevărul adevărat relevându-se cu o gravă întârziere. Altădată convertirile în masă erau de competinţa preotului şi a primăriei din Pantelimon şi încă nu intrase în legea strămoşească nici un fost primar general. S-a botezat în sfârşit şi unul de la municipiu, care se refuzase agresiv eucharistiei.
    Au venit la creştinism magi din teritoriile cele mai depărtate ale lumii lui Dumnezeu. Sectanţii n-au decât o mică spiritualizare, că şi-au părăsit stareţii şi episcopii, care atunci când i-au creştinat pentru întâia oară, această categorie de ucenici mai fiind o dată supusă Sfântului Botez, au înţeles să-i consacre şi să-i păstreze pentru altarele lor. Convertirea cea mare aparţine celorlalţi, idolatrilor integrali, bărbaţilor vajnici, energici şi de bravură socială, individualităţilor răzvrătite împotriva tuturor felurilor de a trăi şi gândi într-un fel anumit.
PUBLICISTICĂ
1027
Ei au mărturisit că i-a lovit facultatea credinţei peste noapte, că miracolul s-a jucat cu ei în somn, că aşa vrea Cel de Sus.
    E nemaipomenită eleganţa acestor democraţi, de-a se cotorosi de marile lor idei şi pasiuni cetăţeneşti instantaneu, observa un cititor. Ei nu voiau să admită decât un singur stat, pe cel ţărănesc şi erau gata să se jertfească pentru el. Bine că le-a lipsit prilejul, că ţara pierdea un cârd de apostoli şi idealişti.
    Literatura a beneficiat şi ea de parcurgerea drumului ce despărţea stânga de dreapta, marcate odinioară cu expresiile „ăl cu paie“, „ăl cu fân". S-a ivit în presă genul abandonat al scrisorilor, tot atât de greu ca şi sonetul, Sfântul Vasile şi Boboteaza inspirând câteva documente semnate, delicioase. Şi e îmbucurător, căci orice ar face, omul politic trebuie să dea odată şi odată, când nu mai dispune de alte puteri de argumentare, şi prin lirismul călimării, ceea ce însemnează că nu e atât de zadarnică pe cât se părea poezia.
    Trecerea prin Iordan are un biet minuscul inconvenient, că se petrece la distribuirea jilţurilor, magistraturilor şi demnităţilor, singurul lucru care împiedică să fie convertirea un act admirabil.
    Cineva trebuie să surâdă de via epidemie a vocaţiilor, izbucnită ca o erupţie a caracterului în ultimele două săptămâni: domnul Octavian Goga.
1938
                         ŢIGĂNII
    Paralel, s-a rostit şi alt fenomen. Fostul guvern e înjurat pe şleau, după patru ani întregi de tăcere respectuoasă. încă nu s-a citit răspicat că domnul Tătărăscu a fost un pungaş: calificarea făţişă nu poate întârzia prea mult. Nu s-a simţit în
 1028
TUDOR ARGHEZI
patru ani că aveam de-a face cu cel mai odios personaj din tot trecutul politic, dar aflăm acum cu preciziune.
    Furia comprimată atâta timp, revolta vulcanică stăpânită patruzeci şi opt luni, sunt ale unui eroism special. Ce a putut să împiedice patru ani arătarea curajului manifestat acum? Cenzura? Slavă Domnului, s-a putut înjura şi s-a înjurat.
    S-a făcut mai multă cenzură în interiorul redacţiilor decât la cabinetul domnului Hotineanu. în ziarele democrate ideile slobode erau acuzate că sunt prea de dreapta, pe când publicaţiile de dreapta le învinovăţeau a fî cam de stânga. Confuzia criteriilor lua forme extravagante. Dacă ai fi ciupit niţel obrazul unui bărbat politic imberb, treceai de vândut, ca şi atunci când ai fi fost elogios cu altul - indiferent că i-ai fi cunoscut sau nu. Judecata liberă, de care are voie să se folosească pana scriitorului de dincolo şi de dreapta şi de stânga, orizontul fiind un cerc şi nu o simplă linie culcată pe două vârfuri, era interzisă. Nu puteai să gândeşti prin definiţie decât în funcţiune de altcineva.
    E un fel de-a face revoluţie, caragialesc: a treia zi, garantat că nu ţi se mai întâmplă nimic. îi tragi palme omului pe lângă care ai trecut cu căciula în mână după ce a căzut. Simţire de slugă profesioanlă.
1938
             „CONVERTIREA" MICLESCULUI
     La un articol apărut într-un număr precedent al „Biletelor", domnul C. Demetrescu ne trimite frumoasa scrisoare de mai jos, încadrată într-un doliu la care participăm. Sentimentul nostru de discreţii nu e de ajuns de exagerat ca să ne împiedice să publicăm în apărarea adevărului un răspuns particular.                                           !
PUBLICISTICĂ
1029
       Trebuie să lămurim că un calificativ prea puţin controlat în dubla lui aplicare, privea cu deosebire invocarea „probei scrise" la căpătâiul unui defunct, de către prelatul catolic în chestiune.
                                          Bucureşti, 24 dece?nbrie 1937
       Iubite domnule Arghezi,
       Din cauza unui sfâşietor eveniment în atât de încercata mea familie, n-am fost în stare să vă mulţumesc la timp pentru prea măgulitoarele dumneavoastre însemnări făcute, în „Biletele" lui Coco, cu privire la articolul meu din „Convorbiri literare", despre Cazul canonicului Baud. Ele mă mângâie de multe din durerile ce le resimt de pe urma eliminării mele din presa zilnică, de către aceia care au comercializat odată cu tiparul şi ideile.
       Dar, această mângâiere pe care mi-au dat-o rândurile de la-nceputul articolului dv. Lucruri bisericeşti, a fost umbrită de consideraţiile din partea lui finală, în care vă-ntrebaţi „ce sens poate avea o naivitate atât de infantilă, care cere diplome şi iscălituri" ca să fie crezută convertirea la catolicism a lui Calinic? Fără-ndoială că ar fi fost naivă şi copilărească o asemenea cerere, dacă acela care căuta să întărească afirmaţia canonicului Baud, că mitropolitul Calinic s-a convertit la catolicism, n-ar fi susţinut la rândul său că posedă proba scrisă (anume un raport al fostului arhiepiscop Palma). Eram, deci, în dreptul meu să-i spun că ar fi trebuit să publice acel document odată cu repetata afirmaţie că înaltul prelat ortodox ar fi mărturisit credinţă catolică.
    Nu sunt dintre cei care n-ar împreuna trei degete şi n-ar face crucea păşind peste pragurile de piatră ale Catedralei Notre Dame, dar mă-ndoiesc că prelaţi catolici atât de fanatici, ca
1030
TUDOR ARGHEZI
aceia de care m-am ocupat în articolul meu, ar fi făcut cruce la mănăstirea lui Neagoe Vodă.
     Cu cele mai bune sentimente de veche şi caldă prietenie,
                                                 C. DEMETRESCU
                                                           1938
              O DRAMATIZARE NĂROADĂ
    S.C.I.T.A. a mai angajat un autor dramatic. Probabil că practicanţii în viaţă au fost socotiţi inapţi, or nu erau disponibili. De aceea personajul e luat direct de la cimitir.
    Proaspătul dramaturg, în speţă, a murit acum vreo şaptesprezece ani, deloc fericit, în Finlanda - acolo unde a murit de foame, tot atunci, unul din cei mai mari pictori ruşi: Ilia Repin. E vorba de numitul Leonid Andreev.
    Nu ştiu cât de atrăgătoare o fî fost oferta domnilor Sică Alexandrescu şi Tudor Muşatescu de l-a decis să-i secondeze ca furnizor. Sau poate că mizeria e crâncenă pe lumea cealaltă. Şi o fi având răposatul nevastă, copii, viţiuri.
    Fapt e că Andreev a comis o piesă care se numeşte Gândul. Cu ani înainte publicase o nuvelă de mari proporţii cu acelaşi titlu şi subiect - având un desăvârşit succes de critică literară. Ce şi-o fi zis?
    —    Numai Victor Eftimiu şi Tudor Muşatescu să scrie piese, iar eu să stau să mă uit la Gogol ori de taifas cu Artzibaschev? Tot m-a sfătuit Urmuz să-ncerc teatru. Mi-a dat chiar nişte sfaturi şi idei, dar le-am uitat. Nu e nimic însă, voi face de capul meu. Subiect am, şi ce subiect! O testea de hârtie şi-un creion se vor găsi...
    Suntem obligaţi să bănuim c-aşa s-au petrecut lucrurile. Căci pe afişe şi celelalte reclame ale Teatrului „Regina Maria“ nu e decât o indicaţie: Gândul de Leonid Andreev.
PUBLICISTICĂ
1031
    In viaţă fiind, Andreev n-a scris, în această ordine de idei, decât nuvela.
    Programul nu arată nici el vreun alt nume de autor. Rezultă deci că a dramatizat-o singur pe lumea cealaltă (din iniţiativa lui Sică) şi tot singur a tradus-o. E posibil chiar ca în persoană, ori cu procură, să fi făcut şi regia. Căci nimic din cele obişnuite nu indică vreun alt regizor.
    Dacă a reuşit să scrie, în viaţă fiind, o nuvelă covârşitoare -mort a izbutit să ne dea, cu concursul interpreţilor, o monstruozitate dramatică.
    Subiectul e prea cunoscut ca să mai insistăm. Lectura nuvelei şi o inteligenţă elementară înlesneau înţelegerea fondului şi atmosferei (specific ruseşti - domnilor actori). Restul era chestie de material uman şi muncă.
    De la început dramatizarea a călcat şchiop, nenorocit, sau cu un cuvânt mai la locul lui: dezastruos, înlesnind o cădere (ne situăm pe planurile artei în primul rând) ruşinoasă.
    Unul din cele mai bune subiecte de teatru a fost bagatelizat, rupt, înăcleiat.
    Rolul principal l-a jucat domnul G. Storin, care a crezut că dr. Kerjentev e un nebun pur şi simplu. O singură clipă actorul n-a dat semn de înţelegere a personajului.
    Doctorul e un rafinat şi un rus. Ucide cu aceste calităţi — lucid. îndoiala muşcă din el.
    Lucid - da. Şi obsedat. Nebun - hm!...
    Domnul Storin nu cunoaşte sensul cuvântului simulare: nu-1 poate practica. Or, cine ştie cum l-a învăţat regizorul.
    Ni s-a dat un dr. Kerjentev nebun dintr-o bucată, cu statura şi răcnetele de care e capabil interpretul. Nici un zbucium luminos, nici o nuanţă. Nu se vede sfredelul nici unui gând.
    Jocul pe care l-am imaginat noi ca simpli cronicari, absentează complet. Domnul Storin a dat ceva diform, colţuros, bădăran, născut matahală în cizme.
1032
TUDOR ARGHEZI
     Cu un an înainte jucând rolul titular din în amurg, acelaşi actor izbutise covârşind. Muncise însă acolo, cot la cot cu interpretul, regizorul Victor Ion Popa.
     Aici însă mâna regizorului e de vaselină şi bigi-bigi. Intr-un cuvânt, s-ar putea rezuma o stare de lucruri: nimic. Cum însă în teatru inepţia unora merge dincolo, gradat până oriunde, spunem fără păcat că s-a atins şi acea limită maximă.
1938
                       STILUL CANALIE
    Ziarul „Universul" - vă puteţi mira - are şi o editură. Afară de scrierile domnului Stelian Popescu, care, curios, nu e încă membru al Academiei Române, editura scoate şi scrierile domnului N. Georgescu... A mai tipărit şi alte cărţi esenţiale, dacă n-ar fi decât o carte de bucate, editura fiind eminamente culturală, fireşte, dar din toată culturalitatea rezervându-şi, de preferinţă, literatura sănătoasă; aceea care nu ambiţionează depăşirea geniului răvaşelor de plăcintă. Limba găsindu-se situată pe lângă creier, gusturile, cu brânză, cu carne sau cu literatură se împrumută reciproc; ceea ce face că nu se poate preciza, dacă gândeşti sau dai îndărăt, care anumit organ exultă şi cu ce fel de jărăgai.
    Sănătatea literară a editurii e de cea mai solidă rezistenţă. Ea s-a cam oprit, istoriceşte, pe la paşopt şi ţine să onoreze cu mijloacele şi instalaţiile cerebrale proprii, intacte, epoca în perpetuitate. Cea mai bună metodă e să te încrezi cu un masiv optimism în kilogramele organizate, pe care ţi le acordă pofta de mâncare şi Dumnezeu.
    Domnul Stelian Popescu profesează ca un maestru o estetică personală, fiind, ba nu, zău, şi estetician. într-un extras unanim domnia sa întruneşte câteva personalităţi combinate.
PUBLICISTICĂ
 1033
Moralmente, intelectualmente, naţionalmente şi artistica-mente, e un panaceu. Nu e nou. Hapurile de Catramină şi pilulele Pink vindecau din casa străzii Brezoianu toate bolile cu putinţă şi melancolia. Un singur vierme adevărat îl roade pe patron, nu ştie cum face că îl întrece domnul Iorga. S-a chibzuit. Şi-ar fi lăsat poate şi barbă, dar ar fi băgat de seamă că i-a fost luată înainte. Ar fi publicat versuri, dar le-ar fi lăsat în manuscris. Ar fi scris piese de teatru... închipuiască-şi cineva că într-o strălucită carieră de intelectual n-ar fi dat de un semen care se află mereu bătând aceleaşi drumuri: ar fi fost unic şi slava i-ar fi fost integrală. Trebuie să-l suporte: de nevoie o face bucuros. De câte ori domnul Iorga a înjurat literatura lui Tudor Arghezi, destinată după temerile domniei sale să-l anuleze ca poet, „Universul" a reprodus, domnul Stelian Popescu şi spiritul domniei sale critic au căzut de acord.
    Deunăzi, editura ziarului domnului Popescu a scos, în sfârşit, şi o carte Literatura de scandal. Una din creaţiile reuşite ale domnului Iorga, un anume N. Georgescu, valet şi pseudonim, şi-a strâns în volum cretinismele din presa marelui om de stat. Domnul Iorga făcând o alianţă de remorcă, în ultimele zile de guvernare cu liberalii, îşi tocmise rândaşul la Ministerul Artelor. Se nădăjduia, pe prelungirea Ministerului Instrucţiunii, o guvernare fără sfârşit, care a durat nouă zile. Ce bun plasament, nu este aşa? şi pentru un secretar general şi pentru editură. Şi ce răspândire pentru o pârlită de maculatură care deghiza într-un titlu falacios o afacere de slugoi girat. Volumul a fost scos, dar socoteala de-acasă a fost făcută prost. Ministrul domnului Iorga încetase de a mai conduce artele româneşti, înainte de a fi început să existe. Prin mimetism, nu apucase să fie el, nici el.
    Desigur că răspândirea devine anevoioasă. Trebuie publicitate. Ea se face în toate felurile, după moravurile inaugurate şi exploatate de şcoala Iorga, utilizându-se orice
1034
TUDOR ARGHEZI
calibru de conştiinţă dintre zero şi subdiviziunile lui. Licheaua comportă varietăţi şi lingăul subalternări.
     Vrem altceva să-i spunem cititorului nostru.
     Volumul în chestiune e însoţit de o prefaţă semnată: N. Iorga. Prefaţă goală dar declarativă. Savantul vrea să ia ifos primenit şi face nazuri. Din faţă Ducipal, el cochetează pe dinapoi ca o mânză.
     Ia să-i potrivim acestui armăsar cu aripi de iapă o potcoavă care i-a căzut.
     Cititorii au băgat de seamă, negreşit, şi unii din ei ne-au scris şi ne-au întrebat, că „Biletele de Papagal" n-au mai pomenit de domnul Iorga. Este drept. „Biletele" nu mai vorbesc de acest rector şi decan al pudorilor jignite şi nici nu l-am fî pus pe calapod şi nu i-am fî întins pielea câte niţel din proprie iniţiativă niciodată. N-avem de împărţit cu domnul Iorga nimic, nici glorie nici trepte, toate dregătoriile plătite fiind apanajul monopolului domniei sale şi noi rezervându-ne exclusiv pe cele gratuite. Domnul Iorga le-a vrut şi pe astea. Cerea prea mult şi a trebuit să-i dăm peste gest...
     Intr-o bună zi domnul Iorga a trimis la noi un sol, şi ne-a rugat, răzbit, să facem pace. S-a prezentat steagul alb înclinat. N-am pus mâna pe ştofă ca să vedem şi nici nasul ca să mirosim de unde a fost petecul scos, niţel mânjit cu blazonul familiar categoriei. Putea să fie de la inima caricaturii, de la inima de sus - şi putea să fie, cum e probabil, de la inima de jos. Ni s-a demonstrat că „Profesorul" a şi făcut primul gest frăţesc, iscălind un articol de pocăinţă literară şi nu mai rămânea decât acceptarea noastră, ca să se suprime definitiv injuria literaturii şi a persoanei noastre din cele două foi ale apostolului: „Neamul românesc" şi „Cuget clar".
     înjurătura sau admiraţia domnului Iorga se echivalează, atât pentru calitate cât şi pentru sentiment. N-am dat pe atâta lucru niciodată şperţ de reciprocitate şi dacă vrem anume să
PUBLICISTICĂ
 1035
răspundem la o jevreală lungă cu laba — atârnă de solstiţii şi de Casiopeea - încheieturile respective funcţionează mulţumitor.
    Dar am fi putut întreba: „Păi bine, dragule, pentru acest sfârşit deprimant şi demoralizator v-aţi dat în spectacol doi ani întregi?" N-am întrebat. Sinceritatea, corectitudinea în judecată, piscul moralului şi cinstea polemicii domnului Iorga ne erau prea cunoscute. Nici nu trebuia. Când adversarul neprovocat îţi iese de la sine în drum şi te scuipă, cheamă într-ajutor Ministerul Şcolilor, excită profesorii, stârneşte Universitatea şi Academia şi întreţine tămbălău în presă, la cursuri, la microfon şi pretutindeni, pentru că ţi-ai permis să-ţi scrii limba ta românească frumos şi să ai o fărâmă de talent, te uiţi la el: e turbat? E tâmpit? Dar când, după ce te-ai hotărât cu greu să te rupi dintre stalactitele tale şi să ieşi cu băţul la el, el îţi cade în genunchi şi-ţi cere iertare, ce mai poţi răspunde? E măcar un rezultat.
    Cititorii care încă n-au cunoscut în prototip o laşitate întreagă şi o abjecţiune în original au în domnul Iorga cel mai autentic exemplar. Te-a rugat să-l ridici de jos şi ţi-a spus că e rănit şi că-i e sete. I-ai dat o strachină proaspătă, o ulcea cu apă nouă şi un peşchir curat - şi după ce a băut şi s-a zvântat, s-a pus în amântrei...
    Cu acest pervertit de la elementara cuviinţă nu te poţi nici lupta, nici împăca, schilod în luptă şi-n pace mârşav.
1938
            BILET DE PRIM-MINISTRU
   Nu ştiu ce se aude şi nu ştiu ce nu se ştie. Colegii evrei din presă au intrat în panică şi amărăciune. Bănuiesc cu deosebire pe unul, care a fost prietenul rafinat şi delect al tuturor
1036
TUDOR ARGHEZI
miniştrilor de vreo patruzeci de ani încoace, că suferă cumplit - şi o să-l numesc: Streitman. Nu l-am văzut, dar discern delicatele lui sensibilităţi, servite de o inteligenţă complexă, de o erudiţie considerabilă şi de un imponderabil suav. Ce se face acest suflet de om, care-i scriitorul unei pene româneşti suple şi nuanţate, în împrejurarea lui, şi ce devin alţi gazetari evrei, exploataţi ca şi colegii creştini de câţiva antreprenori unanim antipatici şi antipatici înainte de toate coreligionarilor lor? Nici eroismul resemnării, nici atitudinea iudaic agresivă nu se vor trezi în conştiinţa lor dizolvată româneşte, când trădaţi de câţiva hahami, îmbogăţiţi din pielea evreiască şi creştină şi care şi-au transportat sacii cu aur şi rânza la Paris, au rămas să şchioapete în singurătatea socială.
    Patronii lor au fost nişte spurcate puşlamale, blegi fardaţi cu impertinenţă, înfumuraţi de creditul politic. Creaturi puturoase ale oamenilor politici fără credinţe, politiciani aventurieri, timoraţi în incerta lor personalitate de aşa-crezuta putere a presei, ei s-au ridicat de lângă un mosorel de aţă şi o maşină de cusut, fără alt merit decât al bunului şantaj şi al unui trafic care n-a exclus din tejghele nimic.
    în parcul Sinaia am văzut o scenă iritantă, într-o după-amiază de vară. Doi bandiţi de presă întinşi răscăcăraţi pe o bancă, spate în spate, cu picioarele atârnate, primeau foc din chibritul unui ministru defunct, care trecea, respectuos de la gura unuia la gura celuilalt, debitând de-a-n picioarele un interviu. Era epoca în care poetul român era admis la masa ciocoilor cu portofolii printre lăutari şi chelneri şi când Antimireanu, gazetar şi profesor, zăcând de oftică în odaia unde a murit, trimitea la un banchet fostului stăpân reţeta farmacistului de patru lei.
    Domnule Preşedinte şi iubite Poet, inima dumitale înţelege: o cunosc fierbinte şi emoţionată. Eşti cred singurul român fruntaş, care-şi iubeşte obârşia profesională şi n-a uitat că puterea lui a ieşit dintr-o călimară. Mai mult, eşti unicul
PUBLICISTICĂ
 1037
şef şi prezident, care ai rămas un camarad, când toată lumea s-a schimbat; dumneata nu te-ai mişcat din zodia matale. Ai primit întodeauna bine şi cu simplicitate şi pe scriitor şi pe scrib. Dacă degetele care ţin un condei, mai fericit sau mai nefericit, le-ai văzut mânjite cu o pată de cerneală, n-ai cerut alt certificat. Mâna dumitale trece de la căpestre la pană şi înapoi boiereşte. N-am văzut la dumneata niciodată - şi te cunosc de-o viaţă - nici mândrie, nici mânie. Arcaş de săgeată tare şi de suliţi, stăpânul armelor e cu dare de mână şi de suflet căci după ce-şi doboară în luptă pieptiş adversarul, care l-a sfidat, s-apleacă pe scut, îi spală rănile şi-i surâde.
    Eu aşa te ştiu, de pe flaşneta mea, cu care trec pe subt ferestrele dumitale. Ţi-am scos, din când în când, câte un bilet, bilete de rugăciune, bilete de dragoste, bilete de nădejde şi bilete de întristare. Iţi scot acum şi un bilet de preşedinte.
    Şi voi veni în fiece joi, dimineaţa, la geamul matale, din odaia în care te-ai zbuciumat, te-ai străduit, ai scris, ai visat şi te-ai îndoit - să-ţi cânt un vals de demult şi să-ţi scot biletul de tinereţe şi de bunătate.
1938
                   ŞCOALA ŞI MORGA
    Prin urmare, tot ce se scrie este de prisos: şcoala nu citeşte. Stă în capul şcolii şi al învăţământului secundar un om, care familiarizat cu tiparul îşi acordă şi familiaritatea de a dispreţui ceea ce se tipăreşte pentru ochii şi conştiinţa lui. Nu vrea să audă şi refuză să vadă.
    Sinuciderea intră în datina şcolară şi în foileton. Promovează sau nu, rămâne sau nu corigentă o fată, mai interesează oarecum şi asta, dar interesul are de câtva timp şi alt obiectiv: se sinucide fata până la examene sau nu? Dacă se sinucide s-a
1038
TUDOR ARGHEZI
adoptat un procedeu: se face un fel de anchetă, şcoala unde s-a petrecut crima este declarată excelentă, profesoarele se scrie şi se semnează că sunt impecabile şi sună clopotul de recreaţie, cu timbrul lui de cimitir. Vinovată a fost fata care s-a sinucis. Nimeni altcineva, Doamne păzeşte. Nici programul, nici oboseala, nici nedreptatea, nici persecuţia: educaţia e ireproşabilă şi în ultimă analiză vina aparţine, după fată, părinţilor şi lui Dumnezeu, care avu fantezia să nu se mărginească la Adam ci să facă şi pe Eva, ca să fie profesoare şi şcolăriţe.
    Nu ne vine să credem că peste mormântul proaspăt al unei eleve, de tragedia căreia ne-am ocupt de curând, a mai căzut în ultima oră cadavrul altei copile. Am dori ca seria să se fi oprit şi ea continuă. Dacă este adevărat - vrem să înfiripăm în exasperarea noastră de părinţi un dubitativ — dacă este adevărat că şi eleva Ioana Antoniu, de la liceul cu numele proaspăt şi inocent de Carmen Sylva, s-a sinucis, o copilă de şaptesprezece ani, problema capătă o gravitate primejdioasă şi nu mai e de aşteptat o sinucidere nouă. Trebuie o promptă şi exemplară reacţiune.
    A devenit statul incapabil să guverneze şcoala? Ministerul nu mai poate să-şi stăpânească personalul didactic, în special feminin? Nu mai e disciplină între cucoanele din învăţământ? Nervii lor nu mai admit omenie, bunăvoinţă, datorie? Ura lor atroce izbeşte orbeţ, pângăreşte, devastează, fără nici o putinţă de îndreptare. Au ajuns orele de studiu nişte ceasuri de inchiziţie, comandată de babele mocnite şi de tinereţile isterice ale demenţei? Lumina cărţii s-a făcut otrăvitoare, ideea mortifică, avântul a murit de tot în sufletul doamnelor cu licenţă şi doctorat? Ce a putut să transforme gingaşa simţire a femeii, care-i, deopotrivă, mama noastră, sora noastră, copila noastră, într-o monstruoasă brutalitate. Efortul la diplomă atacă şi ruinează atât de radical feminitatea, încât obţinerea ei să echivaleze cu un certificat de călău?
  !
PUBLICISTICĂ
1039
        Dacă aci e problema şi nu în disciplină, în libertinaj şi în disoluţie morală, soluţia e una: să se închidă liceele de fete sau să se suprime femeile din învăţământ. O căsătorie proastă duce în cazul cel mai rău la un divorţ. Nu se mai poate ca liceul să ducă la morgă şi cimitir. Nu se mai poate!
        Precedentul ministru al şcolilor, un miliardar din zestre, a fost j un diletant, dus de nas prin umbra lui Haret de adevăraţii vinovaţi ai dezordinei actuale şcolare. Domnul profesor Petrovici e altă personalitate, obişnuită să gândească, să citească, să scrie, să ia lucrurile serioase în serios. Nu mai e timp, domnule ministru, nici până mâine. Catastrofa merge, doboară şi pustieşte.
   1938
                   POFTĂ BUNĂ LA TĂNASE
       Dacă s-ar consuma aşa cum ne-o indică, urare şi jumătate bucătar, titlul, indigestia ar fi sigură - persoanele mai sensibile resimţind o intoxicaţie.
       E rezervată însă ochiului şi urechii.
       Din ce glume izbuteşte neîncetat rânced, grosolan. Rochia se ridică mult prea insistent — după principiul: fiecare dă ce poate. Două, trei cuvinte de duh şi un tablou par rătăcite din greşeală, ori îndemânatic subtilizate de pe undeva, nereuşind să salveze restul. In total revista, semnată de patru autori, e nu mai puţin mediocră.
       Gen minor, cu incontestabile posibilităţi de voioşie — la noi e inexistent. Faptele stau cât se poate de simplu: n-avem revuişti. Cei improvizaţi n-au, în primul rând, spirit.
       Spiritul este joc viu, uşurinţă, observaţie neîntârziată. Nu se cere a fi de esenţa lui Chamfort sau Rivarol, dar se impune a fi. Sunt foarte mulţi oameni inteligenţi lipsiţi de spirit. Autorii de lucru amintit nu fac parte nici din această categorie.
1040
TUDOR ARGHEZI
    In schimb avem un actor de revistă — unul singur. Care nu-şi învaţă rolurile, făcând totuşi carieră şi proverb. Se numeşte Tănase.
    Pe măsura numelui, a izbucnit în mijlocul feţei nasul, iar pe măsura acestui instrument de mirosit şi strănutat, faima în complicitate cu talentul.
    Dacă o femeie ar avea un asemenea organ olfactiv, ar putea face cea mai strălucită carieră de doică: văzând-o, cel mai morocănos copil ar izbucni în râs.
    Alături de trompă, incontestabil, Tănase e un comic. Bagatelizat până la trivialitate în revistă.
    Ştie să spună cupletul. De cele mai multe ori însă, cupletul e pur şi simplu tâmpit.
    Nu vom analiza revista. Ar fi inutil din toate punctele de vedere. Vom aminti totuşi un tablou:
    Sunt aduşi pe scenă câţiva oameni politici. Unul are barbă şi umăr întors, alţii cioc, ochelari ori chelie. Vor să semene cu anumite personaje. Izbutesc însă paralitic. Aceasta pentru că faptul trece prin intenţie şi foarte puţin prin interpretare.
    Ne amintim că Firmin Gemier, după ce jucase Shylockşi alte câteva sute de roluri de prim-plan şi covârşitor succes -a apărut într-o revistă, în rolul lui Briand. Avem fotografia la îndemână. Nu există nici o deosibire între cel autentic şi cel travestit.
    Acela însă nu era decât Gemier...
    La premieră, sala era plină până la refuz. Desigur, unii veniseră să-şi manifesteze simpatie faţă de cel lovit de foc, alţii să se distreze.
    Noi am făcut parte din categoria câinilor de cronicari. Şi de aceea poate nu am stat pe gânduri de a spune câteva adevăruri mici.
    P. S. In orice caz, Tănase e pe cale să devie o instituţie, o morală şi lipseşte puţin ca să ia forme de infailibilitate şi
PUBLICISTICĂ
1041
transcendenţă. în aceeaşi săptămână în care da un vot de încredere curentelor naţionale, marele public a opus învierşunărilor ceasului rău, tăbărât peste arta omului cu nasul mare - o subscriere de fonduri unanimă. Biserica din Costeşti mistuită de foc şi în care preotul şi-a continuat slujba înainte de a cădea, arzându-i veştmintele în spinare, n-a cunoscut aceeaşi popularitate ca teatrul Vox. Acolo, în biserica din Costeşti, au ars de vii, între mulţi alţii, şi toţi copiii fraţi, ai unei singure familii.
    Fondurile n-au fost totuşi toate subscrise exclusiv pentru învierea din cenuşa lui a Teatrului Tănase. Si milostenia şi omenia, nu numai stricta admiraţie, au participat la gestul făcut şi poate că n-ar fi fost de prisos să se afle cu cifre că generozităţile donatorilor, exprimate în cifre clare, s-au realizat în ajutoare proporţional cu importanţa lor. Nefericitele figurante, coriste şi dansatoare de ansamblu, sunt plătite în serile scutite de incendiu cu salarii de tuberculoză.
    Domnul Tănase e un suflet bun, o inimă mare şi un remarcabil camarad: s-a scris acest lucru, care a justificat elanul public pentru acoperirea dezastrului, în toate gazetele. Dar fetele care îşi îmbucă pâinea sărind cu pulpele goale ca să placă publicului şi să puie în valoare, pe lângă temperamentul domnului Tănase, îmbrăcat în costum de vesel bucătar, nişte cuplete odioase, ni se spune că sunt luate cu ziua: cincizeci de lei (studiu, repetiţii şi reprezintaţii). Faţă de publicul donator domnul Tănase ar avea dreptul să fie nu numai recunoscător, cum şi este, dar şi niţel indiscret.
1938
  PLANETĂ DE PRIM-MINISTRU ŞI DE POET
   După cum am făgăduit, viu iarăşi cu caterinca şi cu biletele mele. Dar am un foc vechi şi vreau să mi-1 vărs: nu mă ţine
1042
TUDOR ARGHEZI
de rău. Nu-i numai focul meu: e şi al matale, nu chiar de azi, dar de ieri şi doresc să fie şi cel de mâine, că dacă Domnul te-a ales prim-ministru, celălalt Domn te-a uns cântăreţ.
    Unsoarea lui, care e mirul, e de mirodenii şi de simţire. El unge mai ales cu lumină şi vântuleţ. Ia din stea un pic, ia un pic din văzduh, ceva din pisc, ceva din slavă şi ceva din marea de la marginea mărilor, o nimica toată din fitece şi cu atâta puţin pune semn pe frunte, în podul pălmilor, în talpă şi pe piept şi te face năzdrăvan. Ghiceşti neştiutele şi afli neînchipuitele, lumea te ascultă şi se ia după cântecul tău.
    Unii au fost unşi la toate încheieturile şi alţii au apucat din mir mai puţin: nu-s toţi cântăreţii, ca şi cocoşii, de un fel. Cântă mai tare ori mai răguşit, bat din două aripi sau numai dintr-o aripă sau mişcă de-abia dintr-o pană... Dar toţi unşii ăştia fac, neavând altceva de făcut, cărţi.
    Mi-aduc aminte că o carte a matale, trimisă în toată ţara nu s-a mai întors. A cumpărat-o cititorul de carte pretutindeni, dar parcă ar fi intrat în pământ că nu s-au întors nici banii de pe ea. Ştiu că te-ai împrumutat ca să birui tiparul şi că ai rămas dator. Cititorul a plătit cartea, dar negustoul care a vândut-o a mâncat preţul, rămânea-i-ar în gât!
    Asta se petrece cu toţi aceia, care, asemenea matale, întocmesc graiuri, răstoarnă vorbele şi urzesc din ungere şi din gând. Dacă tipăresc cartea eu, dacă o tipăreşte, cum îi zice, editorul e totuna: negustorul mă fură în toate oraşele ţării. Mă fură şi mă şi jigneşte, pentru că după ce a pus mâna pe cartea mea, pe broşura mea, pe ziarul meu, nici nu-i mai pasă. Ii scriu şi nu-mi răspunde, îl rog şi râde, mă duc la el, cu cheltuială, în târgul unde stă, şi fuge. II ameninţ. Atâta rău cât se sinchiseşte. N-am de unde să-l apuc şi legea mă trimite la patru, cinci sute de negustori ca să-i dau în judecată la ei acasă, adică să mai cheltuiesc de două ori mai mult decât mi se cuvine.
    Măria Sa regele o pate ca noi, că tipăreşte mult şi nu plăteşte nimeni.
PUBLICISTICĂ
1043
    E o dreptate de făcut, domnule prim-ministru? Este.
    A fost odată un ministru Hamangiu, Dumnezeu să-l ierte. Pentru că mă ştia aprins la această treabă, m-a chemat.
    -     Am venit la putere, mi-a spus acest om cumsecade, şi vreau să fac o lege pentru voi, pentru toţi papagalii, flaşnetarii şi toţi cântăreţii din tot felul de unelte. Ajută-mă să vă ajut.
    -     Domnule ministru, am răspuns, nu e nevoie de aşa de multă lege. Ajunge un crâmpei de câteva vorbe. Scrie dumneata într-o lege că toate judecăţile despre datoriile pe hârtie tipărită, care trebuiesc începute în oraşele hoţilor, să nu poată fî pornite şi isprăvite decât în locul unde s-a tipărit.
    -     Şi ce câştig aveţi voi dintr-asta? m-a întrebat ministrul Elamangiu.
    -     Nu mai pierdem nimic, am răspuns. Iată de ce: dacă un negustor, care mi-e dator o mie de lei, ştie că drumul până la mine şi şederea aici o să-l coste cinci, îmi trimite mia fără să i-o mai cer. De ici o mie, de colea două şi de dincolo cinci sute de lei, se fac tocmai vreo trei, patru sute de mii de lei.
    - Ai dreptate, a răspuns Hamangiu: o fac numaidecât.
    - N-ai s-o faci, iubite domnule ministru, i-am răspuns.
    - Pui la îndoială cinstea gândului meu? mi-a spus atunci.
    -     Să mă păzească Dumnezeu, domnule ministru. Dar iată că o să se întâmple ceva. Ai să aduni învăţaţii în ale pravilei şi ei o să înceapă să vorbească latineşte. Pravila are dogme; cum zic ei, principii. Dacă acum trei mii de ani un mare învăţat latin, înfăşurat într-un cearşaf, a rostit un principiu, noi trebuie să ne ţinem de el, ca nu cumva să facem vreun păcat de gramatică. Trebuie să ne iasă ochii din cap şi să ni se isprăvească răsuflarea, dar să nu înfrângem principiul.
    - Ce vorbeşti? s-a mirat ministrul.
    Şi aşa s-a întâmplat întocmai, iubite Poete şi scumpe domnule prim-ministru. Principiul a rămas curat şi noi o să murim de foame, într-un stat cum se cheamă cultural, în care
1044
TUDOR ARGHEZI
scriitorul nu-şi lasă numai slova, gândul, cimilitura şi inima dar şi oasele, ca să facă averi negustorilor tâlhari.
    Noi n-avem nici un drept în ţara noastră şi în limba noastră. Nu ştiu câte drepturi mai multe are cel din urmă dintre hoţi, dar nouă nu ni s-a dat nici unul. Dimpotrivă, oamenii cu o sută de simbrii şi dregătorii ar voi să ne răpească şi luminile ochilor, să ne vadă copiii cerşind sau vânzând pe bulevarde foile lor; ne pun la zid, ne scuipă, ne înjură, uneltesc fel şi chipuri pentru că în cerneala noastră vie licărea o scânteie.
    Te rog să crezi serios că ce nu s-a făcut atâta amar de vreme, noi aşteptăm de la mata, care ai venit hotărât să dai palavrele deoparte şi să faci faptelor loc. Uite, fă-o numaidecât. Nu însemnează că dacă e vorba de carte, cartea poate să mai aştepte şi să i-o ia înainte bumbacul, sarea şi gazul. De ce? Nu suntem plugari şi noi şi, ce? arătura noastră e mai stearpă decât brazda fratelui nostru în opinci? Ia pana, Meştere Cântăreţ, domnule prim-ministru şi scrie numai două rânduri într-un decret. Că n-are să se împotrivească nici o Cameră românească.
    Iată că m-am cam necăjit. Nu-i nimic; o să-mi treacă, mângâiat în vis de fapta matale. Să trăieşti, scumpe Poete, însufleţit de o tinereţe nouă.
1938
                  TEZAURUL FURAT
   Ziarul „Cuvântul" ridică o chestiune, de care nu mai voia nimeni să-şi aducă aminte, după douăzeci de ani de aşteptare. Vechiului aliat din est al ţării i s-au încredinţat spre păstrare, într-un ceas de pripă, al căreia sentiment de teroare un guvern n-ar trebui să-l aibă niciodată, toate tezaurele de artă româneşti, publice şi particulare.
PUBLICISTICA
1045
    Din Grigoreştii, Tătărăştii, Andreieştii şi maeştrii aflaţi în ţară trimişi în împărăţia sovietică odată cu ilustra Cloşcă de aur şi aurul în lespezi al băncii de Emisiune, s-a restituit statului român un cot de măsurat stamba dimpreună cu câteva cufere goale. Restituirea grotescă a fost făcută, se ţine minte, cu o ceremonie patetică şi cu fotografii în presă, care înfăţişau stupefacţiei publice un băţ în patru colţuri comentat. Ministerul Artelor e de o indiferenţă suavă şi guvernele au dat uitării avuţia artistică naţională ca baletista înşelată pachetele de scrisori de la domnii cu barbete, joben şi marcă ducală pe plicuri.
    Mai mult decât oricare alţi miniştri, era indicat domnul Titulescu să-şi facă o preocupare dusă la capăt din tezaurul românesc. în strânsă prietenie cu domnul Litvinov, în tovărăşia căruia epicuree se poate crede că plenipotenţiarul de ani de zile al statului nostru a gustat numeroase cutii cu caviar, stropite cu „Veuve Cliquot“ înainte şi după recomandaţiile emoţionante făcute la Timişoara, nu fără un franc cinism, că românii au o supremă datorie, să mănânce mămăligă cu ceapă, pentru garantarea stridiilor ambasadorului. Domnul Titulescu putea să ceară precis întoarcerea acasă a lucrurilor înstrăinate.
    Celebrul triunghi al morţii, în care trebuiau să dispară câteva generaţii de tineri, jertfiţi panicei oamenilor de stat, dezobişnuiţi de senzaţia fricii din 1907 — n-avu parte de copiii României, dar a mistuit în schimb documentele culturii şi geniului naţional.
    Scumpul nostru mare bolnav, exilat de bunăvoie la Viena, nu ar avea de dat enigmei nici o interpretare, după ce spiritul domniei sale clar a lămurit atât de original un punct obscur din istoria politică recentă?
1938
1046
TUDOR ARGHEZI
                    UN PROCES URÂT
    Am cunoscut pe inculpatul Tonegaru, literat. Mi-aduc aminte câteva foarte frumoase schiţe de mare, semnate de el, odată de mult, mai plastice decât notele luate pe apă de creionul lui Guy de Maupassant.
    L-am cunoscut client de tipografie: formă în care era mai puţin de felicitat. Dar şi alte personaje mai însemnate şi mai bine situate şi care au decedat fără să treacă prin boxa Curţii cu Juri, căutau cu o mimică teatrală în momentul achitării unei facturi un portmoneu pierdut.
    L-am întâlnit odată şi mi s-a plâns, într-un colţ, de tratamentul demoralizator dintr-un internat, unde avea un fiu. Un pedagog utiliza paharele de spălat pe dinţi ale elevilor drept recipient pentru extragerea cu o seringă fără ac din conţinutul lui opalin, a unei anumite spălături prin injecţii. Accentul părintelui scandalizat era cinstit.
    Altă dată, m-am adresat eu lui şi l-am rugat să scape de o pedeapsă prea aspră, în calitate de advocat maritim, pe un marinar rătăcit într-un păcat sentimental. Recrutat la marină şi pornit în călătorie comandată peste Bosfor, tânărul matroz s-a îndrăgostit într-un port din Asia Mică de o localnică şi dragostea i-a fost atât de dulce încât şi-a uitat obligaţiile şi a dezertat. Arestat şi îmbarcat în stare de arest pe alt vas românesc decât cel din care fugise, marinarul a fost adus la Galaţi sau la Constanţa, am uitat, şi întemniţat. Maica lui, o distinsă femeie, care câştiga pâinea unei numeroase familii (nu lipsea din familie nici bărbatul) — cu acul, anemiată şi istovită, era disperată. I-am dat o scrisoare pentru Tonegaru. Fostul maior de marină şi-a luat sarcina în serios, a cheltuit din buzunarele lui, a vizitat pe deţinut, a făcut de mai multe ori drumul până la celula închisorii, plătindu-şi-1 el, a risipit pentru forme şi cu râvna pe care le-aş dori-o şi advocaţilor lui de nenorocire, a scăpat pe delicvent cu o penalitate uşoară.
PUBLICISTICĂ
1047
     în sfârşit, cu câteva luni, poate cu un an înaintea asasinatului, aşteptându-mi un copil să iasă din liceu, a trecut pe lângă mine, abătut şi covârşit, Tonegaru. M-a zărit şi mi-a debitat pe un ton, de sinceritatea căruia nu-mi era permis să mă îndoiesc, toată tragedia, dezbătută la Curtea cu Juraţi. Nu prevăzusem că şcolarul pe care-1 aşteptam la ieşire avea să iasă cu un ceas mai târziu decât de obicei. A trebuit să stau locului prins de un nasture pe care l-aş fi lăsat bucuros între degetele lui Tonegaru şi am asistat la o desfăşurare de evenimente şi scene, povestite cu o suferinţă murmurată. Aveam dinainte-mi cazul concret al unei familii de roman foileton, o femeie între soţ şi amant plus un copil influenţat de preferinţele dezordonate ale mamei.
     Procesul pare defavorabil inculpatului, pe prezumţia ignobilă că el şi-ar fi traficat soţia. Pentru mine, nu e de crezut şi rămâne ciudată mărturisirea soţiei că a tolerat alături de ea un aşa model de bărbat optsprezece ani. Nu se poate găsi uşor o scuză, nici invocând o maternitate împăcată agreabil cu un fante. Apoi, cel asasinat, advocatul Stravolcă, s-a dovedit erou de aventuri speciale.
     E condamnabil Tonegaru? Judecând după depoziţiile lui excesive, se pare că viaţa şi poate că şi situaţia de as senzaţional l-au cabotinizat. îi place să se reflecte, stăruie şi oboseşte. Nenorocul face să iabă un procuror inteligent constructiv, cu stilul vocaţiei, învierşunat geometric şi încleştat, pe domnul Benedict Stoenescu, om de voinţă riguroasă pe cât şi de bibliotecă, familiarizat cu gândirea gradată şi cu nuanţa. E de altfel un nenoroc de asasin pasional, cauza naturii transpuindu-se în teatrul judiciar, unde fiecare rol trebuie jucat cu un diapazon mai sus.
     Convingerea, inspirată de intuiţia mecanismului secret al acestei afaceri scabroase, în care bărbatul se frământă şi femeia, instinctiv determinată, ca răgacea, se răzbună din profunzimea sexualităţii, ofensată într-o privinţă şi împiedecată de la
1048
TUDOR ARGHEZI
satisfacţii într-altă privinţă, este că Tonegaru ar trebui să fie achitat, dacă printr-o declanşare mai inumană a secundelor de ajungere la Sentinţă, apariţia prezentelor note nu-1 va găsi osândit.
    E de reţinut orişicum trista figură de bărbat şi de jurist a victimei, care a putut să aibă conştiinţa de a se strecura în patul familiei între un soţ, oricine ar fi fost el, şi un copil.
1938
                  SCRISOARE DIN GENEVA
    Din scrisoarea primită de la un prieten, mare industriaş din Eausanne:
    „La schimbarea guvernului vostru vreau să-ţi amintesc de formidabilul faliment al uneia din băncile noastre cele mai sigure, ştii care, nu ţi-o mai numesc. Falimentele de această natură sunt extrem de rare la noi, unde lucrurile strâns organizate se ţin de scurt. Mi-aduc aminte de ea şi de uimirile domniei tale, pe care le-aş fi preferat traduse într-o acţiune de presă - ori de câte ori citesc în ziarele mele că România are alt guvern.
    După cât se aude, aveţi un guvern âpoigne. Nu e o ingerinţă dar mi se pare că aţi avea nevoie de aşa ceva. Ministrul vostru de externe nu-mi pare totuşi atât de grav: uscat, nervos şi răsucit ca un gumilastic (tel un brin de caoutchouc). La scoborârea din tren s-a crezut că soseşte fostul Negus şi un şoltic {un pince sans rire) a insinuat că e un domn turc.
    îl văd plimbându-se cu diplomaţii şi explicându-le o cantitate de lucruri confidenţiale. O să te ţin în curent. Cred că nu va mai avea însă prilejul {<l’occasion) să stea de vorbă cu domnul Litvinov, despre care se crede la S. D. N. {Societe des Nations) că dacă nu aduce o satisfacţie eclatantă Kremlinului, depăşit de totalitari, va fi zilele acestea spânzurat.
PUBLICISTICĂ
1049
    Ne-am edificat într-o privinţă. începusem să credem aci că românii sunt spâni sau că practică ritul scapet. Penultimul n-avea un fir de păr pe toată faţa lui cocoloşită şi fetele de pe Corraterie îl numeau în glumă -je vous croisl- „le beau Victor Antepenultimul, „Nicolas le joli\ ce să mai insist? nu era nici cât negrul subt unghie Don Juan. Entre nous, când erai pe la noi, te lăudai cu frumuseţea incomparabilă a compatrioţilor domniei tale. Intr-adins îi alegeţi pe cei mai urâţi?
    Ar fi de dorit pentru voi, ca noul guvern să ancheteze discret la banca în chestiune, căci Cancelarul nu pare însărcinat cu această misiune, cine anume au fost deponenţii de la voi. Tăcerea a mers, este drept, până la abnegare şi abstracţie şi s-au pus insistenţe uriaşe, care pe noi ne-au făcut să ne veselim (rigoler) să nu se dea publicităţii numele lor. Iţi repet: din masa deponenţilor băncii bancrutare 85% au fost oameni politici români.
    Răspunde-mi dacă permite Cenzura, căci s-ar putea să-i aflu eu şi n-ar fi rău să contribui ca noul guvern să ia cunoştinţă de ei şi să-i demaşte acum, de alegeri".
1938
                         POLEMICA
    Javrele intelectualităţii schiţează ifose şi trăiesc în atitudini din dispreţul şi nobleţă ţinutei.
    Preocupat înainte de orice de buna educaţie a copiilor mei, care nu vor fi nişte javre şi nişte lichele, viaţa e plină până la spurcata vărsătură de ele, las de multe ori să treacă javrele pe lângă zăbrelele grădinii şi să-mi dea câte un ocol, menajându-şi singure distanţa: anonimatul şi conjunctura.
    înainte de-a mi se mâzgăli floreta, cu care am urmărit specia javrei un timp, am crezut polemica posibilă şi m-am
1050
TUDOR ARGHEZI
încredinţat în onoarea acestei polemici. Cu o punctualitate înspăimântătoare, adversarul, care de obicei s-a desprins de la sine din pâlcuri ca să mă înfrunte, a schimbat la fiece replică terenul. Din literatură şi artă am ajuns imediat la o mă-ta. Haide, fie! dacă nu se poate într-altfel. Dar din mă-ta în mă-sa şi din mă-sa în mă-ta, străbătând apartamente, mocirle, lături şi cimitire în urmărirea bravilor, ca să-i fixezi pe un teren, fie el şi cel mai străin, şi să-i sileşti să primească o luptă dreaptă, ajunşi din spate s-au scoborât în pas gimnastic în gaura privării, siguri că acolo nu vor mai fi căutaţi. Oroare! toate polemicile începute într-o grădină s-au isprăvit la fel şi a trebuit spălată floreta, nu, vai! de sângele rănit ci de plagiatul lui.
    Aşa că, dragă cititorule, care ai vrea să mă vezi aprig în spadă, scăpărând fulgere din două tăişuri, te rog s-o lăsăm mai moale şi să ne mulţumim cu mai puţin. M-am săturat să caut faţa şi pieptul şi să mi se acorde exclusiv spinarea şi şezutul -şi nu mă pot uşor deprinde cu această constantă omniprezenţă şi cu înlocuirea lamei glaciale. Tehnica biciului lung implică niţel surugiu,
    Am fost acuzat totuşi, când am utilizat ceea ce mi s-a oferit, de pornografie! Observă că războinicii din literatură au capul direct articulat pe partea interesată.
 1938
      O COMEDIE PENTRU UZUL ALTORA
   In subsolul Teatrului Comedia, acolo unde a fost Majesticul — care n-a însemnat ceva — cu câteva săptămâni în urmă, cooperativa din când în când teatrală şi permanent tejghetară, S.C.I.T.A., a mai deschis o sală de spectacole: Teatrul Liber.
PUBLICISTICĂ
1051
    Piesa se numeşte Coloniale, într-o traducere băcană, originalul Pamplemousse însemnând cu totul altceva.
    Socoteala a fost făcută ieftină de la început: trei acte-ntr-un singur decor şi cu succes la Paris. Apoi: patru interpreţi copii (ceea ce poate atrage un anumit public curios) — dar care în definitiv costă mai puţin decât actorii consacraţi (Iancovescu primea, spune dumnealui, trei mii de lei pe seară şi cinci mii în zilele cu matineu).
    Subiectul însă e nefericit pentru înţelegerea noastră. Cu un prilej de boală a soţului, o familie - întrunind copii, soacre, cumnat etc. — află de existenţa unui fiu extraconjugal. Mai mult, oroare, e negru. Cu ani în urmă soţia nu-şi urmase bărbatul în Congo — unde omul practicase, trei ani, ingineria.
    întruchiparea aceasta de ciocolată, funingină, buze groase şi păr creţ produce revoltă, bârfeală, măruntă compasiune.
    Autorul însă — de data aceasta nu Tudor Muşatescu ci doar Andre Birabeau - şi-a propus să împace pe albi cu negrii. Tezism la noi zadarnic, absurd. Domnul Sică Alexandrescu trebuia mai întâi să facă apel la colegii săi întru dramaturgie (tot atât de ieftină, dar costisitoare) şi şomaj (nu Sică!). Adică la domnii Guţă Tătărăscu şi N. Titulescu, iar împreună rost de ceva colonii.
    Cu concursul lacrimogen al copiilor şi o mică lecţie de umanitarism, servită ca „vrei nu vrei bea Grigore aghiasma£ -negrul e primit în familie şi toată lumea (dintre decoruri) mulţumită.
    Compensează interpretarea.
    Actor precoce, băiatul lui Mişu Fotino dovedeşte o neaşteptată siguranţă a scenei şi jocului. Precocii deseori ratează. Pierd tot în prima maturitate. De aceea nu ştim dacă va fi un mare actor pentru mai târziu sau o deosebită promisiune, dar numai atât.
    Interpretarea, despre care avem în genere vorbe bune, are pivot pe unul din consacraţii noştri actori de comedie - vervă,
1052
TUDOR ARGHEZI
entrain, umor natural, fantezie - domnul V. Maximilian. Ai impresia că rolul nu e compus. Personajul izbucneşte direct: grăsun, cu o neaşteptată poftă de mâncare şi somn, puţin teleleu şi pişicher, fără a lua o clipă viaţa în tragic - întru totul aşa cum l-a vrut desigur autorul.
    Uitasem direcţia de scenă: Aurel Maican.
    Dincolo de aceste consideraţiuni, rezumând: trei acte amuzante — dar numai atât.
1938
                     UN NEGHIOB
    Câteodată vine cu corespondenţa un plic, pe care mi-1 trimite aşa-numitul „Serviciul gazetelor" şi câteodată desfac, ca de rândul acesta, tăieturile foarfecilor domnilor Th. Iorga şi Em. Samoilă şi le citesc. Aşa se face că-mi cade în mână o cupiură dintr-o revistă ,>Azi“, care nemulţumită, de dreptul ei, să aprecieze „Biletele de Papagal" după cum o taie capul, mă insultă foarte frumos, administrându-mi şi o lecţie de conduită.
    Mi se pare că directorul, cum se zice, al revistei „Azi“ e Zaharia Stancu, un poet care a tradus foarte prost pe Esenin şi a căruia fostă fiinţă dureroasă şi modestă mi s-a făcut cunoscută în anii următori războiului. O să se mire că-1 fac răspunzător de conţinutul revistei sale mai puţin decât mine, citindu-i imprudentele necuviinţe.
    Ce-1 doare aşa de mult că se controlează aşa de puţin? Refuzul meu de a participa ca invitat de senzaţie la o anumită campanie a ziarului, Omul de Paie? Măcar felul cum a încetat campania trebuia să-l facă circumspect pe tânărul simbriaş în a îmbrăca zale de înger şi a face poliţia atitudinilor, pentru care se vede că are vocaţii înnăscute. Nu l-am văzut demisionând
PUBLICISTICĂ
1053
la ordinul să tacă, după ce-1 primise să cânte. Poetul şi-a păstrat salariul şi tânăru-i stomac a înghiţit cu seninătate. Intre mine şi poetul june e o deosebire nu numai de vârstă: el e o slugă.
    De altfel, pentru persoana lui nu aveam o stimă exagerată. Intr-un moment desigur greu m-am pomenit acum câţiva ani cu silueta lui, pân-atunci simpatică, acasă. Credea că mă am bine cu Siguranţa Generală şi ar fi bănuit poate că fac parte şi din statele ei, că m-a rugat, cu o linişte temperamentală impresionantă, să intervin să capete un post de „agent acoperit". Am rămas stupefiat, dar am fost şi mai stupefiat atunci când întrebându-1: „Ai putea, Zaharia Stancule, să mănânci din pâinea asta?" întrebarea mea nu l-a tulburat. Cred că a fost plasat acolo unde-i dorea conştiinţa de un deputat literat.
    Regret că sunt adus să fiu nemilos — ceea ce nu-i în firea mea -, dar nu pot, cu preţul carităţii şi al milostivei uitări, să ajut la clasificarea într-o nouă ediţie de scrutători moralizatori şi sentenţioşi, a unui tânăr, destinat să caute manuscrisele colegilor în coşul redacţiei, prezentându-le la raport, să tragă la uşi cu urechea şi să comunice mai departe, dintr-un loc de odăiaş.
1938
           GRAVURA ROMÂNEASCĂ
   Fără pretenţii de registratură într-un meşteşug destul de puţin reprezintat şi care nu ştiu prea precis să mai aibă actualmente vreun adept, primele zgârieturi pe lemnul tipografic izbutite, ar fi aparţinut ieromonahului Macarie, datate de pe la 1840. „Casa Şcoalelor" avea de la acest călugăr un foarte frumos clişeu, de pe care am obţinut şi noi un tipar dăruit de poetul Adrian Maniu. Dacă s-a rătăcit şi lemnul, cum s-a
1054
TUDOR ARGHEZI
pierdut şi reproducerea noastră, inventariul „xilografiei“ când va fî, odată şi odată, făcut, nu va mai putea înfăţişa icoana monahului din Mănăstirea Neamţu, între încercările de artă românească originală, la începuturile ei. în orice caz, se pare că Ministerul Artelor şi Cultelor, confundate, ca şi imprimeria, cu biserica, n-a dat la lumină, într-o ediţie de propagandă, colecţia de plăci din dulapurile unui muzeu, aproape nevizitat.
     Săpatul în lemn e însă mai vechi. La Mănăstirea Căldăruşani, care avea pe timpuri o tipografie, am găsit acum exact patruzeci de ani, în chilia unui călugăr, câteva litere de lemn, foarte bine conservate şi lucrate probabil pe loc -dimpreună cu o haşchie dintr-un clişeu, Cina cea de Taină, fin executat. Se cunosc, desigur, toate sculele cu care se scobeşte lemnul de gravură şi azi. Călugărul descoperise clişeele din întâmplare, întorcând grebla într-un petec de grădină. Erau, pe cât ne amintim, de cimişir, un soi de lemn granulat care se rupe fără fibre, de o consistenţă, în ce priveşte proprietatea de a se sparge, ca a cremenei, totuşi, la tăiat, ca o ceară congelată. Magazinele de specialitate din Paris, de unde îşi cumpărau şi desinatorii noştri moderni materiale, până la război, îl vând subt numele de „buis“, în plăci de toate mărimile, şi gravorii călugări trebuie să-l fi importat din Asia Mică, regiunea producătoare a numitei esenţe.
     Fie că icoanele lor de reproducere utilizau cimişirul sau lemnul de păr, un surogat destul de potrivit al materialului cel mai bun, gravurile monastice pe lemn aveau acea elasticitate catifelată, cu conturul gros, pe care n-o dau nici rama, roasă cu apă-tare, nici piatra, şi mai puţin zincul, realizată întrucâtva de utilizarea unui material neaşteptat la o aplicare artistică, muşamaua de plută, cunoscută în negoţul covoarelor subt numele de linoleum. Numai că linoleumul, inapt pentru liniile curbe, impune o tehnicitate specială şi o violentare a ideii, redată cu brutalitate.
PUBLICISTICĂ
1055
    Gravura în lemn românească e certificată de imprimate mai vechi. O planşe de mare caracter, tipărită în fruntea ediţiei din 1844 a Pidalionului, la Neamţu, cu osteneala ieromonahului Teofan şi a monahului Kleop, tipografi, este semnată de monahul Ghervasie şi datată din anul 1831, acum o sută şi şapte ani. Gravura, egal distribuită pe toată suprafaţa foii, de 19x30 cm, şi urzită cu o rară dibăcie, ca o broderie, se vede a fi opera unui artist cu cel puţin douăzeci de ani de practică a detaliilor şi cu un gust al compoziţiei sigur de el. Onoarea de a ilustra prima pagină a unui volum, care cuprinde canoanele pe una mie patruzeci şi două de pagini mari, şi sarcina foarte grea de a da un desen relativ vast fără nici o greşeală, indică parcă pe şeful unei şcoli de gravură, aşezată la marea mănăstire de bărbaţi a Moldovei, subt domnitorul Mihail Grigorie Sturza.
    Colaboratorii artişti la Pidalion sunt într-adevăr mai mulţi. Protoiereul Mihail, vizibil influenţat din străinătate, încărcat şi greoi, şi monahul Teodosie, ale căruia gravuri de capitole şi de chenare au fost lucrate în anii de tipărire, începând de pe la 1841. Tăişul lui Ghervasie e mai rafinat, amănuntul e mai gândit, trăsătura denunţă o preocupare interioară şi o nelinişte: scrupulul şi îndoiala de sine a vocaţiei. Amănunt pitoresc, partea inferioară a plăcii trebuie să fi suferit un accident de execuţie. Autorul a tăiat pe toată lăţimea baza clişeului şi a lipit în locul ei o altă bucată, racordată tipograficeşte mai bine sau mai rău cu gravura întreagă: se cunoaşte. Şi pagina câştigă un accent de viaţă, ca un gobelin întrerupt şi reluat de aceeaşi mână. Pipăitul artistului e prezent şi nervos şi nu poate da loc la confuzie cu digitaţia monahului Teodosie.
    Acesta e mai puţin macerat sufleteşte şi mai orgolios. Se iscăleşte răspicat şi cu chirilice mari, ca să-l deosebim bine -fie-i frumoasă ţărâna uşoară - de dascălul lui mai muncit şi mai aspru cu sine. Trebuie să fi fost un monah mai „îndulcit"
 1056
TUDOR ARGHEZI
cu viaţa. în compoziţiile lui, în care precumpăneşte lumina, punea mai multă bucurie decât amărăciune şi satisfacţiile unui optimism împăcat cu masa şi cu ulcica, şi probabil şi mângâiat, după ce-şi isprăvea datoria zilei de lucru, şi de câte un cântec, cum se zice la mânăstire, de lume.
    Soboarele lui Teodosie sunt compuse pe scândura lui de cimişir, exclusiv din arhierei frumoşi, din sfinţi cu pletele şi bărbile parfumate. Sulul pe care stă împăratul e confortabil ca şi perina de subt picioare, mâinile şi degetele cuprind cotoarele Sfintei Evanghelii elegant. Ţinuta în fotolii e lenevoasă. Foarte puţine petice negre în clişeele unanim albe, executate prin linie şi contur. Suliţele, coifurile, panaşul soldaţilor de gardă şi spatele jilţului împărătesc sunt calculat decorative, şi compoziţia e împărţită cu o egală simetrie. E un desen la capitolul „Prolegomena despre sfântul şi icumenicul al şaptelea Sinod" în Niceea, de o vervă măreaţă. împăraţii Constantin şi Elena ocupă o canapea, ca un semicerc cu două fotolii înnădite. Steagurile oştirii joacă în vânt, lăncile triunghiulare sunt asortate cu suliţele drepte, patriarhii, episcopii şi sfinţii poartă aureola cu o conştiinţă limpede aristocratică. Faldurile odăjdiilor sunt întocmite împodobit, şi nu lipseşte din tablou senzualitatea şi cochetăria încălţămintei.
    Fericită natură ieromonahul Teodosie! Răsfoitorul Pidalionului îşi dă seama că el a fost răsfăţaul mănăstirii, că un spirit de observaţie just şi caricatural l-a făcut iubit şi i-a dat autoritatea binevoitoare să ilustreze marea majoritate a capitolelor, când cu o figură cât un timbru, vioaie, când cu o compoziţie de areopag.
    literele mari, capitolele, care încep todeauna pictural întâia pagină a unei părţi, ea însăşi o gravură, cu toate paginile tipărite ca nişte stampe, cu mare dragoste şi răbdare de meserie, la Mănăstirea Neamţului, nu sunt nici ale lui Teodosie, nici ale lui Ghervasie. Camarazii sau ascultătorii unuia sau ai celuilalt au contribuit fiecare cu colaborarea lor anonimă la întocmirea
PUBLICISTICĂ
1057
cărţii, trasă pe o hârtie mătăsoasă cu o cerneală frecată din fumul mânăstirii cu uleiuri alese. Este foarte greu de crezut să se mai poată face azi, cu mijloacele şi cu oamenii de azi, lucruri în stare să dea emoţia marilor desăvârşiri unui cititor după o sută de ani încheiaţi. Maşina dispare şi se vădeşte singur omul, şi dispărând omul, rămâne credinţa lui în lucrul inspirat de o perfecţiune.
1938
                        ARTA GRAFICĂ
    Arta grafică e tiparul.
    La începutul tiparului industrial nu era vorba decât de meşteşugul util al înmulţirii manuscriselor, păstrate până atunci — în Europa cel puţin, chinezii fiind, cum stă scris, încă de mult în stăpânirea unui fel de tipar - copiate cu mâna. Puţină lume ştiind citi şi mai puţină scrie, într-o vreme când ignoranţa prinţului făcea parte din marile lui apanajii, reproducerea se făcea în câteva exemplare, şi copistul ori scribul adăoga şi de la el, ca un actor, nemulţumit cu un ritm compus fără colaborarea obiecţiilor lui personale. Sporind ştiutorii de carte, se cădea să sporească şi cărţile, prea scumpe, şi hârtia singuratică era un simplu material nefolosit.
    S-a putut, prin urmare, scobi lemnul, plumbul şi manuscrisul, şi s-a putut improviza un teasc pe burghiu, care, apăsân-du-se hârtia pe plumbul uns cu o cerneală, căpătată prin amestec şi frecare din fum şi ulei, a dat o copie, fără altă bătaie de cap. Exemplarele se înmulţeau mult mai repede şi mai invariabile decât cu pana copistului, deşi cu mult mai încet decât azi, în timpul tirajelor plane de una mie cinci sute şi rotative de douăzeci mii foi pe ceas. însă la fiecare foaie tipărită colaborau omul, dragostea şi răgazul, şi cele două exemplare pe oră ale unui
1058
TUDOR ARGHEZI
clişeu, dacă nu se sfârşea hârtia la presă, ieşeau ca nişte stampe. Inegalitatea literelor şi a marginilor, strâmbarea textului neîndeajuns fixat, nivelul variat al plăcii constituiau o estetică, ca în faza proaspătă şi naivă a desenului gingaş al copiilor.
    Dacă o carte trebuia să aibă o sută de pagini, tipograful avea nevoie de o sută de clişee, minuţios migălite şi care se urzeau ca nişte broderii; ceea ce ducea lucrul unui volum de grosimea unei broşuri la o durată de câţiva ani. O eroare a gravorului, şi placa trebuia luată din nou, literă cu literă, de-a capo. Era mai mult decât o gravură această gravură în relief. Dar timpul nesilit şi netulburat de nici o iuţeală, orele lui se măsurau, ca şi credinţele, cu eternitatea.
    Vioaia simplificare a unui Gutenberg, fie că l-a chemat numai aşa ori şi altfel, a dat tiparului o soluţie, pe care n-o mai poate modifica nici fotografia. Intr-un minimum derizoriu de timp, textul se face plumb, şi plumbul se face carte; mai mult: ziar. Tipograful nu mai trebuie să fie un intelectual; nefericitul de el nici nu este — statisticile îl arată, colectiv, mai puţin cultivat şi decât tăbăcarul, şi aşezat de bunăvoie şi indiferent, nu-i vorbă, în ce priveşte averea sufletească, pe o treaptă cu parlagiul şi cu măţarul. Orice băiat cu aptitudinea rapidităţii în aşezarea literelor de metal de-a-ndăratelea, dă, în patru ani de ucenicie, un zeţar, un atât de bun zeţar încât este în stare să transpuie un manuscris în patru pagini de literă, fără să-i rămâie în cap) nimic, ca şi cum ar număra chibrituri şi mărgele.
    Acest material, turnat în forme de alfabet şi de om, este, cum se zice astăzi, pus la punct, şi tipografiile îl manipulează mecanic. Linotipia, o nouă simplificare, relativ la timpul de lucru, a scurtat şi mai aprig durata: un linotip dă volum bun de tipar cât patru, şase şi opt lucrători.
    Dar când intervine şi prin cine, dacă zeţarul e numai un pipăit, şi maşinistul o cheie şi o piuliţă, arta grafică, aşa-zisă, ca să-şi merite titulatura?
    Arta grafică, după cum o văd azi unii directori de ateliere cu veleităţi, e o artă pentru motivul că alianţa cuvintelor e
PUBLICISTICĂ
1059
plăcută şi merge şi cu prestigiul substantivului „institut". în cazul cel mai rău, arta grafică e o bucată de text în culori, simetrică şi terminată cu spiţ. Cazul mediocru e născocirea unui caracter hibrid, inspirat de la chirilice şi dat pe radical graseiat, echivalent cu bonjour, rostit duminica în Cişmigiu. în cazul extra şi nec plus ultra> vreau să zic cel mai falace, îl exploatează „Monitorul Oficial" în tipăriturile lui alese...
    Arta grafică nu e aci. Era. A fost înainte de a se fi încălţat în vocabular şi nomenclatură, mai veche, cu diplomele estetice şi ale inginerului grafic. Orice am voi să dregem şi să stricăm, nu putem înlătura cărţile bisericeşti, criteriul cinstit al tiparului românesc. Dar nu toate cărţile bisericeşti: numai acelea ieşite din teascul Mănăstirii Neamţu, o mare şcoală de ţinută şi de bun-simţ. Şi nici toate cărţile, nici de la Neamţu, unde clişeul străin, gata făcut, venea la îndemâna unui chinoviot cu mai puţină sensibilitate şi care îl aşeza anapoda într-o pagină, impecabilă subt raportul detaliului şi al priveliştii de ansamblu, dar disonantă de prezenţa undeva a câte unui înger de serie. Gustul e un talent, dacă nu-i chiar numai talent, şi se iveşte împrăştiat şi rar, ca toată opera Sfântului Spirit.
    Desigur, buna tradiţie s-a pierdut. Mănăstirile cu tipografii, dintre care nu face excepţie astăzi nici a Neamţului, dau la lumină, la lumina zilei glorios întinată, nişte orori în minus, comparabile numai cu ororile în plus ale „Monitorului Oficial", absente de individualitate, neutre. „Tipografia Cărţilor Bisericeşti", care ar avea dreptul, apropiat de origini, să dea tipărituri caracteristice, nu solicită nici slaba menţiune.
    Câte o carte la care colaborează însă gustul câte unui autor sau al unui anumit director de editură, iese, după lupta cu estetica locală a tipografiilor oficiale, încremenită într-un calapod, frumoasă şi nouă. Tipograful se împotriveşte şi simplei naturi, care nu conteneşte să dea gângăniei, buruienii, florilor şi pasării, fiecăreia, o expresie proprie. Ea ştie într-o figură de om, nu mai mare ca o pagină de roman, să facă din când în
1060
TUDOR ARGHEZI
când, cu şase organe anatomice constante, şabloane neîntrerupte de alte înfăţişări. Artistul grafic are zeci de semne pe care nu-i în stare să le utilizeze pentru un efect; are culoare, are hârtie, are contrastele infinit gradate dintre negru şi alb şi, în atâtea mari avuţii de mijloace, rămâne orb, într-un colţ de copertă.
    Tipografii se lipsesc cu multă bunăvoinţă de colaborarea desinatorului şi a pictorului decorativ. Un singur atelier din Bucureşti a călcat regula, numind un specialist în serviciile ei; numai un specialist, nu un artist. Inspirat de la grafica industrială germană şi necunoscând forma, viaţa şi raporturile, el se eschivează în linie geometrică, în rastere, zigzaguri şi curbe, izbutind un gen rigid, uniform şi bolnav de sărăcie, şi care, prin acapararea tuturor copertelor şi afişelor, a redus invenţia la o monotonie rece. Să nu i se ceară colaboratorului artist, numaidecât, coperta greoaie a unui subiect: nu e nici o trebuinţă., E de ajuns ca ochiul şi sentimentul să judece şi să distribuie distanţele, să împărecheze rândurile, să semene intervalele, să aleagă litera, şi din materialele mecanice ale atelierului să construiască însufleţită pagină de arhitectură originală. Un motiv minuscul personal, adaos unei pagini la locul cuvenit, ştiut numai de artist, poate să dea expresia neaşteptată cărţii, ca perla clătinată pe un cercel de aur, capului cu zulufi ai doamnei care a trecut.
    Dacă m-aş întreba însă de unde a pornit arta grafică românească, n-aş prea şovăi, cred, să răspund. întâiul tipar poate să fie prescura...
1938
                    ŞOVĂIRI
     Şovăim în fiecare săptămână să intrăm în seria normală, cuprinsă de titulatura prezentei rubrici, să luăm la rând
PUBLICISTICĂ
1061
expoziţiile, teatrele şi tablourile, ca nişte cărţi, numerotând cu un minimum de pricepere în scara talentului, artiştii liberi şi lucrările catalogate. Rostirea rituală a ieşit din gustul nostru, solemnitatea judecăţilor nu e lipsită de mizerie şi inventarierea tendenţioasă a păreţilor şi a spectacolelor picturale aparţine unui registru antipatic, oricare ar fi iscălitura contabilului girant. Am voi să vedem desfiinţat rolul aşa-numitului cronicar, care se ţine cu mucariţa şi cădelniţa după nişte oameni, de bine de rău, în stare de un ţel şi de o disciplină.
    Comentariul critic reprezintă un raport de preferinţe şi mai niciodată legătură util orientată între operă şi o regulă, de obicei abstractă. Omul trebuie sau să se mire francamente, sau să înjure francamente: mirat, cade în emoţie şi laudă, mânat de toată dragostea lui pentru lucrul ce-i place. O iubire, o idee, o carte, un tablou, te decavează deopotrivă şi nu mai vezi dincolo de ele nimic. Sinceritate pasională. Ofensat în copilăreasca lui însufleţire, ocărăşte, spurcă, dă cu ce găseşte.
    Desigur că lucrurile acestei vieţi, aci prezente, nu se întocmesc şi rânduiesc aşa, ca să ocupe exact puncte extreme, în care arde întregul nostru entuziasm sau izbeşte toată ura noastră, situată în periferia romantică a numeroaselor puncte de vedere mijlocii, în general aferente, relative, târguite şi oportuniste. în artă, ca şi în politică, viaţa petrecută exclusiv în şesul dintre două niveluri înfiinţează sucursale şi pieţe, staţiuni de cotă intermediară: concesii reciproce modifică topografia nativă şi chiar pentru înălţimile abrupte, cu vuiete mari de prăpăstii dedesubt, judecata practică a pus la dispoziţia slăbiciunilor inimii şi ale picioarelor, funicularul, ascensorul care permite ridicarea fără trepte şi suirea târâtă.
    Cam toate artele şi cam toată critica, plastică şi literară, se multiplică de-a lungul şi de-a largul acestui teritoriu neted, fertilizat, de generaţii, pentru boaba de grâu şi boaba de porumb. Geniul are o reducere pentru uzual, personalitatea
1062
TUDOR ARGHEZI
s-a îngrijit să fie reprezintată prin surogat, dintr-o idee plină funcţionează bine şi satisfăcător un fragment, o năzuinţă e ca la fotograf: bust, profil sau trois-quarts („vă rog surâdeţi şi capul puţin aplecat"). Merci.
    Ceea ce s-ar putea chema un adevăr nu poate fi spus decât ca un adevăr contrafăcut sau evident mincinos. Ostilitatea adevărului e nepoliticoasă. în pictură se înlocuiesc culorile cu dulciurile lor, în scris cuvintele. Inventatorul deliciosului produs numit limonadă a fost un mare psiholog: coaja fiind amară se aruncă, păstrându-se miezul, corigibil prin pudră de zahăr. Cu un pahar de limonadă răcoreşti un om, dar faci şi
o artă integrală: nu trebuie altceva - mai pui trei linguriţe de zahăr, la rigoare şi un pic de caramel, ca să nu lipsească nici modalitatea de amărăciune compusă.
    Odinioară ne prăpădeam după rezultate. Ceream operei de artă, cum i se zice acestui frumos în nomenclatura odioasă, un total inclus în ea şi epuizat. Nu toleram partea din întreg şi presupuneam întregul exprimabil. Ce fericită epocă! Cadastrarea artistică era eroică, dar confortabilă ca geografia Sfinţilor Părinţi, care controlau erorile de orientare ale navigatorilor extravaganţi, căutători ai Răsăritului prin Apus. Aici pământul: treci o mare şi o negură şi dai de Infern. încă două, trei mări şi bezne şi intri în Paradis. V-aţi închipuit vreodată că omul care a dezminţit geografia consacrată putea să merite altceva decât lanţuri? Omul de valoare a trebuit să fie plagiatul lui.
    Criteriile sunt schimbăcioase. Un rezultat e în pictură un tablou din care n-a rămas pensulei nici un crâmpei nearticulat. Muzeele gem de cantităţile acestor rezultate. Faldurile, broderiile, cusăturile, firele din barbă sunt confecţionate după croitor şi bărbier: numeri genele şi firele de sprânceană. Interesează însă permanent silinţa, sforţarea, care, încă în stare făgăduită, neconcretizată, dă naştere unei speranţe şi ruinează
PUBLICISTICĂ
1063
             maimuţăria critică, surprinsă şi confuză. Opera terminată e venerabila doamnă, mamă a opt copii toţi sănătoşi, parveniţi
I   la situaţii de invidiat. Am văzut într-un film descriptiv un tată de familie lângă soţia cu care a realizat, într-o indiscretă colaborare, un front de şaptesprezece vlăjgani şi vlăjgăniţe; am aplaudat! Ceea ce vine bine în societate, stă mai rău în aşa-zisa artă, unde embrionul e mai preţios decât desfăşurarea lui definitivă. O schiţă rapidă, o linie oleacă strâmbă, o zmângă-litură sunt nişte comori de posibilităţi comparativ cu masivele lucrări, unde documentul, artificiul şi preocuparea neîncetat remaniată de a nu jigni mijlocia fac tot ce pot ca să medio-crizeze spontaneitatea genială, ca să fie tâlmăcit la maximum drăguţul şijoliul.
        Dar interesează tot atât delirul de necunoştinţă al artistului, starea lui de haos şi de obscuritate, din care încearcă, halucinat de orizonturi, să se smulgă. Interesează pentru fiinţa noastră omenească suferinţa lui de-a da ramuri şi câte o frunză: când a făcut o floare, începe să fie suspect de fructe, apreciate la galantar, şi doreşti să vie vântul să şi-o scuture încă inexprimată. E bun în floare atât cât culege albina, restul e treabă de cântar. Dacă începe să placă, să dureze, să ia loc în pinacotecă, fecioria s-a pierdut, a oricărui artist.
        Am recomanda ca o pregătire pentru inefabil pasiunea naivităţii şi nuanţa morală a începătorului, oricărui artist bine încredinţat că nu trebuie să râvnească la definitiv, la incontestabil şi la tabu.
    1938
                 „GRUPUL NOSTRU"
          Ce frumos lucru e o sală de pictură, ştie prea puţin marele public de ultima oră. Deschisă, aceea pe care o vizităm, în
1064
TUDOR ARGHEZI
interiorul unei librării cu mai multe vaste magazine suprapuse, din întâmplare îi scapă clientului picioarele peste pragul încăperii de subt abajur. Sau se refugiază în expoziţia goală părechile de îndrăgostiţi, cărora mediul li-e indiferent, ca în cimitirul cu merişor, unde tinerii poposesc deocamdată pe bănci. Lumina difuză invită la sporuri de sentiment, şi tablourile se uită la aceşti vizitatori atât de apropiaţi şi totuşi aşa de străini de ele.
    într-o asemenea pustietate am făcut cunoştinţă cu aşa-numitul „Grupul nostru", compus din vreo doisprezece pictori, legaţi la o solidaritate cu termen, pe timp de zece ani. Solidaritatea ar trebui să fie comercială, tovarăşii micşorându-şi cheltuielile individuale prin participaţie colectivă la locaţie, mobilier şi luminat. Două singure cărţi de vizită în toată sala indică raporturile dintre milionul de locuitori ai capitalei şi meşteşugul picturii. Grupul se prezintă şi fără catalog: nu i s-au ajuns ultimele parale pentru tipar... Aşa că mai mult nevoia de a se întâlni camarazii o dată pe an, mărturiseşte unul din ei, decât derizoria realitate a vânzării, îi face să deschidă un salon în luna lui februar.
    Nevoia periodicităţii, comună tuturor soiurilor de artişti, face şi pe pic tori să încerce şi să repete experienţele de tenacitate admirabil de ridicule ale celor mai tineri şi câteodată şi ale mai trecuţilor de vârstă literaţi, strânşi la revistele literare nesubvenţionate, toate de prisos. E o vocaţie sau un bâzdâg, ca la planete, care se învârtesc exclusiv gratuit, ca să realizeze pe sfera lor un număr de sezoane şi de generaţii pentru entomologie. Gândul publicului e azi la altceva. Milioane de mărţişoare îneacă vitrinele şi strada: fărâme de lacrimă spânzurate de un ciucure de catifea.
    Te simţi destul de stângaci, după o absenţă de douăzeci de ani, să te întorci între zugravi, şi ai trebuinţă de o sinceritate întreagă ca să te orientezi între pensule şi nume. Aproape nici
PUBLICISTICĂ
1065
unul nu e cunoscut ignoranţei tale, dar se vădeşte numaidecât la pictorii actuali dispariţia marilor inegalităţi de odinioară de la autor la autor şi stabilirea unei mijlocii de frecvenţă. Cum în general se scrie cu o cursivitate mai elegantă, se şi pictează cu o îndemânare uniformă. Şcoala muncii a putut să dea un maximum de obligatorie decenţă profesională. Poate că şi o reducere, poate, nu insist, a individualităţii. Penelul, ca şi pana, e într-o fază de politeţe şi de mondenitate, dacă se poate spune, fără nici un gând de diminuare a unei ţinute, căpătată cu greutate. Nici pictorii personal nu mai suferă de susceptibilităţile caricaturale, comune altădată categoriilor artistice, care nu puteau concepe o calificare mai jos de interjecţii - şi au dispărut şi acele capete compuse grotesc ale unei boeme de import. Pictorul e un domn în puterea cuvântului şi un intelectual lepădat de prostia profundă, amară şi taciturnă, vioi, informat, inteligent şi^ cinstind vocabularul grăit cu o spirituală volubilitate. Noi am apucat alte soiuri de oameni, epocali desigur, mărginiţi, în hermetismul unei false autorităţi, la exclamaţiile cu limba, cu mânuşa şi cu piciorul.
    Ne place să trecem din cadru în cadru, din subiect în subiect, cu o deosebită încântare. Fiecare lucru pus dinaintea ochilor cui o vrea să-l vadă este un obiect al singurătăţii, al tainei, al speranţei, al îndoielii. Ridici din umeri în faţa unui tablou, fără să vrei să ştii că el caută o problemă, poate nesatisfăcută dar urmărită şi, cu nesocotinţă, preferi, alegi, îţi place şi îţi displace. E poate o nepricepere să preferi în lumea obscură a noţiunilor lucrului displăcut pe acela care ţi-a plăcut, să reţii şi să uiţi.
    Aşa, de pildă, ce place atât de francamente şi de categoric la pictorul Paul Miracovici? Ce te opreşte de zece ori la spectacolele domnului Lucian Grigorescu, ca să-ţi permiţi să fii agreabil obsedat de priveliştile lor? De ce stai la pictura semnată Alexandru Moscu? Un mare necunoscut se cheamă Borgo Prund, un faianţar care lucrează figuri surprinzătoare,
1066
TUDOR ARGHEZI
cu pământul zmălţuit în cuptor. Când s-au rostit acele dibăcii, aceste gingaşe şi proaspete puteri de a vedea lumea într-un fel pur şi candid? Cutezanţa de a fi nou şi nebănuit, ce împrejurări concordă să o creeze?
    Grupul cuprinde pe domnul George Nichita, pe domnii Mac şi Ştefan Constantinescu, Băjenaru, Sin, Avachian...
    Sunt prezenţi unsprezece meşteri pe care nu-i utilizează nici o arhitectură, nici oficială, nici particulară, într-o perioadă de numeroase clădiri monumentale. Răspântii imense stau goale, şi sculptorii expun în camere închise. Modelatorii de bronz şi cioplitorii de piatră n-au nimic de spus? Primăriile, percepţiile, şcolile şi variatele autorităţi, abia ieşite din mistrie, se înfăţişează ca nişte magazii de gară. Frumoasa clădire a Facultăţii de Drept ar putea să ceară geniului unui tineret în vilegiatură morală să-i acopere păreţii interiori. Universităţile nu le solicită paleta. Ele fac numai Economie Politică. Academia, care a construit un imobil Dalles, face şi negoţ cu gratuităţile obligatorii, luând cu artiştii contactul proprietarului şi hotelierului cu chiriaşii. Cele mai scumpe săli de expoziţie pentru pictură aparţin Academiei Române.
    Artele au un rost social şi naţional din care trăieşte neîntrerupt prestigiul Italiei. Când şcoala a putut descoperi atâtea personalităţi câte se ivesc numai în douăzeci de ani în ţara noastră, elementara datorie a statului este să le puie neîntârziat aptitudinile la lucru şi la construirea acelei culturi, care nu mai e o vorbă goală, rezervată valorilor româneşti, evident netăgăduite. Pictura trebuie scoasă din laboratorul atelierului, unde dă, în mic şi în meschin, proba neostenită a meritului ei. Pictura pe şasiu e o frumuseţe comprimată în tub,
o  artă secretă în ambalaj, din care trage folos rarul amator cumpărător. Toată lumea trebuie să se folosească de ea pretutindeni. începând cu şcoala primară, sărăcăcios decorată
PUBLICISTICĂ
1067
cu planşele murale comerciale, de geografie, ştiinţe naturale şi vagi litografii istorice, plasate prin intermediar.
    Dacă sporturile, cinematograful, aviaţia şi automobilismul au schimbat felul de trai al oamenilor, porniţi în zigzaguri să guste primejdia permanentă, nu-i mai puţin adevărat că o parte din existenţă se petrece într-o casă, într-o bibliotecă, într-o cameră de lucru, şi că prilejurile de a face pe om să se bucure şi să gândească sunt încă numeroase, pentru rafinarea bunului-gust şi pentru legăturile sufletului cu un trecut şi cu
o stare de sensibilitate.
    Poate că marele public, cum se numeşte acest simpatic şi frumos animal, aşteaptă şi în această direcţie un îndemn de mai departe, ca să asimileze o certitudine, pe care, lăsat singur, se simte prea puţin în stare să o bănuiască.
1938
                   BISERICA PÂNGĂRITĂ
    Episcopatul bisericii româneşti e o emanaţie a mânăstirii. Ca să primească harul preoţiei, un credincios trebuie să fie una din două: ori căsătorit, şi atunci rămâne preot pe toată viaţa -ori monah. Numai monahul poate să iasă din preoţie şi să urce treapta arhieriei. Din arhierei se aleg episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii, simpli însărcinaţi administrativi în rânduiala arhieriei.
    Arhiereii, al cărora număr limitat indică o aristocraţie care deţine conducerea bisericii, trebuiau să primească educaţia şi iniţierea mânăstirii, şcoala unde s-a păstrat tradiţia duhovniciei prin trăire, în răbdarea şi ascultarea unui noviciat. Monahii bătrâni aveau ucenici, destinaţi să le ia locul după o încercare urmată subt ochii şi la sfatul lor - şi stilul categoric deosebit al călugărului faţă de preotul mirean trecea din generaţie în
1068
TUDOR ARGHEZI
generaţie. Nu se putea avea un arhiereu, care să continue nivelul şi stilul în ierarhie decât din chinovie.
    Tradiţia a durat sute de ani şi s-a rupt la noi prin năvala în episcopat a preoţilor văduvi. O lege de cea mai laică inspiraţie şi care n-a fost lipsită la întocmirea ei de toate soiurile de influenţe, a ridicat opreliştile şi a promovat în episcopat o imensă serie de aventurieri. Se cunoaşte celebrul caz al fostului episcop, decedat în ruşine, Sofronie Vulpescu al Râmnicului Noului Severin, fost preot pe Bărăgan şi supranumit Popa Iapă. Ca să nu fie prins, urmărit cum era călare de păgubaşi, originalul viitor episcop, a dosit nişte cai de furat în altarul bisericii din Lupşani. Cinematograful american, suprapopulat de contrabandişti şi gangsteri, n-a inventat încă un erou de aceste proporţii.
    Am trăit în biserică alături de oameni proaspăt creaţi de funesta lege. I-am văzut în toate isprăvile şi împrejurările şi pe măsură ce dispăreau arhiereii tradiţiei le lua locul improvizaţia de ultima oră. Un Melchisedec a murit tânăr de o indigestie de pastramă: mâncase la un „chef‘ numai stomacul lui vreo şase kilograme din această delicatesă. Trăia în puterea vârstei şi factorul legii greşite, un profesor teolog, om de toată isprava, păcălit de bunele lui intenţii şi îşi imputa amarnic „reforma" la care lucrase. Cu toate că trăit în tinereţea lui într-o mânăstire şi trimis de stareţul schitului Lainici la carte, el a crezut că pregăteşte pentru lupta biruitoare a bisericii româneşti cu spiritul de răzvrătire ştiinţifică al epocii, un episcopat mai apt, luat din universitate. Legea nu mai permise intrarea în Sinod fără un pergament şi călugării, aflându-se în situaţia unor cerşetori miluiţi de stat cu câteva centime, nu se puteau duce la studii. în schimb, popii faptelor diverse şi-au luat cu uşurinţă diplomele, făcând o călătorie de plăcere în sud.
    într -un număr de ani clerul superior şi-a pierdut ceea ce era mult mai însemnat şi mai greu de căpătat decât un certificat, starea sufletească, acea nobleţă a credinţei şi atitudinii care
PUBLICISTICĂ
1069
deosebeşte numaidecât pe un preot cu preoteasă şi copii de un ieromonah. E o diferenţă de contrast, şi fizică, şi intelectuală, şi duhovnicească. Pe când unul îţi face impresia că minte în tot ce spune, celălalt ţi se pare că vorbeşte todeauna adevărat; acesta crede. Teologia, ebraica, limba elenă nu sunt de ajuns pentru dobândirea unei autorităţi reale - autoritatea e de diplomă, de salariu şi de treaptă: falsă autoritate. Autoritatea în public, în suflet, nu o are parvenitul: o are cel ce crede vizibil şi neîndoielnic, indiferent dacă dumneata crezi au ba în credinţele lui.
    Călugărul nu e omul tuturor cărţilor ci al unei singure cărţi, aceea care-i trebuie lui, ca să se mişte cu o regulă în nuanţă şi în adâncime, două sensuri care se câştigă pentru biserică, exclusiv în mănăstire. Aleargă în toţi Bucureştii, toată ziua, un călugăr, pe care comânduirea de la Mitropolie n-a găsit inteligenţa să-l utilizeze pentru marile lui însuşiri de misionar şi l-au răspopit, silindu-1 să-şi scurteze reverenda şi să se înfăţişeze publicului, scandalizat de măsurile luate împotriva unui prisos de râvnă şi a unui elan religios nestăpânit, într-o trivială postură de hibrid. Ei bine, acest neînţeles şi împilat ştie mai multă substanţă decât persecutorii lui. Replica lui vie, argumentarea primitivă, entuziasmul lui de fanatic l-ar face să stăpânească Sinodul întreg, dacă ar fi chemat creştineşte să fie judecat de el într-o şedinţă... Simţindu-se mici şi moralmente calici comparativ, superiorii au căutat să se scape de el.
    Acest episod, unul din multele petrecute în biserica românească, unde a fost supus canonului persecuţiei chiar un mitropolit, ca Preasfinţitul Gurie al Basarabiei, răzleţ călugăr de baştină în episcopat - ilustrează o fază a urii episcopilor de mir împotriva călugăriei.
    Lupta a fost mută zeci de ani şi călugării şi-au păstrat poziţia duhovnicească prin rezistenţă pasivă. Episcopii şi mitro-poliţii sunt cu atât mai agresivi. Transformându-şi călugăriţele
 1070
TUDOR ARGHEZI
şi călugării în slugi şi argaţi n-au putut să le micşoreze însufleţirea şi ar voi să le-o ruineze pentru cuvântul că ei sunt incapabili de asemenea înzestrare. Herodiada, când a cerut capul Botezătorului pe tipsie, era urmărită în sufletul ei şi terorizată de prestigiul secret al Sfântului Ioan.
    Cititorul n-are să se mire poate prea mult de insistenţele noastre, repetate în variate forme de vreo douăzeci şi cinci de ani încoace. Ne-au preocupat credinţa şi forma ei, pentru aşteptările de viitor ale lumii româneşti şi pentru că biserica, din ce în ce mai decăzută în şefii ei, decade zilnic mai rapid şi degenerează, noi n-o putem vedea înviind decât din celula ei, nu din politică şi universitate: din călugărie. Când viaţa călugărească, neîncetat regresivă, nu va mai fi, bilanţul bisericii româneşti e isprăvit şi publicul va fi solicitat de bisericile străine. Desigur că raţionamentul e valabil numai în ipoteza că un popor are trebuinţă de o credinţă în lucruri mai presus de comerţ, de organizare socială şi de Camerele legiuitoare.
    Unirea Transilvaniei ne-a adus un contigent de români catolici. O credinţă este şi catolicismul, care dispune de un cler superior, la ce ne-ar servi să contestăm? incomparabil. Dar realităţile sunt realităţi: România are o majoritate ortodoxă şi e normal să convieţuiască toate confesiunile ce-şi dispută cu sinceritate direcţia sufletească. Ortodoxia din Ardeal a intercalat între preotul de mir şi preotul de călugărie, pe aşa-numitul „celib“. Celibul nu e civil pentru că e îmbrăcat mai mult sau mai puţin preoţeşte: adeseori drept barbă prezintă un crâmpei de ţăcălie. Celibul nu e nici preot pentru că nu slujeşte şi nici călugăr nu-i, pentru că e un fabricat de seminar şi de oraş. E ceva care nu e şi care totuşi există prin vagi aproximaţii. De la unire încoace, şi celibii pot să se facă episcopi - şi se fac din belşug, împotriva orânduielilor bisericeşti vechi româneşti.
    Dacă preotul de mir e atât de contrastant faţă de preotul de mânăstire, poate oricine să-şi închipuie ce poate fi un celib.
PUBLICISTICĂ
1071
Sensibilitatea lui la datini şi stări duhovniceşti e totalmente nulă şi demoralizatoare.
    Vom povesti o ispravă a unui asemenea celib, episcop de Oradea Mare, în contact cu unul din cei mai mari călugări, întemeietor de viaţă călugărească şi ctitor de mănăstire. Cadru: autonomia bisericii, o inovaţie tot atât de proastă ca şi introducerea clerului de mir în episcopat.
    Episcopul se cheamă doctor Nicolae Popovici. A fost înscăunat de curând, în 1936, la 1 iulie.
    A moştenit în eparhie pe blândul Roman Ciorogariu, un arhiereu excepţional, care lipsind la graniţă, ca de altfel în tot Ardealul, o mănăstire românească, a chemat din Vechiul Regat, al adevăratei ortodoxii româneşti, un arhimandrit să facă din nimic mănăstirea. Arhimadritul se cheamă Atanasie Popescu şi a suferit numeroase nedreptăţi în activitatea lui de călugăr fără pată, energic şi drept. Bătrânul Roman Ciorogariu l-a luat la el şi i-a dat un izvor, al cărui nume Izbuc vine de acolo că izbucneşte, retrăgându-se şi aruncându-se din cuibul lui în sus. Izvorul documentează şi vechimea limbii româneşti către Tisa, vechile cărţi străine pomenindu-1 cu numele lui românesc. Cu o tenacitate, de care numai un călugăr ales este în stare, arhimandritul Atanasie Popescu, cerşind în toată ţara, biruind piedici de netrecut, în câţiva ani a ridicat mănăstirea şi a populat-o. Numai că el n-a înţeles să facă din noua mănăstire un local de petreceri pentru oameni cu şi fără anteriu şi pentru cucoanele din jurul episcoipiei, ci un lăcaş de rugăciune. Prezenţa unui apostol a displăcut... S-a uneltit împotriva lui. în timpul vieţii lui Ciorogariu n-au prins calomniile, falsurile, tertipurile şi înscenările. Aşteptau un episcop mai tânăr şi cu carte mai multă: un doctor.
    El n-a întârziat prea mult. Preasfinţitul Nicolae Popovici era pe drum. A venit. Şi a fost foarte harnic. îndată ce s-a instalat şi-a adus iubiţii părinţi ai familiei, pe iubitul tată şi pe
 1072
TUDOR ARGHEZI
iubita mamă şi i-a pus administratori la moşia episcopiei - iar pe domnişoarele Preasfinţiei sale surori, la vârsta măritişului, le-a luat cu sine în palatul episcopal, unde un cititor ne scrie că ceaiurile dansante sunt în mare onoare, de! ca într-o casă de mare arhiereu. S-a stabilit şi un contract de reciprocitate între episcopia Oradei şi episcopia Ardealului. Cumnaţilor viitori li se păstrează catedrele de profesori de la Academia teologică, parohiile cele mai bănoase şi posturile mai efectiv remunerate.
    Ce-avea să facă un asemenea gen de episcop cu mănăstirea caraghioasă a Izbucului şi cu stareţul şi ziditorul ei, arhimandritul Atanasie? A risipit călugării care nu i-au slujit proiectul, a dat de partea episcopală pe fripturişti. A trimis jandarmii la mânăstire, l-au scos pe stareţ pe sus, i-au sechestrat, cum se zice mai frumos la perfectul compus verbului a jefui, toate lucrurile, au spart uşa cu topoarele, şi plângerilor civile şi bisericeşti ale arhimandritului nu li s-a dat nici un fel de curs. Unui bătrân drept şi cinstit din mânăstire, un bihorean, ieromonahul Ghemel Balint, în vârstă de şaptezeci şi patru de ani, i se refuză şi azi hrană şi îmbrăcăminte, pentru că nelăsându-se corupt, a mărturisit adevărul care-i cu stareţul Atanasie.
    II    cunoaştem de aproape şi de multă vreme pe acest sfânt Atanasie, care suferă ticăloşiile persecuţiei, din partea unui ierarh tânăr, de vârsta Mântuitorului. Acestea nu puteau să rămâie îngropate şi neştiute. Ne facem o îndoită datorie morală şi profesională, într-un timp de uitare şi de inconştienţă tocmai la păstori, să le semnalăm, atât domnului prim-ministru Octavian Goga, prezidentul unui guvern creştin, cât şi părintelui Lupaş, învăţatul ministru al Cultelor şi care este şi preot. Este cu neputinţă ca fărădelegea să fie tolerată, odată ce o facem cunoscută, pe calea, la lumina zilei, a tiparului. Este scabros, inuman şi abject ca într-o societate creştină să fie şi astăzi bătut din nou, crucificat din nou, chiar de către ai lui, în persoana unui servitor al lui, demn de prea plecata închinăciune a fiecăruia, însuşi Mântuitorul.
PUBLICISTICĂ
1073
        Cititorii îşi aduc aminte că în numărul 26 al „Biletelor de Papagal" am publicat un document, apărarea părintelui doctor Grigore Cristescu, profesor la Universitatea din Bucureşti,
|  făcută arhimandritului Atanasie Popescu. La sfârşitul numă-
]  rului de faţă1, cititorii vor găsi alte două documente: plângerea
I  stareţului către Ministerul Cultelor, condus, la înaintarea ei,
i  de către un domn ministru mai puţin chemat să înţeleagă ceea
    ce trebuie hotărât fără slăbiciune, decât părintele ministru actual - şi o jălanie a ieromonahului Ghemil Balint, adresată curajos chiar episcopului în cauză. în textul minuţios descriptiv al acestor două documente cititorul va face cunoştinţă cu mijloacele şi cu personagiile care compun în teatrul de cartier şi în romanul senzaţional, murdăriile curente. Ca să fie vorba de un asasinat complet, lipseşte numai otrava.
        Aşteptăm dreptatea Ministerului de Culte, care nu vrem să credem că va rămâne placid şi nepăsător şi de aci înainte.
    1938
                O AFACERE... LITERARĂ
       Cititorul îşi aduce aminte că după o lungă tăcere în ceea ce priveşte pe domnul Iorga, cu care n-am avut, repetăm, de împărţit nimic afară de efectul moravurilor introduse de domnia sa în albul câmp al oilor negre înfricoşate, numărul 30 al „Biletelor de Papagal" a răspuns cum cerea împrejurarea apariţiei unui volum, semnat N. Georgescu, alias Cocoş. Volumul reedita pe foi de carte nişte insulte aduse pe foaie de ziar, înainte de toate bunului-simţ literar, prefaţate de domnul N. Iorga. Aluziile domniei sale la autorul urmărit de elanul
                  1 Redate în nota bibliografică de la articolul Biserica pângărită in. ed ).
1074
TUDOR ARGHEZI
mediocrităţii şi javrei de presă şi universitare, întreţinute în stare de temperament, erau o chestiune de obraz.
    Domnii N. Georgescu şi N. Iorga călcau într-adevăr un pact propus redactorului acestor „Bilete", şi dacă pactul era călcat de partea care îl ceruse, nu mai era de înţeles ca el să fie respectat de partea care l-a acceptat. *
    Am povestit cititorilor că domnul Iorga ceruse pace însărcinând cu purtarea în băţ a batistei domniei sale un sol.
    Inteligentul domn Cocoş este un imprudent. Prin „Neamul românesc", domnişorul tăgăduieşte şi somează, ca un bun ucenic al lui Tândală, să i se răspundă cine a fost „solul". Nu e greu să fie satisfăcut: solul a fost... domnul Cocoş.
    Pentru edificare şi pentru orientarea publicului în onestitatea de specialitate, publicăm scrisoarea de mai jos, a domnului Dem. Theodorescu şi nu mai adăugăm nimic:
    „Scumpe domnule Arghezi,
    O datorie de cinste şi de prietenie mă îndeamnă să intervin, chiar nepoftit de d-ta şi, iată-mă, fără nici o plăcere, în discuţia iscată asupra fostului scurt armistiţiu dintre d-ta şi duşmanii artei d-tale.
    Lasă-mă să depun numai ca martor, fără vreun adaos de necaz propriu, - oricât de legitim ar fi!
    Fapte, numai fapte.
    într-o seară, acum vreo două luni, am fost chemat la telefon de d. Georgescu-Cocoş, cunoscutul duşman al poeziei şi prestigiului d-tale.
    Mi-a spus:
    -      Dragă prietene, ai citit ultimul articol din «Cuget clar» al profesorului? E, acolo, o frază pe care am reprodus-o în «Neamul românesc» şi care înseamnă o adevărată propunere de pace... Spune-i, mă, lui Arghezi, care are talent, fir’ar al dracului! să-l citească şi să tragă consecinţele...
    -  Ce fel de consecinţe ai vrea? întreb eu.
    -  întâi să nu ne mai înjure...
PUBLICISTICĂ
1075
    -      Uite, dragă Cocoş, eu mă simt în măsură, bizuit pe vechea mea amiciţie cu Arghezi, să obţin de la el o încetare a ostilităţilor. Dar, cu o condiţie: să-l lăsaţi şi voi în pace.
    La care vorbe, d. Cocoş mi-a răspuns, repetându-mi de câteva ori.
    -  îţi dau cuvântul meu că eu nu-1 voi mai înjura pe Arghezi.
    Ţi-am comunicat această convorbire şi m-am bucurat să te
văd convenind la o propunere pe care eu - prins între respectul ce am pentru profesorul Iorga şi între iubirea ce mă leagă de arta şi viaţa d-tale aşa de aspru trăită - mă cinsteam s-o sărbătoresc pentru însăşi demnitatea scrisului românesc în genere.
    Apariţia unui număr din «Bilete de Papagal» a doua sau a treia zi după ce am transmis d-lui Cocoş adeziunea d-tale -număr în care se continua dureroasa polemică - mi-a adus plăcerea unei noi convorbiri cu directorul secund al «Neamului românesc», pentru a mi se atrage atenţia că «Arghezi nu se ţine de cuvânt».
    I-am explicat d-lui Cocoş că numărul din «Bilete de Papagal» în discuţie era imprimat în ziua când s-a încheiat ceea ce mi-am îngăduit să numesc cu un termen diplomatic destul de uzual azi: gentlemeni agreement.
    Şi în adevăr, după aceea a urmat pace. Nici «Neamul românesc» nici «Bilete de Papagal» n-au călcat pactul acesta de gentilomie literară, până acum câteva zile.
    Calitatea de martor, pe care mi-o asum şi o împlinesc cinstit, trebuie să se oprească aici. Ce urmează ca întristare personală pentru mine, nu are însemnătate decât în măsura în care ar umbri, fie şi o clipă, încrederea d-tale în vechea mea prietenie devotată.
                                                    Dem. Theodorescu
30 ianuarie 1938“
1076
TUDOR ARGHEZI
                     LUCIA DEMETRIUS
    Sunt emoţionat. Mi s-a întâmplat un lucru neobişnuit. Trăiesc, mi se pare, o parte din viaţă şi poate că mi-am trăit-o întreagă, într-o modalitate de letargie. Multe lucruri nu le văd, acoperite, poate, de altele care nu există şi pe care parcă le-aş vedea uneori mai bine...
    Mi s-a părut câteodată că n-am participat la serii întregi de evenimente pe care le-am trăit, şi m-am mângâiat, ca să nu mă acuz, cu iluzia că mă înşel. Se poate că nedormit niciodată şi numai dormitând pe scaunul meu de lemn, am stat scufundat într-un somn de toată ziua, trezit din el la o chemare nedesluşită, abia pe înserat, când peste episodul zilei, trăit fără conştiinţă precisă, începea luciditatea nocturnă.
    Lucia Demetrius, trebuie să fi dormit, de câte ori te-am văzut! Şi nu te-am văzut de prea multe ori. Şi niciodată n-am vorbit atât de mult cu dumneata ca azi... Mi-ai spus un lucru care m-a zdruncinat. Vorbeam cu dumneata şi cu o singură vorbă mi-ai trezit lucidităţile toate. Vezi că nu mi-e ruşinea orgolioasă: ţi-o mărturisesc, să mă audă toată lumea şi tatăl tău, jignit, poate că şi el, de opaca mea reverie.
    îţi aduci aminte ce mi-ai spus azi între două uşi. M-ai întrebat, speriată: „Nu mă poţi suferi...“
    Nu ştiu cum mă voi fî uitat la dumneata. Parcă mi-ar fi venit să plâng, dar mi se pare că am izbutit să nu mă trădez. Sunt cutremurat. Mi se pare că ai dreptate, Lucica. Mi se pare că puteai să crezi, îndreptăţită de o atitudine absentă. N-am prea fost, ştiu, în mine când mi-ai vorbit altădată. Tu eşti copila celui mai vechi prieten al meu, dimpreună cu alţii singuri trei şi nu puteam să te urăsc. De ce te-aş fi urât, fată dragă? Vrei să crezi că nu am urât afară de mine pe nimeni, niciodată? Şi nici pe mine nu mă urăsc, drept vorbind, mi-e de mine numai frică. Zac în ceţurile şi în scorburile mele nişte arătări de care mă tem. Suntem acum confraţi, pot să-ţi vorbesc
PUBLICISTICĂ
1077
cu asemenea graiuri, pe care oamenii nestricaţi de hârtie şi de nedormire nu le prea înţeleg.
    Mi-ai dat mâna cu încredere, Lucico, la sfârşit. Biată copilă a prietenului Demetrius: nici nu te-am văzut când ai crescut atât de mică! Eşti o mică mare Domnişoară, aproape o Cucoană. Ai învăţat să spui ce ţi se pare şi să nu minţi. Ai avut vreme să ajungi atât de departe? Nu-i aşa că nu mai eşti supărată de ceea ce ţi s-a părut? Vino la mine, Lucico, joacă-te cu cărţile, cu câinii şi pisicile, scotoceşte în hârtiile mele, cu copiii mei. Când se vor face mari şi ei şi poate că vor seri şi ei, ca dumneata, ca Demetrius, ca popa Gala Galaction şi că mine, nu aş vroi să-ţi spuie la ureche, într-o zi neaşteptată, vreunul din ei că nu l-ai putut suferi. Ar fi pentru sufletul meu un chin mai mult.
    M-am despărţit de dumneata - uite, îţi zic şi tu şi dumneata, după cum vine - şi m-am dus la librărie, fiindcă nu mi-ai trimis cartea matale — şi am cumpărat pe furiş — nu ţi-aş fi spus - Marea fugă. Şi am citit-o. O citesc, n-am isprăvit-o. îmi place. N-ai nevoie să ştii de ce îmi place, pentru că nici eu nu ştiu. Nu sunt făcător de judecăţi şi de justificări şi mi se pare că şi dumneata ai să te lepezi de ele de tot. îmi place pentru că îmi place: voilă tout, zice francezul. Şi poate ştii sau, mă rog, poate bănuieşti că nu-mi place orişice, odată ce nu-mi plac mai ales nici cărţile mele, când le zăresc tipărite, şi poate, mai ştii, şi că e foarte greu, din nefericire pentru mine, să-mi placă ceva ieşit din mână de om. Dacă nu mi-ar fi plăcut fărâma dumitale de condei, ocoleam, căutam să-ţi dăruiesc după mustrarea de ieri altă mulţumire.
    însă pot să-ţi spui ceva, Lucica Demetrius, că am şi eu un fel de însuşire: nu mă înşală cartea şi manuscrisul. Multe din hârtiile venite cu poşta până la mine, au fost certificate întâi şi-ntâi de placul meu, împotriva altora, cărora mai târziu le-a plăcut şi lor. Şi vezi, dormind în picioare şi străbătând viaţa
1078
TUDOR ARGHEZI
într-un vis obscur, am suflat în câteva aripi şi ele s-au înălţat mai iute.
    Aripa dumitale, Lucica, zboară singură şi îmi place zborul tău. Du-te drept către luceafăr.
1938
                          FELICITĂRI
    Felicităm Curtea cu Juraţi, care în procesul domnului Tonegaru, ofiţer de marină, advocat şi literat, şi-a făcut convingerea justă şi a dat un verdict de achitare. Felicităm pe domnul procuror Benedict Stoenescu, că a fost de astă dată slab, probabil intenţionat. Felicităm pe advocaţii nefericitului soţ şi părinte. Felicităm mai puţin pe maestrul Radu Rosetti, care acuzând un confrate a uitat ceva.
    îi dorim domnului Tonegaru, ofensat în şedinţă nu numai de fosta lui soţie, ceea ce s-a putut trece cu vederea, dar de copilul lui, ceea ce a părut auditorului, monstruos - o puternică stăpânire de sine blândă şi bunătatea pe care fiul a pierdut-o şi pe care nu se va putea să nu o regăsească. Şi pentru că l-am apărat în suferinţa lui, îi putem da şi un sfat, să-şi arunce revolverul.
1938
                       AM ÎNVIAT!
   Am citit o broşură, pe care o scrie un reformator genial din Cluj. Nu şciam, cum zice autorul, numai din pricina ignoranţei noastre din Bucureşti, nimic din glorioasa ei existenţă de şase
PUBLICISTICĂ
1079
ani şi dacă nu treceam prin cancelaria unui liceu, unde am găsit-o servită în abonament, aş fi plecat într-o bună zi din această lume, încărcat de o mare nefericire.
     Nu şciu nici dacă redactorul broşurii e un profesor sau numai un savant amator de probleme pe cât de esenţiale pe atât de utile şi de plăcute, dar din lectură m-am ales cu un tic. Mi s-a strepezit un dinte şi un ochi mi se uită pe dos. Trebuie să fie un pedagog înnăscut, unul din acei apostoli jertfiţi gratuit pentru ştiinţă şi care te halucinează şi te obsedă... Zic obsedă şi nu obsedează, ca să nu-şi facă o părere afară din cale de rea despre limbagiul meu - pe care ar trebui să-l scriu cu i scurt, ca să nu fie citit din eroare grafică limbagi-ul, dar nu găsesc semne în tipografie - gramaticul de la Cluj, dacă din întâmplare m-ar citi şi el. Cu toate că aş crede, acum, după ce mi-am asimilat punctul lui de vedere, că ar fi mai corect să nu scriu deloc.
     Am început să văd în ce catastrofală eroare au căzut scriitorii limbii româneşti şi câtă enciclopedie ne desparte de adevăratul nostru scris şi de adevărata noastră rostire. Pe bună dreptate, am găsit tipărit negru pe alb că nu putem avea gramatică atâta timp cât nu avem ortografie. Căci ce fel de ortografie e asta, să scrii cum vorbeşti, când limba latină stă de faţă şi ne arată nu numai că scrim dar că şi vorbim ca nişte ţigani. De pildă, dumneata cititorule zici pătură şi scrii pătură: nici nu zici bine, nici nu scrii bine. Corect este petură, scris cu o căciulă întoarsă deasupra lui e. Cuvântul brânză e corect, deşi doctorul Brânză iscălea Brandia, intrând astfel în marea etimologie.
     Vorba „se risipeşce“ e slavă şi „se iroseşce“ grecească. Ce caută ele în limba noastră amândoue când şciut este că la Năsăud nu se dice aşe ci se dice „se prada'c? Năsăudul e mintenaş latinist. ,Noi dicem în Bucureşci, de pildă, „se pră-buşeşce“, fără să băgăm de seamă că vorbim ca slavii: la Zagra se dice „se surupă“. Şi ce proşti suntem când scrim „a
 1080
TUDOR ARGHEZI
răsturna" şi nu „a resturna". Femeie trebuie zis fămeie: singurul loc unde mi-am permis şi eu să-l găsesc pe autor deficitar, căci la Zărneşti am auzit cu urechile mele că se zice fomeie. Ba e şi un cântec:
                     „Măi fomeie, măi urjie,
                       Mâţa n-are pălărie".
    Acum, iar nu şciu dacă s-o fî scriind bine „mâţa" cu a, cu e sau cu i circonflex. Aşa-i zicem noi jgheabului întors cu gura-n jos, la Bucureşti, circonflâx. E latinesc: de la circon, a umbla de giur împregiur, şi flâx, a se frânje în două şi a rămânea rescocarat.
    Ploaie se scrie ploie, oaie se scrie oie şi nu poate să fîă într-altfel. Pui numai un zbenghi pe o, sau cum îi zicem noi ticăloşii de limba Franciei, un accent ascuţât.
    Sunt sigur că dacă te-aş întreba pe dumneata, ai spune că dici rădăcină. Fals! trebuie se dici radecină. Şi, pentru numele lui Dumnezeu! ziceţi ratecire, nu rătăcire. Ia să-ţi pui acum, aşe ca un fuljer, o altă întrebare: de unde vine vorba mămăligă? Nu te mai frementa cuă nu şeii. Vine de la mamă. De ce? foarte simplu, fiindcă altădată mamă însemna „ţiţă"...
    Nu me duc mai gheparte, ca să dovedesc că târziu trebuie zis tardiu, capăt: capet, adăpost: adepost, biserică: beserică, adăogăm: adaogem — şi pot se dic, ca moşu-meu Caius Gracchus: Quod erat demonstrandum.
    De aci înainte voi aplica fonetica, graţie dascălului meu de la Cluj, la toate celea, ca să pot trăi etimologic şi gramatical. Nu mai e de pierdut uă zi, metoda mi-a intrat în cap şi-n sânge.
    O      să mă culc în pat şi o să mă scol din el cujetând. O să-mi pui piciorul pe podină lojic şi o să umblu raţional. Nu mai pot să trăiesc fără o viguroasă metodă deductivă, fără z din d, fără a din e şi fără oa din o, chiar dacă m-ar călca un automobil. Prea mult am trăit în fonetică şi întuneric. Destul!
1938
PUBLICISTICĂ
1081
                     HENRY FORD. III
    I      se poate zice pe nume de-a dreptul, fără adausul de politeţă obligatorie comun: domnul.
    Creaţiile acestui tânăr, în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, îl scot din sfera convenţiilor şi un titlu alăturat de un nume de multă vreme ilustru ar juca rolul unui diminutiv. Domnul Ford e un fabricant. Dar Henry Ford nu e numai un fabricant şi importanţa activităţii lui, enormă din punctul de vedere industrial, creşte de zeci de ori pe planul moral.
    Luaţi întâi începutul. Acest om care stăpâneşte într-o privinţă lumea, aşezat cu uzinele lui pe marginea unui ocean - lacul lui Atlantic - şi care şi-a înmulţit mijloacele şi puterile de realizare, pe măsură ce din lucrul lui cădea câte un material de aruncat, utilizat ca o nouă materie primă, a pornit la o admirabilă luptă, cu o lingură de turnat fontă, cu o nicovală şi un ciocan, drept orice mobilier şi instalaţie, dintr-o magazie. Trei metri pe cinci.
    Toată lumea, afară de oamenii profetici, începe cel puţin de la câteva milioane capital în sus: Henry Ford avea în buzunarul lui câţiva dolari. Toată lumea pleacă la drum, cum au plecat europenii de acum patru veacuri, ca să descopere bogăţii pentru sine: Henry Ford a plecat ca să facă bine şi pace. Mai toţi întreprinzătorii de lucruri vechi sau noi aduc cu dânşii între marile însuşiri, recunoscute necesare vieţii, o sălbatică lăcomie: Henry Ford s-a mulţumit cu puţin şi chiar şi cu mai puţin... Primul vehicul construit de îndrăzneţile lui intuiţii a stârnit senzaţie şi îndată ce a fost cerut, înmulţindu-se cumpărătorii în fiecare an, în loc să-l scumpească, după regula cererii şi a ofertei, fabricantul a înfrânt legea şi l-a ieftinit... Henry Ford căpătase câţiva colaboratori, ale cărora posibilităţi financiare modeste aşteptau logic să se înmulţească. Faţă de răsturnarea raporturilor dintre client şi marfă, adoptată de
1082
TUDOR ARGHEZI
asociatul lor, ca un principiu comercial stupefiant, ei n-au priceput şi l-au părăsit.
    Henry Ford şi-a creat industria din nimic, ca poetul şi ca Dumnezeu. A frământat o mână de ţărână şi a făcut... automobilul. Este asta o industrie? Este şi nu este. Este industrie pentru că produce obiecte concrete şi nu este o industrie pentru că zămisleşte fiinţe puternice şi vii. Mai mult, individualităţi. N-a spus oare Henry Ford însuşi, impresionat de partea mistică a realizărilor sale, că ascultând sutele şi milioanele de motoare, fabricate în serie pe bancurile mobile de montaj ale uzinii, nici unul nu bătea la fel cu altul şi că fiecare din ele avea un sunet personal cu o nuanţă deosebită a gamei, se poate zice sufleteşti?...
    Automobilul este primul „Robot" complet în determinarea lui, întâia făptură destinată să înlocuiască fiinţa naturii, în carne provizorie şi în oase fragile, omul mijlociu dintre natură şi ştiinţă, cu aptitudini uriaşe. El scurtează distanţele şi timpul, reducându-le la un minimum strict şi păstrându-i omului, îndatorat la simplele aplicări ale atenţiei, forţele intacte. Acest „Robot", fabricat după Henry Ford, în numeroase uzine, nu-şi găsea însă popularitatea şi universalitatea lui practică, fără geniul vrăjitorului care face obiectul prezentelor însemnări.
    Moralmente, exemplul lui Henry Ford este monumental. Şcoala şi filosofia lui arată fiecăruia că fiecare om poate birui greutăţile existenţei, pornind cu o idee şi ţinându-se eroic de ea. Dacă patru, cinci scule de atelier au dus, mânate de meşterul american, la formidabila expansiune de zi, cu atât mai uşor este apt orice om să-şi dezlege minuscula problemă personală, urmându-i pilda corect: Henry Ford a ruinat toate învăţăturile socialismului, care îşi pune tehnica şi speranţele pe numărul anonim, incolor şi mat, al efortului colectiv. în plină creştere a unei idei, care în diverse forme îşi găsise preţul în activitatea făcută în comun, el a demonstrat ca numai individualitatea în libertate este creatoare.
PUBLICISTICĂ
1083
    Uzinele Ford, afacerile şi muncile legate de ele, consti-tuiesc, se poate spune, un stat. Un buget enorm, o întreagă populaţie manuală şi intelectuală, localităţi, cartiere de locuit, grădini şi parcuri, aşezăminte, şcoli, căi de comunicaţie feroviare şi maritime, rute în jurul planetei lichide etc., cu toată organizaţia lor tehnică şi programatică, todeauna originală, formulată de inteligenţa enciclopedică şi de viziunea clară a Şefului, compun într-adevăr o lume deosebită, guvernată de metodele, vigilenţa şi dragostea de oameni a lui Henry Ford. E o republică privată, demnă de a sluji de model multor state propriu-zise, guvernate aventuros.
    Dar ceea ce-i mai grandios în opera morală care luminează opera materială a lui Henry Ford, e rezultatul ei de umanitate. El a dat, înfiinţând meserii noi, putinţă de viaţă, de viaţă dreaptă, cinstită, civilizată şi confortabilă, unui număr de oameni, nerealizat până azi de nici un reformator, începând cu legenda, sfârşind cu marii împăraţi, marii papi şi marii oameni de stat şi adunându-i pe toţi laolaltă. La data din care ne uităm înapoi şi cercetăm grandioasa lui activitate, Henry Ford a construit în cifră rotundă treizeci de milioane de motoare. Socotind de fiece motor, afară de personalul reprezentanţelor comerciale şi atelierelor „Ford“ răspândite de jur-împrejurul globului, cifrat la un contigent imens - nu mai mult decât cinci guri, un popor de o suta cincizeci de milioane se hrăneşte din cele zece degete harnice şi din o singură minte, a lui Hemy Ford. Ca altădată, cinci mii de flămânzi cu cele cinci pâini şi doi peşti din miracolul Noului Testament...
1938
           CÂTE PUŢIN DIN CÂTE CEVA
    Afişul picturii e ţinut de câteva nume, din care trei, prea cunoscute colecţiilor particulare, n-au prea multă trebuinţă de
1084
TUDOR ARGHEZI
dări de seamă speciale şi de acele rostiri vane, care constată progres, abateri sau infailibilitate. în ordinea vechimii: domnii Tonitza, Şirato şi doamna Demetriade-Bălăcescu.
    Primii doi au fost până deunăzi... mai mulţi, grupaţi mai repede prin ţinută decât prin sensibilitate, dar actualizând anual miracolul stăruinţei şi dând primăverii evenimentul ei repetat. Diferenţele, chiar de calitate, pot să fîe mari între câţiva colaboratori ai uneia şi aceleiaşi expoziţii, dar practica meseriei neîntreruptă dă tuturora, într-adevăr, o măsură, un instinct al propriilor puteri, o conştiinţă a ceea ce se poate realiza în hotarele acurateţei, aproape egală cu elementele unui stil.
    Timpurile s-au manifestat todeauna în generaţii, ultimele adăogând la impetuozităţi naturale de năvălire un argument de fiziologie, bine-venit să ţie loc de valoare, dacă lipseşte, cu prezenţa mărturisită a unui hormon. Acum douăzeci şi cinci de ani, maturi tăţile de azi tăgăduiau cu vehemenţă maturităţile de atunci, între care, tiptil, s-au intercalat. Braţul întins aparent până în cer, nu depăşea lungimea lui anatomică, de la umăr de falange, şi ochii, iluzionaţi că întrec de o şchioapă piscurile din depărtare, se găseau, în realitate, cu câteva etaje mai jos. Cunoscând înconjurul sferei, îţi alegi cu vremea din circumferinţă un punct, fericit dacă l-ai putut exploata în adâncime parţial, într-o viaţă.
    Conflictul dintre năzuinţă şi putinţă, când năzuinţa o depăşeşte, încetează la răspântia samaritencei, unde, ostenit de înălţimi goale şi de umblet în deşert, drumeţul cere o apă răcoritoare şi soarbe cu sete dintr-o ciutură cu marginea amară. El nu venea dintre munţi, cum crezuse, şi nu cobora din zarea mare: s-a târât cum a putut, legănat în cârji, pe şesul vast şi străbătut de oameni şi cirezi. Osteneala de altitudini este uzură de câmpie turtită. Ce-i de făcut? - căci e vorba de o tragedie. Ah! foarte puţin: întoarcerea la dimensiune, prin micşorare de
PUBLICISTICĂ
1085
câteva ori. Poetul Tristan Corbiere a fost excesiv de inimos: dându-şi seama că nu-i de făcut decât ceea ce poţi, s-a sinucis.
    Mai e ceva adevărat. Actor juvenil, artistul parcurge în ipoteză o mie de personaje, fugind numai de personajul lui, pe care îl găseşte tocmai la urmă, într-un moment inutil şi tardiv, Don Juan îndrăgostit de toate femeile şi ajungând să descopere, în cea mai dorită dintre toate, nevasta din tinereţe, părăsită în noaptea nunţii şi îmbătrânită de singurătate. Tristă bufonerie de juventute regăsită la netimp!
    Dacă te uiţi la un tablou, realizat azi de un meşter încă de acum treizeci de ani, cunoştinţa de sine se vădeşte numaidecât. Evoluţia de-a-ndăratele arată o stăpânire a mijloacelor, dacă se poate spune, tehnice, mai strânsă.
    Căutând un nou alfabet, dacă nu şi o limbă nouă, un esperanto, un ido artificial, novatorul fără determinare nativă a dat în cele din urmă de vechiul abecedar, ca de o noutate, şi caligrafia lui, fără să iasă din liniatura clasică, totuşi a câştigat: ovalul lui O e mai corect. înainte însă de a fi devenit omega.
    Bagajul e mai scuturat. Praful a pierit, răspândit la bătaia cu biciuşca pe frânghie, în vânt, dar geamantanul e acela cu care ai pornit la drum, cu care ai venit, hăinuţele din el sunt neschimbate, şi scufiţele. Dacă te-ai îngrăşat le descoşi, dacă slăbeşti le faci un cerc ori un volan. E de necrezut cât poate omul să rămâie de invariabil, paralel cu variabilitatea substanţei lui celei mai falsificate: intelectul.
    Cronica plastică fiind un simplu pretext de consideraţii dincolo sau dincoace de subiect, cititorii vor fi mai generalizatori şi mai puţin pretenţioşi decât autorii care dau prilejuri la o ieşire agreabilă din cuprinsul unui cadru de lemn sau de hârtie.
    Domnii N. Tonitza, înzestrat cu un ochi al pensulei portocaliu, şi Francisc Şirato, sumbru, sunt nişte mari zugravi ai luminilor sau întunecimii, dar şi nişte scriitori, primul elastic, răzvrătit şi meridional şi cel de al doilea din septentrion.
 1086
TUDOR ARGHEZI
Domnul Tonitza a semnat între două pânze, în care copiii au o căutătură neştiută până la culoarea pensulei domniei sale, pagini de sarcasm, neizbutite de scriitori calificaţi, iar domnul Şirato, un analist critic, indus, ni se pare, să-şi scrie întâiul articol de negaţie artistică, de către noi, ar putea să ilustreze, cu o unică şi nedezminţită competinţă, o catedră de academie. Se pare însă că amândoi au renunţat la peniţă, şi poate că nu e tocmai rău ca un pictor să-şi concentreze puterile într-o singură lespede ce trebuie răsturnată anticipat de pe mormântul lui.
    Ispita călimării, aproape universală, nu i-a lăsat nici mâna doamnei Demetriade-Bălăcescu, lin liniştită la şevalet, solicitată să se mânjească, pe lângă policromia vopselei, cu vulgara cerneală de tipar. Toată lumea cu o fărâmă de gust ştie că artista s-a demonstrat în două chipuri, unul descriptiv, al ochiului, şi altul intelectualizant, al voinţei de depăşire. Dar toată lumea ştie că figurile primului chip, de sinceritate negândită, au o savoare de candidă inocenţă, cu neputinţă de trecut peste marginea liniei fără să-şi piardă sprintena vervă.
    în expoziţia precedentă, artista s-a animat de o preocupare religioasă cărturărească, în lucrările expuse, voită. Nu a fost o conversiune. Posibilităţile nu contraveneau la o stare sufletească de pe drum, care ar fi dus la un Damasc; a fost mai puţin. Se întâmplă că o ţarcă neaşteptată intră în pomul încărcat cu fructe şi se pune să mănânce vişinile toate. Noi, la ţară, prindem repede de veste şi alungăm pasărea pestriţă, cu chiote şi bulgări de pământ.
    Trebuie să precizăm că expoziţiile deschise acum la Dalles, atât a doamnei Demetriade cât şi a domnilor Tonitza, Şirato şi a unui grup nou .de artişti ieşeni, pe care îi vom pomeni pe nume într-un manuscris viitor, încă nu le-am vizitat, într-adins, înainte de câteva rânduri creionate pe nevăzute, întârziind plăcerea de a le aplauda, dacă nu ne vor atârna mâinile, grele, post-scriptum. Despre personalitatea
PUBLICISTICĂ
1087
suavă din desenul şi pictura cu apă, a doamnei Demetriade, avem suvenirea câtorva lucrări, a cărora continuitate nu trebuie întreruptă nicidecum.
    Trebuie să menţionăm şi apariţia numărului 4 al revistei domnului Ion Sava, „Caricatura", o expoziţie ambulantă de plastică imprimată. Singura publicaţie românească de gen n-o fac bucureştenii, şi ne vine, ca mai toate începuturile, de la Iaşi. Ideea todeauna princeps, dă un desen suculent, gras şi adâncit, a căruia frumuseţe crudă şi cinstită nu aparţine, fireşte, unei reţete de cofetărie mondenă şi de cosmetic. Asprimea revistei displace şi dactilografiei şi junelui amorez, şi senzaţia că sunt ciupiţi în cap de un pieptene purtat ca o greblă, gâdilă puţin pe bunii oameni în puşculiţa cărora sună un ban de cinci moral, convenţional. Două excelente portrete: domnii Ionel Teodoreanu şi Mihai Codreanu de domnul Ion Sava. Ba trei excelente portrete: unul pe copertă... Când preţul „Caricaturii" e numai de zece lei, trebuie să fii ofensat că revista nu se găseşte, ca un excepţional document de artă, în toate rafturile cu cărţi ale miilor de cititori.
    Acum, dacă e permis — şi de ce n-ar fi? — în raionul plastic să figureze şi păpuşile, create din materiale mai puţin incoruptibile decât bronzul dar mai suple, ca mătasea şi catifeaua, să cifrăm elogios încercarea ce se face de câteva zile, la librăria „Socec“, cu primul teatru stilizat, de marionete.
    Iniţiatorii nu aparţin, cum ar fi trebuit încă de mult, de când li s-a propus şi de către semnatar, cercurilor teatrale. Nu. Ei vin cu totul dintr-altă parte. Proiectul şi realizarea sunt ale domnişoarei Renee Şaraga, o păpuşăreasă vioaie, specializată în jocul fantoşelor, la Paris. Vechiul nostru Vasilache, frate cu vechiul Petit Guignol lionez, evoluat în basm, în hazuri şi dansuri, susceptibil de a inspira o literatură nouă, scrisă pentru el.
 1088
TUDOR ARGHEZI
    Sute de copii, pasionaţi de Teatrul de Păpuşi, al domnişoarei Şaraga, în colaborare cu alte trei domnişoare, dârdâie frământaţi pe scaune şi nerăbdători: sute de fizionomii minuscule uimite, de ale pictorului Tonitza.
1938
             ÎNTRE CEAI ŞI FRICŢIUNE
    Inesteticele guturaie împiedicând cronicarul să facă vizita făgăduită unor artişti care binevoiesc să primească domneşte, cu tot ce au ei mai de seamă acasă, şi pe mocofanul cu nasul în batistă - dar peticul de proză duminicală trebuind orişicum improvizat, manuscrisul se urzeşte şi azi din ceea ce cade mai repede la îndemână.
    Iată deasupra ferestrei streaşina casei din grădină. O vrabie îşi încearcă şi ea articolul ei, un cuib de glomotoace din paie, un fir de zdreanţă gros şi fulgi. Făptura ei insignifiantă în mitologia sezoanelor, care aduc pentru varietatea spectacolelor altfel de atracţii şi un mobilier considerabil, cortinele frunzelor, perdelele succesive ale zărilor, norii, azurul, diafanele aşternuturi de lumină, e refuzată de pictură şi cedată albumului de ştiinţe naturale.
    Orice pensulă e mai mare decât vrabia. Ea se scrie numai cu condeiul subţire, ca o literă suedeză, cu două puncte înăuntru: trema ochilor vioaie. Dacă peniţa mai poate scoate din prezenţa între creştete de piscuri şi ocean a unui minuscul cap de catifea cu ciocul neastâmpărat, câte un efect al amănuntului, e tot ce rămâne înregistrat în copie frumoasă şi singura pomenire. Cel puţin proastă ca şi şoimul, impermeabilă la artă şi cultură, nu pot încăpea în sufletul ei de un centimiligram acele energii de trufie care ridică pe om la un potenţial de gorilă şi-i dau impetuozităţile preistorice aţâţate la marile cornute.
PUBLICISTICĂ
 1089
    Absenţa ei din pictura în ulei, din marmură şi bronz, ar putea-o face vătămătoare pentru artist, căci un singur scatiu, în care s-ar trezi o conştiinţă de sine zoologică monstruoasă, îi poate scoate ochii, aliat cu gândacul şi musca.
    în bătaia soarelui de azi, s-au exprimat numai în bumbi şi mugurii vişinilor înnodaţi pe ramuri ca nişte mărţişoare de sfoară. Porumbieilor le luceşte mătasa guşii în nuanţele neliniştite ale tututor florilor promise de scânteierea zilei. Sfântul Duh coboară, stoluri, în brazda răsturnată cu cazmaua de argint, heraldicul blazon al luptaşului cu pământul.
    Găina, idioată şi ea în literatura care a făcut şi din bou un comparativ profan de pretinsă diminuare a omului asortat cu fabula în epocile de cenzură, şi-a pus creasta de zile mari.
    Un cârd gătit împărăteşte se leagănă după cocoş. Acestuia, o fantezie a nimicului din văzduh şi ţărână, i-a pus în coada, desinată cu rară intuiţie a lucrului genial, o pană albă de patru ori mai lungă decât el întreg, antenă de pipăit direcţia şi vântul. S-au mai povestit, ni se pare, asemănările bibilicei cu broasca ţestoasă: nu e o faptă rea să te plagiezi pe sineţi.
    Dar tricoul ei cu o zală cenuşie şi cu alta neagră, cornul ei, cu care nu împunge, inutil adus de-a-ndărătelea, ca la rinocer şi - Doamne! - strigătul ei, de pocăinţă şi acuzare, sau de mâhnire, tâlcuit de săteanul tâlmăcitor, cu vorbele „păcat! păcat!" tare mi-e frică să nu vrea să afirme, pe şleau şi cu sinceritate, o scârbă exasperată.
    Inventariul pasărilor permise în pictură, afară de prepeliţe, prezintate câte trei părechi legate de o traistă, lângă un iepure împuşcat şi o armă, începe, de la raţă. Preferinţă de natură-moartă egală cu felia roşie a pepenelui verde cu sâmburii negri. De la vrabie la vânat, sumedenie de zburătoare sunt radical eliminate din tablou. Europeanul pleacă de la om şi ajunge la el, în toate încondeierile lui orgolioase, fotograf din instinct şi profesând despre om opiniile exagerate ale
1090
TUDOR ARGHEZI
continentalului instruit. Schiţat de Dumnezeu cu intenţii de a crea un moştenitor şi simţindu-se din pricina acestei situaţii avantajat, şi de o fire cu Tatăl, care s-ar fî ostenit să se gândească exclusiv la scheletul lui vertical, artistul e măgulit să exploateze un singur fel de came, susceptibilă să-l conserve istoriografîat.
    Odată ales să poarte suflet, răspunderi, sarcini, titluri şi determinări, omul a fost complicat, pus să joace, să se ramifice şi să rămâie intercalat în schemă.
    Nobleţea literară şi artistică aparţine exclusiv acestei făpturi, despre care un mare inginer spunea deunăzi că unde e om şi murdărie este. Multă murdărie şi intelectuală, multă murdărie verbală; psihologie, analiză, volum.
    Arta japoneză face vrabia mai mare decât omul, redus la piţigoi; un rol mai adevărat. în gravura ei colibriul e personalitatea peizajului generalizat şi antidescriptiv, şi peizajul nu trăieşte pentru el, ca în tablourile noastre, construite logic şi armonizat, ci pentru o singură frunză. Constrâns la detaliu, universul omului galben are faţă de căutătura în lăţime a celui alb, dat o mie de ani la şcoala convenţiei, tovărăşia ochiului oblic, mai adânc. E de ajuns să-l examinezi în topografie, ca să-l vezi pe european falsificat. Cu toate că fuge cu trenul şi automobilul drept, harta drumurilor lui nu descrie linia vie, ci întortocheată abstract. Drumeţul se găseşte permanent într-un punct, dar e considerat că parcurge mii de kilometri întregi în fiecare secundă.
    Pentru motive de analogie, iconografia greacă e mai adevărată decât pictura carnaţiilor satisfăcute. Versul ţăranului e mai bun decât al poetului savant — autor al unei prăjituri care se cheamă sonet - desenul grotelor şi al copiilor e mai substanţial. Europeanul nu poate scăpa de obsesia operei şi a copodoperei, nici în arta lui, desigur, nici în critică, şi toate aceste beteşuguri de personalitate îl duc la uniform, la criterii, la puncte de vedere, la considerente, la perspectivă, la
PUBLICISTICĂ
1091
proporţie, la sistemul metric admis, la sistem. Poate fi ceva mai gol pe dinlăuntru? Instrumentului cu burduf de mână al harmonicei i-a trebuit o viaţă ca să fie primit între sculele muzicale permise, şi fermecătorul saxofon, sinteză de orchestră şi voce, a trebuit să fie scos dintr-un muzeu de obiecte desuete, ca să se facă auzit cu emoţiile unice pe care le stârneşte.
    Cu câtă simplicitate cântă Orientul, din Arabia până în Pacific! O floare de păpădie, un fluture de aur, o stea, o trestie... Anorganic, dezorganic: lucrurile nu stau înnădite cu încheieturi de oase — rimă, strofă, poantă, - ce deriziune! -nimic! Harul mizer al repeţirii e inexistent. Pagini, capitole, volume în serie - nici vorbă. Când întâlneşti tendinţa de a detaşa lucrul din ambianţa lui silită şi de a-1 prezintă de sine stătător, cu viaţa lui neatârnată, critica, hrănită la criterii, se cam împleticeşte, dar perseverează. Ea are posibilităţi să-şi facă numaidecât un echilibru. Am auzit clasificarea sumară de contabilitate simplă a cazurilor care, reducând un parc la o petală, reconstituie codrul cu un fir de iarbă.
    Rezultatele erau calificate „miniaturi".
    Ceva mai puţin decât ceva şi care-i altceva...
1938
                  FRANCISC ŞIRATO
    La orele apropiate întoarcerii plugului din câmp, nu trebuie văzută, după regulă, o expoziţie de pictură. întunericul care descompune lucrurile şi reduce zilnic civilizaţia la noaptea buruienilor dintru început, se strecoară în culoare şi o întristează, desface buchetele aşezate de mâna pictorului dinaintea pensulei sale, veştejeşte în petale toată lumina.
    Iar la zarea electrică, cernută ca o ceaţă pulverizată din tapiseria plafonului, o îngăimare dulce de amurg înfăşoară
1092
TUDOR ARGHEZI
rostirile paletei, exprimate ca şoapte, din cadru în cadru, de-a lungul păreţilor îmbrăcaţi în ştofa unei reverii delicate. în dreapta e de faţă ultimul Tonitza, şi toată stânga e luată de Francisc Şirato: asociaţii şi-au împărţit o sală Dalles, intimă ca un salon şi discretă aproape ca un budoar, exact pe din două. Simetrica alternanţă respectă şi panoul din fund, unde o cărare convenţională desparte două lumi dintr-o singură lume, şi două personalităţi, categoric independente în tălmăcirea uneia şi aceleiaşi permanenţe.
    Natura, ceea ce se cheamă natură, pornind din geamul atelierului până în răsărit şi asfinţit, e aproape absentă. Călătoria descriptivă, proza nesfârşită şi monotonă care dă în literatură cartea cu cotorul gros al romanului şi în pictură peizajul, climatele, vegetaţia şi expresia terenului, sunt abandonate. Ambii artişti, de altfel todeauna sintetici, preferă câmpiei, străbătută cu automobilul sau carul cu boi, cristalele rezumative. Un spate de femeie, dezvelit până la şolduri, e un cristal. O ramură plăpândă, cu o existenţă de o zi şi o noapte, e un cristal. într-un efort cumplit, nezărit în simplicitatea perfecţiunii, ţărâna a izbutit să dea un rod nou, care nu seamănă cu noroiul: natură intelectualizată.
    Predilecţia lui Ştefan Luchian pentru floarea luată din cuibul ei şi strămutată în oala de pământ de pe masă, se explică prin neputinţa bolnavului de a se da jos din patul în care a murit înlănţuit. Dar degetul era încă sănătos şi pipăitul elastic, atunci când marele zugrav, renunţând la subiecte şi compoziţii renumite, a trecut, stăpân pe desenul în mişcare şi pe scule, documentat şi experimental, la seria compromisă de pictura domnişorelor, a ghivecelor din grădină. El pribegise mult pe toate zigzagurile povestirii aspectelor amuzante, înainte de a se hotărî să înalţe răsadul până la preocupare. Florile se găseau uscate: cine se mai uitase adânc în interiorul lor? Luchian le-a reabilitat, şi de-abia şi-au dat seama oamenii de gust că un fir de ceapă, încolţit, e tot atât de frumos ca Venera ciuntă.
PUBLICISTICĂ
 1093
Domnii Şirato şi Tonitza, cu complexităţi de mijloace neobişnuit de subtile nici la pictori, nici la literaţi, şi care au chemat în faţa pânzei, cu o biruinţă strălucită, toate problemele reputate mari ale artei, s-au întors demonstrativ la floarea cu vârful apropiat de rădăcină.
     Domnul Şirato, aflat între tablouri, e acel meşter molcom şi concentrat, care când şi-a relevat în scris personalitatea de gânditor, a provocat o acreală superlativă la pictorii cu numele închegat şi la criticii plastici de monopol, dar şi o indicibilă bucurie la cititorii pregătiţi de o informaţie substanţială. Noul critic de artă, manifestat subit şi neclasificat, a masacrat într-o singură zi, fără intenţie şi cruzime, tot ce se produsese despotic şi acaparator la tribunalele aprecierilor artistice. Frecventarea expoziţiilor cu noţiunile învăţate în foileton, născuse spiritul de samsarlâc al ideii şi de filosofie mică.
     Sunt de amintit epocile în care autorităţile defineau stupiditatea în ulei şi pastel cu formula mais c’est splendide! Defunctul Ion Kalinderu era proprietarul unui muzeu cu intercalări în tencuiala exterioară caricaturale, de fragmente grece şi latine, căzute din târnăcop. Joia, ilustrul bărbat apărea la Şosea călare pe iapă, cu şapcă şi lavalieră albastră, punctată, şi cu cravaşă de general, iar în zilele de vernisaj, în atitudine analitică posomorâtă, la „Salon". Era, ca şi azi, un „Salon Oficial", cu invitaţii, rezervat însă exclusiv unui catalog compus, cu mari slăbiciuni pentru nulităţile consacrate. Kalinderu putea să-şi afirme imperturbabil verdictul competinţei în prezenţa unui nud în bronz, examinat îndelungată vreme de jur-împrejur, declarând că „Lucrarea are reliefc sau „Mult relief \ Aprobarea nu se lăsa dorită. O lume aleasă sorbea sentinţele acestui „coneseor" şi le trecea, filtrate, mai departe.
     Un tablou „avea culoare", un peizaj „perspectivă", trandafirul de bine ce era făcut „mirosea", iar portretul era „parcă vorbeşte". Marinele lui Voinescu covârşeau admiraţia
1094
TUDOR ARGHEZI
contimporanilor cu dare de mână, exportul grâului era înfloritor, bugetul cu excedent, şi familiile „bine“ nu mai puteau de bine. Ieşirea din galeria lui de sobol mut, într-o epocă, deşi evoluată, a domnului Şirato, a găsit în viaţă şi în plin pronaos pe urmaşii făcătorilor de opinie nediscutaţi. Decapitarea a fost instantanee, nici sinuciderile n-au întârziat, şi cel mai mâhnit din toţi martorii fenomenului a fost executorul, cel mai blajin om cu putinţă. Dar cum până la el se fabrica mai ales limonadă şi cum nefericiţii artişti şi mai ales admiratorii cereau zahăr şi oţet, dulceaţa unanimă îi dăduse sfârşeală. în lipsă de grotă şi izvoare, municipalitatea, care încă nu ajunsese la apele trandafirii-violete şi actuale, construise două prăpăstii de beton şi dase drumul în stâncile râpoase şuvoiului unei cataracte de robinet. Alături, un trunchi milenar de stejar sta făcut de un zidar, era cu prăvălie şi avea oblon. Lucrurile se petreceau exact în capetele oamenilor ca în Cişmigiu. Din acestea au mai rămas - specia nu piere lesne -câteva, dacă trebuie să ne raportăm măcar la nişte „valuri artificiale", confecţionate pe proprietăţile devenite o Veneţie, ale unui aprig iniţiator de cultură, şi la ultimele zvârcoliri împotriva victoriilor sincerităţii.
    Prefacerea lucrului firesc într-un surogat admis digest şi ştirbirea celui adevărat şi real de o neîntreruptă minciună, surâs fals în suferinţă, făţărnicirea vieţii, sunt metodele acelei pornografii care îşi mută numele de colo până colo, ca sa salveze atentatul la pudorile sufletului cinstite. în pictură, Francisc Şirato a găsit desfrâul în plină vigoare, şi dacă nu l-a stârnit, l-a destituit. Boem tăcut şi interiorizat, el a trăit zece ani între pictori şi literaţi, necunoscut, ascunzându-şi cu mare grijă şi oneşti te muncita ascetică personalitate. La patruzeci de ani, dacă nu ne înşelăm, el nu-şi făcuse încă un loc, şi penibila nevoie de a trăi servind îl ţinea într-o obscuritate agreabilă pentru camarazii lui, evident, iubiţi. Nu vom face o indiscreţie supărătoare nici pentru artist nici pentru prietenul lui cel mai
PUBLICISTICĂ
1095
cald, distingând alături de candida şi dureroasa delicateţe a pictorului Şirato, tovărăşia efectivă a domnului Tzigara-Samurcaş, unul din puţinii oameni de prima linie, care, după ce i-ai pus la socoteală pe cei mai mulţi, rămâne şi ştie să rămâie până la capăt un domn.
    în ziua ieşirii condeiului din călimară şi a primelor tablouri din chilia lui, într-o singură zi, într-un ceas, Francisc Şirato a fost primit, şi cu entuziasm, dar şi cu mare temere, fireşte, între maeştri.
    Mâna lui e tot atât de bună şi de binefăcătoare ca şi acum zece ani de când nu i-am mai strâns-o, cugetul lui tot atât de drept, bărbăţia virginală. Mi-a făcut o mărturisire, ochi în ochi cu florile lui:
    -      Erau atâtea lucruri în lumină şi viaţă şi nu le ştiam... Acum mă bucur de ele...
1938
                      ACCESORII
    Afişe, publicitate de notiţe, invitaţii personale vestesc aproape zilnic alte şi alte expoziţii. Sălile sunt închiriate cu luni de zile înainte, şi unele instituţii recoltează mai multe beneficii, măcar materiale, din întreţinera hoteleriei de artă, decât folos cultural şi glorie, cuvenite unor iniţiative pe tărâmuri mai neumblate. Sărac lipit, desinatorul, pictorul sau sculptorul, plăteşte şi plăteşte înainte; ceea ce face antrepriza locaţiunii de două ori avantajoasă şi sugerează necesitatea, pentru casele de raport destinate sfioaselor contacte ale pensulei cu pânza, de a se mai construi alături şi cu etaj.
    Sălile înfiinţate cu scop lucrativ de către proprietarii în căutare de plasament sunt în dreptul lor să tarifeze la maximum libertatea publicării operelor de artă într-un imobil
1096
TUDOR ARGHEZI
însărcinat să producă după investiţie şi deviz. Dar cele mai multe saloane nu aparţin proprietarilor particulari şi societăţilor comerciale. Comerţul en gros şi en detail al camerelor nemobilate şi cu patru păreţi goi, cum au ieşit din mistrie, de închiriat pentru tablouri, se exercitează subt firme imateriale. Ateneul Român are o sumedenie de săli, pe toate laturile lui de acces, şi Academia Română stăpâneşte, din agoniseala unui om de bine, Dalles, grec sau evreu, nu se poate bine preciza, dar cinstitor al vieţii intelectuale româneşti, căreia ţinuse să-i aducă un dar şi să-i lase moştenire o mare avere, hotărâtă sporirii mişcărilor acestei vieţi intelectuale, un sistem de săli în Bulevardul Brătianu.
     De unde rezultă că artiştii, neocrotiţi de nici un privilegiu, sunt consideraţi de aşezămintele sufleteşti ca nişte negustori de mărfuri comune, interesanţi exclusiv din punctul de vedere al achitării şi al chitanţei, un document care face menţiune de legăturile instanţelor superioare ale sensibilităţii naţionale cu artele. Contra unei bancnote de o mie de lei pe zi, orice artist poate râvni să aibă un semn de preţuire în forma unei recipise cu două iscălituri, număr şi ştampilă. Nici Papa nu era mai gratuit în epoca indulgenţelor, vândute, e adevărat, după o justă tocmeală şi uneori, după loc şi împrejurare, cu scăzământ.
     Publicul şi-ar închipui că un zugrav care poate plăti o mie de lei pe zi, timp de douăzeci de zile, unui proprietar atât de riguros, e departe de a putea deveni obiect şi termen de comparaţie.
     Realităţile: îndeobşte, într-o cameră care-i serveşte de atelier, dormitor şi sală de mâncare — patul la sud, şevaletul la nord, sufrageria pe un colţ de masă, între vopsele -pictorul îşi fabrică şi adună cele treizeci de pânze, prezente la expoziţia anuală. La schitul Durău, unde a fost văzut lucrând gratuit, cu şapte din elevii lui, zugrăvirea bisericii călugăreşti, domnul Tonitza îşi fabrica vopselele singur, slujindu-se de o
PUBLICISTICĂ
 1097
 materie-primă originală, furnizată de către monahi: ceara de stup. Vopseaua se punea, pe zidul rece, fierbinte, şi îngheţa în culoarea ei. Toată biserica Durăului e zugrăvită de albine.
     în atelier, pictorul îşi aduce vopseaua cumpărată. Vândută în tuburi, ca lanolina şi ca pasta de dinţi, şi scumpă, culoarea fină, debitată în ambalaje mici, aproape farmaceutice, se isprăveşte din câteva pensulări. Materialul frumuseţilor admirate în expoziţii are un nesuferit miros de ulei, şi artistul doarme, lucrează şi îşi gustă mezelurile într-o atmosferă împuţită vreo zece ani, în cazul unui succes modificator al liniei destinului, şi toată viaţa, dacă amatorul şi cumpărătorul se feresc să i o corecteze. Numărul pictorilor care şi-ar fi putut înjgheba ceea ce se cheamă un interior, şi mai puţin, al pictorilor proprietari ai unui cămin personal, e redus, mult mai redus decât al micilor funcţionari cu economii strânse, în treizeci de ani, din lefuri insignifiante.
     La sorocul expoziţiei, cincizeci de pânze au nevoie de cincizeci de rame: o cheltuială mare, ce trebuie făcută dintr-o dată. Dar ramagiul e mai artist şi mai cultural decât conclavul cărturarilor care decid chiria sălii: aşteaptă. La închiderea expoziţiei se lichidează ramele vândute. Celelalte sunt primite goale înapoi. Şi dacă e om de gust, lucru mai des în meseria lui decât în profesiunile de mare intelectualitate, încadratorul îşi alege drept preţ un tablou. în vremea când, pe o pictură de Ştefan Luchian, un bun cunoscător expert nu da două cepe degerate, un meşteşugar de rame putea să mizeze costul lemnului, al ipsosului şi bronzării, şi câştigurile de mai târziu au putut să recompenseze încrederea acordată cuielor de bătut în cap patru stinghii şi cleiului de lipit.
     Frecvenţa comenzilor şi mai ales a lipsei de vânzare a contribuit la standardizarea ramelor de tablouri, orientată după formatele de şasiu. Un tablou se zugrăveşte în dimensiuni stabilite, tot aşa cum se scrie un articol de ziar, pe o jumătate, pe un sfert de coloană, pe o coloană şi jumătate: nici geniul
 1098
TUDOR ARGHEZI
cât de adevărat, dacă o fi, nu se mai poate sustrage centimetrului şi kilogramului, acelei industrializări care croieşte ideea ca o jiletcă, subiectul ca o cravată şi care bagă foarfeca în ideal şi, desigur, în convingeri şi principii, ca într-o ştofă trei sferturi câlţ şi ceva bumbac.
    Până ce se va putea comprima totul la o măsură şi la un tip convenit, rămarii s-au unificat aproape cu patronii de pompe funebre, şi ramele se comportă, în ce priveşte tablourile, ca dricurile pentru transportul cadavrelor dintr-un loc într-altul. Dacă autorul nu vinde nimic, ele se întorc în prăvălie goale, ca să transporte, la un alt vernisaj, un alt autor, poate mai fericit...
    Stau pe masă unsprezece invitaţii: pe care o iei în buzunar? Şi dacă nu vei fi în stare să-ţi placă nici una din expoziţiile noi? Să subscrii, nu te lasă conştiinţa. Să conteşti, nu te lasă inima. Nu mai ai curajul nominal şi, displăcându-ţi poate lucrul, te-ar atrage tinereţea celui ce săvârşeşte jertfa nebăgat în seamă.
    Sensul imuabilelor eternităţi s-a stins.
1938
           HENRY FORD: O POLITICĂ
    Ca să fie conduse, adică purtate târâş, grăpiş, pe drumurile desfundate ale istoriei, eram obişnuiţi ca statele să se adreseze unei elite strict politice, de formaţie cărturărească. Studiul dreptului, al retoricii, al arhivelor, a avut până azi preferinţa moştenită şi întâietatea în alegerea unei pături de conducători, buni oratori în general şi slabi administratori. Inginerii, constructorii, personalităţile uzinei şi ale comerţului erau socotiţi puţin capabili de răspunderea organizării unui stat şi tehnicitatea participa la guvernare, numai în aplicaţiile militare.
PUBLICISTICĂ
 1099
     E un ridicul paradox, emanaţie a concepţiei de cabinet că omul public trebuie să facă fraze şi nu viaţă dar să corecteze zi cu zi viaţa cu articole, paragrafe şi formule. Şi rezultatele erau permanent deficitare, viaţa lovindu-se de verbe, de substantive şi de principii abstracte, incompatibile cu pâinea, cu munca şi cu bucuria de a trăi.
     Această şcoală veche s-a lăsat dislocată cu greu şi a pus constant la contribuţie sentimentele înaintea realităţilor, visul şi pornirile necontrolabile ale omului, o stare de văz critic peste starea materială. Paradoxul era cu atât mai anacronic cu cât industria şi tehnicităţile au transformat viaţa individului şi socială în mărfuri şi produse fabricate, mistică altădată, romantică, iar astăzi strict contabilizată. Toată lumea ştie că o viaţă se urmăreşte pe un grafic precis cu creionul şi că tânărul apărut într-o dimineaţă de iarnă la răspântia lumii, are nevoie de câteva articole de primă şi ultimă necesitate, un costum cald, o cameră confortabilă, o sănătate păstrată, o mâncare bună. Cele sufleteşti şi le face singur, ca pasărea cântecul ei.
     Omul politic pur şi simplu nu putea să dea aceste articole şi oferea în schimb discursuri, atitudini, fotografii, autografe şi cărţi poştale ilustrate.
     Ni s-a povestit că odată, într-o ţară, cu prilejul vizitei unui mare profesor străin, acest personaj a fost primit la frontieră de mai mulţi specialişti documentaţi în materia economiei politice şi însoţit cu toate atenţiile cuvenite unui musafir de marcă până în capitală. Delegaţii aveau datoria să-i întreţie buna dispoziţie şi să-i ţie treaz interesul ce-1 purta ţării, dar ca nişte specialişti n-au putut ieşi din specialitatea lor şi i-au demonstrat pe un parcurs de câteva sute de kilometri importanţa mai multor reforme politice, agrare şi pe tărâmul asigurărilor sociale. Convorbirea devenise afară din cale de abstractă şi oarecum monotonă. în loc să fie amuzat, savantul începuse să picoteze.
 1100
TUDOR ARGHEZI
    -      Ştiţi care ar fi cea mai mare reformă a dumneavoastră? a întrerupt vizitatorul. Să nu mai umble nici un om cu picioarele goale.
    A fost evident un duş, destul de rece pentru luna lui noiembrie 1937, în care se petrecea călătoria.
    Totuşi străinul nu era departe de evidenţă. Că are fără nici o deosebire, orice om are dreptul de vot, este un beneficiu politic onorabil, dar parcă mai bine ar fi să aibă bună încălţăminte, o figură bine hrănită, o familie curată, o casă îndestulată şi o administraţie corectă. Votul reprezintă entuziasm, dulapul conţine viaţă.
    Toate aceste numai ca să arătăm superioritatea utilă socială a domnului Henry Ford, un mare înfăţişetor al ingineriei şi industriei, asupra bărbatului politic, fie acesta cât de monumental şi aparţie oricărei ţări.
    Afirmam în numărul trecut al acestei reviste că fabricantul Ford a făcut mai mult bine omenirii decât toţi reformatorii izbutiţi sau numai în proiect, uniţi laolaltă.
    Poate că n-am afirmat-o chiar atât de categoric, dar asta am voit să afirmăm. în prefaţa versiunii franţuzeşti a cărţii scrisă de domnul Ford în colaborare cu domnul Samuel Crowther, Viaţa şi munca mea, cunoscutul diplomat francez Victor Cambon semnează aceste simple rânduri: „Locomotiva a creat mai mari schimbări în lume decât marile isprăvi militare ale lui Napoleon".
    Ceea ce spune Cambon despre locomotivă, putem repeta pentru automobil şi creaţia industrială, păstrând pe Napoleon pentru restul ideii.
    Iată-1 pe tânărul Ford plecând din casa părintească a unui agricultor sărac, cu şcoala primară făcută, drept orice bagaj intelectual. El avea însă un intelect al lui pe care îl au toţi copiii noştri de românaşi. La doisprezece ani îl emoţionează prezenţa unei locomobile, la şaptesprezece ani împotriva voii părintelui
PUBLICISTICĂ
1101
    se bagă la un atelier mecanic şi face şi el, cu cele zece degete ale lui, o trăsură cu aburi. La douăzeci şi cinci de ani construieşte un motor cu explozie născocit de el, adică motorul de automobil actualmente universal, perfecţionat. La douăzeci şi nouă de ani face un prim automobil. La treizeci şi unu de ani un alt model al acestui automobil se afirmă la curse: vinde din el o mie şapte sute de bucăţi. La vârsta de patruzeci şi patru de ani vinde dintr-un model şi mai chibzuit opt mii cinci sute de exemplare! La patruzeci şi şapte de ani vinde optsprezece mii, iar în anul următor treizeci şi patru de mii cinci sute maşini! In anul 1916, anul intrării României în război, Henry Ford are cincizeci şi trei de ani şi vinde şapte sute optzeci şi cinci de mii! Dacă n-ar fi statisticile şi cifrele s-ar crede că scriem un basm. E basmul cel mai seducător al realităţii.
    Nici un bărbat de stat şi nici un reformator nu-şi poate măsura creaţiile cu ale acestui industriaş. Domnul Ford are şaptezeci şi cinci de ani şi e în plină imensă activitate. Un popor de muncitori intelectuali, tehnici, manuali, trăieşte în prosperitate în oraşele, în localităţile de grădini şi în instituţiile acestui meşter de fericire. Infirmii, potrivit cu infirmităţile lor, se folosesc de aceeaşi viaţă ca oamenii valizi. Spitalele Ford, şcolile Ford, în care metodele de învăţământ simplificate şi răsturnate, de la tangibil şi practic la teoretic, dau rezultate pedagogice uimitoare, sunt completate în vasta înlănţuire de mijloace şi de organizări, de căile ferate Ford şi de serviciile maritime Ford. Un univers!
    Şi, pe deasupra, zeci de milioane de guri, cum s-a mai spus, răspândite pe toate continentele, mănâncă pâine Ford, şuncă Ford...
    De felul domnului Ford sunt aţâţi alţi tehnicieni şi fabricanţi din toate ţările din lume, conduse cu vorbe armonice către o viaţă incertă într-o existenţă de aproximaţii şi de suferinţe. Ce puteri pozitive şi concret exprimate ar căpăta
1102
TUDOR ARGHEZI
statele conduse de aceşti creatori! Juvetele copleşit de o cobiliţă cu care vine în spinare de la Jii în Bucureşti e un creator: se înfiinţează pe sine şi întemeiază o avere, face viaţă. El pune ordine şi sens în viaţa lui şi o poate pune, justificat, în viaţa tuturora — căci mai apropiat de adevărul exact şi de nevoia precisă e precupeţul care ştie cum se face cartoful, cât e kilogramul şi cât rămâne câştigul net, decât cărturarul subiectiv, chemat să ia direcţia unei vieţi, compusă în primul, al doilea şi al treilea rând din foame şi din cartofi...
1938
                     CAPRELE NEGRE
    Se publică dispariţia unui vânător, căzut în munţi, urmărind cu puşca vânatul lui preferat, caprele negre.
    Un vânător e un om care duce viaţa sălbătăciunii, dramatică şi anevoioasă. Vânătorul nostru era o caricatură de vânător, profesia lui permiţându-i altă alimentaţie decât a vulturilor, sau lăcustele şi rădăcinile Sfântului Ioan Botezătorul. Era, mi se pare, un advocat, dar ca să fie fericit îi lipseau numai caprele negre şi gloria preciziunii, exercitată mai cu folos, pentru că nu ucide nimic, la „panoramă".
    Un ţâmburuc lovit cu plumbul dă variate satisfacţii: sună un clopoţel, se deschide o poartă de cetate, şi o balerină cu scripete apare înaintând pe rotile până în mijlocul sălii de dare la semn... Dar atât nu-i este de ajuns unui amator citadin vârât cu nasul în dosare şi în sufletul căruia, adormit cu tutun, se trezeşte un Dragoş ieşit din bârlogul lui, ademenit să descopere o ţară nouă, a cirezilor de zimbri urmăriţi în fugă. El doreşte şi sânge văzut în rană proaspătă şi pe trup de făptură vie în agonie.
PUBLICISTICĂ
1103
     Complicaţie de intelectualitate. Şi încercare de eroism, preferată, de cei mai blajini dintre semenii cărturari, în aplicările asupra iepurelui — un şoarece mare, cu multă pisică în compoziţia lui, dar fără aptitudini de apărare şi mai ales de atac. Neavând nici venin nici moravuri de cruzime, vânătorul se ştie din partea lui asigurat, căci în ce priveşte însăşi puşca, fabricanţii au luat măsuri să dea rezultate inofensive pentru purtătorul de cartuşieră, de pantaloni de specialitate şi de sac.
     Cine o cunoaşte ocoleşte capra neagră şi o respectă, dincolo de toate ştiinţele naturale. Oamenii i-au zărit, ca la pasări, foarte rar cadavrul. Atârnat, ca al graţioasei căprioare, la vitrina câte unei băcănii, poate că nu a fost niciodată. E o piesă de muzee de zoologie, împăiată.
     Viaţa i se petrece în piscurile apropiate de diamantele cerului şi străine omului, pe care, cu deosebire ţapul, un drac măreţ, învestmântat în sarică lungă de mohair, îl urăşte. Alpinistul o supără că vine până în tărâmurile pe care admisibil e singur şoimul. Pasul lui îi mânjeşte potecile, peizajul îi este degradat de cutiile de sardele şi de ziarele de împachetat. Mirosul sudorii omeneşti, atât de căutat de câine, displace nasului fin al caprei, ca tuturor fiinţelor ascetice din împărăţiile singurătăţii. Ea fuge de duhoarea familiilor de turişti în susul râpilor abrupte, cu o uşurinţă de mare păianjen.
     Mai ciudată decât apărarea într-o răscruce de precipicii, îi este numai glezna. Picioarele, încălţate în unghia lunecosă, ar trebui să o trădeze. în patru patofi pu câte două vârfuri de lac, în patru puncte mai puţin statornice decât secunda, capra îşi stăpâneşte pasul şi echilibrul cu o dibăcie supranaturală. O priveşti în Alpii Grisoni, spre Stoetzerhorn, iscodind semeaţă universul, cu ochii în lumina lui, din creştetul unei suliţe sau al unui ac de piatră, pe care nu ştii cum s-a putut urca. Dedesubt zace un ocean de prăpăstii. Se prăvălesc în el, la ceasul lor, toţi alpiniştii: capra nu a căzut niciodată suind
1104
TUDOR ARGHEZI
păretele drept, scoborându-1 şi umbând pe fierăstrăul crestelor neumblate.
    De ce tocmai copita sticloasă poate să alerge vertical pe zidul alpin, fără aderenţă materială cu locul călcat orbeşte, fără plasticitatea unei tălpi, fără pipăitul unui călcâi? Minuscula copită a delicatei articulaţii, căreia îi este încredinţată răspunderea unui volum anatomic masiv, e rigidă. Suprafaţa de contact cu firimitura primejdioasă a stâncii, care crapă şi se cojeşte neîntrerupt, e mai mică decât o ştampilă. Totuşi, familiaritatea mişcării, sprinteneala elegantă a săriturii din granitul pleşuv accidentat, ca de purice pe o plapumă de mătase, e de neînţeles. Capra contrazice fizica şi o răscoleşte. Din râpă la piscul inaccesibil, s-a sucit de câteva ori, iute, instantaneu şi, suind, pietrele dizlocate, tocmai acelea pe care nici nu şi-a pus bine piciorul, se rostogolesc, vreme de două mii cinci sute de metri, ca nişte găoci - şi pietrele fugite mereu, nu o răstoarnă. E un farmec, un descântec, o vrajă, o diavolie: între animal şi munte e prinsă o scamă magnetică.
    Dar e capra un animal? Vânătorul o împuşcă şi nu nimereşte flacăra neagră cu coarne, din pieptul Alpilor. De cele mai multe ori, pân-a nu apuca să ochească, el muşcă pământul.
    Vânătorul pierdut în Carpaţi a ţinut să-şi întreacă glonţul cu ţapul. A te aţine cu carabina la viaţă e poate că o plăcere. Dar el nu aflase de plăcerea ţapului negru, care îl caută pe vânător, simţit după râncezeală, până ce îl găseşte.
    Helveţii, milenari săgetători ai romanilor, păstrează, în tăcerile munţilor dintre lacuri, pe vechiul locuitor şi tovarăş de înălţimi, ferindu-se de întâlnirea cu el. Ţapul vine precipitat din spate sau din faţă, de-a dreptul în om, pe neaşteptate, îl împunge cu măciuca frunţii şi-l aruncă lat în gol, ca, dintr-un singur pumn, meşterul de box.
    Dacă nu l-au mâncat încă hultanii, amatorul de aşa vânat, care a zgândărit gingaşele taine cu trăgaciul şi le-a înfruntat,
PUBLICISTICĂ
1105
s-a putut întoarce acasă într-un sicriu. El a putut afla ceva de la munte şi, într-altă viaţă, probabil viitoare, va fî mai informat.
1938
                     SPOVEDANIA
    Când a împlinit şapte ani, Baruţu a trebuit, ca de obicei, să se împărtăşească, dar „spovedit".
    -    Nu mai merge ca până acum, să iei grijania cu linguriţa de aur în uşa altarului şi să nu te întrebe popa nimic. Trebuie să dai socoteală. Altfel popa nu te împărtăşeşte.
    Aceste vorbe ale lui tătuţu nu şi le-a tâlmăcit de tot Baruţu, dar aveau pentru el un înţeles, care l-a cam pus pe gânduri. Şiret cum a învăţat să fîe, nu dă pe faţă uşoara lui tulburare decât cu fizionomia, pe care n-a învăţat încă să şi-o stăpânească, îmbucă din cafeaua cu lapte cu pâine mai des, mai aplecat pe ceaşcă şi se iveşte pe figura lui o zbârcitură, ca la un afiş cu o literă întreruptă. Şi când vrea să mintă şi când se teme, se cunoaşte numaidecât. Parcă nasul cârn ar lua-o într-o parte şi parcă buza de sus i s-ar lungi, parcă ochii s-ar uita fiecare deosebit; parcă s-ar trage din margine un fir, care dezlânează corecta linie a ţesăturii.
    El aşteaptă, înainte de a chibzui întrebarea piezişă şi vrea să se lămurească fără să pară. Baruţu ştie tot şi-i este necaz să fie prins în deficit. De mai multe ori a păţit-o, afirmând că ştie un lucru pe care nu putea să-l ştie şi abia şi-a menţinut poziţia, înţepenit cu afirmaţiile lui, la strâmtoare, cu mâinile şi cu picioarele şi ostenit într-o agăţare silită de obiect. Cu toate că tătuţu a căutat să-l deprindă din vreme cu mărturisirea cinstită a ignoranţei, răspunzând la unele din întrebările lui: „nu ştiu,
1106
TUDOR ARGHEZI
să căutăm în Larousse“, el nu vrea în ruptul capului să ştie mai puţin decât sora lui, la citirea gazetelor de dimineaţă.
    - Ştii tu ce e Saragossa? l-a întrebat odată Miţu.
    -     Cum să nu ştiu? a răspuns Baruţu pedant. Dar n-a insistat.
    Simţindu-1 evaziv, a insistat însă sora lui. El a căutat să scape de preciziune. Ea l-a încleştat. El s-a zbătut, apărându-se cu ironia şi invectiva, dar ferindu-se să repete şi el Saragossa, de silabele cărui cuvânt era nesigur. Spiritul lui enciclopedic era în pericol.
    - Nu vezi că nici nu ştii să-l zici? Zi-1 şi tu dacă poţi.
    El n-a putut, dar a spus: „Nu vreau". Ea nu l-a lăsat.
    - Dac-ai putea, l-ai spune numaidecât.
    -     Oricine ştie să spuie Saragossa, a intervenit tătuţu, ca să scape prestigiul din dezastru.
    - Bineînţeles... a confirmat Baruţu, uşurat.
    însă, parţial, orgolioasa lui omniscienţă tot trebuie pedepsită.
    -     Pretinde să-mi spuie, mie, apasă Baruţu, completându-şi fraza agresiv, că n-aş putea să ştiu ce este Saragossa.
    Dar tătuţu nu-1 slăbeşte.
    -     Cine nu ştie că Saragossa e un fel de mazăre, care creşte în climele calde.
    -     întocmai ca soia, zise Baruţu, sigur de enciclopedie şi victorios.
    Miţu a râs cu hohote, Baruţu s-a roşit, simţindu-se păcălit şi văzându-se mai ales păcălit cu colaborarea lui personală.
    -     Aşa îţi trebuie! i-a declarat tătuţu. Ţi-am mai spus: nu te pripi, ca să nu te frigi...
    Aşa că „spovedania", care era un cuvânt nou pentru el, ar fi vrut să ştie ce este, dacă era o piedică atât de grea, cum i-o înfăţişa tătuţu, la împărtăşire.
PUBLICISTICĂ
1107
    Vasăzică, intervine ceva nou, se gândea el. S-ar putea să-l lase popa negrijit şi tocmai acum şi tocmai pe el.
    -      O să trebuiască să mănânci post cel puţin trei zile, i-a spus tătuţu... Dar fără bomboane şi fără prăjituri... Nici lapte, nici unt...
    Lui Baruţu, care e un mare mâncăcios, i-a mai venit inima la loc. Spovedania era pentru mâncare...
    -  Şi nu numai atât, asta e numai o pregătire.
    Baruţu iar se simţi neliniştit. Nu era de ajuns să nu mănânce.
    -      înainte de împărtăşanie, popa are să te întrebe de tot ce ai făcut până acum... Şi trebuie să spui...
    -      Fiindcă dacă nu spui adevărat, e păcat, a lămurit măicuţa. Că te-a văzut Dumnezeu şi îl întreabă popa şi nu te împărtăşeşte dacă are răspuns să nu te împătăşească.
    Atâtea constrângeri i-au jignit simţimântul de independenţă.
    -  De ce, tătuţule? a întrebat Baruţu.
    -      Fiindcă aşa e spovedania. Ca să meriţi împărtăşirea, trebuie să te spovedeşti.
    El nu găsea legătura şi era intimidat.
    -      Trebuie să te spovedeşti popii, dacă ai spus minciuni, dacă ai făcut ceva rău, pe care îl ştii bine tu, dacă ţi-ai ascultat părinţii. Te-ai făcut mare şi acum ţi se cere... Viaţa e cu multe răspunderi, ce crezi!
    Gândurile l-au năpădit şi tătuţu văzându-1 în penitenţă i-a mai îndulcit condiţiile.
    -  Să-i spui că te-ai certat cu Miţu...
    El nu-şi aduce sincer aminte:
    -  Nu m-am certat, tătuţule...
    -      Cum nu te-ai certat? Tot mereu vă certaţi amândoi... Lasă că o să o întrebe popa şi pe ea...
    S-a mai liniştit, aruncând o căutătură de complicitate către Miţu.
1108
TUDOR ARGHEZI
    -  O să-i spui că ai tras-o de păr...
    El se pocăieşte.
    -  Numai aşa, în glumă, câte niţel şi foarte rar...
    -  Ce câte niţel? răspunse Miţu. Ai uitat? Dar revenind:
    -  Dar parcă eu m-am lăsat...
    -      M-a zgâriat şi ea cu unghiile, mărturiseşte Baruţu. Uite, să-ţi arăt.
    Baruţu are semne pe nas.
    -  Dacă mă întreabă popa cine m-a zgâriat îi spui...
    Pe seară, copiii, după conciliabulele în doi, erau de acord.
    -  Tătuţule, zice Baruţu, are să-ţi spuie Miţu ceva...
    -  Are să-ţi spuie ceva şi Baruţu, zise Miţu...
    Ei stăteau alături de tătuţu, unul de-a dreapta, altul de-a stânga, aplecaţi lângă el la masă şi apropiaţi... Miţu îi îndreptă o şuviţă de păr pe frunte. Baruţu îşi purta degetul pe verigheta lui.
    -  N-o fi ceva de rău? i-a întrebat pe amândoi tătuţu.
    -      Ceva despre popa... zise Miţu gramatical, ocupată acum cu cravata: atârna un colţ mai lung.
    -      Dacă vrei, tu... începu Baruţu... netezindu-i degetul mic.
    -  Să vorbeşti cu popa... adăugă Miţu.
    -      Să nu ne mai întrebe... isprăvi Baruţu... Că n-am făcut nimic.
1938
          BUCUREŞTII PE TABLETE
   Fiindcă, în toate celea eşti mai documentat a începe cu sine, să pornim aceste note succesiv edilitare, utilitare sau
PUBLICISTICĂ
 1109
aproape estetice, întrerupte câteodată de accidentul reflecţiunii şi al vederii generale, din mahalaua noastră, a Mărţişorului de Sus.
    Să recunoaştem că numele e original, de Mărţişor, născut prin generaţie spontană, fără nici o colaborare, nici comunală, nici literară şi pomenită din neam în neam, fără tăblie şi indicaţii de hartă, ivit cine ştie cum, ca vorbele sau ca melodia unui cântec. Viile împădureau cu ciorchini de mărgăritare coastele platoului imens, desfăcut din câmpia capitalei la Filaret, continuat până la Mânăstirea Văcăreşti şi, neîntrerupt, dincolo de turlele actualei închisori, schiţat într-o zare. încă acum vreo patruzeci de ani, strugurii „mischet" ai regiunii se grămădeau de preferinţă pe mesele bucureştenilor şi boabele mari şi dulci ale razachiei se arătau montate în bijuteriile belşugului din vii. Au mai rămas în părăginile filoxerate câte o cramă pe cerdac, de care atârnă o zadarnică inscripţie „De vânzare", şi cocioaba unei bătrâne proprietare cu bariş, anunţată „De închiriat" printr-un bilet dreptunghiular, lipit cu multă băgare de seamă de-a-ndoaselea. Sute de case nevoiaşe au luat locul podgoriilor parcelate, improvizate din chirpici, zeci de străzi s-au croit singure, populate de muncitori şi, ca o reminiscenţă de teritoriu, locuitorii nu dispreţuiesc rubiniul, iar copiii de-o şchioapă şi sprinteni ca nişte lăcuste sunt tot atât de frumoşi ca roadele de odinioară.
    Mărţişorul suie din Cărămidari pe marginile grădinăriilor de azi vreo doi kilometri, coborând lin panta spintecată de curând, din dreptul închisorii, în Calea Văcăreşti, care nu mai aduce aminte, largă şi asfaltată ca un mare bulevard cu două şosele, nicidecum de groaznica uliţă, nu mai veche de şase, şapte ani. E meritul fostului primar, domnul Dobrescu, de-a fî transformat un drum de ţară murdar, strâns între două băltoace paralele, în ceea ce se vede azi. Al doilea fost primar constructiv, domnul Donescu, a isprăvit proiectul şi rupând
1110
TUDOR ARGHEZI
obstacolele care reprezentau mii de tone de pământ, a făcut derivaţia străzilor laterale în bulevard, le-a pavat şi le-a înzestrat cu electricitate. Nu trebuie uitat că primarul care a pus cel dintâi târn în mocirla Văcăreştilor a fost domnul doctor Nicolae Minovici. Mahalagiii l-au urmărit îmbrăcat în salopetă şi cu şapca trasă pe ochi, la comanda plutonului de măturători.
     Calea Văcăreşti, poate cea mai lungă uliţă din oraş, de vreme ce numerotarea caselor atinge aproape cifra de cinci sute, are două aspecte de contrast. Până la podul Lemaître aparţine unei lumi, şi dincolo de pod celeilalte. Arteră de circulaţie tumultuoasă până la răspântia Labirint, cu caracteristicile trase de la negustoriile Bărăţiei, vopselării, fierării, armării, magazine de mobilier, de pălării, plăpumării, fabrici de perii, ceaprazării, sticlărie, faianţerie şi aşa-numita galanterie sau negustorie de mărunţişuri. Este cu neputinţă de străbătut altfel decât în ralentiy cu automobilul, porţiunea cuprinsă între primăria de Negru şi colţul străzii cu numele cel mai bizar din câte s-au perpetuat cu consimţământul Municipiului, de Cauzaşi... Tramvaiele o parcurg cu încetineală şi trecătorii sunt mai deşi chiar decât pe un sector al Căii Victoria în zilele de corso. Aglomeraţie variată, colorată, febrilă: cartier evreiesc; un petic de patrie, o realizare provizorie, dar concretă de pământ făgăduit, Văcăreştii, Dudeştii şi furnicarul de străzi dintre artere.
     Aici totul se negociază şi orice rămăşiţă devine marfă. Ingeniozitatea iudee şi crâncena mizerie, pe care nici un popor din lume n-are capacitatea să o trăiască şi să o suporte ca Israel, să o biruie câteodată strălucit, se asociază în traficarea şi punerea în valoare a tot ce se aruncă. Neputând să caute aurul la vatră, îl scormoneşte pe maidane, în pivniţi, în poduri, în magazii, în hârburi, zdrenţe, cioburi, deşeuri, putregai. O doamnă de jargon a întreprins monopolizarea gropilor de gunoaie ale Comunei, cu contract. E de speriat câte soiuri de articole asortate şi ce cantităţi scot săptămânal mâinile
PUBLICISTICĂ
 mi
salahorilor doamnei, din movilele râncede şi puturoase din Valea Plângerii, cimitirul ordurilor menajere şi al sărăcimii, şi deopotrivă de sugestivă este şi risipa sutelor de mii de cămine din Bucureşti, care nu economisesc nici un material susceptibil să fie materia primă a unei industrii. Mult fier, alamă, plumb, cutii de conserve, cârpărie, ţesături de lână, ţoale şi stambă, încălţăminte uzată, nasturi, catarămi, petice de linoleum, sticle şi o infinitate de dopuri. Oasele ies din groapa de gunoi în caravane de căruţe. Zincul, tinicheaua, fonta, mucavaua sunt puse cu grijă deoparte şi ele. Ciorapii, aruncaţi laolaltă cu maţele de găină, nu se pierd.
    Nimic nu mai pute după ce, livrate fabricilor, aceste mărfuri inexpresive sunt distribuite maşinilor şi lucrătorilor care le utilizează. Ce ajung aceste varii imondice nu se poate preciza cu de-amănuntul. Sigur este că ele dispar, dispar în consumaţie şi reconsumaţie. Vitrinele luxoase, ţinute subt fulgerul oglinzilor şi al electricităţii au secrete, nebănuite de admiraţia publicului emoţionat în faţa lor - şi ştofele scumpe, de ultim desen, ar avea şi ele de spus ceva despre câte fire din groapa de lângă Crematoriu intră în compoziţia lor superbă...
    în Calea Văcăreşti s-au improvizat din mărfurile fanteziei o sumedenie de bazare subt cerul liber, unde amatorul de scule şi hodoroage găseşte adeseori obiectele absente din toată piaţa. Un simplu şurub dezasortat e chemat să împlinească o funcţiune certă şi după ce ai umblat un an după el, îl descoperi aşezat pentru vânzare, cu un preţ abordabil, dinaintea unei barătci universale. O jumătate de compas, douăzeci şi cinci centimetri de lanţ, un capac de canal, un dinte de angrenaj, un mâner, o garnitură de cauciuc, o vergea, fierul unui ciocan sau coada lui, un robinet, un pinten, trei sferturi dintr-un lavabo. Nu mai rămâne îndoială că bobinele electrice, aparatele de radio, gramofoanele şi plăcile sunt din abundenţă. Şi între o oală de noapte fără fund şi un tablou înfăţişând o divinitate, se întâmplă să dai şi de câte o carte interesantă. Aviz
1112
TUDOR ARGHEZI
bibliofililor: Mythes, Cultes et religionsy de Salomon Reinach, e o lucrare de mare erudiţie în patru volume, epuizată la Paris. Am tras-o dintre boarfele şi ţoalele unui tinichigiu, care vindea într-un bazar din cele pomenite, fiare de călcat rupte, reparate cu ciocanul lui. „Ce ceri pe asta?" „Ce dai dumneata?"
    Şi să nu ne închipuim că în această lume comercială, unde se pot cumpăra şi „partide" întregi dintr-un articol, de pildă galoşi noi, nepurtaţi, însă numai pentru piciorul drept sau numai al piciorului stâng, lipseşte o vie inteligenţă, zace o lene sau se dezgustă de viaţă un creier care nu gândeşte. Adeseori convorbirea la un ghişeu simpatică şi, mai mult, documentară, instructivă, te orientează, îţi dă plăcerea să afli şi să ştii. Un talmudist vinde magneţi, ochelari, despărecheaţi, chei fără broaşte şi broaşte fără chei. Doi lei bucata şi mai lasă ceva.
    Plecasem de la Mărţişor.
    Ei bine, aceeaşi stradă Mărţişor are de câte două, trei ori acelaşi număr de casă, când pe o parte a străzii, când pe cealaltă, şi mai are şi trei nume deosebite, în loc de unul singur, cum ar fi cinsit: o dată, strada Mărţişor, a doua oară, strada Prelungirea Mărţişor şi a treia oară... strada Detaşamentului. Tocmai în punctul de solemnitate, unde strada se despică din marele bulevard al Văcăreştilor, chix! Primăria actuală, care e tehnică, ar trebui să puie repede ordine în acest balamuc.
    Unul din foştii primari activi aprobase şi altă sugestie, ca toate străzile adiacente să poarte nume de calitatea Mărţişor. Ascultaţi nume de străzi: Spirache Oprescu, Ion Simigiu, Barzilai (a se rosti Bârzălai).
    Rămâne de făcut şi altă inocentă observaţie. Din punctul numit pitoresc „Sub Coastă" şi până în vârful dealului Văcăreştilor şi cotind pe dreapta, din bulevard în Mărţişor, municipalitatea a construit cu mari cheltuieli stradă săpată între maluri oblice de pământ. Ploile cară de vale pantele nefixate prin nici o vegetaţie, bitumul trotuarelor a fost acoperit cu noroi uscat, iar trotuarele străzii Mărţişor au
PUBLICISTICĂ
1113
dispărut numai în doi ani. Peste alţi doi ani, strada pavată va trebui dezgropată cu târnăcopul. Ministerul de Domenii invită publicul să-i dăruiască sămânţă de salcâm pentru plantaţii. Ar fi extrem de util să audă şi primăria municipiului această poftire şi să fixeze terenul mobil din părţile locului cu sămânţă. Mai ales că teritoriul de ţărână se cheamă în limbajul urbanistic „zonă de verdeaţă".
    Prin urmare şi pentru încheiere, e vorba de o rubrică şi de ordin practic. Când ziarele fac exclusiv politică, vine rândul revistelor literare să facă gospodărie...
1938
                  OCTAVIAN GOGA
    Omul crede că stăpâneşte timpul şi secunda îl doboară; că porunceşte vieţii şi abia îl cunoaşte firul de iarbă pe care-1 calcă; crede în glorie. Gloria lui e un bilet de transport al unui ambalaj dintr-o lume activă într-o nemurire întocmită. Dacă ştii că eşti într-adevăr şi că vei fi, de ce te sperie moartea, când îţi ia tovarăşul de lângă tine?
    Orgoliile, răzvrătite că implacabilul mecanism de nimicire le pulverizează în amănunt, şi-au căutat un plasament în iluzii. Atât e un om: o viaţă, o ceaţă, un pumn de vânt.
    Lui Octavian Goga, care a iubit-o fanatic, viaţa i-a fost necredincioasă. Ea l-a părăsit la netimp, cu preferinţa ei de todeauna pentru cei ce o trăiesc fără să o întrebe, să o turbure şi să o întoarcă la pravila palidului moment omenesc. Ca să fii împăcat cu ea trebuie să o legeni şi oglindeşti, ca fărâma de undă, fărâma de stea. Ne aducem aminte pasiunea înflăcărată cu care a povestit Goga într-o seară romanul de necrezut al unui popă de ţară. Sălbăticit de o dragoste sediţioasă el şi-a furat frumoasa şi a dus-o acasă. Satul a dărâmat casa peste ibovnici.
 1114
TUDOR ARGHEZI
    Câtă vreme a trăit, Octavian Goga n-a prea cunoscut, la toate potenţele, altă mulţumire decât a invidiilor mascate şi-a făţărniciilor, înscrise acum la necrologul lui. S-au citit diversele elogii semnate cu litere monumentale ale celor ce nu se mai simt umbriţi şi vor mai fî citite şi seriile de cuvântări de înmormântare. Parcă nu-ţi mai vine să mori după ce abia mai poţi trăi şi parcă ai chema, ca vulturii, moartea după tine în cer sau în râpele ascunse de talaze: să nu afle javrele că ai murit.
    Nu ştiu cum a fost mai mare Goga şi în ce anume: în literatură, în elocinţă, în mândria de naţie sau în justa chibzuire. Ştiu că a fost un mare talent neizbăvit, solicitat între diametralele opuse, simetrizate cu un rar meşteşug. Ştim că s-a născut în minte cu un univers personal. Ştim că a fost un luptător. Ştim că atâta timp cât i-au stat împotrivă adversari de contrast, a biruit. După ce şi-a câştigat adepţi şi partizani şi a fost consimţit şi aplaudat ca un general, a pierdut bătălia.
    Ştim altceva însă: că mai presus de opinii, de atitudini şi credinţă şi câteodată chiar în pofida lor, Octavian Goga a fost acel unic şi invariabil camarad al tuturor breslaşilor pe care nu i-a dispreţuit ca semenii lui de calibru uzual, când norocul, sau nenorocul - rămâne de gândit - i-a dăruit un jilţ înalt la postul de cârmaci.
    Cu amărăciune ne gândim la dezolarea nobilei femei brutal încercată cu care şi-a împărtăşit el emoţiile şi elanul. Golul ce-i rămâne, după o pierdere neasemuită, rămâne neîmplinit şi de Dumnezeu... Dar dacă lacrimile altora ar putea să i le împuţineze pe ale sale măcar cu două, ne-am lua voia să-i mărturisim, ne pare rău că public, că ştirea morţii de năpraznă a fost primită în căminul nostru, în care pe vremuri a intrat poetul şi a mângâiat obrajii copiilor, cu o izbucnire de lacrimi.
 1938
PUBLICISTICĂ
 1115
                     O ŞTIINŢĂ NOUĂ
    Sensul termenului „ştiinţă" variază cu secolul şi epoca. Pe vremea timpului lung erau o ştiinţă limba greacă, latină, compoziţia unui discurs de plăcere, exametrul, alexandrinul, madrigalul, meşteşugul scrisorilor de dragoste, discursul. Şi erau ştiinţe şi falsele ştiinţe asupra cărora ne orientează Moliere. Sunt şi ştiinţe oculte. Sunt ştiinţe, ghicitul în palmă şi-n cărţi de joc. S-ar putea defini asemenea ştiinţe: nişte preocupări individual interesante, în care elementul de căpetenie al lui Pierde-Vară e numai cerebral şi fără un deosebit interes pentru o a doua persoană.
    Evoluţia ştiinţelor făcându-se tot mai mult în direcţia obiectului controlabil şi experimentat, natura lor abstractă a fost substituită cu lucrul pozitiv. întrebat ce crede despre Dumnezeu, fiziologul Claude Bernard a răspuns că nu s-a întâlnit cu el în nici una din disecţiile lui. Asta nu însemna că ilustrul savant excludea din natură fenomenul şi subînţelesul divin, ci numai de ştiinţă, mărginită la puterile practice de înţelegere ale specialistului.
    Dacă, pe de altă parte, artele implică talent, adică substanţă, ca şi religia, mai presus de mijloacele noastre de judecată şi de analiză, ştiinţa implică numai element, fapt şi ideal concret.
    De aci până la ştiinţele utilitare ale timpului nostru, care confundă în vederea celor mai necesare rezultate, ştiinţa cu tehnica şi cu fabrica şi pe savant cu inginerul şi cu lucrătorul din uzină, era drum puţin şi el a fost cu succes străbătut. Matematicile, mecanica, metalurgia, chimia şi fizica au devenit automobil, cauciuc, roată pneumatică, vehicul cu motor. Viaţa s-a motorizat şi ritmul ei accelerat ironizează veacurile în care mii şi mii de oameni construiau ficţiuni verbale cu aoristele limbii elene, îşi băteau capul cu regimul
1116
TUDOR ARGHEZI
unui acuzativ şi ştiau pe dinafară Anavasis şi Egbgile virgiliene, învăţate din foile manuscriselor îngălbenite. Ea nu mai admite pierdere de vreme cu agrementul contestabil.
    Adeseori un şurub cu piuliţă, un resort, un şplint fac mai mult decât o idee fără scop şi buna mânuire a uneltelor de ajustaj întrece şi în satisfacţie şi în valoare intrinsecă un sistem de a gândi care concepe lucrurile pe dinăuntru şi lucrul în sine.
    O ştiinţă cu totul nouă e circulaţia... Nu mai e de-ajuns să nu dai în gropi, să nu porneşti cu stângul şi să nu umbli pe două cărări. Circulaţia asta aparţinea unui trecut fără grabă, fără treabă. După ce a mers zeci de mii de ani în două picioare sau târâş, omul trebuie învăţat să umble iute şi când nu-i mai ajung talpa şi roata, să zboare.
    Trebuie să ştii o sumedenie de lucruri, ca să fii, nu numai un învăţat al circulaţiei, dar şi un simplu adept al mersului pe jos. Tamponarea automobilelor unele cu altele şi a omului cu ele, este cazul cel mai frecvent şi care nu se poate evita fără ştiinţă. Poliţiile, primăriile reglementează pretutindeni cadenţa şi din competinţa autorităţilor circulaţia a trecut în viaţa socială. Şofeurul e un cărturar pe catedră, un pedagog pe fugă.
    Acţionarea mişcării repezi a fost numai o etapă în dezvoltarea circulaţiei, o etapă care încă nu s-a sfârşit, de vreme ce se caută după atingerea vitezelor de o sută şi câteva zeci de kilometri pe oră, o posibilitate de a căpăta cinci sute de kilometri. Ca în orice rezultat înregistrat de sforţările omului, viteza trece dincolo de scopul practic şi se amplifică monstruos. Când utilitatea începe să năzuiască la recorduri şi se face exclusiv sportivă, nici ştiinţa nici bunul-simţ nu mai au ce scoate dintr-însa şi excepţionalul rămâne o curiozitate de laborator, peste orice competinţă folositoare.
    în ştiinţa circulaţiei excesul e maladiv şi criminal. Ea urmăreşte problemele ce i se pun, numai din punctul de vedere al nevoilor sociale şi cum individul e supus zilnic calamităţii
PUBLICISTICĂ
1117
morţii normale, ştiinţa circulaţiei, chemată să rezolve o sumedenie de teme, care de care mai esenţiale, are în sarcina ei înlăturarea morţii accidentale, a morţii inutile şi a mizeriei pentru cei rămaşi în viaţă după pieirea, de pildă, prin asasinat mecanic, fie cât de inocent, a şefului unei familii. Căci, să nu uităm, statisticile mondiale dau anual cifre de morţi prin accident, înspăimântătoare, comparabile cu dezastrele unui război permanent, escortat de epidemii.
    Circulaţia în acţiune face pe omul social mai brav, mai îndrăzneţ, mai bogat în resurse şi iniţiative şi poate că şi mai inteligent - pe lângă câştigul esenţial, că îl hrăneşte şi îl civilizează. Dar tot atât de adevărat e şi caracterul ei de omenie atât pentru omul în acţiune, cât şi pentru victima lui pasivă, care trebuie să se împuţineze tot mai mult, până la dispariţia totală a necrologului din titlurile de nobleţă ale automobilismului şi din carnetul şofeurului profesional.
1938
                        FRANCO
    O fotografie publică l-a înfăţişat pe şeful naţionalist spaniol lângă graţioasa domnişoară Carmencita, fiica generalului, şi un câine britanic, Dick. Idilica scenă, cu doi copaci decorativi în fund, surâsul tatălui şi al copilei afirmă o stare sufletească de dragoste delicată şi pare luată din grădina unei reşedinţe înflorite, în care soarele parcurge din răsărit în apus nuanţele formelor tihnite de strict interior.
    Singură uniforma militară a noului duce sau ftihrer dă indicaţia meditativă a evenimentelor printre care s-a strecurat, vizibil mulţumit, comandantul războiului civil, până acasă, pentru o gustare de pace şi odihnă.
1118
TUDOR ARGHEZI
    Evenimentele n-au variat aproape doi ani decât în intensitate, seria lor neîntreruptă fiind în categoria funestă, aceeaşi. Oraşe,, monumente distruse, vechi aşezăminte pulverizate. Şi încă n-ar fi nimic: piatra se reface, tencuiala se împrospătează. Dar s-au risipit căminurile, au murit mii şi mii de părinţi şi alte mii de copile, tot atât de fragede ca fata generalului, au rămas pe drumuri. Poate că şi aceste materiale, la urma urmelor, se refac fără cheltuială...
    Vina cade asupra şefului din portret, aproximativ numai pe jumătate, împărţită egal sau inegal, proporţia cauzelor interesează mai târziu, după ce sângele s-a uscat şi s-au înmulţit cimitirele şi cerşetorii, între dezordinea ieşită dintr-o revoluţie de înaintare înapoi şi o revoluţie nouă, de dare înapoi, înainte... Două revoluţii succesive. Ele pot să fie repetate, la un popor a cărui voie bună de sânge de taur se mângâie în antracte cu spectacolul sângelui de om.
    Dintr-altă parte vine mirarea. Poate fi omul normal, omul de bine, atât de complicat încât să-şi poată răsfăţa nu numai copiii dar şi câinii, de prietenia cărora se leagă duioşia inimilor blânde şi însufleţirile dezamăgite - poruncind în acelaşi timp sabia, focul şi prigoana împotriva pribegilor unui război, cu deosebire între fraţi? Ori a fi spaniol e altceva? Ceva ca o supraumanitate, indiferentă la sentimentele vulgare ale milei şi remuşcării şi pasionată de teorii şi concepţii? Adversarii naţionaliştilor se bat pentru Kropotkin şi Marx.
    Sau războiul intern din Spania e şi el cu totul altceva decât ne închipuim, decât un război şi decât un război civil? Ceva exagerat şi amplificat de ştirile agenţiilor telegrafice, o variaţie a monotoniei unei vieţi fără avânt, un joc de sinucigaşi - cine vrea moare, cine nu, trăieşte - în evoluţiile căruia antagoniştii sunt nişte parteneri, în cele din urmă şi ori şi cum de acord?
1938
PUBLICISTICĂ
1119
                              GOLURI
    Trebuie, fără întârziere provocată, zici, o reacţiune a simplificării şi întoarcerea la minuscul. Metoda de viaţă care de jos în sus dă greş în toate zilele şi la toate nivelurile, trebuie înlocuită cu altă metodă.
    Prin aventură politică sau de cultură, generaţiile au ţinut să rodească tot mai mult mai sus de rădăcină. Dacă un cartof a putut prin legitimele capricii ale naturii să dea o piersică, o dată, grădinăritul şi-a permis să creadă că morcovii pot să facă artificial rodii în serie şi păstârnacul ananas. Era de ajuns o sămânţă de dovleac şi o seră. Dovleacul îl aducea omul şi sera climatul. Nimănuia nu i-a mai plăcut profesia lui şi pentru odrasle a pregătit cariere miraculoase. începută de o generaţie, meseria părintească a şi fost în aceeaşi generaţie abandonată şi zigzagul aventurii s-a îndesit. Câte nume pot să fie urmărite, stabilite pe o linie a familiei o sută de ani?
    Lichidează în Bucureşti o firmă de imprimerie, proprietatea unui brav bătrân tipograf, obosit de o mare viaţă de activitate. E impresionantă descompunerea treptată, zi cu zi, a unui atelier bogat înzestrat. Maşinile pleacă una câte una, încărcate de un cumpărător şi altul. Dulapurile cu litere se împuţinează, toate uneltele se risipesc. Firma dispare şi odată cu ea o muncă afirmată şaizeci şi cinci de ani. Câtă nobleţe organizată inutil!
    Tipograful are un fiu, „un măgar de băiat“, cum îl califică părintele, un fiu care nu vrea să rămâie tipograf şi care n-a fost niciodată şi nici altceva n-a izbutit să fie. îi place politica... E o meserie încercată, nuanţată şi singura profesie a eredului. Murdăria cinstită a muncii îl scârbeşte. Doreşte să aibă mâini fine şi să participe la murdărie pudrată şi la marochin.
    Acelaşi e cazul unui tăbăcar din doi fraţi tăbăcari. Unul a trădat argăseala pentru un fotoliu politic. E şi cazul unei lamentabile majorităţi intelectualizate de fii de muncitori şi de mică burghezie provincială sau periferică, cu aptitudinile pierdute şi cu altele fals asimilate.
1120
TUDOR ARGHEZI
    Din toate aceste sărituri în gol se permanentizează golul care stă în conştiinţa publică de zeci de ani neacoperit în haosul unei lumi mereu improvizate. Tot ce se adună într-o viaţă se risipeşte; experienţă, bunuri şi timp.
1938
                     ZIMNICEANCA
    Spectacolul senzaţional de la Naţional: Madam Sans-Gene\ Sardou.
    Aş putea mărturisi că n-am părăsit de vreo treizeci de ani o sală de teatru cu aceeaşi încântare ca în seara de spectacol, de pe vremea când umblam din stal în stal şi din galerie în galerie, prin ţară franţuzească.
    Acum, în familie, ne îmbrăcam pardesiile şi fleşfenderiţele în loja nr. 19, copiii, doamna şi domnul întinzând mâinile la cuier veseli şi satisfăcuţi şi pugilând cu diminutive de vorbe.
    Se întâmplă destul de rar ca martorii de vârste şi sensibilităţi contradictorii ai unui divertisment care pretinde şi un grăunte de judecată să fie influenţaţi identic la ruperea disciplinei şi a politeţei, când publicul, numerotat de două ori, la bilete şi garderobă, caută în destrăbălată debandadă a ieşirii valvârtej compensaţia interdependenţei organizate.
    -    Hai să bem în sănătatea cucoanei Mărioara şi a lui nenea Mitică un pahar bun! a zis cineva.
    Şi pe când rubinul unei butelii de onoare era sorbit cu picătura, ne cercetam fiecare, ca nişte lăutari în pauza orchestrei, coardele la scripci sentimentale, ca să pricepem cum ne găsim la unison, şi copiii şi camarazii lor părinţi.
    Cucoana Mărioara e doamna Maria Zimniceanu, care întrecând nepermis de mult toate cotele de talent din teatru s-a depăşit astă dată, dacă s-ar fi crezut cu putinţă, şi pe sine.
PUBLICISTICĂ
 1121
E greu de crezut că teatrul francez însuşi ar putea dispune azi de o Madame Sans-Gene de calitatea Zimnicencii.
1938
                      DEGENERĂRI
    Oamenii închişi, bolnavi şi morţi e inelegant să fie atacaţi, după ce i-ai admirat la vitrina socială, făcând dintr-un leu doi şi din pol milionul, fără să te turbure magnifica lor îndemânare.
    Cu o diplomă şi un ghiozdan şi fără nici o altă instalaţie, câteodată cu o singură peniţă, în stare să contrafacă toate atitudinile, să servească şi să le deservească pe toate, pe rând, dar cu o plasticitate universală a conştiinţei, miracolul se săvârşeşte subt ochii tuturor, în fiece zi.
    Viaţa zisă modernă ţine de cele mai multe ori izolat pe creator, ridicând în apogeu imitaţia şi plagiatul, dar dă acţiunii şi culturii o personalitate sintetică şi abreviată, care îi poartă toată industria într-o servietă: materii prime, materiale lucrate, proiecte, idei şi reţete. Exemplar admirabil, atâta timp cât în dosarele şi tarifele ei nu intră abstracţiunile animate de un sentiment, motorizate de un moral, ea s-a multiplicat în temperatură propice până la decadenţă, prezentă şi ieftenind scrupulozitatea pretutindeni; la cafenea, în anticameră, în aulă, pe catedră, în politică şi presă. Chiar în camera de culcare, în care s-a împuşcat în inimă un fiu de regent, se poate găsi strecurat acest enciclopedist: samsarul.
    Existenţa lui, inofensivă din punctele de vedere isprăvite, ia un aspect de mare tragedie, dacă este examinată din poziţiile sufleteşti. Unde începe şi unde sfârşeşte samsarul şi câtă cantitate din el s-a divizat în politică şi cultură e delicat de analizat. Activa celulă e despărţită adeseori de celula
1122
TUDOR ARGHEZI
temniţei printr-un părete transparent, ca în stupul cotropit pe jumătate de mucegai, unde albina muncitoare, fixată într-o preocupare absorbantă, nu ştie ce se petrece în gingaşa ei încăpere poligonală. Pentru apărarea unui sector cucerit, necesitatea salvării personale pune totul în joc, tot ce poate dura şi unelti neştiut pe întuneric, şi sinuciderea e ultimul act, până la care nimic nu a fost cruţat, nici ticăloşia.
    Un ministru de Justiţie a fost odată arestat şi alt ministru, din diplomaţie, a fost dus la cimitir, în aceeaşi zi. Bancheri, agenţi ai bursei din răspântii, contrabandişti, figuranţi cu mai multe nume au escortat convoaiele, din care cel mai puţin interesant a fost alaiul de temniţă. Unul mai tânăr vrea să piară, nemaiputând sta în viaţă cu onoarea, poate că numai accidental ştirbită. Mai-bătrânul ţine la funcţiunile lui fiziologice câte i-au mai rămas. Două sensibilităţi: obrazul şi buba.
    Când se va face, dăruit epocii, bilanţul influenţelor care pun faţă-n faţă două lumi, una abia în schiţă şi limpezire şi cealaltă, lipsită de linie, de elan şi credinţe, bună de orice şi pregătită pentru orice monstruozitate, volumul şi originile lor vor fi edificatoare şi multe calificări, reţinute de litera tiparului, vor fi şterse cu o trăsătură enervată din catalogul amintirii. Oameni acaparatori şi glorioşi, care un moment au concretizat o speranţă, vor fi identificaţi cu caria şi putregaiul şi monumentele lor, comandate pietrarului încă din timpul unei vieţi încâlcită între făţărnicie şi neruşinare, se vor desface ca un mălai incoerent.
1938
                         OUĂLE
    Când se întoarce măicuţa de la găini, şi numără ouăle pe masa învelită cu o faţă de cânepă groasă, e o sărbătoare. De le-ar fi scos din cer aşa de frumoase, bucuria ei n-ar fi mai
PUBLICISTICĂ
1123
îngerească. în coşul de răchită rotund, adus pe sus şi jucat în palmă, stau grămadă câte cincisprezece, douăzeci, treizeci de ovale de faianţă. Găinile albe le dau albe; galbenele şi roşiaticile: ca fildeşul şi pestriţe.
    -      Ăsta e al Boghetei! fac prinsoare. îl cunosc după picăţele! strigă măicuţa. Cestălalt e al Coţofenei. (Avem o găină coţofană...) Pe astea le-au făcut picherile...
    Măicuţa nu şi-a stricat graiul de-acasă într-atâta încât să-i zică picherei bibilică şi bicheroiului bibiloi.
    -      Fetele mamii! cum se îngrijesc ele să nu dăm bani pe ouă, de Paşti. Dacă eşti, Baruţule, cuminte, o să roşesc pentru tine unul, ca să le spargi pe toate.
    într-un coş, deasupra, iacă un ou de patru ori mai mare decât celelalte.
    -  Ce-i cu ăsta?
    Familia e în dreptul ei să fie mişcată. Crezând că avea un gâscan şi căutându-i o păreche vrednică de obârşiile lui occidentale, ginerele s-a dovedit gâscă. Strigându-1 Costache, şi el răspunzând la numele de Costache bucuros, acum o să-i trebuiască numele schimbat. E tot atât de greu să-l treci dintr-un nume într-altul, ca pe creştin să-l lepezi de legea lui şi să-l faci papistaş!... La noi în casă nu se taie vieţuitoare: gâscanul e om, câinii sunt oameni, oamenii sunt şi cotoşmanii.
    -  Ştiţi ce să facem? Să-i zicem tot Costache! a hotărât Baruţu.
    Boghiata e o găină cu pălăria trasă pe ochi, peste un bariş,
ca o beretă ciufulită, tricotată mărunt până la cioc. Ca să zărească puţin, ea trebuie să caute pieziş, să cerceteze de aproape, cum zice măicuţa, ca o „nioapă“, cu o sfinţenie încremenită a uitării de domnişoară farmacistă... Foarfeca încovoiată îi tunde ea cu băgare de seamă ochii de jur-împrejur, acoperiţi cu barbă, o dată pe săptămână, dar nu izbuteşte să biruie năvala.
    Picuţa neagră dă oul cel mai glumeţ, mărunţică şi de neam pitic. Bărbatul ei, plin de nazuri şi cârcotaş, e puricile
 1124
TUDOR ARGHEZI
neastâmpărat al cârdului de găini, mic cât pumnul şi necredincios, dar ibovnic înfumurat al marilor mătuşi înfoiate, cu patru fuste la crinolină. Are o pană-n coadă de douăzeci de ori mai lungă decât el întreg, o creastă roşie aprinsă şi harţag. Pune pe fugă corciturile vestite, de viţă nobilă uriaşe, orpingtoni şi brahma, cocoşi molâi, ventriloci, şi-i de temperament publicitar. După ce şi-a scos duşmanul din ceea ce i se pare circumscripţia lui, piticul se lungeşte din picioare, bate din aripi, se proslăveşte şi face evenimentul cunoscut, aruncând în văzduh o proclamaţie trâmbiţată. Niţă din Vlaşca, un dulău de cocoş, care ne-a venit de pe la Videle, i-ar fi scos ochii şi maţele de mult, fără o pază severă. Fanfaronada marsilieză a domnişorului scoate din fire vlăjganul, învăţat cu personagii depline, cu bivolii şi berbecii de-acasă.
    „Madam Anescu" e-o găină anemică, palidă, ca o profesoară nemţoaică, iar mahalagioaica durdulie, cu caţaveică şi-n târligi, e „Cucoana Sultana".
    Sărbătoarea ouălor cotidiană s-a potrivit cu floarea vişinilor, adunate în buchete mari date-n leagăn, înainte şi-napoi, de vânt, cu frânghia de rufe, cu peşchirele, cu năframele şi şervetele, steaguri prinse între catarge de prăjini.
    Am vroi să ne deprindem fără emoţii cu prezenţa ouălor în gospodărie, cu fabricarea lor în serie; să nu ne tulbure forma şi substanţa. Am vroi şi noi să cuprindem aceste miracole cu gălbenuş în mărfurile alimentare. Regularitatea predestinată a elipsei, cutia ei rotundă, de piatră transparentă, căptuşeala de mătase şi catifea fragilă, totul lucrat cu meşteşugul secret din întocmirea gingaşei petale, al subtilului polen, al parfumelor, sunt de-o seamă, pentru uimirea şi temerea noastră de nevăzut, cu giuvaierele de lumină ale ochilor tăi, fiică a Maicii Fecioare, pensulaţi cu safir.
    Câteodată, măicuţa descoperă pe undeva, într-un loc ascuns, o puzderie de ouă. Strigătul imprudent al tăinuitoarei, satisfăcută că-şi adună comoară, o trădează.
PUBLICISTICĂ
1125
    -      O să rămâie Picuţa, zice măicuţa, cu gura căscată, mâine, când n-o să le mai găsescă unde şi le-a pus. De două luni ştiu că mă înşeală şi m-am ţinut după ea. îşi pusese, hoaţa, de gând să cadă cloşcă şi să ne întâmpine într-o zi, din buruieni, cu douăzeci şi cinci de pui de aur, ca nişte diaconi. Dar mă răzgândesc. O să fiu mai şireată decât ea. Mă duc să-i pui ouăle la loc.
1938
                       AMINTIRI
    Era o vreme în care bugetele statului dădeau excedente, fără glorie de nici un fel pentru miniştrii finanţelor, aleşi dintre simplii oameni de treabă. Ştiinţele politice constituiau un studiu în glumă pentru repetenţii cursului inferior secundar, neputincioşi să ajungă până la Drept, care, şi el, făcea obiectul unei diplome, obţinută la Târgovişte. De vreme ce tinerii se cuvenea să aibă un certificat, dacă nu tocmai o licenţă, titlul de licenţiat, totuşi, în ştiinţele politice conferea o situaţie de intelectual. Când candidatul se dovedea inapt şi pentru acest pergament, redus în piaţa învăţatului, la ultima ieftinătate, ce-i mai rămânea tânărului cărturar de făcut? Niţică sau mai multă politică, neprecedată de cuvântul ştiinţă. Şi se putea întâmpla ca tânărul să fie şi ministru şi chiar să facă bună figură, în cadrul epocii, pe orice timp.
    Un profesor de matematici, decedat la catedra lui, funcţiona pe baza unei absolvenţe de apărător de judecătorie şi prin daracul lui, de ales firul subţire, trecea copilăria dintre doisprezece şi optsprezece ani. Examenele fiind de o severitate fără obiect, întrebările dascălului de matematici se raportau mai mult la numărul paginii din manual, unde era discutată o problemă, decât la problemă. Este adevărat că puteai obţine aritmetic notă, cu două, trei, patru perechi de curcani, după
 1126
TUDOR ARGHEZI
gravitatea situaţiei din catalog. La greacă, puteai da examen cu un kilogram de tutun bun şi cărticele „Job“, iar la muzică, teorie şi cânt era de ajuns un săculeţ de arşice cu ichi.
    îşi mai aminteşte careva ichiul, construit dintr-o soalbă găurită traversai şi umplută cu plumb? Soalba era arşicul caprei, scos din pastramă. Ca să devie ichi într-adevăr, trebuia târşită soalba pe o suprafaţă lungă de ciment. Se preferau soclul unui grilaj şi zidurile Academiei, ca să scadă plumbul prin lustruire. Localurile de liceu şi instituţiile culturale slujeau cel puţin la câştigarea rezultatului apreciat de profesorul de muzică: un ichi ideal.
    Prevăzută de natură cu două coarne, arşica de capră era apucată între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte şi învârtită prin onctuozitatea buricelor, greutatea plumbului jucând un rol mecanic de echilibrare a mişcării, ca volanul unui motor fixat pe arborele vilebrequin. într-un cerc tras cu tibişirul se rânduiau mielele (singular: mia) câte două. Jucătorii aruncau cu ichiul de la o distanţă concurată, ca să le lovească. Tot ce sărea peste cerc le aparţinea şi recordul era câştigat de jucătorul care le „plesnea (termenul tehnic) în plin“.
    Joc străbunesc. îl practicau pe scara templelor romanii, asimilabil în definitiv cu popicele. Copiii l-au dat uitării, fără pierdere mare pentru ei, care nu-şi mai amintesc nici de golful de odinioară, de-a poarca şi, probabil, nici de ţurca unui crâmpei de lemn rotund, ascuţit şi bătut în vârfuri, ca să sară, cu ciomagul: biliard de câmp. Ruşinea nu era prea mare: arşicele le-au jucat şi francezii: Ies osselets (oscioarele). Profesorul de muzică da nota de autoritate aceluia care, aducându-i arşicele bine spălate, le punea într-un sac de mătase, aşezând în gura sacului piesa esenţială: un ichi târşit la perfecţiune.
    Examenul se făcea pe catedră, profesorul învârtind cu dexteritate, ichi după ichi, şi făcându-şi observaţiile cu competinţă, pe ce parte soalba nu fusese tocită de-ajuns. Mama atentă, sora înfloreau pântecul sacului cu o broderie. Nota zece
PUBLICISTICĂ
1127
cu felicitări era atribuită şcolarului cu o monogramă, adaosă unui conţinut de miele şi ireproşabile soalbe.
    Exista şi o diviziune valutară; două miele: o soalbă mică; o soalbă mare: patru miele şi un ichi; două soalbe ori opt miele, de vreme ce tutunul implica limba elenă şi curcanii erau ctitorii algebrei şi trigonometrici.
    Aşa timpuri, aşa oameni. Statul nu ştia pe ce să mai cheltuiască un excedent, iar impozitul pe leafa, să zicem, a unui diacon, era de 1,85, un leu şi optzeci şi cinci de bani, la trei luni, şaizeci de bani pe lună, două centime pe zi. Şi viaţa li se părea bătrânilor excesiv de scumpă. Ei apucaseră altă vreme, şi mai burlescă, a sfanţului. Cu un sfanţ derizoriu ei putuseră să cumpere o căruţă de merinde şi mărfuri, transport compris.
1938
                    ŞTIINŢE ŞI ŞTIINŢA
    Se simţea însă lipsa cumplită a oamenilor de ştiinţă, marea suferinţă colectivă. N-aveam doctori în felurite discipline, învăţaţi, mari învăţaţi şi mari specialişti. S-a isprăvit penibila eră: avem. Şi se înmulţesc. Oamenii de ştiinţă câştigă victorie după victorie şi, în finanţe unde războiul a dat o admirabilă recoltă de novatori, se pare că se găsesc cei mai izbutiţi, ca ichiul ideal. Bugetul a sărit cu iuţeala aparatului de taximetre, din patru sute în patru sute de metri; după şapte, opt mişcări citeşti că ai de plătit patru sute de lei. Specii splendide, economiştii!
    Beneficiile clare ale ştiinţei aduc organizarea şi legiferarea, în stare de ignoranţă, de pildă, pâinea era acum patruzeci de ani cincisprezece bani kilogramul şi peştele zece bani. De câte munci a fost nevoie ca grâul să capete proporţiile bobului de mei şi ce epocă de barbarie a trebuit biruită, ca să atingă peştele
1128
TUDOR ARGHEZI
prestigiul preţului de şaptezeci lei în eleşteu şi o sută de lei cel în apele mării, îşi dă seama şi un ignorant. Un studiu ramificat, aprofundat a fost necesar. El nu putea fi încercat fără specialişti, fără savanţi, fără doctori, fără europeni. în anii de glorie ştiinţifica şi de apogeu al specialiştilor, scrumbiile vin din Olanda, crapul din Iugoslavia şi Grecia — şi nu pe apă, înot, ceea ce ar fi de-o simplicitate primitivă, dar cu trenul. Toţi oamenii proşti de pe vremuri doreau arzător o civilizaţie rapidă, dar nici unul nu s-a gândit că o să aibă parte de ea, într-atât.
    Asta în ceea ce priveşte lucrurile noastre mai vechi, uitate odată cu poarca, ţurca, leapşa şi barul, jucat într-un picior. în cele noi şi noi de tot, rezultatele sunt incomparabile. N-aţi vrea să ne plimbăm puţin, pentru că ne găsim în Bucureşti şi în luna lor? Am putea trece, de pildă, pe la „Institutul Babeş“, care a împlinit tocmai cincizeci de ani de la înfiinţarea lui. Orice autobuz te lasă la poartă.
    Doctorul Babeş, un urmaş al lui Pasteur şi, fără să cădem în lauda de sine, un echivalent al descoperitorului francez, a putut aşeza în oraşul nostru al doilea institut antirabic european, după cel din Paris.
    Toată lumea a cunoscut şi valoarea şi modestia marelui bacteriolog decedat. în institutul lui era căutată şi vindecată turbarea oamenilor, turbarea propriu-zisă, fără figuri, luată din muşcătură de câine.
    Babeş n-a fost să mai fie în viaţă la sărbătorirea celor cincizeci de ani de jubileu al aşezământului, cu mare lux de participări şi prezenţe. Locul lui e ocupat, ca în istoria tuturor isprăvilor şi iniţiativelor, de succesori, locurile neputând rămâne goale decât în ce priveşte cifra de exponent. Substituirea e şi ea o ştiinţă, o supraştiinţă împletită cu toate ştiinţele princeps. Columb a rămas cu oul: continentul i l-a mâncat samsarul Vespuci. O să vedeţi, dacă treceţi pe la „Institutul Babeş<£, un palat de saloane şi biurouri somptuoase, din care a fost dat afară un învăţat ca doctorul Proca,
PUBLICISTICĂ
1129
rezervate exclusiv unor domni, desigur savanţi dar de numele cărora ştie mai mult portarul decât ştiinţa, şi într-o latură de sordidă mizerie, un beci şi o scară îngustă de infern, rezervate celor două sute, trei, patru sute de bolnavi, veniţi din toate colţurile ţării la tratament.
    într-o promiscuitate voită poruncit şi păstrată cu o stricteţe de înfumurată cruzime, se învălmăşesc, vârstele, sexele, categoriile. Spectacolul trebuie văzut. Evocă felinarul medieval şi clopotul ciumaţilor, arderea de vii a îndrăciţilor epileptici. Când ne-am vârât printre nefericiţii tratamentului pasteurian ca să ne documentăm, un copil de pe o treaptă, înghesuit între sutele de larve umane atârnate de rampă, n-a mai fost în stare să se stăpânească şi neputinţa lui s-a făcut direct cunoscută, vă închipuiţi, tuturor celor mai de jos. Duhoarea încăperii pestilenţială ieşea din trupuri, din zdrenţe, din încălţăminte.
    De o îmbăiere, de o aşteptare decentă la vizită, nici urmă de intenţie.
    Este interzis să te apropii, bolnav sau presupus bolnav, de zidurile institutului pe altă parte decât sinistra galerie de osândiţi, servită de o portiţă dosnică mascată. La Căile Ferate, unde oamenii nu se duc măcar pentru sănătate, există un biurou de orientare a publicului, un ghişeu, o sală cu scaune. Anticamera e universală. La „Babeş", executorul ştiinţific şi de obligatorie caritate al direcţiei actuale este un servitor. Camera de gardă obişnuită a spitalului, medicul care în toate zilele şi la toate orele repartizează vizitatorii, le face un examen sumar şi ştie, pentru că gândeşte şi citeşte, să primească în interiorul sentimentului de generoasă datorie, egal pentru toată lumea, pe fiece vizitator după calitatea lui, sunt necunoscute la „Babeş". Stilul şi politeţea, absente. Jupiterienii medici poposesc între variatele îndeletniciri sociale, câte un timp pe zi, în turnul de ivoriu şi refuză cu nepermisă sălbăticie contactul cu nevoia de informaţii. Săraci şi nesăraci sunt îmbulziţi laolaltă în beci. Dacă aceşti eventuali abonaţi
1130
TUDOR ARGHEZI
ai unui lung tratament n-au avut prevederea să devie clienţi la domiciliu şi se duc la institut, ca să se bucure de gratuităţile ştiinţei acordate de stat, servitorul îşi face datoria şi-i trimite la beci.
    îi vine greu cititorului deprins cu ospitalitatea şi cu omenia românească, să creadă că această lipsă de cuviinţă pentru om şi suferinţa lui se poate petrece într-un teritoriu al ştiinţei adevărate, pentru determinarea metodelor căreia Louis Pasteur şi-a cheltuit o viaţă şi Babeş viaţa lui, când mai ales institutul nu-i proprietate privată şi pare destinat în spirit şi acţiune sănătăţii naţionale deficitare. La contingentul de mortalitate al copilăriei, de tuberculoşi, sifilitici, pelagroşi, exantematici şi paludici, care o ameninţă şi o asaltează, împiedecând constant exuberanţa temperamentului şi inteligenţei unui popor tânăr, ferit numai de o natură neînţeles de darnică de pieire, se adaogă în medie vreo cinci mii, dacă cifrele căpătate din a treia mână nu sunt inexacte, de bolnavi ai virusului turbării.
    „Dumneavoastră nu ştiţi încă nimic", ne-a spus un agent sanitar, silit de frică la discreţia profesională. Şi ne-a citat limba boului, pe şoptite.
    E singura autoritate la care ne-am putut documenta. Domnii profesori sau miniştri cărora le-ar putea arde de o anchetă precisă, au surse mai informate de cercetat în materie, portarul, servitorul de la uşă, coşarul, mecanicul de la calorifer, unicele competinţe abordabile şi cu foarte mare greutate, la Institut.
1938
                     ŞTIINŢE NOI
   Alte ştiinţe s-au ivit, fiecare din noi dorind să fie pe lângă om politic şi om de ştiinţă remarcat. Ştiinţa iese de unde nici
PUBLICISTICĂ
1131
nu gândeşti. A ieşit pe neaşteptate şi o Academie ştiinţifică în toată corpolenţa, numărul de patruzeci de fotolii ale Academiei Române dovedindu-se insuficiente pentru excesul de celebrităţi şi nemuritori şi toată lumea voindu-se nemuritoare, nemaiplăcându-i calificativele, gradate de la genial şi extraordinar în jos.
    Elefantiazis al personalităţii. Pe nesimţite, roca socială s-a dislocat, pornită pe firimiţare, odată cu tulburarea sedimentelor sufleteşti. Omului nu-i ajunge moralul propriu, nelimitat şi supus controverselor permanente, de când maimuţa, intrând într-o fază de intelect, a început să cugete la insolubila problemă.
    Smerit în creştinism şi redus şi de laborator la proporţiile fărâmei de pleavă, eul personal poate să fie lăsat pe altă dată, pentru o sesiune viitoare, ocolit ca un examen în sanscrită. Neputându-mă mântui pe mine, vreau totuşi cu orice preţ mântuirea celorlalţi, administrată de confuziile mele. Inapt să mă descifrez singur, citesc în popoare, destinul mulţimilor fiind mai uşor de manipulat decât de înţeles, prin constrângere, poruncă şi voinţă. De frică, nu din laşitate, sute de milioane de oameni sunt purtaţi cu trompeta, cu toba, cu lozinca, supravegheaţi din spate. E o piraterie a spiritului, mai uşoară decât respectul de oameni şi omul neputincios în interior se face putincios în afară de el. Incapabil să fie simplu cetăţean, se face conducător; greoi la un meşteşug, se oferă meşteşugului de şef; în nestare să fie actor se face profet, cu păstrarea din dramaturgie a decorului şi a spoielii.
    Această atitudine dezmembrează, dezorganizează, pe lângă învăţămintele de viaţă culese şi strânse penibil şi moştenite ca nişte bunuri de rând, şi noţiunile epocii ştiinţifice şi tehnice, mutate din criteriul experimental în absurd.
    Terenul cel mai puţin propice pentru crearea şi dezvoltarea unei ştiinţe, la care nu s-au gândit nici domnul Jourdain, nici
1132
TUDOR ARGHEZI
tatăl domniei sale, Moliere, părea să fie primăria. Primăria civilă îşi are definiţia în variatele îndeletniciri casnice şi gospodăria colectivă, destul de aglomerată de preocupările înainte de orişice şi niciodată complet satisfăcute, ale unui oraş curat, care să nu miroasă, avea mult de lucru înainte de a-şi lungi programul. Era un program de tulumbă, de mătură, de gunoaie. Iată că nici mătura nu ştie să o târască primăria şi i-au luat-o din mână inginerii din specialitatea electricităţii. Matematicianul mătură şi odăiaşul face ştiinţă pură.
    Omului nou administrativ nu-i mai place, datoria îl jigneşte. Ia să vedem, nu se poate dobândi mai bine un program de drepturi, o boierie inedită, un mijloc de autoritate nou, pentru ca un edil să nu aibă ce regreta că nu e ministru! N-am putea face din primărie un tărâm al unei autorităţi chiar mai mari şi o guvernare? Materialul pe care se aplică o autoritate nouă şi oricâte noi autorităţi e vechi, dar excelent. Nu dau de la mine nimic, dau dispoziţii şi ordonanţe. Vita de rezistenţă e gata făcută, e cetăţeanul: el mă primeşte în toate uniformele, de la aceea de gardian albastru la aceea de torero. îi mai pui o broască, îi mai iau o libertate, mai sporesc o taxă, dar nu-i canalizez lăturile şi nu-i ridic gunoiul din curte. Nu-i dau poliţie subt forma ei prea primitivă de paza avutului, dar i-o acord în formă superioară, îi iau de la domiciliu şi câinii, pe care dacă nu mi-i dă de bunăvoie şi nu mi-i plăteşte gros îi asasinez. O bucată de carne otrăvită, aruncată în curte.
    Sporul de autoritate, ca toată autoritatea, nu e trebuinţă să vie din însuşirile omului, pus să slujească: poţi să aştepţi cinci sute de ani. Autoritatea vine din biurou, anonimă ca Dumnezeu. Biuroul! iată-1 criteriul. Biuroul face lumea din nou. Biuroul; adică: maşina de scris, dosarul, registratura, telefonul, stampila, automobilul - ordine ştiinţifică. Semnat: „Indescifrabil"
    Aşa s-a născut undeva prin Europa sau prin America, Urbanismul — sâ-1 scrim cu mare U. Probabil că undeva unde
PUBLICISTICĂ
 1133
oraşul n-a mai puţit, unde o canalizare perfectă a funcţionat în toate casele şi curţile, unde un serviciu medical minuţios organizat, o şcoală primară şi o grădină de copii au orânduit populaţia pe linia curată a vieţii, unde comuna, fără societăţi de locuinţe, numite cu preciziune ieftine, a reconstruit periferiile şi a dat fiecărui muritor confortul optimismului, al plăcerii de viaţă şi al respectului de o autoritate cu dragoste de oameni şi respectuoasă faţă de ei, cu minimă cotizaţie, probabil că acolo s-a ivit necesitatea unui urbanism, relativ la organizarea unui ansamblu armonic. Dar atâta timp cât nu cunoşti săpunul şi batista, ce caută pielea de antilopă şi dantela? E unicul principiu de sănătate morală şi materială admis acolo, unde ciorapul de mătase nu încalţă un picior murdar şi unde crema de frumuseţe şi buclele frizerului implică dedesubturi vizitate de apă.
    Urbanismul ne-a dăruit câteva pieţe frumoase şi artere largi. Dar trebuie acuzat el, urbanismul, ştiinţă haotică, pe care clocesc câteva zeci de comisiuni? Nu-i oare, cumva, numai iniţiativa suveranului, care a găsit centrul capitalei înghesuit şi muced şi i-a dat aer şi văzduh? Dar obsesia urbanismului s-a manifestat cu predilecţie în aşa-numita „zonă verde".
    Se presupune ca zonă verde însemnează, pe înţelesul bunului-simţ, grădina. Sunt poate oraşe din care pomii, florile şi iarba se absentează de la natură. Nevoile istorice au grupat locuitorii în cetăţi, clădite pe minimum de spaţiu, pentru a fi mai bine înconjurate cu ziduri. Epoca medievală a durat aproape o mie de ani şi singure zidurile puteau garanta proprietatea de agresiunea vecinului imediat.
    După ce primejdiile de toată ziua au trecut, oraşele au intrat în faza industrială şi estetica uzinei şi a coşurilor înalte a dominat până ce mina, fabrica, promiscuitatea şi lipsa de sănătate au dat generaţiile cu ochelari, miopiile şi presbitiile precoce, compensate printr-altă industrie nouă, a lentilei cu dioptrii până şi pentru sugaci. Cine trece prin ţările unde
1134
TUDOR ARGHEZI
agricultura a fost înlocuită cu industria, cunoaşte spectacolul copiilor anemici, cu ochii boboşaţi de sticlă concavă, pusă ca nişte capace de lumină artificială pe golul orbitelor negre ale unui schelet. Ca să scape, vreodată, poate, de funestul destin care le-a estropiat, populaţiile oraşelor mari din Occident au silit împrejurările să se adapteze la tragica lor degenerescenţă, prin aer, verdeaţă şi sport. Acolo apartamentul muncitorului cu ziua, prevăzut cu toate instalaţiile de igienă, nu se deosebeşte decât prin absenţa unui fast de adaos, de apartamentul unui bancher, negustor sau profesor. Urbanismul restituie populaţiilor excesiv motorizate lumina, zările şi perspectivele răpite de marile furnale.
    E acelaşi lucru la noi, în Bucureşti, oraşul care-i o vastă grădină şi care a fost descris de călătorii străini ca o localitate de vilegiatură? întrebaţi aviatorii cum se vede capitala de sus şi îndemnaţi de domnii sistematizării, care privesc natura pe gaura uşii unui biurou, să rişte o călătorie pe deasupra grădinilor noastre, ca să înţeleagă că în vreme ce s-au dărâmat toate pădurile ţării, cu neputinţă de recuperat într-un oraş, verdeaţa capitalei a rămas intactă. Bucureştii sunt zona de verdeaţă dorită. înainte de ştiinţa urbanistică, bucureşteanul avea petecul lui de verdeaţă, o grădiniţă. Anumite periferii realizează zona de verdeaţă totală. Ei bine, tocmai acolo nişte comisiuni ale municipiului au înscenat pe nevăzute crearea zonelor de verdeaţă şi răsturnarea dreptului de proprietate prin interzicerea construirii şi a modernizării într-un stil de eleganţă, a mahalalelor improvizate între grădini.
    Zelul ştiinţei urbanistice intrase într-o creştere monstruoasă, gata să ne dea şi un gen nou de mare arhitectură: în centrul oraşului câmpii de asfalt şi la periferii pustietăţi de gazon. La cincizeci de ani de asemenea ritm, populaţia capitalei trebuia să se strămute la Ploieşti şi Giurgiu, lăsând Bucureştii, transformaţi în stepă de beton şi realizaţi în peizaj lunar, vânturilor să le colinde.
PUBLICISTICĂ
1135
    E un noroc că noua ordine socială, care nu mai obligă pe primari să supraliciteze şi să dea gata, în limbaj adecvat predecesorii, construind goluri peste goluri şi din ce în ce mai vaste, a temperat fanatismul urbanistic, revizuit şi corectat, introducând la municipiu principiul măsurii, umanizarea administrativă şi nevoia bine simţită de a judeca de şapte ori înainte de a hotărî o dată.
1938
                MARI PROBLEME ŞI MICI
    După o definiţie subînţeleasă, omul curent trăieşte într-o problemă mică şi omul de stat în problemele mari. Problemă mică e variabilitatea cântarului şi a preţului la pâine, salariul funcţionarului şi lucrătorului, absenţa acestui salariu. Probleme mici: locuinţă confortabilă şi ieftină, rândul de haine, încălţămintea, copiii, lemnele de iarnă. E problemă mică orice treabă a unui om şi a unei familii, orice lucru pipăit şi pipăibil, cu o cauză care le provoacă, direct, lesne identificată. Şi pielea semenului meu e o problemă mică.
    Fiind mică, lumea distinsă fuge de asemenea problemă. Trebuiesc probleme mari, când nu sunt, se importă sau se confecţionează.
    Problemele mari pot constitui idealul unei vieţi chiar sterile, obiectul unui volum tipărit sau măcar al unui studiu de şaizeci de pagini compacte. Se consideră firimiturile în masă, subt un nume abstract. Generalizarea şi titlul le acordă o nobleţă care merită să pasioneze pe plan ezoteric şi nu obligă la soluţii. Problemele mari pot fi substanţă de discursuri, de conferinţe internaţionale şi profesionale. O problemă devine cu atât mai mare, contrariu principiilor fizice, cu cât se depărtează de realitate şi iese din controlul responsabilităţii.
1136
TUDOR ARGHEZI
O mare problemă, foarte mare, subdivizată în sute de probleme mari, a dat naştere Senatului de la Geneva şi s-a concretizat, funcţionând ea într-un fel şi viaţa într-alt fel.
     Mai ales, acest caracter de acţiune contrarie, neconformă şi paradoxală deosibeşte problema mică de marea problemă.
     Ce poate fî mai subiectiv şi mai etern decât cultura? Această mare problemă se împacă perfect, de vreme ce nimic nu o turbură în concertul triumfal de instrumente al violoniştilor, oboiştilor şi diseurilor lui, şi cu sărăcia totală şi cu haosul şi cu nesănătatea. în problemă intră învăţământul, o mare problemă şi el, credinţa religioasă, justiţia, moravurile. Singure moravurile rămân pe dinafară, neputându-le din nefericire nimeni sistematiza şi făcând parte cu o neînvinsă tenacitate din zestrea indeluctibilă a fiecăruia. Moravurile sunt eliminate în rubrica sacră a vieţii private, aşa-numită, şi care este interzis să te intereseze. Ca să ne putem salva viciile personale în solemnitatea totuşi a unui refugiu care ne garantează, fără să ne împiedice o activitate pe spinarea altuia, problemele de moravuri le căznim să fie dezbătute în regiunile ipotetice de moralitate şi morală; ceea ce permite omului cultural, ca Ierodiadei, să ceară pe tipsie capul Botezătorului loan, care îl stinghereşte, şi să-l şi capete retezat.
     învăţământul face şcoli, profesori şi cărţi. Credinţa* religioasă face altare şi un cler, justiţia face tribunale şi o magistratură şi dorinţele imprecise de intelectualitate, de stare sufletească şi dreptate sunt împăcate, fără realizare. Actorii sunt la locurile lor: materialitatea problemei e în fiinţă. Lipseşte spiritul. în medicină un corp fără conţinut se cheamă cadavru, în podgorie butie goală.
     Aci se iveşte conflictul, între aşteptare şi practicant. Ideea vrea şi fapta nu poate. Şi pentru că nu e în stare să poată îşi apără vehement neputinţa. Unde e cultura şi cine o face?
     Sunt de ajuns un personal, un local şi un buget? Sunt de ajuns.
 1938
PUBLICISTICĂ
 1137
                      ABECEDARUL
    în sfârşit, o mare mică problemă: abecedarul.
    O carte didactică s-a fabricat de obicei în cincisprezece zile, de câte trei autori, un literat, cu nume de copertă, doi dascăli, din care unul dă pe brânci, ca să întocmească manualul la termen, şi pe deasupra trinităţilor minore, un inspector din învăţământ. Socoteala nu cuprinde nimic din preocupările primitivului, de educaţie intelectuală. In circumscripţia inspectorului-autor, cartea se recomandă şi se impune de la sine. Deci, tiraj şi la tiraj beneficii.
    Preţul de vânzare e enorm. Trebuiesc satisfăcuţi proporţional cinci colaboratori, patru autori şi un editor, care cheltuieşte. Compoziţia textului, mai todeauna foarte mediocră, e foarte des înfiorător de proastă — dar se face după datele unei „programe analitice". Materialul mort al manualului e de mizeră calitate. Cumpărată în septemvrie, cartea trebuie cumpărată din nou la Crăciun şi pentru a treia oară de Paşte, întâi o părăsesc, progresiv, coperta şi foile din cotor. O însemnare de lecţie compromite hârtia şi o ştergere cu gumă o cocoloşeşte. Copcile se desfac de la librărie pân-acasă.
    Personal, suntem preocupaţi de şcoala primară, de abecedar şi de cartea de citire, de vreo treizeci şi cinci de ani, de când ni s-a înmuiat întâiaşi dată peniţa în cerneală de tipar. Am cerut în repetate articole o tălmăcire nouă a Bibliei, cu care a început la toate neamurile omeneşti cultura sufletească şi în bună măsură cultura literară. Realizarea a fost să aparţie suveranului, care prezidează cu prestigiul, gustul şi punga regală, munca unui mare literat şi învăţat, preotul profesor Gala Galaction, secondat de un preot specialist în ebraică şi arabă. Tălmăcirea se tipăreşte.
    Am mai cerut un Abecedar pentru toată lumea, copii şi adulţi, pentru stârpirea rapidă şi radicală a tragicului analfabetism şi o carte de citire, variată şi solidă, urmare
1138
TUDOR ARGHEZI
imediată a citirii slovelor; o carte de citire tot pentru toată lumea, nu numai de clasa întâi sau de a patra: o enciclopedie şi a copilului şi a părintelui.
    N-am putea preciza din ce loc vine exact iniţiativa abecedarului de monopol. Credem că sugestia a fost tot a M. S. regelui, care, pe toate tărâmurile, s-a dovdit că are proprietatea ideilor motrice, date pentru execuţie miniştrilor. Cu crearea unui abecedar tip se anulează sute, poate mii de abecedare, care mereu multiplicate semănau unele cu altele ca două picături de apă de la canal.
    Am citit însă condiţiile pe care ar fi să le întocmească noul abecedar. La 1 iulie s-a instituit un concurs, fixat pe ziua de 25. Defect eliminator: în douăzeci şi cinci de zile nu poate fi prezintat concursului decât o lucrare, care la data publicării condiţiilor era gata făcută, ori un manual improvizat în patruzeci şi opt de ore, pe tipicul manualelor suprimate.
    Concursul trebuia fixat peste câteva luni, cu mare tămbălău de publicitate stăruitoare. Chestiunea e prea însemnată ca să nu fie tot publicul solicitat. Sunt în ignoranţa satelor şi a mahalalelor numeroşi oameni necunoscuţi de merit capabili să se măsoare cu o însărcinare şi să o ducă la capăt, şi printre învăţători şi preoţi, adevărate personalităţi, descoperite din simplă întâmplare, de ideile cărora nu se poate lipsi o iniţiativă naţională. Dacă problemele mari sunt preferate din pricina lipsei de contur, apoi oamenii mici sunt de multe ori mai valoroşi decât ceilalţi şi pregătiţi, când sunt puşi la lucru, neaşteptat de bine şi la dezlegarea problemelor mari.
    Din publicarea condiţiilor ministerului nu se vede, totuşi, că se caută o metodă, ci tot un abecedar vechi. Singura inovaţie, pentru oraşe, este că abecedarul să înceapă cu alfabetul de tipar: Ceea ce echivalează cu începerea prin citit, nu priii scris: Asta e o metodă. Dar trebuia precizat. Căci cu cititul ar trebui să înceapă şi satul, nu numai oraşul, unde s-a
PUBLICISTICĂ
1139
văzut că publicaţia ministerului recunoaşte copiilor o bizară facultate „geometrică", refuzată la sat.
    Nu se prea pricepe de ce-i mai geometric Jenică sau Armând decât Dumitriţă. Ziarele circulă în toată ţara şi oriunde, în cartierul Filipescu sau la Buneşti, e mai lesne de citit majuscula titlurilor, litera monumentală străbună, care ar putea să fie deocamdată şi scrisă, fără nici o pagubă pentru caligrafie. Cel puţin adultul are nevoie să se descurce neapărat prin citit: scrisul poate prea bine să rămâie ca o ştiinţă de amator - şi o metodă agreabilă şi colorată, pe care să-şi plimbe degetul, jucându-se şi învăţând temeinic, părintele şi copilul, e de toată necesitatea.
    Cum să fie metoda, cu o fărâmă de bun-simţ şi cu un crâmpei de talent, nu e peste măsură de greu de a ghici, dacă îţi aduci aminte icoana dată cititului de sătean:
                  „Câmpu-i alb, oile-s negre,
                  Cin' le vede nu le crede,
                  Cin’ le paşte Le cunoaşte".
1938
           UN PROIECT DE ABECEDAR
   în volumul cu titlul Ochii Maicii Domnului, pe care învăţământul n-are obligaţia să-i citească, de vreme ce scrierile subsemnatului, remarcate de suveran şi autorizate de Majestatea Sa, cu premiul regesc, au fost în statul nostru disciplinat interzise de minister — se poate citi un proiect de abecedar. Nu e un model, dar exprimă o tendinţă, singura de avut în vedere la întocmirea cărţii întâi de şcoală.
1140
TUDOR ARGHEZI
    Dacă ministerul nu s-ar fi prefăcut că-1 ignoră, autorul ar fi fost invitat pentru meritul primei încercări originale româneşti de abecedar strict românesc, să producă o părere şi să-şi ia eventual un angajament, indiferent dacă o atare iniţiativă ar fi displăcut unui profesor care se osteneşte de ani de zile să sfărâme cu dinţii o piatră; personaj, fără îndoială interesant, dar nu chiar atât de interesant, cât mintea câtorva milioane de copii şi de adulţi.
    Proiectul de abecedar, publicat acum câţiva ani în cartea citată, a fost obiectul atenţiilor elogioase din partea cărturarilor cu inteligenţa slobodă. Nu lipsesc nici aceştia şi nu urmăresc toţi oamenii de ştiinţă, cu preţul oricărei abdicări, o catedră universitară, condiţionată de o atitudine. (Se poate nota în treacăt că numita carte a fost tradusă în limba cehă.)
    Extragem cinci pagini dintr-însa (214, 215,216, 217, 218), mai jos. Unui moment când se caută bunul abecedar al limbii româneşti nu-i trebuie dospit nici un document:
    „Sabina trebuia să iasă înaintea confuziilor şi nedumeririlor lui Vintilă, cu o metodă pe măsura lui. Arătând un covrig, ea zise: O.
    -      Muşc din covrig o dată şi rămâne C. Scot îmbucătura muşcată, i-o lipesc covrigului la buza de jos: G. Am rupt tot un covrig în două şi am pus cap în cap bucăţile de-a-ndaratele: S. Am luat o jumătate din covrigul rupt în două: U.
    -  Dintr-un covrig fac trei litere mari, zise Sabina.
    Acum, scamatoria cu un chibrit, cu două chibrituri, cu trei
şi cu patru chibrituri.
    -      Un chibrit: I. Două chibrituri cap în cap în vârf; vârfu-n sus: A, vârfu-n jos: V Lipesc cap în cap A cu V: X.
    Am trei chibrituri: Ii dau lui Vun baston: N.
    îi pui cârji subsuori: M. îl scol pe Af şi-l pui pe doaga lui: Z.
    Patru chibrituri: fac un fierăstrău în picioare: E. Iau chibritul de jos şi-l arunc: F. Iau chibritul din mijloc şi întorc: L. Culc un chibrit în capul celuilalt chibrit: T. îi rup gămălia şi i-o mut dedesubt: Ţ. Fac din trei chibrite un gard: H.
PUBLICISTICĂ
1141
    -  Zece litere! zise Sabina.
    Scamatoria cu două burţi. Popa are două burţi: B. Sare cingătoarea şi rămâne toată burta mare: D. Las burta singură de sus: P. I-am pus un şorţ: R.
    -  încă patru litere! zise Sabina.
    Un băţ cu cârlig: J.
    Şi mai am un briceag cu două limbi deschise: K
    -  Acum să vedem literele mici.
    Patru, cinci muşte: una cu coadă merge târâş: a. I s-a rupt capul: o. S-a ridicat în trei picioare: m. A rămas în două: n. Şi-a scos musca limba: r.
    Două copci: s şi ş.
    Trei cruciuliţe: t, ţ, f
    Cinci chei cu coada-n sus: b descuie beciul, d întoarce ceasul, h e la dulap, k s-a stricat şi cască, / e ca un cui.
    Două chei cu coada-n jos. Una atârnă de gaura ei:j. Alta s-a rupt în broască: p.
    O furnică: g.
    Pe i s-a murdărit o muscă şi a fugit.
    S-a rupt un lanţ de la gât şi au căzut trei zale de sârmă de argint: una spartă: c, alta îndoită: e, şi alta ruptă-n cap: u.
    O molie: v. Un greiere: £. Un ţânţar: x.
    Zece semne numere:
    Doi melci. Melcul este 6. 9: melc întors.
    O gaură 0 (zero). Două găuri una peste alta: 8.
    7 Şapte-i ca o coasă. Secera e 5.
    3  are două ghebe.
    2 are o cocoaşă şi o sanie.
    4  e-o troiţă ruptă.
    Punctele: boabe de mac. Virgula: un viermuş.
1142
TUDOR ARGHEZI
    Semnul de întrebare: tot cocoaşă are.
    Semnul de mirare: un ac cu gămălia în vârf.
    Punctul şi virgula: a ieşit un vierme dintr-un bob de mac.
    După o sumară învăţătură a literelor, Sabina şi-a verificat elevul cu ghicitori improvizate:
                 - Cine vine mândru şi călare Şi nici cal măcar nu are? (M).
                 - Urechile au crescut
                 Pe măgarul nevăzut. (V).
                 - Ce borţos şi ce fudul Şi niciodată sătul! (B).
                 — O să-ţi fac o întrebare,
                 Cine-i gol, rotund şi mare? (O).
                 — Ca să rămâie peltică
                 I-a rămas limba mai mică. (F).
                 — Mi-a rămas de la părinţi
                 Un pieptene cu trei dinţi. (E).
                 — Are la buză un glonţ
                 Sau un păr cu scârlionţ. (G).
                 - Fuge după coadă
                 Şi n-o poate prinde. (C).
                 — Cine seamănă din voi Cu-n căţel de usturoi? (D).
                 - Deşelat, răscăcărat
                 Spune, cum te-am botezat? (H).
PUBLICISTICĂ
1143
                  - îi atârnă de căldură
                  Până-n praf limba din gură. (R).
                  - Râma o literă ştie
                  Şi numai pe ea o scrie. (S).
                  - Aţi văzut cumva să stea Băţul drept, fără proptea? (I).
                  - Cobiliţa din spinare
                  îi stă-n cap şi nici nu-1 doare. (T).
                  - Vine şchiop, dar umblă bine:
                  Aşa şchiop nu-i orişicine. (N).
                  - 3 s-a-ntors de-a-ndoasele
                  Să-şi numere oasele. (E caligrafic).
                  - Ca să nu-i rămâie goală Inima, îi pui pedală. (Q).
                  - Cine-i chior şi cine are Ochiul lui între picioare? (A)“.
1938
              REGINA GRAŢIOASĂ
   Numai la câteva zile după moartea reginei României, lacrimile s-au făcut cristale şi plânsetul poezie.
   Dacă n-am şti că a murit într-adevăr, că s-a scris, tipărit şi citit, moartea ei n-ar mai păstra nici fărâma de realitate,
1144
TUDOR ARGHEZI
aproape pierdută, care o împiedică să fie un basm întreg şi o baladă ca Mioriţa.
    A sosit în ţară regina Maria azi, azi a murit, azi frumuseţea ei a fost închisă în chivotul de aur al Curţii de Argeş. Lângă regele ei, lângă Neagoe Basarab, lângă Meşterul Manole, în legendă.
    Nu mai ştiu nici că a trăit, nici că şi-a dat fragedul duh de domnească păpuşă. A mai fost? N-a mai fost?... De la Cotroceni la sfânta mânăstire cu turlele strâmbe s-a purtat pe unda violetă a unei nesfârşite trâmbe de mătasă, ţesută de zambile, ca un fum de tâmâie.
    Au rămas violetul, ca o a treia mare culoare a câmpiei şi a cerului, şi brazda fluturilor, însoţitori de drum, de-a lungul potecii de muşcată. O floare şi un azur de ametist au sorbit toată moartea.
    Regina Maria nu a murit, nu putea să moară. Şi-a pus numai vestmânt cu lumină nouă, şi a plecat într-o călătorie nouă, la Maica Maria cealaltă, Maica suavă, care o aştepta cu crini proaspeţi într-o grădină de rouă.
    Doamne, ce să-i ierţi? Ţărâna, de ce să-i fie uşoară?
1938
                  NUME DE STRĂZI
   Există la periferia Bucureştilor o stradă cu numele frumos, de Mărţişor. E de mirare cum a scăpat nerebotezată şi aproape mă tem să nu vorbesc prea tare, ca de o indiscreţie periculoasă. Câteva străzi adiacente se şi numesc Spirache Oprescu şi Ion Simigiu şi s-ar putea ca o comisiune comunală, însărcinată cu urbanismul nomenclaturii, să ia, cum se spune în limbaj de comisiune, act, şi să refere pentru o utilizare
PUBLICISTICĂ
1145
evocativă a registrului de notabilităţi. Sunt ajutori de primari care n-au binemeritat de la comună măcar cu o tăbliţă albastră dacă nu chiar cu bronzul unui bust şi unii din ei au cunoscut şi martiriul închisorii.
    Dar factorul poştal e tare plictisit.
    Pe strada Mărţişor, numărul 23, de pildă, figurează de câteva ori, când pe dreapta, când pe stânga şi când dincoace şi dincolo de un câmp. Scrisorile, fiindcă mahalagii au căpătat şi gustul corespondenţei, se grămădesc, destinate la trei adrese, într-un singur loc sau se duc de la 23 din vale, la 23 din deal sau la 23 dintre două şi invers. Zidarul se vede chemat printr-o carte poştală urgentă să croiască un rând de haine şi grădinarul să cânte cu armonica la radio. Citaţia la judecătoria de ocol, a lui Dumitru, e înmânată lui Petre şi hotărârea condamnă todeauna pe inculpatul absent.
    E cazul unui cetăţean, mic fabricant de bice, fără metaforă, şi cunoscând automobilul numai din auzite. S-a văzut osândit în calitate de şofeur şi de proprietar de limuzină, la o mie de lei amendă sau la echivalentul ei în zile de puşcărie, pentru că a oprit într-o noapte motorul pe strada Labirint, din Bucureşti, în dreptul unei case de oameni culcaţi, a claxonat ostentativ, ca un beţiv, a înjurat şi s-a bătut...
    Nefericitul avea o singură vină, că locuia la acelaşi număr cu vinovatul poate că adevărat, însă la o distanţă de o jumătate de kilometru de el şi că îl chema ca şi pe acela. încolo, în noaptea procesului el se afla la Ploieşti, la târg, cu bice şi căpestre. Mia de lei reprezenta beneficiul lui industrial pe zece zile şi a plătit-o, ca să nu sufere o schimbare de domiciliu forţată.
    Desigur că primăria nefiind instanţă judiciară decât urmăreşte reforme esenţiale, nici domnii edili: juzi sau substituţi, cazierul locuitorilor îi interesează slab - şi nefiind nici poştă nici telegraf, tot atât de slab. Dar parcă ar fi fost de
1146
TUDOR ARGHEZI
făcut ceva edilitar. Căci, mahalagiii din partea locului, în nevoia lor de ordine, au rupt strada Mărţişor în două şi i-au dat Mărţişorului de sus numele de Prelungirea Mărţişor.
    Dacă n-ar fi fost compusă din personalităţi complicate, comisiunea făcea o unică stradă Mărţişor, numerotând-o casă cu casă, de la unu, până la cât ar fi ieşit la capătul celălalt.
    Simplificarea pare să fie jignitoare.
    Primăria a făcut ceva, trebuie să fim drepţi. A rupt şi ea din strada Mărţişor o bucată nelocuită şi i-a dat numele de strada... Detaşamentului.
1938
                   DOI PRIMARI BUNI
    A fost odată o uliţă lungă, întortocheată şi neînchipuit de murdară. Ceva neînchipuit de murdar e totuşi ceva relativ curat, mai puţin curat sau foarte puţin curat, din murdar o nuanţă.
    Calea Văcăreşti, între podul care o taie în două şi barieră, era o albie de nămoluri, alterată cu deluvii de praf. Acest element al pământului prost zăcea în pături groase, vara, uscate şi ridicate în văzduh, învăluind cu material gros, acru şi amar mahalalele cenuşii, oamenii cu mustăţile şi genele încărcate de lepra şi mătreaţa ei, plantele, poamele şi mâncarea. Două şanţuri mărgineau drumul cu zmârcuri eterne, în care se descompuneau, în zeamă şi arşiţă, hoiturile menajere. Şase luni pe an, echilibrul oamenilor şovăia cu fiece pas, construit cu mare băgare de seamă într-o stare de păcură a terenului, purulentă. S-ar fi zis că tot ce aruncă la gârlă abatorul: sângele, maţele şi bojocii, ia drumul de urcuş la vechea mânăstire şi scoboară spre cheu. Porci întregi, morţi de epidemii, pluteau într-adevăr, nestingheriţi, cu burta în sus, cu cadavrele de mâţe
PUBLICISTICĂ
1147
şi câini, pe spuma, de-o parte şi alta a drumului, de scursori şi lătură.
     Oamenii din cincizeci, şaizeci de mahalale nu puteau părăsi, câteva luni din an, tristul lor aşezământ. Copiii nu se puteau duce la şcoală, şi toată această lume muncitoare şi harnică zăcea într-o mizerie de necrezut.
     Un singur om şi-a permis curajul revoluţionar să transforme brusc şi radical teritoriul damnat, parcurs de ocnaşii în fiare către depoul Codului Penal, într-un bulevard încântător: domnul Dem. Dobrescu. L-am parodiat cândva, în momentul când realizând schema revoluţiei sale, fostul mare primar, intrat în faza misticismului, care l-a şi răsturnat, vorbea cu amintirile cezarilor, papilor şi marilor generali, asimilate pentru uzul personal. îmi pare rău şi sunt mâhnit. De câte ori te loveşti de prezenţa lui indelebilă în uriaşul impuls de creaţie, pornit exclusiv de la el, absenţa personalităţii sale la direcţia municipiului nostru te ofensează. L-ai primi acum şi călare pe lebădă, îmbrăcat în togă sau uniformă de mareşal, numai să se întoarcă.
     Acest om lipseşte şi trebuie. Se pare că se convertesc la concluzie toate animozităţile şi antipatiile pe care un anumit stil de adaptare al fostului primar le-a provocat.
     Bulevardul Văcăreşti, croit de domnul Dobrescu, cu două şosele mari, despicate de o peluză largă, destinată plantaţiei de frăgezime, sănătate şi agrement, a fost construit în administraţia domniei sale aproape de tot. Domnul Donescu, urmaşul domniei sale, a înţeles că nu trebuie zătincnită o concepţie, care aparţine altuia, şi a dus-o cu elan mai departe, amplificându-i datele, multiplicând problema şi realizarea. Un cartier întreg, între altele multe, a fost scos la lumină de dindărătul unei măguri, tăiată de domnul Donescu cu o stradă nouă, şi scăpat din permanenţa zăcămintelor de mocirlă, care imobilizau cinci sute de familii între tuberculoză şi cimitir.
1148
TUDOR ARGHEZI
    Toată această avuţie monumentală, strânsă de puterea unui om şi de strădania luptătoare a celuilalt, se risipeşte... Pământul e bolnav, pretutindeni unde trebuia să-l facă vioi o vegetaţie înflorită. O cărare de râie mănâncă mijlocul bulevardului şi malurile lui pleşuve şi cariate, târâte de ploi, îngroapă lent milioanele învestite în piatră, muncă şi nădejde. Cartierul, unul din cele mai frumoase din Bucureşti şi cel mai înalt, îmbătrâneşte şi suferă, ţinut pe de altă parte pe loc din dezvoltarea lui naturală de toate opreliştile municipale, de dragul unei teorii. Insolubila încremenire are nevoie de spiritul de hotărâre promptă şi de realizare rapidă a unui primar de calitate.
    Sub cuvânt că într-un veac sau două, regiunea va intra într-o zonă zisă verde, toată zona care nu aparţine comunei fiind cu toate acestea foarte verde, nu s-au plantat nici locurile rezervate precis şi clădit precis de mai mulţi ani pentru zonă şi cartierul cel mai pitoresc al capitalei, unde domnul Dobrescu proiectase şi un bulevard de cornişte, abandonat, nu se pricepe, de municipiu, e împiedicat să devie regiunea de vile şi de grădini luxoase pentru care l-a pregătit natura. Primăria recunoaşte că, lăsat iniţiativei particulare, cartierul se poate realiza singur în plenitudinea frumuseţii lui - dar şovăie, dibuieşte, întârzie. Mii de interese, şi publice şi private, sunt înăbuşite. Cumpărătorii şi constructorii aşteaptă, proprietarii aşteaptă, dreptul de a se bucura de libertăţile normale proprietăreşti, curente pretutindeni unde se lucrează şi se întemeiază, aşteaptă. O servitute similară împiedica libera funcţiune a proprietăţii la Băneasa şi Herăstrău. Acum câteva zile un decret a suprimat-o.
    Proprietarii au o avere inutilă, de care nu se pot folosi. Cei mai nevoiaşi realizând un preţ de vânzare liber, rabdă cam de mult să-şi strămute gospodăria, mai înstărită, mai departe, afară din oraş: nu pot. Cei care vor să cumpere şi să edifice aduc statului şi primăriei venituri: apă, lumină, canalizare, taxe,
PUBLICISTICĂ
1149
impozite etc.: nu pot. O localitate nouă, ca o staţie de climat, sport şi odihnă, ar lua fiinţă fără întârziere pe maidanele actuale: nu se poate. Şoseaua Olteniţei urbană e pustie. Primăria ezită, se gândeşte, vrea şi parcă nu prea. E în impas. Un stilou şi o rezoluţie. Zece cuvinte: „Primăria scoate de subt regimul zonelor verzi, punctul cutare al capitalei". Le gândeşte fiecare edil: nu e cine să le scrie, să le iscălească.
1938
                TURBAREA ŞI PRIMĂRIA
    Iată ce s-a putut citi în „Gazeta Municipală", care nu-i o publicaţie umoristică:
    „Câinii şi pisicile de pe întreg teritoriul municipiului Bucureşti sunt declaraţi sechestraţi. Proprietarii lor sunt obligaţi a ţine pisicile închise, iar câinii legaţi, ca să nu poată veni în contact cu alte animale. Dacă curtea de izolare este bine îngrădită, aşa ca să garanteze că animalele nu pot ieşi, legarea câinilor nu este obligatorie".
    Cum ordonanţa prevede şi sancţiuni, „proprietarii ale căror pisici vor fi găsite pe acoperişuri, iar câinii pe stradă, vor fi pedepsiţi cu amendă de la cinci mii la zece mii de lei sau cu închisoare până la şase luni".
    Sunt în această ordonanţă, incontestabil unică, inspiraţii care nu le-au venit lui La Fontaine, Mark Twain şi Caragiale. O anumită inocenţă a inteligenţei, ivită într-un biurou administrativ, poate să facă de râs ironia şi satira caracterizată şi să exprime într-o proză utilitară solemnă idei bufone, comice şi groteşti, cu o angelică seninătate. Dacă s-ar cunoaşte exact cui revine meritul acelui sechestru declarat „de pe întreg teritoriul municipiului Bucureşti", al câinilor şi pisicilor, de către un trompet civil, care într-o uniformă împrumutată de
1150
TUDOR ARGHEZI
la Teatrul Tănase se înfăţişează pisicilor călare, el ar trebui recomandat fără întârziere Monetăriei Statului să-i bată o medalie marţială, dar şi gratificat de către Ministerul Sănătăţii cu o triplă serie de doze, dintr-o pulbere portocalie, fabricată în laboratoarele Meister Lucius din Leverkusen. Blajinul inconştient inaugurează, nici mai mult nici mai puţin, dreptul aberaţiei Ia deposedare.
    O altă idee care implică veleităţi de brevet pentru asigurarea beneficiilor unei descoperiri, priveşte mijlocul de „a ţine pisicile închise". în ce fel de vas, cu sau fără dop, îşi închide fericitul edil pisicile personale, afară de putină, flacon şi colivie? Legarea de coadă şi de piciorul patului ar fi o soluţie, dar arestarea în casă rămâne un simplu ideal, pisica obişnuind să iasă pe fereastră şi mai obişnuind ceva, adică neobişnuind să-şi facă gropile în parchet, fără un aparat special. Un hun gospodar edilitar putea să prevadă, intercalat în duşumea, un sistem de călimări estetice şi pisica n-ar fi avut decât să ridice capacul nichelat cu laba şi să-l închidă la loc.
    Ar trebui refăcută riguros educaţia pisicii. Pentru că ne aflăm tocmai în epoca abecedarelor. Primăria proceda mai cu minte dacă, înainte de orice măsură coercitivă, întocmea un abecedar pentru pisici. Ar fi însărcinat, de pildă, pe domnul Apostol Culea, care se bucură paralel de două calificări compatibile, desigur, una cu alta, de a fi şi director în învăţământ, ignorând evident absolut toate proiectele oficiului domniei sale pentru un concurs de manuale şcolare, şi câştigând şi premiul întâi de compoziţie, de viteză, de hărnicie şi merit, în cincisprezece zile.
    Trebuia să i se explice pisicii toate datoriile ei morale şi igienice din punctul de vedere municipal şi respectul, mai ales, cuvenit din partea semenelor ei unei edilităţi inteligente - şi dacă n-ar fi înţeles, atuncea - da! — să fi trecut municipiul şi la acte de judecătorie.
PUBLICISTICĂ
1151
    Dar nu ştii care idee trebuie admirată mai profund, şi dacă nu cumva cea mai genială se referă la găsirea pisicilor pe acoperişuri. Flirtul tradiţional al romanticelor mâţe şi al sentimentalilor cotoi se petrece pe tinicheaua casei noaptea. Care din domnii de la primărie, costumat de astă dată în Fierrot, se va risca să-şi poarte paşii catifelaţi şi mandolina între lucarne, şi întrebarea este dacă lumina lunii sau întunericul beznă îi vor fi de-ajuns ca să identifice apartenenţa unui cotoşman, de vreme ce el neavând încă un carnet de identitate, portofel propriu şi o disciplină cetăţenească legală, trebuie cineva să plătească amenda de zece mii de lei şi să facă şase luni închisoare. în orice caz, se mai impunea o reformă de bază: desfiinţarea din calendarul pisicilor a săptămânii brânzei.
    Primăria a mai încercat înainte de reforma pisicii, o altă reformă, tot atât de importantă, reforma pastramei. Aliment barbar, de carne crudă uscată la vânt şi consumat prosteşte de către o populaţie ignară, de câteva sute de ani, i-a venit într-o zi primăriei, tot aşa, să-l desfiinţeze. Momentul nu putea să fie mai bine ales. în ajunul Paştilor, se găseau la saramură sute de tone de carne de oaie. Ordinul subit al primăriei băgând panică în producători, a întârziat zvântarea cu câteva zile şi pentru că o măsură atât de bine-venită nu se putea să nu fie anulată de o instanţă guvernamentală, populaţia, ocrotită de principiile de igienă comunală, a fost silită să mănânce de Paşti cadavru crud.
    Totuşi măsurile de operetă ale administraţiei în ceea ce priveşte pe câini şi pisici vin dintr-o legitimă îngrijorare. Numărul cazurilor de turbare, dacă este adevărat, sporeşte şi răspunzătoare sunt animalele „sechestrate".
    Turbarea nu este pentru această revistă - pardon! - chiar un subiect de discuţie nou. La o vizită făcută „Institutului Babeş", unde se presupune că se vindecă şi virusul concret pe
1152
TUDOR ARGHEZI
lângă mistica lui, s-au relevat atitudinea imperială a conducătorilor faţă de bolnavii veniţi din toată ţara la tratament şi omenia puţin pregătită pentru mila de aproapele nostru.
    Dar între turbare fictivă şi turbare reală e o distanţă - şi aproape în unanimitatea cazurilor e vorba de o ficţiune, şubredă platformă pentru pornirea unui tam-tam municipal excesiv.
    Turbarea la câini, foarte rară, este la pisici aproape inexistentă - şi oamenii muşcaţi într-adevăr de animale turbate sunt şi mai rari. Aglomerarea statisticii superficiale, ţinută anual din simpla prezentare la Institut a celor muşcaţi de câini, vine din eroarea ştiinţifică în circulaţie, că dacă te-a muşcat, câinele trebuie să fie turbat, din incompetenţa constantă de a fi recunoscută turbarea şi din axioma falsă că, orişicum, e bine să primeşti o serie de injecţii, măcar pentru moral.
    Veterinarii nu cunosc turbarea decât la autopsia creierului, adică atunci când nu mai e vorba de servit sănătatea ci statistica, şi penibila lor înfricoşare dinaintea unui câine bolnav cu totul de altceva, le poate da cutezanţa, dacă sunt funcţionari ai primăriei, să-ţi declare câinele, de care te leagă viaţa şi sentimentul, proprietatea ei, să ţi-1 ridice şi să ţi-1 omoare. Nu se ştie niciodată ce fel de câine a muşcat pe omul prezentat la tratament. Omul vine şi zice: am fost muşcat. Unde-i câinele? L-am ucis. Medicul răspunde: treci la tratament şi, dacă e femeie, ridică fusta.
    Suntem o familie, care răspândită în tot felul de îndeletniciri rurale, trăim între sute de câini. Personal, am crescut poate vreo sută şi stau permanent cu ei. E o nevoie şi sufletească şi practică: locuiesc o periferie păzită numai şi numai de câini şi certitudinile gospodăriei rezidă în măselele lor.
    Copiii au fiecare câinele lui, care-i stă la picioare în timpul lecţiei, îl însoţeşte în toată grădina, atent, vigilent şi todeauna gata de joacă şi de apărare.
    Am avut dulăi mari şi potăi minuscule. Am scăpat la ţară şi în mahala de moartea cu ciomegele, câini declaraţi turbaţi,
PUBLICISTICĂ
1153
pe care i-am vindecat subt observaţie, de alte boli. E turbat în opinia şi a vulgului şi a veterinarului, orice câine melancolic, excitat sau suferind, ca oamenii, de dinţi, de cap, de neputinţe, cu uitătura posomorâtă şi alegând singurătatea.
    Am chemat într-o vreme veterinarii să-mi vadă câte un câine apucat de un rău ciudat şi când am priceput că sunt mai ignoranţi decât cei care i-au rugat să vie, am renunţat. Atitudinea câinelui, câteodată mai deştept decât veterinarul, faţă de un examen care îl nelinişteşte, e intuitiv ostilă. Ori de câte ori mi-a intrat un veterinar de rând în casă, mi-a declarat câinele bolnav cercetat turbat, şi câinele, vindecat cu un purgativ, o fricţiune, cu o baie, a mai trăit câţiva ani. După confuzia actuală a primăriei, trebuia să-mi fie câinele răpit şi ucis.
    Singurul caz într-adevăr suspect l-am avut în primăvară cu căţeaua Cioara, un foarte brav exemplar din neamul ei. Scurtă, masivă, rapidă şi promptă la atac, într-o zi i s-a strâmbat echilibrul ochilor, ca şi cum lumina unei pupile căzuse mai jos şi în câteva ore i-a slăbit figura. Am pus-o în lanţ şi n-am încetat o secundă să ne ocupăm toată familia de ea. Sensibilă la cuvintele mângâioase până la extaz, se vedea că Cioara începe să nu mai reacţioneze, împiedicată în expansiunile ei, ca de o paralizie.
    Am luat-o, cu permisia savantului profesor, domnul doctor Fălcoianu, care are tot atâta ştiinţă cât şi conştiinţă, şi i-am dus-o la facultate s-o vadă. Profesorul Fălcoianu nu-i un doctor care se urcă şi sare cu picioarele pe canapea, ca unii din medicii veterinari, şi n-o ia la fugă peste scaune şi paturi de spaima mârâitului unui căţel. Pentru întâia oară în lunga mea carieră de prieten al câinilor m-am temut de turbare şi profesorul a oprit căţeaua la şcoală. După trei zile de observaţie şi de nerăbdare aţâţată, manifestată de stăpâni la telefon, profesorul a diagnosticat categoric: „Turbarea este exclusă. Căţeaua trebuie căutată de altceva. Mai las-o câteva zile“.
1154
TUDOR ARGHEZI
    După alte trei zile, alt telefon: „Căţeaua a murit, prezentând simptome de turbare"...
    Care aviz din două a fost exact? Este foarte probabil că simptomele au fost observate de vreun servitor de la spitalul câinilor. Impresionaţi de pierderea căţelei am uitat să cerem proba prin autopsie. Evident, ceilalţi câini din bătătură au fost injectaţi cu toţii, de repetate ori, dar problematica turbare trebuia să vie, după ştiinţă, din muşcătură. Ograda e astfel izolată că nici un contact al animalelor gospodăriei nu este posibil cu animalele din afară. Câtă vreme am locuit în câmp neîngrădit — vreo opt ani - ograda mi-a fost invadată în timpul câinilor de batalioane de pretendenţi şi nu s-a observat, afară de scabie, nici un caz de altă îmbolnăvire.
    Am întârziat într-o povestire indiferentă majorităţii cititorilor însă experimentală, ca să arăt cât e de puţin fundată o temere care inspiră o măsură municipală în forma ei ridiculă excesivă, câtă ignoranţă zace în problemă şi - fără supărare - în mijloacele de investigaţie ale medicinii veterinare. Pretextând turbarea câinilor, primăria se dă la libertăţile omului şi le cenzurează.
    In această situaţie e lesne să se cifreze numărul cazurilor, la câteva mii şi alarma uşoară.
    Ceea ce pare să fi speriat primăria, e moartea petrecută de curând a unui fost edil, chinuit de o agonie dramatică, furioasă şi halucinată, atribuită turbării. Dar unei turbări fără sorginte. Nefericitul biet om n-a avut nici un câine şi nu fusese muşcat niciodată.
    Nu înseamnă că orice edil sau fost edil e dator să cadă în obsesia acestei morţi şi să facă abstracţie de cumpăt şi de temperamentele bunului-simţ.
1938
PUBLICISTICĂ
1155
                PRINTRE PODGORII
    în august automobilul, care ne duce peste munţi, trebuie să înceapă popasurile între vii. Ele stau în drumul nostru, pacifice tranşee, fronturi paralele de sârmă pe „şpalir“. Tot ce poate fi ghimpat pe aceste creste, ridicate treptat până la sutele de metri, de unde încetează măgura şi începe muntele adevărat, e limita proprietăţii, atacată de permanentul război al hoţului de poame. Ele nu-s niciodată prea verzi decât pentru vulpea domnului De Lafontaine.
    Din rândurile de viţă apare, ca un coif de paie, pălăria culegătorului de ciorchini. Nimic mai pacific, desigur: o arătare de tablou mural şi de inscripţie pe un părete simbolic de bancă, a bunelor avuţii, muncite greu şi exprimate frumos. Dacă doriţi, serviţi-vă din mâna şi coşul vierului de-a dreptul. Trei, patru bolovani de mărgăritare, umplute cu rouă dulce, nu intră în socoteala gospodăriei şi simpaticele persoane care coboară din limuzină la poarta ornată cu glădice pot să capete şi mai mulţi, dacă ştiu să admire din cele două lucruri mai ciudate ale grădinii, via şi prisaca, bobul izbutit şi bijuteria lui îmbelşugat decorativă.
    Bunul grădinar face parte din linia oamenilor de artă, silindu-se să atingă rezultatul abstract. Dacă-ţi plac strugurii şi florile lui, ţi le dăruieşte. Căci el vinde numai la târg, ca sătencile, care-şi caută stăpân când le ajunge sărăcia şi atunci într-alte părţi decât acasă, unde lumea le cunoaşte cucoane de horă, după cosiţă şi podoabe. La vie guşti strugurele rupt din scârlionţi şi bei mustul din ulcică, în slava Domnului de Sus şi în cinstea podgoreanului, tovarăşul lui de grindină şi arşiţă.
    Automobilului îi stă bine la vie şi o secretă înţelegere există între motorul de opt cilindri, ciorchinul cu o sută de perle şi stupul cu douăzeci de mii de celule. Natura geometrică şi ierarhizată pune de acord şofeurul, vierul şi albina. Dacă te
1156
TUDOR ARGHEZI
vizitează la volan harnica zburătoare, nu te înfricoşa. Ea nu vine să te înghimpe, cum crezi dumneata, sosit cu nouăzeci de kilometri pe oră din oraşul năpădit de muşte: vrea să guste din ţâţele dulci ale cerceilor pe care ţi i-a dat între degetele mănuşii, doamnă, podgoreanul, atârnate de un zuluf. Şi poate că ar gusta, subt alţi zulufi şi coacăza din cercelul dumitale. Dacă o goneşti, se poate să fie jignită, că graţioasa amazoană a unei herghelii de nouăzeci de cai o brutalizează. Şi, atunci, abia vei putea să afli ce poate să facă o albină dintr-un nas fermecător de cârn şi dintr-un obraz adorabil.
    Mai bine primeşte-o cu un exces de protocolară bunăvoinţă. Nu o împiedica să umble pe gulerul alb al bluzei de mătase şi să gâdile puţin ceafa curată. îi place cum îi miroşi. Parfumul dumitale o interesează pe distilatoarea de mirodenii, esenţe şi arome. Ea cunoaşte extractul autentic: să nu-ţi închipui c-a fost născocit la Grasse şi că e monopolul Provansei. Felibrii au venit după stupari şi buduroiul i-a luat-o flaconului de cristal, de mult, înainte. Când şi-a trimis regina fetele la cules principii şi substanţe din garoafe şi sipică, nu erau metode şi reţete, ba încă mai puţin automobil.
    De la Găvanele la Oeşti, peste Curtea de Argeş, pe unul din drumurile cele mai neuitate din toată Europa, unde te rog să te duci, să bei struguri şi să dumici pe lipie neagră miere cu unt, zboară roii de mii de ani.
    Stuparul, care-i mai todeauna şi grijitor de vie, se apropie de uleiele lui, îmbrăcat proaspăt în alb, nu a mâncat ceapă sau usturoi, şi s-a stropit cu apă de trandafiri, cu melissâ> sau cu menta piperita...
    Ai de-a face, doamnă, cu nişte învăţate. Ele cunosc chimia esenţială şi matematicile subtile, ca şi viţa care construieşte fiola ideală pentru a încăpea o butie de vin într-o bucată de cracă. Sferele adunate laolaltă într-un ciorchine, sunt miracole de natura stelelor din cer şi de-a gândului domniei
PUBLICISTICĂ
1157
tale şi nu li se poate opune şi împărechea afară numai de alveolele exagonale de ceară, celulele fagurilor de miere, zidite aşa, încât, în spaţiul cel mai mic cu putinţă, să încapă maximum de conţinut. Dumneata ai citit, fără nici o îndoială, că un strugure suferă să poarte cinci ocale de suc şi un fagure tot atâta dulceaţă.
    Să nu te mai miri că albinele vin sa-ţi vadă limuzina, împresurată de gângănii. Ele au înţeles că rafinata inteligenţă, care stăpâneşte fiola de pielicică şi aluna de ceară din ştiubeie, a împins inginerii să facă iuţeală cu explozia scânteii şi maşini de mare turism din oţel şi aluminiu. Şi acolo este şi lumină, făcută de un dinam şi organizată, întocmai ca un stup, într-un acumulator.
    Dimpotrivă, lasă muntele şi marea deocamdată şi ia-te după dealuri. De la Ploieşti înainte, şi spre răsărit şi spre vest, torentele podgoriilor sunt neisprăvite şi dedesubtul foilor deschise, umbrele de soare, se coace ca un ştiulete de porumb un ciucalău de struguri catifelaţi. Piersicii legănaţi de fructe, perii cu tărtăcuţe de aur, prunii gătiţi cu ovale agate vegetale, străjuiesc viile şi drumurile ei, pomi de candeli şi troiţe cu frunze — şi peste toate aceste minuni ale lui august şi peste radiatoarele înflăcărate de străluciri de oglinzi curg, nesăcătuite în marea tăcere a piscurilor din apropierea zării, stogurile de borangic şi beteală infinită ale zilei fierbinţi.
1938
                 ARIPI ÎNTRISTATE
    Baru are doisprezece ani.
    Apucăturile, preferinţele, activitatea i s-au schimbat. Caută enigma şi stârneşte dificultatea. Vechiul arsenal i s-a înnoit. Ciocane, cleşte, cuie, maşinării, roţi cu dinţi, resorturi
1158
TUDOR ARGHEZI
şi proiecte, schiţate în lemn şi tinichea. La ora cinci e murdar ca un salahor şi trebuie să facă baie generală. Nu-i prea tihnesc apa şi săpunul., dar asta e regula: dinaintea feţei albe, cu farfuriile accentuate de un reflex de lumină, nu poate sta pe scaunul curat şi nu-şi poate desface şervetul din cutele lui ireproşabil succesive, oricât i-ar fi de mare pofta de mâncare, un nespălat. Nu încape excepţie: cine vrea să ia parte la cinstita masă, vine proaspăt, de la cămaşă până la batistă.
    Baru era odată Baruţu: nu mai e. A devenit client de librărie şi abonat. îi mai plac poveştile, dar cu niţică mecanică în ele. Iese dintr-o meditaţie lungă, cu sentinţe şi referinţe: „Bat chinezii, cum ţi-am spus de la început". Sora lui a văzut un film cu căprioare şi gheişe şi vrea să bată japonezii. „Ai auzit tu de harakiri?" îl sfidează. Baru nu ştie ce e harakiri. Poate-i o armă niponă irezistibilă şi, intimidat, şovăie în convingeri, între submarinele care cad în lighean la fund, mai jos chiar decât un submarin, şi avioanele lui neclintite, toate facultăţile lui Baru au evoluat, afară de suflet şi de candida lui veche bună-credinţă.
    Era liniştit la pupitrul lui cu scule, şi atent. Şurubelniţa îşi făcea datoria, şi tânărul mecanic ajuta lucrul din toate mădularele lui, cu toate mobilităţile fizionomiei transfigurate. Mâţa Piţ se gătea în oglinda ei invizibilă, pe un scaun lângă el, şi căţelul Bob, pus pe brânci, ca un câine fioros, îşi păzea stăpânul. Lungit între două sandale, ca o a treia, el dormea din toată conştiinţa, cu siguranţa că nu i se poate întâmpla nimic decât mai bine.
    Strigăt subit de jale şi deznădejde. S-a deşteptat, - şi Bob şi Piţ şi-au întrerupt toaleta. Mecanicul plânge cu lacrimi de copil mic.
    —  Mi-a rupt aripile! strigă Baru.
    Un moment s-ar fi putut crede că băiatul avusese într-adevăr aripi, ca un şoim, atât de violentă îi era descurajarea, şi că o putere uriaşă, Jupiter ori trăsnetul, i le-ar fi frânt şi schilodit.
PUBLICISTICĂ
1159
    -  Bietul băiat!
    Trebuiau căutate în cartea de telefon o specialitate rară şi adresa unui medic de aripi. Ne gândeam că-i curge sângele şi că ar fi nevoie de un pansament provizoriu, până la spital. Dezaripatul îşi proclama nefericirea în toată gospodăria.
    -      Ia nu-1 mai răsfăţa pe acest romantic şi pedant! răspunse cineva. Şi tu, să-mi dai pace cu aşa-zisele aripi ale dumitale, domnule maimuţoi. Eşti caraghios. Copiii se plâng de stomac, şi tu te vaiţi de aripi. Iar ai mâncat struguri nespălaţi. Te văd că-ţi face bine o lingură de reţină.
    -      Ce puteau să fie, dacă nu aripi? răspundea Baru, a căruia durere era precisă şi simţită la locul unde - fie umărul, fie sufletul - se articulează cu o aripă de zburat în văzduh ori în vis.
    -      îţi dau o aripă, dacă vrei, i se răspunse, arătându-i-se un cotor de mătură tocită. Sau poate-ţi faci mai bine o coadă. îţi trebuie şi coadă, dacă vrei să zbori.
    Insulta îi opri lacrima tot atât de brusc pe cât izbucnise. Căutătura ochilor lui de pasăre mare stufoasă i se făcu semeaţă.
    L-am cercetat cu băgare de seamă, despre ce fel de aripi era vorba.
    Cu foarfeca, dintr-un carton de ţigări, el îşi croise câteva părechi pentru fragedele lui iluzii, şi tocmai isprăvise de pus la punct un motor când şi le-a văzut dispărute. într-o ceaşcă de sticlă era depoul de materiale: aţă, sfoară, elastice policrome, beţe de pachet, celofan, staniol, pelicanol... Pregătise pe pupitrul lui o lupă, o busolă, un binoclu, câteva lentile cu dioptriile scăzute, din familie, şi globul pământesc. Universul şi mijlocul de a-1 străbate.
    Avionul de bombardament trebuia să suporte trei mitraliere, din care una ochea prin intervalele helicei, ca mitraliera engleză a lui Gogu Constantinescu.
1160
TUDOR ARGHEZI
    -     Plângi că ţi-au pierit aripile, şi tu te pregăteai de masacru... Sentimental şi crud. Ţi-ar plăcea să treacă acum, pe sus, avionul tău şi să lanseze un proiectil peste Bob, care s-a întors cu burta-n sus? Ia te uită ce pântec frumos, cu pistrui. Ţi l-ar face praf!
    - Bob! zise Baru, aplecat cu mâna până la pielea trandafirie.
    — Dacă ştiam că sunt nişte aripi, nu ţi le aruncam...
    -     Tu mi le-ai luat? zice Baru emoţionat. Nici eu nu m-aş mai fi plâns dacă ştiam.
    -     De ce, Barule dragă? Eram eu mai puţin vinovat, şi tu mai bucuros?
    —     Păi, tu m-ai învăţat să le fac pe cele dintâi... Şi nu credeam că mi le-a aruncat. Credeam că mi le-a rupt...
    — Ce va să zică asta? Nu-i totuna, că ţi le ia sau că ţi le rupe?
    Nu era totuna...
    —     Am vrut să fac niţel curat pe masa ta şi am crezut că adun nişte rămăşiţe de foarfecă bune de gunoi. Te rog să mă ierţi. Altă dată o să mă uit mai bine. Dar ia seama şi tu. Aripile se pot confunda cu mucurile de ţigară, când sunt iscate aproape din aceeaşi mucava. Fă-ţi-le dintr-un material mai ales, şi pune-le cu grijă deoparte. Ţine-le mai sus, să nu se târască la rând cu paiele şi surcelele. Uite, pe cărţi.
1938
                           VISELE
    Baru nu-şi explică visele.
    —     Adorm şi văd o grămadă de lucruri şi, când mă deştept, nu mai ştiu: le-am văzut, sau le-am visat? Şi tot lucruri neaşteptate. Az’noapte, profesorul, care era să mă lase corigent la matematici, sărea prin grădina noastră după fluturi şi ciugulea vişine din pomi.
PUBLICISTICĂ
1161
    -      Cred că nu l-ai împiedicat. Tot nu s-au făcut anul ăsta. S-ar fi săturat cu frunze.
    -  Pe urmă a vrut să se joace cu mine şi ne-am luat la luptă.
    -      Explicabil. Examen transpus: te-ai luptat cu el la tablă, şi acum continuai în grădină.
    -  Dar era să-l trântesc eu.
    -      Explicabil. Revanşă transpusă. Nu te-ai prea simţit împăcat după ce era să te trântească el. Şi cum s-a terminat lupta?
    -      Când era să dau cu el de pământ, şi el mergând de-a-nda-ratele, am văzut că o să-şi spargă capul de un bolovan, ivit în spatele lui. Am ridicat două degete şi i-am spus: „Domnule profesor, să stăm niţeluş, să nu cădeţi. Un obstacol!" El şi-a întors capul ca să-l vadă, şi s-a ridicat din iarbă o capră, care s-a suit pe profesor şi i-a mâncat tot părul din cap...
    -  Explicabil până la un punct.
    A intervenit cineva:
    -  Ştii, ca la tine, în examene...
    -      Totuşi mai puţin explicabil, zisei, dar nu cu totul în afară de liniile naturii. în definitiv, capra poate fi proastă, şi părul seamănă cu iarba. Probabil că nu visai numai tu: visa şi capra din visul tău.
    Dar vorbind de vise, Baru vrea să ştie prea mult: cum visează omul, ce e visul? Nemaifiind la vârsta derivatului imediat, a trebuit să-i mărturisesc că şi copiii mai bătrâni, cu barba albă, au fost frământaţi de întrebările lui, au publicat cărţi şi au ţinut conferinţe, fără să ajungă mai departe ca el.
    -      Generaţia ta, Barule, n-o să afle mare lucru de la generaţia mea. Ca să fiu cinstit, n-o să afle nimic. Dar nici generaţia mea n-a aflat de la precedenta, şi nici asta de la aceea dinaintea ei. Când o să te faci mai mare, ai să găseşti, între cărţile din dulapuri, studii savante şi despre vise, şi tocmai atunci când trebuie să-nţelegi că nu poţi înţelege nimic şi învăţa nimic de la alţii, nu o să te mai intereseze. E o lege a
 1162
TUDOR ARGHEZI
    noţiunii false, şi ai să rămâi cu noţiunea falsă că alţii au ştiut ceea ce tu nu ştii, ca să se continue o idolatrie de mizerie. Noi nu citim niciodată, Barule, lucrurile pe care le judecăm, şi tot în gol judecăm, şi, dacă şi le citim, pricepem exact cât înţelegem... Noi nici nu vorbim toţi o singură limbă. Tu ai limba ta, eu am limba mea...
    însă Baru are o teorie a lui, care salvează ignoranţa.
    —     Mie mi se pare, susţine Baru, că după ce adormim, ochii ni se învârtesc şi ni se dau peste cap... începe să fie om de ştiinţă...
1938
               DESEN ŞI CARICATURĂ
   Lucrurile şi fiinţele legate de o îndeletnicire casnică şi însăşi gospodăria, cu mâinile şi uneltele care o fac atrăgătoare şi frumoasă, se bucură, după un patron estetic civil, de toate incapacităţile majore. Doamna din baie şi de la harpă are creditul opiniei cultivate, până la sinucidere şi crimă, capriciile îi sunt observate şi utilizate, romanul, scena şi filmul le exploatează cu succes şi, plagiate cu de-amănuntul în miile de cazuri ale faptului divers cotidian, pornit de la cazino sau plajă şi dus pe vârtej în teatrul gloriei sau la spital, tirajul lor seamănă în abundenţa maculaturii cu ziarele vechi restituite administraţiei în pachete.
   Toate aceste străluciri efemere, în secunda cărora se prăbuşesc speranţa de scrum şi monumentele de ceaţă ale elitelor de vitrină, confecţionate în stoc şi aflate în magazin, ca mantalele prinse la rând într-un cârlig, de un schelet sumar al unui umăr de lemn încovoiat, indică în culoare turbure, o cale a robilor socială. Ele trec pe lângă noi animate de iluzii goale, momentane şi sterpe, şi minutarul vieţii, neinfluenţat
PUBLICISTICĂ
1163
de pulberea fărâmată, răstoarnă egal timpul, cu acul lui cât firul de scamă, delicat şi ineluctabil.
    Substituită naturii, care îi dă femeii inimă pentru dragoste şi credinţă, sâni, plini ca nişte urcioare deasupra pruncului robust, o voinţă, un optimism de înaltă sănătate, rezistent, biruitor şi tenace, croitoreasa se inspiră de la manechin şi face interesante păpuşile fără braţe şi pântec, improvizate pe un picior. Molia androgină are un singur punct de atac, înainte de a i se pierde nuanţa şi polenul aripilor veninos, căsnicia: mama.
    Un editor ne-a cerut odinioară un manuscris. Avem, i-am răspuns, un subiect extrem de nou şi greu de tratat şi care ne obsedează de treizeci de ani, şi nu-1 putem desface în personaje şi evenimente fără un impuls din afară. Poate că ne hotărăşti dumneata să-l încercăm. E vorba de existenţa, neîntreruptă de nici un relief, a unei familii de ceea ce se numeşte oameni de treabă... înţelegi? Nici o tragedie, nici o complicaţie, nici o fatalitate: însă toată poezia unui nucleu de viaţă, trăită în tovărăşie şi solidaritate şi întoarsă din vijelia civilizaţiei bulevardiere către un tipar primitiv, descoperit între copii, câini, albine şi curci...
    Nu surâde, dumneata care le cunoşti numai tăiate, cum ai cunoscut numai femeia preparată. Trebuie să te debarasezi de sensibilitatea restaurant şi local, să-ţi cureţi înţelesurile de limbaje şi tarife, să capeţi o epuraţie a termenilor şi a ideilor asociate şi virginitatea substantivului. Dumneata sau altul vă veţi scandaliza, pentru că simplicitatea cinstită vă jigneşte şi vi se pare imorală. O sută de pagini o să-ţi vorbească de păsări, într-o sută or să fie buruieni şi, amestecate cu ele, o a treia sută de pagini pentru oameni...
    Nu te farmecă... Nu-i aşa? Vrei viciu intrinsec. Asta vrea şi cititorul. Şi moralistul.
1938
 1164
TUDOR ARGHEZI
                           PICUŢE
    Am avut un neam de „puici", la care a trebuit să renunţăm. Sufletul le era lesne trist şi puţin ca un oftat.
    Copiii le-au numit „picuţe", pentru că întâia din neamul lor, aproape artificial de pitic, şi-a dat singură numele ce i s-a păstrat, iuţindu-şi toate mişcările de murmurul silabei. Şi ca să nu le zică găini acestor soiuri de porumbiei, mierle şi ţărci, exprimate într-o corcitură gingaşă, părinţii au trebuit să le cheme „picuţe" şi ei.
    Cea dintâi^ neagră, avea moţul negru, ciorapii, care o încălţau până la genunchi, negri, şi toată era cât o mânuşă despărecheată. Ne-a dat-o un grădinar, odată cu un snop de dălii albe, aşezată între flori.
    - Asta e tot o floare, l-am întrebat, de-i tot atât de blândă?
    —     Luaţi-o pe deasupra, o dete grădinarul. De patruzeci de ani caut să fac o dalie neagră, şi am nimerit-o cu pene...
    Picuţa ne-a venit în braţe cu florile odată. S-a scoborât din buchet pe mâna care îl ţinea, s-a urcat înapoi până la umăr, a făcut înconjurul grumazului gospodinei, i-a numărat mărgăritarele din şirag, s-a uitat la gura şi la ochii ei, şi trebuie să-i fi plăcut totul, şi capotul, că s-a culcat la încheietura cotului, în dantelă, ca într-un cuib.
    Şi n-a mai lipsit Picuţa de lângă noi un an, decât atunci când ştia că trebuie să se ceară. Ciugulea pe masa noastră la cină şi prânz, trecea de la unul la altul şi — pic-pic! — ne ţinea de vorbă un ceas întreg la mâncare şi toată ziua prin toată casa şi ograda, pizmuită de mâţe, certată de câini. Noaptea, dormea în bibliotecă, pe o coadă de perie lungă, pusă între două scaune şi, dacă întârzia suirea băţului la locul obişnuit, Picuţa ţipa la noi ca o gaiţă, ne urmărea prin odăi.
    în ziua când n-a mai fost bună mătura şi i-a trebuit coada înlocuită, Picuţa a fost dusă la magazie şi nemaiauzindu-ne în
PUBLICISTICĂ
1165
apropierea somnului trezit de vocile noastre, şi într-un decor urât, Picuţa a murit de inimă rea.
    Am găsit o păreche roşie pestriţă şi am dăruit-o unor prieteni care aveau la munte un conac cu un balcon, potrivit cu două pasări ca nişte papagali. Ne-am despărţit de ele cu părere de rău. Uliul le-a furat pe amândouă.
    Am făcut o altă păreche. Cocoşul - alb cu o pană lungă fluturată în coadă ca o banieră - declarase război gospodăriei întregi. Punea pe fugă cocoşii mari, scula cu ciocul dulăii din bătătură, învrăjbea motanii, ciupea picioarele goale ale oamenilor, şi venea todeauna din faţă onest, ager şi hotărât. Cu o singură persoană ştia să se facă disciplinat şi curtenitor: cu gospodina. Se înfoia într-un rotogol şi se pitea jos, ca să fie ridicat, pus în palmă ca un puf de pudră şi purtat ca pe disc. Atunci puteau şi copiii să se folosească de concesiile lui. Când se socotea satisfăcut, trebuia să se laude. Da o trâmbiţă victorioasă.
    Cuconiţa lui era galbenă spălăcită, dar simţitoare şi susceptibilă ca o domnişoară anemiată de cloroză. Ea vorbea ceasuri întregi numai cu Paraschiva şi gătea cu ea în bucătărie toată mâncarea. Ca să-i arate cât o iubeşte, într-o zi a dat un strigăt entuziast, uitându-se la ea. A înconjurat-o de trei ori, bătându-şi aripele vesele cu precipitare şi, cântând o cantilenă curioasă, s-a răsucit şi a murit.
    Moarte de sentiment şi de bucurie.
1938
                        DE ZIUA LUI...
    De ziua naşterii unui copil cu bretonul blond şi ochi albaştri, cum îl arată fotografiile de altădată, în braţele reginei Maria...
1166
TUDOR ARGHEZI
     Regina mamă a plecat din grădinile ei pe un drum de panglică violetă şi nu s-a mai întors.
     Copilul este azi de patruzeci şi cinci de ani şi rege. Are un regat mare, un popor de peste douăzeci de milioane de oameni şi trăieşte o epocă, din toate amintirile istoriei excepţională, evenimente noi şi accelerate. Un fenomen ţine două ore, o formulă se istoveşte într-o noapte, ziua aduce faza ei neprevăzută şi un timp de cincisprezece minute ruinează concepţii de zeci de ani. Viaţa contemporană e un ritm de accese neverosimile, comandat cinematografic.
     Situaţia de rege conferă dreptul la satisfacţii de un volum uriaş. Suveranii care se iubesc pe sine n-ar avea decât să se lase să trăiască, izolaţi de acţiune* observând raporturile, ajustându-le câteodată din depărtare, făcându-le comod succesive şi căutând să mulţumească mai presus de orice o clasă de gelozii şi ambiţii.
     Nu acesta e cazul. Indiferenţa a dat loc pasiunii, dragostea de sine e o dragoste activă de ţară, plăcerea e în muncă şi osteneală, în sforţare, într-o febrilă clădire din nou. Suntem departe de tipul regelui de apartament, pe care îl plictiseşte şi problemele, inexistente pentru facultăţile lui, şi vremea, primind cu greutate o dată pe săptămână, un sfert de ceas, un ministru şi evitând cu singura lui energie efectivă contactul cu realitatea. Toate materialele, dure şi delicate, extrase din natura aspră şi din zăcămintele sufleteşti, trec prin mâinile Majestăţii Sale regelui Carol II şi sunt de faţă pe un şantier, care începe din odaia de lucru din Palat şi nu sfârşeşte nicăieri. Şeful statului e primul şi cel mai împovărat salahor din regat.
     Toate profesiile au ceva de spus pentru edificarea unei opinii documentare despre activitatea neîntreruptă a suveranului, şi diversă, într-un veac de transformări ale continentului fundamentale, când statele nu mai pot fi recunoscute şi dospesc. Un cuvânt ar avea de zis şi scriitorii, care au apucat să ştie că într-un stadiu social nedisputat de contradicţii şi cu
PUBLICISTICĂ
1167
ordinea cristalizată, grija de căpetenie a regelui s-ar fi îndreptat către carte, permanentă totuşi în proiecte şi fapte.
     Fără să ne gândim la micşorarea meritelor regilor precedenţi în ceea ce priveşte cultura sau artele, nu-i mai puţin adevărat că scriitorul cu preocupările lui începe să intereseze şi să fîe promovat necesar, util şi respectabil abia după suirea pe tron a celui actual. în trecut, societatea noastră cunoştea întrucâtva pe poet, după ce îi trecuseră peste mormânt zece, douăzeci, treizeci de ani. Scriitorii vii erau inexistenţi şi cucoanele şi domnii din elite ar fi rămas în consternare, dacă li s-ar fî afirmat că vieţuiesc într-adevăr în carne şi oase nişte oameni stranii, nărăviţi să-şi facă din condei o sculă de lucru, neangajaţi cu simbrie şi că întocmesc manuscrise, aşa cum fotografii fac fotografiile şi muzicanţii dansul. Cărţile păreau că se nasc din nimic, prin spontaneitatea fizico-chimică anonimă, scrise de bunul Dumnezeu sau de vrăbii, şi dacă era identificat la masa boierului, care îl chema uneori la icre negre, scriitorul nu se depărta mult de o categorie de lăutari şi garsoni.
     Aglomerat de activităţi, adeseori diametral opuse, Majestatea Sa nu s-a dat înapoi de la nici o iniţiativă, neobişnuită nici cititorilor bogaţi, necum şefilor de stat. E primul rege editor, cunoscut de istorie. Are două edituri întreţinute cu cheltuieli personale, pentru cititorul cult şi pentru popor. A înfiinţat aşa-numita „Ziua Cărţii", devenită „Luna Cărţii", pentru care de curând a clădit un Pavilion al Culturii, expoziţie a cărţilor apărute într-un an, la toate editurile din ţară. Şi ca să nu se piardă din vedere legătura neîncetată ce trebuie să dureze între literatură şi stat şi interesul datorit cărţii, la exemplul continuităţii şi periodicităţilor - reviste, ziare, buletine în toate centrele de mişcare intelectuală — suveranul a înfiinţat un Premiu naţional personal de poezie şi proză.
     Premiul distinge o viaţă închinată slovei frumoase şi gândului exprimat şi corectează, în acelaşi timp uitarea, parţialitatea,
1168
TUDOR ARGHEZI
intenţiunile, uniformitatea şi anchilozarea într-o formulă, care, suveranul ştie ce înseamnă în artă: decesul individualităţii.
    Tot ale Majestăţii Sale regelui sunt şi cele două monumente, pe cale de edificare şi care se construiesc zi de zi limbii româneşti, tălmăcirea Sfintelor Scripturi şi Enciclopedia. Şi acum în urmă, guvernul Majestăţii Sale a pus în fapt o idee discutată treizeci de ani, un nou Abecedar şi o nouă Carte de citire, două cărţi de temelie ale oricărei culturi, pe popoare şi naţii. Prin prezentarea neîntreruptă a manuscriselor la un concurs, aceste două prime cărţi ale copiilor şi adulţilor vor atinge perfecţionarea de expunere şi metodă dorită de Ctitor.
    Aş produce o amintire personală, încă proaspătă după trecerea anilor de la data evenimentului când s-a petrecut.
    Preocupat exclusiv de o limbă bună şi de trezirea în cuvintele moşului meu a substanţelor năclăite de tipografie, n-am avut vremea să-mi întocmesc strategic o reputaţie utilitară şi să trag profitul liniilor strâmbate şi al geometriei oportuniste. M-a interesat mai mult repetarea unui rând scris şi aruncat în foc de o sută de ori, decât o tactică de parvenire şi curtenitoarea staţionare în răspântiile priveliştii.
    Pe neaşteptate, Majestatea Sa, coborând până în satul meu, mi-a acordat Premiul Majestăţii Sale.
    Premiul avea un protocol. Titularul trebuia să se ducă la Palat şi să-l primească din mâna suveranului.
    N-am crezut să iau vreun premiu vreodată: în viaţă am fost un codaş. Premiul Majestăţii Sale avea o valoare hieratică. Mă gândeam că puteam să fiu un budist tăvălit în ţărână şi că Buda, desfăcându-şi douăsprezece mâini de piatră, şi le-ar fi pus pe creştetul meu.
    M-am dus la Palat în haine de şiac. M-am căznit să iau între valeţii de la uşă o poză. N-am izbutit-o.
    Scara m-a îndreptat printr-un mare hol boltit către biurou. Ah! Un moment! Ce bătaie de inimă cumplită! Regele însuşi! Alb, îmbrăcat ca un ofiţer. M-am uitat... Figura îi
PUBLICISTICĂ
1169
surâdea proaspătă, fragedă, inefabilă, ca o floare matinală. N-am putut rosti o şoaptă: numai emoţia era în funcţiune. Am primit un plic, pe care mi l-a întins într-o tăcere de mare răsărit de lună. Mi se părea că stau în zodia luceafărului, echilibrat pe un nor de mătase. Ori emoţia mea mă înşela, ori era şi regele emoţionat... Mi-a strâns mâna şi mi-a rămas mâna îmbrăcată într-o mănuşă de răcoare caldă... N-am mai dat-o cu nimeni toată ziua. E datină în popor ca de sărbătoarea când iei împărtăşania să nu-ţi mai săruţi nici părinţii.
    S-au frânt atunci în mine, întâlnite, luminile ochilor lui, venite dintr-o lume care nu e a noastră. Şi nu le-am pierdut din sufletul meu şi nu le pot pierde, cu tot întunericul opac, în care unul şi altul, duşmănoşi că ele au ajuns până la mine şi s-au oprit deasupra slovei mele, se silesc în deşert să mă înfăşoare.
    Se trezesc luminile, ori de câte ori mă duce gândul la el. Sunt şi aci de faţă, deasupra iscăliturii mele...
    Nu se putea ca naţionalitatea pământului, a naturii, a vegetaţiei, a chipului şi a graiului, todeauna concordante şi inexplicabile, să lipsească timpilor din an.
    Anul ştiinţific are pretutindeni, în manualul şcolarului, patru sezoane solare, demonstrate limpede cu schema cunoscută a eclipticei, pe drumul căreia se rostogoleşte ziua cu noaptea planeta, trei sute şaizeci şi cinci de zile şi ceva. A te împotrivi acestui curat adevăr, confirmat şi de limbajul poetic, care pune florile în mai, roadele în august şi zăpada neapărat în decembrie, ar fi barbar.
1938
        TOAMNA ROMÂNEASCĂ
1170
TUDOR ARGHEZI
    Totuşi primăvara lipseşte României şi anul ei are trei anotimpuri. Trecerea din iarnă e bruscă, arşiţa vine numaidecât după frig, luna înfloririlor se petrece cu foc într-o sobă, aprinsă mai multe luni în şir. Iar din vara mare, ţara intră de-a dreptul în splendorile paradiziace ale toamnei.
    De la jumătatea lunii a opta, adeseori şi aproape constant de vreo zece ani încoace, până la Crăciun, priveliştea toamnei dă spectacolul de nuanţă şi varietate, caracteristic dintre Dunăre şi munte, al bărăganelor şi pădurii. Lumina se catifelează pe plante, aurie, câteva ceasuri din zi, şi albă în celelalte. Soarele poartă reminiscenţe argintii nocturne şi aerul filtrat în ciurul stelelor, rămâne din timpul nopţii mai pur, mai uşor cu transparente licăriri de sidef. Când âi descoperit în vişin întâia frunză galbenă dintr-o dată, albinele încă muncesc, celula fagurilor mai primeşte ca nişte găoci de bijuterie mărgăritarul de miere cules din sânul grădinii, dar dulcea îngrijorare s-a ivit. Oglinzile sufletului plumbuiesc şi culoarea delicatului azur.
    Toamnele Olteniei şi Munteniei, cu deosebire, au o claritate imensă şi pe când catastrofele din toată lumea se succed şi tragedia uscatului e jucată cu o sălbatică învierşunare pe cele cinci continente şi pe al şaselea, al apelor răsculate, la Craiova şi Bucureşti lăutarii cântă pe o vioară de mătase.
    A fost o tendinţă: strămutarea capitalei peste munţi. Tendinţă ştiinţifică şi politică. întemeiaţi în pulberea cafenie a unui şes reputat insalubru şi pe mocirle, Bucureştii erau ameninţaţi să rămâie un târg şi o prefectură. Ei s-au făcut singuri, deopotrivă cu ţara şi cu limba, cum singură s-a făcut şi piaţa lui de mărfuri centrală, desfiinţată şi mutată în Obor. Ştiţi ce se întâmplă: frumoasa câmpie de beton şi asfalt care a înlocuit-o îşi cere drepturile îngropate dedesubt şi piaţa tot singură se reface, din petice de corturi... Proiectul unei capitale noi era gândit, sistematizat, artificial. Un lucru la care nu colaborează veacul şi întâmplarea, lăsat în voia spiritului logic şi inductiv se dizolvă, când puterea de a voi înfrânge elementul
PUBLICISTICĂ
1171
subtil şi absurd al potrivirii şi oportunităţii. Dacă un Artaxerxes local ar porunci toamnei să se isprăvească înainte de termenul ei capricios şi ar bate-o cu pietre, s-ar scutura câteva frunze.
    E de mirare că din câteva sute de mii de suflete românii au ajuns în marile intemperii ale istoriei şi cotropiţi de numeroase calamităţi politice, la optsprezece milioane. Ei au învins fără luptă, trăgând căciula pe urechi şi deznaţionalizând neîntrerupt năvălitorii. Exemplul e fără precedent: surâzând cum ne surâde tuturora, toamna românească, storcând strugurii în ulceaua de pământ şi cântând lăuta în podgorii.
    Calendarul românesc întârziase cu două săptămâni faţă de cel european. Toată lumea şi-a dat seama că era stupid ca o telegramă, trimisă la 1 septembrie din Paris să ajungă în Bucureşti la 15 august, şi calendarul s-a unificat. Măsura adoptată de stat a fost primită de popor, afară de o infimă dizidenţă de fanatism prostesc şi suspect din Basarabia, cu gingăşia şi docilitatea indiferentă, obişnuită unui neam de oameni frumoşi, cu toamna frumoasă şi îmbelşugată - dar fiecare plugar şi grădinar au continuat să se orienteze după datele fatalităţii, nu după calendarul ştiinţific. Ceea ce unui occidental cu meridianul la Greenwich i s-ar părea extravagant şi, să spunem cuvântul, idiot, e altceva: că datele rizibile ale săteanului nostru corespund cu fanteziile unui climat hotărât pământului românesc, cu toamna românească.
    Aparenţele, în orice caz, stau de partea unui ţinut numit în derâdere Valachia: „Mamuliga, mamulai, verfluchte Walahei“.
    O mohorâtă admiraţie nordică a calificat cerul cu epitetul de „italian". Cerul Italiei, despovărat de zdrenţele de negură din miazănoapte, e, comparativ, desigur o peruzea faţă de ceaţa vânătă de ardezie baltică şi irlandeză - dar nu-i mai frumos decât cerul României. Toamna noastră e o toamnă care nu se aseamănă cu nici o altă toamnă naţională. în noiembrie, peisajul francez cu totul de altă factură decât al nostru, linia pomilor întortocheată, ramurile silite, ocolitoare, frânte, canalurile
1172
TUDOR ARGHEZI
zăcute, orizonturile apropiate de o sită violetă, are frumuseţi unice, însă triste, modificate în diapazonul paletei, la Toulouse.
    Când nu e trist, peisajul rămâne totuşi suspinat: poezia lui se strecoară în literatura subtilă a unei limbi de acuarelă.
    Toamna noastră vesel melancolică, dacă se poate spune, bucuroasă, are o exuberanţă triumfală. Steagurile văzduhului sunt înălbite dar toate de aur şi procesiunea stindardelor străbate câmpul de muşuroaie de aur de păpuşoi, de movili de aur de grâu, se oglindesc în apele de aur, suie poalele de aur ale viilor, se leagănă în codri de aur ai Alpilor Carpaţi. Acest aur al codrilor româneşti are cel puţin cincizeci de expresii deosebite ale aurului, dintre rugină şi gălbenuş; o ruşine pentru săracul aur metalic!
    Şi dacă dinaintea vastului tezaur punem să joace în hore nevestele tulpeşe, fetele cu picioarele lungi, cu încheietura genunchiului ivorie şi duios aristocrată, cu gleznele de indiscutabilă rasă şi cu o carnaţie suculentă a braţelor, a grumazului bătut de salbe, a şoldului şi a fizionomiei compusă din giuvaiere: scarabeii ochilor, floarea gurii, trandafirii în trei petale ai urechii, ciuboţica nasului, arcul sprâncenii şi zâmbetul care pune în toate sculele unui trup fericit cumpănit o văpaie, toamna poate să fie şi mai frumoasă şi să ţie până la toamna viitoare...
1938
                 VĂZDUHURI
   Aţipit în iluzii şi obosit în munci, omul nu se mai uită în sus, la pasări şi stele, şi caută, ca o jumătate de orb, numai aproape de el şi până acolo unde îi ajung mâinile şi pipăitul. Şi a tot văzut ce vede fiecare în toate zilele lui, urzindu-se cu împrejurarea şi umbra, o sută de fire de păianjen la unul de
PUBLICISTICĂ
1173
ţesător. Scufia tricotată mărunt i-a căzut pe ochi şi i s-a lipit de gene, şi de-abia de mai zăreşte dincolo de blid şi peste dumicat.
    Nu te speria: nu e nici o zare şi nici o margine de lume. Mestecă liniştit. E aburul din strachina vecinului de la masă. Mai trage în jos de scufie niţel. Ai şi nişte urechi. E necesar să nici nu mai auzi. Cine ştie ce glas vei bănui că te cheamă sau că te cercetează din cer, şi conştiinţa nu trebuie turburată.
    La Judecată, vei putea răspunde cinstit: „Doamne, eu eram absent când m-ai chemat. Era ora mesei, şi mâncarea nu pot să spui că nu era gustoasă. Ce ţi-a venit să mă strigi tocmai atunci? în treburile noastre pământeşti, viaţa se petrecea cu forme şi preparative. Aveam citaţia, avertismentul, punerea în vedere, soneria, bătaia cu degetul în uşă, anticamera, audienţa fixată; chiar şi soroacele de rugăciune erau mai dinainte hotărâte. Duminica era duminică şi săptămâna săptămână. Noaptea, ne obişnuiam să nu ne facă nimic să tresărim. Ne-am organizat. Am izbutit să izolăm neprevăzutul, ireductibilul adversar al omului cuminte, şi l-am băgat în contabilitate, amortizat cu anticipare.
    Acum, tu mă întrebi ce-am făcut. Ciudată întrebare la un sfârşit de viaţă. Mi-am făcut datoria. Am mâncat la opt, la douăsprezece, şi la nouă, şi aş fi mâncat de zece ori mai mult, toate porţiile tuturor celor de o seamă cu mine. Din tăcerea ta o să mă laşi să deduc că mai trebuia să fac şi altceva. Stau şi mă gândesc... Mai erau şi alte datorii?
    Mi se pare că mai erau. Parcă simţeam eu că trebuie să fie ceva, dar nu m-am încrezut în gândurile mele. Ca să nu mă mai supere, mi-am tras căciula de pe ochi şi urechi şi peste gură. Aveam în mine un vierme nevăzut şi neadormit, este drept, până la care n-au putut ajunge căciula să-l acopăr, nici furculiţa să-l satur. Când îmi era lumea mai dragă, el se zvârcolea
 1174
TUDOR ARGHEZI
şi descosea tot ce puteam să cârpesc la puţina lumină a zilei. Puteam eu să mă încred într-un bâzâit ascuns al acestui Diavol, care punea la îndoială tot ce nici nu isprăveam, şi părea să mă batjocorească şi pentru tot ce duceam şovăind până la capăt? Puteam eu să cred că viermele era de la tine, de la Dumnezeu?"
    Mai bine să ne vedem de ce-am apucat. Până la Judecată mai e. Şi nici nu este Judecată: iaca, o vorbă a neputincioşilor, răzbunarea şi mângâierea lor. Toată viaţa, şi prezentă şi viitoare, încape în şaptezeci de ani, aci pe loc, de la farfurie la gură: ai farfurie, te saturi; nu ai, aduni de subt masă, după ce orbul s-a sculat. Fii cât se poate de măgulitor cu el. îl mulţumeşti şi-l alinţi? Poate să-ţi lase câte ceva din el, din fiinţa lui morală, câte o idee, idee desigur purtată, partea nevoiaşilor fiind, şi la intelect, pălăria de anul trecut şi galoşii de astă-iarnă, încă destul de buni, cu o mică reparaţie în talpă.
    Când n-ai ce duce la gură, fereşte-te de haine noi. Văzându-te îmbrăcat, lumea te poate crede avut şi averea de rufărie curată şi proaspătă e pentru stomac primejdioasă. Nu te lua după crini, trandafiri şi chiparoase. Florile nu ştiu ce fac.
1938
                    OMUL-ŞARPE
    [Pentru mulţi şi nu din cei mai necunoscuţi, viaţa e un doctorat permanent, o reprezintaţie zilnică a unei valori personale, repetat probată, obligaţia de a se arăta şi rearăta, contrafăcuţi şi autentici.
    Un examen cotidian, cu tema: „Cine sunt eu“ ar părea ostenitor şi pentru orgoliu, afară de o deşertăciune cu totul anormală. Nu osteneşte orişicine. Tenacitatea de a se
PUBLICISTICĂ
1175
demonstra îi dă, dimpotrivă, insalubrul optimism şi intoxicarea perseverării cu orice preţ, dar doza narcoticului trebuie sporită. Oprit de o judecată neaşteptată în drumul personajului jucat, în plin spectacol, actorul care îşi împrumută carnea, oasele şi conştiinţa unei ficţiuni s-ar simţi profund nefericit, dacă nu e mai mult decât un actor. Dar probabil că nici n-ar putea, beat cum este de sine. Şi totuşi ar fi singura recompensă adevărată, mântuirea lui.]
    într-un circ ambulant, am găsit odinioară pe August-cel-prost plângând afară, între vagoane, pe o ladă din dosul menajeriei. Fardul îi curgea cu lacrimile de-a valma, schimonosite, verzi şi albastre, şi orchestra de alămuri din interiorul circului, dominată de tobe, i le însoţea, pe un ritm accelerat, pierdute în peticele pestriţe ale costumului de arlechin.
    —  Poate ţi-e dor de-acasă, l-am întrebat.
    August era român, angajat, pentru talentele lui de comic irezistibil, de firma internaţională a proprietarului, un bătrân cu patria în căruţă. în ţara străină, unde din întâmplare l-am auzit înjurându-se în seara aceea pe româneşte şi dându-şi cu pumnii în cap şi într-un joben caricatural, întrebarea era naturală.
    -  Mi-e scârbă de mine... mi-a răspuns.
    Timbrul glasului m-a intrigat. El aparţinea, puţin mai soprano, parcă unui copil din copilăria mea de şcoală, notat cu cifra maximă la gimnastică şi mizerabil la toate studiile unde muşchii şi zgârciul lucrau cel mai puţin.
    -  Nu cumva te-a chemat vreodată Bogdaprostea?
    —      Eu sunt în persoană, dragă Cutare! zise clovnul, nimerind numele numaidecât. Lasă-mă să te sărut. - Când nu te mai vezi douăzeci de ani cu cineva, crezi că trebuie să fi murit. Bucuria lui se adresa mai mult patriei decât mie, ca atunci când primeşti de acasă un cozonac. Un căţel de usturoi l-ar fi făcut tot atât de fericit. - Ce bine-mi pare! N-am mai auzit vorbă românească de opt ani de zile. Ce faci aici?
1176
TUDOR ARGHEZI
    —      Am venit şi &i astâ-seară la circ, răspunsei, eludând sensul întrebării. Nemaigăsind bilet, fac şi eu înconjurul cortului vostru şi al harabalelor cu care călătoriţi... Am o veche slăbiciune pentru sincerele voastre vopsele.
    Mă ţinea cu amândouă mâinile de mână şi am şezut lângă el pe ladă. Mirosul de grajd îi umplea şi sufletul parcă, şi l-am întrebat dacă nu dormea pe băligar, voind să prepar concluzia tendenţioasă că unui român între străini i se acordă exclusiv drepturile la viaţă refuzate de autohtoni.
    -      Te-nşeli, răspunse clovnul. Toţi puţim aici de duhoarea asta, şi călăreaţa de înaltă şcoală, acoperită de străluciri de firmament, şi balerinele acrobate. E un miros căutat chiar de o aristocraţie. Un fum de „Peau d’Espagne“ pulverizat peste el dă acea aromă de feminitate şi de bărbăţie care explică succesele călăreţilor şi al amazoanelor într-o elită de uremie şi diabet. Şi nici nu e neplăcut, dacă îi rectifici expresiile plastice cu fiinţa şi frumuseţea cailor noştri albi, nişte adevăraţi crini de gunoi.
    —  Poate că eşti plătit puţin...
    -      Altă eroare. Câştig cât patru oameni de stat americani şi n-am ce face cu banii. Cumpăr cărţi şi economisesc.
    —      Atunci, nu înţeleg de ce plângeai. Te face să suferi vreuna din balerinele ecvestre, aşteptate la ieşire de notabilităţile exasperate în monotonia provinciei?
    -      îmi atribui o psihologie de om sărac. în camaraderia promiscuităţii ajungem de ne cunoaştem atât de mult beteşugurile, ne facem unii altora în cabină atâtea confidenţe, încât mai mult mila şi dispreţul şi dorinţa de a ne dispreţui şi mai mult ne apropie şi ne leagă. Părechile iluzionate se adună din categorii deosebite, contrarii şi antagoniste. Ţi-am spus că mi-e scârbă de mine. Nu pentru că miros a iepe şi armăsari sau că vreau să fug cu casieriţa blondă şi virtuoasă şi nu pot. Dacă atât mi-ar rămâne din numărul meu seral, putoarea de grajd, aş fi foarte mulţumit şi asta e şi singura mea consolare,
PUBLICISTICĂ
 1177
herghelia cailor inteligenţi şi teferi - şi trupa câinilor dresorului Mark. Animalele nu se contrafac, izmenite ca mine în meseria mea şi probabil şi ca dumneata în meşteşugul dumitale. Şi poate că eu sunt totuşi mai cinstit şi aş vrea să-mi aduc imputări mai puţine, căci eticheta corespunde conţinutului exact: mă numesc şi sunt măscărici. în admirabila platitudine a naturii, caii sunt cai şi câinii câini pretutindeni şi todeauna conform, onest, moralitatea adevărată a rasei şi a exemplarului nativ.
    Ai văzut în capitalele Europei pe distinsa doamnă cărămizie, contesă sau miliardară, ducând în curea şi lanţ pe dulăul favorit. Educaţia cea mai compusă n-a parvenit să mistifice individualitatea şi caracterul. Frumoasa stăpână a unui câine, care poate deveni superficial, prin dresaj silit şi graţie unui costum grotesc, un actor, dar care nu se poate bastardiza până a ieşi din matca lui şi a se face om şi om bine-crescut, este silită să se oprească brusc, smucită cu lanţul, în dreptul unui felinar.
    Nu ştiu dacă vrei să mă înţelegi. în meseria mea aparent hilară e un fond adânc de posibilităţi. Muntele ăla, care se înfăţişează ca o babă cocoşată şi strâmbă este pe dinlăuntru de marmoră sau de granit, izvoare necunoscute clocotesc în el, mişună diamante şi aur. Dar chinuiţii şi întortocheaţii pomi în linii disperate, frânte, ce rodii dau din nodurile şi cioatele lor! Eu nu sunt lăsat să-mi fac roadele întregi, trebuie să mă limitez la zarzăra acră şi atunci sunt mai interesant când în locul fructului meu coc în crăcile mele morcovi şi ciuperci. „Are un talent!" admiră cunoscătorii.
    Trebuie să te ţii de ceea ce ai nimerit din greşeală, dintr-o dispoziţie parazitară a unui capriciu, să-ţi faci o regulă din hiatus, din cacofonie.
    Am vroit să joc un Hamlet simbolic, să încerc o caricatură gravă a personajului omenesc din el. în poezia dramatică, Hamlet este corespondentul lui Christ din poezia religioasă. El nu e încă jucat decât subt raportul de necesitate al unicei
1178
TUDOR ARGHEZI
lui personalităţi: se pot face în interiorul lui sute şi mii de ascensiuni, ca în univers... „Rămâi la omul-şarpe, m-a sfătuit directorul. Ai văzut ce bine merge cu el: mi-e teamă să nu ne strici afişul."
    De vreme ce şarpele mă plătea şi pe mine şi pe director, am intrat adânc în plagiatul gustului vulgar, în escrocheria artistică, în minciuna preferată, recoltând ovaţiile mulţimii şi ale amatorilor de lucru presupus fin. Am făcut toată zoologia, girafa, tigrul, crocodilul, maimuţărind tristele lor simplicităţi în ridicul şi grotesc, cu casa închisă, cu biletele vândute de câte trei, patru zile înainte de spectacol. O scenă care mi-a adus elogii enorme şi victorii abjecte e aşa-numita în program „Simfonia Kabila'. Gorilul stă cu gorila lui într-un pustiu. Vin vânătorii şi o împuşcă. Deznădejdea bărbatului şi a destinului suprimat era lucrată de mine. Trăisem scena în Africa, la o vânătoare adevărată şi o reproduceam într-o nuanţă. Gorilul plângea ca un copil neputincios şi, în loc să ne omoare cu pietre, impresionaţi cum eram de neaşteptata reacţie a greşelei imbecilului de vânător, un camarad argentinian, care da la ţintă cu cuţitul, el se învârtea inconştient cu puterea lui uriaşă suprimată, în jurul soţiei, gemând cu o suferinţă melancolică, mângâindu-i sângele, dar înţelegând moartea definitivă.
    Publicul râdea în hohote şi când mă întorceam cu spatele, de-a buşile şi se vedea anatomia, confecţionată din muşama şi cauciuc, era delir. Ca să-mi dau o satisfacţie şi să acord câtorva inteligenţe amare, remarcate în primele staluri o uşurare, am prins şi eu într-o seară un purice în bumbacul din subsuoara picioarelor şi l-am mâncat - şi mestecându-1 cu bale, l-am scuipat în capul unui personaj important, care uitându-şi valoarea şi prestigiul se tăvălea în fotoliul lui literalmente de râs, ca un Weinbursch.
    O explozie de gigantic entuziasm a irupt în amfiteatru. Auzeam în spatele meu familiarităţile şi confidenţele strigate în gura mare ale doamnelor elegante: lasă-mă, dragă, să ies, că
PUBLICISTICĂ
1179
nu mai pot să mă ţiu. La circ şi jazz clasele sociale se amestecă intim şi se descompun, costumele, bijuteriile, rigidităţile, superstiţiile se dizolvă şi publicul în vârtejul dansului şi al aplauzelor se arată în cămaşă şi pielea goală, ca în catastrofele furtunilor de mare, dar animat fantastic de marile resurse de brută, comprimate în ceea ce îi place să fie numit sufletul lui.
    Şi culmea: am fost bisat. Să mai prind şi alţi purici şi să-i mănânc! Scena era atât de cumplit gustată, încât oamenii care ţineau totuşi să salveze ţinuta, închideau ochii să nu mă mai vadă şi se gândeau vizibil la altceva, la ceva dureros, se ciupeau, derivând hazul irezistibil într-o suferinţă, imposibil de obţinut.
    Unul m-a rugat să-i cârpesc o palmă şi, înţelegi, nu m-am lăsat invitat de două ori: i-am tras-o cu atâta sete că l-am dezmeticit de tot şi a început să plângă... L-am pocnit cu palma mea de maimuţoi peste o falcă. în criza de lacrimi şi de ilaritate idiotul lovit nu a răbdat mult: râdea cu măseaua umflată, şi mai tare decât până atunci şi din falca zdruncinată îi curgea sânge, ca gorilului din pustietate. „Dobitocule! am strigat, tu ai mâncat puricile, nu eu; ba mi se pare că ai mâncat o ploşniţă plină."
    Ovaţiile meritate şi de replică întreceau orice măsură.
    Mă rog, nu exagerez nimic dacă spui că mi-e scârbă de mine. Şi de public, nu e vorbă.
    -      Dă-mi voie să constat cu o plăcută surpriză că eşti în largul dumitale... Nu prea semeni cu fratele sau cu vărul dumitale din Bucureşti.
    -      Vrei să spui tâmpitul de unchiu-meu: ăla mă crede un declasat, fiindcă n-am ieşit pedagog. O să-ţi prezint, dacă vrei, un doctor ratat, care din dragoste de vocaţie face parte din personal şi se ţine după noi de câţiva ani. Distribuie raţia alimentară la animale şi seara i se dă voie să se deghizeze: fericirea lui. La o vârstă academică înaintată, e greu să mai înveţi ceva. Tot ce a putut deprinde e o cădere pe spate şi se repetă cu o tenacitate de catâr. Trebuie să-l întrerupem.
1180
TUDOR ARGHEZI
    Bucuria vocaţiei este că trăim în contrabanda perpetuă a noţiunilor monotone şi dezordinea, care-i ordinea intimă a meseriei, m-a atras mai mult la circ decât la filosofie. în această privinţă nu-mi aduc nici o imputare.
    Dar vezi, gloria!... Marfa asta mă supără. Credeam că la circ am scăpat de expresia ei bombastică sau că aş fî avut de-a face cu o reducere, cu o glorie amuzantă, suportabilă, ironică, o modalitate decentă de glorie, o emblemă de tibişir. Pe dracu! Ziarele sunt pline, toată ziua bună ziua, de numele şi fotografiile mele. Articole exaltate, în toate limbile de pe glob, examinează tumba mea vulgară de-a-ndaratele. Variantele figurii, modificată spontan, fie din pricină că m-a încălţat groomul greşit, cu dreptul în stânga, fie că m-ar mânca în talpa labei, dau naştere la interpretări, fac obiectul reexaminării geniului meu complex în arenă. între două părţi ale programului, mi se cer autografe cu timiditate şi sunt numit „maestre" pentru că mi-am scos limba sau pentru că am tras-o înapoi. Am primit decoraţii şi am refuzat partide briliante. Portretul meu e în toate casele unde sunt zilnic invitat şi nu mă duc. Afişele cu numele meu tipărit cu slove de cincizeci de centimetri compacte, „Feety", îmi fac rău şi dacă nu le sfâşii pe stradă este că de fapt lucrez cu un pseudonim nerecunoscut de conştiinţă.
    —      Nu poţi face abstracţie de amănunte, de vreme ce atmosfera îţi place?
    -      Tocmai. Dar cum să trec peste ilaritatea scandaloasă din staluri, manifestată ca o tragedie, când apar cu nasul roşu şi cu perucă? Dacă scot un sfert de ceas o batistă kilometrică din buzunarul nădragilor, dacă leapăd bastonul, dacă pui o tichie nouă şi o nouă fizionomie, dacă am căzut lat şi mă scol pe brânci, de multe ori cu genunchii umflaţi, publicul se strâmbă de râs... Pentru că strănut mi se fac manifestaţii ca lui Bismarck. Mii de oameni ar merge la moarte comandaţi de tuşea mea afectat măgărească.
PUBLICISTICĂ
1181
    într-o seară am şchiopătat. îmi intrase pietriş în ciorapi. A doua zi am fost chemat de guvernator, care voia nu numai să mă felicite, orferindu-mi un ceas împodobit cu mărgăritare, pe care l-am dăruit fetei de la bucătărie, dar să şi înveţe de la mine cum fac, ca să facă şi el în momentele libere ale vieţii statului respectiv...
    Când mă strânge gulerul sunt inegalabil, când am răcit sunt extraordinar şi când îmi iese o bubă în ceafă, cu operaţie şi pansament, sunt fenomenal. Toate scăderile mele - şi colicile - sunt probele unei genialităţi unice şi în clipa în care mă ustură o bătătură şi mă frec, toate lucrurile mari se micşorează, domin lumea, politica, artele, statele, evenimentele şi acopăr universul cu un cucui mititel umed al piciorului, ivit între două degete asudate. Vrei să nu-mi fie scârbă?
    Să mă produc în toate zilele şi să par că vreau să fiu mai năzdrăvan ca toţi! Pentru mine, dragă, e şi o ruşine. Sunt hotărât să-mi schimb meseria. Mă fac orice, numai om de spectacol nu mai vreau să fiu. Mă fac căruţaş. Cu economiile mele cumpăr un camion şi câţiva cai şi transport lemnele de la gară în oraş. M-am şi aranjat. Am trimis bani în ţară şi m-am făcut proprietar la mahala. E şi mai cinstit. Pui calul la căruţă şi plec, fără fard şi fără parfum. Aveai dreptate... Ce mi-a plăcut mai mult în circ a fost băligarul. Ţi-o spune Feety, primul clovn din generaţia lui, acrobat şi muzicant...
1938
           CHEMARE DIN LUCEAFĂR
   S-a deşteptat în tine curiozitatea omului vechi. Ai început să te uiţi în cer, cu sfielile şi consternările lui. Din clovnul cultivat apare strănepotul duiosului şi înfricoşatului cimpanzeu, omul pământului dur şi al cazmalei. Măsori
1182
TUDOR ARGHEZI
depărtările, ocoleşti zările diamantine şi te laşi sorbit în lumina lunii, indiferent argintie. Ca la un blid de lapte metalic, aşezat pe velinţa de azur, roiesc în firmamentul ei, miliarde, albinele care au gustat laptele şi s-au mânjit cu otrava ei rece de cositor. Seninul venin te îmbolnăveşte cu gânduri şi întrebarea omului trezit din trecut e inevitabilă.
     Ce sunt toate aceste frumuseţi şi cine le-a făcut? Şi de ce? Ca să te uiţi la miracole şi să nu le înţelegi?
     Un fluture de mare negru s-a năpustit în lampă din întuneric şi aripile lui pe dedesupt s-au dat pe faţă. Un curcubeu pe o foiţă de ţigară, o frunză care zboară cum vrea. Aripile fermecate, întocmite din aşternuturi inconsistente, înalţă în slavă un vierme.
     Golurile de mii de ani dintre aştri, mişcarea lor uniformă, calculată şi verificată, gigantica suspendare în vecie a corpurilor grele, cuprinse de o sită de aer, n-au nici o explicare cu sens. Fiului maimuţei i s-a adaos ceva: el caută sens logic şi constructivist; vrea tâlcuire totală, deductivă şi concluzia la punct. Sporirea simţului tehnic, roata călcând pe roată şi dinte lângă dinte, matematic precis, l-a făcut să fure o nimica toată din misterul care tăvăleşte armonic şi circular lumile, zărite ca nişte scântei, în vârtej — el şi-a sporit numai putinţa parcurgerii vieţii mai rapid şi putinţa împărecherii mai multor senzaţii pe secundă, decât antecesorul pe planetă.
     Năvălit de speranţe şi zguduit de iluzia supremaţiei şi a viitoriilor, ar căuta în prestigiu o mulţumire falsă. Poziţia lui pe pământ e aceeaşi ca în tot trecutul, şi urmele lui în jurul unei răscruci, care e mormântul, nu s-au înmulţit: şaizeci, şaptezeci, optzeci de paşi... Tot ce a câştigat omul modern faţă de omul vechi e facultatea de ingratitudine, că uită repede şi nu-şi mai aminteşte niciodată - şi capacitatea plastică aproape lichidă aptă să ia forma, indiferent, a recipientului ce-1 primeşte, de piatră, de bronz ori de tinichea.
PUBLICISTICĂ
1183
     Am văzut şi altădată numele domneşti şi inscripţiile comemorative încredinţate unui vehicul mai tare ca timpul, dar tot atât de trecător ca şi el, strămutate din sfânta lor reşedinţă la uşile oamenilor, care aveau nevoie să-şi frece tălpile şi noroiul pe lespezi înflorate şi să cureţe vârful unui bocanc de o chirilică aspră. Scuză proastă, dar scuză de necesitate.
     îmi amintesc cât a jignit cei nouăsprezece ani ai tinereţii o relatare de la Locurile Sfinte a duhovnicului Teodosie arhimandritul, obişnuitul călătoriilor la Ierusalim. Atâtea cruciade, atâtea lupte, a cărora povestire lăsau o vegetaţie de aur în visul cititorului, scoborârea îngenuncheată la Sfântul Mormânt, pe o scară de stâncă şi treptele adâncite de câte două gropi rotunde pe forma rotulei, întocmeau un tablou al Ierusalimului, inefabil. Arhimandritul l-a păcătoşit cu un amănunt de inocenţă. Enorma afluenţă a pelerinilor silise autorităţile să înfiinţeze chiar în catedrală latrinele uzuale...
     Dar omul a început să uite cu o repeziciune adecuată vitezei motorului de opt cilindri. A doua zi după un eveniment, evenimentul este ca şi cum nici nu s-a petrecut. Marile fapte, deopotrivă cu faptele de mic detaliu, slava şi nemurirea, trec în douăzeci şi patru de ore la coşul de aruncat plicurile tăiate şi maculatura de biurou. Credinţa nu durează nici ea mai mult şi cedează locul credinţei de a doua zi, pregătită să i se substituie o a treia nouă nuanţă sau un criteriu total.
     O contradicţie funestă a omului nou, o inconsistenţă, un provizorat care duc sufletul la panică şi sensibilitatea la un preludiu de neagră demenţă. Să fie mai reală şi mai statornică, oare, credinţa în Dumnezeul creştin, atât de adânc trădată şi ea la toată ora din zi şi din noapte? Ce făgăduieşte omul modern oamenilor şi sincerităţilor ridicate la marele potenţial pentru el? Dragostei? Ostenelii? Căci dacă unii joacă teatru şi operetă, fără râvnă, ca nişte puri plagiatori măscărici, alţii şi-au luat brazda, plugul şi semănătura drept ceea ce sunt. O dare
 1184
TUDOR ARGHEZI
uitării instantanee, aproape pasională, agresivă. Instinctiv, omul nou urăşte şi fapta şi ideea.
    Rămâne consolarea poeziei, leac subtil al stărilor sufleteşti: melancolie la melancolie...
1938
         COLINDELE IERNII ROMÂNEŞTI
    Un cititor, probabil străin, al „Revistei Ford", la care colaborez, mi-a cerut, auzind că se petrece ceva original în ţara noastră, de Crăciun, o sumară indicaţie despre datinele româneşti.
    Mă voi executa cu atât mai mare plăcere, cu cât am luat parte de actor la unele din ele, actor remunerat, tot după datină, cu simplu covrig în formă de zero şi nu mai mare în gaura lui, decât un măr, însoţitorul firesc al acestui dar, întocmit din nouăzeci şi cinci la sută aer şi vânt şi din cinci la sută cocă uscată.
    întâia datină şi aceea care urzeşte fondul pictural şi plastic al sărbătorilor, înşirate în calendarul lui decembrie cu roşu, este zăpada. Ar trebui să fie - şi nu prea mai este... Se cere o regie completă, fără care Moş-Ajunul, ca să ne exprimăm în jargon, ratează. Trebuie zăpadă multă, ger cumplit, o seninătate a cerului încremenită între constelaţiile încleştate şi scârţâitul obligatoriu al ciubotelor pe pârtia cutreierată de echipele lui Moş-Ajun.
    Se cere să-ţi fie degerate degetele cu care apuci, dârdâind, covrigul, merele, nucile. Să-ţi îngheţe nasul. Şi accentul strigătului de „Bună dimineaţa!" să şovăie între două fracţiuni juvenile de notă, ca la tinerii cocoşi inexperimentaţi în stăpânirea celor patru silabe ale apelului în necunoscut.
PUBLICISTICĂ
1185
    Mai rămâne o traistă, agăţată pe grumaz. Cinci, şase copii pornesc, nu fără controversă, de acasă, în tovărăşie, şi cei mai nefericiţi sunt fraţii şi surorile mici de tot, siliţi de vârstă să stea cu pisicile la sobă.
    Pribegia prin mahala este: colindul - nume, cum vedeţi, luminos - şi participanţii sunt: colindătorii. Discordant, ei strigă odată toţi: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun!“ Au şi grija practică a întrebării „Ne daţi?“ Cât şi mustrarea decepţionată: „Ori nu ne daţi?“ Vă zicem Bună dimineaţa, dar vrem să ştim, daţi ceva ori nu daţi nimic?
    Dar de ce Moş-Ajun şi nu Moş-Crăciun?
    E o datină şi aci. Românii au doi Moşi de Crăciun, în loc de unul şi ei vin unul după altul. Pe cel dintâi, Moş-Ajunul, te duci să-l cauţi în frig. Cu cel de al doilea, Moş-Crăciun, situaţia se schimbă: vine el, se osteneşte el, degeră el şi îţi aduce bunătăţile lui în pat. El nu vine cu covrigi. Aduce daruri scumpe şi mai lasă pe masă, pe undeva, şi câte un brad, cu lumânările aprinse de-a dreptul din luceafăr. Pe Moş-Crăciun îl mai văd copiii câteodată, când li se pare că de subt anteriul unchiaşului ies la vedere picioarele unchiului Costache, care tocmai lipseşte de la domiciliu. Moş-Ajun însă este continuu şi unanim absent şi invizibil şi nici un colind nu pomeneşte mai mult de el, ca să ştim cum arată la faţă şi la trup.
    Vacanţa Crăciunului, bogată în manifestări simbolice româneşti, Steaua, Vicleimul, Vasilca, Sorcova, ţine până la Bobotează, ziua binecuvântării apelor. Aspectul nopţilor şi imaginile colindului sunt nenumărate. O imensă sursă de inspiraţie, desconsiderată de literatura creatoare naţională cultă.
    Pluguşorul e plugul ţăranilor, tras de boi cu coarnele poleite, în brazda de zăpadă, hăulit împrejur de oameni şi pocnit cu bice. E o muzică a biciului, încă neutilizată la jazz, o muzică foarte individuală, obţinută din trosnetul de văzduh
1186
TUDOR ARGHEZI
al unui gârbaci gros, cât cosiţele bălane ale Cosânzenei şi înmânecat cu o coadă scurtă. Voinicul care poate să scoată diezul curat al sculei lui de sfoară împletită, ridicată în aer, întoarsă cu meşteşug şi bruscată scurt, e un artist. în jurul lui se adună colindătorii, care, fără bici şi buhai, nu sunt în stare de-o ispravă.
    Buhaiul e o voce de taur şi bivol, absolut originală şi nouă şi ea pentru muzică, deşi, de sute de ani, însoţeşte, ca un hohot de cirezi în pădure, murmurul verseturilor, unice în frumuseţea lor literară, îngânate de un sătean cu dicţiunea răspicată. Se ia o doniţă de brad şi se desfundă. I se acoperă gura cu o piele de burduf, bine întinsă şi încinsă cu frânghie strânsă. Se înţeapă toba cu sula. Prin găurica străpunsă în mijloc se strecoară, din lăuntru în afară, un mănunchi de fire de păr, tăiat din coada lungă a unui cal, şi fixat cu nod.
    Un colindător ţine buhaiul subsuoară. Un alt colindător trage de coadă alternativ, alunecându-şi palmele ude de-a lungul: mugetul care iese din acest instrument pare pus în cântec şi în colind de orchestra unui cor de contrabas. Versificatorul îşi rosteşte stihurile. întreruperile sunt marcate de leit motivul „Mânaţi măi! Hăi! Hăi!“ şi de pocnetele aglomerate ale gârbacelor. Când douăzeci de flăcăi, bine instruiţi la datina orală şi talentaţi pentru reprezentarea unui Pluguşor, au întocmit un ansamablu armonic, efectul, vă asigur, e de o frumuseţe emoţionantă. Datina integrală se păstrează încă în Bucovina, unde chipul, trunchiurile şi costumele răzeşeşti, de o distincţie patriciană, concurează la atingerea unui nivel de artă fără comparativ.
    Sorcova e craca de finic a copiilor. O ramură de flori de hârtie, înrourate cu un păienjeniş de beteală, simţi că te bate pe umăr, repetat, după fiecare stih, spus cu o gingaşă reticenţă de guriţa unei fetiţe, de un băieţel. Te întorci. Te piteşti lângă sorcovă, ca să te ajungă bătaia mai bine şi asculţi urările fragede,
PUBLICISTICĂ
1187
pe care le fac de multe veacuri cei care sosesc, celor care s-au instalat, celor care pleacă şi celor care mai întârziază...
                       Sorcova, vesela!
                       Să trăieşti,
                       Să-mbătrâneşti,
                       Ca un măr,
                       Ca un păr,
                       Ca un fir De trandafir.
                       Tare ca fiierul,
                       Iute ca oţelul,
                       Tare ca piatra,
                       Iute ca săgeata,
                       La anul şi la mulţi ani!
 1938
1939
         UN CRÂMPEI DINTR-O FIGURĂ: HENRY FORD
    Cu prilejul scoaterii în vitrina internaţională automobilistică, a noului model „Ford 1939“, nu credem să fie de prisos, nici pentru cititorul mai mult sau mai puţin informat, nici pentru noţiunea de progres naţional, caracteristicile, ca să păstrăm vocabularul de uzină şi atelier, ale marelui creator de motoare.
    Domnul Henry Ford a făcut, odată cu o lume nouă, o mitologie în carne şi oase. E părintele motorului. Fericitul părinte numără până azi aproape treizeci de milioane de copii năzdrăvani — motor după motor şi balaur după balaur. Ca în cele mai imposibile basme, fiii lui mănâncă foc şi aleargă cu pingele de o sută douăzeci kilometri pe oră. Şi nu ca să scoată din robia cine ştie cărui zmeu vreo fată de împărat, ci pentru toate isprăvile neînsemnate şi curente ale existenţei, ducându-te pe dumneata sau pe mine, în piaţă şi îndărăt sau o scrisoare la Ploieşti. La două după-amiază, erai, astă-vară - scuzaţi - în capitală şi la orele cinci luai berea la Braşov cu ochii în turla medievală a primăriei. Domnul Ford a dat cetăţeanului puterile miraculoase visate în mii de ani la gura sobei, pe când cetăţeanul nici nu se despărţise bine de Caragiale.
    Fireşte, se ştie că primul automobil cu explozie, adică motorul pus în mişcare, nu cu aburul nici cu bateria electrică
PUBLICISTICĂ
1189
ci printr-un joc de scântei, aprinse o secundă, atâta vreme cât e nevoie de ele şi stinse succesiv, a fost o glumă pariziană construită dintr-o cutie de tinichea şi născocită de un nefericit şi genial fabricant de jucării. O picătură de spirt strecurată într-o găoace şi un chibrit erau combustibilul extraordinarului mecanism de mai târziu. Un inginer, Serpollet, a văzut jucăria, a cumpărat-o pe câţiva gologani, s-a dus cu ea acasă şi motorul cu explozie a făcut, ajutat de intuiţiile tânărului inginer, un pas. O serie de specialişti l-au perfecţionat până la ivirea, acum patruzeci de ani, în Bucureşti a unei splendide limuzine ridicule „De Dion Bouton“, care nu a putut urca Dealul Mitropoliei nici pe o lungime de un metru şi jumătate.
    Invenţia tânărului american Ford, fiu de plugar, a fost paralelă. Adeseori s-a întâmplat ca în două puncte diametral opuse şi despărţite de mări şi oceane mai mulţi oameni să rumege, fiecare în stil propriu, aceeaşi problemă.
    Pentru atare împrejurări se spune că ideea era în aer. O idee circulă într-adevăr, explicabil sau inexplicabil, câteodată în tot văzduhul. Unii o au în stare de reverie, alţii o realizează. Ideea transportului rapid a obsedat pe actualul împărat al automobilului, din copilărie. Poate că pe când alţi copii se jucau cu cercul, el a şi presimţit cercul organizat şi angrenat, cerc la cerc, disc la disc, pinion la pinion, şi multiplicarea lor, unele printr-altele, comandată de un sistem. Faptul istoric este că domnul Flenry Ford a început să realizeze cu o oală de grafit, cu o lingură de turnat, cu niţel jăratic, şi cu un ciocan — nu ştiu dacă îi ajunseseră primii gologani să-şi cumpere şi o nicovală - toată industria dumisale actuală.
    Primul lui automobil de curse nu se deosebea simţitor de un cărucior cu patru roţi şi fusese fabricat ca să ia parte la o alergare de velocipede cu motor. Motorul făcea un zgomot infernal. Inventatorul mărturiseşte în cărţile sale, extrem de interesante, scrise în urma variatelor succese şi victorii universale — şi pe care le-am recomanda oricărui tânăr cititor
1190
TUDOR ARGHEZI
român decepţionat în faţa vieţii - că i-a lipsit curajul să se urce în vehiculul lui. Dacă nu s-ar fi găsit un zănatic să-şi rişte măruntaiele, poate că visul rămânea neîmplinit.
    De la acest lucru nou, domnul Ford rămâne nou în toată activitatea domniei sale de fabricant, de gânditor, de comandant de oameni, de neostenit zămislitor şi de educator. Câţiva asociaţi de care avea trebuinţă la sporirea afacerilor, s-au înfricoşat şi l-au părăsit, stupefiaţi de principiile comerciale ale tovarăşului. Domnul Ford, într-adevăr, ieftinea automobilele pe măsură ce se mărea consumaţia, ceea ce unui economist ponderat şi unui financiar cu normalul respect de sine i se părea o incalificabilă aberaţie şi un semn de ţâcneală.
    Domnul Ford a izbutit în uriaşa măsură în care a devenit mare maestru, ieftinindu-şi maşinile neîncetat şi sporind proporţional salariile lucrătorilor, răsturnând toate sănătoasele învăţăminte ale vremii. Ba, într-o formă sau alta, şi-a permis şi mai mult: să restituie cumpărătorilor o parte din preţul maşinilor dintr-un model precedent.
    E vorba nu de un fabricant care porneşte să puie lumea în buzunar, dar de un fel nou de profet şi de poet. Domnul Ford munceşte pentru plăcerea de a servi şi de a face din oameni vulgari nişte supraoameni. Vă rog să credeţi că un simplu om care devine proprietarul unui „Ford", se transformă ipso facto\ e şi mai inteligent şi mai demn, simţindu-se puternic, dominând cu o pedală o herghelie de forţe şi trecând cu o mişcare a degetului, de la pasul gâştei la săritura panterei şi la goana vântului slobod.
    Şi necăutând decât satisfacţii de perfecţionare morală, domnul Ford a ajuns şi nababul cel mai bogat din cele două lumi continentale. Drept judecând, dacă am strânge opera tuturor cuceritorilor şi reformatorilor laolaltă şi le-am confrunta, obiectiv, opera domnului Henry Ford e mai umană şi mai valoroasă şi practic mai tangibilă decât suma tuturor celorlalte. Lupta ei a fost pacifică, biruinţa i-a fost ca
PUBLICISTICĂ
1191
un cântec, revoluţia fără violenţă şi fără ruini. Belşugul, bunăstarea şi mulţumirea singularizează izbânda celui mai mare miracol social petrecut în istoria lumii. Nu-i o figură literară: o sută de milioane de oameni mănâncă pâine din mâna şi din sufletul domnului Ford.
    Şi în simplicitatea vieţii şi a sentimentelor lui, acest mare american, concentrat într-o muncă fără zăbavă şi răgaz, parcă nu ştie nimic, parcă n-a făcut încă nimic şi parcă e tot la întâia lui încercare, dintr-o magazie mică de câţiva metri pătraţi, de la Detroit.
1939
             O PRIMĂVARĂ DE IARNĂ
    O să vă împărtăşim un secret. Pagina aci prezentă, destinată primăverii aproape adevărate, a fost schiţată, ca toate manuscrisele publicate într-o revistă cu apariţia lunară, cam cu vreo treizeci de zile dincoace de termen... Colaboratorii, mai ales în specialitatea naturii pure, ar trebui să fie şi puţintel meteorologi, dacă se apucă să-şi mărturisească bucuriile anticipat. La mijlocul lui februar, termometrul, poate mărturisi orice optician, stă la +18 grade şi noaptea întreagă rămâne la +5.
    Ce-i de făcut? De ziua Babelor or să înflorească vişinii ori are să ningă? Copiii s-au şi plâns ieri că pista de patinaj artificial din Bucureşti a fost redusă la jumătate, frigoriferele sportive nemaiajungând să îngheţe toată suprafaţa parchetului sticlos. Să ne încredem oare în sentimentul că fordiştii vor răsfoi numărul de martie cu parbrizul deschis la Şosea, ceea ce din toată inima le dorim? Să ne închipuim că agrementul verbului a răsfoi - redacţia speră - se va petrece la gura sobei, cu o zăpadă de un metru pe trotuar?
 1192
TUDOR ARGHEZI
    Dar dacă evantaliul timpilor din an vrea să se deschidă pe dos, şi cele douăsprezece cărţi cu care joacă tânărul 1939 se intercalează strâmb? Dacă martie vine în ianuar iar februarie se vede anulat de un april precoce? Este interzis să-şi răstoarne şi revista calendarul şi un optimism gingaş să răsară ca ghioceii din călimară? Mincinoşii în cadrul unui nou tărăboi hibernal în văzduh nu vor fî colaboratorii. Toată răspunderea să cadă asupra dulcilor amăgiri care ne-au realizat în combustibil o simpatică economie de cincizeci la sută.
    Căci iată ce s-a putut întâmpla în acest an record, care trebuie neapărat consemnat la tipar.
    A dispărut vestitul ger al Bobotezei, fără urme. Punctual de veacuri, în 1939 el a refuzat să se ţie de cuvânt în ambele stiluri; căci, să ne aducem aminte, plugarii şi grădinarii cam stau pe două: pe un stil din oficiu şi pe un stil sentimental. Când un eveniment nu s-a împlinit la sorocul lui, ei mai aşteaptă paisprezece zile, păcăliţi de două ori, şi citesc învăţămintele agricole cruciş.
    Apoi, a doua lună, ce să mai vorbim? A intrat în viaţă cu adieri de Florii. Acordaţi muştelor un crezământ? Au înviat muştele! Mai mult, pe sticla ferestrei laminate au zburat câteva din acele domnişoare Ofelii diafane, cu aripile lungi ca o togă de nuanţe de smarald, care în toiul verii sărută becul electric o dată şi mor. Câteva gâze de mai şi iunie au poposit aievea pe manuscris. Vaca lui Dumnezeu, cărămizie ca o măceaşă, a trecut încoa şi-n colo de mai multe ori. S-au arătat şi fragilii fluturi albi de chiciură şi pudră de catifea. E adevărat că şi ciorile rele prevestitoare s-au arătat, pentru împlinirea ipotetică a unui fel de zicală, că „după alea negre vine aia albă“... De astă dată ciorile au adus soare şi temperatură de plajă. Alte mincinoase.
    Un eveniment excepţional de neaşteptat. în nopţile de 11 şi 12 februar s-au întors cocorii... Poate că nu toţi, dar s-au întors. Auzi dumneata? Cocorii! Călători de noapte, au
PUBLICISTICĂ
1193
trecut peste câmpie, valuri, cu strigătul lor cunoscut, suspinat, în liliac s-au înşirat boabe, coacăze violete. Mugurii s-au şi înnodat în pomii livezii pe toată întinderea şesului dintre Dunăre şi Bucureşti, pe când de pe la Sinaia pingelele de şapte stânjeni ale amatorilor de schi alunecau pe păturile de kilometri de nea. Dimineaţa cântă cinteza şi piţigoiul, ca din două furculiţe, şi sticletele bate într-o vergea de fier cu undreaua de argint.
    Toată lumea minte?
    Şi cerul albastru? Atunci minţim şi noi cu autorii. Fiinţele cele mai înşelate au fost, nefericitele de ele, negustorii de galoşi, de umbrele, de impermeabile şi lână. Ca să se simuleze necesitatea, reclamele mantalelor de ploaie erau însoţite la radio de un fulger fabricat cu sunete descrescânde, la care s-a renunţat... Nu se mai cumpără vara sanie şi iarna căruţă: proverbul s-a demodat odată cu cojocul. Numai frumoasele noastre doamne vor mai purta blană şi vulpe în iulie, un sezon mai cochet. Februarie a ieşit cu piciorul gol în mătase şi cu sânul decoltat şi s-a făcut fată elegantă în pantofi de lăcustă.
    Altădată, mărţişoarele aduceau o culoare de primăvară silită, compensând urâtul de şase luni de mohorât orizont. Firul roşu de scamă moale era un zălog al culorilor viitoare şi prevestea garoafa şi trandafirul. O bijuterie îşi atârnase fructul de aur la grumazul logodnicei şi al soţiei, frunza de trifoi, păianjenul ţesător de iluzii, scarabeul - şi aflai de la ceasornicar că porcul de zmalţ aduce noroc direct. Ceasornicarul, care ascultă timpul mai mult, cum alunecă şi trece, ştie mai mult şi pe una sută lei dă concepţii şi reverie.
    Până şi pronosticul pesimismului e favorbil. A crescut ziua şi orice s-ar întâmpla duşmănos şi tragic în aer, e prea târziu: melancoliile au câştigat două luni întregi.
1194
TUDOR ARGHEZI
     La douăsprezece luni, dobânda trebuie ţinută în seamă. Ca să fie luat în serios, frigul trebuie să vie, mă rog, atunci când îi stă bine şi în peizaj şi la termometru. O zăpadă întârziată e grotescă; friptura nu se mai serveşte după compot, cafeaua cu lapte, mutată la prânz, e fără poezie şi pruncul cu mustăţi şi barbă e un hibrid pentru borcanul cu spirt. Monştrilor li s-au rezervat în efemeride singurele zile decorative care îi salvează şi înfrăgezesc şi le dă rumeneli nemeritate, de noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie... în martie, odată cu mărţişoarele, începe lacrima viţei. E prea târziu. Să ne vedem la iarnă! Mai plimbaţi-vă niţel, pe Alpi şi Himalaia, vânturi, viscole şi zăpezi. Cititorii noştri s-au hotărât să nu vă mai primească, după ce aţi pierdut calendarul.
1939
             DIN ZILELE LUI LUCHIAN
    într-un articol de ziar, semnat de către un coleg de generaţie şi prieten, s-au putut citi zilele trecute, la douăzeci şi trei de ani după moarte, amănunte relatate cu o inocenţă - mă rog! -admirativă.
    Să nu-şi închipuie cumva cineva că Ştefan Luchian imita natura. Ferească Dumnezeu, el lucra de preferinţă după cărţi-poştale ilustrate şi fotografii - şi niciodată n-a izbutit mai bine. A lucra, totuşi, e altceva: Luchian a fost un leneş în epoca de sănătate activă, în care s-a remarcat mai puţin. Adevăratele lui creaţii aparţin unui timp în care abia n-a mai lucrat deloc, epocii de paralizie, când, fără îndoială, producţia s-a impus prin merite adevărate. S-ar putea foarte lesne trage şi concluzia că boala i-a slujit reputaţia, aproape tot atât, dacă nu şi mai mult, decât pictura: treaba cititorului. Dar mai trebuie lămurită o chestie. Se tot povesteşte că Luchian era sărac. Ce
PUBLICISTICĂ
1195
eroare! El n-a ştiut ce-i suferinţa. Am suferit noi, pictorii fără talent, nu el. Paralizia e aproape bine-venită şi justificată de necesităţile de echilibru. Am vrea şi noi să paralizăm ca nişte rentieri. Poate că, cine ştie? o să înceapă să existe şi pictura noastră.
    Cam ăsta e substratul articolului domnului Coleg al pictorului Ştefan Luchian.
    Două, trei rapide retuşări preliminare.
    Adevărul este că, reticenţi şi după moartea întâmplată în 1916, camarazii lui Luchian, foarte muncitori, desigur, nu i-au iertat, în timpul validităţii, felul lui particular, care le cam mirosise de la început a un fel de geniu, de a-i înfrunta în substanţă cu pensula şi în vanităţi cu o inflexibilă satiră. Luchian nu ştia să fie delicat cu mediocritatea. Tablourile din validitate, scoase dintr-o lume animalic mai vie, stau la nivelul incomparabil al liniei unui talent invariabil egal, fără clasificările buletinului medical. Ivirea lui Luchian a supărat mult pe camarazii şi diagrama valorilor constituită. Ierarhiile improvizate prin confecţiune şi temenele s-au pomenit răsturnate, şi opera noului-venit, sănătos, atletic, sportiv în prima lui existenţă şi de un optimism de mitologie, era prezentată, cu binevoitoare condescendenţă, drept rodul domnişoresc al unui capriciu de diletant.
    Ştefan Luchian a zăcut paralizat, vasăzică, nouă ani de zile întregi, câţiva într-un fotoliu şi ultimul perfect lucid, dar murind, în nouă ani de zile, în fiecare zi câte puţin, până în ziua când i s-a lăsat patul în mormânt. Poate că ar mai fi trăit, un an, doi, trei... Dar într-o dimineaţă a fost arestat, cum am mai relatat... Nu e un cuvânt ornamental: împotriva lui Luchian, într-o anumită zi din calendar, a lansat un mandat de arestare purtător al unui număr anumit, un procuror anumit.
    Ticăloşia i s-a tras tocmai de la camarazi. Era în vremea unei puternicii politice, care s-a numit „takismuP şi care,
1196
TUDOR ARGHEZI
înzestrând epoca lui cu un număr de specimene inedite, aducea odată cu el un spirit de parvenire năvălitor şi o eleganţă revizuită în ce priveşte zigzagul şi asocierea idealelor la trafic.
     Părintele acestei filosofii dispunea, evident, de o subtilitate de mijloace personală de a ridica până la stil, ca şi Luchian florile lui din odaie până în mare artă, contrastul contrariilor şi al diametralelor opuse. Dar unii din apostolii lui, aleşi la întâmplare, aveau brutalitatea flămândă, nazurile opulente, impertinenţa dictatorială şi exclusivismul omului cornut.
     Marele bărbat politic nu e creatorul numai al personalităţilor de dimensiunile domnului Titulescu. El a zămislit şi valori minuscule, dar monumentale în timpul lor. Un inteligent şi amplu orator care şi-a putut astupa găurile din buzunar cu nişte sute de milioane, mi se pare că încă neevaluate clar, stăpânea fosta ţară mică, din înălţimea unui prestigiu dintr-o treime. Un gust necontrolat sau o afinitate neîndestul de informată îl făcuse colector de tablouri, şi cu opulenţa pe care şi-a oferit-o din bugetele confundate, plătea indiferent, tot ce-i ieşea înainte într-un catalog, moda începând să fie a păreţilor supraîncărcaţi. între tablouri, el cumpărase şi „Luchieni“. Propaganda făcută de câţiva convinşi entuziaşti, ofensaţi că un artist de statură europeană în expresia lui picturală românească era ţinut la o savantă carantină, contribuise să-i iasă numele pe piaţă.
     Dar Luchian, paralizat până la şolduri, braţele lui îşi pierdeau progresiv elasticitatea. Mâna îi rămăsese încă vie. Ochiul, de o frumuseţe de împărătească bijuterie neagră, rămânea intact. Pentru partea de corvezi a travaliului artistic el fu silit să se folosesacă de braţele tinere ale unui pictor, care, prin căsătorie, îi devenise ceva, ca un nepot. Aşezarea după indicaţii a unui vas cu flori; reaşezarea vasului şi a florilor în vas de sute de ori, până la compunerea unei atitudini de buchet aproximativ satisfăcătoare; schiţarea groasă a unui contur, supravegheată şi remaniată de meşter; apoi acoperirea cu
PUBLICISTICĂ
1197
vopseaua fondului a pânzei; aşternuturile succesive de culori şi amestecul lor („Mai dă-mi o picătură de carmin"... „Iar mi-ai dat un ocru prea tare, idiotule!"...); şi după ce plămada tabloului era gata, însă amorţită, rămânea să i se dea, prin colaborarea fizică a secretarului cu viziunea meşterului, însufleţire, acea însufleţire cu neputinţă să fie stinsă vreodată, vibrantă crâncen în fiece pânză semnată Luchian.
     Atunci, într-un elan febril, muncit de o halucinare, bolnavul realiza ceea ce realizează Dumnezeu în toate zorile de zi, deşteptând virginalele proaspete horbote cu o lacrimă de rouă. Sfânta Sfintelor se petrecea în divinitate. Câteva sărutări adânci ale pensulei, tăvălită în paletă, făceau dintr-o floare mută o revelaţie şi un cântec.
     Cu timpul, şi mâna din încheieturile ei, la degete, la falange, a refuzat să-l mai asculte. Pipăitul penelului nu s-a mai putut plimba nici cu o uşurinţă relativă între petale, frunze şi lumină. Această epocă e cea mai dramatică din viaţa zugravului, cum foarte modest şi prea smerit s-a numit pe sine. El a trebuit, în ultimele lui tablouri, să-şi păstreze, şi să întârzie cât mai mult mărturia pensulei proprii în munca orientată, punct cu punct, a calfei.
     Resurecţia, pe care trebuia să i-o dea, ca unui Lazăr, snopului de crăiţe dintr-o oală de pământ, se împlinea cu o sforţare uriaşă, odată cu reînvierea, încă o dată, de o secundă, a nervului scufundat în neant. El apuca pensula cu cele trei degete, cu care se închină plugarul, poruncea ajutorului să-i ţie, cu mâna lui, bine strânse buricele degetelor pe pensulă. Arăta unde să i se poarte mâna în cuprinsul paletei, în ce culori să i-o întingă, ce atingeri de vopsea să adune şi unde să fie frământate, unele într-alte, firimiturile dumicate. Amestecul fiind făcut, artistul cerea să i se mute şi să i se apropie de pensulă tabloul. Singura mişcare pe care o mai putea duce la capăt, mai mult din umăr, cred, decât din mână, în momentul întâlnirii, aproape, a penei cu sfintele, şi mai mult aş crede că
1198
TUDOR ARGHEZI
din suflet decât din trup, era să împungă drept... îndată ce se petrecea ciocnirea, floarea, lovită de pensulă, se trezea ca din veşted, ca o vocală care şi-ar rosti sunetul singură, din hârtie...
    Pictorul-ajutor făcea treabă de stenograf subt dictat sau ce face un secretar de advocat, transportând pe biuroul maestrului zecile de volume de jurisprudenţă şi, din volume, notele cu creionul pe o foaie de carnet. Interesează pledoaria, nu bucătăria ei.
    Colegii care vor prefera, după moarte, tablourile vârstei sănătoase celor din paralizie, au băgat însă în capul cumpărătorului educat pe sugestii de natura complicităţii, că tablourile lui Luchian nu sunt de Luchian şi că odaia din Strada Primăverii, unde zăcea, mort patru din cinci părţi, e oficina unei escrocherii sistematice, o fabrică a falsificării. Parchetul, reprezintat, într-o vacanţă, de un subaltern, care fără studii ar fi dat un uşier mai bun, a ţinut să servească un magnat de ultima ediţie şi a procedat la punerea sub mandat a lui Luchian. Am găsit bolnavul, din rândul lui Prometeu, Pascal şi Beethoven, plângând arestat.
    Pentru a caracteriza starea de independenţă şi de caracter a presei de atunci, totuşi liberă, regret să notez, după douăzeci şi trei de ani, adevărul că nimeni nu şi-a permis să strige, afară de cel semnat aci şi de prietenii lui. Spiritul de oportunitate care se manifestează azi, rămâne la nivelul exact al dispreţului ce i s-a putut acorda în forma lui de odinioară.
    Caragiale nu poate fi acuzat că a iubit prea mulţi contimporani cu el. Pentru Luchian, care a expus în vechea sală „Ileana" din strada Regală vreo douăzeci de tablouri, la o demonstraţie plastică internaţională - Rochegrosse, Bocklin, Puvis de Chavannes, Preiswerck etc., - vorbăreţul şi zeflemistul Caragiale avea tăceri de sferturi de oră. „Băiatul ăsta nu ştiu ce are că mă reţine", afirma Caragiale despre pictura lui Luchian. Acolo, în expoziţie, l-am şi cunoscut pe Caragiale.
PUBLICISTICĂ
1199
în pauzele lungi ale prânzului el venea să-şi piardă timpul într-o singurătate de muzeu, în care un scriitor mare nu se simţea plictisit să stea de vorbă cu sfielile unui începător, câte două, trei ceasuri în şir - mi le amintesc cu multă plăcere.
    Am cunoscut, între tablouri, un Caragiale nu prea cunoscut, un Caragiale fără haz de ilaritate, puţin cam uimit, puţin cam religios, foarte înclinat să asculte, să examineze şi să şovăie, şi cu o vioiciune în a se documenta, neturburată de nici o certitudine orgolioasă. Şi, într-adevăr, în expoziţia „Ileana" s-a vorbit întâia oară despre lucrul atât de actual şi azi în aducerea-aminte a unora dintre foştii camarazi ai lui Luchian, de modelele lui fotografice.
    Fuseseră inundaţi Grozăveştii, o mahala bucureştenască de un pitoresc original, şi figurau în expoziţie şapte pânze de Luchian şi alte şapte, tratând exact aceleaşi subiecte de puhoaie şi mlaştini, ale unui pictor foarte modern, dar care nu şi-a câştigat numele implicat de relaţiile sociale şi de o barbă invariabil briliantină. Deosebirea era în beneficiul lui Luchian, tablourile lui agere părând imitate în palida pictură inexpresivă a lui Alpar, care nu s-a putut aştepta să-şi lovească nasul de un comparativ direct. Exasperat că viaţa unora anula radical anemia celorlalte, într-o bună zi Alpar aduse fotografiile, care trebuiau, în opinia lui, să-l desfiinţeze pe Luchian, cu primejdia de a se anula şi pe sine. Era de pe atunci, şi în toată forma, un denunţ.
    Fotografiile au fost confruntate cu tablourile, şi fiecare judecător, solicitat să se pronunţe, a fost de părere că dacă picturile lui Alpar erau copiate după obiectiv şi se înfăţişau infirme şi dezarticulate, în schimb ale lui Luchian nu evocau nicidecum fotografia. Luchian, afară de ochi, care păreau în figura lui a unui cap străin, era cât se poate de urât. Râdea cu
o gură vastă, un hohot aspru, în răspăr, dezvelindu-şi gingiile vinete, late, pe când Alpar, băiat gătit, frizat, franţuzit şi preparat ca o prăjitură cu frişcă, avea frumuseţea compusă a
1200
TUDOR ARGHEZI
manechinului distins, cu obişnuitul lui limbaj. Luchian îl asortase precis, bătându-1 amical cu palma greoaie pe umărul unui pardesiu „beige“ şi mângâindu-1: „Boule frumos".
    Afirmaţia camaradului care a scris un articol de bună suvenire despre el, spune că Luchian a fost nu numai un leneş, dar şi un om înstărit, care n-a dus nici o lipsă. Luchian fusese foarte bogat câţiva ani, şi alţi mulţi a fost extrem de sărac. Nu sărac: nu avea nici adresă. Tocmai foarte târziu a izbutit să-şi cumpere o casă în fosta stradă a Primăverii, pe lângă care am trecut ieri: e la nr. 31. In această privinţă, Bogdan-Piteşti, descoperitorul de limpede intuiţie al hulitului, ar putea să dea mai bune desluşiri. Dar de ce să ne mai ducem să întrebăm în cimitir? Domnul Cioflec, al doilea prieten paralel al artistului, e însuşi proprietar de avuţie, şi dacă n-ar socoti întrebarea indiscretă, ar putea, cred, să ne informeze mai bine din ce împrumuturi şi danii şi-a improvizat Luchian un adăpost, o anticameră la mormânt. în casa din strada Primăverii, am povestit odată, că într-o noapte, a venit cu vioara lui, fără să-l cunoască, un străin, pe întuneric, şi care i-a cântat răstignitului, cu sfâşietoarea lui scripcă, din plânsetul marilor rugăciuni: George Enescu.
    Câteva împrejurări vor putea contribui la o viaţă romanţată viitoare a lui Ştefan Luchian, dacă fantezia punerii penibilei existenţe a personalităţilor pe note de proză va mai dura. La „Cafe Union", pe care generaţia n-a uitat-o, urâtul Luchian era iubit la nebunie de o casieriţă blondă, o persoană ca din Liliput şi Ioşivara, iubită platonic şi cu camaraderie, pe timpuri, de toţi actorii, poeţii şi gazetarii, clienţii acestui local venit în urma lui Fialkovsky. O fată blajină şi speriată, care s-a şi sinucis; mi se pare Vilma. Ea îi spunea lui Luchian, răzimat într-un cot la casă, tot soiul de vorbe sprintene şi nevinovate, ca să intereseze masiva şi inocenta nepăsare aparentă a grosolanului zugrav, sensibil în secret ca o porumbiţă. îi spunea: „Domnule Pictor", şi Luchian îi răspundea,
PUBLICISTICĂ
 1201
ascultând-o cu ochii într-altă parte şi umezi: „Nu fî proastă, fă fetişcană". Contul se plătea greu, şi multe dejunuri, luate în cafenea — hotelul avea şi un restaurant atitrat - se intercalau între cafele, ca să poată fi achitate în rate mici.
    Un fost, acum, de câteva ori ministru, atât în interiorul ţării cât şi în străinătate, găsise cu cale să-şi cureţe domiciliul, preferând spoitoresei bidineaua unui artist. Luchian n-a primit să facă pe chivuţa pentru că ar fi avut cu ce să trăiască. Numai că patronul care-1 tocmise din admiraţie şi intelect, trecut prin marile universităţi şi bogat, nu l-a plătit. Zugrăvitul casei întregi fusese tocmit la patru sute de lei: erau odăi multe şi strâmtori, şi la plată proprietarul a dispărut. Creanţa derizorie şi de toată descurajarea, Luchian a încercat timp de-a rândul să şi-o încaseze şi, răzbit, s-a hotărât şi la umilinţa să-şi reclame drepturile printr-o scrisoare.
    Răspunsul, de astă dată, a fost imediat. Fostul acum ministru s-a executat trimiţându-i pictorului un rând de haine purtate... Preţuirea atât de scumpă pentru un timp când un costum de comandă se plătea optzeci de lei, căptuşit cu mătase, se datora, probabil, raţiunii că în interiorul scumpilor pantaloni se petrecuse penibilul suspin sentimental şi artistic al marelui personaj.
    în prima lui tinereţe, Luchian a avut o vilă la Şosea, din cele vreo trei, câte erau pe atunci, pe partea dreaptă a începutului rondului Arcului de Triumf. N-a fost la primărie omul care să o răscumpere şi să o păstreze pentru o casă Luchian, cu aspectul ei de aproximativ templu grec şi să dea ospitalitate în casa patronului câtorva tineri începători. De acolo, pictorul ieşea, e adevărat, pe cea mai frumoasă bicicletă sau în cel mai elegant echipaj cu patru armăsari, mânaţi de el, în picioare, la hăţuri. Luchian era unul din boierii Şoselii şi ai Podului Mogoşoaiei, care încă nu-şi pierduse numele vechi.
    Dar, complicat şi felurit, şi în calităţile şi în scăderile lui, totuşi todeauna emoţionante, îl găsim îndrăgostit, într-o lungă
1202
TUDOR ARGHEZI
sărăcie neagră, de romanul, ascultat într-o noapte, într-o casă de toleranţă odioasă, pentru derbedei, al unei prostituate, căzută în robia pensionarelor ignobilului negoţ. Don Quijote în carne şi oase, Luchian s-a hotărât să o dezrobească, învoit cu nefericita femeie, scufundată în putregaiuri, să o fure în toiul nopţii următoare. Ignor detaliile celelalte ale senzaţionalei aventuri, însă ştiu că din „Crucea de Piatră", teritoriul acestui eroism, Luchian a trebuit să care în spinare cufărul prostituatei până la un hotel din centru, într-o cameră de mansardă. Nu ştiu cât a ţinut menajul idilic; Luchian era fericit, dar în nici unul din buzunarele lui nu se găsise leul trebuincios, de dat la trăsură.
    Să continuăm? Proza se lungeşte şi poate că nici atâta nu este interesant.
1939
               O AMINTIRE DE PAŞTI
    N-aş voi nici cât negrul subt unghie să jignesc sensibilitatea nici unui cititor, dar cum aş avea de gând să dau drumul în paginile acestei frumoase reviste1, unei minuscule amintiri din noaptea învierii, de ce să nu folosesc prilejul şi să nu-mi uşurez conştiinţa?
    Crezi dumneata serios în amintiri? Crezi, întâi şi-ntâi, că trebuie să ai o amintire? Crezi că e mai bine să ţii minte decât să uiţi şi crezi că e bună aducerea-aminte? Pardon! crezi dumneata că „amintirile" sunt adevărate?
    1 „Revista Ford" (n. ed.).
PUBLICISTICĂ
1203
     Dar să nu ne grăbim. Amintirea e întodeauna şi nemijlocit adevărată, atâta vreme cât vine singură, între patru ochi, cu facultatea de a o răscoli şi care o scoate din cimitirul personal şi din discretele morminte ale trecutului propriu. Pe negândite, prin operaţia obscură a coincidenţei, te pomeneşti întâlnit cu tine însuţi, cel de-acum nu ştiu câţi ani. El se plimba de-a buşile, sau cu ciorapii scurţi prin tăcerile tale.
     Sunt cele mai neplăcute întâlniri cu putinţă. Evoluţiile succesive aduc pe om să-i pară rău de tot ce a făcut, confruntat cu insul interior, corectat în ediţii recente. Omul preferă să fie de-a gata, fără să mai fi fost. Ne apărăm noi cât putem mai energic, ca să părem nişte pure cristale şi nişte bronzuri de toată rezistenţa, însă desolidarizaţi de patru din cinci părţi ale albumului nostru secret, nimeni nu cunoaşte mai bine decât noi, care l-am compus, foaie cu foaie, grimasă cu grimasă, şi instantaneu după instantaneu, majoritatea regretabilelor noastre mizerii şi confortabile deşertăciuni.
     Ca să şi le ascundă, speciile de semeni, la care amintirile devin ofensive, ca la oamenii politici, aţi văzut că îşi caută o mângâiere şi un adăpost în Memorii şi în Amintirile din copilărie. Cine nu şi-a scris nevinovăţiile la vârsta altei copilării, a nobilei chelii, când, într-adevăr, craniul, nud ca genunchiul Afroditei, începe să capete - fără joc de cuvinte -licăriri de marmură nemuritoare şi lustru?
     Dacă se împărtăşeşte şi cade în publicitate, amintirea caută satisfacţii şi simplificări, ia o ţinută, vorbeşte cu posteritatea, se contraface ca să placă. E o datorie. O singură dată un mare scriitor plin de elanuri umanitare a voit să fie adevărat, cu aproximaţia de rigoare, scriind acele vestite Confessions, pentru care efortul de sinceritate făcut i-a raportat autorului titlul de imbecil şi intercalarea în categoria nebunilor maniaci. Jean-Jacques Rousseau, Dumnezeu să-l ierte, a spus cele mai puţine minciuni din toţi compozitorii de memorii.
1204
TUDOR ARGHEZI
    Amintirile trebuiesc dichisite aşa, ca să enunţe şi să verifice pe viitorul om de geniu. O parte a vieţii îl revelează şi a doua l-a realizat: ca pe Messia. Ah! să nu ne codim. Ce poate fi mai fals şi mai artificializat?
    Ce-şi poate aminti, de pildă, din copilărie un om ajuns la vârsta, care nu-1 mai scârbeşte de individul lui, din cei nouăzeci la sută cu o venerabilă pruncie narativă? A mâncat bătaie de două ori pe zi şi duminica trei. A spart geamurile cu ţurca şi mingea. A fost buşit şi a buşit. Sută la sută, copilăria, în toate formele, e cu bătaie, fie că se comportă copiii ca nişte civili, sau de-a soldaţii. Acasă scatoalce, în recreaţie... cucuie, în clasă linia la palmă. Şi bătălia de toată ora şi de toată ziua, didactică, fizico-chimică, matematică şi gramaticală, cu onoratul corp profesoral? Desfid copilăria să aibă altă amintire agreabilă până la şaptesprezece ani, afară de aceea că a luat zece la o lucrare în scris copiată.
    Dar îmi trebuie o amintire din Noaptea învierii...
    Amintirile cele mai frumoase aparţinând aşadar copilăriei, nu se poate o noapte de Paşti mai frumoasă ca una de şcoală primară, care reprezintă şi din frumuseţile copilăriei pe cele mai frumoase. în liceu, intră numaidecât programul Cursului Secundar: s-a isprăvit poezia, paralelă cu ghiontul, cu piedica şi praştia. Caragiale nu ne-a încărcat literatura cu nici o amintire din copilărie, ferindu-şi condeiul de expresia funestelor fericiri ale fragedei vârste şi refuzându-se cu groază ideii că şi-ar putea retrăi copilăria măcar în gând. Dar a scris o povestire de înviere: O făclie de Paşti!
    O amintire de Paşti se poate confecţiona, dacă te lasă cugetul, fără greutate. în primul rând, firul de ceară cu o flacără ca o lalea şi un ghiocel în vârful ei, repetat în mâinile credincioşilor într-o biserică veche; odăjdiile de aur ale icoanelor şi preoţilor... Apoi convoiul de văpăi mărunte, purtate în obrocul palmei, datina cerând ca din lumina ruptă din lumina mare să aduci un viu crâmpei însufleţit în cămin
PUBLICISTICĂ
1205
şi să scrii, cu ceară aprinsă la înviere, o cruce în fiecare odaie, pe păretele din răsărit. Apoi, „pastele" împărţit familiei cu fărâma: pâinea binecuvântată stropită cu vinul binecuvântat, în Noaptea Sfântă, după un post de şapte săptămâni, ciocnirea ouălor roşii în numele învierii adevărate a lui Hristos.
    Atari amintiri pot fî dezvoltate cu un preot ideal, cu orchestra clopotelor bucuroase din noaptea aceea, cu blândeţea oamenilor de voie-bună, cu înfrăţirea tuturora, cu iertarea păcatelor şi a greşalelor, cu făgăduiala unei medii de trecere pe trimestrul vacanţei.
    Cine mai înţelege aceste gingaşe lucruri diafane? Ele mai pot întocmi o literatură necitită a sensului obscur. Forma e schematic conservată: viaţa din interiorul formei s-a împuţinat. Amintirea oamenilor trecuţi de cincizeci de ani povesteşte că frăgezimile nopţii de Paşti se petreceau într-o epocă de ignoranţă curată şi de limpezimi virginale. A fost, cu adevărat, un duh al duioşiei. S-a pierdut. Ceasornicul vorbeşte că nu se mai întoarce, de vreme ce tradiţia iniţierii s-a curmat tocmai atunci când credinţa se face filosofie şi cultul dă naştere unei teorii, jumătate politică, şi unei trufii necreştine.
    Titu Maiorescu a fost din pricina lui Schopenhauer clasificat, ca şi Spiru Haret, între atei, fără nici o ură religioasă din partea clerului din mahalaua lui, a Bisericii Albe. El avea o meticuloasă grijă ca niciodată de Paşti să nu lipsească din faţa altarelor de la Cernica, cele două enorme făclii de ceară albă, pe care le trimitea anual mânăstirii... Uneori, în puterea nopţii, sosea şi o caretă la arhondaric. Printre cei cinci sute de călugări cu zăbranicul negru al camilafcii, desfăcut simbolic, ca un văl de mireasă, negru, din creştetul scufiei peste umăr, ai mânăstirii, se strecura un domn cu barbişon, pitit până la sfârşitul slujbei, cu doamna lui, în strănile depărtate, de lângă uşă. Şi repede, fără să se arate mai mult, domnul se întorcea pe întuneric în Bucureşti... O bucată de timp candelile albastre din dreptul catapetesmei ardeau cu untdelemnul lui
1206
TUDOR ARGHEZI
Maiorescu. El făcea filosofia la universitate, dar dincolo de catedră tăcea, de vorbă cu arhimandritul, cu iclisiarhul, cu paracliserul, săraci cu duhul şi fraţi întru Domnul.
    Amănuntul, esenţial şi poate că necunoscut, va fi şi el destul de neînţeles. Era numai pe vremea duhovniciei.
    Cineva scria despre universalitatea catolică, odată, că biserica latină cuprinde în vasta ei diversitate şi negaţia: ceea ce este adevărat şi pentru biserica greacă. Cu deosebire că acolo, dincolo, acest lucru e primit de o tradiţie intactă.
    în vechile mânăstiri Neamţu, Agapia şi Văratecul arde însă, încă nemicşorată, o vâlvătaie a învierii, păzită de o stare sufletească de inefabilă candoare.
    Hristos a înviat, totuşi, pentru toată Ţara Românească, de jur-împrejurul ei.
1939
                 ION IANCOVESCU
    Nu e nevoie să vă prezint pe Iancovescu, artistul care a „epatat", la grade deosibite şi în fel de chipuri, publicul românesc. Talent fără păreche, divers ca o vioară şi ca timpul; şi furtunos ca undele şi cam totodată şi aspru şi scămos, ca pământul de mărăcini al pustietăţii, el a înfiorat sensibilitatea gingaşă, a dezlegat impresiile capricioase, a satisfăcut aşteptările cerebrale, adunate într-o sală tumultuoasă de spectacol -deopotrivă. Iancovescu e şi un Fran^ois Villon şi un Pauvre Lelian şi un Jules Laforgue, e o sinteză complexă, un vârtej subţire de cele mai nuanţate naturi, cu o natură şi proprie a lui, neliniştită, dureroasă şi nouă.
    Poet, el ar fi fost un mare poet. Pictor, ar fi dat o viziune particulară. Inventator, poate că ar fi revoluţionat industria.
PUBLICISTICĂ
 1207
Firea lui agitată inculcă lucrurilor pe care le atinge o potenţă necunoscută şi cred că în mâinile lui şi fierul ar fi căpătat o febrilitate de carne şi piatra de sughiţ.
    Se ştie ce a făcut Iancovescu din rolurile lui şi din teatrele prin care a trecut. E o scânteie şi aprinde. El a trecut şi rolul a murit. A ieşit din scenă şi scena somnolează. Comparaţi-1 cu ce actori voiţi, cu care să fi jucat şi care să nu fi rămas, în lumina rampei, după retragerea lui în culise, ca nişte scrum, lăsat de un jar strămutat. Lângă oţelul lui Iancovescu, celelalte cuţite par nişte bricege şi celelalte lame nişte schiţe de tinichea.
    Nu e, negreşit, nici vina lui că este cum l-a brodit Dumnezeu, nici vina celorlalţi că nu-1 egalează. Astea nu se fac din cronica dramatică şi din Conservator: ele vin de mai departe...
1939
1940
                     REGELE ARTIST
    Pretutindeni prezent şi pe toate graniţele conştiinţei iniţiator, Majestatea Sa regele putea să se absenteze foarte bine din literatură, fără să se simtă măcar. Absenţa tuturor din acest compartiment, rezervat unui amuzament mai puţin decât un varieteu, după câte o masă, ca una dintre ţigarete, aruncată la jumătate, n-a supărat aproape o sută de ani pe nimeni. Afară de Titu Maiorescu, au mai cumulat şi alte personagii catedra cu portofoliul de ministru, dar singur el a trăit, limitat de epocă, pe un sentiment de colegialitate literară. Ceilalţi şi-au văzut de treaba lor particulară, şi-au îngrijit monumentul viitor (pe latineşte: monumentumy i, mormânt) şi amplificările în posturi şi salarii. Este caracteristică atitudinea unui literat mai mult sau mai puţin calificat, de la noi. Un mandat de deputat, acordat pentru alte merite decât profesionale, edulcurează mult amintirea şi un portofoliu, chiar o jumătate de asemenea lucru, o şterge definitiv.
    Scriitorii vegetau în ghetto şi boierii, luxuriant involţi, dădeau floarea indiferenţei, hrănită cu gunoiu de cultură, pe nemişcata proprie rădăcină. Nici o aderenţă, nici un contact. Un scriitor poate să fie, dar nu e nici profesor, nici doctor, nici advocat: frumoasele profesii se împacă mai mult cu critica sau cu alcaloidul ei, epigrama. Un scriitor este şi trebuie să fie, spre cea mai mare ruşine a lui, numai scriitor. Necesarmente obtuz, el nu ar putea mărturisi un fanatism exagerat pentru scriitorul
PUBLICISTICĂ
1209
pictor şi muzicant, pentru alianţa broderiei cu pianul şi eventual cu acuarela. Dar în ruşinea lui, scriitorul atâta ştie să facă, vorbe. Mă opresc la adjectiv...
     Revoluţionarul acestei stări zăcute a fost, şi aci, suveranul, care a şi răsturnat-o. în zece ani de la urcarea pe tron, scriitorul a dobândit onoarea refuzată până atunci şi lui Eminescu, un proletar, şi lui Creangă, un răspopit. Influenţa lui Maiorescu a sporit de abia după moartea poetului, când nemaigăsindu-i-se viaţa trebuia păstrată sepultura. Scriitorii fac parte azi din existenţă şi stat. Consternarea domnilor miniştri n-a fost la început deocamdată mică, văzând pe Vodă Carol al doilea preocupat de carte, de pană şi de breaslă, ca de o problemă fundamentală, dar s-a consolat cu speranţa că suveranul, neobosit în pravila nouă a ţării, va obosi... Departe de asta, an cu an intenţiile s-au făcut acte, actele s-au înmulţit, legăturile Majestăţii Sale cu breasla s-au strâns. De la zâmbet, oamenii fostelor politici au căzut în melancolie şi, succesiv, din tristeţe şi mâhnire în descurajare. Ei, care tolerau pe scriitori ca pe nişte agreabili valeţi de redacţie, s-au apucat să citească... Ce o fi găsind regele, şi-au putut spune ei, în hârţoagele tipărite? Numai că n-au înţeles nici după lectură, renunţând şi la lectură şi la înţeles. Un fost domn ministru, mai cunoscut prin miliardul pe care şi-l mângâia în strictă singurătate, decât prin faptele de minte, la un departament unde mai ales acest articol se cere, devenise şi gelos, ca o amantă. „Agasat" la una din Zilele Cărţii, că suveranul prefera domnilor prefecţi şi şefi de organizaţie electorală ce-i erau prezintaţi, să fie atent cu scriitorii, în mijlocul cărora se afla, fostul domn ministru nu-şi mai putu stăpâni mânia şi dete un ghiont pe furiş în spatele unuia din ei. După aceea domnii mai prudenţi izolau scriitorii, pentru care suveranul crease Ziua, într-un colţ de sală.
1210
TUDOR ARGHEZI
    Suveranul e autorul integral şi exclusiv al următoarelor instituţii literare:
    A fondat Ziua Cărţii, care a devenit Săptămâna şi apoi Luna Cărţii, pomenită mai sus. Prezenţa Majestăţii Sale la fiecare sărbătoare anuală a cuvântului tipărit înfiinţează o modă, acolo unde nu a fost niciodată urgenţă intelectuală, atrăgând elitele sociale la cartea scriitorului român. Vizitatorii cumpără şi mai învaţă să şi citească: două beneficii.
    A întemeiat mai multe Fundaţii cu programe de lucru şi de publicaţii distincte, şi Editura pentru Artă şi Literatură, consacrată literaturii de creaţie, poeziei, romanului, studiilor, filosofiei. Realizările în opere literare ale editurii sunt pur şi simplu enorme. Această Editură „Regele Carol 11“ tipăreşte luxos cu un gust de rafinament ales şi preţuri într-adevăr populare, mai mult, atât cantitativ cât şi calitativ, decât toate editurile româneşti laolaltă. „Revista Fundaţiilor Regale", scoasă de aceeaşi editură o dată pe lună, e cea mai însemnată revistă din câte au putut să apară în România. La Fundaţiile suveranului lucrează un mare număr de scriitori neutilizaţi mai înainte de către nimeni.
    A instituit Premiul Naţional anual de literatură, personal al Majestăţii Sale, făcând inutile şi derizorii premiile anterioare, ajunse la mutualitatea tovărăşiei.
    A înzestrat Societatea Scriitorilor Români în scopul clădirii unui palat prevăzut cu toate facilităţile de trai pentru scriitori. De altfel, toate aşezămintele regale discrete în intervenţiile lor dau în toate formele ajutoare scriitorilor. Nu mai insistăm asupra actelor importante de sprijin, realizate cu un stil de unică nobleţe, de către rege direct. Când se va cunoaşte tot ce a făcut numai pe această singură cale Majestatea Sa, fără să-l ştie stânga ce-i face dreapta, publicul va fi uimit de multiplicitatea mijloacelor unice de intelect, de inimă şi de gingaşă sensibilitate de care dispune suveranul.
PUBLICISTICĂ
1211
     De curând Casa Pensiilor distribuie efectiv scriitorilor ajunşi la o vârstă numeroase pensii, prevăzute ca nicăieri într-altă ţară şi pentru minorităţi. Fără regele Carol al doilea nimic nu s-ar fi putut împlini din toate acestea.
     Au mai fost în istoria mondială nume de regi şi papi, legate de câte un veac productiv, dar dincoace şi dincolo de Marcu Aureliu am găsi cu greu suverani, care „încurajând" artele, literatura, arhitectura, să le poarte personal alt interes decât unui toc de pantof ori unui picior de fotoliu. Ei nu participau cu carnea şi cu sufletul lor, cu munca lor, la viaţa ideilor şi a meşteşugarilor de idei.
     Regele e şi prezent în literatură, dar mai cu seamă şi activ. Inteligenţa lui cântăreşte, gustul lui selecţionează, intuiţiile lui sunt manifestate fără nici o pedanterie, fără nici un fel de fariseism, fără să se plece susceptibilităţilor enervate, ambiţiilor groteşti şi duhului de zâzanie neadormit, nepăsătoare la calculul vanităţilor şi la pânda orgoliilor biruite.
     Un geniu personal stăpâneşte crâncena activitate, pe sute de brazde odată, a suveranului nostru. El este singur un univers complet. Dar este şi un scriitor. Dacă n-ar fi fost un rege fără păreche, regele Carol al doilea îmi permit să bănuiesc că ar fi fost cel mai mare poet.
1940
               REGELE RENAŞTERII
   Regele României nu se aseamănă cu orice rege. El este regele renaşterii artistice româneşti. în lirica melodiei a creat „Filarmonica" încă de pe când era prinţ.
   în literatură, mijloacele temeinice pe care Majestatea Sa le-a organizat, acolo unde nu era nimic şi nimic altceva decât zăticnire, sterilitate şi înfumurare, au slujit nu numai unei
1212
TUDOR ARGHEZI
renaşteri ci unei vijelioase izbucniri de puteri intelectuale liberate. Suveranul a avut intuiţia justă a geniului românesc şi chemându-l în lumină, i-a pus la îndemână uneltele trebuincioase.
     Oricine compară timpul de până la regele Carol II, de până acum numai zece ani, cu ceea ce este astăzi, vede numaidecât belşugul imens de scrieri realizate în această epocă scurtă. Mai mult, editurile Fundaţiilor Majestăţii Sale au tipărit mii şi mii de scrieri literare, filosofice, artistice, ştiinţifice, reviste şi ziare, în zeci de milioane de exemplare - şi ritmul accelerat şi de necrezut continuă amplificat întru nemurirea adevărată a celui ce a stârnit această activitate.
1940
              REGELE SCRIITORILOR
    Două regimuri diametral opuse, la un scurt interval de timp.
    Unul aparţinea tuturor trecuturilor, trecutului simplu, compus şi mai mult ca trecutului şi celui imediat anterior, numit în gramatică imperfect. Atunci scriitorul trăia şi murea alternativ, până la moartea definitivă, în toată desconsiderarea. Când am pornit şi eu să încerc, epoca era ingrată şi alegerea condeiului, drept sculă de lucru, constituia o preferinţă suspectă, comparabilă cu tot ce era pe lume mai detestabil, cu teatrul, cu socialismul sau cu pictura.
    Scârba micului burghez venea de mai sus. Dacă lui Alecsandri i s-a iertat greşeala de-a fi fost un excentric, asta se datoreşte resurselor normale care l-au ajutat să ajungă minsitru, iar la cruţarea penei Carmenei Sylva obliga prestigiul reginei. Pe omul mijlociu şi mic, literatura îl declasa; ceea ce s-a întâmplat cu toţi scriitorii noştri şi mai ales cu cei mai buni. De-abia foarte târziu, un poet de felul lui Cincinat, a fost admisibil pentru hazul între lăutari şi felurile de bucate, al
PUBLICISTICĂ
1213
catrenelor lui de ospăţ. Huliţi au fost înaintaşii noştri toţi, isprăviţi în mizerie...
    Al doilea regim, de total contrast, aparţine Majestăţii Sale regelui Carol II. Nimic nu mai aduce aminte nimic din cele trei, patru trecuturi trecute. începuse, poate, o tendinţă de dezmorţire, dar ea s-ar fi lichidat de la sine, ca o revistă fără cititori. Trezirea s-a petrecut cu ultimii zece ani de domnie şi nicidecum spontan şi nu prin concursul cât de slab al intelectualilor primiţi în protipendată: Doamne păzeşte! Imboldul, gândurile, faptele şi considerabilele cheltuieli implicate, băneşti şi sufleteşti, renaşterea - sunt opera regelui. Suveranul crede în putinţa infinită de creaţie a poporului peste care domneşte şi pe principiul unei libertăţi, neîmpiedicată de nici o cenzură, nici de aceea a făţărniciei, a împins această putere de creaţie la infinit.
    Se poate discuta dacă marea mişcare provocată de imensele mijloace puse-n pierdere de către suveran, a corespuns în calitate intenţiilor regale şi dacă sforţarea scriitorului ar putea să se apropie de nivelul lor. Poate că dau sau, mai repede, poate că nu. Realitatea este că intelectul lucrează şi că lucrează mult mai mult şi mai bine decât acum patruzeci, treizeci, douăzeci şi cincisprezece ani. Din această aplicare a zeci şi sute de scriitori, integraţi de suveran în sentimentul demnităţii, iese zilnic câte ceva, câte ceva nou, şi va ieşi treptat câte un talent, care fără ajutorul şi impulsul regal rămânea osândit la sterilitate şi mediocritate.
    Apoi, dacă vârstele de toate cifrele ale generaţiei care se foloseşte acum de binefacerile complexe ale suveranului, n-ar prezenta meritele generaţiilor tragice de până ieri, fapta rămâne faptă şi puterea ei de îmbrăţişare le cuprinde şi pe ele, răsplătind în urmaşi mai mici pe marii predecesori. Majestatea Sa regele încununează în scriitorii de azi pe toţi câţi au pierit în metempsihoză.
1940
NOTE BIBLIOGRAFICE
                               1933
                        (iulie—decembrie)
(p. 5)                   ORDINE SOCIALĂ
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9520, 1 iulie 1933, p. 1 (.Efemeride).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 540-542.
(p. 7)                              M. SEVASTOS
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 656, 2 iulie 1933, p. 3. Cu titlul: Tableta prieteniei: M. Sevastos.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 286-288.
(p. 9)             O     LECŢIE DE GRAMER...
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9524, 5 iulie 1933, p. 1 (.Efemeride).
    Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 201-203.
(p. 11)                     SCRISORILE ANONIME.
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9525, 6 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
 1218               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 13) DINCOLO DE VIAŢĂ ŞI MOARTE
    A apărut în „Realitatea ilustrată", an. VII, nr. 336, 6 iulie 1933, p. 2-3.
(p, 16)            TEOLOGIE CU FETE
    A apărut în ;,Dimineaţa“, an. XXIX, nr. 9526, 7 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, Bucureşti, Editura Minerva,
1980, p. 495-497.
(p. 18)                 OAMENI PRACTICI
    A apărut în „Dimineaţa4, an. XXIX, nr. 9527, 8 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
(p. 20)                    CRONICA EXAMENELOR
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 657, 9 iulie 1933, p. 3 (O conferinţă).
    Inclus în Scrieri 26, Cutia de poştă, p. 377-382.
(p. 25)                     PÂTE DE FOIE GRAS
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9528, 9 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 51-52.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1219
(p. 27)                    GOLUL     MIC
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9531, 12 iulie 1933, p. 1 (.Efemeride).
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 281-283.
(p. 29)               O     MANIFESTARE...
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9533, 14 iulie 1933, p. 1 (.Efemeride).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, Bucureşti, E.P.L., 1998, p. 38-40.
(p. 31)                      PANSAMENTUL
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9534, 15 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    în volume: Răzleţe, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 72-74; Scrieri 15, Subiecte. I, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 45-47.
(p. 33)                       CARTE ŞI CULTURĂ
    A apărut în,Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 658, 16 iulie 1933, p. 1-2 (O conferinţă).
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 53-59.
(p. 39)                   PERIFERIA MUNICIPALĂ
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9535, 16 iulie 1933, p. 1 (.Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 113-115.
 1220                 NOTE   BIBLIOGRAFICE
(p. *41)                    BACALAUREATUL
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9539, 20 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 204—206.
(p. 43)                            POEZIA
    A apărut în .„Progresul social", an. II, nr. 7, 20 iulie 1933, p. 501-504 (.Buletinul).
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 60-66.
(p. 49)                            POETUL
    A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 7, 20 iulie 1933, p. 504—505 (Buletinul).
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 67-69.
(p. 51)                            DUCELE
    A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 7, 20 iulie 1933, p. 505-506 (Buletinul).
(p. 54)                   LUNA   PARK
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9540, 21 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 156-158.
(p. 56)                     CALUL DE    DRIC
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9541, 22 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 99-101.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1221
(p. 58)                  HENRY FORD. II
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 659, 23 iulie 1933, p. 1-2 (Conferinţă).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 183-189.
(p. 64)                       CAP DE OM
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9542, 23 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, Bucureşti, E.P.L., 1969, p. 128-130, punctul 180.
(p. 66)               CĂUTĂTORII DE MOARTE
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9543, 24 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 498-500.
(p. 68)                IMPOZITUL GORILEI
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9546, 27 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 116-118.
(p. 70)                     SPECTACOLUL
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9547, 28 iulie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 87—89.
 1222               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 72)                    LUAŢI UMBRELA!
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9548, 29 iulie 1933, p. 1 {Efemeride).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 543-545.
(p. 74)                  MIZERIE ŞI NOROC
    A apărut în,Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 660, 30 iulie 1933, p. 1. Deschide numărul.
(p. 77)                    C.F.R. AMBIGEN
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9550, 31 iulie 1933, p. 1 {Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 501-503.
(p. 79)                     JOCUL
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9552, 2 august 1933, p. 1 {Efemeride).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 546-548.
(p. 81)                    NUDISM
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9553, 3 august 1933, p. 1 {Efemeride).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 549-551.
                    NOTE BIBLIOGRAFICE                    1223
(p. 83)            NU  VREI  SĂ TE PLIMBI?
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9554, 4 august 1933, p. 3 (Efemeride).
(p. 85)                 CANDELE   STINSE
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9555, 5 august 1933, p. 1 (Efemeride).
(p. 87)           MOLlfiRE,  ÎN ROMÂNEŞTE
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 661, 6 august 1933, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 319-321.
(p. 89)                 JUDECĂTORUL  CEL BUN
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9557, 7 august 1933, p. 1 (.Efemeride).
(p. 91)                   IMPERIUL MUNICIPAL
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9559, 9 august 1933, p. 1 (Efemeride).
(p. 93)                     DEALUL ŞI CĂRUŢA
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9560, 10 august 1933, p. 3 (Efemeride).
(p. 95)                      HÂRTIA
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9561, 11 august 1933,
p. 3 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 41-44.
 1224                 NOTE  BIBLIOGRAFICE
(p. 97)                      BAIA VRĂBIILOR
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9563, 13 august 1933, p. 1 CEfemeride).
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 79-80.
(p. 99).                    DICTATURA
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9564, 14 august 1933, p. 1 {Efemeride).
(p. 101)                  TÂRGUL DE COVOARE
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9567, 17 august 1933, p. 1 {Efemeride).
    Inclus în Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 135-136.
(p. 102)                  LUAŢI, MÂNCAŢI...
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9568, 18 august 1933, p. 1 {Efemeride).
(p. 104)                       LA PERIFERIE
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9570, 20 august 1933, p. 1 {Efemeride).
(p. 106)                   STAREA DE ASEDIU
    A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 8, 20 august 1933, p. 566-567 {Buletinul).
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică> Bucureşti, Editura Minerva 1979, p. 526-529.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1225
(p. 109)                   PROCESUL   SKODA
    A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 8, 20 august 1933, p. 567-568 (.Buletinul).
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 530-531.
(p. 110)                        SĂPTĂMÂNA
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9572, 22 august 1933, p. 1 (.Efemeride).
(p. 113)                       SECUNDA...
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9576, 26 august 1933, p. 3 {Efemeride).
(p. 114)                          CRITICA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 664,
27 august 1933, p. 3 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 70-72.
(p. 116)                   PROFETUL  GANDHI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 664,
27 august 1933, p. 3 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 190-191.
(p. 117)             O   FIINŢĂ       BUCLUCAŞĂ
     A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9578, 28 august 1933,
p. 1 {Efemeride).
     Inclus în Scrieri 19, Profiluri, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 171-172.
1226
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 119)            PROSTUL DE GOSPODAR
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9581, 31 august 1933, p. 1 {Efemeride).
(p. 120)                  ALBINA
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9582, 1 septembrie 1933, p. 1 {Efemeride).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 552-554.
(p. 122)                     FAŢADA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 665,
3 septembrie 1933, p. 1.
(p. 125)               LECTURA   ÎN   TEATRU
    A apărut în „Rampa", an. XVI, nr. 4692,4 septembrie 1933, p. 1.
(p. 127)               LIMBA   CĂMĂŞII
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9588, 7 septembrie 1933, p. 3 {Efemeride).
(p. 129)                TATĂL   NOSTRU
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9590, 9 septembrie 1933, p. 1 {Efemeride).
    Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule? Printre pslami, Bucureşti, E.P.L., 1964, p. 163-164.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1227
 (p. 130)                     APĂ  CU   FĂINĂ
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 666,
10  septembrie 1933, p. 1 (Manual de morală practică).
     în volume: Pagini din trecut, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956, Ediţia a Il-a, adăugită. Cu o prefaţă a autorului, p. 318-321; Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 179-183, punctul 60.
(p. 133)                       TOŢI   VÂND
     A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9592, 11 septembrie
1933,  p. 1 (Efemeride).
     Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 532-533.
(p. 135)           CEL    FĂRĂ DE MOARTE
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9594, 13 septembrie
1933, p. 1 (Efemeride).
(p. 136)           IA-ŢI     PATUL TĂU ŞI UMBLĂ
     A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9596, 15 septembrie
1933,  p. 1 (Efemeride).
     Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, Bucureşti, E.P.L., 1969, p. 200-202, punctul 133.
(p. 138)                  GLASUL     LEULUI
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9597, 16 septembrie
 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 534-535.
 1228
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 140)                      OMUL ISPRĂVIT
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 667,
17 septembrie 1933, p. 3. Cu titlul: între actualitate şi literatură (Note). Omul isprăvit.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 555-557.
(p. 142)                         UN VERDICT
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 667,
17 septembrie 1933, p. 3. Cu titlul: între actualitate şi literatură (Note). Un verdict.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 536-538.
(p. 144)            ÎN     CARTIERUL VESELIEI
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9599, 18 septembrie
1933,  p. 1 (Efemeride).
(p. 145)          DOCTORUL PUŢUREANU
    A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 9, 20 septembrie 1933, p. 621-622 {Medalion).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 192-194.
(p. 147)              MILA DE OAMENI
    A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 9, 20 septembrie 1933, p. 622-623 {Buletinul).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 558-560.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1229
(p. 149)                  TELEFONUL. I
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9602, 21 septembrie
1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 119-121.
(p. 151)                    OBOSELI
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9604, 23 septembrie
1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 561-563.
(p. 153)                O LITERATURĂ
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 668,
24 septembrie 1933, p. 1 (Tabletă).
    Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 207-210.
(p. 156)                         REGELE
    A apărut în „Radiofonia", an. VI, nr. 262, număr festiv dedicat Castelului Peleş, 24 septembrie 1933, p. 8 (Medalion).
    în „Viitorul", nr. 7704, 26 septembrie 1933, a fost publicată următoarea notă: „ Cinism şi inconştienţă. în numărul special al revistei «Radiofonia» - consacrat serbărilor jubileului de 50 de ani de Ia clădirea Castelului Peleş - cititorii au găsit, cu surprindere şi indignare, un articol semnat de cunoscutul pamfletar T. Arghezi. Cu un cinism pe care nu-1 egalează decât trivialitatea cea mai abjectă, acest «scriitor», care în vremea războiului de întregire îşi pusese «talentul» în slujba plătită a duşmanilor ţării, îşi permite să terfelească memoria oamenilor mari ai ţării, trecuţi în istorie. Din partea unui
1230
NOTE BIBLIOGRAFICE
pamfletar de această teapă, lucrul nu e de mirare. Ceea* ce e trist şi regretabil este că o publicaţie ca «Radiofonia» să-şi compromită buna reputaţie, dând ospitalitate unor asemenea elucubraţii."
     Replica lui Tudor Arghezi nu s-a lăsat aşteptată. în aceeaşi zi, trimite directorului ziarului „Cuvântul", această scrisoare, publicată în nr. 3026 din 27 septembrie 1933, p. 2, cu titlul în jurul unui ,,portret", O scrisoare a d-lui T. Arghezi'.
     Primim din partea eminentului nostru confrate T. Arghezi următoarele:
     Domnule Director,
     în ultimul număr jubiliar pentru cincantenarul aşezămintelor regale din Sinaia al revistei „Radiofonia" am publicat un portret al regelui actual.
     Dat fiind că un episod de importanţa dispariţiei şi reapariţiei suveranului în ţara lui constituie un eveniment capital, nu numai în viaţa de patruzeci de ani a unui prinţ dar în istoria întreagă a unui regat, m-am simţit obligat să nu golesc portretul de epoca lui esenţială şi am afirmat calitatea, ştiută şi simţită de toată lumea, de dezrobitor a prinţului întors pe tronul lui.
     Robia noastră politică şi socială, autentică, grea şi fără figură literară, a fost veche liberală, aparţinând acelor liberali, al cărora cântec de lebădă l-a cântat în parcul din Mihăieşti Vintilă Brătianu.
     S-ar fi putut crede că neoliberalismul partizanilor domnului Duca, care cerşeşte subt Carol al II-lea puterea la toate uşile şi ghişeele, e de acord cu această doctrină.
     în ceea ce priveşte cacofonia inevitabilă din fraza precedentă, vina e a şefului neoliberal care poartă un nume cacofonic prin excelenţă.
     Ne-am înşelat. „Viitorul" de astă-seară, crezând că se poate răspunde la un portret, insultă prosteşte pe autor, fără să-şi dea seama că insulta ziarului domnului Duca se adresează regelui în persoană şi marelui act de deparazitare săvârşit de rege.
     Dar îşi ia şi autorul partea lui de insultă şi-o relevează.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1231
     Ziarul domnului Duca îl taxează de cinic, îl numeşte pamfletar şi îi aduce aminte că în „vremea războiului de întregire" a fost în „slujba plătită a duşmanilor ţării".
     Perfect! Dar voi cita două fapte, petrecute după acelaşi război, în care am jucat rolul meu odios.
     întâiul: am fost directorul, invitat insistent şi rugat insistent, al comitetului de direcţie al revistei „Cugetul românesc", înfiinţată de Vintilă Brătianu, şi am colaborat cu Brătienii la ea. Ba alături de amintirile prezidentului de consiliu apăreau şi amintirile mele, dintr-o închisoare în care mă încuiaseră chiar aceşti domni, doi Brătieni defuncţi şi un I. G. Duca, încă în lamentabilă existenţă.
     Al doilea fapt. Din iniţiativa chiar a domnului Duca, şeful partidului neoliberal, am scos un ziar cotidian, după acelaşi război, un ziar liberal.
     Ajtl primit aceste două situaţii, despre care n-aş fi vorbit nesilit niciodată, ca să dovedesc, dacă mai era nevoie, istoricului de moravuri al timpului nostru, duplicitatea liberală şi ca să-mi rezerv, evident, dreptul de-a da peste bot.
     Al treilea fapt nu-mi mai putea servi nici sentimentul de simetrie, nici inima.
     Scosesem Cuvintele potrivite în Editura Fundaţiei „Principele Carol" cu armele prinţului subt copertă şi în absenţa Absentului. Domnul Duca m-a chemat şi mi-a cerut să scriu un „pamflet", cum numeşte „Viitorul" încercările mele literare, împotriva regelui actual. Am refuzat. în schimb, guvernul liberar a scos o broşură verde cu facsimile expediată prin poştă în toată ţara.
     Atât am de răspuns ziarului „Viitorul".
     Primiţi, domnule, director odată cu mulţumirile mele de ospitalitate, expresia tuturor civilităţilor mele.
                                                                T. ARGHEZI
25  sept. 1933
1232
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 158)
                                  POEZIA DEPĂRTĂRII...
  A apărut în „Rampa", an. XVI, nr. 4710, 25 septembrie 1933, p. 1.
                  Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. II, p. 44-45.
        A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9611, 30 septembrie
  1933,  p. 1 (Efemeride). Cu titlul: Moartea poetului.
  Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 289-290.
  A apărut în „Magazinul", an. III, nr. 33, septembrie 1933, p. 38-40.
  (p. 165) EU FAC ASFALT, TU FACI ASFALT...
  A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9613, 2 octombrie 1933, p. 1 (Efemeride).
  Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 122-123.
  (p. 167)               MARMORĂ ŞI MĂMĂLIGĂ
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9617, 6 octombrie 1933,
p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 124-125.
(p. 160)
                                              N. MILCU
(p. 162)
                             MUZICA POPORULUI
NOTE BIBLIOGRAFICE
1233
(p. 168)              BISERICA ŞI SINAGOGA
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9618,7 octombrie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 504-505.
(p. 170)        SCRISOARE LA SCRISOARE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 670,
8 octombrie 1933, p. 3.
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, p. 233-237, punctul 212.
(p. 173)                     CONSERVATORUL
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9620, 9 octombrie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 126-127.
(p. 175)                DOMNUL    TÂRNĂCOP
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9623, 12 octombrie
1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 128-129.
(p. 177)                    DOBRESCU-ARGEŞ
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9625, 14 octombrie
 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 195-196.
 1234
NOTE BIBLIOGRAFICE
 (p. 178)           O    TREABĂ     NEFĂCUTĂ
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9631, 20 octombrie
 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştuite, p. 506-507.
 (p. 179)                    VIRGIL MADGEARU
    A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 10, 20 octombrie 1933, p. 689-691 (Buletinul). Cu titlul: Dictatorul.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 197-202.
 (p. 184)                           ÎN JURUL
              TABLETELOR DIN ŢARA DE KUTY
    A apărut în „România literară", an. II, nr. 84, 28 octombrie 1933, p. 1.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 564-566.
 (p. 186)                 AFACERE COMPLICATĂ
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 673, 29 octombrie 1933, p. 1-2.
    în volume: Pagini din trecut, p. 326-330; Răzleţe, p. 315-319; Scrieri 15, Subiecte. I, p. 107-111.
 (p. 190)                   CLIPE DE VACANŢĂ
    A apărut în „Magazinul", an. III, nr. 34, octombrie 1933, p. 73-76.
                   NOTE BIBLIOGRAFICE                 1235
 (p. 194)                DIN   VECHI
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9643,2 noiembrie 1933, p. 3 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 567-569.
(p. 196)                    ZMEUL    TURCESC
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 674,
5 noiembrie 1933, p. 3 (Tablete).
    Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 211-214.
(p. 199)                    NOROC!
    A apărut în „Rampa", an. XVI, nr. 4746, 6 noiembrie 1933, p. 1.
(p. 201)               METODA   DIRECTĂ
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9648, 6 noiembrie 1933, p. 1 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 130-131.
(p. 202)             UN       POST-SCRIPTUM
    A apărut în „Adevărul", an. XLVII, nr. 15293, 11 noiembrie
1933, p. 2.
(p. 204)                 O CASĂ    ALBĂ
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9653, 11 noiembrie
1933, p. 3 (Efemeride).
1236
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 205)                TELEFONUL. II
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 675,
12 noiembrie 1933, p. 3 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 132-135.
(p. 209)           CIRCULAŢIA ÎN CAPITALĂ
   A apărut în „Autojurnal", an. I, nr. 4, 13 noiembrie 1933, p. 1. Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 136-139.
(p. 212)             „ADEVĂRUL    LITERAR"
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9655, număr festiv, 13 noiembrie 1933, p. 14.
    Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 324—325.
(p. 213)                VOCILE   CAPITALEI
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9655, număr festiv,
13 noiembrie 1933, p. 29.
(p. 215)                       „ADEVĂRUL"
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9655, număr festiv,
13  noiembrie 1933, p. 41.
    Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 322-323.
(p. 216)              VODĂ CAROL I
    Conferinţă radio, 17 noiembrie 1933.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1237
(p. 222)
               BIBLIOTECA ACADEMIEI
      A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 676,
19  noiembrie 1933, p. 3 (Tablete).
     Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 215-218.
     A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 11, 20 noiembrie 1933, p. 751-752 (Buletinul).
     Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 539-541.
     A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 11, 20 noiembrie 1933, p. 752-753 (Buletinul).
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 46-47.
(p. 229) UN FOST MINISTRU ŞI AVORTUL
     A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 11, 20 noiembrie 1933, p. 753-754 (Buletinul).
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. II, p. 48-50.
(p. 231)                    NESĂŢIOŞII
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 677,
26 noiembrie 1933, p. 1 (Tabletă). Deschide numărul.
     Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 219-222.
(p. 226)
 CRIZA
(p. 228)
                                BOEMA MANUALĂ
 1238
NOTE BIBLIOGRAFICE
  * (p. 235)                   MINUNI
      A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 678,
  3 decembrie 1933, p. 3 {Tableta).
      Inclus în Scrieri 32, Nemaiştuite, p. 508-511.
  (p. 238) BAZA CRANIULUI ŞI APENDICITA
      A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9676, 4 decembrie 1933, p. 1 {Efemeride).
      Inclus în Scrieri 32, Nemaiştuite, p. 512-513.
  (p. 240)            TUDOR         VLADIMIRESCU
      Conferinţă radio, 8 decembrie 1933.
      Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 203-208.
  (p. 245)          UN POST CU RĂSPUNDERE
      A apărut în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9681, 9 decembrie 1933, p. 1 {Efemeride).
      Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, p. 199-201, punctul 67.
  (p. 247)             CÂNTEC PE GHITARĂ
         A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 679,
  10 decembrie 1933, p. 3 {Tablete).
           Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 295-297.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1239
 (p. 249)
                    ASASINATELE
     A apărat în „Dimineaţa", an. XXIX, nr. 9683, 11 decembrie
1933,  p. 1 {Efemeride).
     Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, p. 57-59, punctul 159.
      A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 680,
17  decembrie 1933, p. 3 {Tablete).
     Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 223-226.
    A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 12, 20 decembrie 1933, p. 808-810 {Buletinul).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 570-575.
(p. 259) DOMNII BRĂTIANU ŞI SLĂVESCU
    A apărut în „Progresul social", an. II, nr. 12, 20 decembrie 1933, p. 811 {Buletinul).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 51-52.
(p. 261)             POEZIA    DE     SĂRBĂTORI
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 681,
24 decembrie 1933, p. 1. Deschide numărul.
(p. 251)
                  CĂRŢILE DE ŞCOALĂ
(p. 254)
                                    RĂSPUNDERILE
1240
NOTE BIBLIOGRAFICE
 (p. 262)                   ANUL 1933
    A apărut în „Rampa", an. XVI, nr. 4788,25 decembrie 1933, p. 1. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 53-56.
 (p. 264)             BUCUREŞTII PE FOIŢE
    A apărut în „Vremea", an. VI, nr. 318, 25 decembrie 1933, p. 15. în volume: Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, E.P.L. 1961, p. 52-61; Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 36-43. în ambele volume cu titlul: O nouă capitală.
 (p. 273)               DE CRĂCIUN
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XII, nr. 682, 31 decembrie 1933, p. 3.
    în volume: Pagini din trecut, p. 331-335; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 303-307.
 (p. 277)               CATALOGUL
    A apărut în Catalog, Editura „Adevărul", 1933, p. 3-4.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 576-577.
                              1934
 (p. 281)               RUGĂCIUNE
    A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. I, nr. 1, 1 ianuarie
 1934, p. 19-29.
    Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule? Sub genericul: Printre psalmi. Astfel: Comorile, p. 155-157, Rugăciunea mea, p. 168-170,
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1241
 M-aş răzvrăti, p. 186, S-au împuţinat zilele, p. 191, Dumnezeu, p. 173-176, Pribegia, p. 179-180, Oştean jurat, p. 152-154, Cetatea grea, p. 183-184, Pruncul meu, p. 177, Dă-mi, Doamne, p. 171, Lumina, p. 32—33, Gzfrr mzc, p. 192-193; Scrieri 19, Profiluri, Pedepse de pământ, p. 261-262.
 (p. 294)         H. BLAZIAN: PLASTICA 1932
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 683,
 7  ianuarie 1934, p. 3.
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 56-59.
 (p. 296)                  I. G. DUCA
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 684,
 14 ianuarie 1934, p. 5.
 (p. 298)    PROFESORUL ION CANTACUZINO
     Conferinţă radio, 19 ianuarie 1934.
     Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 209-216.
 (p. 304)                     ACCENTUL GRAV
     A apărut în „Dimineaţa", an. XXX, nr. 9722, 20 ianuarie 1934, p. 3 {Efemeride).
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 59-60.
 (p. 306) ROSTIREA LIMBII ROMÂNEŞTI
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 685,
 21 ianuarie 1934, p. 3 {Tabletă).
     Inclus în Scrieri 28, Cortina, Bucureşti, Editura Minerva 1975, p. 372-374.
 1242               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 307) IMPERFECTUL ŞI INFINITIVUL
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXX, nr. 9723, 21 ianuarie 1934, p. 3 (Efemeride).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 61-62.
(p. 309)        UN CAZ: DIDA CALIMACHI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 686,
28 ianuarie 1934, p. 3 {Tableta).
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 375-377.
(p. 312)               LITERATURA    ŞCOLARĂ
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXX, nr. 9731, 29 ianuarie 1934, p. 1 {Efemeride).
(p. 314)                     DESTINDEREA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 687,
4  februarie 1934, p. 3 {Tableta).
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 542-545.
(p. 317)                       STUDENTUL
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXX, nr. 9738, 5 februarie 1934, p. 1 {Efemeride).
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, p. 152-154, punctul 21.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1243
(p. 319)            ANGHELACHE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 688, 11 februarie 1934, p. 1 {Tableta). Cu titlul: O înmormântare. Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 217-220.
 (p. 322)               DOCTORUL ISTRATI. I
    Conferinţă radio, 11 februarie 1934.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 217-223.
 (p. 328)                     DUMITRU     MICESCU
     A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 689, 18 februarie 1934, p. 3 {Tableta).
     Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 231-232.
 (p. 329)             „PROGRESUL   SOCIAL"
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 689, 18 februarie 1934, p. 3 {Tableta).
 (p. 330)               CULTURALII
    A apărut în „Rampa", an. XVII, nr. 4831, 19 februarie 1934, p. 1.
 (p. 333)                     ADVOCATUL
    A apărut în „Gazeta advocaţilor", an. I, nr. 1, 25 februarie 1934, p. 3.
    Inclus în Screri 41, Tablete de cronicar. III, p. 63-64.
1244
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 334)                   DOCTORUL ISTRATI. II
    Conferinţă radio, 25 februarie 1934.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 224-230.
(p. 340)                            UN ROMAN...
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 691,
4  martie 1934, pu 3 {Tabletă).
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, p. 133-136, punctul 115.
(p. 343)              UN   SOI   DE PUŞCĂRIE
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXX, nr. 9766, 5 martie 1934, p. 1 {Efemeride).
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 546-548.
(p. 346)                        TU, ŢIE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 692,
11 martie 1934, p. 3 {Tableta).
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, p. 77-80, punctul 165.
(p. 348)                         BERZELE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 693,
18 martie 1934, p. 3 {Tabletă).
NOTE BIBLIOGRAFICE
1245
 (p. 349)                      MORGĂ   MICĂ
    A apărut în ,.Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 693,
18 martie 1934, p. 3 {Tabletă).
    Inclus în Scrieri 17Note străine, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 161-162.
(p. 351)                            SUS!
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 693,
18 martie 1934, p. 3 {Tabletă).
(p. 351)                                      CANTO ŞI LIED
    A apărut                    în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 694,
25 martie 1934, p. 3 {Tabletă).
(p. 354)                                   SCRISOARE DIN DRUM
    A apărut în „Voiaj". Revistă ilustrată de turism,  an.                   II,  nr. 7,
martie 1934, p. 8.
(p. 357)                        PRIMARUL
    A apărut în,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 695, 1 aprilie
 1934, p. 3 {Tabletă).
    Inclus în Scrieri 32Aproape ştiute, p. 140-143.
1246
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 360)                     LA    PESCUIT
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 697,
15  aprilie 1934, p, 3 {Tableta). Reprodus în „Viaţa literară", an. VIII, nr. 158, 15 mai-1 iunie 1934, p. 1. Cu titlul: Piter Mundsen.
     în volume: Răzleţe, p. 75-77; Scrieri 16, Subiecte. II, Bucureşti, E.P.L., 1967,.p. 55-58. Cu titlul: La pescuit; Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 69-72. Cu titlul: Piter Mundsen.
(p. 363)                           MĂRGĂRITA
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 698,
22  aprilie 1934, p. 1-2.
(p. 368)                   SUFLETUL ŞI CARTEA .
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 699,
29  aprilie 1934, p. 4 {Tabletă).
     Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, p. 155-160, punctul 122.
(p. 372)                               POEME
     A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. I, nr. 5, 1 mai 1934, p. 286-296.
     în volume: Pagini din trecut, Ceasul rău, p. 338-340, Haiduc, p. 341-342, cu titlul Broasca, Cocorii, p. 343-344; Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule? Ieşi afară! p. 101-102; Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, Cutia cu vieţi, p. 211—213, Puii, p. 181-183, Doi orfani, p. 184-185, Paraliticiiy p. 186-188, Filologie, p. 189-190, Miracole ovale, p. 193-195, Ceasul rău, p. 196-198, Haiduc, p. 97-99, cu titlul Broasca\ Scrieri 17, De prin răspântii, Cocorii, p. 116-117.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1247
 (p. 389)                   PENTRU       INOCENŢĂ
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 700, 6 mai
 1934,  p. 3 {Tablete).
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 65-68.
 (p. 392)    [,ALĂTURI DE BUCHETELE AŞEZATE..."]
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 701, 13 mai
 1934,  p. 1. Deschide numărul. Menţiune: „Cuvânt care trebuia rostit la incinerarea lui Paul Zarifopol - dacă s-ar fi ţinut discursuri".
 (p. 393) [„ZIUA CĂRŢII, SĂPTĂMÂNA CĂRŢII..."]
     A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 701, 13 mai 1934 {Suplimentpentru „Săptămâna Cărţii           p. 1.
 (p. 394)              SĂPTĂMÂNA CĂRŢII
     A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 702, 20 mai
 1934,  p. 1. Deschide numărul.
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 72-75.
 (p. 397)              LIBRĂRIA SATULUI
     A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 703, 27 mai
 1934,  p. 3.
     Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 326-330.
 (p. 400)              OTILIA CAZIMIR. II
     A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 704, 3 iunie
 1934,  p. 1. Semnat: Coco (pentru Conf. T. Arghezi). Cu titlul: Biletul lui Cocb.
     Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 173-176.
1248
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 403) A ZECEA MIE PARTE DINTR-UN DIEZ
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 705,
10  iunie 1934, p. 3 {Tablete).
    în volume: Răzleţe, p. 291-294; Scrieri 19, Profiluri, p. 92-95.
(p. 407)                   SOVIET ŞI    INTELECT
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 706,
17  iunie 1934, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 73-75.
(p. 409)                    BILET LITERAR
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 707,
24  iunie 1934, p. 3.
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 76-78.
(p. 411)               AUTORII DE OPINII
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 708, 1 iulie
1934,  p. 3.
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 62-79.
(p. 414)                 [NICOLAE N. PANCU:
                 SUBT VULTURUL MOLDOVEI]
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 708,1 iulie
1934,  p. 1. Publicat sub formă de P.S. la articolul Autorii de opinii.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1249
(p. 415)                DOCTORUL    URBEANU
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 709, 8 iulie
1934,  p. 3 {Tabletă).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 233-236.
(p. 419)             FINE DE AN ŞCOLAR
    A apărut în , Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 710, 15 iulie
1934,  p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, p. 161-165, punctul 123.
(p. 422)                           PENTRU MORŢI
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 711, 22 iulie
1934,  p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 291-293.
(p. 424)                          ROMANUL SKODA
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 712, 29 iulie
1934,  p. 1 {Tablete). Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 549-552.
(p. 427)                   CĂLUGĂRUL
    A apărut în „Ramuri", an. XXVI, nr. 3, iulie 1934, p. 108-112. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 514-518.
1250
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 432)                    PACIFISM
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 713,
5 august 1934, p. 1 {Tablete). Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 578-581.
(p. 435)              MIHAI EMINESCU. V
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 716,
26 august 1934 , p. 1. Deschide numărul. Cu titlul: Poetul Eminescu. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 53-55.
(p. 437)              CURTEA CU GĂINI
    A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. I, nr. 9,
1 septembrie 1934, p. 497-508.
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână. S-a renunţat la genericul Curtea cu găini şi la ordinea respectivă, subtitlurile devenind titluri, astfel: Moartea suavă, p. 167-168, Viermele, cu titlul schimbat, Râma, p. 226-227, Familiarităţi, p. 169-174, Prostul şi vaca, p. 71-73, Decepţii, p. 178-180, Ştofele, p. 223-225, M-aş ruga..., p. 221-222.
(p. 451)              PAUL ZARIFOPOL
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 717,
2 septembrie 1934, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 300-303.
(p. 454)              O CARTE: BIBLIA
    Conferinţă radio, 7 septembrie 1934. A apărut în „Diplomat club", nr. 3, 2000, p. 5.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1251
    Inclus în Scrieri 44, Parenteze, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară, „G. Călinescu“, 2003, p. 171-172, selectiv.
(p. 458)             SCRISOARE    DE PRIETEN
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. XIII, nr. 718,
9  septembrie 1934, p. 1. Menţiune’. Din Cartea cu „Scrisori". Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 90-93.
(p. 461) CE POATE RĂBDA UN MORMÂNT
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 719,
16 septembrie 1934, p. 7 {Tabletă).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 582-585.
(p. 464) [„DOAMNA MARIN NE VIZITEAZĂ...“]
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. XIII, nr. 720,
23 septembrie 1934, p. 5 {Medalion).
(p. 466)                  O CENZURĂ
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. XIII, nr. 721, 30 septembrie 1934, p. 4.
(p. 469)         ALEXANDRU ODOBESCU. I
    A apărut în „Convorbiri literareu, an. LXVII, nr. 7-9, iulie-septembrie 1934, p. 587-589. Deschide numărul.
    în volume: Tablete de cronicar, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960, p. 97-100; Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 294-297.
1252
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 472) TRANSPORT ŞI COMUNICAŢII
    A apărut în „Voiaj", an. II, nr. 13, 1 octombrie 1934, p. 3.
(p. 475) MINCINOŞII PROFESIONALI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 723,
14 octombrie 1934, p. 5.
    Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, p. 70-73, punctul 20.
(p. 478) „SABIA VOASTRĂ V-A MÂNCAT PROFEŢII"
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 724,
21 octombrie 1934, p. 5 {Tabletă).
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, p. 69-73, punctul 163.
(p. 482)                        VARIAŢII
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 725,
28 octombrie 1934, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul IV, p. 83-86.
(p. 485)                           POEME
    A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. I, nr. 11,
1  noiembrie 1934, p. 224-254.
    Dislocate, Poemele au fost incluse în volume astfel: [„Trezită de medic..."], în Scrieri 15, Subiecte. I, p. 146. Cu titlul: Maternitate şi în Scrieri 44, Parenteze, p. 182; [„Sanatoriu...u], în Scrieri 15, Subiecte. I, p. 147. Cu titlul: Corpuri delicte şi în Scrieri 44, Parenteze,
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1253
p. 180; [„Ce-ofi voit?...“], în Scrieri 19, Profiluri, p. 69-70. Cu titlul: Siluetă şi în Scrieri 40, Parenteze, p. 44; [„.Rămăsesem în anticameră!...], în Răzleţe, p. 260-262. Cu titlul: Câine anonim, în Scrieri 15, Subiecte. I, p. 262-265. Cu titlul: Câine anonim şi în Scrieri 44, Parenteze, p. 176-179; [„Un advocat...în Scrieri 19, Profiluri, p. 190. Cu titlul: Un crochiu şi în Scrieri 44, Parenteze, p. 180-181; [„C. Demeter era un pensionar...“], în Răzleţe, p. 396-397. Cu titlul: Demeter, în Scrieri 19, Profiluri, p. 65-66. Cu titlul: Demeter şi în Scrieri 44, Parenteze, p. 181-182; [„Desenul de contur...“], în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 76. Cu titlul: Augustina şi în Scrieri 44, Parenteze, p. 175-176. în Scrieri 44, Parenteze, au fost incluse: [„Când se va cunoaşte...“], p. 172, [„Mie, iarna nu-mi place...“], p. 173, [„Principiu: todeauna curat şi îngrijit...“], p. 173, [„Tu n-ai să crezi...“], p. 173, [„îndată ce se naşte viaţa...a], p. 173, [„Caută, domnule profesor...“], p. 174-175, [„Mătură curtea...“], p. 175, [„Cândţi-ai luat însărcinarea...“], p. 175, [„Fără dragoste...u], p. 176, [„Fă-ţi în fiecare dimineaţă...“], p. 176, [„în locul profeţilor...“], p. 176, [„Ca să ştii cine a fost...“], p. 179, [„Cum te cheamă?.p. 180, [Când maestrul răcneşte...“], p. 180.
(p. 497) SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 726, 4 noiembrie 1934, p. 1. Deschide numărul. (p. 501) PROGRAMELE POSTULUI DE RADIO A apărut în „Radio", an. VII, nr. 320, 4 noiembrie 1934, p. 3. Deschide numărul.
1254
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 504)                  ROMAN,    ROMAN...
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 727,
11 noiembrie 1934, p. 3.
    Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 227-230.
                (p. 508) FURT, PLAGIAT, REMINISCENŢĂ, INSPIRAŢIE ŞI INFLUENŢĂ
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 728,
18 noiembrie 1934, p. 1.
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 87-90.
(p. 511)        DOAMNEI OCARINA SWIFT
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 729,
25 noiembrie 1934, p. 1. Deschide numărul.
(p. 513)        Intre dascăli şi şcolari
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 730,
2  decembrie 1934, p. 1.
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, p. 140-143, punctul 117.
(p. 517)               POHL ANTICARUL. II
    A apărut în .„Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 731,
 9 decembrie 1934, p. 3 {Două tablete). Cu titlul: Pohl.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 283-285.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1255
 (p. 519)                         CINCINAT
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 731,
9  decembrie 1934, p. 3 {Două tablete).
    Inclus în Scrieri 27> Schiţe de portret, p. 304-305.
(p. 520)         VOCILE    DIN    SINGURĂTATE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIII, nr. 732,
16 decembrie 1934, p. 3 {Tableta).
    Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 331-334.
(p. 523)            [H. BONCIU: BAGAJ]
    A apărut în „Credinţa", an. II, nr. 322, 24 decembrie 1934, p. 35. Cu titlul: Tudor Arghezi despre romanul „Bagaj“ de H. Bonciu.
(p. 524)                      FUNCŢIONARUL
    A apărut în „Revista funcţionarilor publici", an. IX, nr. 10-12, octombrie-decembrie 1934, p. 2. Cu următoarea notă: „Articol obţinut pentru numărul festiv al revistei noastre, care nu s-a mai scos în forma proiectată".
                              1935
(p. 527)            CARTEA DE CETIRE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 734, 1 ianuarie 1935, p. 3.
    Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 335-338.
1256
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 530)             ÎN    BĂTĂTURĂ
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXXI, nr. 10062, 1 ianuarie 1935, p. 8.
(p. 533) UN IvLARE CONTRIBUABIL: POETUL
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 735,
6  ianuarie 1935, p. 3 {Tableta).
    Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 231-233.
(p. 535)         PENTRU   CINCIZECI DE ANI
                  AI LUI IANCU BREZEANU
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 736, 13 ianuarie 1935, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 378-381.
(p. 538)                        GRAFIT
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 737,
20 ianuarie 1935, p. 3.
     în volume: Răzleţe, p. 153-156; Scrieri 15, Subiecte. I, p. 153-156.
(p. 542) UN SINDICAT AI, SCRIITORILOR
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 738,
27 ianuarie 1935, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 85-88.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1257
 (p. 545)                     VORBE-N DOI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 739,
3  februarie 1935, p. 3 {Tableta).
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 255-258.
(p. 548)          PREASFINŢITUL NICODIM
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 740,
10 februarie 1935, p. 3.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 519-522.
(p. 551)                        CONDIŢII
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 741,
17 februarie 1935, p. 3 {Tabletă).
     Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 91-94.
(p. 554)               ROMANELE MICI
                    ALE UNEI DRAME MARI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 742,
24 februarie 1935, p. 3 {Tabletă).
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, p. 214-217, punctul 137.
(p. 557)                         AVORTUL
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 743,
 3 martie 1935, p. 3 {Tabletă).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 77-81.
1258
NOTE BIBLIOGRAFICE
  (p. 561)
 GRECII
  A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 745,
  17  martie 1935, p. 1. Deschide numărul.
  Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 82-85.
  A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 748, 7 aprilie
  1935,   p. 1. Deschide numărul. Articolul avea următorul P.S.:
  „O foaie izmenit bisericească şi scoasă de o caricatură de călugăr şi popă, pentru escrocherie profetică, exercitată prin tramvaie şi localuri, denunţă cartea mea de curând apărută, Ochii Maicii Domnului, după titlu şi cu o perversiune firească la un dement ca o profanare.
  Beat sau treaz, orice dobitoc şi la orice grad de inconştienţă sau de stupiditate, îşi poate da seama, dacă citeşte cartea, că ea povesteşte un sentiment religios adânc şi pur şi o convertire - şi că este o apologie a vieţii călugăreşti, trăită în regula mânăstirii şi nu pe trotuarele şi în cârciumile din Bucureşti. T.A.".
  Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 234—237, P.S.-u\ fiind eliminat.
  A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 750,
  21  aprilie 1935, p. 1. Deschide numărul.
  Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 339-341.
  (p. 564)
  S.S.R.
(p. 568)
                                         DOI STRĂINI
(p- 569)
                                      HRISTOS ÎNVIE
   A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 751,
   28  aprilie 1935, p. 1.
   Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 95-96.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1259
 (p. 571)                     FEREASTRA CU GLASTRE
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXVII, nr. 3-4, martîe-aprilie 1935, p. 16-19.
    Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 85-90.
(p. 576)          NEGUŢĂTORUL DE MĂŞTI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 725, 5 mai
1935.  Deschide numărul.
    în volume: Răzleţe, p. 274-277; Scrieri 20, Pravilă de morală practică. I, p. 119-122, punctele 38, 39.
(p. 579)                 O AMINTIRE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XTV, nr. 753, 12 mai
1935,  p. 3 (Manual de morală practică).
    în volume: Cu bastonul prin Bucureşti, p. 121-123; Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, p. 190-194, punctul 130.
(p. 583)                 ZIUA CĂRŢII
    A apărut în „Gazeta festivă a cărţii", 12 mai 1935, p. 1. Paragraful „înainte de toate... lipsei cetăţeanului din librărie" a fost reluat în „Rampa", an. XVIII, nr. 5198, 13 mai 1935, p. 1, ca răspuns la ancheta Scriitorii şi „Săptămâna Cărţi“. Au mai participat: Al. Lapedatu, ministrul Artelor, N. M. Condiescu, preşedintele S.S.R., I. Petrovici, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Demostene Botez, Adrian Maniu.
1260
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 585)
                                                ZIUA CĂRŢII
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 754, 19 mai
1935,   p. 1. Deschide numărul.
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 86-89.
    A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. II, nr. 6, 1 iunie
1935, p. 483-492.
    în volume: Bunul samaritean, în Scrieri 19, Profiluri, p. 175-178; Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, astfel: Coco, p. 90-91, Pe Bărăgan, p. 91-92, De-a moartea, p. 92-93, Veac nou, p. 93-94, Pâinea noastră, p. 94-95, Jaures, p. 95—96, Hindenburg, p. 96-97, Elemente, p. 97-100, De-a puşca, p. 100.
(p. 600)                   EXAMENE
    A apărut în „Realitatea ilustrată", an. IX, nr. 437, 5 iunie 1935, p. 8-9.
(p. 604) ŞCOALA DOAMNEI PAULE SIBILLE
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 757, 9 iunie
1935, p. 1.
(p. 606)                     STERILIZARE
           A apărut în .„Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 758,
 16 iunie 1935, p. 3 {Tablete).
          Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 101-103.
(p. 588)
                                    BILETE DE PAPAGAL
NOTE BIBLIOGRAFICE
1261
(p. 608)                    VIEŢI   PĂSTRATE
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 758,
16  iunie 1935, p. 3 {Tablete).
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 104-105.
(p. 610)              DIMITRIE CANTEMIR
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 759,
23  iunie 1935, p. 1. Deschide numărul.
     Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 306-308.
(p. 612)              LOTERIA, O MORALĂ
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 760,
30  iunie 1935, p. 3 (Tablete).
     Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 523-526.
(p. 616)                        SCRISORI
     A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 761, 7 iulie
1935,  p. 4.
(p. 620)                       PRIVELIŞTE
     A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 764, 28 iulie
 1935, p. 1. Cu titlul: Tablete.
     Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 114-115.
 1262
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 622)                       MAREA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 765,
4  august 1935, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 106-108.
(p. 624)                     DEZLEGARE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 766,
11 august 1935, p. 1.
    Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 238-240.
(p. 627)                               UN DEBUT
    A apărut în „Vremea", an. VIII, nr. 400, 11 august 1935, p. 4 {Tableta).
(p. 629)                      SCRISUL REVELATOR
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 767,
18 august 1935, p. 7.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasay p. 586-588.
(p. 632) ABECEDARUL CITITORULUI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 769, 1 septembrie 1935, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 97-99.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1263
 (p. 634)                     BILETE
    A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. II, nr. 9, 1 septembrie
1935,  p. 483-484.
    în volume: Pagini din trecut, titlurile: Acasă, la noi, p. 347-348, Zbor în sus, cu titlul Ascensiuni, p. 354-355, reprodus şi în Scrieri 19, Profiluri, p. 268-269, cu titlul: Zbor în sus, Bună vestire, p. 349-353, reprodus şi în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 23-27, Un zmalţ, p. 356, reprodus şi în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 32; Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, titlurile: Poemata, p. 106-107, Absolutul experimental, p. 107-108, Romanul minuscul, p. 108-110.
(p. 645)                 H. BARBUSSE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 770, 8 septembrie 1935, p. 1. Deschide numărul. Cu titlul: In loc de prohod. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 309-311.
(p. 648)                 LIGHIOANA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 772,
22 septembrie 1935, p. 1. {Tablete). Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 59-60.
(p. 649)                 POPESCULE!
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 772,
22 septembrie 1935, p. 1 {Tablete).
(p. 651)               TABLETA       TABLETELOR
        A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 773,
29 septembrie 1935, p. 3 (Tablete).
           Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 100-101.
1264
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 653)
                                          CĂRŢILE NOI
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 773,
29 septembrie 1935, p. 3 {Tablete).
     Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 342-343.
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 774,
6  octombrie 1935, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 246-249.
(p. 657) ESTETICA DOMNULUI VASILESCU
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 775, 13 octombrie 1935, p. 3 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 144-146.
(p. 660) FABRICILE DE MONTAJ DIN ROMÂNIA
    A apărut în „Autojurnal", an. III, nr. 48, 15 octombrie 1935, p. 1.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 553-556.
(p. 663) NICI TU NU EŞTI DIN LUMEA ASTA...
    A apărut în „Curentul", an. VIII, nr. 2767, 17 octombrie 1935, p. 7.
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 111-112.
(p. 655)
                            CALENDAR HORTICOL
NOTE BIBLIOGRAFICE
1265
 (p. 665)                    MEDITAŢII
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 776,
20 octombrie 1935, p. 3 (Tabletă).
     Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, p. 137-139, punctul 116.
(p. 667)                REGIMUL LUI „CARE"
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 777,
27 octombrie 1935, p. 3 (Tabletă).
     In volume: Tablete de cronicar, p. 101-104; Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 102-105.
(p. 670) PĂTRU LUPUL MAGIAVITUL
     A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. II, nr. 11,1 noiembrie
1935,  p. 427-430 (Cronici).
(p. 675)                VORBE OFILITE
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 778,
3  noiembrie 1935, p. 1. Deschide numărul.
     Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 527-529.
(p. 677)                REGINA MARIA
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 779,
10 noiembrie 1935, p. 1 (Medalion). Deschide numărul.
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 113-114.
1266
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 679)              AMINTIRI DIN     CAFENEA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 780,
17 noiembrie 1935, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 241-244.
(p. 683)            IEFTINIREA ELOGIULUI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 781,
24  noiembrie 1935, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 106-108.
(p. 684)                VIOARA  ŞI PALETA
    A apărut în „Muzică şi Poezie", an. I, nr. 1, noiembrie 1935, p. 9-10.
    In volume: Tablete de cronicar, p. 292-296; Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 243-247.
(p. 689)                       CARNET
    A apărut în „Muzică şi Poezie", an. I, nr. 1, noiembrie 1935, p. 32-33. Semnat: T. A.
    în volume: Tablete de cronicar, p. 322-325; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 589-592.
(p. 692)                     ZIARUL IDEAL
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 782, 1 decembrie 1935, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 245-248.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1267
(p. 695)
                              CHILIA
         A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. XIV, nr. 783,
8  decembrie 1935, p. 5. Cu titlul: Causerie intime.
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 269.
    A apărut în „Pământul nostru", an. IV, nr. 48, 22 decembrie 1935, p. 1. Menţiune: Copyright by T. Arghezi and „Pământul nostru “.
(p. 699) [„BIBLIOTECA PENTRU TOŢI..."]
            Biblioteca pentru toţi, 40 de ani de cultură, 1935, p. 5.
           Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 115-116.
(p. 697)
                                       REGELE CĂRŢII
                              1936
(p. 700)
                    VASILE PÂRVAN. I
    Conferinţă radio, 16 ianuarie 1936.
              Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 237-238.
(p. 701)
                  RUDYARD KIPLING
    Conferinţă radio, 19 ianuarie 1936.
              Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 239-240.
(p. 702)
ROMAN CIOROGARIU
    Conferinţă radio, 23 ianuarie 1936.
              Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 241-242.
1268
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 704)             ION CARAGIALE
    Conferinţă radio, 29 ianuarie 1936.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 243-244.
(p. 705) ÎNSEMNĂRI DE IGNORANŢĂ
    A apărut în „Muzică şi Poezie", an. I, nr. 3, ianuarie 1936, p. 3—4. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 117-119.
(p. 708)       UN ARTIST NECUNOSCUT
    A apărut în „Muzică şi Poezie", an. I, nr. 4, februarie 1936, p. 4-5. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 312-316.
(p. 712) VIOARA DOMNULUI INGRES
    A apărut în „Muzică şi Poezie", an. I, nr. 5, martie 1936, p. 5-6. în volume: Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, p. 195-198, punctul 201; Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 120-122.
(p. 715) MUZICA LIMBII ROMÂNEŞTI
    A apărut în „Muzică şi Poezie", an. I, nr. 6, aprilie 1936, p. 19-30. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 593-596.
(p. 718)       C. STERE, CUGETĂTORUL!
    A apărut în „Revista de studii sociologice şi muncitoreşti", an. III, nr. 10, aprilie 1936, p. 7-8.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 123-124.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1269
(p. 719)                 DE  ZIUA CĂRŢII
    A apărut în „Zorile", an. II, nr. 360, 4 mai 1936, p. 5 {Tabletă).
(p. 724)                     ZIUA CĂRŢII
    A apărut în „Muzică şi Poezie", an. I, nr. 9-10, iulie-august
1936,  p. 15-16.
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul. IV, p. 109-112.
(p. 727)                ROMÂNUL        AMERICAN
    A apărut în „Luz". Revista rumano-sud-americana, an. I, iulie-august 1936, p. 16-17.
                                1937
(p. 730)                BILETE   LITERARE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 1-2. Nesemnat.
    Referindu-se la condiţiile apariţiei noii serii a „Biletelor de Papagal", Tudor Arghezi consemnează în manuscrisul inedit Patronul:
    „13 mai 1937. Un telefon de la Malaxa, care la 3 aprilie îmi solicitase o petiţie în vederea obţinerii pentru mine a unei autorizaţii de apariţie a unei reviste. Au fost întâi două cereri: una pentru revista «Două palme» şi alta pentru «Slova literară». Tonul lor a fost găsit violent. Malaxa mi-a cerut să-l atenuez, şi-atunci i-am dat o a treia cerere pentru «Bilete de Papagal»:
    «Domniei Sale Domnului Ministru de Interne, Domnule Ministru, Subsemnatul I. N. Theodorescu-Arghezi, scriitor şi ziarist, am scos până la 9 august 1929 minusculul ziar cotidian «Bilete de Papagal», în 460 de numere, şi după această dată o serie de numere săptămânale. Ce a însemnat această foaie literară pentru scrisul
1270
NOTE BIBLIOGRAFICE
românesc o afirmă marea mişcare literară ce a urmat şi masa de scriitori tineri născuţi din curentul lor. Vă rog să binevoiţi să-mi acordaţi autorizaţia de a scoate din nou publicaţia mea literară.
        Primiţi, vă rog, Domnule Ministru, asigurarea respectului meu.
                                                   I. N. Theodorescu-Arghezi, Bd. Elisabeta 91 Bis.»
     Asta la 13 aprilie.
     La 5 am fost în biroul din strada Dionisie. Patronul mi-a întins cererea mea, cu rezoluţia ministerială: «Cenzura Buc. 12 mai 1937. D-lui Col. Hotineanu. Se aprobă reapariţia ziarului cotidian sau săptămânal Bilete de Papagal. Marinescu»".
     La 17 mai 1937, Serviciul Cenzurii din Ministerul de Interne, prin adresa nr. 390, aprobă cererea de apariţie a revistei:
     „Către D-l I. N. Teodorescu-Arghezi, Bd. Elisabeta 91 Bis. Bucureşti. Binevoiţi, vă rog, a lua la cunoştinţă că d-nul ministru de Interne a aprobat cererea Dvs. pentru apariţia revistei «Bilete de Papagal», cu condiţiunea de a respecta în totul dispoziţiunile privitoare la cenzură. Prezenta autorizaţie este personală şi netransmisibilă şi este nulă dacă în termen de 60 de zile — începând de azi - publicaţiunea nu apare, precum şi dacă este înstrăinată. Şeful Serv. Cenzurii, Comisar Regal, semnătura indescifrabilă."
     Cu acest număr, în paranteză având trecut nr. 478, pentru a sublinia continuitatea, îşi începe apariţia, săptămânală, a treia serie a „Biletelor de Papagal", într-un format nou, de carte (12 x 19 cm), cu 20 de pagini. Neavând dată fixă de apariţie „Biletele de Papagal" nu vor mai fi datate şi începând cu nr. 9 se adaugă pe pagina 1, dreapta, menţiunea voi. I, numerotarea din paranteză fiind mutată pe contrapagină. Sediul şi administraţia revistei: str. Prelungirea Mărţişor, nr. 37, Bucureşti (5).
     în nr. 19(496), voi. I [octombrie 1937], p. 380, în cadrul rubricii Poşta lui Coco, se află următoarea precizare: „într-adevăr Biletele n-au fost niciodată datate, dintr-un motiv lesne de înţeles. Redactorul lor era mai sigur la apariţie de respectarea succesiunii decât a periodicităţii. Şi poate că a colaborat într-ascuns la această imprecizie voită şi sentimentul morţii săptămânale..."
NOTE BIBLIOGRAFICE
1271
     La alcătuirea Notelor bibliografice şi, implicit, ordonarea articolelor în volum, reconstituirea pe luni am făcut-o pornind de la datele existente în numerele respective, din datările corecturilor şi din cele de pe manuscrisele ce s-au păstrat.
     Nu ne dumirim cum a reuşit domnul D. Vatamaniuc, în voi. I, Tudor Arghezi, Biobibliografie, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, să stabilească atât de exact şi ziua apariţiei fiecărui număr, deoarece nu precizează acest lucru şi nici criteriile după care a atribuit unele articole lui Tudor Arghezi.
(p. 734)                          PLANETĂ DE REGE
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 3-4. Nesemnat.
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 131-133.
(p. 736)                          CHESTIA ÎNCHISĂ
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 4-5 CEfemeride). Nesemnat.
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 133-134.
(p. 737)                    NASURI DEFUNCTE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 5-7 {Efemeride). Nesemnat. Titlul iniţial: Un abator de nasuri. Interzis de cenzură.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 134-137.
(p. 739)                   CĂRŢILE DOMNULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 8 {Efemeride). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 137.
 1272
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 740)             MARŞUL TINEREŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 8-9 {Efemeride). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 137-138.
(p. 741)                     SINTEZA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 9-10 {Efe?neride). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 138-139.
(p. 742)                  LUI COCO:
                MĂRTURISIRI DE REÎNCEPUT
  A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 10-15. Astfel: Copistul, p. 10-11, Dihorul, p. 11, O viaţă, p. 12, Intre vrăbii, p. 12-13, Uţa, uţa!, p. 13-14, Caterinca, p. 14-15. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 140-145.
(p. 747)            FESTIVITATEA CĂRŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 15-18. Nesemnat. Astfel: Absentul, p. 15-16, Piscicultură literară, p. 16-17, Chirurgie rnorală-culturală, p. 17-18, Vai, domnule doftor/, p. 18.
(p. 751)                    TONEGARU
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 1 (478), [iunie 1937], p. 20. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 27\ Schiţe de portret, p. 317.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1273
(p. 751)
                G. TOPÎRCEANU. II
     A apărut în „Bilete de Papagal" nr. 2 (479), [iulie 1937], p. 21-22. Nesemnat.
     Inclus în Scrieri 27', Schiţe de portret, p. 169-170, nota finală fiind eliminată: „Publicăm aici două «parodii originale» reproduse din seria cotidiană a «Biletelor de Papagal», nr. 3, 4 februarie 1928, număr în care au apărut mai multe. Topîrceanu le-a însoţit de o notiţă: «Iubite domnule Arghezi, să nu te miri dacă vei băga de seamă că bucăţile de versuri pe care le trimit alăturat, seamănă puţin cu unele poezii din Cuvinte potrivite.» Din acelaşi număr al Biletelor reproducem şi articolul Medalion: G. Topîrceanu, care devenind, spre marea noastră mâhnire, necrolog, are un singur merit, că a fost citit de poet şi că i-a făcut, acum aproape zece ani, plăcere. «Biletele de Papagal» au mai publicat de Topîrceanu un spiritual articol, Despre duel, a căruia lungime ne împiedică să-l publicăm încă o dată, chiar dacă nu-1 mai ţine minte, cum e foarte probabil, cititorul. îl vom reproduce numai la cererea lui."
     în continuare sunt reproduse poeziile Utrenie şi Menire, p. 22-23, şi medalionul G. Topîrceanu, p. 23-24. Articolul Despre duel a apărut în „Bilete de Papagal", nr. 15, 18 februarie 1928, p. 1-2.
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 2 (479), [iulie 1937], p. 25-27. Nesemnat.
     Inclus în Scrieri 27Schiţe de portret, p. 321-323.
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 2 (479), [iulie 1937], p. 29-32. Nesemnat. Astfel: Copistidşi visteria, p. 29-30, 8 estetic, p. 31-32, 8 = 1, p. 31, 1 = 3.3, p. 31-32.
(p. 752)
                                   VASILE PÂRVAN. II
(p. 754)
                  COPISTUL ŞI VISTIERIA
1274
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 758)            ELENA GALACTION
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 2 (479), [iulie 1937], p. 32-34. Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 384-386.
(p. 760)            CU MÂINILE GOALE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 2 (479), [iulie 1937], p. 34-35. Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 387.
(p. 760)                   O PANORAMĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 2 (479), [iulie 1937], p. 35-36. {Teatru), Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 387.
(p. 762)                SPIRIT LOCAL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 2 (479), [iulie 1937], p. 36-37 {Teatru). Nesemnat.
(p. 764)                  N. DAVIDESCU
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 2 (479), [iulie 1937], p. 38-39. Semnat: T. A. Cu titlul: Idiosincrazii.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 318-320.
                    NOTE BIBLIOGRAFICE                 1275
(p. 766)       PROVINCIA MICĂ LITERARĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 2 (479), [iulie 1937], p. 39—40. Nesemnat.
(p. 767)                   POLEMISTUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 3 (480), [iulie 1937], p. 41-43. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 146-148.
(p. 769)            MANUALE      DIDACTICE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 3 (480), [iulie 1937], p. 45 {Şcoala). Nesemnat.
(p. 770)             TOŢI PREMIANŢI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 3 (480), [iulie 1937], p. 45 {Şcoala). Nesemnat.
(p. 771)             ŞCOALA PRIMARĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 3 (480), [iulie 1937], p. 46 {Şcoala). Nesemnat.
(p. 772)             „LA REVIZORAT!"
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 3 (480), [iulie 1937], p. 47
{Şcoala). Nesemnat.
 1276                 NOTE   BIBLIOGRAFICE
(p. 772)          NUNTĂ  DE FEŢI-FRUMOŞI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 3 (480), [iulie 1937], p. 47-48. Nesemnat.
(p. 774)                 BRAVURA LAŞITĂŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 4 (481), [iulie 1937], p. 61-62, 80. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 149-151.
(p. 776)                     TRENUL MALAXA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 4 (481), [iulie 1937], p. 63-65. Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 152-155.
(p. 779)                   DEOSEBIRI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 4 (481), [iulie 1937], p. 65. Nesemnat.
(p. 779) COINCIDENŢE ŞI REMUNERĂRI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 4 (481), [iulie 1937], p. 69. Nesemnat.
(p. 780)                     SECETA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 4 (481), [iulie 1937], p. 76-77 (Circulaţie). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1277
    La p. 80, a acestui număr, sub titlul Porcii culturali, T. Arghezi a inserat şi următoarea comunicare primită de la Societatea Română de Radiodifuziune: „D-lui Arghezi Teodor, str. Mărţişor, nr. 37, Loco V. - Avem onoare a vă aduce la cunoştinţă că întrucât Dvs. nu mai faceţi parte din personalul Societăţii noastre, autorizaţia nr. 137169 ce posedaţi pentru Control la Radio încetează pe ziua de 1 iulie a.c., urmând ca de la această dată să vă conformaţi dispoziţiunilor legii, achitând taxele de abonament la Oficiul respectiv.“
(p. 781)              DOMNU’ BABEŞ
    A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 5 (482), [iulie 1937], p. 81-83. Semnat: Coco.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 158-160.
(p. 784) SCRISOARE UNUI TIMBRU ALBASTRU
    A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 5 (482), [iulie 1937], p. 85-86. Semnat: Un papagal.
(p. 786)              BLESTEMUL TĂU
    A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 5 (482), [iulie 1937], p. 87. Nesemnat.
(p. 787)                    PEDEAPSĂ
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 5 (482), [iulie 1937],
p. 87-88. Nesemnat.
1278
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 788)            ZGOMOTUL    ŞI ORAŞUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 5 (482), [iulie 1937], p. 88-90. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 161-163.
(p. 791)             S-A    DĂRÂMAT!
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 5 (482), [iulie 1937], p. 97-99 {Teatru). Nesemnat.
(p. 793)                       EFORIA. I
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 6 (483), [iulie 1937], p. 101-104 {Carnet balnear). Semnat: Coco.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 164—167.
(p. 796)                CONTRIBUŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 6 (483), [iulie 1937], p. 105-107. Nesemnat.
(p. 799)                  PURCĂRII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 6 (483), [iulie 1937], p. 107-108 {Şcoala). Nesemnat.
(p. 800)              PEŞTELE       CULTURAL
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 6 (483), [iulie 1937],
p. 108-109 {Şcoala). Nesemnat.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1279
 (p. 800)             BUNUL REVIZOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 6 (483), [iulie 1937], p. 109 {Şcoala). Nesemnat.
 (p. 801) PREMIERA LA TEATRUL COMEDIA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 7 (484), [august 1937], p. 121-122. Semnat: Strapontin.
 (p. 803)              UN RĂSPUNS
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 7 (484), [august 1937], p. 125-130. Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 168-173.
 (p. 808)                     BUN     SOSIT!
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 7 (484), [august 1937], p. 141-143. Semnat: Coco.
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 174-176.
 (p. 810)                   ARS   POETICA
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 8 (485), [august 1937], p. 147-148 {Pagina copiilor). Nesemnat.
 (p. 814) CUM POLEMIZEAZĂ DOMNUL IORGA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 8 (485), [august 1937], p. 158-160. Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 177-180.
1280
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 817)           ALEX. VAIDA VOEVOD
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 9 (486), voi. I, [august 1937], p. 161-163 {Medalion). Editorial. Nesemnat.
    Inclus în Tablete de cronicar. III, p. 181-183.
(p. 819)                   ALEXANDRU SAHIA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 9 (486), voi. I, [august 1937], p. 164-166. Nesemnat.
    în volume: Scrieri 27', Schiţe de portret, p. 326-327, cu sfârşitul articolului eliminat de cenzură; Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 184-185, reprodus integral.
(p. 821)                     EFORIA. II
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 9 (486), voi. I, [august 1937], p. 166-168. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 186-188.
(p. 823)               SENSIBILITATE ŞI IMAGINI?
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 9 (486), voi. I, [august 1937], p. 168-171. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 189-192.
(p. 827)                     O JAVRĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 9 (486), voi. I, [august 1937], p. 176-177. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 193-195.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1281
 (p. 829)              RĂZBUNAREA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 9 (486), voi. I, [august 1937], p. 180. Nesemnat.
(p. 830)          PROPRIETARI DE      CULTURĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 10 (487), voi. I, [august 1937], p. 181-184. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 198-201.
(p. 833)              CASA CU DIRECTORI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 10 (487), voi. I, [august 1937], p. 187-190 (Radio). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 202-205.
(p. 836)        MONUMENTE   ISTORICE
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 10 (487), voi. I, [august 1937], p. 190-196. Nesemnat.
(p. 843)                       CAP    DE OM
    A apărut în „Centrul", an. I, nr. 9, 5 septembrie 1937, p. 1 (Note).
(p. 845) IA MOARTEA OMULUI ŞI A DATORIEI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 11 (488), voi. I, [septembrie 1937], p. 201-206. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 4ly Tablete de cronicariiI, p. 206-211.
1282
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 850)           PROGRAMUL VORBIT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 11 (488), voi. I, [septembrie 1937], p. 216-218 (Radiodifuziunea). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 212-213.
(p. 852)     CÂT PREŢUIEŞTE O CREDINŢĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 12 (489), voi. I, [septembrie 1937], p. 221-224. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 214-218.
(p. 856)                       OMENIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 12 (489), voi. I, [septembrie 1937], p. 226-229. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 219-223.
(p. 860)     CREŞTEREA COPIILOR NOŞTRI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 12 (489), voi. I, [septembrie 1937], p. 230-233. Nesemnat.
(p. 866)                       CREION
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 12 (489), voi. I, [septembrie
 1937], p. 237-239. Nesemnat.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1283
 (p. 867)                       NECROFORUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 12 (489), voi. I, [septembrie 1937], p. 239-240 (în loc de cronică teatrală). Semnat: Strapontin.
 (p. 869)              „IUDAICA" ÎN IDIŞ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 241-242, 244. Editorial. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 224-226.
 (p. 872)              HAL DE INTELECT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 252-253 (Efemeride). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 227-228.
 (p. 873)              PROVINCIA MICĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 253-254 (Efemeride). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 228-229.
 (p. 874)                     PĂCATE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 254-255 (Efemeride). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 229-231.
1284
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 876)                     SCIŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 256 {Teatrul). Semnat: Strapontin.
(p. 877)            MALADIE INCURABILĂ
    A apărut în „B ilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 256-257 {Teatrul). Semnat: Strapontin.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 388-389.
(p. 878)               DISTRIBUŢIE
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 257 {Teatrul). Semnat: Strapontin.
(p. 879)           TOAMNĂ LITERARĂ
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 258 {Carnet). Nesemnat.
(p. 879)         [„S-A ÎMPLINIT UN AN..."]
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 258-259 {Carnet). Nesemnat.
(p. 880) [„POLITICA ŞI LITERATURA NU DUC..." ]
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie
 1937], p. 259 {Carnet). Nesemnat.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1285
 (p. 881)            SEZON DIDACTIC
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 259-260 (Vorbe). Nesemnat.
 (p. 882)                   SMINTEAIĂ
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 260 (Vorbe). Nesemnat.
 (p. 882)           PUTOIUL CU BARBĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 13 (490), voi. I, [septembrie 1937], p. 260.
 (p. 883)                    MI-E    GREAŢĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 261-263 (Efemeride). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 232-234.
 (p. 885)               MEŞTERUL       NICHIFOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 263-264 (Efemeride). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 234-236.
 (p. 886)             PREZIDENTUL   MASSARYK
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie
 1937], p. 264-265 (Efemeride). Semnat: T. A.
1286
NOTE BIBLIOGRAFICE
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 245.
(p. 887)                    CONSECVENŢĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 270-271. Nesemnat.
(p. 889)            PEŞTELE  DE    CAUCAZ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 271-272 (Vorbe).
(p. 890)                      ARHIVARUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 272 {Vorbe).
(p. 890)                      DEOSEBIRI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 273 (Vorbe).
(p. 891)                       ARGUMENT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie
 1937], p. 273 (Vorbe).
                     NOTE BIBLIOGRAFICE                  1287
 (p. 891)              DUPĂ MĂSURĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal1', nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 273 (Vorbe).
 (p. 892)              N-ARE VREME
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 273-274 (Vorbe).
 (p. 892)                     CUMPĂNILĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 274 (Vorbe).
 (p. 893)                        PAPANĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 274 (Vorbe).
 (p. 893)             UN    BĂIAT DE STAT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 274 (Vorbe).
 (p. 894)          UN    CĂRTURAR     BIZANTIN
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie
 1937], p. 275-276.
1288
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 895)                                                 RĂZBUNAREA
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 278 (Teatru). Nesemnat.
(p. 896)                                                      RADIO
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie 1937], p. 279-280. Nesemnat.
(p. 898)                         PREVIZIUNE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 14 (491), voi. I, [septembrie
1937], p. 280. Nesemnat.
(p. 898)                                                ÎNTÂMPINARE
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 1,16 octombrie 1937, p. 1,7. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 125-126.
(p. 900)                         VATRA ARSĂ
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 13, 30 octombrie 1937, p. 1
(Tablete). Editorial.
(p. 902)               TINEREŢE ŞI ŢĂRÂNĂ
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 14, 31 octombrie 1937, p. 1
 (Tablete).
NOTE BIBLIOGRAFICE
1289
 (p. 903)               REZULTATE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 15 (492), voi. I, [octombrie 1937], p. 281-286. Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 237-242.
(p. 909)                 VACANŢĂ ŞI MORAIĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 15 (492), voi. I, [octombrie 1937], p. 293-294. Semnat: N.R.
(p. 910)                  PRESA ŞI TEATRUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 15 (492), voi. I, [octombrie 1937], p. 294-295. Nesemnat.
(p. 911)          UN NOU TEMPERAMENT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 16 (493), voi. I, [octombrie 1937], p. 301-305. Editorial. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 243-247.
(p. 915)                    RĂSPUNS
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 16 (493), voi. I, [octombrie
 1937], p. 310-311.
        Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 248-249.
1290
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 917)                 AUTO: STOP!
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 16 (493), voi. I, [octombrie 1937], p. 311-312. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 250-251.
(p. 918)                      OMUL PUR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 17 (494), voi. I, [octombrie 1937], p. 321-322 (Tablete). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 252-253.
(p. 920)                        DOMN ZIARIST
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 17 (494), voi. I, [octombrie 1937], p. 323-324. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 254—256.
(p. 922)                       TEODOR CORNEL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 17 (494), voi. I, [octombrie 1937], p. 324-326. Nesemnat. Cu titlul: Glorie cu preţ fix.
    în volume: Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 246-248; Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 257-259. Cu titlul: Glorie cu preţ fix.
(p. 925)                 CRIZANTEME
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 18 (495), voi. I, [octombrie
 1937], p. 341-342. Nesemnat.
        Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 260-262.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1291
(p. 926)               REGELE CAROL II
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 18 (495), voi. I, [octombrie 19371, p. 343-344 (Medalion). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 263-264.
(p. 928)                 O BÂLBÂIALĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 18 (495), voi. I, [octombrie 1937], p. 345. Nesemnat.
(p. 929)                   SUPĂRĂRI
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 18 (495), voi. I, [octombrie 1937], p. 345-346. Nesemnat.
(p. 930)               REPROCHES   D’AMOUR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 18 (495), voi. I, [octombrie 1937], p. 359-360. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 265-267.
(p. 932) DOMNUL CANCICOV ŞI AUTORII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 19 (496), voi. I, [octombrie 1937], p. 361-362, 364. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 268-270.
(p. 934)             NOUL    ADJUTANT
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 19 (496), voi. I, [octombrie
1937], p. 363-364. Nesemnat.
 1292                    NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 936)                DOMENICO CASELLI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 19 (496), voi. I, [octombrie 1937], p. 372-373. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 249-250.
(p. 938)                STILUL BROBDIGNAC
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 15, 2 noiembrie 1937, p. I (Tablete).
(p. 939)                    MEHRLUFT!
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 16, 3 noiembrie 1937, p. 1 (Tablete).
(p. 941)                     SCADENŢA
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 17, 4 noiembrie 1937, p. 1 (Tablete). Editorial.
    Inclus în Scrieri 4l> Tablete de cronicar. III, p. 127-129.
(p. 942)            D. D.      PĂTRĂŞCANU
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 18, 5 noiembrie 1937, p. 6
 (Tablete).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 251-253.
                  NOTE BIBLIOGRAFICE               1293
(p. 944)              ARTHUR  RIMBAUD:
                  LE DORMEUR DU VAI,
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 19, 6 noiembrie 1937, p. 1 (Tablete).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 597-598.
(p. 946)                GEORGE ENESCU
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 20, 7 noiembrie 1937, p. 1 (Tablete).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 599-600.
(p. 947)                   MĂRIA    TA
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 21,9 noiembrie 1937, p. 1.
(p. 948) GRAMATICA GRĂDINARULUI
   A apărut în „Popularul", an. I, nr. 28, 17 noiembrie 1937, p. 1 (Tablete).
(p. 950) AMINTIRI DE LA „CRONICA" VECHE
    A apărut în „Cronica", an. I, nr. 3, 21 noiembrie 1937, p. 1.
(p. 952) POLITICA MÂNCA-O-AR FOCUL...
        A apărut în „Popularul", an. I, nr. 33, 23 noiembrie 1937, p. 1, 3
 (Tablete).
1294
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 954)                TURNUL CU PRICINA
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 37, 27 noiembrie 1937, p. 1, 3 {Tablete).
    Inclus  în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 129-130.
(p. 956)                          ATITUDINEA INUTILĂ
    A apărut în „Popularul", an. I, nr. 39, 30 noiembrie 1937, p. 1,3 {Tablete).
(P. 958)                                TATĂ ŞI FATĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 20 (497), voi. I, [noiembrie 1937], p. 381-382. Nesemnat.
    Inclus  în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 271-272.
(p. 959)                           „PROBLEMA CĂRŢII"
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 21 (498), voi. III, [noiembrie 1937], p. 401-405. Editorial. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 273-277.
(p. 964)                        TEATRU
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 21 (498), voi. III, [noiembrie
 1937], p. 417-418. Semnat: S. Traponti.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 390-398.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1295
(p. 965)            PA-TA-TI, PA-TA-TA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 22 (499), voi. III, [noiembrie 1937], p. 421-422. Nesemnat.
(p. 967)            REGELE ŞI VIOARA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 22 (499), voi. III, [noiembrie
1937], p. 423-424. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 278-279.
(p. 969)                     ÎNTRE ACADEMICIENI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 22 (499), voi. III, [noiembrie
1937], p. 425-426. Nesemnat.
(P. 971)                   TABLETĂ DE NOIEMBRIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 23 (500), voi. III, [noiembrie
1937], p. 441-442. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 280—281.
(p. 972) O PUBLICAŢIE NOUĂ: „CARICATURA"
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 23 (500), voi. III, [noiembrie
 1937], p. 448-449. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 601-603.
1296
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 974)
                                           ŞCOALA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 23 (500), voi. III, [noiembrie
1937], p. 455-456. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 282-283.
(p. 976) MIHAIL SORBUL: DURNOAIA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 23 (500), voi. III, [noiembrie
1937], p. 456-459 (TeatndNaţional). Semnat: S. Traponti. Cu titlul: „Durnoaia “ de d-l Sorbul. Comedie în 4 acte.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 392-395.
    A apărut în „Buletinul Săptămânii", voi. I, nr. 43-44, 19-26 decembrie 1937, p. 35-36.
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 24 (501), voi. III, [decembrie
1937], p. 461-462. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 284-285.
(p. 978)
                            O POVESTE DE CRĂCIUN
(p. 985)
                            BLESTEMATUL INFERN
(p. 987)
               CĂRŢILE
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 24 (501), voi. III, [decembrie
1937], p. 462-463. Nesemnat.
         Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 286-287.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1297
(p. 988)              COPIII    CERŞETORI
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 24 (501), voi. III, [decembrie
1937], p. 464. Nesemnat.
        Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 288-289.
(p. 989) ACTRIŢA CARE SE STRÂMBĂ
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 24 (501), voi. III, [decembrie
1937], p. 479-480 (Teatru). Semnat: S. Traponti.
        Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 290-291.
(p. 990)                      ASPECTE
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 25 (502), voi. III, [decembrie
1937], p. 481-484. Nesemnat.
        Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 292-295.
(p. 994)                   O CARTE A CĂRTURARULUI
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 25 (502), voi. III, [decembrie
1937], p. 491-492. Semnat: B. de P.
        Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 296-297.
(p. 996)               [„UN FAIMOS NEGUŢĂTOR..."]
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 25 (502), voi. III, [decembrie
 1937], p. 495-497. Nesemnat.
1298
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 997) PANARAMĂ PENTRU UZ CENTRAL
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 25 (502), voi. III, [decembrie
1937], p. 497-498 {Teatru). Semnat: S. Traponti.
(p. 998)           STĂPÂNA   ŞI   STĂPÂNUL
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 25 (502), voi. III, [decembrie
1937], p. 498-499 {Teatru). Semnat: S. Traponti.
(p. 999)                 LUCRURI   BISERICEŞTI
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 26 (503), voi. III, [decembrie
1937], p. 501-504. Nesemnat.
        Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 298-301.
(p. 1003)          NEFERICITUL TATĂ
      A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 26 (503), voi. III, [decembrie
1937], p. 509-510. Nesemnat.
(p. 1005)              ACEEA   CARE  ŞI    CHIUIE
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 26 (503), voi. III, [decembrie
1937], p. 514-516 {Teatru). Semnat: S. Traponti.
         Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 302-303.
(p. 1006)               JOS CORTINA
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 26 (503), voi. III, [decembrie
 1937], p. 516 {Teatru). Semnat: S. Traponti.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1299
 (p. 1007)                     MOTIV
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 26 (503), voi. III, [decembrie
1937], p. 516 (Teatru). Semnat: S. Traponti.
(p. 1007)         PAGINI       DOCUMENTARE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 26 (503), voi. III, [decembrie
1937], p. 516-517. Nesemnat.
(p. 1011)             HOŢII   DE CREIER
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 27 (504) de Crăciun. 1937 [decembrie], p. 539 (Teatru). Semnat: S. Traponti.
    Ilustraţia copertei reprezintă un desen de I. Sava, intitulat De Anul Nou.
    La p. 526, în chenar, următorul anunţ: „împlinindu-se peste o jumătate de an de apariţie a „Biletelor de Papagal" (27 numere), Coco îşi acordă o vacanţă până la 5 ianuarie 1938, când se pune în vânzare nr. 28.
(p. 1012)                   TRADUCERILE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 27 (504) de Crăciun. 1937 [decembrie], p. 540 (Teatru). Semnat: S. Traponti.
(p. 1013)            TEMUTUL    CRONICAR
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 27 (504) de Crăciun. 1937
 [decembrie], p. 540 (Teatru). Semnat: S. Traponti.
1300
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1013)                          TUTU
    A apărat în „Artă şi tehnică grafică". Buletinul Imprimeriilor Statului, an. I, caietul 2, decembrie 1937, p. 9-10.
                             1938
(p. 1017)                   INTRODUCERE
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3121, 22 ianuarie 1938, p. 3 (Cronica picturală).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 248-250.
(p. 1019)                   DESENUL COPIILOR
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3130, 31 ianuarie 1938, p. 3 (Cronica plastică).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 251-255.
(p. 1023)           DE CE SĂ NU MINŢI?
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 28 (505), voi. III, [ianuarie
1938], p. 541-542. Nesemnat.
      Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 358-359.
(p. 1025)                CÂRPACIUL ŞI MORALA
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 28 (505), voi. III, [ianuarie
 1938], p. 559-560 {Poşta lui Coco). Semnat: Pater.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1301
 (p. 1026)
                    CATECUMENII
         A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 29 (506), voi. III, [ianuarie
1938], p. 561-562 (Efemeride). Nesemnat.
                 Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 360-361.
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 29 (506), voi. III, [ianuarie
1938], p. 563 (Efemeride). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 361-362.
(p. 1028) „CONVERTIREA" MICLESCULUI
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 29 (506), voi. III, [ianuarie
1938], p. 568-569.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 363-364.
(p. 1030) O DRAMATIZARE NĂROADĂ
        A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 29 (506), voi. III, [ianuarie
1938], p. 579-580 (Teatru). Semnat: S. Traponti.
(p. 1032)               STILUL CANALIE
                A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 30 (507), voi. III, [ianuarie
 1938], p. 581-584. Nesemnat.
             Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 365-368.
(p. 1027)
                                                        ŢIGĂNII
1302
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1035) BILET DE PRIM-MINISTRU
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 30 (507), voi. III, [ianuarie
1938], p. 589-590. Semnat: Coco.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 369-370.
(p. 1037)            ŞCOALA ŞI MORGA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 30 (507), voi. III, [ianuarie
1938], p. 594-596. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 371-372.
(p. 1039)                     POFTĂ BUNĂ LA TĂNASE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 30 (507), voi. III, [ianuarie
1938], p. 598-600 {Teatru). Semnat: S. Traponti.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 396-397. Post-scriptumul fiind eliminat.
(p. 1041)                 PLANETĂ DE PRIM-MINISTRU
                               ŞI DE POET
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 31 (508), voi. IV, [ianuarie
1938], p. 601-603. Semnat: Coco.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 373-376.
(p. 1044)                 TEZAURUL   FURAT
               A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 31 (508), voi. IV, [ianuarie
 1938], p. 607-608 {Săptămâna). Nesemnat.
            Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 377-378.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1303
 (p. 1046)              UN    PROCES URÂT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 31 (508), voi. IV, [ianuarie
 1938], p. 608-609 (Săptămâna). Nesemnat.
 (p. 1048)         SCRISOARE    DIN   GENEVA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 31(508), voi. IV, [ianuarie
 1938], p. 610-611. Nesemnat.
 (p. 1049)                   POLEMICA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 31(508), voi. IV, [ianuarie
 1938], p. 611-612. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 382-383.
 (p. 1050) O COMEDIE PENTRU UZUL ALTORA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 31 (508), voi. IV, [ianuarie
 1938], p. 618-619 {Teatru). Semnat: S. Traponti.
 (p. 1052)                UN   NEGHIOB
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 31(508), voi. IV, [ianuarie
 1938], p. 619-620. Semnat: T. A.
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 384-385.
     La 1 februarie 1938, Casa M. S. Regelui Carol al II-lea expediază Administraţiei revistei „Bilete de Papagal", Bucureşti (5), Prelungirea Mărţişor 37, adresa nr. 7315: „Binevoiţi, vă rugăm, a ne trimite toate numerele revistei Dvs., începând de la 1 ianuarie 1938, împreună cu un abonament pe numele M.S. Regelui. Revista ne-o veţi trimite la adresa: Biblioteca M.S. Regelui, Palatul Regal, Calea Victoriei.
     Bibliotecar Comandor A. Mănoiu."
1304
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1053)            GRAVURA ROMÂNEASCĂ
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3137, 7 februarie 1938, p. 3 (Cronica platisca).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 256-260.
(p. 1057)                    ARTA GRAFICĂ
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3144, 14 februarie 1938, p. 7 (Cronica plastica).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 261-265.
(p. 1060)                  ŞOVĂIRI
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3151, 21 februarie 1938, p. 3 (Cronica plastica).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 266-269.
(p. 1063)                 „GRUPUL NOSTRU"
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3158, 28 februarie 1938, p. 3 (Cronica plastica).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 270-273.
(p. 1067)           BISERICA PÂNGĂRITĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 32(509), voi. IV, [februarie
1938], p. 622, 630-634. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 386-391, cu următorul pasaj eliminat: „Cititorii îşi aduc aminte că în nr. 26(503) al «Biletelor de Papagal» [p. 516-520], am publicat un document, apărarea părintelui dr. Grigore Cristescu, profesor la Universitatea
NOTE BIBLIOGRAFICE
1305
din Bucureşti, făcută arhimandritului Atanasie Popescu. La sfârşitul numărului de faţă, cititorii vor găsi alte două documente: plângerea stareţului către Ministerul Cultelor, condus, la înaintarea ei, de către un domn ministru mai puţin chemat să înţeleagă ceea ce trebuie hotărât fără slăbiciune, decât părintele ministru actual - şi o jălanie a ieromonahului Ghemil Balint, adresată curajos chiar episcopului în cauză. In textul minuţios descriptiv al acestor două documente cititorul va face cunoştinţă cu mijloacele şi cu personagiile care compun în teatrul de cartier şi în romanul senzaţional, murdăriile curente. Ca să fie vorba de un asasinat complet, lipseşte numai otrava.
     Aşteptăm dreptatea Ministerului de Culte, care nu vrem să credem că va rămâne placid şi nepăsător şi de aici înainte."
     La p. 635-640 sunt publicate cele două texte:
            „DOMNULUI MINISTRU AL CULTELOR ŞI ARTELOR Domnule Ministru,
     Subsemnatul arhimandrit Atanasie Popescu, stareţul şi ctitorul Sf. Mănăstiri Izbuc, Jud. Bihor, am onoare a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
     în anul 1929, eram în slujba înalt Preasfinţitului Visarion, Mitropolitul Bucovinei, pe atunci episcop al Hotinului-Bălţi, când am primit de la răposatul episcop Roman Ciorogariu invitare stăruitoare să trec în eparhia Oradiei. Mă cerea de la episcopul meu, voind să reînvie în cuprinsul Bihorului, pustiit de mănăstiri, vechile aşezări monahale. Râvna pentru frumoasa podoabă a vieţii călugăreşti mi-a fost scumpă din cea mai fragedă tinereţe. Toată osteneala vieţii mele poate servi oricui de dovadă. Poftirea Preasfinţitului episcop Roman nu puteam să n-o primesc şi înalt Preasfinţitul mitropolit Visarion mi-a dat binecuvântarea.
     Ce-am putut face după aceea la izvorul Izbucului din Bihor, locul ales de noul meu stăpân drept vatră de mănăstire, o pot dovedi oricând şi se poate vedea de oricine. Cu binecuvântarea răposatului episcop Roman, Dumnezeu mi-a ajutat de am ridicat Biserică pentru slujbă, de lemn deocamdată, casă stăreţească şi chilii în stil frumos românesc, gospodărie, plantaţie şi grădină, toate acestea în câţiva ani
1306
NOTE BIBLIOGRAFICE
              şi într-un loc până atunci sălbatec în inima codrilor Bihorului. E drept că nu m-am cruţat, nici de la lupta dreaptă nu m-am dat înapoi.
     La câte manifestări apoi de înălţare, de cultivare creştinească şi românească această modestă mânăstire n-a dat ocazie! într-un cuvânt eram fericit să văd crescând şi înflorind acest «copil al ostenelelor mele» acum spre bătrâneţe. Stăpânul meu însuşi era mângâiat de roada trudei mele şi nu mi-o ascundea.
              Nu tot aşa au mers lucrurile, spre durerea mea o spun, de când vlădica Roman a trecut la cele veşnice. Era între zilele de 28-30 martie
1937,  - în postul Sf. Paşti - când mă pomenesc la Izbuc cu P.P.C.I.C. părinte Cornel Magieru, Ioan Guiaşu de la sfânta episcopie Oradea şi părintele ieromonah Ermoghen Berzea de la parohia Calea Mare, însoţiţi de jandarmi. Mi-au cerut să dau tot în primire şi să plec. La protestul meu că procedeul nu-i legal, ei au spart uşile, cu toporul, au pus stăpânire pe tot, iar pe mine m-au dat afară.
     De atunci, de la 1 aprilie 1937, eu m-am întors la stăpânul de la care plecasem, în eparhia Hotinului, la înalt Preasfinţitul mitropolit Visarion, în Cernăuţi. Iată, în timpul absenţei mele, părintele ieromonah Ermoghen Berzea de la Izbuc cu părintele Aurel Terebenţ din Vaşcău mi-au luat şi lucrurile mele ca: icoană, potcapiu, culionul, bastonul, camelafca, cureaua, cartea de rugăciuni, hainele, cămăşile, încălţămintea etc., etc., după ce au spart şi casa din Vaşcău, unde le aveam. Toate mijlocirile făcute de atunci fie prin parchet, fie pe altă cale, pe lângă episcopia Oradei, spre a mi se restitui aceste lucruri, n-au avut nici un rezultat.
     Aşa stând lucrurile, vin respectuos să vă rog în numele dreptăţii şi a trudei mele curate de la Mânăstirea Izbuc să binevoiţi a rândui
o  anchetă printr-un inspector contabil care să verifice gestiunea Mânăstirei şi activitatea depusă de mine acolo cu sudori de sânge timp de opt ani de zile, şi să-mi restituie hainele şi obiectele ce-mi aparţin.
     Alătur şi zece acte în copie legalizate pentru adeverirea celor de mai sus.
                                                                                                 (ss) Arhim. Athanasie Popescu Sfânta Mitropolie Cernăuţi
18 octombrie 1937“
NOTE BIBLIOGRAFICE
1307
               „P.S. EPISCOP AI. EPARHIEI ORTODOXE ORADEA Preasfinţite Stăpâne,
     Subsemnatul ieromonah Ghemil Balint, în calitate de econom al sfintei Monastiri Izbuc judeţul Bihor numit de sfânta episcopie Oradea cu nr. 2156 din 21 decembrie 1932, ca cel ce cu ajutorul lui Dumnezeu şi binecuvântarea P.S. episcop Roman, m-am ostenit şi eu după puterile mele, ca un bătrân trecut de 74 de ani, cu timp şi fără timp, la ridicarea acestui sfânt Locaş de laudă lui Dumnezeu şi evlavie strămoşească, o datorie de conştiinţă mă face să aduc la cunoştinţa P.S. Voastre cele ce urmează:
     Viaţa duhovnicească a sfintei Mănăstiri Izbuc înflorită ca un crin în nisipurile pustiei, prin râvna şi osârdia fără seamăn a p.c. arhim. Atanasie Popescu, s-a stricat şi este aproape distrusă în urma minciunilor şi vicleniilor urate şi ţesute de părintele ierodiacon Rufian Vancea, precum şi punerile la cale de către prea onoratul consilier Zaharia Moga şi mai ales în urma anchetei ieşite din uneltirile urii şi răzbunării de la consistoriul sfintei episcopii şi făcută în ziua de 28 şi 29 iulie 1936, care se putea face, dar fără să se fi oprit progresul monastirii, omorându-se viaţa vie şi activă de la Izbuc. Ancheta aranjată şi pusă la cale în contra p. c. stareţ pe nedrept pentru că este regăţean şi spune adevărul pe faţă fără înconjur şi fără să se făţărnicească, după cum este obiceiul în Bihor, s-a făcut foarte rău de către părintele profesor dr. Ioan Petruţă, când n-a ţinut socoteala ca să fie ascultat şi p.c. stareţ, care are mai mult drept faţă de oricine pentru munca şi osteneala depusă şi sudorile vărsate la Izbuc. în Sfânta Scriptură stă scris: «Râvna răutăţii întunecă cele bune. Să facem silă dreptului, să nu ne fie milă de sfinţenia lui, nici să nu ne ruşinăm de cărunteţele bătrâneţelor celor de mulţi ani. Că ne va fi tăria noastră lege şi să vânăm pe dreptul».
     în biserică - la monastire - acum după anchetă se umblă cu neorânduială: se rup cărţile, se sparg candelele, se rup crucile pe Sfântul Prestol, se varsă untuldelemn pe covoare, curăţenie şi îngrijire nu mai este ca înainte când se ţinea viaţa trează.
     în afară se ruinează toată gospodăria închegată cu valuri de sudori, fără să mai poţi zice sau îndrepta ceva, căci fraţii şi părinţii de la Izbuc au aflat calea pe care trebuie să umble la răzvrătire. Cum îi
1308
NOTE BIBLIOGRAFICE
spui la unul din ei să păzească Legea şi Scriptura şi să ia duhul înţelegerii şi duhul temerii de Dumnezeu, îndată aleargă la sfânta episcopie la prea onoratul consilier Zaharia Moga, care îmbrăcat în porfiră şi vizon, repede face proces-verbal că stareţul de la Izbuc este aspru şi rău şi câte alte minciuni şi născociri de ale lor şi că nu se poate trăi cu el la monastire, pentru că nu-i lasă pe cei tineri să-şi facă de cap, ca nişte cai neînfrânaţi.
    Tot ce s-a clădit în şapte ani de zile, cu atâta trudă şi s-a făcut această aşezare cu multă râvnă şi iubire de Dumnezeu, prin greutăţi şi lupte pe care numai eu singur le ştiu şi le cunosc mai bine ca oricine, ca cel ce am clădit şi n-am dărâmat, să risipesc şi să distrug într-o clipă, văzând cu ochii, din ura şi răzbunarea oamenilor, pentru care plânge inima în mine că mai trăesc să văd şi asemenea fapte într-o lume ce se pretindă creştină, civilizată şi românească.
    Părintele ierodiacon Rufian Vancea, instrumentul tuturor tulburărilor din monastire, pentru că nu i s-a dat cârnaţ şi caltaboş să mănânce în postul Sfintelor Paşti, încurajat şi susţinut de prea onoratul consilier Zaharia Moga şi Cornel Magieru, aproape de un an de zile, de când l-a sfinţit în diacon, umblă vagabond de la Izbuc la Vaşcău şi de la Vaşcău la Oradea şi de la Oradea prin satele: Tărian, Toboliu şi Cheresig, fără rost călugăresc, slujind şi diaconia prin sate cu ornate date de la sfânta episcopie, dându-i-se şi bani de drum de la casieria sfintei episcopii Oradea.
    Prin Vaşcău patimile şi răzbunările preoţilor se aprind şi sunt în toi. Preotul Aurel Cioară şi Alexandru Busaşiu care trăieşte în minciună şi prin minciună fac petreceri după cum i-am văzut, bând şi veselindu-se fără ruşine în ziua de miercuri 21 octombrie 1936.
    Despre purtarea preotului Alexandru Busaşiu, care face multă politică, se ocupă de afaceri şi dă luptă mare ca să fie protopop la Vaşcău şi care întreţine şi alimentează toată intriga din Vaşcău, cu preotul Aurel Cioară şi Gavriil Mihuţă, eu am arătat cazul la sfânta episcopie Oradea, de la nr. 2814 din 11 noiembrie 1935, precum şi dosarul cercetărilor înaintate la sfânta episcopie Oradea, cu nr. 13751 pe 1936 de către Legiunea de Jandarmi Oradea şi cu alte numere, dar de care la sfânta episcopie nu se ia în seamă, deoarece preotul Alexandru Busaşiu este susţinut şi apărat de prea onoratul
NOTE BIBLIOGRAFICE
1309
consilier Zaharia Moga şi-l are în plasa Vaşcău ca pre un agent credincios de care se poate servi Ia rău şi nu la bine.
     Iar pentru preotul Aurel Cioară, care ani de zile s-a bătut şi judecat cu socrul său pentru avere, ceea ce se poate vedea la judecătoria Vaşcău, mai trimit odată cu aceasta ordinul de pedeapsă nr. 79 din 27 septembrie 1932, spre a se vedea cu ce se ocupă preoţii din Vaşcău, care nu stau în parohiile lor, unde sunt numiţi, ci stau în Vaşcău ca să facă politică şi să uneltească rele în contra celor harnici şi cu râvnă dumnezeiască pentru binele obştesc.
     Eu sunt bihorean, din comuna Hotărel, plasa Vaşcău şi cunosc poporul din Bihor cât este de întunecat şi înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu şi batjocoritor de cele religioase, mai ales cel din plasa Vaşcău, din cauza preoţilor, care aproape au desfiinţat Taina Căsătoriei şi Taina Pocăinţei şi care nu fac altceva decât să bată toba pentru plata birului şi taxe mari, adecă numai la tuns şi la muls, încolo pustiu şi jale după noi.
     Deşi mi s-a poruncit ca să nu mai scriu nimic despre prea onoratul consilier Zaharia Moga, că mi se taie mâinile, totuşi dacă puterea primează dreptul şi este domnia bunului-plac, mai ales că la anchetă am fost pus să jur pe Sfânta Cruce, cred că am dreptul măcar mai înainte de a trece din cele de aicea la cele veşnice să mărturisesc şi să spun adevărul că în Bihorul nostru, ca prea cuviosul stareţ arhim. Atanasie Popescu, întemeietorul Sfintei Monastiri Izbuc, venit aicea în suflet cu râvna proorocului Ilie şi a Sfântului apostol Pavel, care dacă ar place oamenilor, n-ar mai fi sluga lui Hristos, n-a fost şi nici nu va mai fi, este urât în zadar, rugându-vă să se facă dreptate Izbucului după Dumnezeu.
     Sunt al Preasfinţiei Voastre supus şi ascultător.
                                           Ieromonah Ghemil Balint
Sfânta Monastire Izbuc, jud. Bihor 12 februarie 1937."
(p. 1073)            O    AFACERE...      LITERARĂ
      A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 32(509), voi. IV, [februarie
 1938], p. 623. Nesemnat.
1310
NOTE BIBLIOGRAFICE
     Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 392-394.
(p. 1076)             LUCIA DEMETRIUS
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 32 (509), voi. IV, [februarie
1938], p. 625-626. Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 254—256.
(p. 1078)                 FELICITĂRI
    A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 32(509), voi. IV, [februarie
1938], p. 640. Semnat: B. de P.
(p. 1078)                 AM ÎNVIAT!
    A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 33(510), greşit tipărit 600, voi. IV, [februarie 1938], p. 641—643. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 395-397.
    Cu acest număr, revista îşi încetează apariţia.
    „16februar 1938. Un act de guvern al lui N. Iorga, numit fără portofoliu de câteva zile subt prezidenţia Patriarhului, după demisia forţată a guvernului de 44 zile Octavian Goga. S-au confiscat astă-seară la toate chioşcurile şi librăriile, toate exemplarele din nr. 33 al «Biletelor de Papagal». Comisarii şi subcomisarii au luat pur şi simplu stocurile şi au plecat cu ele. Un brav poliţist puţin în curent cu presa întreba, intimidat de ignoranţă, textual la un chioşcar: «Ai ceva cu papagal?»
    Asta mă hotărăşte să suspend revista al căruia nr. 44 aştepta să fie tras, după avizul Cenzurei, care îmi reţine corecturile de 15 ore, astă-seară. Dansatoarea Iris Barbura, care dă mâine-seară un spectacol la Operă, avea în numărul acum inutil un portret şi voiam să-i anticipez succesul cu o plăcere. [...]
NOTE BIBLIOGRAFICE
1311
     Coincidenţe. Tocmai azi la prânz am lăsat comandorului Mănoiu
o  scrisoare adresată şambelanului Palatului Regal, drept răspuns la
o  adresă primită acum o săptămână din partea bibliotecii Casei M. S. Regelui, cu o cerere de abonament. Am ados exemplarele apărute în anul în curs. Comandorul mi-a spus, luându-mi pachetul din mână, că scrisoarea o va citi şi regele. Anunţam că de la nr-ul 34 încolo apariţia se va rări, ceea ce argumenta refuzul meu de a considera trirţiiterea la Palatul Regal a Papagalului ca un abonament. [...]
     17 februar 1938. în loc să restituie corecturile nr-ului 34 din «Bilete de Papagal», Cenzura i-a trimis tipografului răspunsul că revista a fost suspendată. Foarte simplu. Niculae Iorga guvernează. El a protestat însă când aseară, la Teatrul Ligii Culturale, Dem. Theodorescu i-a transmis printr-un anume N. Georgescu-Cocoş felicitări pentru nobilul act, acuzând pe ministrul de Interne Călinescu. Desigur că această misteră caricatură politică, însemnată la un ochi de un petec negru, care-i acoperă unul, sistematic evitat la fotograf, a fost animată de dorinţa lui Iorga, ca altădată ministrul Vâlcovici, însărcinat în primul guvern Iorga să mă debarce de la postul de Radio.“ (Din manuscrisul inedit Patronul.)
     în „Universul44, an. LV, nr. 64, 6 martie 1938, la rubrica Ultime informaţii, p. 15, se publica şi următoarea ştire:
     „Autorităţile au dispus suprimarea publicaţiei săptămânale intitulată «Bilete de Papagal», care apărea la Bucureşti, sub direcţia d-lui Tudor Arghezi44.
     Pagina respectivă, cu această ştire încadrată în chenar roşu de T. Arghezi, se află printre cupiurile selectate de poet.
(p. 1081)                    HENRY  FORD. III
         A apărut în „Revista Ford44, an. I, nr. 2, februarie 1938, p. 4.
         Inclus în Scrieri 4l} Tablete de cronicar. III, p. 304-307.
 1312               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1083) CÂTE PUŢIN DIN CÂTE CEVA
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3165, 7 martie 1938, p (Cronica plastica).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 274-278.
(p. 1088)         ÎNTRE CEAI ŞI FRICŢIUNE
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3172, 14 maitie 1938, p. 3 (Cronica plastica).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 279-282.
(p. 1091)             FRANCISC  ŞIRATO
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3179, 21 maitie 1938, p. 3 (Cronica plastica).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 283-287.
(p. 1095)                 ACCESORII
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3186, 28 martie 1938, p. 3 (Cronica plastica).
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 288-291.
(p. 1098) HENRY FORD: O POLITICĂ
          A apărut în „Revista Ford", an. I, nr. 3, martie 1938, p. 2.
            Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 308-311.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1313
(p. 1102)                CAPRELE   NEGRE
    A apărut în „Cuvântul", an. XV, nr. 3193, 4 aprilie 1938, p. 3. Inclus în Scrieri 17', De prin răspântii, p. 66-69.
(p. 1105)                     SPOVEDANIA
    A apărut în „Buletinul Săptămânii", an. II, nr. 8-9, 24 aprilie 1938, p. 41.
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 312-315.
(p. 1108)             BUCUREŞTII PE    TABLETE
    A apărut în „Dreptatea", an. XII, nr. 3141, 13 mai 1938, p. 2. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 316-320.
(p. 1113)            OCTAVIAN GOGA
    A apărut în „Facla", an. XXVII, nr. 2173, 22 mai 1938, p. 1. Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 257-258.
    La p. 7 a revistei se reia articolul Octavian Goga şi scriitorul român, precedat de următoarea Notă a redacţiei: „Din vrafuri vechi de cincisprezece ani, scuturăm acest articol, care a rămas, precum se vede, de tristă actualitate."
(p. 1115)            O ŞTIINŢĂ NOUĂ
        A apărut în „Revista Ford", an. I, nr. 5, mai 1938, p. 2.
        Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 321-323.
1314
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1117)                   FRANCO
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 6, iunie 1938, p. 16-17 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 324-325.
(p. 1119)                   GOLURI
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 6, iunie 1938, p. 17 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 604-605.
(p. 1120)                 ZIMNICEANCA
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 6, iunie 1938, p. 18 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 259-260.
(p. 1121)                   DEGENERĂRI
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 6, iunie 1938, p. 18-19 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 606-608.
(p. 1122)                        OUĂLE
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 6, iunie 1938,
p. 20-21 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 161-163.
                    NOTE BIBLIOGRAFICE                  1315
 (p. 1125)                  AMINTIRI
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 7, iulie 1938, p. 10-11 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 609-611.
(p. 1127)           ŞTIINŢE ŞI ŞTIINŢA
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 7, iulie 1938, p. 11-14 (Tablete).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 612-615.
(p. 1130)              ŞTIINŢE NOI
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 7, iulie 1938, p. 14-16 (Tablete).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 326.
(p. 1135)         MARI PROBLEME ŞI MICI
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 8, august 1938, p. 5-6 (Tablete).
(p. 1137)              ABECEDARUL
       A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 8, august 1938,
p. 6-8 (Tablete).
 1316
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p.. 1139) UN PROIECT DE ABECEDAR
   A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 8, august 1938, p. 8-11 {Tablete).
(p. 1143)            REGINA    GRAŢIOASĂ
    A apărut în „Revista Ford", an. I, nr. 8, august 1938, p. 3. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 331.
(p. 1144)                 NUME  DE STRĂZI
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 9, septembrie 1938, p. 20-21 (Tablete edilitare).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 335-336.
(p. 1146)            DOI PRIMARI BUNI
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 9, septembrie 1938, p. 21-23 {Tablete edilitare).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 336-339.
(p. 1149)                TURBAREA ŞI PRIMĂRIA
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXX, nr. 9, septembrie 1938, p. 23-26 {Tablete edilitare).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 339-345.
(p. 1155)             PRINTRE   POGDORII
       A apărut în „Revista Ford", an. I, nr. 9, septembrie 1938, p. 2.
       Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 332-334.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1317
 (p. 1157)             ARIPI ÎNTRISTATE
     A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. V, nr. 10, 1 octombrie 1938, p. 3-5. Deschide numărul. Sub genericul Bilete de Papagal. Inclus în Scrieri 7, Cartea cu jucării, p. 229-232.
 (p. 1160)                      VISELE
     A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. V, nr. j.0, 1 octombrie 1938, p. 5-7. Sub genericul Bilete de Papagal.
     Inclus în Scrieri 7, Cartea cu jucării, p. 227-228.
 (p. 1162)                   DESEN ŞI CARICATURĂ
     A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. V, nr. 10,
 1 octombrie 1938, p. 7-8. Sub genericul Bilete de Papagal.
 (p. 1164)                      PICUŢE
     A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. V, nr. 10,1 octombrie 1938, p. 8-9. Sub genericul Bilete de Papagal.
     Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 273-275.
 (p. 1165)                        DE ZIUA LUI...
     A apărut în „Allgemeine Zeitung", an. III, nr. 10006, 16 octombrie 1938, p. 1-2.
     Pe frontispiciul ziarului se află următoarea notă a lui Tudor Arghezi:,,Articolul din interiorul ziarului a fost publicat şi de gazetele următoare: «Ancheta» (Brăila), «Cuvântul» (Brăila), «Ecoul» (Galaţi), «Curierul Tecuciului», «Ştirea» (Timişoara), «Ardealul» (Braşov), «Presa Olteniei» (Craiova), «Conştiinţa română» (Satu Mare), «Noua
 1318
NOTE BIBLIOGRAFICE
gazetă de Vest» (Oradea), «Acţiunea» (Galaţi), «Estilop» (Cluj), «Az Ujsag» (Salonta), «Szekely Nep» (Sfântul Gheorghe), «Glasul Bucovinei» (Cernăuţi), «Solia dreptăţii» (Orăştie), «Volksblatt» (Arad).
    Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 346-349.
(p. 1169)                      TOAMNA ROMÂNEASCĂ
    A apărut în „Revista Ford“, an. I, nr. 10, octombrie 1938, p. 10. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 350-353.
(p. 1172)                   VĂZDUHURI
    A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. V, nr. 11,
1 noiembrie 1938, p. 243-244. Sub genericul Bilete de Papagal.
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică. II, p. 42-44, punctul 89.
(p. 1174)                  OMUL-ŞARPE
    A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. V, nr. 11,
1 noiembrie 1938, p. 244-250. Sub genericul Bilete de Papagal.
    în volume: Răzleţe, p. 554-565; Scrieri 16, Subiecte. II, p. 235-242.
(p. 1181)                   CHEMARE DIN LUCEAFĂR
    A apărut în „Revista Fundaţiilor Regale", an. V, nr. 11, 1 noiembrie
1938, p. 250-252. Sub genericul Bilete de Papagal.
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică. III, p. 111-115, punctul 176.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1319
(p. 1184) COLINDELE IERNII ROMÂNEŞTI
    A apărut în „Revista Ford“, an. I, nr. 12, decembrie 1938, p. 2. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 354-357.
                            1939
(p. 1188) UN CRÂMPEI DINTR-O FIGURĂ:
                        HENRY FORD
    A apărut în „Revista Ford“, an. II, nr. 14, februarie 1939, p. 10. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 398-401.
(p. 1191)        O     PRIMĂVARĂ DE  IARNĂ
    A apărut în „Revista Ford", an. II, nr. 15, martie 1939, p. 4. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 402-405.
(p. 1194)             DIN ZILELE LUI LUCHIAN
    A apărut în „Curentul magazin", an. I, nr. 1,16 aprilie 1939, p. 7-9. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 616-625.
(p. 1202)                O AMINTIRE DE PAŞTI
    A apărut în „Revista Ford", an. II, nr. 16, aprilie 1939, p. 4. Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 406-410.
(p. 1206)           ION IANCOVESCU
    A apărut în „Caietele Teatrului din Sărindar", nr. 3, noiembrie
 1939, p. 3.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 398-399.
1320
NOTE BIBLIOGRAFICE
    în perioada 1935-1939, o foarte mare parte a timpului rezervat creaţiei literare, Tudor Arghezi a consacrat-o traducerii integrale a dramaturgiei lui Moli£re. Manuscrisele traducerilor au fost trimise, succesiv, Teatrului Naţional, pentru dactilografiere. împrejurările dispariţiei acestora au rămas neelucidate până azi.
    Anul 1939 a fost pentru scriitor un an total nefast. O boală, nediagnosticată luni de zile, l-a ţintuit la pat, cauzându-i suferinţe cumplite. Cu toate că a fost consultat şi tratat de somităţile medicale ale timpului, nu s-a înregistrat nici măcar o ameliorare a situaţiei. Descurajaţi de aceste insuccese terapeutice, medicii au decretat că Tudor Arghezi are cancer.
    într-una din zilele verii anului 1939, regizorul Soare Z. Soare a venit în Mărţişor, pentru a-i cere poetului acordul în vederea punerii în scenă a piesei Avarul, în traducerea sa. Impresionat de starea gravă în care se afla Tudor Arghezi, regizorul i-a spus: „Domnule Arghezi, dacă nu ai ce se spune prin oraş, cheamă-1 pe doctorul Grigoriu-Argeş. Eu am avut o gravă problemă la coloana cervicală. Apelasem la toţi specialiştii din ţară şi străinătate, fără nici un rezultat. Aşa că am apelat la doctorul Grigoriu-Argeş, care m-a vindecat."
    Imediat, Tudor Arghezi a luat legătura cu acest medic. După o serie de injecţii făcute de doctorul Grigoriu-Ajrgeş personal, cu un ser preparat după o formulă proprie, minunea s-a produs, scriitorul însănătoşindu-se. Medicilor, care-1 trataseră până atunci, nu le venea să creadă că diagnosticul pus de ei, prin care îl condamnaseră la o moarte iminentă, fusese o gravă eroare.
    Tudor Arghezi nu va uita uşor acest episod din viaţa sa şi îl va transpune în piesa Seringa.
                                1940
(p. 1208)                 REGELE     ARTIST
A apărut în „Suceava", an. II, nr. 416, 8 iunie 1940, p. 2.
                   NOTE BIBLIOGRAFICE                1321
(p. 1211)           REGELE  RENAŞTERII
   A apărut în „România", an. III, nr. 728, 9 iunie 1940, p. 4.
(p. 1212)           REGELE SCRIITORILOR
   A apărut în „Săptămâna Cărţii". Buletin editorial Socec & Co. S.A., 1940, p. 5.
   Inclus în Scrieri 41, Tablete de cronicar. III, p. 411-412.
r
INDICE DE NUNE
 A
Abramescu, Nicolae: VII 396-399, 213, 1269; VIII - Al 1, 1016
Acterian, Haig: VIII - 311 Adam, Ion: VII - 1092; VIII-AU
Aderca, Felix: VII - 999 Albausit, bibliotecar: VIII- 303, 304
Alcalay (librăria): VII - 845 Alcalay, Leon: VIII - 699, 944 Aldorno, Tina: VII - 370 Alecsandri, Vasile: VIII - 45, 222, 738, 1212 Alexandrescu, Sică: VIII - 801, 802, 878, 965, 990, 998, 999, 1006, 1012, 1030, 1031, 1953
Alexandru II (Romanov), ţarul Rusiei: VII- 87 Allais, Alphonse: VIII - 443 Alpar, pictor: VIII- 1199 Amigdalis, Dumitru: VIII- 977 Amyot, Jacques: VIII - 173
                   Andreev, Leonid Nikolaevici:
   VII    - 57; VIII- 1030, 1031 Andrei, Apostolul: VII - 133 Andronescu, Planţiu: VII - 36 Angelescu, Constantin, dr.: VIII-313, 585,733, 749,750,772, 881,974 Anghel, Dimitrie: VIII - 423, 565, 566, 681 Antimireanu (Antemereanu), Alexandru: VIII - 1036 Antipa, Grigore: VIII- 748, 749 Antonescu, Romulus: VIII -802
                   Antoniu, Ioana : VIII - 1038 Apelle, pictor grec: VIII- 1025 Arbore, Nina: VII- 1069 Arbore, Zamfir: VII - 1069, 1254, 1275; V7//-849 Argentina (Antonia Merce y Luque): VIII- 879, 880 Argeşanu, Jeni: VIII -978 Argetoianu, Constantin: VII -422-425, 435, 465, 638, 650,
 1324
INDICE DE NUME
   781,783, 865, 866, 868,882, 1215, 1269; VIII -792, 817 Arhimede: VIII - 562 Aristotel: VII - 153 Armond, Paul: VIII - 801 Artachino, Constantin: VII -632
Artaxerxe: VII - 304; VIII 1171
Atanasie Mironescu, mitropolit: VIII- 1001
Atanasie Popescu, arhimandrit:
   VII-    562, 1095; VIII-238, 673, 703, 1007-1010, 1071-1073, 1305-1307, 1309 Atatiirk, Mustafa Kemal (Kemal-Paşa): VII — 9 Aubigne, Theodore Agrippa d’:
   VII   - 895; VIII - 943 Auboin, Roger: VII - 687, 688 Avachian, Hrandt: VIII — 1066 Avacum (Habacuc), profet biblic: VIII -507 Averescu, Alexandru: VII - 449, 450,1005; VIII-39,107, 903
B
Babeş, profesor de sport: VIII -781, 783, 795, 1277, 1367 Babeş, Victor: VIII - 1128, 1130, 1151 Bacalbaşa, Anton: VIII - 45 Bach, Johann Sebastian: VIII -582,690,708 Bacon, Francis, baron de Verulam: VII - 413; VIII-
   462
                    Bacovia, George: VIII - 534 Bakunin, Mihail Alexandro viei:
   VII-     573; VIII - 746 Balzac, Honore de: VII - 418;
                    VIII - 437, 493, 767, 936 Barbey d’Aurevilly, Jules-Amedee:
   VII-  131
                    Bărbier, Benjamin: VII - 132 Barbu, Ion (Barbilian Dan):
   VIII-    618-620 Barbura, Iris: VIII - 1311 Barbusse, Henri: VIII - 645-
   647, 1263, 1365 Barjaque de la Motte, baron: VIII - 442 Bart, Jean: VII - 1101, 1102, 1109, 1256, 1275; VIII- 422 Barthou, Louis: VII — 972 Bartolomeu, Sfântul: VII- 1010 Batzaria, N.: VIII - 10 Baud, Joseph: VIII - 1000, 1002, 1029 Baudelaire, Charles: VII - A12, 500, 556, 622, 647, 841, 1072, 1098; VIII- 50, 483,
   574,     780, 974 Bazin, Rene: VII - 302, 671 Băbeanu, medic: VIII - 167 Bădăuţă, Alexandru: VII - 897-900
Bădulescu, Virgil, general: VIII-783
Băjenaru, Dan: VIII - 1066 Bărbătescu, Ioan: VIII - 243 Bâzdâgan, Ion : VIII - 828 Bebel, August: VIII - 819
INDICE DE NUME
1325
Beethoven, Ludwig van: VII -209, 359,408, 445, 527, 602, 626, 727,742, 841,843, 870, 909, 998; VIII-45,137, 399, 445,493, 502, 589, 607, 690, 709-711, 851, 1198 Bege, Theodor de: VII - 895 Behring, Emil von: VIII - 146 Belinski, Vissarion Grigorievici:
   VII     -87 Beller, Radu : VII - 135, 136,
   140, 141, 175
Benderly, Margareta: VII - 502, 503
Bereşteanu, Izu: VIII- 868, 998, 1006
Bereşteanu-Radu, Tina: VIII -868, 877, 964 Bernard, Claude: VII - 920; VIII
   -    399,412, 995, 1115 Bernardin de Saint-Pierre (Henri): VIII- 457, 752 Berthelot, Henri Mathias: VII— 91,408,409, 425, 497,518; VIII- 833 Bertillon, Alphonse: VII - 200, 402
Bertoni, Giulio: VIII - 568 Berzea, Ermoghen: VIII- 1306 Beziat, profesor: VII - 750 Bianu, Ion: VIII - 223-225 Bibescu Gheorghe Vodă: VII -523; VIII - 101 Bibescu, Valentin: VII - 135,
   141,    166, 175 Binet, Alfred: VII- 750 Birabeau, Andre: VIII - 1053
Bismarck, Otto von: VII— 423;
   VIII - 913, 1180 Bjornson, Bj0rnstjerne: VII -204, 426 Blaga, Lucian: VIII - 737-739 Blank, Aristide: VIII- 855, 885 Blazian, H.: VII - 863, 1240, 1273; VIII-294-296, 1241, 1361
Blându, Teodor: VIII- 787, 788 Blum, Leon: VIII - 870, 881 Blumenfeld, Clement: VIII -798, 856 Bocklin, Arnold: VII - 510 Boeters, medic: VIII - 608 Bogdan-Piteşti, Al.: VII - 632;
   VIII- 1200 Bolintineanu, Dimitrie : VIII -47
Bonciu, H.: VIII- 523, 1255,
   1363
Bonteanu, Teodosie: VIII- 841 Bossuet, Jacques Benigne: VII-433
Botez, Demostene: VIII- 1259 Botez, Dumitru: VIII -790 Botez, fraţii: VIII- 8 Botticelli, Sandro: VII— 153,1098 Bourget, Paul: VII - 671; VIII
   -    507, 704, 933 Boutroux, Emile: VIII - 841 Branly, Edouard: VII- 833; VIII
   - 162
Braşcu, medic: VIII - 857 Braţu (Bratzu): VII - 157, 158, 199, 1266; VIII-681 Brădişteanu, Stan cu G.: VII-36
 1326
INDICE DE NUME
Brătescu, paraşutist: VII- 173, 174, 176, 177, 1169, 1200, 1266
Brătescu-Voineşti, Al. I.: VIII-969
                                      Brătianu, Constantin (Dinu) I. C.: VIII -259, 260 Brătianu, Gheorghe: VII - 18, 22, 23, 26 Brătianu, Ion C.: VII - 21-23, 50, 437, 534, 640, 853; VIII
   -    156, 749, 779, 1096 Brătianu, Ion (Ionel) I.C.: VII-
   21,22, 437, 654, 664; VIII-222, 1239, 1360 Brătianu, Pia: VII— 1079 Brătianu, Vintilă I. C.: VII-21, 88,452, 782; VIII- 180,1230 Brâncoveanu Constantin: VII -522, 561; VIII-240 Brâncuşi, Constantin: VII-759, 898; VIII-725 Bresliska (Breslaşu), Marcel: VIII
   - 353, 354
Brezeanu, Iancu: VIII- 535-538,
   1256,     1363 Briand, Aristide: VII - 50, 505, 661,729, 920; VIII-75, 315 Bright, Richard: VIII - 543 Brion, Frederica: VII - 495 Brisson, Yvonne: VII - 445 Brunetiere, Ferdinand: VIII- 34, 47
Brunschvicg, Leon: VIII - 568 Bucur Ciobanul: VIII - 357 Buddha: VIII- 1168 Buff, Charlotte: VII - 495
Buffon, Georges-Louis Leclerc, conte de: V7/-719; VIII-356 Bujor, Paul: VIII - 148 Bulandra, compania: VIII- 801 Bulandra, Tony (Antonescu): VIII - 56, 868 Bulfmski, Romald: VIII - 802, 865
Burduloiu, maior: VII - 135, 175
Burillianu (Burileanu), Dimitrie M.: VII - 47 Burnaia, Irina: VIII - 786 Busaşiu, Alexandru: VIII- 1308 Buzdugan, Ion: VII - 47 Byron, George Gordon, Lord: VIII -965
C
Cabanes, doctor: VII -789 Cadorna, Luigi: V7/7- 612 Caglieri, dramaturg: VIII - 998 Calinic Miclescu, mitropolit:
   VII-522; VIII- 1000-1002, 1028, 1029, 1301, 1371 Calistrat, arhiereu: VII - 1008 Caller, Leny: VIII - 1006 Callimachi, Dida: VIII - 309-312, 1242, 1361 Calvin, Jean: VII - 276, 894,
   975,   1010; VIII- 157 Cambon, Victor: VIII - 1100 Cancicov, Mircea: VIII - 756, 757,932-934,945,1291,1370 Candiano Popescu, Alexandru:
   VII - 449
INDICE DE NUME
 1327
 Candrea, I.-Aurel: VII - 439, 440, 973; VIII- 527, 937 Cantacuzino, Alexandrina: VII-736
Cantacuzino, Alexandru: VIII— 300
 Cantacuzino, Bazil: VII - 141 Cantacuzino, Constantin (Bâzu): VIII - 893 Cantacuzino, Gheorghe: VII -44-46
                                     Cantacuzino, G. M.: VIII- 793 Cantacuzino, Ioan: VIII - 300 Cantacuzino, Ion, dr.: VII- 928, 1054; VIII - 298, 299, 301-304, 718, 1241, 1361 Cantacuzino, Matei: VII- 140, 141
 Cantacuzino, Sabina: VIII — 299, 300 Cantemir, Dimitrie: VII- 153; VIII - 610-612, 698, 1261, 1365
Cantuniari, Constantin: VII -48
 Cappone, Al: VII - 374 Capsali, Floria: VII - 363 Capşa, Vasile: VIII - 340 Carada, Eugeniu: VII - 688;
   VIII-868 Caragiale, Ion Luca: VII - 26, 203, 242, 398, 404; VIII -215,236, 704, 705, 796, 905, 955, 1149, 1188,1198, 1199, 1204, 1268, 1365 Caragiale , Mateiu: VIII - 702, 704, 878
 Carol I de Hohenzollern, regele României: VII - 404, 437, 915,955, 1106, 1113; VIII-156, 159, 200,216,221,222, 853, 940, 970, 1000, 1236, 1360
 Carol II de Hohenzollern, regele României: VII - 166, 435-437, 451, 641, 1149, 1216, 1260,1269,1276; VIII- 200, 396, 398, 588,674,698,730, 731,750, 810, 926, 928, 940, 1166, 1209-1213,1230,1231, 1291, 1303, 1368 Carol al IX-lea, regele Franţei:
   VII   -715, 1011 Carol cel Mare: VII - 68 Carp, Petre P.: VII- 404; VIII
   -     268, 671, 818, 853, 854 Carrel, Alexis: VIII- 817 Caruso, Enrico: VII - 662 Caselli, Domenico: VIII - 936, 937, 1292, 1380 Catargiu, Lascăr: VIII -853 Catilina, Lucius Sergius: VII- 152 Cazimir, Otilia: VIII- 400, 402, 403, 1247, 1361 Cazzavillan, Luigi: VIII - 177 Călinescu, Armând: VIII- 110, 1311
 Călinescu, G.: VII - 570, 605, 1206
 Cerna, Panait: VII - 1098 Cervantes Saavedra, Miguel de:
   VII-312 Cezanne, Paul: VIII- 996, 997 Cezar (Caius Iulius Caesar):
   VII-  902; VIII- 16, 63
1328
INDICE DE NUME
Chamfort, Sebastien Roch Nicolas: VIII - 1039 Champollion, Jean-Francois:
   VII  -432
Chaplin, Charlie: VII - 526;
   VIII- 728, 783 Charles-Emmanuel, Duce de Savoia: VII - 895, 1010, 1011
                                   Chateaubriand, Franţois Rene, viconte de: VIII - 41 \ Chelariu, Stela: VIII—775, 774 Chelariu, Traian: VIII- 772, 774 Chendi, Ilarie: VIII-225, 234,
   423,   681 Chopin, Frederic: VII - 445 Chrissoveloni, banca: VII - 44 Cilibi, Moise: VII- 750 Cioară, Aurel: VIII - 1308, 1309
Ciocârlan, Ştefan, arhitect: VII— 632
Cioculescu, Şerban: VIII- 624-627, 705 Cioflec, Virgil: VIII - 1200 Ciomandra, călugăr: VII - 561 Ciorăneanu, Petre: VII - 883-885, 1241, 1273 Ciorogariu, Roman: VII - 562;
   VIII -702-704, 1007, 1071, 1267, 1305-1307, 1365
Ciotori, Daniel N.: VII - 40 Ciucă, Alexandru: VIII - 301 Ciucă, Mihai: VIII - 301 Claudel, Paul: VIII- 423 Claparede, Edouard: V7/-751
Clemenceau, Georges: VII - 50, 99, 155, 461,660, 661, 792, 920; VIII - 108, 166, 434, 817, 912 Cloşca (Ioan Oargă): VIII- 929 Cocea, N. D.: VIII - 56, 452 Codreanu, Mihai: VII - 621, 622; VIII- 1087 Coeuroy, Andre: VII - 297 Colescu, Leonida: VII -37 Columb, Cristofor: VII - 127, 137, 341, 865, 1054; VIII-240, 1128 Combes, Emile: VII - 920 Combiescu, Dimitrie, profesor doctor: VIII - 301 Condiescu, N. M.: VIII- 568, 587, 756, 1259 Condorcet, Mărie Jean Antoine de Caritat, marchiz de: VII -920, 1063 Condrea, medic: VIII - 301 Confucius (Kong Fuzi): VII -131, 356, 807; VIII -473 Constantin cel Mare (împărat şi Sfânt): VIII-726, 1056 Constantinescu, Alexandru:
   VII-     806-809, 1237, 1272; VIII -785 Constantinescu, Barbu: VIII -529
Constantinescu, Gogu: VIII -1159
Constantinescu, Mac: VIII -10 66
Constantinescu, Mitiţă: VIII -939
INDICE DE NUME
1329
 Constantinescu, Pompiliu: VIII
   -    930, 932 Constantinescu, Ştefan: VIII — 10 66
 Constantinescu, Tancred: VII -26, 28
 Copee, Franţois: VII - 36;
   VIII- 847 Cosmin, Radu: VIII - 766 Corbiere, Tristan: VIII - 1085 Costin, Miron: VII- 832; VIII— 33-36
 Costinescu, Ioan E.: VIII- 822 Coşbuc, George: VIII - 423, 796, 815 Coty, Rene: VII - 257 Coward, Noel: VIII - 965 Crainic, Nichifor (Dobre Ion):
   VII-   453; VIII- 885, 886, 1369
 Creangă, Ion: VIII -222, 955, 1209
 Cristescu, Grigore: VIII- 1007, 1011, 1073, 1304 Crişan (Gheorghe C.): VIII-929
 Cromwell, Oliver: VII - 436 Crookes, SirWilliam: VII-833;
   VIII - 162 Crowther, Samuel: VIII- 1100 Culea, Apostol: VIII- 1150 Curtius, Ernst: VIII - 797 Cuţescu-Storck, Cecilia: VII -1030-1033, 1251, 1274 Cuza, A. C.: VIII - 855 Cuza, Alexandru Ioan: VII -635; VIII- 525, 892, 968
 D
 D’Alambert, Jean Le Rond: VII -902
 Dalcroze, Jacques: VII - 392;
   VIII- 604, 605 Dalles, Ioan: VII - 1096 Dame, Frederic: VII - 439;
   VIII- 837 Dante, Alighieri: VII - 49, 616 Darie, Paul: VIII -872 Darvari, familia: VII - 561 Darwin, Charles Robert: VIII-69
 David, regele evreilor: VII-60, 979; VIII -460 Davidescu, N.: VIII-764,765, 1274, 1367 Davila, Alexandru: VIII - 801 Davila, Carol: VII- 186; VIII-937
 Dâmboviceanu, medic: VIII -301
 Debussy, Claude: VII - 602, 742; VIII-233, 606 Deculescu, Marietta: VIII- 802 Degas, Edgar: VIII - 996 Delacroix, Eugene: VII - 423 De la Palice: VIII - 94 Demetrescu, C.: VIII - 999 -1000, 1028, 1030 Demetrescu, Radu: VII - 404 Demetrescu, Traian: VII-205;
                                     VIII - 431 Demetriad, Aristide: VIII- 125 Demetriade-Bălăcescu, Lucia: VIII -733, 1084, 1086,1087 Demetrius, Lucia: VIII- 1076-1078, 1310, 1372
 1330
INDICE DE NUME
Demetrius, Vasile: VIII - 814, 1077
Depărăţeanu, Alexandru: VII -873
Descartes, Rene: VIII - 831 Diamandy, Georges: V77—201;
   VIII- 566 Dianu, Romulus: VIII - 566 Dickens, Charles: VII - 63;
   VIII -958 Diderot, Denis: VII - 902 Didon, Louis Mărie: VIII-1001 Diehl, Charles: VIII- 894 Dietrich, Marlene: VIII- 17, 962 Dimitrie cel Mare, Sfântul: VII -911; VIII- 165 Dimitriu, pianist: VIII-708-712 Diogene din Sinope: VIII- 895 Dionisie Lungu, ieromonah: VIII- 990-994 Disraeli Benjamin, Lord de Beaconsfield: VII- 131 Djuvara, Mircea, medic: VII -1107, 1108 Dobrescu-Argeş, Constantin:
   VIII    - 177, 178, 952, 953, 1233, 1359 Dobrescu, Dem. I.: VII - 110, 530-535, 537-540, 577, 578, 580, 863-865, 1029, 1221, 1222, 1270; VIII - 39-41, 166, 167, 176, 227, 359, 1109, 1147,1148 Donciu, C.: VII - 940 Donescu, AL G.: VIII - 357, 359, 360, 393, 1109, 1147 Donescu, Viadimir: VIII - 360
Dorneanu, Vasile: VIII - 837,
   839,   842 Dostoievski, Fiodor Mihailovici:
   VII    - 57, 58, 85-89, 1194, 1266; VIII- 965 Dostoievski, Mihail Mihailovici:
   VII  - 86, 88
Doumer, Paul: VII - 572-575, 1224, 1270 Dragomirescu, Mihail: VII -398, 615, 617, 709; VIII -358, 976 Drăgoi, Sabin: VIII- 306 Dreyfus, Alfred: VIII- 109 Duca, I. G.: VII-21-23,27,28, 664, 686, 972; VIII - 296,
   297,   302,314, 399, 480, 481, 1230, 1231, 1241, 1361 Dubois, Eugen: VII- 1005 Ducele de Weimer: VII - 494 Duhamel, Georges: V77 - 338, 556
Dulfu, Petre: VII-350 Dumas, Alexandre-tatăl: VII -991
Dumitrescu, Ştefan: VII- 1109 Duncan, Isadora: VIII - 880 Diirer, Albrecht: VIII - 469 Dzerjinski, Felix Edmundovici:
   VIII - 816
E
Earhart, Amalie: V777-784,785 Ecaterina cea Mare: VII - 82, 370
INDICE DE NUME
1331
 Edison, Thomas Alva: VIII- 60, 660
 Eduard al Vll-lea, regele Angliei:
   VII    -234 Eftimiu, Victor: VII- 698; VIII
   -  758, 866, 867, 878, 910, 1030, 1293
Elena, mama lui Constantin cel Mare: VIII - 1056 Eliade, Mircea: VIII- 732, 733, 1259
Eliphas, Levy: VII - 749 Elisabeta de Wied (Carmen Sylva), regina României: VII
   -  555: VIII- 353, 794, 901, 953, 1038, 1212
 Eminescu, Mihai: VII - 203, 350, 528, 529, 570, 579, 580,
   777,     864, 1090, 1221, 1270; VIII- 12, 81,222, 394,412, 435-437, 457,463, 464, 478, 569, 672, 757, 796, 824, 893, 905, 955, 1029, 1250, 1362 Enescu, George: VII - 322-325, 1209, 1268; VIII-672, 689, 946, 947, 967, 968, 1200, 1370 Enescu, Vasile: VIII - 978 Enric al IV-lea: VII - 733 Esculap (Asclepios): VIII - 817 Esenin, Serghei Alexandro viei: VIII- 1052 Esop (Eisopos): VIII - 576, 579, 652 Eterle, Fory: VIII - 965 Euclid (Eukleides): VIII -562
 F
 Fabre, Henry: VII - 40, 339, 819; VIII-60, 339, 597,676 Faguet, Emil: VIII - A7 Fahrenheit, Gabriel Daniel: VIII-453
 Farel, Guillaume: VII - 1010 Farrere, Claude: VIII - 422 Faure, Felix; VII- 1132; VIII-60, 493
Fălcoianu, Mihail A.: VIII -1153
 Fecioara din Domremy: VII -971; VIII - 673 Feraru, Leon: VIII -728 Ferdinand, regele Bulgariei:
   VII-   1153
Ferdinand I de Hohenzollern, regele României: VII - 437;
   VIII-     156, 159, 892 Fialkovski, localul: VIII- 1200 Filimon, Nicolae: VIII - 412 Filip, regele Spaniei: VII- 1011 Filipescu, cartierul: VIII- 1139 Filotti, Victor: VII - 774, 778,
   1235, 1272 Finţi, Alexandru: VIII - 802 Fischer, P.: VII - 899 Flaubert, Gustave: VIII - 154, 409, 411, 705, 777, 780 Florescu, Bonifaciu: VIII - 510 Flueraş, Ioan: VII - 450 Foch, Ferdinand: VII - 50;
   VIII- 913 Folescu, George: VII - 565;
   VIII- 307 Ford, Henry: VII - 255, 257, 456,783,784,870,939,1168,
1332
INDICE DE NUME
   1169; VIII - 60-63, 407,
   593, 660, 1081-1083, 1098, 1100,1101,1188-1191,1221, 1311,1312,1319,1357,1372, 1373
Forst, Willy: VII- 375 Forţu, Grigore: VII- 639, 1005, 1006, 1249, 1274; VIII- 107 Fotino, Mişu: VIII - 802, 869, 878, 1051 France, Anatole: VIII - 75, 493 Francesco d’Assisi: VII - 369; VIII-635
                  Franco Bahamonde, Francisco: VIII- 1117, 1314, 1372 Franklin, Benjamin: V77-472;
                 VIII- 325 Franz Joseph I de Flabsburg: VII -116, 571 Freud, Sigmund: VII-78, 439, 892, 957; VIII- 114, 462 Fulda-Timică, Silvia: VIII- 802
Gr
                  Galaction, Elena: VIII - 758-760, 1077, 1274, 1367 Galaction, Gala (Grigorie Pişculescu): VII- 38, 39, 41, 91, 335, 336, 663; VIII-7,
   56,    88, 730, 760, 1137 Galileo, Galilei: VII- 127, 391; Gandhi, Mahatma: VII - 52, 136, 902, 1006; VIII - 116, 117, 1125, 1358 Gapon, preot: VIII - 646 Garbo, Greta (Greta Lovisa Gustafsson): VII - 212
Garibaldi, Giuseppe: V7//-613 Gaster, Moses: VII - 439; VIII -937
Gauthier, Emile: VII- 155, 339, 757
Gârleanu, Emil: VIII- 422, 423, 565, 681 Gemier, Firmin: VIII - 1055, 1056
Georgescu (Cocoş), N.: 1032, 1073-1075, 1311 Georgescu, Pascal: VIII - 1003 Georgian, Pamfil C.: VIII- 796 Gerota, Constantin: VII- 1006 Ghelasie, părintele: VIII - 428 Ghemil Balint, ieromonah: VIII ->1072, 1073, 1305, 1307, 13tf9
Ghenadie, mitropolit: VII - 632 Gheorghe, Sfântul: VII - 139, 964; VIII- 83, 101, 428 Gherasim Safirin, episcop: VIII -472, 1001 Gherea (Dobrogeanu-Gherea), Constantin: VII - 940; VIII-215, 796 Ghervasie, monah: VIII- 1055, 1056
Ghibericon- Ionescu, Al.: VIII-978
Ghica, Ioan Al. Sc., medic: VIII- 167 Ghica, Jean: VII - 662 Ghica, Vodă: VIII- 243 Gide, Andre VIII - 423 Giurescu, Constantin C.: VIII-731, 732, 994
INDICE DE NUME
1333
Goethe, Johann Wolfgang von:
   VII-    378,456,494-496,499, 503, 616, 680, 1123, 1219, 1270; VIII- 16,59, 75,457, 459, 612, 828, 910 Goga, Octavian: VII — 91, 110, 449; VIII - 499, 500, 565,
   1027,      1072, 1113, 1114, 1310, 1313, 1372 Gogol, Nikolai Vasilievici: VIII
   - 1030
Gomoiu, Victor: VII-789, 790 Goncourt, fraţii: VIII - 506 Gonin, profesor: VII - 871 Gorki, Maxim: VII - 463 Gorun, Ion: VIII - 423 Gourmont, Remy de: VII - 59, 339, 500, 757; VIII-700 Gracchus, Caius: VIII - 1080 Grave, Jean: VIII -228 Grieg, Edvard: VII — 841, 997;
   VIII -502 Grigorescu, Lucian: VIII- 1065 Grigorescu, Nicolae: VII - 69, 324; VIII - 103, 339, 1018 Grigoriev, publicist: VII - 88 Grigorievna, Anna: VII - 88 Grigoriu-Argeş, Dumitru: VIII-1320
Gromort, Georges: VII - 44 Guiaşu, Ioan: VIII - 1306 Gurie, mitropolit: VIII — 1060 Guşti, Dimitrie: VII - 5, 432, 871, 887, 1026; VIII- 398-400, 535, 536, 588, 842 Gutenberg, Johann: VIII- 1058
H
Hamangiu, Codurile: VII - 408 Hamangiu, Const. N.: VIII -498, 1043 Han, Oscar: VII - 898 Harand-Sturza, Fifi: VIII- 802, 868, 877 Haret, Spiru: VII - 919-921, 947, 948, 1243, 1245, 1273, 1274; VIII- 399, 748,1039, 1205
Hasdeu, Bogdan-Petriceicu: VII -203, 404, 883; VIII- 339, 732, 733 Hasdeu, Iulia: VII - 203 Haţieganu, Emil H.: VII - 35, 37
Hefter, Alfred: VIII -798 Henri IV de Burbon: VIII - 36 Heredia, Jose Maria de: VII -622
Herriot, Edouard: VII - 972 Hertz, Ignat: VII- 1092 Herzl, Theodor: VIII- 870 Herzlieb, Minna: VII - 495 Hiberderie, Joubert de: VIII -574
                                      Hindenburg, Paul von Benecken-dorff und von: VIII - 594, 595, 1364 Hipocrat: VII-668; W7/-714 Hitler, Adolf: VII- 1008, 1123-
   1125,    1161, 1258 Hodler, Ferdinand: VII - 46, 178, 179 Holban, Anton: V7//— 819
1334
INDICE DE NUME
Homer (Omer): VII — 53, 134, 615, 689, 716, 1087, 1164; VIII - 320, 402, 445, 462, 562, 709, 927 Horea (Vasile Ursu Nicola): VIII- 929 Hotineanu, colonel: VIII- 884,
   1028,   1270 Hugo, Victor: VIII - 16 Hus, Jan: VIII - 877 Huysmans, Georges Charles: VIII - 215
I
Iamandi, Victor: VII - 22, 23, 433
                                  Iancovescu, Ion: VIII- 56, 801, 802, 809, 997, 998, 1006, 1012, 1051, 1206, 1207, 1319, 1373 Ibrăileanu, Garabet: VII - 201;
  VIII   - 8, 807, 85o Ibsen, Henrik: VII - 204, 317, 323, 585, 680; VIII-902 Iisus Hristos: VII- 32, 72, 99, 127, 131, 133, 134, 136, 138, 148, 152, 153,162, 224,271, 336, 338, 349, 356,439, 500, 553-558, 667, 678, 724, 749, 809, 875, 963, 1009, 1011, 1063, 1087, 1108, 1177, 1223, 1270; VIII- 108, 194, 237, 261,302, 431,494,517, 518, 522, 523, 549, 569, 571,
  594,   635, 640, 671,787,799,
  840,   912, 992, 1002, 1010,
   1026, 1072, 1177, 1204, 1258, 1309, 1364 Ilie, profet: VIII-71, 1309 Iliescu, Gh. M.: VIII- 301 Ingres, Jean Auguste Dominique:
   VII -441; VIII - 299, 712-714, 1268, 1365
Ioan Botezătorul (înainte-Mergătorul): VII- 133, 558, 963; VIII-993, 1070, 1102, 1136
Ioan Evanghelistul (Sfântul): VIII- 507, 754, 820 Ioana d’Arc: VII - 369 Ioaniţescu, D. R.: VII- 667-669 Ioaniţiu, editor: VII - 440, 986 lonescu, Emilian: VIII - 794 Ionescu, Nae: VIII - 938 lonescu, Take: VII - 50, 1003, 1053; VIII - 705 Ionescu-Brăila: VII - 737, 867 Ionescu-Mihăieşti, Constantin:
   VIII   -301 Ionescu-Sin, Gheorghe: VIII -
   1066
Iorga, Nicolae: VII - 637-641, 842, 1005, 1227, 1271; VIII
   -   255, 424, 731-734, 737, 759-765, 774, 775, 786,787, 791,792, 796-798, 803-807, 814-816, 823-826, 829, 837, 841-843, 855, 856, 862, 869-871,874-876, 888, 889, 903, 905-909, 916, 922, 928-930, 939, 965-967, 969, 970, 1033-1035,1073-1075,1279, 1310, 1311, 1368 Iorga, Th.: VIII - 1052
INDICE DE NUME
1335
 Iosif Gheorghian, mitropolit primat: VII - 920, 1008; VIII- 1000, 1001 Iosif Naniescu, mitropolit: VII— 1008
 Iosif, St. O.: VIII - 423, 565 Iota, medic: VII - 413 Ipsilanti, Alexandru I.: V7// — 48;
    VIII-     243, 244 Irimescu, Ştefan: VIII - 301 Irod Antipas: VIII - 641 Irodiada (Herodiada): VIII -1070 1136 Isacu, Coriolan: VIII - 523 Iser, Iosif: VIII- 681 Istrati, Constantin N: VIII- 322, 327, 334, 336-340, 1243, 1244, 1361 Istrati, Panait: VIII - 413, 647, 702
 Iuda (Iscarioteanu, Iscariotul):
    VIII-     302, 870 Iunian, Grigore: VII- 518-521, 1221, 1270 Iusupov, F.: VII- 560 Ivan cel Groaznic: VII- 104 Ivaşcu, Gheorghe: VIII - 872
 J
 Jaures, Jean : VII - 661, 662;
    VIII   - 229, 593, 594, 646,
    1364
 Jianu, Iancu: VIII - 938 Jora, Mihail: VII- 565, 742 Juster, P.: VII - 898, 899
 K
 Kalinderu, Ioan: VII - 634;
   VIII    - 223, 1093 Kant, Immanuel: VII - 131, 408, 419; VIII-339 Kempis, Thomas: VIII - 462 Kipling, Locwood John: VIII-701
 Kipling, Rudyard: VIII - 701, 702, 1267, 1365 Kiriacescu, Oscar: VII - 47 Kiriacov, Th.: VIII- 973 Kiriţescu, Alexandru: VIII -974
                    Kiselev (Kiselefif) Pavel Dmi-trievici: VIII — 66, 300 Kleop, monah: VIII - 1055 Kludsky, circul: VII-857, 858, 917
Kogălniceanu, Mihail;: VIII -905
Kramitz, negustor: VII - 789, 790
 Kreisler, Fritz: VIII-711 Krishnamurti, Jiddu: VII- 338;
   VIII- 15 Kropotkin, Piotr Alekseevici:
   VII- 573; VIII- 1118 Kundid, medic: VII- 149, 150, 152, 160, 1198, 1266; Kvapil, J. S.: VIII -731
 L
 Labin, Simon: VIII - 871 La Bruyere, Jean de: VII - 436 La Fontaine, Jean de: VII-253, 798; VIII-970, 1149, 1155
1336
INDICE DE NUME
Laforgue, Jules: VII- 172; VIII
   -  1206
Lahovary, Alexandru: VII - 632 Lamaître, Jules: VII - 302 Lamartine, Alphonse-Marie-Louis de Prât de: VIII - 440 Lambru, Dumitru: VII - 342 Lavoisier, Antoine Laurent de:
   VII-     179 Lăcureanu, preot: VII - 920 Lăpuşneanu, Alexandru: VIII -
   892
Lăzăreanu, Barbu: VII - 399, 439
Le Bon, Gustave: VII - 232, 466, 994, 995 Lenin (Ulianov), Vladimir Ilici:
   VII   - 450, 468, 545; VIII-408, 429, 647 Leonardo da Vinci: VII - 136, 372-375; VIII-75, 469 Lepedatu, Alexandru: VIII- 1259 Lesnea, George: VIII - 228 Levaditi, Constantin: VIII- 340 Le Verrier, Urbain: VIII- 98, 607 Levezow, Ulrica: VII - 496 Levine, compozitor: VIII - 606 Lindbergh, Charles: VII - 535, 536
Litvinov, Maksim Maksimovici:
   VIII-  408, 810, 812, 1045, 1048
Longhin, Scarlat: VIII — 301 Loti, Pierre: VII- 1102; VIII-422 Loubet, fîmile: VIII - 493 Loucher, lege: VIII - 41 Louis Second: VIII - 455, 730
Louis XIV, regele Franţei: VII-259; VIII-706 Louis XV, regele Franţei: VIII-502, 847 Louys, Pierre: VII - 31 Lovinescu, Eugen: VII - 38;
   VIII- 886, 948, 949 Luca, Fănică: VII - 602, 742, 944
Luchian, Ştefan: VII - 324, 509-511,632, 634,774,819, 1220, 1270; VIII - 685-688, 946, 947, 951, 1018, 1092, 1097, 1194-1202, 1319, 1373
Ludovic II al Bavariei: VIII- 299 Lupaş, N. VII-623; VIII- 1072 Lupu, Nicolae: VII - 1065;
   VIII-    550, 880 Lupu, Petrache (Maglavidul):
   VIII     - 670, 673-675, 1365 Luther, Martin: VII-203, 226, 894, 1010; VIII-455 Lynch, John Mary: VII - 683
M
Macarie, ieromonah: VIII- 954, 1053
Macedonski, Al.: VIII-7% Machiavelli, Niccolo: VIII -612, 818 Macri, Panait: VII - 670-672, 1229, 1271 Madgearu, Virgil: VIII - 179, 180-182, 1234, 1359 Maeterlinck, Maurice: VII -585, 640
INDICE DE NUME
1337
Magel, Beno: VIII - 727 Magheru, George: VIII - 301 Magieru, Cornel: VIII - 1306, 1308
Maican, Aurel: VIII - 1052 Maidlinger, A.: VII - 899 Maiorescu, Titu: VII - 404, 1064; VIII - 796, 1205, 1206, 1208, 1209 Malaxa, Nicolae: VIII - 776-
   778,     1269, 1276, 1367 Maniu, Adrian: VII - 48, 208, 426; VIII- 1053, 1259 Maniu, Iuliu: VII - 450, 580, 1105-1107, 1256, 1275; VIII -259, 818 Manolescu, compania: VIII -801
Manuilă, Sabin: VII - 36, 736 Marchand, Leopold: VIII- 801, 802
Marconi, Guglielmo: VII— 414, 472; VIII- 162 Marcus Aurelius Antonius, împărat roman: VII- 60, 1111;
   VIII-    335, 336, 586, 1211 Marghiloman, Alexandru: VII -234, 341, 664, 1003 Maria (Născătoarea de Dumnezeu, Fecioara Maria, Sfanta Fecioară, Maica Domnului, Madonna):
   VII - 58, 62, 148, 162, 397, 407, 495, 558, 671, 750;
   VIII-    18, 352, 503, 574,671, 799, 840, 984, 987 Maria Magdalena: VIII - 909
Maria, regina României: VII -977, 979, 980, 1247, 1273;
   VIII     - 352, 677, 678, 868, 957, 998, 1003, 1004, 1030, 1144, 1165, 1265, 1365 Maria Tereza: VII - 370 Marin, Vasile: VIII - 808, 875 Marinescu, Gabriel: VIII - 105 Marinescu, Gheorghe: VIII -
   463
Marion, D.: VIII - 866 Marx, Karl: VII-356, 545, 573, 662, 1124; VIII - 148, 429, 1118
Massaryk, Tomâs: VI - 886, 887, 1285, 1369 Matei Basarab: VII - 80 Matei Evanghelistul: VIII- 507 Maupassant, Guyde: VIII- 1046 Maurin, pictor: VIII - 996 Mavrodi, Alexandru: VIII- 89, 127
Mavros, Nicolae: VIII - 300 Maximilian V.: VIII - 868, 1052
Măciucescu, Eustaţiu: VII - 157 Mălinesu, Vasile: VIII - 243 Mănoiu, A: VIII- 1303, 1311 Mărculescu, clovn: VII - 771 Mărculescu, Grigore: VIII -978
Mehedinţi, Simion: VII - 562, 1094; VIII - 939, 940, 969, 970
Melchisedec (Mihail Ştefănescu):
   VIII-    518, 1068 Mesmer, Franz Anton: VII - 749
1338
INDICE DE NUME
Meşterul Manole: VII - 138, 140, 175, 979; VIII- 39, 986, 1144
Metacsa (Metaxa), Margareta:
   VII-49 Metaxa D’Oro, George: VII -341, 344, 1210, 1268 Mezincescu, Dumitru: VIII -167
Micescu, Dimitrie: VIII - 328, 329, 1243, 1361 Micescu, Istrate: VII - 499-502, 1220, 1270 Michelet, Jules: VIII- 198 Michelin, fraţii: VIII - 838 Mihai, Marele Voievod: VII -493, 499, 543, 656, 887, 1149; VIII - 934, 936, 947 Mihai Viteazul: VII - 412, 1008; VIII - 83, 674, 854, 878, 880, 940 Mihail, Arhanghelul: VIII— 947 Mihail, protoiereu: VIII- 1055 Mihalache, Ion: VIII- 953, 954 Mihăileanu, Eufem: VII - 540 Mihăileanu, Ştefan: VII - 33 Mihăilescu, Gib I.: VIII - 702, 819, 867 Mihăilescu, Ştefan: VII- 1071-1074; VIII -329 Mihăilescu, colonel: VIII - 109 Mihuţă, Gavril: VIII - 1308 Milcu, N. - VIII - 160, 161, 1232, 1359 Miile, Constantin: VII - 505;
   VIII - 216
Minovici, Mina: VII - 1107-1109
Minovici, Nicolae: VII- 1108;
   VIII   - 39, 1110 Minulescu, Ion: VII- 38; VIII -68
Miracovici, Paul: VIII - 1065 Mirbeau, Octav: VII-671; VIII
   -    659, 933 Mircea cel Bătrân: VIII -674 Mircea de Hohenzollern, principele: VII- 1079; VIII- 679 Mirea, I. G.: VIII - 1018 Mironescu, George G.: VII -502,708,810 Mistral, Frederic: VII- 109 Mociorniţa, Dumitru: VIII -1004
Moga, Zaharia: VIII - 1307-1309
Moise (Moisi): VII- 136, 296, 439, 500, 525, 726 Moise, Cilibi: VII - 349 Moissan, Henri: VIII - 647 Moldovan, Victor: VII - 35 Moldovanu, Corneliu: VIII -43, 500
Moliere (Jean-Baptiste Poque-lin): VII- 242, 595; VIII-47, 87, 89, 230, 463, 933, 936, 1115, 1132, 1223,1320, 1358
Mommsen, Theodor: VIII -797
Monet, Claude: VIII - 996 Monroe, James: VII- 1037 Monseniorul Jaquet: VII -1002
INDICE DE NUME
1339
 Montaigne, Michel de: VII -847
 Morse, Samuel Finley Bresse:
   VII-      902 Morţun, Vasile: VII - 201 Moscopol, Jean: VII- 314, 698 Moscu, Alexandru: VIII- 1065 Moţa, Ion: VIII- 808, 875 Mozart, Wolfgang Amadeus:
   VII     - 96; VIII - 503, 690 Mrazec, Ludovic: VIII - 585 Miiller, Carol: VIII - 699 Musset, Alfred de: VII - 586 Mussolini, Benito: VII- 1161,
   1164; VIII - 51-53, 613, 759
 Muşatescu, Tudor: VIII — 802, 990, 998, 999, 1006, 1012, 1030, 1051
 N
 Nabucodonosor: VII- 177 Napoleon I (Napoleon Bonaparte):
   VII-   82, 131, 147, 151, 177, 224, 226, 374, 426, 494, 567, 635, 680, 772; VIII- 16, 52, 63, 178, 245, 462, 597, 930, 940, 1015, 1100
 Napoleon II (Franţois Charles Joseph Bonaparte): V7/-635 Navaro, Ramon: VIII - 962 Nădejde, Ion: VII - 201 Neagoe Basarab: VII- 140, 979;
   VIII-     1030, 1144 Neculuţă, Dumitru Theodor:
   VIII -228
 Negrea, Marţian: VIII - 606 Negri, Pola: VII - 212
 Negru, Mihail: VII - 36 Negruzzi, Iacob: VII - 397, 940
                                        Nero (Tiberius Claudius Drusus Germanicus): VII- 158, 296;
   VIII-     494 Nichita, George: VIII - 1066 Nicodim Munteanu, patriarh:
   VIII   - 548, 550, 551, 672,
   1257,    1363 Nicolae, arhiepiscop de Myra:
   VII      - 355, 361, 848, 911, 963; VIII -978 Nicolae Bălan, mitropolit: VIII-1001-1011 Nicolae Popovici, episcop: VIII— 1007
 Nicolae al II-lea, ţarul Rusiei:
   VIII-433, 494 Niculescu-Buzău, Nicolae: VIII-878
 Nietzsche, Friedrich: VII - 93, 472, 692; V7//-49, 299,431, 700, 713 Nistor, Ion: VIII - 773 Nobel, Alfred: VII - 885, 886, 1241, 1273 Nobile, Umberto: VII - 340 Noialles, Anne-Elisabeth, Contesă Mathieu de, născută Brâncoveanu: VII- 1109 Nordau, medic: VIII - 817 Nottara, Constantin: V7/-413, 508; VIII- 535 Nour, Alexis: VIII - 848-850, 857, 860
1340
INDICE DE NUME
O
Obedenaru, Alexandru: VIII-223 Odobescu, Alexandru: VII -399, 531; VIII - 469, 470-472, 1251, 1363 Ohnet, Georges: VII - 302 Oprescu, Spirache: VIII- 91, 92 Ortega y Gasset, Jose: VIII- 864 Ovidiu (Publius Ovidius Naso):
   VII-426, 1096; VIII-437
P
Palissy, Bernard: VII- 155; VIII— 146
Pallady, Theodor: VII - 153-155, 1198, 1266 Palma, arhiepiscop: VIII— 1029 Pancu, Nicolae: VIII— 414, 415,
   1248,    1362 Pann, Anton: VII - 672 Pantelimon, Sfântul: VII— 1108 Papacostea, Petre: VIII - 893 Papaver Cristache: VIII - 938 Papuc, Ion: VII - 209 Paraschivescu, Alexandru: VIII— 1018
Parhon, Constantin I.: VIII- 930 Pascal, Blaise: VII - 231, 418, 462, 555, 705, 1063; VIII-245,399,431,459,480,1198 Pasteur, Louis: VII - 225, 595, 788, 1063, 1090; VIII-339, 340, 416, 830, 1128, 1130 Patrulius, Radu: VII - 427 Pauker, Simion: VIII - 856 Paule Sibille: VIII - 605, 606 Pauvre, Lelian: VIII- 1206
Pavel (Paul, iniţial Saul), Apostolul:
   VII  - 60, 338,439, 549, 965, 1081; VIII- 16,17, 208,457, 494
Pavelescu, Cincinat: VIII- 519, 520, 565, 702, 1255, 1363 Pătrăşcanu, Dimitrie D. VIII -942-944, 1292, 1370 Pârvan, Vasile: VIII- 700, 701, 752-754, 892, 1267, 1273, 1365 1366 Peladan, Joseph: VII - 338 Peltz, I.: VIII- 505, 506 Perieţeanu, I. Gr.: VII - 621, 622, 1226, 1271; VIII-567 Perlea, Ionel: VIII- 310 Perovscki (Perovsky), general:
   VII     -87 Perpessicius (Dimirie S.
   Panaitescu): VIII -717 Persky, Serge: VII - 85 Petit, A.: VII- 899 Petrescu, Cezar: VIII - 960 Petrescu, Gr.: VIII - 340 Petrescu-Găină, N. S.: VII-632, 1000
Petrovici, Ion: VIII-737, 1039 1259
Petru cel Mare: VII - 268, 408, 1164
Petru (iniţial Simon), Sfântul:
   VII-     133, 500, 548, 563,673, 830, 965, 1008, 1013, 1080-1082, 1181; VIII- 517, 518 Petruţă, Ioan: VIII - 1307 Piacentini, Nora: VIII- 802, 865 Piccard, Auguste: VII - 174, 726, 728, 748
INDICE DE NUME
1341
Pimen, mitropolit: VIII - 523 Pirandello, Luigi: VIII - 758 Pisani, Timoleon: VIII - 682 Pitagora (Pythagoras): VII -846; VIII- 342, 399, 562 Platon: VIII- 894 Plutarh: VIII - 63, 173 Pobedonosţev, Konstantin Petro viei: VII - 573 Poe, Edgar Allan: V7/-369, 374, 616, 721; VIII - 480 Pohl, anticar: VII- 1008-1010,
   1249,    1274; VIII- 517, 518, 1254,1363 Poincare, Jules Henri: VIII -302, 431, 995 Poincare, Raymond: VII - 49, 225
Polihroniade, Mihail: VIII- 797 Polizu, H.: VIII- 978 Pop, Mirela: VII - 106, 109, 1195, 1266 Pop, Vasile: VII- 89-91,106-110 Popa Tatu: VIII- 177, 803 Popa, Vasile: VIII - 707 Popa, Victor Ion: VIII - 1032 Popescu, Elvira: VII - 49 Popescu, Gabriel: VIII - 354 Popescu, I. M. : VIII - 148 Popescu, Romeo: V7//-784, 785 Popescu, Sică: VII- 1065-1067 Popescu, Stelian: VIII - 978, 856, 1032, 1033 Popovici, Doru: VII -785 Popovici, Eusebiu: VIII- 389-391 Popovici, Mihail: VII - 27 Popovici, Nicolae: VIII - 1071 Porumbaru, Emanoil: VII — 21
Praxitele (Praxiteles): V77-441, 1164; VIII -82, 562 Preziosi, Domenico: VII - 858 Proca, Gheorghe: VIII - 1128 Prodan, Paul: VIII - 978 Protopopescu, Pake: VII - 532, 865, 1009; VIII- 357 Proust, Marcel: VII - 42, 408 Prund, Borgo: VIII - 1065 Psellos, Mihail: VIII- 894 Puşkin, Alexandr Sergheevici:
   VIII-    644 Puţureanu, medic:       VIII   -
   145-147,415,877,1128,1359 Puvis de Chavannes, Pierre: VII -154
R
Rabelais, Franţois: W7/-44, 75,
   298,     399, 996 Racine, Jean: VII- 1091; VIII-603
Radovici, Al. Gh.: VII - 201 Radu de la Afumaţi: VII - 569 Radu Negru (Negru-Vodă):
   VII-     978; VIII- 177 Radu, Vasile: VIII - 730 Raffet, Auguste: VIII - 937 Rahmaninov, Serghei: VIII -606
Raspail, Franţois: VII-225, 684 Rasputin, Grigori Efimovici: VII
   -    566, 573; VIII - 494, 646 Rădulescu, Haralambie: VIII -773
                  Reaumur, Rene Antoine Ferchault de: VIII - 648
1342
INDICE DE NUME
                  Rebreanu, Liviu: VII - 38, 91, 1092; VIII- 87, 88,424, 500, 534, 681,767, 960, 1259 Redus, Elisee: VII- 1069; VIII-178
                  Reinach, Salamon: VIII- 1112 Reinhardt, Max Goldmann:
   VIII-    964, 990 Regnier, Henri de: VII - 884 Remarque, Erich Maria: VII -29, 307-309, 344 Rembrandt, Harmensz van Rijn:
   VIII     - 233 Renan, Ernst: VII - 404 Repin, Ilia: VIII - 1030 Ressu, Camil: VIII- 103,177,681 Richelieu, Armând Jean du Plessis de: VII - 423 Rimbaud, Arthur: VII - 172, 364, 456, 517; VIII - 944, 1293, 1370 Rist, Charles: VII - 629, 630, 643, 688, 1227, 1271 Rivard, Aiitoine: VIII - 1039 Roată, Ion: VIII - 968 Robespierre, Maximilien de:
   VIII-    245 Rockefeller, John: VII - 762, 763; VIII - 593 Rod, Eduard: VII - 671 Rodin, Auguste: VII - 456, 898; V7//-605 Roentgen (Rontgen): VIII- 858 Roosevelt, Franklin Delano:
   VII-     1125 Rops, Felicien: VIII - 974
Rosetti, Alexandru: VII - 603;
   VIII - 298, 705, 825, 994, 995
Rosetti, C. A.: VII- 579; VIII-222
Rosetti, Radu D.: VIII - 1078 Rosny, fraţii: VIII - 328 Roth, Ştefan Ludwig: VII—895 Roty, Louis-Oscar: VIII - 214 Rousseau, Jean Jacques: VII -391,895, 1012, 1060; VIII-
   299,    1203 Rufian, ierodiacon: VIII- 1011 Rusescu, Gheorghe: VII - 762-765
S
Sacco, Nicola: VIII - 555 Sadoveanu, Ion Marin: VIII- 828 Sadoveanu, Izabela: VII- 1101 Sadoveanu, Mihail: VII - 38;
   VIII    - 8, 9, 424, 565 Safo (Sapho): VII- 1128 Sahia, Alexandru: VIII - 819-821, 845-848, 1280, 1368 Samoilă, M.: VIII - 1052 Sardou,Victorien: VIII - 1120 Saussure, Ferdinand de: VIII -310
Sava, Ion: VIII - 972, 973, 1087, 1299 Sărmanul Klopştock (Paul D.
   Mihăescu): VII- 1029 Săveanu, Nicuşor: VII - 95 Sân-Giorgiu, Ion: VIII - 828 Scarciafico, desenator: VII-633 Scărlătescu, Florin: VIII - 978
INDICE DE NUME
1343
Schiller, Friedrich von: VII -495; VIII-493 Schliemann, Heinrich: VIII-797 Schopenhauer, Arthur: VIII -890, 1205 Scrob, Carol: VIII - 866 Segall, Solomon: VIII - 888 Seletzky, afacerea: VIII - 109, 143
Seneca, Lucius Annaeus: VIII -452
Serpollet, Leon: VIII- 61, 660, 1189
Servat, Michel: VII - 276, 896 Sesostris, Tutmes: VII - 1134 Sevastos, Mihail: VIII-7-9, 1217, 1357
Shakespeare, William: VII - 49, 98,413,616; VIII-462, 791, 792, 891, 922, 936 Shaw, Bernard: VIII - 599 Sidoli, Cesare Vittorio: VII -770, 771 Sisoe, Sfântul: VII - 269 Slătineanu, Alexandru: VIII -301
Slăvescu, Victor: VIII- 259-261,
   533,      544, 942, 1239, 1360 Smiles, Samuel: VIII- 325, 326 Soare, Soare Z.: VIII - 1320 Socor, Emil: VII- 9, 10, 17, 36 Socrate (Sokrates): VII - 269, 296
Sofronie Vulpescu, episcop:
   VIII-     1068 Solomon, regele evreilor: VII -60
 Sollogub, conte: VII - 86
Sorbul, Mihail: VIII - 965,
   976,    1296, 1370 Soru, medic: VIII - 301 Spinoza, Baruh (Benedict de):
   VII     - 439; VIII - 452, 632 Sprânceană, Spiru: VII - 941 Stalin, Iosif Vissarionovici: VII-1164; VIII- 558,816 Stamatiade, Felix: VII - 664 Stancu, Zaharia: VIII - 1052, 1053
Stăncescu, Constantin: VII -634; VIII- 896 Stăncescu, Dumitru: VIII- 223, 1018
Steilin, Theophile Alexandre:
   VIII-     996 Stein, Charlotte: VII - 494 Steinach, Eugen: VII - 547 Steinbach, D.: VIII - 868 Stendhal, Henri Beyle: VIII -833
                                        Stere, Constantin: VII - 926-930, 1244, 1273; VIII - 8,
   424,  718, 719, 850, 1268,
   1365
Steriadi, Jean: VIII -30 Sterian, I.: VII- 663, 664 Stoenescu, Benedict: VIII -1047, 1078 Storin, Gheorghe: VIII - 868, 1031
Strauss, Richard: VIII - 591 Stravolcă, avocat: 1047 Streitman, H. St.: VIII - 1036 Stresemann, Gustav: VIII - 75 Sturdza, Alexandru: VII - 632 Sturdza, Dimitrie: VII - 920
1344
INDICE DE NUME
Sturdza, Mihail Grigore: VIII -1055
Sturdza-Bulandra, Lucia: VIII-868, 877, 964, 999 Sue, Eugene: VIII — 1001 Swedenborg, Emanuel: VII- 204 Swift, Jonathan: VIII- 600, 777 Szathmary, Al.: 937 Ş
Şaliapin, Fiodor Ivanovici: VII -723
Şaban-Făgeţel, C.: VII - 452 Şaraga, Renee: VIII-1087, 1088 Şăineanu, Lazăr: VII - 439 Şeicaru, Pamfil: VIII - 798 Şeineanu, fraţii: VIII - 937 Şerban Vodă Cantacuzino: VII -607; VIII - 84, 91, 300 Şerban, inginer: VII - 759 Şincai, Gheorghe (liceul): VIII-84, 166
Şirato, Francisc: VII- 510; VIII
   -      1084-1086, 1091-1095, 1312, 1373 Ştefan, arhidiacon: VII- 1066;
   VIII    -494, 754 Ştefan cel Mare: VII - 68, 955, 979; VIII - 473, 494, 674, 788, 814, 816 Ştirbei Vodă: VII- 540; VIII-174, 177 Ştubei, Dimitrie: VII - 621 Şuluţiu, Octav: VIII -931 Şuţu, palatul: VIII - 83
T
Tagore, Rabindranath: VII - 53, 136
Tasso, Torquato: VII - 370 Tănase, Constantin: VIII - 56, 1039-1041,        1150,   1302,
   1371
                  Tătărescu, Gheorghe: VIII -534, 779, 1027, 1051 Tăuşan, Grigore: VIII - 370 Tanoviceanu, I.: VII- 34; VIII
   - 147
Tell, Wilhelm: VII- 112, 895, 902; VIII-21 Teodoreanu, Ionel: VII- 1092;
   VIII   -959, 960, 1087 Teodoreanu, Lily (Ştefana Velisar): VIII- %7 Teodoreanu, Păstorel: VIII-74 Teodorescu, P.: VII-899 Teodosie, arhimandrit: VIII -1183
Teodosie, ieromonah: VIII -1055,1056 Teofan, ieromonah: VIII- 1055 Theodor, Cornel: VIII - 922, 923, 1290, 1369 Theodorescu Dem.: VIII ~ 1074, 1075, 1311 Thevenin, Leon: VII - 1031 Tictin, Heimann (Hariton): VII -439; VIII -937 Timică, Gheorghe: VIII - 802, 1006
Tisza, Istvân: VII- 1153; VIII-818
INDICE DE NUME
1345
                 Titulescu, Nicolae: VII - 21, 611, 712, 1161; VIII- 199, 933, 1045, 1051, 1196 Toader, Sfântul: VII- 1120 Tocilescu, Grigore: VIII - 769y 796
                 Tolstoi, Lev Nikolaevici: VII -
   57, 573, 797; VIII - 43-46, 62, 704
                 Toma d’Aquino: VII - 136, 1069; VIII-236 Tonegaru, C.: W7/-751, 1046-1048, 1078, 1272, 1365 Tonitza, Nicolae: VII - 887;
   VIII-     1021, 1022, 1084-1086,1088,1092,1093,1096 Topîrceanu, George: VIII - 8, 751, 752, 786, 1273, 1365 Trancu-Iaşi, P.: VIII - 818 Trebeuţ, Aurel: VIII - 1306 Turgheniev, Ivan Sergheevici: VII-86 Twain, Mark: VIII- 1149 Tzigara-Samurcaş, Alexandru: VII -664; VIII - 298, 1095
U
Urbeanu, medic: VIII - 415-418, 1249, 1362 Urm uz: VIII - 890, 1030
V
Vaida-Voevod, Alexandru: VII -637, 708, 710, 954; VIII -259, 817-819, 871, 872, 1280, 1368 Valery, Paul: VII - 256
Valjan, Ioan Al. Vasilescu (V. Al. Jean): VII - 472-475, 781, 1218, 1269 Vancea, Rufin: VII- 1307, 1308 Vandervelde, Emile: VIII -819 Van Gogh, Vincent: VIII- 997 Vanzetti, Bartolomeo: VIII- 555 Vartolomeu, episcop: VIII- 550 Vaschide, Nicolae: VII - 750 Vasile Lupu: VII - 569 Vasilescu, Chiriţă: VII - 530,
   534,     538 Vasilie cel Mare (Sfântul): VII-75, 76, 80, 377, 560, 949, 964, 985,1194,1266; VIII-
   575,     703, 1027 Vasiliu-Birlic, Grigore: VIII -878, 998 Vassu, Octavian: VII - 482 Vatamaniuc, D.: VIII - 1271 Vavilina, Elena: VII - 622-624,
   1126,    1271 Văcărescu, Ienăchiţă: VII-217 Vâlcovici, Victor: VII - 432, 639; VIII- 1311 Veniamin Costachi, mitropolit:
   VIII-    242, 243 Ventura, Marioara: VIII- 311, 801
                    Vergiliu (Publius Vergilius Maro): VII- 1096, 1155 Verlaine, Paul: VII - 188; VIII
   -    45, 423, 564 Vermont, Nicolae: VII - 632-634, 1227, 1271 Verne, Jules: VIII - 239 Vespucci, Amerigo: VIII- 1128 Viator, Scotus: VIII - 847 Villon, Fran9ois: VIII - 1206
 1346
INDICE DE NUME
Visarion Puiu, episcop: VIII -236
Visarion, mitropolit: VIII- 550, 1305, 1306 Vissarion, I.: VIII - 707 Vlad Ţepeş: VII- 80; VIII- 494 Vladimirescu Tudor: V7//-240-245, 953, 1238, 1360 Vlahuţă, Alexandru: VII - 335, 338, 1092; VIII - 273, 796 Vlădescu, G. M. : VIII - 766 Vlădescu, Ion: VIII- 732 Vlădica Valeriu: VII - 1008 Voiculescu, Marioara: VIII -801
Voina, Aurel: VII - 394-396 Voinescu, Alice: VII - 542 Voinescu, Eugeniu: VIII- 1093 Vollard, Ambroşie: VIII - 996, 997
Voltaire (Franţois-Marie Arouet):
   VII- 36, 456, 1008; VIII-612, 933 Voronov, doctor: VII - 547 Vrioni, Aida: VIII- 351
W
Wagner, Richard: VII - 445, 494,742, 841,843, 995-998;
   VIII  - 299, 502, 604, 690, 713, 761, 828, 851
Wassermann, August von: VII -668
Weiss, W.: VII- 899 Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei: VIII - 433, 913 Wilson, Thomas Woodrow: VII-535; VIII - 434 Wisner, medic: VIII - 301 Withman, Walt: VII- 51 Wolf, Leibu: VIII- 871
X
Xenopol, A. D.: VIII- 242, 796 Z
Zahareanu, Jean: VII - 844-846, 1239, 1273 Zamfirescu, Duiliu: VII- 1092;
   VIII   - 412, 796 Zarifopol, Paul: VIII- 392, 451-454, 705, 1247, 1250, 1362 Zimniceanu, Marioara: VII -31,32; VIII-977, 978,1120, 1121, 1314, 1372 Zissu, A. L.: VII - 59, 60 Zola, Emil: VII- 504, 554, 790, 1063; VIII - 395, 414, 506 Zoroastru: VII-227, 861, 1050 Zwingli, Ulrich: VII- 1010
ILUSTRAŢII
5 VOLUME DE TUDOR ARGHEZI
1. CUVINTE POTRIVITE (versuri). 2. CARTEA FEMEILOR FRUMOASE. 3. CARTEA COPIILOR. 4. CARTEA CÂINILOR, A MÂŢELOR, A OILOR ŞI A CAPRE* LOR. 5. AMINTIRILE 1ERODIACONULUI IOSIF.
       Am primit de la D
 sama de lei -................ subscriere la
 plăti...............-...........................
                                                                                                                                         volume-...
        Semnătura Primitorului
         KotJu — Su-bacrtcrea este:
         1.         De lOQO lei la seria, întreagă de 5 volume, plătită anticipai odată mu in 5 ftucţiuni de căie ăOO iei.
         2. De 200 lei la primul volum, pkltU anticipat.
         Subitcriitorih/r J<i seria întreagă plătită integral, le este rezemat un'tiraj special numerotat, de amator.
         Volumele vor fi livrata la domiciliu câte imul la S luni, după adunarea cel pu[in a o mie de sxibsct'ieri plătite.
         Pentru rteslaţţi'ri complimentare se va tntre&uinfa adresa: T. AKGICEÎCI, ii, BÎILKVABDUL ELISABETA, BUCmiEŞTL
 Formular de comandă, expediat tuturor librăriilor din ţară, în vederea stabilirii tirajului pentru volumele menţionate, 1925- Proiectul editorial nu s-a realizat.
1350
                                                        /.6                  f-f 3$
 &U, a.*£-            £A**rvJ\M- <v4 A*»'     A/ •                           jLi,K*r /lt Ari
 <°d*» i*KyjU.                                                         f       \m ■
                                                     <fa4i*+r*- a**-   r       $*    aji*.
                                                                                           C^£,*£*> -
                          /?*+£ i) &-L           0&Lj-*An- O-                          - Cxw>4^i-«l'^'
 ✓**1^" - £++£. -1» <**-&< «.-4--        2^-                                 JU.            e>*                       PJ^&*-y
 tr^s                jb*      >^uV~<^v^1ţ          ^*-«l.«                                        &. ,41^- ^ OK^V .' y^t,
 o«-- /l«^L4i-fs1^    ? >*
 A+f-*,                            -5*    -, ,« y «...O '^.M-,S%ls{-< t
 a^Xi^/-tţ (jT ,, 5^5JT A'^-iJsJL-
 £~            Jitf/ix /i<A^- I
 A*-/f-<t.ji«-A- tcx/T-C- ^
«-               "*•'  tr&%.***~~
            «0                 V-" pA— X+Uts&J A»- A.t /&&*■*?--£■
 <£ £**^2" V zl* - V                      -^*-                         y    /«, UA-  U.ÂT wAl ’
            <»£-■     /v*ipS-«~ -«*»- -ui(-H,iV^ jL-                        ■MX*- Ok-              k-~
 CA*t                     •<«./<_*                                                            -£u^y. *Sx*+ -*.' £kA h^-*AA.'
 VJ**- «, t>v^t / oc- *J«.                                    m^*~ **-»-              -âu.        *~
 A>-*«^£" fi, . £i»-1                                   .^^-« ««AîtX^. . /"»«»•
 a- jţ*r>£            *-+*—»s-*£. -4f-               **' . *L*~ a-l«JL**-*f<-.
                                ('*£•'. btr*^ •k- £+**- y?'. &&*£*■*' «II ^         ****»■                <&**»»+
                          . /fiu> ■#■«* «✓îV .&- fJtsCtty «<-*~t                <^i***^uvJb*vuJLu»,'
            » K-v^y .                                                       OJUAJZ-*'
 J^yJr                                                       «*-<^—    *                       *l^i.
 fC.*~/-*UM-   {&/rJLZ*4r€*£..     Ct^ţC /« ■• J. &LJ *&*>.' ,.f Cm- o CAŞUL*-*' oL*~
 *-£**^ms• ^(AA^CxA^Ji Â-"~- +^Ltrt l^r* «u~^>JkLs\ji£t~ *^a~aa+JCl *«*
            *L (UvC-3 .                           «*-«'-4.                    iu**'
                                                     i>*^' V &Jt^i0£t, „
 .C<t   eitt/t,                        A/^vjGi. S f* . *» fţ dt ~U- l^, wwl /   w>< -*■>,- ‘■-^‘1 •*
            'U ■, I mm*e^C.                             ^                         >
 “      Ât~ţ~4.     $ L^r a*- <*• -tjii'i'tA*. H+^irt \
                          M. ^«4a.V # aLuf** V'VL.-* (C Ş-Ci^. )v"
 ^v*          O                                   *4*LAM.  c£U*r^ ?*^ «4-          <9>t*^-
 ■a.'iCi. ^ţnoyt •-><*,*—               ^ <CA*tJ»<_ U«*< /utiA/ffavjţi-                fie                   ~
                                            c£<UrJ-* - ■ J ^                      .
1351
    —    9<h, <ttAvJ                                        foujtz   f'xW/»?*-    $4.   juus-:
                  •***- *w%4ot. Z«t'                                      &>£,    Şvi «d^*
                  , jw‘          r                            -Jţ*        Ş*ĂnU*&*4*.    4+..
    /***+* }***-                                 «£t- trtZ^ejC <C, U«A^ «E
                  +rJ+^*JL Otssi ^MutM . AJL <4►*'/►*- ^u~^+J$ăr           •£. t-%Â**    f**r
    fi?ur    y+pJU^tA>u ^                                         -v^Z- (L*: f u^~C «**. wL- Jtcu^ţxâfăir \wLei&
                  £*       I^U-- V^-yUirt-v#   <^cA- »»^|A ' vC**'
    <-■' «w-^C* <*u>-4lww£«4£^f^   t AOmffX- .««>««.■&- UM-       £S^*fc»v-o«-     A.    ca&k-
    ~71fi *+*M-U>tL- cm-                                djL— m ^.UTAuÂr                                   J tu*.
    #*. c^Ar&Jte:, yz^C~*ruU»+~ .
          .C*—           ■yC'Ct^ /Lţ^*A.              ^xcsfer' 4»4A^$L.    *L*      cu^4tJu^A^^.J.
    &jh4Z
          ~f'%fiyujtA.                                                 y*~ ^*1-' ^It.      J  . </
          •***£»*jC*tk£* .                                                          .     /# a.
                  Ch.tor’ C<<£»v£. ^4^&A^aT / ^*-      '£+*+4™*-4‘                  f      •
                                   '^v^'u^. a^j~ + +*'  '&'.                 "  &-**» ^JU'cZ6j«>'
                  '£**£■ 4y4*f~f              t*k^(4J ^ A+yvZffajL ^Tk.                     CtyA**gj.it*. , &. "
    o^mvv.   **                               cm^cjlAt^uT fi*u4-îcj€.T,                                 4*- **+*
    4^,               U< , cuun^.—/ »*•*/■ *fJZ tmUi'f          mA'*- m4f£t*-4' JU~ f+Ă*ţx*^L^
    4»                       J*.   tfaitsiJf' BţS /jrfllL v «k.               Om£~»+*
    (/tXc.^nr£*C f                 C.                <yu*n/*<*-   /ov^M- *«~ÂT JUi+K*»~   l+h
    J&jjk-L- &ajJL+* •
          £<**£-  C£K**+r**'   f /uAuj. 'uujl+â^' , u*AXfC~                               f.
    i4CL^L *6-^ fc c££*f&r*b sh£frZy*îi**' pt^.«^.iitât              t 0 8»*<lAU^OU » J^V*«Uf»
          -^CMuii^r tflU»*. t U/10&-     &£<S*&£                         f~-*'  A*f^’
    .<*'’■ *■•■«» ji***Âh*Az jkj*+J+.ijLf4. -v,' /»*_ /Cc^A„mld., •&*- j ^**',      ^
    ,$ct~vî+**,                    (L. ^fclA /-S^^O^b                 Tt^MP^h. „   U. d. buh-
    jidG 44, - £                       , m f^rfit+Ck* Ja, ot*^v^4' *V4Â!»ut >»•          ^•*-~
    MntU. t***                     c^*r                 mJiZiJU^Â. J^c- ,
                                                                                              Jt*-
     'fax /                 CA-vA  /«. t.n'iiW                          tfiHV*- f ^,Ayfc,(y^u~
     /<*•£***** /*,                                 w X» «*>*^*>3 ^
     "v^‘    i^4-                                                       J5*'         '**4tw-**yw.    -i>-
                       ţ ■v*r^»«^'                  ^     M.                              «i iT)i  «»• «/'V**-
     u^'tfy*f*' t **"* Â^t^W f Mt. *±ţ*A*sh                                       - '/Zy^^JL. UaJ- S U^Ac^g,
     . ^*t*- **—«-*3£.                                t«>                                                      s  «ElîăSl,
              tZj—fJLm. ,•***■ *A^                                      O».*,*,£.   *M4nA-Z*t±i?' J
     sruA&„ Jj~*wtt. -
              ^ Jr*yk- *J*~*-4^fidl-                                     t*~ ^TJuJt»*          it  £mĂ~d*.
              CuivwJ^i. *                                               «.
File din manuscrisul inedit Patronul. Documentări pentru un roman.
1352
  ?<At.
     4* ~ î 4' -î*.
*^*<^*vc/>ir-n^ţjyujZ
   '■  •$*.         uU                              o               f*£:A^ctL   jL     Mt     7V    fk-’w ;
                          /«i- -um^ t*- '*»' yL»Ă^fiC- C^4<!yuM •
 p , *£+J'
   jJxZt*
                                                                                      Zi, tj**C*f£s -*»“ f?t-cc- .
                                                                                            Hf&lZJtinf /» Ol.
   . £ ^<jfc ^ . -r-,-■~/~- *V/
 &AM4C
 4***, f^KafsuU, ^uAC'
 *^Ai44A^L u^ţjtX- «jL &.        *
 t,      »        -     -■ «M^c, .
 '**' f~-tMtL£ r*
 /***•£/ 14jC *«;-£.                 <U_  <U^Z         ,^-Z
            ^*HA' '           <â^,i4iu5&                <Ţf  (j* /-*> &-*-f~zi&- «^uuiSt w*
 ^V<^t A~V f^^ryc^ „                                JL-fi,^       r^c                   L'mW- —
            f* -,'^' ~                 ^           **Z>. *£• m+K* ~£P*Jt^*-~ ~^'yoZt+ii-t-cSL
+Jtur~*C-vtJC, t* c^tc^db +o*~ «t**-"'*-'**’ •&*''
 ' *     ^       *" *«*&}+***-            , £-t#K&Z     JU. *AX«u *e^UT~ 4u~.
 ^ "V            «-               ^rJ..,^T,j!. ^ ,r..J,-^,                  C-+*
 -w ««Jit T^r
 £*aa Jf*^MkjHtx^ Xi-ou ^ <L*urxi**M. &ţcg.
 *)^^MKs«UWc{. t J^t£0^i<t*4e W■«v «w AhlJ**                    '
 s\j£         «***-               fJa^oC y                   -^*r         ✓!*£<- c*^ MA>^-
            • n^-x ^                           Lj&^ / ^^.W- ^ t04»u£ -*A^1
            ^ ^ ^ <.•*_ M * •
            7"*f ,               -   *w£ ,       *. ILrZfJk  1U,1**4t&Z <Z MÂAU^U ««*.-
                     /^aX~         JjJl_                      Ba,                       tixA- —
 <Ujv>kAu‘ iT    <_      ., , v              /
                                   ~ -•                      ^ l».*:<*ut
                                   l~- tr^CtC- ŞC&JL. &                   J^Zţ**Zt‘irrZbrfi'-
                                           £». mX- ’^hC. JmmC . il^uL {«M**/ 4rT M*»*- «W * fe, . _/V^y,         J.     ,            w                     ,
            .^S^L^JU. ^          -          •                    r^--> .-
'-~^ >~ -«-r^fc -•• ----------------!*. ZZ~L ^tr,
           1*/J^ /«'«*- M 1 g-.~*'\^-          ^*»-<^*- <*V^r            ^6vXt <^i.-'^~'
  ~ŢJ'~-*- “r“ ->t A»*^- , t»"-t                           i. ilU-
  <.                                              1^ ,.^/^jL JUiys*.
  *■ *tausu^                            ^   ^  s^,. .       _ .          -
***^‘                                            ~-
                                        -^BT
  ^-H^StX-
, ft&.4j2uj*> -r^w,
1353
                   *Zr^*jriu-SL' "t             +*.                       «w- CX'                      >x^T
                                  **&'■» yî>                             -faj^   (/^fSKO-*- .
             •             "V /• ff*J~4- £+£*-                  ^                       <7L     -U*J~$AL
                           ^C £, '^'*-^-r^                  TV"  jAtl Jtc-      »,’                «** s**-
                           o              j.                 .  f<<^-                  *°-t t^J-^ <^~
   •v-      v.* <t*-                      rtU— £{~~b. f /t<^_^            4y^4rai.^lxj ^                  *
             atry^^v^ZZ' O*—“- *-*»- Te £**-& »5-o—<uPys^j- ‘ *-*-
                   ><- J<^X?L                                             Ko^t O^-Ct- *£>-*-
   'if-c^t^jy^x, f «^tLX^                         ?  Ia,  Ict J+— »-v—'             I A. 1**^.—®-
   ,<-*J_ ^                \t£t<£ ttn^JL. f w^tv tvCav»^ inJZ^x~^ c^a-i^4 ■*-»-“ Ă<A-'r *-f
   f>* fXC^J: Jj- <^0^. ' 'JtJ-^r t^cLcLCS-XL- U<-
   t*'h£4*s£+A*      xtJH, £*-c-                                a ^!n«^-'*-»-‘ £^. «< fy-**
   *— ,/r-ţ. JjUjUt &*Tc*_iu^jî- fltZ^ CiAt f        t>*~ <-*t- / J.»     V-*^  S- /w«A# V.
   £*.               /UJ*.              Jfi.   c^-M-“              £,     tÂ-*-^cc-' »-^J- * *j*£
   ^*_> ‘*+-T'U<l~frV.*? /C fi-                 £V«_/-*~£*''/ w^-  £. ~i£ • V^-^" ■*• “‘^" t->^- ~
   ţ^SLJ.^A— isvhuţ*’ oJ tC“                                       <Z*r»spJC~Ss /»— tv^c^t-
   tcrJ-^xJ^T' V*                   *~lxuSL.     J*.         ,   Ahl'     *•-            Ţ' *** ^*'*~’*-"
   t-^M^jUudL^*^, tw           t^ft^hu. ^LuZ                                 /    *'*- °-*y*f/-ir
   t oU^PZcmJ^. ■jC                JW.
   >," /Li. .*»
   »' « ft*Acţr£ r .. ■f t^TVAA^S-^. /
   »-v*' UiT               J^_                                j
   fi*.M^-V-tJrC^Lr -                  X^~ »
   ^         ^                     ,     *v^
   îc*W-*v.      w-v-Zw^-           ^l/o-r^C
   />,*- -X&:.
 ^C—f #                    *.' •           »^-'
 u                       ’j*.'" t> y        —
       trJ^/WuJî.                        >r''£\
 p            X^“          «ilJ
 to~-V.£- J^-                              V
         <Bvxr^t_L, ÎAu/oX ^ t.
         *» ’            A.1"        *L. *^c —
                                                                                               <ao- ^£>-»’>'!W,
  ^ ^L^7’
      Manuscrisul articolului Funcţionarul, aflat Ia Muzeul Literaturii Române, Bucureşti.
1354
ADAM
ANUL II.-No. 1 Ridactor: I. LUDO 15 Malu 1830
COLABORBAZA D-ND: TUDOR ARGHBE1, DR. H. F1SCHGOLD, B. FUNDOIANU, DR. RADOV1C1, F. ADERCA, DR. I. R. ROTHENBERG, DR. yGRBC, L LUDO. ILUSTRAŢII DE: ARH. ICA GRAD, M. K1SSLING, KAETHE KOLLW1TZ, MARCEL IANCU.
REDACŢIA Şt A DMINISTR AŢ IAi STRADA ISMAtU 18, BUCUREŞTI IV Pr*HuI unui exemplar Lei 8                        AJ*On«m«ntui «nuni 1ŞQ
 1355
CONVORBIRI LITERARE
           LXVII 7-9
      L V I
  A. ODOBESCV
   IULIE - SEPTEMBRIE 1934
1356
   REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE
ANUL H.         i    SEPTEMBRIE 1935           Nr. 9.
T. ARGHEZI . . . . . . . Bilete ..... i.........483
PAUL ZARIFOPOL .... Poezia Românească în epoca lui
                          Asachi şi Eliade Rădulescu . 494
N, DAVIDESCU ..... Din ciclul «Roma»............505
EMERIC KÂDÂR............Povestea unui măgăruş . . . 510
VLAICU BÂRNA ..... Cabane albe . .       ..... 525
RADU BOUREANU . . . . Picioarele lui Guliver . . . . 527
P. P. NEGULESCU .... Marsilio Ficino............533
AL. EM. LAHOVARY . . . Amintiri diplomatice ... 550 DAN RĂDULESCU .... Impasul atomisticei moderne . 570
EM. BUCUŢA..............Scrisorile trimise de Duiliu
                          Zamfirescu lui Titu Maio-
                          rescu ................582
EUGEN DEMETRESCU . . Deficienţă bugetară........600
HAIG ACTERIAN...........Note dramaturgice.......628
ŞERBAN CIO CULE SCU . Aspecte lirice contemporane , 643
                     CRONICI
RUGĂCIUNEA LUI PETRU CERCEL de Al Ciorănescu (660); ROMANUL UNUI INTELECTUAL de Vladbmr Streinu (666); WALTER PATER, PRECURSORUL ABATELUI BREMOND de V. Cristian (673); TOLEDO — EL GRECO de Ai. Bustdoctanu (678); CUM ÎL ÎNŢELEG PE CfiZANNE de K. H. Zambaccian (683); PROBLEMATICA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ IN LUMINA PUBLICAŢIILOR MAGHIARE de Gr. Popa (687); ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE de D. J. Suthianu (690); ÎNTREBUINŢAREA TIMPULUI LIBER PENTRU FORMAREA SPIRITULUI ŞI A PERSONALITĂŢII de iV/ru Comarnescu (693); MODA de George Stroe (697); GÂNDIREA ECONOMICĂ IN ROMÂNIA de Ion Veverca (701).
   REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI
                     1357
MUZKÂsiPOEZIE
   REVISTA FILARMONICEI
           IN ACEST NUMĂR COLABOREAZĂ:
           Constantin B răii oi u * Tudor Argkezi. Victoria Drago$-Ursu • JVliliail Andricu Ai rian jMLaniu • Emanoil Ciomac Dr. V". Voiculcscu • N. CreveJia Bariu Lăzăreanu • Radu Păltiniş.
 A N U L I, X936 FEBRUARIE           No. 4
 EDITURA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE
        Tudor Arghezi grav bolnav
    Tudor Arghezi, poetul care-a deschis drumuri noui în lirica românească actuală şi publicistul care-a ridicat pamfletul la culmi de artă, se află grav bolnav, de câtăva vreme, în izolatul său cuib din strada Mărţişor.
    Este o veste care întristează pe iubitorii de poezie. Tudor Arghezi este pentru mulţi scriitorul care-a descoperit fm’nuseti inedite în peisajul culturii româneşti *
    Ii dorim grabnică sănătate, spre a se întoarce la masa de lucru printre stelele şi luceferii inspiraţiei sale.
,Timpul", an. III, nr. 13, 7 august 1939, p. 1.
 1359
MINISTERUL DE INTERNE                                Bucureşti
              ------                      No.  SJto....din Xt mi.......#37
       SERVICIUL CiNZUSII
                                     Către b~1 1.5 #î«odor*sct2^Argh«ai BdU Bliaal>#ta *i*. Baour#şti
                                     Binevoiţi vă^rog a lua cunoştinţă vă D-nul Ministru de Interne u aprobat cererea Dus, peutru apariţia
                revistei        «Wnyggie TTR PflPftflfLt........................
                 cu condiţianea de a respecta In totul dispoziţiuniîe privitoare la cenzură.
                       Prezenta autorizaţie este personală şi netransmisibtiâ şi este nulă dacă în termen de 60 zile — începând de azi pubţicaţiunea nu apare, precum şi dacă este înstrăinată>—
         Autorizaţie pentru apariţia revistei „Bilete de Papagal", 17 mai 1937.
      ^                  7
/ + ^ ^xlâ w*** **?                 ^
               >.ţ£ [-*?•-
No, I
                     (478)
 «■wsbeebbb^ssssssi^^msa^sa^Ă
bikW ________
  > d«r papaaal
                         BILETE LITERARE.
         r Dîa ordinal M. Sale, Luni 7 Iunie a început culesul h ţJÎUhib al manuscrisului Părinţilor Galaction şi Radu» traducătorii VechiJlui şi Nouîuî Testament Noua versiune ro-. mâneasdi a Sfintelor Seripiuri va fi tipărită ta editura Fum daliilor Regaîc p<?ntnt Literatură şi Artă şi prezintata, ere* dern, pubikuhii cel mai târzia, .până î;i Zhu Orţii din 1938.
 Monumentala întreprindere a Fmkiatiiîor dăruieşte limbii, h!î";1 iezită şi totodată rafinată <fs lucrătorii literaturii «I-rîriîkH 20 d? ani, tm mare «{otUincni iar libliolecii şi ct-tigrului o relicvă de frumuseţe severa. Cartea Cărţilor in noua fi transpunere se va înfăţişa din priciul de vedem tyrafic şi ai volumului, ca versiunea îfâncej'M' a Biblici, seratfată de Louis Second, pastor al Bisericii tfta Geneva* şi tipărită în Anglia, la GuiWfcrd. Op^ra între agii va fi cit* prinsă într’o mie de pagini, pagina va avea aproximativ 126 de râmhm tk câte 36 litere aproximativ, cu textul despicat ţattgitttdMJaî î« tlottu, pentru o mai ,n§oax£ lecturi Lrtsra,
  s.**
 iK
 Şpalt cu indicaţii de tehnoredactare ale lui Tudor Arghezi.
 1361
                    V- &
          BILETE <h PAPAGAL'
                                        Xî
            | crosul artifîciti, să macaresse              şi $ă diaipî^e
            { lagura. Procesul de intenţie, ajuns la inchiziţiei ^mtuata, izbucnea pâtii în Parlament In Apostrof ^«venjam^itak,
            —   Ştiuţi cc te g&ndeşti — ameninţa degetul cuiva*
            —     Vă%f$c)a|i, tnă gândesc cu totul t& altc*v*, *is-jpundea Vinovatul.
            In £<Mp toată lumea se gândea exact Ia «S lingur lucru, a£»tnandu~se verbal mi .ştiu, n’asî vtmt, dtip& ce gusti^f dintr’o Regenţă de şuverani civili $i ai potcap. ^
            Voev^Mhu Mihai, 4ia moneta căruia Părintele îmi fj&streai&^'şi azi, ca xm document de sentimeat, bjfea-euţa dt# $ M, mmi cu o flz^omfe# 4» copîf
 Jflr,,ryla o Itipae* Suv^mwl a &dsît' m ţara fTI Ca'pitala ei, de sus. Afară d© vr&ro zece $K>-surprinşi ratr*« cooluzie a ^ultii şi mtr^o C60-tradicţic remarcabilă, publicul Capitalei, de unde pornesc atitudinile ţi hotărkib, a pii$dt evenimentul m ovaţii sufleteşti. Gâţiva, înzestraţi cu mobilităţi instantanee, s?au raliat opiniei pabljoe^p c^j mai lăut fost coBveriitii. tardiv
                                                        Marşul Tiner»
             6, 7* 8 îunîe. Tineretul cămia chip# răsbol »-* fr&tms inlum la uniforma &ică nepurtată de el e’a grupat după vârste,, între atrăjen ţk ptemilitarl Trei adie Bucureştii au dat spectacolul zecilor de mii de costume, orânduite fu disemina tndatoiiriîor |>re~ eCşj&H?., Uralul a, loa| al jtjpciifci* ^ emblemelor şi şl
 Şpalturi cenzurate cu articole din numărul 1, iunie 1937.
 1362
 CENZURAT
  •friMşrr
  \ W£T£ & PAW®$,.
   pentru estetica formatului şt cânţi tatei rflateriaftiM, h<M&£ urnii format portativ, de buzunar, a fost ale*£$ dintrt ««1* mai tn&n&mte, cu o floare, cum este nuntit desenul «tovIftSŢ In: imprimerie, totuş foarte limpede şi citeaţi 'Credterit * fti ci maşinile de cules «a fost înzestrate cu Bistriţe $pccî#l gravate pentru BiWîk Regele Carol Iţ
   Hârtia cart va staji să poirte pria tja»p«ri rfov*dt weadii. tocatului, credinţei, Kmei voinţe şi Jftrtfdor.;
      Y
 şSfcs
 4^
         -                             ISwrŞjQBţitilIlk I*
         ^îtidiazdt” *f* tmajitiE, de wfcţirtsae* /«ţel <& f* aistenti agenţilor de distrugere • obkfcbiţi şi dSesitî tk coaţ» păcttL, ca si împiedice transperafcţa celor două tipare &m prapuse. Cerneala, de asemeni, va fi nHn cde'«na! fim, vtiîixife la ftompe.
            Uobm Biblie va fi Insoliţi ide o prefaţă a Ctitorului ei': Suveranul*
         ! De Crăciun (1936)' s’a tigSrit U .Kladno, traducem hi limba Ce3$ % volumului „Ochii Maicii Domnului: Oci Matky Pant" de CM Tudor Afghe», şenaâ de D4 Dr. J. S. -Kvapil,, , profesor, şi apărafâ. îţi condiţii grafice mai prern de orice, ejpgii. Conjunctura -prezintă acest caracter de total desinteres, U autorul nici nu cunoaşte personal pe traducător, necum înfumurarea de-A fi cfcutat el strămutarea «crierilor lui'jntr'alt* limbi, dintr’a \hb\A pe care se sileşte, fi&dcţ .a lui, abia «4 P adâncească.
            Cartea cefcK a scriiiprului roBtăn e rezultatul unei scrisori âe politeţi, umraiâ de aa r&spuns potitfcoe.
         ,i Hărnicia Fundaţiei .pentru Literaturi şi ArtS Regele Carol I! întrece toate iniţiativele celorlalte case de edituri, adunatei laolaltă. Cte luna Mai, care*i consacrată, din pricina florilor $i a rândimeîelor, Cirţii, au ap&ţut ca Marcîa, regali pe co-
         ijejrj» gi la filigran, BnOăfcareie tfrt»;
1363
   /*> l"
  ; ivî *7!
 IRftT
  ^ILETE de PAPAGAL'
                  PLANETA DE REGE.
                                   Vort»*»ctt-Ţl. Doaj^^aşitoH»
                                                 •ti.ttkp.mi
   '■ ■.Acum 7 ani când Te-ai tniar$ Ut noi în zbor, Cocb,. ţfărite Doamne, încă nu nutrise. Dar zăsm. numai bolnav, cum zac ni lui, prins tis-o cracă fi cu capul culcat            gulerului  de puf.  îşi ah»»*# o ramură
   ic»*© marine, ca să moară şi el fie ea îfiesţj nîănd c<t natturii de. mănuşa ai ochilor, închişi.
   Ţi-a zărit aripa cu aussil^şi s'a deşteptat. Ciorile 'Uaştcpţausă te cleatine niţel, tdai ameţit ţi rnuştel? n , roteau itnprejuritţ w% sigure că nou m fie /-*> f : âe ciocul lui, &CS5$ mştiţj£<j[ fă mS/i&nce -axs- n
              vburMdţtf*, Şi a învioţ Cocă atunci i$0. namtet <3* cîqguI fliu de bilet#, narocpasct <Yu Ştiu 'dacă t-ai v&mt. Dintre ciorile cu fmc, coiofaneîe in redingotă ţt cumvâik) găiite, penele lui care nu KC roiesc. Ca id* curcttnuuti, se pierdeau, ecUfaxic ySf! cârduri şi ştoîuri. Nu i~ai mţsit, desigur niri c4n~ teddj bitr'atdş jârpti . cânUtf. ţi Cocb odată, în viaţa tui, cu toate că nâf putea să tpni dacă el a :ii vântead sau caterinca da mbt bilete^ lui. bWăriă 'iv
                                                                                                                                                                                                                                                                                                           trebuia
   Bă citească 'în căutăturii#^ strfimbe din ochelari şi în măştile $chimbote, $pMa&e di* tlt dimineaţă cu apă d pete fi infrtymifa cu nevinovăţii borcan. Şi b toq de bujniiâ siidoncmi cerul $e iwijĂtî^ţx; ijef.st?f-lxte de ingerU* Zburau ţi motnâile 'eoLonaa^e, rare fa-cotrOf Ctt chică goală f» cu ţăeăliî de paie. Infricoţârni Q&WWttil 'fttizdioea şi floarea pe tutyină, cârjUe lor m jtn& dţxtcute fi ele ne un avânt <dc d&iţuirc ţirdbitS,
  ,î
   f _ *ÂU sunat. 7 ani dvt am ceea, «cum c&*va %Uc — ţi tntr’accst r&stimp aripilş de ţiplă ft mucava muiate
   '                                                        Wiujj»
                                        ' '! r•'' -» ;-ga.ETE de PAPAffftj^
        peotro estetica formatului ţi cantitatea materkhilai, hofltyW unui format portativ, de buzunar, a fost aleasţ dintre Jttai «Snâjnte, cu q floare, «nun este mituit desenul «lâ^şr hi imprimerie, tatuş foarte limpede şi citeaţi ‘Cretijeiii * ?ti că maşiflUe ide calea au fost înzestrate cu matriţe gravate pentru Biblîk Regele Carol II.                    .
        Hftrtia care va sittji să poarte prin timpuri do^ad* jnjjaeiJ* talantului, credinţei, Bţtnei votafe şi jdrtfftlor s
                            'P!J8J!!<; aciua               in  farâ. E o fcâ/fce.
          .„iwiianJt” aş* cumitij, de nibtirîmes. fpîfel de ţigaşk''m^ f zistwtt* agenţilor de distrag-ere obicfoiiiţi ţi tţesiii (k totţif p&rtâ, ca să împiedice iransperanţa celor dfltiil ti paie «► /" pmpme. Cerneala, de «gemeai, va fi itin cd«>*aai fă», utSiafe / | h *tmpe. '
         Nona fiiblic \a fi iasofift ik o prefătf * Ctitorului ei’: Suveranul, .
         ; De Cr2chm (1936)' s'a tijg&rit la Kladno, traducerea îi limba fce&B. * vohiraului „Ochii Maicii Domnului; Ori Matfcy Pan*" de tw Tudpr Arghezi, acriaă de D-l Dr. J, S. ^Kvapil, profesor, şi apăruţi ţjţ condiţii grafice mai presus de oriei.
         - elogii. Coajtmctur& prezintă acest caracter dc total dezinteres, tă autorul hjcI ou capoaşte personal pe traducător, neeuin bifajîiuiarca d&-ţ fi căutat el strămutarea scrierilor luJ>ijtftr,alfţ limbi, dintre XxmţkH pe care « sileyte, fignJcS .a lui, abia să 0 adânceascl                 .   $.
         Cartea cehâf a stri$>ralui român e rezultatul tinel «crisori de politcţî, murat* dc tm i&spuns politico*.
         Hărnicia Fundaţiei. pentru LHeratttrX şi Ârt* Regele Caroî I.I Întrece toate Iniţiativele celorlalte case de editură, aduaate laolaltă. Cte luna Mai, eare-i consacrată, din pricina florilor ţi a râudunelelor, Cirţii, au apărut cu M&rtJa regală pe 00-jjfertfH gi te migraţi, «naătpftreîe dSrfi:
1365
  BILETE de PAPAGAL!
   ~'"---^!er*onâ0p «X nu fie ofensat In istorie ţi literaturi Peatru supărările istorice şi literare, Q-sa mancvreazi când Ministerul D-hli Doctor Afljjelescu, câiîd Academia, şi cind U; versitate*,
                      - luitjrfr pild^r r>^-jaţii^d-tai ptim.procd/or o^ific/lcrgaţ daya n^u flXuifj tnjuţimlnt, Parcbeţul, ce/ind /arestj
   ■ VU; V
   \ 3**^^ f' '?*’ «**«**■
          ^ vî^Uf*’
          1*,
          .XUj^b, Z,
          VU*-!*' •
                                        operai ministerul, tfcjc-ipei întâmplare, ia apariţia lai Ha£<i;u, îngrijit IM Ellade, că D-l El iade aro o paginj iinora'5 Intr'j o anterioară „întoarcerea din Rai’', pa^Uui-«mei iafaewr~x:gtre' Un-iveroi^ak, cerândn-se scoaten
tfai înyŞţjfanSnlul universitar, cu atttnai                 cu  cAfc 4
                                                               pornografX Coincklonţ.i Mima—Tep39Ss de orice afinităţi CU literatura imorală Intr’o adunare generali
   a Societăţii Scriitorilor Români^_______________________
      DhL largi are ce are şi cu morţii, solidari/iad şi marele întuneric cu resentimentele sale, trecutul mort ţi moartea viitoare,         Havti«i>   w«   ua                 «ttoligaHt,   pe cat
   , trebui» fa roflunţM* y* iM«<fwiar.tfabuU «fr-aerase
                                       ■toabuia-^fr -M         Nepatând
                                                          cadavru, trebuie luat la bătaie preotul care-i slujeşte parastasul, spurcată coliva şi^tin^ ficila
                                                                treilea volum al Fundaţiei e ttAsaor 1926” poeme^
         >4 Andrei Tador. Preţul 40 ifci._______—-»-----1----_-------
         7,Cfrjai cu muie v£tiile”7}»vcstui!e boabei .şi «Jc firâmei, de Tador Arghezi ~ cu figuri <fe D-na Lucii De* metriade-Bâlicescu, autoarea şi a copertei, inspiraţi fe îa culorile proaspete ale muţe{c]nlni mare, carte primă vărat&5 ţi gingaş 'mloanM in tecufcitatea ei. Preţul 80 kt.
  fi AABlfii«tr#thK Str* Dotmxs Otta, fete. Bfc
 r 2& UbyJ. VM- t **m*OUU           *
                                                    tX- r' . A*C f*
                   -£ A'b. 3 nl
                                                      7^"^-
        Şpaltul ultimei pagini din „Bilete de Papagal“, nr. 1(478), mme 1937, cu intervenţiile pe text ale autorului.
1366
8VL.SÂPT. 19X11 — 26^.11. J9S7_        M
             LITERARE
     O poveste de Crăciun
                                  Ţ. ARGHEZI
 De Stă f> tul Niculae ft veni t în Krt S?>r.ţm Sa un înger, trimis incil de pe citai nu ge copse*er& strugurii bine, «inc ţtia da unda. din cur. Trwtfii să R căutat muiti vrem» r>ÂTiA si ajwtgă tAn$1 stâffli, 2a nai.
 fa cţrtnci. întrebând la biserici dfi Maxsi fwascbiva, vesillS ţesătoare de scoarţe ţi inroade, din casa ei curată, aşternuta r.a lut îi pregătită Întotdeauna ca do K&rliMoarc.
 Pa=r»sdw<srvU ceî cocoşat 1-a răspuns atât-Snd cu mâne ridicată ca din pământ, cu cheile bSsedctt pe verigi Braţele îi crescuseră de <ift ca defisrtele de noroi şi trupul rămăsese scurt, de umbîa cwrail la treaba Iui $i pe funîiie clopotului, ca un păianjen.
 Panteliseni! 1-» întrebat:
 —    Da unde eştt, de psr'c* te-aş cuncsţte T Neştiind să spuie minciuni, ca înger, copiluj era cM pe-ad să se dea de goi Oeso «fia cine este, nu ştiu ce t'or I! întâmplat.
 Ifierul duse şl eS mina,             enupoda. către Dunăre,
 vrând *i spuie cl vine de pe baHS, fără tS. mintă totuş, baîta {nvecinâmlu-se cu toalete vă«3uhuUii, atin-e de prea cuib. t*V> âjn. tării-I se p&ruse cocoşat-uim ceva, lără îr>clul*v!ă. AprSnzfind mereu frtCÎ.'iie de coreră, de 30 de an! tarplinifi, jjoind smirnâ ţi tămâie In ciSdelivSţâ pe             uStâiidu-6e prin biserică te
 înmii s! sfieli xusr&v>VS de patru veacuri, pe zidurile bisericii vecinului schit, trăgând clopotul litunîh'ei, al vecwiio! ţi la utrenii, paracliserul£e deprinsese cu nişte treziri ale sufletului, mângâiat de toate hîcrur'.le «stea. a!5 mântuirii, îa cSt bfeuiata lui ci l-ar fi cunoscut pe tngsr părea Îndreptăţită. Se alinţi fie ţi d fără *ă sa gândeaţi şi se pricepe ia cele sfinte. Psrac*is«'u1, dăruit de Dumnezeu cu o ifhsfoă in spinare, porci ar ti du* subt haini o traista cu odoare, s’s uitat muit după eî, pâr.S ia cotitura drumtitui dintre sălcii, zicSndu-sl mereu ta gând :
 —    Aş pune mina in Ioc ci îl cunosc şi rai ştiu dc irnde să-l U'iu, Mândru b&isst!
 Dup» tivSlţim* şi iniSţişare să ti avut îngerul vreo 16 aii!. Ln ceruri, dc undi venea, nici oi, îngerii, nu sunt ric o virată, ţs cresc şi eî, ca şi mi. dsJa. cei dc-o (fchiOBpS {• cari «boară ca niţte fluturi, cu efite *, 6, S fi mai multe aripi, până la cei cât porumbicii ţi «teorii. Un:5 ahoarâ toasA vremea, a’4ii zboară ?i umbiă sau numai umblă. E vârsta lor » treia, caro când trece $i ea, îngerii se întorc iarăşi ia do>jâ tjripi, ca sH nu ostenească prea raufi ţi f!«cere din ei «its ce a fo«t mniiîa'nte; hfs^jvUniil că a tost chip de om, speratiniuţ ca o Xost heruvim, după cum şl «nul a ulwl ce ar mul ii fost ji «xtnai numai- presimţiri, doruri ţl p5raii de riiu, frvrS să ştie de ce Oftesteodatfi c&nd vetKf ateaoa pfi-pâiad în zaro. viu c»nd se gtodeţte la raoartc, Uiiareo c marele Jcae a’ «saului, dar m! sa par* cA şi «1 injîeHlor.
 BiiaiuS, parca ?i el ar îi cuncBfut dramul din slieii, iaziul, mwint din scurbura. dâmtolu! şl ^psreă nu i-ar fi fojfc (>i«ăln nici cocoţatul Când sc arătă la. biserica din cfintp, el batea 1<va<-3 de dtipii miîom in.U'o ranfiă de fief şi s’a întrerup!, ituraţ ca inima de frumuseţea flăcăului, bălau ?i mn'xii ca
 îngerul *c bucwa de tot ce vede*. S"a uiiat cum m învârteşte moara, ca roţile imul ceasornic, alezate pe dinafară ţi l'-tcăria asta 3-a plăcut, On om eu ciumele poşte genunchi cSm cu spinarea narii cu filoS la căruţă, alb de s'ar ii zis tebrăcat în ceat& îi p!x)mt>rt>3cS *1 că a scos diti moari lumina iazulit: mâctnata. I-au plăcut şi boii iui. care rumegând Inctrt, cu coamele pleoaie, piroau cSt TneatccS o rujtădime ţi mai mult fa gând. Ua bouleţ msu, uuii departe, firS enar-ne ţtî cu coada iuagă e&î<« -alMie pc prispa morii •. plwluţ. C&j.nele a isuit poteca la el.            cu nevinovăţie, şi i-a
 plătwt şi arătarea nstn, blajină -a suflet si sălbatecă de cSU blani «a pe ca rnotatAîUS. Gto) multe ţi porumbiei împ«j-tfiţira bfitătura rosrc a rooruruiui ?! o frfirtghîe cu cearsaftiri spSlote şt întinse ta uscat, ec clătina prins3 Intre uţa mure Si o pitită îîj»:US. Parcă pAttx«3« wfc«i» aveau 61 ducă moara prin spele amm'guiui, ca o corabie, d&i ilinan ln îimim.
 I-ao pi&cut ţi gospodărifie oamenijor, î'e dinaintea cărora ciut* almitîul ilaicii Paiioschiva. In fiecare oKrad'i se petrecea ia aprcţiîPTfea serii un îueru deosebit; mtiijsul vacilor, spSiatiif oalelor de pământ, adusa! doniţelor cu apii.ds-a fuga, de lata durdă, cu catrinta întoarsă peste cirnn«5. Potcovarul era 3s vatră ţi nioovată, turtind tierut aprins tatr'un val de «ctatel. Rotarul iuîj'^a 3piJ«le îa cuţiţ^a’e. TJft <wn M>Srgfi«t îewne: s’a oprit $5-1 vadă numclndu-se c>j tniturujja noduroasă ca un cap de baiayr, ridicând-o pe suk cu toporul ţî lovlrsd-o de tui trunch! ca să o rSzbejisci. li plăcea m:ro*ul ritmului d« «Steje, cere începea »it se deslflncze printre co-periţurile de drBmţfi ţi 3t'jh. Pe părostil fierbea ciorba de seară ţl »e mcfltcca roSmălîga,
 Toate arestea nu se potnenesu în ccrurî, na pe păm&nt, «ude omul încâlcit cu nevoia îşi munceşte pâinea cu braţele ţ! cu unetieîe născocite de el jJ pftrcR ar n piîmult truda, oeteceola ţi sudoarea, de oare omuî ae plânge.             fi dat
            „Buletinul Săptămâniivoi. I, nr. 43-44, 19-26 decembrie 1937, p. 35.
 1367
«Si?
Bucureşti, 1 Februarie 1938*
CASA MS. REGELUI
             C&tre
                                 Administraţia Revistei " BILETE DE PAPA&AL 9 BUCUREŞTI ( 5 ) Prelungirea Mârjjişor 37,
             Binevoiţi, vă, rugăra, & ne triniite toete numirile
       revistei Dvs., încetând dsla 1 Iamiari* 1938, împreună.
       cu un abonament pe numele M.S.Regalul,
             Revista n«-o veţi trimite In năresa :
BIBLIOTECA M.S.HE02LUI Palatul ftegăl Cal*a V- ^   *  *
      CASA 1W. S. R E, G E L U I
(Comandor A. Mnoiu)
                              Administrajla Re vis tei"Bilete de Papagal", Prelungirea ''Sr^lijor Nr;37,
                LOCO
        Fila şi plicul scrisorii de la Casa Regală.
1368
                 Tudor Arghezi şi soţia, împreună cu Ionel Teodoreanu şi cei doi fii săi. Eforie, 1927.
             Tudor , Paraschiva, Mitzura şi Baruţu Arghezi, împreună cu bona copiilor, Cati. Cişmigiu 1927.
1369
                   Mărţişor, 7 iulie 1940. Familia Arghezi, împreună cu soţia lui Constantin Beldie.
1370
          Familia Arghezi, împreună cu doamna C. Beldie şi Elisabeta Stamatiade (Tătana), sora Paraschivei. Mărţişor, 7 iulie 1940.
 1372
Tudor Arghezi şi Gala Galaction la Mănăstirea Cernica, în anii ’2Q.
 1373
                                                           în balcon Ia Mărţişor, împreună cu Mitzura şi George Palade, laureatul de mai târziu al Premiului Nobel. 1939-1940.
                  Tudor Arghezi şi soţia, împreună cu Lily Teodoreanu (Ştefana Velisar) şi copiii săi. Eforie, 1927.
1374
Bucureşti, 1958.
                    în grădina Mărţişorului, împreună cu bunul lor prieten, Gala Galaction, 1946.
1375
Mărţişor, 1942.
Mărţişorul, toamna anului 1945. Imatura de sud a casei.
- T\kp%xi
^şnnr\
^£% P^0^yi,
         omi: a j jm v kiîs al A4- alcalav & c\i
                           Colaj foto-publicitar.
r
1378
Tudor Arghezi, cu Baruţu şi Paraschiva. Eforie, 7 iulie 1935 (foto inedită).
                Familia Arghezi, împreună cu Elisabeta şi Felix Stamatiade. Tekirghiol-Eforie, iunie 1927 (foto inedită).
1379
            Familia poetului, împreună cu Felix şi Elisabeta Stamatiade, Felix Aderca, Sanda Movilă. Mangalia, august 1936 (foto inedită).
1380
                        Familia poetului pe aleea de la Mărţişor, în fundal: Mânăstirea Văcăreşti.
                          George Topîrceanu, Păstorel Teodoreanu, Tudor Arghezi, 1925 (foto inedită).
           Autoportret, în peniţă, pentru volumul Flori de mucigai.
 1383
5
7
9
11
13
16
18
20
25
27
29
31
33
39
41
43
49
51
54
56
58
                CUPRINSUL
                             1933 (iulie - decembrie)
Ordine socială................................................
M. Sevastos...................................................
O lecţie de gramer............................................
Scrisorile anonime............................................
Dincolo de viaţă şi de moarte.................................
Teologie cu fete..............................................
Oameni practici ..............................................
Cronica examenelor............................................
Pâte de foie gras.............................................
Golul mic.....................................................
O manifestare.................................................
Pansamentul...................................................
Carte şi cultură..............................................
Periferia municipală..........................................
Bacalaureatul.................................................
Poezia (Ce este poezia?...) ..................................
Poetul........................................................
Ducele .......................................................
Luna Park (Simţindu-se concurate mie la sută...) .............
Calul de dric.................................................
Henry Ford. II ...............................................
1386
Cap de om (Estetica elementară a condiţiei...).................        64
Căutătorii de moarte...........................................        66
Impozitul gorilei .............................................        68
Spectacolul ...................................................        70
Luaţi umbrela!.................................................        72
Mizerie şi noroc. Parenteze dintr-o conferinţă.................        74
C. F. R. ambigen...............................................        77
Jocul..........................................................        79
Nudism ........................................................        81
Nu vrei să te plimbi?..........................................        83
Candele stinse.................................................        85
Moliere, în româneţte .........................................        87
Judecătorul cel bun............................................        89
Imperiul municipal ............................................        91
Dealul şi căruţa...............................................        93
Hârtia (Cine se gândea că hârtia...)...........................        95
Baia vrăbiilor.................................................        97
Dictatura .....................................................        99
Tâgul de covoare...............................................       101
Luaţi, mâncaţi.................................................       102
La periferie ..................................................       104
Starea de asediu...............................................       106
Procesul Skoda ................................................       109
Săptămâna (Au mai rămas pentru lichidarea...)..................       110
Secunda... (Rezultatul definitiv al educaţiei...) .............       112
Critica (Din câteva feluri de a face...).......................       114
Profetul Gandhi ...............................................       116
O fiinţă bucuclaşă.............................................       117
Prostul de gospodar ...........................................       119
Albina.........................................................       120
Faţada.........................................................       122
Lectura în teatru .............................................       125
Limba cămăşii..................................................       127
Tatăl nostru ..................................................       129
Apă cu făină ..................................................      130
Toţi vând .....................................................       133
Cel fără de moarte.............................................       135
                                                                           1387
Ia-ţi patul tău şi umblă ......................................      136
Glasul leului .................................................      138
Omul isprăvit .................................................      140
Un verdict.....................................................      142
în Cartierul Veseliei..........................................      144
Doctorul Puţureanu.............................................      145
Mila de oameni.................................................      147
Telefonul. I...................................................      149
Oboseli........................................................      151
O literatură...................................................      153
Regele (Pentru oamenii care au apucat...) .....................      156
Poezia depărtării..............................................      158
N. Milcu.......................................................      160
Muzica poporului ..............................................      162
Eu fac asfalt, tu faci asfalt..................................      165
Marmoră şi mămăligă ...........................................      167
Biserica şi sinagoga ..........................................      168
Scrisoare la scrisoare.........................................      170
Conservatorul..................................................      173
Domnul târnăcop ...............................................      175
Dobrescu- Argeş ...............................................      177
O treabă nefăcută .............................................      178
Virgil Madgearu ...............................................      179
în jurul Tabletelor din Ţara de Kuty...........................      184
Afacere complicată.............................................      186
Clipe de vacanţă ..............................................      190
Din vechi .....................................................      194
Zmeul turcesc..................................................      196
Noroc! ................................’.......................      199
Metoda directă ................................................      201
Un post-scriptum ........................................            202
O casă albă....................................................      204
Telefonul. II..................................................      205
Circulaţia în Capitală.........................................      209
„Adevărul literar“.............................................      212
Vocile Capitalei...............................................      213
„Adevărul“ ....................................................      215
1388
Vodă Carol I....................................
Biblioteca Academiei............................
Criza (Dezavantajul unei cronici...) ...........
Boema manuală...................................
Un fost ministru şi avortul.....................
Nesăţioşii .....................................
Minuni .........................................
Baza craniului şi apendicita ...................
Tudor Vladimirescu..............................
Un post cu răspundere...........................
Cântec pe ghitară ..............................
Asasinatele ....................................
Cărţile de şcoală (Ţinând să-şi arate ideile...)
Răspunderile....................................
Domnii Brătianu şi Săvescu......................
Poezia de sărbători.............................
Anul 1933 ......................................
Bucureştii pe foiţe.............................
De Crăciun......................................
Catalogul ......................................
                                 1934
Rugăciune
      Pedepse pe pământ.........................
      Comorile .................................
      Rugăciunea mea ...........................
      M-aş răzvrăti.............................
      S-au împuţinat zilele...   . .............
      Dumnezeu..................................
      Pribegia..................................
      Oştean jurat..............................
      Cetatea grea..............................
      Pruncul meu...............................
      Dă-mi, Doamne.............................
      Lumina....................................
      Către veac ...............................
216
222
226
228
229
231
235
238
240
245
247
249
251
254
259
261
262'
264
273
277
279
280
282
283
284
285
286
287
289
290
291
291
292
                                                                    1389
H.  Blazian: Plastica 1932 ..................................      294
I.  G. Duca .................................................      296
Profesorul Ion Cantacuzino...................................      298
Accentul grav ...............................................      304
Rostirea limbii româneşti....................................      306
Imperfectul şi infinitivul ..................................      307
Un caz: Dida Calimachi.......................................      309
Literatura şcolară...........................................      312
Destinderea..................................................      314
Studentul ...................................................      317
Anghelache...................................................      319
Doctorul Istrati. I .........................................      322
Dumitru Micescu .............................................      328
„Progresul social“...........................................      329
Culturalii ..................................................      330
Advocatul....................................................      333
Doctorul Istrati. II.........................................      334
Un roman.....................................................      340
Un soi de puşcărie...........................................      343
Tu, ţie .....................................................      346
Berzele .....................................................      348
Morgă mică...................................................      349
Sus!.........................................................      351
Canto şi lied................................................      351
Scrisoare din drum ..........................................      354
Primarul.....................................................      357
La pescuit...................................................      360
Mărgărita ...................................................      363
Sufletul şi cartea ..........................................      368
Poeme
      Ieşi afară!............................................      372
      Cutia cu vieţi.........................................      374
      Puii. (Dintr-o sută de sfere...) ......................      375
      Doi orfani ........................................ ...      377
      Paraliticii............................................      378
      Filologie..............................................      380
      Miracole ovale ........................................      382
384
386
387
389
392
393
394
397
400
403
407
409
411
414
415
419
422
424
427
432
435
437
439
439
444
445
447
449
451
454
458
461
 1390
      Ceasul râu...............................................
      Haiduc ..................................................
      Cocorii..................................................
Pentru inocenţă................................................
[„Alături de buchetele aşezate...“]............................
[„Ziua Cărţii, Săptămâna Cărţi...“] ...........................
Săptămâna Cărţii...............................................
Librăria satului ..............................................
OtiliaCazimir.il ..............................................
A zecea mie parte dintr-un diez ...............................
Soviet şi intelect ............................................
Bilet literar .................................................
Autorii de opinii .............................................
[Nicolae N. Pancu: Subt vulturul Moldovei] ....................
Doctorul Urbeanu...............................................
Fine de an şcolar..............................................
Pentru morţi...................................................
Romanul Skoda..................................................
Călugărul .....................................................
Pacifism ......................................................
Mihai Eminescu. V..............................................
Curtea cu găini
      Moartea suavă ...........................................
      Râma.....................................................
      Familiarităţi............................................
      Prostul şi vaca..........................................
      Decepţii (Axinte, păduchele e un principiu...)...........
      Ştofele .................................................
      M-aş ruga... . ..........................................
Paul Zarifopol.................................................
O carte: Biblia................................................
Scrisoare de prieten...........................................
Ce poate răbda un mormânt .....................................
[„Doamna Marin ne vizitează... “] .............................
O cenzură......................................................
Alexandru Odobescu.............................................
Transport şi comunicaţii ......................................
                                                                     1391
Mincinoşii profesionali .....................................     475
„Sabia voastră v-a mâncat profeţii“..........................     478
Variaţii {M-am hotărât odată...).............................     482
Poeme
      Siluetă................................................     487
      Augustina..............................................     489
      Câine anonim...........................................     491
      Corpuri delicte......................................... .  494
      Un crochiu.............................................     495
      Demeter................................................     495
      Maternitate ...........................................     497
Societatea Scriitorilor Români ..............................     497
Programele postului de radio ................................     501
Roman, roman.................................................     504
Furt, plagiat, reminiscenţă, inspiraţie şi influenţă ........     508
Doamnei Ocarina Swift........................................     511
Intre dascăli şi şcolari.....................................     513
Pohl anticarul. II...........................................     517
Cincinat.....................................................     519
Vocile din singurătate ......................................     520
[H. Bonciu: Bagaj] ..........................................     523
Funcţionarul.................................................     524
                                  1935
Cartea de cetire.............................................     527
In bătătură .................................................     530
Un mare contribuabil: poetul.................................     533
Pentru cincizeci de ani ai lui lancu Brezeanu................     535
Grafit.......................................................     538
Un sindicat al scriitorilor..................................     542
Vorbe-n doi .................................................     545
Preasfmţitul Nicodim ........................................     548
Condiţii ....................................................     551
Romanele mici ale unei drame mari............................     554
Avortul......................................................     557
Grecii.......................................................     561
 1392
S. S. R..........................................................      564
Doi străini .....................................................      568
Hristos învie.....................................................     569
Fereastra cu glastre.............................................      571
Neguţătorul de măşti.............................................      576
O amintire (Prietenul meu vrea să mă vadă...)....................      579
Ziua Cărţii (Rostul Săptămânii Cărţii...)........................      583
Ziua Cărţii (După ce domnul ministru...).........................      585
Bilete de Papagal
      Coco ......................................................      588
      Pe Bărăgan.................................................      590
      De-a moartea...............................................      591
      Veac nou ..................................................      592
      Pâinea noastră ............................................      592
      Jaures.....................................................      593
      Hindenburg.................................................      594
      Bunul samaritean...........................................      595
      Elemente ..................................................      597
      De-a puşca.................................................      600
Examene..........................................................      600
Şcoala doamnei Paule Sibille ....................................      604
Sterilizare .....................................................      606
Vieţi păstrate...................................................      608
Dimitrie Cantemir ...............................................      610
Loteria, o morală................................................      612
Scrisori.........................................................      616
Privelişte.......................................................      620
Marea (Pustietăţi aglomerate, revărsate...) .....................      622
Dezlegare .......................................................      624
Un debut ........................................................      627
Scrisul revelator................................................      629
Abecedarul cititorului ..........................................      632
Bilete
      Acasă, la noi.................... .........................      634
      Bună vestire...............................................      635
      Zbor în sus................................................      639
      Un zmalţ...................................................     641
                                                                    1393
      Poemata................................................      641
      Absolutul experimental.................................      643
      Romanul minuscul ......................................      644
H. Barbusse .................................................      645
Lighioana ...................................................      648
Popescule!...................................................      649
Tableta tabletelor...........................................      651
Cărţile noi..................................................      653
Calendar horticol.............................................     655
Estetica domnului Vasilescu..................................      657
Fabricile de montaj din România..............................      660
Nici tu nu eşti din lumea asta...............................      663
Meditaţii....................................................      665
Regimul lui „care“...........................................      667
Pătru Lupul Maglavitul.......................................      670
Vorbe ofilite ...............................................      675
Regina Maria (Ziarulperiodic...) ............................      677
Amintiri din cafenea ........................................      679
Ieftenirea elogiului.........................................      683
Vioara şi paleta .............................................     684
Carnet ......................................................      689
Ziarul ideal.................................................      692
Chilia.......................................................      695
Regele cărţii ...............................................      697
[„Biblioteca pentru toţi“]...................................      699
                                  1936
Vasile Pârvan 1..............................................      700
Rudyard Kipling...............................................     701
Roman Ciorogariu.............................................     702
Ion Caragiale................................................      704
însemnări de ignoranţă ......................................      705
Un artist necunoscut.........................................      708
Vioara domnului Ingres.......................................      712
Muzica limbii româneşti .....................................      715
C.  Stere, cugetătorul!......................................      718
1394
De Ziua Cărţii ............................................      719
Ziua Cărţii (A fost acum patru ani...).....................      724
Românul american ....................................... .       727
                                1937
Bilete literare............................................      730
Planetă de rege {Acum    şapte ani) .......................      734
Chestia închisă............................................      736
Nasuri defuncte............................................      737
Cărţile Domnului ..........................................      739
Marşul tinereţii ..........................................      740
Sinteza....................................................      741
Lui Coco: Mărturisiri de reînceput
         Copistul .........................................      742
         Dihorul...........................................      743
         O viaţă...........................................      743
         între vrăbii.................................           744
         Uţa, uşal.........................................      745
         Caterinca ........................................      746
Festivitatea cărţii
         Absentul..........................................      747
         Piscicultură literară .......................           748
         Chirurgie moral-culturală.........................      749
         Vai, domnule Doftor!..............................      750
Tonegaru (Unui nefericit confrate...)          ............      751
G. Topîrceanu. II..........................................      751
Vasile Pârvan. II..........................................      752
Copistul şi vistieria
         8 estetic.........................................      755
         8 = 1 ............................................      756
         1=3.3.............................................      757
Elena Galaction............................................      758
Cu mâinile goale ..........................................      760
1395
O panoramă ............................................     760
Spirit local...........................................    762
N. Davidescu...........................................     764
Provincia mică literară ...............................     766
Polemistul.............................................     767
Manuale didactice .....................................     769
Toţi premianţi.........................................     770
Şcoala primară.........................................     771
„La revizorat!“ .......................................     772
Nuntă de Feţi-Frumoşi..................................     772
Broşura laşităţii .....................................     774
Trenul Malaxa..........................................     776
Deosebiri..............................................     779
Coincidenţe şi remunerări .............................     779
Seceta ................................................     780
Domnu’ Babeş.......................................... .    781
Scrisoare unui timbru albastru ........................     784
Blestemul tău..........................................     786
Pedeapsă ..............................................     787
Zgomotul şi oraşul.....................................     788
S-a dărâmat!...........................................;.   791
Eforia. I...............................................    793
Contribuţii ...........................................     796
Purcării...............................................     799
Peştele cultural.......................................     800
Bunul revizor........................................... .  800
Premieră la Teatrul Comedia ............................ .  801
Un răspuns (Aş fi voit să mai stăm...)      ............ .  803
Bun sosit! (într-al şaptelea an de domnie) ............     808
Ars poetica............................................     810
Cum polemizează domnul Iorga...........................     814
Alex. Vaida Voevod ..................................       817
Alexandru Sahia........................................     819
Eforia. II .............................................    821
1396
Sensibilitate şi imagini?................................     823
O javră .................................................     827
Răzbunarea (.Bătrânul cumpărase ieftin...) ..............     829
Proprietari de cultură...................................     830
Casa cu directori .......................................     833
Monumente istorice.......................................     836
Cap de om (E de finanţe, o diplomă...) ..................     843
La moartea omului şi a datoriei..........................     845
Programul vorbit.........................................     850
Cât preţuieşte o credinţă................................     852
Omenie...................................................     856
Creşterea copiilor noştri................................     860
Creion (După ce s-a secat...)............................     866
Necroforul...............................................     867
„Iudaica" în idiş........................................     869
Hal de intelect..........................................     872
Provincia mică.........................................       873
Păcate ..................................................     874
Sciţii...................................................     876
Maladie incurabilă.......................................     877
Distribuţie..............................................     878
Toamnă literară..........................................     879
[„S-a împlinit un an...“]................................     879
[„Politica şi literatura nu duc...“] ....................     880
Sezon didactic ..........................................     881
Sminteală................................................     882
Puţoiul cu barbă.........................................     882
Mi-e greaţă .............................................     883
Meşterul Nichifor .......................................     885
Prezidentul Massarik ....................................     886
Consecvenţă..............................................     887
Peştele de Caucaz........................................     889
Arhivarul................................................. .  890
Deosebiri................................................     890
                                                             1397
Argument ...............................................    891
După măsură.............................................    891
N-are vreme.............................................    892
Cumpănilă...............................................    892
Papană..................................................    893
Un băiat de stat........................................    893
Un cărturar bizantin....................................    894
Răzbunarea (Integraţi prea mult meseriei...)     .......    895
Radio {Mă rog, n-ar putea să fie...)     ...............    896
Previziune .............................................    898
întâmpinare.............................................    898
Vatra arsă .............................................    900
Tinereţe şi ţărână......................................    902
Rezultate {Dacă se primeşte cuvântul...)      ..........    903
Vacanţă şi morală.......................................    909
Presa şi teatrul .......................................    910
Un nou temperament......................................    911
Răspuns {Un prieten literar trimite...)       ..........    915
Auto: Stop! ............................................    917
Omul pur ...............................................    918
Domn ziarist............................................    920
Theodor Cornel {Sosit acum vreo douăzeci şi şapte
    de ani...)    ......................................    922
Crizanteme .............................................    925
Regele Carol II.........................................    926
O bâlbâială ............................................    928
Supărări................................................    929
Reproches d’amour.......................................    930
Domnul Caucicov şi autorii..............................    932
Noul adjutant ..........................................    934
Domenico Caselli........................................    936
Stilul Brobdignac.......................................    938
Mehr Luft!..............................................    939
Scandenţa ..............................................    941
 1398
D.  D. Pătrăşcanu .......................................     942
Arthur Rimbaud: Le Dormeur du val .......................     944
George Enescu ......................................... .     946
Măria Ta ................................................     947
Gramatica grădinarului ..................................     948
Amintiri de la „Cronica" veche ..........................     950
Politica, mânca-o-ar focul...............................     952
Turnul cu pricina .......................................     954
Atitudinea inutilă ......................................     956
Tată şi fată .............................................    958
„Problema cărţii" .......................................     959
Teatru ..................................................     964
Pa-ta-ti, pa-ta-ta ......................................     965
Regele şi vioara ........................................    967
între academicieni ......................................     969
Tabletă de noiembrie ....................................     971
O publicaţie nouă: „Caricatura" .........................     972
Şcoala ..................................................     974
Mihail Sorbul: Durnoaia .................................     976
O poveste de Crăciun ....................................     978
Blestematul infern ......................................     985
Cărţile .................................................     987
Copiii cerşetori ........................................     988
Actriţa care se strâmbă..................................     989
Aspecte .................................................     990
O carte a cărturarului ..................................     994
[„Un faimos neguţător..."] ..............................     996
Panaramă pentru uz central ..............................     997
Stăpâna şi stăpânul .....................................     998
Lucruri bisericeşti .....................................     999
Nefericitul tată ........................................    1003
Aceea care şi chiuie ....................................    1005
Jos cortina .................. ..........................    1006
Motiv ................................................... 1007
                                                            1399
Pagini documentare..................................... 1007
Hoţii de creier ................ ......................   1011
Traducerile ........................................... 1012
Temutul cronicar ...................................... 1013
Ţuţu .................................................. 1013
                              1938
Introducere ........................................... 1017
Desenul copiilor ...................................... 1019
De ce să nu minţi? .................................... 1023
Cârpaciul şi morala ................................... 1025
Catecumenii ...........................................   1026
Ţigănii ............................................... 1027
„Convertirea" Miclescului .............................   1028
O dramatizare năroadă .................................   1030
Stilul canalie ........................................ 1032
Bilet de prim-ministru ................................ 1035
Şcoala şi morga ....................................... 1037
Poftă bună la Tânase ................................... 1039
Planetă de prim-ministru şi de poet ................... 1041
Tezaurul furat ........................................ 1044
Un proces urât ........................................ 1046
Scrisoare din Geneva .................................. 1048
Polemica............................................  . 1049
O comedie pentru uzul altora ..........................   1050
Un neghiob .........................................      1052
Gravura românească .................................... 1053
Arta grafică .......................................... 1057
Şovăiri ............................................... 1060
„Grupul nostru“ ....................................... 1063
Biserica pângărită .................................... 1067
O afacere... literară ................................. 1073
Lucia Demetrius ....................................  .   1076
 1400
Felicitări ................................................    1078
Am înviat! ................................................    1078
Henry Ford. III . ......................................... 1081
Câte puţin din câte ceva ..................................    1083
între ceai şi fricţiune ...................................    1088
Francisc Şirato ........................................... 1091
Accesorii ................................................. 1095
Henry Ford: O politică ....................................    1098
Caprele negre .............................................    1102
Spovedania ................................................ 1105
Bucureştii pe tablete .....................................    1108
Octavian Goga ............................................. 1113
O ştiinţă nouă.............................................    1115
Franco .................................................... 1117
Goluri .................................................... 1119
Zimniceanca ...............................................    1120
Degenerări ................................................    1121
Ouăle .....................................................    1122
Amintiri .................................................. 1125
Ştiinţe şi ştiinţa ........................................    1127
Ştiinţe noi ............................................... 1130
Mari probleme şi mici .....................................   1135
Abecedarul ................................................   1137
Un proiect de abecedar .................................... 1139
Regina graţioasa .......................................... 1143
Niime de străzi ........................................... 1144
Doi primari buni ..........................................   1146
Turbarea şi primăria ...................:.................. 1149
Printre podgorii .......................................... 1155
Aripi întristate........................................... 1157
Visele ....................................................    1160
Desen şi caricatură .......................................    1162
Picuţe .................................................... 1164
De ziua lui................................................ 1165
                                                           1401
Toamna românească ................................... 1169
Văzduhuri.........................................      1172
Omul-şarpe........................................... 1174
Chemare din luceafăr ................................ 1181
Colindele iernii româneşti ..........................   1184
                             1939
Un crâmpei dintr-o figură: Henry Ford ............... 1188
O primăvară de iarnă ................................ 1191
Din zilele lui Luchian .............................. 1194
O amintire de Paşti ................................. 1202
Ion Iancovescu ...................................... 1206
                             1940
Regele artist .......................................   1208
Regele renaşterii ...................................   1211
Regele scriitorilor.................................. 1212
                   NOTE BIBLIOGRAFICE
1933   (iulie-decembrie).............................   1217
1934   ..............................................   1240
1935   ..............................................   1255
1936   ..............................................   1267
1937   ..............................................   1269
1938   ..............................................   1300
1939   ..............................................   1319
1940   ..............................................   1320
INDICE DE NUME.......................................   1323
ILUSTRAŢII...........................................   1347
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           I