ACADEMIA ROMÂNĂ
   FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ
    Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE” Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
 ţf&)A
    TUDOR ARGHEZI
        OPERE
         VI. Publicistică (august 1928-1930)
    Ediţie îngrijită şi note bibliografice de MITZURA ARGHEZI şi TRAIAN RADU
       Prefaţă de EUGEN SIMION
 Editura Fundaţiei Naţionale univers enciclopedic pentru Ştiinţă şi Artă
                       Bucureşti, 2004       ~
Coperta: PODALV Redactor: Elisabeta SIMION Tehnoredactor: Mariana MÎRZEA
             Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor
        Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficiar, îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări.
               © Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic şi Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă.
ISBN: 973-7934-20-2
                                                                     ISBN: 973-9436-64-1 973-637-065-8
1928
                 EPISTOLĂ CĂTRE TIT
    Dragă Copile, o să-ţi scriu acum cu tiparul. Este adevărat, după cum îmi aduci aminte, că am îndemnat pe toţi cărturarii, mici ca dumneata şi mari ca tatăl dumitale, să scrie, să capete curajul de a înfrunta călimara, cu preocuparea, din partea îndemnului, ca să existe o putinţă de selecţie întinsă.
    înţelegi fără greutate că un copac înalt, ales dintr-o pădure liberă, e mai înalt decât un pom ales pe bulevard, că înălţimea fiind relativă cu pipernicirea şi cu ambianţa, un număr mare de vârfuri dă mai repede vârful cel mai înalt cu putinţă, decât un parc de promenadă închis. Noi, în literatură, ca şi în politică, ne găsim într-o grădină artificială: cinci scriitori şi cinci bărbaţi politici remarcabili încheie toate prognosticurile noastre.
    Dacă vrei să faci un guvern sau o publicaţie literară, trebuie să lucrezi câteva zile cu creionul şi guma, şi zilnic să reintroduci treptat în lista de colaboratori pe toţi aceia pe care i-ai eliminat la început. Şi guvernele se aseamănă şi revistele se aseamănă -pentru că stocul de cinci e invariabil şi utilizat de toate formaţiunile noi şi vechi. Variaţia se face monotonie, şi viaţa literară, ca şi viaţa politică, devine - excluzând pe Coco - un etern vals de flaşnetă.
    Literatura are datoria să dea, ca şi politica, măcar două, trei personalităţi propriu-zis, anual. Afirmative sau negatorii,
 6
TUDOR ARGHEZI
aceste individualităţi, dorite neîncetat culturii româneşti, este nevoie să se ivească neapărat.
    N-aş putea preciza dacă sărăcia în care ne frământăm se datoreşte naturii, dar ea vine, desigur, şi de la cultivarea în eprubetă închisă, cu dop, a vieţii politice şi literare. Somităţile bătrâne acaparează laboratoriile şi clocesc singurătatea unui ou făcut odată, înăbuşit. Partidele politice nu sunt şcoli propice unei dezvoltări progresive, şeful exercită tirania omniscienţii, şi potenţa lui criticabilă şi limitată exclude veleitatea personalităţii, încurajând manifestarea în subordine a mediocrităţii. Iar instituţiile, ca şi cincimile literare, muncesc din răsputerea invidiei mocnite şi a pericolului personal, la descurajarea tineretului apt.
    Coco a scris, dragă Băiete, că tineretul să nu aştepte să fie căutat de bătrânet. Impetuos şi nou, flăcăul să-şi facă loc înainte.
    Insă...
    Insă nu vom câştiga mult şi nivelul nu se va mişca din ioc dacă tinerii vor fi mai proşti ca bătrânii. Se întâmplă că deşi dorinţa noastră împinge la luptă, valoarea e rareori fericit agresivă. Ascultând îndemnul, s-au ivit în arenă luptători bombastici, cu aluri muşculate şi fără muşchi, cu atitudini fără conţinut, cu muzici fără de cântec. Un trompet surdomut, suflând într-o trâmbiţă fără limbă vibratilă, face toată mimica energică şi vitejească a trompetului valid, fără să se audă nimic. Spectacolul e comic al acestui trezitor imaginar de fulgere, antrenat într-o muzicalitate de mucava şi decorat cu stele de hârtie de ciocolată.
    îndemnul nostru are în vedere timidităţile nejustificate şi valorile autentice ascunse. Dacă la o chemare cu goarna vor sări numai şchiopii şi ciungii, vânătoarea se traduce cu o gălăgie care sperie vrăbiile şi lasă să treacă mistreţii. Si în acest îndemn vom stărui şi la toamnă, când avem de gând să călătorim cu câteva conferinţe de înviorare literară.
PUBLICISTICĂ
7
    în ce te priveşte pe dumneata, dragă Copile, te-am întrebat dacă suferi sinceritatea şi, răspunzându-mi afirmativ, ţi-am dat părerea mea întreagă şi sfatul să arunci condeiul, ca o unealtă de zadarnică tortură, şi să te gândeşti că frumuseţile vieţii nescrise sunt de multe ori, dacă nu întodeauna, mai mari şi mai numeroase. Datoria faţă de intelect şi de artă este să scrii într-un singur caz: cu talent. Lipsa acestui imponderabil, ce nu se poate înlocui cu pasiunile orgoliului şi căruia nu i s-a găsit nici un surogat, este principial eliminatorie. Poţi trudi, te poţi minţi, poţi voi. Oricât ai crede că ţi-ai înjghebat un exponent literar cu o formulă a derizoriilor slăbiciunii de judecată, rezultatul e mizer. Poate că din politeţe şi din necesitate să obţii cândva o menţiune în doi peri pentru meritul dumitale iluzoriu: din acest material inconsistent şi străin nu poţi croi un fir de punte peste gol. Poate fi ceva mai tragic ca situaţia de inexistenţă, la o vârstă până la care te-ai măgulit că ai să-ţi tai hlamidă dintr-o mătase absentă? Strecurat printre amabilităţi şi insuficient fortificat într-un spirit critic onorabil, te trezeşti, Băiete, bătrân şi nul, pentru că nu ţi-a ieşit la timp un om cinstit înainte sau pentru că ai nesocotit o povaţă.
    Ascultă-mă, dragă Băiete, rupe pana, ia o minge mare de piele, pune încălţăminte boantă şi tricou şi ieşi în câmp, unde se bate cu mingea. E agreabil şi destul de literar, mai literar decât manuscrisele pe care ţi le-am cerut repetate, ca să-mi repet ca un profesionist onest verificarea.
    Cine nu se opreşte la timp, va cădea în seria acelor bolnavi de-o veşnică agonie literară fără să fi trăit în literatură, greţoşi fără să mănânce gras, râioşi fără să-i scarpine, înfumuraţi fără văpaie, necăjiţi fără pricine, supărăcioşi de tot ce există, chinuiţi de ardeieri intelectuale şi de jărăgaiuri poetice, îmbătrâniţi la netimp, incapabili să scrie o propoziţie simplă, să se apere sau să atace în trei rânduri de proză, dezamăgiţi în ei înşişi dar vociferoşi, care sfârşesc o carieră literară lamentabilă şi o viaţă tuturor împovărătoare, traducând proverbe chinezeşti
8
TUDOR ARGHEZI
din limba franceză, ca un aşa-numit, mi se pare, Alexandru Stamatiade, prototipul categoriei.
    Cât mai e timp, dragă Copile, fereşte-te să fii un cabotin, un maimuţoi, un ratat, pentru ca să nu te vezi silit, într-o seară pustie, de ploaie neagră, când bucuriile altora cântă, petrec şi biruiesc, să te refugiezi în singurul loc unde te vei mai regăsi cu sufletul tău faţă-n faţă, şi să te spânzuri de cârligul în care trecătorul precedent şi-a spânzurat bretelele şi nădragii şi ţi-a lăsat puţină hârtie.
    Smuceşte obsesia, scoală-te şi aleargă — şi fii sănătos.
                                                                     1928
                   LA DRUMUL MARE...
    S-au şters multe din barbariile ultimului război. Se fac eforturi sfinte şi eroice pentru a se aduce mai curând uitarea pe care o secretează numai timpul îndelungat, peste mutilaţi şi orfani. Se cântă operetele dinainte de război, se face reeducaţia monedei de aur. Ziarele şi cărţile călătoresc prin toate continentele şi toţi vorbim mai multe limbi. Costumele naţionale, cele din Mexic şi cele din Tibet, cele din Canada şi cele din Epir sunt scoase la vedere în zilele de sărbători naţionale şi sunt utilizate mai mult în atelierele de pictură şi de directorii de scenă.
    Unitatea spirituală a continentelor duce la împăcarea popoarelor şi cei mai bogaţi, mai tari şi mai periculoşi, americanii, au izbutit să propuie, şi restul să accepte, o jurisdicţie antirăzboinică.
       Nu s-au desfiinţat totuşi, nici azi, în Europa taxele de vamă pe persoane! Nici nu se vor desfiinţa. Liga Naţiunilor n-a găsit
PUBLICISTICĂ
9
încă mijlocul să arate europenilor ruşinea meschină a unor astfel de tarife sclavagiste. Paşaportul, de care toţi escrocii, criminalii şi spionii fac un uz desăvârşit, este eliberat cetăţeanului cinstit numai în urma unor îndelungi studii poliţieneşti, depuneri de acte, lipire de timbre şi prezentarea chitanţelor de impozite pe ultimii cinci ani. Dacă în loc de M. lonescu ai iscălit cu un picior mai scurt şi a ieşit N. Ionescu, toate actele se anulează, taxele trebuiesc plătite din nou, ca să iei seama să scrii altă dată pe M, cu toate cele patru picioare. Prevederea autorităţilor este absolut necesară şi profund folositoare: e preferabil să întârzii o zi, două în capitală, decât să fii dat jos la graniţă şi arestat câteva nopţi, până se identifică dacă eşti într-adevăr M şi nu N. Ionescu, escrocul care călătoreşte cu douăzeci şi cinci de paşapoarte perfect vizate.
    Cinci Mari Puteri europene, care cheltuiesc aur greu pentru onoarea numelui lor, care îngăduie reprezentanţilor lor din toată lumea să dea banchete şi recepţii în odăi de cristal şi în tacâmuri de platină, se aţin încă la drumul mare azi, în 1928, cu un jandarm şi un agent fiscal, ca să-ţi estorcheze câteva mii de lei pentru că trenul sau automobilul străbate şi văzduhul ţării lor!
    Sunt în toate capitalele lumii miniştri plenipotenţiari, acoperiţi de cordoane şi decoraţii, care cer bani pentru a pune o ştampilă iluzorie - şi nu le e ruşine.
    Europa dinainte de război era mai nobilă. Ea împuşca pe hoţii de drumul mare. Iar musafirilor care treceau prin ţările ei le scotea în gări fructele şi florile locului, cele mai frumoase, pe care le oferea cu preţul cel mai ieftin, iar femeilor şi copiilor, gratuit şi cu un surâs...
    S-a europenizat Balcanul?...
    Nu! S-a balcanizat Europa...
1928
 10
TUDOR ARGHEZI
                 OMUL EXORBITANT
   Am cunoscut un om cumsecade, un om document, din care un autor care umblă după heleştaie întinse ar putea să facă un mare roman. Romanul mare se deosibeşte de roman prin aceea că unul e mai subţire şi cuprinde pagini şi coli mai puţine, iar romanul mare mai are calitatea că ocupă din itine-rariul literar drumul cel mai lung, cu staţiile cele mai multe. El permite experimentarea unei idei şi a unui temperament, ales ca să domine volumul, tomul şi seria, în contact cu varietatea continuă a existenţei.
   Omul meu cumsecade era un Don Quichotte al vocabularului, care nu se înfăţişa spiritului declamator decât în superlative. Viaţa trăia pentru el, ca pentru pisoi, numai în circulaţie şi în sărituri, şi obiectele cele mai paşnice prin natura lor zvâcneau ca pasările prinse din zbor şi se aruncau în sus şi pieziş ca lăcustele. El nu putea să admită depănarea lentă a timpului şi îl silea să se rezolve în evenimente, secolul fiind considerat ca un ceaun în care fierbe ciorba o sută de ani şi dă singură spuma cu grăsime, care interesează.
   O trăsură cu doi cai avea şase cai, pentru ei, şi un surugiu orator, fluierător şi pocnitor din bice cu firul lung ca al undiţelor de peşte. Caii erau toţi armăsari, şi armăsarii ieşeau din Arabia de-a dreptul, ştiind şi cele trei dialecte, de la Golful Persic şi Eufrat, după vizitiu şi călăreţ. Aşezaţi în hamuri lungi, cu paftale de argint, armăsarii alternau ca jocul de şah, unul alb, unul negru, în zigzag - şi surugiul purta mânuşi de marchiz muşchetar, cu carâmbi albi, cusuţi cu fluturi galbeni şi argintii, ca să ivească în strălucire două nuanţe. La brâul de caşmir roşu se arătau pistoale.
   O casă era un domiciliu. Un domiciliu era o proprietate. O proprietate era un palat. Un palat nu se mai asemăna cu nimic decât cu Vaticanul, deasupra căruia se legănau, pe
PUBLICISTICĂ
 11
acoperişuri, grădinile Palmirei. Cârciuma de pe apă, la care ducea o punte, era un cazino, şi ceea ce era niţeluş mai răsărit din seria comună, devenea formidabil.
    Ca să trăiască în ipoteza elitei, omul meu saluta todeauna pe miniştri şi pe generali, ale căror biografii le cunoştea cu detalii neştiute de nimeni, de mărimea fenomenului. Vocea unuia se auzea din munţi când se răstea din şes, altul ştia pe dinafară istoria veche, nouă şi contimporană, cu toate datele, şi ţinea minte pe toţi autorii greci şi latini, în toată opera lor, aşa încât, dacă îi cereai versul o sută patruzeci şi doi dintr-o lucrare poetică, ilustrul personagiu ţi-1 recita numaidecât sau, mai bine zis, stante pede. „Numaidecât** nu loveşte aşa cum loveşte „stante“ şi pe urmă „pede“. Cel mai mare om era acela care, salutat de el, răspundea cu pălăria coborâtă jos şi ţinută în mână ca un disc de aruncat în văzduh.
    Prefectul de poliţie şi primarul ştiau nu numai câţi locuitori are capitala, dar ştiau pe fiecare ins în parte, meseria fiecăruia şi ce face fiecare la momentul dat. Mai tare decât ei era însă primul-ministru, şi foarte colosal era regele, care cunoştea, pe cale mistică, printr-un dar ciudat, special regilor şi împăraţilor, pe fiecare om din toată ţara. Regelui puteai să-i pui orice întrebare, şi răspundea imediat. De pildă: câte mere se coc şi câte se strică-n pom; de câte ori se încrucişează firele ciorapului într-o păreche de ciorapi; câte litere sunt într-o arhivă.
    Căţelul omului meu, corcit din două simpatice dar elementare jigodii, se trăgea dintr-o familie engleză, şi unul din strămoşii canini ai exemplarului miraculos se sinucisese, ca un om şi mai mult decât un om, pe mormântul Lordului Primar al oraşului Londra, vârându-şi botul în pământul proaspăt şi ţinându-1 aşa, refuzând să respire, până ce deveni cadavru. Căţelul lui vânează cerbii ca lupii şi ar doborî elefanţii ca pantera, dacă Cişmigiul ar fi o junglă. El zice „ham“ în unsprezece feluri, cu unsprezece înţelesuri contrarii, din care
12
TUDOR ARGHEZI
câteva interogative: „Să viu?“ „Să mă arunc pe el?u „Să stau locului?“ „Ce să fac?“
    Aţi priceput că găinile omului meu făceau câte două, trei ouă pe zi, şi duminica cinci. Ouăle găinii aveau mărimea ouălor de struţ. Puse la clocit, fiecare ou scotea o seminţie de doisprezece pui, trei cocoşi cu nouă găini, câte trei găini de cocoş...
    Dacă vrei să te faci romancier, dragă cititorule, urmează, deschide miezul, amplifică şi scoate din călimară universul. Cel puţin va fi un roman adevărat, de imaginaţie exorbitantă, care se scrie şi se citeşte cu agrement.
1928
                    EFLORESCENTĂ
   De la faptul neobişnuit în nici o presă din celelalte ţări, ca un împrumut de stat să fie comentat de şaptesprezece ziare, pe patru pagini, de două ori pe zi, cu investigaţii care mergeau până la amănuntul de câte ori domnul Vintilă Brătianu şi-a trecut batista subt nas, sau a dispărut pentru cinci minute, se poate reconstitui morala publică a României.
   Această morală nu purcede nici de la viaţa agricolă, care dă caracteristica a mai bine de trei sferturi din populaţie şi din avuţia naţională, nici din viaţa industrială, surogat inferior al industriei europene.
   Morala publică în România purcede de la buget, în jurul căruia se dau, de aproape un veac, cele mai crâncene lupte, cu atât mai îndârjite, cu cât sunt fără vărsare de sânge. Acapararea bugetului s-a făcut nu de un partid, cum se spune adesea, ci de un individ, de pulpanele căruia s-au agăţat, unul subt altul, toţi „oamenii politici“, iar aproape de pământ, tăvălit în praf
PUBLICISTICĂ
 13
şi deci indiferent la toate formaţiile politice, slujbaşul public jerpelit, ignorant şi meschin, - agent al „moralei** celei mari.
    Toată presa românească, de la 1866, se preocupă de conu Costache, conu Mitică, conu Ionel şi conu Vintilă, în pagini întregi, în reportaje diverse, în intrigi prevăzute şi adoptate succesiv, până-n 1928, când gazetele fiind numeroase, gesturile se multiplică fantastic, burlesc şi trist, ca-n sala de oglinzi a unui circ provincial.
    împrejurări miraculoase, de ordin geografic şi meteorologic, au ajutat la perfecţionarea şi amplificarea moralei bugetare, care se întemeiază pe noroc şi jaf, în preajma pelagrei şi puşcăriei. Grânele României sunt în stare să hrănească un continent, nu pentru că agricultura română se face raţional, ci pentru că atunci când plouă la vreme, pământul acestei ţări nu mai are nevoie de nici o raţiune. O ploaie, la 27 iunie, din anul acesta, a echivalat cu vreo optsprezece miliarde lei, care au căzut din cer. Când miliardele nu cad din cer, sunt scoase, cu sondele industriei europene, din pământ, în gheizere violete de păcură. întâmplător, din locurile câtorva judeţe pe unde se balegă vitele şi oamenii, ţâşnesc pe neaşteptate coloane de aur negru.
    Munca meticuloasă în oraşe, în biurouri şi ateliere, e lăsată persoanelor afectate de vreo infirmitate din naştere sau devalorizate de vreo prejudecată admirabilă. Românul deştept „face politică** şi, eroic, începe de la căratul oalei de noapte a unui viitor şef şi sfârşeşte cu şantajul asupra vieţii intime din familia şefului. Bugetul, la patru, la trei şi acum de curând la fiecare an, echivalează, pentru formaţiile politice, cu de cinci ori preţul grânelor din Muntenia şi de opt ori valoarea petrolului din Prahova.
    în atelier, muncitorul s-a stârpit şi uscat ca cenuşa, iar în câmp ţăranul s-a sfrijit ca lemnul.
    Şi cu ei, morala lor.
1928
 14
TUDOR ARGHEZI
                      PE ŢĂRMURI
    Prin praf, prin fumul drumului unanim, fără potecă, pe şoseaua de câteva zeci şi sute de hectare, tăbăcită de arşiţă, uzată de roţi şi de încălţămintea comodă la cizmărie, şi nesuferită şi arzătoare pe terenul incandescent, se schiţează, de jur-împre-jurul sanatoriului Eforiei, încântătoarea localitate de sănătate şi lux viitoare.
    Faţă de întinderea nelimitată a pământului, consacrat arhitecţilor şi constructorilor şi capitaliştilor în căutare de plasamente cu rentabilităţi caniculare, peizajul e ca mucavaua pictorului goală, pe suprafaţa căreia pensula, confuză de dimensiunile tabloului dezorganizat, a pus câteva puncte de culoare albă. O vilă cochetă se naşte anacronic dintr-un măidan imens, şi trecătorul cu ochii prinşi de mocirla sudorii, în care se aglutinează pulberea neagră a tărâmului bolnav de uscăciune şi vegetat de surcele, citeşte pe frontispiciul clădirii, extrasă dintr-un album de arhitectură englezească, destinat Scoţiei sau Californiei, numele vocalizat al unei închipuiri poetice, extras din literatura franceză. La Techirghiol concurează, pe secetă şi lut, romantica tuturor noţiunilor inocente: regiunea începe cu muzeul zoologiei marine, al domnului profesor Borcea, în reconstrucţie cu etaje, după un stil gospodăresc şi onest.
    Aşezările cu caracter oficial încep să fie numeroase, şi se pare că ele procură formula cea mai puţin complicată realizării unei proprietăţi particulare, fără sacrificii, pentru iniţiatorii cu un rol educativ, sanitar şi patriotic. Răsturnând logica şi reducând-o la element, apostolul unei idei, care vrea să aibă o casă confortabilă la Techirghiolul încă virgin şi neclădit, şi încă nevândut în loturi, demonstrează nevoia urgentă de a se construi un edificiu caritabil sau sportiv, pentru copii sau pentru tineret, naţiunea trebuind să fie sănătoasă, ageră şi
PUBLICISTICĂ
 15
pregătită la intemperiile istorice. De câte ori am auzit perorând în câte o gară sau pe nisip, în tricou, câte un dascăl atent la sănătatea neamului şi înflăcărat de utilitatea operelor sociale, pornind de la limfatici, anemici şi tuberculoşi, ne-am întrebat emoţionaţi în ce loc doreşte oratorul să-şi construiască o casă, la Techirghiol, la Predeal sau în Bucureşti?
    După aprobarea proiectului susţinut de educatorul energiilor naţionale, se aprobă, evident, şi un fond iniţial derizoriu: un milion, două milioane. Restul de câteva milioane trebuie scos penibil, din ofranda publică. Apostolul circulă prin bănci, prin marile instituţii industriale, repetă raţionamentul, pune tot focul lui sentimental în argumentare, şi în câmpul lui de muncă poate să răsară şi o floare de hârtie, care se poate vinde într-o zi pe străzile oraşelor mari. Hulita dar foarte binevenita ofrandă evreiască este pusă la contribuţie, şi ea se produce în serii cu atât mai mari cu cât apostolatul, conştient de efectul mijloacelor lui, ar putea să scoată - cine ştie! -muguri antisemiţi.
    Arhitecţii au şi început planurile. Părţi din materiale au şi fost transportate pe locul ales. Edificiul a început să se ivească. Peste doi, trei ani, o clădire măreaţă se va înfăţişa ochiului sirenelor şi sclipirilor luceafărului alb. Totuşi, deocamdată, vila educatorului, completamente clădită, îngrădită şi plantată - uneori închiriată gata - pe o porţiune de teren proprie, dă o idee despre ceea ce va fi edificiul, dacă publicul îşi va înţelege până la capăt datoria şi va contribui treptat la giganticul efort al unui inspirat.
    E interesantă descoperirea făcută de unul din cei mai practici educatori din şesul mării, că o casă poate fi construită în întregime din carton, bătut pe speteze de lemn. Două sau trei vile dintr-un lagăr de corturi s-au şi improvizat în întregime din această hârtie groasă, izolată de foc şi apă printr-o culoare care le face ispititoare. Interiorul lor de cutii de păpuşi e delicat şi curat ca o rufă de in. Ventilaţia e dulce, şi camerele
 16
TUDOR ARGHEZI
mici, cu paturi albe, cu dulapuri albe, sunt luminate de câte un bec electric. Iniţiatorul, care peste un an, doi şi mai mulţi va scoate, încet-încet, din pământ, afară de un pavilion grandios în construcţie, mii de vile de mucava, care vor dura garantat cincisprezece ani, a fost însă, în ceea ce-1 priveşte, mai nerăbdător şi clasic, construindu-şi alături un hotel personal dintr-un material mai puţin garantat, din piatră şi cărămidă, după vechea obişnuinţă.
    Trebuie însă, din acurateţe morală, să nu lăsăm să funcţioneze dubiul asupra intenţiilor drepte şi clare. Nici Ministerul Muncii, nici Muzeul Maritim n-au făcut pui, din aceşti pui anticipaţi, ai clădirilor de utilitate generală, puse pe şantier şi realizate.
    Un conac din marginea talazelor ne reţine luarea-aminte, cum trecem murdari de praf şi însetoşaţi, cu carnetul în buzunar, prin faţa arhitecturii lui de suprafeţe, cu stâlpi şi olane.
    -A cui e casa asta frumoasă şi inteligentă, Aii Baba? întrebăm pe tătarul care vine cu noi.
    -A domnului Şipchis, răspunde Aii; are bangă la Bucarest.
    Domnul Schopkes ar fi făcut bine să puie în poarta casei domniei sale marine o fântână cu apă de băut. Trecătorii lihniţi de sete ar putea să dea drumul, cu roata, lanţului fântânii, şi să scoată din fund o sticlă cu „Vittel“ la gheaţă. Dacă nu o face până la anul, ideea va fi însuşită de vreun binefăcător al omenirii cu brevet, de prin apropiere, şi o să coste instalaţia scump.
1928
                       LA ŢARĂ...
   „Locuinţa mea de vară / E la ţară. / Acolo aş vrea să mor...“ suspină Mitică bucureşteanul, în zilele de vacanţă. Dar
PUBLICISTICĂ
 17
Mitică, băiat deştept şi cu oarecare pretenţii la curăţenia corporală, ştie că viaţa rurală e lipsită de confort şi uneori chiar de frumuseţe. Porcii trec, cu paie-n gură, pe mijlocul şoselei. Când un automobil a fulgerat prin sat şi a ridicat tot praful dimineaţa, la ora zece, până seara, la ora nouă, cei care ies din casă se-neacă-n praf. Noaptea singurul lucru frumos e-ntunericul. Oamenii se-ntorc de la muncă, sfârşiţi, amărâţi şi întunecaţi ca nişte mineri şi adorm cu capul în vatra unde a fiert mămăliga.
    Toată idila rustică de care se-ncântă orăşeanul nostru, el o cunoaşte dintr-o literatură proastă, recomandată de la Ministerul Instrucţiei şi acceptată din vremea fragedei minţi copilăreşti.
    Transformarea satelor noastre, cu înfăţişare de aglomeraţii de cafrii din Africa, e o mare idee inginerească şi care n-a trecut încă prin mintea nici unui ministru de Lucrări Publice din România. Introducerea primelor îmbunătăţiri omeneşti la sate - apă, lumină, pavaj - e gând de om denaturat. Numai unui ţicnit genial ca Petre Carp i-a putut trece prin minte să colonizeze câte o solidă gospodărie săsească model, prin satele sinistre şi provizorii din Vechiul Regat.
    Toate aceste rumeguşuri de idei triste au nins tăcut de la o informaţie fără prea mare însemnătate, citită într-o gazetă franţuzească.
    Făcând o vizită prin Aude, preşedintele republicii, domnul Doumergue a inaugurat în târgul Cepie serviciul de electrificare al regiunii. în sala imensă şi mobilată cu aparate impresionante, preşedintele republicii a fost poftit să întoarcă un mic buton electric. într-o clipă, tot târgul şi toate şesurile, până-n târgul din celălalt capăt al regiunii, s-au iluminat ca prin farmec.
    Şi domnul Doumergue n-a ţinut nici o cuvântare profundă asupra binefacerilor regimului republican şi asupra pericolului monarhist sau bolşevic. Nici n-a rostit apologte'guvernului şi
                                                  t ’ ;.........J
 18                  TUDOR ARGHEZI
nici n-a insultat popoarele învecinate. A făcut o glumă profundă:
    -    Mi se pare că e-ntâia oară-n viaţa mea când fac şi eu puţină lumină...
1928
            CUM AM MÂNCAT-O PRE EA
   Aventura polară a italianului Nobile, ridicat de un entuziasm mediteranean către Oceanul îngheţat şi dorind să ia o napolitană la izvorul frigului şi îngheţului, îmi aduce aminte de expediţia noastră de la Polul Sud, făcută acum douăzeci şi cinci de ani, în timpul vacanţelor de vară, fără publicitate nici subvenţii.
   A venit momentul să-mi netezesc conştiinţa şi să vă fac, cu acest prilej de ordin sufletesc, mărturisirea care mă apasă, divulgând la rândul meu o ispravă înrudită prin analogie cu mărturisirea asasinării călugărului Rasputin, descrisă de un mare duce rus.
   Civilizaţia oferă imensul folos că te poţi uşura sufleteşte de o crimă prin ziare, povestind cititorilor şi abonaţilor paşnici fărădelegea comisă, în toate amănuntele ei pasionante, sigur că autoflagelarea ce-ţi infligi, dându-te în spectacol de roman-foileton trăit, te scuteşte de vechile penalităţi, potrivite cu o lume înapoiată. O altă binefacere a civilizaţiei consistă în libertatea de a ucide după voie vânatul pe care ţi-1 alegi singur, cu condiţia ca operaţia să se realizeze cu începere de la o longitudine şi de la un meridian dat.
   Când, în lungile mele peregrinări de sportiv, mi-a venit să omor un negru, am luat vaporul şi trenul şi m-am dus la New York şi Chicago. Tot eram acolo: în loc de unul am ucis câte
PUBLICISTICĂ
 19
opt, câte zece, şi cu nervii tonificaţi, mi-am continuat cariera în regiunile albe.
     La Polul Sud am plecat, atunci când povestesc, întâi cu tramvaiul, până la marginea oraşului, de unde, într-o cotigă de lăptar, m-am transportat într-o gară. Acolo m-am agăţat în fugă de un tren rapid, în genul expresului de Braşov, care circula exclusiv cu miniştri şi invitaţi. Echipamentul meu era de buzunar. Un flacon cu apă oxigenată (12 volume), un gram de iod metalic, un cronometru, trei tablete de aspirină, un ghem de sfoară, o cutie de ţinte de planşetă şi un ciocan cu coada demontabilă, împrumutat de la un sportmen emerit dintre prietenii mei, Găetan, avântat către alte meridiane. Mai luasem cu mine un câine şoricar şi o cântăreaţă blondă, a căreia rezistenţă la temperaturile scăzute se experimentase în music-hall-urile în care apărea goală, în luna lui decembrie, protejată de o frunză de viţă în formă de evantaliu brodat cu flori azurii de „nu-mă-uita“ (Vergiss mein nicht).
     Ţintele de planşetă trebuiau să slujească prinderii gheţarilor şi înlănţuirii lor, unul după altul, cu sfoară, pentru scoaterea mai lesnicioasă din elementul lichid. Se ştie că în apă corpurile, pierzându-şi greutatea, pot să fie antrenate cu un simplu fir de bumbac. Nu am vânat noi la Vâlcov moruni de cinci sute de kilograme, pe care i-am tras pe uscat cu ajutorul unei jurubiţe de ibrişim?
     Prinderea gheţarilor şi târârea lor prin apă, de la Pol în regiunile calde, sunt de un interes ştiinţific considerabil, căci demonstrează, fără altă experienţă, că gheţurile arctice şi antarctice se topesc de la sineşi, exact ca gheaţa artificială, îndată ce ajungi cu ele la nivelul latitudinilor tropicale. După ce s-au topit, tragi sfoara din apă, sfoara vine singură, şi o faci ghem, păstrând-o în buzunar pentru o expediţie viitoare. Generalul Nobile plecase în excursie ştiinţifică, mânat de scopul de a lăsa fotografia Ducelui Mussolini (9x12)
20
TUDOR ARGHEZI
în punctul unde axul terestru se mişcă cel mai iute. Problema era să se afle dacă hârtia impresionată de razele soarelui rezistă la influenţa magnetică boreală şi dacă, eventual, atunci când Ducelui îi va veni ideea să-şi strămute dictatura la nord, focile îl vor recunoaşte după portret. Totodată trebuia popularizată gramatica italiană, din care s-a distribuit Polului o mie de exemplare pe hârtie velină.
    Ajungând mai la sud, în gheaţă, ni s-a făcut foame. Cu greutate am hotărât pe divina mea însoţitoare să cânte cu vocea ei de soprano liturghia sacrificiului, în vreme ce eu măcelăream căţelul. Obţinurăm şase kilograme carne, pe care o consumarăm crudă. Tovarăşa mea de expediţie o gusta cu lacrimi, căţelul fiind un prieten vechi al familiei. Ajungând la ultimul kilogram, începu drama adevărată. Cu vocea mea de meridional, spusei tovarăşei mele:
    —      Nu mai plânge, persoană trecătoare, căci e zadarnic: forţele naturii te-au destinat supremului meu apetit. Peste patru ore va suna ceasul mesei de seară, şi atunci eu trebuie să mănânc. Ai înţeles? Ştiinţa înainte de toate.
    Soprana înţelese, şi atunci se manifestă instinctul de conservare. Citeam în ochii ei, albaştri ca seninul, proiectul de-a mă mânca Dânsa, şi vegheai neadormit, în vreme ce zodiacul se învierşuna să ne degere picioarele. Orele patru: răbdai. Orele cinci: tot aşa. Orele şase... Mă năpustii cu gura deschisă în aparatul ei digestiv şi-l rupsei, ca lupul burţile de cai. Ea dete un oftat. Scoţând din când în când dintre dinţi câte un fir de păr roşu, ca oasele fine de şalău, mâneai până la pubis şi ganglioni toată porţiunea. Nu mai mâncasem carne de om până atunci, şi avui un sentiment de oroare potolit de filosofia crâncenului inevitabil.
    Expediţia a durat câteva luni, în care răstimp m-am hrănit exclusiv cu carne de varieteu. Frigoriferul se întreţinea automatic, şi conservele le duceam după mine, legate cu sfoară
PUBLICISTICĂ
 21
de gâtul actriţei. Bucăţile cele mai gustoase cred că au fost ochii, scoşi cu linguriţa, ca un albuş de ou răscopt.
    în tot timpul mi-au lipsit sarea şi muştarul şi, evident, şampania. Am făcut o faptă condamnabilă, recunosc, scuzată numai de patima mea pentru ştiinţa pură şi marile descoperiri. Desigur, nu am descoperit nimic: ce să descoperi la Pol? Dar sentimentul ştiinţific există şi numai el trebuie analizat.
    Am adus cu mine o jartieră, a piciorului stâng. Şi mi se pare că am înghiţit o cataramă de nichel de la corset. Mă supără în stomac...
1928
                    PROPAGANDA
    Deşteptându-se dis-de-dimineaţă, omul de stat se supuse datoriilor cotidiane, pe care, din spirit de organizaţie, le-a grupat în timpul primelor două ore de existenţă zilnică, între şase şi opt. Colaborând cu spiritul de organizare, spiritul de economie bine înţeleasă, o singură femeie face totul până la sosirea medicului, care controlează de şapte ori pe săptămână elasticităţile viitorului ilustru cadavru şi funcţiunile băşicii.
    Baia. Durează optsprezece minute la temperatura de douăzeci şi cinci de grade, urmată de duş răci tor. Masajul se efectuează în douăzeci şi două minute, urmat de o aplicare electrică, bună pentru artere şi ramificaţiile lor; pân-acum, patruzeci de minute. Un aparat măsoară volumul capului, dacă s-a umflat în urma surmenajului din ajun. Alt aparat, în formă de rezervoriu, continuat printr-un tub de cauciuc de o sută cincizeci cm, slujeşte la ieşirea, cu ajutorul apei calde, a materialelor post-alimentare, omul de stat fiind, încă din fragedă tinereţe, dificil în a scoate bunurile sale.
 22
TUDOR ARGHEZI
     Este locul să observăm planul inteligent după care natura a construit pe individ, cu două strâmtori, una la gât şi alta la punctul final, o înghiţitoare şi o desghiţitoare. Intre aceste două puncte extreme, alimentele şi viaţa circulă libere. Principiul a fost aplicat la societate şi stat, încă demult: cetăţeanul este slobod între două constrângeri, înscrierea în rolul comunei şi plata impozitelor.
     în primele o sută douăzeci de minute personalitatea fără păreche în istorie sfârşi cu ale fizicului, luându-şi cafeaua cu lapte, şi purcese la cele ale intelectului, de care ţin marile datorii. Ei trebuie să facă zilnic câte ceva, pentru ca într-un spaţiu de timp de două, trei sute de ani, poporul să devie foarte mulţumit. De aceeaşi natură cu eternitatea, lunile şi anii lui nici nu se socotesc; calcularea programului său aplicat începând cu „generaţiile viitoare'*, singurele care interesează de fapt. Un om de stat trăieşte între trecut şi viitor pe de-a-ntregul, neputând să dea prezentului altceva decât binevoitoarea sa prezenţă meditativă. Trecutul e obârşia, tradiţia şi viitorul, linia de unde pornim înainte.
     Iată de ce un adevărat părinte al statului şi al politicii desconsideră asfaltul, valuta, preţul mărfurilor, mersul trenurilor şi chiar alegerile de Cameră şi Senat: ele sunt destinate unei părţi momentane din naţie, nu naţiei veşnice şi durabile, în vederea veacurilor viitoare indiferenţa faţă de clipă şi de instantaneu este o formă a generalizării şi a contemplaţiunii sintetice. Zilele actuale pot interesa pe oamenii mici, pe aceia care trăiesc din firimiturile evenimentelor şi se uită în permanenţă la ceasornic. Aceste fiinţe, asemenea ţânţarilor, trăiesc în lumina provizorie a lămpii cu fitil, lipsite de ceea ce se numeşte „anvergură". Clipa pentru omul din rasa conducătorilor e o sămânţă microscopică a evului istoric; o vântură şi o spulberă.
     După cafeaua cu lapte, omul mare se gândi cum se pot complica mai fericit lucrurile simple pentru a fi sustrase
PUBLICISTICĂ
 23
banalului şi dezordonatului empirism - şi ceru dosarele, în care se oglindeşte adevărul cu diversele lui laturi de stat. Voia să capete răspuns la o întrebare ce-1 torturase toată noaptea: câte găini sunt pe judeţ şi deci în toată ţara, ca să afle tirajul exact al ouălor anuale. Rezultatul fu îmbucurător, cifrându-se la mai multe milioane. Utilizând materia primă gratuită, a cojilor care se aruncă, cetăţeanul va putea fi învăţat fără cheltuială datoriile lui sfinte, prin ştampilarea celor cinci precepte de bază, la câte redusese Şeful catechismul aşteptărilor naţionale. Este cu neputinţă ca din cinci unul să rămâie asimilat şi să nu obsedeze conştiinţa, la fiecare ou cojit în farfurie.
    în ziua aceea primul pas a şi fost făcut, interzicându-se consumarea ouălor jumări şi ochiuri la capac - şi coman-dându-se zece mii de ştampile de cauciuc.
1928
                           NOŢIUNI
      Caisele se lucrează ca oamenii, cu oasele pe dinlăuntru.
    Caisele care cad din pom se fac toamna pepeni galbeni şi nasturii care cad iarna de la palton se fac vara caise, ca mărgelele care se fac coacăză. Cine-şi pierde nasturii îi găseşte la anul în pom.
    Dacă le scoţi sâmburii şi-i pui în răsadniţă, ies portocale. Sau: cum se face o societate pe acţiuni cu două miliarde capital.
    Este cu putinţă ca la urmă să iasă petrol.
    Un om care nu a mai văzut caise a mâncat două kilograme cu sâmburi cu tot. O să credeţi că mai trăieşte. Mai bine nici nu vorbim.
 24
TUDOR ARGHEZI
    Scamatorie de societate: lanţul infinit sau roata care se învârteşte.
    Pui un sâmbure în pământ şi dă din el un pom şi dă o caisă. Unde e sâmburele? Prost eşti: în caisă.
    Ca să râzi, trebuie s-aştepţi patru ani, până la prima recoltă, însă iese la fel, de câte ori repeţi.
    Pân-acum nu ne-am servit de ciocan. Dacă iei un ciocan şi dacă iei un sâmbure de caisă şi îl spargi, găseşti migdale. Ca să găseşti însă migdale cu ciocanul este nevoie să loveşti încet, nici încet de tot, nici tare de tot, ci mijlociu ca în toate acţiunile bune şi recomandabile. Dacă dai prea tare nu mai găseşti nimic; ceea ce este contrariu scopului de a găsi migdale.
    Americanii au inventat orişice. Acum şi-au pus de gând să distrugă cultura caiselor din Europa, vânzând consumatorilor exclusiv caisele lor, din California. în fiece caisă cumpărătorul va găsi în loc de sâmbure un ceasornic de buzunar, întors la momentul oportun şi care va începe să funcţioneze îndată ce dă de aer.
    Aceasta e numai un început. Pe viitor, interiorul caiselor, piersicelor şi prunelor va fi variat. Procedaţi cu băgare de seamă pentru cazul în care surpriza va consta dintr-o lamă de ras. Este bine ca fructele, în loc să fie muşcate cu gura, să treacă întâi printr-un aparat de buzunar.
    De altfel, americanii au şi ajuns să deosebească interiorul cu ochiul, ca la ouă. E de ajuns să aprinzi un chibrit.
    Cel dintâi rezultat în drumul penibil al caiselor cu ceasornic s-a obţinut la Philadelphia, inventându-se sămânţa de ceasornic, care se îngroapă odată cu sâmburele de caisă, în teren preparat convenabil. O sămânţă de ceasornic se deosebeşte cu urechea, după un slab tictac.
PUBLICISTICĂ
 25
     Sunt seminţe după calitate, sămânţă de argint, de nichel şi de tombac — şi sămânţă de jucărie, după ceasornicul care doreşti să fie intercalat în horticultura industrială.
     Ceasornicul de jucărie stă şi nu umblă niciodată, ca şi sămânţa lui. Se distribuie de preferinţă persoanelor care stăpânesc teoria că încă nu a venit ceasul şi miniştrilor dintr-un guvern care nu ar vrea să demisioneze.
     Cum se va asigura însă naşterea ceasornicului în caişii care de-acum sunt caişi bătrâni?
     Nici nu se poate procedeu mai simplu: se udă rădăcina cu apă de ceasornic. Dar cum se obţine apa de ceasornic?
     în două feluri. Unii pisează ceasornicele obţinute prin sămânţă, în piuă, cu apă de ploaie: un ceasornic la zece litri. Alţii lasă apele să treacă pe dedesubtul unui ceas, reflectat în gârlă. Apa trece şi ceasornicul rămâne.
     Europa e plină, fără să ştie, de cele mai bune ape de ceasornic: turlele orologiilor medievale odihnite în fluvii şi lacuri obscure.
     Rezultatul e acelaşi.
1928
              UN PROFESOR SUPERB
   întrebat asupra bacalaureatului, împotriva căruia ne-am rostit ca împotriva celei mai crunte barbarii exersate de oameni maturi asupra unor copii care n-au decât inferioritatea vârstei, un profesor secundar a dat dovada supremei inteligenţe: el s-a eliberat de orgoliul profesional, care prosteşte todeauna, şi a vorbit răspicat şi definitiv.
 26
TUDOR ARGHEZI
     Profesorul declară de la început că bacalaureatul e o loterie. Faptul se confirmă, în afară de rezultatele absurde care vor să arate că două treimi din tineretul unei ţări e tâmpit, şi de fenomenul că elevii cei mai bine pregătiţi şi înzestraţi cu inteligenţă de elită, nu se pot lipsi de umilirea de a cere, în ascuns, comisiei o protecţie de care n-au nevoie.
     Materialul pe care un candidat la bacalaureat trebuie să-l memoreze e atât de vast, declară mai departe profesorul nostru, încât nici membrii comisiei n-ar putea răspunde, dacă nu sunt de specialitate. Iar în ceasul în care elevul izbuteşte, bunăoară, să răspundă, la istorie, la chestiunea înfrângerea politică a lui Richelieu în Anglia, el ştie exact cât profesorul său când şi-a dat examenul de capacitate, şi elevul poate cere, prin urmare, nu să i se acorde bacalaureatul, ci o catedră de istorie în învăţământul secundari
     Şi, ca încheiere, minunatul profesor afirmă: „Să se desfiinţeze bacalaureatul, pentru că este barbar, imoral\ antipedagogic şi antipatrioticu.
     Nu vi se pare că în această negură de prostie, răutate şi aviditate, declaraţiile de mai sus, ale unui profesor, luminează problema complet?...
     Examenele de fiecare an sunt un rezumat - profesorul le transformă într-o sentinţă, când sentinţa ar trebui să-l lovească pe el, deoarece elevii ca să înveţe vin la şcoală, şi dacă nu învaţă înseamnă că profesorul nu i-a putut instrui. Examenele de bacalaureat, examenul examenelor, pare o sinistră imitare a unui procedeu sportiv dus la absurd: un copil care, antrenat timp de opt ani, a izbutit să străbată cincizeci de kilometri pe zi, să-l pui în anul al optulea să străbată într-o zi de opt ori câte cincizeci de kilometri — „materia" celor opt ani de studii!...
     N-a pierit raţiunea lucidă în corpul profesoral: se mai află câte o minte superbă.
     Să trăieşti, domnule profesor Petre Haneş!
1928
PUBLICISTICĂ
 27
                     DOUĂ MINIATURI Primăveri
    O dansatoare ilustră înapoindu-se din Rusia a trecut prin Bucureşti, în drumul spre Paris. Pictorul decorator Penticov, care a trăit mulţi ani subt teroarea bolşevică, a făcut dansatoarei o vizită în ziua ei de primire. Erau musafiri de toate naţionalităţile şi câţiva deputaţi români cu deosebire însetaţi de veşti din imperiul roşu. Cum pictorul decorator nu avea de gând să se mai înapoieze vreodată în Rusia, a vorbit cu oarecare libertate:
    -     Pe vremea când eram în Rusia, am trăit un an de recrudescenţă a teroarei. Dar lumea acolo e atât de obişnuită, încât arestările, percheziţiile, execuţiile nu turbură viaţa de toate zilele. Nimeni nu s-a putut obişnui însă cu un lucru, cu sentimentul de groază care te cuprinde când, în puterea nopţii, auzi zgomotul unui automobil în stradă - puţine automobile circulă în Rusia, iar noaptea circulă numai automobilele oficiale - şi când automobilul se opreşte în apropierea casei tale. în marea tăcere a nopţii ruseşti ţi se pare că auzi cum bat inimile tuturor vecinilor. Pentru cine s-a oprit automobilul? La ce uşă vor bate agenţii Cechei? Trece un sfert - o jumătate de oră... Zgomote vagi de arenă, uşi închise, plânsete. Şi automobilul se depărtează... S-a isprăvit!
    Cineva, indiscret, întreabă:
    -     De ce-ai rămas atât de mult în Rusia? De ce n-ai trecut mai curând la noi?
    Pictorul Penticov răspunse cu un surâs nostalgic şi cu o umbră în priviri care trebuie să fi fost aripa fatalismului rus:
    -     Primăverile... Primăverile ruseşti, a căror frumuseţe şi farmec nu le mai găseşti nicăieri.
28
TUDOR ARGHEZI
                            Naşul şi fina
    Blondă ca grâul (când e copt), trandafirie ca trandafirii, proaspătă ca apa izvoarelor, în vârstă de abia şaisprezece ani, fina sare dintr-un vagon de clasa întâi şi se aruncă surâzătoare în braţele unui domn bine făcut, elegant, distins care o primeşte cu dragoste şi o îmbrăţişează... pe frunte.
    -     O! Nasule! Cât sunt de fericită că te revăd. Opt ani de când te-am părăsit, opt ani de şcoală şi călugăriţe! Mult mi s-a părut, ţi-o spun drept. Şi totuşi mi se pare că a fost ieri când mă duceai în odăiţa mea, mă alintai ca mămica şi mă sărutai ca să dorm şi să visez frumos... Vremea frumoasă de atunci
o să reînceapă, nu e aşa, nasule?
    -     O, nu! draga mea, acum eşti fată mare, nu-ţi mai e frică să te culci singură, cred, şi pe urmă...
    - Pe urmă? făcu fata cu o strâmbătură graţioasă a feţii.
    - Pe urmă nimic.
    Şi aparte:
    -     Tare mi-e frică, îşi zise naşul, tare mi-e frică să nu-ncep să povestesc alte basme...
1928
             PREUMBLAREA LOR...
   întrebatu-v-aţi ce s-a făcut cu marii mutilaţi?... Catedrale s-au reparat şi broderiile lor de piatră se-nalţă iar spre cer, ca din întâia igliţă care le-a ţesut. Oraşele s-au completat, şanţurile lungi, ca mormântul unui şarpe fără sfârşit, s-au nivelat, şi peste ele trece paşnic autotractorul agricultorului. Reparatu-s-au şi mâinile definitiv schilodite?... Umblă cu picioare de lemn şi soldatul retezat în două?... Şi unde se află,
PUBLICISTICĂ
 29
în definitiv, această armată infernală, muzeu viu al diformităţilor în care mai zvâcneşte o vână cu sânge negru?...
    în România îi vedem în fiecare zi pe la colţuri de uliţă sau uşi de biserică, cerşind într-o uniformă putrezită de zece ani, dar care ţine loc de diplomă şi firmă. O singură dată s-au adunat laolaltă, atunci când au dat asalt, baricadând toate porţile, spre uşile I.O.V., spre a cere o pensie şi un ajutor de Paşti.
    în Franţa, marii mutilaţi de război locuiesc în vile elegante şi higienic amenajate, prevăzute cu parcuri mari, unde inimile lor încep să se reculeagă din spaima care le-a hipertrofiat. între frunze şi flori, singuri pe alei, poate că infirmitatea e mai uşor de trăit şi poate că nici nu-ţi dai seama de ea. Marii soldaţi ai victoriei au înţeles că trebuie să-şi părăsească familiile unde copiii, la apariţia lor, se ascundeau la sânul mamelor, ţipând speriaţi ca de o vedenie neînchipuită.
    Acum de curând, spre a li se risipi groaza singurătăţii şi a izolării, s-a alcătuit la Paris o „Asociaţie de preumblare a mutilaţilor4. Mii de automobile s-au oferit, de bunăvoie, să preumble pe eroii care n-au avut norocul să fie îngropaţi pe locul mutilării lor.
    întâia excursie a şi avut loc. Ea a fost organizată nu de Clubul Ofiţerilor de Rezervă, nici de Ministerul de Război, nici de Asociaţia Sportivă, nici de Marele Stat Major, ci... de Clubul Femeilor Cernite...
1928
                     ARHIBALD
   Subt acest nume zgâriat pe calcar s-a ascuns până duminică Ghiţă Rădulescu. Era să spunem domnul Ghiţă Rădulescu. Căci neobişnuiţi încă nicidecum cu moartea lui, ne aducem
30
TUDOR ARGHEZI
aminte numai silueta, redingota, cravata şi surâsul boieresc al celui de pe bulevard. In mustaţa lui cenuşie, de holtei cochet şi de flăcău întârziat, Arhibald a conservat până în ultimile zile, abia întunecată, floarea unui fragil surâs inteligent. Ghiţă Rădulescu a fost un adept al mustăţii, al unei mustăţi integrale, îngrijită ca o păpuşă şi neinfluenţată de instabilităţile modelor care împuţinează părul şi înmulţesc pantalonul.
     Cine era Ghiţă Rădulescu toată lumea n-are să ştie şi nici toţi acei cărturari de-o slovă şi de-o foaie, ale căror burice de la degete se tocesc să insiste, servindu-se de resturile de creioane aruncate-n stradă, pe fereastra redacţiei, de Arhibalzii plictisiţi. Cine apropia lesne, dintre recenţi şi chiar dintre anteriori, personalitatea lui elegantă, hermetică, taciturnă şi claustrată? După cum aristocraţii vechi străbăteau lumea în lectici, Arhibald era precedat pretutindeni de un paravan. Zâmbetul lui întreţinea distanţa şi ochii lui o încuiau. Şi această perdea de discreţii, în dosul căreia se pudra cu cea mai diafană lumină, luată pe puf, fetiţa unui suflet candid, se urzise într-o casă albă, în mijlocul unei curţi de mahala, cu zorele, cu floarea-soarelui şi indrişaim, ca un manuscris.
     Arhibald a dat dintr-însul doi Arhibalzi: unul, cel exact, durează până-n ajunul războiului, autor al unei cărţi un sfert uitată şi trei sferturi necitită, Note de om necăjit, care nu lipseşte din nici o bibliotecă a stilului şi a reflecţiei geometrice — şi al doilea vine după încheierea păcii, cu amintirile lui sedimentare, de o culanţă verbală generală, aglomerate într-o serie de volume groase cu titlul Porcii, un document. Războiul a schilodit confortabilul moral al acestui arţăgos abstract şi spiritual. Arhibald a făcut războiul în Bucureşti fără portofel şi fără tabacheră, ca toţi semenii lui rămaşi în capitală, cucerită de un adversar pentru care meşteşugul intelectualităţii devenise anacronic şi inutil. Arhibald a îndurat zile grele ca şi alţii, dar mai contrariat în boema lui de prinţ civil decât ei, el a ţinut minte şi a plătit cu o furie de condei explicabilă.
PUBLICISTICĂ
 31
     Pentru că inteligenţa lui avea nevoie de o formulă care să comenteze, să scuze şi să acuze, iată-1 pe Ghiţă Rădulescu transformat în antisemit. Nenorocirile lui şi ale lumii nu se puteau trage decât de la evrei. Evreul românesc dăduse naştere nefericirilor româneşti. Arhibald uita că evreul nostru are aceleaşi stricăciuni şi însuşiri ca şi noi şi că asimilarea lui era împlinită. El îşi înfăţişa o evreime organizată, concentrată, solidară, lucrând după indicaţiile unui papă negru al lor, la dărâmarea ţării, de care negustoria lor nu ar fi avut nici o nevoie; un popor evreiesc şi nu evrei izolaţi; o lume evreiască exclusiv alcătuită din miliardari, în care mizeria, durerea şi deznădejdea erau necunoscute.
     Era o interpretare intelectuală, căci inima lui Arhibald grăia deosebit. Din puţinii lui prieteni, prietenii cei mai buni erau evrei, care ştiind că fac plăcere capriciilor lui de ursuz, erau şi antisemiţi... Pentru nici un creştin Ghiţă Rădulescu nu s-a obosit atât ca să-l ajute, ca pentru câţiva evrei din apropierea lui. De altfel, el a ţinut prestigiul neştirbit al năravului de a fi ocrotitorul şi sprijinul tuturor celor care aşteptau, începând cu un mare număr de nepoţi şi surori. Sărac lipit şi diplomat abia, el a înzestrat câteva familii şi a dat mai multe bacalaureate şi licenţe, bombănind şi surâzând, pentru Răduleştii lui. Arhibald a fost un exemplar întreg al tipului de bravură, practicat, mai des în lumea muncitorilor manuali, care îşi jertfesc bucuriile pentru satisfacţia de a le dărui unei familii rămase fără bătrâni.
1928
              POEZIA BROAŞTELOR
   I    s-a adus de atâtea ori bisericii învinuirea că, anacronică şi inutilă, se absentează din viaţa actuală fortificându-se în
 32
TUDOR ARGHEZI
neantul bugetar, încât Patriarhia s-a hotărât să ia contact cu poporul, ca nevasta unui fost birtaş din Bucureşti, cuprinsă de remuşcări conjugale. Această graţioasă persoană fugea unsprezece luni de acasă cu clientul cel mai agreabil şi, pe la Sfintele Paşti, când capriciile creştineşti se întristează trimitea soţului un bilet şi a douăsprezecea lună o petrecea la ghişeu, primind fisele de os şi dând în schimb porţii pe farfurii.
    Bărbatul era un mare sentimental: o lăsa să fugă, să dispară şi să se întoarcă, uitând-o când lipsea şi aducându-şi aminte de dânsa când binevoia să se întoarcă. Patriarhia procedează ca birtăşiţa, care într-o parabolă simbolică, intercalată în marile învăţături ale cărţilor sacre, ar putea să capete titlul de „femeie pocăita* sau de „întoarcerea în sânul lui Abraham“.
    Patriarhia ne-a trimis un bilet, apărut în ziarele de dimineaţă, care duc poşta intenţiilor civile şi bisericeşti. Madam Tomek vrea să se întoarcă. Patriarhia organizează o ieşire pe străzi cu racla de argint a Sfântului Dumitru în spinare, cu prapuri, cu steaguri şi cu cântece de ploaie. Vinul şi sifonul, amestecate şi separate, au devenit prea scumpe, din pricina gheţii ce se cheltuieşte ca să le răcească la Mitropolie şi, probabil, a intervenit şi domnul senator Ignat Mircea, proprietarul bodegii din bulevard, ale căruia înrudiri duhovniceşti cu Patriarhia sunt cunoscute, plângându-se că proviziile gheţăriei s-au împătrit, preţurile consumaţiilor neputându-se spori decât de zece ori. Pe de altă parte, domnul Ignat Mircea a remarcat că din pricina lipsei de apă a crescut şi preţul gâştelor şi raţelor, pe care domnia sa, în înalta-i înţelepciune, le pune pe varză. încă puţină secetă şi aceste gustoase zburătoare înotătoare şi pedestre, în imposibilitate de a înota şi încremenite cu burta la pământ, se vor coace singure, cu maţe cu tot, înainte de-a fi ajuns în cuptoarele binefăcătorului naţional cu creditul refuzat.
    Miercuri procesiunea clerului şi a poporului a cerut ploaie de la Dumnezeu.
PUBLICISTICĂ
 33
     Numai că Patriarhia s-a găsit de astă dată în încurcătură. Patul domnului Tomek era ocupat. A plouat. Cu trei zile înaintea procesiunii a plouat şi de-atunci plouă mereu.
1928
    UN TÂLHAR AL SFÂNTULUI POTIR
    La episcopia Buzăului, Dumnezeu este comunicat oamenilor şi reprezentat de un bandit. Termenul nu împovărează întru nimic meritele lui de tâlhar al Sfântului Duh şi mai repede le îndulceşte.
    Acest popă abject şi episcop pornograf poartă numele de Ghenadie V. Niculescu, devastează eparhia, îmbălează altarul, mânjeşte împărtăşania, spurcă mănăstirile de câţiva ani, nesupărat. Localnicii s-au plâns pretutindeni fără rezultat de putoarea incomparabilului puroi. Ministerul Cultelor are în arhiva lui secretă un imens dosar extravagant al operei bisericeşti a sceleratului. Sinodul l-a umilit, anulându-i câteva acte administrative, echivalente cu pângărirea şi asasinatul. Totuşi, în indiferenţa morală care ne stăpâneşte, în ceasul cel mai greu al vieţii noastre culturale, nici guvernul, nici Sinodul nu au curajul să doboare bruta de la Buzău; cel dintâi pentru motivul de a evita un scandal imaginar, preferând a fi strămutat confesionalul în hazna, cel de-al doilea din motive de conservare individuală. însuşi episcopul se fereşte să intre în dezbaterea publică a cazului său, la bara justiţiei, dând în judecată ziarele care ridică din când în când topografia morală a mocirlei din eparhia lui. în ce ne priveşte, l-am atacat de mai multe ori cu această intenţie precisă, de-a scula din nesimţirea lui, lovit cu bâta, un sentiment de falsă demnitate
 34
TUDOR ARGHEZI
şi de-a scăpăra în el ciuda pripită şi furia răzbunătoare care, confundându-i noţiunile, l-ar face imprudent.
    Totul a fost zadarnic şi, o dată mai mult, veţi vedea, provocarea de faţă este menită să rămâie ca un document de moravuri certe şi necontrazise. Şi tâlharul operează nestânjenit. Iată aici alăturate două dovezi. Două adrese trimise în luna iunie tuturor episcopiilor ţării şi semnate de el.
    1. Preasfînte şi întru Hristos iubite frate,
    Avem onoarea a vă face cunoscut că ieromonahul Augustin Popescu din sf. monastire Dălhăuţi, jud. R. Sărat, a fost exclus din monahism pentru grave abateri de la disciplina monahală.
    Comunicându-vă aceasta, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a dispune ca numitul ieromonah să nu fie primit în nici una din monastirile din acea eparhie.
    2.    Circulară identică precedentei, relativă la monahul Catidian Munteanu din aceeaşi mănăstire.
             A
    Vinovăţia acestor doi călugări, din care unul preot, consistă exact în faptul că ei s-au opus să aducă mărturii mincinoase şi împovărătoare împotriva fostului stareţ al mânăstirii Dălhăuţi, arhimandritul Atanasie Popescu, pe care de-aşijderi episcopul l-a exclus din monahism, după aceleaşi norme, acum vrei doi ani, dar pe care l-a reabilitat în unanimitate Sinodul, într-o şedinţă care i-a făcut onoare. Arhimandritul Atanasie Popescu trebuie să ne grăbim să spunem că în actuala stare de mizerie sufletească a clerului superior reprezintă o mare autoritate şi o valoare sigură, care nu putea întuneca decât vulgaritatea meschină a unui episcop, destinat de natură să pască hienele şi viermii.
    Noua crimă săvârşită de Ghenadie Niculescu în persoana celor doi monahi, Augustin Popescu şi Catidian Munteanu, care actualmente, conform puterilor medievale, acordate încă episcopilor, sunt semnalaţi poliţiilor ca să-i dezbrace şi să-i
PUBLICISTICĂ
 35
aresteze ca pe nişte ciumaţi, o indicăm cu viu interes dorinţelor de activitate şi de îmbunătăţire ale preasfinţitului arhiereu Tit Simedrea, locţiitorul patriarhului, ca să o împiedice şi să o analizeze degrabă, pentru dreptate, pentru adevăr şi pentru prestigiul cât mai doreşte să-i rămâie Bisericii lui Hristos în România.
1928
         MANUAL DE MORALA PRACTICĂ I
    1,    Un cărturar avea patru copii, două fete şi doi băieţi, care se făceau mari.
    Venise ceasul să-i înveţe ideile şi gândurile care se desprind după învăţul cititului şi al scrisului pe nisip. Datoria-1 silea să lase moştenire cugetarea lui cea mai bună şi simţirea lui cea mai adevărată, contribuţii la perfecţionarea treptată a neamurilor lui. Ca să ajungă om, maimuţa făcuse un salt şi, ca să ajungă cărturar, plugarul repetase saltul maimuţei. De la taică-su, cărturarul moştenise carne şi oase şi poate că şi ceva mai mult, dar acum, între părinţii lui şi el, se ridica o fruntarie de netrecut:. Gândurile omului nu mai puteau fi înţelese de maimuţă, şi maimuţa, în folosul căreia omul îşi înjghebase puteri artificiale, rămăsese grosul lumii: necitit, nescris şi negândit.
    Cărturarul se găseşte străin de ai lui, leacurile lui nu se potrivesc. Părinţii-i zac şi nu sunt în stare să creadă în medicamentele găsite, plăcându-le mai mult buruienile veninoase, cu care s-au deprins şi din care au ştiut să strângă avere cărturarii
 36
TUDOR ARGHEZI
mincinoşi. Dacă bătrânilor nu le mai poate face nimic, măcar pe tineri să-i mute din paturi, dându-le aripi să zboare din neputinţă la lumină.
    Aripi avut-a şi el, întinse, dar, ca să nu moară, a trebuit să şi le smulgă, pană cu pană, şi să le dea la vopsit şi apoi pe blidul de linte; iar penele fără căutare au trebuit retezate, an de an, câte puţin, pentru ca zburătorul să se poată strecura în încăperile mici şi să se poată mişca în ele, fără să dărâme minciunile mărunte, agăţate în păreţi şi înşirate pe rafturi multe: idolii de cocă uscată şi de sticlă licăritoare. Dar aripile cărturarului nu s-au lăsat să fie jumulite de toate penele lor albe. El mai poartă povara zborului de-a lungul ţărânii, prin care se întinează aripile târâte. Omul e întâia întrupare căreia-i este ruşine de puterile lui de plutire şi înălţare.
    Ce să le spuie el copiilor lui şi tinerilor care aşteptau un glas de Sus, pe deasupra ministerelor, eparhiilor şi parlamentelor? Să-i ungă cu luminile care l-au mânjit pe el? Să-i farmece cu miresmele care l-au împuţit pe el? Să-i înfierbânte cu dogoarea care l-a îngheţat pe el? Să-i înveţe să fie simpli, cinstiţi cu fapta şi cu vorba, drepţi în luptă, neînduplecaţi în datorie, desinaţi în suflete ca nişte cercuri corecte?
    Nu vor fi ei cei dintâi care se vor întoarce să-l certe şi să-i ceară socoteală de ce i-a minţit cu adevărul lui şi i-a dat legaţi făcătorilor de rele ai bucuriilor refuzate ucenicilor şi copiilor lui? Nu vor suferi ei mai mult de lumină decât de întuneric?
    Ai tu dreptul, cărturare, să împiedici zâmbetul să vieţuiască în afară, să curmi plăcerea, care nu se repetă, de a trăi fiecare după îmboldiri şi împrejurări? Poţi tu opri fetele de-a fi furate de iluzii, şi băieţii, ageri şi frumoşi, de ispită, întâmplarea şi precupeţirea, nestingherite de o minte şi un căpăstru? Tinereţea e o marfă, pe care şi-o asigură prin ademeniri variate,
PUBLICISTICĂ
 37
în masă şi individual, sultanii şi stăpânitorii de haremuri politice şi sociale.
    O panglică şi o cutie cu pudră proastă, conving fetia unei servitoare, care rămâne pântecată cu un făt monstruos. O catedră şi un scaun în aşezările sociale duc pe cărturar la concubinaj. Graviditatea lui monstruoasă e numai morală: figura zâmbeşte, averea sporeşte, progenitura e felice.
    Noi ştim că fiecare trecere în lagărele organizate ucide o mie de nădejdi şi înmulţeşte grosimea întunericului obştesc, dar cum putem opri, fără mâhnire, actul de conjugalitate cu nevoia, dându-i derivativul înalt al jertfei de sine?
    Cărturarul a stat, a reflectat şi a făcut însemnări pentru o pravilă de morală curentă. E de presupus că ea nu poate sluji la nimic.
    2.      După ce ai învăţat tot ce se cere, închide cartea şi aruncă-o, şi gândeşte-te de ce ai fost supus unui program de studii riguros.
    Ca să înveţi? Ca să devii mai bun? Ca să ţi se sfinţească judecata? Nu. învăţătura ta n-a fost de nici un folos, - nici dascălilor tăi, răi şi meschini. Judecata are un singur înţeles: să judece poruncit, să placă stăpânilor şi să le sfinţească lor drepturile întodeauna.
    învăţătura ta trebuie să împodobească zestrea unei neveste şi mândria unui socru, a căruia avere a ieşit dintr-o împrejurare inexplicabilă. Fii binecrescut şi nu te duce la origini. Nu urmări nici evoluţia soţului, nici evoluţia soţiei, ca să te deprinzi să nu-ţi urmăreşti nevasta, când va purta numele pergamentelor tale. Studiile, funcţiunea şi zestrea pot face din tine un paravan important al domesticităţii: nu protesta şi nici nu vei protesta. Neajunsurile sufleteşti se vindecă pe temeiul principiului terapeutic, că durerile asemănătoare se tratează cu mijloace asemănătoare. Suferinţele casnice, provocate de neveste, se
38
TUDOR ARGHEZI
tămăduiesc cu alte neveste, şi cele pricinuite de soţ se caută cu soţ.
    Ca să devii mai bun, vreau să zic: mai valoros şi prob, în linia profetică a marilor dascăli succesivi din trecut şi din prezent, - n-au interes decât oamenii fără situaţii precise, adică cei mulţi şi cei prea mulţi. Pe aceştia îi ţin în frâu categoriile, ţuica, poliţia, bacşişurile şi sărăcia, peste care nu ştiu să treacă. Ei trăiesc de luni până sâmbătă cu speranţa duminicii următoare, şi sunt cincizeci şi două de duminici pe an plus alte optsprezece sărbători. Şaptezeci de sărbători narcotice, ritmic distribuite.
    3.      Fereşte-te de acela care nu se îmbată, care nu curvăsăreşte, care nu joacă birlicul, care nu doarme prea mult şi care îndură muncile fără murmur. Acela face una din aceste trei lucruri: sau citeşte, sau gândeşte, sau se roagă - şi aceste trei lucruri sunt funeste, dacă se propagă. Deschide peste drum de casa lui o „bodegă“.
    „Aperitivul" e o binefacere de mare însemnătate. El a dat rezultate mai mari decât toată organizaţia de stat, mai sigure decât Cenzura, mai concrete decât Siguranţa, mai clare decât Constituţia. Nimic nu amorţeşte mai fericit ca gustările însoţite de şpriţ, bere şi spirt. Repetat de două ori pe zi, aperitivul consacră majorităţi şi unanimităţi succesive, fereşte mintea de scaiul comparaţiei şi de păcatul deducţiei, permite unui popor să fie cuminte şi felicitat în toate zilele de presa bună, şi în toate discursurile de oratori. Aperitivul îndeamnă pe funcţionar să primească ofrandele pe subt mână, ale clienţilor de autorităţi, îi prepară un suflet molcom şi gras.
    Binefăcătorii poporului au luat măsuri să se desfiinţeze alcoolul, cu mângâierea că sporeşte vinul şi creşte producţia berei. Dar spirtul înnobilat a devenit „lichior", pentru o clasificare mai evoluată.
PUBLICISTICĂ
 39
    Cu treizeci de ani înapoi, profesorii se mai întrebau unii pe alţii: „Ce ai mai citit?“ De când s-a înfiinţat instituţia bodegii, ei se întreabă vioi: „Unde luăm aperitivul?"
1928
               COLONELUL CULTURAL
    L-am văzut azi într-o fotografie de grup cultural. Erau vreo optzeci de capete, sprijinite pe vreo douăzeci de trupuri, ca un final de revistă pe patru rânduri şi ca o reprezintaţie de circ de adio, cu toţi caii şi călăreţii aglomeraţi într-un număr compact.
    Rândul întâi al personajelor fotografiate era vizibil până la papuci, şi celelalte trepte creşteau din umerii şi din cefile primului rând, marcat în mijloc de volumul unui colonel care şi-a câştigat tresa de general în serviciul culturii.
    O bunătate pe care a produs-o războiul şi o întreţine pacea, este colonelul cultural. Numeroşi colonei au căzut dintr-o dată în transă culturală, urmând, într-un fel, convertirea sfântului Ignaţiu de Loyola, care, rănit într-un asediu din Spania, şi-a descoperit în pat o misiune religioasă. Ignaţiu era, mi se pare, soldat prost: cu cât mai vârtos va face faţă exigenţelor intelectuale un ofiţer superior, un colonel!
    Există, e clar, o vârstă culturală a colonelului. Bravi comandanţi de regimente, care nu rupseseră în timpul unei întregi cariere de iscălituri încă o peniţă, s-au văzut însuşiţi, pe dată ce s-au îmbrăcat în sacou, cu darul de a da directive şi de a lua comanda noilor preocupări. Dacă un dobitoc de civil se simte în stare să dea învăţături unui public care iese în oraş fără bilet de voie, ce va putea face un colonel, când se va sui pe o tribună?
40
TUDOR ARGHEZI
    Momentul fusese un moment avantajos. Trecerea din infanterie în cultură s-a făcut cu aprobarea anotimpului, ca toamna, când chefalii, parveniţi la maturitate în baltă, se întorc în mare, ca să devie, probabil, moruni şi foce. Toată lumea a fost de acord că aşezămintele existente, ca şi cele proiectate, nu puteau să fie conduse decât de colonei. Generalii nu se pricepeau, iar maiorii nu parveniseră încă la suprema dezvoltare. Chipiul de colonel a dat, subt un guvern de ordine, şaizeci de prefecţi şi o sumedenie de călăuzitori. Cultura intelectuală fiind, apoi, completată, colonelii rămaşi fără civili disponibili, găsiră plasamente în cultura fizică. Dacă momentul ar fi durat şi colonelii s-ar fi înmulţit peste măsură, nici culturile nu se lăsau mai prejos şi, alături de numeroasele Societăţi care aveau de scop înălţarea omului, s-ar fi vădit nevoia extinderii înălţării. Un preot avea odată un gâscan care când se auzea strigat pe nume (Costache!) venea de oriunde s-ar fi găsit, în zbor planat, către vocea stăpânului.
    Toţi am fî dorit să avem asemenea agremente, şi perfecţionarea palmipedelor, cu care am fi fost mulţumiţi să schimbăm câteva idei culturale, câteva principii, pe baza unui ideal de viaţă comun, nu se putea obţine, ca şi pentru alte fiinţe cu fulgi sau numai cu păr, decât într-o organizaţie subvenţionată şi condusă de un colonel de rezervă. Dacă vreţi să ştiţi, nici însuşi Coco nu putea să fie ceea ce a devenit după război, fără cultivarea elementelor ştiinţelor militare. Educaţia lui rămâne cu totul imperfectă fără învăţarea pe de rost şi recitarea cu voce tare, a „Regulamentului asupra Serviciului Interior pentru toate trupele", şi „Biletele de Papagal" nu ar fi putut să apară dacă redactorul nu se impregna de arta poetică din acel articol 658 (Titlul 19, Capitolul 50), care zice: „Stilul în corespondenţa de serviciu trebuie să fie cât se poate de concis, dar lămurit".
PUBLICISTICĂ
 41
    Revistele literare cele mai bune sunt opera postbelică a mai multor colonei energici. Ele au permis reproducerea pe hârtie velină şi cromo a majestăţilor lor în toate numerele apărute, încadrarea chipurilor auguste cu chenare bogate, şi publicul lipsit de frecventarea Coroanei a putut să înveţe pe dinafară şi să deosibească, din o mie de semnături autografe, cum iscălesc regii şi prinţii. Ion I. C. Brătianu, care o viaţă întreagă a refuzat să pozeze la fotograf, s-a fotografiat într-adins pentru revistele de subt direcţia coloneilor, din profil, din trei părţi şi din faţă, ca să-l cunoască cititorii. De aceea se poate spune fără exagerare, în istoria civilizaţiei noastre, că Renaşterea românească începe odată cu înmulţirea pe mâneca tunicii a tresei groase cu trei trese suprapuse subţiri.
    Cam acestea fuseseră reflecţiile banale ale lui Coco, contemplând azi o fotografie, în centrul căreia, ca dedesubtul unei figuri gimnastice de piramidă, stă civil un general-colonel. Ceea ce-1 izbise pe Coco era însă o fracţiune dintr-un colţ a grupului cultural. în cămaşă de sportmen se ivea un artist dramatic cunoscut, şi pe pieptul artistului se odihnea, strânsă de aproape, a cincisprezecea soţie legitimă a dramaticului. Ochii, lungi ca nişte migdale şi cerniţi cu un iris gigantic, se răsturnau amoros şi extatici pe sânul, simţit dedesubtul cămeşii, al marelui comedian, care nu mai are cincizeci de ani, încă de vreo cinci.
    E-o atitudine totuşi culturală; căci, în loc de-a schimba cincisprezece amante, membrul Societăţii culturale din clişeu, s-a condus ca un bărbat conştient, trezit la marea cultură, căsătorindu-se de cinşpe ori şi divorţând de paispre’ce. Ignoranţa favorizează concubinajul şi naşterea copiilor bastarzi, chiar dacă nu se nasc decât în principiu, pe când căsătoria, mulţumită Ofiţerului Stării Civile şi Ministerului Cununiei, îl stârpesc.
 42
TUDOR ARGHEZI
    Această intrare în legalitate era cu neputinţă fără prezenţa, în secolul nostru, a colonelului cultural.
1928
                  ŢĂRANUL LITERAT
    în ajunul răscoalelor din 1907 şi în ajunul împărţirii pământului între ţăranii care de milenii îl muncesc şi-l apără, înflorise în oraşele României o literatură idilică şi rustică. O scriau orăşenii, cărturari firavi, dispreţuiţi de boierii în slujba nesigură a cărora se aflau. Ţăranii n-au putut afla că de dragul lor se urzise o concepţie de artă, o morală şi o politică, decât târziu, după ce, stăpâni pe pământ, au început să-şi trimeată copiii la oraşe, cărturari la rândul lor.
    Dacă idealismul ţărănesc, făurit la oraş, îşi are o explicaţie pe care nu e locul s-o dezvoltăm aci, n-am înţeles de ce a rămas -şi stăruie să rămâie — tendinţa la cărturarii orăşeni, emancipaţi şi ei, să facă din ţăranul de azi, proprietar de pământ, un literat. Se pare că zelul de propagandă culturală la sate e atât de mare, încât şcolile primare şi cele mijlocii sunt neîndestulătoare pentru setea de idei a ţărănimii.
    Profesori de toate categoriile, până la cele mai înalte, oameni politici şi scriitori cu slujbe mari oficiale, se adună în comisie şi lucrează la transformarea definitivă a plugarului în om de cultură.
    Să nu fim rău înţeleşi: comisia nu urmăreşte îmbunătăţirea corpului didactic rural, nici înzestrarea şi îmbogăţirea şcoalei rurale cu material didactic, nici pregătirea unor abecedare, cărţi de citire, aritmetici şi caiete de desen - toate tip model. Aceste nimicuri, prevăzute în activitatea zilnică a unei Direcţii din Ministerul Instrucţiei, nu interesează comisia idealistă, ale cărei ţeluri merg mult mai departe şi stau mult mai sus.
PUBLICISTICĂ
 43
    Idealul urmărit, şi prin realizarea lui se va ajunge la culturalizarea deplină a sătenilor inculţi de azi, e ca plugarul să aibe de-a pururea nevoie de o carte literară scrisă şi tipărită de domni talentaţi din Bucureşti. Ionică, mergând cu oile pe munte, să aibă în desagă, alături de bucata de mămăligă, şi Tebaida domnului V. Eftimiu, tipărită în zece milioane de exemplare de „Casa şcoalelor", iar Mărin, în vârful carului cu fân, să citească Măriei, obosită de muncă, fabulele domnului Vasile Militaru, trase în optsprezece milioane de exemplare. La mulsul vacilor, Măndica să închidă ochii şi să recite din domnul Mircea Rădulescu, iar la arat, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, nea Stan - deşi poetul, în Bucureşti, doarme dus - să declame din Şesurile natale ale domnului Nichifor Crainic.
    Nu, acest ideal e ridicol şi el n-a fost realizat niciodată, în nici o ţară agricolă. Ţăranul şi-a făcut şi îşi face cântecul şi poezia lui, de care orăşenii uneori iau cunoştinţă cu uimire. Ţăranul nu vrea să cunoască - pentru că nu le înţelege şi le dispreţuieşte - poezia şi cântecul de la oraş, chiar când se prefac şi vor să se schimonosească ţărăneşte.
    Tot ce putem face pentru ţăran — căci altceva nu se va putea face niciodată — e să nu-1 mai batjocorim, să nu-1 silim cu jandarmul să fie şi literat, după ce l-am silit să fie om politic, şi să-l lăsăm aşa cum l-a sortit Dumnezeu, între boii, luncile şi holdele lui.
 1928
         UN REPORTAJ SENZAŢIONAL
   Am fi pus titlul Descoperirea Americii, dacă exagerarea nu s-ar fi răsfrânt şi asupra amicului F. Brunea-Fox, reporterul de lux al ziarului „Dimineaţa", care a publicat de curând
44
TUDOR ARGHEZI
 senzaţionalele articole asupra leproşilor de la Lărgeanca. Expediţia plină de ştiinţă a lui Nobile n-a fost urmărită cu mai viu interes. Toate categoriile de cititori, de la adeptul roma-nului-foileton, până la pasionatul picturii moderne, inclusiv membrii familiei, cu bunici şi nepoate, au cercetat, pe urmele îndrăzneţului Fox, colonia de leproşi, oamenii vii în putrefacţie progresivă. Leprozeria de la Lărgeanca era, în afară de Insula Şerpilor, singura noastră colonie exotică şi descoperirea ei se datoreşte unui scriitor cu iniţiative de la un ziar inteligent.
     Cine a avut prilejul să citească pe F. Brunea-Fox, n-a mai avut nevoie de recentul lui reportaj ca să ştie că în acest anonim ziarist stă de veghe o inteligenţă sclipitoare şi are pretenţii un gust artistic exersat. E aproape o nepoliteţă să-i aducem omagii lui Brunea, în faţa marelui public, de-atâta vreme ocolit de el, dintr-o înnăscută aristocraţie pe care i-a mânjit-o zilele acestea succesul.
     Reportajul senzaţional de zilele trecute are altă semnificaţie decât aceea de a fi dat la iveală un profesionist de înaltă valoare într-o profesiune plină de ciurucuri, de debutanţi fără vocaţie şi de condeie uzate şi plictisite de propria lor plictiseală şi uz. Fox a descoperit America: perfect! Dar n-a descoperit-o numai pentru noi, cetăţenii neinformaţi, care dintr-o slăbiciune, uitând că plătim şi un bir al milei cu fiecare scrisoare, am început să subscriem ajutoare pe o listă nepropusă şi nedeschisă de nimeni. Fox a descoperit-o şi pentru autorităţi. Medicii statului şi-au telefonat între ei, unde este Lărgeanca pe harta lumii şi dacă în afară de această localitate mai e în Orient vreo leprozerie. Câţiva directori generali şi câţiva şefi de cabinet au plecat în ultima sâmbătă după-amiază cu automobilul ministerului şi cu diurna încasată, să-şi ofere spectacolul cărnii putrezite de vie, care nu-şi are un farmec asemănător decât poate în Spania, la luptele de tauri, când toreadorul rămâne întins în arenă, iar taurul pleacă, trăgând în vârful unui corn maţul dezghemat din pântecul mortului.
PUBLICISTICĂ
 45
    Nu ştiu dacă ştirea este exactă - o dăm subt toată rezerva -dar unele ziare au anunţat că însuşi domnul ministru al Sănătăţii Publice, bravând pericolul, s-a dus să inspecteze pe leproşi. S-a luat, de altfel, măsura ca aceşti blestemaţi să fie mutaţi cât mai curând într-o leprozerie mai veche, sistematică, într-un fel de insulă a dracului, unde nu va mai putea ajunge nici un reporter.
    Spre lauda Constituţiei şi a libertăţilor prevăzute, colegul F. Brunea-Fox n-a fost arestat, nici bătut, până la ora la care închidem această ediţie, nu i s-a cerut să-şi justifice situaţia militară, nici să prezinte chitanţa de plata impozitelor, ci se preumbla pe Calea Victoriei în deplină libertate.
1928
              DE ÎNCHIRIAT... GRATIS
    Scumpe Coco, şi cerul râvneşte la succesele tărâmului nostru. Plictisit de-a fi fost înstelat şi albastru, şi apucat de isteria exemplului, el vrea să se mânjească puţin. De ce numai pământul să se răsfeţe în turpitudine şi să nu participe la tăvăleală pe salteaua lui, pătată câteodată cu sânge dar de obicei cu scursori, şi planetele depărtate? Luna, care a prezidat atâtea idile şi statui albe, vrea să renunţe la prestigiu şi scoboară din argint, în colţul străzii, unde se dezbate tariful unei sărutări în câteva poziţiuni. Urându-i-se să primească vibrări de coarde şi oftaturi, luna vrea să puie bani la ciorap, şi-a scos condicuţa şi a fost la ciispensar.
    -    Nu ţi-e ruşine, prietenă inefabilă a lui Pierrot, să te prostituezi?
    - Pă mă-ta! răspunde luna beată de ţuică şi puţind.
 46
TUDOR ARGHEZI
    Domnul Coculescu, directorul Observatorului Astronomic, este de două ori reprezintantul lunii, prin profesiune şi prin imaginea ei totală, purtată pe o precoce, veche şi incomparabilă chelie; pe când domnul Otetelişanu, directorul Institutului Meteorologic, reprezintă numai ploaia, fulgerul şi zăpada.
    Domnul Otetelişanu locuia într-o casă din curtea Institutului Meteorologic, iar domnul Coculescu, în oraş, într-un somptuos imobil propriu. Domnul Coculescu şi-a închiriat imobilul propriu şi s-a mutat în locul domnului Otetelişanu, dându-1 afară şi silindu-1 să plătească, din leafă, chirie în oraş. Ni s-a comunicat cifra chiriei încasată de domnul Coculescu: şase sute mii lei anual; ceea ce sporeşte leafa domnului astronom, într-un timp când fiscul vinde maşinile de cusut ale croitoreselor la mezat, cu cincizeci de mii lei pe lună.
    Astronomia era o ştiinţă aristocratică aridă, exactă în calcule, pură în domeniul ei de cercetări şi nepractică în aplicările sociale. Părinţii cu grijă de copiii lor şi-au ferit întodeauna odraslele de trei profesiuni: limba greacă, arta poetică şi meşteşugul lui Galileu. înaintea domnului Coculescu, acest italian a trebuit să stea în genunchi, la vârsta de şaptezeci de ani, dinaintea Inchiziţiei şi să jure că nu mai crede, ca până-n ajun, că pământul se învârteşte împrejurul soarelui, Unchiaşul scăpă, jurând, de moartea prin ardere de viu, şi Inchiziţia l-a supravegheat până la finele vieţii, ca să nu mai cadă nici cu gândul în erezia infamantă.
    Avem şi noi o Inchiziţie sau o masonerie - discretă, hermetică, dotată cu instituţii libere şi cu un parlament - o inchiziţie absentă din Constituţia statului şi civilă. Ea nu cenzurează actele de gândire provocate de Copernic şi Galileu, regiunea de experienţe nemaifiind interplanetară, şi controlul mărginindu-se între strada Academiei, Mitropolie şi Calea Victoriei (colţ cu strada Edgar Quinet, la etaj), şi consacrând
PUBLICISTICĂ
 47
meritele variate şi cele cosmografice traduse în necesităţi obscure. Fiinţa Inchiziţiei poate decide de-aci înainte familiile să contribuie la înzestrarea tinerelor vlăstare cu o diplomă de ştiinţe reputate inutile. Căci domnul Coculescu nu este singurul beneficiar de o protecţie pe cât de scandaloasă pe atât de agreabilă. Pe vremea lui Henri IV, curteanul imberb domiciliat se numea „mignon".
    La Institutul Meteorologic se vor mai muta încă doi adepţi ai lui Zoroastru: domnul Dumitrescu, profesor la Universitatea din Cluj, optat pentru Bucureşti, şi un al treilea fericit - cine-o fi? — domnul Traian Pop. Acelaşi stat, reputat vrăjmăşesc, care nu te vizitează pe dumneata decât cu toba, cu agenţi, perceptori şi câteodată cu ciomagul, ştie să fie ca Maica Domnului la trebuinţă, la o trebuinţă interpretată şi ştiută exclusiv de Inchiziţie, şi această mamă neagră are la trebuinţă sute de ţâţe rezervate virginale.
    Cum însă nici domnul Coculescu, nici domnii Dumitrescu şi Pop nu pot să fie împroprietăriţi cu câte un apartament inexistent, ca să şi le poată închiria bine pe cele proprii, apartamentele devin existente fără greutate, prin desfiinţarea instituţiilor, care pot deveni apartamente de locuit.
    Institutul Meteorologic, pe care toată lumea l-a ştiut aşezat cu grădina lui în Parcul Carol, pe strada Cuţitul de Argint, pe dealul cel mai înalt din Bucureşti şi mai potrivit, prin urmare, observaţiunilor ştiinţifice relative la aer şi nori, destinate folosului agricol al unei ţări care, când nu se face grâul şi porumbul, rabdă de foame, a fost pur şi simplu desfiinţat, alegându-se bineînţeles masca unui alt verb activ din vocabular şi fiind „împărţit". Biurourile Institutului Meteorologic vor fi înghesuite în câteva celule din localul Şcoalei de Război, iar aparatele de măsurătoare şi înregistrări, necesare observaţiunilor, se vor muta la cincisprezece kilometri depărtare de biurouri, în câmpia Bănesii. Acolo, la Băneasa, „se va face"
 48
TUDOR ARGHEZI
instalaţiuni speciale. Aţi înţeles: peste cincizeci, optzeci, o sută de ani, cu un buget îndreptat, cu câteva noi sute de milioane de lei, se va construi, în viitor, pentru nevoile prezente ale meteorologiei, un imobil, dezafectat acum în vederea calabalâcului celor trei domni numiţi mai sus, şi de ale cărora descoperiri şi opere, în stare să motiveze, nu desfiinţarea unei instituţii dar un supliment de salariu pentru chirie, nu are nimeni nici o cunoştinţă. împrejurarea, interesantă pentru fotogenie, că domnul Coculescu este proprietarul şi al unei figuri, admirabilă în obiectiv şi clişeu, s-ar părea că nu este suficientă ca să documenteze desfiinţarea Institutului Meteorologic.
    Poate că guvernul, înainte de a ratifica această transformare a bunurilor statului în bunuri locative private, va trebui să reflecteze, ce s-ar întâmpla când, ispitit de pilda cotidiană amplificată pe care o dă administraţia, publicul ar porni de acasă cu gândul să părăsească nişte domicilii de batjocură şi mizerie şi, cu căţeii, cu purceii şi cu maşina de gătit, s-ar instala gropile lui Oatu şi Tirchileştii la „Athenee Palace“, la Universitate şi la Ministerul de Externe. Acest fenomen indezirabil se practică în varii forme la noi, în mijlocul unei burghezii care îşi înţelege interesele destul de puţin, prezidată de personalitatea complexă a domnului Vintilă Brătianu.
1928
         MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ
                                II
    4.    Construieşte-ţi viaţa cu clopotniţă, ca zborul tău să fie o cădere şi să parcurgă accelerat drumul dintre ivire şi
PUBLICISTICĂ
 49
lungire. Ieşi pe fereastră, ca să ajungi mai repede unde e nevoie. Idealul tău să se inspire de la nămol - aşterni din vreme ca să te culci din vreme.
    Vei fi genial la douăzeci de ani, superb la douăzeci şi trei, trist la douăzeci şi cinci şi totalmente surâzător la treizeci, când autoritatea esenţială şi definitivă, care absoarbe pe toate celelalte autorităţi subiective anterioare, va fi şeful politic al judeţului în care te-ai aşezat.
    Dacă librarul îţi va recomanda o carte, cumpărând gumă arabică, îi vei răspunde: „Am scris şi eu...“
    5.     Am cunoscut acum cincisprezece ani un băiat sufocat de încălţămintele, pe care i-le impusese oraşul. Obişnuit să umble cu băţul de salcie după gâşte şi să ia contact intim la picioare cu loboda şi cu găinaţul, el făcuse câteva clase de seminar şi încerca la un ziar reportajul poliţiei, paralel cu o similitudine de literatură. Dimineaţa cerea împrumut un leu, la prânz doi lei, şi seara cinci - şi îi găsea în fiecare zi. Grea e viaţa! suspina băiatul.
    După câţiva ani băiatul s-a însurat cu avere în judeţ, mulţumită unui elector local, care avea nevoie de aderenţi, năzuroşi faţă de centru. Băiatul nu mai era vizibil pe jos, în încălţăminte. încălţându-se cu o nevastă, el s-a încălţat şi cu un automobil. Saluta cu ochii împăienjeniţi, se recunoştea cu greu şi fu „ales“ şi deputat. Citeam amuzat în pomelnicile oficiale numele lui. Odată a voit să ţie un discurs, s-a sculat, a zis „Mersi“ şi s-a aşezat la loc.
    Natura, care nu se dă după oameni, l-a păstrat însă intact, cu prostia lui mărunţică, devenită solemnă şi pedagogică. Şi i-a păstrat intactă şi gura de ţigan, buzată, vânătă şi friptă, parcă de-o sete egipţiană. De tânăr, în colţurile gurii proeminente, avea două umflături fiziologice, care păreau că vin din gingie, în cuprinsul carierei politice, umflăturile s-au mai umflat şi deunăzi, când l-am văzut suind o scară, pe care o coboram,
50
TUDOR ARGHEZI
mi-a fost greu să recunosc în obezitatea mată a fizionomiei lui, forţată ca de un calapod, pe tânărul de odinioară.
    Era să fie doborât din copacul în care se suise scroafa lui sufletească, de prăjina unui eveniment şi era să fie arestat pentru un comision de câteva milioane într-o afacere, organizată în pierderea statului.
    —      Ai auzit ce era să mi se întâmple? întrebă el cu accentul de bronz al statuii lui Enăchiţă Văcărescu. Iată de ce m-am sacrificat. îmi pare rău că am intrat în politică...
    6.     Vreau să te învăţ, fiule, de copil, boxul, savata şi, mai simplu, manipularea palmelor şi a picioarelor, prevăzute cu bocanci cu botul dur. O activitate mare te aşteaptă să înfrângi regulile civilităţii, umflând fălci şi zdruncinând falange. Sunt mii de răspunuri, pe care nu le poţi rosti decât cu ghiontul în maxilar şi cu muchia mâinii drepte, aplicată ca un satâr la rădăcina nasului de sus sau de jos - şi sunt sumedenii de oameni bine îmbrăcaţi, care trebuiesc asanaţi.
    Un anume stil, un anume gen trebuie bătut, negreşit. Câteva ruperi de oase pe zi, administrate în politică, pot fi salutare şi fac mai mult decât o carte de învăţături reeditate. Aceasta în ce priveşte activitatea individuală. Colectiv, bătaia trebuie să fie moderată: scoborâm pe bărbatul politic din limuzină, facem loc pe trotuar, îl întindem pe asfalt, îi scoatem pantalonii, îi aplicăm câteva biciuşci şi îi dăm drumul să urce în limuzină cu pantalonii şi cu bretelele în braţe.
    Zece flăcăi solidari şi optimişti pot contribui astfel la renaşterea naţională, jucându-se şi operând numai de câteva ori. Statul condamnă însă punctul nostru de vedere.
    7. Morala practică încuviinţează următoarele pedepse.
    Rânjetul va fi bătut peste buze şi dinţi (a se cere la autor
lista rânjiţilor), cu palma strânsă într-o mânuşă groasă: imitaţie de surâs.
    Lipsa de cugetare, indicată de o distracţie afectată şi de înfumurarea tăcerii surâzătoare, iar în scris de puncte-puncte,
PUBLICISTICĂ
 51
se ia de-o ureche, scuturată pe loc, până la reacţiunea urletului violent. Recidiva comandă adaosul unui părete de partea urechii libere. (A se da cu capul de păreţi.)
    Un acord negramatical la un profesor universitar se pedepseşte la hipodrom. Individul, o jumătate de ziuă va curăţa grajdul în local şi o jumătate de zi va sluji, la câmp, de obstacol. La fiece săritură, caii, din instinct, îl vor atinge în moalele capului cu o potcoavă. Va fî adus acasă cu cotiga de gunoi basculantă pe două roţi şi va îndura tortura lui Christ: când va cere apă, i se va da sirop.
    Orice domn ministru care până în trei luni de la numirea lui nu prezintă o reformă originală, menită să simplifice administraţia departamentului, să dubleze veniturile şi să îndestuleze un îndoit număr de oameni decât totalul nemulţumiţilor în legătură cu ministerul, va ţine un discurs inspirându-se de la sentinţa următoare: „Sunt un dobitoc şi n-aţi vrut să mă credeţi". Şi va demisiona.
    Ministrului care amână de marţi pe sâmbătă şi de sâmbătă pe joi, i se va vărsa conţinutul unei cutii cu ploşniţe la domiciliu, ca să nu poată dormi şi ca să înveţe canonul aşteptărilor, în aşteptarea dimineţii. Bucătarul îi va pune în toate felurile de bucate câte un gândac mare negru, dedesuptul porţiei, ca să fie descoperit înaintea ultimelor îmbucături, şi în cafeaua cu lapte naftalină - şi spălătoreasă viermi în batistă.
    8.     Majoritatea oamenilor „de răspundere" se linguşesc şi sunt dominaţi de serviciile ce se adresează organelor fizice cu durităţi variate. Caută şi le satisface.
    Inexplicabila carieră a unora din numeroşii politiciani în subordine, lipsiţi de merite, nu se datoreşte numai unei neveste acorte sau aproximativ senzuale, nici numai unei surori, de obicei văduvă de război. Unii din ei şi-au împrumutat odaia, bideul şi prosopul unui şef recunoscător, care, rigid în moravurile afişate faţă de o nevastă cu vocea ascuţită şi cu picioarele
52
TUDOR ARGHEZI
       groase, însă proprietară a unei averi necesare în politică şi aventură, avea nevoie de un refugiu sigur cu soţia unui onorat coleg.
    9.     Şeful cel mai greu de apropiat şi de dominat este şeful fără vicii, care îşi consacră atenţiile nevestei. Acesta nu poate fi prins şi încălecat de un subaltern, nici cu ajutorul familiei lui de sex, nici cu farmecul afrodiziacului inofensiv.
    Natura este şi în acest caz prevăzătoare. Refuzându-i omului politic un exces de potenţe, îi dăruieşte din belşug o părere despre sine îndârjită şi un simţ al monopolului universal, transmutare genezică pervertită. Acest model de şef este sedus prin afectarea devotamentului, prin adularea insului său activ, prin aplauzele furtunoase determinate de continua lui gravă stupiditate. El deţine tot adevărul, toată demnitatea, tot patriotismul, toată capacitatea: nu este de ajuns să o ştii, trebuie să o şi repeţi, de preferinţă prin scris şi să semnezi. Ziarele şi revistele lui îi publică zilnic un portret pe patru coloane şi pe o pagină întreagă şi el nu protestează niciodată. Ii place.
    10.    Profeţii încep să se selecteze de la vârsta de şaizeci de ani în sus. E vârsta la care se manifestează febra politică şi mai ales ministerială şi un bărbat poate să aibă şaizeci de ani numai la patruzeci şi cinci. Un portofoliu cât de anodin îl fericeşte. Indiferent de profesiune şi condiţie socială, amatorul de sex concav se bucură şi când în aşternutul lui se strecoară o bucătăreasă. E un omagiu pentru el însuşi, adus la întuneric.
    Sunt miniştri atinşi de un sadism special, care au încercat spasmul suprem într-o singură vecinătate, lângă un ghiozdan cu acte iscălit la Sinaia.
1928
   PROFESIA DE DIRECTOR DE MUZEU
      Ne gândeam odinioară, îţi aduci aminte, Coco, la educaţia copiilor noştri. Ca membri ai generaţiei care a dat lumii forţe
PUBLICISTICĂ
 53
de tăria Fălcoienilor, Găetanilor, împiedicaţi de nişte accidente banale să devie miniştri, ca numeroşi din colegii lor, mai fericiţi deşi mai insignifianţi, o legitimă ambiţiune ne împinge să pregătim vlăstarelor noastre rolurile cuvenite de oameni politici.
     Problemele sunt variate şi complexe. Avem o situaţie externă delicată şi o stare internă, demnă de cele mai covârşitoare sforţări. Finanţele trebuiesc îndreptate şi deja pe câmpul luptei economice au alunecat în plina desfăşurare a valorii libere personale, individualităţi, care lasă goluri greu de împlinit: a murit Tomescu de la „Monitorul Oficial" ca şi celălalt Tomescu, din judeţul Dâmboviţa şi a sucombat Teren te. Dacă Vereş Micloş, Brandabura şi alţi financiari şi economişti se mai menţin, nu e mai puţin adevărat că într-o zi sau alta, înainte ca partidul lor să fi parvenit la guvernare şi să fi trecut măcar prin alianţă sau fuziune, cel puţin pe la Ministerul Industriei şi Comerţului, ei vor cădea glorios.
     Minorităţi etnice dense aşteaptă de la noi legi şcolare bine chibzuite, orientări care să le pregătească o fidelitate veşnică faţă de noi. Chestiunea rusă, chestiunea bulgară, ungurii, saşii, evreii şi poate chiar românii, căci câteodată mi se pare că în România se manifestează şi o chestiune românească, atrag deopotrivă atenţiunea noastră. Numai pentru spargerea celebrului Plafon, care indică sensul preocupărilor noastre şi dibăcia specială necesară, s-a dovedit că nu ar fi de ajuns o sută de spărgători calificaţi.
     Ce facem din copiii noştri? ne-am întrebat, amândoi, cum îţi aduci bine aminte, Coco, şi am fost de acord că nu-i putem face decât bărbaţi politici. Şi ca să-i consacrăm acestei nobile profesiuni ne hotărâsem, după cum ştii, să-i înscriem, eu pe copiii mei la o şcoală de box şi tu pe ai tăi la un curs de alergări pe bicicletă. Parlamentul are nevoie de toate energiile şi toate energiile corect îndreptate duc fie la guvern, fie la Comună, unde acţionează un guvern mai mic. Intru cât domnii
 54
TUDOR ARGHEZI
I. G. Duca şi Titulescu, de pildă, doctori în Drept, stăpânesc opinia publică şi luarea-aminte a Factorului răspunzător mai mult decât, de pildă, domnul Temistocle Alexandrescu, al căruia zâmbet de satir superior şi a căruia capelură frizată de şef de orchestră au ieşit din domeniul modest al tejghelii şi al lipsei la cântar?
    Cu cât se va vorbi mai des şi mai aspru despre bacalaureatul, actualmente la ordinea zilei, cu atât absenţa şi echivalenţa diplomelor, între ele sunt mai trebuincioase unei bune organizări. Băiatul meu, Coco, va trece Techirghiolul înot. Fiul tău va conduce un automobil cu maximum de viteză, răstur-nând cincisprezece maşini între Bucureşti şi Predeal. Intrarea lor în Cameră e asigurată.
    Dar nu este numai viitorul copiilor noştri în joc. Au şi prietenii noştri copii meritoşi, destinaţi unor destine înalte. O povaţă, o informaţie la timp nu sunt de lepădat, mai ales dacă sunt împărţite gratis, căci doi lei un „Bilet de Papagal" e ca şi gratuit.
    în afară de politica militantă a bunelor majorităţi, unui tânăr din clasa noastră socială i se oferă şi alte profesii splendide, în aceleaşi condiţii de echivalenţă a contrariilor. Aş face prinsoare cu tine că nu te-ai gândit niciodată la profesiunea de Director de muzeu şi mai cu seamă la însuşirile utile ca să devii director de muzeu. E şi mai agreabil decât în politică. Gândeşte-te: ai nepoţi de căpătuit.
    Să nu-ţi închipui că talentul de director de muzeu se moşteneşte, ca la melomani, din tată-n fiu. Aşa, se spune că până la Beethoven s-au succedat în registrul de naşteri al stării civile şase generaţii de muzicanţi. Nu face greşeala să crezi că trebuie să fii pictor, literat sau alt soi de artist ca să devii director de muzeu sau ca să dai naştere unui copil cu predispoziţii remarcabile. Spiritul estetic se aruncă orbeşte în zigzag şi te pomeneşti că-1 ai fără să ştii.
PUBLICISTICĂ
 55
    Să-ţi dau un exemplu. Ştii tu, Coco, care-i cel mai eminent director de muzeu din Bucureşti? Fiul modest al unui croitor. Croind pantalonii pipiţi şi jiletcile beige, sacourile şi redingota, croitorul nu se gândea că băiatul lui, însărcinat să adune acele cu gămălie, căzute de la probă, într-o cutie, şi să descoasă şularul de la rever, va fi într-o zi echivalentul unui savant de la Luvru şi păstrătorul unor tezaure artistice fără preţ. Selecţiune mai democratică nici nu se putea.
    Am citit cu admiraţie deunăzi un articol într-un ziar de dimineaţă, consacrat meritelor acestui savant neştiut, dublat de un creator fără opere publice, dar desigur de o mare însemnătate culturală viitoare. Această personalitate timidă, care dispreţuieşte zgomotul în sanctuarul ei şi evită nu numai reclama dar şi elogiile, din răsputeri, este, trebuie să o numim, domnul Olzewski. Coco, tu nu ai auzit niciodată de acest specialist perfect, tu care trăieşti contimporan cu Ressu, cu Tonitza, cu Şirato, şi care comiţi eroarea să confunzi meseria cu funcţiunea. Nu ţi-am spus eu de atâtea ori că naţia noastră, atât autohtonă cât şi de adopţie, este plină de imense valori necunoscute?
    Ca şi băiatul meu, pe care după absolvirea cursului primar integral l-am trimis să urmeze şcoala de popice, ca să-l destinez carierei de bărbat politic, domnul Olzewski nu şi-a lăsat valoarea să întârzie pe băncile şcolii, ci ş-a făcut o colecţie de obiecte. Un nepot al meu, care va fi peste un an inginer constructor de avioane, a plecat de curând în streinătate, prevăzut cu o colecţie de arşice, cu şase soalbe şi două ichiuri şi ca să-i întărim situaţia, la plecare i-am pus în geamantan şi o colecţie de cincizeci şi două de cărţi. Idealul este să ai colecţie personală, nu importă care.
    Dragă Coco, să le facem copiilor noştri şi câte o colecţie. Eu am şi adunat o extraordinară colecţie de scobitori de dinţi şi prepar acum o colecţie de cuie şi o colecţie de timbre. Cu
 56
TUDOR ARGHEZI
trei colecţii să nu te miri dacă băiatul meu va fi într-o zi profesor la Facultatea de Medicină şi conferenţiar la Sorbonna.
 1928
                GLONTELE MIRACULOS
    Nimereşte todeauna!
    Bernard Shaw spune într-una din comediile sale că geniul lui Napoleon purcede de la observaţia făcută de acest artilerist, de pe vremea când era elev, şi anume că orice ins, în atingere cu un obuz, îşi pierde viaţa.
    Geniul Jugoslaviei se află în observaţia făcută de micul popor sârb, că glontele de revolver, bine situat, face cât o dinastie, un război şi un regim politic.
    E drept că această filosofie politică nu e strict sârbească. A fost practicată în mare, dacă nu şi în mai mare măsură, de greci, turci, albanezi, macedoneni şi bulgari. Niciodată însă cu acelaşi succes, deşi ţintea la aceeaşi semnificaţie. Filosofia politică bulgară, bunăoară, a rămas simplu asasinat, practicat uneori, e drept, şi în afară de hotare.
    Glontele sârb a fost înzestrat cu semnificaţii şi a purces la timp. A avut în el caracterul principiului, simplu şi inexorabil. Glontele de revolver a doborât dinastia Obrenovici. Subt dinastia Karagheorghevici, glontele de revolver a răsturnat din automobil pe moştenitorul tronului habsburgic, de fapt nu pe tânărul arhiduce, însufleţit de o ideologie generoasă, cât siguranţa „imperiului", care cerea o singură clintire, ca să se prăbuşească.
    Nu se poate şti care e adevărata soartă a Europei, după marele război, desfăşurat din glontele extraordinar al atentatorului de la Sarajevo. Se ştie însă precis soarta sârbilor: au creat Jugoslavia şi cât vor mai putea mânui un revolver, Jugoslavia va trăi.
PUBLICISTICĂ
 57
    Asasinatul multiplu din Scupştină, cu pistolul, a cărui ultimă victimă a fost multiubitul patriot croat Rădici Ştefan, trebuie situat în serie. E din acelaşi cântec. Cine vrea să vadă limpede, va lăsa lacrimile pentru altă zi şi-şi va da seama.
    Cine a fost Ştefan Rădici?
    Un bărbat politic a cărui întreagă forţă şi-o trăgea din iubirea poporului croat pentru el. Priceperea politică a acestui Ştefan Rădici a mers însă, todeauna, împotriva istoriei, şi cu
o siguranţă în nepricepere care nu îngăduie nici o îmbunătăţire a stilului. La izbucnirea războiului a fost pentru austriaci şi unguri, adică împotriva propriei sale glorii de mai târziu. La proclamarea unităţii statului jugoslav a fost de asemenea împotrivă, fără a putea fi pentru Croaţia şi a trebuit să pribegească. în timpul bolnav al întăririi mădularelor noii fiinţe politice jugoslave, Ştefan Rădici, din închisoare, declară că s-a convins deodată de necesitatea unităţii - şi recunoaşterea vine imediat: din închisoare trece la guvern cu patru prieteni alături.
    „Toată viaţa lui, Ştefan Rădici a combătut pretenţiile sârbilor", declară un ziar care se miră că miraculosul glonte sârb a reapărut cu atâta succes!... Dar sârbii sunt aceia care au avut pretenţie să fie liberi şi tot ei au creat pretenţiile croate care, altfel, ar fi fost şi azi gâdilate şi alintate de unguri. Pretenţia sârbilor de a menţine o unitate atât de groaznic de greu dobândită - se va împiedica de un om politic oricât de orb, oricât de popular?...
    Nu s-a împiedicat. Vedem şi noi. Şi privim înmărmuriţi.
1928
           FUNCŢIONARUL COMERCIAL
    Urmărim cu patimă zbuciumul acestor oameni pentru o raţională distribuţie a orelor de muncă. îi urmărim şi cu
58
TUDOR ARGHEZI
dragoste, pentru că, deşi muncitori, alcătuiesc numărul cel mare al spectatorilor de teatru, al cumpărătorilor de cărţi şi cititorilor de reviste. Sunt orăşenii, care, fără a fi proprietari de case, fără a fi moşieri, fără a fi agenţi electorali sau funcţionari secreţi de stat, simt nevoia săpunului delicat, a apei de colonie, a cămăşii impecabile spălate, şi a unei biblioteci.
    Toată zarva lor purcede, în definitiv, de la o lege care s-a votat de-acum câţiva ani şi pe care funcţionarii comerciali, pentru că li s-a dat cu generozitate, o cere aplicată: Legea repaosului duminical. Această lege, fala noastră la Biuroul Internaţional al Muncii, n-a fost încă niciodată înţeleasă de cârciumarul, lipscanul şi cămătarul, obişnuiţi să dispuie de „oamenii" lor de când se crapă de ziuă până târziu în noapte şi adeseori şi în timpul somnului — iar duminica să-i aducă în familie, să spele vasele şi să legene pruncii.
    Două ministere, a! Muncii şi al Internelor, luptă din răsputeri pentru aplicarea legii în provincie, unde prăvăliile nu se-nchid decât de Crăciun şi Paşti. Se opune în primul rând funcţionarul comercial, de teamă să nu fie dat afară de jupân, se opune vardistul, care nu-nţelege această „persecuţie" a guvernului împotriva negustorilor, se opune clientul, care bate duminîca-n obloanele trase şi-njură de toţi dumnezeii, până
i se deschide o uşă de din dos.
    în Bucureşti, funcţionarii comerciali, fortificaţi într-o asociaţie, au izbutit să-şi aplice legea, cu intermitenţe şi ameninţări la fiecare schimbare de anotimp şi de orar să recadă în regimul sclavagist. în fiecare zi de sărbătoare e nevoie de razii poliţieneşti, şi de fiecare razie legea se dovedeşte violată. Funcţionarii au cerut să li se îngăduie o întrunire publică, pentru a modifica mentalitatea ţării, prin influenţa ziarelor. Li s-a refuzat - şi statul a făcut intervenţii individuale, ca o cerere de hatâr, pe lângă domnii patroni, precum că vara e cald şi e bine să se respecte legea măcar sezonul ăsta...
PUBLICISTICĂ
 59
    Şi chiar în ziua în care funcţionarii comerciali s-au prezentat domnului Tătărăscu, un mare ziar de dimineaţă publică extraordinara ofertă de serviciu a magazinului de ciocolată „Suchard“ din Calea Victoriei, care având nevoie de o casieriţă, îi cere: să cunoască limbile română, franceză, germană şi engleză; să aibe o garanţie bănească şi să accepte să nu se clintească de pe altarul magazinului „de la opt dimineaţa până la zece seara incontinuu“ - fără ca vreo autoritate să fi observat această crimă cu premeditare!
1928
                 SĂ NU EXAGERĂM
   Un eveniment de înaltă moralitate s-a produs: au fost arestaţi doi deputaţi, laolaltă cu alţi vreo zece, doisprezece prieteni şi funcţionari publici care au avut excesivul talent să îmbogăţească numărul terenurilor petroliere din România. Pământurile statului, recunoscute ca fiind petroliere şi care în judeţul Dâmboviţa zac de atâta vreme neexploatate, au fost sustrase abstract şi date-n exploatare concret, iar în locul lor s-au substituit câteva terenuri ţărăneşti, pe care creşte bozul, iar pe dedesubt umblă şi dorm cârtiţele.
   Profitul, pentru întreaga naţiune, era evident: statul nu pierdea nimic, întrucât deţinea mai departe, abstract, nişte locuri „administrate" de un minister care n-are timp să-şi puie în valoare posesiile, iar domnii deputaţi şi primarii din Dâmboviţa dăruiau ţării - începând cu familiile dumnealor -o avere fabuloasă cu prestigii legendare. Creştea deci avuţia lor, se-nmulţeau vilele, se veseleau cucoanele şi toate rubedeniile, la urmă tot judeţul şi, prin urmare, toată ţara, iar statul avea şi el un ce profit, care nu era de dispreţuit, încasând impozite
60
TUDOR ARGHEZI
pe venitul global urcat al „americanilor" din Dâmboviţa, plus atâtea alte taxe de import şi export!
    Pe câtă vreme, deschizându-se acţiunea judiciară şi arestându-se oameni politici, cine a câştigat?
    Nimeni!...
    Statul a pierdut terenurile în orice caz - căci au fost date pe mâinile unor străini care nu pot fi deposedaţi atât de uşor şi al căror „drept" a şi fost, de altfel, recunoscut la vremea potrivită. Oamenii politici încep, în oraşele lor de reşedinţă, să-şi piardă prestigiul şi chiar somnul, la gândul că puşcăria va fi poate legată anul acesta de Parlament printr-un coridor subteran, direct.
    Nu e deci de mirare că s-a jucat o carte mare politică înainte de a se da drumul să lucreze judecătorilor.
    A quelque chose malheur est bon, spune francezul politicianului român, înfricoşat de ultimele evenimente. Deputatul trebuie să înţeleagă de-acum înainte, cel puţin după nenorocirea care a lovit pe colegii de Dâmboviţa, că politica, oricât de abstractă ar fi, nu trebuie dusă până la rafinăria domnilor Gândeşti şi Tolea.
    Să nu exagerăm politica până-ntr-atât încât s-o poată revendica şi exercita cu şi mai mare talent bandiţii care bântuie azi nordul Moldovei. S-o menţinem, politica, în vechile ei făgaşe româneşti, destul de dulci: furnituri, comisioane, comisii, misii, arenzi, concesii şi - numai în caz cu adevărat extrem! — acele simpatice fonduri care au decenţa, deşi foarte mari, să fie foarte secrete.
1928
                          „NU ŞTIU“
    Pe o ploaie cum numai găleţile munţilor se pricep să verse, într-o localitate de subt Predeal, căruţa se opreşte în uşa
PUBLICISTICĂ
 61
primăriei, şi călătorul, fiert în leşiile meteorologiei, întreabă de o personalitate din Braşov, stabilită de cincisprezece zile în comună. Oricine îşi închipuie că documentul e înregistrat: figura nouă a noului locatar, numele lui lesne de reţinut, funcţiunea lui cu caracter unic, sau măcar bagajele lui, transportate, în văzul populaţiei, pe camioane-automobile, circulând continuu între comună şi oraş.
    Căruţaşul din gară avusese răspunsul lui: „Nu ştiu“.
    Un bărbat întrebat ridicase din umeri: „Nu ştiu“. O femeie, nici ea nu ştiuse. Ştia desigur primăria.
    Câteva capete - minoritare şi majoritare - se îmbulzesc la uşă să contemple curajul unui călător, care s-a îmbarcat în singurul vehicul aflat la staţie, pe potop, în căutarea unui domn şi a unei familii. Se strigă întrebarea... „Nu ştiu!“ „Nu ştiu“ nici elevul de liceu, venit acasă de vacanţă. „Nu ştiu“ nici măgădăul bucuros, în uniformă recentă, cu licăriri argintii la guler, ieşit cu gura căscată şi cu un toc scos atunci din călimară, la ureche. O tâmpenie augustă înfrumuseţează cele trei naţionalităţi carpatine, încremenite de-a surda în pervazul uşii, ca nişte măşti - şi, rând pe rând, se dau de părete toate obloanele de jur-împrejur, capetele locatarilor apar ca-n lojile de teatru, caricaturale, şi comuna întreagă e de acord cu primăria: „Nu ştiu“.
    Personajul căutat şedea peste drum de localul primăriei, în imobilul cel mai somptuos al localităţii...
    în gara străbătută de zeci de trenuri pe zi, trenul trebuie să oprească, după program, două minute: a stat exact o jumătate de minut, şi, înainte de a se fi putut scoborî călătorii şi bagajele de mână - şi copiii - el şi pornise. Un funcţionar cu tichia roşie îşi curăţa o frumuseţe de unghie lustruită, de niscaiva depozite obscure, cu băţul unui chibrit. E jumătate român, jumătate ungur şi, probabil, şi jumătate sas. Călătorii l-au întrebat indignaţi de ce a plecat trenul înainte
 62
TUDOR ARGHEZI
de termen. „Nu ştiu“, răspundea, ca dintr-un copac înalt, impiegatul zis de mişcare.
    în gară, nici un hamal. în schimb, telegrafîşti şi adolescenţi cu roşu de buze pe şepci, de-o eleganţă ardelenească şi locală, cu croieli de umeri şi lumbi fanteziste, încălţaţi pestriţ, cu piei combinate şi cu rânduri curbe de găurici. Ei candidează, cu speranţe variate şi cu o batistă multicoloră, răsturnată din buzunarul de sus al hainei, ca o a doua cravată de lângă subsuori, din fuga trenului, la seducerea unei fete-n casă, gătită ca la Bucureşti, infidelă a cizmelor creţe şi a dăsagului abandonat. Călătorul întreabă: „Cum, nu e hamal?" Dar pentru că nu i-a pus întrebarea după care trebuie să urmeze răspunsul „Nu ştiu", funcţionarul tace, aşteptând întrebarea potrivită. Ea vine:
    - Unde e magazinerul de la bagaje, domnule şef?
    - Nu ştiu.
    - Când îl găsim ca să scoatem bagajele, domnule şef?
    - Nu ştiu.
    -     Cel puţin o să-mi puteţi spune, domnule şef, dacă trenul de noapte, de la douăsprezece şi nouă minute, are vagon poştal.
    - Nu ştiu, răspunse şeful, cu o certitudine fixă.
    -     Dar dacă te voi întreba, domnule şef, cum te cheamă, desigur că-ţi vei aduce aminte.
    întrebarea nu se potrivea răspunsului tip. Şeful tăcu.
    Călătorul, cetăţean cu necesităţi, se crede scăpat din zonele de nămol ale Dobrogei, şi nădăjduieşte într-un serviciu poştal restabilit, cel puţin pe sectorul Sinaia-Braşov.
    - De unde aş putea vorbi la telefon?
    Răspunsul:
    - Nu ştiu.
    - Se poate da o telegramă?
    - Nu ştiu.
    - Caut oficiul poştal. Mi-aţi putea spune unde se află?
PUBLICISTICĂ
 63
    - Nu ştiu.
    - Dar timbre poştale, nu mi-aţi putea spune unde se vând?
    Şeful simte că-1 doare capul cam între sprincene, şi are
senzaţia de teroare a unui examen de bacalaureat. De când stă de vorbă cu călătorul, el a îmbătrânit cu cincisprezece ani. Prea multe întrebări.
    - Nu ştiu! bâlbâie şeful.
    Mulţumită unui negustor de mere cu coşul, călătorul se îndreaptă către oficiul poştal. Există oficiu poştal. Pe lângă o gârlă cu malurile de scânduri, călătorul urcă o uliţă povârnită, de case cârne, răzimate unele pe altele, ca nişte improvizaţii. Ici o gâscă, dincolo un „restaurant", apoi un pom, bolovani şi un gard lung, orb, de scânduri. Pe un bordei, între patru bordeie etajate, firma de tinichea rotundă, a oficiului poştal. Incredul şi timorat, călătorul dă târcoale. Se uită la el un câine, o babă. Trece o dată, se întoarce, iar trece, ca un băiat de prăvălie, care ar vrea să intre undeva, unde ar prefera să se arate pe din dos, şi nu cutează. Din curtea oficiului, pe douăzeci de trepte de pământ, se scoboară o domnişoară.
    - Mă căutaţi pe mine? întreabă domnişoara.
    Maşinal şi imitativ, călătorul răspunde:
    - Nu ştiu...
    - Sunt oficianta. Ce doriţi?
    - Aş vrea să cumpăr câteva mărci poştale, domnişoară.
    - Poftiţi, domnule, mâine.
    - Poate că aş putea să vorbesc la telefon.
    - Nu avem telefon...
    - Să dau o telegramă.
    - Ne lipseşte telegraful.
    - Atunci...
    -      Oficiul s-a înfiinţat de doi ani, domnule, dar încă nu avem telegraf şi telefon. Aşteptăm.
    - Când credeţi că o să le aveţi, graţioasă domnişoară?
64
TUDOR ARGHEZI
    - Nu ştiu...
    Călătorul s-a întors acasă posomorât.
    Altădată se întrebuinţa răspunsul „Desigur". Mai târziu s-a răspuns „Cred cac şi „Mi se pare". încă ieri se mai răspundea „Sper“. Astăzi se zice „Nu ştiu".
    Nimeni nu ştie nimic.
1928
          MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ
                                 III
    11.     Ai de ales între două atitudini: bunul tău şi bunul tuturora. Primul se brodează cu acul, insinuant: grija celui de al doliea se poartă cu armele grele. După scop, te hotărăşti pentru igliţă sau pentru lance.
    în lumea muncii, bunul se capătă prin efort inteligent, în timp şi onest. Henry Ford, care e cel mai bogat miliardar al planetei, şi-a început cariera într-o magazie, cu o menghină, o pilă şi un ciocan. Lectura cărţilor lui e reconfortantă, ca murmurul unui şuvoi de apă pornit din Alpi, şi care mişcă morile din şes. America şi Germania au purces de la menghină şi ciocan, şi reţeta, aplicată de sute de mii de ori, a dat acelaşi rezultat: un bun şi un bun al tuturora.
    Banul are un gust şi o acurateţă. Altă pâine cumpără banul muncii şi altă pâine fură banul şiret. Banul parazitar naşte inşi parazitari, familii parazitare şi clanuri. Sfioşi de a se înţelina, izolaţi în singurătăţi monumentale, indivizii se găsesc în fugă permanentă de jur-împrejurul lumii, ca ereţii, ca dihorii şi ca gândacii, cu presentimentul că primul venit are dreptul să-i conteste şi să-i stârpească.
PUBLICISTICĂ
 65
     Munca, maşina şi timpul sunt producătoare de luare-aminte, de respect şi optimism. Bursa, care-i o muncă de intelect bolnav parazitar al artificiului instantaneu şi aventurier, e autorul amărăciunii şi tristeţii actuale. Bucuria nu se mai întâlneşte curată şi toate sentimentele primitive, câteva - câteva chei ale sufletului - s-au ştirbit pe inelul lor. O viaţă care conduce la descreşterea nivelului sufletesc, trebuie cercetată, verificată şi reconstruită, la nevoie, cu forţa.
     Intelectul a dus la divizarea noţiunilor infinită. Cristalele vechi au fost sfărâmate în părţi din ce în ce mai mici, reluate, remăcinate: din pulberea lor impalpată nu se mai poate reface cristalul prismatic, fie că făina noţiunilor se frământă cu cel mai bun scuipat filosofic şi cu cea mai fină urină intelectuală. Aduceţi-ne copii, din jocul vostru, din pământ şi din nisipuri, cristale noi. Giuvaierele noastre put, mărgăritarele noastre sunt purulente, aurul nostru a făcut păduchi, viermi şi mucegai.
     Cu cinci idei extrase din sânge şi din lut se dărâmă lumea şi se reclădeşte. Universităţile ne trimit în fiece an, oameni de spital, trataţi cu chirurgia mică. Ei au uitat să desfacă noţiunile în firele lor simple şi secerătorul de spice care şi-a rănit degetele-n holde ştie şi poate mai mult decât un dascăl pervertit.
     12.      Nu te clinti din efortul tău pentru că cel ce nu mai ştie să râdă întreg, să se ridice întreg şi să cânte întreg, ia în derâdere munca ta, şi nu te îndoi în neizbândă de tine, influenţat de izbânda lui aparentă. Adevărul este în orice caz de partea ta, chiar dacă epoca îi aparţine lui.
     Ai în faţa ta un deputat înstărit, care n-a făcut nici uzină, nici agricultură, nici transporturi şi a cărui ureche nu şi-a muzicalizat sensibilitatea nici la zgomotul motoarelor, nici la şoaptele ascuţite ale câmpului stropit cu sevă şi răscolit de ploaie. Ani de zile, el a dormit pe un biliard şi s-a sculat în zorii zilei vânăt de la masa cu valeţi şi popi, ca să alerge după un
66
TUDOR ARGHEZI
ciubuc. într-o bună zi el a iubit o femeie frumoasă, pe care au iubit-o şi bătrâneţile câtorva potentaţi. Clubul nu l-a mai văzut, biliardul a rămas în seama unui parvenit viitor. Deputatul reprezintă azi o avere de câteva zeci de milioane. Ai putea de scârbă să-l strângi într-o seară, la garderoba teatrului, de gât şi să-l laşi în picioare printre paltoane. Te priveşte. însă nu pizmui averea lui şi nu te îndoi de puterea lăuntrică a dreptăţii tale. Du-te acasă bucuros, sărută-ţi nevasta bărbăteşte, căci îmi place să cred că ţi-ai ales-o ca să-ţi placă, şi mâine-n zori du-ţi munca înainte. Ultima biruinţă, majestate, e a dumitale.
     Epoca e desigur a deputatului cu nevasta unanimă - şi a diverselor ipocrizii şi lichele. Un om politic îşi lasă partizanii, pentru care s-a bătut în piept un număr de ani, ca să fie miluit cu un minister, compromis şi aruncat din minister afară. Bunul lui personal a fost atins - un moment. Bunul tuturora dorit de prietenii lui, a rămas o dorinţă, însă o dorinţă de vehemenţă, de energie, de viaţă morală dinamică. Epoca unuia s-a produs şi s-a stins: au căzut aripile şi a rămas omida, pe care plugarul o prinde de pe fructe şi o striveşte. Epoca nouă întârziază, momentul ei e neîncetat zădărnicit. Cu atât puterea ei de biruinţă va fi mai tare.
     13.     Te-a impresionat câteodată urletul moralizator al câte unui bandit intelectual, manifestat în forme profetice zgomotoase. Te-a mulţumit, ca un factor de nădejde, rechizitoriul inşilor cu panaş. Ei au ieşit să lupte pentru bunul vostru şi, ca să sperie, la fiinţa lor de şobolani au pus o coadă de lup, un maxilar sălbatec şi unghii străpungătoare, şi au ieşit rânjiţi şi fioroşi la drumul mare. Fii cuminte: ei găsiseră mijlocul să fure altor hoţi ceea ce le lipsea lor. Uite-le costumul pe frânghie, în bătaia unui vânt uşure care li-1 usucă de ţuică. Botul cu măsele e de mucava, coada e a unor lupi de
PUBLICISTICĂ
 67
proteză, unghiile de bumbac se leagănă între cârpe. Hoţii s-au înfricoşat şi le-au dăruit din bunurile lor partea reclamată cu ifose grave. Neavând neveste frumoase, ei au avut gazete. Prostituţia se practică egal, cu sexul şi cu tiparul, şi furtul de buzunare dă rezultate în tramvaie cu mâna şi în presă cu peniţa.
1928
                     COCd-EXPRES
    La orele opt şi cincizeci şi cinci dimineaţa, un domn jovial, ca un bucătar, căruia îi izbutise friptura de prepeliţe conform cărţilor de bucate, se da din tren jos, cu geamantanul în mână şi căuta pe cineva.
    —    Dumneata eşti directorul general? întreba pasagerul, adresându-se tuturor purtătorilor de bagaje cu anteriu albastru şi centiron, din gară. Erau ca la vreo trei sute de asemenea directori generali, care se îmbulzeau câte cinci o dată pe uşile vagoanelor şi rămâneau înţepeniţi între uşi, cu dorinţa de a servi publicul cu orice preţ. Călătorul, uimit şi râzând în hohote de plăcere, privea goana hamalilor după valize, ca o prelungire a politeţelor surprinzătoare ce le păţise, în timpul parcursului, în tren.
    —    Nimeni nu e director general? mai întreabă o dată călătorul, supărat. El se mira că directorul general se ascunde sentimentelor sale. Deşteptat cu noaptea în cap, el plecase din Braşov ca să prezinte omagii şi modele de retorică directorului general în persoană.
    —.Tu eşti mă, directorul general! puse mâna pasagerul pe un hamal negricios. Na! ţine... una, două, trei, patru - şi-l pupă de patru ori alternativ, pe un obraz şi pe celălalt. Hamalul
68
TUDOR ARGHEZI
ar fi primit cel puţin o sută de pupături şi tot atâtea strângeri în braţe, pe stomac, şi ridicări în sus entuziaste, dacă nu se zbătea şi nu se lupta cu braţele călătorului, strânse ca nişte chingi.
    -      Na şi ţie una! zise pasagerul suindu-se pe maşină şi sărutând funinginea mecanicului de tren. Asta du-te şi dă-i-o din partea mea directorului general, isprăvi călătorul pupând, la grilajul de ieşire din gară, pe culegătorul de bilete.
    Dar lumea se luase după pasager, veselă ca într-un film de cinematograf cu alergături în masă, şi văzându-1 că iese din gară, zeci de voci strigară: „Coco!" „Coco!“
    Personajul cu pupăturile era, într-adevăr, Coco. El nu mai putea de bucurie şi voia să se împărtăşească la toţi. Expresul „Carpaţii“, cu care călătorise întâia oară, făcuse din Braşov la Bucureşti exact trei ore şi optsprezece minute. De doisprezece ani nu i se mai întâmplase să fugă atât de mult într-un timp atât de puţin. L-am întâlnit şi noi pe Coco şi l-am rugat să ne povestească „fenomenul", cum îşi numise el călătoria.
    -      întâi, spune Coco, am crezut că m-am înşelat şi că nimerisem un tren ministerial. Erau atâtea vagoane, câţi miniştri sunt actualmente la post. „Pardon! zisei dinaintea trenului, lustruit ca marochinul unui controlor îmbrăcat în negru, slab ca Hamlet şi cu mănuşi. Nici ministerial nu pare să fie, şi dumneata desigur nu ştii româneşte, că trebuie să fii elveţian, după fason. Credeam că-i expresul „Carpaţii" - şi voii să mă îndepărtez. Controlorul se repezi la geamantanul meu, îl apucă de ureche, făcu drepţi, duse mâna la chipiu şi-mi răspunse pe româneşte, ca pe la noi: „Nu v-aţi înşelat deloc, să trăiţi. Aveţi marea bunătate şi arătaţi-mi tichetul, ca să ştiu numărul vagonului, al băncii şi al fotoliului domniei voastre".
    Scosei tichetul cu neîncredere. Omul nu mi se păru sănătos. „Aci e locul domniei voastre", zise el, fugind întâi pe scară cu geamantanul meu şi aşezându-1 deasupra locului meu
PUBLICISTICĂ
 69
numerotat. Căzui pe fotoliu. Controlorul făcu încă o dată drepţi cu mănuşa la şapcă, în pervazul uşii, şi răspunzându-i la salut cum putui, îi spusei: „Lasă-mă, te rog, sunt emoţionat".
    închipuieşte-ţi că timp de un sfert de oră, cât i-a trebuit ca să mă puie în stăpânirea locului meu, controlorul nu m-a înjurat niciodată de mamă şi nu mi-a dat nici un ghiont pe culoar. E nemaipomenit.
    După câteva minute, revenindu-mi în simţiri, începui să examinez compartimentul. Mi se părea din ce în ce mai mult că nimerisem într-o casă străină, că am fost primit din eroare, că peste puţine minute voi fi aruncat pe fereastră şi arestat subt învinuirea că am băgat ceva din părete în buzunar. De-a latul fotoliilor, pe locul unde îşi reazimă călătorul capul, un brâu de horbotă albă acoperea îmbrăcămintea de covor a canapelelor, ca un „tişlaifăr“. Alămurile numeroase parcă într-adins străluceau. Ridic un capac minuscul de bronz şi descopăr o scrumieră cu un mecanism neuzitat în trenurile noastre. Nici o alergătură cu ţipete şi gâfâiri pe coridor. Citesc în patru limbi că scuipatul e oprit în vagon şi numai în două că nu trebuie să te pleci în afară. Cehii şi italienii stau, probabil, din născare jos, lipiţi de scaun, însă, probabil, au obiceiul să dea drumul găinaţului salivar.
    Ca să încerc dacă, într-adevăr, mă găsesc la locul meu, aprind o ţigară cu timiditate. Nu se iveşte nimeni ca să se răstească la mine. Fumul nu era considerat ca un scuipat aerian. Se arată trei figuranţi în haine de lustrin, cu pantofi negri noi şi cu mănuşi. Nici unul nu mă ia la palme, nici pentru că le stau în drum, nici pentru că fumez. Dimpotrivă, fiecare mă salută. Nu mai înţeleg nimic. Scot oglinda şi mă uit o dată dacă nu semăn cu cineva, ca să le spui când vor mai trece că nu sunt acela eu. Căpătând însă încredere în mine, trag din ţigară larg şi descriu în atmosferă fumuri vaste.
70
TUDOR ARGHEZI
    Avui o nouă invazie de îndoieli şi fui gata să-mi iau geamantanul şi pardesiul şi picioarele la spinare, văzând că intră pe vestibul trei surori de caritate. Brăţara carminie, lăsată pe cot, îmi indica prezenţa Crucii Roşii în vagon. Dacă ele nu ar fi dat la iveală o mătură (curată), un (făraş) (curat) şi o cârpă de lână (curată) pentru praf, nu aş fi rămas în tren. Fetele se deosibeau de babele puturoase ale trenurilor normale şi ale closetului din Cişmigiu, prin grija cu care au fost alese, îmbrăcate în negru şi alb, încălţate şi educate.
    Curiozitatea lui Coco nu s-a oprit dinaintea cabinetului de toaletă. Intrând, el a putut vedea un şervet (curat) atârnat deasupra unui lighean (curat), un rulou de hârtie igienică! şi o bucată de săpun! Când, înainte de război, aceste articole necesare unui călător corect au fost inaugurate la vagoanele de clasa I, distinşii călători ai colegiului cenzitar le furau de pretutindeni.
    Călătorii încep să se înmulţească încet, fiecare cu aceleaşi formalităţi, ca după un program. Am înţeles ceva: cineva a voit ca totul să se petreacă civilizat, obsecvios, îndatoritor. Prin urmare, acest lucru se poate: de ce nu s-a mai putut până azi, de la război încoace?
    Sunt încântat, încheie Coco, supraîncântat. Dacă te duci pe la directorul general, dă-i din partea mea un cadou. Uite-1. Şi roagă-1 să mă ierte că nu mi-am pus dinţi încă de aur, pentru ca pupatul meu să fie mai de preţ şi mai uscat.
    Coco îmi trase o pupătură şi mă ştersei cu batista.
1928
                      JELANII Coco scrie lui Coco
    în lipsa domnului Vintilă Brătianu şi fără interimat hotărât de un consiliu, ţara începe să fie guvernată de partidul
PUBLICISTICĂ
 71
democraţilor cu puşcă şi revolver. Moldova şi trei părţi din Ardeal aparţin unor miniştri de formaţie nouă, deosebiţi de colegii lor clasici, aflaţi la băi şi în excursii, atât prin retribuţiile încasate direct de la particularii asasinaţi, cât şi prin absenţa şefilor de cabinet.
    Judeţul Braşovului este guvernat de un bărbat politic ieşit peste ziduri din Ocnele Mari, paralel cu intrarea în temniţi a câtorva deputaţi remarcabili, care sunt pe cale să adune titluri politice pentru cariera lor de viitori martiri. Excelenţa sa Bălan se mută unde-i place, face vânătoare liberă de oameni în localurile publice, înjunghie şi împuşcă, la intervale scurte şi la distanţe mici, supravegheat respectuos de guvernul celălalt, abstract.
    Nu ţi se pare, Coco, dumitale, că ivirea atâtor bandiţi are o cauză mai generală şi mai nefericită decât simpla pornire temperamentală asasină? Nu ţi se pare că de asasinatele continui din provinciile noastre mai este vinovat şi altcineva decât bruta personagiilor care tâlhăresc? N-ai impresia că reţetele după care suntem sistematic şi în masă vindecaţi de aspiraţii şi de voie bună, de la război încoace, au dat greş lamentabil şi că rezultatul cel mai pipăit al medicilor politici fără vocaţie şi măcar o inteligenţă este o progresivă destrămare a sentimentului de autoritate, în amândouă sensurile lui?
    Dragă Coco, nu vreau să fiu ireverenţios, dar şcoala politică, la care învăţăm de zece ani ştiinţa surprizelor, înlesneşte producerea exemplului, exemplul se face unanim şi demoralizează răbdarea. Pornită dintr-o rigiditate intelectuală fără păreche şi dintr-o preocupare de cinste de laborator, şcoala noastră nouă a dat pedagogi de viaţă de nuanţa Fălcoienilor. învăţătorul s-a văzut pălmuit în aşteptările lui, magistratul şi-a socotit chemarea şi munca inutile, alegătorului i s-a chinuit voinţa, funcţionarul a văzut reproducându-se permanent
72
TUDOR ARGHEZI
magia averilor fanteziste. în guvern avem miniştri, cărora, ca să obţie o parte din puterea statului, nu li s-a aplicat selecţiunea nici prin valoare, nici prin moravuri - şi de la moartea lui Ionel Brătianu, bijutierul politic care a putut să dea şi inelelor false prestigiul şi ţinuta metalelor adevărate, polenul de aur şi strălucirea s-au pierdut în câteva luni. O cârpă de lustruit galoşii mai încearcă să frece giuvaierele autorităţii, vădite de tinichea.
    Parcă, dragă Coco, am ameţit cu toţii şi parcă a început să ne târască vârtejul. Nimic nu se mai găseşte invariabil la locul precizat de obişnuinţă. Piesele şahului au alunecat, terenul a devenit decliv, pasul încet începe să şovăie şi să se precipiteze, şi suntem aproape, ia te uită bine ce aproape, de fugă, de amestecare şi de panică. Este clar pentru toată lumea, neorbită de un punct de vedere compact, că în zece ani ne-am depărtat de toate liniile şi drumurile noastre, cruciaţi nebuni ai unei aventuri în gol şi întuneric.
    Deja întrebarea: unde mergem şi ce facem, ne orientează spre aşteptările absurde şi extreme? Ceea ce pare mai tragic, Coco, este că nu ştim oameni în stare să întreacă rapiditatea căderii şi să-i arunce înainte un opritor - şi că există sentimentul confuz al lichidării fără cumpărători, a imenselor mărfuri morale stricate şi descompuse.
    Ne trebuie negreşit un teren nou pentru reconstruit autoritatea şi disciplina - şi terenul trebuie găsit în fruntariile sufletului nostru propriu. Auzi vreo chemare? Auzi vreo trâmbiţă? Unde? Pretutindeni întuneric, pretutindeni tăcere, moarte pretutindeni. Şi printre întuneric, tăcere şi morţi calcă bandiţii cu arme pe urma briganzilor cu principii.
    Vai, Coco, suntem trişti...
1928
PUBLICISTICĂ
 73
        MAREA REVOLUŢIE FRANCEZĂ
    Sunt emoţionat şi vreau să vă vorbesc de Marea Revoluţie Franceză, pentru că acum un ceas am întâlnit-o şi am stat de vorbă cu ea.
    E mare!
    în afară de „Libertate", care într-adevăr s-a demodat şi cuprinde în sine cuibul a o mie de şerpi ai minciunii şi putrefacţiei, Egalitatea şi Fraternitatea au intrat şi au dat înfăţişare de solemnitate unui umil biurou de Stare Civilă.
    Se adunaseră, pentru căsătorie, în „biurou“, vreo douăzeci de oameni din subsolul vieţii sociale, bărbaţi şi femei. „Libertatea" de care se bucurau i-a înzestrat cu sărăcie, boală şi ignoranţă. Au fost liberi să nu înveţe carte, liberi să nu-şi desăvârşească un meşteşug, liberi să nu cunoască seringa medicală. Capetele lor schimonosite într-un rictus, variat în urâţenie nouă pe fiecare chip, păreau confecţionate într-un atelier de măşti tragice. Erau gineri şi mirese. Râdea un şirag de dinţi cadaverici, chipul unei blonde cu pântecele acoperit cu crizanteme: ochii ei rotunzi, nasul turtit în rădăcină, între sprâncene şi umflat în vârf, evocau pe Socrate, spirochetul Chandin la a doua generaţie şi Moartea. Un ginere părea adormit sau de prea mulţi ani mâhnit.
    Dar îndată după libertate s-au ivit celelalte două atribute ale Marei Revoluţii Franceze. Ofîcierul Stării Civile le-a citit o pagină de drept. Aceşti oameni, care n-au nimic din frumuseţea, curajul şi conştiinţa de sine a omului, ascultă cum legea, pentru care s-au dărâmat Bastilii şi s-au pornit campaniile lui Napoleon, îi socoteşte oameni', le vorbeşte de ocrotire şi ascultare, de sprijin şi conştiinţă, de parcă ar fi stăpâni pe viaţa lor. Pentru întâia oară, poate, ginerele - care până-n ajun lucrase la măsuţa cizmăriei lui cu oblonul tras, privegheat de vardist în căutarea unei „infracţii" şi a unui bacşiş — mireasa — care
 74
TUDOR ARGHEZI
cu o jumătate de oră încă înainte spălase în subsol rufele intime al doamnei „artiste“ de la etaj - erau puşi în rândul unor musafiri de seamă, li se vorbea cu respect şi pentru un act al vieţii lor erau felicitaţi în numele unui oraş.
     Oamenii aceia care sunt încă suboameni, sunt măguliţi de Marea Revoluţie Franceză cu numele de oameni liberi, egali şi fraterni - în această crudă inegalitate şi sinistră ură a vieţii.
     Revoluţia Franceză e atât de Mare că, iată, n-a obosit să treacă, plină de conştiinţă, prin rândurile celor mai umili dintre oameni şi n-a disperat să le spună că sunt oameni într-adevăr.
1928
         EXPROPRIEREA STATUILOR
   Delegat să prezinte un memoriu de directive şi proiecte, Coco a vizitat de curând şantierele de la Prahova şi Argeş, acolo unde pământul edifică, pentru muzeele şi amfiteatrele dintre râuri şi căderile de ape, piscurile, abisurile şi toate monumentele gigante şi zvelte ale anonimelor expoziţii anuale de reliefuri.
   Ca să nu rătăcească drumul, Coco şi-a ales o călăuză în persoana unui gingaş măgar din partea locului, pribeag prin păşuni, şi care cunoştea potecile pe unde vin şi dispar marii meşteri necunoscuţi, despicători de piatră şi cizelări, torente şi vânturi. Dacă s-ar fi adresat Comisiunii Monumentelor Istorice, i s-ar fi dat drept ghid un învăţat, ştiutor a toate, care, în dreptul piramidelor şi al Sfinxului carpatin, ar fi ţinut câte o conferinţă instructivă şi, în loc de meşteşugar, Coco s-ar fi întors, din şcoala mută a marmorei şi a granitului, orator şi pedagog.
PUBLICISTICĂ
 75
     însoţit însă de-o capră, de-o oaie, sau de un asin, care pune copita pe munte şi trece, ignorantul vizitator al atelierelor abstracte aplicate la concret învaţă lucrurile despuiate de vocabular, prosteşte, aşa cum le cunosc în toată lumea Steaua Polară, şoimul şi pietricica. Coco şi-a făcut toată educaţia lui în tovărăşia obiectelor şi fiinţelor fără administraţie şi cultură, informat de un pătrunjel, documentat de-o cioară, inspirat de un broscoi verde ca el, dus de cioc de un scarabeu, ademenit de-o lăcustă.
     Asinul l-a purtat pe Coco zile întregi şi nopţi prin împărăţia calcarului brut şi rafinat, cuprins dedesubtul clopotului de cristal, ţintuit cu lumini. Spoite cu varul argintiu al lunii sau suflate cu aur, înecate cu roşu de vin, cu verde-alb, cu albastru, învelite în giulgii de umbră şi pături, staule de cămile mari, oprite-n odihnă, şi târle în aţipire, pietrele şi-au înfăţişat aspectele, rând pe rând, uimirii măgarului şi smereniei lui Coco.
     Bisericile şi catedralele, în bătaia luminilor de noapte, ocupau ele singure o sală de câteva mii de hectare, scoase la iveală ca să-şi aleagă Dumnezeu pe cea mai plăcută, cu turlă greacă sau cu săgeată, boltită arăbeşte sau turtită - şi înlăuntrul lor, cu uşile încuiate-n stei, se slujeau liturghiile murmurate ale izvoarelor de aghiasmă.
     Circuri albe, ca nişte parlamente de cezari, se iveau, populate cu statui, care vorbeau, în picioare, într-o limbă de şoapte, despre lucruri închipuite în principiu - şi veneau să le asculte veveriţele negre şi lupii pestriţi, laolaltă cu vulturii, care locuiesc în ateliere. Dar nici o statuie, nici o bazilică, nici un monument nu purta inscripţia nici a insului care le-a zămislit, nici a gândului sau a omului înfăţişat - şi nici una nu s-a făcut din „iniţiativa" nici unui grup de admiratori şi nici unui comitet.
 76
TUDOR ARGHEZI
    Domnule ministru, a raportat Coco, respectuos vă invit, în numele stâncilor şi peşterilor văzute şi ascultate, să cugetaţi la soluţia radicală a sfărâmării caricaturilor de piatră şi bronz, care flatează memoria prefectorală. Porunciţi municipiilor şi primăriilor să trimită de urgenţă dărâmători cu târnăcoape, pârghii şi maşini, ca să doboare momâile nemuritoare din răspântii şi parcuri. Dărâmaţi marii bărbaţi politici şi savanţi, luaţi-i pe un făraş cu mătura rapidă şi aruncaţi-i departe, pentru a fi utilizaţi la metal de linguri şi la pulbere de beton. Pardosiţi uliţele cu personalităţile de marmură reduse prin ciocan la dimensiunile compatibile cu funcţionarea tăvălugului. Daţi-ne macadam.
    Carpaţii au rezervat monumente eterne genialilor predecesori şi contimporani, care au avut sau încă n-au avut în piaţă o statuie şi în Camera Deputaţilor o fotografie din material rezistent. Trimiteţi sculptorii să scrie cu dalta pe marginile munţilor numele acelor binefăcători eterni care nu trebuiesc uitaţi. Piatra sălbatică aduce mai bine aminte şi seamănă mai bine.
    A nu se mai transporta piatră în oraş: a se lăsa pe loc.
    Şi în locul marilor statui, binevoiţi, domnule ministru, a construi găuri şi păreţi pentru nevoile trecătorului, care, în vreme ce se opreşte, poate citi un nume glorios ori o dată însemnată, şi are timp să le şi înveţe.
1928
          PACTUL KELLOGG
    Cronicarul lui Coco, pentru a-şi da însemnătate, a scris şi subscris aceste rânduri, în ziua şi ora când la Paris, în Sala
PUBLICISTICĂ
 77
Orologiului din Ministerul de Externe, pe o masă în formă de potcoavă tapetată cu roşu, se semnează Pactul Kellogg.
     Dacă Wilson, profetul melancolic al libertăţii naţiunilor, ar fi trăit, el ar fi fost azi, în marea lui conştiinţă, cel mai fericit om de pe suprafaţa pământului.
     Să ne socotim dar fericiţi, cu atât cât avem din conştiinţa
                                                                  lui.
     Războiul de agresiune este proscris. Această crimă, premeditată de monarhii tuturor timpurilor, fie că se numeau cezari, împăraţi, kaiseri, regi sau mari financiari şi executată de popoare, e denunţată ca o crimă.
     Trebuie să facem însă oarecari rezerve asupra perfecţiunii pactului american.
     Nu se prevede nici o sancţiune împotriva naţiunii agresoare şi nu se defineşte nici când începe agresiunea armată şi nici după care metode poate fi deosebită de războiul de apărare. (Egiptul, bunăoară, dacă ar ridica armele împotriva Angliei, ce fel de război ar face?)
     Nu toate naţiunile pământului sunt invitate la semnarea pactului. împăcarea pare deci mai mult o alianţă de mari puteri, care, spre a nu-şi pierde prestigiul, s-au hotărât ca rufele murdare, de-acum înainte, să le spele în familie. (în clipa în care Italia, bunăoară, semnează pactul, generalul de pe câmpul de operaţii din Tripolitania telegrafiază la Roma, victorios, numărul morţilor arabi urmăriţi de armata italiană.)
     De ce s-au grăbit dar, cele mai de seamă puteri ale lumii, şi în primul rând America, a cărei flotă va cuceri întâietatea, peste câţiva ani, asupra Angliei, să discrediteze o acţiune pe care, până mai ieri, o puneau subt auspiciile şi prezidenţia lui Dumnezeu?
     Explicaţia e simplă.
  între marile popoare, domnitoare, războiul s-a dovedit a fi prea păgubitor, iar rezultatele lui, problematice sau de-a
78
TUDOR ARGHEZI
dreptul neprevăzute. America, în posesia celei mai mari cantităţi de aur, din totalul aurului pământesc, nu poate fructifica acest metal, decât în condiţiile unei păci asigurate. Dobândă sigură pe termen lung - iată noua tablă a Legii capitaliştilor americani, amestecaţi direct sau indirect în afacerile interne ale tuturor statelor lumii.
    Pactul Kellog însemnează instaurarea, cel puţin pentru rasa albă, a Păcii de Aur.
    Să nu fim mai morali decât ne îngăduie istoria lumii şi să recunoaştem că Europa, mulţumită Americii, se apropie de întâia ei adevărată civilizaţie care trebuie să se recunoască prin simplul semn al respectului vieţii.
    Poate că nu va mai fi nevoie de alte douăzeci de veacuri, ca toate celelalte seminţii ale pământului să fie primite, altfel decât cu tunuri de mare calibru, în această civilizaţie.
1928
                FETIŢA DIN BELGIA
    într-un târguşor ocupat din Belgia, în toamna anului 1918, cu câteva zile înainte de încheierea armistiţiului, a poposit un pâlc de prizonieri francezi. Soldaţii germani care escortau prizonierii aveau ordine stricte să nu îngăduie nici un fel de contact cu populaţia civilă. Nu era permisă nici înmânarea merindelor, deşi populaţia ştia că prizonierii sunt lihniţi.
    închişi într-o curte cu zăbrele, soldaţii francezi priveau cu ochi vagi în stradă. Se adunaseră şi câţiva copii care, ieşind de la şcoală, se opriseră în faţa grilajului cu ciudatele animale sălbatice. Copiii ştiau că soldaţii francezi sunt prizonieri, că vin pe jos de departe şi se vor duce iar pe jos departe, că le e
PUBLICISTICĂ
 79
foame şi n-are voie să le dea nimeni o bucată de pâine. Căci soldaţii germani, care fac de gardă, păzesc şi foamea bieţilor soldaţi francezi.
    O fetiţă de opt ani îşi scoase din geanta cu micile ei caiete şi cărţi, brioşa din ziua aceea, pentru foamea ei, şi fără a ţine seama de strigătul soldatului german de lângă zăbrele, se apropie şi, printre gratii, întinse darul ei pentru cel mai apropiat prizonier. Soldatul german, al cărui consemn a fost călcat, congestionat brusc, a scos arma de la umăr, a ochit, şi fetiţa a căzut trăsnită pe locul unde sufletul ei dăruise.
    Sălbăticia soldatului german e înrudită cu sălbăticia celuilalt soldat care, trecând printr-un sat, a împuşcat un copil, pentru că soldatul fusese ochit, din joc, cu o puşcoace de lemn. Toate sălbăticiile sunt înrudite între ele. Marele lor număr şi infinita lor varietate înmănuncheate patru ani, au dat naştere războiului de acum câteva decenii.
    N-a fost prea greu ca în fiecare soldat să fie deşteptată fiara, când au fost puşi, ceas cu ceas, în faţa altor fiare.
    Mult mai greu a fost, desigur, să fie plivit şi îngrijit, ca o floare de preţ, sufletul copilei neînsemnate din neînsemnatul târguşor belgian. Şi de câte ori scapără, în viaţă, steluţa care împodobeşte pentru totdeauna o privire de om?... Şi cum s-a păstrat, în sufletul acelei fetiţe, după ani de suferinţă şi cruzime văzută, mila şi sfinţenia darului?
    în acel târguşor, în faţa grilajului unde a căzut trupul minusculei eroine, victimă a sufletului ei dumnezeiesc, s-a ridicat zilele acestea o stelă funerară, iar în basorelieful comemorativ a fost redată clipa când fetiţa, timidă şi fericită, întinde brioşa printre zăbrele.
    în faţa monumentului, în ora solemnă, au plecat fruntea, între alţii, un general, o prinţesă de sânge şi sora care a primit, în cinstea moartei, decoraţia eroismului.
 1928
80
TUDOR ARGHEZI
      MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ
                            IV
    15.    Câtă vreme viaţa obştească se reazimă pe avere, viaţa ta personală nu poate să renunţe la bunurile uzuale. Copiii tăi nu e onest să umble goi lângă copiii vecinului tău, înstărit prin fraudă de cele mai multe ori.
    Dacă faci numărătoarea oamenilor şi averilor, găseşti puţine averi a cărora origine poate să fie publicată. Cea mai dreaptă avuţie pe care o admite epoca noastră este căpătată prin acumularea diferenţelor dintre cheltuieli şi venituri. Industria dă această diferenţă, o dă negustoria şi o dă economia sau avariţia: e tipul normal al averii. Totuşi, negustoria trebuie înţeleasă strict, ca un transport şi o depozitare de mărfuri concrete, dintr-o sursă ieftină la o piaţă permiţând o diferenţă.
    16.    Ne-am obişnuit să considerăm proprietatea „sfântă", într-adevăr, ea e sfinţită, dacă se poate spune, prin muncă şi prin sudoarea, care dă preţ holdelor, stropite cu aghiasma ei. îndată ce proprietatea este rezultatul unei industrii fără instalaţii şi a unui comerţ fără mărfuri, ea e o proprietate politică şi, prin caracterul ei, antisocială şi primejdioasă. Bordeiul bătrânului grădinar din periferie e o pildă morală; palatul somptuos al domnului fără profesie sau fără profesie activă e imoral. El s-a zidit într-o noapte şi tot ce se munceşte în întuneric - afară de cărbune - miroase a sânge şi se grupează în seria asasinatului cu tâlhărie.
    17.    Dacă ai căuta să provoci un plebiscit al averilor, puţini posesori ar accepta să răspundă. Unii vor refuza, tăgăduindu-ţi autoritatea, alţii ar afecta orgoliul, alţii se vor declara nitzscheeni şi aristocraţi ai gândirii. Iată de ce revoluţiile jefuiesc şi incendiază fără judecată: posesorii puteau să facă din vreme declaraţia lor vamală.
PUBLICISTICĂ
 81
    18.      Ciudată perversiune. Posesorii se socot posesori ai unui lucru care nu poate scădea sau fi retezat. Faţă de averea lor, ei au atitudinea zimbrilor, născuţi cu coarnele întregi, şi împung cu argintul, zdrobesc cu copita de aur, distrug cu capitalul. Averea face parte din celula lor, din sânge şi din os. Poţi contesta inteligenţa, capacitatea profesională a unui om avut şi el primeşte chiar calificativul de necinste, fără să fie afară din cale de impresionat; cu condiţia să nu-i discuţi avuţia. O funcţiune sălbatică se deşteaptă în insul lui sufletesc, pe dată ce-1 tăgăduieşti. E natural: e singura lui pasiune şi singura lui scuză. Opera în care se adoră.
    19.      O altă pervertire iscată de avuţie: dorinţa politică a conducerii. Statele nu pot fi conduse de oameni săraci şi de oameni care nu şi-au creat din avere o justificare a unei vieţi, în genere lipsită de acte şi nulă. Veniturile conferă starea fizică şi intelectuală de bun conducător. Politicianul care a încasat dintr-un singur export un comision de 300 milioane, e chemat să ducă pe tavă de aur prestigiul, sabia şi autoritatea unui stat.
    Dinastiile politice se nasc, din tată-n fiu, din amorul inver-tit al statuilor cu capitalul, până la sleirea nu atât a dinastiilor cât a vieţii morale a popoarelor, moştenitorii pergamentelor de conducători succedându-se inegali şi cu valoarea descrescută.
    Poate să mă guverneze şi să mă stârnească în a doua şi a treia lui generaţie, un om politic prin ereditate, situat în seria capacităţii dedesubtul nivelului comun, când, lăsat în voia liberei lui dezvoltări, el nu ar fi fost în stare să-şi cucerească în societatea subalternării un grad de bun servitor. Dar nu poate guverna un muncitor cu braţele şi cu intelectul, care şi-a construit o viaţă şi o personalitate fără genealogie.
    20.      Pentru fiecare nou-născut, obştea satului şi a oraşului este obligată să se adune ca un senat de preoţi şi să-i hotărască
 82
TUDOR ARGHEZI
o existenţă. Obştea care îi impune datorii trebuie să-i poruncească noului cetăţean şi drepturile corespondente. Căci fiecare făt, în scutecul lui, înfăţişează o nădejde, o putere, şi la naşterea lui colaborează mai puţin dragostea tinerilor care s-au iubit în porumb sau între perdele de velură, decât misterul din pământ şi cer. Un rol util al avuţiei individuale începe atunci când averea ştie să se împărţească fără pomană.
    21.      O generaţie strânge şi altă generaţie risipeşte. Datoria generaţiei strângătoare este să cheltuiască şi să repartizeze, măcar din socoteala de conservare a unui patriotism inteligent. Dacă este adevărat că se află un singur om avut care să-şi iubească ţara şi poporul şi într-altfel decât în discursuri şi în articole de ziar, acela are interes ca stările să se păstreze perfecţionate şi progresiv mai pure. Averea şătcănită de dragostea sălbatică de sine este pândită de hoţi şi pusă la îndoială de drepţi. Drepţii pregătesc răsturnările şi neanturile mari învier-şunate ale revoluţiilor, însă revoluţiile sunt precedente de tâlhari, care, în punctul istoric al averilor imorale, sunt ca nişte precursori.
    22.      încă nu s-a găsit omul să accepte mizeria lui ca o glorie lângă opulenţa fără acte a stăpânitorului avut. în anii seci ai bucatelor uscate, plugarii tâlhăresc pe porumbiştile moarte şi devin asasini vulgari din pricinile triste ale pântecului nerăbdător. Ce a putut împiedica satul să nu poarte grija din vreme a gurilor lui flămânde? Alarmat, statul împarte mămăligă cerşetorilor din cătune. Ce l-a împiedicat să corecteze foametea din timp, din albie şi din leagăn?
    23.      Conducătorii se îndeletnicesc, cei mai puţini, cu aberaţia lor mintală particulară. Gloata lor îşi pierde noţiunile între club şi flirt, între teatru şi hipodrom, între neveste, actori şi călăreţe. în această universalitate de zdrenţe şi de nimicuri urlă într-o bună zi glasul tunător al Bărăganului şi vântul stepelor galbene - şi prăvăleşte.
 1928
PUBLICISTICĂ
 83
             FALIMENTUL BOXULUI
    Un prieten ne trimite următoarea scrisoare care ne pune într-o încurcătură atât de mare, încât nu-i găsim nici un răspuns...
    Voiţi să-i răspundeţi dumneavoastră?...
    Iată scrisoarea:
    „Mărturisesc că plutesc deasupra unei prăpăstii sufleteşti, între doi păreţi de marmură lucioasă. Am avut slăbiciunea să cred într-o nouă civilizaţie şi cultură omenească, ivită îndată după război. E drept că cei mai îngrozitori profeţi ai noului principiu erau câţiva negri, care în copilărie, în ţara natală, practicaseră încă ritul şi-şi mâncaseră, cu sentiment religios, părinţii. Metafizica pumnului repezit în nas, ştiinţa turburării funcţiilor gastrice, printr-o puternică lovitură practicată la rădăcina nasului şi reveria ghiontului culcat pe maxilarul inferior, aveau menirea să înlocuiască filosofia lui Kant, muzica lui Wagner şi poezia lui Baudelaire...
    Am practicat şi eu multă vreme aceste discipline ale veacului, deocamdată în sânul familiei, unde am mâncat todeauna bătaie de la băiatul meu din clasa treia primară, mult mai agil. N-am disperat însă şi am rămas până ieri cu măgu-litoarea convingere că Dumnezeu, care m-a milostivit ca memorie, raţiune, ceva just, din toate câte foarte puţin, se va îndura şi mă va înzestra, fie şi spre sfârşitul vieţii, cu circumvo-luţia boxului şi cu mistica pumnului. Aruncând biblioteca la gunoi şi manuscrisele în foc, am hrănit mereu speranţa să cuceresc puţină consideraţie nouă în societate pentru familia mea cu nume bine văzut, printr-o luptă cu pumnii înmânuşaţi în cauciucuri la Circul Sidoli.
    Azi-dimineaţă cineva m-a surprins în cămaşă dând pumni violenţi unei mingi atârnate din plafon şi mi-a declarat că savantul Carpentier, frumosul boxeur francez, a părăsit de mult
 84
TUDOR ARGHEZI
această ştiinţă complexă şi face teatru, mai exact cinema. Şi scoţând din buzunar un ziar parizian, acelaşi cineva îmi arată o informaţie după care profundul poet Gene Tuney, înspăimântătorul boxeur al Americii, s-a lăsat de poezia pumnilor şi s-a dedicat afacerilor bancare, împrumutând altora cu dobândă ridicată dolarii greu agonisiţi cu bătaia. Dacă într-adevăr boxul dă faliment şi lumea se-ntoarce într-adevăr cu dosul în sus, cum scrie la Apocalipsa lui Ion, eu ce mă fac?
    Dă-mi voie să mă gândesc. Nu ştiu ce trebuie să fac. Să vedem. Să scriu un pamflet împotriva prejudecăţilor intelectuale care par a discredita noua civilizaţie? Să fac din nou apologia omului care înoată mai repede ca păstrăvul, care întrece la fugă armăsarul şi care, în sfârşit, a izbutit să se lipsească de ciocan când vrea să bată un cui în perete? Sau să mă reped mai bine să văd dacă nu cumva cărţile mele sunt la bucătăreasă, furate de băiatul ei care a învăţat franţuzeşte şi-mi spune că va ajunge ministru...“
1928
             UN PRIMAR DE VERDE
    A venit la Coco un copil desculţ din mahalaua Sfântului Elefterie, plângându-i-se că i s-a dărâmat bordeiul şi că li s-au dărâmat şi altor copii acoperişul şi streaşina de peste pat. Coco a crezut că este vorba de un cutremur, care s-a manifestat ca toate fenomenele, într-un singur punct al capitalei; şi ca şi fenomenul împietruirii, din cartierul cu proprietari bogaţi. Pe negândite, circumscripţia Elefterie ar fi devenit regiune vulcanică, după cum Văcăreşti! au ajuns sol petrolifer.
    Coco s-a pripit. Băiatul i-a explicat, învârtind în mână o fostă pălărie, de felul fostelor case dărâmate. De subt pământ,
PUBLICISTICĂ
 85
nu se întâmplase nimic neobişnuit, totul s-a produs exclusiv la suprafaţă din pornirile explozive seismice ale primăriei sectorului de Verde. Nemaiavând ce drege, primarul respectiv s-a gândit că nu poate rămâne inactiv şi s-a hotărât să strice.
     Câţi ani să aibă acest primar: patru sau cinci? a întrebat Coco. Când nu mai găsesc de lucru, simpaticele animale cu mucii pe buză, de această vârstă, se apucă să dezacordeze ceasornicele de părete şi să piseze aparatele fotografice în piuliţă. Primarul cu pricina e un simpatic animal, pe buze cu mustăţi, şi încă nu a căzut în evul copilăriei. Intr-altfel, el ar fi fost mai expeditiv şi mai generalizator. Şi-ar fi umplut automobilul cu pietre scoase din străzile pavate şi, trecând în fuga cailor prin culoarea lui de Verde, ar fi spart geamurile şi capetele cetăţenilor de-a azvârlita. Sau ar fi dat cu coinacul, care consistă în a lega de capătul unei sfori o bucată de material şi de-a se sluji de el ca de un proiectil, trăgându-1 după operaţie îndărăt. Această formă a lapidării ar fi dovedit şi un serios spirit de gospodărie, un singur bolovan putând distruge toate geamurile din sector, păstrându-se şi bolovanul intact. O inscripţie cu dalta în materia lui granitică ar fi adus aminte, spânzurând coinacul în mod monumental în Cişmigiu, tuturor generaţiilor viitoare numele stilizat în chirilice moderne, al marelui primar.
     Probabil că el nu s-a gândit la timp să-şi astâmpere pasiunea de reforme pe această cale şi, mai dificil la concepţii ca jucătorii de-a poarca, de-a ţurca şi de-a coinacul, s-a prevăzut cu armele voluminoase şi grele ale distrugătorilor de cetăţi: târnăcopul, sapa, pârghia şi căruţa. Şi probabil că în inima sa de mare civil dormita un mare general balistic, care nefăcându-şi stagiul războinic la momentul istoric, s-a trezit în timpuri de pace, mai sigure şi mai liniştite, cuceritor prin asalt. Pentru că geniile chiar foarte tardive şi anapoda ivite nu trebuiesc contrariate, consiliul municipal l-a lăsat să puie
86
TUDOR ARGHEZI
chipiul de-a~ndoasele şi să treacă Dâmboviţa călare, întors pe cal către coadă.
    Coco a căutat să vadă pe domnul doctor Vlad, specialistul nostru mult înzestrat psihanalist, rugându-1 să-i spuie dacă nu cumva primarul de Verde reprezintă unul din acele cazuri de streche şi de tratament neglijat, care au condus pe alienişti să grupeze posesorii stărilor cerebrale rare în fanatici, înfumuraţi de autoritate, suverani de balamuc, persecutori şi masturbanţi. Se citează cazul de perversitate blajină a unor oameni, care lipsiţi de puteri asupra semenilor străini, ca servitorii sălilor de disecţie şi gardienii de închisori, se mărginesc să-şi bată de patru ori pe zi nevestele, de opt ori pe zi copiii şi de un număr nenumărat de ori pe zi, câinii şi pisicile, pe care în cele din urmă le şi otrăvesc. în acest punct municipalitatea face contact mai de mult cu aberaţia medicinală; încă de pe vremea fostului primar, domnul Corbescu, care în Scuarul Sărindar plătea un agent în uniformă cu bici, ca să bată câinii rătăciţi printre muşcate şi în toate grădinile publice ucidea câinii cu perişoare cu venin. A dărâma nu altceva, ci adăposturile oamenilor şi copiilor săraci, nu poate aparţine unei clase sufleteşti vulgare. Avem de-a face cu un nietzschean.
    Domnul doctor Vlad a făgăduit lui Coco o consultaţie scrisă documentată, întrucât cazurile municipale, afară de doctorul Grasset, care a scris pe vremuri o carte, Les demi-fous, n-au fost prea cu de-amănuntul studiate. Până atunci, Coco şi-ar permite să sfătuiască imperialismul măreţ al primarului de Verde să nu se oprească la dărâmare, care-i numai un început banal, chiar în războaie, de a răzbi un adversar. Copilul care a venit să i se plângă, nu mai trebuia să ajungă la redacţia noastră: în vreme ce i se devasta locuinţa îi trebuiau scoşi ochii cu undreaua. Un serviciu de hingherie umană este neapărată nevoie să funcţioneze paralel cu doborârea părerilor. Părinţii să fie spintecaţi şi aruncaţi în furgoane. Copiii de ţâţă vor
PUBLICISTICĂ
 87
trebui înăbuşiţi prin strângerea de beregată. Cei mai mari, pe lângă orbirea administrată momentan, vor trebui să aibă oasele sfărâmate cu maiul de fier ca racii fierţi — şi când vor mai da din picioare să fie aruncaţi într-o baie de acid sulfuric sau de cositor topit.
    Avem într-adevăr prea multă sărăcime, spectacolul mizeriei e odios, trebuie odată să înceteze; în cartierele sectorului de Verde să nu mai fie toleraţi decât cetăţenii cu venituri de la trei milioane în sus.
    Devastare, domnule primar, devastare cât îţi doreşte sufletul, dar şi stârpire radicală, ca să binemeriţi de la comună, de la stat şi de la cultură. Coco nu te va mai întreba câte străzi ai măturat, ci câţi copii ai trimis pe lumea cealaltă, ca să se întâlnească acolo cu copiii dumitale, cărora căţelele de mame aruncate în drum nu le doresc, desigur, şi nu le urează nici tifos, nici tuberculoză la oase, nici paralizie.
1928
            CÂNTECUL LEBEDEI
   Mişu Cantacuzino, fost odată ministru, fiu de ministru şi de prezident, urmaş de domn şi membru al unei familii ilustre, care a strâns laolaltă, drept act istoric principal, cel mai mare număr de hectare şi de miliarde din România, a murit în viteză, ca altădată catolicii en beauti. E desigur o moarte preferabilă diabetului şi împuţirii canceroase. Mişu Cantacuzino moare cum a trăit, târât de o cucoană. Detaliu picant în cariera unui om de stat şi a unui bărbat care apropia vârsta finală, automobilul, care s-a răsturnat peste el, era condus de o amazoană.
88
TUDOR ARGHEZI
    Cu el sfârşeşte ultima dinastie politică, de moştenitori din tată-n fiu al dreptului sfânt de-a socoti toată lumea naivă şi de-a guverna-o cu orice preţ. Căci dacă din marea familie mai sunt în viaţă vreo două vlăstare ale unui blazon care, trecând printre vechile bucătării, merge, după unii, bine informaţi, până la Bizanţ, negreşit că luarea-aminte a cronicarilor ăstor timpuri de azi nu este oprită de figura unui Grigore Cantacuzino, ocupat să acumuleze dobânzile şi să-şi întoarcă pe dos costumele, destinate, în familiile sărace, să fie purtate de oameni mai săraci.
    Printr-un capriciu care dovedeşte, înainte de toate, degenerarea idealelor de clasă şi castă, Mişu Cantacuzino intrase în partidul ţăranilor, cărora moşul lui le lua ouăle la curte, măsurate cu inelul.
    S-a isprăvit. Dumnezeu să-l ierte!
    Ceea ce s-a întâmplat însă cu dinastia Cantacuziniştilor e o lichidare istorică, începută în ultimii cincisprezece ani şi atât de curând aproape şi terminată. Căderea Austriei şi a Rusiei a fost dinastiilor fatală. Cu Ionel Brătianu, pe care în nici un caz istoriograful nu-1 va confunda cu nici unul din Cantacuzinişti, s-a lichidat cea mai puternică dinastie românească. Căci, iarăşi, nimeni nu face greşeala să creadă că domnul Vintilă Brătianu, ocupat cu aprecierea în lei a cenuşii din vatră, continuă linia familiei.
    Filipeştii se sting cu un Grigore, care, faţă de albia curgătoare trecută, reprezintă un pahar de apă dulce acidulată, păstrată în răcitor.
    Dinastiile nou încercate au dat greş de la început, ca de pildă Dimitriii din Dâmboviţa, un judeţ care coincide cu o afacere de petrol. Supranumiţi „dovlecei", membrii acestei familii districtuale, n-au avut răgazul secular să-şi rostească individualitatea, şi singura lor activitate întemeiată consistă în a fi vehiculaţi de automobilele unui singur minister. Negreşit,
PUBLICISTICĂ
 89
totuşi, că dacă o limuzină ar sfărâma la vreunul din ei -Doamne fereşte! — ceea ce s-a putut numi la Mişu Cantacuzino „baza craniului", emoţia publică ar fi mai moderată. A tout seigneur tout honneur.
    Să nu uităm sfârşitul dinastiei constituţionale, care-i cel mai caracteristic. Neputând sfârşi prin moarte, vlăstarul succesiv al familiei s-a retezat cu mâna proprie şi a deces prin evadare.
    Nu am putea proroci dacă sfârşitul dinastiilor noastre, fericite sau banale, însemnează pentru viitorul naţional un pas înainte sau doi paşi înapoi. Se petrece însă un fenomen cert şi determinat: ruina claselor politice, şi Coco, în lipsa cronicarilor mai competinţi decât un papagal fără vot, datora colecţiei lui de numere vechi o jăluire a unei epoci sfârşite. Dispărând dinastiile, dispar şi aderenţii. Cine ar avea curajul să afirme că partidul cel mai tare şi mai activ nu a rămas zdruncinat şi nebulos şi nu se povârneşte zilnic spre Nirvana, de la moartea prinţului lui?
    Se poate însă statornici o fază nouă în istoria politică a ţării. Educaţia reginelor de stupi nu se mai poate face de aci înainte în prisacă închisă şi în celulă operculată. Politica nu va mai însemna efortul obştesc către partid şi concretizarea energiilor partidelor în două, trei personaje, şi atât, pentru exclusivul exerciţiu al direcţiunii pentru o ţară întreagă. Partidele nu vor mai putea fi haremuri cu eunuci definitivi, sacrificaţi în funcţiunile lor pentru potenţele unui unic sultan.
    Această epocă lichidează; a lichidat. Poate că semnificarea ei cea mai plauzibilă este chemarea la conducerea trebilor publice, până acum monopolizată de trei, patru adversari aparenţi, a tuturor acelor valori adevărate, ocolite de selecţiunea prin slugărnicie, produse prin spontaneitatea poporului şi ivite în toate profesiunile ca o rezervă viitoare naturală.
1928
90
TUDOR ARGHEZI
      CHILOŢII DOMNULUI DEPUTAT
    Aţi fost prins, domnule deputat, în gara Curtici, cu o contrabandă galantă şi intimă. Domnul vameş, care aplică la hotarul ţării legile cu acel exces de străşnicie ce ar contrabalansa timiditatea legilor înlăuntru, v-a surprins în tren. E drept că valizele n-au cuprins decât obiectele purtate şi necesare unei persoane de stat. L-a izbit însă înfăţişarea dumneavoastră, când v-aţi ridicat în picioare de pe canapeaua vagonului: pantalonii erau atât de umflaţi, de parcă duceaţi în ei toată familia.
    Misterul a fost dezlegat numaidecât: vă îmbrăcaseţi cu cele douăsprezece perechi de chiloţi de mătasă, aduşi de la Paris, şi cu care aveaţi de gând, la „Hotel Union", să impuneţi madamei şi apoi spălătoresei, în tot timpul viitoarei sesiuni parlamentare.
    Faptul că o ţară întreagă a râs de înfăţişarea dumneavoastră, domnule deputat, pe noi ne-a întristat atât de mult, încât, meditând, ne-am dat seama de situaţia umilitoare în care se află în zilele noastre un profet al poporului.
    De-o vreme încoace, la prefectura judeţului nu mai aveţi nici o trecere, căci, după ce v-aţi ales, n-aţi fost în stare să daţi afară nici un slujbaş cu douăzeci şi cinci de ani vechime, ca să numiţi în locu-i un nepot sau pe fiul chiriaşului. La ministere sunteţi primit cu neîncredere, căci din pricina dumneavoastră doi funcţionari stau la Văcăreşti, pentru că i-aţi silit să vă dea nişte acte, rectificate la un chef. La Tribunal sunteţi silit să plătiţi toate timbrele şi colile, exact ca servitorul dumneavoastră sau ca zarzavagiul de la Dunăre, iar automobilul pe care-1 opriţi pe Calea Victoriei să vă ducă în Dealul Mitropoliei marchează tot optzeci de lei, iar la hârtia de o sută şofeurul vă salută şi crede că are dreptul să nu vă mai dea nici un rest.
    în străinătate, unde aţi fost trimes să faceţi o anchetă discretă asupra numărului cailor care au mai rămas în oraşele
PUBLICISTICĂ
 91
mari şi asupra prestigiului de care se bucură ţara noastră în cabaretele de lux ale câtorva capitale aliate, nu v-a recunoscut nimeni. Nu vi s-a pus nici un vagon parlamentar, în nici o ţară, la dispoziţie, iar pe rue de la Paix, un sergent v-a ajuns din urmă şi, cum vă opriseţi la o vitrină de briliante, v-a întrebat cine sunteţi...
    Domnule deputat, este timpul, cred, să ieşiţi din letargia morală în care vă aflaţi şi împreună cu colegii dumneavoastră, indiferent de partid, să alcătuiţi o „Ligă pentru apărarea prestigiului politic". Veţi cere să se anunţe numele dumneavoastră în toate capitalele şi toate localurile de petrecere din lume, când sunteţi trimişi de guvern în misiuni grave sau secrete. Veţi pretinde gratuitatea în hoteluri, automobile pretutindeni şi, dacă se poate, la dame. Veţi cere cheltuieli de deplasare pentru întreaga familie şi asigurarea de boală. Să nu cereţi pentru toţi gură-cască suprimarea taxelor de vamă la obiectele destinate uzului personal aduse din străinătate; veniturile statului ar scădea cu două mii de lei, şi ar fi deplorabil. Dar să cereţi mai multă atenţie pentru neînsemnatele fraude pe care le poate comite la frontieră un deputat cochet şi spre a dovedi dreptatea cauzei, veţi ţine interpelarea la prima şedinţă a Camerei în cei doisprezece chiloţi retraşi prin Consiliul de Miniştri, de la vama frontierei.
1928
                    BEL-AMI
   Inaugurându-se localul somptuos al unei mari bănci din capitală, Coco a surprins un preot binecuvântând ghişeurile ca un bun al lui Dumnezeu şi într-o predică ocazională cântând acatistul împrumutului cu dobândă compusă după
92
TUDOR ARGHEZI
cele mai secrete învăţături ale Mântuitorului, care umbla desculţ şi postea, hrănindu-se cu spice culese din câmp şi frământate în mână, din simplă cochetărie. De profesie, înainte de-a se fi manifestat într-însul harurile cele de Sus, Mântuitorul a fost, precum se cunoaşte, preşedintele Consiliului de Administraţie al unei societăţi anonime, înfiinţată cu scopul de a împrumuta bani cu procentul modest de 15%, viaţa fiind încă de pe atunci cât se poate de grea.
    Preoţii şi arhiereii, şi câteodată unii şi mai mari peste ei, şi-au dat seama din vreme de importanţa banului în viaţa religioasă şi s-au silit din răsputeri să-l strângă cât mai de aproape şi în cât mai mulţi ciorapi, pentru a-i ţine la îndemâna Fiului lui Dumnezeu, cu prilejul Judecăţii de Apoi, când se va face o mare distribuţie de fonduri la săraci. Mitropolitul Nifon, ctitorul unui seminar, utiliza, în loc de ciorapi şi saci, o piele de bou, pe care, umplând-o cu bani, a cusut-o la loc şi când a fost bine îndopat cu aur, boul stătu în picioare. Unui prim-ministru, care îl supăra cu cercetările şi întrebările, Prea Fericitul Nifon, neştiutor că ocupă jilţul unui viitor Patriarh, i-a trimis vorba următoare: „Spune-i că am un bou plin cu aur şi că îi voi tăia capul şi i-1 voi trimite, numai să mă lase-n pace".
    Povestea nu spune cum s-a împărţit animalul şi cine l-a fost doborât, dar tradiţia comorilor pe pământ, în vederea cerurilor, s-a continuat. De piele de bou sau de viţel nu mai sunt decât portofelele şi ghiozdanele - şi uneori credincioşii, care ajută după puteri la păstrarea, umflate, a pungilor făcute din materialul lor.
    Un ministru de Industrie dintr-o guvernare liberală trecută, al căruia nume se tipăreşte numai cu portret în toate ziarele, de obicei neilustrate, şi se scrie cu doi ss> ne informa cum se apropie preoţii din Ardeal de sfintele comisioane.
    „Avem, domnule ministru, de exportat o mie de porci. Vă rugăm să ne liberaţi un permis. E pentru beserică“
PUBLICISTICĂ
 93
    Preoţii erau escortaţi de câte un ales al naţiunii, pentru ca să dea prin prezenţa lui în cabinetul ministrului, nu numai o pildă de dezinteres personal, dar şi greutate cererii de permis.
    Nu e nevoie de prea multe pilde ca să ştim că, într-adevăr, preoţii adună bancnote pentru viaţa fără de sfârşit.
    Dar preotul, care şi-a pus darul omiletic în serviciul blagoslovit şi întru Treime închinat, al băncii în chestiune, se numea părintele Chiricuţă. Diminutivul venind de la Chirică, un diminutiv mai mare de la Chir sau Chiriac, Coco şi-a închipuit că proprietarul unui nume atât de chircit nu poate să fie mai înalt de-o şchioapă şi mai gros decât un pumn, purtând un pui de barbă spânatec pe o faţă cât o alună.
    Amară dezamăgire! Găsindu-se într-un biurou, Coco i-a fost prezintat preotului Chirică şi preotul Chirică lui Coco.
    — Dumneata eşti acela care?... (Pauză.)
    — Eu, să mă iertaţi, acela care... (Pauză.)
    Coco a încremenit de admiraţie şi nu şi-a putut opri admiraţia în piept, limbut cum e din neamul lui. închipuiţi-vă un preot de dimensiunile trei metri pe unul, care ca să fie fotografiat are nevoie de un aparat cât Palatul de Justiţie, închipuiţi-vă un preot afară din cale de frumos, care se ştie frumos şi se găteşte frumos cu de-amăruntul, într-o oglindă probabil cât Cercul Militar. Coco s-a apropiat de el şi 1-a examinat de-a fir a păr. Barba neagră autentică, bogată, licărea de o briliantină fin parfumată, de amorez. Mânile îşi defineau ungulatura, croită cu rafinament de o foarte bătrână, desigur, manicuristă şi fuseseră unse cu glicerina prelaţilor, un mir care albeşte, catifelează şi împrumută un subtil miros de smirnă cu tămâie. Din lobul urechilor, de-o carnaţie de cald carmin, lipseau numai nişte cercei cu două perle şi dedesubtul perlelor câte o lacrimă lungă de diamant. Anteriul, de voile Georgette> două mii opt sute lei metrul cu reducere (în Lipscani, lângă biserica Zlătari). Cămaşa două mii două sute lei bucata, de soie
 94
TUDOR ARGHEZI
lavable. Căptuşeala mânecilor de crepe de Chine â două mii o sută lei metrul pătrat. încălţămintea, pantofi „Richelieu" de chevreau moale, două mii patru sute lei părechea, cu şireturi. Ciorapii bourre de soie, şapte sute douăzeci şi cinci lei nouăzeci bani părechea. Mânuşile peau de Suede gris per. opt sute lei, aşezate pe o pălărie „Borsalino“ autentică, două mii optzeci lei. Anteriul era parfumat cu „Coeur de Jeanette“ şi rasa mirosea a Je m ’en fous şi Tantpis ou tant mieux.
    Coco rămase intimidat şi, pricepând că păretele unei bănci se poate învecina agreabil cu păretele altarului, zise, cântând pe glasul reglementar: „Slobozeşte, Doamne, pe robul tău“ - ca Simion.
1928
                 LEON TOLSTOI
    Am primit ordinul telefonic să scriem despre Tolstoi un articol şi, desigur, ordinul nu se adresa nici competinţei noastre în literatura rusă, nici capacităţilor între a prepara, după cele douăsprezece principii critice, cu douăsprezece subprincipii şi alte douăsprezece puncte de vedere cardinale, tartine didactice cu mâzgă dulce, extrasă din personalitatea unui scriitor. în tacâmul nostru şi în vasele noastre de pământ nu se găsesc ustensilele trebuincioase meşteşugului de a prezintă pe Tolstoi în aspic şi la farfurie, clădit monumental sau debitat în sărmăluţe.
    Cine a fost aproximativ Tolstoi, toată lumea care nu s-a născut după 1914 şi a citit foile de catalog intercalate de librari în revistele ilustrate străine, ştie mai mult sau mai puţin; căci eforturile editorilor s-au concentrat până la război în literatura rusă, prezentată ca o mare zacuscă artistică şi ca un rezervoriu de împrospătări pentru toate literaturile occidentale. După
PUBLICISTICĂ
 95
trecerea fantomei, exploatată cu priceperi comerciale, literatura continentului s-a văzut că nu câştigase nimic, şi gurile rele, vorbind la urechea de piatră a câte unui Goethe, Dan te sau Rabelais, afirmau chiar că departe de a fi un astru nou nemaipomenit, literatura marelui imperiu ortodox trimitea Europei înapoi sticliri reflectate.
    Adevărată de tot sau falsă întrucâtva, această judecată nu se poate verifica decât de către puţinii muritori străini, care cunosc limba moscovită şi care de pe urma stăruinţelor încununate cu succes, se aleg cu o sensibilitate rusească. Atari sensibilităţi se capătă şi se menţin: nimic nu-i pare unui om care a fumat o ţigare acră şi amară mai ciudat ca lauda fumătorului, fericit că-şi împute gura şi viaţa de tutun. în neputinţă de a cunoaşte rafinamentul graţiilor secrete, rezervate soţului legitim, trecătorul se mărgineşte la aprecierea graţiilor exterioare, şi opinia lui, chiar greşită, nu greşeşte în genere excesiv. O distanţă oarecare nu strică niciodată mai mult spectatorului decât obiectului admirat.
    Un cunoscător de limbă rusă şi de literatură rusă, trăieşte de obicei în extazul geniului rus şi citează sute şi mii de nume ruseşti, celebre la Vladivostok şi necunoscute ignoranţelor noastre, nume care reprezintă valori atât de uriaşe, încât vechile reputaţii clasice şi neoclasice dispar. Niţeluş, trebuie să ne îndoim, ca de virtuţile miraculoase ale unei ape de puţ, a căreia întrebuinţare în toate felurile, face inutilă orice medicină şi vindecă afecţiunile cele mai variate, înlesnind şi măritişul.
    Tolstoi, după avizul celor mai iluştri literaţi, este un foarte mare autor. Se citează câteva cărţi scrise de el, fără de păreche. Personalitatea lui acoperă un veac de om. Totul este exact. Anna Karenina, Război şi pace sunt grandioase; perfect. Nu se poate spune acelaşi lucru, poate, despre o cărţulie a lui, Qu est-ce que lArt? scrisă în limba franceză şi în care se trădează gândirea lui artistică diagonală şi sensibilitatea pomenită mai sus; dar acest pamflet nu face parte din bibliografia lui de
96
TUDOR ARGHEZI
trufandale. închipuindu-ne sau recunoscând că tot ce a scris Tolstoi şi tot ce s-a publicat de el, antum sau postum, aparţine seriei limitate a fenomenelor, nici această împrejurare, ne-am permite să notăm, nu ne priveşte.
    Pentru schiţarea celor mai mulţi scriitori opera lor este de ajuns. Scriitorul comun, mai mult sau mai puţin talentat, e un meseriaş care nu s-a identificat cu suprema lui statornicire. El îşi părăseşte lucrul ca un tinichigiu care s-a fript cu ciocanul de aramă şi ca pe un patron care-1 plăteşte. Viaţa nu îi este angajată în destinul literaturii lui, literatura lui nu are un interior, el nu simte o chemare în literatura lui, nu jertfeşte nimic, nu risipeşte nimic: păstrează şi adună. Scriitorul de rând este un paracliser al literaturii, care şterge icoanele şi aprinde candelile din biserică, şuierând printre dinţi o arie de tango şi scuipând pe cârpă, ca să lustruiască beteala. Subt emfaza poetică se iveşte un porc, din proza diafană apare o brută. Specia scriitorului e de multe ori capabilă de acte de viaţă, de o vulgaritate totală şi de zămisliri cumplite în domeniul abjectului pur. Albul hârtiei, în lumina căreia el seamănă şi recoltează, nu se strecoară în individul lui sufletesc nici după zece ani de alianţă cu acest pergament. Sunt contradicţii în sfera lui de activităţi morale, fioroase. El reproduce sacra germinare şi reeditează parfumele sfinte degenerate, profesional — cu plasticiditatea prostituţiei, lucrul mistic al iubirii, negociat subt felinar.
    La Tolstoi, scriitorul e secretarul unui profet, care dictează din întunericul mare povestirea zbuciumului şi a furtunii, mai vaste decât apucă pana să scrie şi mai nehotărâte.
    în dezorientarea universală a timpului dinaintea războiului, de avuţii sterpe şi de leneş pesimism, cărţile lui Tolstoi au fost citite cu o însetare furibundă, mai puţin pentru ceea ce conţineau decât pentru ceea ce rămânea, permanent şi selenar, pe dinafară. Europenii voiau să înveţe de la Tolstoi (el vorbea din
PUBLICISTICĂ
 97
 fundurile lumii, dintr-un sat, despărţit de continentul asfaltat şi zidit, prin mii de Bărăgane triste) simplicitatea pierdută şi naivitatea primitivă care se înfrăgezeau în cuvintele lui. „Leapădă superstiţia, scria Tolstoi, pune-te în starea în care se găseşte un copil sau un Descartes“. El predica fecioria sufletului, întors la începuturi şi educarea din nou a noţiunilor, căpătate în tumult şi constrângeri. Nu mai vreau să ştiu nimic şi vreau să mă deprind să ştiu. La vârsta acestei judecăţi, oamenii cultivaţi, oamenii civilizaţi ştiuseră totul, învăţaseră şi pe ceilalţi să ştie totul, şi Tolstoi le descoperea că a rămas o ştiinţă necunoscută, pentru căutarea căreia trebuie întâi să fie dată uitării ştiinţa cealaltă. El căuta în viaţă o continuare a credinţei, un acord între principii şi viaţă, o aplicare de fiece oră a lucrului gândit o dată şi precizat, muncit exclusiv de problema perfecţiunii cugetului şi a existenţei.
    Tolstoi nu şi-a găsit credinţa care să-l facă fericit şi să fericească lumea cu ea: rezultatul interesează destul de puţin. El nici nu trebuia să o găsească şi nimeni nu e dator să o găsească. în ce priveşte viaţa insului şi a societăţii chinul căutării prezintă o valoare morală mai certă decât fericirea găsită. Lumea nici nu are nevoie de această margine de odihnă, de un liman, de o perină prea moale, pe care să adoarmă un cap exagerat de împăcat cu sineşi. A te cerceta zilnic, a te scruta, îţi dă o stare morală activă, de îndoieli, de atenţii şi de sfieli intelectuale, care moderează instinctul şi iubirea de sine, anemiază lăcomia, lăcomia suprimă orgoliul dictatorial, pustieşte prestigiul luxuriei şi al avuţiei şi face din omul sălbatec al civilizaţiei un stăpân posibil şi un tovarăş. De la Pavel din Tars, de la Bossuet şi de la Pascal, auzul îngrăşat şi mut al categoriilor cultivate prin lista de cărţi şi de bucate, nu mai prinsese ecouri din ceea ce unchiaşul Tolstoi numeşte, ca un copil, infinit. Literatura lui a fost un material de săpătură, care trebuia aruncat afară, din groapa începută ca un drum drept adânc.
98
TUDOR ARGHEZI
    Oamenii ridicaţi peste sine şi înălţaţi la cer au avut întodeauna o autoritate fascinantă, mai mare decât a dregătorilor şi domnilor, şi mai virginală, peste ştiinţă şi peste literaturi. Europa nu putea să conteste sinceritatea de haos a bătrânului singuratec şi în grădina ei pustie nu se mai rostiseră cuvintele interzise ipocriziei, de mult. Cu sacul în spinare, desculţ şi răzimat în cârjă, bunicul s-a culcat pe pământul tare, adormind întru Iisus Hristos şi Jean-Jacques Rousseau...
1928
                      BĂNICĂ
   Ales deputat din dorinţa expresă a guvernului şi cu concursul tuturor autorităţilor pasionate de ordine şi legalitate, vărul Bănică, fiul vizitiului personal al domnului prim-minsitru şi fostul notar al primăriei, îndreptăţea sentimentele democratice îmbrăţişate de partid. Cu câteva zile înaintea deschiderii Parlamentului, Bănică fusese chemat la conacul boierului Alexandru, în trecere prin judeţ, şi care avea, atât în ce priveşte principiile cât şi în afacerile sale, un har pronunţat de a nu ţine minte şi de a se bâlbâi.
   Domnul Alexandru era cumnatul şefului guvernului şi se ocupa exclusiv cu problemele eco-co-conomice, pentru motivul că nu pricepea din ele nimic. Problemele po-po-litice căzuseră în specialitatea cumnatului, luceafărul familiei; problemele cu-cu-culturale, deşi strâns le-le-gate, cum zicea domnul Alexandru, de cele economice, aparţineau unui văr; elocinţa o lăsase pe-pe seama cuscrului. Specialitatea economică se potrivea însă cu aptitudinile înnăscute ale domnului Alexandru, care făcuse o mo-modestă avere de şaizeci de milioane, fără capital, şi care, la banca administrată de spiritul
PUBLICISTICĂ
 99
lui conducător şi organizator, cumpăra timbre, mărci poştale şi poliţi, depozitate în biuroul lui, şi date cu număr - şi plătea servitorii. Ca să fie mai ieftini şi ca, realizând economii, să salveze şi măgulirile patriotice, domnul Alexandru avea la uşă un camerist chior şi cu un picior mai lung din genunchi, iar ca încasator un şchiop radical. Cel dintâi se născuse slut, iar pe al doilea îl călcase tramvaiul electric. Nu-i mai puţin adevărat că banca avea doi invalizi în state şi că, aparent, participa la sacrificiile, pe care orice instituţie, după chiar sentimentul guvernului, trebuia să le facă faţă de nenorocirile iscate din război, repartizând lacrimile cuvenite eroilor între ele. Conştiinţa şefului fusese şi mai bine asigurată: el creştea un orfan de război, cu satisfacţia că nu mai datoreşte nimănuia nimic.
    —      Bonjour, do-domnule Ta-ta-tache, zise domnul Alexandru lui Bănică, văzându-1 că intră. Te-am che-che-mat pentru o afa-fa-facere gravă.
    Când domnul Alexandru voia să exprime o idee ce-i venea anevoie, bâlbâirile se înmulţeau ca gogoloaiele din coca rău frământată. Totuşi, el proceda ca marele lui cumnat, când se adresa unui om care trebuia să-i fie recunoscător: stând în picioare, cu mâna dreaptă pe biurou şi cu degetul mare de la mâna stângă trecut în subsuoara jiletcii. Aflase din familie că nici regele Carol nu primea miniştrii şezând pe scaun, ca să nu le dea prilejul să şadă şi ei şi să se întinză, după vorba domnului Alexandru, la ca-ca-caşca-ca-caval. „A nu te întinde la caşcaval" exprima la domnul Alexandru un principiu moral, ca şi preceptul: „Vezi-ţi lu-lu-lungul na-nasului“; unui licenţiat, care nu obţinuse încă doctoratul, candidat recomandat la o funcţiune, îi administra un punct de vedere complet şi-l mustra cu sentinţa: „Ai carte, ai parte", iar unui sătean îi aducea aminte de „Câmpu-pul alb, oile negre". Relativ la influenţa primejdioasă a propagandei adversarilor politici, domnul Alexandru avea comparaţia merelor stricate în mijlocul merelor bune.
100
TUDOR ARGHEZI
    Bănică, văzându-se confundat cu Tache, zise „sărut’mâna“ cu expresia că el, care i-o sărută cu devotament, e altul.
    -     Că bi-bi-ne zici, zise domnul Alexandru. Ce ma-mai faci, Hris ta-tache?
    Semnalizări disperate cu ochii din partea lui Bănică.
    - Mi-mi-tică.
    Bănică nu era nici Mitică.
    -     Bănică! şopti respectuos Bănică, aplecându-se ca în cuşca sufleurului.
    -     Da, da, Bă-bă-bănică!... Te-am chema-ma-mat pentru o afa-fa-cere gravă.
    Domnul Alexandru, uitând pentru ce l-a chemat, se gândi puţin, frecându-şi cu degetele puţin urechea şi puţin barba, pe care o poartă scurtă, ceea ce evită cheltuiala bărbieritului şi înlocuieşte, la domiciliu, săpunul de ras, lama, apa-de-Colonia şi tocirea pămătufului, cu foarfeca inuzabilă.
    -     Po-po-poimâine se de-deschide Pa-parlamentul. Ba-bagă de seamă, Bă-bă-nică: faci pa-parte din ma-majo-jorităţi. Aplauzi când vine şeful, când stă şeful, când întoarce şeful spate-tele, când şeful deschide ghiozdanul, când şeful ta-tace şi când şeful vo-vor-be-beşte. II aplauzi şi când li-lipseşte. Dacă e în streinătate, unde îl cheamă adeseori interesele pu-publice, să te gândeşti la el şi to-tot să-l aplauzi. Suntem un pa-partid disci-ciplinat şi acest lucru trebuie să se va-vază. Ai înţeles, Mi-miti-tică?
    - Bănică, insinuă Bănică.
    - Bănică? răspunse domnul Alexandru.
    - Am înţeles, sărut’mâna.
    -     Si acu-cum, revin la che-chestia eco-cono-nomică, aduse vorba domnul Alexandru. Ai treizeci de mii de lei pe lună: enorm! Fă eco-cono-nomie. Bani albi, pe-pentru zile ne-negre, zise domnul Alexandru, întemeind un principiu nou.
 1928
PUBLICISTICĂ
 101
                     CU TRENUL
    Bănică nu mai călătorise cu trenul şi, pentru că trebuia să plece acuma întâia oară, îşi asista emoţiile neputincios. îşi aducea aminte catastrofele de cale ferată, accidentele, ciocnirile povestite de ziare. într-o surpare a unui tren pierise în prăpastie chiar un general; nu mai vorbim de şansele mai riscate ale unui fost notar, care devenea acum deputat, cu protecţia domnului Alexandru, desigur apreciabilă, dar misterios condiţionată. în bâlbâirea domnului Alexandru şi dedesubtul personagiului său, mai puternic decât îi erau meritele de vătaf, Bănică simţea, cu instinctul lui de plugar care întoarce brazda cu buruienile în jos, că nu se afla nimic. Pe cât putea el să priceapă, domnul Alexandru ţinea locul unui ginere care lipsise, ca un papuc mai ieftin locul unor bocanci, în stare să servească şi pe uscat şi pe umezeală. Câteodată, serviciul pe care îl primise fără să-l ceară, de deputat, i se părea atât de suspect, încât se pornea să-şi bănuiască nevasta. Bănuiala nu-1 ţinea prea mult, căci îl ştia pe domnul Alexandru de o moralitate de care se plângea indirect, câte unei femei din sat, la moşie, şi cucoana domnului Alexandru, iertat, ziceau nevestele frumoase, de nu se ţine minte, poate că din născare.
    Ca să o măgulească, moaşa satului îi spusese odată cucoanei Catinca, într-o după-amiază: „Era să viu cu şervetele aseară, dar v-am văzut stând în grădină alături, ca doi porumbiei, şi ştiu ce e tinereţea". „Ca doi porumbiei împăiaţi", i-ar fi răspuns cucoana, şi acest răspuns a fost destul de vorbitor. „Domnu Alexandru nupoate‘\ au râs femeile satului. „A mai fost însurat
o dată, spunea una, şi a dintâi l-a lăsat tot pentru beteşug." „Când mă duceam dimineaţa să-i fac curat prin casă şi venea singur la moşie, niciodată nu s-a uitat măcar pieziş la mine", spunea o femeie de la curte, ai căreia ochi galbeni subt sprânceana stufoasă neagră şi a căreia gură ca piersica despicată pe
102
TUDOR ARGHEZI
un sâmbure alb, făceau trupul ei, legănat pe şolduri pline, cu ţâţele negre rotunde, ridicate subt croiala cămeşii cusută cu roşu, să fie poftit arzător şi fără multă împotrivire.
    Aşa om, care nici nu iubeşte, nici nu bea, care nu se scrin-teşte din apucăturile lui niciodată, nu inspira prea multă siguranţă lui Bănică, obişnuit româneşte, cu oamenii întregi, adică păcătoşi, care ştiu să înţeleagă şi care când ţin la ceva ţin de-a dreptul, plăcându-le şi legile, dar şi lăutarii şi fiind îndeobşte mai buni şi mai prietenoşi.
    -     O să-ţi scriu din fiecare gară câte o carte poştală, zise trist, în staţie, Bănică. Aşa, ai să ştii că am ajuns cu bine şi că nu a fugit trenul cu mine, peste câmp.
    El puse biletul de tren într-un buzunar, în care biletul sta singur, ca să-l poată pipăi mai des. Trenul de persoane se oprea în toate staţiile, şi Bănică avea timp să arunce o carte poştală la cutie, menţionând pe adresă „fff urgent", ca să ajungă mai repede, şi iscălindu-se cu câte trei scârlionţi dedesubtul numelui Bănică.
    Cărţile poştale ale deputatului Bănică fură scurte şi avură aproape toate acelaşi text: „E frumos, lume multă. Aci trenul stă două minute. Cu toate că fuge prea tare, vagonul meu încă nu s-a răsturnat."
    Călătoria a fost plină de surprize pentru Bănică. Nu a putut să fumeze în compartiment, din pricină că scuipatul pe jos era interzis, şi ţigarea fără scuipat e fără gust. La fereastra vagonului nu a putut să fumeze, din pricină că era interzis de a scoate capul pe geam şi, ca să scuipe de dinăuntru afară, văzuse că era totuna cu a scuipa în sus şi în obraz. S-a mulţumit să-şi pipăie tabachera de tutun neagră, şi să se uite la ea: pe capac, o unguroaică alerga să prinză nişte gâşte. La tabacheră
i se zice pe ovreieşte Made in Germany.
    Bănică s-a simţit neliniştit de faptul că linia ferată are un parcurs deosebit de şosea, ascunsă în salcie, dosită, probabil
PUBLICISTICĂ
103
ca să nu ştie de tot ce se întâmplă în tren. Se răstoarnă trenul? -Direcţia ia morţii, îi îngroapă, şi nimeni nu ştie nimic. A mai fost surpriza trompetei de buzunar, trenul neputând porni până ce muzica ei nu suflă scurt. Apoi, acea inscripţie „Este interzis a se servi de cabinet în staţii şi în timpul opririi trenului", adică atunci când e mai bine. încercând ceva în mers, Bănică a fost de unsprezece ori dat cu capul de cuie, de şuruburi şi de ţevi, înainte chiar de-a-şi fi scos cureaua cu catarama de fier. în timpul mersului se face un vânt şi un frig pe dedesubt, care opreşte toate funcţiunile naturale ale părţilor îndeobşte calde. Bănică s-a supărat. Era o anomalie. A rămas însă gânditor asupra unei duble inscripţii, pe care a citit-o regulat, în toate staţiile, pe o casă deosebită şi fără ferestre: Bărbaţi şi Femeiy — şi a reflectat în toate chipurile ce însemnare normală ar putea să aibă aceste două cuvinte pe căile ferate.
1928
                BUZEUL SATANIZAT
    La un articol al nostru anterior, Biuroul informativ de la episcopie ne răspunde prin ziarul bisericesc, al episcopiei de Buzeu „Glasul adevărului" şi ni-1 trimite la redacţie.
    Este vorba de excluderea din monahism a călugărilor Catidian Munteanu şi ieromonahul Augustin Popescu, amândoi goniţi din viaţa mânăstirească de către activitatea isterică a episcopului Ghenadie Niculescu, un posedat medieval al demenţei orgoliului, transpusă în biserica românească şi un agent violent al descompunerii morale.
    Eliminarea celor doi monahi din care unul hirotonit nu intra în cel mai grav capitol de acte patologice al inconştientului
 104
TUDOR ARGHEZI
furibund din scaunul episcopiei Buzeului. El arăta însă că în absenţa oricărei munci constructive şi de îndreptare, atunci când toată lumea are nevoie de ea, pornită, mai ales, de la conducătorii religioşi ai poporului nostru, episcopul se îndeletniceşte exclusiv cu totala risipire şi-a ultimului rest de cenuşă, rămasă din flacăra veche în altar, scuipând într-însa, suflându-şi sfintele nări, utilizând-o în felul pisicii şi, frământată cu o voluptate diavolească, dând cu ea de-a azvârlita în toată biserica noastră pângărită, zilnic mai goală şi mai tristă.
    Episcopul ţine să răspundă la o acuzaţie mai mică, după ce a tăcut la cele cu totul spurcate, şi dă excluderii celor doi monahi, care sunt doi copii duhovniceşti, semnificarea biu-rocratică biruitoare a unei concedieri de servitori, dovedind şi în răspunsul lui înfumurat, o stare de spirit, de bucurie şi satisfacţii, şi o trufie nepermise unui episcop şi incompatibilă cu harul de mister şi durere al unui ales printre păstori. Mai demonstrativă decât acuzările noastre de fapt, e acuzarea de incapacitate morală, pe care şi-o aduce singur episcopul, justificat în funcţiunile lui convenţionale şi imponderabile numai de această capacitate, moştenire a preoţilor, a duhovnicilor şi apostolilor în numele cărora hoitul lui se deplasează prin ţară şi stat cu o chivără de diamante pe ceafă.
    Episcopul Buzeului reduce excluderea celor doi călugări la o chestiune de date, ca să tăgăduiască argumentul nostru că ei ar fi fost izgoniţi, ca o consecinţă de răzbunare împotriva arhimandritului Atanasie Popescu, fostul stareţ al mânăstirii Dălhăuţi, care, provocat de bestialităţile episcopului, a primit lupta cu el şi a doborât pe episcop în mocirlă.
    Episcopul răspunde că ieromonahul Augustin Popescu nu a fost „martor" în procesul episcopului cu stareţul. Putea să răspundă tot atât de bine că nici n-a avut barba la ceafă. Noi nu am scris că ieromonahul Augustin a fost martor în vreun proces. Insă ieromonahul Augustin a fost contimporan la
PUBLICISTICĂ
105
mănăstirea Dălhăuţi cu stareţul Atanasie, şi episcopul s-a ostenit zadarnic să smulgă de la el, sub teroare, ca de la toţi tovarăşii de metanie ai stareţului, declaraţii împotriva acestuia. Puterea cinstei, absentă la episcop, a fost întreagă la nişte simpli călugări: rezistenţa la silnicie şi persecuţie le face onoare. însă ieromonahul Augustin a fost, împotriva opunerii lui repetate, detaşat de către episcop, ca preot în satele fără preoţi de mir, menţinut fără voie acolo şi trecut din sat în sat. Dacă în cele din urmă, refuzându-i-se cererile repetate de-a se întoarce la metanie, tânărul preot, ispitit de rumeneli, de zâmbete şi de sâni rotunzi, a căzut, vina e a episcopului, care acum îl cateriseşte pentru „aventuri".
    în asemenea chestiuni episcopul Ghenadie Niculescu profesează o doctrină clară, vădită de acte oficiale:
    1.      îşi căsătoreşte fata în localul episcopiei şi duce chef cu lăutari până la ziua.
    2.      Numeşte textual mănăstirile, „locuri de adăpost ale nepregătiţilor".
    3.  îndeamnă pe călugări să se căsătorească.
    4.      Intră noaptea în chiliile călugăriţelor din mânăstiri şi le violează. (Dosarul aflat la Ministerul Cultelor, cu romanul de nevroză şi delir al episcopului, relatează, confirmat de o maică, asaltată în chilia ei de către episcop, că episcopul nu a fost oprit în furoarea lui sexuală de mare centaur, nici de obiecţia eliminatorie a maicii, că era „la lună".
    5.      Scrie despre chemarea călugărilor şi tratamentul lor: „Pentru personalul petrecător în sfânta mănăstire nu se va da nimic. Asta ca să nu mai stea în lenevire, ci să-şi muncească via şi locurile ce le are sfânta mănăstire".
    6.      Declaraţia subt jurământ a martorului Iancu D. Ştefan, din comuna Obidiţii (R. Sărat). Episcopul i-a răspuns la cererea lui de a se trimite icoana făcătoare de minuni în sat: „Ce credeţi voi în lemnul ăsta? Voi n-aveţi icoane la biserica voastră?"
106
TUDOR ARGHEZI
    în răspunsul lui inspirat de buna ipocrizie, episcopul afirmă că ieromonahul Augustin, demoralizat de episcopul lui, nu era un bun călugăr. Episcopul de Buzeu e un alienat mintal complicat şi un pervers tenebros. El împinge pe călugări către femeie şi, dacă izbuteşte, îi exclude din tagmă, cu perversiunea de senilitate a criminalilor cinici, care se delectează la spectacolul, în casele clandestine, al trupurilor înlănţuite; şi când acest afrodisiac al ochilor şi-a făcut efectul, taie vinele bărbatului şi spintecă femeia — ori pun doi câini în contact special şi intervin cu bâta sau cu toporul. Numai că aceştia nu se aleg de obicei episcopi şi Sinodul nu face din ei chiriarhi fără pată.
    Celălalt monah exclus, Catidian Munteanu, este invalid de război: a făcut războiul. El a fost călugărit la Dălhăuţi de însuşi arhimandritul Atanasie. Bun călugăr, cuvios, harnic şi devotat monastirei. Mizeriile actualului stareţ al Dălhăuţilor, instrument direct şi precis al episcopului care l-a stăreţit în locul venerabilului Atanasie, au îmbolnăvit în aşa hal pe monahul Catidian, încât acesta a trebuit să se întoarcă în familie, unde boleşte. Episcopul Buzeului l-a exclus.
    Nici o afirmaţie chiar administrativă a episcopului nu poate ştirbi impresia de şef incorect şi de satrap nebun, aparentă din toate actele lui de părinte al unei eparhii. în indiferenţa generală faţă de trebile publice şi mai ales bisericeşti, care nu interesează pe nimeni, nici pe guvern nici pe miniştrii de Culte, episcopului Ghenadie i s-a opus integral conştiinţa unui singur om, arhimandritul Atanasie, de care s-a sfărâmat. înfrângerea îl chinuieşte şi sentimentul inferior de răzbunare nu i s-a îndulcit. Dat fiind formele în care îşi aranjează pricinile vulgar fanteziste şi resentimentele de strict bandit, nu suntem obligaţi să credem că episcopul spune adevărul nici atunci când nu minte.
    Cazul unui monah Chivu e cât se poate de interesant. Strâns între conştiinţa lui slăbănoagă şi între violenţele episcopului care l-a târât în biserică, dinaintea icoanelor, ca să jure,
PUBLICISTICĂ
 107
el a făcut o declaraţie semnată împotriva stareţului Atanasie. De cinci ori a trebuit să-şi schimbe declaraţia, a trebuit să jure de cinci ori în faţa catapetesmei şi subt pumnul asasin al episcopului şi de cinci ori să-şi îngreuieze semnătura. Rămas singur şi ameninţat de mustrările sufletului, monahul Chivu a căzut în beţie, ca să uite. într-o criză morală tragică, nefericitul călugăr a intrat târâş în palatul episcopiei, îngenunchind la episcop şi rugându-1 să-i citească o rugăciune care să-i uşureze cugetul şi păcatul. Episcopul l-a hirotonit preot. El a făcut din acest nefericit un confesor turburat, pus să asculte cu urechea speriată, tictacul inimilor mâhnite şi grele...
    Călugăriţele şi călugării din eparhia Buzeului i-au dat episcopului lor numele fratelui asasin al lui Abel, şi demenţei lui i se zice în partea locului chinul lui Cain.
1928
         VOTUL FEMEILOR ENGLEZE
    La cea dintâi alegere pentru parlamentul englez, femeile vor vota. Administraţia lucrează din răsputeri şi meticulos pentru identificarea votantelor. S-au tipărit în acest scop mii de registre, fişe, formulare şi mii de funcţionari noi înscriu milioane de nume şi de adrese. Pentru acest nou joc al vieţii sociale - care se conduce după alte legi decât ale votului - statul englez cheltuieşte un plus de şase sute şaptezeci şi două de milioane lei.
    Desigur, nu scandalul sufragetelor a determinat această ridicare de zăgazuri, ca un fluviu nou, impetuos şi neprevăzut în patimile lui să se verse în marea comună a voinţei anglo-saxone. Votul bărbaţilor, care poate fi mai uşor canalizat, s-a dovedit şi aşa destul de greu de mânuit şi probabil că femeia
 108
TUDOR ARGHEZI
engleză e mai aproape, ca structură sufletească, de bărbatul englez, de s-a îngăduit o lărgire a hotarelor necunoscutului.
    In nici o altă ţară din Europa (cu excepţia Rusiei), nici în Franţa, de unde au purces toate îndrăznelile libertăţii, femeia n-a fost admisă în politică. Funcţia ei socială e socotită esenţială şi complet absorbantă în familie. Sensibilităţile ei nu pot aduce nici o siguranţă, în nici o problemă politică. Şi riscurile sunt, pretutindeni în acest sistem de conducere, catastrofale.
    Iată România: cine va câştiga dintr-o creştere a votului obştesc cu un îndoit număr de voturi, tot atât de dezorientate?. .. Chiar votanţii actuali sunt, după credinţa specialiştilor, prea numeroşi, iar în momentele hotărâtoare ale acţiunilor politice, absolut de prisos. Nici un bărbat politic, înzestrat cu geniul acestei activităţi, nu-şi va consulta alegătorii pentru o mişcare esenţială în jocul de şah cu vreun adversar din lăuntrul sau din afară.
    Sau ar avea ceva de câştigat duduile şi cucoanele noastre?...
    Femeile engleze vor vota, pentru că practica seculară a votului a creat în Anglia o tradiţie şi un simţ politic, din albia cărora nici un candidat şi nici un alegător n-ar putea ieşi. Iar punctele de sprijin ale marelui imperiu s-au dovedit de-atâtea ori atât de bine consolidate, încât vor susţine cu siguranţă şi fără să se resimtă atacurile cele mai furioase ale unor eventuale melancolii puerperale.
1928
               LUPTA CU TAURII
   Neizbutind să introducem în ţară fascismul italian şi întorcându-ne către ceilalţi fraţi latini, din Peninsula Iberică, am adus de la dânşii luptele cu taurii. Afişe mari, cu un portret
PUBLICISTICĂ
 109
de vacă masculină şi cu atitudini de berbec feminizat, ne invita la spectacol. Ne-am dus grămadă, ca oile inteligente, ca să vedem cum se înghimpă torerul cu cornul şi cum gâdilă el până la sânge cu spicul lui de oţel, muşchiul excitat al animalului dârz.
    Citisem lupta cu taurii şi le văzusem la cinematograf. Cu o satisfacţie de mare latin îmi butonam bretelele dinaintea oglinzii, gătindu-mă în seara de energie şi sânge, pentru o emoţie mediteranee.
    E inutil să vă descriu costumele noastre (acest plural cuprinde todeauna exclusiv două persoane: pe nevastă-mea şi pe mine) de circumstanţă, făcute să evoce Castilia şi Sevilla. Şalul nevestii, galben, cu ciucurii cărămizii, o jumătate de şal impregnat cu detalii de broderie botanică, îi cădea de pe umeri ca nişte aripi de proteză, fără oase, cu penele căscate ca dinţii unui pieptene de cal. Pălăria ei cenuşie, cu fundul moale şi cu marginile mai rigide, obţinea un şic de Salamanca, de la funda panglicii de tot neagră. Intr-o panglică mare de mătase lucie i-am încins pântecul, înnodându-i-o pe carnea, capitonată cu douăzeci de ani de amintiri conjugale, a pufului din şold. I-am creionat sprâncenele intens şi buzele cu roşu electric. Şi i-am pus în sfârşit un punct, o aluniţă de catifea, la colţul gurii, între măsea şi bărbie, lipită cu cel mai pur scuipat al sărutărilor candide.
    Gătindu-mă şi eu în apaş costeliv cu ochiada enormă şi cu zbârci tura încruntării pe pipă, am aruncat în jurul grumazului o basma, cu nod, portocalie. Costumul regenerează. Simţii în mine acel entuziasm de latinitate care face pe italieni să fugă optzeci de kilometri neîntrerupţi din faţa arabilor în Tripoli, şi pe vitejii lui Cadorna sa se predea câte şaizeci de mii o dată, cântând un marş de izbândă. îmi lipsea limba spaniolă şi o armonică mare cu burduf. începui cu nevastă-mea un viu dialog similiiberic, terminând cuvintele cu orero, reruro, ituro, trinubro, poduro, zicând mio, strigând Tobozo şi
110
TUDOR ARGHEZI
numindu-mă coborând în genunchi: Miguelo del Rodrigo Carburatore de la Hispana-Suiza Daldebio di Mauratore.
    Impresionată, nevastă-mea m-a confundat cu cabalero şi se retrase într-un colţ de odaie. Furor hispanica m-a cuprins. Am imitat cu sinceritate dansul apaş, confecţionat din motive argentiniene, portugheze şi cordeliere. Strigând: Braganţa! am prins-o de mână, am înşfăcat-o de mijloc şi făcând roată, cum se face, cu ea, am izbit-o cu capul de dulap şi am muşcat-o de ceafă.
    Se făcuse nouă şi un sfert şi subt pălărie încolţise în părul nevesti-mii un cucui, pe care îl tratai douăzeci de minute cu apă rece, cerându-mi, evident, însă nu fără un sentiment de satisfacţie de toreador, scuze cavalereşti.
    La orele zece, ne făcurăm apariţia în circul cu tauri, examinând păretele, pe unde ar fi fost mai aproape de sărit în cazul când, întărâtat, un taur fioros s-ar fi luat prin staluri după mine. în această privinţă, făcusem exerciţii cu toată familia timp de două săptămâni, încălecând canapelele şi scaunele din apartament suprapuse.
    Circul era plin de spanioli sufleteşti şi emoţiile se frângeau ca nişte blocuri de turtă dulce, în toate inimile publicului spectator. Zece ore şi un sfert. Un gong: un oftat general.
    Din culise apăru însă prefectul. în uniformă, el salută sprinten, în vreme ce muzica de alămuri intona Sârba popilor şi publicul stete în picioare cu pălăria în mână şi frunţile plecate.
    „Domnilor şi doamnelor, zice prefectul, am reflectat mult asupra luptelor cu taurii şi am ajuns la concluzia că luptele trebuie să se petreacă fără tauri, fără luptă şi fără sânge, adică amicalmente. Spadele luptătorilor vor fi de bumbac mercerizat şi taurii de vată hidrofilă. în curând ei vor fi construiţi în faţa domniilor voastre din pachete, oferite gratis de Crucea Roşie, care ne trimite un camion, de către cinci maeştri artişti sculptori. A! mi se pare că a şi sosit. Aud «mac!
PUBLICISTICĂ
 111
mac!» băşica automobilului. Până la începerea spectacolului,
o să-i daţi voie domnului Vintilă să vă citească douăzeci şi două de articole ale domniei sale din «Viitorul», în care sunt expuse ultimele domniei sale principii în legătură cu ideea «prin noi înşine», corectată cu adaosul «Prin ăla de nu ştiu unde»“. (Aplauze melancolice.)
    Domnul Vintilă se arătă numaidecât surâzător, urmat de un cor spaniol, cântând, cu însoţiri de tamburină, imnul lui Primo de Rivera, în dialect madrilen: La mora la hartzapartza.
    Anemicii şi limfaticii rămaseră să asculte lectura şi să aplaude un spectacol de cârpă şi câlţ. Noi, ceştialalţi, sangvinii şi sangvinarii, pornirăm la Abator, în costum naţional spaniol.
1928
                  O IDEE GENIALĂ
    în acest moment, mulţumită unei inspiraţii complicate şi totuşi explicabile, taurii din Barcelona sunt oaspeţii noştri în Bucureşti. Societatea „Mormintele Eroilor", în grija căreia se află peluzele şi florile acelor admirabili soldaţi, care după ce au fost mutilaţi au uşurat bugetul statului, murind, are nevoie de fonduri.
    De unde?
    Chetele de pe străzi nu mai dau nici un rezultat apreciabil, chiar când sunt practicate de surâsul cel mai angajant al celor mai experte dudui din Bucureşti. Statul, se ştie, n-are bani destui pentru vii, care ţipă şi-njură, dar pentru morţi, care dorm şi tac.
    E drept că s-ar fî putut iscodi câteva mijloace, poate niţeluş mai în vederea sau, cum se zice, asentimentul bunilor morţi, pentru adunare de fonduri pioase. Câteva excursii cu trenul
112
TUDOR ARGHEZI
şi foarte numeroasele automobile ale statului, pe un preţ ieftin, prin munţii unde eroii, înainte de a muri, erau oameni şi mâncau gărgăriţă cu fasole, ca bine anemiaţi să n-aibe, eventual, în pântece hemoragii prea puternice... Câteva spectacole, cu simpaticii eroi plătiţi lunar de la Teatrele Naţionale... Câteva concerte militare, cu alămuri frumos răsunătoare, prin parcurile din ţară, şi în Bucureşti, la,Arenele romane"... Poate chiar, tot în Parcul Carol, două mari spectacole de operă.
    Şi încă atâtea alte mijloace aşteptau să aducă banii pentru florile eroilor.
    Lupta cu taurii, în definitiv, nu este chiar ideea cea mai respingătoare. S-a şi dat un comunicat în acest sens: fără vărsare de sânge. Lupta patetică şi tragică din circurile spaniole, pe care se baza autorul ideii, va deveni la „Arenele romane" o paradă solemnă şi apoi bufă.
    E drept că, dacă luptele vor fi numai „simulate", spectacolul va fi anodin. Autorul ideii e trist şi pe bună dreptate. în locul unei lupte riguroase, mortale şi deci pătimaşe, publicului
i se va oferi o idee scopită. în locul unei mirese rumene, o doică în văluri albe şi cu flori de lămâiţă... înfăţişarea vitelor spintecate, cu maţele afară, la hale, e mai reconfortantă.
    Pariem că aducătorul taurilor în Bucureşti e unul din acei domni, care îndată după război au părăsit terenul militar şi se manifestă de-atunci cultural!...
1928
     MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ
                       V
   24.   Zi în fiecare zi o rugăciune; Doamne fereşte-mă să trec peste suferinţa cuiva cu nepăsare. Păzeşte-mă de scăparea din
PUBLICISTICĂ
113
vedere şi păstrează gura mea neîntinată de zâmbetul lichelei. Sunt om şi surâdă-mi surâsul statornic al uimirii şi al bucuriei.
    25.      Nu te iuţi să pari că ştii ceea ce-ţi e necunoscut. Grâul una ştie, să rodească şi ce ştie face neîntrerupt.
    26.      S-a ţinut un căţel, nărăvit şi prost, o zi întreagă după mine şi m-a urmărit prin zece grădini. întunecându-se, căţelul a rămas în întuneric, singur, şi eu m-am întors cu sânul plin acasă de fructe coapte furate. Furate din ramurile scânteietoare.
    27.      în meşteşugul de giuvaergii de cuvinte, metodele de lucru sunt numeroase. Cea mai întrebuinţată nu e hoţia de-a dreptul din construcţiile altora, de bucăţi şi rânduri întregi: această specialitate aparţine şi ea unui număr însemnat de autori, câteodată cu celebritate nediscutată. Metoda sigură şi care poate rătăci în zigzagurile unei similioriginalităţi, este imitaţia prin derivare. Ai să găseşti în fiece seară scriitori fără obiect, citind o carte în momentul de-a mânji hârtia: rămâne ceva şi acest material se utilizează.
    întodeauna o carte a dat naştere altei cărţi, o poemă a determinat o altă poemă. E de mirare că nu sunt mai numeroase mediocrităţile cu înfăţişarea talentului. In limbaj critic, reproducerea prin imitaţie provocată sau involuntară se numeşte: mişcare literară.
    Totuşi, frumuseţile trăiesc crescute numai prin zămislire spontanee, nepermisă de ştiinţa savanţilor în domeniul biologic. Frumuseţile originale sunt metalice şi se recunosc după sunet, ca lutul ars în formă muzicală.
    28.      Mi -ai demonstrat în zece lecţii cum se conduc opt cai înhămaţi înaintaşi. Aş fi preferat să laşi creionul şi carnetul cu formule şi să te sui pe capră. Surugiul teoretic, şi în politică şi în literatură, e o stupiditate de neputincioşi.
    Când ţi-am dat hăţurile în mână şi ţi-am spus: „Băi dă bici şi porneşte!" te durea măseaua sau erai apucat de colici.
114
TUDOR ARGHEZI
    29.     Cu ajutorul culturii, tipurile s-au spălăcit. Delicatul a devenit cufurist. Fanaticul e idiotul. Recriminarea şi pedeapsa de sus au căzut în zestrea obrăzniciei. Profetul înalţă capul şi ridică braţul. Corespondentul lui, cursiv, ajunge să-şi scoată pantalonii şi, la un grad mai sus, izmenele, şi să mimeze cu fesele tunetele cugetului şi încruntările conştiinţei.
    30.     Un entuziasm de fatalitate împinge la o primejdioasă uitare de sine şi această lipsă de ţinută politică e apanajul categoriilor sociale parvenite la umflarea personalităţii.
    Un ministru, care nu era nici cel mai pur, nici cel mai inteligent, a voit să plătească o datorie şi să lichideze o situaţie, în momentul când se urcase proaspăt în copac. Neputând să se bucure de buna opinie a colegilor şi sateliţilor lui, el a voit să-i impresioneze printr-un efort de teroare.
    El a trădat interesele care l-au aşezat tocmai ca să le respecte, la un loc nemeritat. Izbind unul, au suferit o sută; izbind cinci au suferit o mie. Actul lui a trecut de mult, de marginile stăpânite şi acum ministrul nu-şi mai poate înconjura obiectul. Pledoariile, discursurile, polemicile care au urmat n-au demonstrat un lucru, că iniţiatorul avalanşei a avut dreptate, ci că o întreagă clasă politică şi socială se găseşte subt aşteptările opiniei publice, care i-a dat viaţă. în întuneric s-a ivit o lampă stupidă care a luminat toate odăile şi beciurile deodată, unde se petrecea ceva. Alergări pe coridoare în pielea goală, precipitări pe scări: edificiul politic apare, din pricina unui binevenit stângaci, ca o imensă latrină cu douăzeci de etaje şi o mie de încăperi, pentru a servi pe toată lumea în aceeaşi secundă.
    îngâmfarea nu a ştiut niciodată să fie prudentă.
    31.     în Italia, în Sicilia, un reprezentant parlamentar al insulei fusese ales timp de treizeci de ani şi trimis la Roma. Când s-a făcut descoperirea că acest bărbat politic venerat era un hoţ de rând, guvernul l-a închis. Sicilienii nu s-au lăsat jigniţi în amorul lor propriu şi în discernământul lor politic,
PUBLICISTICĂ
115
de actul arbitrar al guvernului, şi l-au ales cu unanimitate de voturi şi din puşcărie.
    32.     M-am pomenit într-o seară cu o vizită cu totul neaşteptată. Pe masă, printre manuscrise şi condeie, apăru, la etajul unde sălăşluiesc, într-o insulă de asfalt, un greiere elegant. N-aş putea spune cât a fost el de surprins de prezenţa mea în mijlocul unui talaz de hârtii mâzgălite, răzimată întru cot şi silind un greiere mic prins între degete şi înmuiat în cerneală, să facă slove minuscule, identice în inutilitatea lor interesantă cu cântecul lui de clopoţel cât bobul de mazeri. S-a oprit deasupra mesei şi a stat să se reculeagă. îmi închipui că m-a văzut şi că a rămas confuz de ciudata mea îndeletnicire, el care cunoştea munca spicelor, rumegatul vitelor, ghitara vântului şi osârdia cârtiţei oarbe.
    în faţa lui am avut un sentiment speriat, modificat de un sentiment îngeresc. M-am ridicat respectuos pe scaun şi fără să vreau l-am salutat:
    -      Bună seara, domnule greiere de câmp, încorsetat în platoşe lucii de mare cavaler. Cărei intenţii datoresc onoarea vizitei domniei tale? Stăteam în cot, scârbit de lumini artificiale şi de zgomotul cetăţii unde cârtesc în singurătate. Cine te-a trimis? Cum te-ai strecurat până la mine, nestrivit de automobile şi nemâncat de vrăbioi, înainte de-a intra în oraş? Scoate biletul, căci îmi închipui că copiii mei te-au trimis şi ţi-au dat o scrisoare. Unde i-ai lăsat? în trifoi sau cu ochii pe jumătate adormiţi în scaunele lor de răchită? Ce ţi-au spus când ai plecat?
    Greierul îmi răspunse, într-adevăr, fără să se mişte de lângă tampon:
    -  Cri, cri!
    -      Dacă ai venit să-mi ţii de urât, să mă ierţi că nu am unde te adăposti. Pâlnia telefonului, când o cânta în urechea ta obişnuită cu muzică lină, te vei înfricoşa. Dumneata eşti un neastâmpărat: te cunosc: îţi place să fugi şi să te întorci, să sai
116
TUDOR ARGHEZI
în sus şi să te piteşti în iarbă. N-am iarbă decât în peizajul de colo, şi-i iarbă cu ulei şi peizaj cu geam: ai vrea să intri şi te opreşte sticla.
    Du-te înapoi! Odihneşte-te puţin şi ia-o la sănătoasa. Ai să străbaţi două judeţe întregi, Ilfovul şi Prahova. Haide, sunt orele zece şi un sfert şi vreau mâine dis-de-dimineaţă să fii îndărăt, să-mi deştepţi copiii cântându-le: cri-cri, în horbota pernei şi să-i pupi din partea mea pe cercelul urechii.
    Greierul a înţeles. El zise încă o dată:
    - Cri, cri!
    Şi se aruncă de pe masă în întuneric.
    Doamne! tu te-ai gândit la mine şi mi-ai trimis o mângâiere, pe care astă-seară am căutat-o în deşert. Dumnezeule blajin şi nou-născut, în scutecul alb de dădacă al lumii.
1928
            FEMEILE SĂ VOTEZE!...
    Colegul meu, Papagalul verde, s-a ridicat aci cu o glumă împotriva Imperiului Britanic, care a îngăduit ca la viitoarele alegeri parlamentare femeile să voteze. Credem că Uriaşul marin va dispreţui ironia colegului şi nu va rupe relaţiile diplomatice cu papagalii.
    E drept că după mii de anii de viaţă socială în care femeia s-a perfecţionat întru alăptarea copilului şi a devenit frumoasă pentru farmecul şi seducerea bărbatului, e - superficial vorbind - ridicolă, atunci când trece la alte funcţii şi alt limbaj. Sunt cai, precum cei de la Eberfeld, studiaţi de Maeterlinck, care ştiu să facă extrageri de rădăcini pătrate la totaluri alcătuite până la şapte cifre. Nu trebuie să ne grăbim din această pricină să punem profesorii de matematică la ham, iar caii, scoşi din
PUBLICISTICĂ
117
 grajd, să fie numiţi directori generali la Ministerul de Finanţe, sau profesori universitari, colegi cu domnii David şi Ţiţeica.
    La Congresul femeilor române de la Cernăuţi, ca şi în atâtea familii, cu deputaţi, senatori şi miniştri delicaţi, femeile s-au dovedit bărbate şi cu mari dibăcii politice. Ele toate - cele de la Congres — ar merita să dobândească drept de vot, precum aţâţi bărbaţi ar merita să le fie retras.
    Limbajul cult, presărat cu formule juridice şi uneori chiar înalt literare, al congresistelor, putea jigni şi întrista o ureche obişnuită de milenii cu celălalt limbaj, de gânguriri, şoapte, suspine şi alintări, pentru care mii de privighetori sălăşluiesc, din epoca Paradisului, în gâtlejul femeii. Dar n-are a face. Nu suntem obligaţi să ne mulţumim cu un singur tip de femeie, femeia-femeie.
    (Observaţi cum cele mai bune intenţii - căci am început aceste rânduri cu gândul să ne deosebim categoric de afirmaţiile de alaltăieri — când e vorba de femei, derivă din nenorocire către fiziologie!...)
    Să cerem dar, fără alte explicaţii, alături de eminentele şi nu todeauna urâtele doamne moştenitoare ale râvnei politice masculine drepturile de care se bucură şi bărbaţii lor afemeiaţi.
    Să cerem ca aceste drepturi politice să le fie acordate femeilor cât mai curând, ca să se poată bucura şi ele de vot, până ce nu se va băga de seamă că tot acest joc e pretutindeni, la noi ca şi aiurea, inutil, iluzoriu şi grotesc.
1928
                            FOIŢĂ
  Nicăieri omul nu-şi pierde mai repede ca în tren făţărnicia, şi rezistă foarte puţin unei călătorii de cinci sute de kilometri
118
TUDOR ARGHEZI
fără să se demonetizeze. în timpul unei zile de drum, prizonier al orariului şi liber numai câte două minute în staţii, ca la şcoala de copii, când flămând când însetoşat, alergând după un corn şi după un pahar cu apă, ciufulit, despieptănat, cu cravata întoarsă la ceafă sau cu gulerul asudat, depus cu butonii pe masa cu strapontin a compartimentului, cumpărând şiraguri de prune la fereastră şi cornete de frunză cu miezuri de nucă nejupuite, personajul marcant care a luat un bilet ca să fugă sâmbăta din Bucureşti dincolo de zona petrolieră, se pătează repede, ca un ştergar de restaurant, şi scade văzând cu ochii, ca săpunul de lângă ştergar.
    De multe ori ai plecat din Gara de Nord cu calâpuri întregi, din care până la Poiana Ţapului n-a mai rămas decât o lamentabilă cojiţă.
    Călătorul se desfoaie ca un calendar accelerat, în raport cu viteza, şi peticele lui zboară pe fereastră şi se risipesc pe câmpul cu băligar ca ghemele de hârtie cu oase de pui, mâncate de jur-împrejur, în foile unui ziar. Pleci cu un om şi ajungi cu o capră: fizionomia lui convenţională dispare, caracteristicile i se topesc ca un profil de parafină. Aveai o mie de lei şi te-ai dat jos, într-o gară, cu patru parale.
    încă în staţia Buftea îi mai ziceai domnului din faţă „Domnia voastră", cu oarecare silă. La Brazi ai diluat adresa în forma „dumneata". La Buşteni eviţi din răsputeri cazurile la care se declină titlul unui respect redus la drojdii şi transformat. Ţi-a povestit atâtea măgării, a râs atât de umflat prosteşte, s-a scărpinat variat de atâtea ori, şi-a vârât degetele, ba în fundul gurii ca să-şi pipăie o amigdală sau o măsea, ba în scorbura nasului, s-a tot încheiat şi descheiat, încât prestigiul fizic, în care se conţine prestigiul moral, ca un rom bun într-o sticlă frumoasă, a crăpat, curgând o poşircă.
    Domnul din colţ, care nu a participat la conversaţia stupidă a compartimentului, păstrând o rezervă poate simpatică, poate
PUBLICISTICĂ
119
orgolioasă, şi-a lăsat capul pe genunchiul şi pe clavicula de pâslă a fotoliului, şi gravitatea lui trădătoare a început să cânte din triplu contrabas. Un vecin face observaţia că a sforăi este vulgar, şi într-un tunel porneşte să sforăie şi el. întregul compartiment a fost de părere că sforăiala dovedeşte nesimţire, şi la Predeal sforăie tot compartimentul, cu o convingere oratorică entuziastă.
   Te uiţi la ei cum dorm şi te gândeşti ce bine le-ar sta un accident, o alunecare a trenului de-a-ndaratelea şi câţiva pumni în cap şi ghionţi în coaste, distribuiţi de păreţii vagonului deraiat. Unul doarme cu gura deschisă, cu balele şi cu limba lipite de păretele de preş. Unul e răsucit ca într-o tărăboanţă, care l-ar duce beat, cu nasul în piept, prin vii. Altul visează, nemaistăpânindu-şi gestul şi orientarea lui.
   Ca să nu i se urască prea mult, Coco a luat dintr-o staţie câteva fire de paie cu spic şi, fără asistenţi, pentru singura lui pură plăcere, şi-a pus uneltele în funcţiune, provocând mâncărimea compartimentului adormit. Prins cu două degete, ca să fie contactul mai imponderabil şi mai eficae, firul cu sfârc atinge nasul în vânt într-un singur punct al căptuşelii. Tresărire a insului şi frecare violentă a zgârciului nasului, ardeiat. Senzaţia muştei trece la urechea de alături, sfredelind-o uşor, ca un păianjen ce-şi caută domiciliul. Adormitul îşi dibuie urechea şi, după câteva gâdilări leneşe de jur-împrejurul organelor cu intrare ale capului, e în stare să-şi smulgă pleoapele şi să-şi rupă mustaţa.
   îl interesează cu deosebire pieptănatul unui bătrân elegant, adormit cu buzele căscate însă cu dinţii strânşi, în atitudinea zeilor asiatici, cu labele pe rotule. Refuzând să primeasă descompunerile duratei şi sarcasmele complicate ale naturii şi crezând că mai poate da iluzia unei frumuseţi seducătoare, bătrânul şi-a compus un portret între pleşuvie şi chică, acoperindu-şi cu patruzeci şi şase de fire de păr ale tâmplei şi cefii, urzite savant, mingea de celuloid a unui cap desigur
120
TUDOR ARGHEZI
important în marile slujbe ce ocupă, cu puţin înainte de prohodire. Mustaţa lui vopsită cu indigouri ieftine e scrobită tinereşte cu strângerea fierului fierbinte şi, pe dedesubt, se zăreşte sfincterul bucal pornografic. Cravata ireproşabilă e înţepată de un ac de preţ şi copitele mici ale degetelor sunt lustruite ca fildeşul şi vopsite cu pojghii rumene de lac.
    Ca să-şi exprime toată indignarea dinaintea perversiunilor de găteală ale ridiculului moşuleţ, împăiat şi îmbălsămit, Coco i-a vârât un pai în nas până-n fund, l-a lăsat pe loc şi a fugit.
1928
                          POEZIE
    Amândoi sunt autori dramatici. Asemenea lui Shakespeare, au adus pe scenă probleme în carne şi oase şi le-au pus să se bată cap în cap. De la început, publicul i-a primit cu aplauze şi ziarele au scris că cei doi autori dramatici au, între ei, un geniu egal.
    Dar acriţi unul de gloria celuilalt au intervenit, după zece ani de toleranţă, la ziare şi s-au făcut unul pe cellalt albie de porci. S-au învinuit că au furat de-a dreptul, semnând cu numele de familie, unul din Sofocle şi cellalt din Moliere şi urmaşi ai lui Moliere.
    Când a izbucnit războiul, unul a fugit la Paris, iar cellalt a rămas la Bucureşti, cu nemţii. La înapoiere în patrie, emoţionaţi şi sfioşi au scris câteva reviste de vară, spre a prinde curaj şi au făcut vagi aluzii maliţioase unul la cellalt.
    Dar la cea dintâi încercare de a urca iar scena teatrului şi a gloriei, furia care mocnise în piepturile lor inspirate s-a reaprins. S-au acuzat de trădare de neam şi fiecare a republicat articolele politice ale celuilalt, prin care se dovedea crima, negru pe alb. Au intervenit şi studenţii fluierând întâi pe unul, apoi
PUBLICISTICĂ
121
pe cellalt, instigaţi pe rând, de fiecare din ei, în chiar seara premierelor.
    Situaţia devenind tragicomică, s-a iscat brusc o stare de suflet sublimă.
    „Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi, a predicat Iisus, cel mai mare tragedian al lumii", şi-au scris reciproc, şi dându-şi întâlnire în piaţa Teatrului Naţional, loc neutru, s-au îmbrăţişat şi au plâns cu duioşie. în aceeaşi seară soţiile, care fuseseră acuzate prin presă una de soţul celeilalte că sunt geloase — şi pe nedrept! — s-au explicat, s-au împăcat şi s-au îmbrăţişat - şi s-a băut într-un local select de noapte, până-n revărsatul zorilor, cu ţigani lăutari eleganţi.
    Urmaşul lui Sofocle a scris o tragedie nouă, „cu totul deosebită în ce priveşte factura, de celelalte creaţii artistice", cum se exprimase însuşi despre sine, într-un autointerviu iscălit «Rep.». Urmaşul lui Moliere i-a făcut o recenzie doctă, îndată după premieră, evidenţiând că noua tragedie a izvorât într-adevăr şi ilustrează cum nu se poate mai bine dictonul strămoşilor noştri: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti".
    Urmaşul lui Sofocle a pregătit Ia rându-i, căci detestă recunoştinţa, tot materialul, ca atunci când se va reprezenta comedia confratelui, să dovedească până Ia evidenţă că la baza comediei stau cele trei profunde axiome: „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi", „Cine se scoală mai de dimineaţă, mai departe ajunge" şi „Apa trece pietrele rămân".
1928
                 ALO! ALO!
    Ce glumeţ a tradus într-o zi de viaţă şi pace, cuvântul german care ne încurcă pe toţi? Cine a înzestrat limba
122
TUDOR ARGHEZI
românească, făcută pe noţiuni clare, cu vorba „kultur“, necunoscută înainte de 1914, când se înjghebase o realitate culturală fără cuvinte şi titluri? S-a importat lampa şi nu se ştie cu ce combustibil arde, şi fiecare din contimporanii gravi ai lui Coco şi-a pus o salivă inflamabilă pe fitilul încă nou. Cine aduce lampantul adevărat şi cine chibritul?
    Este cultură tiparul? Imprimeriile scot plicuri, facturi şi registre. Este cultură apariţia foilor şi revistelor preocupate de valoarea manuscrisului şi a limbii? Foile sunt consacrate politicii şi disputelor dintre guvern şi opoziţii, iar revistele, aproape inexistente. Este cultură cartea? Cărţile de literatură apar, şi la o lume de cincisprezece milioane de locuitori se citesc puţine (înainte de toate, pentru că statul refuză toate sugestiile menite să împărecheze munca literară cu vehiculul simplu şi ieftin al administraţiilor de stat). Dar este cultură numai o parte din cultură, cea mai masivă, literatura?
    Dacă înţelegem bine, şi s-ar putea să nu înţelegem îndeajuns, cultura ar fi o activitate informativă intensă, în toate domeniile, urmată de rezultatele asimilării ei. Şi cea mai bună cultură ar fi aceea care s-ar distribui mai repede şi ar rodi mai curând. Până deunăzi, fusese imaginea, care a înviat cu cinematograful. La imaginile vii, s-a adăogat cuvântul viu şi ideea directă, rostită la microfon. în zece ani, toate centrele continentale şi naţionale, afară - şi sistematic - de România, au instalat staţiuni de emisiune, de unde iniţiativele vorbesc de-a dreptul cu regiunile şi popoarele.
    Poate că în viitor mijlocul de-a primi ştirile, informaţiunile şi impresiile se va ieftini până la gratuit. De pe acum, un post de radioreceptor costă foarte puţin, şi dacă încă fiecare cetăţean nu-şi poate plăti un post la domiciliu, cinci asociaţi îl pot cumpăra şi pune unde le place. La data în care ne găsim, fiecare şcoală sau primărie rurală din largul ţării ar trebui să aibă un post de recepţie semioficial. Cu câteva mii de lei
PUBLICISTICĂ
 123
cheltuiţi o singură dată, un sat întreg poate să asculte cum cântă în timpul nopţii şi cum vorbesc Anglia, Franţa, Germania, Italia, Rusia, Suedia. Viena, Pesta, Stambulul se manifestează la o simplă deplasare de buton. America poate conversa cu Otopenii, de câte ori vor binevoi Otopenii să o cheme la aparat, sucind o clanţă, învârtind un dop.
    Acest singur gigantic lucru, de-a pune pe orăşean şi sătean în legătură permanentă, nu numai cu percepţia şi cu idealurile economice ale financiarilor mediocri, dar cu viaţa universală a Pământului, tradusă în ceea ce este mai lesne de înţeles, în cântece, sporeşte individualitatea ascultătorului şi i-o încadrează în civilizaţia mare. Concertul de seară devine o preocupare, individul se simte mai liber, mai fericit, oricărei condiţii sociale ar robi suferinţele lui. Ascultătorul intră în problema nouă a construcţiei, a electricităţii, învaţă puterea şi conducerea energiei, capătă noţiuni de fizică, chimie şi matematici, cunoaşte realităţile geografice, reţine orişicum câteva cuvinte străine, care îi îmbogăţesc intelectul şi vocabularul. Prinde gustul cunoaşterii, la dovada că există o mare şi variată cunoştinţă de căpătat, şi unde se aşează un post de radio, vin, progresiv, gândirea şi cărţile, şi piere beţia de alcool. E forma cea mai dificilă a culturii: amatorismul.
    Dar în cei zece ani care au trecut în neant pentru români, a cărora limbă nu se aude în văzduhul Europei, circulat noaptea de toate naţiile în ceea ce au mai fin, trebuia întemeiat un mare post de emisiune în Bucureşti, pentru ca românii să asculte în limba lor învăţăturile cărturarilor români, sfaturile practice, lecţiile de istorie şi de mecanică, descripţia invenţiunilor, descoperirilor şi a muncii uriaşe, din cele două emisfere, de veghe zi şi noapte în uzine, în laboratorii şi biblioteci. Deocamdată, postul de emisiune ar fi răspândit în ţara conferinţele, prelegerile, lecturile, cursurile interesante din şcolile mari, liturghia duminicală, corurile, teatrul, Opera şi
 124
TUDOR ARGHEZI
Filarmonica. O dată pe zi, s-ar fi citit informaţiunile diverse ale telegrafului, s-ar fi comunicat tuturor provinciilor preţurile mărfurilor şi ale materiilor prime. Până azi, toată lumea ar fi ştiut cu mult mai mult decât află cu greu din auzite, şi poate că şi situaţia noastră materială ar fi fost alta cu totul.
    Guvernele întârzie dintr-o teamă care există numai la noi. La noi persistă, după război, acelaşi bun-plac de paşalâc al unora mai proşti decât noi, învăţaţi să atârne viaţa şi activitatea unui popor de voia unui capriciu şi a unei organizaţii de incom-petenţe şi nazuri. Budapesta vorbeşte cu glasul de electricitate cel mai puternic din Europa Centrală. Vorbeşte Viena. Vorbeşte Moscova. Vorbesc Belgradul şi Zagrebul. Vorbesc Balcanii şi vorbeşte Constantinopolul. Noi suntem muţi.
    Introducerea radiofoniei s-a făcut boiereşte. Câteva mii de privilegiaţi în toată ţara au dreptul suplimentar să deprindă pasul dansurilor americane, comandat de orchestra de stat a oraşului Viena. Ceilalţi se vor instrui la gramofon.
1928
                  MANUSCRISE
   Cu lampa aprinsă la căpătâi în noaptea odăii, descifrez manuscrisele a nenumărate confuzii şi inspiraţii. Sunt trist. Mi se pare, mai sigur ca oricând, că trăiesc în pragul unei vremi în care omul a fost destinat să se depărteze şi să urască pădurea, muntele şi Marea şi să îndrăgească imaginea lor răsturnată în oglinzile apelor şi văzduhului, el însuşi preschimbându-şi oasele în hârtie şi carnea în scrum.
Nemişcaţi în scaun, mii de tineri cu peniţa lăbărţată înmuiată în cerneală şi închinaţi peste o maculatură, se-ngâmfă
PUBLICISTICĂ
 125
de isprava lor ireală. Ei cred, după ce au mânjit hârtia cu salturi de purici şi zbor de muşte oarbe, că au vânat panterele zăbrelite din India, au domesticit turmele de elefanţi din Africa de Mijloc şi au schimbat cursul fluviului Mississipi.
    Palizi şi cu privirea nesigură a lacurilor seara, ei se socot plini de energie şi tinereţe, când fiinţa lor sedentară s-a pietrificat cu toate nisipurile şi albuminele senilităţii.
    Unde e măcar, în creaţia lor fără substanţe, voluptatea iniţială a lui Dumnezeu din zilele înlocuirii Haosului, transmisă florilor şi numelor rodnice?...
    Urmăresc abătut o înşiruire de cuvinte care se-mbucă dintr-o parte, cealaltă rămânând dezgolită pornogarfic, sau un alai oriental, care, din nepricepere stilistică, pe la mijloc evocă ceasornicul deşteptător şi locomotiva.
    A! Iată o scară a lui Iacob, pe care urcă şi scoboară îngerii... Muzica cerească nu se aude încă, dar zumzetul se va stârni desigur, mai spre sfârşit. De unde a supt tânărul poet din Vaslui intuiţia cerului?... Cu ochii mari, atent, urmăresc liniile manuscrisului care desfăşură pe-ncetul crisalida viitorului mare poet. Mâine, în faţa lumii, vom scoate încă o iluzie, proaspătă şi fermecătoare, şi din această decrepitudine a secolului artificial vom oferi o nouă suavitate.
    Dar pe scara lui Iacob scoboară, conştient de batjocură, surâzând dintr-o gură cu două ştirbituri, de tinichea galbenă, un zugrav pătat de var, într-o mână cu şablonul, în cealaltă cu bidineaua.
    Manuscrisele s-au sfârşit...
    Nimic. Nici un fulger n-a ţâşnit din tezaurul încărcat cu irealităţile vieţii...
    Ninge din plafon cenuşă cenuşie mută, în creştetul capului uimit, pe umeri, pe lampă.
    Nimic.
 126
TUDOR ARGHEZI
    Ameţit, cu limba amară, deschid în miezul nopţii dicţionarul şi, conştiincios, traduc un axiom şi o anecdotă.
1928
      MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ VI
    33.    Tu vei crede, poate, că e de ajuns să vorbim aceeaşi limbă ca să ne înţelegem.
    Atâta timp cât viaţa este considerată ca un hotel sau ca o strictă ospătărie, un vocabular de câteva sute de cuvinte e mai mult decât ne trebuieşte. Ştergar în toate limbile este ştergar. îndată însă ce părăseşti nomenclatura obiectelor fabricate, pentru o utilitate precisă, cu formă hotărâtă, a început controversa; şi cea mai insolubilă dintre controverse este aceea care nu poate fi exprimată, supusă fluxului personal şi instabilităţilor de nivel.
    Mai întregi sau mai ştirbite, nici acţiunile nici cuvintele active n-au aceeaşi durată şi mărginire de înţeles. în fiece cuvânt vieţuieşte viermele inegal şi neliniştit al inteligenţei şi niciodată două inteligenţe n-au corespuns matematic.
    Când lipseşte din kilogramul cântărit o sută de grame, rămân nouă sute bune de consumat. Un miligram absent sau adaos la noţiune, modifică toată acţiunea. Viaţa noastră adevărată fiind viaţa care nu se vede, toată bucuria, tot tragicul şi ridiculul existenţei vin de la diferenţe, din minusuri şi plusuri. înotând pe înţelesuri mobile şi agitate, ele ne ridică şi ne scufundă şi câteodată avem iluzia aproximativă că le dominăm, umblând de-abuşile pe valuri de hârtie.
PUBLICISTICĂ
127
    34.      Schimbul nostru cu autorii» discuţiile sensului şi al cuprinsului ne apropie de un înţeles mijlociu al câtorva tresăriri, nedumeriri şi date, şi putem juca popicele culturii, şapte bucăţi cu popa, aşezate pe un desen convenţional, fără să pierdem mai mult de un număr de ţapi sau de coniacuri. Dar înţelesul e şubrezit sau amplificat de punctul de întuneric şi de vânt cu care sosim, noi şi proaspeţi — şi destul de proşti -în lumea lumânărilor mici aprinse, la căpătâiul sfântului nevăzut, care poate că e mort. Inteligenţa suflă în lumină ca să sporească, şi lumina se stinge. Deci, suflaţi încet.
    35.      A spus cineva odată că, în toate cele, este higienic şi asigurător să alegi calea mijlocie. Acest obez al noţiunilor a tradus sensibilitatea practică unanimă, şi „calea de mijloc" a intrat în vocabular şi în înţelepciunea universală, cu un înţeles de data asta cert. Nu iubi prea mult, nu uri prea mult, nu visa prea mult. Mai omenească, biserica fusese mai clară: „nu cerceta".
    Desigur că a te impresiona, a cântări, a fi deştept, a fi talentat - cu toate că talentul mai mare sau mai mic peste măsură, adică ieşind din mijlocia care permite suprapunerea geometrică a prostiei mijlocii cu inteligenţa de mijloc, nu este recomandabil.
    36.      Când în nevoile tale fizice te adresezi negustorului sau bancherului, ca să obţii un împrumut, trebuincios unei întreprinderi care să te salveze de pomeni şi cerşetorie, el te primeşte voios şi te felicită pentru valoarea ta intelectuală, gata să schimbe cu tine, dar cu condiţia să-şi păstreze şi banca. „Are talent", zice şi bancherul, şi proprietarul, şi omul politic, şi perceptorul, şi, acordându-ţi un titlu, de care faci sforţări imense să te scapi, ca de o tragică povară, nici unul nu-ţi datoreşte nimic.
    37.      îţi scriam odată să nu primeşti lupta cu musca, pe care nu o poţi doborî cu uneltele tale mari. Lancea nu are suprafaţă
 128
TUDOR ARGHEZI
de sprijin şi buzduganul nu are corp de nimerit. Umbli o zi întreagă iritat prin biserică după muscă. Ţi se aşază pe condei, pe nas, pe miruri, pe icoane şi, le punctează cu aparatul abdomenului ei infect. Mai practici, băcanii expun pentru prinderea muştelor nişte cravate cleioase de hârtie, de-a lungul prăvăliei. E un procedeu subtil dar inestetic să spânzuri şuviţe lipicioase lângă imaginea Madonei — şi agonia muştei, care moare bâzâind, e dezgustătoare. încă pe vremea lui La Fontaine musca împlinea o funcţiune. Las-o să trăiască. Trăiască şi icrele muşiţei sale!
    38.      O sugestie, care să poată armoniza înţelesurile şi cârmi, e binefăcătoare. Dacă ţi-ai făcut-o şi crezi, eşti un dobitoc fericit.
    Parcă tot ce rămâne mai bun de realizat din punctul de vedere social, şi mai util, este să întreţii sugestiile vechi în stare de sănătate şi să nu te războieşti cu suferinţele secrete ale omenirii, întristată de neînţelesuri. Poruncile, dogmele şi legile au propus înţelesuri eterne pentru noţiuni relative şi lucruri inexistente. Nici soboarele ecumenice, nici imperiile, nici parlamentele n-au fost alcătuite exclusiv din idioţi. Oameni profetici, bolnavi de incertitudini şi sâcâiţi de noţiune, au participat la ele, cu ciuda de-a nu se putea lumina şi au cristalizat vagul şi au pietrificat umbra, păzită de fulgere şi ameninţări. Pe rugurile Inchiziţiei ardeau în persoana ereziei incertitudinile proprii ale direcţiilor ei, versaţi în gândirea latină şi turburaţi în misticismul lor.
    Inchizitorul protestant Jean Calvin, monstrul organizator al republicii geneveze, îşi făcuse în lunga agonie a vieţii lui de mare bolnav, o concepţie fixă şi definitivă, în care inteligenţa lui nu putea să creadă decât orbeşte şi cu excluderea oricărei împrejurări care i-ar fi amintit de vastele lui îndoieli. O părere scrisă, neconformă, care să reflecteze o stare intelectuală analoagă cu starea lui de dinaintea dogmelor lui personale, îl
PUBLICISTICĂ
129
scotea din normal, aruncându-1 în propria lui furtună. A pune pe rug un om şi a-1 arde de viu, nu are nici o însemnătate faţă de temeliile sentimentului care l-a osândit.
    39.     Epoci goale, după epoci mobilate şi locuite. în parte, istoria a rămas de închiriat, ca nişte apartamente, clădite sau prea sus pe munte, sau dedesubtul pământului. înţelesurile risipite, vetrele cu cenuşă, jarurile stinse. A lipsit coincidenţa misterioasă a tuturor scânteilor într-o înmănunchiere de snopi. Toate amnarele au izbit în iască de-a dreptul. Guvernează cineva izbucnirea unanimă a văpăilor, ca să credem că timbrul fals al cărţilor, al oratorilor şi al conducătorilor politici, poate fi o prefaţă, în surdina viorilor, la o muzică biruitoare. De la război încoace, pipăitul nostru minuţios potriveşte în toată uzina socială manometrele, vitezele, manivelele şi şuruburile, a cărora învârtire mecanică trebuie să fie coincidentă cu o vulcanică izbucnire de cultură şi temperament.
    Pipăitul nesincer se exercită pe tablouri cu aparate, dedesubtul cărora lipseşte maşina. E o uzină pe o singură dimensiune, ca fotografia logodnicilor în aeroplan pictural, între nori de bidinea. Tinerii vor a se măguli cu cărţi poştale ilustrate, şi încercând emoţia recordului înălţimii pe canapea, şi trimiţând salutări cordiale familiilor aşezate, din vântul presupus.
1928
          CARNAVALUL TIMPULUI
   Am văzut domni congestionaţi până peste chelie, arătând indignaţi cu degetul pe fereastra cafenelei, un tânăr de şaptesprezece ani, în costumul bărbătesc la modă: pantaloni
130
TUDOR ARGHEZI
foarte largi, haină scurtă cu umerii drepţi, şi o pălărioară cât o farfurie de desert, în creştetul capului.
    Domnul nu băga de seamă că el însuşi este o figură pitorească a carnavalului din veacul trecut, căci poartă barbetele lui Franz-Iosef, lanţ de aur peste pântece şi ghete cu nasturi într-o parte, iar tovarăşul său de masă, crescut în respectul liberei cugetări a lui Renan, îşi moaie din când în când în mazagran ciocul lui Napoleon al III-lea.
    Sublocotenentul de aviaţie care s-a oprit la uşa cafenelei aruncând o privire cercetătoare prin pleoape strânse pentru a intensifica fluidul optic, subt capela umflată la frunte şi turtită la ceafă pare trimis încoace din garnizoana din Potsdam a lui Wilhelm al II-lea, a cărui uniformă îi supravieţuieşte.
    Timpurile se-ncrucişează astfel, prin ceea ce au ele mai caracteristic, costumul şi fizionomia, iar strada ia uneori înfăţişarea unui raccourci de numeroase carnavale, de-acum unul, două şi chiar trei veacuri.
    Suprafaţa rotundă a globului se supune aceluiaşi principiu care preferă diversitatea înfăţişărilor. Subţirimea sau grosimea taliei a cauzat în Europa şi America dezastre familiale şi sinucideri. La Berlin, soţia berarului urmează în taină un regim supraalimentar, spre a nu compromite reputaţia soţului şi a localului, în timp ce la Paris şi Bucureşti în fiecare an ziarele înregistrează accidentul mortal a numeroase dudui şi cucoane, provocat de regime violente de slăbire.
    în Africa, timpul stă de câteva mii de ani pe loc: toate fecioarele negre ale triburilor Mahati, bunăoară, înainte de a fi vândute tinerilor, fii superbi de zei războinici, sunt supuse unui îngrăşământ special: sunt închise într-o cameră anume unde nu au nimic alt de făcut, decât să mănânce şi să doarmă. E starea de logodnă. Dacă logodnicile nu se-ngraşă îndestul, ele sunt pedepsite cu bătaia şi silite să consume porţii duble de alimente, printr-un supliment de logodnă.
PUBLICISTICĂ
131
    în ajunul cumpărăturii şi a nunţii, părinţii tinerilor se sfătuiesc şi apreciază cu artă şi meticulozitate toate salteluţele şi perinuţele de slănină voluptoasă ale miresei.
    Domnii Mahati, în carnavalul negru al Africii, nu consimt să-şi schimbe câtuşi de puţin „idealul" lor despre o bună şi perfectă soţie. Experienţa lor e definitivă.
    Nici ţăranul român nu se lasă convins de pălăria „Malec“: el se poartă, vara în aceeaşi cămaşă şi iţari albi, cu brâu la mijloc, în acelaşi cojoc şi aceeaşi căciulă de oaie, iarna - opinci de porc, iarna şi vara. Dar fiii lor, care-şi vând ogorul şi vin la oraş, se lasă prinşi, din întâia zi, de mascarada veacului.
    Căci întâiul semn de civilizaţie e recunoaşterea carnavalului în care trăim.
1928
      COC6 LA CONSILIUL DE RĂZBOI
    în Memoriile unui papagal duhovnicesc, Coco va intercala o pagină din viaţa autentică.
    Intendentul lui, acela care îi schimbă nisipul, îi primeneşte apa şi-i adaugă seminţe, joi nu a venit să deschidă colivia, ca de obicei, sunând pe verigă cheile uşii din afară. A scăpărat soarele, s-a ridicat peste biserici şi prin intervalele obloanelor de la ferestre i-a strecurat lui Coco plicuri mari oficiale de lumină, ca în cutiile de scrisori - şi intendentul nu a venit. A ţipat şi nimeni nu i-a răspuns. Odaia în care-i stă colivia rămânea încuiată în singurătate.
    Intendentul lui Coco intrase peste noapte în controversă cu ordinea socială. Amestecându-se într-o gâlceavă de consumatori şi vardişti, ca să le facă dreptate, cei dintâi au fugit şi cei de-al doilea i-au pus mâna, construită cu ghinduri, în
132
TUDOR ARGHEZI
galei. Băiatul s-a pus în ordine de bătaie şi armat cu doi pumni, ca două buzdugane, a răspuns şi a fost biruit. Târât de guler şi apucat de urechi ca un ogar, prizonierul vigilenţei nocturne, într-un alai de omagii, felicitări şi elogii, printre împleticiri, brânciuri şi extaze, a fost ager condus într-un beci cu cheia monumentală. O furtună de vardişti l-a încolăcit în vârtejul ei de coate şi tesace şi l-a purtat în triumf. în ce hal de stare de funcţiune se mai găseau încheieturile motrice ale băiatului, care aduce dimineaţa un cornet cu sâmburi de ronţăit lui Coco, nu îndrăznesc să mă gândesc.
    Scăpând printr-un artificiu, din colivie şi din redacţie, nedormit şi umflat de nesomn, Coco a bătut cu ciocul în uşa cabinetului domnului Anibal Stoenescu, la prefectură.
    -      Domnule director, mi-aţi arestat peruchierul, zise Coco şi căzu leşinat pe fotoliu. Daţi-mi-1 înapoi, să mă pieptene şi să mă ungă cu briliantină: sunt ciufulit.
    Directorul poliţiei ceru Dosarul! Intendentul, care nu avusese în ascendenţa lui nici un hrisov, căpătă în câteva ceasuri o arhivă. Cu o diligenţă şi rapiditate, pizmuită şi de autorii dramatici, un subcomisar scrisese un volum de un format nemaiuzitat în librărie din vremea Psaltirei. Un capitol de bază al dosarului îl constituiau declaraţiile. în dragoste şi în poliţie, declaraţia e marele început: tocmai pe urmă vin căsătoria, noaptea conjugală, copiii, procesul, sentinţa, temniţa şi celelalte. Declaraţiile erau fioroase. Individul cutezase nu numai să ridice pumnul, dar smulsese din pieptul unui vardist „numărul de serie", ceea ce este egal cu a falsifica o bancnotă a Băncii Naţionale şi mai cu seamă - oroare peste oroare -atacase nu numai prestigiul de vardist dar poliţia în general, universalitatea poliţiei, poliţia noastră, poliţia Micii înţelegeri, poliţia Marilor noştri Aliaţi, principiul, entitatea. Nenorocitul făcuse, fără să ştie, un act politic, ca Burghezul lui Moliere, care făcea şi el, aşa, în neştire, proză literară.
PUBLICISTICĂ
133
    Acuzaţia fiind zdrobitoare, Coco trecu prin diversele culori ale curcubeului, de la indigo-vânăt la palid-cadavru, dar domnul Anibal Stoenescu e un director-ideal şi dete porunci să apară vinovatul. Acesta urcă, de la mormântul lui Lazăr până la director, ermeticele trepte de lemn, bodogănind, cu copite şi potcoave de centaur.
    Coco nu-şi mai putu recunoaşte intendentul, care îl contempla din fundul noului său fason, cu devotament. O chică splendidă bogată împodobise până în ajun craniul celui inculpat: tuns la piele cu un instrument, care, după rezultate, putea să semene cu ferăstrăul, rindeaua sau cu toporişca de crăpat surcele, capul prezenta acum locuri devastate şi pensule de păr sculate în picioare, ca o bidinea frecată douăzeci de ani.
    Cazul juridic al inculpatului era constatat de un proces-verbal, care, aplicând o formulă chimică dezvoltată, lega insulta de un ultragiu şi învecina ultragiul cu lovirea, într-o triplă esenţă de exponenţi, cifrată în Codul Penal. Desigur, zece ani de muncă silnică. Şi ruşinea! Era un caz esenţial, mult agravat şi de zonă, de zona stării de asediu.
    Coco se şi duse să-şi comande un anteriu negru şi pentru intendentul, pe trei sferturi defunct, o coroană de flori artificiale cu panglici şi cu inscripţiile regretelor eterne. Redactorii aveau să se îmbrace în crep şi abonaţii trebuiau să se aştepte la o invitaţie de participare la înmormântarea cu coruri.
    O şoaptă veni să curme din partea directorului moleşala melancoliei lui Coco, o şoaptă de Hamlet:
    —     Du-te la Ca-ra-pan-cea!... Du-te la Ca-ra-pan-cea!... Du-te la Ca-ra-pan-cea...
    Carapancea?... Coco stătu să reflecteze şi căzu pe gânduri... Ce este Carapancea? Cititorul neiniţiat poate crede că o localitate ca Jilava sau o staţie de băi ca Vulcana,
134
TUDOR ARGHEZI
pentru vindecarea cu ozon şi sulf aerian a reumatismelor morale. Nicidecum. Carapancea e un ... colonel.
    La uşa cabinetului primului-comisar regal al Consiliului de Război, Coco intrase în vorbă cu plantonul, căruia îi strecura o cartă de vizită pentru colonel. Din senin, din scară sau din plafon, nu se ştie cum şi de unde, căzu pe picioare şi-n tocuri un proiectil cu chipiu, care făcu explozie, detună scurt şi dispăru. Era... Carapancea. O secundă mai târziu, Coco îl găsi în jeţ, la biurou, în mijlocul a cinci ofiţeri, dându-le porunci şi ţinând în fiecare mână câte un telefon, la care vorbea în acelaşi timp. Colonelul părea instalat acolo de patru ore. El mai găsi o mână suplimentară pentru Coco şi o voce în plus, cu care îi invită să stea.
    -     Desigur că nu e Carapancea, îşi zise Coco. Trebuie sa fie Buda, cel cu patruzeci şi două de mâini, optzeci şi patru de picioare şi o mie de intenţii în coincidenţă. Să vedem...
    Buda, căci el era în persoană, dete şaizeci şi trei de ordine în şapte cuvinte, distribuite de jur-împrejurul continentului, urechilor de zgârci şi de ebonit care aşteptau în tabloul unui infern invizibil. Ochii lui de bronz fierbinte surâdeau într-o figură scăpărată de sensibilităţi. Vioi ca Lucifer şi bărbăteşte dur, colonelul lichidă în patru minute o sută de chestiuni, pe care îndeobşte trei ministere le morfolesc şase luni fără dezlegare - şi îşi făcu timpul să ia, liniştit şi gingaş, act şi de lamentările guturale ale lui Coco. Totul se producea instantaneu declanşat de un motor uman, încărcat cu vifore condensate şi arşiţe reduse la moleculă şi atom. Activitatea, în zigzaguri, în curbe, în circonferinţe închise, spirală, eliptică sau verticală era distribuită în sineşi într-o uzină vastă, concentrată pe proporţiile unui cap de om, fără de păreche simpatic.
    Mă găseam dinaintea unui exemplar fericit, de viaţă şi echilibru.
PUBLICISTICĂ
 135
    Un muncitor în pământ galben se ivi subt sentinelă: nevasta lui purta la ţâţă o fetiţă. Un flăcău fu introdus, păzit cu baioneta: mama lui, o bătrână, plângea în singurătate. Amândoi erau arestaţi de câteva zile, învinuiţi de actele minunate şi osândite ale impulsului. Colonelul zise, cu simplicitate:
    -  Duceţi-vă acasă: sunteţi aşteptaţi...
    —      Să trăieşti, domnule colonel, îi zise Coco, şi se întoarse la domiciliu în colivie, ca să scoată o planetă de prim-comisar regal...
1928
                     VINOVAŢII
    Toţi oamenii politici, dragă Coco, sunt cinstiţi; de prisos să facem ierarhia, care-i mai cinstit. Drept vorbind, nici nu este greu; de la un milion venit anual, unui om i se poate cere să fie cinstit.
    Cinstea, dragă Coco, e variată şi plină de subdiviziuni; e vorba de acel gen de cinste care încurcă epoca. Este cinste atunci când, putând să scurgi veniturile statului în buzunarele tale, le-ai lăsat la locul lor, ca să rămâie sau ca să le ia alţii, pe care, după ce i-ai prins şi, desigur, după ce te-ai gândit puţin, îi dai în judecată. Sau întorci capul şi te uiţi într-altă parte. în toate cazurile dumneata eşti cinstit, şi dacă nu ai furat şi dacă nu ai împiedicat să se fure: pentru că nu ai luat în buzunare nimic. Şi mai e o formă de cinste: ea consistă în a da în judecată pe unul, pe doi, pe trei, până la nouă, zece - specia inculpaţilor e nesfârşită - şi în a te opri la timp, căci rişti să rămâi fără partid, dacă eşti şef de partid, adică bărbat politic în accepţia integrală a cuvântului. Şi o subtilitate a formei: laşi să facă altul judecata, şi călătoreşti.
 136
TUDOR ARGHEZI
    Unui ministru care şi-a petrecut vacanţele în ţară, îndreptând lumea, şi care voiajează numai iarna şi de preferinţă în ţările scandinave, scriind note de călătorie pline de cel mai suav interes, i s-a făcut imputarea că arestează prea multe personalităţi locale, celebre într-un colţ de judeţ sau în dosul subprefecturii. Ministrul a răspuns că şi-a luat autoritatea de la prezidentul lui. Prezidentul, părăsind ţara şi găsindu-se în Gara de Nord, vizitat în timpul cântăririi bagajelor de un mare sentiment de onestitate, a dat naştere unei maxime istorice, zicând: „Hoţii la puşcărie". El putea să spuie altceva; de pildă: „Cronometrul meu o ia îndărăt", sau: „Am opt nasturi la pantaloni", şi tot maximă istorică ar fi fost, Zoroastru fiind extraordinar şi atunci când buzele lui sigilate cu şapte mistere cer lista de bucate.
    E un noroc că prezidentul nu pleacă prea des din ţară ca să-şi caute sănătatea. Dacă la o singură ieşire au putut fi arestaţi doi deputaţi, în patru ani de treceri peste graniţă ar putea să fie depuşi cine ştie câţi, poate şapte, opt.
    Dar şi vorbele istorice au ajuns să aibă viaţă de o secundă: îndemnul prezidentului, abia rostit, a şi fost uitat. Ai cunoscut şi dumneata, Coco, beţivi care au băut o viaţă întreagă şi care subt emoţia unui eveniment, ca de pildă un împrumut sau o urcare a temperaturii sângelui, se hotărăsc să condamne băutura. Cunoşti jurământul: la prima cârciumă, nărăvaşul se îmbată cu rachiu de nouăzeci şi şase de grade.
    Prezidentul, dragă Coco, vrea să joace, fără vocaţie, teatru în cel mai greu stil de teatru: profeticul. El ştie că mulţi prieteni de idei şi adepţi sunt hoţi de toate rangurile, ştie că arestarea lor ar însemna pierderea lui personală, a căruia personalitate absentă există aparent şi iese exclusiv din număr şi din „disciplină". Dar o arestare din când în când vine bine în tablou, ca uniforma de ofiţer de marină, îmbrăcată de câte un
PUBLICISTICĂ
137
prinţ pe uscat, care nu ştie să înoate. Fotografia face plăcere căpitanilor de vapor şi pescuitorilor de sardele.
    Căci dacă prezidentul, dragă Coco, ar fi un om antipatic de cinstit, cum doreşte să pară, el s-ar abţine să cerceteze indivizii în legătură cu o fraudă descoperită şi greu de înăbuşit fără aspecte juridice, şi ar urmări pe beneficiarii fraudelor clasice şi curente, lipsite de onoarea unei descoperiri. Toate guvernele au preîntâmpinat obiecţiile publice, anunţând un sistem de represalii cinstite şi simple, al controlului averilor. Până ce acest control nu va fi fost făcut, orice guvern care ne vorbeşte de cinste, dragă Coco, ne batjocoreşte. Averile furate din datoriile statului, pe care le plăteşte el, publicul se aşteaptă să le vadă într-o zi întorcându-se, sechestrate, în vistierie.
    Dacă ai trage deoparte, în orice mahala sau târg, pe un cetăţean şi l-ai întreba ce ştie despre imobilul cutare, zidit în timpul celei mai grele crize, despre automobilele cutare, despre domnul cutare, care a plecat în străinătate fără motiv, cetăţeanul te-ar informa numaidecât. Măcelăria, băcănia, mansarda slugilor, sunt nişte tribune judiciare şi nişte agenţii de Siguranţă, adeseori irefutabile, şi dacă societatea noastră de după război şi-a pierdut şi singurul prestigiu ce-1 mai avea, asupra jupâneselor, feciorilor şi bucătarilor, diminuarea efigiei morale are pricini explicate în Codul Penal. Mahalaua, târgul şi ţara cer o reparaţie morală adevărată, la care are dreptul munca, şi pe care o aşteaptă corectitudinea şi răbdarea, - şi nu i-a dat-o nimeni, dragă Coco.
    Iată de ce publicul primeşte cu ironie şi amărăciune o arestare şi câteva arestări din când în când, incidente fracţionare ale câte unei afaceri de furt în valoare de miliarde, adică egală cu deficitele continui ale statului, plus toată datoria publică la un loc. Cu ironie şi cu sentimentul unei vinovăţii, strict aproximativă. Vinovaţii nu sunt pungaşii care merg la
138
TUDOR ARGHEZI
puşcărie sau rămân acasă. Vinovaţii sunt, dragă Coco, „oamenii cinstiţi".
1928
                    STIL MODERN
    Vă mai amintiţi felul de a vorbi al Cronicelor ?... Căci ele sunt vorbite, după timpul lor, că uneori vezi şi ochiul care se-nchide şi gestul mâinii când a luat sfârşit ideea. Era felul de vorbă al boierului şi al ţăranului.
    „...era secuii în mare primejdie de a pieri, şi ar fi pierit de n-ar fi sărit însuşi Ştefan în mijlocul turcilor, cari acuma se sumeţiseră cu biruinţa şi n-ar fi dărâmat aripele lor prin minunata putere a ostaşilor lui şi aceştia încă mai toţi erau proşti şi muncitori de pământ. Pentru care biruinţă, Ştefan nu s-a mândrit, ci au postit patru zile cu apă şi pâne...”
    Poate voiţi să vă daţi seama şi de stilul ţăranului moldovean de azi, înnobilat de vot obştesc, de discursul domnului ministru în campania electorală şi de gazeta partidului?
    Iată o parte din plângerea lui I. N. Grecu, din comuna Matca, judeţul Tecuci, către Judecătoria de Ocol, împotriva şefului de jandarmi:
    „.. .Domnul şef abuzează de autoritatea lui şi ne pune cu documente într-o inchiziţie omenească. El dictează, el ordonă în care caz noi suntem nişte oameni anulaţi. Am observat dreptul cuvenit cu vitele noastre şi în schimb domnul şef m-a ameninţat cu lovituri şi insulte la drepturile mele ca cetăţean şi om în care timp m-a înjurat cu ameninţări autoritare ale statului. Atenţiunea este că şeful de post s-a prezintat armat în contra mea şi a familiei mele..."
PUBLICISTICĂ
139
    Documentul e autentic şi ne-a fost comunicat de un om de legi.
    Adevărul e că nici bărbaţii noştri politici, şi îndeosebi cei foarte ambiţioşi, nu lucrează într-altfel de stil!...
1928
             UNDELE FERMECATE
   închis cu un prieten în camera lui de lucru, amândoi cu hainele zvârlite pe marginea patului şi cu mânecile suflecate, ne-am pus în gând să călătorim prin văzduhurile muzicale. Aparatul de radio e o cutie de lemn cu trei lămpi, două bobine şi un acumulator. Acumulatorul e slăbit din noaptea trecută. Prietenul lucrează de o jumătate de oră, şi eu îi dau o mână de ajutor privind. Izbutim, cu două baterii mici, proaspete, dibuite într-un raft secret şi adaptate provizoriu, să fortificăm acumulatorul.
   Două urechi de metal rece, îmbrăţişează urechile înfierbântate. Prietenul a început să caute prin văzduh, mânuind două şuruburi dinţate la cutia cu bobine şi lampă, undele scurte care se potrivesc aparatului. Un fir electric ne leagă de pământ, prin ţeava de apă din pivniţă, şi altul de cer, prin tabla acoperişului. Nu putem avea nici New Yorkul, nici Londra.
   Primele acorduri de harfă purced de la lămpile aparatului. Pocnetele repezite, ca descărcături de mitraliere, sunt, cu toată nuanţa lor de mister îndepărtat, de la tramvaiul electric care tocmai trece prin faţa casei. Voci prelungi şi tot mai subţiate sunt semne că am încăput între undele muzicale care saltă prin tăcerea şi noaptea de deasupra noastră. Intre ele s-a intercalat un acompaniament de bas, la care s-a adăogat numaidecât un oboi, un flaut şi o serie de viori. Pocniturile şi vaierele au slăbit.
 140
TUDOR ARGHEZI
Ele s-au topit acum cu totul în orchestră. Si o primadonă dă acum direcţie, cu o melopee prelung ţesută, şi înţeles, întregii orchestre.
    Opera din Viena... Am intrat în finalul actului întâi, care ţine un sfert de oră.
    Ropot de aplauze, cu slăbiri şi reveniri de intensitate, -desigur, lăsare şi ridicare de cortină.
    Mă înfăţişez miracolului acum întâia oară.
    Emoţia e lucidă. Retrăiesc sentimentul, atât de cunoscut, dar atât de des chemat, al evadării.
    Există deci, în afară de palida şi vicioasa imaginaţie sau de trenul exasperant, care-ţi banalizează în timp intenţiile şi durerile, mijlocul ideal să evadezi. Nu mai există Fălticenii sau Băileştii, Ciupercenii sau Olteniţa, nu mai există nici Bucureştii sau Iaşii, când sunt vulgari, şi nici îmbâcseala uneori tragică a familiei sau profesiei. De cum cade seara, coperişul care te-a sugrumat ţi se ridică de pe creieri, şi dacă închizi ochii şi faci puţin lux cu minciuna, te poţi vedea în costum negru, într-un scaun la Marea Operă, aplaudând Walkiria lui Wagner, cu marele lui emul, Richard Strauss, la pupitru.
    Se poate locui, în acest timp, în orice colţ de provincie, în noaptea oricărei păduri, singurătatea oricărui munte, fără a pierde contactul cu marile oraşe. Independenţele, cu puternica lor coloratură de paşalâc, sunt ameninţate în însăşi principiul lor de viaţă: izolarea leneşă şi stupiditatea tirană.
    Undele fermecate stârpesc toate provincialismele.
    Am revenit acasă cu suflet superb! Aplaudasem la Viena deşi nu mă mutasem din Bucureşti!
    Mă eliberasem, întâiul, de blestemul de care trei generaţii din neamul meu încercaseră şi nu izbutiseră să scape: oraşul mic din Orient.
1928
PUBLICISTICĂ
141
                       TECLA ŞVAB
    Am pomenit odată, nu-mi aduc aminte unde şi când, numele acestei bătrâne frumoase, a căreia căutătură domnească trebuie să fî mucegăit demult şi să fi fost sorbită, albastră şi acvilină, de lutul străin, - dar cred că încă nu am povestit evenimentul care mi-1 recheamă. Memoria faptelor nu m-a slujit niciodată şi nu aş putea număra, pe verigele ei, cheile din tumultul de chei adunate, pe care le-am întrebuinţat. Un sentiment al memoriei însă nu-mi lipseşte. Uit faptul şi înregistrez semnificaţia lui, sensul faptului, grupul în care s-a intercalat. Aş fi în stare să-mi aduc aminte fotografia unui personagiu, şi nicidecum figura lui. Aş putea spune în ce cutie se găseşte, în rafturile mele mintale, perfect ordonate, un material anumit, aruncat în dezordine, laolaltă cu alte materiale, fără să pot, cu toate acestea, şti răspunde la întrebarea: ce se găseşte într-un anumit sertar şi câte mărfuri eterogene îl ocupă. Obişnuit să iau cunoştinţă de lucruri indirect, mi-am compus o memorie indirectă sau contrariul. Dintr-un ins îmi aduc aminte cravata sau negul de subt ochi, şi individul intră în memoria mea ca omul cravatei, sau ca omul negului de subt pleoapă; din evenimente reţin un punct, evenimentul dispare, detaliul esenţial cuprinde întregul, care poate fi reconstituit cu greu, enunţând numai detaliul.
    Acestea sunt consideraţii care n-au cu Tecla Şvab decât un raport cu totul indirect, spuse plutonierul. Tecla Şvab mi-a rămas însă cu numele ei, ca o efigie de aur, înconjurată de o legendă din două cuvinte.
    Ne aflam la tribunale, şase soldaţi cu baionetele la armă, îndărătul celor şase deţinuţi: cinci bărbaţi şi o femeie bătrână. Deşi izbucnise de câteva zile războiul, acuzaţii erau judecaţi pentru acte anterioare războiului, de către magistraţi civili; însă în atmosfera de concentrări şi incertitudini a războiului
142
TUDOR ARGHEZI
dezlănţuit, vinovăţia fiecărui acuzat îşi lua înţelesul din orientarea momentului, după cum temperatura unui bolnav, normală până-n ajun, creşte brusc din pricina unui abces de peste noapte. Miiller curelarul, notabil respectat al cartierului, în care îşi avea atelierul de hamuri şi geamantane, devenea un vinovat, exclusiv pentru motivul că se numea Miiller. Dacă l-ar fi chemat Mulea sau Muloiu, nimeni nu s-ar fi gândit să-l acuze de altceva.
    Noi eram nişte soldaţi întârziaţi, îmbrăcaţi acuma înâia oară în uniformă, care supune voinţa şi încovoaie personalitatea unui ordin primit. Capelul cu două coarne de postav, ca mitra episcopală a papistaşilor, venea destul de curios capetelor noastre, tunse la piele, cu proeminenţe de gulii de fantezie. Ca să ne identificăm cu el, cu arma, cu bocancii şi cu mantaua, ne-au trebuit vreo trei săptămâni, până ce mişcările şi ţinuta automatizată s-au armonizat cu meşteşugul măcar decorativ al artei militare. Un ofiţer ne-a dezgheţat mădularele pe un câmp de exerciţii, fost cu câteva zile mai nainte o grădină de zarzavat. Construindu-ne „măştile" rapide de apărare, adeseori scoteam pe latul lopeţii cu coada scurtă oloagă, ţelina şi morcovii grădinarului dispărut şi luam atitudine în dosul unei căpăţâni de varză sau al unui dovleac. A la guerre comme a la guerre.
    Ivindu-ne de gardă în tribunale, pasul nostru se şi făcuse, şi palma noastră era o continuare a organelor de la puşcă. Escorta noastră, de-a lungul sălilor justiţiei, cu arma orizontală în spatele deţinuţilor şi apoi ridicată vertical în sala de şedinţă, ca o lance, era impresionantă şi purta în rigidităţile ei puterile de moarte ale statului organizat.
    Tecla Şvab avea voie să stea jos, fiind foarte bătrână. Surâsul ei îngeresc, de mare cucoană, învăluind sentinelele tinere cu o bunăvoinţă părintească, bătrâna se făcuse vinovată de un delict pedepsit cu închisoarea, neîmplinind formalitatea
PUBLICISTICĂ
143
controlului impus cetăţenilor străini, adversari cât şi aliaţi. Tecla Şvab, voiseră sorţii războiului să fie printre adversari. Cazul ei era cu atât mai bizar cu cât bătrâna trăia la noi de treizeci şi cinci de ani şi nu învăţase cum se zice pe limba noastră nici bună ziua. întrebările prezidentului rămaseră deocamdată fără de răspuns, dar pentru că vorbea bine nemţeşte, prezidentul o cercetă în limba natală; ceea ce ferici frumuseţea de icoană a bătrânei, furată de un extaz. Dar nici în nemţeşte bătrâna nu ştia să spuie destule lucruri, şi jumătatea întrebărilor se rezolva în blândul ei surâs de rumenă bunică. Tecla Şvab se aşeză din nou pe bancă, până ce un rând întreg de acuzaţi ai speciei fu interogat şi clasificat. Când se dete sentinţa, Tecla Şvab îşi auzi numele osândit la un an închisoare - şi surâse cu o pură sinceritate şi, întorcând capul către sentinelă, ca la un nepot, îl salută, ca pe un om care trece cu trenul prin faţa gospodăriei.
    —     Ain iar... zise codindu-se căprarul şi ridicând un deget, dar simţind că acum are dreptul să vorbească nemţeşte oricât de stricat.
    Tecla Şvab nu înţelese întâi. Apoi, înţelese niţel. Când înţelese de tot, avu un leşin pe bancă şi ceru, făcând semne, să iasă la aer. Prezidentul văzuse subita îngrămădire de sentinele şi public în jurul bătrânei şi pricepu mai bine. El ne dete ordin să conducem prizoniera la privată. Doi din noi se deteră jos cu bătrâna pe scară, sprijinind-o de mijloc: bătrâna mergea împiedicată de reumatisme şi varice umflate, şi şoapta ei suspina din când în când:
    - Mein Gott...
    Ajungând la privată, soldaţii o lăsară, delicat, să intre, şi se deteră respectuoşi deoparte. Era o latrină fără scaun, ca pentru public mult şi variat, construită dintr-o groapă de fontă cu două tălpi. Tecla Şvab puse picioarele pe ele şi nu putea sta aplecată, braţele-i bătrâne fiind în nestare să ţie fustele
144
TUDOR ARGHEZI
ridicate. Soldaţii se uitară unul la altul cu căutătură de milă, şi întorcând capetele, ca să nu jignească feminitatea bunicii, îi deteră ajutorul trebuincios, ca nişte buni infirmieri, şi stătură lângă bătrână, aşa, jumătate pe vine şi ei, până ce Tecla Şvab, silită de o neputinţă cumplită, dete emoţiei de a se vedea la închisoare, un derivativ. Ştergând-o cu ziare, ei ridicară bătrâna în picioare, îi aşezară poalele fustei la loc şi, încet, o conduseră, printre grămezi, mocirle, zmârcuri şi lapoviţe, afară din privată. Şi cum pretutindeni se prăvăleau oştiri întregi pe fronturi şi popoarele îşi pierduseră minţile şi suvenirea în măcel, actul soldaţilor căpăta, într-o latrină, o semnificaţie sfântă.
 1928
                              BOLI
    Procesul sexelor bătrâne în luptă cu amorul şi cu furtişagul conţine un episod, din care se ridică o putoare specială. O doamnă din cea mai bună societate, înrudită cu familiile politice, depune ca martor, că a cunoscut şi a ospitalizat pe autorul crimei cu ciocanul, săvârşită asupra unei cucoane venerabile, posesoare a unei averi importante, a unei colecţii de amanţi, repartizaţi după ore, şi a unui număr egal de chei pentru fiecare.
    Acuzatul era găzduit de doamna martoră. Tratamentul era cu desăvârşire suculent, şi acuzatul, răsfăţat de maturitatea juvenilă a proprietăresei, trăia la sânul dumisale de Abraham, ceva mai lung şi mai înmuiat, poate, decât însuşi al lui Abraham, ca un prunc epilat şi ras, cu un strugure de lapte în gingie. Capriciile indispensabile confortului acuzatului erau ascultate ca nişte legi. Dorea baie la miezul nopţii? Mămica
PUBLICISTICĂ
145
 puţoiului melancolic i-o pregătea, să nu răcească. „Cât plătea?" întreabă prezidentul. „Nimic", răspunde gazda, cu o intimitate a tonului şi cu o naturaleţe care ne fac să credem că sensul este admis şi curent într-o fracţiune superfmă a societăţii suprapuse. „Aveţi avere?“ mai întreabă prezidentul. „Da", răspunde martora. „Mare?" vrea să definească prezidentul. „Câteva milioane", indefineşte martora.
    Câteva, mai multe sau mai puţine, e destul de lăudabil, fiecare milion fiind un milion întreg, adică o proprietate care produce leneş sute de mii de lei automatice, şi care lipsesc radical activităţilor apreciate la altă bursă decât munca pe canapea a matroanelor cochete, asociate pe resorturi cu potenţa blazată.
    Doamna victimă poseda şi ea câteva milioane, ca, la rândul ei, doamna gazdă. în atmosfera procesului, a informatorilor, a martorilor, a unei apărări deghizată într-o documentare sentimentală, plutea un satelism, ale căruia constelaţii, risipite în spaţiul moral până la frontierele invizibile ale noţiunilor, mărturisesc prin existenţa lor realităţile cu neputinţă de apărat ale unei aristocraţii false, creată de capitalul nemuncit. Averile lor de imaginaţie, de combinaţii, de pândă, de protecţie şi de crimă, distrugând raportul dintre valoare, acţiune şi finanţă, descurajează iniţiativele, energiile şi onestitatea profesională, a cărei lipsă caracterizează epoca noastră.
    Aceste averi pribege, ca nişte epidemii şi ca nişte infecţiuni flatulante, manifestate imprecis şi după norma fantezistă a suferinţelor surde, când la cap, când la picioare, când la inimă şi când la creier, ici cu purulenţe, dincolo cu paralizii, pot să fie tolerate fără măsură în lumea destinată, pe lângă o viaţă individuală satisfăcătoare, vieţii de eforturi, de izbânzi şi cultură a naţiunii întregi româneşti? Nu e, desigur, lesne să se stăvilească fluxul de gigantică mocirlă, care îneacă şi târăşte puterile şi valorile existente şi mai ales aşteptate ca o mântuire
146
TUDOR ARGHEZI
socială, naţională: naţional luându-se aci cu accepţia lui de personalitate colectivă distinctă. Dar nici un proces, la Curtea cu Juri sau la o instanţă mai ştiinţifică, nu este de ajuns. Un proces, cu o publicitate de amănunte, de culoare, de tonuri şi semitonuri, de psihologii şi obscurităţi, ilustrat şi interpretat, poate că face mai mult pentru propagarea răului nostru de stârpiciune, decât contactul direct, restrâns şi limitat.
    Amatorii noştri de sociologie au un subiect de care fug din răsputeri, propus pentru studii. Ei trebuie să caute, fără să se teamă că devin suspecţi de socialism şi comunism, reţeta cea mai potrivită pentru noi, de eliminare din rădăcini a plantelor sociale care anemiază tineretul, păstrându-se sămânţa bună şi răsadurile fructificante. Căci oricât ne-am sili să artisticăm aspectele şi să considerăm bubele şi putregaiurile ca nişte organisme de parazitism strict local, optimismul nostru nu trebuie purtat până la cretinism, şi atitudinea de a-tot-înţele-gători este nevoie să fie părăsită, pentru recompunerea în sănătate şi vitejie a sentimentelor noastre, lovită de grava maladie a confuziunii, cu precocitate.
1928
              SCRISORI DE PRINŢI Fabulă
   Dragă Tatiană, sunt cutremurată de citirea povestirii tale. Vasăzică, împăratul dispărut, prinţii, prinţesele, marii duci, ducii, conţii, marchizii, baronii, toate organele indispensabile vieţii organizate, în surghiun sau dispărute. Ce popor nefericit! Şi toţi termenii de domnie şi guvernare uzurpaţi. Cine şi-a
PUBLICISTICĂ
147
permis în trecut să aresteze, să sechestreze, să dea în judecată, să osândească şi să execute, fără consimţământul împăratului? Masacrul, deportarea aparţineau prerogativelor imperiale, şi nu orice nespălat putea să tragă-n ştreang şi să împuşte. Toate acestea se făceau cu o regulă, cu o poruncă divină, dată de sus, de foarte sus, de la Palat.
    Te plâng, Tatiană, că ţi-au rămas moşiile, minele, cirezile şi hergheliile în mâna bandiţilor care au destrăbălat imperiul şi l-au împărţit la golani. Tot ai avut un noroc, că ai scăpat cu un sac de briliante şi bijuterii. Aflu că alte personalităţi din împărăţie au trecut graniţele numai cu ceea ce aveau pe ele şi că silite — închipuieşte-ţi ticăloşie! - să muncească, servesc printre farfurii, în restaurante. Nu pot concepe ca mâna care a stat pe aur şi diademe şi care a primit de la metalele şi pietrele scumpe reverberarea lor selenară, ca frunţile sfinţilor în contact cu fosforescenţele cereşti - să treacă pe cârpe şi farfurii. Şi dacă ar servi pe ai noştri! Dacă ar duce tava prinţului, ceaşca împăratului, aş mai înţelege. Dar marea ducesă Olga mi s-a spus că îşi împlineşte oficiul de garson într-un birt pentru toată lumea şi că funcţionarii de bancă din clientelă o strigă pe nume: Olguţo.
    îţi mulţumesc că vrei să mă vizitezi în ţara mea, care nu seamănă câtuşi de puţin cu ţările voastre, ale celor rămaşi fără misiune, fără tron, fără sceptru. Dacă îţi va plăcea ţara şi poporul, putem să-ţi înfiinţăm un loc de ducesă în rezervă, punându-ţi la dispoziţie un cadru fără de care noi ne ofilim. Nu conta pe mare lucru; tot ce-ţi putem consacra din bugetul statului e modest însă sigur: un castel, o pădure de vânătoare, o baltă pentru pescuit, cinci automobile şi zece milioane anual. Recunosc, e puţin, însă, deocamdată, poate fi ceva. Până la restaurarea imperiului şi reintrarea exilaţilor în drepturile lor, să ne mulţumim cu porţiile mici. După ce te vei reinstala, e de văzut dacă vei porni, în cinci ani sau în douăzeci, războiul împotriva noastră.
148
TUDOR ARGHEZI
    Câtă deosebire! Popoarele, ca şi oamenii în parte, nu se aseamănă şi se contrazic. La noi, pot să-ţi spun, e o „pleaşcă“ (nu mai ştiu cum se zice „pleaşcă“ pe englezeşte). N-avem noi destulă prosperitate şi destule rude, că am putea trăi mii de prinţi şi de nobili, fără să simţim. E ţara de viligiaturi > ex-coronate. Dacă ar fi voit, toate aristocraţiile de mare blazon ale Europei ar fi găsit loc în excelenta noastră ţară şi buget. Toată lumea bună autohtonă ţine să ne facă plăcere şi să ne întâmpine dorinţele. Zic: lume bună, dar, ştii, pot să-ţi spun la ureche, toată lumea lor bună e de o extracţie inferioară, rurală şi semirurală. E de ajuns să le zicem merci, pe franţuzeşte, că se simt măguliţi şi îşi dau şi cămaşa. Când ai grâu cu nemiluita, îl dai cu lopata. De multe ori, lista civilă a fost îndoită şi întreită, fără să ne gândim, din devotament, din datorie - şi nimeni nu s-a opus. E o ţară în care parlamentarii voind să câştige cât mai mult, din toate întreprinderile alegătorilor, nu se uită la câteva sute de milioane în plus, destinate să sporească prestigiul princiar în călătorii şi cheltuieli. E un gen de abundenţă. Oamenii politici n-au precupeţit niciodată necesarul şi au acordat cu bucurie superfluul. Când e vorba de economii - o tristă vorbă în circulaţie — ei găsesc de unde să le facă şi, ca să se ajungă unde e nevoie, sus, rotunjesc de jos.
    Cât priveşte poporul, ţi-aş spune că el e de-o bunătate care merge până la absenţă şi uneori e chiar supărătoare. El nu se amestecă în nimic, şi cu cât i-ar păsa mai mult cu atât nu-i pasă deloc. Nici urlete, nici ţipete, nici gloate agitate, nici ameninţări. Nimic! Alaiul nostru trece în goana motoarelor, transportându-ne între diversele noastre numeroase palate, din mare în munte, din munte într-alţi munţi şi în şesuri, prevăzute fiecare de un personal complet, şi nimeni nu ne vede, nimeni nu ne aude, nimeni nu ne simte: un popor de o discreţie uneori exagerată. Sute de kilometri de drum nu se ridică o pălărie. Singuri peizanii - nişte tipi interesanţi, dacă
PUBLICISTICĂ
149
vii o să-i vezi - sunt emoţionaţi când limuzinele noastre trec în fugă accelerată pe lângă boi şi ţâşnesc ca nişte lăcuste. Ei scot căciula, scuipă-n pământ, se scarpină-n cap şi zic:
    — Ucigă-te toaca!
    La revedere şi scrie-mi când te aşteptăm.
1928
             PĂRINTELE ABRAMESCU I
    O invitaţie m-a chemat pentru duminica trecută la o liturghie cu „agapă frăţească" pentru cinstirea preotului Nicolae Abramescu, care a împlinit cincizeci de ani de preoţie. Mâhnit că o durere de familie a trebuit să fie mai aprigă decât amintirea şi că m-a împiedicat să mă duc să fac metania cuvenită şi să sărut mâna iconografică a frumosului meu părinte de carte, îi cer iertare că am lipsit şi mă silesc să cuprind, dacă se poate, cu condeiul de piatră, pe placa de piatră, pe care mi le-a pus el în degete şi pe genunchi şi cu cuvintele pe care le-am învăţat cele dintâi de la sfinţia lui, o emoţie îndoită, una de învăţător şi alta de ucenic.
    Nu-mi pot aduce aminte, într-adevăr, fără o suavă duioşie, şi pentru dascăl şi pentru copil, de primul an al şcolii din Piaţa Amzei. Părintele Abramescu era un diacon alb, zvelt şi aproape imberb, de vârsta şi acurateţa nouă a unei domnişoare. O linişte de maturitate totuşi permanentiza un surâs blajin pe figura lui, însemnată cu un reflex matinal necurmat, ca un porţelan cu o chiparoasă. Un singur dascăl am mai văzut frumos şi blând ca el în şcoala primară, pe Alexandru Odobescu.
    Mi se pare că ştiam patru litere din alfabet, când am dat ochii întâia oară cu diaconul Abramescu. El mi le-a îndreptat
150
TUDOR ARGHEZI
şi m-a învăţat să fac şi să zic încă vreo douăzeci. Eram nu mai puţin de optzeci de băieţi în clasa lui şi printre noi câţiva mai vârstnici şi decât profesorul, hotărâţi să înveţe să scrie cu primul prilej ivit, în acea epocă de prilejuri puţine. Niciodată n-am auzit vocea monumentală fermecătoare a părintelui să se ridice peste tonul cântecului sufletesc şi într-o atmosferă de bunătate, ca într-o târlă de miei şi într-un stol de hulubi, s-a petrecut repede abecedarul.
    Nu se poate insista îndeajuns asupra necesităţii pedagogice ca dascălii mici şi mari să fie bărbaţi frumoşi, răbdători, senini şi curaţi. Ani de zile mi-a rămas în coada ochiului, cu influenţa ei certă, mâneca albă todeauna proaspătă, la cotorul mâinii dascălului meu şi personajul lui întreg a făcut parte decisivă multă vreme din mine şi aş mărturisi că reminiscenţa lui succesivă se intercalează şi azi, în imaginile de reconfort moral.
    Primul profesor e a treia persoană pe care o cunoaşte copilul numaidecât după părinţi, în seria cumpănirilor şi autorităţii. Atârnă, cred, foarte mult impresia primului contact cu şcoala, pentru toată viaţa şi de be, a: ba; be, o: bo; be, i: bi începe să fie legată simţirea viitorului om cu mustaţă.
    Douăzeci şi cinci de ani am salutat pe părintele Abramescu, fără să mă recunoască. Când Luchian şi Artachino au zugrăvit biserica Brezoianu, storceam nişte culori pentru ei, pe paletă. M-am prezintat primului meu dascăl după un nume literar, pe care îl datoram pe trei sferturi sfinţiei sale. Aceeaşi tinereţe a întâmpinat după douăzeci şi opt de ani pe ucenicul de litere şi silabe, rămas într-o privinţă la abecedar.
    Preotul Abramescu, în chemarea de presviter, a fost pentru enoriaşii lui un duhovnic civilizat şi un Domn al bisericii. E adevărat că autoritatea eclesiastică a respectat cu sfială, întodeauna, independenţa de episcop consimiţit sufleteşte a părintelui şi nu s-a amestecat, în raporturile lui cu publicul şi cu cerul, ireproşabile şi demne. Un loc pe care nu
PUBLICISTICĂ
151
l-a râvnit şi pe care putea să-l aibă de mai multe ori şi să-i împrumute prestigiul ce îi lipseşte, a fost locul de prelat, râvnit cu sălbăticie de preoţii văduvi. Corect şi conştiincios, preotul a ştiut că prelatura e o sarcină greu de purtat.
    Cinstite părinte, aş râvni ca heruvicul meu, pe care nu l-ai aşteptat, să-ţi fie plăcut, ca Domnului pomelnicul ctitoricesc citit de glasul dumitale.
1928
            DIN EPISCOPIA BUZĂULUI
   Primim la redacţie un ziar buzoian, „Sfatul sătenilor", în care un preot caută să se puie bine cu episcopul său şi al Buzăului, considerat pe feluritele lui feţe şi străluciri de câteva ori în ziarul lui Coco. Articolul părintelui autor, pornit cu intenţiile, vrem să credem, cele mai bune şi publicat la loc propice, cu litere cât alicele de mistreţ, face o apărare foarte indirectă episcopului Ghenadie Niculescu, ţinându-se prudent la periferiile cele mai depărtate ale chestiunii; ceea ce ne-ar face să credem că, înainte ca autorul să dorească să-l scrie, articolul i-a fost impus.
   Episcopul Ghenadie, şi subalternii, şi creaturile viciilor lui, simt că nu poate fi apărat şi cunosc prea bine făptura de mocirlă şi de imondice a ţanţoşului întru ininteligenţă şef al lor sufletesc. Nici tămâia cu care sunt obligaţi să dezinfecteze din când în când scaunul eparhial, care-i un scaun cu gaură, răspunzând de-a dreptul în altar, nu e putincioasă să înăbuşe pestilenţa plutitoare pe judeţele cuprinse în cârmuirea ridiculă a episcopului Ghenadie. în episcopie totul pute a personajul lui şi dacă mai sunt credincioşi a căror ignoranţă de însuşirile necurate ale episcopului îi mai îndeamnă să participe la
152
TUDOR ARGHEZI
liturghiile lui duminicale, ei îşi vor da seama mirosindu-le, că de la anafură la aghiazmă, tot ce atinge mâna porceşte lubrică şi dement asasină a sceleratului pângăritor de aşezăminte, rămâne spurcat şi spurcă. Cu incoruptibila împărtăşanie însăşi, taina schimbării pâinii în sfânt trup şi a vinului în sfânt sânge, refuză să se împlinească pe drept cuvânt, la rugăciunea repetată fără vlagă nici ardoare, după Ioan Crisostomul şi ocărâtoare pentru preacurata gingăşie a Sfântului Agneţ, prin duhoarea devastatoare a episcopului ticălos.
    în clerul eparhiei Buzăului se cunoaşte influenţa diminutivă asupra sensului preoţiei, pierdut esenţialmente şi păstrat numai în brutalitatea aparenţelor materiale. Preotul care vrea să-şi apere episcopul şi nu poate, se întreabă cu grosolănia de sensibilitate a omului satisfăcut şi incapacitatea morală de a-şi face nădejdi, năzuinţe şi aşteptări: „Ce va fi urmărind prin asta domnul T. Arghezi?“
    Când un preot cade în această uitare de sine, ameţit şi beat de untură, şi se nedumireşte în faţa frământărilor care trebuie să ducă la primenirea diamantină a materialelor stricate, la dezvelirea crucifixului, acoperit cu vomitură, la înlăturarea hoiturilor episcopale din dreptul fantomei imaculate a lui Crist, pribeagă şi siluită în biserica urmaşilor lui Veniamin Costachi, de la cuvântul lui pardosit cu saltele şi moliciuni de voluptăţi pasive, ascultătorii nu mai au de cerut nimic.
1928
                 SABIN DRĂGOI
   Capricioasele salturi ale destinului se verifică încă o data. în vreme ce autorităţile competinte se străduiesc să consacre valorile artificiale. Epoci întregi îşi aţintesc atenţiunea într-un
PUBLICISTICĂ
153
singur punct, de unde este scris să se nască evenimentul. Locul îngrădit seamănă cu manejul roţii de apă, în care un cal ameţeşte trăgând circular un jug fixat pe fus — şi academiile, ateneele, inspectoratele, direcţiile generale, universităţile, ministerele, municipiile şi critica oficială aşteaptă să crească zarzavatul anual, morcovii şi napii de zahăr.
    Şi evenimentul se iveşte, împotriva regulilor fixate şi a dogmelor, aiurea, dintr-un tărâm depărtat, unde nu se învârteşte nici o roată cu găleţi şi nimeni nu a semănat nimic, nici varză, nici conopizi. Sute de milioane s-au cheltuit în jurul unei baghete care croieşte estetic aerul ambiant şi pentru domnii artistici, cu cravata zburată şi încălţaţi cu obiele albe deasupra ghetelor de lac; au fost trimise în streinătăţi rudele, subvenţionaţi protejaţii şi partizanii - şi din imensul efort a ieşit o mediocritate repetată în sute de exemplare.
    Cineva, care alte dăţi se chema într-altfel şi acţiona pe terenuri deosebite, cineva care acum se numeşte Sabin Drăgoi, cineva de departe, de nicăieri, cineva din Banat, ivit fără autorizaţie şi căzut ca din cer, a scris, dacă se poate, pentru muzica europeană, o primă operă românească, egală dintr-o dată cu operele vii. Noutatea emoţionantă a supărat. Cvietudinile organizate s-au simţit jignite. în marele întuneric, cine a îndrăznit să aprindă o lampă? Primăria timişoreană şi prefectura, sesizate ca nişte căpetenii artistice care rezumă în partea Torontalului toată poezia, toată literatura, toată drama şi comedia, toată arhitectura, toată pictura şi muzica, nu au voit să permită ca într-o regiune abilă în creşterea şi exportul de porci, să se fi putut defini într-un document românesc un mare instinct muzical. Ba domnul primar, care întruneşte într-o singură structură de elită, valoarea politică, talentul juridic, geniul edilitar şi sensibilităţile artei, ar fi exclamat, auzind de Năpasta lui Sabin Drăgoi, că, slavă Domnului, muzica românească nu este lipsită de operete şi că dacă vreţi să aflaţi, domnia sa ştie, na, una foarte plăcută: Samson şi Dânilâ.
154
TUDOR ARGHEZI
    Opoziţia argumentată a forurilor administrative a mers atât de departe încât autorului i s-au făcut propunerile Operei maghiare din Cluj, de a cânta, ea, pe româneşte, învăţând textul valah, lucrarea înlăturată de complexele personagii de stat şi comună bănăţene. Năpasta domnului Drăgoi a fost schiţată într-o zi, din instrument, în auzul direcţiei Operei Române din Bucureşti, care avea, se pare ştiinţa, despre neaşteptata ivire bănăţeană, de la defunctul maestru Kiriac. în câteva minute, vântul nou care se ridica din partitura Năpastei a îngheţat surâsurile de scepticism ale auditoriului, şi cei de faţă au recunoscut în munca de inspiraţie adâncă a domnului Drăgoi, accentul codrilor mari.
    Iac-aşa. Pe când o lume întreagă se sterilizează în cerşirea unui împrumut şi în atitudini de stupiditate politică mar-moree, ni se naşte pentru consolări şi pentru măgulirea încrederii neînfrânte în vigorile autentice ale poporului nostru, batjocorit de incapacitatea concretă şi sigură a stăpânilor lui, un mare meşter de muzică tare.
    Am avut plăcerea să cunoaştem pe domnul care poartă numele de Sabin Drăgoi, simplicitatea lui leală, înfăţişarea lui puternică, de zimbru cu obrazul palid şi greu, şi să strângem bărbăteasca lui mână masivă de bronz. în ochii lui umezi scăpăraţi de-o negreaţă de fier fulgerătoare am identificat ceea ce nu se zăreşte decât în fundul apelor, în vârful piscurilor înstelate şi-n căutătura sigură a sălbăticiunilor răpitoare din văzduh.
1928
             MUTUL DE LA RADIO
   Aţi intrat vreodată într-un sat, stingherit departe de linia principală?... Drumurile desfundate duc prin mijlocul
PUBLICISTICĂ
155
ogoarelor, iar dacă-ţi iese-nainte o pădure, trebuie să deshami în margine, până se face ziuă să găseşti poteca. Dacă ai nimerit în sat, numai lătratul câinilor e semn omenesc. Colibele s-au destrămat în noapte, iar flacăra şi focul ţin de blesteme şi vrăji.
    De cum se lasă întunericul, toate oraşele din preajma României îşi vorbesc cu undele fermecate. România e mută, ca un sat cu luminile stinse.
    Radio român, în zilele noastre, a luat locul mutului de la manutanţă. Există şi nu l-a văzut nimeni. încasează taxe şi nu vorbeşte.
    Am ascultat, în ultima duminică după-amiaz, o conferinţă în limba poloneză, una în limba cehă, una în limba germană şi una în limba ungară. Polonezii, cehii, germanii şi ungurii din România s-au putut socoti în ţara lor. Noi am făcut sforţări, în România, să fim germani. Deasupra României au vorbit toate glasurile, în afară de cel românesc. Şi în timp ce armatele noastre, pe jos, bat mii de kilometri, de la o frontieră la alta a ţării, s-o apere, armatele streine năvălesc pe sus, prin văzduh, şi ne invadează cu simfonii, cuvântări, recitări şi viori irezistibile.
    Un bun prilej a avut totuşi zilele trecute Radioul român să-şi semnaleze existenţa şi să poată cere, fără ruşine, birul unor unde trimise de alţii: concertele simfonice ilustrate de Enescu. Radio român a şi vestit că duminică, la ora unsprezece înainte de amiaz, concertul de la Ateneu va fi transmis întregii ţări şi oraşelor din streinătate care ne cântă gratuit, în fiecare seară, într-adevăr, exact la ora unsprezece înainte de amiaz Radio român s-a prezintat şi în sfârşit a anunţat:
    —     Alo!... Radio P.T.T. Concertul simfonic de la Ateneu, anunţat azi pentru ora unsprezece precis, nu va mai fi transmis, din pricini independente de voinţa noastră.
    .. .Noroc că la aceeaşi oră, după ce am transmis mutului de la Radio român câteva felicitări specific naţionale şi
156
TUDOR ARGHEZI
profund familiale, Budapesta ni se oferea cu două rapsodii de Liszt, la piano şi viori.
1928
           ELOGIUL BUCUREŞTILOR
   Au ieşit anul acesta din ţară - s-a numărat - o sută de mii de familii, cu cinci miliarde lei. Datoria statului nu este cu prea mult mai mare şi se poate crede că celui ce a cheltuit cinci miliarde pentru o plimbare teoretică de sănătate, de obicei ostenită de două călătorii, compensând printr-un deficit real câştigurile abstracte dobândite, i-au rămas douăzeci intacte.
   N-am voi să asuprim defel şi să violentăm libertatea nimănuia din cei care preferă, justificaţi de lăcomia sălbatică a negustorilor de climă* de apă sărată şi de munte, organizate în primul rând de către călătorii în străinătate, acţionari ai întreprinderilor destinate celor rămaşi acasă - să-şi cheltuiască economiile dincolo de fruntarii. Cu simplicitate, indicăm în treacăt că bani, artificiali sau naturali, tot se găsesc, în vreme ce vârtejul crizei generale, marcat prin lipsa bancnotelor din buzunarele mici, devastează oraşul şi câmpul.
   Toţi câţi se întorc din străinătate au o injurie suplimentară de adaos la înjurăturile cetăţenilor români rămaşi să fumeze praf şi să bea limonadă, la Bucureşti. Capitala noastră e cea mai infectă din Europa, desigur, dar s-a oprit cu mult în urma chiar a capitalelor din Balcani. Turcii au progresat atât de mult încât, adoptând instituţiile cele mai noi şi mai suedeze, au uitat să se şi scarpine, de când îi guvernează Kemal-Paşa, care le-a eliminat din cultură, odată cu haremul, odată cu turbanul, şi puricii din zăbun. De cum cobori subt Dunăre, civilizaţia cea mai sticlitoare se răsfaţă în priveliştea călătorului român uluit.
PUBLICISTICĂ
157
Ga să nu se mai murdărească niciodată, popoarele din Balcani au adoptat cămăşi de sticlă, care se şterg numaidecât cu batista, şi ghete de alamă, frecate cu „Putzin“ şi cu „Solarină“. Trotuarele se întreţin cu ceară de parchet şi primăriile nu mai mătură, fiecare casă şi uliţă fiind în legătură, printr-un maţ estetic, cu un vast rezervor central, de felul cazanelor uriaşe ale uzinei noastre de gaz, şi care absoarbe totul prin electricitate. Turcii au ajuns să nu mai aibă nici scuipat, nici acel material urât al nasului, numit româneşte muci. Cât priveşte privăţile, care sunt de asemeni cu electricitate sau cu un gen de raze, mai puternice sută la sută decât curentul electric, ele miros a altceva decât în România, aşa încât s-ar zice că popoarele orientale nici nu se mai hrănesc decât cu rădăcină de micşunele, cu pudră impalpabilă şi cu pastă de dinţi.
    Totuşi, Bucureştii sunt un oraş frumos, şi care se mai înfrumuseţează. Niciodată nu simţi, incomparativ, sufletescul agrement al capitalei noastre bârfite de trei sute şaizeci de ori pe an, ca după o convalescenţă sau după ce părăseşti odaia unui bolnav, cu care te-ai închis câtva timp, ca să-l îngrijeşti. Deschizăturile mari ale Bucureştilor: Şoseaua, Cotrocenii, Oborul, Văcăreştii, Filaretul sunt ca nişte imense bijuterii în amurg. O frumuseţe cu sute de bolţi descrescute, face drumul de aur şi cerul de peruzea galbenă şi rubinie, din răscrucea Bulevardului cu Calea Victoriei, către Ciurel. Şi în interiorul acestui vast apartament, care e capitala, zi pe zi, se răscroieşte un colţ şi se descifrează o intenţie. Bulevardul Dinicu Golescu, pardosit cu lanuri de flori, e o grădină englezească lină şi corectă. Bulevardul cel nou, ivit după suprimarea peninsulei din dreptul palatului Şuţu, străluceşte cu un desen de splendidă puritate care se va defini după mutarea cavoului Brătianu într-altiă parte. Bulevardul Schitu Măgureanu, cu podul nou, cu candelabre, cu retezarea terenului Arhivelor, e un centru de mare lumină citadină şi a
 158
TUDOR ARGHEZI
devenit o piaţă de circulaţie compactă. Si de acolo, drumul Dâmboviţei intră leneş în ceruri, ca o şosea de poveşti.
     Şi pretutindeni, în toate sectoarele se munceşte tăcut, spornic, repede şi frumos — şi liniile electrice ale tramvaielor intră zilnic cu globurile lor astrale şi cu jucăria vagoanelor iluminate în farmecul perspectivelor neîncetat sporite, ca nişte arcuri de prestidigitaţie, unele dintr-altele, până-n zările noi.
     Ne deschidem ochii... Oraşul nostru e frumos şi seamănă numai cu el însuşi. Aplecaţi către lumina din gârlă, făceam cu bolnavul meu discretul elogiu al doctorului Costinescu şi ne părea rău că, necăjit pe rapidităţile sectorului de Verde, Coco a condamnat într-o zi târnăcopul binevenit dar nemilos al primarului, domnul Mincu, şi subt frumuseţea reală a Bucureştilor ne împăcăm în dorinţele de împlinire cu toată lumea...
1928
           CREDITORUL DEBITOR
   S-a luat obiceiul ca orice observaţie făcută domnului stat sa fie privită drept trădare de patrie. Bolşevismul, la noi, nu se caracterizează printr-un ideal social, ci prin ponegrirea defectelor actuale, iar cei mai de seamă bolşevici şi cei mai periculoşi se pomenesc a fi tocmai cei care simt şi cer tămăduirea leprei şi pelagrei statului. Statul fiind apoi o fiinţă abstractă, cei care-1 reprezintă şi-au însuşit toate prerogativele abstracţiei, chiar când intervine în joc abstracţia prostiei lor. „în numele legii“, orice vardist îşi închipuie că poate trage cu revolverul în puterea nopţii după câini vagabonzi, după cum pe la sate, investit cu autoritatea Ministerului de Interne, notarul crede că poate cere nevestelor tinere cu bărbaţii plecaţi în armată, să fie primit în odăile cu busuioc şi în cearceafurile lor.
PUBLICISTICĂ
159
    Statul, deşi concept platonician, are totuşi nevoi băneşti concrete. Setea de bani, statul şi-o potoleşte cu ajutorul contabililor şi casierilor săi. în numele statului, aceşti domni comit, cu gravitate, incorectitudini care, pe socoteală proprie, s-ar numi tâlhărie.
    Trebuie să amintim că statul întreţine un Minister al Justiţiei cu tribunale de diferite grade şi specii, distribuite pe întreaga suprafaţă a ţării. Cetăţeanul care nu-şi plăteşte datoriile, e declarat în stare de faliment, i se vând lucrurile din casă, bijuteriile nevestei, cărţile copiilor şi e - uneori - arestat. Când un cetăţean are la o bancă în depozit un milion de lei şi face un împrumut de o sută de mii, pe care nu-1 plăteşte, acel cetăţean nu este declarat în stare de faliment, ci i se scade doar din milion suta de mii de lei datorată.
    Statul care veghează la aplicarea dreptului comercial, cu poliţie şi jandarmi, cu tunuri şi avioane, scoate în vânzare, cu bătaia tobelor la poartă, maşinile unui industriaş sau mărfurile unui negustor, pentru neplata unor impozite de câteva mii de lei — deşi statul e debitorul acelor cetăţeni cu câteva milioane.
    Statul, care se crede creditor pentru două mii de lei, e debitor pentru un milion de lei, şi socotind că are dreptul să nu achite milionul, îţi vinde cenuşa din vatră pentru acei două mii de lei - şi toată lumea e de părerea lui căci e stat!
    Faptele de acest fel sunt nenumărate.
    S-ar părea că, înfierbântaţi de spirit revoluţionar, cerem înlăturarea conceptului stat...
    Deloc!... Cerem ca acei doi sau trei domni ai statului încărcaţi cu lefuri, diurne şi uneori cu supravegherea relaţiilor dintre ideal şi real, să supuie statul unor moravuri sancţionate tot de stat, dar pe spinarea altora, mânu militari.
    Şi, la urma urmei, nu cerem nimic: domnul stat nici nu citeşte...
1928
160
TUDOR ARGHEZI
      MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ
                            VII
                         Politică
    40.    Copiii de mâzgă de carne, ai statuilor de material consistent, trebuiesc verificaţi de un tribunal critic, care să raporteze anual faptele la unitatea de valoare şi să cântărească volumul intelectului, neîncetat.
    S-a ivit cazul fiilor de momâi de piatră şi bronz, care departe de-a egala facultăţile părinteşti, dar presupunându-se pe temeiul ereziilor născute automat, că valoarea nu poate da naştere la neant, s-au dovedit a sta dedesubtul inteligenţii medii acordată de ştiinţă găinilor din bătătură.
    Accesele de dictatură impertinentă ale timidităţii au fost zămislite cu semnele unei suveranităţi naturale şi tăcerile mohorâte s-au confundat cu meditaţia şi speculaţia abstractă. Un om care tace neclintit şi riguros este de cele mai multe ori un prost adevărat.
    Negreşit, proştii sunt utili şi suportabili în funcţiunile de subordine mică. Trebuie să ne ferim însă de prostia prinţilor şi a conducătorilor, instalaţi prin autoritatea statuilor din familie şi a portretelor în ulei. S-au văzut imbecili taciturni ţinând pe loc viaţa şi dezvoltarea milioanelor de oameni, câte zece şi douăzeci de ani, care înmulţiţi cu numărul dau milenii, cu neputinţă de calculat, de stabilitate în dobitocie.
    41.    Să considerăm pe fiecare nou-născut, în sineşi, independent de familie şi de moşteniri cifrate statistic şi dosite de la fisc. Să nu acordăm leagănului salutul datorit mormântului. „Je suis un berceau qu une main balance au fond dune caveau. SilenceSă nu legănăm leagănele pruncilor în academia cimitirelor.
PUBLICISTICĂ
161
    42.     La recrutare se măsoară înălţimea tinerilor nudă şi perimetrul toracic, medicul militar neputând să fie mulţumit cu ceea ce se şopteşte în mahala, că pieptul recrutului e de aramă şi că puterile lui pot să ducă-n dinţi, de pielea spinării, un taur. Tuberculoza cântă în aparenţele voluminoase ca-n nişte trâmbiţi cu tobă şi un pisoi dă peste cap un elefant de mucava. în politică, domneşte câte un neputincios, pe care nu 1.-a examinat nici un juriu şi nici un medic - şi câteodată neputinciosul e întunecat şi de o nebunie molcomă, manifestată într-o explozie târzie, după ce răul a fost făcut.
    43.     Nu te încrede, domnule ministru, în norocul statuii nelimitat şi nu deduce din metalul părintesc dreptul dumitale de a fi inteligent. Există o formă de paralizie progresivă foarte lentă. Pipăie-te zilnic şi întreabă-te dacă nu aparţii categoriei încete, ca acel predecesor al dumitale, care închipuindu-şi, într-o dimineaţă, la bătrâneţe, că este câine, a ieşit în stradă şi s-a pus să latre la Casa de Depuneri şi la Ministerul de Finanţe. Examinat de medici, după ce a fost legat şi dus de curea în străinătate, medicii au întrebat cu ce s-a ocupat bolnavul înainte de a se apuca de lătrat, şi li s-a răspuns că a fost douăzeci şi cinci de ani prim-ministru. „E de treizeci de ani nebun", au spus medicii străini.
    în ţara lui, medicii se luptaseră ca să-i placă şi să capete posturi, catedre şi ministere.
    44.     Dacă o comisiune de medici care ar avea sarcina să ţie şedinţe cu caracter naţional şi să aprecieze actele de sănătate mintală ale conducătorilor, după normele paraliziei şi ospiciilor, ar publica un buletin ştiinţific, arătând gradul demenţei atinse de activitatea dumitale funebră, dumneata te-ai supăra, domnule ministru. Dar noi nu ne-am opri la supărarea dumitale. Te-am invita să intri într-un automobil închis, făgăduindu-ţi că mergem cu dumneata la un teatru de
 162
TUDOR ARGHEZI
păpuşi, dumneata ai crede şi te-ai pomeni instalat confortabil într-un balamuc de elită, în raport cu proporţiile statuii care te-a precedat. Ai scăpa de principii, de vederi generale, de iubirea de patrie şi de încăpăţânarea de a o face fericită numai dumneata.
     45.     îndoiala este necesară. îndoieşte-te, domnule ministru de chemarea dumitale, de priceperea dumitale, de preciziunea dumitale intelectuală. Nu vezi? Jur-împrejur, toată lumea, fără excepţie, începând cu scumpa soţie, te crede: o parte prost şi altă parte nebun. Urmăreşte ochiul subalternului, căruia îi dai un ordin. Reţine efectul cuvintelor dumitale scrise şi grăite. Vezi cum se uită la dumneata partizanii dumitale politici. Caută cauza pentru care toţi oamenii politici străini îţi făgăduiesc tot ce doreşti în timpul convorbirilor, şi nu-ţi dau nimic după aceea. Românii au spus că eşti nebun. Franţuzii au văzut-o. Englezii s-au convins. Toată Europa, în care călătoreşti adeseori, ca un aiurit, zice: e nebun, e prost. Numai dumneata ai rămas de părerea că însemnezi mai mult decât părul cu mătreaţă, pe care bărbierul îl scoate din dinţii pieptenului şi-l aruncă sfârâind în foc. Dumneata mai sfârâi un timp. Opreşte-te, dragă domnule ministru.
     în cursul unei călătorii vei face poate ca fostul preşedinte republican. Vei ieşi din tren pe fereastră şi, prezintându-te fără guler, vei spune pe franţuzeşte, cu un accent moştenit în sânge odată cu bronzul: Mon pays a grandi par mon effort... Nous avons beaucoup de mals... Veuillez me donner un verre deau... je me sens fatigue.
     Numai te rog să ieşi mai repede pe fereastra vagonului. Maladia dumitale latentă poate să mai dureze zece ani până la regretabilul accident.
     46.     Să nu faci cumva greşeala să crezi că eroarea existenţei dumitale provoacă cel puţin mila cuiva şi că, a treia zi după
PUBLICISTICĂ
163
 moarte, se va putea citi elogiul dumitale în gazete. Toată lumea te blestemă şi te înjură. Morala dumitale, rigidă ca o prăjină, echivalează în viaţa poporului, pe care îl duci la pierzanie, cu milioane de asasinate, de strangulări rapide, de asfixii, cu morţi violente fără vărsare de sânge. Te blestemă femeile, te blestemă pruncii: ca un paşă prădător în proprie ţară şi otrăvitor de izvoare, le-ai otrăvit laptele şi aerul liber. Demenţa dumitale, ivită în veacul slobod, când nu mai poţi arde oamenii de vii, smulgându-le, în timpul preparativelor, unghiile cu cleştele, frigându-i între degetele picioarelor şi la subsuori cu undreaua roşită în foc, crăpându-le ochiul cu cioburi de sticlă, despicându-le urechile şi limba cu ace întoarse ca undiţa, procedează prin constrângeri legale. Ai ridicat legi peste legi, pe marginea cetăţii, cu capete tăiate înfipte în vârf. în fiecare zi ţi se pare că n-ai unelte legale destule şi adaogi snopi de suliţi la vastul depozit de lănci şi ţăpoaie din sala de tortură a statului dumitale.
    Legalitatea furioasă în care te fereci e lucru, zic, de nebun. Stai pe loc, omule, şi culcă-te puţin pe sofa - şi caută-te.
    Vine ziua în care n-ai să mai poţi nimic stăpâni din abstracta-ţi turbare şi când vei scoate armata să împuşte pe cei ce te blestemă şi pe cei ce te râd. Atunci te vor vedea cetăţenii umblând cu un briceag deschis în mână, retezând buzele şi nasul celor împuşcaţi şi adunând în buzunare zgârciurile sângerânde, ca să le numeri acasă, hienă umană, cioclu frigid.
    —  Du-te, du-te! îţi şopteşte bezna.
    —      Vino, vino! te cheamă praful, în care joacă în pielea goală dracul cel galben.
    —  Drept înainte!...
 1928
164
TUDOR ARGHEZI
              HIBRIZII ŞI GARSONII
    Cărturarilor români care cred în rostul sentimentului religios şi în nevoia culturală de un cler sufleteşte puternic şi cu atât mai curat cu cât treptele lui se înalţă, le este foarte cunoscută figura cinstită şi luminată a părintelui arhimandrit Daniil Ciubotariu, fostul - fost pentru că a fost scos din stăreţie - fostul stareţ al Mănăstirii Neamţului, care trebuie socotită, pentru trecutul ei, printre universităţi, şi pentru activitatea pornită din zidurile şi clopotele ei, de către stareţul dat afară din stăreţie, ca o şcoală de educaţie monastică integrală. Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, în împărăţia căruia cade Mănăstirea Neamţului, se opinteşte din tot trupul lui ridicul şi din toată râvna lui necăjită, să dărâme mănăstirea şi să o mânjească, oprit în loc în pipernicita lui meschinărie, sălaş al celui mai prostesc şi mai încapabil umflat orgoliu, de modestia şi inteligenţa activă a stareţului Daniil. Mitropolitul Pimen e un fost preot de mir, călugărit după moartea preotesei, cu scopul de a se afla în trebile de sus, neputând stârpitura-i duhovnicească nimic realiza în treburile de jos. El împărtăşeşte cu alţi episcopi actuali, de aceeaşi provenienţă, călugăriţi pe un mormânt de preoteasă, o ură animală instinctivă împotriva chiar a principiului care le permite să paraziteze şi să facă muşiţă în capul bisericii lui Ştefan.
    Pe temeiul unei legi de reorganizare a clerului, întocmită de Take Ionescu, subt inspiraţia câtorva titraţi naivi, care au crezut că viaţa românească începe de la licenţă şi de la doctorat şi că un pergament echivalează prin terminaţiunea lui de lexic cu un medicament, preoţii de mir, care sunt la locul lor cu justificarea lor, au putut să se strecoare în treptele de conducere ale clerului, la masa lui vodă şi în Senat, după ce soţiile le-au murit de o moarte mai mult sau mai puţin naturală.
    Take Ionescu, prevenit totuşi de călugării remarcabili din epoca lui, nu s-a aşteptat ca legea lui să clocească şi să puie în
PUBLICISTICĂ
165
existenţa delicată a sufletului românesc un hibrid, pe care natura îl stârpeşte îndeobşte oriunde îl prinde, şi dintre animale şi dintre oameni. Arhiereii de origină preoţească nu mai sunt nici preoţi şi nu devin nici călugări, părăsind o baştină şi neputând să se confunde într-alta. Ei seamănă bisericeşte cu acel tip de gargonne, care încetând să fie femeie când încalţă pantalonii, e în nestare să devie bărbat din pricina prezenţei în pantaloni a lucrului abandonat. Cu preoţii ei sunt arhierei, şi cu călugării nu mai pot fi măcar preoţi, şi statul îi conservă în mod administrativ şi artificial pentru naţie, care, vie şi sănătoasă, se depărtează zilnic de ei şi din pricina lor de biserică.
    Lupta pe care o duc împotriva călugărilor episcopii şi arhiereii este firească, întrucât ei trăiesc în zigzag între două sănătăţi, sănătatea poporului şi sănătatea mistică. Dacă nu ar fi sprijinul statului, inatent la cauzele reale de destrăbălare sufletească a poporului şi condus de miniştri, care pentru portofolii şi partide uită că naţia continuă şi fără dânşii, ca un fluviu, ocolind creaţiunile de paie puse ca nişte momâi în cânepă, ca să-i modifice ritmul şi desenul, şi episcopii ar fi lăsaţi să-şi agonisească motivele de fiinţă şi de durată în libertate, ei ar fi devoraţi de timp şi de călugări, ale cărora origini seculare au fost mărturia în timp a tuturor victoriilor întovărăşite cu marile vieţi.
    în această problemă, care întrece în valoare şi succesiunile la guvern şi un împrumut internaţional, care se face sau nu se face, trebuie spus şi repetat cuvântul întreg, ca să încapă întreg în auzul oamenilor noştri politici. Publicăm deocamdată scrisoarea următoare, pe care ne-o trimite un preot, al căruia nume îl scoatem din iscălitură, ca să-l ferim de răzbunările hibrizilor, ambigenilor, eunucilor şi garsonilor din Sinod.
    „Stimate domnule Arghezi,
    Lavra Monastirei Neamţu, din cauza relei conduceri, este într-o stare de jale.
166
TUDOR ARGHEZI
    Părintele arhimandrit Daniil Ciubotarii, fostul ei stareţ, prigonit de mitropolitul Pimen şi de actualul stareţ Nicodem Munteanu, plecat cu ruşine din episcopat de la Huşi şi de la arhiepiscopia Chişinăului, zace în spital de o lună de zile. Toată truda părintelui Daniil este reprimată şi pângărită de cei care trebuia să-i dea sprijinul şi ajutorul necesar ca opera începută de el să fi dat rezultate şi roade bune şi frumoase călugăreşti.
    Ucenicul părintelui Daniil, tânărul doctor protosinghelul Laurenţiu Busuioc, fiul Monastirei Neamţu, pe care anume îl crescuse şi-l pregătise, care de-abia acum un an venise de la Strasbourg, plin de râvnă şi dragoste la metania şi la stareţul lui, pentru conducerea seminarului monahal de la Neamţ şi a tipografiei, din cauza mizeriilor făcute zilnic de aceşti stricători de suflete şi de instituţii de credinţă, a trebuit, zdrobit sufleteşte, să plece de la Monastirea Neamţu, tocmai la Oradea Mare, profesor la o catedră de la Academia de acolo. în prezent, Monastirea Neamţu este complet dezorganizată, şi fapte grozave se petrec acolo ca-n Sodoma şi Gomora, după cum denunţă alăturatul ziar „Curentul", de care cred că aţi luat cunoştinţă. Vă rugăm stăruitor apăsaţi condeiul şi daţi ajutorul de care dispuneţi ca să se înlăture răul măcar, dacă cel puţin nu se poate lua măsuri împotriva înbuibaţilor şi pângăritorilor de cele sfinte. Ce fericire ar fi pentru Monastirea Neamţu să se poată reabilita la locul lui părintele Daniil şi să-şi poată aduna iar ucenicii pe care i-a risipit eghemonul de la Iaşi.
    Mitropolitul Pimen, în fiecare an, de hramul Monastirei Neamţu, «înălţarea Domnului», se duce acolo, nu de evlavie sau pentru mângâierea sutelor de mii de credincioşi din Moldova, Bucovina şi Transilvania, să-i hrănească sufleteşte, ci ca să încaseze câteva zeci de mii de lei, adunaţi de la pomelnice şi sărindare, slujite şi muncite de călugări cu prilejul acestei serbări mănăstireşti, de parcă n-ar avea destul câtă leafă ia de la mitropolit, pământ, pădure şi câte alte diurne şi fel de
PUBLICISTICĂ
167
fel de jupuieli de pe sfinţiri, plus venitul de la racla cu Sfintele Moaşte ale Cuvioasei Paraschiva.
    Anul acesta, de la hramul Monastirei Neamţu, mitropolitul Pimen, cu camarila lui de la Iaşi, a încasat numai douăzeci şi cinci mii lei, lăsând călugării tot rupţi şi jegosi, făcându-i boi şi proşti.
    Monastirea, seminarul şi tipografia Monastirei nu sunt decât monopolul mitropolitului şi stareţului Nicodem Munteanu, fost episcop de Huşi şi arhiepiscop la Chişinău.
    Craii răutăţilor, Pimen cu nepotul lui Ghenadie de la Buzău şi Nicodem de la Neamţu, parcă anume sunt juraţi să distrugă tot în calea lor şi să lase în urmă numai dărăpănare şi jale.
    Cu toată dragostea şi Domnul să vă răsplătească cununa dreptăţii".
    E de datoria noastră de servitori şi slujbaşi ai celor sufleteşti, să revenim.
1928
         POVESTEA PRINŢILOR SAŞII Fabulă
   Trecându-şi inelele din degetele stângii în degetele mâinii drepte, povestitorul vorbi:
   A fost odată un împărat bun, învăţat şi bătrân, care avea douăzeci şi doi de prinţi şi prinţese, adică de copii, urmaşii împăraţilor nefiind nici de-o seamă nici de-o carne cu moştenitorii oamenilor de rând şi părând numai după înfăţişarea dinafară că ar fi la fel cu ei.
168
TUDOR ARGHEZI
    Prinţii crescură an de an cu prinţesele, depănându-se liniştit prin gaura de ac a timpului, ca nişte mătase, şi împle-tindu-se unii cu alţii. Când cel mai mare avea douăzeci şi doi de ani, cel mai mic era născut de curând. Pe când unii începeau să guste vinul şi tescovina, alţii se găseau cu ţâţele în gură, ale doicilor, aduse din ţările străine, iar cei care începeau să călărească se întâlneau cu cei care umblau de-a buşile sau pe băţ poleit. Cu ajutorul bunului Dumnezeu, împărăteasa dete născare în fiecare an la câte un prinţ, şi prinţii creşteau şi se făceau frumoşi.
    înzestrată cu prevedere, împărăteasa puse să li se facă fiecăruia din ei câte un palat în oraş, câte un palat la munte şi câte un palat la mare, zidind şaizeci şi şase de palate, în care prinţii, în vârstă de a umbla singuri, petreceau câte trei luni pe an, după timp, fugind de căldură în palate reci, şi părăsindu-le ca să se mute în palatele calde, iar al patrulea rând de trei luni petrecându-1 în călătorii, ca să înveţe deprinderile bune ale altor popoare, făcătoare de corăbii care plutesc pe apă şi de tărgi care zboară-vânt. Cele şaizeci şi şase de palate fură dăruite cu şaizeci şi şase de moşii, cucerite în războaie, pentru ca prinţii să se bucure şi să se desfete, şi împăratul se pregătea să-şi împartă puterea şi ţara în douzeci şi două.
    Un preot după rânduiala lui Melchisedec făcu într-o zi socoteală de belşugul care va pogorî pe spinarea ţării când fiecare din cei douăzeci şi doi de prinţi şi prinţese, făcându-se patru sute optzeci şi patru de prinţi cu o mie patru sute cincizeci şi două de palate şi cu tot atâtea moşii — şi rugă pe Dumnezeu să se întâmple acest lucru cât mai deplin, ca să nu mai rămâie nici o bucată de pământ rândăşesc, ci binecuvâtarea Domnului să se lase peste fiecare fir de legumă şi iarbă, ca să se facă astfel împărăteşti.
    Socoteala şi rugăciunea preotului nu se împliniră însă, căci prinţii sufereau de o meteahnă, umblând ca vânturile şi
PUBLICISTICĂ
 169
fierbând, ca valurile, găsindu-se rău fieştecare din ei, ori în ce loc s-ar fi aflat, ca nişte suflete ale argintului viu. Când se duceau pe apă voiau să fie pe uscat, şi îndată ce se aflau pe uscat se întorceau pe apă, şi toată viaţa lor se trecea, neştiind unde să fie mai bine din două şi din trei. Dacă se întâmpla să aibă a se hotărî dintre patru, sufletul lor nu mai avea astâmpăr şi ochii lor nu mai cunoşteau somn. Apoi, obişnuindu-se să fie traşi în câte două părţi deosebite, le-a rămas prinţilor deprinderea minţii de-a face câte două lucruri la fel dintr-unul singur, care le ieşea înainte. Pricină a fost că li s-a zis în cronici „prinţii saşii", adică simţind îndoit, după cum saşii ochilor văd în loc de un cal doi, dintre care unul verde.
    împăratul, căruia îi plăceau hulubii, avea o curte plină de coteţe cu porumbiei, înmulţitori ca şi neamul lui, fie-i numele lăudat. După ce se năşteau câteva rânduri, rândurile de mai nainte piereau în zări şi nu se mai întorceau, târâte pe tărâmurile altor împăraţi, de către câte un hulub năzdrăvan, crescut într-adins prin columbare, ca să fure şi să aducă acasă, la stăpânii lui, stolurile dintr-alte ţinuturi.
    Ca şi hulubii, prinţii au pierit în văzduhurile care se îngroaşă la marginea pământului. Unul stătuse locului, de teamă să pornească, iar după ce a pornit şi a ajuns, a rămas lipit acolo unde a poposit, de teamă să se întoarcă, vroind necurmat să se întoarcă, pentru că nu putea să rămâie, şi rămânând totuşi, pentru că nu putea să se întoarcă. De câte ori îl apuca dorul de-acasă, el poruncea să i se umple cuferele şi, după ce cuferele-i erau pline, le desfăcea, întrebându-se de ce le umpluse, şi după aceea de ce le-a golit. Atunci îl apuca un necaz, de la început, că plecase, şi povestea semenilor lui că el nu a plecat nicicând şi că prin somn a fost scos de către strigoi şi strămutat, fără să ştie, departe; şi cum împăratul s-a rugat de el, prin solie, să se întoarcă, el răspunse că nici nu a plecat, însă cu toate acestea că nici nu se va mai întoarce.
170
TUDOR ARGHEZI
    Şi aşa, au trecut anii şi de câteva ori s-au ivit frunzele din nou în păduri, frunzele care ning toamna şi îngroapă. Pe subt pătura mormântului a mai umblat câtva timp mişcarea lui, şi în urmă s-a stins. Şi tocmai când nu se mai vădea nimic de subt pământ, a plecat la drum nemărginit şi prinţul următor, care crescuse, şi nici de urma lui nu s-a mai ştiut, de este viu sau de este mort, până ce toţi copiii împăratului au plecat şi nu s-au mai întors, dorind să se întoarcă şi dorind să rămâie, deopotrivă şi în acelaşi timp.
1928
                       OPTIMISM
    Ţi-o spun, ca medic şi ca om de laborator mai ales: toate progresele medicinii nu reprezintă faţă de aspiraţiile finale ale savantului, care în idealurile lui adevărate se întâlneşte cu năzuinţele de durată şi de reînnoire ale omului, decât o epocă; să o numim epoca uşurărilor momentane.
    Viaţa noastră, descompusă în momente, din care ultimul, vorba dictonului, ucide, şi pe care, pe unele, jumătate din toate, le dormim, şi pe celelalte le trăim, mulţumită unui mister nu îndeajuns admirat, împletind zilnic întunericul cu lumina, visul cu realitatea, prezentul cu uitarea, conştientul cu inconştientul, comportă durerile divizionare, cuprinse în marea durere, de-a nu ne putea încă reînnoi.
    Laboratorul ne-a pus la îndemână, încet-încet, pentru suferinţele imediate, o serie de mijloace, pe care neastâmpărul nostru şi snobismul le-au banalizat şi, în torentul zilei, descărcat şi reîncărcat continuu, ca un tren cu mărfuri variate, nu le preţuim după merit.
PUBLICISTICĂ
 171
    Un nasture de piramidon, înghiţit în timpul unei dureri de cap violente, ne scapă numaidecât de o tortură, pe care altădată o aşteptam câteva zile inactive să treacă singură, prin sinucidere sau calm. Şi efectul acestei simpatice pastile albe, e întodeauna identic, procedând prin lărgirea vaselor de circulaţie şi împingerea sângelui, mai abundentă, pe canalele lor. Accesul de friguri este suprimat pe loc prin chinină, un alcaloid: suferinţa se înlătură ca o înţepătură de viespe. Temperatura în infecţii cedează după o injecţie de argint. Opiul rupe o crampă instantaneu. Iodul grăbeşte cu mie la sută vindecarea vegetativă, care somnolează ca un remediu adaos Ia carne odată cu construirea ei.
    Manipulând otrăvurile vindecătoare, laboratorul a intrat biruitor în universul bacteriilor, pe urma unei reverii care a dat intuiţia că relele pot să fie văzute şi culese cu ajutorul unui ochi de cristale. Şi suntem numai la început: în sânge, bacteria reproduce, pe dimensiuni restrânse infinit, lumea constelaţiilor infinit întinsă. Câteva din aceste satanice prezenţe sunt ucise cu metale, distribuind fiecăreia fracţiunea necesară din atom, ca să-l omoare. Născocind seringa, floreta medicală, care lucrează de-a dreptul în sânge, elegantă, subtilă, laboratorul a găsit o armă de recompunere, vecină cu uneltele necunoscute şi pierdute, cu care a fost fabricat miracolul organismului, cu splendidele-i complicaţii în simplicitate. Potrivind pe cheie, lacătul cel mai obscur se descuie la o simplă apăsare.
    O nouă epocă, din epoca laboratorului: răsucirea maladiilor unele cu altele, pentru suprimarea uneia din ele; laboratorul s-a ridicat până la natură şi lucrează pe liniile ei de adiacenţă. Provoc o boală, ca să înlătur boala pe care o urmăresc. Gonococul şi spirocheta se înăbuşesc în temperaturile mari, obţinute în spiralele trupului prin stabilirea unei boli provocate. Şi te rog bagă de seamă că ideile precedează tehnica şi laboratorul, întocmai ca în poezie.
172
TUDOR ARGHEZI
     De chirurgie, ale căreia minuni se găsesc în stare de preludiu, vor povesti zilele ce vin.
     Toate actele de ştiinţă realizate, cu importanţa şi eficacitatea lor stabilă şi verificată, sunt însă încă în stare de abecedar, faţă de ceea ce aşteaptă omul de la savant şi laborator. Idealul rămâne întreg: refacerea organismelor, şi acest ideal este compatibil cu aşteptările omului şi cuprins în prevederile vieţii, prin necesitate. Dacă Edison va trăi trei sute de ani în loc de optzeci, omenirea întreagă va câştiga ceea ce dobândea mai nainte străbătând sute de vieţi şi de morţi şi numeroase veacuri. Nu este contra naturii ca inventatorul fonografului, al becului electric şi al unei lămpi amplificatoare, să găsească şi piatra filosofală...
     Noi, laboratoriile, ne îndreptăm către înlocuirea medicinii mijloacelor străine, prin vindecarea şi renaşterea automată a organismului însuşi, acţionând asupra unei glande sau a tuturor glandelor tainice, armonizate, conform câtorva ecuaţii ale naturii. Organele de proteză vor rămâne ca o copilărie, laboratorul ajungând cu vremea să înlocuiască un braţ, un picior, o dentiţiune, un ochi, prin dublul şi triplul lui, aflate principial şi esenţial, în sinteza organismului însuşi. Noi vom putea obţine în laborator o stare fizico-chimică analogă elementului de dospire, creştere şi maturizare din sânul pământului şi din sânul femeii, care de mii de veacuri repetă renaşterea după o lege fixă: ne rămâne puţin să o descoperim.
     Cu alte cuvinte, fii fericit: secretele mari vor intra în laboratoriile noastre ca nişte chimicale şi dacă dumneata nu vei apuca era măreaţă a reînnoirilor voluntare, decedează cu sufletul împăcat. Posterităţile dumitale vor trăi infinit, memoria nu se va mai pierde, şi urmaşii îţi vor păstra fotografia şi cartea poştală ilustrată, care după invenţiile recente se vor putea mişca, dând din ochi şi din buze şi râzând la copii...
1928
PUBLICISTICĂ
173
                          ACATIST
    Multe din manuscrisele ce ni se trimit sunt însoţite de câte o scrisoare pregătitoare. Afară de cele care ne laudă fără măsură, unele ne fac multă plăcere. Elogiul dur e ca injuria moale. Felicitările discrete şi sabia cu vârf, stau, unele, bine în snop, şi cealaltă bine pe şold. Ne plac îndeosebi scrisorile care exprimă o îndoială şi care aduc aminte bătaia în uşa de intrare, cu degetul încovoiat. Odată, vom publica o seamă de scrisori care, bune începuturi literare, întreceau valoarea bucăţilor literare alăturate.
    Scrisoarea cea mai puţin aşteptată este aceea care ne roagă să fim „binevoitori" cu un debut sau cu o continuare. Un corespondent ne-a citat un caz al nostru de „bunăvoinţă", ca să repetăm cazul faţă de el: fusese un simplu caz de merit, şi bunăvoinţa noastră lipsise. O singură bunăvoinţă suntem datori să manifestăm: corecta citire a manuscriselor, care, drept vorbind, cere. într-adevăr, nici un manuscris din curierul nostru, destul de bine aprovizionat, nu rămâne mai mult de câteva zile, în momentele de mare aglomeraţie, necitit; ba, neobişnuit, nici un manuscris nu a fost propriu-zis aruncat la ceea ce se cheamă coş. Ne opreşte să-l aruncăm sentimentul trudei cu care a fost întocmit, sporit de sentimentul că ni s-a adresat nouă de preferinţă: o atenţie cheamă pe alta.
    La începutul apariţiei „Biletelor de Papagal" am îndemnat pe toţi cititorii noştri să scrie: îndemnul poate să fie repetat după experienţă. Cu o sută de numere şi de zile mai devreme, formulam un rezultat, cu care nu s-au putut măguli publicaţiile literare mari: se iviseră, prin „Biletele" noastre, câteva condeie noi, câteva talente noi pentru literatura românească. Până la a doua sută de numere, ele s-au înmulţit. Ultima serie a dat, între alţii, un nou prozator, cu merite excepţionale, pe Ion Scâenaru.
 174
TUDOR ARGHEZI
    Scrisul nu e o arcană rezervată exclusiv unor domni învestmântaţi în odăjdiile unui ifos culminant. Oricine poate să scrie, cu condiţia să definească, în sinceritate strictă, partea lui de emoţie în emotivitatea totală. Pe lângă alte lucruri noi, netăgăduit reale şi autentice, „Biletele" au pus în circulaţie energia îndemnului şi au desfiinţat din presa literară obrăznicia scriitorilor cu o fărâmă de nume, de a batjocori de pe o catedră dictatorială, de hârtie, efortul poetului timid şi ofranda stelelor lui.
    După două sute de numere şi câteva apărute, „Biletele de Papagal" au primit şi scrisoarea următoare, pe care, fără să fi cerut autorizarea autorului ei, o reproducem aproape în întregime, ca din partea unui cititor observator. Cititorul nostru e un scriitor de medicină literară eminent şi singurul medic român actual cu o activitate de presă şi de literatură spornică şi divers interesantă. Doctorul Ygrec înregistrează rezultatele îndemnului nostru:
    „Domnule Arghezi,
    Din numerele «Papagalului» ce-mi sosesc, opresc din când în când un număr, şi colecţia astfel formată o s-o leg luxos. N-am făcut aşa ceva până azi cu nici o revistă românească.
    «Bilete de Papagal» m-au făcut să descopăr un lucru extraordinar, acum când mă apropii de sfârşitul etern: avem şi noi o literatură.
    Cine sunt neiluştrii necunoscuţi, legiunea ceea de nume absolut necunoscute în lumea literară românească, de care eşti înconjurat? Sunt talente extraordinare, care ar face cinste oricărei literaturi europene.
                                                             Dr. Ygrec“
    Domnul dr. Ygrec recunoaşte cu bucurie şi în scris o situaţie pe care alţii, mai reţinuţi, au recunoscut-o cu amărăciune numai prin grai şi înghiţituri. Faptul sigur este că „Biletele de Papagal" au modificat constelaţiile şi, pe lângă un
PUBLICISTICĂ
175
gen nou de literatură, al ţesăturii adânci pe suprafeţe mici, au provocat o mişcare literară reală, zveltă şi de cea mai recentă tinereţe — fără toboşari, fără universitari, fără sârbe naţionale, înecând impertinenţele cu fastul ieftin, lichelismul pedant cu cochetărie şi gongoric şi pretenţia groasă, într-o invazie de agere puteri. Până la finele unui an de apariţie, foaia noastră, cea mai minusculă din lume, va fi ridicat o recoltă şi mai mulţi secerători înalţi.
    Din nou: să scrie toată lumea, indiferent dacă izbuteşte mai mult sau mai puţin. Avem nevoie imperioasă culturală să alegem pe cei mai scânteietori dintre noi, nu din douăzeci, nici din cincizeci, nici din o sută, ci din sute şi mii de scriitori, pentru ca scriitorii cei mai buni să reprezinte o valoare cât mai apropiată de marile durităţi ale scării de selecţiune.
    Este tot aşa de adevărat, că în acelaşi timp ce am determinat pe cei ascunşi să se producă, eliminam din paginile noastre, câteodată, pe unii scriitori, care, infatuaţi de un accident favorabil, şi-au permis să ne impuie manuscrise afectate şi nule ca pe nişte giuvaiere - singurele aruncate la coş.
1928
          STILUL INSEMNIFICATIV
   Un ziar din Buzău, „Reporterul", publică un articol despre Cazul p.s.s. episcopul Buzăului, semnat de un alt apărător, al doilea, al îngerescului episcop. Domnul Ioan Măgură, din Galaţi, îşi pune toată firma subt iscălitură, pentru ca lipsa domniei sale de argumente să fie echilibrată de titlul de „Doctor în Drept". După o aluzie din articolul domniei sale, autorul pare trecut de vârsta discuţiilor şi ajuns la o stare
176
TUDOR ARGHEZI
sufletească venerabilă, împăcată şi cu pentru şi cu contra, care permite facerea dulceţurilor morale de toamnă.
    Tonul apărătorului, ţinut în vagonul existenţei, între cald şi frig, nu entuziasmează pe episcop, şi nici pe detractori nu-i face să sufere. E un exemplu onorabil despre ceea ce se numeşte nici prea-prea nici foarte-foarte, a soluţiei de mijloc, a unui spirit de perfectă academie pe divan, cu ciubuc, care începe cu elogii aduse adversarului şi sfârşeşte cu laude pentru împricinat, mângâind cu o mână pe unul şi cu cealaltă pe al doilea.
    Aproape că nici nu avem de gând să reţinem din proza domnului „doctor", considerabil de lungă şi de egală, obiectul, pe care îl înfăşoară cu trei coloane de ziar - şi dacă facem o menţiune de articolul domniei sale, este mai degrabă dintr-un sentiment de admiraţie literară, decât cu intenţia să i ne împotrivim. E multă vreme de când căutăm pentru manualul nostru de stil şi compoziţie, care se învaţă în liceu, un citat caracteristic despre posibilitatea de a seri citeţ, cu un vocabular ales, despre lucruri importante, fraze corecte şi paragrafe cu un conţinut unanim inofensiv. E războiul în dantele, preconizat ca o politeţe supremă şi care consistă în a se invita părţile mutual să tragă întâi, în vederea să nu se facă bubă şi ca luptătorii să lege o pace, înainte de a se fî rănit, la bodega cea mai apropiată.
    Există un gen de-a seri, analog scrisului grafic cu aşa-numita cerneală simpatică, rândurile fiind invizibile la temperatura odăii şi ideile începând să se ivească după ce textul a fost încălzit la gura sobei. Autorul se menţine într-o atitudine amabilă, de perfectă bună-creştere, şi ca să-l determini să devie vioi şi să-şi iasă din meşteşug trebuie, de pildă, să-l iei la goană cu o coadă de mătură şi să-l nimereşti. Partizanii acestui stil mănâncă supa şi beau paharul cu apă, pe şoptite, ca să nu se audă oribila sorbitură şi nepermisul înghiţ. Nu se
PUBLICISTICĂ
177
servesc niciodată cu mâna, intercalând între pâine, prăjitură şi zahăr un instrument, o ţeapă cu furci sau un cleşte elastic, şi la tot organul, ca să evite consecinţele, adaogă o aplicaţie a ştiinţei, o învăţătură, un principiu, o generalizare.
    Să nu se creadă că talpa de „crep“, adoptată după război, ca să amorţească pasul şi să înăbuşe zgomotul rupt al călcâiului trântit pe piatră, nu are o pricină psihologică reală. Ea deghizează la picioare frica de responsabilităţi din cuget şi împrumută planetei, construită cu lespezi şi cu glonţ, o moliciune artificială, pentru umbletul de lup moral al omului recent, preocupat să calce neauzit şi nevătămat.
    „Doctorul" din Galaţi face parte din acea generaţie de oameni cumsecade, care evită în vorbire cuvintele prea româneşti, stabilindu-se la un nivel de exprimare ro-mâno-anglo-francez, ca dicţionarele de buzunar, utile în căutarea vorbelor, şi neutre în obţinerea expresiei. Nu ştii, când se întâmplă să găzduieşti un asemenea musafir, ce caută el prin apartament şi dacă îi este cumva foame sau doreşte cumva să urineze: pentru ambele împrejurări el zice: „Vă rog, v-aş întreba ceva, dacă nu vă supăraţi, căci nu aş voi să vă supăr cu nimic‘\ Musafirului i s-a rupt breteaua de la nădragi şi ar dori să aibă un elastic suplimentar.
    Ei rostesc afectat corent, ca nu cumva cuvântul curent să evoce imagini şi situaţii, şi cuvintele care nu pot eluda silaba supărătoare, sunt abandonate. Cuvintele proprii, ca zeamă, scuipat, bale şi muci devin suc, sputâ, spumă şi secreţie, sau toate: lichid. E o aristocratizare către insemnificativ, şi în idei şi în atitudini. Fenomenul din biserică, studiat din ce în ce mai mult de intelectualii civili, care se substituiesc forţat şi oportun spiritului de autocritică lepădat de şefii bisericii, e rezultatul aceleiaşi evoluţii: depărtarea, progresiv agresivă, de sensurile proprii şi primitive. Faţă de episcopul Buzăului, domnul Ioan Măgură, care bănuim că nu este un pseudonim
178
TUDOR ARGHEZI
de „doctor în Drept", estomacat de limbajul nostru, singurul în obiect, ar fi dorit să utilizăm vorbe de puf şi mingi de aer suav, umflate cu pompa de azur pneumatic.
    Genul de insignificaţie a dat în istoria politică un mare prototip activ, în persoana din nefericire defunctă a bătrânului Gheorghe Cantacuzino, fostul prezident al fostului Partid Conservator. încins de-a curmezişul plastronului în marele cordon, terminat subt scurtătura fracului cu o mare funtă roşie diamantină, zvelt în pântecul lui, moderat de o centură pe dedesubt, vertical pe parchet ca o sobă de faianţă şi captivant purtător al unei părechi de favoriţi spălate curat şi frizate cu pieptenele în detaliu, Gheorghe Cantacuzino putea să vorbească un ceas întreg un mare discurs, care semăna cu deşirarea şi înşirarea la loc, pe mosor, a unui fir de aţă de câţiva kilometri, alb, uniform şi corect, uniform şi alb, uniform, alb şi corect...
1928
                            FOIŢĂ
    Ziarul „Cuvântul", care şi-a asigurat constanta direcţie politică a unui defunct, nu refuză nici mortăciunilor un azil generos.
    Acum câteva zile, a intrat în biuroul nostru, pe când ne făceam corecturile, strigoiul convulsiv al unui personagiu clorotic, spân şi turtit, necunoscut, care, numindu-se „Stelian Mateescu“, a bolborosit ceva neînţeles, într-un acces cu înecăciuni şi, înainte de a-1 fi putut ajuta, a fugit.
    Am bănuit că aveam de-a face cu o victimă călcată de cauciucurile unui automobil, halucinată de dureri, în căutarea Eforiei Spitalelor, care internează în serviciile ei diversele
PUBLICISTICĂ
179
beteşuguri. Redacţia noastră ocupând un local în palatul Eforiei, bolnavul se putea să nimerească, din eroare, la noi, şi am trimis repede servitorul după el, ca să-l orienteze.
    Servitorul l-a găsit în redacţia ziarului „Cuvântul", producându-se cu crampe, într-o diaree sanghinolentă. Şi -elegant şi boier - domnul Gongopol îl ştergea la locul cuvenit, blajin, cu mânuşile sale beige.
1928
                NOI SUNTEM DÂRJI!
    Republicile independente de la ecuatorul Americii, Uruguai, Paraguai, Equator, Chile şi Venezuela, au luat, după o matură cumpănire şi un precis calcul al efectelor politice, atitudine în chestia Pactului Kellog. Ele s-au declarat, în acelaşi ceas al aceleiaşi zile, împotriva numitului pact, telegrafiind la Washington, Londra şi Paris.
    Să nu se obiecteze că de mai bine de un veac, ce zic? de când există, ilustrele republici n-au provocat la război nici o putere continentală sau maritimă.
    Acest pacifism, de fapt, nu dovedeşte nimic asupra viitorului. Uruguai, în special, care a mărturisit todeauna aversiunea ei sinceră împotriva Angliei şi demna ţinută politică în faţa Statelor Unite, e cea care a deşteptat, după informaţiile noastre secrete, orgoliul celorlalte nuci din jur, încărcate îndesat cu ambiţie şi praf de puşcă.
    Toate aceste republici la un loc cunosc bine istoria... Dacă s-a prăbuşit imperiul lui Darius în Mesopotamia şi al lui Cezar din Italia, de ce n-ar avea aceeaşi soartă Anglia, Statele Unite şi Dominiourile?... Şi e cu putinţă ca viitorul să fie compromis de un pact interesat ca cel de azi?
180
TUDOR ARGHEZI
    Un text secret de alianţă şi mărire a fost semnat între ambiţioasele şi dârzele republici care au şi trimis spioni pretutindeni, în toată lumea. La un loc, ele dispun de un armament în puşti model 1870 care se ridică la cifra de două mii şapte sute optzeci şi cinci de exemplare, ultimile cinci necesitând oarecari reparaţii. Chile posedă materialul prim pentru prepararea prafului de puşcă, în cantitate uriaşă. Fabricile sunt, e drept, în ţările inamice. Vasele de război ale numitelor republici sunt tot cele trei vase de comerţ, cumpărate la licitaţie acum optsprezece ani, în Anglia, dar ele sunt înzestrate cu tulumbe de apă fiartă, de care n-a aflat nici o putere maritimă, şi care sunt în stare să umezească toate tunurile de mare calibru ale escadroanelor pe nedrept socotite redutabile.
    Şi pe urmă, diplomaţia!... Nu face diplomaţia cât zece corpuri de armată, şi cât cea mai grea flotă de război?...
    închipuiţi-vă o conflagraţie între Anglia şi Statele Unite pe de o parte, Franţa şi Japonia pe de altă parte... Ce perspective pentru Uruguai, Paraguai, Equator, Chile şi Venezuela!...
    Nu, Pactul Kellog e o momire grosolană!... Noi rămânem dârji!... Şi să trimitem ambasadori, să atragem de partea noastră şi viteazul popor mexican care în vederea viitorului face exerciţii de război în chiar sânul naţiunii, fără întrerupere, dând foc în câmpie, noaptea, trenurilor capturate, jefuind, asasinând şi incendiind oraşele proprii!
1928
             ETERNUL OSÂNDIT
   Ideea e ingenioasă şi aplicarea ei elegantă. Comisarul îţi lasă acasă un „mandat" cu efecte diametral contrarii mandatului
PUBLICISTICĂ
181
poştal. Eşti poftit să te laşi ridicat pe sus, adică să te duci pe jos şi accelerat la circumscripţie şi să plăteşti acolo suma de una mie lei. în caz de insolvabilitate te transporţi la Văcăreşti şi serveşti statului ca prizonier, contra unui salariu, pe care şi-l opreşte în contul dumitale, de douăzeci lei pe zi. în cincizeci de zile, datoria e achitată după tariful ideal de şase mii cinci sute lei pe an. Dacă ai stat la închisoare un an de zile, te plăteşti de o datorie de şase mii cinci sute lei şi ai în plus meritul de a te fi sacrificat cu devotament.
     Ajuns la comisariat, cu afabilitate comisarul te informează că ai luat o amendă de contravenţie. Contravenţie la ce? Mandatul e sobru şi discret. Ea s-a judecat, la judecătoria ocolului doisprezece şi sentinţa e definitivă. Te duci la judecătorie şi ceri dosarul. Eşti condamnat pentru că acum cinci ani, trecând pe strada Labirind în automobil, ai învârtit claxonul în dreptul casei cu nr. 889 şi ai supărat auzul proprietarului, învăţare de minte: claxonul a fost suprimat încă de acum trei ani printr-o ordonanţă prefectorală.
     Situaţia e atât de precis descrisă, în procesul-verbal încât rămâi confuz, cu degetul în dosar şi te gândeşti ce ai făcut în luna august, cu cinci ani mai devreme. Citeşti sentinţa din nou şi mai verifici o dată dacă nu cumva e o eroare de nume. Numele e exact. în 1923, luna august, am fost la Chişinău, îţi zici.
     - Domnule grefier, în august 1923 am lipsit.
     - De ce n-aţi spus nimic în şedinţă? surâde grefierul.
     -     într-adevăr, îţi zici, în şedinţă n-am spus nimic: de ce mă plâng? Dar îţi aduci aminte revoltat că nu puteai: niciodată n-ai fost la nici o şedinţă de judecătorie - şi rectifici:
     - Domnule grefier, dar nu eram în şedinţă.
     - Regretabil, răspunse grefierul.
     Şi te superi în sineţi de această insuficienţă, că n-ai fost în şedinţă. Termenii juridici se precipită şi începi să dai dreptate
 182
TUDOR ARGHEZI
judecătoriei şi să găseşti amenda destul de mică şi contravenţia foarte mare. Şi ieşi. Dar, în pragul uşii, te opreşti.
    -      Domnule grefier, îl mai întrebi o dată. De unde trebuia să ştiu că eram dator să fiu în şedinţă?
    -  Aţi primit citaţia...
    Citaţiile sunt la dosar. Negăsindu-te acasă, agentul a ridicat-o în dreptul gurii, a suflat în ea, ca vigneta dicţionarului Larousse, şi i-a dat drumul în vânt. Je seme a tout vent, zice Larousse. Du-te, a zis agentul.
    Noţiunea de citaţie îţi întunecă logica de tot, tocmai când pornea să renască, după emoţionanta ştire a unei contravenţii cu amendă - şi taci, saluţi şi pleci. După ce ai ajuns în stradă îţi aminteşti că eşti amendat pentru o contravenţie de claxon şi automobil - şi te întorci încă o dată. De data asta grefierul are sarcasm şi îşi pierde opinia indiferentă, pe care ţi-o consacrase.
    -      Domnule grefier, nu am automobil. Şi raţionând; neavând automobil, nici claxon nu aveam. încă nu s-a văzut pe strada Labirind un om umblând pe jos cu un claxon în mână şi semnalizând. Grefierul tace.
    Căutându-ţi dreptatea cu trăsura, observi că ai cheltuit şase sute de lei. Comisarul te sfătuieşte să faci la judecătorie „contestaţie" şi impresionat de cât are să te coste, cinci mii, zece mii, o sută de mii de lei, dacă gratis te costă o mie şase sute de lei, plăteşti şi ţi se dă chitanţă.
    Peste două luni alt mandat. Maşina ţi s-a suit pe trotuar şi ai speriat pe cineva. Fără să aprofundezi, plăteşti o mie de lei şi iei chitanţă, iar în caz de insolvabilitate te duci la Văcăreşti.
    Aceste agremente de contravenţie la regulile de circulaţie le gustă un cetăţean român, care nu are automobil. Ce se întâmplă în cazul când are, nu-ţi vine să imaginezi.
PUBLICISTICĂ
183
    Dacă, din nefericire, el a avut o dată un automobil, impozitul subt forma de amendă se reproduce de patru ori pe an, trimestrial, timp de o sută de ani. Cetăţeanul nu se explică, îşi trage palme, ca nu cumva să ia motivul osândei în tragic, plăteşte şi trece cu gândul la altceva. Căci dacă ar analiza amenda şi s-ar aventura să descurce batjocura pe care o primeşte periodic, urmările ar fi funeste. El ar pleca de acasă cu o companie de soldaţi şi ar ucide o mie de oameni, acei o mie de oameni, nu se ştie care, dar care pot să fie găsiţi, care împovărează viaţa cetăţenilor, îi sâcâie, îi umilesc şi îşi manifestează existenţa şi valoarea prin deschidere continuă de procese şi continuă tragere la răspunderi pentru culpe fanteziste. E un noroc. Te superi, şi rămâi în marginile legalităţii, plăteşti.
    Şi dacă ar mai fi avut vreodată şi o motocicletă, acum opt ani, nouă ani, activitatea cetăţeanului se complică şi mai mult. în fiecare an autorităţile îl invită să o prezinte la „clasare", după ce de câteva ori s-a prezentat singur şi a jurat pe ce are mai scump că a vândut-o. Şi în fiecare an e dat în judecată că nu s-a supus ordinului prezentării şi condamnat.
    Lipseşte guvernului un minister, Ministerul lui Pierde-Vară.
1928
                    DISTANŢA
   Să fii stăpân nu e un meşteşug. Oricine poate să devie stăpân şi nu are instanţă care să-l aprecieze. în majoritatea lor stăpânii sunt indelicaţi, brutali şi abuzivi. Greutatea este să fii un bun servitor şi, începând cu rândaşul, toată lumea, până la vodă, serveşte, ceea ce servitorii nu ştiu.
184
TUDOR ARGHEZI
    Ţăranul intră la boier cu căciula, întinde mâna, se serveşte : cu un scaun şi stă de vorbă. în satul lui sunt trei cluburi politice cu firma partidului respectiv, întodeauna „democratic".
    Cunoaştem un gazetar care îşi păstrează capacitatea de demnitate intrând la stăpânii lui cârciumăreşte, cerând o ţigară, aprinzând ţigara neinvitat, aruncând chibritul şi cenuşa pe covoare, scuipând, suflându-şi nasul şi debitând o serie de dobitocii, răcnite cu energie. El şi-a făcut un gen de stăpân artificial, care-i permite să fie deopotrivă cu cei mai inteligenţi.
    Rezultatul civilizaţiei e o ştiinţă a proporţiilor, o cunoaştere, o stabilizare de distanţe şi măsuri. Prostia şi politica o suprimă, şi inteligenţa proştilor o analizează raţional. Distanţa e artistic să fie pusă şi între prieteni, între soţi, între părinţi şi copii, între fraţi, necum între străini. Când prietenii nu mai au să-şi ascundă nimic, prietenia capătă stilul porcesc.
    Doi oameni s-au întâlnit în tren şi s-au salutat. Câtă vreme raporturile lor au rămas la surâsuri de politeţe, şi călătorii au ştiut să tacă, citindu-şi fiecare cartea, până în staţia la care unul scoboară, se prezintă şi salută, amintirea lor rămâne simpatică. Farmecul începe să dispară cu prima întrebare: „Unde călătoriţi?" sau: „Ce mai e nou pe la Bucureşti?" Atunci, îţi iei cu subtilitate geamantanul şi te muţi într-alt compartiment; căci nu ştii ce are să mai vie, şi piere distanţa.
    Dispariţia distanţei vulgarizează şi aduce demoralizare. Aglomeraţiile, taifasul pe stradă, cafeneaua, cârciuma, grădina publică ruinează o întreagă existenţă de studiu şi reflexiune.
    Omul trebuie să ştie că, în definitiv, orice ar face şi oricât s-ar asocia, el e un singuratic şi un neînţeles. Fiecare din noi e problema celuilalt. Sentimentul marei lui singurătăţi de principiu îi comandă o atitudine îngrădită. Un moment, în noaptea nunţii visate, mirii au căzut fiecare pe gânduri, un singur moment. E momentul singurătăţii. O şoaptă circulă şi se loveşte de tainele sufletului ca o albină de geamul unei odăi,
PUBLICISTICĂ
185
în care a fost închisă. E şoapta pământului şi o reminiscenţă de vânt: „Nu te desfăta peste măsură!" Când mirele îşi ascultă mireasa, săvârşind, aplecată pe un obiect de faianţă, un act fiziologic normal, şoapta spune: „Ce ţi-am spus?" Soţii, chemaţi prin însoţirea lor să se cunoască de aproape, într-un fel care nu e nici al prieteniei nici al colegialităţii politice, trebuie totuşi să intercaleze o distanţă, îndată ce s-au apropiat, şi sa se comporte ca doi oameni care n-au inaugurat întrebuinţarea cu martor a funcţiunilor de singurătate.
     Dacă ai iubit din întâmplare o femeie, care afli în nupţialitate că exercită profesiunea de moaşă, se şi remarcă în spiritul tău o schimbare. Dezastrul începe atunci când iubita îţi dă explicaţiile tehnice ale dragostei, citând mitra, ovarele, ombilicul, ca orice profesionist, posedat cu sinceritate de meşteşugul şi de autorităţile lui.
     Soţia, care are puţină carte de curs secundar, ţi-a spus într-o zi, cu o emfază medicinală: „Am rămas gravidă" — şi era să divorţezi. Cu un temperament mai impetuos şi mai vulgar, i-ai fi tras douăzeci de palme. S-a interpus şoapta secretă: „Te-am prevenit!"
     Educaţia distanţei se practică ritual în armată. Consimţirea de a fi sluga totală a unei trese în plus, la umărul hainei, e de o mare frumuseţe. Şi ea se mai găseşte între călugări, unde atitudinea soldatului devine, încovoiată, metanie. Şi au avut-o sclavii, pe care o idee pe cât de lăudată în istorie, pentru demagogia ei, pe-atât de inoportună, a desfiinţat-o, printr-un mare act de stat.
     Cunoaştem câţiva ţigani, urmaşi direcţi ai robilor boiereşti, fără aluzii. Ei au moştenit spiritul distanţei şi al măsurii, ca nişte mari poeţi, născuţi din Jupiter de-a dreptul. Un tact, o catifelare, un dezinteres de mare boierie, o discreţie pe care boierii au cheltuit-o.
1928
186
TUDOR ARGHEZI
    MANEVRELE DE TOAMNĂ: IMPRESII
    Recrut bacalaureat, nepotul meu a luat la douăzeci şi unu de ani „contact", cum vorbeşte el, cu pământul, cu fânul şi cu cocenii, după ce „o viaţă întreagă", iarăşi cum vorbeşte el, citise lecţia în etajul al patrulea şi nu cunoscuse din natură, reprezintată în fotografie şi gravuri, decât asfaltul şi lumina electrică, industrializate. Pentru meritul de-a fi stat permanent acasă, între pupitru şi pian, şi de-a nu fi ieşit din cuprinsul bulevardelor şi al cartierelor cauciucate niciodată, el căpătase zece la toate materiile şi era un elev eminent, după toate programele învăţământului, liceu trifurcat, liceu integral, cu opt sau cu şapte clase, modificat între ani sau în cursul anului şcolar. Ministrul putea, în voie, să mai adaoge cinci ani sau să taie doi din liceu: nepotul meu ar fi fost orişicum întâiul. Avea o abilitate de ţintaş în obţinerea invariabilă a notelor celor mai mari, şi mâhnirea profesorilor lui, care ştiu cu o precizie de croitorie şi de termometru să măsoare volumul didactic şi temperatura ştiinţifică a elevilor, era că nu există în regimul catalogar o cifră mai mare decât zece, pentru ca să i-o dea numai pe aceea. Ministerul, autoritatea de la care emană totul şcolar, ca din masivul Alpilor ploaia, zăpada şi furtuna, are o părere mediocră despre tineret, şi încă nu s-a născut omul care să ştie de cincisprezece sau de şaptesprezece şi jumătate şi să poată de douăzeci şi doi. Toată valoarea se concentrează în cinci note, ca muzica în şapte, - şi într-o notă suplimentară: zero la conduită şi darea din şcoală afară pe două săptămâni. Domnul profesor Adamescu, care se deosibeşte de predecesorul său Adam, prin faptul că poartă pantaloni, şi de colegul său ştiinţifico-literar, Mihalache Dragomirescu, prin portul cozondroacelor, acesta din urmă preferând legănarea eului său creator într-un spaţiu fără constrângeri, dedesubtul celuilalt
PUBLICISTICĂ
187
eu al său, cu două petale cărare la mijloc, este sigur că, Intervievat la vie sau la catedră, e de părerea noastră.
    Nepotul meu a rămas impresionat şi „chiar" stupefiat, la plecarea lui în pas ostăşesc, marcat cu trâmbiţi şi cu fluierul de greiere al sergentului, despre culoarea naturii, pe care se învăţase să o creadă sepia şi brună. Tonul cărţilor poştale şi fotografia înalt preasfinţiei sale patriarhul, expus în diverse atitudini la „Julietta" şi deputatul general al cromaticei componente a imensei naturi, îi făcuse educaţia constantă a ochiului. El era convins că de la Colentina în sus, până la Afumaţi, unde trebuia să se dea luptele pe viaţă şi pe moarte ale manevrelor de toamnă, peizagiul devine nu numai plumburiu, dar, ca picioarele canapelelor şi ca scaunele din teatru, mahagoni, adică acaju, în cazul cel mai bun. Se întâmplase că în ziua contactului cerul era foarte albastru şi plantaţiile băteau într-un verde aţâţat de intervalele galbene-aurite ale frunzelor. Nepotul meu scrise în carnetul lui de amintiri militare că emoţia contribuie să-i decoloreze natura, văzută în nuanţe imposibile. Pentru a-şi face însemnarea, a trebuit să-i ceară voie căprarului să-şi scoată în marş ochelarii cu ciurciuvele de baga, atârnaţi de urechi, nepotul meu fiind intelectual, adică miop.
    Trecând cu trupa pe lângă o păşune, o vacă l-a influenţat aşa de cumplit, încât bietul băiat, care nu mai văzuse animale cu coarne, a ieşit din pas şi a luat-o la fugă în partea opusă, peste câmp, ţipând în gura mare. Manevrele lui începeau cam devreme, şi ofiţerul a trebuit să se ia după el cu calul. Urmărirea a înspăimântat şi mai mult pe recrut, în spatele căruia alerga un cal şi un călăreţ pentru întâia oară. Bănuind că recrutul a fost apucat subit de un acces de pelagră sau de cancer, ceea ce-i totuna, ofiţerul a trebuit să-l fugărească până ce a dat de el întins pe burtă şi pe trei sferturi rănit. Nepotul meu, deşi fusese întâiul la gramatică din generaţia lui, dădea semne de nebunie, când ofiţerul căută să afle de la el, cu blândeţe, cărui
 188
TUDOR ARGHEZI
rău anume, ivit la netimp, se datora ruperea lui la sănătoasa, fără să poată rosti un singur cuvânt. Cu mâna stângă pe creştetul capului, el imita din două degete coarnele boante, şi cu mâna dreaptă dedesubtul pântecului, simula ţâţele vacii; în vreme ce ochii rostogoliţi a spaimă, i se învârteau în obraz caricatural.
    Cazul a fost raportat mai departe, căci toată armata observase cum era fugărit un recrut, prin porumbişte, de galopul calului domnului căpitan. Nepotul meu fuse chemat dinaintea ofiţerilor, şi însuşi generalul s-a interesat, la prima etapă, de starea lui mintală, mângâindu-1 cu cuvintele utilizate pentru potolirea marilor izbucniri: „Lasă, nu e nimic“, dar totuşi cercetându-1 cu întrebarea: „Ia spune-ne acum şi nouă cum s-a întâmplat". Recrutul uitase numele vacii, şi prin perifraze apropiate voia să spuie cum l-a înspăimântat. Ducându-şi mereu coarnele degetelor la cap, s-a putut crede că el vorbeşte de diavolul şi că e niţel ţâcnit, şi tocmai când trebuia să fie trimis la ambulanţă cu un infirmier, ca să i se dea o cană cu sare-amară, ofiţerii au înţeles, şi un hohot de râs nestăpânit îi făcu să se clatine în ţinuta lor, unii, mai graşi, râzând cu mâinile pe stomac. Nepotului meu, cu consimţirea tuturor organelor comandamentului, i se dete supranumele de „găgăuţac, şi trupa trecu la ordinea zilei.
    N-aş putea să spui însă că nepotului nu i-au priit manevrele bine. Culcându-se la sunetul goarnei şi dormind umflat până la deşteptarea cu acelaşi părintesc instrument, trântindu-se şi sculându-se la comandă, umblând de-a buşile prin mărăcini şi arături, mâncând fioros, în câteva zile băiatul a făcut spinare şi avu prilejul să aplice o parte din erudiţia lui abstractă. La întoarcerea lui acasă, ne vorbea ceasuri întregi de lucrurile descoperite de el. El văzuse curci şi gâscani şi aflase că găinile fac ouă printr-o parte a corpului, care nu era ciocul, entuziasmat de precizia fără greş a sferei albe lunguieţe, şi
PUBLICISTICĂ
189
uimit, în acelaşi timp, că nu dau toate fiinţele ouă de găină, şi mai ales că la această muncă elegantă a intestinului, nu au fost supuse, de pildă, vacile, de care el se înfricoşase, dar care la urma urmelor tot fac nişte coajă de ouă lichidă, în forma laptelui, consumat cu cafea.
    Ceea ce l-a supărat pe nepotul meu în manevre a fost masca, pentru biruirea gazelor asfixiante, pusă la nas, ca o încălţăminte cu bot. însă l-a bucurat fotografia comandamentului, pe care mi-a arătat-o în ziar, explicându-mi cu degetul, utilizat la coarne, pe fiecare general în parte. Unul mai înalt ca toţi şi ieşit din rândurile foarte inferioare ale celorlalţi, ca un mare războinic statuar, singuratic şi afectat de idiosincrasia generalisimului, primea defilarea fotografului la o sută de metri mai încoace de gloata generalilor, într-o atitudine cu desăvârşire marţială. El nu era nici Napoleon cel scund, nici Mihai Viteazul cel bărbos, însă era domnul ministru de Război, în carne şi oase, onorând peste măsură de mult pe generali şi binevoind să stea la obiectiv, cu grupul lor, la însuşi spatele său. Sperietura îi trecuse în faţa acestui eveniment istoric, care a făcut din manevrele de toamnă un act militar mai însemnat şi decât războiul din 1916-17-18, şi, mândru, nepotul meu poartă de atunci poza cu el, în buzunarul de la piept.
    Să-mi trăiască! Mulţumesc. Noi în familie îi zicem „Nota zece .
1928
               FUGA LUI HORAN
   Horan e un ziarist american cu slujba, în ultimul timp, la Paris. Dintr-o dată, acest corespondent obişnuit, cum sunt
 190
TUDOR ARGHEZI
atâţea în toate capitalele, devine mai ilustru decât Chamberlain, Stresemann şi Briand. Celebritatea lui nu se datoreşte vreunei inspiraţii manifestată în stil literar, ci unui simplu furt. Prin mijlocirea unei funcţionare de la Ministerul de Externe, ziaristul Horan izbuteşte să puie mâna pe acordul naval franco-englez, pe care-1 transmite Statelor Unite.
    Toată Europa şi America a citit în ziare paragrafele acordului şi a râs cu hohote de aşa-zisele secrete diplomatice, a doi cenţi bucata.
    Dibăcia reportericească a lui Horan se manifestă într-un moment cu deosebire penibil: la Ministerul de Externe al Franţei se află acelaşi Briand, „privighetoarea păcii", care a primit în sala Orologiului, atât de curând, pe domnul Kellog, cu admirabilul său pact.
    Toate ziarele franceze sunt indignate că documentele Franţei circulă pe străzi. Miniştri sunt consternaţi. Ei stau în Consiliu şi Briand le vorbeşte.
    Evident, fapta ziaristului Horan nu foloseşte prea mult nici măcar Americii, care n-avea nevoie de document ca să ştie că Europa, mai curând sau mai târziu, îşi va crea o unitate politică, militară şi financiară, care să reziste unităţii americane.
    Autorităţile franceze au voit să-l aresteze pe Horan pentru o faptă, evident, vinovată, dar care-1 semnalează.
    Domnul Horan n-a aşteptat vizita comisarului şi a fugit cu automobilul la Bruxelles, unde a declarat că de vreme ce a călcat legile ospitalităţii franceze, s-a simţit dator să plece mai înainte de a fi fost expulzat.
    O consecinţă bună însă tot a avut fapta isteaţă a gazetarului american: a dat la iveală ipocrizia miniştrilor.
    Dar popoarele de mult nu mai au încredere în aceşti cetăţeni excelenţi; şi semnarea Pactului Kellog, cu atâta solemnitate, a avut tocmai de scop să puie încă o piedică
PUBLICISTICĂ
191
documentelor sinistre clocite în chelii diplomatice, şi care până acum au dus invariabil la masacre, sărăcie, molimă şi nebunie.
    - Bravo Horan!...
1928
          SEPARAŢIA BISERICII DE STAT
    Dacă relatările unui ziar politic se adeveresc, domnul Lapedatu, ministrul Cultelor, pregăteşte o lege de separaţie între biserică şi stat. Preotul care a destăinuit gândurile ministrului la o gustare, cum îi şade preotului bine, a făcut senzaţie şi a stricat cheful. Ministrul ar fi pregătit „o lege secretă", a zis preotul, influenţat de moartea prin roman foileton.
    Despărţirea bisericii şi slobozirea ei de îngrădirile statului numai unui cler funcţionarizat, trândav şi absent din misiunea lui, îi poate părea o calamitate. Despărţirea e reversul necesar al autonomiei. Autonomia singură clerul nu a înţeles-o, considerând-o drept ceea ce este, fără complementul ei, un prilej de sporire a puterii de bogăţie. Prin despărţire clerul o va înţelege mai bine şi, una din două, ori răspunde clerul unei rievoi, şi atunci se va folosi de onoarea independenţei şi de o voinicie spirituală reală, pe care i-o acordă valoarea şi necesitatea, ori este un punct cadaveric în viaţa românească şi în acest caz dispare cu aprobarea lui Dumnezeu.
    Clerul românesc vieţuieşte culcat pe urechea statului şi beneficiază de o situaţie parazitară, de care nu se bucură nici o altă profesiune, ca nişte eunuci morali ai lui. Pe când randamentul unui profesor şi al unui magistrat e ceas cu ceas verificat, preotul ia leafă ca să stea de vorbă cu Cel de Sus, ceea ce putem face fiecare din noi în mod gratuit. Este de-ajuns ca un băiat de preot să isprăvească seminarul şi să ia de nevastă
192
TUDOR ARGHEZI
pe fata popii din parohia vecină, pentru ca haina pe care o îmbracă şi nu prea ştie adeseori să o poarte măcar cu o desăvârşită decenţă, să facă din el un ins fenomenal, sustras controlului şi împlântat cu de-a sila în mijlocul satelor, ca momâile de speriat, în bătaia vântului, corbii.
    Evanghelia şi credinţa nu rezidă în această formă de om, care în timpul lui consacrat de practică nu se osteneşte pentru semenii lui niciodată fără altă plată, suplimentară salariului de stat. El refuză înmormântarea, prigoneşte căsătoria sătenilor săraci. Când pâinea se vinde cu doisprezece lei kilogramul, o firimiţează ca să o blagoslovească şi o vinde cu o mie două sute de lei şi cu lipsă la cântar. îşi bălăceşte degetele grase de plăcintă în apă şi apa devenind invizibil aghiazmă, o vinde cu preţuri de farmacie. O picătură de undelemn pe atâta vată câtă pui în ureche, învelită într-un minuscul zmeu turcesc, se plăteşte cu valoarea uleiului de roze. O pomenire cu ochii la mâinile celui ce dă pomelnicul cu o lumânare, o prescură şi lei, se plăteşte. Totul e tarifat în acest transport de cale ferată cerească, al căruia şef de tren sufletesc e un episcop. Ca să nu piardă niciodată, nici când e dezgustător, clerul a inventat supremaţia şi infailibilitatea harului, care, oricât de puturos ar fi purtătorul lui, operează. în materia de faţă, în care omenirea spune şi scrie prostii monumentale de mii de ani, orice argumentare este posibilă şi orice stupiditate împrumută de la mister o autoritate.
    Ei bine, să lăsăm preotului bun harul şi să-i suprimăm salariul; e măsura cea mai onestă, şi pentru el şi pentru credincioşi. Credincioşii care cred în preot îl vor respecta exact atât cât îi este meritul viu şi ofrandele lor vor îndestula o viaţă de sacrificii şi devotament, moderată în consumaţie alimentară şi lichid. Dar credincioşii vor fi scăpaţi de situaţia penibilă de a vedea statul lor sărac, încărcându-se cu un buget divin, ca să întreţină artificial, din contribuţiile lui, deturnate culturii,
PUBLICISTICĂ
193
un cler despre care publicul şi presa nu pot povesti decât decăderi şi abjecţii. Clerul superior actual ne ruşinează şi ne sufocă; să-i dăm putinţa să devie un cler curat sau să-şi anexeze o meserie. Ultimele rezultate ale întreţinerii bisericii în viaţă cu sila, sunt mitropoliţi ca domnul domn Pimen Georgescu din Moldova şi episcopi ca preasfmţitul Ghenadie Niculescu din Buzău, împotriva căruia Sinodul, invitat de stat să acţioneze, a refuzat să ia măsuri, solidarizându-se de nevoie cu actele şi viaţa lui. Cităm numai doi. Vaietul de foame şi prigoană a lui Iisus Hristos îl putem căuta noi de-a dreptul.
    Miniştrii nu dau pe la biserică, unde se expun să găsească altarul închis, de când preoţii au fost scutiţi chiar de obligaţia rituală de a sluji o liturghie, o vecernie şi o utrenie în fiecare zi, rămasă numai în tradiţia călugărilor, singurul cler justificat de o ţinută. La biserică nu se duce nici un demnitar, nici un parlamentar, niciodată: e rea biserica pentru oamenii politici şi e bună pentru noi?
    Noi ne-am permis să credem experimental încă de mult, că biserica, sau mai bine-zis clerul, constituie pricina pentru care nimeni nu respectă în poporul românesc preocupările care au alte scopuri decât banchetul şi înavuţirea pricină de demoralizare permanentă. în preot românul nu are un aliat al suferinţelor proprii, un prieten al liniştii şi al speranţei, un sfetnic, un duhovnic şi un părinte, de care omul duce lipsă măcar câteodată. Sinodul e o colonie de ploşniţe care circulă prin departamentul sufletului nostru. S-ar putea ca în trecut clerul nostru, fiind călugăresc, să fi răspuns la una din melancoliile aşternute pe şesurile şi pe doinele noastre; cine ştie mai bine, să o afirme, scutindu-ne însă de ieftinătate şi de literatură cu demagogie de cristelniţă. Azi nu se mai poate găsi nici o scuză unui cler incapabil să biciuiască energia românească şi să tragă cu noi şi cu boii noştri în jug. Dimpotrivă, sectanţii câştigă teren şi pretutindeni unde păstorul civil cu Biblia
194
TUDOR ARGHEZI
subsuoară a grăit, este ascultat şi viaţa sporeşte. Clerul îi combate cu ajutorul statului şi al jandarmeriei, organ de stat: cu flacăra sacră şi cu talentul nu, niciodată. Să lăsăm liberă încăierarea şi să stăpânească locul întunericului, pe unde ne sosesc, murmurate, vorbele lui Dumnezeu, acela care va fi mai înzestrat cu lucire. Poporului românesc nu i se poate dicta fără dispreţ o formă de a crede şi o formă de cler, subt cuvânt că strămoşii, cotropiţi de popii greci, au crezut în aşa formă. Dacă ne convine un protestantism şi o schismă mai mult decât un lucru impecabil, indiscutabil şi rupt de-a dreptul din cer, să devenim schismatici: chestiunea care interesează e să iubim ceva, să ne mâne ceva, să ne însufleţească, azi când nu avem ca preocupare stabilă unanimă decât luptele de pe deal, dintre partidele politice.
    Statul să facă administraţie şi să lase pe Iisus să-l înmormântăm şi să-l scoatem din mormânt, cum ne pricepem noi, fără ajutor bugetar. Dacă domnul Lapedatu a pregătit într-adevăr proiectul de lege ce i se impută, să-l puie la vot şi nimeni nu se va codi să primească o reformă de mare libertate, cu efecte serioase pentru viitorul nostru intelectual şi spiritual, excelentă pentru cler şi cinstită pentru popor.
1928
              PARLAMENTUL
   Cu începerea sezonului ploios, lumea politică se adună dedesubtul unei umbrele şi merge idilică, toată iarna, până la înmuguririle lui april, acoperită. Majorităţi, minorităţi, putere şi opoziţie, artistul baletului anual a denumit surâzând factorii în activitate, cu nume curtenitoare feminine. în realitate, sunt
PUBLICISTICĂ
195
două umbrele, una pentru amoroşii bătrâni ai Senatului şi alta pentru calviţiile şi cărunţeniile precoce deputăţeşti.
    Lucrul se petrece cât se poate de agreabil pentru a parveni la categoria de ştrengar politic şi a putea, şase luni pe an, departe de căscatul provinciei şi de o familie monotonă, să faci cunoştinţă, câteodată activă, cu ultimele croieli de rufărie purtate la Viena, la Pesta şi la Paris. Căci Parlamentul are câteva şezători, mai plăcute chiar decât strictul exerciţiu al amorului politic, cu cântăreţe, dansatoare şi negri, adunaţi de un chelner sagace în alcovurile cu staluri şi şampanii din Bucureşti.
    Parlamentarul îşi găseşte astfel perfectul echilibru moral, fără de care s-ar simţi că se prosteşte, între gospodăria moşiei, unde proprietarul e grav, preocupat şi dur, şi între viaţa lui sufletească şi estetică, din localurile de noapte, gâdilat cu degetele diamantine şi cu solzii lustruiţi ai unghiilor de opal, ale atâtor gingăşii de export. Câteodată, viaţa politică devine mişcare literară, reprezentanţii politici ai provinciilor compensând absenţa lecturii cu romanul trăit în scrisori, în fotografii şi în răpiri benevole. Supremă stare literară, ei pot vibra de dor, ca într-un cântec de dragoste, şi se pot pocăi, stropiţi de reminiscenţe şi de rouă astrală, ca nişte grădini involte, între coşarele de acasă.
    Parlamentul a rodit în ultimii ani temperamentul unui preot bălan ardelean, căruia chivără cu confeti îi venea infinit mai bine decât culionul. Tânăr, frumos, zvelt şi bogat, el găsise în politică un vehicul vesel pentru transportarea cucuruzului în capitală şi schimbarea lui divină în beutură şi în mezeluri, cu fuste scurte suprapuse. De la Cameră, misticul parlamentar se ducea la şantan, şi de aci la Cameră, fără altă pauză decât la modistă sau croitoreasă, ca să plătească notele suplimentare, în admiraţia negustorilor de podoabe internaţionale. Câtă diferenţă, nu e vorba, între acest prezviter şi poezia domnului Trancu-Iaşi, care s-a fotografiat, cu
196
TUDOR ARGHEZI
sentiment şi lacrimă de curând, la mormântul lui Corneliu Botez, ţinând o mână la stomac şi citind un discurs pe o foaie.
    Viaţa parlamentară începe cu o liturghie civilă, rapidă, executată la Mitropolie. O dată pe an, toţi bărbaţii politici participă, cu o sensibilitate de bal mascat, la slujba religioasă, încinşi cu cordoane, înfloriţi cu panglici şi stele - şi capătă anual convingerea că Dumnezeu există şi că biserica lui Hrist serveşte la propăşirea neamului românesc. Prezidentul guvernului iese de subt clopote alături de mitropolit şi, desigur, în lipsa unui subiect adecuat, şeful politic şi şeful bisericesc discută până la cuierul parlamentar, unde două drumuri de blăni de samur se deschid ca nişte păreţi cu armure, dacă Sfântul Duh purcede într-adevăr numai de la Tatăl sau şi de la Fiul, cum afirmă schismaticii catolici. Atunci, salută şeful portarilor, înveşmântat în culori de Vatican şi soldaţii de la intrare, cu baionetele sticloase, prezintă arma cu zgomotul scurt caracteristic. Convorbirea va fi reluată la 15 noiembrie viitor, căci e interesantă.
    Al doilea act solemn, după Te Demn. Mesajul, se petrece într-o tăcere de mister, tulburată prin intercalări subite, de zbierătul poliţiei de circulaţie şi al birjarilor şi şofeurilor de pe platoul Patriarhiei, unde, ca pe Muntele Sinai, Dumnezeu a încheiat o alianţă veşnică şi disciplinată cu Partidul Liberal, alegându-şi, în lipsa unui munte, un deal. „Buikuri“, „Chryslere“ şi „Lincolnuri", lustruite şi noi, strălucesc din lacuri, din nichel şi cristale, de jur-împrejurul altarului brân-covenesc, al domnitorului tăiat de turci, şi arată mizeria profesională a oamenilor aleşi la fericirea ţării, pentru a dota dezordinea şi fantezia cu legi spartane, proprii să înteţească aspra energie a poporului, determinată către ţelurile mari.
    La câteva cuvinte, destinate să înfăţişeze vigoarea şi suveranitatea poporului, aplauzele sunt unanime. Cuvântul „neam" declanşează entuziasmul. Prezidentul a rostit cuvântul „cinste" şi aclamaţiile n-au mai contenit o jumătate de oră.
PUBLICISTICĂ
197
    Trăim în embleme, în principii şi în azur. Cu ajutorul lui Dumnezeu, înainte!
1928
                       AERONAVA
    Cu o întârziere de o zi, aeronava germană „Contele Zeppelin“, subt comanda inginerului Eckener, a zburat deasupra New York-ului. Avem amănuntele complete ale acestui zbor, care de data aceasta echivalează într-adevăr cu fapta lui Cristofor Columb, realizată pe sus, prin nouri. Ocolul făcut de aeronavă, pentru evitarea continentelor vide din văzduh, e o insuficienţă, fără îndoială. Dar ea nu se datoreşte vasului, ci geografiei aerului, care trebuie abia alcătuită.
    Cu furtuna aeronava, se spune, a dus lupte crâncene. Din această luptă „Contele Zeppelin“ a ieşit cu avarii.
    Presupunem că toate aceste amănunte sunt mincinoase şi iată de ce. Avariile care se repară în trei ore, tot în timp de furtună, cu oamenii echipajului, nu se pot numi cu acel nume de spaimă. Astfel de avarii marile vase maritime - la care trebuie să ne raportăm ori de câte ori vrem să ne dăm seama de adevărata valoare a zborului din urmă - le suferă de câteva ori în curse mult mai mici. Mecanicii transatlanticelor, bunăoară, au mereu de lucru în timpul călătoriei, chiar pe vreme bună.
    Faptul că postul de radio al aeronavei a telegrafiat şi a cerut ajutoare, se datoreşte scrupulozităţii excesive a comandantului, doctorul Eckener, care avea pe bord şaizeci de musafiri la viaţa cărora ţinea mai mult decât la orice glorie. Vasele marinei americane n-au avut nevoie să dea nici un ajutor şi nici n-au avut vremea să mai vie în ajutor: aeronava zbura de-a lungul coastelor continentului.
 198
TUDOR ARGHEZI
    în tot timpul amintitelor pericole şi avarii, toată lumea pe bord a dormit - cum se zice pe româneşte — „tun“, ceea ce dovedeşte încă o dată că „avariile" erau doar un exces de con- } ştiinţă al căpitanului lipsit de somn.                           1
    E adevărat că întârzierea cu o zi peste timpul prevăzut a ? produs o singură perturbare, în fond destul de regretabilă: în meniurile din ultima zi. Alimentele se sfârşiseră şi călătorii au fost siliţi să se hrănească, în lipsă de alte bucate, numai cu icre negre, franzelă şi vin de şampanie.
    Noua descoperire a Americii va avea urmări miraculoase: călătoriile mari se vor face peste câţiva ani numai prin văzduh. Vasele maritime ca şi trenurile vor rămâne pentru transportul vitelor şi mărfurilor. Aeroplanul de azi, cu un pilot şi patru, cinci locuri, ameninţat de cea mai slabă încruntare meteorologică, şi deci cu atât mai scump, va rămâne în serviciul armatei care va avea todeauna nevoie de biciclete.
    De la Ham burg, aeronavele nu vor zbura numai la New York sau Buneos Aires. Vor pluti încoace spre Pesta şi Bucureşti, în partea cealaltă, spre Roma şi Madrid şi vor ajuta, împreună cu undele magice ale radiofoniei, la unificarea Europei.
    Notă. Din pricina ploilor, atât de ude, din ultimile zile, cursa prin aer Bucureşti-Cernăuţi s-a întrerupt până la Paşti, când se va face iar timp frumos. Călătorii sunt rugaţi să-şi reia călătoria cu trenul şi birja.
1928
                        FEMEIA
    Ai să citeşti adeseori, ceea ce ai mai citit despre femeie, căreia i se atribuie minciuna, şiretenia, perfidia şi trădarea, ca
PUBLICISTICĂ
199
nişte facultăţi ce-i aparţin. Bărbatul reprezintă toate virtuţile de contrast acumulate, şi tragedia vieţii, povestită de Sfintele Scripturi, se datoreşte femeii, maica lui Abel, şi fără de care bărbatul ar fi trăit fericit, taciturn şi tâmpit.
    Ideea se poartă, ca o încălţăminte a capului, de sute, de mii de ani, şi trece înainte. O găseşti în cărţi, în ziare, în teatru, răsfăţată pe creierul şi pe limba stârpiturilor existenţei, inteligente sau ba. înseşi femeile bătrâne, care şi-au pierdut carnaţia şi au căpătat mustăţi, îndreptându-se în natură către tipul bărbăţoiului scapet, sunt adepte ale punctului de vedere.
    Ura de femeie, de la ironie până la înjurătură şi băţ, aparţine în genere bărbaţilor, într-un fel estropiaţi, în defect. A i se porunci femeii, care-şi cere bucuriile din tovărăşia unui bărbat iubit, să adore corpul din născare antipatic, al unui soţ dat ei stăpân de către două familii învoite să creeze fericiri artificiale, şi să nu caute gura pură şi pieptul smead al bărbatului refuzat de organizarea socială şi de legi, ţine de legenda de fier a stupidităţii orgolioase.
    Temeiul tovărăşiei conjugale îl face desigur sentimentul, dar sentimentul de acord cu lubricitatea castă a iubirii. Dacă femeia măritată este datoare să fie, înlăuntrul formulei căsătoriei, o curtezană complicată, variată, neîncetat atractivă şi proaspătă, zilnic dorită, de la buze la bumbii sânilor, şi de la sân la genunchi, şi de la genunchi la călcâie, bărbatul care se stabileşte în rolul de vizitiu al căsniciei şi nu poate să placă deopotrivă, să intereseze, nu numai prin raţionalism ridicul, dar şi în vizunia conjugală, ca un atlet al mângâierilor soţiei, merită să treacă între autorii misogini şi să fie schimbat.
    Bărbatul îşi iubeşte nevasta şi este iubit de graţiile ei. El nu cunoaşte nici minciuna, nici şiretenia, nici perfidia femeii. El a găsit în căsătorie formula vieţii, şi pentru femeie profesează cinstirea implicată de o tovărăşie exactă. Prietenul cel mai bun e todeauna soţul, şi consolarea cea mai întreagă - soţia.
 200                       TUDOR  ARGHEZI                       t
                                                                 !
    Rafinamentele literare şi scepticismele intelectului nu au I schimbat cu nimic sănătatea căsniciei, care, în ecuaţia ei pre- P cisă, durează, cu varietatea formelor impuse de vârste, de la jj vălurile albe ale miresei până la zăbranicul mohorât. Savantul [ Berthelot a murit în aceeaşi zi cu doamna Berthelot, bătrâni [ amândoi.                                                        [
    Urmăreşte părechile în plimbare. Ai să deosibeşti fără \ greutate împărecherile cumpănite. Dragostea animează cu o naivitate clară ochii, colorează umbletul, alătură şi strânge. Şi ea face copiii frumoşi, puternici şi neşovăitori.
    O literatură scrisă la bordel şi în cafenea, a deprins pe cititori să evite căutarea familiei şi să creadă în eroarea că dragostea e o aventură de circ şi hotel, un număr de varieteu, j o scânteie efemeră de chibrit. Literatură de cocoşaţi, de alcoolici, de neputincioşi, de masturbi.
    Căsătoreşte-te tânăr şi nu mai târziu de treizeci de ani. Dacă nevasta te înşeală, afară de cazurile francamente maladive, iertate, puţine, eşti vinovat că nu ţi-ai asimilat tezaurele ei, sigure şi prezente în orice femeie - şi pentru că ţi-ai cules din erorile de superficialitate ale altora, o atitudine de inegalităţi, pe care vei plăti-o cu cel dintâi prilej.
    Orişicum ţi-ai construi problema, femeia are asupra bărbatului superioritatea jertfei, că primeşte să nască şi să dea civilizaţiei caricaturile care consimt să batjocorească, în fiinţa ei fragilă şi grandioasă, pe Maica Domnului, mama omenirii. Visul femeii este să reproducă pe bărbatul pe care l-a iubit: să facă un bărbat mic sau o femeie mică gentilă; să semene unghia copilului cu unghia amantului; mâna minusculă să reediteze mâna care i-a trecut înfrigurată, de la ureche pe şolduri; guriţa pruncului când îi îmbucă ţâţa să fie gura care i-a muşcat-o încet, care i-a băut buzele, care i-a furnicat pulpa, deasupra încheieturii albe a genunchiului dezmierdat.
    Ai auzit: „Am iubit". E foarte nesigur. Ai auzit: „Am fost iubit". Nimic mai incert. Cu toate că lumea se reproduce
PUBLICISTICĂ
201
continuu şi s-ar putea crede că fiecare bărbat şi fiecare femeie au iubit în accepţiunea totală a cuvântului, oftatul e fals. împreunarea, care-i un fragment din iubire, şi adeseori strict obscen, nici ea nu e de obicei totală. Sunt femei care au dat naştere la zece copii, în completă frigiditate, şi femei care au avut mai mulţi bărbaţi înainte de-a iubi pe unul. Şi sunt bărbaţi care afirmă, pe lângă cei numeroşi, care nu cutează să afirme, că dragostea, chiar numai strict fizică, i-a lăsat indiferenţi. Aci intervine şi un factor de terapie: medicul nu a fost cercetat la timp, şi pacientul a rămas cu un zăvor în el şi cu un cui.
    Dragostea totală e un complex de trup şi de sentimente, laolaltă. Trupul nu culege singur senzaţia de furtunoasă voluptate, în care plâng deodată două viori: spasmul sufletului coincide cu actul, ca sunetul cu încrucişarea corzilor pipăite. Fără participarea intensă a sufletului, dragostea e-o pilitură de oase şi o goană de cai în agonie.
    Trebuie să deprindem bărbaţii în respectul faţă de femeie, atenţi să le îngrijim adolescenţilor fecioria, păstrată până la logodnă şi căsătorie. Pedagogii estropiaţi au admis introducerea tinerilor în coviltirul casnic prin casele de toleranţă, unde dragostea este cunoscută într-un tip care se plăteşte înainte. Chiar seminariile noastre, în care educaţia moralului ar constitui teoretic o preocupare curată, invită adolescenţii să viziteze casele închise, cu făgăduială că, la nevoie, medicii seminariilor ţin canulele pregătite.
    Tineri de şaptesprezece ani încep viaţa dragostei, care va fi viaţa lor întreagă, în mirosul de acreală râncedă al amorului profesional, culcaţi lângă trupuri schiloade, degenerate şi abject pervertite, ale fostelor rândăşoaice, lăcomite după salarii. Buza lor se spurcă, scânteia li se maculează, şi scârba duşmănoasă, pe care au învăţat-o în speranţă şi puritate, îi urmăreşte în culcuşul marital, până la progenitură.
202
TUDOR ARGHEZI
    Femeia a inspirat pe Crist, pe Goethe, pe Dante, pe Da Vinci - şi i-a născut. Dacă din mintea ei decorativă nu a ieşit opera lor, din pântecul ei milostiv s-au ivit marii învăţători, artiştii, călăuzitorii şi ţesătorii de lumină. Ea e muma noastră a tuturora şi amanta noastră a tuturora. Jertfa ei ne-a dat o bravură, legănarea ei ne-a dat o duioşie, lacrimile ei ne-au făcut delicaţi şi buni. Putem noi, fără crimă, să ne umplem ghiozdanele cu pietre, ca să lapidăm spinarea încovoiată subt povara vechilor şi actualelor suferinţe, ale femeii care a iubit şi care acum trece prin parcul spitalului, printre statuile meşterilor greci, şi se duce să nască?
1928
               PĂZITORII ORDINEI!...
    Avea dreptate Caragiale când spunea că revoluţia la noi, dacă se face, se face cu învoirea poliţiei. Manifestaţiile antisemite au fost de multe ori, adică todeauna, puternic ocrotite de autorităţi, împotriva indignării publice. La „Cişmeaua Văruită" din judeţul Ismail (Basarabia), ele au fost, în lipsa elementelor antisemite, făptuite chiar de autorităţi care probabil ceruseră zadarnic, în nenumărate rânduri, „studenţi" din Bucureşti.
    Dar piesa e schimbată şi domnii bugetari de la „Cişmeaua Văruită" au jucat-o pe socoteala lor, de două ori, şi cu mult succes. Nu cu succes deplin. N-a fost, deocamdată, spânzurat în stradă nici un ovrei. N-a fost, încă, siluită în faţa părinţilor nici o fată. Evreicile borţoase din numita „Cişmea Văruită" au rămas, până la lehuzie, tot cu pruncul în pântece, în loc să fie scos, cum s-ar fi cerut de estetica locului, cu amândouă mâinile, după despicătura, de la buza de jos, în sus cu briceagul, în uliţă, noaptea, la lumina felinarului.
PUBLICISTICĂ
203
    Piesa e schimbată de mai bine de şase luni şi domnul Duca, scandalizat, a trimis o comisie de anchetă alcătuită din domnul Tomov, prefectul judeţului Ismail, cunoscător al obiceiurilor şi gusturilor literare ale conjudeţenilor, un inspector general administrativ, cu moravuri bucureştene, poate prea severe pentru Ismail, şi domnul senator Horia Carp, cu menirea de a îndulci, prin caracterul şi lunga lui experienţă în materie, asprimea comisiei.
    N-a fost nevoie de cercetări îndelungi şi de premii fabuloase în bani ca să se poată dovedi că devastatorii care se porniseră pe o serie cu tendinţi de perfecţionare, nu erau niscaiva ideologi, cunoscători ai Talmudului şi ai ritualului cu sânge de copil creştin.,,Autorii", cum se spune, ai carnavalului din „Cişmeaua Văruită" era „poliţia" în persoană: domnul pretor al plăşii, domnul notar, domnul secretar al primăriei şi domnul şef de jandarmi, plătiţi de stat să se pândească, să se prindă înşişi şi să se dea pe mâna tot a domnului pretor, a domnului secretar şi a domnului şefi...
    Şi acum, după ce lumină s-a făcut, „poliţia" nedezmin-ţindu-se nici la „Cişmeaua Văruită", iar domnul Duca a destituit pe veselii patrioţi şi apărători ai neamului, suntem siguri că domnul Horia Carp nu va avea nevoie de îndemnul nostru spre a se duce la Ministerul de Interne şi a cere iertarea şi reintegrarea unor simpli plagiatori ai unui text, nu de mult, oficial...
1928
       COMPETINŢELE UNIVERSALE
   îmbătrânind, Georges Clemenceau s-a ascuns undeva, într-o grădină de zarzavat din provincia lui, ocupat să cultive
204
TUDOR ARGHEZI
gulii şi ridichi. De câteva ori mare bărbat al Republicii, prin scris, prin vorbire, prin revolte, prin guvernări şi prin război, el a evitat din răsputeri gloria adevărată, pe care a meritat-o în toate răscrucile dificile ale unui veac, trăit aproape întreg şi dus în linie dreaptă între două puncte precise. Visul fiecărui burghez francez este să-şi agonisească cinci sute de metri pătraţi de pământ cu o casă şi să trăiască viaţa, pe care „Tigrul" a învăţat-o de la ei, de la poporul lui întreg, simplificat în acest ideal. Cât priveşte pe Briand, acest al doilea prim bărbat de stat al patriei franceze visează un heleşteu în care să pescuiască, şi bătrâneţile lui şi le petrece încă dinainte de-a le fi început, cu o undiţă în mână şi cu o ţigară subt mustăţi.
    Noi n-am avut, dacă nu ne înşelăm, conducători de calibrul acestor doi bărbaţi, care au întocmit o epocă şi o lasă altora să îngrijească de ea. In guvernul actual avem poate miniştri mai inteligenţi decât Briand şi mai fenomenali decât Clemenceau: îi priveşte şi-i felicităm. Ce vor face ei mai târziu, vom vedea, şi sunt probabilităţi că se vor isprăvi la datorie, în cabinetul cel mare sau cel mic al departamentului respectiv. Primul zburător peste Alpii italieni a fost peruvianul Chavez, care, scoborând la Domodossola, a murit: medicii au declarat că aviatorul murise încă din aer, cu mâna pe volan, sufocat de un gol ivit în aerul muntos. Poate că din miniştrii noştri care mai trăiesc, unii au murit de anul trecut, fără să ştim, şi poate că mulţumită numai inerţiei, obişnuinţa le mai mişcă picioarele şi le mai deschide gura, ca să rostească principii de pe lumea ceealaltă, reuniţi în consilii, supravegheate de ochiul grecului Lukian, autorul unor Dialoage din ziua de apoi.
    Oamenii noştri publici şi funcţionarii militari şi civili care au cuprins odată, în mânuşi, un crâmpei de autoritate, nu mai primesc moartea benevol, şi totuşi, deja morţi la netimp, ei împiedică refluxul vieţii şi refuză să se dea în lături după ce, bine, rău, şi-au consumat viaţa de o secundă într-un bec
PUBLICISTICĂ
205
luminos. Gu deosebire, foştii ofiţeri superiori, pensionari, şi foştii miniştri nu se împacă îndeajuns cu destinul.
    Sunt generali şi coloneii, care până la război nu s-au distins afară din cale în cazarmă şi nici afară din cazarmă, iar în război au făcut onorabil puţinul pe care l-au putut. Nici o veleitate nu turburase mintea lor atâta timp cât a funcţionat normal şi satisfăcător în interesul serviciului interior. Ei n-au vorbit niciodată şi mai ales n-au scris nicidecum; poate chiar că bănuiala, de pură fantezie, că seara, la biuroul lor, ei au putut să facă altceva decât socoteala ovăzului şi inventariul harnaşa-mentelor, i-ar fi supărat, înaintea războiului, ca o acuzare. Ordonanţa, popota, solda, absorbiseră toată energia lor administrativă de oameni bravi şi respectabili, care n-au descoperit nici turbina, nici cauciucul, nici sfoara de împachetat.
    Scoşi la pensie, aceşti oameni cumsecade şi-au descoperit adevăratele lor însuşiri de declin. Uitând câte trese poartă la chipiu un căpitan, uitând numărul de la casă, ei şi-au adus însă aminte că poporul românesc este lipsit de cultură, şi urcându-se cu scaunul pe spinarea cailor lui Apolon, şi cam tremurând din coapse şi din genunchi, ei s-au îndesat să ia comanda unui meşteşug făcut pentru alţii. E caracteristic că pe când un mare învăţat şi cel mai autentic se fereşte să participe la comitete şi consilii, foştii generali şi foştii colonei se întrunesc grămadă ca să îndrepte ştiinţa de carte şi intuiţiile, discută şi propun, dezvoltă şi combat şi cad de acord. Unii scot ziare culturale, reviste culturale, alţii strică ceea ce cu mari greutăţi au parvenit să improvizeze oamenii chemaţi prin profesie şi experienţă la o activitate propriu-zisă. Nici unul nu se mulţumeşte să fie pensionar, şi fiecare vrea să fie de o sută de ori peste ceea ce poate şi nu.
    Spectacolul acestor oameni de ispravă, care se învârtesc de zece ani prin toate bugetele şi n-au fost în stare să realizeze decât începuturi de vorbe şi fragmente de intenţii încă
206
TUDOR ARGHEZI
neformulate, e dăunător. Domnule general! Domnule colonel! Vă roagă publicul, stăruitor: slăbiţi-1 cu competinţa.
    De curând, la o adunare municipală culturală, a plouat cu pensionari din armată, care nu şi-au adus aminte că locul lor era nimerit la o manevră, la o conferinţă militară şi chiar în câteva consilii de administraţie, bine remunerate. Ei nu veneau ca ascultători, au venit ca nişte îndrumători şi ca nişte pedanţi. Din pricina unui fost general cu baston de vişin şi înrudit cu familia Brătianu, agenţii mişcării culturale municipale au fost nevoiţi să se preocupe exclusiv de facerea metaniilor corecte, de laudele excesive, de omagii şi discursuri ţinute în genunchi, în atitudinea văcsuitorilor de ghete.
    Domnule general, niţică bunăvoinţă. Viaţa poate să fie încă dezmierdătoare. Un hârleţ, o greblă şi o stropitoare nu costă prea mult; vă putem recomanda un magazin, unde se vinde ieftin un model ca pentru copii. E cât se poate de plăcut: zgâriaţi fără să vă aplecaţi prea mult, câte puţin, pământul şi semănaţi conopide. Va ieşi măcar pătrunjel, şi tot e un rezultat; pe când, vedeţi, dincolo nu iese nimic, şi dincolo împiedicaţi lumea să muncească şi să-şi păstreze un rezultat cultural: demnitatea.
1928
                    BUCUREŞTII
   Rămânem în tradiţia foii noastre minuscule, dacă vom repeta că Bucureştii sunt un oraş frumos şi dacă ne vom mai bucura o dată că frumuseţea lui sporeşte o dată la şapte zile.
   N-au trecut bine trei săptămâni de când ne-am încumetat să facem elogiul unui lucru văzut de toată lumea şi a doua zi uitat, că oraşul a căpătat o nouă fereastră, un rând nou de
PUBLICISTICĂ
207
ferestre, deschise în bulevardul inaugurat joia trecută cu o sărbătoare de steaguri. Inaugurarea, care constituie pentru municipiu şi pentru domnul doctor Costinescu un succes şi un succes personal, poate că ar fi putut să fie întârziată, până în ziua când oraşul întreg, cu mahalalele şi cu drumurile lui de pământ mărginaşe, ar fi participat la hram, în toate cartierele deodată. Primarul a inovat. A primit elogii meritate şi discursuri şi a tăiat, probabil cu foarfeca, ritual şi mistic, o panglică, probabil de-a curmezişul. Presa, care ne-a adus la cunoştinţă această bobotează a panglicilor, ignorată de calendarul ceremoniilor noastre comune, şi-a rezervat amănuntele pentru sine.
    în simbolica municipală ce mare rost va fi având o panglică netăiată, care se taie în momentul oportun? E o panglică de mătase, o panglică politică, o panglică tenia, semnificând viaţa parazitară a imobilului unui înalt magistrat sentimental, fortificat în mijlocul oraşului, în bastioane, dărâmate cu asaltul unui mare număr de milioane? Retezând panglica, primarul a reeditat, poate, isprava Sfântului Gheorghe, tăietorul de balauri. E drept că şi cetăţenii, cu o spontaneitate ivită de ziua inaugurării dis-de-dimineaţă, au realizat până la ora adunării o placă de bronz comemorativă, fără ca primarul să fi ştiut ceva înainte. Un cetăţean şi-a închipuit că primarul a desfăcut o panglică de câţiva kilometri, de la intersecţia bulevardelor Universităţii până la statuia lui Lascăr Catargiu şi, plim-bându-se cu foarfeca de-a lungul ei, a crâmpoţit-o în răscrucile străzilor afluente, a ferfeniţit-o, şi asistenţii au plecat fiecare cu câte un crâmpei comemorativ.
    Sau poate că era restul unui obicei gospodăresc părăsit. Odinioară, când ajungea la căpriori şi înainte de-a se fi urzit şindrila sau intercalat olanele, zidul era sărbătorit cu daruri de îmbrăcăminte, înşirate pe frânghii printre ramuri de brad. Salahorii luau cămăşile şi izmenele ţărăneşti, meşterii nădragii cu creţuri umflate şi căciulile de oaie, femeile fuste, basmale
208
TUDOR ARGHEZI
şi găteli. Municipiul ne datoreşte un comunicat: căror intenţii răspunde panglica stricată?
    Ei bine, totuşi, noul bulevard se deschide ca o imensă sală de bal, în mijlocul căreia s-a rânduit linia de sateliţi electrici ai lumii, până-n zarea din fund. Câteva steaguri, ca nişte zmeie tricolore, s-au clătinat o zi întreagă deasupra reverberelor, aşezate ca sfeşnicele şi policandrele pe-o masă de banchet. Caii de carne şi caii de benzină valsează slobod şi tramvaiele, pe două laturile şoselei, bătută cu mozaic, întreţin un cadril permanent. E-o perspectivă de port cu bazar şi de intrare triumfală în perspectiva mării, printr-un iarmaroc de cadâne.
    Negustoriile de covoare, de pe cheul gârlii, strămutate pe largile trotuare ale bulevardului şi amestecate cu olărie, cu antichităţi, cu pânzeturi, mătăsuri, mărgele, strânse seara şi întinse dimineaţa, ar putea să însufleţească pitoresc, cu culorile tari ale lânii vopsite, această arteră de garaje, animată de o circulaţie torenţială de maşini. Desigur că municipiul s-a gândit să reverse Calea Victoriei într-o matcă vastă şi să facă din Bulevardul Brătianu promenada lenevoasă a tumultului pe strâmtori, dintre Palat şi Cercul Militar. Un ideal municipal împlinit cu atâta frumuseţe trebuie să coincidă cu o recrudescenţă de viaţă determinată de comerţ. Câteva teatre, câteva panouri cu reclamă luminoasă, câteva colţuri cu ştirile şi fotografiile unui serviciu de presă special, expuse subt lămpi cu mii de lumini, vitrine de blănuri, de parfumerie, de feminităţi, ar putea să concentreze viaţa oraşului pe noul bulevard până la Şoseaua Kiseleff...
    A fost un întreg comerţ ambulant murdar şi schilod, pe care municipalitatea l-a desfiinţat. E locul să se înfiinţeze un comerţ ambulant civilizat, de mărfuri lucitoare, un comerţ de scântei şi de flori, de nimicuri multiple, variate şi pure, de poze şi jucării.
1928
PUBLICISTICĂ
209
            EPISTOLĂ CĂTRE FILIMON
    Un cititor din când în când colaborator, pune o chestiune drept, ca un stâlp, în mijlocul nevropatiei literare. Lampa din vârful stâlpului arde fără să ştie cititorul; el o crede stinsă, accidental, şi cere curent. E de ajuns să sucim o dată întrerupătorul, şi lumina chestiunii sporeşte. Despre ce era vorba?
    „Este adevărat, Coco; să scrim, să scrim cât mai mulţi, ca să se aleagă din toate rândurile câte puţini. Dar cum se procedează ca să arunci îndoiala? Trebuie să te îndoieşti, sau nu? Când citesc unele pagini, îmi dau seama că niciodată, niciodată! foile mele nu vor putea să zboare până la ele. Anume autori mă disperă. Puterile lor nu sunt puterile mele. Să mai scriu? Mă întristează. Să nu mai scriu? Ceva mă-npinge să nu mă opresc. Ce să fac?“
    Cititorul nostru caută o atitudine pentru cărţi, ca să se poată fertiliza pe sineşi. Preocuparea e necesară şi observaţia exactă. Cum se comportă un viitor meşter faţă de meşterii acceptaţi? Căci fiecare gen de activitate având o tehnică şi o morală, este nevoie ca şi scriitorul să-şi găsească mişcările semănătorului şi învoirea piezişă, la cel mai potrivit unghi, a faurului, proprie lui, pentru a căpăta cel mai bun randament şi convingeri.
    Unii fac aşa: contestă ceea ce-i obsedează, cu nădejdea agresivă, înfierbântată, că suprimă o cauză, dar conţinând satelizarea cu obsesia lui. Tăgada procedează prin eliminări succesive: nu e grozav, nu e mare, nu e bun, nu e deloc. Nu e gros, când lucrul e subţire: era bine să fi fost gros. Nu stă băţ, când lucrul este elastic: dacă era rigid devenea băţ. Nu are trei picioare, când lucrul are patru picioare: cu trei ar fi fost elegant. De obicei, critica literatului incapabil consistă în afirmarea însuşirilor ce lipsesc dintr-o lucrare literară, din pricină că aprofundarea calităţilor evidente este dificilă. Invers, tăgada,
210
TUDOR ARGHEZI
din aceleaşi insuficienţe de intelect, este afirmativă. Cerul albastru e albastru, lămâia e acră, bolovanul e tare - ceea ce se mai construieşte şi cu „prea“: prea acră, prea tare. Dacă ar fi fost cerul cu puţin mai puţin albastru, devenea acru, şi o saladă de azur mai mergea.
    Aceştia sunt şi cei mai proşti; şi sunt fuduli. Totuşi, valoarea poartă cu dânsa un accent care în secret le impune şi lor şi-i torturează - compensaţia aristocratică a domnului tăgăduit. Toţi liberii-cugetători s-au spovedit pe patul de moarte şi au căutat, cernuţi prin sitele neantului, o scăpare prin împăcăciune. E în natura stârpiturilor să pizmuiască sănătatea şi biruinţa. De la ele literatura, care ne interesează, nu aşteaptă nimic, şi lor viaţa, falsificată, nu le procură nici o plăcere. Nevestele lor sunt urâte, admiratoarele lor sunt chioare şi bătrâne, mâncarea le cade greu, îi dor încheieturile, au ploşniţe, îi latră câinii, se mută mereu de la adresă.
    Dumneata ai sa faci altfel. Ai să citeşti şi ai să uiţi şi nu o să capeţi mania comparaţiilor; îmi închipui că eşti inteligent, de vreme ce mi-ai pus întrebări inteligente. Scrierile bune te vor entuziasma, căci existenţa lor e justificarea dumitale de-a seri şi deocamdată de a încerca. Pentru negustorul de şase părechi de ciorapi, colportaţi în cutie, firma unui negustor care s-a îmbogăţit din ciorapi e o încurajare. Opinie despre propria valoare să nu prea ai, ca să nu te împiedici numai de dumneata: lucrează şi lasă-te-n pace. îndoiala? Unde e dobitocul ideal, care nu se îndoieşte niciodată? (îţi voi spune la ureche: e la Universitate.) - Dar o îndoială totală, fioroasă, de panică, e apanajul unui bolnav, pe care, în loc să-l bucure, sănătatea străină îl dezolează.
    însă un cult de beatificare, pentru scriitorii pe care îi crezi cu mult mai uriaşi decât sunt, din pricina prestigiului distanţei, nu e higienic recomandabil. Nici ei nu şi-au ridicat monumentul dintr-o singură dată, nici dumneata nu-ţi croieşti dintr-o dată şi dintr-o singură ştofă, ghetele, pălăria,
PUBLICISTICĂ
211
hainele şi mânuşile, ca un scafandru. Ei şi-au făcut slava din bucăţi şi, câteodată, un domn foarte fercheş spiritualmente, nu a parvenit să se încalţe în timpul carierei şi a murit ca un dandy, în redingotă bine călcată şi în ciorapi. Prin literatură, ca şi în jurnalul de mode, scriitori de cea mai bună firmă, umblă fără să vrea cu cravata întoarsă la ceafă sau cu pantalonul despicat, şi unora, ireproşabili pe dinafară, le lipseşte rufăria: genialitatea, atunci când le-a venit, i-a găsit în pat în pielea goală.
    Dragă amice, nu-ţi fabrica sorcove şi găteli artificiale, nici fantome în camerele goale, ca să te înfricoşeze; teroarea, ca şi autorăsfăţul, n-are ce căuta la dumneata. Dacă te-ai hotărât să deosibeşti în râul pe marginea căruia te-ai născut, şi să numeri pietrele din fund, întinde-te cu simplicitate de pe ţărm înlăuntru şi, dând uitării tot ce ai învăţat şi ai crezut, tot ce ţi s-a făcut, şi mai ales pe tine, alege apa cu acul şi foloseşte-te de firul mişcător şi instabil, cum se va putea. Cred că vei începe să fii mai mult dumneata decât alţii, care, cu voie sau fără voie, ţi s-au împletit, exact în momentul când te vei supune sineţi totalmente şi când vei fi ajuns în mâinile-ţi active o unealtă, singura unealtă potrivită pe mâinile dumitale. O preciziune indiferentă, de manometru, care la o locomotivă complicată indică exclusiv tensiunea vaporilor motori. în secunda lucrului început, în tot universul nu trebuie să se afle decât limba busolei căutând înfrigurată punctul cardinal.
    Lucrul tău nu poate să iasă prost, dacă ai încremenit cu totul pe el şi te-ai stabilit în el. Lumea începe de oriunde, pretutindeni logică şi egală şi în toate moleculele ei autentică şi plină. în sinceritatea neşovăitoare faţă de sine, stă tot secretul şi culoarea operei de artă. Acum, dacă olăriile pe care le scoţi din întuneric şi le rânduieşti pe raftul luminii, vor plăcea sau nu, e altă socoteală. în general, succesul e un fapt mai uşor decât împlinirea, şi artistul care se caută şi se realizează nu se
212
TUDOR ARGHEZI
mai poate gândi la efect. Succesul e un fenomen de agrement şi se gustă cu limba vie, ca dulceaţa, de către contimporani. Poate să fie prin fatalitate, sau poate să lipsească: e un preţ de vânzare, o etichetă care se afişează în vitrină, calculându-se costul şi beneficiul, după ce marfa e gata. Tu, fabrică şi depozitează...
1928
                 POETUL POLITICOS
    îl cunoaşteţi pe Aron Cotruş? Văzutu-l-aţi vreodată?...
    E un poet ardelean cu poezii scurte şi aspre, prin care circulă o energie de bour nedezlănţuit.
    Poetul n-are totuşi în înfăţişarea lui, cum s-ar crede din versurile-i ghintuite, nimic revoluţionar. E un tânăr blând şi grăsun, cu faţa rotundă şi albă ca o lună plină, cu o chelie aristocrată pe care tot se mai întreţes câteva raze lânoase. Când descinde din Ardealul medieval pe caldarâmul Bucureştilor, Aron Cotruş are înfăţişarea unui viţel sublim care mugeşte la cer.
    Căci o zână ciudată s-a aplecat, odinioară, pe leagănul copilului căzut din stele şi a rostit un descântec care se tot împlineşte şi se face caraghioslâc.
    Aron Cotruş, poet de miresme şi esenţe adevărate, a fost descoperit, dacă vă mai aduceţi aminte, de o gazetă literară banală pe care a reînviat-o, după o moarte ce părea definitivă, un ziarist de mare hărnicie dar al cărui ideal estetic se mărturiseşte deplin satifăcut şi de dramele domnului Victor Eftimiu, emulul lui Sofocle.
    De-aci înainte poetul s-a pomenit că ia comanda unei biblioteci ardeleneşti care a invadat ţara cu cea mai vulgară şi
PUBLICISTICĂ
213
mai neagră maculatură din câte s-a pomenit la noi, care avem totuşi de mult, spre a ne scârbi gustul de literatură, editura „Casei şcoalelor“, terorizată de un Mihalache Dragomirescu. De la biblioteca din Ardeal mai încoace, poetul a preluat conducerea unei reviste din Banat, care nu interesează nici măcar pe bănăţeni.
    Dar destinul poetului nu s-a sfârşit... Nici una din farsele vieţii noastre obşteşti n-a voit să renunţe la el.
    Bietul Cotruş!... Toate muştele vor să cadă şi să se desfete în sufletul lui curat şi frumos ca o ulcică de lapte.
    Am mai citit odată, într-un ziar, o notiţă precum că o mână de intelectuali din Arad s-au întâlnit să sărbătorească pe poet. Nu ne dam seama de prilej. Se părea, după observaţia corosivă a reporterului, că nici una din persoanele socotite „intelectuale", la Arad, n-au luat parte, ceea ce însemna poate că serbarea s-a produs spontan, adică fără nici un prilej.
    Dar întâia lovitură n-a prins. A doua, mai bine organizată, l-a situat pe poet în centrul unei întruniri politice, la un banchet regionalist unde s-a luat drept prilej apariţia noului volum de versuri intitulat Mâine.
    Poetul, sărac şi politicos, putea respinge urările de fericire şi progres, care i s-au făcut?...
    E adevărat în corul de laude din jurul lui Aron Cotruş n-am deosebit glasul nici unui alt poet, nici unui critic, nici unui profesor de limba română din localitate sau din judeţ. Societatea Scriitorilor Români n-a delegat nici măcar pe domnul Mircea Rădulescu.
    Serbarea intelectuală, cu gulaş şi cu must, a avut loc la restaurantul „Cornul Vânătorului", în separee şi au ţinut cuvântări în cinstea autorului noului volum democrat Mâine (adică „Mâine, când vom veni la putere...") domnul Cicio Pop, entuziastul amic al artelor şi al poporului, preotul Marzeu, plin de Sfântul Duh al partidului şi domnul general
214
TUDOR ARGHEZI
Vlad care, e drept, n-a prea avut de-a face cu versurile şi cu frica în genere, decât în zilele onomastice.
    S-a expediat - mai era nevoie s-o spunem? — din sânul banchetului prins în delirul entuziasmului o telegramă omagială la Bucureşti domnului Iuliu Maniu, care se afla în Basarabia.
    Prietene Cotruş, sărbătoritule de la „Cornul Vânătorului*4! Ce crezi că se va întâmpla cu tine mâine, dacă domnul Iuliu Maniu şi amicii săi vor veni la guvern?... Socotit-ai tu că oamenii puterii viitoare vor fi mai poeţi decât oamenii puterii de azi?... Şi crezi poate că, după ce vei face anticameră cel puţin opt luni la domnul Cicio Pop în amintirea entuziasmului de la „Cornul Vânătorului", ţi se va oferi măcar un corn?...
                                                              1928
              MEDICINA INCERTĂ Din carnetul unui medic
    Funestă rătăcire! S-au descoperit până acum sute de bacterii şi abia suntem la început. Mii de posturi de observaţie şi-au aţintit lunetele în lumea infinitului mic şi numeroşi savanţi sunt torturaţi de ivirea în câmpul lentilei a unei forme nemaivăzute. Studiind inelarele şi numărându-le - până la şapte sute cincizeci de varietăţi — după treizeci de ani de contemplare prin gardurile ştiinţei, s-a arătat în microscop o serie de fantome în formă de opt şi de trei şi problema cere identificarea lor cu forma zero. Volumul al 12-lea consacrat speciei comportând un album suplimentar, în care vor fi clasificaţi microbii noi.
   Bacterie sau moleculă, sau electron, cest Kiff Kiff bourriquot, cum zice francezul, care a produs pe cei doi
PUBLICISTICĂ
 215
premergători, Pasteur şi predecesorul lui, Raspail, de unde au derivat învăţaţii şi maniacii. S-a dovedit că natura creşte în două sensuri, în sus şi în partea cealaltă, în jos; şi ar fi fost de ajuns. Ţi-ai găsit! Savantul care nu va descoperi cel puţin o varietate B2 a tipului 9003 F e un bacteriolog nenorocit. Din formă în formă, din grupă în grupă, din familie în familie, din specie în specie, înţelegi unde ajungem. Aparate, din ce în ce mai puternice, vor sonda nevăzutul, din ce în ce mai opac; şi actualmente microorganisme, vizibile numai la ultramicroscop, cu ajutorul unei raze concentrată printr-un focar de cristal şi proiectată deasupra individului studiat, vor rămâne în viitor nişte dulăi.
    Staţi puţin, mă rog! Bacteriile care îmbolnăvesc pe om, bolnav în orice caz, şi în cazul de neutralizare, sunt îmbolnăvite de alte bacterii. în epocile de fecunditate, mai dese chiar decât Ia gândacii de bucătărie, cine poate spune că, din oarbă pasiune şi urmărindu-se romantic pe galeriile de sânge ale organismului superior uman, bacteriile dintr-o clasă nu trec în clasele vecine, şi că din împreunarea raselor de bacterii nu ies rase noi, înfăţişate laboratorului ca nişte individualităţi distincte? Nu cumva din spirochetul, împreunat prin perversitate cu gonococul, rezultă tuberculoza sau tifoida? Băgaţi de seamă, să nu avem de-a face cu o singură bacterie, transformată, după om, după sânge şi după savant.
    Dumnezeu să-l ierte, un ilustru coleg, decedat înainte de a-şi fi dus cariera la culme, îşi făcuse specialitatea analizelor Wassermann. Nici un bolnav nu era sigur de starea lui pozitivă sau negativă în univers, decât după ce ilustrul nostru coleg defunct îşi iscălise avizul. Ca să-l coste o analiză mai ieftin, el a redus cheltuielile la minimum, angajând în laboratorul lui, în contiguitate cu bucătăria căsniciei, un ungurean fără stăpân. Analizele ieşeau din mâinile acestui laborant cu cioareci, corecte, precise, impecabile. Dacă totuşi sângele lui I. Popescu,
216
TUDOR ARGHEZI
din eprubetă, era confundat cu eprubeta lui M. Popescu, nu se întâmpla nimic; căci, dacă pozitivul te îndeamnă să te tratezi, nici negativul nu te scuteşte de tratament. Apoi, în faţa morţii oamenii sunt egali.
    Ce este bătrâneţea? Tocmai se studiază. Ce numim virus? Eşti indiscret. Ce este cancerul? Taci din gură.
    Găsindu-mă în anul a cincilea de exerciţiu al profesiunii, m-am cam plictisit. Bolnavii se obrăzniciseră, veneau la firma mea cu miile. Cel mai eminent dascăl de şcoală primară este excedat de o clasă cu o sută de copii, să-i permitem şi medicului să se obosească pipăind câteva sute de imbecili pe zi. Atinsesem o reţetă zilnică de cincizeci de lei şi mi s-a urât. Mi-am luat un secretar. Eram primul doctor cu secretar şi mă îndreptam către un contencios personal. Pe uşa cabinetului meu pusesem un afiş: cinci sute de lei.
    însărcinarea secretarului meu era cartarea poştală a bolnavului, care, întrebat în faţa biuroului, trebuia să răspundă la formularul completat de secretar, ce are, cine e, ce vârstă, ce profesie, dacă a satisfăcut legea recrutării etc. Acest paşaport şi proces-verbal era înaintat medicului, mie. Bolnavul era trimis la radioscopie. După aceea era trimis la analize, toate analizele: urină, excrement, sânge, spută, gălbenuşul urechilor, sudoarea picioarelor etc. în sfârşit, bolnavul era trimis la diatermie. Prevăzut cu toate actele medicale, el avea acces la mine, invizibil ca o bacterie în mediul propice. Preliminările analitice se cifrau la zece mii lei şi erau o încercare de rezistenţă morală a bolnavilor mei.
    Evident, îi primeam agasat, cu nasul zbârcit a pesimism, concentrat într-o mască de greaţă, ca o divinitate fără glande şi fără intestine, vizitată de un vulg puturos. Nu mă pronunţam; între examen şi sentinţă lăsam să treacă o zi şi o noapte de oracol. Veniţi mâine să luaţi reţeta, îi spuneam, suflând enigmatic, bolnavului meu.
PUBLICISTICĂ
 217
     Desigur, sfaturile mele erau complete însă sobre şi scrise cu o caligrafie de om mare. Reţeta i-o înmâna a doua zi un servitor, îi recomandam una din specialităţile citite în ziare şi pe care şi le-ar fi putut cumpăra bolnavul şi singur, dacă nu era idiot.
     Formula cu secretarul, cu analizele, cu revenirea a doua zi, cu servitorul şi reţeta, mi-a produs mai multe parale. Am cumpărat case şi moşii, a cărora întindere nu era mai vastă ca suprafaţa cimitirului alimentat de mine cu stârvuri. Nimeni nu m-a dat cu capul de păreţi niciodată, dimpotrivă, toată lumea m-a onorat şi mă onorează, ca pe unul din cei mai infailibili savanţi şi vindecători de pe continent.
1928
           PE URMELE LUI BEETHOVEN
    Herriot, actualul ministru de Instrucţie al Franţei, este poate cel mai îndrăgit de presa conservatoare şi catolică: în fiecare zi numele îi este pomenit în derâdere şi acoperit de laurii ironiei. E democrat — ce lipsă de gust!... E anticlerical - ce lipsă de inspiraţie!...
    N-am fi crezut totuşi să găsim zilele trecute, într-un mare ziar aristocrat, şi acuzaţia că ministrul Herriot n-a citit textul ultimelor rapoarte cu paragrafe ale comisiei financiare, care au fost supuse Consiliului de Miniştri, de faţă fiind şi vinovatul.
    Căci domnul Herriot, în loc de a citi argumentele comisiei financiare, se amuză!
    Scrie cărţi!...
    A fost la Berlin de câteva ori, să citească personal, la Arhivele Imperiale, scrisorile lui Beethoven şi câteva lucrări asupra artei pianului, fără de care sonatele Surdului Fermecător i-ar rămâne nenţelese!...
 218
TUDOR ARGHEZI
     Asta face anticlericalul şi democratul domn Herriot; pregăteşte un studiu asupra vieţii şi operei lui Beethoven, în timp ce comisiile se istovesc în studii şi rapoarte pe care domnia sa binevoieşte numai să le iscălească!...
     Deşi metoda e banală, nu ne putem opri de a nu reveni la realităţile noastre...
     Care e ministrul român pierdut în contemplarea artelor plastice, căzut în vraja sonoră a unei viori sau a unui pian, turburat de prezenţa, pe masa de lucru, a unei cărţi de imaginaţie?...
     Un fost ministru a mărturisit într-o polemică violentă că într-una din zile, silit să le petreacă în comuna natală, departe de gazete, a observat că are o bibliotecă şi a citit trei cărţi!...
     Dar ca să nu încheiem cu o notă funebră; să amintim că avem totuşi un om politic care în zilele căderii guvernului său, în clipele în care asupra sa şi a partidului se aruncau învinuirile cele mai compromiţătoare, liniştit, în camera sa de lucru, îşi revedea textul unei drame şi începea să taie foile romanului, de curând apărut, al vieţii lui Disraeli...                     i
     E domnul Octavian Goga.
1928                                                            I
                                                                  j-
     CUM AM PETRECUT O VACANTĂ                                  j
                                                                  [
     în Englitera, mi-a spus directorul unui ziar  literar, o j
anchetă „Cum v-aţi petrecut vacanţa?" a cunoscut un mare succes între scriitorii animaţi de o părere minunată în ceea ce-i priveşte. Fiecare autor s-a grăbit să facă onoare vitrinei zoologice, în care marile magazine ilustrate i-a expus, documentaţi cu zincul şi cu textul. Unul şi-a trecut vara mângâind un pui de şarpe sud-american, domesticit la ugerii îngreuiaţi de lapte ai unei pantere. Progenitura ei a fost împuşcată de soţia scriitorului,
PUBLICISTICĂ
219
o ţintaşă fără de păreche, preferând tirului de porumbiei şi iepuri în colivie, vânătoarea în junglă şi de jur-împrejurul Sfinxului, pe nisipurile din Gizeh. Scriitorul a plecat cu toată familia, compusă din doi copii şi patru socri, călărind animale tropicale, cămile şi zebre, şi bătrânii, bine fixaţi cu sfori şi curele, pe spinări de elefanţi. Altul... Enumeraţia poate deveni nesfârşită. Să ajungem la noi.
    întrebarea, pusă pe româneşte, nu-şi pierde conţinutul de aristocraţie engleză, cu care scriitorul valah trebuie mental să se obişnuiască. Ce ai făcut în vacanţă? Noţiune de bază: trebuie să fi avut vacanţă; fără vacanţă nu se poate închipui scriitor şi, desigur, vacanţa a început demult; problema comportă platformă şi răgaz. Prin urmare, este exclus să nu fi stat trei luni degeaba, după ce nouă luni n-ai cam făcut nimic. Să ne gândim.
    Mi-aduc aminte.
    Cu cecul nr. 427.321, încasând suma de 832.000 franci, salariul nostru literar pe timpul mai-octombrie 1928, am dus-o acasă în ghiozdan şi, aruncând-o plictisit pe masă, am zis:
    -     Uite un acont, restul ne va sosi pe drum. Unde v-aţi gândit să ne petrecem vara? N-aţi fi de părere să facem drumul pe jos?
    Şi am comandant opt biciclete, pentru familia întreagă, dintre care un cvadriciclu pentru bunic, cu echilibrul stabil, bunicul neavând altă însărcinare, ca să meargă, decât să dea din picioare. Copiii socotiră timpul parcurgerii Europei prea lung, şi înlocuirăm, cu o pierdere neînsemnată la bucată, bicicletele cu motociclete de câte 12 HP, cu pornire automată şi lumină. Opt motociclete roşii în mers! ce splendidă echipă. Calculându-se însă benzina şi cauciucurile, am ajuns la concluzia că patru roţi se defectează mai rar decât şaisprezece, şi un carburator mai puţin ca opt şi, cu o altă pierdere puţin însemnată, schimbarăm motocicletele cu o limuzină plătibilă în rate — şi plecarăm. înainte de-a porni pe barieră, vârstnicii
220
TUDOR ARGHEZI
familiei observară că automobilului îi lipseşte un ; vagon-restaurant şi cabinet cu tot la canal. Ne întoarserăm : acasă, expediarăm maşina la garajul cel mai apropiat şi plecarăm cu trenul.
    -     De ce n-aţi făcut aşa de la început? ne-a întrebat un admirator, pe galeria vagonului, în care stam, călătorii, în picioare.
    -     Plecarea ar fi fost lipsită de rafinament, dat fiind că orice spirit elementar se hotărăşte într-un fel numaidecât. Calitatea de scriitor presupune ieşirea din banal, un ocol şi o revenire treptată. O să te miri şi mai mult când îţi voi spune că pentru a lua trenul din Gara de Nord, am trecut întâi pe la Otopeni.
    Admiratorul, om complicat, nu s-a mirat deloc, şi trenul f nostru trecuse de Găieşti. Ca să nu stăm inactivi şi să începem j vacanţa şi petrecerea ei fără întârziere, am propus să ne dăm \ jos din vagon între două staţii. Familia mea, experimentată la sensul senzaţiilor rare, acceptă fără împotrivire. Fiind opt la număr, patru din noi trebuia să sărim din tren de pe platformă, în acelaşi timp ceilalţi patru şi-au făcut vânt pe ferestre. Ne numărarăm în tren şi, după unsprezece secunde, » ne-am numărat şi jos, lângă linia ferată. Sau uitasem pe unul ' acasă, sau ne-am înşelat la numărătoarea din vagon; sărind din > tren pe pietriş, ne recunoscurăm şapte. Aci se intercalează un eveniment tragic pentru vacanţa noastră: lipsea proprietarul nostru, cu care ne aveam ca nişte fraţi. îl tăiase, din urmă, fulgerător, după ce-a sărit, un accelerat.
    înmormântarea s-a făcut în drum, ca să nu ne modificăm călătoria, în cimitirul unui cătun. In memoria fratelui nostru î adoptiv, nu plecarăm mai departe, până ce nu ridicarăm, în | locul unde s-a ivit accidentul, o fântână, acoperită cu un adăpost de şindrilă, pe grinzile căreia săparăm inscripţia: „Luaţi, beţi, acesta este sângele meu“.
    Până la trecătoarea din munţi a Jiului, nu mai spuserăm nici unul nici un cuvânt, impresionaţi de un doliu prematur,
PUBLICISTICĂ
 221
dar, în călătorie, defuncţii sunt uitaţi, şi turiştii se duc înainte cu Dumnezeu. Puţul şi acoperişul ne-au costat 18.374 franci. Am pierdut din vedere să spunem la timp că ne-am lăsat geamantanele în tren şi că, făcându-ni-se foame, ne gândeam în tăcere la ouăle răscoapte, pregătite de-acasă, în Carpaţi restaurantele fiind destul de rare.
    Făcusem o mare imprudenţă, însă notam totul, fiecare lucru cu complexul lui de senzaţii, pentru viitoarele noastre volume în proză. Rătăcirăm potecile, fără hartă, şi ne aflarăm cu toţii învăluiţi într-o ploaie cum numai munţii înregistrează, pleşuviţi pe creştete tocmai de ploi şi furtuni. De mai multe ori trecuse soarele peste noi, şi ne afundam tot mai mult în codri de brazi, hrănindu-ne cu rădăcini crude şi cu coji de copac. Singurul aliment din abundenţă era, din nenorocire, lichid, apa de izvor, ireproşabilă însă inutilă: cu ce am fi putut-o consuma?
    Cred că am rămas prizonierii munţilor timp de aproximativ şaizeci de zile. Barba mea crescuse până la cravată, şi unghiile tuturor începeau să ia înfăţişarea de gheare. Eram salvaţi! Din josul stâncilor se auzea cavalul. Din câteva sărituri ajunserăm la un staul de oi, unde am tăbărât pe caş, lapte şi brânză de burduf. La apropierea noastră o rupseră de fugă ciobanii şi câinii, valvârtej cu oile şi berbecii. Am omis să spui că, influenţaţi de partea locului, ne pierduserăm de mult echilibrul civilizaţiei şi umblam în patru picioare - şi rămăseserăm nuzi, ca nişte maimuţe. Mătuşa mea, Matilda Constantinescu, care semnează în literatură Esmeralda, scrie, graţie unui har din familie, versuri. Ca să poată circula în voie, pe patru labe, ea îşi purta creionul chimic între dinţi şi caietul cu manuscrise unde se putea, între picioare, sus - nu pot ascunde nimic - aşa încât, mergând la rând, unul îndărătul altuia, printre copaci, caietul Esmeraldei ieşea cu un colţ înapoi, intercalat exact în subsuoara lui.
222
TUDOR ARGHEZI
    Caşul venea la timp. într-un consiliu de familie, pe care îl ţinuserăm, pe când ea, retrasă într-un stufiş, scria niscai versuri, luaserăm hotărârea ca a doua zi să o mâncăm, cu toate că ne gândeam cu oarecare sentiment de repulsie că Esmeralda, fiind exagerat de păroasă, trebuia să scoatem din gură, mestecând întâi regiunile musculoase, fire de păr creţ în timpul rumegării. Auzind, după ce deterăm gata primul caşcaval, de hotărârea noastră, Esmeralda se întristă foarte şi scrise împotriva noastră o satiră în stihuri de douăzeci şi două de silabe. Ea cântărea nouăzeci şi trei kilograme.
    Coborând în şes, începuse să ningă. Vacanţa era terminată.
    Ce facem acum? Ne reeducăm echilibrul, ca să putem relua vechea noastră atitudine în două picioare şi să participăm la conferinţe şi la spectacole, unde trebuie să aplaudăm.
    Cât priveşte suma de aproximativ 800.000 franci, cu care am rătăcit, am pierdut-o în pădure. Anunţăm un premiu de 400.000 franci cui va găsi-o. Pentru detalii a se adresa la ziar.
1928
        O POLEMICĂ DE CIVILIZAŢIE
   Prietenul nostru domnul Perpessicius se face ecoul unei intervenţii în formă de articol, a domnului Rebreanu, care, mânat de interesele cărţilor, complicate cu nevoile autorilor, propune soluţia neaşteptată a subvenţionării cititorilor. Domnul Rebreanu trebuie să fi recitit de curând fabulele lui La Fontaine, bănuim; căci numai subt influenţa unei asemenea experienţe, făcând abstracţie de documentele localizate, ai putea să adresezi lui Dumnezeu rugăciunea să îndoiască dentiţia lupului şi să frângă oilor două picioare.
PUBLICISTICĂ
 223
    Preşedintele Societăţii Scriitorilor Români ar fi dispus să recomande statului datoria de a dărui anual câteva milioane, unor societăţi de editură, jumătate bancare şi jumătate politice, prevăzute cu sute de milioane de lei capital. Astfel, criza cărţii - care nu există propriu-zis - ar fi rezolvată, şi mizeria scriitorilor, înregimentată teoretic la trustul editorial, nu ar mai avea nici o scuză. Cât priveşte sufletescul oamenilor politici, conducători ai unui stat cultural, care are totul de aşteptat de la sporirea la maximum a iniţiativelor cu caracter, el ar fi împăcat, în blânda lui ipocrizie, că nu mai are de împrumutat scriitorilor nici un efort, decât al statuilor după moarte.
    Domnul Perpessicius aglomerează calităţi multiple ca să se ocupe de ceea ce doare o bătătură de lux a domnului Rebreanu, care nu se poate plânge personal nici de criza cărţilor, nici de sărăcia jalnică a editorului domniei sale. Poet de nobilă atitudine, intelectual în toată accepţia cuvântului, cărturar savant şi profesor de stat, domnul Perpessicius este foarte chemat să discute totalul chestiunii. Aşteptăm continuarea expunerii sale critice, din care poate că nu va omite până la sfârşit menţiunea că subiectul, ales de domnul Rebreanu, a mai fost exploatat, în tăcerea ferventă a presei, scrisă de scriitori însă orientată către probleme mai serioase, de cale ferată şi de petrol.
    O criză concretă a cărţii nu s-ar putea spune cu jurământ că există. în câteva mii de exemplare orice carte se poate vinde, fără prea multă greutate, dacă o administraţie oarecare s-ar ocupa sistematic de cărţi. Suferim, şi în industria cărţii, de criză de oameni întâi, şi de autoritatea incompetinţei.
    Criza de oameni. Nu s-a găsit încă ministrul românesc care să-şi facă o îndeletnicire din examinarea problemei: carte şi autor. Toate neamurile, vechi şi noi, până la fineji şi letoni, au consacrat un buget activităţilor literare. Noi am creat un
224
TUDOR ARGHEZI
Minister al Artelor, înglobat în teatru şi operetă. „Casa Şcoalelor", mai utilă decât un minister, a fost făcută plocon creierului mediocru şi inimii închistată în seu a domnului Mihail Dragomirescu, care în materie de iniţiative culturale, fiind prezident odată, votat şi de subsemnatul, al Societăţii Scriitorilor Români, a înfiinţat un tripou. „Casa Şcoalelor“ ar fi putut să fie organizaţie de desfacere, de expediţie, de vânzare, de încasări şi de control administrativ a întregii literaturi. „Casa Şcoalelor" editează cărţi, în mare parte proaste şi în generalitatea lor antipatice, prezidate de gustul exclusiv al domnului Dragomirescu, sultanul instituţiei. Cereţi să vi se dea voie să vă plimbaţi prin depozitele „Casei Şcoalelor" şi relataţi ce aţi văzut. Locul domnului Dragomirescu putea să fie ocupat de un intelectual socotit, ca domnul Perpessicius sau ca domnul Alesseanu, nimeni nu s-a găsit încă atât de lingău ca titularul, şi cum oamenii politici stabilesc valoarea specialiştilor, numiţi de ei, în proporţie cu saliva entuziast cheltuită în linsoare, un ins independent este contraindicat.
    Editura „Cartea Românească" a pornit fără program. Nici domnul Rasidescu, nici domnul Sfetea, nici domnul Ioaniţiu nu s-au putut flata că ştiu să construiască pentru o carte cel puţin o copertă. Intraţi cu aporturi de registru în Societatea care le-a pus concurenţele de acord, fiecare din aceşti domni şi-a văzut de treabă, chemând incompetinţele la lucru. O serie de simililiteraţi, fără circulaţie, ocupă biurouri de impiegaţi. Domnul Brătescu-Voineşti, descoperind în noua editură o tantienă în plus, utilă pasiunilor sale provinciale, s-a adaptat la tipărirea tuturor măgăriilor literare, în care o editură lipsită de opinie şi de estetică îşi aventurează uşor capitalurile îngrămădite.
    Editura „Cultura Naţională", pornită larg, din mintea gesticulantă a unui bancher de rit mozaic, cu exagerare măgulit de înjghebarea unui anturaj boiernăşesc şi universitar,
PUBLICISTICĂ
225
s-a împotmolit în marele întuneric. Absenţă tot de program. Era o editură care prin munificenţele fondatorului ei, putea nu numai să tipărească şi să lanseze scrieri de merit, dar să le provoace angrenând la maşinile ei activitatea tuturor scriitorilor, despre care măcar auzul, dacă nu inteligenţa artistică, ar fi putut oferi un criteriu. Putea să fie ceva mai lesne decât a contracta cu zece, douăzeci de scriitori câte un manuscris anual? Desigur că latura comercială, care trebuia să se realizeze într-un colportaj organizat, a fost tot atât de puţin îngrijită, ca şi cea artistică. Subsemnatul, care trece nu chiar printre cei din urmă scriitori glotaşi în literatură, îşi aduce aminte cum directorul editurii i-a propus, într-o zi de inspiraţii, să traducă în româneşte pe Rabelais, intraductibil măcar în limba naţiei lui actuală.
    Un singur editor ştia şi a ştiut ce vrea: Casa Ignat Hertz
- şi el nu s-a plâns niciodată de o criză a cărţii şi de o lipsă de cititori. Apoi, meritului de a-şi cunoaşte lungul nasului, al acestei edituri, i se adaogă faptul comercial al unui colportaj excelent.
    Nu trebuie totuşi să omitem o iniţiativă, oprită-n loc din pricini politice răsturnate: Fundaţia „Regele Mihai“, fosta Fundaţie „Principele Carol“. Acolo a fost şi mai este un om care ar trebui foarte exact cântărit, pentru ca opera lui să nu fie ruinată şi pentru ca valoarea lui excepţională să fie păstrată în serviciul literaturii. Acest om simplu, care aduce intelec-tualmente aminte figura lui Henri Fabre, faurul entomologiei, cu meritele recunoscute prea târziu, după consumarea integrală şi duşmănită a strădaniei lui, este domnul G. D. Mugur. El a izbutit odată să înflăcăreze tinereţea capricioasă a prinţului şi să o lege de idealurile culturale. Şi a izbutit ceea ce nu mai izbutise nimeni, să alăture de activitatea „Fundaţiei" zborul celor mai antagoniste personalităţi. Ca în ceruri, după dezincorporare, la festivităţile instituţiei se întâlneau oamenii
226
TUDOR ARGHEZI
care se evitau pe toate celelalte tărâmuri. „Fundaţia" era teritoriul neutru al tuturora, şi nimeni nu va putea să afirme fără rea-voinţă intenţionat brutală, că între păreţii albi ai „Fundaţiei" n-au trăit momente care nu se mai trăiesc nicăieri în România. Incompetenţa a biruit, şi în undele ei grase a fost atrasă şi pânza unui navigator singuratic, pe care ne-am obişnuit să-l socotim ca pe un franc erou de viaţă morală şi de cultură. I-am rostit numele şi ne temem să nu i se atribuie sentimentul, pe care îl relevam mai sus în sarcina răufăcătorilor culturali, al balelor omagiale. „Fundaţia" e destinată să fie împărţită între competinţele de gimnastică şi pirogravură ale unui domn general la pensie, şi competinţa Ministerului de Instrucţiune, căruia îi aparţin victoriile „Casei Şcoalelor".
    Pe tărâmul cărţii şi al librăriei, plecând de la autor, este totul de făcut. Subvenţionarea editorilor e departe de-a fi o soluţie; e mai mult o dovadă că termenii problemei sunt ignoraţi.
    Situaţia reală este următoarea. Scriitorilor le lipsesc editorii. Dacă zece scriitori au editura asigurată, ceilalţi cerşesc tiparul, care nu li se acordă uşor şi se leapădă de drepturile de autor, în bună ipoteză, nu putem şti dacă autorii cu editura avantajoasă sunt mai buni decât ceilalţi. O soluţie ar fi să li se tipărească celor aleşi după ureche de către „Casa Şcoalelor", obligatoriu. Această organizaţie nu are mijloace de răspândire.
    Nu putem fi decât partizanii unui mod de activitate cât mai apropiat de libertatea neştirbită, care condiţionează sinceritatea operei literare. Credem că formula cea mai dreaptă şi mai puţin riscată, în care statul ar putea cheltui câteva milioane rambursabile anual, ar fi sprijinirea editurii proprii. Un scriitor cunoscut sau necunoscut ar primi în hârtie şi tipar, pe facturile tipografului, colaborarea întreagă a unei organizaţii de stat sau subvenţionate, cum ar fi de pildă Fundaţia „Regele Mihai". Cazul scriitorului necunoscut ar fi certificat de o prefaţă semnată de un scriitor cunoscut. Comisiile şi comitetele trebuiesc suprimate din drumul editurii.
PUBLICISTICĂ
227
    însă organizaţiei i s-ar afecta puterile de vânzare şi control cu o nuanţă executivă. Organele sunt gata; trebuiesc numai întărite. Factorul poştal, care duce ziarele şi revistele , martor permanent al distribuţiei, să încaseze pe abonatul îndărătnic. O singură mână ar putea să expedieze totul, şi librarii şi depozitarii din provincie ar datora plăţile unei singure mâini. Dacă se va intercala, cum este vorba, în Cod, un articol care asimilează depozitele de librărie şi presă nelichidate, cu abuzul de încredere, ne putem aştepta, la inaugurarea, în marfa cărţilor, a raporturilor comerciale normale. Vehiculul administraţiilor de stat poate fi pus întreg în serviciul neînsemnat al librăriei şi presei. Organizaţia centrală va fi ajutată, evident, să facă legături cu toate comunele rurale, cu şcolile, cu învăţătorii, cu primăriile etc., în vederea unei librării locale, în casa unui notabil. Este greu de admis ca numai din acest contact, actualmente inexistent, cu cititorii, să nu se vândă un exemplar dintr-o carte, într-o comună, asigurându-se fără sforţări un tiraj însemnat, numai la sate.
    Rezultatul este cel căutat. Autorul, întâi autorul, va beneficia de legitimele lui drepturi de inventator şi de realizator. Organizaţia centrală va intra în beneficiile ei legitime, iar statul îşi va vedea rambursate milioanele împrumutate indirect. E un schimb de servicii corect şi lipsit de umilinţă şi nedreptate.
    Prezintarăm o schemă. Ea poate să nu fie cea mai bună. Trebuie însă studiată, înainte de a se lua hotărâri cu dispreţul imperialist al îngâmfării şi chefului biurocratice. Şi trebuie invitat şi autorul acestor însemnări preliminare la discuţia ce ar putea să aibă loc odată pentru dezlegarea unei probleme stupide şi enervante. Soluţiile sunt de găsit în sensul însemnărilor noastre.
    Domnul Perpessicius repetă în derâdere o delicată dorinţă a domnului Brătescu-Voineşti, de-a vedea pe scriitor profesând o meserie, cum ar fi meseria domniei sale de intendent al
 228                      TUDOR ARGHEZI
                                                                 Îs
Camerei Deputaţilor şi de membru în câteva zeci de consilii de administraţie. Orice scriitor s-ar împăca fără multe nazuri cu atari perspective. De părerea că scriitorul ar fi preferabil să devie negustor, agricultor, industriaş ori lăcătuş, decât redactor la gazete politice de partid, suntem neapărat şi noi. însă : domnul Brătescu-Voineşti e un scriitor amator şi poate că, fără să ştim, domnia sa e şi un pianist şi o modistă. într-adevăr, ; geniul domniei sale se manifestează atât de rar şi cu atâta economie, încât nu i se poate atribui profesiunea celei mai } înalte însuşiri dintr-ale domniei sale. Pe când ceilalţi, aproape ■ toţi ceilalţi scriitori, şi-au făcut, de voie de nevoie, din l repeţirea deasă sau continuă a unui act literar, ceea ce se poate * considera, după concepţiile industriale cele mai eliminatorii, & o profesiune. Este nu numai extrem de normal ca ei să trăiască j| din această profesiune, lipsiţi de agitaţia devastatoare a câte trei, f patru profesii contradictorii, care, în lupta pentru viaţă şi confort, îi privează de exercitarea funcţiunilor intelectuale ; adecvate, dar şi necesar pentru maximul de randament î calitativ.                                                     j
  1928 [
               O FOAIE DE CARNET
                                                          i'
    Intr-o gară de răspântii, doi oameni aşteaptă subt ceasornic | o încrucişare. Unul, în uniformă verzuie, poartă puşcă. Celălalt e mirean; mâinile îi sunt legate laolaltă cu lanţ şi * încuiate cu lacăt. Liniştea lui de pasager liber e uimitoare. Pare r-un călător cu treburi, apucat de o fantezie şi care voiajează j încătuşat. E frig, povara de fier spânzură în răceala vastului peron. Oamenii vorbesc şi se uită pe linia gării, de unde va veni j trenul aşteptat, cu o atitudine de negustori. Legatul gesticulează
PUBLICISTICĂ
 229
cu amândouă mâinile o dată, în dreptul pântecului, părând în rugăciune, ca un om care ar întreba pe Dumnezeu: „Ce ţi-am făcut?"
    Prizonierul e un biet golan, în capul căruia s-au oprit, ca-ntr-un buştean, topoarele legii, înfipte la nod. Societatea se apără întreagă de un singuratec, inexpresiv şi sărac, neutralizat. Lanţul ce-1 încatenează poate stăpâni un elefant. Omul e slab şi fantomal; i-ar fi fost de ajuns o sfoară de împachetat. Mâinile i-ar putea sta lipite împreună cu o picătură de cocă. Dimensiunile-i de afiş evocă posibilitatea de a suspenda de-o panglică de hârtie o grindă. încheieturile suferă vizibil de greutatea şi strânsura lanţului, ca şi cum vinovatul, îngenuncheat, ar avea mâinile zidite subt Piramide. încălţămintea îi e trasă fără ciorapi, şi gulerul hainei ridicat de-a dreptul pe piele. Cu bărbia, enigmaticul tâlhar îşi ţine învălit pieptul: vântul aspru îi strecoară degete de gheaţă printre nasturii răriţi, şi de-a lungul peronului de beton răsadurile decorative au îngălbenit. S-a pustiit şi a dispărut priveliştea întreagă, altădată plină ca un coş cu fructe: o alee de copaci a devenit un drum de târnuri cu coada înfiptă strâmb în marginea unui drum fără hotar.
    Tăvile cu plăcinte şi cornuri ies la plimbare, calde, pe dinaintea vagoanelor unui tren care nu-i al celor doi călători. Un soldat se alătură şi întreabă, lanţul sună, mâinile vor să arate, vocea se aude, şi un sfat în trei se schiţează în faţa unui vagon de dormit. La fereastră se arată figura de ghişeu a unei doamne somnoroase, cu inelele părului ridicate ca un clăbuc negru de săpun. Ea priveşte peronul chiorâş, ca prin gaura uşii; un ochi încă doarme, şi cel împăinjenit visează. A uitat un lucru esenţial. Adaptându-şi un al şaselea deget, cu buricul roşu, la mâna dreaptă, doamna şi-l trece inutil pe buze, topindu-1 încet: în gară sunt numai doi soldaţi şi un fugar în lanţuri. A observat şi îşi deschide şi ochiul cel din întuneric. Probabil se întreabă la cine stă cheia lacătului de poartă
230
TUDOR ARGHEZI
belciugat în lanţ. O are în buzunar, închisă-n plic, sentinela, ori s-a generalizat sistemul cu două chei, care controlează autenticitatea conţinutului bidoanelor de lapte, încuiate la ; lăptar şi descuiate la client? Trenul doamnei a fugit către Paris. I Un nătărău vlăjgan nimereşte să salute, dindărăt, gara goală, cu batista, din vagonul-restaurant. Punea unt şi dulceaţă pe franzelă.
    A început să plouă, cenuşiu, dur, ca-n gările deşarte, şi să , se coboare ceaţa printre tampoane. O locomotivă pe o linie de orizont face „pif-paf! pif-paf! “ Nişte oameni agită nişte steaguri cu coadă scurtă, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, şi unul fluieră perle. Iar dintr-un clopot cu ciocan cad vaierele de semnalizare, ca-ntr-un cavou. Semnalul e cu tril, bitrilic şi cvatrilic, punctat după o pauză pustie; şeful gării încercând din uşă, cu dosul mâinii, desimea ploii, deschide -umbrela, ca o pasăre cu douăzeci de ciocuri, se piteşte-n sine, face ghebă, pleacă: sub tălpile lui vorbeşte, lustruit de burniţa veche, pietrişul.
    Soldatul e un ţăran, obişnuit şi sceptic cu drepturile boiereşti şi cu nenorocirea. A răsucit o ţigare groasă şi o aprinde - şi cu două degete o pune în buzele prizonierului, ca o canulă de clismă, atent şi progresiv, şi o întoarce apoi în gura lui. Trage un fum şi Justiţia, şi trage un fum şi Osânda, din acelaşi muc, amestecându-şi scuipăturile împreună şi gustându-şi-le reciproc.
    Un pohod apocaliptic de corbi trece din Infern către apus. 1928
                                                             1
                                                             I
              RECEA SUFLETEASCĂ                             f
                                                            1 1
    Catastrofa de la Recea, caracterizată prin detaliile stranii care brodează cu siluete de viermi fondul de întuneric şi de
PUBLICISTICĂ
231
sânge al dezesperantei tragedii, reproduce într-un exemplu de moarte sintetic viaţa noastră morală.
    Ciocnirea s-a petrecut într-o gară, adică într-un loc organizat din punctul de vedere tehnic, pentru odihnirea trenurilor în circulaţie, cu întregul serviciu trebuincios mobilizat la organele de verificare. în gară nu era nimeni, staţia era pustie, exact ca un minister, unde cetăţeanul este silit în absenţa permanentă a ministrului, plecat în inspecţii cu ajutoarele lui principale, să se plângă vardistului şi omului cu şapcă de la uşă. Vinovatul e un acar singuratic. Adeseori, călătorul s-a întrebat, oprit cu vagonul dinaintea unei cabine înalte, din care un om de rând comandă zeci de mii de manivele şi frâne, ca un căpitan de vapor, şi precipită vitezele de pe o linie pe alta, dacă acest exclusiv stăpânitor de vieţi şi de direcţii poate inspira încrederea ce i se acordă. Postul, s-ar părea, pentru un profan, că trebuie atribuit unui tehnician luat dintr-altă parte decât de la cinstitele coarne ale plugului strămoşesc. El cere, bănuim, o viziune intelectuală şi mai mult o ştiinţă precisă decât un instinct de a descurca din ghemul de reţele supus pipăitului sumar, firul util. încă nimeni dintre profani nu a văzut pe marile linii ferate, unde cabinele de comandă sunt numeroase, figura unui inginer sau cascheta roşie a unui agent de mişcare verificând vigilenţa rândaşului din post.
    Un ordin al Direcţiei generale atrage atenţia, a treia zi după catastrofă, asupra ţuicii de prune şi a teascului de struguri. Poate că este puţin cam târziu. Viaţa unui singur om ucis din neprevedere, face derizorie justificarea unui întreg corp profesional şi a unei întregi instituţii. Personal, am văzut în timpul călătoriilor noastre prin ţară câte şapte, opt maşinişti ciocnind la o masă, în momentul de a-şi lua călătorii în primire, pentru trecerea lor în Infern. Am întrebat personal dacă această libertate e admisibilă şi mi s-a răspuns că în afară de orele de
232
TUDOR ARGHEZI
serviciu oricine se poate conduce în voie; trăim doar într-un regim democratic, în care guvernul este preocupat de singura încasare a impozitelor în bani; impozitul moral fiind neobligatoriu.
     Şeful de gară care şi-ar cenzura personalul ar fi acuzat de abuz. El nu-şi poate pune funcţionarii la rând şi poruncindu-le să deschidă gura şi să dea duh, să-i miroasă. Presa, în unanimitate democrată, ar impune destituirea unui asemenea gospodar şi l-ar trage la răspunderea ridiculului şi a crimei. Alcoolul trebuie considerat numai în funcţiune şi interzis după accident. Conducător de locomotivă sau de automobil, spirtul merită apriori închinăciunea noastră.
     Dar ceea ce ne descurajează până la marea ofensă şi până la marea suferinţă a lacrimilor mute, nu e însuşi accidentul, care printr-o schimbare de metode sentimentale cu metoda dictaturii poate fi stârpit în reproducerea lui; e jaful săvârşit de locuitorii din jurul punctului catastrofal. Aceştia sunt părinţii noştri, fraţii noştri, semenii noştri, opinca noastră, pentru care cheltuim toată lumea jertfe, iluzii, speranţe şi căzniri culturale pe socoteală proprie, recompensată din când în când la Recea, cu numele atât de sugestiv. Pentru oamenii de la Recea, care au putut să înlăture din sufletul lor şi oftatul şi plânsul şi să jefuiască morţii încă în viaţă, de o pungă, de un ceasornic, de o bijuterie cu sânge şi să fugă cu ele, conştiinţa noastră suferă un grav deficit.
     Sunt ei mai vinovaţi totuşi ca noi, care de la vlădică până la prezident demonstrăm în retorica noastră afectată marea noastră superficialitate faţă de oameni, lipsa de orice îngrijorare pentru tictacul continuu al durerilor şi al slăbiciunilor obşteşti? Colectiv teoretici şi individual indiferenţi, noi am risipit de-a lungul şi de-a latul ţării gunoiul care fertilizează jaful şi întreţine dezordinea morală. La Recea sunt implicaţi oamenii politici, clerul şi învăţământul laolaltă, să nu ne sfiim
PUBLICISTICĂ
233
a o mărturisi, căci tot de-a surda o mărturisim, acţiunea puroiului putred nu o poate opri suspinul ieşit din cerneală al intelectualului umilit. De la Recea n-au lipsit numai şeful de gară şi impiegaţii lui: am lipsit cu toţii.
1928
                      DOBROGEA
   Coco e un vechi şi entuziast dobrogean sufletesc.
   Când s-a întors în Constanţa, câteva trenuri se zoreau să ajungă Dunărea, la Cernavoda, unde luminile de fabrici se clătesc în Dunăre ca nişte betele, printre spini şi molifţi de aur cu vârfurile-n jos. Acolo, în laturea stângă a podului străjuit de un dorobanţ, erau astă-vară păduri de floarea-soarelui, care păreau din tren plantaţii de covrigi galbeni de catifea. Un bordei îngenuncheat în pământ îşi făcea rugăciunea de seară, citind subt steaua unei lămpi scriptura trasă cu degetul pe nisip, şi murmurul sălciilor părea cântarea lui monotonă. Lângă bordei sta în picioare un mitropolit cu creştetul de rubine: un plop.
   Nicăieri în ţara lui nu se simţise mai bine ca în Iudeea Dobrogei, care înnădeşte cerul cu Marea, Marea cu nisipul, şi nisipurile cu câmpul străbătut de turme şi zburat de berze. Pretutindeni uscatul visează Marea, şi se ridică, spinări, ca să o cheme la el din depărtările ţărmilor unde fîerbe-n clocot şi se răstoarnă. Pretutindeni pare să fi fost până în ajun o vâltoare de Mare sau un lac de asfalt. Pământul, făcut pentru cămile şi asini albi, creşte şi coboară, se culcă şi se ridică, şi merge lin pe brânci, uriaş cenuşiu, obişnuit să adoarmă şi să se târască la stele.
234
TUDOR ARGHEZI
    Apostolii se arată din când în când, cu bărbia în ciomag, pe câte un dâmb de piatră moale şi de argilă albă. Ei se uită ; ţintă în fundul cerului fumuriu, de unde se va ivi peste câteva f secunde lucirea frunţii, închisă în firul unui nimb, a fiului I unuia Dumnezeu, întâlnit adeseori cu fes şi distribuind în piaţă ) tărtăcuţe de pepeni, apă dulce şi ouă dintr-un coş. Şi totul ia din culoarea fiecărui pom şi om şi vită câte o pensulă, pe care o împreună cu marele-i gălbui-cenuşiu. O pulbere neutră, suavă, topeşte strălucirile prea vii şi catifelează zgomotul, şi de i clopote, şi de voci. Intrând în Dobrogea, locomotiva îşi pierde stridenţa, fluierul cântă, ţărâna ascultă utreniile vaste ale Mării. ; Se apropie un vapor cărămiziu: a parcurs Mediterana.
    în peronul gării de pornire, pustiu ca Marea şi ca nisipul, | un preot islam agită o batistă pestriţă în nevăzut. Mimetismul a transformat un creştin înalt în ulemâ, şi barba lui verticală i, capătă tonul şi vigoarea egipţiană a pietrei.                 f
1928                                                          l
                 DOI CAMARAZI
   O femeie se plimbă de un ceas pe bulevard, preocupată de | vreo idee, care i se prezintă de sus, căci capul ridicat ştrengăreşte, rămâne fix la nivelul firmelor de prăvălii. Răzimată cu ţ ceafa leneşă pe umăr, ea poartă o pălărie de aviator cu marginile prelungite peste urechi şi slobode subt bărbie. E îmbrăcată | într-o manta verzuie, bărbătească, de cauciuc. Nasul viril umblă peste lume, buzele i se strâmbă într-un surâs, ochii văd [ ceva nevăzut şi ascund o flacără stinsă, ca fundurile de lacuri nămoluri. E cam nepieptănată, şi mâinile, împreunate la spate, macină un ziar. Picioarele calcă măsurat, strânse pe gambă
PUBLICISTICĂ
235
de ghetre croşetate, care scoboară, rupte, până la botul încălţămintei.
    S-a oprit dinaintea parcului şi numără grilajul, prin care pâlpâie jarul unei vetre de muşcată, rotund. Pesemne că uită-n drum socoteala: figura de eunuc i se încruntă. Ia mâna de la spate* o ridică şi face un semn răstit, de comandă, ca unui câine, şi reîncepe numărătoarea, între două porţi. Examinează cum e construită îngrăditura, pipăie barele de fier şi le sună, dacă sunt goale pe dinlăuntru, netezeşte piatra. Se depărtează înapoi şi se repede cu pumnul întins: ar fi voit să cotropească grilajul sfărâmat. O dor colţurile fragede ale pumnului, cumplit, ca nişte coarne noi.
    Bine. Intră în parc, păşeşte peste sârmă în flori, joacă pe ele şi râde. Sentimentul de bucurie care-i descleştează gura, strânsă până la plesnirea dinţilor, dă la iveală o negură de oase ştirbe, ca la caii bătrâni. Scoate o cutie de metal şi răsuceşte o ţigară groasă, dintr-un tutun de culoarea de mucava maculată a moluzului, ce-i ţine loc de dinţi. Dă fumul pe nas. Fluieră şi pleacă.
    Subt un copac cu vaste belşuguri de aur, un nuc, o dădacă întoarce sticla biberonului spre gura somnuroasă a unui prunc voinic, trandafiriu, cu zulufii blonzi. Străina se apropie de leagănul pe roate, bătând uscat din palme, ca din doi papuci. Dădaca fuge numaidecât, împingând leagănul de-a-ndaratelea prin pietriş. Se aşează lângă un domn bătrân, pe care un tic îl face să legene capul pe gâtlej, ca pe un arc. Domnul se scoală. Se iveşte un fox cu ochii pătaţi în sprâncene galben, îl cheamă pe genunchi, căţelul o latră. Pleacă, şi lăsându-se pe o bancă populată, lumea se scoală. La o masă a berăriei din grădină cheamă-n tablă, şi chelnerul răspunde la toate întrebările: „Ne lipseşte". Când se arată vardistul, doamna nu mai insistă şi se duce mai departe, dedesubtul unui tei, unde face macaroane şi cercuri cu un vârf de băţ, pe nisip, atentă la încovrigarea liniilor spirale. Ca să fie un tablou expresionist, îi mai trebuiesc
 236
TUDOR ARGHEZI
două puncte calculate: le pune - şi închide priveliştea într-un cadru oval, improvizat cu băţul. Ia băţul şi-l aruncă-jn sus, către ciori. Nu se aştepta: ca dintr-un cuier înalt, cad în aer mii de mânuşi, de pălării şi de basmale negre; un vestiar în furtună. E toamnă. Corbii se încuie cu cheia în singurătăţi de plopi. S-au strâns în toţi arborii din parc, ca nişte cărţi de rugăciuni.
    Negustorul de ziare nebun, umblă prin parc, ducându-şi povara capului cu greu, ca un sac cu ovăz, şi împiedicându-se din pricina lui, gata să i se răstoarne. El răcneşte cu limba băloasă numele foilor tipărite. Ochii-i atârnă inegal, ca nişte nasturi înseilaţi în laturile unui nas de cal cu pistrui. Mâna, lungă ca la maimuţe, leagănă teancul de gazete mai jos de genunchi, aproape de pământ. Un picior târăşte o gheată scâlcie, şi-n celălalt joacă un galoş. Vânzătorul de ziare s-a oprit în faţa cucoanei, care îşi contemplă desenul. Ochii lui de sidef au scăpărat, şi gura lui de scoică s-a deschis. S-a dus şi a stat câtva timp pe bancă lângă ea, cu ziarele pe genunchi, cu coatele pe ziare. Străina s-a pus pe lucru şi a desinat un cerb. A făcut alături o stea şi un om cu cofă şi un miel. Apoi a schiţat o floare, şi mai multe flori, şi o biserică, pe lângă care trecea un lipovean cu barbă, vânzător de turtă dulce cu migdale. A făcut o saladă cu un muc de ţigară, trei boabe de pietriş, câteva frunze şi puţin scuipat. Negustorul de ziare a râs cu zgomot, a băgat mâna în saladă. Cucoana s-a uitat la el, şi au râs amândoi - şi au râs un sfert de ceas, uitându-se unul la altul şi râzând tot mai tare. Vânzătorul a întins laba piciorului şi a şters totul, cu galoşul. Cucoana şi-a întors capul către el, s-a uitat în urechea lui şi l-a mângâiat pe ghebă. El s-a emoţionat şi a plâns. Ea i-a pupat umărul. Şi amândoi s-au sculat de pe bancă şi s-au dus alături, rozând un covrig scos din subsuoară.
    Se înălbise a ceaţă, şi ciorile, ca un firmament de muşte negre, acopereau lumea cu funinginea lor.
1928
PUBLICISTICĂ
237
                 CRIMA DE FIECARE ZI
    Avem, în sfârşit, socoteala curată, oficială, a activităţii profesorilor români pe ultimii opt ani. Bacalaureatul de anul acesta a dus la dezastrul a şaizeci şi trei la sută din elevi. Este un rezultat definitiv şi complet. Activitatea profesorilor secundari, adică aceia care creează media intelectualităţii, a fost nulă. Căci, desigur, au căzut şaizeci şi trei dintr-o sută, restul a trecut fie mulţumită norocului, care a şoptit elevului răspunsul, fie neatenţiei comisiei, care a crezut că elevul e un savant.
    Din 1920 deci, de când „bacalaureaţii" de azi se pregătesc de examenul final, în învăţământul secundar a bătut pustia şi inconştienţa. Toate campaniile culturale care se pornesc de literaţi, de ziarişti sau de domni care pipăie terenul pentru viitoarele salturi politice, se dovedesc fără obiect şi deci suspecte de a suge bugetul printr-un pai cultural, adică înzestrat cu prestigiu. Cultura purcede de la cartea de şcoală înainte, deci dincolo de abecedar şi mult mai departe de cartea de limbă română a domnilor Mihalache şi Adamache. Cultura cu ignoranţă unanimă dovedită oficial, e o aberaţie demnă de activitatea lui Rică Venturiano, eternul entuziast şi ideolog al vidului.
    înapoi la şcoală!...
    Profesorilor trebuie să li se ţie o cuvântare în Bucureşti, adunaţi urgent la Arenele Romane, de către ministrul lor, care să le atragă atenţia că, fiind asasinii copiilor ţării româneşti, sunt, în acelaşi timp, asasinii culturii, în numele căreia se risipesc lefuri de sute de milioane, chiar în anii în care ţăranii muncitori de pământ şi creatorii de pâine se usucă de foame pe ţarinele sterpe.
    Pomenitu-s-a în oştire ca la sfârşitul anului de exerciţii trei sferturi din soldaţi să fie declaraţi „repetenţi", să li se ia puşca şi să fie aruncaţi afară din cazarmă ca „nepregătiţi"? Ofiţerul e dator să-şi facă soldaţii, iar când nu izbuteşte câte unul, acela e într-adevăr un idiot, fapt de care vine să se convingă însuşi
238                           TUDOR ARGHEZI
                                                                        i-
generalul de divizie. Cine a dat profesorilor dreptul de a insulta şi anula înşişi, declarând „repetenţi" elevii pe care aveau tocmai datoria să-i instruiască până la gradul unei medii culturale?... f De unde au luat aceşti oameni puterea de a comite crima lor de fiecare zi, cu seninătate, asupra miilor de suflete care vor constitui viata matură de mâine?...                                   î
                                                                         £
  Şi când se vor elimina, în sfârşit, din învăţământ profesorii care vor fi provocat mai mult de doi nepregătiţi într-un an?... [
                                                                        \
1928
   PENTRU FUNCŢIONARII DE BANCĂ
   Acum, când profesorii se dovedesc incapabili să fie j oameni de cultură, căci detestă cartea până la adânci bătrâneţi, £ iar elevii lor plătesc nefericirea de a-i fi cunoscut, cu întreaga j; viaţă — gândintu-s-a cineva că funcţionarii de bancă sunt f singurii şi cei mai credincioşi cititori şi spectatori de artă?... j!
   Cine dă o mână de ajutor funcţionarilor de bancă, j înlesneşte viaţa culturală în România.
   Aşa e destinul subt stelele noastre.
   Zilele acestea funcţionarii de bancă vor avea o întrunire, | după ce zadarnic au cercat, cu ajutorul Ministerului Muncii, •' să dobândească un orariu raţional, care să nu păgubească nici [ bancherului şi care să nu strice nici funcţionarului ziua toată, fără vreun folos pentru cineva.                  ;
   Funcţionarii cer ca cele şapte ore de lucru să le împlinească j dimineaţa: de la şapte la două. De la ora trei după-amiaz | înainte vor să fie productivi în alt domeniu (căci nimeni nu | moare funcţionar de bancă) sau să dea o orientare sufletească vieţii lor, în biblioteci, în sălile de concerte şi de teatre.
PUBLICISTICĂ
 239
    La activitatea funcţionarului de bancă nu poate exista control efectiv. Buna înţelegere dintre bancă şi slujitorii lui va servi deci în primul rând băncii. Ordinea de lucru a funcţionarului nu are nici o influenţă asupra cursului dobânzilor şi varietăţii comisioanelor şi nici una din băncile mari nu fac plăţi după ora trei - sau fac plăţi şi la unu noaptea, în împrejurări excepţionale.
    Chiar băncile mai mici, care ţin toată ziua deschisă casa de fier, nu vor pierde nimic silind clientul să respecte un orar, într-o vreme când şi bărbierii au hotărât să nu mai tundă după ora opt seara.
    Educaţia publicului înseamnă introducerea unui ritm care se resimte şi în viaţa particulară şi de la graniţa noastră, mai sus, la Praga, la Viena, la ora şase seara oraşul, cu toate obloanele trase şi toate echipagiile la preumblare, a intrat într-o zonă de sărbătoare. De la Bucureşti la vale, la Sofia, Constantinopol, la orice oră din zi şi din noapte poţi să ceri oriunde oricui orice fel de serviciu. Povara şi hamalâcul sunt fără sfârşit - ca-n iad.
    Iată de ce socotim că Ministerul Muncii în această împrejurare ar trebui să părăsească rolul de arbitru imparţial între băncile care cer orariu fărâmiţat şi funcţioanrii care cer ora-riu unitar, şi trecând alături de funcţionari să ajute la occidentalizarea ţării.
    Nici mizeria, nici istovirea nu sunt semnele progresului -ci muzica, teatrul, ziarul şi cartea, după o muncă şi o servitute consimţite conştient.
1928
                      SĂ JUCĂM
   Din toate artele, mai bine sau mai puţin bine reprezintate într-unele decât într-alte ţări, teatrul a realizat în pierderea
240
TUDOR ARGHEZI
tuturor celorlalte meşteşuguri de înfăţişare, progrese şi le-a lăsat în urmă pe toate.
     Justificată sau nu, influenţa teatrului în public este o realitate. Mai apropiat ca toate artele de viaţă, mai viu ca toate artele laolaltă, spectacolul trebuie considerat cu drept cuvânt ca un mijloc direct de educaţie şi cultură, cel mai plăcut şi cel mai înţeles. Bună dimineaţa, Bachus!
     Căci educaţia însemnează mai mult şi cuprinde mai complexe noţiuni decât termenul abandonat definiţiilor didactice - şi sensul culturii se rotunjeşte, ca să fie viu, după viaţă. Noroc!
     Şcoală de multe moravuri, teatrul este şi o şcoală de forme, de singure forme, de atitudini, de ritmuri, de civilizaţii... Nu este de prisos ca într-o societate politica femeile să fie mai atrăgătoare, prin costum, prin lux, prin felul lor de-a se mişca şi clătina, mai înrudit cu elementele de dans. Nu este zadarnică, la bărbaţi, o convorbire seducătoare. Nu este deşert nici rafinamentul în jocul dintre cei doi prieteni înlănţuiţi şi antagonişti din natură, femeia şi bărbatul. Un accent convenţional în faţa naturii determină stări, nuanţe şi realităţi morale. Ca şi viaţa, teatrul este faţa.
     Dacă influenţa teatrului s-ar vădi numai în delicata înfrumuseţare a imaginilor vieţii sociale, atât şi nimic mai mult, şi tot ar fi vorba de un câştig. Scoate stiharul!
     Teatrul este în dezvoltare. Această dezvoltare trebuieşte accelerată şi ridicată la expresia marilor posibilităţi viitoare, când conţinutul ei s-ar evapora, ca să facă loc unei materii de intenţii voite şi de rezultate căutate.
     Teatrul, trebuieşte repede întins, introdus în familie, în ; şcoli, în lumea muncitorească, pretutindeni; este o necesitate care a solicitat naturile înclinate, din necunoştinţa oamenilor, j către teatrul presărat gradat şi progresiv, din formula „puţin j câte puţin" şi „treptat". După concepţia acestor timoraţi, j
PUBLICISTICĂ
 241
sătenilor să li se facă un repertoriu ţărănesc şi buzoienilor un teatru Buzău. îndrumările s-au dovedit tot atât de greşite ca şi în literatura croită populară, fără interes în popor şi utilă numai la crearea unei categorii de scriitori pentru „Bene-merenti“. în general, ţăranul este impresionat de Hamletşi lăsat nesimţitor de piesa inspectorului şcolar, care a chibzuit să deştepte satele cu literatura lui dramatică „sănătoasă".
    Talente numeroase somnolează la câte o fereastră, cu garoafe, subt câte un copac de curte, în toată provincia şi mahalaua. Ele va să se rostească în atitudini şi măşti de teatru şi cinematograf. într-o periferie de infern adânc noroios, pe un drum de gunoaie mustoase şi de nămoluri de mocirlă am văzut un film elocvent. O fată lungă, chipeşă, carnată şi zveltă cocheta cu elementul, scurtându-şi fusta, peste ciorapii bine întinşi, până la jumătatea pulpelor de sus. Pe vârfuri de lac şi-n tocuri de similicristal, fata voia să treacă din zmârcuri în oraş, cu o crizantemă roşie pusă în centură. A călătorit cinci sute de metri de noroi, dezechilibrată la fiecare pas de umbletul ei ca pe sfoară şi gata să se prăvălească porceşte în mâzga şoselii. A scăpat!
    Ai fi făcut cu ea o piesă de teatru şi un spectacol de cinematograf de mare cucoană. Fata ştia să danseze instinctiv şi picioarele ei băteau labele dansatoarelor din balet, zgârcite în tricouri şi fustanele ca nişte maimuţe. Un genunchi care se aruncă inteligent, face mai mult ca limba greacă, ruşinează matematicile şi virtutea şi determină cultura.
    Bachus scrie o comedie lovind în tipsie cu paharul şi visează un repertoriu.
 242-
TUDOR ARGHEZI
               COCO ÎNTRE SEMENI:
     FABRICA DE AVIOANE DIN BRAŞOV
                                Inginerului academician Carafoli
    Raţele din curte au luat în tragic, într-o după-amiază, un avion. Pe când văzduhul era străbătut, la graniţele de sus, de un vâjâit, orăteniile, crezându-se atacate de uliu, s-au ascuns în fasole. Capetele gâştelor, găinelor, raţelor, cocoşilor căsniciei, încremeniseră pieziş, cu ochiul artificial la ceruri.
    -    Nu vă înfricoşaţi peste măsură, a intervenit Coco. Pasărea răpitoare care v-a impresionat e un... biplan. Are motorişcă, roţi dedesubt şi este uns cu ulei de ricin. Uitaţi-vă la el. Aţi mai văzut voi uliu, să scoată fum? Domnilor Curcani, puţină demnitate şi un spirit de informaţie mai exact. Haide, poftiţi afară din fasole, că mi-o stricaţi şi altă dată să aveţi încredere în vigilenţa lui Grivei. Dacă uneori vă înghesuie şi vă ia de scurt, de cele mai multe ori el vă dă ocrotire şi latră când zăreşte uliul pe firmament. Vedeţi-vă de treabă: e un „Potez“ de la uzinele din Braşov.
    Cel puţin în bătătură, Coco se bucură de autoritate. Unul câte unul, răţoii ieşiră din ascunzători, călcând cu încredere şi ritm către scăldătoare. Curcanii porniră îngâmfaţi înainte, ca nişte cimpoaie umflate, cocoşul îşi strămută haremul pe bălegar. Totuşi Coco, mai mult orator decât convins, se retrase lângă pisici, stete pe gânduri, şi cedând în sfârşit unui impuls mai vechi, se găti frumos, puse roba violetă cu panaşul vişiniu, şi ca un episcop aerian, o croi peste copacii toamnei, la Braşov, ca să vadă cu ochii lui dacă este adevărat, cum ştia din auzite, că acolo s-a instalat o fabrică de aripi, concurând cu marele Meşter în asemenea lucruri.
   Auzul lui Coco nu fusese păcălit. Fabrica se găsea dedesubtul zborului său planat. Ca să semene cu fabrica de sus,
PUBLICISTICĂ
 243
a bunului Dumnezeu, ea se înfăţişa cu bolţi şi catapetesme, împrejmuită cu drumuri de pietriş, care închipuiau căile lactee şi cu intervale rotunde de iarbă azurie stropită stelar cu constelaţii de flori.
    Bun! şi-a zis Coco. Pe dinafară sunt încântat. Iată pavilioanele pentru odihna lucrătorilor, sanatorii albe ca pe marginile Lemanului albastru. Iată biurourile, laboratoriile, depozitele, magaziile, ca nişte pensionate pentru domnişoare. Un şantier cu zăbrele stârni reveriile lui Coco. Pe câteva pogoane de şopron, în stive, era rânduit un material muzical, rezervat orgilor, pianelor, viorilor şi violoncelului: lemnul de rezonanţă. El nu mai văzuse acest lemn ales, rămas de la începutul lumii, din ziua, mi se pare a patra, a Facerii, când marele Singuratec al universului şi-a pregătit sculele sunătoare, ca să dea păsărilor ghersuri, vântului geamăt şi omului suflet, suflet în insul lui cu flautul şi cu lăuta, încrucişate într-o singură inspiraţie şi cu o singură voce. O bucată din acest lemn cântăreţ e mai scump decât fildeşul şi abanosul laolaltă, când ajunge să renască într-o aripă de om. Coco l-a pipăit: grinzi de catifea vegetală. Obişnuit în munţii cei mai apropiaţi de Paradis, cu şoapta zărilor înalte şi cu murmurul fulgerului lung, ca scoicile din fundurile oceanului, cele mai apropiate de Infern, cu glasurile dinlăuntru, lemnul păstrează ca şi ele, sensibilităţile imponderabilului timp şi ale impalpabilei lumini.
    Aripa, făcută de Dumnezeu din fulgi şi puf, inginerii o croiesc din substanţele orchestrei şi dacă mişcarea întâi o porneşte oţelul, organizat din mii de viscere matematic îmbibate, zborul şi plutirea se datoresc elementului răsunător, a cărui stofă cuprinde trei sferturi şi jumătate din fabricaţie şi rezultat. Atelierele vaste sunt consacrate armonizărilor variate şi infinite ale substanţei şi fiecare atelier munceşte ca o fabrică mare deosebită la detaliul intercalat al obiectului lui. Ca să fie favorabil zborului fără greş, materialul mare e fărmiţat geometric. Fibra e contrariată, molecula întoarsă, atomul
 244                        TUDOR     ARGHEZI
                                                                       I?
                                                                       •f
primind o destinaţie silită, comandată de poetul inginer. Şi, desfăcută până la centimiligram, tona este recompusă, reconstruită şi realizată în stihia ei superioară. Şi însăşi tărâţea, aproape selenară, care se presară subt sculele multiplelor şi nesfârşitelor operaţiuni, are un preţ sufletesc intelectual: -dacă aş arunca-o înaintea vântului, această ţărână subtilă ar cânta... Ca să se facă aripă zburătoare, gata de prins pe umărul şi la gleznele noului viteaz, care, mărginit în lut şi piatră, îşi ia drumul dincolo de zare, lemnul sfânt a trecut prin mâinile a şapte sute de meşteri... Braşovul pune astfel, în existenţă, fără ifose, fără trâmbiţe şi tobe, liniştit, fiinţa gigantică secundă cu secundă, ceas cu ceas, zi cu zi, a marilor arhangheli, chemaţi ] să păzească porţile de intrare ale ţării prin văzduh.
    Timid şi şovăitor, Coco a intrat în atelierele metalelor oţelului, aluminiului, bronzului, ale cuptoarelor, generatoarelor, sudurilor autogene, cementărilor, galvanoplastiilor, f ale sutelor de munci separate şi convergente, care permit bolo- f vanului turnat brut să învieze într-o rotită de cristal, într-un inel de aur, într-o pârghie de argint, într-o floare virginală cu : tulpină, care va sluji motorului de supapă. Borcanele de zahăr şlefuit aşezate rânduri pe mese de fier, sunt pistoanele volu- . minoase şi uşoare de aluminiu, dedesubtul cărora scânteia, ca 1 un punct de miosotis, aprinzând amestecul gazos, va determina ! detunătura în tempo alternativ, calculat, a exploziei motrice. I Arborii vilabrechini, pe bancurile lor, sunt ca nişte bare gâtuite, \ turnate din reflexe de oglinzi. Cantităţi de cilindri, de pinioane, de angrenaje, de segmenţi de bucşe... Şi, în sala de , ajustaj, mii de curele de transmisii, sute de strunguri şi de maşini fantastice, pentru lucrat orizontal, oblic, vertical, şi circular materia diamantină, dau atelierului fără margini ’ aspectul unui parlament al industriilor universale. Dintr-un ungher apare laboratorul de verificări ale grăuntelui mineral, transformat la marile temperaturi: examinatorii lucrează asupra bacteriei metalice cu ochiul lui Pasteur, cu microscopul.
PUBLICISTICĂ
245
Un atelier, un laborator; un atelier, un biurou de studii, o secţie de ingineri: fiecare sală, fiecare uzină din fabrică, pe lângă maşinile şi maeştrii şi contramaeştrii ei, are un creier personal şi un sistem nervos de sine stătător.
    Coco se simte covârşit. Abia zărite, primele planuri ale perspectivei l-au obosit. în două ore nici n-a putut să răsfoiască enciclopedia energiilor în care, plecat dintre găini şi raţe, bietul a intrat. Un entuziasm excepţional la papagalii naţionali, printre care ciuguleşte lacom şi excremenţial şi câte un papagal ţigănesc, ia în stăpânire pe Coco. El ar voi în loc de un bilet pe flaşnetă, să împartă trecătorilor o carte groasă, ca să povestească amănunţit orbilor, orbeţilor, chiorilor şi saşiilor, basmul de miracole organizate şi de fenomene delicate ale fabricii de avioane din Braşov. Colo, la dreapta e o seră de flori: fabrica face aripi pentru bravi şi garoafe pentru fruntea lor. O cultură de flori într-o uzină de păsări şi zboruri e un omagiu pentru Zeus şi Prometeu.
    Hangarul! sala vulturilor, depozitul de aripi! Coco auzise că este cel mai mare din toată lumea. E, într-adevăr, uriaş, cât o sută de catedrale întâlnite. Douăsprezece aparate de zburat la rând îşi primesc în acelaşi timp, treptat, treptat, organele, cu care vor zbura peste câteva zile, după ce va ridica din fund păretele mobil, cortina dintre fabrică şi cer. Alte avioane, gata montate, sunt în aşteptare.
    Teritoriu curat, uzină curată, direcţie curată: fie-vă cerurile pure şi vântul prietenos...
1928
               ASIGURAŢII
    După ciocnirea de la Recea, călătorii s-au înmulţit... Trenul care m-a luat şi m-a dus acum câteva zile, peste vechile
246
TUDOR ARGHEZI
hotare, nu mai fusese din vara trecută tixit. Sau are lumea foarte mult de lucru în locul în care nu se găseşte, sau vrea să cunoască sentimentul pericolului şi să-l înfrunte. Călătorii porniseră cu bilete de drum lung şi luaseră un expres de Paris.
    De obicei, îngrijorarea supărătoare a pasagerilor se manifesta la fiece cotitură de cale. Totul funcţiona prost şi ceea ce funcţiona satisfăcător, însăşi oglinda compartimentului era spartă de câteva ori în capul directorului general: călătorul nu se vedea destul de frumos. Scrumiera nu se deschidea singură şi refuza să se închidă. Era prea cald, prea răcoare în vagon. Trăgea de undeva şi alteori se încăpăţâna fereastra să nu se scoboare. Biurourile din staţii erau nespălate. Părţile vagonului puţeau. Nu se făcea dezinfectarea lor. Dacă un mecanic cerceta roţile cu ciocanul lui lung, capetele se îngrămădeau la geamuri urmărind atente manipulările de control. Şi pentru că serviciul de cale ferată mergea rău, totul mergea rău în toată ţara: oh! când o să ne civilizăm?
    După Recea, nici o recriminare. O tăcere de orgi închise însoţea galopul trenului nostru. Nimeni, pe un parcurs de trei sute kilometri, nu a pomenit de accidentul recent. încetinările vitezei nu nelinişteau pe nimeni. Ceva mai mult, călătorii, toţi, dormitau sau adormiseră francamente. Coridoarele erau goale şi perdele trase la portiere dădeau impresii de compartimente cu paturi.
    Am vizitat numeroasele vagoane ale ciudatului expres. Singuri funcţionarii cu şapcă şi genţi ai trenului consimţeau să conserve starea trează compatibilă cu călătoria. Unul din ei mi-a spus: Eu vorbesc cu dumneata şi urechea mea stă lipită de roată, dacă-şi menţine sunetul sau şi-l schimbă. Altul mi-a vorbit de dormitorul personalului mobilizat, de la Teiuş: o colonie de păduchi. Am întrebat de plecările şi sosirile din orariile schimbate de curând: şeful trenului a scos din încăperile lui o arhivă de „corecturi" şi căutând un ceas nu mi-a
PUBLICISTICĂ
247
    putut răspunde. Mersul trenurilor se schimbă săptămânal şi adeseori zilnic, în nişte biurouri centrale, unde funcţionarii, invidioşi ai fenomenelor meteorologice, hotărăsc la zece dimineaţa ca trenurile de după-amiază să pornească oblic şi de-a-ndaratele, căutând să determine furtună pe o linie calmă.
    Pe peronul unei staţii, prin care expresul a trecut cu iuţeală s-au contemplat opt funcţionari eleganţi, cu caschetă purpurie, aşezaţi într-un front cinematografic. Fiecare din ei se freca vertiginos în palmă, scărpinându-se chiromantic de o mâncărime prevestitoare de bani. Ce făceau aceşti tineri ai locomotivei? am întrebat pe şeful de tren. îşi făceau manicure, mi-a răspuns şeful de tren. Ei poartă în buzunar un tibişir trandafiriu şi ung podul palmelor cu el. Strâng degetele cu unghiile la rând şi se lustruiesc. Idealul în tradiţiune este să sticlească unghia la maximum, precizează şeful de tren. Dar de ce dorm toţi călătorii? l-am mai întrebat. Nu înţeleg, mi s-a răspuns.
    Dintr-un compartiment, ieşi pe coridor un călător cu părul vâlvoi. Voia să treacă şi se ciocnea de păreţi. I-am făcut loc şi a căzut de două ori peste mine. Călătorul mergea dormind fără orientare. Recunoscând în el pe un director de bancă, îl salutai pe nume şi-l deşteptai. Băgaţi de seamă că dormiţi, i-am spus şi-i o chestiune de prestigiu să nu bâjbâiţi cu ochii închişi printre colete. Unde mai puneţi şi eventualitatea că aţi putea să cădeţi între tampoane...
    Nenorocitule! m-a mustrat directorul de bancă, pentru ce rn-ai deşteptat? Eram atât de fericit. Mă duceam fără să ştiu la decesul prin strivire. îţi închipui dumneata plăcerea de a sări de-a dreptul din somnul adânc în nefiinţă? Cum ai putut să-mi faci un rău atât de imens? Ce ţi-am greşit? Te-am silit să-mi plăteşti o dobândă excesivă? Ţi-am protestat vreo poliţă vreodată? Nu. Dimpotrivă, poliţele domniei tale, care ajungeau
 248
TUDOR ARGHEZI
la scadenţă, le-am distrus şi am trecut pierderea la cheltuieli de publicitate. Nu-ţi pare rău?
    —      Ba sunt extrem de mâhnit, domnule director, i-am răspuns. Este de-ajuns să vă uitaţi la mine, ca să pricepeţi oribila stare sufletească, în care necugetata mea intervenţie m-a situat. Regret că nu sunt un hipnotizator încercat, că v-aş strămuta în catalepsia rigidă. Aştept cu toate acestea o confidenţă.
    -      Iţi fac o confidenţă, mi-a şoptit directorul, aplecându-se lângă una din urechile mele. Suntem sătui de viaţă, toţi pe câţi ne-ai văzut căscând şi dormind în compartimente. Guvernul precedent ne-a sărăcit în zece ani de la război, cât zece secete consecutive, cu lăcuste, urmate de mii de falimente. Toţi ducem o viaţă artificială, de aparenţe, de minciuni multicolore: am obosit. Sunt în trenul acesta, care nu se ştie dacă va ajunge vreodată la Paris, optzeci de financiari. Am inventat o resursă supremă: asigurarea pentru cazul de accident. Uite carnetul meu, dacă izbutesc să-mi curgă creierul laolaltă cu uleiul mineral al ungătoarelor de osii iau cinci milioane! Toţi suntem asiguraţi şi camarazii mei, mai norocoşi, priveşte-i, nu s-au deşteptat cu ajutorul domniei tale. Ei dorm. La revedere! Mă duc şi eu să încerc să adorm încă o dată. Suntem siguri că starea de somn e cea mai favorabilă unui accident - şi ca să punem de partea noastră o şansă mai mult, plecând din Gara de Nord am asigurat şi maşiniştii...
1928
   PROFESORUL NICULAE MINOVICI
   Intr-o strălucită dimineaţă de toamnă luminoasă ca o trâmbiţă şi ca trâmbiţa de sonoră, Coco a pornit, experimental, la primarul de Albastru, la periferiile culorii. Pe primar, îl
PUBLICISTICĂ
249
cunoaşteţi, nu-1 cunoaşteţi, Coco a fost ispitit să-l fabulizeze, şi nu e vina lui. Vinovat e fantasticul gospodar. Culoarea lui ocupă ca azurul întinderea cea mai mare din universul capitalei. Doctorul Minovici face gospodăria după cum face apa rotogoale, cu o vervă cursivă şi aproape fără să-şi dea seama.
    A făcut un palat, al „Salvării", un garaj plin de maşini de transportat bolnavii, de volumul unui depozit de tramvaie. Surâde. La etaj a construit o sală de adunări, cu un ecou de pădure, primit gratuit din mâna întâmplării. Surâde. îţi auzi propria respiraţie ca o locomotivă. Nu deschizi gura şi gândurile încep să grăiască: peste două luni sala, în chip spontan, îşi va ţine singură discursurile şi conferinţele. Păreţii ei sunt zugrăviţi, aşa cum nu se mai zugrăveşte din timpul medieval al călugăriei; motivele picturii sunt strămutate din decorativul ţărănesc; candelabrele sunt improvizate după policandrele din vechile mănăstiri. Surâde. Marmura, piatra şi linia se întrec în atitudini. Din etaje, se lasă până în stradă o scară, care e un monument. Surâde. Te miri, doctorul, profesorul, primarul etc. râde. De ce râde? Palatul a fost făcut din distracţie, ca pocherul altora. A voit niţel şi s-a făcut de tot şi peste aşteptare. Abia se opreşte din râsul cu care primeşte admiraţia lui Coco, ca să spuie ceva serios: „Dacă întrebuinţezi banii şi nu-i furi, se poate orişice". Doctorul Niculae Minovici ştie documentar că se „fură" - e medic legist şi succesorul în curând al fratelui său, savantul profesor Mina Minovici, la Institutul Medico-Legal. Numai că o spune: marii demnitari din municipiu şi de la stat o tac, refuzând să popularizeze o idee, pe care o ştie şi Polişinel.
    E o atitudine ştrengărească. Primarul lucrează cât cele zece mii din Anavazis, însă, cu mâna în buzunarul jiletcii, sprinten, vesel, lipsit de acea gravitate mohorâtă pe care o arborează oamenii foarte ocupaţi. în câteva luni, a transformat fizionomia întregului sector, fredonând şi surâzând. Tuturor
250
TUDOR ARGHEZI
autorităţilor le trebuiesc fonduri, cu care nu ştiu ce să facă; primarul de Albastru pune un salahor să dea cu târnăcopul în asfalt şi sar milioanele din pământ: el ştie să le utilizeze şi surâde. Tot ce-şi pune de gând, iese gata isprăvit în câteva minute, zile sau săptămâni, după caz. Profesorul N. Minovici nu cunoaşte toate acele răspândiri preliminare, care poartă f succesiv numele de studii, anteproiecte, proiecte, deliberări, j comisii, propuneri, legiferări. O singură acţiune desparte J intenţia desigur, cu simplicitate însă accelerat — şi surâzând. I
    Acest primar, profesor de universitate şi medic, e un jj{ japonez al petalei: pentru ca să-şi scalde pasiunea de floare, creşte flori acasă. Pentru câini are un respect, pe care câinii îl | merită integral: ca să stea de vorbă cu câinii, şi-a populat j grădina cu câini. îi place — sufleteşte - păsările: ca să aibă la îndemână, şi-a făcut o Curte - cuvântul trebuie scris în litera mare - de găini. Ele dorm pe nisip, laolaltă, în camaraderie cu mâţele cenuşii. înfrumuseţările uneltelor casnice şi ale costumului îl atrag. „Vila Minovici" de la Şosea, unde vântul din turlă bate-n potire de cristal cu limbi de clopote minuscule | şi scoate din alternanţa lor rugăciuni delicate, de sunete clare, j, e un muzeu de cojoace brodate, de ii, de fote, de olărie, de fluiere, de scoarţe, de crestături şi încondeieri. Portul tuturor femeilor, fecioarelor şi flăcăilor din neamurile frumoase româneşti e orânduit acolo în dulapuri şi pe laviţi.
    - Ale cui vor fi într-o zi toate astea, domnule profesor?
    -     Ale statului, răspunde surâzător profesorul primar. Dacă le-aş lăsa altuia, el ar vinde casa şi s-ar deschide aci, în gospodăria mea, cel mai fecventat local de petrecere şi beţie.
    Coco a parcurs cu primarul cheul drept al Dâmboviţei, care aparţine sectorului, malul stâng intrând în competinţa altor sectoare. Malul doctorului Minovici, spre deosebire de cel de peste drum, e verde: doctorul a pus, foarte simplu, să fie semănat cu trifoi şi toată îmbrăcămintea malului a costat
PUBLICISTICĂ
251
cinci mii de lei... Şi de-acolo, Coco a străbătut toată Calea Văcăreştilor până la sfârşitul ei, din Şoseaua Olteniţa. Şoseaua, mai bine pavată decât bulevardele, e pardosită cu granit în cuburi egale. Cât priveşte Calea Văcăreştilor, trotuarele s-au luminat: în tăcere, au fost dărâmate baracele şi suprimate prelungirile de mustărie ale acoperişurilor, povârnite încă nu demult, peste şosea. Băltoacele clasice ale cartierului, care încă anul trecut trăia între mocirle paralele, verzi, s-au uscat: un pământ curat se cerne, ca pe răsaduri, în fund. Se vor astupa toate şanţurile laterale şi se vor construi rigole, zâmbeşte primarul. O inovaţie neaşteptată: muncitorii îngroapă în galeriile săpate pe înconjurul periferiei până la ultimele margini, cablul electric.
    Suntem în strada Lânăriei. Primarul are de dat un ordin în vecinătate.
    -     Vii sau aştepţi? întreabă primarul. Dacă nu te plictiseşti, aşteaptă.
    Coco vine. Coco se trezeşte în mijlocul unui şantier uriaş. Malurile de pământ ale unui deal dispar, tăiate geometric ca o pâine de patru kilograme. Se betonau stâlpii de sprijin şi se construia un labirint de săli de-a lungul lor. înainte se ridica streaşina masivă a unei clădiri. în stânga se acoperea cu căpriori un pogon de ziduri construite.
    - E tot a dumneavoastră? întreabă Coco intimidat.
    -     E tot a sectorului nostru, surâde primarul. Sunt locuinţele viitoare ale măturătorilor, care acum dorm ca nişte câini pribegi pe subt poduri şi pe măidane. Trebuia să recrutăm măturători civilizaţi şi să le dăm locuinţe confortabile.
    Dincolo erau grajdurile. Primarul strânge mâinile unui inginer voios şi simpatic, îmbrăcat ca un salahor şi încălţat cu bocanci de var.
    - Merge repede, surâde primarul.
    - Repede de tot, surâde inginerul.
252
TUDOR ARGHEZI
    Coco şchioapătă către automobil cu ciocul de trei ori mai | lung şi cu o figură impresionată de cea mai ridiculă mirare. E consternat şi începe să i se coloreze sentimentele cu fetişism. [ Dându-şi seama că are de-a face cu un idol şi nu cu un primar, f nu mai îndrăzneşte să se urce în maşina lui. Maşina porneşte. ■
    - Acum mă duc la Cotroceni, unde am început un... j
    Nemaiputând suporta un adaos de surprize, Coco opri
automobilul şi se dete jos.                                    I
    - Pe ziua de azi îmi ajunge. Zece miracole pe zi nu înghite
nimeni, afară de primarul de Albastru. Vă rog să-mi daţi [ drumul, s-o iau pe jos, să mă refac.                            I
    Primarul surâde. Coco se mai uită o dată la el. Acest om | care se laudă că ar fi având şaizeci de ani, are douăzeci. [:
    -     Satan! îi zise Coco, pe tăcute, văzându-i ochii aprinşi înflăcăraţi.
    - La Cotroceni! porunci şofeurului primarul.               ;
1928
         BILET UNUI PRIETEN                  PREOT          (
                                                               f
    Dă-mi voie să-ţi răspund sumar, cu făgăduiaia unui răspuns proporţionat.                                       f
    Biserica ortodoxă pare nepotrivită poporului românesc, pe ■ care nu l-a entuziasmat niciodată biserica şi nici clerul lui. Popa e subiect de distracţie şi de snoavă. Poporul nu i-a acordat c prestigiu şi nici preotul nu şi l-a acordat, fiind român, adică { lipsindu-i organic forma ortodoxă. Ţinuta lipseşte întregului cler.                                                       I
    Biserica s-a emancipat (cu sprijinul bugetului statului). Taie-i bugetul şi clerul ia altă meserie. Clerul nu ştie de unde ; să înceapă şi cum să procedeze, ca să întinerească sufletul
PUBLICISTICĂ
253
românesc, dovadă că forma ortodoxă nu-i aparţine organic - şi poporul şi clerul sunt streini de ortodoxie. Alt exemplu îl dă clasa cultivată, care trăieşte fără religiune, şi guvernele, care păstrează biserica pentru că are nevoie de patru ori pe an de un Te Deum.
    Locul de teoretician al ortodoxismului era vacant. Au încercat să-l ocupe câţiva tineri, care construiau o tradiţie ortodoxă românească din icoane şi cu ruinele unei biserici greceşti. Ei au lovit, de bună seamă, în cler: clerul e funciar-mente inocent, neputându-şi descoperi o vitalitate ortodoxă.
    Silindu-se să-şi activeze sau să-şi justifice existenţa, clerul ia forme protestante de manifestare: cazul Tudor Popescu, Cornilescu, şi atunci interesează poporul, care îl urmează devotat. întregul cler românesc tinde spre protestantismul realităţilor. Să-l realizeze fără timiditate. Am fi în stare să bănuim că stagnarea ortodoxă a clerului prepară inevitabila lui transpunere într-un material nou.
    Clerul nostru nu poate concepe eucharistia şi aci stă toată gravitatea chestiunii. Momentul mistic al transformării pâinii şi vinului în Sfântul Trup şi Sânge nu este simţit de cler. Clerul repetă tipicăreşte liturghia, ca un ce necesar duminica, în vederea celor ce urmează: discul, mirul, anafura, pomelnicile, adică iubirea sau nevoia de arginţi. Dar clerul nu e numai protestant, el e în bună măsură ateu. Se apără cu ideea ortodoxă, atunci numai când fruntariile îi sunt ameninţate şi când înaintea sectanţilor, neputând ridica obstacolele inspirate de un suflet fierbinte, are nevoie de argumentul secular şi strămoşesc. El lasă de la sine să se confunde noţiunea de românesc — care e una, cu noţiunea de bisericesc, care-i cu totul altceva şi frământă lutul bătrânesc în dreptul luminilor vieţii.
    Se verifică dimpotrivă antiromânescul ortodoxiei prin transformarea indiferenţei ortodoxe în pasiune religioasă, imediat ce credincioşii trec la secte. Acolo se iveşte numaidecât
254
TUDOR ARGHEZI
respectul, scapără numaidecât credinţa, vine numaidecât prestigiul - şi nu lipseşte nici demenţa religioasă.
    Cred că pe noi, românii, biserica nu ne interesează prin ceea ce pretinde că reprezintă, ci prin conţinutul de sentiment religios, de pasiune, de milă, de jertfă pe care ar avea capacitatea să-l cuprindă şi să-l strămute. Biserica nu ne interesează nici ca pe nişte creştini, ci exclusiv ca români. Pentru noi acea biserică sau acele biserici sunt potrivite, care se vor vădi în stare să ne păstreze temperaturile active sufleteşti, viaţa naţiei neputându-se plămădi cu veacurile fără ele şi neputând să producă în lume cultura noastră cea mai integrală.
    Dacă ceea ce nu poate face biserica oficială, realizează credinţele particulare, le vom adopta pe acestea, indiferent dacă ele sunt de acord cu dogmele şi cu cronica bisericilor oficiale. Ax fi de dorit pentru potenţa noastră culturală să găsim o formă naţională de credinţă.
    Peste preoţii care se succed, peste sinoadele care consumă considerabil fără să producă, peste controverse şi peste un adevăr relativ şi cu aproximaţii, trece şi se înmulţeşte viaţa românească, poporul românesc.
    Să ne alegem armele care se potrivesc mai bine cu biruinţa noastră, oricât ar fi de dorit să nu supărăm tihna a zece mii de preoţi lipsiţi de misiune şi aproape patruzeci de prinţi bisericeşti străini de temerile, de durerile şi de speranţele noastre.
    De altfel, timpul se însărcinează să lichideze încet fantomele şi erorile. Paralizia care încremeneşte clerul este ineluctabilă. Nimic nu i se poate opune, desfacerea bisericii se petrece subt ochii noştri şi ţărâna ei încă nu găseşte un zidar să o aglomereze. însă este politic, adică necesar, ca finalul să fie orientat din vreme, să fie precipitat, de către conducătorii statului, cărora să le dorim o mai activă intelegenţă şi un idealism mai priceput.
 1928
PUBLICISTICĂ
 255
        PALATUL LUI MARGHILOMAN
   Trecători şi trecătoare prin bulevardul Brătianu se opresc din graba lor în faţa palatului fostului şef al Partidului Conservator, Marghiloman, care a salvat dinastia şi avusese menirea, în cazul unei victorii germane, să salveze ţara. Bastionul monumental care împrejmuia cochetul palat, ca un braţ bărbătesc viguros, talia femeii iubite şi graţioase, a suferit o spărtură pe întindere destul de mare. Balconul, care visase o jumătate de veac în melancoliile înfloririi şi scuturării unor copaci meniţi pare-se veciei, a fost nivelat, lărgit şi transformat într-o estradă plană semicirculară: dedesubt strălucesc jur-împrejur ochiurile pătrate a opt vitrine de cristal rece. Salonul cel mare care dă în balcon a fost dezmormântat şi el din noaptea verde a copacilor crescuţi pe de lături, şi de mult cu ramurile şi frunzişurile împletite pe deasupra.
   Şi restul grădinii a fost pustiit şi din loc în loc varniţe albe şi muşuroaie de nisip pătează paradisul atâta vreme ferit de priviri.
   Palatul Marghiloman se transformă azi într-un garaj de automobile.
   Cu tristeţe, mulţi trecători opriţi în faţa acestei nelegiuiri îşi vorbesc unul altuia, fără să se cunoască, împrieteniţi în această umilire a sentimentului lor de măreţie.
   Ei nu pricep fatalitatea nelegiuirii care se comite şi sunt jigniţi în taină, de parcă însuşi boierul Marghiloman ar fi fost sculat din mormântul lui şi silit să conducă „o maşină" pe piaţă.
   Papagalii însă, care sunt prieteni cu veacurile, privesc fenomenul cu un ochi mai puţin melancolic.
   Palatul Marghiloman s-a bucurat încă de prea marea bună-voinţă a destinului. Garajul de automobile este templul şi catedrala timpului nostru. E comerţul de lux: şi vânzătorul
256
TUDOR ARGHEZI
şi cumpărătorul sunt mari financiari şi oameni culţi. Prin fostul salon de primire al lui Marghiloman vor trece tot indivizi ceremonioşi şi pătrunşi de însemnătatea persoanei lor.
    Dacă Marghiloman sau urmaşii lui ar fi avut respectul timpului, şi timpul i-ar fi respectat. Palatul lui Toma Stelian de la Şosea nu se va transforma în garaj: acolo sunt colecţii de artă şi palatul a devenit muzeu naţional. De ce n-a socotit Marghiloman că palatul lui, unde nu intrau decât foşti şi viitori miniştri, ar fi putut să-i păstreze amintirea şi bustul între şirurile înalte de cărţi, ca o peluză englezească a spiritualităţii, verticală şi nemuritoare, ale unei biblioteci publice?
    Papagalul spune că destinul a fost încă prea bun!... Cine ştie cât va dura garajul? Negoţul azi e foarte aventuros şi ameninţat de mii de pericole...
    Căci şi după aceea, în palatul fostului prim-ministru conservator, se va deschide o băcănie mare, cu salamuri, peşti afumaţi şi gustări...
1928
         GÂNDURILE LUI BADEA ION
   Intr-o marţi, badea Ion a putut afla că cenzura s-a desfiinţat. Pentru ce nu mai este şi pentru ce fusese, nici el nu pricepe, ca şi guvernul, care, înfiinţând-o, a desfiinţat-o. A fost bună cenzura pentru ţară, atâta timp cât Partidul Liberal era la putere şi nu mai e bună pentru aceeaşi ţară, după ce Partidul Liberal a demisionat? Sunt două ţări deosebite, una la guvern şi alta în opoziţie; două nevoi deosebite, două patriotisme contrarii? Ce să cerem noi unui prost ca badea Ion să se desluşească?
PUBLICISTICĂ
257
    Badea Ion îşi zice că tot e bine, şi se apucă să se gândească. Dacă e slobod să scrii, slobod este, poate, să şi gândeşti, cel puţin deocamdată: peste o săptămână poate că o să fie iarăşi prea târziu. Badea Ion începe să funcţioneze şi el ca om politic, învârteşte o ţigară, o aprinde şi la ce să se gândească el întâi şi întâi? La Regenţă.
    E o problemă care îl frământa de mult, pe când râcâia bătătura cu grebla şi da la vite coceni; se temea însă de primar, de notar, de jandarm, de preot, de învăţător, de medic, de moaşe, de toate puterile constituite - şi chiar de vacă - a cărora înţelegere hotărâtă era să nu se mai vorbească nicicând şi niciodată, de vreo trei lucruri. Nu era voie, de pildă, să vorbeşti de ăla, adică de unul care este fără să fie, de feciorul ăluia şi al ăleia, care a renunţat la ăla şi a plecat din asta în lume. Fiecare din ăştia are un nume, însă nu era politic, nici naţional să fie pomenit. Prin legătură, nici Aia, adică nici Regenţa nu trebuia pomenită gâlcevitor, căci aia aducea aminte de ăla şi cenzura nu mai avea rost. Badea Ion răsuflă. El nu ştie să scrie dar se pricepe să-şi dea cu socoteala, şi Regenţa îl încurcă şi azi, când e liber de patruzeci şi opt de ore.
    Regenţa el nu crede că e Regina; dar trebuie să fie tot o regină, care lipseşte. De pildă, când badea Ion ia urciorul cu apă din dosul uşii şi-l duce în curte, în dosul uşii nu mai e urcior, nu mai e nimic, adică este ceva care este nimic. în politică, nimicul acesta nu se poate chema nimic şi i s-a găsit o poreclă care să însemneze că acolo unde nu e, totuşi este. E o taină şi trebuie să o desfaci şi să o despleteşti ca să te poţi apropia să înţelegi ceva.
    Badea Ion a mai auzit că Regenţa, cu toate că e o femeie, adică ţine locul unei regine, este alcătuită din trei bărbaţi, care toţi trei laolaltă fac tocmai cât lipsa unei femei. Bărbaţi în parte, ei parcă se femeiesc laolaltă. De altfel, badea Ion nu e străin cu totul de cunoştinţa fiecăruia din cele trei persoane, care,
 258
TUDOR ARGHEZI
după tipicul Sfintei Treimi, nu pot să fie decât una şi aceeaşi, deosebită însă nedespărţită, în trei însă într-una singură unică. Unul din bărbaţii componenţi poartă anteriu, este prin urmare un fel de doamnă; iar altul poartă o vârstă, care îl poate confunda cu o domnişoară. Două femei din trei bărbaţi fac cât o femeie, adică sunt egali, amestecaţi din trei, cu lipsa unei femei.
    Ceea ce-i mai greu de priceput pentru badea Ion, este cum fac câte unul trei inşi, când este nevoie să primească şi să ia hotărâri. Care cugetă întâi, sau cum cugetă tustrei, o dată, la fel? Când râde unul, râd trei? Când suflă unul, suflă trei? Vine un cetăţean să viziteze Regenţa, care îl aşteaptă în picioare, pe trei tronuri, sau culcată pe o sofa? Vorbesc toţi laolaltă sau pe rând? Şi cum reprezintă unul trei, dacă răspunde unul singur? Badea Ion îşi închipuie că se ţin de degetele mici, încârligate.
    In orice caz, o tehnică a ţinutei şi a omogenităţii trebuie să se fi adoptat. Eu, dacă aş fi Regenţă, îşi zice badea Ion, cred că aş lucra cam aşa, cu cei de o fiinţă cu mine, inaugurând soneria de la hotel: o dată garsonul, de două ori madama, de trei ori directorul general: afirmativ, o ciupitură; negativ, frecarea urechii; suntem perfect de acord cu vederile dumneavoastră, scărpinarea bărbiei; însă vom aviza, cu gura puţin deschisă. Mai treceţi săptămâna viitoare, un ochi chiorâş. Vom da poruncă, un deget în jiletcă. Nouăzeci şi nouă la sută din cereri vor fi primite cu un zâmbet, zâmbetul care făgăduieşte un sfert şi lasă baltă pe celelalte trei.
    Dacă trebuie concediat un guvern cu autoritate, se adoptă un limbaj convenţional. La chestiunile grave, pe care le agită prezidentul guvernului, Regenţa constată că s-au făcut cartofii, că plouă sau că va ploua în curând. Un regent va întreba: ce mai e nou pe la Călăraşi? Altul va povesti ce a visat azi-noapte. Se făcea că vine o capră neagră, neagră, mare, mare, şi se făcea că iese pe linia ferată o varză albă, albă, pe care a sărit capra
PUBLICISTICĂ
259
să o mănânce; dar s-a făcut că vine şi un accelerat, care a dat peste capră şi varză şi le-a strivit, iar varza şi capra au fost înmormântate în acelaşi sicriu. O pauză, în care primul-mi-nistru continuă să expuie că situaţia financiară fiind extrem de grea, evenimentele impun menţinerea la putere a guvernului timp de şaizeci şi cinci de ani, din tată-n fiu. Atunci, al treilea regent întreabă: ghici ghicitoarea mea, ce a devenit acceleratul? Şi Regenţa întreagă râde solidar, însă primul-ministru nu înţelege. Nu înţelege o lună, două, trei, cinci, şapte luni. Dificultăţile Regenţei sunt din ce în ce mai multe şi situaţia e delicată, dat fiind că funcţia de regent nu e veşnică şi că regenţii redevenind, cine ştie când, cetăţeni, vor avea de furcă, cine ştie cum, cu puterile guvernelor particulare...
    Badea Ion gândeşte câte puţin, ca să se deprindă cu noua lui libertate şi nu cutează dintr-o dată să-şi ostenească mintea de tot. Dacă nu se va reînfiinţa cenzura într-o săptămână, el se va mai gândi câte puţin.
1928
          NĂPASTA LUI SABIN DRĂGOI
   S-a scris cu competinţă variată despre poema muzicală a domnului Sabin Drăgoi, un român bănăţean, care şi-a permis ca, peste drum de universitatea dogmatică a uneltelor cu coarde şi vânt, servite de un pedantism riguros, să aibă, aşa, din senin, un mare talent de mare poet. Acum să nu vă închipuiţi că domnul Drăgoi a ieşit din vicleim sau din taraf, ca acei tenori periodici, pe care lirica franceză îi recrutează din Marsilia şi Bordeaux, dintre vânzătorii de limonadă. Domnul Drăgoi este directorul Conservatorului de Muzică din Timişoara.
 260                              TUDOR ARGHEZI
     Tocmai aci se strecoară diferenţa plictisitoare. Pe când un savant al portativului şi al solfegiului se artificializează până la finele studiilor complicate ale sunetului, ale miezurilor de sunete şi ale urzelei cu fire melodioase, tocmai atât cât are nevoie absenta de individualitate ca să devie scolastică si obsedată, el, domnul Sabin Drăgoi, a uitat tot ce a învăţat, şi-a pus certifi- j catele în pod, şi a închis umbrela experimentală după uşă şi a ieşit în aer, sfios şi ascultător de zvonuri şi de murmure, la obârşii.
     E singura şcoală bună şi singura justificare a unui artist, , de a purcede, după ce a fost dat la şcoala cealaltă, de pe pământul lui în sus. Cultura noastră, ca să utilizăm un cuvânt pe nedrept banalizat, abia atunci începe, când am descoperit fântâna cu miracole româneşti. Cincizeci de ani se poate zicc că i-am pierdut în căutarea unui motiv de sensibilitate proprie. Am imitat: începem să nu mai imităm, să avem o cultură artistică personală. Şi ceea ce pare mai curios este câ descoperirea au făcut-o nu scriitorii naţionalişti, ci acel un fel de curent renovator pentru energia frumuseţilor naţionale, care poartă în ultimele abecedare literare numele de modernist. 1 Naţionaliştii descoperiseră numai căciula, pe care moşii ! noştri au purtat-o fără să se gândească să o cânte; ceştialalţi au descoperit ceea ce se găsea dedesubtul căciulii. Este de ajuns . să se examineze accentul şi capacitatea cuvintelor româneşti de acum treizeci de ani, confruntate cu fizionomia lor actuală. Cuvintele au fost deşirate ca nişte mosoare şi rebobinate la loc, , mai strâns. Ieri cuvântul era mai leşinat, azi a suflat faurul în el şi i-a înviat o văpaie. Totalizând, se scrie cu mai puţine cuvinte decât ieri însă cu idei mai numeroase şi precizate. Poţi pipăi cuvintele şi le simţi, subt atingere, dure, pe când încă nu prea demult ele se lipeau de degete şi secretau bale de indiferenţă. Şi în vocabular şi lângă el, de aci înainte este de lucrat cu strălucire încă două sute de ani.
PUBLICISTICĂ
 261
     în „Bilete de Papagal" a fost de două ori vorba de domnul Drăgoi: o dată după ce fusese auzit fragmentar şi diformat, la un post de radiofonie - şi a doua oară după ce ne-a fost cunoscut de-a dreptul prieteneşte. îl mai pomenim azi, după ce am urmărit cu sufletul şi cu urechea Năpasta lui, dintr-un stal.
     Desigur, în antracte, specialiştii din orchestră, în bună parte savanţi şi aparţinând academiei de peste drum, şi-au dezlegat limbile şi au parodiat verbal o critică universitară, care nu desluşeşte şi nu poate nimic. Când unui chirurg i se vorbeşte de un confrate, care a operat exact şi fără consecinţe un bolnav, chirurgul recunoaşte, la urma urmei, succesul, însă cu o rezervă pentru confrate. Acesta când operează ţine cotul la
o  distanţă de cincizeci centimetri de trup, ceea ce nu e reglementar, arta chirurgului admiţând numai o deschizătură de douăzeci şi doi de centimetri a subsuorii, evaluată la antrebraţ. Pedantismul atinge acest rezultat, că pierde din vedere viaţa şi se menţine la procedură, ştiinţa şi talentul derivând în fals protocol.
     Nu am putea, fără îndoială, să ne arogăm o competenţă muzicală, care ne lipseşte. Dar omul fiind om şi artele fiind pentru el, gustului în ultimă analiză îi revine cuvântul de stabilizare. Muzica are analogie în părţile ei dure şi savante, cu rasolul de raci: trebuie spartă coaja şi dacă ai parvenit să o rupi, poţi aproximativ afirma că îţi place sau nu - şi toată lumea se împleticeşte după vioară şi mănâncă raci. Numai platoşa muzicii, care, când îi lipseşte voinţa interioară, e impenetrabilă şi pusă deoparte exclusiv pentru bucuriile matematice şi obscure ale savantului, se desface de la sine ori de câte ori învăluie pentru necesităţi de transport o putere mai mare decât învelişul.
     Am putut preţui puterea domnului Sabin Drăgoi după acest mecanism. Ea s-a vădit de la sine, ieşind din text, venind la noi şi silindu-ne să încercăm o emoţie, a cărei realitate indiscutabilă a materializat-o lacrima, o sinteză.
262
TUDOR ARGHEZI
     Punctul culminant al Năpastei şi punctul ei genial coincide cu intrarea în act a nebunului Ion, în care domnul Folescu, sobru şi interior, cu o voce adâncă de linişte împietrită atinge, odată cu autorul, nivelurile definitive. Dincolo de ele, ca înapoia marşului funebru al lui Beethoven, e râpă şi gol. Acolo ; se adună concentrat norul, ca un ciorchine plin, erumpe şi j plouă.
     Mijloacele de o simplicitate naivă cu care provoacă domnul Drăgoi sentimentul fatalităţii şi obţine lacrima spectatorului sunt ale unui lăncier călare al marelui Har.
1928
                   TRIPTIC POLITIC
    Cel-care-pleacâ
    în zece minute am obţinut un suflet poetic şi o stare ; artistică de mâhnire. Pentru ce mă goneşti? Ce ţi-am făcut? Şi ; cel puţin nu m-ai dat afară întâi moralmente, pregătindu-mă : cu câteva luni înainte. M-ai gonit subit, în ochii servitorilor, i care mă salutaseră, la intrare, reverenţios, şi acum, la ieşire, nici nu s-au sculat. Mi-ai aruncat buchetul cu crizanteme în cap şi m-ai ameninţat să mă flagelezi cu el, dacă insist. Ca să nu fiu afară din cale de ridicul, mi-am băgat buchetul la piept, subt pardesiu, şi am ieşit de la tine, Adorato - încă adorată! -cu pardesiul încheiat până la înghiţitoare.
    Curajul laşităţii este feroce. Legănându-mă încă în reveria, pe care mi-ai exagerat-o, dulce şi prelung, m-am pomenit pe parchet, şi pe când şoapta mea îţi mai povestea încă din închipuire, m-am trezit cu vârful ghetelor tale ghiontindu-mi anatomia. Cum ai putut păşi deodată, de la mângâiere la
PUBLICISTICĂ
263
palme, tu care ştii cu aceeaşi mână să gâdili şi să rupi? Ce ţi-am făcut?
    Tocmai era să se împlinească fericirea, pe care ţi-o făgăduiesc de zece ani şi pe care muma ta şi bunica ta au aşteptat-o de cincizeci consecutivi. între familiile noastre se stabilise un contract etern. Toate fetele din linia ta femeiască se măritau cu băieţii noştri, din tată-n fiu: între puterile noastre două se făcuse legătura inevitabilă dintre pălărie şi cap. Noi nu puteam ieşi fără voi. De ce tocmai acum să introduci în relaţiile noastre legale divorţul şi părăsirea domiciliului silită?
    Arvunisem în străinătate, la bijutierii capetelor încoronate, giuvaierele pe care le doreai. Briliantele, perlele, smaraldele, safirele cele mai voluminoase erau cât pe-aci să strălucească pe tine şi să dea trupului tău catifelat un preţ neînchipuit. Războaiele de fildeş ale marilor ţesători pregăteau mătăsurile de petală pentru rufăria ta secretă, şi reflexele moi, ca nişte luminişuri de luceferi, destinate să îmbrace fiinţa ta exterioară şi să-i armonizeze gestul cu prestigiul. Neam de neamul tău avea să fie integral şi pe veci fericit. Spălătoresele, servitoarele şi bătrânele scăpătate din familia ta - cine nu are rude sărace? -erau să fie ajunse de valurile tumultuoase ale bogăţiei tale, ca marginile de nisip ale mării, udate de un viscol generos, pornit din funduri de departe...
    Nimic nu te mişcă? Nici amintirea, nici perspectivele? Ingrato! O să-ţi pară rău. Trimite-mi măcar o sărutare din vârful degetelor, de adio, care însemnează şi: la revedere. Nimic? Nimic? Te-ai supărat, făptură monstruoasă!
    (Cel-care-pleacă, pleacă şi scoate limba.)
    Cel-care-vine
    Da, este ademenitoare chemarea. Viu, negreşit, viu. Mă apropii, am venit. Să mă ierţi că emoţia mă face să dârdâi. Nu
264
TUDOR ARGHEZI
era bine, mă întreb, să divorţezi mai târziu, şi să mă laşi să-mi . fac niţel de cap? îmi sta bine flăcău şi mă fuduleam. Acum, bărbat căsătorit, nu ştiu nici cum să încep. Pentru că, făcân-du-ţi noaptea serenade, drept să-ţi spun că nici nu mă gândesc să fiu poftit vreodată de subt balcon şi de la poartă, ca să împart cu tine, sus, deliciile posesiunii şi confortul tău princiar: am ; venit fără un program al îndeletnicirilor mele conjugale. Ce       ;
trebuie să fac seara, dimineaţa, la prânz şi la toate orele din zi f
şi din noapte? Ochiul tău care joacă-n pleoape, ca un zar pe | talger şi sună cu înţeles, e prea elocvent, am priceput - şi mă [ înspăimânt. Viguros şi crâncen de douăzeci şi patru de ori | într-o zi, cucoană, este cam mult. La vârsta mea e de ajuns să ! fiu soţul model, o dată la cincisprezece zile, şi în restul timpului | să mă repar. îmi dai zestrea ta imensă şi tinereţea ta flămândă: l vrei să mă tuberculizezi? îmi aduc aminte, din studiile mele, | că la insecte femeia devoră pe mascul, imediat după actul moral f al căsătoriei; câteodată mâncarea începe chiar înainte ca actul să fi luat sfârşit. Sunt cu tine în camera ta de primire, cununia nici nu s-a petrecut, şi am şi avut senzaţia că încep să fiu consumat. Gura ta roşie suavă are dinţi şi măsele, şi buzele tale par a fi umblat prin sânge.
    Ştii ceva? îţi fac o propunere, soţie. îţi acord numele meu, şi restul te priveşte. Vom ieşi la braţ împreună, în toată lumea, în adunări şi sărbători, toată omenirea va şti că îmi aparţii şi că îţi aparţin, dar noaptea cheamă înapoi pe Cel-care-pleacă.
Eu voi citi în camera mea din turnul de azur molitvele de împărtăşanie - şi a doua zi tu îmi vei spune ce-a zis ! Cel-care-pleacă-şi-care-se-va-întoarce. Şi această înţelegere rămâne făcută între noi, pe todeauna.
                                                                  I
    Cel-care-are-sâ-vie-şi-a-râmas                                 j
                                                                  I
 Ah! struniţi coardele uneltelor de cântat, ca să vorbesc ; tăcerii în sunetele cu lacrimi. Ce mi-ai făcut, splendidă j
PUBLICISTICĂ
 265
canalie! Ochiul meu a izbucnit în plâns, ca o bubă coaptă, în tăcere. Mă vaiet şi alerg de jur-împrejurul visului meu pardosit ani de zile cu flori. Alerg înainte şi mă-ntorc să alerg înapoi. De-a-ndoaselea sau de-a dreptul, pasul meu e la fel. Sufletul în mine este ca o pasăre opărită, pe care o scot din tingire de picioare. Sunt mort şi mă jumulesc.
    Femeie eşti tu, sau dracul cu plete? Te-aş prinde vijelios de coadă şi te-aş trânti cu botul de caldarâm. Te-aş călca mărunţel şi apăsat cu cuiele de la talpă, ca să te fac un sânge şi o spoială murdară a pietrelor din drum. Imaginez pentru tine chinurile toate. Cu o cimbistră ţi-aş scoate fir cu fir tot părul care te împodobeşte şi-ţi slujeşte pe-alocuri de căptuşeli. Ţi-aş rupe genele, sprâncenile şi puful dulce, invizibil, ce-ţi umbreşte, bălan, rotogoalele de carne parfumată. Şi de câte ori aş smulge te-aş înţepa alături, ca să te mânjesc cu dureri multe şi cu sânge infect. Unghiile ţi le-aş sfâşia întâi la jumătatea lor, ca pe o coajă de ou, cu cleştele turtit, şi apoi ţi le-aş scoate din rădăcină, trăgând o dată de fiecare - şi degetele astfel jupuite de solzii lor, ţi le-aş pune pe lemn şi le-aş toca vârfurile cu ciocanul. Cruzimii tale va corespunde cruzimea mea îndoită.
    Şi totuşi te iubesc, şi de-aceea plâng. Ai trecut călare pe armăsarul tău şi m-ai lăsat jos. Mă duc să mă ascund. Mi-e ruşine că am făcut câţiva ani pe logodnicul şi am vorbit cu lumea, ca şi cum ieşeam de la ospeţele tale. „E a mea“, le-am spus tuturora - şi tu nu ai fost a mea. Când vei fi a mea? după ce flăcăul din mine, lepădat şi de chelie, înmuiat de genunchi, din coate şi din încheieturile toate, va fi purtat ca o păpuşă umplută cu tărâţe? Atunci tu nu vei mai primi sărutările gingiilor mele şi declaraţiile făcute cu limba atârnată, tu care întinereşti pe măsură ce noi ne târşim, ne scămoşăm şi punem petice insului nostru găurit.
    Un sentiment rău prevestitor îmi spune că tu nu vei fi mireasa mea niciodată şi că am rămas un mire caraghios.
1928
266
TUDOR ARGHEZI
               CETATEA MORŢILOR                               (
    Lucrurile la care nu ne gândim se petrec întemeiat lângă ✓ noi.                                                          !
    Morţii ies nebăgaţi în seamă, pe uşa din dos. Paşii lor se fac nesimţiţi ca luna şi trec şi alunecă şi se pierd, undeva departe, unde licăreşte unda şi se îndoaie salcia singuratică, l Morţii încep să fie morţii noştri.
    Doi preoţi slujesc pe mortul meu, culcat în crizanteme. Unul ne supără durerea, pe care o voim tihnită, cu volute de ■ voce cu dinţi. Din gâdejul lui, teatral fără trebuinţă, se desfăşoară un arc vocal, ca o spirală de sârmă ghimpată, cu neputinţă să : fie oprită la timp. A tăcut de mult şi tacâmurile răsturnate în ■ glasul lui ca într-o râpă, se mai aud căzând cu ecouri de f tinichele. El nu ştie că însoţeşte o tăcere şi că sfărâmă, ca nişte geamuri ce oglindesc golurile mari, tăcerile din noi. Cu două ; ectenii preotul ne-a devastat, şi sensibilităţile noastre, aruncate ; în mocirlă, sunt mirosite de un bivol cu două nasuri şi călcate în copite late.
    Şi totuşi, acest preot care răcneşte idei cu lumină şi 1 înjunghie inefabilul cu răgetu-i de mare ferăstrău, ar fi putut ! citi încet rugăciunea frumoasă a dezlegării. El pricepe că, o ’ clipă, fiinţa noastră abstractă a căzut îngenuncheată la poarta fără ţâţâni a tainelor şi că trebuie acoperită cu un epitrahil \ moale, de in, că este singurul purtător de cuvinte gândite. El [ singur ne poate vorbi, o dată pe zi, de două ori pe zi, despre ; lucrurile la care nu ne gândim. Omul se cuvine să stea în | picioare ca un plop în rugăciune, tremurat de adieri.
    Toţi câţi purcedem prin viaţă sărind la sunetul tipsiilor, pe care le ciocnim în cinstea lui Dionisos, ieşim fără să ştim ; în viaţă, pe un drum deschis. în pieptarele şi în săbiile noastre luceşte victoria: cade sabia, cade pieptarul. Cercetarea ■ conştiinţei, care ne împiedica să ne bucurăm peste măsură şi
PUBLICISTICĂ
 267
da şi izbânzilor noastre o învăluire de melancolie, a încetat: brute muncite cu geamăt, noi adormim înaintea orelor din noapte când te-ai întrebat: azi ce am făcut? Ora piere, sufletul se amână, timpul sporeşte şi sporind se împuţinează. Cine a murit? Iar a mai murit.
    într-un cimitir cu intrarea boltită se luminează de noapte. Un drum de copaci fără frunză, larg pentru toată lumea pustie, duce dinaintea unei biserici cu arhitectura umflată. în biserică, între făclii, stă cineva culcat pe spate, sosit azi-noapte, lângă el, între alte făclii, un al doilea doarme de somnul nesfârşit. Bat clopotele afară ca nişte vânturi cu vaiete de vifor. A venit un copil, atât de mic, într-o cutie albă: convoiul trece în ceaţă. A mai venit un flăcău, foarte palid, ca să doarmă şi el: moartea lui e cunoscută; în ceaţă s-au scuturat frunzele toate. Opt morţi noi au sosit în cetatea lor, de-aci de lângă noi, de lângă oraş. Vin, unii după alţii, şi noi nu ştiam nimic: uitasem că mai moare cineva. Murind al nostru, am sărit înapoi, loviţi între sprâncene de cornul vânăt al întunericului, care ne împunge.
    Preoţii ştiu că murim mereu şi nu ne mai spun niciodată că acest lucru se petrece toată ziua. Iată groparii, ca în Hamlet, sârguind între morminte şi făcând loc pentru îngropat rădăcina omului, care stă-n pământ şi rodeşte cruci, inscripţii şi portrete. Iată cioclii, cu figuri de pisici bătrâne. Băiatul care trage puţin perina de catifea de lângă ureche. Băiatul care aprinde lumânările. Baba cu coliva constelată de bomboane, trece profesională ca un agent liniştit al tuturor misterelor ce o hrănesc. O lume de cimitir, martori de lacrimi, o lume care aşteaptă între copaci, între cruci afluenţa morţilor noştri.
    Unde am putea evada mai sigur, ca să scăpăm de cetatea lor? Peste ce ziduri vom trece, ca să nu ajungem la pipăitul acestor specialişti, al babei, al băiatului, al celuilalt băiat, al cioclului cu obrazul de mâţă şi al groparului, care desfundă
268
TUDOR ARGHEZI
                                                                     ■ti
pământul? Preotul ştie şi nu ne spune, el care ştie mai mult ca profesorul, ca magistratul, ca poetul şi care tace până la cimitir...
11  noiembrie 1928
                                                                      \
                                                                      1
                                                                      f
          EPISTOLĂ LUI SABIN DRĂGOI                                  i
                                                                      ■
    Am aflat că ai început să scrii un acatist pentru orchestră, I al Sfântului Dumitru, ale căruia moaşte stau în racla de argint din Mitropolie - şi că te temi de un conflict cu autorităţile g-bisericeşti. Cauţi figuri de scenă cu comanac şi aproximaţii ' ortodoxe şi ai voii, dumneata, să faci pentru ortodoxie ceea ce au făcut pentru catolicism scriitorii de muzică religioasă. Lăudând cu ţesături muzicale româneşti un sfânt, ale căruia sfinte rămăşiţe raportează anual Patriarhiei cât zece mii de ?■. pogoane cu grâu, ai fi îndemnat să dai bisericii ortodoxe o , justificare românească.                                              [
    Să nu greşeşti, domnule Drăgoi, strâmbându-ţi arcuşul pe o coardă artificială.                                                I
    Sfântul Dumitru, pe care vrei să-l cânţi româneşte, este ortodox, dar nu este român; e bulgar, din satul Bassaraboff, f unde era cioban. Pricina românească a acatistului dumitale ţ dispare. Românii n-au dat nici un sfânt bisericii ortodoxe, în câteva veacuri de creştinătate. Ei n-au dat acestei biserici nimic, biserica nedându-le lor nimic niciodată, pentru simplul ; motiv că biserica ortodoxă nu e românească şi românii nu sunt ortodocşi.                                                           I
    Dovezile în materie de suflet şi de credinţă nu sunt nici cronice, nici statistice şi faptul că biserica ortodoxă ar fi durat la români zece veacuri nu obligă la nici o tradiţie: biserica ortodoxă este şi s-a menţinut străină. Credinţa se traduce în
PUBLICISTICĂ
 269
acte şi credinţa ortodoxă nu e reprezintată de acte ortodoxe româneşti în nici un domeniu de aplicare religios, miracole, prozelitism, oratorie, scrieri, propagandă, jertfe. Nici o iniţiativă pornită subt comanda unui sentiment ortodox. Totul este copiat de la greci, vorbă cu vorbă, formă cu formă, şi la zestrea greacă, românii nu au adăogat nimic, nici fapte sufleteşti, nici sfinţi, păstrând cadrul, ca un locatar apartamentul închiriat, căruia nu se simte dator cu nimic. Mai caracteristic: biserica ortodoxă nu a putut produce ca material românesc foarte abundent măcar un cler ortodox; mai puţin, măcar creştin. Când cităm pe un Dositei, avem nevoie de un nume, dar ce a făcut Dositei? Şi dacă Ştefan cel Mare a zidit patruzeci de biserici, a ieşit din bisericile lui ceva asemănător în transpunere morală, cu actele lui de război?
    Clerul românesc s-a născut din poporul românesc, care nefiind ortodox decât cu forma, a produs un cler ortodox numai cu forma, un cler de funcţionari, lipsit de îndrăzneala mistică, de valoare socială şi a cărei rezervă permanentă, faţă de ceea ce se numeşte propria lui chemare, e vorbitoare. Astăzi avem o sumedenie de preoţi titraţi, care au plecat cu câteva noţiuni în lume: activi în viaţa materială, ei sunt paralitici în viaţa sufletească — şi se întreabă în fiecare zi, când, încolţiţi de recriminări, îşi dau seama că nu au nici un rost adevărat: ce-i de făcut, de unde să începem, şi încotro să mergem? A intrat în biserică prietenul nostru Gala Galaction, strălucitul scriitor al unei limbi româneşti suculente. A făcut el ceva în rolul lui de preot, ceva care să semene cât de slab, prin analogie, cu cea mai slabă dintre realizările lui literare? Nu.
    Dacă vorbeşti cu el cum putrezeşte clerul bisericii noastre, el recunoaşte, dar nu ştie cum poate să fie îndreptat, vreau să spun ce soluţii originale şi noi trebuiesc aplicate acestui lucru vechi şi nepurtat. Nimeni nu ştie ce-i lipseşte bisericii ortodoxe în România, ca să devie necesară, propulsivă şi
270
TUDOR ARGHEZI
confundată cu actele de inteligenţă şi de autoritate sufletească. E o problemă insolubilă pentru toată lumea românească.
     îţi închipui dumneata, domnule Drăgoi, că biserica nu are destui preoţi foarte inteligenţi? De ce nu se pot împleti ei cu biserica? Pentru că preoţii sunt români şi biserica lor e cu neputinţă de asimilat. Ei nu cred în misiunea lor; o biserică străină, o doctrină străină nu pot determina o credinţă. Dumneata vrei să scrii româneşte un acatist pentru un sfânt bulgar şi pentru o biserică străină: de ce nevoia numaidecât de un artificiu şi de o silă?
     Noi ştim că după trecerea şi a orei a douăsprezecea, a început la netimp o alegere a faptelor. Răsturnându-se sacul, în conţinutul lui nu se poate să nu fie câteva boabe asemănătoare. Se fac grupe de boabe, expuse subt clopote de sticlă -şi se caută o înjghebare a unei tradiţii de ortodoxie. Sunt simple pietre roşii între pietrele albe, bune pentru muzeul teoretic, inexistente pentru viaţa poporului nostru. La fundul râului se găseşte câte o infiltraţie amară: curentul însă este dulce. Absentă la obârşii, apa nu poate să poarte culoare, după ce a izvorât şi a curs. Filosofii de-o şchioapă fac bărci de hârtie de ziar, acolo unde apa se piteşte şi le dau drumul să meargă: o frunză cade-n ele şi le răstoarnă. Ei duc şi lupte, caută pe Hristul ortodox în funinginea timpului românesc, cu atitudini agresive, ca şi cum s-ar lupta într-adevăr cu nişte adversari -care nu sunt, alegându-şi scrutările cele mai uşoare şi credinţele cele mai inocente, simpatice orişicum nesupărătoare pentru nimeni: ei înving întodeauna sigur. E idealul cel mai amical şi cu cele mai favorabile consecinţe să te lupţi ca românii să afle că sunt români şi zece mii de preoţi şi arhierei că sunt ortodocşi şi făcându-te că-i spânzuri să-i legeni în cuvinte. Nu pentru aceşti idealişti răsfăţaţi este făcută Doftana şi s-a răstignit fiul lui Dumnezeu. De ei poate să aibă nevoie o categorie socială care, sinceră, s-a vădit incapabilă să elucubreze
PUBLICISTICĂ
271
artificiul unei îndreptăţiri istorice. Viaţa noastră cea adevărată nu-i simte şi nu-i cuprinde.
    Vrei, dumneata, domnule Drăgoi, acum foarte târziu, să serveşti de condiment unui lucru factice, ca să fie mai autorizat la consumaţie?
    Românii nu mai au de aşteptat nimic de la ortodoxie, pentru lecuirile lor sufleteşti: îşi vor face ei sau nu leacuri noi, e de văzut ce decide instinctul. Insă un acatist al sufletului, pur şi simplu, fără scop material, vag şi zguduit ca şi sufletul nostru, i-ar prii ca o liturghie: muzica dă pe Dumnezeu, mai repede şi mai curat decât sistematizarea ortodoxiei. Scrie, meşter cald şi naiv, un acatist, în care să fie românească limba iar dumnezeiască, adică universală, puterea şi rezonanţa.
    Neo-ortodocşii se chinuiesc să croiască poporului nostru o cămaşă de scândură, cu care fiinţa lor elastică nu se poate înfăşură — şi croind o haină, ei n-au băgat de seamă că fac un coşciug şi că, rămânând cu morţii, n-au măsuri pentru vii. Ce cauţi dumneata între ciocli, domnule Drăgoi?
1928
                 POPA ÎN LIBRĂRIE
    Un prieten, iubitor de cărţi rare şi de ediţii de lux, după ce, bunînţeles, s-a convins că zalele de aur îmbracă într-adevăr o fiinţă spirituală, princiară, s-a întors de curând de la Paris.
    A văzut Opera Mare, Luvrul, Moulin-Rouge, semnalizatorul automat pe bulevarde, pentru automobile, Versailles şi Tuilleries... Nimic nu l-a uimit însă ca înşiruirea de lăzi încărcate de cărţi a anticarilor de pe cheiurile Senei. Nu, nu cărţile rare, exemplarele unice, cu marea lor valoare documentară, niciodată inferioare costului, oricât de ridicat.
 272
TUDOR ARGHEZI
     Prietenul nostru a fost uluit de un spectacol ciudat, cu totul strein ochilor săi din România: de-a lungul cheiului a văzut un şir de abaţi, în rasa lor severă şi tichia intelectuală în creştetul capului, răsfoind ore întregi şi citind în picioare cărţile anticarilor. A controlat: acelaşi fenomen l-a întâlnit şi în marele librării. Şi prietenul lămurea:
     -     Vezi dumneata, la noi, un popă în librărie?... Am venit de la Paris cu o convingere: că preoţii sunt, prin definiţie, slujitorii spiritului. M-a costat destule parale, şi a trebuit să călătoresc cu trenul trei zile şi trei nopţi dus, şi trei zile şi trei nopţi întors, dar am aflat!... Popa e un scriitor şi un cititor. El trebuie să aibe o aversiune înnăscută pentru materialităţile vulgare, chiar când sunt suave şi se împletesc cu principiile vieţii. Profesionist al Spiritului, al Duhului, care cu o mână pierdută în noaptea din apus, cu cealaltă furată de noaptea din răsărit, ni se înfăţişează numai în ceasurile alese, ca o legănare melancolică de luceafăr, de unde a luat popa vigoarea să rămâie la consideraţiile metafizice din jurul sarmalelor, la sistemul complicat al murăturilor, la varietatea inepuizabilă a porcului tăiat şi metamorfozat în pod?... Dumneata ai văzut vreun popă în librărie? Ce râzi?... Ţi se pare subiect de caricatură sau de revistă de vară?... Eu aş propune o despărţire a bisericii de stat! Sunt convins că trei sferturi din popii noştri s-ar face cârnăţari sau ar deschide bodegi, pe care deocamdată le sfinţesc şi le inaugurează...
     Am crezut că trebuie să intervin pe lângă prietenul meu indignat.
     -     Nu mai propune o despărţire a bisericii de stat ca să readuci pe slujitorul Spiritului la Spirit, că a mai propus-o cineva.
     - Da? Cine?
     - Tudor Arghezi.
     - Şi rezultatul?
PUBLICISTICĂ
273
    -     Ministerul Cultelor a declarat la cel dintâi prilej, care a fost apropiat, că nici prin gând nu-i trece să comită o atare nelegiuire, iar autorul ideii a primit prin poştă o categorie specială de înjurături porcoase complicate - ai ghicit: de la un popă...
1928
            DOCTORUL GHELERTER
   Doctorul Ghelerter e un tovarăş socialist, un tovarăş uriaş, un uriaş cu zâmbetul de pici. în figura de gal, cu mustăţile de cucuruz, se joacă blajin, cu ochii şi cu zâmbetul lui, o figurină. Pe inima cuprinsă de un piept imens, doctorul strânge o păpuşă de care nu se mai despărţeşte. E copilul lui cel mai vechi, şi totuşi cel mai staţionar, născut odată cu tatăl, care, el, a cărunţit.
   Şi păpuşa el o poartă pretutindeni, căci e inteligenţa şi mistica lui naivitate de bărbat, la vârsta altora de materialitate sceptică şi de ramolisment fericit. Impetuos şi alert, pe cât de blând şi de sfătos, doctorul arată, de cum îl vezi, păpuşa; o culcă şi o ridică, o mângie şi plânge pentru ea. E realitatea şi visul acestui om, combinate ca porcelanul şi ştofa; e idealul lui de-o lume roză, cu părul auriu, şi care închide pleoapele şi le deschide, în strălucirea luminii socialiste, cu o lacrimă de bucurii pe gene. De treizeci de ani, cel puţin, el aleargă după o fiinţă a necunoscutului adevăr integral, întrupată. Se urcă pe capră, dă bice cailor, urneşte povara, opreşte, se dă jos şi ia loc într-altă căruţă: drumul cu pâlcuri al proletariatului, dintre social-democraţie şi comunism, a răsunat variat însă continuu de pocnetele biciului acestui căruţaş de idei, de suferinţe şi de susceptibilităţi, pornit ca să-l parcurgă întreg.
274
TUDOR ARGHEZI
     La popasuri, el a ridicat câte o fântână, şi e cel mai adevărat gen de monumente, zidite de hărnicia îndrăgostită a medicului celui fără de arginţi, moldovean. Himera l-a împins          din Iaşi   |
către Bucureşti. Boala se confundă în şcoala lui cu omenirea, maladivă cu prisosinţă în toate instituţiile ei, şi când doctorul       ^
Ghelerter îşi pleacă urechea la coasta unui pacient, auzul lui          I
discerne tictacul acumulat de dureri tăcute, al universului omenesc. Revolta lui e de zece ori mai mare decât la alţii, şi mila lui de asemeni. El ştie să geamă de zdruncinul lumii, atunci când alţii l-au dat de tot uitării, şi singura deosebire         î
fundamentală între acest medic, care putea să considere pe om           ;
ca pe un client, şi detractorii lui din burghezie, profesionişti        I
molcomi şi tihniţi într-o dogmă a digestiei, consistă în                î
sentimentul unei datorii neîmplinite.                                  1;
     Ne-am îndreptat într-o dimineaţă de toamnă către casa cu leacuri, pe care iniţiativele asociate ale medicului socialist au       j
clădit-o în Bucureşti, cu inscripţia pe frontispiciu „Iubirea de        î
oameni". Altcineva i-ar fi zis sanatoriu, policlinică, spital, ca       t
să deştepte în bolnavi un resentiment, evocator de imagini.             |
„Iubirea de oameni" atenuează contactul şi-l învăluie cu o aripă a speranţei. Omul e mic şi trebuie iubit, şi în lipsa duhov-            l
nicului, care l-a izgonit din uşa bisericii, el are nevoie de un refugiu părintesc. Pace vouă: doctorul stă în poarta casei cu leacuri şi zice: lăsaţi oamenii să vie la mine.                     I
    Intrarea nu se aseamănă cu nici o intrare de           spital.      s
Parterele de iarbă, geometric separate prin trotuare de bazalt, poartă cădelniţi de flori şi iconostase de trandafiri, ca în faţa unui conac aristocratic, şi fizionomia casei, în care suie              f
treptele bolnavii, nu aduce aminte nici cazarma, nici internatul, nici ţintirimul. O viaţă albă licăreşte în unda de soare a faţadei. Ai crede că începe un concert de orgi sau se târnoseşte o expoziţie de pictură, animată de câteva nuduri de marmură în mişcare. In ferestrele deschise se acordă setea de viaţă cu florile de muşcată. Vom vedea pretutindeni ghivece
PUBLICISTICĂ
275
cu flori, de-a lungul coridoarelor, pe scări, la sala de operaţii, curată ca un interior cu fântâni săritoare marocan, în anticamera bolnavilor, numeroşi la radiografie, la băile electrice, la raze şi laboratorul de analize. într-o sală, medicii şi confraţii lor medicii-doamne, în stihare ireproşabile, pure, cercetează o femeie palidă, nudă până la şolduri, cu omoplaţii tragic proeminenţi: sala de consultaţii. Ca să nu supărăm bolnavii, pasul nostru se piteşte furtiv printre mobilier, se strecoară printre uşi, ochii ni se închid, atitudinea noastră împacă pudoarea gingaşă cu o expresie de nu ştiu şi de n-am văzut. în sălile tratamentului cu lumini şi curenţi, colţurile sunt închise, pe bare de alamă, cu perdele pătrate, de jur-împrejur, s-ar părea că te afli în cabinele unui teatru elegant şi într-un antract: îndărătul cutelor de pânză se pudrează actriţele şi se schimbă marchizele piesei. Străinul e impresionat de buna camaraderie ştiinţifică a personalului medical, în toate sălile, prin care trece incompetent însă observator, - şi tot atât de neaşteptat, de seriozitatea organizării fiecărui serviciu. Nimic pripit, nimic incomplet, nimic superficial: zestrea fiecărei specialităţi e minuţios înavuţită, mijloacele fizice şi intelectuale sunt vizibil abundente.
    Spitalul propriu-zis se construieşte în fundul proprietăţii, în etaje legate cu serviciile în funcţiune prin punţi aeriene. Totuşi, într-o cameră a primului imobil găsim patru paturi cu bolnavi, o cameră extrem de curată şi atrăgătoare, ca un dormitor de fecioare englezesc: bolnavii citesc studenţeşte. Spălătoria şi bucătăria sunt ca nişte magazine de optică. în bucătărie, găsim un prieten al doctorului Ghelerter, un câine negru de pripas, adoptat de „Iubirea de oameni" şi angrenat la programul de acurateţe, de precizie şi de bunăvoinţă al instituţiei. El ne primeşte ca şi doctorul, cu zâmbetul lui cel mai sufletesc. La ieşire, ne băgăm capul şi rămânem prinşi, într-o parfumerie cochetă: farmacia, servită de domnişoare, care dăruiesc străinului, ca toţi domnii, ca toate domnişoarele
 276
TUDOR ARGHEZI
şi doamnele din spital şi ca şi căţelul, educat la un principiu, un zâmbet şi un compliment.
    Doctorul socialist ne-a vorbit tot timpul şi ne-a lămurit detaliat funcţiunile, atribuţiile şi rezultatele civilizatei sale râvne şi munci necunoscute, cu vocabularul sobru, măsurat şi dur al omului de ştiinţă şi de inimă, neispitit de vanităţi. Şi ni se pare că cel mai franc elogiu ce i l-ar putea aduce Coco „Iubirii de oameni" este constatarea, de necrezut, că nici o clipă el nu s-a crezut într-un spital. Bolnavii, câteva zile, aşezaţi pe băncile coridoarelor, erau veseli, medicii veseli, iar spitalul nu a mirosit nicăieri a higienă, a dezinfectante şi purificări, care dau aşezămintelor medicale obişnuite un miros caracteristic de sănătate moartă şi de coroane veştede pe mormântul lui Hipocrat.
1928
                ŞTIINŢA POLITICĂ
    Cred, după experienţa de ieri, că nu mai e nevoie să citeşti istoria doctrinelor economice, nici tratatele de psihopatologie asupra originii oamenilor mari, ca să cunoşti secretul vieţei publice şi mecanismul succesului.
    N-am vizitat şedinţele Parlamentului nici când se anunţau furtunoase, pentru că preferăm spectacolele teatrale de la teatru. Nu cunoaştem decât din caricaturi mutrele marilor conducători ai destinelor ţării.
    Aşa că vina noastră e mică şi numai nedumerirea în care ne aflăm încă, ar putea fi vorbită de rău.
    Pe o uliţă lăturalnică am întâlnit ieri un domn întovărăşit de doi tineri care mergeau la o distanţă respectuoasă, la dreapta şi la stânga.
PUBLICISTICĂ
277
    Printr-o întâmplare misterioasă privirile noastre cu ale domnului s-au încrucişat.
    De unde cunoşteam pe acel domn? Şi de ce, dintr-un exces de bună-cuviinţă care preferă să se înşele decât să lipsească, am salutat? Domnul a răspuns cu un salut şi mai adânc, care ne-a umilit, şi ne-a trimis un dulce surâs.
    O gură cu o limbă imensă: făcută parcă pentru o perpetuă Ungere. O schimonosire a întregii fizionomii, de o trivialitate atât de sinceră, încât înlătură orice obiecţie: surâsul omului surprins asupra unui act fiziologic. O privire săracă, scursă libidinos — lăsând totuşi îndărătul ei o mare rezervă, de unde ghiceşti numaidecât că se alimentează prostia, vicleşugul, meschinăria şi egoismul crunt.
    Plin de remuşcări pentru gestul politeţei, voiam să găsim o scuză pălăriei care s-a ridicat de pe creştet fără deplina noastră voinţă, şi am întors capul să ne verificăm. Am fi voit să exagerăm: să fi găsit, măcar din spate, un om întreg şi impunător, un exemplar al nobleţei omeneşti, a cărei perfecţiune începe de la statură şi de la mers.
    Nu, nu exagerasem: omul mergea adus din spate asupra lui însuşi, ca o vită abătută de jale fără leac. Tocurile scâlciate sufereau asuprirea unui mers lăbărţat de ins care a călărit pe deşelate sau suferă de mult, dedesubt.
    Alături, privea cu respect pe urma aceleiaşi jalnice fiinţe, un vardist oprit la marginea trotuarului.
    -     Cine e? am întrebat, arătând cu capul spre mizeria care se legăna cu luare-aminte, de parcă se temea să nu se descleiască.
    — Nu-1 cunoaşteţi? Se poate?... E domnul V. Surzilă!...
    Era şeful partidului urban, viitorul prim-ministru al
României!...
278
TUDOR ARGHEZI
        SCRISOARE POLITICĂ SCURTĂ
    Sunt un admirator al domniei tale, stimate domnule Ubibene, şi îţi adresez o scrisoare de confidenţă consternată. Eşti un enciclopedist practic a căruia biografie trebuie intercalată în Self-Help, o carte împrumutată pe care n-am mai dat-o îndărăt. Dumneata n-ai obicei să restitui nici obiecte mai utile, aşa că o să mă înţelegi. între Jacquard şi Spinoza e un loc pentru dumneata, care, dacă nu ai născocit un război de ţesut, ai descoperit un sistem de urzeală nevăzută, iar în lipsa unei semnături pe o carte, ţi-ai pus iscălitura pe câteva proi-grame din cele mai variate.
    Dumneata poţi să împaci contrariile, să armonizezi contradicţia şi să îmbraci ghimpii cu un cauciuc inofensiv. Todeauna ştii mai mult decât binevoieşti să spui, şi aerul dumitale distrat mărturiseşte adâncuri, peste măsură de sondat. Saluţi absent şi, după ce te-ai oprit cu cineva în drum, dai un deget evaziv şi pleci încet, în pas episcopal, covârşit de o problemă interioară şi îngroşat de un pardesiu voluminos. Porţi în mâna cu care ştii să dai degetul o mânuşă-n palmă şi o măciulie de baston.
    - Ce mai faci, domnule Ubibene? te întreabă cineva.
    -    Cordul, monşer... şi regionalizezi cu degetul locul care te ambetează. Dumneata ai cord, n-ai inimă, niţel inimă şi niţel sentiment, ceva abstract şi complex, care se arată cu degetul tărăgănat. Şi dumneata zici monşer, pentru că îţi plac patru cuvinte franţuzeşti remarcabile, între care se găseşte şi mersu
    Eu te-am apucat în tramvai şi pe jos, alergând cu un ghiozdan în care, nici în el, nu am ghicit niciodată ce s-ar putea afla, la începutul unei cariere misterioase. Nimeni nu ştie în ce străluceşti şi toată lumea te cunoaşte. Unii te-au crezut advocat şi nu erai, alţii profesor, doctor, intelectual imprecis, şi nu erai nimic din toate acestea. Când ai oprit lin un
PUBLICISTICĂ
279
automobil propriu în faţă la „Capşa“, din care ai scoborât ca un om mare, puţin cocoşat, puţin plictisit, ca din coteţ, purtându-ţi pulpanele pardesiului între baston, ghiozdan, o mânuşă palidă şi un ziar; când ai pus pasul ca o talpă de catifea pe asfalt şi când ai dat şofeurului un ordin veştejit de o distinsă melancolie, nimeni nu te-a invidiat. Cei care te socoteau medic şi-au închipuit că ai făcut o avere rapidă din spălături şi masajul prostatei, şi cei care te vedeau advocat au crezut că ai vândut unui minister un palat cu o diferenţă de preţ, aplicând pledoaria şi principiile juridice într-o cofetărie. Dumneata ridicaseşi sprincenile suferinde, ca Iov, şi ai articulat:
    -Cordul...
    Cordul dumitale era, cu alte cuvinte, şi mai este şi azi, ca un flacon fără dop, ameninţat să se răstoarne, dacă nu este dus cu băgare de seamă pe două pingele sau pe patru roţi de gumă. Acoperiseşi cu cordul indiscreţiile, felicitările, şi-l invocai cu un oftat în momentul când câte un concetăţean brutal simţeai că ar fi dispus să te înjure sau să te supuie unui chestionar analitic. Aveai un cord, într-adevăr atât de bolnav, sau căutaseşi o maladie de mimoză? Dacă se simţea în jurul dumitale neplăcerea, duceai chiar mâna la inimă drept, suspendai ochii, crăpai buzele, stăteai o secundă aşa, şi ieşeai din încurcătură.
    Dar ce gust eu la dumneata nu e numai cordul, dar şi suava dumitale obrăznicie. în interiorul delicatei afecţiuni tratată cu digital, se răsfaţă floarea impertinenţei. Cu cine ştiai că nu ţi-ar fi putut tencui buzele cu palma, puteai să fii un obraznic delicios. Fără să te cheltuieşti în idei şi răspunsuri, râdeai când nu trebuia, întorceai nasul, sprinten sau bosumflat, făceai botul gros şi-l ridicai sus, din înghiţitoare.
    Admiraţia mea fizică e mai ales politică, iubite Ubibene, şi dacă mi-am permis să-ţi adresez acatistul meu cu cădelniţi, m-am gândit de preferinţă la capacităţile dumitale de
280
TUDOR ARGHEZI
ubicuitate. Te văd lângă un guvern care nu avea nevoie de harurile dumitale, strângând târcoalele împrejurul şefilor lui şi vorbind de cord pe canapeaua miniştrilor. Ieri te-am văzut târcolind, cu acelaşi succes, pe celălalt guvern, după ce te văzusem cu bătaia inimii şovăind la alt guvern şi la alte două guverne. Elegant şi egal, înscris şi angajat, ai trecut în câţiva ani prin toate partidele, pipăindu-ţi plastronul şi buzunarul din stânga. Vreau să te întreb să-mi spui: cum izbuteşti? Căci un cititor mi-a pus o întrebare, într-un limbaj, recunosc, nepolitic: „Invaţă-mă, Coco, cum se succed aceleaşi lichele regulat prin partidele care vin la putere, căci simt în mine prezenţa unei imense cantităţi de ştofă neutilizată. Aş vrea să deviu consilierul şi informatorul fiecărui ministru din orice guvern şi să fiu luat în serios şi răsplătit ca un organ indispensabil ritmului politic."
    Ce-i spui eu, acum, cititorului, stimate domnule Ubibene? Ce speranţe să-i dau că te poate imita cu consecinţe? Omul are, se vede, scuipat mult şi o limbă la discreţie, ca să spârcâie şi să lingă. Stimate domnule, învaţă-1, te rog, cum să devie mai repede lingău.
1928
      BAPTISMUL ŞI PREASFINŢITUL
   Baptismul e acela pe care îl cunoaştem sau nu-1 cunoaştem deloc, o interpretare a Bibliei nouă; exactă sau inexactă nu interesează; adevărată sau mai puţin adevărată, nu importă: cântarul religios aparţine exclusiv clerului ortodox, supersensibil la cumpănirea păienjenişului însă nesimţitor la îndatoririle lui sociale. Aşa sau pe dincolo, că vine din cer sau din pământ, din mare sau din Steaua Polară, şi nu de-a dreptul
PUBLICISTICĂ
281
din Fanar, ca marile învăţături ale omenirii, nici din Belgrad, nici din Saloniki, baptismul se bucură de o realitate tangibilă: se răspândeşte iute, graţie unor predicatori fără brevet de la Patriarhie, şi oamenii poporului, care îl îmbrăţişază, ţin hotărât la el. Pentru timpurile noastre demoralizate şi haiduceşti fenomenul e original. Sunt grupuri de oameni, va să zică, pretutindeni în ţară, care în loc să caute satisfacţiile plăcute episcopatului ortodox, spărgând uşile noaptea, jefuind şi asasinând, ca finalmente să fie închişi într-o fostă mânăstire ortodoxă, convertită, în lipsă de alţi credincioşi, în penitenciar pentru tâlhari, se mulţumesc să se gândească la Dumnezeu, să se roage în felul lor şi să împrăştie prin satele depărtate un stil de-a fi sufletesc şi meditativ.
    Acest rezultat supără subtilitatea sufletească a clerului ortodox, concurat în stricta lui profesiune de-a nu contribui cu nimic la sporul moral al epocii lor. Clerul nostru nu se osteneşte să evanghelizeze lumea brazdei şi a uneltelor, însă e jignit când, găsindu-1 absent de pretutindeni, intervine factorul iscat din necesitate, predicatorul unei „secte", cum sunt numite în derâdere tragică punctele unde converg şi se concentrează activ golurile neîmplinite ale bisericii de stat.
    De altfel e singurul prilej de-a afla publicul de existenţa unui cler superior al acestei biserici, dirijată de un conclav de funcţionari cu burtă şi camilavcă - şi singurul care scoate din hibernarea eternă, ca să facă un gest în vânt şi apoi să se întoarcă pe partea cealaltă şi să sforăie înainte, pe domnul episcop. Dacă n-ar exista nici sectele, apoi n-am mai auzi niciodată de un cler bugetivor, care joacă în finanţele ţării rolul de paratrăsnete divine şi costă câteva miliarde.
    Câte un episcop emoţionat de singurătatea cu Bugetul, în care îl lasă încet, încet poporul, se scoală prin urmare şi zbiară: „Uite sectele! luaţi-vă după ele" şi stă sau mai mănâncă o dată sau, cum ziserăm, se culcă iar. Că aceste aşa-zise secte răspund
282
TUDOR ARGHEZI
la nevoie şi la ce anume nevoie, episcopul nu ştie să se întrebe, să caute şi să afle. Toate drumurile sunt pline de pribegi care cheamă din pustietate pe Ion Botezătorul şi pe Iisus, cu înceţoşare, şi clerul ortodox nu-i vede. La toate răspântiile pândesc oamenii în zloată, pe unde vor ei să vie - şi iată-i că vin, dar iată că apostolii ortodocşi nu ştiu nimic despre ce se întâmplă la adevăratele mari răspântii ale sufletului. Ca nişte cârciumari întârziaţi la închidere de nişte beţivani, ei cheamă într-ajutor Parchetul, Poliţia şi Jandarmeria, să-i alunge că le împuţinează somnul.
    Ultimul episcop turburat în tihna lui, ne spune ziarul „Viitorul" că e unul făcut de curând, I. P. S. Grigore al Aradului, care s-a şi fotografiat în ziar, pentru ca picolii bucureşteni să-l recunoască. Acest preasfinţit e pozat la obiectiv, după ce s-a şters la ochi: tot s-a sculat, să-şi facă şi un portret. Ca toţi predecesorii lui în protestare, nici el nu simte coincidenţele dintre activitatea sectelor, incapacitatea leneşă a dregătoriei sale şi vidul moral. Ca şi cum ar fi pus să apere o proprietate îngrădită, el strigă numai atunci când se scutură roadele de către un vizitator neaşteptat, crede că este noapte pentru că doarme şi răcneşte că ulucilor le mai lipseşte sârma ghimpată. El concepe, ca toţi tovarăşii săi de lentă şi sigură descompunere, biserica noastră ca un lucru de păzit cu puşca şi cu un foişor al proprietăţii sentimentului religios, care le aparţine în monopol şi dacă nu mai trage clopotele de liturghie, invocă în schimb Siguranţa Generală, căreia îi acordă competinţele mistice dispărute din Sinod. De bună seamă, fiind plătit şi nepricepând pentru ce episcopatul îşi alege funcţiunea de agent de poliţie şi de albanez.
    Episcopul Grigore al Aradului trebuie, Dumnezeu să ne ierte, să fie tot atât de naiv pe cât e construit de masiv. El îşi scoate argumentele, ca să nu-şi mai strâmbe mintea, de unde-i vine mai la îndemână, din umbrelă şi din papuci. „Se
PUBLICISTICĂ
283
constată, zice acest interpret al Duhului Sfânt, care nu a trecut prin universitate şi al Mântuitorului, care nu şi-a dat nici până azi matura, se constată lăţirea baptismului, pentru că s-a acordat prea multă libertate. Astfel, s-a permis unor persoane, care nici n-au patru clase primare, să predice, pe când unui preot ortodox, pentru a putea predica învăţătura Domnului Iisus Christos, i se cere (sic!) studii de cel puţin opt ani în seminar. Ce-ar zice oare advocaţii sau medicii de la noi, întreabă cu deşteptăciune episcopul de Arad, dacă s-ar da voie unor oameni nepregătiţi să practice medicina şi avocatura?"
    Cu atare cap de lemn, oricine pricepe de ce încremeneşte ortodoxia, căreia nici capetele mai vioaie nu sunt în stare să-i sufle aer artificial pe nas.
    Domnul părinte Grigore ştie că la cafană, în Arad, toţi consumatorii se tratează între ei, la szekeligulaş, cu titlul de doctor şi de profesor, zicând şi prosit! la ridicarea halbelor până la ochi. Dacă un beutor de beutură este doctor, cum să nu fie un predicator? Este probabil că onoratul nostru cler, dintr-o pricină analoagă, nu se oboseşte să se scoale din aşternut, credincioşilor lipsindu-le până şi seminarul. Creştin fără ţertificat nu se închipuieşte.
    Totuşi episcopul Grigore al Aradului ar fi putut învăţa că lucrurile merg într-altfel pe trotuarul din Calea Victoriei, unde s-a plimbat ras şi civil vreo câţiva ani şi în altă cafenea, la „Capşa", în Bucureşti, unde drept e că nu a grăit niciodată, neavând cuvântarea facilă în nădragi civili şi căpătând darul graiului, al limbilor, şi al expresiunii ridiculului ca proorocii, abia odată cu leafa de episcopie. Acolo, cel puţin de la chelneri şi de la ţalul Titu, care-i vindea ţigările, putea să deprindă o cugetare mai elastică şi un punct de vedere inteligent.
    Şi de ortodoxie integrală şi de daruri profetice totale, după ţuică şi unguroaice, credem că şi „Viitorul" e destul de sătul.
 1928
284
TUDOR ARGHEZI
                   SEMINARIATUL
    Un tânăr cu faţa aprinsă de întâile aspre mângâieri ale vântului cu ace, a dat buzna în redacţia „Biletelor de Papagal". S-a lovit întâi de o nedumerire: două mese la care lucrau, asaltaţi de hârtii, reviste şi corecturi, doi domni, la fel de încruntaţi. Nu s-a descumpănit că a supărat întâi pe domnul de la administraţie. Dimpotrivă, se îmbogăţise cu o siguranţă: cellalt domn era de la redacţie...
    Tânărul avea nevoie tot de administraţie: la colecţia „Biletelor de Papagal" îi lipsesc ultimele trei numere, care s-au pierdut, probabil din pricina poştei...
    Papagalul care la unele corecturi ţine locul lui Coco, suferă de manie psihologistă. A cercetat deci pe tânărul cu numerele lipsă asupra cauzelor, pentru a da de urzeala lui sufletească.
    — Nu se poate să le fi pierdut, dacă zici că eşti abonat...
    -     Sunt abonat, domnule administrator, dar nu sunt eu, e frate-meu.
    —     Atunci numerele de care vorbeşti le-a primit fratele dumitale, ca şi pe celelalte.
    —     Nu, eu le primesc şi pe alea care vin şi pe alea care nu vin... Că să vedeţi: e abonat frate-meu, dar le plătesc eu, adică frate-meu le primeşte şi mi le dă mie, de trei ori pe săptămână.
    -     De ce nu dai adresa dumitale?... N-ai mai avea nici o încurcătură.
    -     Ba tocmai atunci aş avea încurcătură, că nu le-aş mai primi „Biletele" deloc! Că la noi la Seminar, în Dealul Mitropoliei, ni s-a spus că n-avem voie să citim „Biletele de Papagal", că înjură de Dumnezeu şi de toţi sfinţii, chiar pe Dumnezeu şi toţi sfinţii episcopi şi popi. încolo avem voie să citim orice: „Universul", „Veselia", „Pardonul" - chiar şi „Tiribomba". Un băiat din sat cu mine, tot seminarist şi el, primeşte „Tiribomba" regulat, a şi scris şi poezii acolo, şi
PUBLICISTICĂ
28$
împrumută revista oricui chiar şi domnului pedagog, şi nu-i spune nimeni nimic.
    — „Biletele de Papagal“, zii, nu e voie...
    - Neam!...
    - Atunci dumneata de ce le cumperi?...
    —     Cum să nu le cumpăr dacă în ele găsesc gânduri despre Dumnezeu şi despre sfinţi şi despre episcopi?! Dacă mă fac popă, ce să citesc dacă nu şi cele bune şi cele rele despre ce mă doare pe mine? Mai bine gândul cel nedrept şi rău care să deştepte gândul cel bun, decât nimic...
    - Bravo, tinere!... Şi ce-ai găsit rău în „Bilete de Papagal"?
    -     Despre Dumnezeu n-am găsit nimic rău, dar am găsit despre unele mărimi ale bisericii, care se porcesc în numele lui Dumnezeu.
    — Şi te-ai înfricoşat?... Nu vrei să te mai faci popă?...
    —     Ba deloc! Eu tot popă mă fac, ca să îndrept măcar cu un semn, de mi-o ajuta Dumnezeu, câte semne stricate or mai fi...
    -     Vrei să scriu cuvintele astea ale dumitale într-un număr din „Bilete de Papagal“? Poate ţi-or da voie să primeşti de-aci încolo şi să citeşti ziarul...
    —     Scriţi, cum nu... Dar în „Bilete de Papagal“ tot degeaba scriţi, că nu e voie să le aducă nimeni în Seminar. încercaţi mai bine să scriţi întâi în „Tiribomba“ - atunci or vedea... Seară-bună şi mulţumesc frumos, domnule administrator...
    Şi vârându-şi numerele bine păturite în sân, seminaristul lui Iisus cel adevărat a scoborât scările în noapte...
1928
        BADEA ION ŞI FEMINISMUL
   Badea Ion, care începe să se manifesteze în gând, nu fiţi surprinşi, este cel mai vechi „feminist". Născut din femeie,
286
TUDOR ARGHEZI
pentru că altfel nu se poate — crede el - şi având patru surori, la rândul lui el a dat naştere la unsprezece copii, din care fete: opt. Socotind nepoatele de fiică şi de soră, se poate spune că badea Ion a trăit mai mult între femei decât între bărbaţi; mai feminist ca el nu poate spune că este nici cea mai autentică dintre feministe, care trăiesc mai ales printre bărbaţi, proprietarii simţului politic şi al autorităţii. Prin urmare, badea Ion nu poate fi suspectat când îşi vâră nasul în călimara - era să zică: în oala, dar şi-aduce aminte că feministele nu fac bucătărie — şi în arhiva doamnelor, cărora nu le-a mai rămas nimic de făcut decât să guverneze.
     Badea Ion ştia de la femeile şi fetele din neamul lui că femeile, mai felurit muncite decât bărbaţii, nu au niciodată timp îndeajuns. Dereticatul, gătitul, cârpitul, găinile, laptele, florile, spălatul, călcatul fură toată ziua unei gospodine. Când la programul casnic se adaogă şi copiii, care trebuiesc hrăniţi, chivernisiţi, îmbrăcaţi, culcaţi, sculaţi şi învăţaţi jocuri şi bune obiceiuri, femeii nu-i mai rămâne câtuşi de puţin răgaz să mai râvnească la viaţa deputatului, la prefectură, la judeţ. Cui îi trece prin minte să bată câmpii afară din gopodărie, când o singură odaie bine ţinută, cu un dulap de rufe şi o cratiţă, este în stare să dea de lucru toată viaţa unei harnice neveste? O femeie care iese din casa ei şi intră în politică e ca o fată ieşită la horă cu cămaşa neagră şi cu ciorapii găuriţi. Nu vă miraţi prea mult; aşa sunt bătrânii: badea Ion e un unchiaş dintr-alte vremuri şi un nătărău, care judecă încet şi citeşte încet, şi mai mult cu degetul decât cu ochiul, parcă ar alege pe jurnal boabe de linte.
     în neamul lui badea Ion nu s-a pomenit, între vite, gâşte şi coceni, nici o feministă, familia lui fiind alcătuită numai din muieri, neveste, mătuşi, verişoare, fete, cuscre şi bunice. Feminista, după el, e o rubedenie nouă, adusă în casă din depărtare şi cu care te deprinzi de nevoie. Copiii lui au avut câteodată limbrici; fără să se socotească înrudit cu limbricul,
PUBLICISTICĂ
287
l-a lăsat să doarmă-n pat cu copiii, în pântecul cărora se găsea. Ce putea să facă el?
    Feminismul e un limbric de cucoană, crede badea Ion, de vreme ce boleşniţa se aude că se iveşte numai în capitală. Ca să vrei să fii colonel când eşti femeie, nu le-a trecut prin cap niciodată muierilor din sat; asta e o dorinţă de capitală, unde badea Ion a auzit că pun cucoanele pantaloni şi că umblă călări, ca isprăvniceii. Dar de ce or fi bătute de Dumnezeu cu asemenea gânduri, cucoanele din oraş? Trebuie să fie o pricină oareşcare şi o pricină serioasă, un beteşug, căci nu de-a surda îi vine unei femei dorinţa să se facă om politic, când femeile sunt îndeobşte, dacă nu mulţumite afară din cale cu starea lor în familie, dar îndeajuns de adâncite în treaba lor, ca să nu se mai gândească la altceva.
    Eu bănuiesc, zice badea Ion, ca un prost, că feministele n-au cunoscut simţimântul dragostei şi că s-au căsătorit, dacă sunt măritate, aşa cum românul cumpără cizme de Crăciun. Cine caută pe dinafară o bucurie, însemnează că nu o are înăuntru, şi femeile care fac feminism sunt ca acele domnişoare de asfalt şi de parchet, care învaţă cum se cheamă grebla pe englezeşte, pentru că nu cunosc grebla românească şi nu pot să o sufere nicidecum. Sau ca acei visători de aer şi de vânt, care vor să facă avere în Argentina şi nu pot să agonisească în ţara lor o dăsagă cu mălai. Dacă aş dezbrăca o feministă, îşi zice badea Ion, căruia i se poate permite la vârsta lui şi o probă riscată, m-aş prinde că aş găsi-o cam nespălată şi cu o rufă pe ea, care nu miroase a săpun clătit cu apă multă. Pe subt canapelele ei de-acasă, aş găsi urme de pisică, şi în scrinurile ei o neregulă mare. Sluga îi dă să mănânce lături, şi unguroaica o înlocuieşte la domiciliu în toate treburile şi o administrează.
    Badea Ion ar cere unei feministe, înainte de-a se demonstra politiceşte, câteva lucruri. Să ştie să gătească, să spele, să calce, să măture. Să fi avut copii şi să fi îngrijit ea însăşi de copiii ei, lăptându-i, punându-i să facă pipi şi caca şi curăţindu-i cu
288
TUDOR ARGHEZI
mâinile ei, învăţându-i deprinderile de bună-cuviinţă; să se fi jucat cu ei, să-i fi făcut mari, cinstiţi, harnici şi scrupuloşi. Să fi avut un bărbat iubit, cu cămaşa albă, cu gulerul todeauna proaspăt, cu batista todeauna ca fulgul, cu toţi nasturii cusuţi, cu pantalonii todeauna călcaţi. Să fi avut o casă cunoscută prin albimea ei, săracă dar văruită proaspăt şi cu scândurile ca rufăria — şi să nu fi avut ploşniţe în scaune, în paturi, în păreţi şi pe subt farfurii.
    Cu aşa f emeie, zice prostul de badea Ion, feminismul e un lucru sănătos, nu tăgăduiesc. Dar aci vine greul: aşa femeie nu face feminism, întâi că nu vrea şi al doilea că nu are timp. în loc de o conferinţă, ea se gândeşte: ia să croiesc nişte cârpe de şters geamurile şi să le dau la maşină. Căci statul e o gospodărie, cu discursuri sau fără discursuri, cu sau fără Parlament, şi femeia care ştie să măture şi să frece tingirea de aramă, ar putea, dacă ar voi, să gospodărească şi statul. Cealaltă, femeia fără pricepere casnică, neliniştită şi stricată de o literatură făcută ca să fie citită şi nu trăită cu înşelăciune de sine, femeia feministă, nu are ce să aducă nou la cârmuirea politică, decât poate că un cap urât, o inimă veştedă, o simţire străină de gingăşia femeiască, şi necazul trist de a se vedea, cu toate învrăjbirile ei de bărbăţoi sufletesc, supusă periodicităţilor fatale şi leşinurilor pe fotoliul prezidenţial. Bărbaţii adevăraţi, zice badea Ion, sunt aşa de proşti oameni politici şi conducători de stat; ce să mai aştept eu de la o imitaţie de bărbat?
1928
     DILEMA DOMNULUI MINISTRU
   Până la venirea la guvern, domnul ministru era popular cu tot poporul. Umbla pe jos, da mâna cu Ion, întreba de fătatul vacii şi avea vreme să citească toate calendarele.
PUBLICISTICĂ
289
    De când e „răspunzător", vremea s-a scurtat amarnic.
    Din întâia zi, după ce a depus jurământul în faţa Regenţei, domnul ministru n-a vrut să înşele pe nimeni cu vorba. Numeroşii prieteni care au năvălit din toată ţara la Bucureşti, Ion care a venit să-i dea de veste domnului ministru că a născut şi vaca de fusese anţârţ viţeluşă şi acuma el are nevoie de o maşină de treierat, au putut citi în ziare o scrisorică, întocmită precum urmează:
    „Nene, ani mulţi să trăieşti, să trăim cu toţi că sântărăm la putere! Dar de ieri la amiaz nu mai sunt al meu, nu mai sunt al dumitale, nu mai sunt al lui, sunt al Patriei. Chiar soţia am lăsat-o plângând la rude, la Cioroieni, şi n-am s-o primesc să mă vadă decât la bufetul Camerei, în ziua interpelărilor.
    Ştiu, nene, ai năcazuri şi nevoi. Le cunosc pe toate!... Mi le-ai spus verbal şi le-am ascultat personal.
    Dar Ţara m-a chemat la putere ca să mă ocup numai de nevoile generale ale Ţării.
    Nu te supăra că n-o să ne mai pupăm ca înainte. Am luat măsuri să-mi apară fotografia la gazetă. Scoate-o cu foarfeca şi pune-o la icoană, ca să vezi şi dumneata şi toată familia că a biruit Ţara.
    Nu vă-nghesuiţi cu neamurile la minister, că n-am timp să vă primesc pe toţi. Nu pot primi decât pe şefii de judeţe, după masa de seară la Athenee Palace, dar îi rog să nu-mi vorbească decât de interesele Ţării.
    Te las, nene, că n-am vreme şi nu te supăra. Aşa e politica. Muncim toţi pentru Ţară.
    Gândeşte-te, la nevoie, că n-am să fiu ministru toată viaţa... Când n-oi mai fi cu conştiinţa în faţa Istoriei, vom vorbi iar de maşina de treierat, de vacă, în fine, de-ale noastre.
    Trăiască Partidul! Ura!... Sus înalta Regenţă!... N. Constandache, ministru al apelor curgătoare".
    Prietenii domnului ministru care au oftat de-atâtea ori: „Hei, când o veni alde Constandache al nostru la putere“...
 290
TUDOR ARGHEZI
acuma stau mofluzi la poarta ministerului şi se dau deoparte, când la dreapta, când la stânga, să nu-i calce automobilele care ţâşnesc din toate direcţiile.
    Domnul ministru care a pus „marea dilemă naţională" -cum scrisese un ziar - la o întrunire publică şi apoi Regenţei: „Sau cu Ţara, sau împotriva Ţărei“ şi a fost aplaudat frenetic de toţi partizanii, nu s-a dezminţit, el s-a declarat şi se declară: „Pentru Ţară!..
    Iar partizanii au rămas, ca totdeauna, în opoziţie...
1928
            COCO LA MĂNĂSTIRE
   Folosindu-se de o dimineaţă de primăvară, uitată pe lespezile lui noiembrie încă din april, Coco şi-a luat puii de papagal şi s-a dus cu ei la Mitropolie, să le arate mănăstirea brâncovenească. Drumul suie lin şi înalt între două ceruri limpezi, pe dreapta şi pe stânga, către clopotniţă, care-1 prinde, ca o şchioapă, dedesubtul pălmii. Urcuşul, clopotniţa şi frânghiile spânzurate-n vânt ale copacilor se petrec în aerul plumburiu îmbrăcat cu soare, ca într-o gravură de sfârşit de carte. Cotitura în interiorul fostei mânâstiri aduce lumină dinspre miaza-zilei, depărtată peste turle şi înceţări succesive, la periferia oraşului, pe câmpie şi pe Dunărea bănuită la cusătura zării cu şesul.
   O amintire, veche amintire pentru bătrânii călugări, pe care vremea i-a adormit. Să-i citim pe pomelnicul sufletului unde tocmai se slujeşte liturghia şi se cântă. Arhimandritul Valerian Kiriţă, cel mai urât dintre oameni şi cel mai bun, elefant uriaş însă cârn, bolnav de umflătura roşie a pleoapelor, în care sticleau gămăliile albastre de safir ale ochilor mici ca
PUBLICISTICĂ
291
nişte cheotori. Curat ca argintul şi rafinat la câteva curţi de mitropoliţi şi episcopi din neamul defunct, Dumnezeu să-l ierte, se mortifica noaptea cu camfor presărat pe saltele şi împrăştia în tămâia bisericii mirosul lui de medicament simpatic, amestecat cu paciuli şi cu apă de Colonia autentică „Maria-Farina“. O închinăciune pentru el şi pentru nedespărţitul lui tovarăş de douăzeci de ani, cotoiul Constantin. Arhimandritul Tudosie Cherciu, duhovnicul bătrân, de largă inteligenţă, a căruia putere de aducere aminte avea preciziunea icoanelor de fildeş, purtată în bălăria părului de pe piept. El cultiva, colea, la dreapta, măghiranul şi levănţica vânătă. Monahul Iuvenalie, paracliserul, împodobit cu o mustaţă ca o perie de fier, urzită cu părul din urechi, din nas şi din barbă, într-un sistem de materiale rigide; târn cu coada lungă şi cu mătura în sus, împleticit întodeauna într-un pahar cu tescovină. Veştmântarul: acel călugăr vechi cu mintea fină, blajin şi sarcastic, care sta acolo, dedesubt, într-o chilie cenuşie, dumicându-şi nod cu nod, între unghii, metaniile de lână... Un rând de părinţi şi de ucenici ai lui Vasile cel Mare, pierdut, spulberat. în cugetul nostru se citesc în chirilice obscure inscripţiile mormântului lor inexistent. Căci începătorul vieţii de chinovie le-a poruncit să moară, neştiuţi ca vulturii şi să intre în găurile pământului trupul lor fără coşciug, înfăşurat în mantia neagră şi cu capul culcat între cărămizi.
    Şi pe lângă toţi, diaconi, ieromonahi, schivnici, vlădici, ingheli, protosingheli, mitrofori, stavrofori, anagnosti, tipicari, ascultători, se furişează umbra de mătase a mitropolitului Iosif Gheorghian, al căruia pas de profet şi de fecioară calcă încă nămolul de catifea al covorului roşu, întins din uşa arhiepiscopiei până-n stâlpii bisericii şi printre stâlpi înainte, în biserică, până-n altar.
    Parcă aceste vieţi au trecut pe aci acum patru sute de ani. Atât de puţin se mai cunosc.
292
TUDOR ARGHEZI
    O mişcare mută. De peronul arhiepiscopiei se apropie pe roţi fantomale un automobil cu steag regesc. Papagalii ridică ciocul: regele Mihai a fost la slujba liturghiei în paraclis. Acolo, acum treizeci de ani se împărtăşea, asistat de zugrăveala stângace primitivă a paraclisului, fostul şef de guvern, Mitiţă Sturdza, din mânile pure şi copilăreşti ale mitropolitului Iosif, traducătorul Jidovului rătăcitor şi al Vieţii lui Iisus, a abatelui Didon. Bagă de seamă, Coco: regele Mihai a îmbătrânit, are şapte ani.
    Iată-1, scoboară fără sabie, fără buzdugan, fără zale, îmbrăcat în stofa moale a copiilor de rând. A surâs şi a dus mâna la gură. A surâs şi a salutat şi muma lui, domniţa pribeagului voievod. A plecat...
    Pe scara paraclisului stau ca să-l asiste plecând cântăreţii şi cântăreţele corului Mitropoliei, ieşiţi din paraclis după liturghie; doamne cu fustele deasupra genunchilor, cu poşetă, oglindă şi creioane de buze — şi domni foarte suficienţi ridicând fum din ţigări, în atitudini artistice de cafenea. Ceva ne spune că sunt la ei acasă, cu Brâncoveanu, cu regele, cu Mitropolia, cu amintirile, pe care le aprinde chibritul şi le fumează. Coco caută un pas de călugăr, un stilit subt camilavcă, cu sprincenele stufoase şi cu eleganţa crâncenă, pe care o dă monahului strâns în cugetul lui cu un păianjen, singurătatea stelelor şi a candelei. Un amator în anteriu, cu barba tunsă de operetă şi lungită a ţăcălie, patinează de jur-împrejurul automobilului regal, învârtit în complimente civile de smoching. Domniţa i-a întins, ca o floare, mâna şi el n-a ştiut să o atingă nici ca un preot, nici ca un cetăţean. Aminteşte fabulele lui Esop, ilustrate de Arthur Rackham, cu asini juvenili, veseli în copite.
    întoarcerea tuturora a fost bolnavă de tăceri şi emoţii. Ceva lipsea din lumina mănăstirii şi din umbra străinilor ctitoriei. Ceva care nu se mai întoarce, pentru că a murit odată cu timpul.
1928
PUBLICISTICĂ
293
             CULTURĂ ŞI ORTODOXIE
    Am povestit cândva, într-o notiţă, că un dement febril, prezintându-se în biuroul nostru şi recitând în faţa serviciului de expediţie, care nu a priceput nimic, un discurs incoerent, s-a pus fără motiv pe fugă şi s-a refugiat la ziarul „Cuvântul", baricadat în privata lui literară.
    Ziarul ucenicilor de cugetare politică şi de elevaţie morală ai regretatului inginer Titus Enacovici, sunt binevoitori cu excrementele de toată natura, indiferent de organele prin care s-ar manifesta. Ei s-au stabilizat chiar într-o gâlceavă cu un „capot englezesc", pentru o uncie de cantaridă nupţială.
    în notiţa în chestiune, care a relatat un fapt divers de diaree patologică şi pomenea pe domnul Gongopol, monseniorul tuturor virtuţilor acumulate într-un bărbat suav şi aristocratic, nu a răspuns. Sunt prudenţe cu sens şi care desluşesc o ambiguitate. Domnul Gongopol răspunde după o lună de zile, subt pseudonimul de „Sandu Tudor", care mi se pare că e corect.
    Dementul înfrigurat, manifestat atunci în biuroul nostru, era, într-adevăr, însoţit de un tânăr scrofulos, care prezintă o particularitate în anatomia nasului şi a gurii, ceea ce-i da o expresie şi o dificultate de a se exprima, de puşculiţă. Se clătina ceva, ca o limbă, în interval, dar nu putea să iasă. El se silise să ne ceară scuze un sfert de ceas, pentru tovarăşul lui, şi neparvenind să se rostească, a preferat să tacă, o acţiune care i-a luat, ca să şi-o exprime, tot un sfert de ceas. Ne-aducem aminte şi de costumul lui, căci ceremoniosul personaj ţinea în mână o pălărie laminată, fără fund, ca un capac, de cântăreaţă spaniolă, şi purta şalvari mexicani. între cusătura mediană a nădragilor şi buzele lui existau coincidenţe bizare, la fiece silabă nerostită decât în intenţii, corespunzând o zmucitură a călcâiului, din fese, şi un pocnet în gâtlej.
      Cf. textului din „Bilete de Papagal"; Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 217-218 (med.).
 294
TUDOR ARGHEZI
    Acest prost e un ortodox. El apără teoria unui ortodoxism, a cărui filosofie, ivită la prăbuşirea clerului întreg, ca o sticlire de vitraliu sfărâmat, printre ruine, nu va fi el cel dintâi ca să o căpătuiască. Dar în nestare de a bolborosi, măcar în scris şi fără gramatică, un argument, ortodoxul înjură. El speră că a elucidat o problemă de putregai, de timp şi de suflet, batjocorindu-mi părinţii.
    Ce să cred eu despre directorii şi redactorii unei gazete care j pot lua orice lucru în deşert şi se pot învoi cu atari atitudini? Că, soţi, ei îşi vând nevestele? Că, părinţi, îşi violează copilele? Că, idealişti şi creştini, se masturbează dinaintea icoanei Născătoarei de Dumnezeu, sau că-şi astâmpără luxuria în mormântul maicii lor?   j
1928
   DOI ROMANCIERI CĂTRE ALEGĂTORI j
   în ajunul alegerilor, nu e fără interes să amintim tentativa de acum aproape o sută de ani a romancierului popular Al. Dumas-pere de a deveni reprezentant al naţiunii. Manifestul electoral al scriitorului, oricât ar părea de fantastic, rămâne foarte semnificativ. Iată-1:
   „Către muncitori!
   îmi pun candidatura pentru un scaun de deputat. Vă rog să-mi acordaţi voturile dumneavoastră. Iată Titlurile mele:
   Fără a socoti şase ani de învăţătură, patru ani de notariat şi şapte de biurocraţie, am lucrat timp de douăzeci de ani câte zece ore pe zi, adică şaptezeci şi trei de mii de ore. în timp de douăzeci şi cinci de ani am scris patru sute de volume şi treizeci şi cinci de drame. Cele patru sute de volume tipărite în câte patru mii de exemplare şi vândute a cinci franci volumul, adică pentru unsprezece milioane opt sute cincizeci şi trei de mii şase sute franci, au produs:
PUBLICISTICĂ
 295
Culegătorilor                      264 000 franci               
Maşiniştilor                         525 000 „                  
Papetăriilor                         683 000 „                  
Legătorilor                          120 000 „                  
Librarilor                          2 400 000 „                 
Misiţilor                           1 600 000 „                 
Comisionarilor                      1 000 000 „                 
Poştei                               100 000 „                  
Cabinetelor literare                4 580 000 „                 
Desenatorilor                         28 000 „                  
Fixând salariul zilnic la trei franci, anul având trei sute de  
zile lucrătoare, cărţile mele au plătit timp de douăzeci de ani salariul la 1629 de persoane.
    Cele treizeci şi cinci de drame jucate câte o sută de ori fiecare, una peste alta, au produs şase milioane trei sute şaizeci de mii franci, precum urmează:
Directorilor            1 4000 000 franci 
Actorilor                  1 250 000 „    
Decoratorilor               210 000 „     
Costumierilor               149 000 „     
Proprietarilor de săli      700 000 „     
Tipografilor                60 000 „      
Muzicanţilor                157 000 „     
Săracilor                   630 000 „     
Afişajul                    80 000 „      
Figuranţilor                350 000 „     
Pompierilor                 70 000 „      
Lemnarilor                  70 000 „      
Croitorilor                 50 000 „      
Lumânărarilor               525 000 „     
Măturătorilor               10 000 *      
Societăţii de asigurare     60 000 „      
Controlorilor               140 000 „     
Maşiniştilor                180 000 „     
Coaforilor                  93 000 „      
 296
TUDOR ARGHEZI
    Dramele mele au dat existenţa timp de zece ani la trei sute şaptesprezece persoane; dacă triplăm cifra pentru restul provinciei avem o sută patru persoane, şi dacă adăogăm birjarii, şefii de clacă, şaptezeci, avem un total de o mie patru sute cincizeci de persoane.
    Dramele şi cărţile, în mijlociu, au dat deci de lucru la două mii o sută şaizeci de persoane. în cifra aceasta n-am trecut plagiatorii din Belgia şi traducătorii din Spania şi Italia..."
    Fireşte, Al. Dumas-pere n-a fost ales!...
    Concurentul lui cel mai serios a fost Paul de Kock, care şi-a pus candidatura cu următorul manifest:
    „Cetăţeni!...
    Am mult mai multe drepturi să fiu ales deputat decât cetăţeanul Alexandre Dumas. Se laudă că a dăruit douăsprezece milioane de franci editorilor, librarilor, şefilor de clacă.
    Fleac!
    Eu am scris în interval de douăzeci de ani şaizeci şi trei de romane. Nu exagerez socotind că fiecare roman a produs un milion.
    Total: şaizeci şi trei de milioane.
    Călătorii care vin la Paris şi nu pleacă înainte de a-1 fi văzut pe Paul de Kock, au plătit omnibuzelor patru milioane opt sute de mii de franci. Nu mai pun la socoteală cheltuielile prinţeselor ruse, care au venit anume pentru mine la Paris.
    Nenumărate femei, ale căror nume le trec sub tăcere, dar ale căror adrese am toată libertatea să le divulg, mi-au cerut fotografia, iscălitura şi o şuviţă de păr. Calculaţi sumele pe care le-am pus astfel în circulaţie... Eu nu mă laud că am dat de mâncare câtorva mii de tipografi - eu am hrănit inima şi spiritul Franţei cu cele mai sănătoase doctrine filosofice şi literare...
    Să amintim oare că n-a fost ales nici Paul de Kock?...
    Voturile poporului le-a cucerit un tânăr advocat, fiul măcelarului din circumscripţia electorală!...
PUBLICISTICĂ
297
    Şi ca să revenim la ale noastre:
    Pe actualele liste ale guvernului naţional-ţărănesc câţi scriitori figurează?...
    Ni se va răspunde: câţi au figurat şi pe listele fostului guvern liberal.
    Exact!
    „Plus ga change, plus c \'est la meme chose... “
1928
                  UNIREA LITERARĂ
    Evenimentul unirii pare că trebuie să semene cu fenomenul geologic al afluenţei. La un număr de râuri, ce se întâlnesc cu albiile şi undele lor, corespund, odată cu volumul însumat, o sporire de nivel general şi o curgere mai rapidă către mare. Afară de senzaţia cerebrală că ţara unită reprezintă un cosmos continuu şi omogen, românul apriori încearcă emoţia spaţiului şi a întinderii, de câte ori străbate ţara.
    Alaltăieri pe diagonală, ţara se isprăvea numaidecât, cu Prutul şi Predealul şi, plecând din Bucureşti, ţineai de la plecare paşaportul la vedere. Predealul a devenit o suburbie a capitalei şi Braşovul o dependenţă. Poţi lucra la Bucureşti şi te odihni la hotelul „Coroana", unde antărţi erai nevoit să-ţi vizezi hârtiile cu ştampila statului străin. Pentru generalităţi şi noţiuni, unirea românilor laolaltă e un eveniment mai mare decât toată istoria laolaltă.
    Realităţile, dacă nu ţinem cu violenţă să satisfacem simţul de simetrie şi compensaţii, par a se înfăţişa invers proporţional cu marele act. Nu cade în competenţa noastră directă să cercetăm dacă averea statului a crescut în raport cu mărimea lui; dacă bucuria fiecărui cetăţean reprezintă bucuria istorică
 298
TUDOR ARGHEZI
şi colectivă; dacă nu a sporit povara mai mult decât sentimentul de uşurare. Poate că în materie de patrie şi ţară se petrece o deplasare de ordinul cunoştinţei, scrutată de Ferdinand Brunetiere, care a scris că ştiinţa şi progresele ei mută numai, mai departe, fruntariile ignoranţei.
    Competinţa noastră pare mai puţin contestabilă pe terenul strict profesional literar şi, lăsând finanţele, industria, civismul deoparte, ne-am putea întreba ce efecte a avut unirea asupra literaturii. In ceea ce priveşte individualitatea, credem că nici unul. Scriitorii din ţările româneşti liberate se liberaseră cu mulţi ani înaintea unirii, lucrând materialele limbii în atelierul Vechiului Regat. Ultimul scriitor bănăţean, domnul Cotruş, era al nost, ca să vorbim bănăţeneşte, de mai de mult, ca şi ultimul poet basarabean, domnul Buzdugan. Vecinătatea               !
regatului a extras din vreme individualităţile popoarelor                 f
româneşti, subjugate la două monarhii şi le-a anemiat geniul pentru todeauna. Ceea ce vor da pe viitor noile provincii literaturii româneşti, va fî produs prin fecundarea vechiului geniu dac din Vechiul Regat.                                             \'
    în domeniul care prelungeşte, sau care a precedat pe cel | literar artistic - nu ştim - în spiritualitatea religioasă, iarăşi, noile provincii nu ne-au adus, afară de un număr de prelaţi [ şi de celibi, încadraţi în partidele politice şi în Parlament -putem cifra corect - absolut nimic, ca şi în literatură. Ba se            .
pare că ne-au adus şi mai puţin decât nimic.
    Trebuia să se dubleze, după schemele subiective, numărul cititorilor. Acest număr e staţionar. Şi unde putem avea expresia numărului de cititori? în reviste. Tirajul revistelor a încremenit acolo unde l-a găsit războiul; ceva mai mult, numărul revistelor era mai mare înainte de război. Revistele româneşti care apar în Ardeal, Banat, Bucovina şi Basarabia, dacă mai apar, se citesc în Vechiul Regat. Evident că nu
PUBLICISTICĂ
299
ne preocupăm de revistele aparatului fotografic, cî de revistele limbii.
     Pe de altă parte, problema vieţii scriitorilor nu s-a modificat prin unire. Dacă trei sau patru scriitori, care îşi datoresc o parte din soluţia problemei unei mode, adică unui factor neliterar, au parvenit să trăiască mai comod, acest lucru se datoreşte şi altor factori neliterari, politici, funcţiunilor acumulate, unui privilegiu excepţional, unui favoritism iscat din simpatie sau din lichelism, în fond sociabil şi binefăcător. Pene eminente s-au înstrăinat după unire de producţia literară propriu-zisă, aceea care priveşte zestrea limbii şi a spiritualităţii româneşti, căutând un derivativ mai rentabil pentru nevoile civilizate ale unui scriitor, în presa cotidiană.
     Unirea nu a schimbat moravurile. Abonaţii, care, toţi, au participat la unire şi însufleţire, nu-şi plătesc nici azi abonamentul şi sunt printre ei uvrieri direcţi ai unirii, care refuză un abonament literar. Scriitorii n-au dreptul să trăiască nici după unire ca scriitori, ca profesionişti. Statul se joacă de-a artele, oamenii politici se amuză şi dau felicitări, abonaţii, în bună parte, vor să le fure şi produsul jertfelor personale.
     A dat unirea ceva concret scriitorilor, care, insensibil, realizează unirea adevărată? Poate că nu ştim ce vorbim: facem amendă onorabilă şi ne punem cenuşă în cap, dacă ni se pomeneşte un singur caz de natură să ruşineze afirmaţia de mai sus.
     Ar fi putut să utilizeze pe scriitori, pe toţi scriitorii şi nu de preferinţă pe cei mediocri, statul, după unire. Este extraordinară aventura lui Lucian Blaga, ataşat de presă: ce potentat politic a putut, prin autoritatea recomandaţiei lui, să anuleze meritele literare ale acestui mare poet, ca să-l facă apt pentru o numire în diplomaţie?
     Cehoslovacia nu are, după cât suntem informaţi, serii de scriitori comparabile calitativ cu ale noastre; nici Finlanda, nici
 300
TUDOR ARGHEZI
Letonia, nici Angora. Pentru a le da răgazul să lucreze pentru limbă, icoană şi idee, statul a privilegiat totuşi pe scriitori.
    La noi, individualităţile artistice s-au dezvoltat şi înmulţit în pofida abandonului general. E o situaţie specială, ca toate situaţiile româneşti, ivite din amestecul unei inteligenţe înnăscute, cu împrejurările şi împărecherile balcanice. Datoria statului unitar ar fî fost, fără a umili muzele, să împlinească individual o lipsă iscată din dezechilibrul balanţei.
    Unirea literară românească s-a făcut înaintea unirii politice, în zece ani de la unire, calitatea producţiei literare cantitativ a sporit imens şi exponentul public e staţionar. Punctul de vedere practic, care indică amplificarea în întindere a rezultatelor obţinute în înălţime, unirea nu l-a influenţat nicidecum.
    Evenimentul unirii este desigur şi un material care trebuie administrat şi condus şi, desigur, rostul guvernului nu rezidă exclusiv în rolul de perceptor fiscal şi elector. Guvernele de până acum au administrat unirea cu cenzura şi unirea literară cu indiferenţa: era o concepţie, a constrângerii. E de văzut cum va fi administrată unirea de aci înainte, de când începe cu guvernul actual o nouă experienţă. Literatura şi literatul nu se vor putea plânge că n-au aşteptat cu toată răbdarea şi îngenuncherea evoluţia întreagă a consecinţelor Unirii.
1928
                GAZETA POLITICĂ
   Omul politic are, desigur, o concepţie sfântă pentru ţară, dar omului politic nu-i lipseşte nici concepţia sfântă a intereselor lui. Mulţi oameni politici au nădăjduit în opoziţie că li se cuvine un minister şi că valoarea lor e indispensabilă
PUBLICISTICĂ
 301
în formă de ministru, exclusiv. Intr-altfel, ei nici nu s-ar fi identificat cu principiile pure ale unui partid anumit şi ar fi preferat să facă o căsătorie cu principiile virginale ale altui partid. Politica e de felul căsătoriei: o contractezi cerebral, cu zestre; dacă socrul nu se ţine de cuvânt şi, temându-se că ai să toci averea lui la cărţi, se codeşte să-ţi dea banii pe mână, divorţezi şi te recăsătoreşti. Omul politic se poate însura mereu, ca omul alegător, trecând de la brună la blondă şi de la slabă la grasă. De altfel, pentru ce are un ministru portofoliu? ca să-l ţie gol şi la guvern? întâi cumperi ghiozdanul, apoi vâri în el decretul de numire, care nu se poartă în căptuşeală.
     Până la două, trei păcăleli, omul politic poate să suporte de la şeful lui. Cineva trebuie să iasă todeauna păcălit, dat fiind că nu sunt tot atâtea ministere câţi şi miniştri în perspectivă. Ca să nu fie păcăliţi de tot, unii sunt numiţi subsecretari, organe divizionare ale unui minister, iar pentru alţii se imaginează provincii şi guvernăminte, oferindu-li-se portofolii fără ministere, ceea ce echivalează cu o pungă mare dăruită unui om fără parale şi buzunar. E o nobleţe fără marchizat sau un comitat pe hartă, fără pământ, fără cereale, fără vite; ceva care corespunde în importanţă şi în prestigiu cu titlul purtat pe vremuri de mitropolitul Ungro-Vlachiei, locţiitor al unei abstracţiuni numită Capadocia şi beneficiar al dregătoriei teoretice de exarh al Plaiurilor.
     Dacă un şef de partid însărcinat să formeze un guvern ar ţine cu dinadinsul să-şi facă din toţi miniştrii partidului miniştri adevăraţi, el i-ar numi pe judeţe, şi când nu s-ar ajunge judeţele, miniştrii ar fi resortisanţii comunelor cu câte opt sute de suflete cel puţin ; dar şeful nu poate să-i facă miniştri pe toţi partizanii lui. Şeful le refuză titlurile legitime, pastorale şi bucolice, nevrând să-i instaleze măcar miniştri ai izvoarelor reci, miniştri ai brazilor de la optzeci şi cinci centimetri diametru în sus, miniştri ai cocorilor din Deltă sau ai florii-soarelui.
302
TUDOR ARGHEZI
Ministeriabilii se revoltă şi fac ceea ce se numeşte în limbajul politic „presiuni". După temperament, educaţie şi venituri, ei insultă guvernul la cafenea, îşi dau demisia cu zgomot sau... scot un ziar. Ziarul e anunţat cu litere roşii pe afişe albe.
    O mişcare neobişnuită se petrece în casa ministrului fără minister. Specia inexistentă a gazetarilor devine subit existentă şi e chemată la telefon şi invitată la masă. Se numeşte directorul, primul-redactor, redacţia. Pentru administraţie, omul politic are „un băiat extraordinar".
    -      La început, vom face economii, şi mai târziu vom angaja tot personalul: avem un ideal, ne sacrificăm. Ţara suferă, poporul e sugrumat, Constituţia e călcată în picioare. Ajunge un milion? Dumneata, care ai un condei fin, vei trata politica externă, după ce vei primi indicaţii de la mine; nu-mi place cum se poartă Franţa cu Italia. Dumneata, apoi, vei face reportajul politicii interne, nu fără să mă întrebi zilnic ce cred eu de marţi până miercuri, despre politica internă. Sunt toate socotelile făcute? Bine. Treci te rog peste şapte zile. Gazeta apare la zece ale lunii.
    Intre momentele grele pentru statul care e în stare să repudieze personalităţile de valoare, omul politic capătă ceva, nu exact ceea ce a voit, dar cam pe jumătate.
    -  Am venit, domnule ministru, pentru ziar.
    -  Nu înţeleg: care ziar?
    -  Ziarul pe care vreţi să-l scoateţi de urgenţă.
    Omul politic nu înţelege, îşi aduce aminte cu greu şi dă mâna voiniceşte.
    -      Să mai lăsăm, dragă, câteva zile. Aveam de gând, într-adevăr, să scoatem o mare gazetă culturală. închipuieşte-ţi că iubiţii noştri săteni nu au învăţat încă să citească... Vino joi negreşit. Eşti punctual? Să nu mă faci să te aştept. La revedere.
1928
 PUBLICISTICĂ
303
            REPUBLICA RADIOFONIEI
    De la întâi noiembrie aerul e liber şi Bucureştii au intrat în... concertul european. Respinse ani de zile, insistenţele au izbutit să spargă păretele din urechea statului. în fiece zi, de două ori, de la cinci la şapte şi de la nouă la douăsprezece, postul de emisiune Radio-Bucureşti vorbeşte şi cântă, ascultat de staţiile de primire, până acum în majoritate clandestine. Statul s-a convins că radiofonia nu-i ştirbeşte prestigiul şi că un amator de radio nu e neapărat un „element primejdios". Acum el se miră singur de ce a rămas din linia continentului cu şapte ani înapoi. Asta era radiofonia? întreabă statul. Ce credea el şi ce-a ieşit!
    Dacă statul are un auz perfecţionat până la perceperea ocării, el a putut afla din microfonul Societăţii de Radiodifuziune, în sfârşit încurajată şi de el, câteva adevăruri nu tocmai menite să-l măgulească. Conferenţiarii şi inginerii, în aplauzele multe ale amatorilor, i-au sărit cu ciocul în cap.
    în vreme ce postul cel mic îşi face cum poate datoria, se instalează postul mare, acela care va permite cuvântului şi ghiersului românesc să fie auzit de foarte departe, dincolo de graniţi. Peste mai multă sau mai puţină vreme tumul de unde şi rotogoale va fi zidit, şi vorbitorii noştri, cu o voce de zei tunători, vor fi în legătură instantanee cu ţara şi continentul.
    De câteva ori Coco s-a plimbat de jur-împrejurul templului de sticlă, în care sta închis domnul Giurgea, cu vizibilă preocupare de gâlceavă şi iritat pe măsură ce spaţiul devenea mai surd. Domnul Giurgea, acuzat că a ţinut radiofonia prizonieră, e un personagiu liniştit şi lapidar, pe care nu-1 impresiona nimic ilegal, şi aparatul de radiofonie era o cutie ilegală şi liberă de purtat subt pelerină numai cu certificat. Un adult, în lipsa tatălui său din existenţă, era îndatorat să ceară un bilet de bună-purtare subcomisarului din cartier, care
304
TUDOR ARGHEZI
trebuia să afirme pe răspunderea iscăliturii că amatorul nu întârzie nici un termen de chirie, că şi-a plătit până la zi impozitele la stat şi Comună, că e un consumator entuziast al produselor Regiei, cu atât mai dorite cu cât scot fum mai puţin, şi că nu s-a plâns niciodată, nici în scris nici verbal, împotriva nici unei autorităţi. Când îşi lua, cu multe greutăţi, atestatul, amatorul avusese vreme să se înrudească sufleteşte cu subcomisarul şi să-l considere ca pe un al doilea părinte.
    Domnul Giurgea sosise din streinătate. O primă codeală şi stângăcie: domnul Giurgea stătuse într-un sanatoriu ca să-şi repare un surmenaj îndelungat. Privirea domniei sale, de colonel francez din colonii, mai păstra melancoliile palide ale ostenelii nervoase şi o umbră din Alpii pe unde fusese. Să crezi că te lupţi cu un autocrat dârz şi să te găseşti prezintat unui domn sfios, cu o energie pur teoretică în mâna feminizată de contactul cu norii şi cu întristarea, este ca o precipitare din Infern. Văzându-1 în carne şi oase, pe dictatorul spaţiului şi al eterului, Coco s-a simţit cuprins de ruşine disperată, silit să suporte ochiul calm al dictatorului, ca un cărbune aprins în palma întinsă.
    „Iar am scrântit-o, şi-a zis Coco. Aşa îţi trebuie."
    Conversaţia a fost, negreşit, civilizată, politicoasă şi agreabil distantă. împăratul aerului era blajin şi simpatic. Cauzele de întârziere, şchiopătare şi nehotărâre nu aparţineau, în cariera radiofoniei, acestui temperament. Cine a fost vinovatul? Statul. Te rog nu cerceta în dosul acestui monument insonor. Statul poate să fie cine ştie ce, dacă te vei apuca să-l descânţi „melc, melc, codobelc, scoate coarne boiereşti". Te poţi aştepta să iasă te miri ce şi cum. Lasă moluscele în pace. Pricina a fost câştigată, staţiunea de emisii radiofonice funcţionează. Ce mai vrei? Vreau o staţie mai mare. O vei avea. Mai vrei ceva? Mai vreau să nu aud postul cel mic din Bucureşti în substanţa tuturor posturilor din Europa. Uite,
PUBLICISTICĂ
 305
cântă italieneşte un tenorino de la Opera Română; el cântă extraordinar de frumos, dar aş prefera să nu-1 aud. Mă duc la Viena: tot el cântă. Pornesc la Breslau: îl aud. Mă mut la Varşovia, la Katowitze, la Praga, la Roma, la Kosice, mă ridic până la Tuluza - în zadar, sau e prilejul să spunem: de-a surda. Pas cu pas, kilometru cu kilometru, meridian cu meridian, tenorul se ţine după mine. Fostule dictator al bolţilor dintre stele, ţi-a mai rămas un pumn din autoritatea trecută: arde-i, te rog, o palmă ştiinţifică tenorului şi opreşte-1 să cânte: scurtează-i unda de tot, „coupez-lui le sifflet".
    Se pare că domnul Giurgea nu ne-a spus că autorizaţiile cu certificat nu se mai acordă de către un comitet de Curte cu Juri, ci de către primul oficiu poştal, pe formular - şi probabil că nu ne-a spus nimic precis din ceea ce constituie secretul domniei sale profesional. E foarte probabil că numai antena sensibilităţii noastre, educată şi complicată în universul electronilor (nişte vibrioni şi spirocheţi ai magnetismului), prin joasă şi înaltă frecvenţă, ne-a pus pe urmele intenţiilor adevărate ale regelui de peste curenţi. De la Radio te poţi aştepta la orice vrei, chiar la ghicirea formalităţilor de împlinit, aflate în stare de mister în capacitatea de gândire a Ministerului Comunicaţiilor.
    în orice caz, Coco a plecat de la domnul Giurgea pocăit şi obsedat de ideea să-i scoată din caterincă un bilet.
1928
      TRĂIASCĂ ANALFABETISMUL!
     -      Voi, intelectualii, spunea la o bragagerie din Calea Victoriei Coco cel Verde, nu aveţi în capitala voastră nimic
.306
TUDOR ARGHEZI
din ceea ce se cheamă o atmosferă şi suferiţi cumplit de lipsa unei educaţii profesionale. Fiecare profesie pare să înceapă cu generaţia ei şi cu fiecare individ al generaţiei, fiecare an însemnând un debut al lumii, repetat. La ce tradiţie faceţi aluzie când vorbiţi, când scrieţi şi când ocărâţi? Dacă n-ar fi militarii să constituie un clan, un corp, spiritul de succesiune al meritelor şi al generaţiilor ar fi cu totul inexistent la voi şi totul nu s-ar putea lega prin nimic şi s-ar desface an de an, ca norii.
    Dacă observaţi, voi aţi rămas nomazi şi pribegi. Formele de civilizaţie, Statul, Comuna, Şcoala, Biserica nu au schimbat sufletul vostru primitiv şi sălbatic. Oraşul nu v-a impresionat, suferinţa nu v-a iscat contemplativi, moartea nu face parte din preocupările voastre de continuare şi de durată. Voi umblaţi mereu cu vicleimul şi cu steaua: în obiceiul acestor meşteşuguri artistice este să se evite; dacă se întâlnesc, trebuie să fie bătaie, ca să rămâie din doi adversari fără motiv, un singur Irod. Civilizaţia voastră civilă nu dă pildă de rânduială şi de grup decât abia în disciplina partidelor politice.
    Cum? Numai un interes limitat şi definit este în stare să vă adune laolaltă şi să vă ţie temporar adunaţi? Băgaţi de seamă, băieţi, voi sunteţi bolnavi de o stranie lingoare, sau, ceea ce e şi mai rău, sunteţi atinşi de râie ţigănească. Vindecaţi-vă, mă.
    Totuşi, anual, zeci de mii de titraţi ai şcolii au intrat în viaţa socială. Pe unde intră ei şi unde rămân, de nu se cunoaşte? La ora prânzului îi găsim strânşi la cârciumi şi bodegi; e singurul loc de concentrare şi stimul, pe care şi-l alege ştiinţa de carte, după o sforţare de cincisprezece ani de studii?
    Unde sunt copiii de pe vremuri, cei mai aplicaţi, tinerii care făgăduiau, începătorii cu bun început? Universităţile voastre sunt ca nişte gări cu o singură uşă către peron. Staţi un ceas grămădiţi la ghişeul de bilete, vă împingeţi, vă ghiontiţi şi vă călcaţi în picioare: peste cinci minute, cu biletul în buzunar,
PUBLICISTICĂ
307
nu vă mai vede nimeni. Categoriile voastre nu mai au nici o adresă, indivizii voştri nu se mai găsesc nicăieri: o mare moartă, de asfalt, vă înghite anual şi vă pierde. Ieşiţi la suprafaţă un moment, nămolul vă recucereşte, şi nivelul totuşi nu e sporit defel: unde v-aţi pierdut, totuşi, căci lacul în care vă scufundaţi are o margine cunoscută, redesinată de creioanele noastre în fiece zi.
    Unealta cu care noi încercăm nivelurile de două ori pe an, primăvara şi toamna, e gingaşă însă precisă: cartea. Dăm drumul cărţilor la şase luni de zile o dată, cărţile zboară din arca noastră, plutesc deasupra undelor grele, încremenite, până la confînele lor cu pământul şi se întorc obosite. Intelectuali ai tuturor meşteşugurilor care au nevoie de minte şi de cugetare, voi nu aveţi coteţe de cărţi, biblioteci. Singurele voastre coteţe sunt cele bătrâneşti, obişnuite, cu găini, pentru mâncarea de la prânz.
    —      îţi aduci aminte, zice Coco cel Roşu, că pe vremea noastră se citea tot atât de puţin sau, mai bine zis, nu se citea cu desăvârşire deloc. La clubul nostru socialist, din strada Doamnei, veneau muncitorii oraşului, controlaţi de poliţie, ca să afle şi ca să citească. Intelectualii actuali, cititorii, sunt rămaşi de la noi. Voi nu aţi adus cărţilor nici unul nou şi necunoscut. Cum am făcut, cum n-am făcut, noi am dat un rezultat.
    —      Mie mi se pare, zice Coco nr. 1, că toată lumea care învaţă carte la noi, îşi pierde cumpătul şi se diformează. Ceea ce se petrece cu oraşul se petrece identic şi cu ţara. Ţăranul cu ştiinţă de carte se desţărăneşte fără să se orăşenească, rămânând la periferia socială. Cel mai interesant aristocrat este, în mare, săteanul analfabet şi, în mic, urmaşul cărturar al câtorva boieri din mijlocul cetăţii. Ceea ce rămâne, pentru administraţia civilizaţiei, nu prezintă interes.
    —  Ce ne facem atunci, Coco?
 308
TUDOR ARGHEZI
    -  Mă întreb şi eu, Coco.
    în colivia lor cu două leagăne       de sârmă,         ei s-au sculat ?
entuziasmaţi ca de o idee nouă, şi amândoi      s-au apucat să ţipe,
ca nişte disperaţi:
    —  Trăiască analfabetismul!                                           !
                                                                         I
                                                                         f
1928                                                                    \
               GENERALUL ALEVRA                                  i
    Publicul nu este neapărat obligat să cunoască personalitatea j oamenilor care se ascund. Modestia, lipsa de vanităţi şi uneori demnitatea, orgolios înţeleasă, împiedică individualitatea să se I
arate în târgul ideilor şi în oborul presei. Moral din punct de  I
vedere abstract, procedeul e cu totul nerecomandabil în          \
privinţa intereselor obşteşti.
    Abţinerea de la manifestarea cetăţenească a presei, împiedică la un examen al situaţiilor grele, calculul de proba-  !
bilităţi favorabile şi obligă publicul care gândeşte şi caută să se resemneze, la reluarea oamenilor şi la reîntrebuinţarea lor. Jocul politic, dat într-un circ închis, pentru bucuria cailor şi a lacheilor, este aşa întocmit încât în toată ţara, cu o populaţie de şaptesprezece milioane, oamenii politici să fie număraţi pe j degete şi reduşi la două, trei grupări de câte câţiva.
    Astfel, România nu a produs în şaptezeci de ani decât doi miniştri de Finanţe, un ministru de Interne, un singur diplo-    ;
mat şi numai zece sau cincisprezece oameni cinstiţi, dacă ne luăm după datele politice. Ba, singurul ministru de Finanţe a fost şi singurul ministru de Interne şi singurul diplomat şi ! singurul om cinstit, acoperind şi absorbind valoarea lui lacomă totul. în materia învăţământului, iarăşi, ţara a dat doi singuri miniştri specialişti, unul cu adevărat devotat, şi altul
PUBLICISTICĂ
 309
care a continuat activitatea celui dintâi numai cu aportul cultural şi didactic al unei averi, cifrată azi la câteva miliarde. Şeful unuia din ultimele guverne a crezut să se scutească de înghe-suietoarea lui contribuţie culturală şi de intelect, prin tăierea numelui său din lista formată a miniştrilor noi - şi în ziua aceea ex-ministrul a plâns, redevenind ministru prin înduioşare.
    Când alegătorii inspectează viitorul şi se întreabă cine va urma guvernului cutare şi ce anume miniştri vor lua locul miniştrilor anume, demisionaţi, ei îşi dau seama că nu există succesori şi primesc din necesitate să eternizeze la guvern oamenii de mai multe ori uzaţi şi în bucata întreagă şi în peticele lor.
    Adevărul este că selecţionarea se face numai în interiorul partidelor politice, şi nici acolo din cantitate ci din fracţiuni. O fracţiune dă pe toţi demnitarii, cea mai apropiată de şef, şi cum şeful e simţitor mai ales la meritele destinate să-i facă plăcere, calitatea selecţionată nu e întodeauna de rangul întâi. Aşa s-au petrecut lucrurile în mai toate guvernele trecute.
    Hotărârea de a se adresa nu numai partizanilor dar şi oamenilor care nu participă la gloria de a saluta steagul partidului înfăşurat după uşă, la club, ar părea un semn de alienaţie mintală. Specialitate, da, dacă vrei, însă înscrisă în partid.
    Totuşi publicul e impresionat de numeroasele valori sociale şi politice existente în ţară, neatârnat. Pretutindeni unde circuli, în provinciile necunoscute, în şcolile depărtate, în târguri şi sate, întâlneşti oameni în stare să constituie cel puţin o valorificare suplimentară a factorilor administrativi, înlăturaţi, ignoraţi, încatenaţi câte unei mizerii obscure. Aceştia nu cunosc adresa cluburilor politice nici a bărbaţilor de stat; nu şi-au ales naşii dintre oratori şi nu au dus curcani domnilor electori: în nici un chip nu s-au crezut onoraţi cu speranţa că ar putea face parte dintr-un partid.
    Despre majoritatea membrilor guvernului actual tot avem câte o ştiinţă aproximativă, cu toate că cei mai mulţi din această
310
TUDOR ARGHEZI
majoritate încă nu s-a produs, refugiaţi în tăceri momentane explicabile. Pentru noi au fost o importantă surpriză declaraţiile unui nou ministru, de care, suntem poate scuzabili, nu am ştiut nimic sau aproape nimic în trecut: domnul general Alevra, de la Comunicaţii. Contactul domnului Alevra cu funcţionarii Ministerului Comunicaţiilor a provocat un mic discurs fără pahar, în care sta suspendată o picătură grea de acid sulfuric. Ministrul a detaliat câteva noţiuni, pe care le avem cu toţii, dar pe care îndeobşte miniştrii le tăgăduiesc sau afectează că nu le cunosc — şi a pus un principiu, în jurul căruia s-au învârtit indecise câteva guverne, alcătuite totuşi din oameni cu ţinută morală. Viaţa particulară a funcţionarilor, a spus aproximativ domnul general Alevra, trebuie să ne intereseze mai mult decât viaţa lor dintre dosare şi registre. Fruntaria averii publice a început să se confunde prea des, a mai zis ministrul, cu marginile interesului personal.
    Fără grandilocvenţă şi fără furii, într-o formă delicată cu expresia bună literară, noul ministru al Comunicaţiilor a făcut câteva declaraţii neobişnuite la un ministru, vertebrate cu o singură şi liniştită energie.
    -      Domnule general! Coco vă salută şi se grăbeşte să vă aducă un elogiu înainte de-a vă fi cunoscut la lucru...
1928
            CITITORUL LUI SENECA
   Unui prieten al nostru, care nu fusese la şcoală şi care citise în dezordine foarte mult, îi căzuse în mână pe la patruzeci de ani, o traducere a Scrisorii către Lucilius, de Seneca. Cam târziu, el descoperise o carte care plictisise câteva generaţii de cincisprezece ani. Cititorul lui Seneca manifesta un entuziasm
PUBLICISTICĂ
 311
nemăsurat şi o naivitate de cea mai fragedă tinereţe, ironizat de toţi prietenii lui; se apucă să înveţe latineşte, şi la cincizeci de ani tradusese în franţuzeşte, aproape de pe manuscris, scrierile principale din literatura latină.
    Trebuie să adaog că acest cititor tardiv al lui Seneca era un elveţian de meserie ceasornicar. El nu şi-a schimbat meseria învăţând carte, ci pentru plăcerea lui deosebită a înfiinţat un curs de limba latină la cafeneaua din cartier, pentru lucrători, unul din cei mai silitori elevi ai lui Seneca devenind patronul cafenelei.
    Trebuie să mai adaog că legea învăţământului, cu adevărat democratică, din republica lui Wilhelm Tell, permite promovarea cu diplomă, la orice vârstă, a unui candidat care se prezintă la examenul de maturitate cantonai sau federal. Patria lui Jean-Jacques Rousseau şi-a putut acorda această instituţie de intelectuală aristocraţie, de care se pot folosi şi candidaţii străini. Posibilitatea de a intra în rândul cărturarilor, fără frecvenţa liceului, dă claselor muncitoare o preocupare, a căreia înaltă valoare socială nu a dezinteresat pe bărbaţii de stat elveţieni, în majoritate buni cărturari şi oneşti cetăţeni fără ifos.
    între clienţii obişnuiţi ai modestului restaurant al „Crucii Albastre", unde ne hrăneam cu firimituri rămase din cei doi peşti şi cinci pâini, din pustia Betsaidei, era un curelar, care trecuse de patruzeci şi cinci de ani. Lucrând la Rotterdam, la Londra şi la Paris, se întorsese acasă, la Geneva, ca să-şi treacă examenul de maturitate şi să ia o inscripţie la universitate. îmi aduc aminte barba lui roşie şi seriozitatea inteligentă a plăcutei lui convorbiri. Curelarul avea o idee nouă, documentată cu toate bibliotecile mari, ale oraşelor în care lucrase hamuri şi căpestre, despre temperatura pământului şi răcirea polilor progresivă. Scrisese câteva broşuri şi articole de revistă, dar simţea că îi lipsea autoritatea universitară, consacrată de o teză şi de un juriu de savanţi. Cred că acest curelar a devenit profesor la una din universităţile dintre lacuri şi Alpi.
312
TUDOR ARGHEZI
    Am mai cunoscut un englez, care, ca să înceapă să înveţe medicina, şi-a dat examenul de maturitate la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani. Acesta fusese amploiat de cale ferată, avea câţiva copii bărbaţi, din care unul profesor de universitate în patrie, şi se stabilise în piscurile Elveţiei ca să se odihnească.
    între lectura promenadă, pe care nici pe aceea noi nu o avem, după vârsta de douăzeci şi cinci de ani, şi între lectura studioasă, învăţătura, e o deosebire. Aceasta de a doua e condiţionată de un sens al tinereţii şi de o dorinţă de fertilizare, care înlătură scepticismul şi ideile generale, născute din lipsă de activitate şi desoeuvrement. Studiind ablativul absolut, un cetăţean uită cu folos programul partidelor politice, incompetenţa organelor de stat şi succesiunile la guvern, derivat într-o preocupare de mare sănătate.
    Mi-am adus aminte curata însufleţire studioasă, pe care nu am mai încercat-o de douăzeci de ani, dinaintea unui amfiteatru de tinereţi ardente, la o lectură făcută luni în sala unui teatru, subt patronajul Ateneului N. Iorga. în textul meu era aproximativ o întrebare: „Este mai bine să avem mai mulţi scriitori, sau mai puţini decât avem?“ Sala dete un răspuns care trebuie meditat şi amplificat. E, mi se pare, un punct de orientare caracteristic, echivalent cu o credinţă şi cu o dragoste de studiu precisă.
1928
        POSTUL ROMÂNESC DE RADIODIFUZIUNE
     Ca să vorbim de domnii şi de doamnele care dau de ştire înainte de cântece şi lecturi, numind bucăţile, autorii şi pe
PUBLICISTICĂ
313
executanţi, suntem siliţi să încetăţenim de la început un cuvânt urât şi să le zicem spicheri, ca toată Europa.
    Postul de emisiune din Bucureşti a invitat pe toţi amatorii să li se pară care ar fi spicherul cel mai calificat dintr-un şir de vorbitori, încercaţi în ultimele zile. Excelenţa meşteşugului de vestitor al programelor îl deţine, precum se ştie, postul Viena, în persoana domnului doctor Richer. Din seria de spicheri examinaţi, cel mai bun — o voce adâncă, sonoră şi o rostire netedă, inteligent silabisită şi punctată - şi-a făcut o scurtă apariţie la microfon: ar trebui adoptat fără întârziere. Cele două voci feminine, din care una farmecă auzul cu un accent de preţiozitate teatrală, au fost probabil cu delicateţă înlăturate.
    Ceea ce interesează la un post de emisiune românească, este contribuţia românească a postului la vocea nocturnă a Europei. Câteva seri s-a cântat franţuzeşte şi nemţeşte aproape exclusiv, ca să se demonstreze, probabil, abilitatea uneia şi aceleiaşi doamne de a pronunţa bine în ambele limbi, una aliată şi cealaltă fostă duşmană. Italieneşte s-a cântat de artiştii Operei Române şi s-a cântat şi ruseşte. Suntem încă în afară de un program românesc.
    S-a cântat însă muzică românească imitată sau de stil românesc, de către artiştii Operei: Fă, Mario; Mândruliţă de la munte; Foaie verde lămâiţă. Ar fi de recomandat amabilei interpretări să uite totalmente de operă şi să scoboare cu câteva trepte din nobila distincţiune lirică, către vulgaritatea neaoşă a sunetului şi limbajului, care este unica şi personala frumuseţe ă cântecelor ţărăneşti şi a reminiscenţelor compuse. Doina transpusă în Rigoletto e de un efect desigur savant, dar burlesc. Se mai recomandă, poate, ca domnii conferenţiari să fie destul de variaţi în lecturile compoziţiilor în proză, pentru a scuti publicul amator de regretul că se înlocuieşte un flaut cu un cugetător.
 314
TUDOR ARGHEZI
    Viorile bune, flautul pomenit, ţitera, harpa şi puţinele producţii de harmonium au făcut în cursul săptămânilor trecute frumoase insule de soare în program. Instrumentele cu vânt şi burduf şi cele cu strune tremurate sunt în genere plăcute auzului radiofonic şi se diformează cel mai puţin.
    Directorii programului trebuie însă felicitaţi pentru inspiraţia de a introduce în spaţiul microfonului taraful de lăutari. Cu toată cacofonia debutului şi dezorganizarea artistică, lăsată la voia domnilor ţigani, care păstrează incomparabil mai exact decât colegii lor superiori de la Operă, tradiţia cântării naţionale, lăutarii au pus să joace în unele nopţi imaginile româneşti. Staţiunea Radio Bucureşti să binevoiască să permanentizeze taraful, pentru ca în fiecare seară amatorii să aibă cel puţin o oră de sârbe, bătute, brâie, doine şi chindii. Această parte a programului trebuie serios îngrijită şi distribuită, pentru ca prietenii noştri, concetăţeni de culoare, să se înfăţişeze unitari şi disciplinaţi. Potpuriurile lor, fără pauză şi fără spicher, tocate şi servite ghiveci, nu sunt făcute să dea o idee liniştită şi impresionată de accentele foarte personale ale muzicii româneşti.
    Un program bine destinat, care să elimine Micul Dor al mahalalei şi construit numai şi numai din cântece ţărăneşti, cele mai caracteristice fiind însoţite de cuvinte, constituie nu numai un agrement, dar şi o iniţiere a familiilor noastre, consacrate romanţei şi liedului, la muzica pământului. Străinii din interiorul ţării, ca şi cei din afară, vor preţui broderiile noastre de sunete, care corespund matematic atât olăriei cât şi scoarţelor de la noi. E o propagandă care începe cu cântecul şi care se termină cu dansul. Bătutele româneşti sunt cu mult anterioare jazului şi cei dintâi nu le cunoaştem noi, impregnaţi de muzică neagră. Radio Bucureşti poate să devie o academie în aer liber a cântecului zis popular, lipsit de orice catedră, tocmai el, în folosul lăutarilor, întâi, care în satele cu viitoare
PUBLICISTICĂ
 315
posturi radiofonice, n-are, afară de-o învăţătură orală, nici un sprijin artistic pentru perfecţionarea purităţii artistice. în sfârşit, fiecare cetăţean ar ţine să-i cânte un lăutar selecţionat, de ziua lui şi a copiilor, acasă, la haut-parleur.
    Ar fi permis să ne gândim la un program, din care să nu lipsească zilnic un comunicat al guvernului, relativ la actele şi intenţiile lui, inaugurând o apropiere completamente neglijată, între guvern şi popor. O lectură zilnică, descriind tot atât de viu şi fără banalizare, o realitate tehnică, o fabrică, un tunel, o negustorie; îndemnuri şi sugestii practice de agricultură, cooperaţie, asigurare etc. Poate că o scurtă conferinţă vioaie a unei cucoane gospodare, explicând pentru trebuinţa satelor şi a mahalalelor cum se găteşte o supă de cartofi şi o ciorbă de fasole, va fi mai culturală şi cu consecinţele infinit mai mari decât Forma artistică în poezie, conferinţă ţinută la Kiel, în seara de 27 noiembrie.
    Şi, paralel, să se trimită din belşug aparate de radiofonie la primăriile, şcolile şi bisericile din toată ţara. E primul punct al unui program bine orientat.
1928
                   UCIGĂ-L TOACA
    Avram, paracliserul bisericii Sfântul Niculae, şchiopătând pe un picior şi potcovit cu o talpă groasă, spânzura de funia clopotelor ca un maimuţoi. în partea piciorului sucit, braţul îi era aproape de două ori mai lung, şi mâna lui prindea funia de sus cu o agilitate de saltimbanc, alunecând ca din turlă şi scoborând din toacă şi cruce printre zugrăveli.
    Figura lui repeta invers strâmbătura trupului, din născare. O ureche îi era mai mică, lipită de obrazul scâlciat înafară, şi
316
TUDOR ARGHEZI
urechea cea mare mărginea concavitatea profundă, îngropată în gingii. Pe această mutră pocită fără model, mustaţa lui sta de-a-ndoaselea, ca o măturică pe gura unui pahar. Fulgii sprâncenelor, de culoarea morcovului veşted, se dezlânau pe ochiul oblic, ca o pană jerpelită, şi pielea era din belşug împuşcată cu pete galbene şi roşii.
    Posomorât din fire şi de împrejurări, Avram ştia o glumă, pe care o făcea cu mâna, ducându-şi-o peste umăr, pe spinare, şi scărpinându-se ostentativ deasupra genunchilor dinapoi, sau scoţându-şi ceasornicul din buzunarul de la brâu, după ce-şi ocolea ceafa cu braţul învârtit. Fenomenul mădularului monstruos uimise mahalaua, dar permanenţa paracliserului o enervase. Avram putea, fără să fie văzut, să desprindă şuncile şi ghemele de sfoară de la prăvăliile din piaţă, ascuns la câţiva metri înapoia galantarului deschis, ca şi cum se slujea de o prăjină cu degete mişcătoare, şi din fuga căruţei putea să ia căciula unui mălăier, să o ţie o clipă în aer şi să i-o puie la loc, braţul lui basculând oblic şi orizontal, ca o pârghie de balanţă de precupeţ. Glumele suplimentare le încerca numai după ce se ameţea cu două ciocane de rachiu. El juca uneori dinaintea bisericii, trosnind din degetele ridicate sus de tot, ca dintr-un bici cu două burice pocnitoare şi, atunci, părea o momâie spânzurată, legănându-şi picioarele moi, târâte pe asfalt.
    Pentru lumânările înalte, degetele i se făceau mucări, şi mâna lui stingea de-a dreptul făcliile, apucându-le de feştilă cu scuipat şi râzând la sfârâirea flăcării înăbuşite.
    într-o duminică, l-a cârpit, în biserică, un copil, peste buzele ude de-o apă ce i-o lăsa gura necontenit, cu o lumânare aprinsă. Cum se ridica să răspundă şi să-şi arunce mâna să-l prindă fugind, tatăl copilului l-a strâns de vinele cefîi lui subţiri şi l-a tăvălit cu botul într-o făină de colivă de parastas. Cu toate că trista ceremonie făcea pomenirea de un răposat de curând, neaşteptata întâmplare pricinui râsul femeilor sovonite şi al
PUBLICISTICĂ
317
fetelor cu barişe negre. Avram se răsti din fizionomie, trânti mâinile în jos, se încovoie ca un urangutan, ca şi cum ar fi voit să scoată o lespede din pământ şi să turtească dedesubtul ei mişeii. Preotul însă, care înainta către colivă, în odăjdii poleite şi cu pasul dureros şi lent al gâştii, îi făcu semn să stea şi să ia isonul troparelor, vociferate treptat.
    De atunci încoace, Avram a cunoscut batjocura po-porenilor, răcnetul brusc în ureche al unui enoriaş, palma scăpată cu marginea pe lângă nas, pipăitul în răspăr cu degetul mare, bobârnacul în dunga gâtului, injuria şi tifla. Odată un birjar l-a orbit cu biciul, de pe capra trăsurii, şi l-a dat peste cap, ca şi cum îl pescuise din mocirlă şi-l arunca înapoi.
    -      Bun băiat, zicea preotul, dar cam nerod. O fi trăgând niscaiva păcate de-ale părinţilor. E bătut de Dumnezeu.
    Avram se adăpostise la biserică, dormind în clopotniţă, lingând farfuriile, sălăşluind printre şoareci, crăpând lemnele preotului, bătând papurile, punând foc şi tămâie în cădelniţă, răguşind câte o cantilenă.
    El auzise de Rai şi de tot binele de acolo, şi era sigur că părintele o să-l trimită, de Paşte sau de Crăciun, cu o lumânare aprinsă în mână şi cu o cruce pe piept, în cămaşă albă cu ciucuri, să vadă îngerii de acolo. Când se cânta „Sfinte Dumnezeule", la liturghie, Avram, apucat de un entuziasm violent, se arunca în genunchi, se ridica din genunchi, se arunca din nou, curbat până la picioarele sfeşnicelor, şi apoi, înălţat cu bărbia în lumină, cu capul dat pe spate, măsura cu dreapta lui imensă distanţa dintre frunte şi cingătoare şi lăţimea dintre umeri, zicând „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi descleştându-şi degetele când zicea „Amin“. Metaniile lui Avram erau construite ca o răstignire pe brânci, cu o evlavie care-1 făcea din ce în ce mai apt pentru viaţa de Apoi. „Fericiţi cei flămânzi, rostea preotul când Avram îi săruta mâna, că se vor sătura."
318
TUDOR ARGHEZI
    Avram fugea de câţiva ani între Iisus şi credincioşi, care, de la pierderea obiceiului cu tărbaca şi cu tinicheaua de coadă, nu mai aflaseră, până la paracliserul Avram, nici o jucărie. Preotul îi făgăduise că o să vorbească la episcopie să-l facă monah, adică purtător de chip îngeresc, şi Avram se legănase câţiva ani cu nădejdea că o să poarte dulama de şiac şi rasa de mohair şi, pregătindu-se de marea bucurie, îşi lăsase o barbă stacojie, ce-i creştea mai mult pe dedesubt, din guşă, şi un păr sărăcăcios. Un călugăr de la Sfântul Munte, vânzător de cruci roşii, împodobite cu un ochi de sticlă prin care se vedea Ierusalimul, îi dăruise un şir de metanii de sfoară sfinţite, şi Avram le purta în sân. Dar cugetul lui se întunecase de tot, şi cucuiele din cap şi vânătăile primite în mahala începeau să-l doară peste tot trupul ca o bubă fierbinte. El s-a turburat de tot când enoriaşii îl porecliră: „Ucigă-1 Toaca". „Ucigă-1 Toaca", Avram ştia că-i Necuratul.
    De atunci, el căuta o răzbunare, făcându-i-se să ucidă. I se părea că trebuie să prindă pe careva din duşmanii lui, să-l îndese în pământ şi să-l sfârşească. Se gândea să-l apuce pe la spate, să-l înnoade în braţul lui cel lung şi să-i bea cu nasul sufletul şi să i-1 scuipe ca felgmă, ştergându-şi de scârbă limba cu mâneca hainei. Avea o poftă de a ucide, însoţită de o poftă de spurcăciune. Şi-ar fi tras în sineşi duşmanul de jos în sus prin şezut, ca să-l ţie acolo ca pe Ionâ chitul care-1 prinsese în gură şi, după ce l-o împuţi bine, să-l arunce afară porcăit. îşi da seama de ce ar fi voit, dar nu ştia cum să înceapă, căci de câte ori voise să se apropie de un blestemat şi de un ticălos, acesta îi umfla gingiile şi buzele cu pumnii.
    într-o seară, dând târcoale pe măidanul cu cioburi şi gunoaie, Avram Pârvu găsi. Pe o saltea desfundată zăcea un câine bolnav. Avram surâse învierşunat şi, aşezându-se în labe ca la metanie, se apropie de câine de-a buşile şi întinse mâna lungă. Câinele, jupuit de râie, dete din coadă la priveliştea unui
PUBLICISTICĂ
319
om care se apropia de suferinţele lui. Avram îşi târî capul pe gunoi, deschise gura şi, aruncându-se pe câine, care dete un urlet uriaş, îl muşcă de vârful piciorului, din răsputere. Şi pe când câinele, neputincios de a se scula şi sângerat la unghii, se mai văieta, Avram, alergând la preotul înspăimântat, şi hohotind de râs, îi spuse:
    —      Sfinţia-ta, l-am omorât... am scăpat... Doamne miluieşte!
1928
                          CINSTEA
    în politică se rosteşte cuvântul cinste cel mai des şi fără ca nimeni să surâdă. S-ar părea că toată cinstea s-a concentrat în sânul partidelor, refugiu dulce al virtuţilor izgonite de aiurea. Cuvântul cinste se angrenează obişnuit cuvântului mu?icâ, fiecare cuvânt din păreche salvându-1 pe celălalt.
    De muncă mai este de vorbit câteva sute de ani. Că este frumoasă nu se contestă, privită din depărtare. Poporul cel mai cinstit din Europa se pare a fi al turcilor, care profesează faţă de muncă o rezervă integrală. Munca pare să fie mai repede o dureroasă necesitate, şi dacă ne place să o aşezăm între virtuţi este că, strict brută şi necompensată cu laude şi cu principii, ne revoltă. Altfel munceşte un om când îi mângâi deşertăciunea.
    Munca pentru pâine este într-adevăr revoltătoare pe un pământ cu averi inegale. Prima revoltă priveşte natura, care dă paştere omului înfometat, fără să-l prevadă, peste vârsta de un an, cu un depozit alimentar. Animalul ideal s-ar naşte cu o pungă lângă stomac, din care să se hrănească toată viaţa, automatic. O glandă cât fierea sau cât corpul tiroid ar fi fost
 320
TUDOR ARGHEZI
de ajuns: natura nu poate să se scuze că ignoră chimia şi posibilităţile de difuziune şi de soluţie ale unui atom.
    Am trecut într-o dimineaţă prin faţa unui biurou de plasare de braţe. Erau vreo cinci sute de bărbaţi în picoare, îndesaţi unii într-alţii, ca pe un basorelief, corpurile rămânând lipite şi capetele scoase din rânduri, ca să asculte cu urechea întoarsă un apel. Toţi erau străini, cu cioareci, cu pălării înguste, veniţi de departe, căutători de pită. Dacă natura i-ar fi înzestrat cu o băcănie marsupială, ei ar fi stat acasă, cu gâştele la păscut. Păduchele e un individ fericit: el vine pe lume de-a dreptul pe burduful de mâncare, şi munca lui se reduce la osteneala de-a lua şi de-a înghiţi.
    La imoralitatea muncii pentru pâine se adaogă efortul invenţiunii unei munci şi a unui şantier. Singură pofta de mâncare e interioară, restul este exterior, aparţine altuia, e risipit şi trebuie să-1 cauţi, ca să-l aduci la tine sau ca să-l ajungi. în natură, la un moment oarecare al existenţei, trebuie să se fi petrecut un dezechilibru, căci este penibil să constaţi că natura, născocind stomacul aci, i-a pus digestia la câţiva kilometri mai departe. Trebuie să fi avut loc un cataclism. Ori animalul comunica printr-un intestin cu pământul ori aerul, şi s-a rupt legătura, iar animalul, desprins de un cordon ombilical alimentar, s-a bucurat şi a rupt-o de-a fuga spre grădinile cu banane şi rodii, - ori saliva lui era încărcată cu onctuozităţi, grăsimi şi vitamine... Căci în ceea ce priveşte setea, analogia senzaţiei de foame, natura i-a dat apă gratuit. Mii de betele de argint şi torente cad ritmic din pietrele munţilor pentru dezalterarea cerbului, a omului şi a porcului-mistreţ.
    Mai mult, omul până ce capătă şi poate muşca din hrana tare, care abia trebuie găsită, are gratuit un aliment excelent în sânul maicii lui. Fie pentru dezmierdarea mai deasă a fecioarei, fie pentru săturarea din plin a pruncului, natura i-a dat femeii nu o mamelă ci două, aşezate simetric, distribuind
PUBLICISTICĂ
321
la alte animale şi câte trei, patru părechi de ţâţe, generatoare de lapte. Purceaua poate să fie dotată şi cu douăzeci şi patru de tetine mamelare, rânduite în două şiruri de mărgele cu unt.
    Munca de pâine întârzie şi contrariază munca de creaţie, pe toate planurile, o muncă de data asta însoţită de agrement. Păstorul de maimuţe al timpurilor primitive, a desinat cu piatră tare, pe piatră mai moale, o linie vie înfăţişând un ren. El făcea o muncă de creaţie şi spontaneitate: asemenea munci se cuvin omului, asigurat de pâine. Este de visat un stat cu paturi, cu o bucătărie şi o fabrică de cocă la cuptor. Cine mănâncă două pâini să le mănânce sănătos: inspiraţia muncii spontane are prilejuri să crească; însă cine mănâncă o singură pâine şi ascunde o a doua pâine, câte una pe zi, să o dea înapoi, în privinţa patului, nimeni nu poate dormi în două paturi, fie cât de lung.
    în această societate a visului, omul s-ar putea să fie silit să se prezinte stropit pe pieptul hainei cu borş, purtând în carâmbii cizmei lingura de lemn, furca şi cuţitul, şi eventual gamela. Cravatele cu opt reflexe n-ar mai avea căutare, nici pudra de „Kieselguhr“. în schimb, guvernul s-ar înşira la orele ciorbei dinaintea bucătăriei, ca să mănânce, primul-ministru s-ar descălţa, ros de bocanci, prefectul de poliţie ar ofta în amintirea unei miraculoase averi dispărute, necesară la gătit borşul cu peşte şi ciorba de post. Atunci am putea schimba câte o întreagă conversaţie cu miniştrii, fără intermediul şefului de cabinet sau al portarului, care avea ordin să nu primească. Ministrul de Interne şi-ar aprinde ţigarea de la noi, câteodată întregul guvern şi-ar trece din gură în gură un singur trabuc, pe care îl ţinea din întâmplare stins, bucătarul, la ureche.
    Miniştrii ar afla atunci că au existat literaţi care munceau douzeci de ore pe zi la galeră, ca să trăiască un ceas, că rânduiala socială nu i-a băgat în seamă până la înmormântare, că statul le-a fost un vrăjmaş permanent. Şi, între două linguri de iacnie
322
TUDOR ARGHEZI
cu ulei, în sfârşit, ministrul, interesat, va asculta o poezie şi st va ruga să i se mai citească ceva din imaginaţie.
    Am voi să vedem atunci cât preţ are cinstea, la ce foloseşte munca, şi ce fel de muncă este, într-adevăr, de folos. Suntem siguri că în fiecare minut vor fi o sută de reclamaţiuni. Fostul ministru de Finanţe, de o cinste ireproşabilă atâta timp cât dispunea de cinci milioane venit anual, va fi pârât că i-a furat ministrului Sănătăţii briceagul şi guma de şters. Ministrului Instrucţiunii Publice i se vor fi furat papucii de către ministrul Cultelor şi Artelor, iar directorul general de la Justiţie va cere colegului său de la universitate, rectorul, un nasture de tinichea, ca să şi-l coasă la betelia nădragilor desfăcuţi.
1928
                  SĂ FIM OBIECTIVI
   Un fost ministru ne trimite scrisoarea următoare:
   „Dragă Coco, nu ne este permis să luăm în deşert sau în glumă lucrurile pe care le cunoaştem. îmi închipuiam că cel puţin ştiinţa ne-a obişnuit cu metoda experimentală suficient, pentru ca veterinarul să nu fie apreciat de advocat şi advocatul de inginer. Atâta timp cât n-ai disecat un purcel, chiar în calitatea mai apropiată de omul de ştiinţă, a măcelarului, îţi interzic să te amesteci în problemele pe care le ignorezi. Ai fost vreodată ministru, ca să poţi în cunoştiinţă de cauză să exprimi considerente asupra acestei însuşiri?
   Căci miniştrii, Coco, nu se fac, ci se nasc. Te naşti ministru cum te naşti mare bărbat de stat sau muzicant genial. Şcoala, cu reputaţia ei de a pregăti totul, încă nu a pervenit să prepare miniştri, ca pe profesori. Un ministru încă nu are la rigoare nevoie de această maşină, rezervată pentru rău-născuţi şi
PUBLICISTICĂ
 323
mediocri. Un ministru e o personalitate de extracţie superioară, ca lumina soarelui şi ca zăpada.
    Ca să ştii ce este un ministru trebuie să fi fost neapărat ministru, dragul meu. Să te fi îmbrăcat în contul statului sau gratis, pentru reclama croitorului mare. Să fi umblat în vagon ministerial, cu cabinet de dormit, cu baie şi sală de mâncare, în care, de la ţuică până la havana groasă şi la pipermint glacial, totul aparţine statului şi Regiei. Afară, ferească Dumnezeu, de o trecere mai rapidă pe la Recea. Să fi străbătut oraşul într-o limuzină a statului, salutat de funcţionarii statului şi de vardişti, care tot ai statului sunt. Să fi răspuns la ovaţiile mulţimii cu degetul napoleonian, la marginea pălăriei. Să fi avut bec roşu la poştă, pentru obţinerea instantanee a liniei de telefon. Să nu fi plătit telegramele, timbrele, hârtia de corespondenţă, în colţul căreia s-a tipărit litografic «Cabinetul Ministrului». Să fi introdus la teatru o splendidă protejată, care ţi-a făcut o confidenţă pe canapeaua departamentului, ce cu onoare dar şi cu competinţă conduci. Să fi primit delegaţii de profesori universitari, gata să treacă, timizi şi respectuoşi, de partea dumitale, după ce fuseseră, cu un egal devotament, de partea ministrului precedent, adversar. Să fi impus vederile domniei tale în toate chestiunile ştiute şi neştiute, calitatea de ministru ivindu-se odată cu omniscienţa şi cu spiritul enciclopedic. Să fi călătorit în toată Europa, însărcinat cu misiunea confidenţială de-a constata de visu câţi kilometri sunt de-acasă, de la dumneata până la Biarritz. Să fi iscălit ordonanţe, ca împăraţii, şi legi, ca Dumnezeu, contribuind cu valoarea ta la progresul omenirii. Să fi comandat directori generali, secretari generali, inspectori. Perceptorul să nu te fi întrebat niciodată ce. ai de declarat şi să te fi impus la o taxă anuală de doisprezece lei.
    Senzaţia este, îţi mărturisesc, delicioasă, fie că ai fi fost ministru de Interne sau numai al Sănătăţii, fie că n-ai fi fost
324
TUDOR ARGHEZI
decât un ministru fără portofoliu, un ministru al Durostorului sau al Porţilor de Fier. Nu se poate să fi fost ministru şi sa păstrezi o suvenire neplăcută despre acest super-aristocratic meşteşug. Nevasta s-a uitat la tine cu o dragoste îndoită şi servitoarea îţi va zice todeauna domnul ministru. Şi nu se poate să fi fost ministru şi să nu doreşti să mai fii măcar încă o dată.
    Singurul moment penibil e acela când ai încetat de a mai fi. Nici nu ai părăsit resortul şi odăiaşii pregătesc perinele şi fotoliile ministrului care te înlocuieşte. Este o clipă amară. Ai vrea să mai rămâi şi nu mai poţi.
    -     Gheorghe! îi zici odăiaşului confident, aruncă pachetele acestea în sobă: adio. Erau fotografiile cu dedicaţii eterne şi scrisorile parfumate care trebuiesc păstrate în sertarele biuroului din cabinetul ministerial.
    -     Gheorghe! îi mai zici, ia tu instrumentul acesta cu maţ: poate să-ţi trebuiască acasă. Gheorghe! mai ia şi cutia asta cu pastile de cauciuc: bagă de seamă să nu le mănânci şi vezi că se întind. în acest cabinet, Gheorghe! de lângă cabinetul ministrului s-au pus la cale actele mari ale istoriei contimporane: viitorul va vedea, Gheorghe! Opera noastră actuală este neînţeleasă.
    Singura mângâiere, Coco, este că n-ai trecut zadarnic prin acest paradis al statului, rezervat câtorva prinţi ai favoarei. Din străduinţele şi economiile unui ministru tot a rămas ceva: o casă în Bucureşti, o vilă la Sinaia, un bordei la Constanţa, o pădure în Argeş, două sonde în Prahova şi o moşioară cu vie în podgorii.
    Să vorbim de miniştri cu luare-aminte şi numai după experienţă, Coco. întâia datorie a presei este să fie documentată şi obiectivă."
1928
PUBLICISTICĂ
325
       BIEŢII FUNCŢIONARI DE BANCĂ
    Se părea că odată cu plecarea de la guvern a partidului marilor bănci reacţionare, cererile civilizate ale funcţionarilor, intelectuali din pasiune căci meseria îi abrutizează, vor fi satisfăcute. Domnul ministru Răducanu a avut frumosul curaj să mărturisească la congresul lor că funcţionarii de bancă au dreptate în toate cererile lor şi încă în multe alte cereri pe care nu le cer.
    Dar întâia măsură care s-a luat la consfătuirea reprezentanţilor de bănci a fost ca Banca Românească să experimenteze opt şi nu şapte ore de muncă ne-ntreruptă.
    Comedia trebuie să înceteze.
    Domnul Răducanu, care e unul din cei mai civilizaţi membri ai guvernului, în majoritatea lui alcătuit din oameni de omenie, trebuie să arunce cuvântul său în balanţă şi să acorde funcţionarilor de bancă şapte ore de muncă ne-ntre-ruptă, în loc de opt ore de muncă întreruptă şi sâcâită.
    Bieţii funcţionari de bancă au făcut un nou memoriu în care au pus la contribuţie şi un paragraf întreg din „Bilete de Papagal", scris mai demult pentru ei. N-au băgat se seamă că paragraful e prea frumos ca să poată convinge o „autoritate"... N-au mai cercetat orarul de bănci din Varşovia, Praga, Viena, Berlin, unde funcţionarii de bancă, la ora şase şi jumătate seara, îşi ocupă locurile în sălile de teatru, operă şi concerte - s-au mulţumit cu imaginile noastre literare!
    Au mers mai departe: au renunţat la zilele de sărbătoare ţinute din tradiţie, todeauna respectate, respectate chiar de Banca Românească şi au declarat că se mulţumesc numai cu sărbătorile prevăzute în legea repausului duminical. In felul acesta, ei fac dovada că pentru cucerirea dreptului la şapte ore de muncă ne-ntreruptă sunt gata să muncească în loc de două mii şaizeci şi şase, două mii o sută paisprezece ore...
 326
TUDOR ARGHEZI
    Şi băncile tot nu vor!...
    Dar domnul Răducanu, întors de la Berlin, va avea credem de data aceasta curajul Occidentului şi va pune un ritm de civilizaţie mai pronunţat în viaţa noastră socială şi sufletească - ea care purcede, oricum am întoarce lucrurile, tot de la ritmul băncilor.
    Şi odată cu funcţionarii vor aplauda şi „Biletele de Papagal!"
1928
           TREPTELE IMBECILITĂŢII
    N-am fi crezut să găsim, la unul din misticii tineri, atât cţe curând, cum spune el însuşi, „metoda strictă a exerciţiului mistic". Descoperirea, extrem de preţioasă pentru noi, profanii şi neiniţiaţii, se află în ultimul număr al revistei „Gândirea". Articolul revelator se numeşte O călătorie fantastică prin Siberia inimii şi e scris de domnul Paul Sterian.
    De fapt, descoperirea nu e a domnului Sterian, care nu practică încă metoda şi ne-o recomandă numai călduros, ci,a unui „pelerin rus" care a plecat la drum „prin glaciala Siberie“.
    Redăm întocmai rândurile cele mai de seamă ale domnului Sterian, ca, rezumând, să nu alterăm. Un călugăr bătrân sfătuieşte pe pelerin:
    „Sfântul Simeon Teologul cel Nou spune în cartea Dragostea virtuţii: Aşează-te singur şi tăcut. Apleacă-ţi capul, închide ochii, răsuflă lin şi închipuie-ţi că priveşti în inima ta. Adu la inimă toate gândurile duhului tău. Răsuflă şi spune: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă». Rosteşte aceasta abia mişcând buzele, sau spune-o în duhul tău. încearcă să
PUBLICISTICĂ
327
îndepărtezi toate celelalte gânduri. Fii liniştit, fii răbdător şi repetă-le cât de des poţi...
    Pelerinul rosti rugăciunea aceasta de trei mii de ori pe zi, apoi de şase mii de ori. Timp de o săptămână - mărturiseşte pelerinul — repetai în coliba mea singuratecă rugăciunea lui Iisus de şase mii de ori pe zi; nu-mi păsa de nimic, nu dădeam voie celorlalte gânduri care mă asaltau, nu mă gândeam decât la un singur lucru: să execut literal ordinul bătrânului..."
    Domnul Sterian urmează:
    „Şi mai mult: bătrânul călugăr îi porunceşte pelerinului să repete rugăciunea de douăsprezece mii de ori pe zi...", şi pelerinul repetă de douăsprezece mii de ori pe zi, bătând şi câte şaptezeci de kilometri pe zi pe jos prin „glaciala Siberie".
    Rezultatul se ghiceşte lesne: amorţirea trupească a tuturor facultăţilor trupeşti şi tâmpirea deplină a tuturor facultăţilor mintale!...
    Domnul Sterian însă crede altfel: „Metoda aceasta duce la o descoperire minunată: trupul şi sufletul nostru sunt o necontenită rugăciune. Fiinţa-ne, fără să ştim noi, este templul zeului. “
    Se poate — şi nu voim să contrazicem, întrucât suntem departe de gândul de a experimenta metoda „pelerinului rus" din „glaciala Siberie".
    Dar adoptăm întru totul părerea domnului Sterian când cere ca „tinerii ortodoxi şi ortodoxizanţi să se oprească mai mult asupra acestei metode şi experienţe mistice".
    Căci vai!... nici unul din „ortodoxii" colaboratori ai „Gândirii" n-o practică: nici domnul Bădăuţă, nici domnul Busuioceanu, nici domnul Cizek, nici domnul Mircea Eliade, nici domnul Petre Marcu-Balş, nici domnul Cezar Petrescu, nici domnul Tudor Vianu şi nici măcar domnul Pamfil Şeicaru!...
 328
TUDOR ARGHEZI
    Iar domnul Nichifor Crainic, teoreticianul curentului ortodox, care ar trebui întâiul să dea pildă, preferă să lase altora „metoda4, nu refuză însă — dacă luăm aminte la faţa sa jovială -mesele copioase la „Leul şi cârnatula, nici nu se gândeşte să bată, ca „pelerinul rus“, şaptezeci de kilometri pe zi prin „glaciala SiberieK, ci năzuieşte doar, ca un ascet, la un fotoliu de secretar general în actualul guvern, mulţumindu-se până la urmă şi c-un scaun de deputat...
1928
   DISPUTĂ CU ARHANGHELUL GAVRIL
   ...Şi în noaptea în care, cu penele albastre zbârlite de somn, fugeam de basmele adevărului şi căutam pe cele ale minciunii, atât de odihnitoare şi cu atât mai fermecătoare, a descins din ceruri Arhanghelul Gavril, fulgerând pe dinainte-mi o sabie de lună cu tăişul ca o lucire de diamant.
   -     Pasăre nelegiuită, baptistă dacă nu mozaică!... Ce-ai făcut?... Aruncat-ai crăci întregi de spini în grădina prietenilor mei, închinătorii ortodocşi ai Maicii Domnului!... Apucatu-te-ai, meschin, să-i cauţi la arătarea feţei şi să-i găseşti graşi, măsuratu-le-ai cingătoarea şi ai aflat că multă ştofă englezească intră-n pantalonii lor, bănuitu-le-ai chiar gândul cel mai ascuns, şi i-ai trădat că, uitând de lăcustele Sfântului Ioan din pustie, vor să fie secretari generali, şefi de cabinet şi deputaţi ai guvernului. Te-ai mirat că nu se bat cu frânghia udă singuri, şi nu ţin postul nici în Vinerea Mare!...
   Ce-ai vrut să arăţi?... Că nu e gândul lor ortodox şi sunt numai mucenici de câlţi şi de var, ca la teatru şi-n vitrine?...
   Căci aşa se şi cade!... Nu s-a pomenit general care să poarte raniţă şi să adape calul. Comandantul suprem al oştilor stă în
PUBLICISTICĂ
 329
cort, ocrotit de tunuri şi păzit de gărzi, şi el citeşte numai harta şi mişcă steguleţele strategice. Nici un astronom nu se mută în Aldebaran, sau în Liră, sau în Ursa Mare: ci numai de la ocheanul lui de lucru socoate greutatea, iuţeala şi metalele celorlalţi sori.
    De ce te-ai răzvrătit cu o pretenţie nemaiîntâlnită, i-ai ocărât, ai făcut glume, de au rămas bieţii ortodocşi români amărâţi şi ruşinaţi unul în faţa celuilalt?...
    Dar m-am scuturat în pene de nepriceperea Arhanghelului, şi zburând drept pe ascuţişul săbiei, pe care m-am oprit, ţinându-1 bine-n gheare, am răspuns:
    -      Preasfinte Arhanghele Gavril, bine ai făcut că ai venit şi la o pasăre nelegiuită ca mine, să-mi încânţi ochii, auzul şi mirosul cu faţa ta de lapte şi vorba ta cu aromă de crin, dar în cer, pesemne, nu aveţi o Facultate de Litere unde să se predea şi filosofîa... Află dar, preasfinte, că disciplina etică nu se supune aceleiaşi legi cu celelalte discipline, ştiinţifică şi estetică. Nu e nevoie să zbori în lună, de bună seamă, ca să vezi că e piatră stearpă, nu e nevoie să ucizi pe Abel ca să cânţi pe harpe remuşcarea lui Cain, dar nu e cu putinţă să crezi în Dumnezeul, Fiul şi Sfântul Duh şi să înjuri de Maica Precista, şi nu se poate să propovăduieşti ortodoxismul numai pentru alţii, iar tu să practici lăcomia, beţia, orgoliul şi preacurvia.
    Du veste-n cer, preasfinte, la ceilalţi îngeri supăraţi pe moţul meu de papagal suferind de o manie, denumită pe pământ logică, şi spune-le că etica, în cuprinsul căreia trăiesc toate religiile, cere - dacă vrei să fii crezut şi dacă nu eşti un şarlatan - să începi însuţi să te supui poruncilor ei, să mori pe câmpul ei de luptă, să te urci în Luceafăr şi în lună...
    -  Aşa cere etica?...
    -      Da, atunci când nu se numeşte „politică culturală" pentru sate şi mahalale...
330
TUDOR ARGHEZI
    -     Şi ortodocşii pe care-i învinuieşti de minciună nu se-nchină niciodată?...
    -     N-aş putea spune asta... Se-nchină! Dar nu la icoane... Mai mult pe la acele icoane calde şi moi purtate sub şale şi care pe româneşte se numesc... - dar nu-ţi mai spun! - ale oamenilor politici, în ajun de a veni sau după ce au venit la guvern.
1928
         PORTRETELE ELECTORALE
   Tiparul şi-a justificat chemarea culturală. Niciodată nu s-a tipărit atâta hârtie ca în momentul de faţă şi niciodată preţurile literaturii n-au atins cifrele actuale: totul s-a distribuit gratuit. Cu o încredere necunoscută încă în alfabetismul poporului, reputat neştiutor de carte, partidele cu autoritate se îmbulzesc să-i dea să citească. Miniştrii care nu s-au arătat ani de zile la faţă îşi distribuie fotografia, probabil că din fudulie fizică. Toată lumea pare invitată la un mare concurs de frumuseţe masculină şi fiecare candidat la agreabilul sport de a călări pe spinarea dumitale, domnule cititor, şi-a căutat surâsul cel mai frumos şi portretele din floarea vârstei.
   Cutare om de stat, care şi-a identificat sufletul cu Danubiul, mintea cu Carpaţii şi trupul cu ţara administrativă* nu răspundea la nici un apel, la nici o jălanie, la nici o suferinţă: urechile sale păreau împietrite de fiorul necesităţilor naţionale. El corespundea cu ţara numai prin „Monitorul Oficial", şi relaţiile lui se concentraseră în cercul prefecţilor şi al perceptorilor, iar vocabularul lui, împrumutat de la Jupiter tunătorul, prefera strângerea laolaltă a cuvintelor injurioase
PUBLICISTICĂ
331
 pentru cetăţeni. S-a îmblânzit. De când nu mai e nimic în ierarhia socială, graiul i-a devenit dulce. Uite-i şi fotografia.
    Domnii îşi expun profilul şi literatura pe afişe în toată ţara. O dorinţă violentă i-a cuprins de astă dată pe toţi să guverneze, să facă legi, să puie ordine, să umple ţara de bani şi să-şi asigure un salariu pentru osteneala de-a circula în automobil şi trăsură. O irezistibilă vocaţie îi împinge cu o putere furtunoasă către guvernare. Ei au nevoie să cârmuiască, după cum dumitale ţi se face foame şi trebuie să te ospătezi negreşit. Dacă nu-i trimitem în Cameră şi Senat pe banca ministerială, îi nenorocim, unica lor profesiune fiind guvernarea. Că această muncă grea constituie o mare specialitate şi un orgoliu, este dovedit prin afirmarea unora că dacă vin alţii la guvern, aceştia sunt ridiculi, incapabili şi nuli. Fiecare sport cu practica lui: sunt persoane distinse în care tenisul e înnăscut, ca o aristocraţie. Eşti sau nu eşti conducător, după cum eşti oacheş sau bălan.
    O preciziune, o regulă cu care să deosebim fără greş valoarea unui guvernamental, nu s-au formulat încă. în schimb, drepturile lui la Putere sunt documentate exact. Cine are în ascendenţa lui o statuie şi mai ales statuie înaltă şi lipsită de gust, este siguramente bărbat de stat, cu garanţia că tot ce a ieşit din materialul lui, de preferinţă bronz, posedă, graţie acestei coincidenţe, autoritatea de a guverna în permanenţă şi de-a stăpâni viaţa şi noţiunile exclusiv. E un spiritism statuar, în caz de încurcături neprevăzute se consultă statuia, care dă indicaţii. Când urmaşul cel din urmă al statuilor e un vierme, nu se discută: viermele are dreptul sacru să orienteze lumea şi să regenteze - şi dacă nici nu mai are energie, nici nu găseşte ascultare, viermele se îngrădeşte cu armată şi poliţie şi face legi, în care fiece ins este socotit vinovat şi condamnabil înainte de-a fi început.
  Unde ai mai văzut dumneata, te întrebi, capetele acestea, afişate, întoarse către public ca din tren şi tramvai? Toate se
332
TUDOR ARGHEZI
uită exclusiv la dumneata, trecătorule. Unul strânge guriţa, altul îşi holbează ochii, mustaţa unuia spânzură ca la porumb, cravata altuia zboară. Uite o cărare, o chelie, o frunte de raţă, un maxilar de bour. Parcă le-ai mai văzut.
    Nu le-ai mai văzut, dar seamănă cu toate celelalte şi unele cu altele, aproape leit. Placa fotografică, zincul, tiparul, hârtia, degradează figurile, le topesc şi toţi viitorii dumitale miniştri, deputaţi, toţi bărbaţii de stat, par nişte fugari prin ceaţă, îndreptaţi către guvern. Un afiş electoral seamănă cu o fotografie de congres, cu un album colegial de-acum treizeci de ani, cu registrul de spărgători de la prefectură. Fotografia şi contimporaneitatea reduc varietatea la tip.
    Votaţi, cetăţeni, cu linia, votaţi cu semnul, votaţi cu gămălia şi cu paharul, semnele distinctive ale bărbaţilor voştri de stat, însă nu vă uitaţi la fotografie.
1928
             FIŞĂ DE CONSOLARE
   în dimineaţa în care „Biletele de Papagal" publicau un ultim apel către domnul ministru Răducanu, să soluţioneze favorabil cererea funcţionarilor de a lucra şapte ore ne-ntrerupt (de la opt dimineaţa la trei după-amiaz), Ministerul Muncii publică decizia prin care se da câştig de cauză domnilor bancheri.
   Funcţionarii n-au avut noroc, cu toată bunăvoinţa papagalilor diferit coloraţi din redacţia noastră.
   Dar, iubiţii mei prieteni din bănci, nu vă faceţi inimă rea. Dacă Ministerul Muncii a fost de data aceasta împotriva voastră, cu siguranţă că nevoile vieţii bancare cereau jertfirea voastră. E o jertfă numai de şapte luni, restul de cinci luni
PUBLICISTICĂ
 333
fîindu-vă acordate. Nevoile vieţii economice silesc mii şi mii de oameni, din tată în fiu, în suprema Anglie şi hipersuprema Americă, să muncească în galeriile otrăvite de gaze ale minelor de cărbuni, muncă silnică şi care nu e ispăşirea vreunei crime. Aceleaşi nevoi silesc alte mii de muncitori să plutească pe mări, echilibrând o biată coajă de nucă de câteva mii de tone în furtuni de mărimea unui continent, şi chiar culegătorului acestor rânduri, ca să le citiţi voi, i s-a dat poruncă să culeagă semnele de plumb până i s-or înroşi pleoapele, i s-or topi zgârciurile şi i-or cădea dinţii.
    Lăsaţi întâia voastră cerere, care vi se părea uşor de dobândit şi a fost atât de greu, greu până la înfrângere. Rămâneţi adunaţi în corpul vostru de breaslă şi aşteptaţi. Poate va veni, mai curând decât ne închipuim, o nouă poruncă, un nou ritm şi veţi izbuti pe lângă cele şapte ore de muncă la bancă, să puteţi dispune pentru încă o muncă şi de celelalte şapte ore care se risipesc între amiezi.
    Nu e bine, desigur, dar e mult mai bine acum decât era înainte de război, când funcţionarul de bancă era privit ca un sinecurist sau un privilegiat, când orele de muncă erau de când venea jupânul - şi jupânul venea de la şapte dimineaţa, odată cu ivirea precupeţilor în Obor, până când pleca jupânul — şi jupânul pleca uneori numai cu o oră înainte de miezul nopţii.
    Purcedeţi mai departe. Căci mai aveţi cereri de împlinit, care se găsesc înscrise, o parte, de pe acum în legile ţării. Societăţile anonime au obligaţia, de la un capital de câteva milioane în sus, să puie o parte din beneficiul lor net, pentru construcţii. Unde sunt vilele voastre? Unde e parcul funcţionarilor de bancă, al marilor bănci, Crisoveloni, Blanck, Banca Românească?... Aveţi dreptul să cereţi asigurări sociale — unde sunt spitalele şi azilurile voastre?...
    Domnul ministru Răducanu, inteligenţă superioară şi om de omenie, şi le-a amintit el însuşi la congresul vostru de luna trecută.
 334
TUDOR ARGHEZI
    Mai e nevoie să adaog că papagalul roşu e tot alături de voi? Că e în stare, dacă ar şti că vă poate fî de folos, să mobilizeze toţi papagalii din toate pădurile ecuatoriale?
1928
          BUNĂ DIMINEAŢA, COCO!
   Ai dormit bine, Coco? Bună dimineaţa! Ai observat un lucru, tu, că în aceeaşi zi poţi fi alternativ inteligent şi idiot? Fenomenul nu poate fi experimentat în singurătate şi tăcere; bune sau rele, gândurile curg uniform. Trebuie să stai cu cineva de vorbă, să te auzi grăind şi cugetând, ca să-ţi dai socoteala cât eşti de prost sau cât eşti de inteligent, rând pe rând şi câteodată deodată. „Adineaori, îţi zici, fusei mai inteligent. De ce am fost atât de prost acum o jumătate de ceas?
   Mi se păruse că am făcut o descoperire şi mi s-a părut că nu am greşit, după ce m-am verificat. Prostia sau inteligenţa noastră vin de la partener. Ţi-este interlocutorul prost: te prosteşti; este el inteligent: te deştepţi. Facultatea e un combustibil cu nevoie de tiraj: la un coş înalt, simţitoare, văpaia se ridică; la un horn chircit, jarul adoarme. S-a întâmplat să pornesc într-o direcţie cu un proiect studiat, stabilit, până-n amănuntele banale. Am dat la capătul drumului meu de un tâmpit: n-am putut îngâima două cuvinte. De câte ori am vorbit cu acelaşi prost, prostia mi-a fost aceeaşi.
   Aşa că sunt o mulţime de oameni cu care nu pot schimba niciodată zece cuvinte, de i-aş întâlni de o mie de ori într-un an. Pe când cu ceilalţi, care nu sunt prea numeroşi, am ce vorbi ore-ntregi, fără să se isprăvească, şi întodeauna nivelul e fix. Ceea ce face că mulţi idioţi au căpătat convingerea că sunt un idiot, - şi mi se pare că nu e în totul exact.
PUBLICISTICĂ
335
    Mă întâlnesc adeseori cu o categorie de prieteni, al cărora dialog stereotip sfârşeşte numaidecât. Facem acelaşi drum, de pildă în tren sau în tramvaie, şi suntem siliţi să ne recunoaştem. „Unde mă duc tot de ăsta dau", îmi zic când îl zăresc, şi el a surâs. „Ce mai faci? Cum merg treburile? Doamna sper că e sănătoasă. Tot aşa, desigur, toată familia": un tipic de intrare în materie şi de ieşire în acelaşi timp. Urmează câteva surâsuri, care seamănă cu ştergerea mâinilor pe un prosop, ori de câte ori te loveşti de el. Dacă prietenul, în tren, stă picior peste picior dinaintea dumitale, surâzi de câte ori te atinge, şi el surâde de câte ori îl atingi. De cele mai multe ori nici nu-1 atingi, nici nu te atinge, şi te fereşti să-ţi întâlneşti ochii cu ochii lui, de teamă că iarăşi surâde; ceea ce este perfect adevărat. Pe o distanţă de o sută douăzeci de kilomteri neantul surâsului mut devine insuportabil. Te vâri cu bărbia în piept şi te prefaci că dormi. „Să ştii, îţi zici, că ăla zâmbeşte." într-adevăr, ridici o jumătate de sprinceană şi-l găseşti surâzând.
    Când te scobori, discursul reîncepe animat... „Sărutări de mâini doamnei. Omagii domnului Dimitrescu. îmbrăţişează copiii («Defense de cracher») din partea mea. Noroc. Umblă sănătos". în sfârşit: „Dârste! două minute". Gata.
    „Ce ai, dragă?" te întreabă cineva, când ajungi. Câinii vin din fundul ogrăzii; te-au văzut şi te îmbrăţişează cu bunele lor labe noroioase. Ţi-ai regăsit inteligenţa. „Ce să am, dragă? O sută douăzeci de kilometri am stat faţă-n faţă cu un dobitoc, care mi-a surâs necontenit. Mă strecuram pe culoar, venea după mine: surâdea. Mă întorceam în compartiment: venea şi el: surâdea. Nu am avut curajul să mă arunc pe fereastră, ca să nu vă fac inimă rea."
    Ceea ce se petrece, dragă Coco, în vagon, la cafenea, pe stradă, se reproduce în proporţii fantastice pretutindeni. Crezi tu că un candidat la un examen nu suferă influenţa şi desca-pacitarea unui examinator imbecil? Crezi tu că un medic tâmpit nu-şi influenţează rău bolnavii? Crezi că un guvern care
336
TUDOR ARGHEZI
numără o serie de cretini, nu cretinizează statul şi Istoria? Ba da. O ţigare de un leu îmbâcseşte cu fum un apartament: un prost îngălează o adunare şi infectează o epocă. Activităţile lui toate au o înclinare de prostire, şi prind în orbita lor şi satelizează şi conrup inteligenţele precise.
1928
                   COCO FILOSOF
    Nu te-am întrebat niciodată, dragă Coco, de vreo cincizeci de ani, de când ne ciorovăim împreună, nu te-am întrebat niciodată, ce crezi tu despre suflet şi creier. Papagalii nu turbură tăcerea cu întrebări, cărora nu ştie să le răspundă, decât aceeaşi tăcere. Profesorii însă, a cărora grotescă meserie şi apoi însufleţire este să explice, s-au întrebat şi acum în urmă şi au răspuns într-o Academie, ce este sufletul şi cum lucrează, închipuieşte-ţi, Coco, că în loc să plângă şi să rămâie mută,
o mamă ar explica lângă mormânt, unui auditor de cimitir, cum i-a murit copilul.
    Sunt câteva linişti în lume care nu trebuiesc violentate. în parcul închis, unde se aude numai şoapta murmurată a unei fântâni ţâşnitoare către stele, omul păşeşte încet cu tălpi de benedictin. A juca pe inteligentul şi pe comentatorul printre jetouri şi statui albe face amărăciune. Totuşi se mai vorbeşte în cămara nopţii şi se ţin conferinţe, Coco. Mă rog, am tras cu urechea.
    Ai auzit ce ţi-a spus, că omul gândeşte cu creierul şi că mintea noastră stă în creier, ca un paznic zidit într-o turlă? Acolo e clopotul nostru, în bolta de sus. Iar creierul nostru are diviziuni şi subdiviziuni, care corespund fiecare în parte nu
PUBLICISTICĂ
 33 7
numai liberului zbeg al unui organ şi mişcărilor de vasalitate ale altora, dar şi unei puteri deosebite a inteligenţei. Facultăţile trebuiesc căutate după ureche şi dedesubtul pieptănăturii, nu la subsuoară, nici în genunchi, nici la călcâi. Ca un piano sferic craniul are o claviatură de jur-împrejur care, când apeşi conform octavelor din teorie, solfegiază de preferinţă o compoziţie cutare. Un cucui aparţine filosofîei, o gaură literaturii, ştiinţele matematice se vădesc într-un muşuroi. S-a stabilit o hartă detaliată a imensului hectar necunoscut care se cheamă creier.
    Sunt tare necăjit, Coco, că mai pot să fie discutate aceste definitive deziluzii şi melancolii. Ele fac parte dintr-un catechism juvenil, a căruia tinereţe s-a macerat în abnegaţii delicate. Ne învăţaserăm să facem abstracţie de lucrurile esenţiale, de când tobele ştiinţifice, încăpute pe mâini gingaşe, au isprăvit să bată-n golul din lăuntru şi să facă muzică din absenţe. Tot ce ne rămâne, după ce magnetismul a intrat în becul electric şi în lampa de radio, este să aprindem lumina, învârtind un întrerupător şi să răsfoim, pornind către Crăciun, cărţile vechi, scrise la opaiţ. în veacul gândirii, de la feştila de seu până la curentul trifazic nu a trecut mai mult ca două ore şi încă, prin întuneric, când ne culcăm pe pământ, ne alăturăm de capul vecinului nostru de-acum patru mii de ani. Răsărind printre piramide, soarele ne trimite şi azi, nemişcată, umbra vârfurilor triunghiulare.
    Ridicat în catedră şi în redingotă, cu gulerul luciu şi cu rozet la butonieră, savantul, chemat să născocească o nouă aspirină şi un alt piramidon, pentru beteşuguri certe, dă o reprezentaţie din minte şi manipulează incertul. Un dop inventat la timp, ca să înlocuiască pluta, devenită rară şi scumpă, sau un cauciuc sintetic ne-ar permite să destupăm o sticlă mai mult în cinstea lui Don Quichotte şi să ne mişcăm cu o elasticitate mai ieftină între punctele de contradicţie şi de
 338
TUDOR ARGHEZI
antagonism ale planetei noastre, schimbată în fabrică de cărţi. Savantul ne invită la libaţiuni cerebrale şi la călătorii prin pustietăţile fără poteci, în care drumurile se mişcă şi se schimbă ca nişte aţe încurcate.
     Poţi să nu te superi, Coco, când îţi mai spune şi azi învăţatul că însuşirea imaterială a gândirii este funcţiunea unei substanţe materiale? Creierul gândeşte după cum se deschide degetul sau mestecă maxilarul? Organele au funcţii limitate la conturele lor, nu este cugetarea o funcţiune care le depăşeşte şi le contrazice? In materialitatea ei nu e de ordinul nici unui organ. Gândirea nu e nici flegmă, nici scuipat, nici sânge, nici puroi. Ea e altceva decât tot ce este şi nu se aseamănă cu nimic.
     Noi ne-am canonit şi noi, nu este aşa, Coco? să înţelegem ceea ce nu înţelegem defel şi fiindcă nu credem nici în judecata dascălilor noştri şi fiindcă nu putem vedea nimic, am închis puţin ochii şi am adormit pe pământul fără suvenire şi fără cugetare - şi sculându-ne de jos, din dreptul mării fără ţărmuri, am luat o caterincă mică şi ne-am apucat să cântăm pentru alţii... Nimeni nu ştie câte năzuinţe rupte şi câte dureri surâzătoare cântă cu voci de lemn din cutia flaşnetei...
1928
                      NU ESTE VOIE
    Dargă Coco, noi trebuie să ne tragem dintr-un lung convoi de robi în timp. Nu-mi explic într-altfel, decât printr-o sclavie milenară, sentimentele care apar din întunericul meu, stoluri. Cineva îmi spune brusc „Nu e voie!" tocmai atunci când mă pregătesc să mă bucur - şi ascult! Cu vremea am aflat o cantitate de plăceri interzise şi m-am obişnuit cu suferinţa că
PUBLICISTICĂ
339
nu e voie nimic. Am ascultat porunca dar m-am ascuns mereu într-o ipoteză: nu e voie, bine, stăpânirea mea începe acolo unde a celorlalţi se sfârşeşte. Şi, treptat, ferindu-mă de bunătăţile ţărânii m-am apropiat, fără să vreau, de o zare care seamănă cu cerul şi de un tovarăş care seamănă cu Dumnezeu. Bine, nu e voie: la urma urmei, am bucuriile mele.
    în fiinţa mea de pământ au intrat câte puţin ceara azurului şi icoanele de argint ale apelor şi nu mai seamăn nici cu ceilalţi, nici cu mine. Poetul şi apostolul au dreptate: lucrurile se înţeleg pe marginile cuvintelor şi cuvintele nu sunt de ajuns ca să înţelegi: e nevoie de har. Aci niciodată vocea nu s-a sculat de pe salteaua ei ca să mă oprească: aci e voie şi aci mă simt în casa mea, în casa codrilor, a fântânilor şi a vulturului negru.
    Beat de voie bună şi cu paharul ridicat, m-am oprit în mijlocul dănţuirii, am căzut pe gânduri şi am aruncat cupa de cristal de părete. De ce nu mai joci? m-a întrebat cobzarul. Nu e voie, i-am răspuns. A râs cobzarul şi râsul s-a dus învâr-tindu-se în vârtejul horei, din gură frumoasă în gură frumoasă. Mai târziu a venit la mine un moşneag trist şi m-a întrebat: ai spus ceva, că nu e voie - şi am aflat în capul pădurii şi am venit să-ţi spui că ai dreptate: nu este voie. Şi a mai venit un flăcău cu sprincenile îmbinate şi tot aşa mi-a spus.
    Dar mă răzvrătesc. Cum să fie voie pentru toată lumea şi numai pentru mine să nu fie! Este voie! am strigat, uite că este voie — şi cu pieptul scos înainte, ca o platoşă ameninţătoare şi cu o spadă lucie în pumn, am pornit înainte, către ceruri. Şi de colea, din sulfină a ieşit un greiere şi a zis: nu e voie. Şi de dincoace, din păpădie, a ieşit o veveriţă roşie şi mi-a spus: nu e voie. Şi a trecut peste mine şi o pitulice şi tot aşa spunea zburând: nu este voie. într-adevăr, nu era voie şi pieptul mi
340
TUDOR ARGHEZI
s-a încovoiat şi am pierdut scânteia lungă a spadei din cotor. Răzvrătirea mea era răzvrătire de rob.
    Dacă n-aş fi fost neam îndătinat de robi nu m-aş mulţumi să fac bine mereu şi să mă mulţumesc pentru mine cu greutăţile, cu corvezile iubirii, cu aratul din şira spinării a bucuriei altora; n-aş zice în fiecare ceas, lasă, eu pot să mai aştept; nu e nimic, ei să fie veseli şi fericiţi. Am un dar de a cădea în genunchi şi de a mă duce vreme lungă pe genunchi, cu bunăvoinţa în spinare, de robitor. Unde se strânge iaz mai adânc, tocmai acolo iau oamenii şi-i trec pe uscat. Sunt carişl tuturor, sunt barca tuturora, sunt hambarul tuturora şi mie, pentru mine, nu-mi rămâne nimic. De ce să-mi rămâie? Lasă, aşteaptă. Veniţi câini bătuţi, flămânzi şi bolnavi, voi care nu aveţi nimic în tot întinsul cuprins între stele, veniţi şi culcaţi-vă în mine: lăsaţi-mi mie râia şi bubele voastre, lasă, eu pot să aştept. Câtă-mi va mai fi aşteptarea mea veşnică de clopotniţă singuratică pe un pisc? Bun e Dumnezeu! Lasă, aşteaptă.
    Şi când nici nu caut, nici nu mă bucur, nici nu surâd; atunci când sunt cu totul singur în viaţa ce-a fost şi în viaţa ce-are să vie, şi aş vrea, în puterea nopţii, să mă lenevesc puţin, întins între zodii şi mângâind capricornul. Mi-e frică. Nu ştiu de ce mi-e frică. Nu e voie. Nu e voie să te răsfeţi. Şi pentru că nu e voie nici să dorm, ca nu cumva să visez frumos, muncesc. Sunt un rob: trebuie să muncesc. Şi muncesc cu toate vitele sufletului meu, înjugate la întuneric. Şi mă izbăvesc. Nu mai mi-e teamă de nimic, din mormântul ostenelii mele îngropat în bulgări de piatră mă ridic. Ce bine a fost! Şi, deodată, lumea care mă stăpâneşte, lumea cu voie, mi se arată ca o gândăcărie măruntă cât meiul şi grisul, adunată pe un coltuc de pâine cu unt. Lasă, nu e nimic, aşteaptă...
 1928 1
PUBLICISTICĂ
 341
            EUROPA INSTANTANEE
   I     s-a întâmplat unui ziar nefericirea s-o ia înaintea timpului, din spaima de a nu rămâne în urma lui, anunţând printr-o ediţie specială moartea regelui Angliei. După cincisprezece minute a sosit de la Londra o telegramă prin radio, că regele era atât de viu încât ar fi putut citi el însuşi ediţia specială a ziarului românesc care-i anunţa decesul.
   Europa instantanee s-a impus. Noua ediţie specială de dezminţire — împărţită gratuit unor cititori care nu citiseră ediţia eronată - a fost amenda grea pe care ziarul românesc a plătit-o spaţiului ultragiat.
   Anecdota, precum se vede, e mică, dar învăţămintele sunt mari.
   „Independenţele“ apun. Naţionalităţile intră în configuraţia mozaicului european, cu o iuţeală vertiginoasă. Unii din noi încă n-au avut vreme să-şi lepede iţarii sau să-şi puie gulerul la nuditatea în care suntem surprinşi. Mentalităţile nu se mai schimbă de la generaţie la generaţie, ci în construcţia aceluiaşi individ, a cărui pastă dacă nu devine flexibilă şi a cărui inteligenţă fulgerătoare constituie elemente de comedie bufă pentru tot continentul.
   Din clipa în care spaţiul a dispărut, mistuind în neantul lui o bună parte din timp condensat în viteză, ce valoare mai au socotelile şi interesele noastre locale?...
   Un director de ziar din Bucureşti e rectificat de un medic din Londra, în chiar clipa - cincisprezece minute nici nu mai e timp, ci inhibiţie - în care a spus minciuna sau nerozia. Iar administraţia din spatele directorului plăteşte aberaţia de o secundă cu vreo câteva sute de mii de lei.
   Transpuneţi fenomenul într-un domeniu mai agreabil sau mai productiv.
342
TUDOR ARGHEZI
    Toate artele şi toate bursele se-ntâlnesc într-un cerc al cărui diametru e o jumătate de secundă.
    Şi, cu toate acestea, până ieri un prim-ministru credea că păzeşte naivitatea ţării cu o armată de vameşi - şi Europa venea prin văzduh - iar o întreagă generaţie, de proşti sau de şarlatani elaborau o metafizică a trecutului şi a mersului pe loc, pentru crearea unei aristocraţii valabile numai prin existenţa a optsprezece milioane de analfabeţi.
    în Europa instantanee, Buftea dispare, indubitabil, cu toată împotrivirea şi disperarea bufţii din Bucureşti.
1928
  RĂSPUNS LA O SCRISOARE PUBLICATĂ
    Citesc în revista „Unu“ {noaptea), care apare la Dorohoi, o scrisoare a dumitale, dragă domnule Fundoianu, o scrisoare trimisă mie, trimisă mie din Paris, trimisă din Paris în aprilie şi, pe cât se vede, pierdută.
    Aş vrea să fie adevărat că mi-ai scris, chiar cu preţul de a se fi pierdut scrisoarea dumitale: ar însemna că ţi-ai adus aminte de mine într-o zi de primăvară, privind probabil, de dincoacea Senei, linia cheiului zidit cu expresii de arhitectură elastică, începând de la Palatul de Justiţie. E o coincidenţă agreabilă de suflet, de loc şi de anotimp. Dar ţi-aş mărturisi ruşinat că am uitat încotro curge unda de lut a fluviului parizian: în sus sau în jos?... Sunt vreo douăzeci de ani de când n-am mai trecut pe-acolo - şi pe-atunci nu eram „admirat", cum spui, ca să mă faci gelos sau să-mi sugerezi satisfacţia de autobuz, că acest lucru ar însemna o pensiune meritată.
    Dar aş vrea să nu fie adevărat că mi-ai trimis o scrisoare, ca să nu mă faci să cred că mai păstrezi în decembrie o scrisoare
PUBLICISTICĂ
343
trimisă în april. Pentru că nu mă ador câtuşi de puţin şi adeseori îmi trag şi câte o păreche de palme în faţa oglinzii, în care mă surprind insistând cu briciul pe câte un cotor de barbă rebel — e un exerciţiu sportiv — admit cu oarecare greutate ca oamenii de litere să se iubească într-atât încât să facă scrisori de amator, cu copie sau concept, şi să le păstreze.
    Recunoaşte că nu mi-ai scris. Dacă mi-ai Fi scris, după câţiva ani de tăceri pariziene, desigur că-mi trimiteai scrisoarea dumitale recomandată, scrisoarea nu s-ar fi pierdut, şi nu mă sileai, cum făcuşi, să-ţi confecţionez un comentariu public în loc de o scrisoare strict particulară: trebuie să mă folosesc de cadrul cabotin pe care mi-1 oferi. Tot aşa, nu mi-ai trimis nici volumul dumitale în franţuzeşte, de „cine-poeme", căci nici el nu mi-a parvenit.
    Dacă vreai să scrii la „Bilete de Papagal", nimic nu te oprea să-mi trimiţi manuscrisele dumitale de-a dreptul, fără „cuvânt înainte". în oraşul meu, mai puţin vijelios decât Parisul, sluga dumitale nu izbuteşte nici să doarmă în fiecare noapte, cele două, trei ore pe care le culcă din când în când: ai dumneata vreme, la Paris, unde nu-mi închipui că-ţi câştigi desertul cu prea multă înlesnire, ai dumneata răgaz a broda diviziuni, subdiviziuni şi procedee? în ce mă priveşte, le-am eliminat ca pe nişte coji prea tari pentru măselele rapide.
    Dacă vreai să scrii despre domnul Voronca, nu era nevoie de o condiţionare mai specială decât pentru orice alt subiect. Cu chiu cu vai, mi-am stabilit un singur criteriu literar: să-mi placă ceea ce primesc şi public, indiferent de accesorii, pe care civilizaţia este timpul să ne fi deprins să le lăsăm în seama autorului, liber să se rostească şi obligat să se formuleze cu vocabulele şi superstiţiile lui. Este adevărat că public şi manuscrise pe care le detest: vezi manuscrisele mele. Nu am ce face, respect criteriul altora, care cu neroziile mele s-au împăcat.
344
TUDOR ARGHEZI
Cu două degete bine strânse, duci de un singur fir de păr din ceafă, alergând cu el, chiar pe jaguar, de-a curmezişul pustietăţii.
    în ceea ce priveşte pe poetul dumitale, îmi dai prilejul foarte tardiv să-i mulţumesc pentru nişte plachete de mare lux, pe care mi le-a trimis fără să-şi dea adresa şi pe care, într-adevăr, le-am primit. Poezia acestui tânăr, închipuindu-mi că e tânăr, nu a putut afla în mine o rezonanţă şi o adiacentă; ceea ce nu însemnează că nu poate să fie în rezonanţele ei. Cred că dacă aş înota până la o planetă aparent vecină şi aş striga în aerul ei cuvinte din aerul nostru, nu m-ar auzi nimeni. Văzduhurile variază. însă sunt deprins să aştept: sau ca ecoul să-şi modifice capacitatea, sau ca trâmbiţa să-şi strămute accentul. Când ţi-aş spune că şi pe sinemi patruzeci de ani m-am tot aşteptat, n-o să ţi se pară anormal că o colaborare cu timpul şi rezistenţa face parte din regulile morale.
    Dacă scrisoarea dumitale e un început de gâlceavă, o primesc şi aşa. Găsesc în ea ţăndări, ca pe o hârtie în care un şlefuitor de supape a pisat geam, poate temperamentale. Poate că pentru a elucida niscaiva probleme literare, ai avea nevoie de o şedinţă publică. Nu mă dau îndărăt de la prozaic. Sunt însă dezgustat de consistenţa puhavă şi de conturele fugitive ale confraţilor care au ţinut să încrucişeze cu mine un obiect ascuţit şi să-mi verse maţele cu un vârf de umbrelă, furată pe timp de ploaie, din vechiturile mele. Mi s-a întâmplat nu numai o dată ca unui frate supărător de admirativ în ceea ce mă priveşte şi neplătit cu reciproca, din pricină că, mocofan^ nu posed la maximum facultatea admiraţiunii, să mă pomenesc înjurat uneori subt aceeaşi iscălitură care mă exaltase. N-aş putea să afirm că înjurătura mă scoate din fire şi că nu m-aş pricepe întrucâtva să înjur şi eu: nu. Dar nu-mi plac injuriile fără artă, deplasarea chestiunii şi neputinţa de-a sta pe teren -şi-mi displac, cu toate că-i înţeleg, confraţii tâmpiţi, tâmpiţi
PUBLICISTICĂ
345
cu morgă, tâmpiţi cu considerente, tâmpiţi cu lectură şi tâmpiţi cu cursivitate.
    Dorind ca mica mea epistolă să te găsească în momentele cele mai fericite ale vieţii, te rog mai scrie-mi, de preferinţă în manuscript. Şi nu te supăra că, necunoscându-ţi clar intenţiile, mi-am aşezat datele răspunsului aşa ca, ori pe unde ai intra înflăcărat, să sune la pompa de apă. Dacă scrisoarea dumitale porneşte din camaraderie şi simplicităţi, ai aci şi camaraderia şi simplicitatea mea şi o mână groasă de om cumsecade.
    Bucureşti
    Prima zi cu zăpadă 1928
       POSTUL DE RADIODIFUZIUNE BUCUREŞTI
   Cineva citeşte într-o cabină cu păreţii de catifea, dinaintea unei tabacheri de mătase. Dacă l-ai fi văzut acum câţiva ani, gesticulând cu convingere şi emoţie, în aceeaşi cameră şi dinaintea aceleiaşi cutii, pe care poţi s-o iei în buzunar, ai fi crezut că te uiţi pe fereastra unui nebun.
   E singur, pe scaun, la masă: o masă pentru pudriere şi cosmeticuri. E singur cu paharul cu apă şi manuscrisul. A intrat acolo, în camera de execuţie, şi s-a închis o uşă de cavou peste viaţa lui. A fost anunţat. Trebuie să înceapă. Cui anunţat?... Lămpile se sting, un semnal electric se aprinde şi se stinge, o singură lampă crepusculează palid manuscrisul. Patru păreţi, nimic mai mult, şi un individ. Şi o tăcere aristocratică, de morminte de regi. Aştepţi steaua călăuză şi trei magi din răsărit. Trece vremea, secunda e lungă, trebuie să începi. Ai vrea să
346
TUDOR ARGHEZI
fugi, ca un fum, cauţi un coş, un ventilator. Stăi pe loc. S-a isprăvit. Ai început: „Doamnelor, domnilor".
    Doamnele nu-s nicăieri, domnii nicăieri. Sunt, sunt, fii fără grijă. Uită-te la cutia microfonului, pastile de oameni, oameni atomi şi electroni: e plină cutia. Citeşte mai clar şi bagă de seamă: te sugrumi. O picătură de apă. Răţuşca gâtlejului a bălăcit puţin şi s-a înviorat. A scăpat un punct nepunctat. S-a scămoşat un final de idee. N-ai ce face: continuă şi isprăveşte.
    De jur-împrejurul tabacherii, pe o suprafaţă rotundă de două sute de kilometri, în sute şi mii de case, stă pe masa familiei câte o cutie mai mare, câte o ladă cu jucării de aţă şi sârmă, şi cu lămpi. S-a învârtit un lucru negru, ca un dop, şi vocea ta sugrumată şi manuscrisul tău citit au intrat în casele ascultătorilor, pe o pâlnie goală. Sunt doamnele şi domnii invizibili: vorbeşti cu ei. Măcar o bucurie: cititorul nu aude dhe-1 face dobitoc. Te opreşti: nici o observaţie. Bei apă: nu da nimeni din picioare. îşi schimbă auditorul scaunul: nu-1 auzi.
    Cutia minusculă e postul de emisiune. Lada cu lămpi e un post de recepţie. Tu vorbeşti, el te aude, aşa, anapoda, din aer. Fenomenul e radiofonia. Altădată mai puteai să spui: „te sărut*, „te îmbrăţişez"; azi îi trimiţi o rază. Acest miez mic pascalian, cu ccntrul pretutindeni şi cu circonferinţa nicăieri a răsturnat totul, şi de-acum încolo s-a pus să mănânce şi să digere. Totul merge la canal: prostia, trufia, timpul, spaţiul: la revedere. Molia electrică s-a încuibat în scumpele blănuri vechi şi le toacă.
    Postul de emisiune din Bucureşti e o succesiune de saloane ale tăcerii profunde, capitonată cu velură. Studioul rezervat orchestrei e ca o catedrală a unei învieri. Instrumente de nichel şi argint, ochi de metal, urechi cu voltaj, difuzoare, constelează firmamentul verde, în zările lui scoborâte. Cabinele sunt pentru cititori. Biurouri clare, ozon moral: o sănătate
PUBLICISTICĂ
347
integrală se manifestează în acest hotel al tuturor intenţiilor, nădejdilor şi actelor reunite. Directorul acestui început de epocă e domnul inginer Cârnu Munteanu, cu o figură de Jules Laforgue. Şi precursorii epocii sunt alţi doi ingineri, domnii Marcu şi Lupaş, care au trăit epoca eroică a luptei şi a izbânzii cu orice preţ.
    Iată o universitate care începe frumos, civilizat, conceput. Ştii tu, Coco, că Postul de difuziune din Bucureşti poate să realizeze imensul vârtej de inteligenţă, cultură şi sinceritate de care s-au ţinut atent deoparte, Academia, Şcolile, Ministerele, Instituţiile, Organizaţiile şi toate mişcările şi nemişcările de azi, de ieri, de alaltăieri şi de todeauna? Ştii tu că el poate concentra şi lărgi veacurile, aşa după cum strânge şi aruncă momentul şi întinderea? Bagă de seamă, Coco; mi se pare că, de voie de nevoie, călcăm în ţară nouă, pe timpuri noi, şi că acum cade şi se sfărâmă scrumul care a împiedicat vatra să ardă.
1928
        DE VORBĂ CU APARATUL MEU
    Cerând un articol pentru revistă, simpatica direcţiune introduce bunul obicei să indice şi titlul, vreau să zic subiectul articolului cerut. Această colaborare binevoită scuteşte pe colaboratori să iasă din cercul de preocupări al unui număr dat din revistă şi-i disciplinează. Perfect! Să stăm puţin de vorbă cu aparatul nostru. Să încercăm.
    Pentru întâia oară ne permitem să abordăm aparatul cu această intenţie. Până astăzi ne mărgineam să-l ascultăm chitic, de teamă să nu-1... deranjăm. Susceptibilităţile unui aparat de radio sunt infinite, fanteziile neprevăzute, strechea lui se iveşte
348
TUDOR ARGHEZI
subit. Te-am supărat cu ceva, domnule aparat? Tace. Nu vrei să cânţi puţin? Fluieră. Poate vrei să te odihneşti? Urlă. Să-l lăsăm zece minute în pauză. E nărăvaş. Ţi-am mai spus: când mă voi necăji într-o seară bine, îl apuc de condensator şi dau cu el de păreţi.
    Cine a făcut spiritism şi încă nu s-a aventurat special în lumea undelor lungi, mijlocii şi scurte, va înţelege starea sufletească a unui nefericit amator de radiofonie. Ai chemat spiritul lui Victor Hugo: asistenţa îl aşteaptă, Victor Hugo ai binevoit să soseşti? A sosit, şopteşte un domn care aude un zgomot neaşteptat. Nu a sosit, răspunde o doamnă: mi-a căzut mie ceva. Crezând că poetul apare în uniformă de ofiţeri de dragoni, doamna îşi scosese din poşetă butonul de pomadă şi îşi neteza pe întuneric buzele cu roşu. Un vecin s-a mişcat, doamna s-a speriat şi creionul de alifie a scăpat pe parchet. Pe de altă parte, la toate întrebările, spiritul lui Victor Hugo e absent sau contradictoriu şi mâna mediului aleargă ridicul pe caietul de înregistrat poruncile şi impresiile spiritelor superioare.
    în aparat intră câteodată câte un duh necurat. Condensatorul până la douăzeci şi cinci zbiară, la treizeci face prrrr, la treizeci şi cinci ozpf, fpzv, pvfz! Ne apropiem de Viena, chiu! Suntem la Viena: vaaai! Pesta răspunde: târrrâş, grăpişş. Diavolul nu poate fi eliminat, decât închizând aparatul şi suprimând contactele. Amatorul, de obicei civilizat şi atent, izbucneşte în injurii de căruţaş.
    Capriciile aparatului Satanei se manifestează în special la o dată solemnă, atunci când amatorul de radio îşi invită prietenii ca să asculte o minune de aparat cu douăzeci şi trei de lămpi, primit din Haxhaven, pe preţul derizoriu de o sută treizeci şi cinci mii de lei, fără accesorii. Invitaţii sosesc entuziaşti şi, după trei ore de încercări, amfitrionul renunţă, înfăţişându-se invitaţilor cu două urechi mari negre rotunde,
PUBLICISTICĂ
 349
de la casca de cercetat aerul şi explicându-le că trebuie să se fi întâmplat ceva anormal în atmosferă, de felul golurilor din aviaţie. Casca, vârâtă în părul ciufulit al amatorului sau încinsă pe chelia lui totală, ca un dublu bandaj de hernie, pare bizar aplicată la nişte organe atât de depărtate de ombilic.
    —     Să mă iertaţi, dragii mei, lămureşte amatorul scepticismul enervant al invitaţilor, rândul viitor veţi vedea că am pus mâna pe un aparat fără păreche.
    Şi de la muzica mută, invitaţii trec la pocher şi şah.
    Acum, cu toată bunăvoinţa de a sta de vorbă cu aparatul meu, este imposibil. Acumulatorul este trimis la încărcat şi aştept din Danemarca o baterie nouă, care trebuie să sosească peste două, trei, patru, cinci săptămâni negreşit, sau care, după asigurările furnizorului, trebuie să fie în vamă.
    Până voi putea să stau de vorbă cu aparatul meu, m-am resemnat să mă distrez în orele concertelor europene, cu o gimnastică artistică, pe care v-o recomand şi dumneavoastră.
    închizi pumnii şi scoţi degetele arătătoare afară, ca nişte coarne.
    Pui vârful degetelor (vârf în vârf), le depărtezi puţin şi le învârteşti unul în dreptul celuilalt şi din când în când, la câte două minute, le apropii brusc şi reîncepi. E o senzaţie delicată, de mare artă, pe care îmi veţi permite s-o analizez într-un număr viitor. Până atunci poate că primesc şi anodicul din Danemarca.
1928
           MORBUL MOLECULAR
   Putem vorbi, dragă Coco, ca nişte camarazi experimentaţi. Orgoliile au trecut, naivităţile au fost digerate. Şi tu şi eu ne-am
350
TUDOR ARGHEZI
consumat bomboanele minuscule, în care un cofetar iluzionist încorporase gusturi dulci şi gusturile amare, variate cu zahăr şi parfume. Aveai o cutie în podul palmei, pe care o ţineai secretă, şi aveam o cutie secretă şi eu, plină cu nişte cofeturi colorate, ca de sticlă aromatică, mărunte şi concentrate ca nişte alice. într-o noapte de bal şi într-o duminică sfântă, câte una, le-am topit pe limbă, pe toate. Cuvintele noastre, simţite şi cu o unealtă precisă ca mirosul, au avut însufleţiri adevărate, de zmeură, de liliac, de micşunele şi de izmă, şi sentimentele participau activ la gama de miresme. Cutiile sunt goale. Le-am aruncat în acelaşi timp amândoi, pe două ferestre, din dosul sălii cu muzică, luminată a giomo şi, căzând, în aer s-au ciocnit ca nişte ghioci cu capac.
    Erau bomboanele atât de tari pe cât credeam, atât de izbutite şi de concentrate, încât să schimbe tot văzduhul dimprejurul nostru şi să ne facă să credem că trecem printre stele şi flori? Nu, Coco. Ne-am fabricat un vis, şi visurile, de o natură cu norii şi cu principiile, se transformă pe fiece secundă şi se destramă. Gustul dulce a lăsat în urmă ceva de mătrăgună, şi drojdiile parfumelor au fost surprinzător de puturoase. Noi gustam sintetic câte o moleculă din putregaiul pe care ne-am ferit cu groază să-l consumăm de-a dreptul, minţiţi de câte o esenţă. Drept vorbind, s-ar putea să nu persiste în stare eterică, în suavitatea ţelinei şi în delicateţea pepenului galben, amintirea bălegarului din care, cu meşteşugul grădinarului, fructele au ieşit?
    După reprezintaţie şi după bal, armele noastre, cu care sincerităţile ni s-au mascat, deghizate în fiinţe mai lungi şi în aparenţe mai grandioase decât ale noastre, stau spânzurate-n cui. Tu erai un viteaz întreg, de care s-au înfiorat, în timpul jocului din prejurul viorilor suspinate, toţi participanţii. Am căutat cu toţii să dăm, într-un aspect, o imagine a realităţilor viitoare, din visul nostru neîmplinit. Unii am sosit în bal călări,
PUBLICISTICĂ
351
şi alţii în rotogoale de zbor. Eram serioşi: am fost aplaudaţi pentru ţinuta noastră, ca nişte actori - şi vexaţi. Şi, suferind,, ne-am făcut o închipuire. Am fi zărit, pe întuneric, întorcân-du-se prin pustietatea unui câmp de bătălie, rămăşiţele unei oştiri victorioase, triste, flămânde, însetoşate, cu sânge la grumaz, cu sânge subsuoară, cu sânge în gură şi-n încălţăminte-şi din şanţuri şi din nămoluri sculându-se morţii în picioare» bătând din palme, râzând în hohote şi bisând.
    Bomboanele sunt amare, Coco. Şi armele sunt de mucava. Şi caii erau de paie. Şi aripile fuseseră croite din hârtie de ziar. Ninsoarea era de confetti. Fulgerele veneau din fundul cortinei. Idealul depăşea numai în reverie materialele stricate ce se găseau pe loc. Noi am importat numai schema şi desenul, care vin uşor în plicuri pecetluite. Când le-am desfăcut şi le-am întins pe pământ, ca să le clădim, le-am umplut cu ce-am avut şi, iată, balonul s-a ridicat în bolta cerului, întâi ca o imensă cupolă, şi când s-a desluşit în splendoarea unui contur integral, s-a dezumflat înainte de-a intra duhul înălţător în interior.
    împărat melancolic, tu te plimbi prin odaia noastră, în târligi. Dai din colţ în colţ, în cămaşa de noapte. Credeam noi că bătăturile dispar într-o încălţăminte de lac? Că picioarele strâmbe din şale, din genunchi şi din glezne, se rectifică într-o togă, şi că spinarea, încovoiată veacuri, se confundă cu verticala ideală, sugând o bomboană? Am venit cu frumuseţi, însă închipuite: nu era mai bine să facem cu ele literatură şi să nu le răzimăm de viaţă?
    Ai văzut că balul şi sărbătoarea le-am întins în afară de sala centrală a spectacolelor noastre. Am comandat câteva milioane de lănci, de platoşe şi coifuri, şi când am strigat o dată: „Drepţi!" este adevărat că frontul întreg a sunat, şi în zgomotul scuturilor metalic s-a auzit şi nota cutiei cu bomboane, din buzunarul pantalonului, lovită cu latul mâinilor pe vipuşcă.
352
TUDOR ARGHEZI
Dar eroii noştri, după comanda de repaos, s-au deosebit în grupuri şi cercuri şi au jucat rişca, zvârlind un gologan în sus, cu unghia degetului mare, scăpată pe laturea vârfului arătător, şi lăsându-1 să cadă pe praf: Sici ori bei? Şi mai târziu i-am surprins pe unii cu mâinile în buzunarele altora, strecurând în afară, cu dibăcie, lungimea unei batiste cu nodul în colţ. Şi între ei, unii îşi vindeau coifurile, alţii suliţele şi pieptarele poleite cu argint...
    Idealurile noastre au avut un defect, Coco. Noi ne-am înfăţişat viaţa în forme şi în atitudini, construită în catapetesme şi monumente - şi am uitat molecula, morbul mic, viermele nevăzut. El a ros, el a stricat, el a măcinat. El bate în inima noastră, el era bomboanele noastre. Ce faci Coco, cu el?
1928
            DOMNUL MEHEDINŢI ŞI LUMEA VIZIBILĂ
   Pentru că, oricât de mică, foiţa noastră este cotidiană, şi oricât de voit inactuală, într-un punct atinge o actualitate, un gen de actualitate, pe jumătate azi şi pe jumătate mâine sau ieri, ne intră oarecum în intenţie şi în mijloace, dacă nu chiar în competinţa totală, înregistrarea analitică a faptelor de ieri ivite azi cu tendinţe de mâine, între marginile vieţii şi literaturii.
   Acest preambul scurt ni-1 solicită aşa, pe scurt, un articol de direcţii morale apărut în ziarul „Universul", singurul organ în care, în momentele grele ale naţiunii şi statului, consimte să-şi lepede, din când în când, câteva raze din nimbu-i, un elev politic al domnului Stelian Popescu, domnul Simian
PUBLICISTICĂ
 353
Mehedinţi, profesor, geolog şi biciuitor al vremilor de faţă. Domnul Mehedinţi era autorul unui pamflet, pe timpurile când pamfletul împrumuta, de la volumul compact al bugetului anual, un caracter de viguroasă perenitate şi încă nu se strecurase în literatura românească, al unui pamflet intitulat Popeştii Partidului Liberal.
    Domnul Stelian Popescu nu face parte din aceşti Popeşti, întrucât — ă tout seigneur tout honneur - a fost numai un colaborator, cu merite vaste, incontestabil, însă numai un colaborator. însuşi domnul Mehedinţi a fost, ni se pare, un Popescu, înainte de-a fi luat numele unui judeţ, după exemplul lui Anatole France, care şi-a însuşit numele ţării lui întregi; însă un Popescu excepţional, din acei Popeşti, cu dreptul de a trece din sferă în nomenclaturile geografiei.
    Domnul Mehedinţi are specialitatea de-a ataca exclusiv problemele înalte şi de a nu se amesteca în tribulaţiunile secolului decât atunci când a găsit în dosarul abstract o chichiţă şi trei cuvinte ce i se par noi şi pe care le topeşte (era să facem o prostie şi un calambur şi era să zicem: le popeşte) într-un articol cu titlu de arc de triumf sau de cimitir. Articolul domniei sale se cheamă cam lung, dar se cheamă Cum va fi ziua de mâine? Scris azi şi gândit în eternitate, el bombardează viitorul, participând de la mai multe timpuri deodată, ca un timp gramatical grecesc şi ca zodiacul.
    Afară de atitudinile domniei sale de profet inofensiv cu prezentul şi eliptic cu oamenii lui reprezentativi, cu care anume este elegant şi stilistic să nu ne războim, ca nu cumva să-i provocăm la o polemică precisă cu primejdii, domnul Mehedinţi e autorul unui manual de geografie, opera domniei sale definitivă şi lapidară. Ea îi produce anual, ca să-i păstreze intactă cugetarea şi personalitatea, din vânzarea în şcolile secundare, atât cât nu au rentat poeziile lui Eminescu tuturor editorilor lui de până azi, plus Creangă şi Caragiale... Ceea
 354
TUDOR ARGHEZI
ce însemnează că, deşi infect, prezentul care ne prepară un viitor detestabil, e destul de darnic cu marele îngreţoşat naţional, într-un timp când munca intelectuală intensă şi continuă şi anemiantă, abia răsplăteşte pe un muncitor, de două ori pe zi, eu blidul de linte. Poate că în marile noastre dureri imponderabile, care ne permit să recriminăm împotriva contimporanilor, ieşiţi cu armonia şi dizarmoniile lor din lumea noastră solidară cu sineşi, uniformă şi încet ascendentă) argumentul abundenţei materiale nu trebuie lepădat. Mai ales că domnul Mehedinţi dispune şi de un confort cât se poate de agreabil, într-o casă proprie, acoperită toată vara cu o iederă atrăgătoare peste olane.
    Dar vedeţi, domniei sale nu-i ajunge ce are şi ar mai vrea ceva. I s-a dat câteodată şi acest ceva, altceva, şi nici atunci nu i-a ajuns. Ciorapii de mătase care lipsesc din garderoba nevestii frânarului dintr-o staţie de Bărăgan, şi spectacolul la Opera Română, iau, la bărbaţi de textura morală complicată a domnului Mehedinţi, forme superioare. Singurul fotoliu în care s-ar simţi mai bine profesorul de geografie, ar fi poate al dictaturii, dacă scaunul de ministru al învăţământului a rămas inaccesibil. într-adevăr, acurateţea cu barbă tunsă şi ochelari a savantului calvinian, s-ar acomoda, în portret cu o rigiditate, în care stilul de pieptănare cu dinţii întregi şi egali, de o didactică torturată şi de o expresie artificială mercerizată, şi-ar găsi o dată pe an corespondenţele de vocabular într-un ucaz cu detalii.
    O analiză sumară a articolului prim, de mari directive, al domnului Mehedinţi e instructivă.
    „Cum va fi ziua de mâine?“ e o întrebare care supără „pe unii“. (între noi fie zis, în această formă încâlcită nimeni nu şi-a pus niciodată întrebarea. Şi ea n-are nimic supărător, fiind cea mai admisă dintre preocupări. Domnului Mehedinţi îi trebuia un început de articol şi nu l-a ştiut face. Cuvintele „pe
PUBLICISTICĂ
355
unii" arată pe cei pe care şi i-a ales în intenţie autorul, pe care ar dori să-i zgârie dar nu îndrăzneşte, dară pe care îi lichefiază într-un flacon pus deoparte. Pe aceşti „unii" nici capul nu-i doare.)
    Uite ce zic străinii despre statul nostru, scrie profesorul de geografie, citând. Dar uite şi ce vor răspunde „publiciştii": că ,ide la străini" să luăm noi învăţături? (Publiciştii niciodată n-au refuzat învăţăturile străinilor, obiecţiunea e falsă, generată tot de acea neştiinţă de a conduce un articol, fals început şi fals continuat, printre cuiburi vagi de vagi idei.)
    Şi, numaidecât, sentimentul orgolios al autoîncredinţării: „Recunoaştem că obiecţiunea e formidabilă". (închipuire şi vid.)
    Şi atac în ceaţă: „unii meteci". (Cuvântul „metec" e luat de-a dreptul, nud şi puerilizat, din limbajul polemic de presă, francez. El nu exprimă aci nimic şi mai ales nu defineşte nimic. Cine sunt metecii? Oamenii pe care ar vroi, desigur, să-i suprime domnul Mehedinţi, dar de intrarea cărora în arenă, se sfieşte şi-i lasă neprecizaţi. Prompt să numească pe numele întreg oamenii pe care îi laudă, bărbatul nostru acoperă cu cât mai multă pâslă figura oamenilor pe care ar dori să-i provoace, preferând să dea cu praştia, ocolind geamurile în văzduh.)
    Apoi imitaţii triste, făcute să gondoleze şaga între doi peri: „în fruntea Statului Major este cine este“ şi „a făcut pe ataşatul militar englez Thompson să spună ce a spus6. Vreţi spirit sadea? Domnul profesor Mehedinţi dă şi asemenea mostre: „coterii şi cocoterii politice" (lamentabil!) şi: „ne înşelăm pe noi înşine cu parigorii electorale şi alte mijloace de a camufla realitatea" („alte mijloace"! - şi „a camufla"!).
    Avem de-a face cu o mare personalitate, probabil, care vrea mult, dar poate foarte puţin. Ce vrea ea, desigur, se vede, însă nu interesează. Pe contimporani îi interesează un intelect numai după ce poate. Ce poate cineva se vede: în scrisul lui.
 356
TUDOR ARGHEZI
    Domnul Mehedinţi ar fi normal să se excludă singur dintr-o luptă în care războinicii nu obişnuiesc să participe garantaţi că nu li se întâmplă nimic şi aprovizionaţi cu muniţia dopurilor de şampanie trase. Factura domniei sale intelectuală, sâcâită de lectură, nu e compatibilă cu o nefericire morală, iar nefericirea-i economică e de mult rezolvată. Nici din osul lui Pavel din Tars, nici din celula lui Diderot domnul Simion Mehedinţi nu s-a ivit. Pentru cazul domnului Mehedinţi, francezul a zis: „il veut peter plus haut que son c...“
1928
                REVOLTA COPIILOR
    A intrat în odaia în care stau la rând coliviile papagalilor, un copil: un ucenic de cizmărie, cu picioarele şi capul gol. Afară viscoleşte. Fulgii au căzut puţini şi sunt, după îngheţ, sticlă pisată. Copilul n-a venit de departe, cu ghete pingelite nou într-o mână. Aşa i-a spus şi jupânul: „Dă fuga, mă, unul din voi, până-n colţ, că nu e departe".
    Şi a dat fuga ucenicul cel mai mic şi mai nou. Pentru că n-are un an de slujbă, n-are nici drept la încălţăminte. L-a prins iarna cu picioarele de astă-vară. El nu se miră şi ştie bine că aşa e drept. Frate-său de la croitorie face ucenicie de un an, şi umblă tot cu hainele vechi de-acasă - şi e drept, pentru că aşa e la croitorie.
    Dar papagalii, care au o mentalitate ecuatorială, au fost de altă părere.
    După ce a plecat ucenicul, au ţinut o consfătuire, aproape un congres, şi au dezbătut marea problemă a copilului, acest pui căruia Dumnezeu nu i-a dat nici cojoc, nici piele groasă,
PUBLICISTICĂ
 357
nici fulgi, nici aripi să se ocrotească măcar cât un miel, un mânz sau o vrabie.
    Papagalii sunt izbiţi îndeosebi de starea de spirit a copilului, care chiar când e „un stricat", adică un derbedeu care vrea să mănânce şi să se joace, ştie bine că sunt lucruri interzise minţii şi dorinţei lui. Ucenicii cunosc că n-au dreptul să se poarte încălţaţi dacă sunt la cizmărie, sau îmbrăcaţi dacă sunt la croitorie. Ei n-au dreptul să se-ncălzească deplin, seara, acasă — acest drept fiind rezervat copiilor norocoşi. Jucăriile de Crăciun trebuiesc numai privite, oricât de mult - şi e un hatâr şi ăsta — în vitrinele prăvăliilor luxoase, şi s-ar putea ca poliţia, pe drept cuvânt, să dea porunci vardiştilor să nu dea voie la vitrine decât unor anumiţi copii, celor cu şoşoni şi mânuşi, ceilalţi fiind în stare să mânjească lumea cu ochii lor, pofticioşi din cale afară.
    Căci copilul nu cunoaşte revolta, şi toţi, prin această seninătate în jertfa minţii şi trupşorului lor, sunt asemenea lui Iisus.
    Cucoanele bogate au alcătuit Societăţi pentru îmbrăcatul copiilor săraci, de Crăciun. Au pus şi câte o bomboană şi un leu în buzunarul fiecăruia.
    Şi copilul care creştea în credinţa aspră, nemiloasă, dar a dreptăţii, se pomeneşte miluit şi educat la marea religie a cerşitului.
    Papagalii, în congresul lor tăcut, n-au luat nici o hotărâre pentru salvarea copiilor de subt bunăvoinţa oamenilor.
    Numai cel care scrie aceste rânduri, papagal fantezist, a scornit o doctrină după care copiii să fie crescuţi şi la şcoala revoltei: să ceară, o dată pe an, de Crăciun, în ziua naşterii Dumnezeului lor, nu haine vechi făcute noi, ci drepturi: dreptul la joc, la muzică şi la învăţătură, până la optsprezece ani.
 358
TUDOR ARGHEZI
            INFORMAŢIA LITERARĂ
    Se simte nevoia unei publicaţii de strictă informaţiune, lipsită de fumuri şi principii, o publicaţie fără pane şi necălă-reaţă şi care să umble pe jos printre cititori, acum când se bat câmpii din ce în ce mai mult şi se scutură pomii din ceruri de stele uzate. în interesul întâi al cititorului se simte nevoia.
    Literatura românească a sporit îndeajuns ca să merite un serviciu de informaţii, făcut cu îngrijire şi respect. Cititorul, copleşit de îndeletnicirile lui, doreşte o lectură care să-l instruiască şi să-l recreeze, dându-i şi posibilitatea să-şi aleagă pentru bibliotecă şi biurou cărţile ce i se potrivesc. O publicaţie informativă ar analiza conţinutul cărţilor ce apar, cu note sobre şi clare asupra materialului construit.
    în vreme ce literatura limbii noastre s-a dezvoltat, oamenii de literatură derutaţi au rămas să păstreze intacte riturile asiatice filtrate prin Balcani. Cam fiecare generaţie a venit năvălind, cu atitudini de cuceritori şi descălecători, şi unele au fost cu atât mai sângeroase cu cât erau chivărele mai moi şi suliţele de mai autentică mucava. Vitejii scoborau din zări pe armăsari de lemn, ceva mai lungi decât de obicei şi imitând la perfecţiune cavaleria pe băţ. S-au înregistrat ifose cu atât mai muzicale în fanfare, cu cât erau trâmbiţaşii mai apropiaţi de jocul cu cercul şi cu arşicul. De câteva luni avem zilnic câte o înălţare la cer, câte o Schimbare la faţă, câte o înviere din morţi şi câte o Predică de pe munte, de-a dreptul din cafenea. în absenţa unui ideal de meşteşug literatura îşi recrutează idealurile pe de lături, din vecini, şi literatura cu transparenţele ei trece şi înveleşte, ca unica velinţă a unei căsnicii sărace, de pe masă în pat, din pat pe podele, de pe podele în geam şi pe coşciug.
    Golul de personalitate în singura direcţie tehnică şi inventivă a meseriei provoacă ivirea hibridului universal. Olăria
PUBLICISTICĂ
359
lui Palissy îşi asimilează ştofe străine unicului material. Olarul îşi părăseşte materia primă, din care nu mai ştie să extragă nimic, pune porţelanului postav, lipeşte faianţei mustaţă, bagă geometria în poezie, literatura în arhitectură, înfrumuseţează cristalele cu hârtie lipită şi pieptănând mătreaţa elucubrativă a cerebralităţilor, exasperate între excitarea exemplului şi neputinţă o amestecă în vopseaua pictorului şi în cerneala scriitorului. O soluţie a golului de personalitate consistă todeauna în peregrinarea dintr-un material într-altul, dintr-o meserie într-alta, prin ierarhii în continuă strămutare. Punctul strict, linia strictă, suprafaţa închisă fiind de-o exploatare dificilă.
    Se petrece în psihologia ştiutorilor de carte nesiguri pe cartea lor, un fenomen identic cu vacanţa profesională din stările sociale. Advocatul face petrol, petrolistul pomicultură, medicul politică. E un comerţ ambulant care îşi schimbă permanent marfa, de la roşcove până la turtă dulce şi papetărie, şi în coşurile plecate goale se colportează sticle şi ambalaje goale.
    Dacă toate tendinţele maimuţărite dintr-o lectură ar trebui să aibă fiecare revista şi ziarul ei, nu numai că numărul acestora ar deveni monstruos dar activitatea intelectuală ar lua înfăţişarea monstruoasă a golului succesiv şi a permanentului avatar — după care cititorul nu este cerut să se ţie necurmat, beat de salturi şi zigzaguri ca un purice şi ca o lăcustă.
    O publicaţie de informaţie contribuie mult la stabilirea bătătorită a unui drum drept prin literatură şi la delimitarea proprietăţilor neîncetate, care nu se exclud ci se învecinesc, cel puţin cu faţa către acelaşi drum. Ea pune garduri ca să nu se abată bivolii şi porcii prin grădinile lucrate, delimitează şi stabileşte semne cadastrale. Validităţile nu se înlocuiesc între ele, ci se urmează, cinci neputând să suprime pe patru şi trei neputând sta în locul lui doi. Numai în alienaţie mintală are un rost că Dumitrescu devine Frederic Barbarosa şi că Petrică se crede girafă, sau Sfântul Gheorghe.
 360
TUDOR ARGHEZI
     O publicaţie informativă introduce raporturi de bună creştere şi civilizaţie, o pondere, un sistem metric şi o scară de rectificat erorile de a mia parte dintr-o sutime.
     Şi - o asemenea publicaţie - este tot atât de utilă autorilor, editorilor, cât şi publicului. Vitrină mobilă şi bibliotecă pe roate, ea se transportă lesne, dusă de un timbru poştal pretutindeni. La egală distanţă de toată circonferinţa activităţilor literare, ea le pune în valoare pe toate, având sângele rece, răbdarea şi determinarea de a recomanda publicului pansamentul căutat pentru maladiile intelectuale. Intr-o expoziţie de pictură, diferenţele, armonice sau antagoniste, pot să existe perfect, manifestate prin diferenţe de nivel şi de temperament. Arta nu e o fabrică de nasturi, cum concep idioţii uniformi, pentru obţinerea unui bumb tip, repetat la presă şi multiplicat. Din deosebiri infinite se capătă o sensibilitate, o cultură şi o viaţă a minţii. O publicaţie de care cel puţin până acum nu a fost însoţită literatura joacă rolul unui secretar al expoziţiei de pictură, fără preferinţe, fără prejudecăţi, însărcinat să vândă toate tablourile sau pe cele mai multe. E un comerţ cu două faţade: una de sensuri şi alta de marfă.
1928
               TRISTUL SCĂRPINIŞ
    Un ironist de temperatură rece ar face o carte interesantă cu măruntaiele oamenilor, purtători de oarecare marcă, ofensaţi sau biruitori. Supunându-i unui interogator cu aparenţe grave, mascat într-o atitudine tămâioasă, ironistul concentrat ar putea scoate mărgăritare, ca să zicem aşa, şi de la porci.
    în principiu - verificat principiul cu majorităţi zdrobitoare -nimeni nu rezistă mângâierilor de la distanţă, cu care poţi să
PUBLICISTICĂ
 361
te apropii de un personaj, să-l atingi şi să intri-n el de-a dreptul, ca-ntr-o savarină cu linguriţa. Odată instalat, îl scobeşti în tot interiorul şi-l reduci la strictul conţinut.
    în politică şi în teatru, în bancă şi în literatură, somităţile, triste sau resemnate, sunt aceleaşi, fiecare cu buba ei sau cu reţetele ei, ridicule deopotrivă. Greutatea pentru un întreprinzător de anchete psihologice nu mai e mare de când s-au pus la modă, pentru dezalterarea cititorului însetat de autenticul mofturos, interviurile cu portret, şi de când sfielile unei prudente ipocrizii, mai mult sau mai puţin, s-au terminat. E de ajuns să te arăţi pătruns de un real sentiment de admiraţie şi preocupat de schema generală a existenţei prin directive -şi, zicând „maestre" sau „excelenţă", introducerea este făcută.
    Dacă domnul a trecut de mijlocul curbei astrale, el are să te puie în confidenţa marilor lui intenţiuni nerealizate din pricina împrejurărilor, şi mai ales a proporţiilor acestor intenţiuni. Un oftat subiectiv, de fiece secundă, escortează zborul columbarului agitat, de idei. Personajul are soluţii unanime, de mare calibru, şi se întreabă, ca lepauvre Gaspard: „Suis-je nt trop tât, ou trop tard?“V\ se ofileşte de probleme şi de soluţii.
    Pentru un asemenea om totul se înfăţişează în proporţii de neam, de naţie, de stat, de viitor depărtat şi de viitor apropiat şi, un moment, care poate să dureze o viaţă întreagă, omul interogat, din întuneric, reprezintă aspiraţiile nerostite şi realităţile în ou sau în intenţia pribeagă încă nefăcută ou. Se înţelege lesne că activitatea de orientări nu poate porni, cu folos, decât de la un nivel al stărilor actuale în sus, şi că primul pas de semănător în agricultura conştiinţei şi a „fenomenului social" se face dintr-un cabinet de ministru. Dacă nu-1 consacră nimeni ministru, nu numai că ţara îşi înmulţeşte numărul marilor ei nefericiţi, dar ea îşi refuză o posibilitate de a fi puternică, mare, corectă şi bine administrată.
 362
TUDOR ARGHEZI
    în triumf, adică la locul lui, personajul îşi răsfaţă dinaintea cercetătorului, amator de măgării suave, satisfacţiile cu de-amăruntul şi se propune, cu o dureroasă şi amuzantă inconştienţă, pildă şi lege de neclintit.
    Infirmităţile fizice par făcute ca să corecteze infirmităţile morale. în plină umflare de sine ţi se rupe un picior sau îţi putrezeşte ficatul. Şi te duci, de-a surda, la medic. Ultima consultaţie a medicului la căpătâiul bolnavului trebuie să fie cu ironistul de temperatură rece, care trecuse cel dintâi.
    O cantitate de mari reformatori, de profesori de vanităţi şi îndreptări, de capi de lucruri şi de şcoli, se zbârcesc anual şi cad fără zgomot, din atracţia gravităţii universale, cu nazurile, cu ifosele şi cu inutilitatea lor.
    Ca frunzele şi ca hârtiile cocoloşite.
1928
             CRĂCIUNUL LUI COCO
   Este, mi se pare, de Crăciunul acesta, a patra compoziţie cu gust de saramură, pe care îmi permit să o scriu. La cea dintâia, improvizată pentru ,Adevărul literar", ploua, era noroi şi am desinat cu creionul murdar un Crăciun cu mocirlă. Mă simţeam destul de jignit să nu pot lăsa, de-a lungul coloanei, să cadă un singur fulg de ninsoare. Literatura, cel puţin de două ori pe an, este obligată să fie calendaristică.
   De Sfintele Paşti, încondeierile primăverii trebuiesc transpuse pe coaja de ouă a hârtiei, pentru ca lectorul să aibă impresia că ciocneşte cu gălbenuşul vârtos; iar de ziua Naşterii, glazura de turtă a lui decembrie, trebuie făcută cu fisticuri şi migdale, încă o dată pe literatură. E o fatalitate a periodicităţii şi o nevoie ca negreala tipografică să miroasă festiv. i
PUBLICISTICĂ
 363
    Nu ştiu dacă cititorul ţine tot atât de mult ca editorii la povestea şi ilustraţia de Crăciun. Imaginea frumoasă a Madonei cu copilul la sân, e chemată, în concepţia editorilor de ziare şi reviste, să însoţească şi să parfumeze cu pulverizări de azur realităţile afumate, fierte şi prăjite, cu aspic, cu varză sau cu piele, de la prânz. în general, totuşi, sarmalele ies mai bune decât poezia şi pictura ocazională, şi gospodinele bat întodeauna, de la bucătărie, pe scriitorii scârbiţi, din redacţii.
    E foarte trist să primeşti ordinul să devii feeric şi religios de Crăciun, cu câteva zile înainte, când pe maşinile de tipar, în cerneala ta, pe caiet şi în ceea ce numeşti suflet, cu îndoielile care-i lipsesc bucătăresei, ploua. Dar trebuie să te execuţi, să prepari un Moş Crăciun şi să ţi se pară că bate Crivăţul şi că sună zăpada.
    Redactorul este obligat să-şi închipuie cam cum ar fi ziua Crăciunului la deschiderea ziarului în oraş. Aproximativ, ar fi convenabil să îngheţe ramurile şi să degere urechile. Evocarea icoanelor literare este uşoară. începută cu luna, ca o sită de argint, spânzurată printre luceferi, seria se continuă cu roata morii îngheţată, cu sania cu zurgălăi: drumul scârţâie, tălpile rup ecouri şi zdrobesc diamante, focul arde roşu în vatră etc., etc. Plăsmuirile vin de la sine şi se înnădesc telegrafic unele cu altele, ca intestinele unui curcan, din care scoţi, trăgând câte puţin, firul întreg, ficatul, inima şi rânza.
    Până la apariţia „Biletelor de Papagal", timpul ploios s-a îndreptat, devenind conform cu tradiţia, care cere un Crăciun alb şi sloiuri. Lui Coco îi vine anotimpul destul de prost. Bosumflat şi somnuros, Coco îşi ţine ciocul culcat pe guşă sau subt aripă, ca o pasăre fără cap, visând la bunele luni cu arşiţă ale anului trecut, când i se usca, de sete, degetul negru din gură...
    Pentru Coco, iarna trebuie să fie multicoloră, ca o pijama din patria cu lacuri, în care se oglindesc berze de sidef, sălcii
 364
TUDOR ARGHEZI
cu mărgele şi clopotniţe uşoare de bambu. O zăpadă verde, ninsori roşii, portocalii şi albastre, ar da acum, pe o gheaţă violetă, văzduhului în cădere, aspectul unei grădini în desfo-liere, de trandafiri alunecaţi din firmament încet.
     Dragă Coco, natura e stăruitoare în idealul ei constant, de laborator, de a găsi formula după care, într-o bună zi, totul se va rezolva într-un cristal definitiv, cu ape de safir, cu uscaturi de porţelan, cu flori de mărgean. Omenirea pietrificată în mişcare, va înfăţişa statuile în picioare ale eternităţii încremenite.
1928
         SCRISOARE UNUI CITITOR DE-O ŞCHIOAPĂ
   De Crăciun, şi cu două săptămâni înainte de Crăciun, cutia mea de la poartă se umple zilnic cu scrisori. Stau, după cum ştii, în gura Timişului, în dreptul văii, strecurată printre munţii de piatră şi zăpezi, tocmai din Prahova încoace. Am acolo o casă de pădurar, străjuită de molizi şi stau şi scriu toată ziua, uitându-mă cum se învârtesc timpurile, viforele şi vulturii între hornul meu şi zările lui Dumnezeu. Ce să fac? Fac iarna poveşti şi vara stânjeni de lemne; aşa am învăţat în ucenicie, de la meşterul meu pădurar, cel bătrân, care a plecat şi s-a făcut Moş Crăciun; şi de la învăţător, care şi el a plecat de bătrâneţe şi s-a făcut Moş Crăciun. Toţi uncheşii cu barbă albă şi toţi călugării care se hotărăsc să plece de lângă noi, se fac Moş Crăciun, crezând că e mai bine.
   La poarta bordeiului meu am, după cum ştii, o cutie pentru scrisori. De vreo patruzeci de ani, de când mă lupt cu rădăcinile şi cu buştenii şi iarna cu gramatica, au învăţat să mă cunoască toate pădurile şi m-au ales judecător al pricinilor
PUBLICISTICĂ
365
dintre fiinţe. Ba un iepure se plânge că l-a înjurat un urs, ba un urs că l-a ciupit o pajură; vulpile aduc jalbă, lupii nu se lasă nici ei şi, o dată pe săptămână, ţinem sfat dinaintea bordeiului, unde ne împresoară împricinaţii şi jălbarii, iar eu şi câinele meu cârn cu buzele umflate dăm dreptate pe cât putem şi nu nedreptăţim pe nimeni.
    Dar în cutia mea nu găsesc numai plângeri. Prin apropierea sărbătorilor, caprele sălbatice, care au rânduiala călindarului pe tot cuprinsul Carpaţilor, dintre Dârste şi Poiana Ţapului, întreabă când cade cutare zi, ca să afle jivinele şi făpturile şi să facă rugăciuni. Broaştele ţestoase sunt cele mai curioase, din toamnă în toamnă ele trec muntele înainte şi înapoi, ca să asculte clopotele vacilor şi greierii. Fiindcă uneori le apucă îngheţul tocmai la suiş, ele trebuie să ştie dacă iau de-acasă ori nu mănuşile de lână şi află ştirile de la mine: de obicei, pleacă din şes cu nişte mănuşi fără deşte, în care îşi trag unghiile la nevoie, odată cu capul băgat în guler şi tartan şi stau aşa la adăpost până trece gradul de frig usturător.
    Ieri au pornit ţestoasele toată cireada, chiar din faţa bordeiului meu, îndemnate să fie fără grijă, le-am pus fiecăreia în spinare câte un bagaj mic, legat cu o curea, o pătură ca un plic, o linguriţă cu unt şi un colac cu susan — şi două chibrituri.
    Am găsit scrisoarea dumitale neiscălită afară din cutie, pe părete... Ce s-a întâmplat că n-ai avut un petec de hârtie şi un condei şi că ai fost silit să te slujeşti de un cărbune şi o cărămidă şi de zidul alb al bordeiului meu? Ai vrea să vii să vezi bordeiul pe dinăuntru. Pentru ce atâtea forme, mă rog, şi de ce nu ţi-ai adresat cererea dumitale, verbal, câinelui Cârneaţă? El te-ar fi introdus la mine şi eu te-aş fi însoţit să-mi vizitezi încăperile. Să-ţi povestesc în treacăt cum este bordeiul, ca să faci şi dumneata unul la fel.
    întâi şi întâi intrăm pe o sală lungă, un drum pe subt pământ care duce, uscat, departe. Pe furtunile mari, Cârneaţă
366
TUDOR ARGHEZI
mi-aduce pe acolo câte o cutie cu tutun sau ne plimbăm amândoi, ca să nu ne cadă mâncarea greu. Din loc în loc, pe la câte cinci sau zece kilometri, o deschizătură din dosul unui bolovan de stâncă lasă lumină şi aer şi poftesc vietăţile în primejdie, să dea fuga până la odaia mea. Eu mă joc în odaie cu prepeliţele şi cu şoarecii albi care dorm subt saltea. Vietatea vine şi spune, iar Cacatoes, papagalul meu, cu şapcă de interpret, traduce. Rareori dacă-l mai ajută bufniţa, de după uşă, să-şi aducă aminte câte un cuvânt, pe care în greutăţile vieţii l-a uitat.
    A treia odaie mare, din stânga, e sala piticilor, foştii Moşi Crăciuni, retraşi din circulaţie. Meşteşugul lor este să aşeze şi să împletească, pe dedesupt, rădăcinile copacilor, pe care le încurcă sobolii şi alte lighioane ce se strecoară prin pământ. Când mă vizitezi, o să te duc la ei să-i punem să joace o piesă de teatru, bătând din palme rar, ca din tipsii, plecându-şi capetele cu moţ, pe umeri, după bătaie, ridicând un picior cu papuc roşu şi mişcând ochii lor albaştri către colţurile pleoapelor, către tâmple. într-altă odaie am un tren mic fără fum care merge toată ziua, plin cu purici de aur: la staţie puricii sar o dată toţi pe peron şi o dată toţi în vagoane înapoi, comandaţi de câţiva purici roşii, de rubin. Si mai poţi vedea boii mici a câte şaptezeci şi cinci grame bucata, care dorm o sută de bucăţi pe marginea unei farfurii cu apă, cu cincizeci de peşti înăuntru, rotunzi ca nişte nasturi; ipopotami cât dopurile de plută, fugărindu-se cu crocodilii, buni de pus la cravată. Şi o sumedenie de lucruri ai să vezi, toate în mic şi încât se poate mai mic, cu tot ce le trebuie, ai să vezi când ai să vii.
    Şi o să umplu o cutie cu câte o păreche din toate, ca să ţi le dau dumitale de Crăciun. Numai să vii, că te aştept.
 1928
PUBLICISTICĂ
 367
          HONNY SOIT QUI MAL YPENSE
    Dacă mariajul e un act recomandabil la oamenii politici, unii oameni devin politici pe neaşteptate şi au cuvinte să regrete o căsătorie contractată într-un moment de entuziasm de după miezul nopţii şi în cuprinsul unei idile fără cadru fix. Profesorilor universitari din străinătate li s-a făcut uneori imputarea că se căsătoresc cu micile bucătărese. Constrânşi să trăiască izolaţi între laborator şi catedră, cineva feminin le spală ciorapii, le găteşte prânzul, le scutură odaia. într-o seară, tânăra persoană uită să se ducă acasă şi a doua zi uită să iasă la timp din aşternutul savantului om. Peste treizeci de ani de carieră, se obţine, de o parte, o celebritate ştiinţifică şi, de altă parte, o cucoană grasă, care primeşte pe studenţii soţului în târligi de bumbac. Ea zice bărbatului ei „le Monsieur“ şi bărbatul o prezintă „ma compagne“. Candidaţii la doctorat s-au cam mirat dar se obişnuiesc. La urma urmelor, soţii nu supără pe nimeni şi se ţin departe de ridicul şi de bravadă.
    Omul politic e un individ care circulă, silit să participe la viaţa de agremente dezagreabile ale unui cerc social, rafinat, bun observator, politicos, surâzător. Acolo s-a format o elită de nuanţe şi de semitonuri, de catifelări şi transparenţe, de subînţelesuri şi devinaţii şi un stil, pentru care gestul plin e deja o vulgaritate şi care admite din întreg numai o parte şi din definitiv numai o schiţă. E viaţa de filigran a unei aristocraţii, nevăzută ochiului gros, şi pe care votul nostru universal şi literaţii noştri, inspiraţi exclusiv de la oala cu lapte şi de la coceni, nu o cunosc - etpour cause.
    Această elită fără tobe nici trâmbiţi intervine în viaţa statului în momentele decisive şi mâna ei fluidă, strecurată în mecanism, se simte ca un aport al unui destin. Toate evenimentele inexplicabile i-au aparţinut integral. Două şoapte lângă o perdea hotărăsc sau anulează o existenţă. Este amuzantă
368
TUDOR ARGHEZI
încercarea unei anumite categorii de oameni politici de-a se altoi cu atmosfera, în care câteodată sunt primiţi, ca nişte slugi consacrate câtorva necesităţi. Cunoaştem un fost ministru, cu educaţia făcută la cafenea, intrat prin evenimente întortocheate într-un guvern şi aspirant fervent la graţiile din turnul de ivoriu. Fusese atât de confuz la un prânz unde participase cu o imensă speranţă, încât voind să placă amfitrioanei şi crezând că ţine în mâinile lui mâna ei, săruta cu devotament mâna soţului, care, înţelegând eroarea, a lăsat-o să dureze, până ce fostul ministru, înspăimântat, a înţeles şi el ceea ce rămânea de înţeles.
    Lumea râde într-un oraş oarecare de urmările unei aşa-zise în franţuzeşte mesalliance. într-un ceas de uitare de sine, un funcţionar politic superior, ignorând viitoarele deciziuni ale sorţii, s-a căsătorit cu o dansatoare, al căreia merit suprem, în music-hall-ul unde se producea, consista în a juca pentru publicul întreg, în tricoul dăruit de natură, decorat în trei puncte alese cu o vegetaţie frizată. Uneori, dansatoarea făcea senzaţie într-un număr numit la Poularde truffee, apărând întinsă pe o tavă şi purtată în bătaia binoclurilor, ca un fel de mâncare special. Viitorul bărbat politic dintr-un oraş oarecare, a îngenuncheat la tavă şi i-a oferit dansatoarei nude mâna lui şi un inel. Acest sport de mare Duce şi de Prinţ a fost jucat burghezeşte.
1928
         VIOARA SFÂNTULUI VASILE
   La conacul nostru se adăpostea, copiii mei, un bătrân care se ivise de peste Dunăre, la moşie, pe când barba îi era neagră şi braţele tari. Ceruse de lucru şi i se dete în pază turma de vite.
PUBLICISTICĂ
369
Sfântul Vasile, cum îşi zicea singur şi cum îl recunoscuseră oamenii plugului şi ai câmpiei, nu era un văcar obişnuit, căci n»a stat prea multă vreme în sarcina lui de la început, boierul având nevoie de mâinile lui destoinice pentru lucru mai darnic. Sfântul Vasile ştia o mulţime de meşteşuguri. Pipăite de el, vacile deteră de o sută de ori lapte mai mult, prisaca umplu buţi de miere, livezile scoaseră poame de se cărau cu căruţele, mere dulci şi neviermănoase. începură să se îndoiască numărul viţeilor şi gloata porcilor botoşi, mărunţi ca nişte şobolani, cu chica ridicată şi râtul vârât în ugerii scroafelor plini. Dimpotrivă, omizile se stârpiră din toţi pomii de jur-împrejur, pieriră ploşniţele, muştele şi gândacii. Cât priveşte nevăstuicile şi şerpii blânzi, ai staulelor, aceste lighioane singuratece se ţineau după el, adăpate cu laptele pe care li-1 păstra Sfântul Vasile în ciubere.
    Lucrul cel mai ciudat fusese că, de la venirea lui în părţile locului, găinile se puseseră pe ouat necontenit, nebuneşte: ziua şi oul, de-a lungul anului întreg. Dar florile! Felurile de flori, răsărite pe toate pământurile şi potecile, veneau parcă la o binecuvântare, din toate părţile lumii, cele din ţările fierbinţi alături cu cele din ţările răcoroase, buruienile cu mirodenii şi leacuri — spirtoase, uleioase şi cu mâzga acrişoară. Mătrăgune cu foaia de sticlă şi ţeline cu miros de ienuperi, coacăze amare, agreşe plumburii, măceşi cu hapuri de friguri în gămăliile lor. Nu se mai cunoscu boală nici la oameni, nici la dobitoace după venirea Sfântului Vasile.
    El mai ştia să cheme vulturii, fluierând în senin, cu înţeles, şi dându-le, împotriva deprinderii lor de-a se hrăni cu sânge, spice din mână, pe care, sihastrii aerului iute, le mâncau. Ştia să urzească scoarţe şi să coasă păinjenişuri de arnici pe păinjenişuri de borangic, şi mai ştia să facă pantofi cu tocul sprinten şi cu papucul încărcat de cusături, pentru fetele frumoase de la horă. Dar ce ştia el mai afurisit decât toate era
 370
TUDOR ARGHEZI
să-şi mâne arcuşul pe vioară. Din neamul lui cel depărtat şi neştiut, el sosise în traistă cu o lipie şi cu o vioară, şi intrarea lui pe Argeş s-a făcut la cântecul ei, în graiul căreia, când sfinţit şi când blestemat, se înfăşurau suspinele suferinţei cu văpăile unei dogori neînchipuite. Inmuind inimile şi plecând capetele ascultătoare, Sfântul Vasile a trecut din sat în sat până-n livezile noastre, păscute de tauri cu clopote de aramă la grumaz. Şi i-au ascultat şi taurii vioara, ridicând coarnele peste zare şi încremenind, înjunghiaţi ca de dragoste sau de rugăciune, cu ochii în scăpărarea cerului albastră.
    Duminica, Sfântul Vasile făcea lăute, flaute şi fluiere şi cobze pentru copiii din sat, care, înconjurându-1 cu oile, cu gâştele şi curcanii lor, învăţau de la el cum să-şi puie degetele pe ţevile cântăreţe şi să şi le schimbe ca să facă din tăcere, suflându-le vânt, plânsete şi doine. Dacă se înmulţiră roadele câmpiilor şi grădinilor de printre ele, se înmulţiră şi cântecele, şi toată ţara dimprejurul conacului şi al moşiei cânta ca o ciocârlie, îmbunând oamenii, înviorând vocile şi înlesnind belşugul vieţii întregi, care se desfăta la cântec.
    Aşa că toată lumea îi era datoare câte ceva Sfântului Vasile; când îmbătrânise, tot singuratec şi tot liniştit. împlinind o sută şi treizeci şi cinci de ani, Sfântul Vasile nu mai făcu nimic decât să cutreiere păşunile şi verdeaţa, îmbrăcat în odăjdii de fir, pe care nimeni nu i le ştiuse până atunci. El purta mânicere de argint strânse la încheietura mâinii, o poală de aur care-i curgea de la umeri până la pământ şi o căciulă de cleştar. îl cunoşteau cirezile, care întindeau mugete în urma lui, îl cunoşteau ciobanii, care cântau acum, printre oi şi capre, cu uneltele lui, îl cunoşteau şi pădurile, care îşi apropiau ramurile şi trunchiurile ca să se frece de trecerea lui prin ele. Şi peste tot unde punea piciorul, parcă ar fi pus un sac găurit, din care rămâneau pe loc muşuroaie de muşeţel, ca nişte pumni de aur. Se adăpau cu Sfântul Vasile ierburile prin garoafe mici şi gâzele, ca de o
PUBLICISTICĂ
371
rouă. De bucurie, cădeau pe fir, ca nişte raze, păianjeni groşi, cu spinarea păroasă, şi-l aşteptau să vie, descurcat din mărăcinii care-1 opreau să-l dezmierde. Stoluri de paseri mărunte, cu guşa ca gălbenuşul şi cu vopseli cărămizii dedesubtul ochilor, îşi deschideau şi închideau aripile în cărarea lui, clipind din zboruri repezi, neaşteptate. Veveriţele, care fug la apropierea omului, întâmpinau pe Sfântul Vasile şi-l ciuguleau de cureaua încălţămintei. Ce să vă mai spui? Totul apucase năravuri noi şi nu se mai ştia nimic din vechile timpuri grele. Iar în casa noastră a intrat un cârd de copii, fete şi băieţi, câte doi, trei pe an, gemeni şi semeţi, de ni se umplu curtea de surori şi fraţi, care toţi au cântat pe viorile Sfântului Vasile.
    Totul merse aşa până-n noaptea chiar de Sfântul Vasile, care mijeşte către ziua Anului Nou. Se iscară în timpul nopţii câteva vânturi care bătură tărâmul ca nişte maiuri de fier purtate din ceruri în pământ. Şi vânturile, al căror hohot de prăpăstii mugitoare învăluia satele noastre, veniră cu răsturnări de zăpezi, cu o ninsoare mare cât foile de lipan, cu şuiere de bice cât lumea şi cu trâmbiţări de apoi. Sfântul Vasile dete jos din cui scripca, o puse pe umăr, sprijinită dedesubtul urechii, şi se întrecu, strivindu-i strunele de subt arcuş, cu viforniţa, cu vijelia şi cu prăpastia biruitoare. Vânturile se răzvrătiră, iureşul furtunilor de zăpadă îl ocoli ca să-l doboare, diavolia fermecată a vremii îi stete câtva împotrivă, până ce Sfântul Vasile răzbi cu vioara lui tunetul şi năprazna şi ieşi, încovoiat pe vioară, la drumul mare, şerpuindu-se după cântec, pitin-du-se, ridicându-se, întinzându-se curmeziş, dându-se înapoi pe spate, pe când barba lui flutura ca steagurile albe. Vânturile fură prinse în cântecul lui, jucară după vioară, în valuri, ca nişte femei din vechime, învestmântate în mantale de nea, cu chiciură pe margini, şi Sfântul Vasile, stăpânindu-le, ieşi cu vânturile, cu ninsorile, cu negurile şi cu luminişurile în mijlocul lor din sat, trecu râul cu ele, ascultătoare şi dănţuind,
 372
TUDOR ARGHEZI
pe lângă biserică, trecu pe lângă moară şi se duse în horă de cântec până nu se mai văzu.
     Şi dus a fost, copiii mei...
1928
              LITERATURA, MEŞTEŞUG
    Intervievat odinioară de Jules Huret, ce este el precis, simbolist sau altceva, poetul Paul Verlaine, pe care şi l-au disputat şcolile şi teoriile, a răspuns, ca un măcelar:
    - Mais nom de Dieu! je suis poete frangais...
    Paul Verlaine răspundea însă ca un artist şi nu ca un om politic, constrâns să existe în cadrul unui program şi al unui aşa-zis ideal. Idealul unui artist intră în ordinea tehnică a meşteşugului şi nu poate ieşi câtuşi de puţin, fără primejdie, din datele şi îndatoririle lui profesionale. Un smălţuitor de olărie poate foarte bine să fie aristocratic sau comunist în convingerile lui sociale şi politice: în meseria lui, el nu capătă de la ele nici o nuanţă nouă de albastru, nici o pastă mai plastică sau mai vioaie. Aporturile străine de meşteşug, colaborarea unei idei, a unui catehism, vădesc sau o nepricepere, întâi instinctivă a problemei şi deci o lipsă de personalitate clară, sau o fudulie; în orice caz, un joc de intelect, care nu aduce ucenicului, dezorientat între şarade, nici un material de certitudini.
    Problema pe care o dezleagă artistul abia într-o viaţă întreagă şi de cele mai multe ori foarte incomplet, este elementară şi numai intelectul pribeag şi lipsit de spiritul jertfei şi de tragicul definitiv al unei preocupări stăruitor constantă, are timp să bată drumurile şi să caute aiurea ceea ce locul cuprins între păreţii atelierului nu-i poate da. Artistul trebuie
PUBLICISTICĂ
 373
să obţie ceva nou cu mijloace reduse, prin eliminări succesive, la minimum. E un ideal profesional prea vast, ca să poată fi înlocuit cu un ideal asimilat forţat cu meşteşugul lui.
    Subsemnatul a prezentat din vreme - putem vorbi cu simplicitate despre experienţele proprii, todeauna concludente, căci mai cunoscute, ba numai experienţa proprie permite un aviz şi o desinare a noţiunilor, de lectură - o dibăcie oarecum remarcată pentru desprinderea obiectelor din mediul lor şi transpunerea lor în paletă. El putea să devie un zugrav destoinic şi să dobândească un nume între urzitorii de culori. Ar fi fost suficient un efort de obrăznicie pentru obţinerea unui rezultat şi dacă la el s-ar fi adaos şi o teorie, pictorul şi pictura erau gata. Cam aşa se ivesc şi plasticii şi literaţii, cu desconsiderarea sforţărilor continui, de la profilul mamutului din peşteri până la ei şi cu puţin clăbuc la suprafaţa undelor actuale. De atunci până astăzi, totul se ţine într-o disciplină tehnică.
    Individul de care este vorba şi-a dat seama că, înainte de orice, trebuia să înveţe desenul, ca să înveţe, dacă va fi fost nevoie, să facă abstracţie de el. Or, desenul se învaţă în cel puţin douăzeci de ani, pentru ca, începând de la patruzeci, să poţi scrie orice formă vrei şi de-abia să te orientezi în fabula unui program de lucru. E un alfabet în toate meşteşugurile, un alfabet progresiv, care merge de la cele douăzeci şi patru de litere simple ale abecedarului până la scrisul egipţian şi la monogramele chineze, trecând prin cuiele ebraice, în care lipsa punctului masoretic se suplineşte cu intuiţii...
    Ca să înveţi desenul douăzeci de ani, ai nevoie de un timp confortabil, nedisputat între esenţial şi un alt meşteşug, al braţelor, care să te hrănească douăzeci de ani. Ziua întreagă trebuie să-ţi aparţie cu toate minutele ei de schimbarea luminii şi a formelor, ca să poţi umbla de-a lungul soarelui după linie şi punct... Cu o suferinţă pe care un artist şi un om de iniţiative durabile o înţelege, insul în cauză a trebuit să renunţe
374
TUDOR ARGHEZI
şi să înlocuiască mutarea lucrurilor în paletă cu mutarea lor în cuvinte. Ucenicia scrisului este uşurată prin materialul portativ, în buzunar şi gânduri. Totuşi ucenicia nu putea să fie mai scurtă, din pricină că linia şi vopseaua erau substituite cu echivalente verbale şi cu sticliri interioare.
    Meşteşugul poate fi uşor eludat şi trecut în abstracţii. Poţi contesta linia ca inexistentă şi culoarea ca aparentă, punând lumea la discreţia unui ochi fabricat, dintre ochi, şi pretinzând că vezi cu el. Ieşim din datele meşteşugului şi ne pierdem în aproximaţii.
    Desigur că este greu ca din câteva cuvinte să scapere mereu alte scântei şi e mai uşor în insuficienţa mijloacelor personale să părăseşti materialul strict şi să te împrumuţi pentru obţinerea unei corciri. Totuşi în spaţiu limitat trebuie dată lupta exclusiv. Aici e toată problema şi de aci a pornit activitatea omului inteligent în toate domeniile. Păcura se scoate din terenul ei şi piatra din munte. Arta întreagă e un efort de extracţii şi foraje strict locale, în ceea ce priveşte materialul.
    Numai pe asemenea date se stabileşte o tradiţie profesională şi o mişcare de iniţieri şi perfecţiuni dintr-o generaţie într-alta. Pictorii mari şi-au început meşteşugul prin a freca vopseaua cu ulei, pentru meşter. Azi valoarea nu se livrează odată cu tubul, cu pensula şi cu geamantanul care le poartă.
1928
                  REVOLUŢIE
   Domnul Iuliu Maniu nu este un om de litere şi nici nu preţuieşte jocurile de spirit. La deschiderea noului Parlament, în locul Mesajului, am fi voit să-l vedem deschizând colecţia documentelor ruseşti, care au apărut şi în franţuzeşte şi să fi
PUBLICISTICĂ
375
citit declaraţiile ţarinei din 1914, după audienţa lui Rodţianco, preşedintele Dumei.
    Rodţianco, plin de înflăcărare politică, spuse ţarilor, într-o audienţă aproape festivă:
    -Toate intrigile şi palavrele revoluţionare au amuţit. Ţara întreagă a fost cuprinsă de zel patriotic!
    (Toţi patrioţii ruşi se lăsau conrupţi, jefuiau şi ucideau cu ajutorul Siguranţei.)
    —      Putem noi avea încredere în astfel de patrioţi?... zisese ţarului ţarina, după plecarea lui Rodţianco. Ei sunt cei dintâi care vor turna petrol peste focul revoluţionar, când va izbucni! Căci ei nu-şi dau seama că revoluţia nu va aduce numai prăbuşirea tronului care-i împiedică să fure în voie, dar şi a marii proprietăţi rurale, pe care o jefuiesc în numele ţarului.
    Aceste cuvinte le-a rostit o femeie, socotită isterică şi nebună.
    Dacă s-ar fi făcut în Rusia mai puţin patriotism şi mai multă dreptate, revoluţia, care e o pornire simplistă, n-ar fi măturat nici pe ţar, nici pe sprijinitorii lui. Nu toată dreptatea să se fi făcut, care e atât de mare şi atât de greu de împlinit, dar puţină dreptate, numai o umbră de dreptate.
    Domnul Iuliu Maniu a fost zece ani acuzat de lipsă de patriotism şi învinuit că e revoluţionar.
    Norocul României care a voit todeauna ca marele revoluţii să se săvârşească paşnic şi fără prea crunte tragedii, vrea şi de data aceasta acelaşi miracol.
    Marea proprietate s-a pulverizat.
    Mai rămâne cellalt mare pericol: „iubirea fierbinte de patrie", care, ca şi în Rusia, procură acţiuni bancare, terenuri petrolifere fraudate, tarife vamale şi carteluri de sângeroasă escrocare, ocrotite cu baioneta patriotică.
    Pentru dreptate, pentru acea nălucire de dreptate după care popoarele sunt însetate, va avea curajul domnul Iuliu Maniu
376
TUDOR ARGHEZI
să se lepede fără prea multă greutate de „patriotismul fierbinte al numeroşilor săi partizani?...
    Poate că da.
    E, de altfel, singura pricină serioasă a venirii sale la guvern. Partide şi guverne patriotice am mai avut, unele excesiv de patriotice.
    N-am avut încă un guvern al cărui patriotism să se numească omenie.
1928
                    SPORTUL UNANIM
    Sportul este o cunoştinţă, ca filosofia, şi sportsmanul este un savant, întocmai ca Laplace sau Claude Bernard. Nu vă uitaţi de sus la învăţatul muşchiului şi al încheieturii: el stă pe acelaşi plan cu Confucius şi Pasteur. Creierul tot un muşchi este: ce-mi pasă mie că funcţionează dedesubtul jartierii sau în cercul de piele al pălăriei! Eu nu pot gândi cu bicepsul, după cum dumneata reflectezi cu mintea: ecuatorul produce scorţişoara şi nordul enupere şi bere: fiecare cu regiunea lui, cu funcţiunea lui, care concură, după profesorii mei cei mai buni, la armonia divină a unui ce numit în toate limbile viaţa.
    Ca în toate artele şi disciplinele ştiinţifice, şi aci la noi, în terenul sportiv, vocaţia este totul şi se procedează brusc şi fulgerător. Nimeni nu ştia că vânzătorul de limonadă ascunde în el un miraculos boxeur. Un intuitiv l-a cules din stradă, l-a băgat în baie, l-a trecut prin etuvă şi i-a dat drumul în stradă. Limonagiul se vădeşte un prinţ al pumnului, un mare aristocrat al sfărâmării măselelor şi al frângerii zgârciului nazal. Cariera lui este asigurată şi enciclopedia sportivă înregistrează un cap mai mult, o mare personalitate mondială.
PUBLICISTICĂ
377
    Ba mi se pare că au rămas în urmă toţi învăţaţii seci ai imobilităţii, chimiştii, anatomiştii, sociologii şi că pasiunea universală se frământă integral în sensul sportiv. Când apar doi cârni cu părul creţ în ringul american, suflul întreg al continentelor face o pauză şi aşteaptă la telegraf Rezultatul, marele rezultat. Va bate Jimmy sau Samm? A bătut Jimmy. Poate că Jimmy nu este, din punct de vedere al vocabularului şi al matematicilor, un orator şi un emiţător de formule definitive. Poftim! El s-a născut între maimuţe şi şerpi, negru ca ghetele lui acutale şi, ca maimuţele, mai bine-zis ca urangutanul, mai exact ca omul de treabă, el două ştie: da şi nu. Când îşi dă cuvântul şi a început să zică nu, rămâne nu până la urmă. El nici nu are nevoie să zică din buză: este de ajuns să dea din capul lui cel creţ, cu'fruntea cât cureaua geamantanului meu de piele şi cuvântul rămâne cuvânt, s-a isprăvit.
    Aşa e omul sportiv şi aşa e prototipul omului sportiv, negrul. După cum cimpanzeul preferă două singure alimente, nucile de coco şi alunele americane, tot asemenea planul verbal şi cugetător al adevăratului sportsman este artistic limitat.
    Eu, carele vă vorbesc, sunt un enciclopedist al sportului şi profesez sportul unanim: dau cu pumnul între nas şi gură, lovesc cu degetul mare al piciorului fruntea la rădăcina nasului, fac luptă franceză, utilizez jiu-jiţu, mă apăr cu bastonul învârtit cu rapiditate ca o helice, umblu călare, primesc mingea mare deasupra gleznei şi o trimit mai departe, lopătez ca un marinar, navig în văzduh cu aripi de lemn şi pânză cauciucată, mă delectez cu bicicleta, atac planeta cu automobilul (o sută patruzeci pe oră) şi, cu o eleganţă, cam searbădă puţin - pantaloni albi, papuci albi, pălărie albă, cravată albă - vântur în aer cu racheta, într-un maidan curăţat şi pe deasupra unui năvod întins, mingile mici, de cârpă catifelată, ale supremelor senzaţii suave.
    Un ignorant, un barbar, un naiv nici nu bănuieşte ce este o rachetă şi cât loc ocupă acest fund de scaun împletit cu
378
TUDOR ARGHEZI
coadă, în viaţa sufletească a unui nobil adept. Omul de tenis este un extraordinar. Câteva băi reci pe zi, câteva cămăşi albe, un gen de existenţă bălan, ca la crisalide, omul de tenis este un fluture curat al vieţii. El calcă exclusiv pe parchet şi pe nisip, manipulează în total exclusiv obiecte albe; nectarul şi ambrozia sunt pentru el, pentru acest înger prematur al vieţii de veci. La judecata din urmă, el se va ridica din ceruri vertical, cu picioarele puţin răscăcărate din pricina presiunii aerului şi levitaţiunii. In cravată el va purta un ac de aur imitând o rachetă, şi tot asemenea la manşeta lui moale, de oxford alb sau de tetra, eventual de olandă. El va spune Cerescului împărat: „Sunt nevinovat. Nu am în carnetul activităţii mele decât foi albe, însăşi cerneala mea e albă. Toată viaţa m-am jucat cu mingea mică, peste un gard de sfoară, având ca parteneră o fiinţă blondă, îmbrăcată în soie lavable bleue. Nu am făcut nici un rău şi sunt parfumat cu „Johann Maria Farina“ veritabil nr. 150-4700. Dumnezeule mizericordios, mă mulţumesc în Paradis să-mi dai o pungă de organtin fixată în vârful unui băţ şi însărcinarea să prind gândaci cu spinarea roşie şi cu burta neagră şi cu douăsprezece puncte negre pe spinare, să-i prind şi să le dau drumul şi iar să-i prind şi să le dau drumul iar.“
    Un savant al tenisului posedă, ca obiecte de prima necesitate, atâtea rachete câte viori se găsesc într-un muzeu de instrumente cu coarde, şi ele sunt semnate cu nume celebre, de o celebritate restrânsă dar cu atât mai autentică, Bibi, Roro, Gaga, Floflo, echivalente în specialitatea lor cu Stradivarius şi Pleyel. O rachetă nu trebuie să se încovoaie niciodată, măcar de un centimilimetru relativ cu linia orizontală. Acest centi-milimetru costă, desigur, scump şi este în stare să mănânce o avere, ca morbul stafilococic, care devoră un om întreg numai prin coccix şi genunchi. Pentru a nu se încovoia, lemnul din care se naşte o rachetă trebuie să fie un lemn de mare
PUBLICISTICĂ
379
selecţiune, inimă de cedru sau nerv tuya, măduvă de măduvă, sâmbure de sâmbure, miez de miez, esenţial de esenţial, intrinsec de intrinsec, extract de extract, sublimat de sublim.
    Este cu mult mai lesne — şi toată lumea de la Brahma încoace ştie că nu este lucru uşor - să găseşti nevasta ce ţi se potriveşte decât o rachetă adecuată pe marile principii şi pe temperamentul dumitale. Racheta splendidă şi identificată cu personalitatea completă a vecinului dumitale de tenis poate fi, în mâna şi pentru valoarea dumitale, o rachetă indiferentă. Coada cu foarte puţin mai sus, cu foarte puţin mai jos; curba cadrului insensibil, mai puţin sau mai mult ovală, pot fi fatale individualităţii dumitale speciale, ca şi femeia adorată, ale cărei capricii constructive se vădesc numai la întrebuinţare. Toate rachetele sunt frumoase şi toate femeile sunt frumoase: verificarea în plastica sensibilităţii a frumuseţii nu se face cu ochiul, şi cel mai precis instrument de viziune se înşeală faţă de oarba experienţă.
    Eu profesez toate sporturile evident, dar sporturile mele cu adevărat ideale sunt două: racheta la orele zece dimineaţa şi călătoria, pe sub tei, la orele opt treizeci. Cu aceste două unice pasiuni virginale, omul este fericit. De aceea nu am destule motive să recomand omenirii îndurerate, ca o panacee supremă, întâi sportul unanim şi după aceea racheta.
1929
                   DEANULNOU
    Se adună anii, fără să prindem de veste, Coco. Câţi ai tu, tovarăşe misterios? Tu ai ieşit din ou cu o figură înainte de născare îmbătrânită. încă de pe când nu erai trăiseşi tu, câteva veacuri?
    Un vechi profesor de ştiinţe naturale, decedat la veac, mărturisea că te văzuse din copilărie, neschimbat, în parcul oraşului natal. Te apucase tot aşa şi tatăl lui, mort, la nouăzeci de ani, şi moşul lui, adormit la vreo şaptezeci şi cinci. împărţind cifrele cu trei şi luând câte două părţi din fiecare, ca să lăsăm paternităţilor timp, tu ai avea, ia să facem socoteala... cincizeci şi cu şaptezeci şi cinci şi cu cinzeci... vro sută şaptezeci şi cinci de ani. Ştii, Coco, că eşti fenomenal?
    Nu te preface că nu înţelegi şi răspunde-mi, mai bine, cu câtă vreme înainte de aceste două secole, desigur întregi, te-ai născut? Cu cine eşti contimporan? Acum cincizeci de ani ron-ţăiai în grădina cu heruvimi a mitropolitului Calinic, care iubea călugării şi papagalii şi avea la Curtea lui zece arhimandriţi şi optzeci de cacatoeşi, de neamul tău. Arhiepiscopul Miclescu ţi-a dat să ciuguleşti din palma lui de fată-mare, seminţele uleioase şi să-ţi adăpi ciocul de melc în potirul lui de cristal. M-am plimbat prin Mitropolie astă-vară, prin parcul pustiu, cu potecile de cenuşă galbenă. în umbra cu miros de otravă amară a copacilor bolnavi, m-am întâlnit cu o turmă speriată
PUBLICISTICĂ
381
de porci, fără paznic animaţi de duhurile scoase dintr-un „îndrăcit" din ţara gherasenilor, acum douăzeci de veacuri. Pe zăbrelele punctate altădată cu verdele de papagal, am întâlnit piei proaspete de berbeci, întinse la uscat, după înjunghierea agneţului pe jertfelnice, pe care se capătă un preţ bun, în arginţi.
    Ai o mie de ani, două? N-ai văzut cumva şi taci, botezul Domnului în Iordan şi pe Ioan, desculţ, ridicând aghiasma din undă până la creştetul lui şi stropindu-i-1, în răsăritul soarelui din pustiul pe unde rătăcea glasul mergătorului-înainte?
    Te alegeam stăpân pe tine, Coco, fără siguranţa vastei tale longevităţi şi fără influenţa ei asupra duratei noastre? Se adună anii, într-adevăr, dar felul nostru, de felul dreptăţii, adevărului şi pietrei din pământ, biruie îndelung. De când clădim noi încet şi cântând, câte turle şi forturi de păinjeniş, câte piramide mari de rumeguş, repede înălţate pentru a se măsura cu clipa, nu s-au prăbuşit. Pe când urca lent catedrala noastră, la ale căreia singure temelii ne-am osândit să muncim o vârstă de om s-au înălţat repede în vânt schelele de mucava, rezistente până la cele dintâi şipote de ploaie. Unde sunt monumentele de hârtie? Pe obrazele fardate cu sentimente pestriţe am prins adeseori, pe vremuri, şopârla gurii a unui surâs de ironică anemie. Lespezile cu care zideam erau pe umerii noştri, şi mai ales în pântecul sufletului nostru, nevăzute. Iată-le fulgerate. Nu am ajuns cu ele până sus, dar călătorim în sus către turle şi către semnul lor. Nu-i aşa, Coco, că noi nu puteam muri cu viermii laolaltă, pe şesul turtit, şi că ameţeala întunericului nu trebuie să ne cuprindă şi să ne prăvălească decât din vârf?
    De Anul Nou, ţi-am cumpărat un mărgăritar şi ţi l-am atârnat în cioc, cu un rubin înlăuntru, ca să sune şi să răspundă luminii. Coco! Spune cititorilor noştri, care vor să dureze şi caută o izbândă, să-şi puie în cheotoarea gulerului de la haină un papagal de metal şi zmalţuri.
 1929
 382
TUDOR ARGHEZI
                   LEONARD
   înmormântarea lui Leonard, pe care nu l-am cunoscut dar îl plângem, s-a petrecut în mijlocul furnicilor mâhnite, ale capitalei, care şi-au dus greierele în pământ de ţară. Indiferent de muza pe care a slujit-o, a murit un cântăreţ şi se cade să fim cu toţii emoţionaţi că pentru întâia oară s-a manifestat în metropola ţării o solidaritate unanimă pentru poet. în mii de inimi s-au aprins mii de candeli şi toate l-au escortat cu flacăra lor, minusculă, un ghiocel albastru, până subt sălciile dintre papuri. Viaţa lui Leonard a fost o existenţă de Hamlet: înmormântarea lui avu o frumuseţe morală care cinsteşte pe camarazi şi pe bucureşteni. Leonard a cântat ca o vioară şi a murit ca o vioară, înfăşurat în crepul violet al regretului oftat al unei lumi.
   Doi bulgări, unul de lună şi altul de soare, deasupra lutului lui. 1929
        O CONFERINŢĂ A DOAMNEI ALICE VOINESCU
   Seara de sâmbăta trecută a fost pentru posesorii unui aparat de radiofonie un foarte delicat spectacol intelectual. Doamna Alice Voinescu a conferenţiat. Ignoranţi în infinit de multe chestiuni, pe care suntem datori să le cunoaştem, ne mângâiem cu iluzia că ne pricepem în câteva şi cu principiul de prudenţă că un om, oricât de apropiat de diagonala intelectului, nu se poate situa decât într-un punct, e-adevărat, cu dimensiunile instabile şi mobil chiar acela.
   Suculenţa verbală a doamnei Alice Voinescu făcea până sâmbătă seara parte de teritoriu întreg din ignoranţa noastră:
PUBLICISTICĂ
 383
o mărturisim ca să ni se pară că avem merite pentru scuze. Ne mulţumeam să aflăm de la doi, trei oameni foarte inteligenţi că doamna Voinescu era „cea mai inteligentă femeie din Bucureşti" şi aşteptam, nerăbdător dar şi cu monotonia pe care le dă un program parcurs zilnic, de similiactivitate, o coincidenţă.
    Nu am fi crezut că evenimentul se va isca în pâlnia timidului aparat de radio al lui Coco, pâlnie care, iată, seamănă cu cornetul, adus ca o trâmbiţă, de noroace. Doamna Alice Voinescu s-a ivit în aparatul nostru în mijlocul orchestrei şi aproape dansând, pe vioară. Este greu de încercat descrierea adevăratei corecte bucurii cu care a fost întâmpinat acel glas, gândit şi cald ca şi ideea, în căminul nostru, unde ne găseam, prozaic, la masă.
    Pentru noi, care ne iubim şi ne respectăm, de la ins la ins, pentru copiii noştri, proaspăt spălaţi de seară şi îmbrăcaţi în costume nocturne de Pierrot, pentru gospodina atentă cu nenumăratele noastre nevoi, pentru tovarăşul acestei soţii, obişnuit să puie-n cuierul de la intrare, odată cu nemulţumirile, şi rebeliunile, pentru noi toţi adunarea laolaltă în jurul mesei albe este o sărbătoare repetată cu aceeaşi frăgezime de câte două ori pe zi. Pentru noi masa nu e prozaică nici indiferentă, căci e o cină de taină. Aşa că vocea doamnei Alice Voinescu ne-a găsit rupând pâinea lui Crist şi împărţind-o împrejurul nostru.
    Ne-am oprit şi am ascultat fermecătoarea povestire despre ceea ce se poate petrece în sufletul unei femei complete, din care mintea e o dependinţă, o grădină inocent înflorită şi fierbinte muncită. Gândirea teoretică a conferenţiarei a purtat într-însa bucuria mamei, lacrima soţiei, jertfa pură şi cu gingăşie ascunsă a femeii şi un accent al cărnii, îndurerată şi vibrantă rând pe rând, pe care nu l-am întâlnit de multe ori nici în marea poezie, necum în raţionament. Am minţi dacă nu am spune că ideile aparent geometrice şi reci ale doamnei Voinescu ne-au emoţionat stăpânitor. In interiorul
384
TUDOR ARGHEZI
diamantului vorbitoarei clipea un ochi şi licărea un suspin: ale umanităţii noastre. Bună conferinţă: v-am sărutat mâinile, doamnă, cu toţii.
     Doamna Alice Voinescu ne-a vorbit aproape despre feminism, dar despre feminitate. Vorbitoarea este singura doamnă intelectuală nelăsată sedusă de băieţismul femeilor fără scop într-o viaţă mărginită, fără sentimentul interiorului, fără camaraderia soţului, sterpe la propriu şi figurat, şi cu sufletul transformat în uscături, haşchii, surcele şi boarfe intelectuale. Pentru doamna Voinescu societatea e întemeiată pe dublu, nu ! pe unitate, şi porneşte din celula părechii. Bărbatul singur e o cifră, şi mai puţin, un semn, iar femeia singură e un strigoi, une âme en peine. E o lege vie: doamnele feministe cer o lege scrisă - şi când se va da, ce corespondent poate să aibă? Păre-     I
chea dă naştere generaţiei următoare, dispărând în faţa nece- i sităţii sacre de-a se jertfi pentru educaţia copilului, care durează până la douăzeci de ani şi mai mult. Rolul femeii e indicat de fire, afară de cazul când mama preferă, ca femeia stearpă,          I
copilului, un mandat în Parlament şi un pahar cu apă la tribună. Conferenţiara a scos cu discreţie la lumină ridiculul,     I
iertaţi-ne termenii, care ne aparţin, al feministelor fătăloaice. I
     I-am rămas recunoscători doamnei Alice Voinescu pentru : acel punct de dulce mister şi de imponderabil, care a căzut de-a lungul conferinţei domniei sale, ca o boabă de mei alunecată pe albul unei trâmbe de in desfăşurată la lumină. Sunt delicateţi şi nuanţe de resortul exclusiv al unei bune educaţii şi al unei tradiţii de secunde, de intenţii, de abia rostiri, şi ele se găsesc în mărgelele mamei cu care se joacă pruncul cu nasul      j
vârât în sânul izvorâtor de lapte. Doamna Alice Voinescu nu recomandă laptele sterilizat, bona, internatul şi alte moder-nisme false care se continuă cu seria, şi mai rea, a golului numit de francezi desoeuvrement, a clubului, a hotelului, a lupanarului şi a sinuciderii lente sau violente. Domnia sa recomandă zâmbetul, şcoala zâmbetului, disciplina zâmbetului - surâsul.
Ne găsim în plină realitate şi în acelaşi timp în plin poem.
PUBLICISTICĂ
385
    Din diverşii conferenţiari ai microfonului, doamna Alice Voinescu s-a dovedit o puternică directoare de lecţii. Direcţia Radio-Bucureşti, care trebuie felicitată pentru incomparabila achiziţie, va face multă, multă plăcere, o plăcere de mari utilităţi morale, rugând pe conferenţiară să vorbească auditorului nevăzut, mai des. Publicului escamotat de fraudatorii şi farseurii culturali şi duhovniceşti, sinceri sau ipocriţi, îi lipseşte senzaţia de acurateţe, de rafinament moral şi de elevaţie, pe care o poate căpăta ca un mir sufletesc de-a dreptul din mâinile vorbitoarei.
1929
           SENTIMENTUL RELIGIOS
   Un cititor informat pe sărite asupra problemei religioase, ne cere să-i recapitulăm termenii ei. Ne executăm cu atât mai bucuros cu cât cazul acestui cititor e cazul unui public întreg, care obişnuit cu forme, cuprinse între botez şi pobreganie şi profesate în stricta lor materialitate, crede că biserica trebuie să fie numai atât.
   1.   Pentru o elită socială respectuoasă de forme şi indiferentă la conţinut, religiunea e o chestie de nediscutat. Am căpătat-o moştenire, o păstrăm şi o dăm înainte. Toţi am primit botezul, ne-am cununat, am ospătat cu preotul nostru în ceremonie şi în capul mesei. Am chemat pe preot când am voit şi el nu a venit niciodată nechemat. în toată istoria românească, el nu ne-a supărat niciodată şi s-a supus întodeauna stăpânirii, fără să-şi fi adus vreodată aminte că el aparţine şi Altcuiva decât Guvernului şi Prefecturii. Poftit de domni, el a fost prezent şi disciplinat; în schimb, nu a ştiut şi nu ştie să viziteze văduva, orfanul, spitalele şi închisorile. Trăieşte paralel şi fără amestec.
 386
TUDOR ARGHEZI
    Preotul mai vizita, până la război, casele oamenilor la zintâi de douăsprezece ori pe an. Preasfinţitul primat, mai târziu patriarhul, a interzis preoţilor şi acest bun obicei, care măcar deprindea copiii cu imaginea străinului din ceruri, purtând un epitrahil de aur şi stropind căminurile cu rouă. Preotul nu spunea un cuvânt mai mult peste ritual: „în Iordan bote-zându-te, tu, Doamne", câteva gâlgâiri metalice în căldăruşe şi „Să ne vedem sănătoşi". Interdicţia Patriarhiei are o cauză obştească, pe care din acelaşi spirit de mare obedienţă caracteristic vieţii morale a clerului nostru Patriarhia şi-a însuşit-o. Publicul creştin din protipendadă, acelaşi public care se supără tare când se discută formele şi rezultatele lor, se scoală târziu, nu vrea să fie „deranjat" şi să i se murdărească preşurile cu ciubotele preotului şi ale dascălului. Motivul e prea serios ca să fi fost trecut cu vederea. Mai mult, nici clopotele nu se mai trag la biserici, din pricina aceluiaşi deranjament: domnii petrec noaptea şi adoră somnul de la orele zece dimineaţa. Clopotele erau îngerii adevăraţi şi porumbieii Duhului Sfânt, porniţi albi din turle, peste hornuri.
    Boierul vrea un cler, vrea să-l ştie acolo, lângă biserica lui. în ziua când popa va intra în odaia de dormit a boierului şi scuturându-1 bine de ureche, îi va răcni: „Scoală-te, puturosule, şi fă-ţi datoria", opiniunea boierului se va schimba de tot şi boierul va deveni dintr-o dată ateu. Apărătorii cei mai ofensaţi ai clerului sunt aceia care au nevoie de preot la acatist, pentru a câştiga la loterie.
    2.      Chestiunea religioasă noi credem că trebuie discutată şi strâns discutată. Dacă nu se discuta, preoţii târâţi fără voie, nu ar fi realizat măcar slabele începuturi actuale: predici fără convingere, rugăciuni de seară, reviste, foi. Numai subt impulsul discuţiilor şi contestării repetate s-a înfiinţat acum doi ani şi acei referenţi sau consilieri episcopali, în stare de nimic, dar plătiţi cu scopul de-a parveni să realizeze ceva. Discuţia cât de vehementă este de mare necesitate pe un termen de mari vehemenţe şi tragedii sufleteşti. Nu ne putem juca zâmbind cu
PUBLICISTICĂ
387
atributele stării bisericeşti, ca la tenis, cu nişte mingi aruncate-n rachete. Constrânşi să acţioneze, am auzit preoţi din cei mai bogaţi în titluri, răspunzând: „Ce să facem?“ Ei s-au pregătit pentru o chemare, aplicată numai pe tipic.
    Faptul esenţial este absenţa clerului din toate discuţiile religioase. El tace în toată ierarhia lui şi primeşte toate acuzaţiile ca o statuie de diamant.
    3.      Pe de altă parte, boierii şi clerul se plâng, în grai şi în scris, de lipsa de rezonanţă a sufletului românesc, de insensibilitatea lui: toţi oamenii politici, care s-au ferit sistematic să intre în cler, toţi intelectualii se plâng că românul rabdă. El rabdă, rabdă şi rabdă: atât, oricare ar fi obiectul răbdării lui. Ce-i atâta răbdare? Uite slavii de toate orginile din jurul ţării: ei au rezonanţe, zic oamenii noştri. Argumentul ar fi excelent ca să demonstreze, într-adevăr, absenţa unui torent de sânge slav în albia fluviului românesc.
    Poporul nostru, într-adevăr, e altceva, nu e religios. Nu are preoţi mari, nici acte religioase istorice, nici mucenici, nici sfinţi; e adevărul cel mai curat. Bilanţul a vreo şapte veacuri de creştinism.
    însă pe toate drumurile, afară de cel bisericesc, floarea românească rodeşte. în literatură şi ştiinţă inteligenţa poporului a dat un rând de mari personalităţi, socotind şi pe cele în viaţă, şi în toate activităţile, industrii şi comerţ inteligenţa lui s-a dovedit mai vie şi mai sintetică decât a multor popoare mai înaintate. Moralitatea lui liberă cunoaşte în schimb rezultate pe care colectiv nu le-au atins popoarele religioase şi acaparate de cler - rezultate strânse în marele lui sentiment de generozităţi. Un literat de esenţială valoare, domnul Mateiu Caragiale, ne creiona cu fine culori verbale, într-un colţ de librărie, prin preajma Crăciunului, câteva realităţi psicologice ale vieţii româneşti, calificând stările cursive de la noi cu o formulă exactă: la douceur de vivre. Această dulceaţă prinde şi macerează pe toţi străinii în trecere pe la noi. E adevărul.
388
TUDOR ARGHEZI
    Totalul a fost ajuns, fără concursul militant al bisericii, în plină păgânătate morală, împărtăşită şi de cler. N-avem nici un cuvânt valid să ne plângem. Dar ce ne aduce clerul şi ce rost are el?
    4.     într-o bună zi, clerului i s-a făcut o situaţie anacronică. Lucrul s-a petrecut de curând, odată cu autonomia bisericii. Am văzut un episcopat înavuţit prin lege şi aplicat exclusiv îmbogăţirilor rapide, cu călcarea şi a îndatoririlor strict rituale. Am văzut episcopi în afară de orice răspunderi, batjocorind virtuţile elementare curate ale stării de păgânătate. Abjecţiuni dovedite oficial, alternau cu tentative de asasinat aproape fizic.
    Acestui episcopat şi clerului condiţionat de el, noi i-am opus călugăria şi am apelat, tocmai pentru păstrarea formelor moştenite, care nu stânjenesc poporul în dezvoltarea lui, la simplificarea bisericii prin eventuala renaştere a călugăriei. în formă călugărească a trăit biserica până azi şi călugăria este încă ceea ce are biserica mai bun. Bisericii îi cădea îndatorirea gravă actuală, a învăţăturii de carte.
    Ni s-a răspuns cu prigonirea călugărilor şi cu devastarea legală a mănăstirilor, lăsate de Domnii şi boierii români, ca nişte insule de singurătate pentru rugăciune. Mănăstirea Căldă-ruşanilor era să fie dată unei societăţi de cucoane, după ce altele fuseseră transformate în penitenciare, cu ocnaşi în loc de monahi, cu gardieni în loc de preoţi şi cu directori în loc de arhimandriţi şi stareţi. în doi ani mănăstirile s-au prăbuşit de tot şi călugării au devenit definitiv salaorii episcopilor şi părăsesc mănăstirile.
    Şi tocmai când se înregistrează acest faliment, apare o justificare intelectuală civilă a ortodoxiei, care artificial leagă progresele noastre viitoare de o pricină de ruină. Se caută o înjugare a conştiinţei româneşti la carul vesel al Sfântului Sinod, ai căruia membrii cei mai mulţi, fără călugărie, au adus în episcopat moravuri de disoluţiune şi permanentizează un putregai.
PUBLICISTICĂ
389
    5. Avem neapărată nevoie, după ce timpurile bisericeşti au evoluat, de un sentiment strict religios? El a trecut în marea cultură şi cultura îl naşte. îl poartă toată ştiinţa debarasată de materialismul ei grotesc de odinioară, îl poartă literatura. Biserica este singura care nu-1 poate germina. După aproape o mie de ani, ne dăm seama că numai biserica ortodoxă e lipsită de capacitatea de a stârni şi vehicula sentimentul religios - şi atunci câteva constatări se impuneau:
    Biserica ortodoxă nu e românească, întrucât nu a dat românilor nimic şi nu a primit de la poporul românesc nimic. Nu e vinovat nici clerul că nu poate opera înlăuntrul acestei biserici şi nu-şi poate găsi un rol spiritual ardent într-însa. A murit o epocă întreagă, fără concursul nimănuia, aşa cum se macină pădurile stagnante. Dacă e de căutat o formă a sentimentului religios, să o căutăm în de noi şi să aşteptăm un reformator românesc. Adevărul este că el nu se prea grăbeşte.
    Că poporul românesc, împotriva tuturor aserţiunilor, are însă capacitate mistică, o dovedesc efectele propagandiştilor sectanţi. Sătenii convertiţi la o sectă devin fervenţi şi posedaţi. Cum nu se găseşte în stare un cler numeros, de cincisprezece mii de preoţi ortodocşi să anihileze influenţa sectelor printr-o influenţă de echilibru? Pentru că ar fi proşti? Cel puţin o mie de preoţi, foarte inteligenţi în toate activităţile lor, afară de cea religioasă, sunt remarcabili. De ce? Doamne! Pentru că nu-şi pot asimila ortodoxismul; nu prin hotărâri, nu prin îmboldire, dar aşa, direct, prin patimă şi poftă.
    Or, poporul românesc interesează mult mai vârtos decât o formă sau alta a sentimentului religios şi o biserică din punctul de vedere stat şi popor nu însemnează ceva decât în măsura utilităţii concrete.
    Deci: separarea bisericii de stat, chiar în folosul bisericii dacă este viabilă - sau o credinţă în Dumnezeu românească -sau amândouă.
    De altfel, Domnule Cititor, cu voia sau fără voia noastră, lichidarea este în curs şi poporul nostru, care a exceptat
 390
TUDOR ARGHEZI
sistematic, cu o ciudată individualitate, când ponegrită şi când lăudată, şi mai mult ponegrită decât lăudată, toate regulile învăţate în carte şi experienţă, are pe lângă un instinct precis, o facultate de rezistenţă pasivă la artificializările de sus, fără precedent.
     Acum, alege şi domnia ta problema, dintr-un manuscris de notaţiuni rapide şi instantanee - şi putem sta de vorbă cât vei voi domnia ta asupra acestui subiect, cel mai frumos din câte au cutreierat mintea omului, de la facerea ei...
1929
             SCRISOARE Domnului Grigore Iunian, ministru al Justiţiei
    îmi permit, în calitate de ucenic al penei şi peniţei, să vă adresez o scrisoare, al căreia obiect, simpatic pentru oamenii de bibliotecă, interesează deopotrivă şi pe breslaşii uneltelor de scris şi onorarea unui stat cultural. Obiectul nostru mărăcinos e plin de ramuri strâmbe, ca stufişul de vâsc, cu mărgele de mărgăritar, pe care l-aţi găsit, desigur, în seara de Anul Nou, acasă, spânzurat, după o datină engleză, cu o panglică roşie, de lampa din tavan. Cu voia dumneavoastră, până la vestejirea vâscului, îmi voi permite să rup, una câte una, crengile sorcovei noastre încurcate şi să vi le prezint succesiv, cu floarea fiecăreia, de hârtie.
    îmi daţi libertatea să vă vorbesc astăzi puţin despre depozitele de ziare şi de librărie mică?...
    Pentru ca un cetăţean să întreprindă orice soi de negustorie, trebuie să aibă un capital; capital în specie sunătoare sau
PUBLICISTICĂ
391
capital de credit, tot capital se cheamă. Ba negustorul corect; căci pretutindeni în Europa, afară de o singură ţară, corectitudinea este reputată că face parte din negustorie; negustorul corect, care, în principiu, trebuie să fie la început un cetăţean sărac, ca negustorii noştri oltenii, îşi aglutinează singur capitalul, prin asocierea spiritului personal de iniţiativă, a spiritului personal de economie şi răbdare şi a muncii personale, adăugând un credit. Nu e nici un secret în iscarea capitalului normal, compus din diferenţe adunate laolaltă. Diferenţa, pe cate adversarii capitalului o numesc supravalută, reprezintă normal osteneala, iniţiativa şi riscul.
    în toate negustoriile, afară de una singură, operaţia de aprovizionare cu marfă, de vânzare şi de plăţi se face la fel. Producătorul trimite marfă şi ia după vânzarea ei, şi de cele mai multe ori înainte de vânzarea stocului integral, preţul tocmit - iar diferenţa, beneficiul, rămâne automat proprietatea vânzătorului. Dacă un negustor incorect doreşte să se sustragă obligaţiilor lui, admise în toate negustoriile, afară de una singură, justiţia, al căruia departament vă aparţine azi, ca ministru, se pune în acţiune. în toate negustoriile, afară de singură una.
    Negustoria de imprimate face excepţie de la regulă, totală, îndată ce un individ, venit din orice altă meserie şi lipsit de orice aptitudine pentru noua lui negustorie, îşi închiriază patru păreţi undeva şi îşi pune o firmă de librar sau depozitar de ziare şi reviste, el primeşte marfă pe credit în valoare de zeci şi sute de mii şi milioane de lei, cărţi şi imprimate. Noţiunea contractului intenţionat, ce se încheie între producător şi vânzător, este neînchipuit de comodă: vânzătorul va plăti după vânzarea mărfii. Marfa zilnică e lichidabilă la chenzină, marfa săptămânală la lună, marfa fără periodicitate semestrial. Negustorul de hârtie tipărită corect achită punctual şi afacerea lui progresează normal, încet. Negustorul incorect, adică marea majoritate a depozitarilor, nu plăteşte niciodată şi nu poate fi
392
TUDOR ARGHEZI
tras la răspundere de nimeni. Costul procesului va întrece eu mult datoriile fracţionate.
    Totuşi cifra beneficiilor la nici o marfă nu e atât de sigură şi de stabilă pentru vânzător, ca la hârtia tipărită. Negustorul câştigă la orice marfă de tipar vândută 25%, cel mai puţin, cu facultatea, care nu există la nici o altă marfă, de a înapoia marfa nevândută producătorului care îşi asumă toate cheltuielile făcute şi la ducere şi la întoarcere, şi la corespondenţă şi la expedierea de valori, exclusiv; ceea ce nu se petrece cu nici o altă marfă, primitorii suportând toate aşa-zisele speze de fracht, ambalaj etc. Prin urmare, depozitarul de publicaţii primeşte gratis pachete, colete. După ce vinde, el are o singură datorie: să-şi oprească 25% net, să plătească 75% net şi să restituie ceea ce nu a vândut. Depozitarul face altfel, domnule ministru: opreşte totul pentru el!
    Producătorii sunt sau editori sau nişte intelectuali şi scriitori, care în specialitatea lor au dreptul să nu fie prădaţi în văzul şi nepăsarea tuturor autorităţilor. Apoi, ei au dreptul să trăiască din meşteşugul lor, dacă aşa vrea cultura, ca şi creaţiile ei să fie în toate ţările civilizate, un rezultat de meşteşug. Şi la noi, acest lucru clar şi onest se poate; ca şi scriitorul să se hrănească, după pilda boului, din brazda pe care o trage; şi la noi se poate ca munca intelectuală artistică să-şi găsească salariul echivalent pe piaţă. In mijlociu, tipăritura românească are cinci mii de cititori scăzând maximum până la o mie, cifră derizorie, negreşit, dar relativ suficientă pentru marfa vândută, sau prea scumpă sau afară din cursiv. Problema atingerii, individual, a celor zece sau douăzeci de mii de cititori siguri, pe care orice publicaţie îl poate recolta, cade în sarcina unei organizări speciale, patronată tot de stat, dar nu face parte cu totul directă din seria îmbunătăţirilor aşteptate, domnule ministru, de la departamentul domniei voastre.
    Proletariatul nostru intelectual nu se datoreşte publicului, care cumpără şi plăteşte din ce în ce mai mult, ci vânzătorilor
PUBLICISTICĂ
393
depozitari din provincii. Administraţiile de presă nu au nici
o putere asupra lor decât atunci când manipulează sutele de milioane, ce aparţin celor două mari edituri de ziare din Bucureşti, împovărate şi acestea cu cheltuieli inutile, de inspectori, voiajori, controlori. Cum însă actul cultural cel mai viu nu cade întodeauna în putinţele întreprinderilor cu capitaluri, ci în producţia profesionistului liber, a ideilor şi personalităţilor susceptibile de aporturi culturale fertile noi, substanţa este furată sistematic şi iniţiativa descurajată.
    într-un stat cultural, care totuşi nu ştie să facă nimic pentru valorile lui artistice, singurele mărturii şi justificări ale dreptului la viaţa mare mondială, măcar această dezordine gravă nu mai poate să fie ocrotită. înţelegeţi, domnule ministru Iunian, câtă tragere de inimă pasională au manifestat oamenii noştri de stat, absenţi din viaţa literelor şi artelor creatoare, faţă de analfabetism, pentru ca să lase cu conştiinţă pradă analfabeţilor negustori toată producţia sufletească şi mintală a unei elite intelectuale. Căci trebuie să ne înţelegem: domnii Adamescu, Mehedinţi, Mihail Dragomirescu şi compania, autori de manuale didactice cu monopol de stat şi care îşi cumpără moşii, vii şi proprietăţi urbane din vânzarea silită a unei hârtii maculate la presă, indigestă, nu sunt nici cei mai autorizaţi, nici unicii deputaţi ai inteligenţei româneşti în parlamentul mut al culturii.
    Scriitorii de toate genurile aşteaptă de la pornirile dumneavoastră de ministru o însănătoşire a raporturilor dintre ei şi depozitari. Un scurt paragraf în Codul Penal, a cărui idee a mai fost la ordinea zilei, dar a cărui fiinţă a fost împiedicată de influenţele anticulturale şi sălbatice din partide, va pune brusc stavilă banditismului actual. Pentru foaie, care iese repede, trebuie adoptată o procedură instantanee şi necostisitoare. Şi reforma trebuie făcută repede şi cu efecte retroactive.
394
TUDOR ARGHEZI
    Vă dorim, domnule ministru, să vă întoarceţi în ziua de 14 în Cameră, cu proiectul creionat în buzunar şi să ne faceţi de ziua dumneavoastră darul de-a asigura munca literară care-i, poate, demnă de interes. Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan se pomenesc în ziua de 30 ianuarie...
                      PRIETENIA
    Puţini sunt oamenii care au învăţat să preţuiască prietenia. Unii nu ştiu că ea e discretă ca dragostea, nu ştiu să-i dea nimic şi îi cer peste puterile ei. îndeobşte, te împrieteneşti şi te dezlegi de fiecare; întâi, prin absenţă din tine însuţi şi de urât; al doilea, prin necesitate. De ce te-ai împrietenit? De ce te-ai desprietenit? Aşa, peregrinând.
    Noţiunea prieteniei acoperă cu o nuanţă toate sentimentele care pornesc de la politeţe şi bună-creştere şi se înşiră până la milă şi dincolo de ea, până la idee şi jertfă. Ea participă la toate actele noastre, sau nu ia parte la nici unul.
    Prietenia curentă e o prostituţie neîncetată cu conruperea sentimentului preferinţei în indiferentism. Devotamentul devine profesional şi e colportat continuu de la om la om, de la partid la partid, de la program la program; calul e viu şi trăsura e goală. Politica a dat un tip de politician birjar. O cursă duce la Parlament, şi a doua şi a treia cursă tot la Parlament va trebui să ducă.
    De obicei, partizanii trec prin toate partidele care vin la guvern. După ce publicul s-a deprins şi cu această activitate de glorioasă lichelie, ceea ce pare mai ciudat este că transfugii
PUBLICISTICĂ
 395
şi voiajorii sunt primiţi; ba uneori, reprimiţi. Exemplul e profund demoralizator, şi haimanalâcul politic a contribuit, ca o şcoală vie, de fiece zi, la descreşterea nivelului sufletesc al publicului nostru, altădată mai tenace şi mai constant. Sunt oameni politici care au ajuns la câte a cincea şi a şasea formă politică, fără să se simtă mai rău. Transfugerea se face nu numai după o şedere lungă în opoziţie, dar mai ales instantaneu, trecând, într-o gară mică, dintr-un tren într-altul, la o încrucişare. Cazurile care mai atrag atenţia sunt ale partizanilor credincioşi care, după o lungă stabilitate, părăsesc terenul de-a fuga şi trec la numărul de alături: ei pretind că genialitatea lor înnăscută nu se poate învoi până la urmă cu inactivitatea; şi geniul lor consistă într-un frac purtat cu nasul drept şi în eleganţa cu care ştiu să se scoboare din automobil la scara unui tripou.
    E adevărat şi contrariul, &ă o fidelitate corectă şi totală este recompensată de cele mai multe ori cu o strângere de mâini însoţită de un surâs. Numeroşi ministeriabili, cu care un guvern nu are todeauna ce face, văd trecându-le toate răsăriturile pe dinainte, cu berze noi, recrutate dintre transfugi în orizont. Ei se dezgustă, dar rămân: în necrolog, şeful partidului, în persoană, va recunoaşte că a închis ochii un soldat devotat. Drept vorbind, un pergament aşezat la catafalcul unui asemenea om politic echivalează cu o decoraţie pe mormântul Soldatului Necunoscut, excelentă pentru reportajul fotografic, dar fără consecinţe. Slova fidelităţii nu aduce urmaşilor nimic, şi cu pergamentul obţinut familia nu poate să capete nici un bilet de cinematograf
    Cunoaştem în literatură diverse calibre de prieteni. Prietenul care te conservă intact şi îţi recunoaşte merite excepţionale, un an, doi ani, trei ani, cinci ani, până ce a căpătat credinţa că speranţa de a colabora cu el, cum au colaborat şi
 396
TUDOR ARGHEZI
alţii, e zadarnică. El zice atunci: „Vai, cum m-am înşelat! Ştii că amicul nostru are oarecare talent, dar nu un talent aşa de însemnat cum mi-aş fî închipuit..." Apoi, prietenul care tot recunoscându-ţi însuşiri şi trâmbiţându-le, şi-a dat seama că atitudinea lui nu rentează o atitudine analogă şi te lasă. Puţin îi lipseşte să nu te înjure cu aceeaşi grabă, pe neaşteptate, şi caută şi găseşte. Dar prietenul omenesc, care, falsificat de literatură în personalitatea lui, preferă dragostei de camarad, cuvintele bombastice goale, trimise unei sterpe şi întristătoare infatuări? El te părăseşte din pricina cailor verzi pe păreţi: inferiorul orgoliu bubează sufletul lui ca un furuncul literar veninos.
    In prietenie, ca în căsătorie, omul e monogam. Prietenii lui nu se recoltează în toate zilele şi nopţile vieţii. Pleci cu cinci prieteni la drum; dacă ţi-au rămas doi, e, poate, mult - şi facultatea împrietenirii nu se produce la infinit. Prieteniile condiţionate de suferinţe comune sunt cele mai gingaşe şi mai rezistente, prieteniile de bucurie şi succes fiind, probabil, de felul oalelor îndopate după un prânz porcesc satisfăcător.
    Un scriitor ţăran, care era să fie împuşcat în 1907, pe motivul exagerat că răsculase ţăranii, prieten cu şeful unui partid cu afinităţi, care fusese odată la guvern, s-ar fi aşteptat ca prietenul să-şi aducă aminte de sărăcia lui, să-l cheme şi să-l întrebe de se simte în stare de vreo ispravă sprijinită de guvern. Nevăzându-se chemat, s-a dus de la sine. Prietenul lui, ministrul, i-a dat mâna prieteneşte, dar l-a ţinut de rău că este prieten şi cu un şef democrat. Bietul om, bietul scriitor, era într-adevăr un păcătos. Făcuse anticameră câţiva ani la fostul ministru adversar, extrem de sufletesc şi de surâzător, şi fusese amânat, pentru o infimă nevoie personală, de câteva mii de ori şi duioasele relaţii de la guvern continuau şi în opoziţie, neştirbite. In vreme ce-şi sufleca pantalonii noroioşi de la ţara, în cabinetul ministrului, todeauna dispus să facă literatură
PUBLICISTICĂ
 39 7
verbală, ochiul lui scăpa pe câte o listă de gazetari plătiţi, pentru „marile raţiuni de stat", cu sute de mii de lei, însumate în milioane. Scriitorul sătean îngălbenea: nu mai era zvon, era dovadă. „Când te mai văd?" întreba ministrul... Prietenia primului fost ministru fusese neutră, prietenia celui de-al doilea fost ministru era inoperantă. în schimb, listele s-au menţinut.
    Omul, se pare, cel mai greu încercat e acela pe care o lăcomie fioroasă şi un egoism abject l-au împins să-şi indispuie rând pe rând şi prietenii pe care a crezut că-i are şi prietenii pe care i-a avut. Aparent triumfător, el uită esenţialul şi în ziua ameninţărilor constată ireparabilul faliment moral. Gemetele nu i le aude nimeni, el nu are unde să îngenuncheze şi lacrimile şi le bea în singurătate, ca un sfinx cu obrajii de lut, pornit să plângă în cimitirul Piramidelor din pustietate.
1929
                    PREŢURI FIXE
   După încheierea tratatului cu Germania, un mare fabricant de ştofe din Berlin, chemând pe cel mai vechi şi mai credincios funcţionar al lui, îi spuse:
   -     Tratatul cu România s-a ratificat. Domnul Magder1 a fost expeditiv. Trebuie să reluăm imediat relaţiile cu negustorii români.
   -  Pentru asta m-aţi chemat?
   -     Da, răspunse fabricantul. Am hotărât să te trimitem în România pe dumneata. Te vei duce direct la Bucureşti.
     Funcţionarul se pregăti să-şi ia pălăria şi tramvaiul.
    1 Madgearu.
398
TUDOR ARGHEZI
    -      Nu aşa de repede, spuse patronul. Fă-ţi bagajele, îmbrăţişează familia, şi pe urmă.
    -  Credeam că trebuie să plec imediat, zise funcţionarul.
    -      Te vei călăuzi de două unice principii, insista directorul: preţuri fixe şi clientelă de mare solvabilitate. Credit: nouăzeci de zile.
    -  Bun. Am înţeles.
    In ziua plecării, directorul conduse pe Iohann Weber la gară, ca să-i încurajeze cu toate onorurile, cuvenite unui viitor cuceritor, perseverenţa. După fluieratul maşinei, când trenul se puse în mişcare şi se depărta, directorul, salutându-1 de pe peron, îi mai arăta două degete în aer: două principii; iar Iohann Weber, întins din fereastra vagonului, cu gura în pâlnia mâinii, spunea că a înţeles: preţuri fixe şi mare solvabilitate.
    Durata călătoriei plictisea pe Weber, care voia să se apuce de afaceri mai repede. Era să se scoboare la Predeal, unde nu zărea totuşi nici o prăvălie.
    „Ajti să mă scobor mai departe", îşi zise, în limba germană, Weber şi, într-adevăr, s-a dat jos din tren la Ploieşti, unde a vizitat câteva magazine.
    Patronul firmei „Plosca de aur" fu încântat de mostrele lui Weber. Stămburile cu desenuri de muşamale se întreceau cu florile roşii imprimate pe fondurile verzi ale cretoanelor şi cu moltoanele de un galben, de un cafeniu şi de un lila cu câte cincisprezece nuanţe.
    -      Vă facem o comandă de o sută mii Rentenmark, zise patronul.
    -      Perfekt! zise Weber şi, servindu-se de carnetul de comenzi, cu două foi perforate şi una fixă, şi de două foi de indigo, înregistră cu detalii comanda, transportând numerele şi literele înscrise pe buletinele albe ale mostrelor, de pe ştofe pe caiet.
    -      Să nu uitaţi un lucru, zise negustorul. Asupra preţului fixat noi obişnuim să avem un rabat de zece la sută.
PUBLICISTICĂ
399
    Condeiul lui Weber se opri într-o nula. Holbă ochii surprins.
    -     Nu putem face rabat... Dacă insistaţi renunţ, cu tot regretul, la comandă. Chiar când eram în tren, patronul mi-a repetat deviza: preţuri fixe şi solvabilitate. Solvabilitate este. Nu este însă preţul fix. Regret...
    -     Dragă domnule Weber, dă o telegramă la fabrică şi întreabă dacă nu-mi face rabatul de zece la sută.
    -     E de prisos, stimate domnule, cu totul de prisos. Ein Wort ist ein Mann, zise Weber, germanul nu are două vorbe.
    -     Cu toate acestea, eu vă rog să daţi telegrama. Tot aţi pierdut o zi; să aşteptăm răspunsul: până diseară soseşte.
    -     Ca să vă fac plăcerea, zise Iohann Weber, voi telegrafia. Veţi vedea că e inutil.
    Răspuns telegrafic: „Având în vedere că este vorba de firma «Plosca de aur», consimţim un rabat de zece la sută“.
    - Ce v-am spus eu? întrebă negustorul.
    -     Aţi avut un mare noroc, răspunse agentul-voiajor, care plecă numaidecât la Buzeu.
    La Buzeu, peticele tăiate egal şi aşezate simetric în albume plăcură mult patronului magazinului „La Luvrul buzoian“, care făcu o comandă de două sute mii Rentenmark.
    -     îţi atrag atenţia însă, zise, mai puţin politicos negustorul, că noi avem la toate comenzile noastre un rabat de douăzeci la sută.
    -     Douăzeci la sută?! răspunse Weber uimit. E imposibil. Şi-i căzu creionul în caiet.
    -     Telegrafiază, domnule, la fabrică şi întreabă. Ce te costă o telegramă?
    - Nu! nu! asta nu se poate... Douăzeci la sută?!
    Totuşi Weber trimise o telegramă indignată la Berlin.
    Răspuns telegrafic: „Având în vedere că e vorba de firma
«La Luvrul buzoian», consimţim un rabat de douăzeci Ia suta4.
 400
TUDOR ARGHEZI
    De la Buzeu Weber trecu la Focşani, unde primi o comandă de trei sute mii Rentenmark, şi negustorul ceru un rabat de treizeci la sută. Revoltă, telegramă şi răspuns telegafic: „Având în vedere etc., acceptăm".
    Comenzile sporiră cu câte o sută mii Rentenmark de la oraş la oraş, şi rabatul spori proporţional. Câd ajunse în Bucureşti, o mare firmă de en gros făcu o comandă de şase sute mii Rentenmark şi ceru un rabat de şaizeci la sută, ceea ce scoase din fire pe Iohann Weber, care totuşi primi răspunsul telegrafic că: „Având în vedere importanţa firmei, se acceptă".
    O pauză.
    Mititeii, fleicile, tuslamalele şi varza cu carne, consumate cu ferocitate, îmbolnăviră pe Iohann Weber, care căzu la pat, la hotel. Simţindu-se din ce în ce mai rău, el trimise o telegramă la fabrică. Răspuns telegrafic: „Soseşte imediat directorul". Directorul sosi, într-adevăr, şi rămase consternat lângă patul bolnavului, care nu mai semăna cu Iohann Weber cel de-acum două săptămâni, decât la pălăria din cuier. Directorul strânse trei medici, care făcură un consult.
    - Clientul nostru, ziseră medicii, mai are de trăit două ore.
    Directorul, care nu avea educaţia stăpânirii senzaţiilor, îşi
dete drumul cu naivitate:
    -     Domnule Iohann Weber, mai ai două ore... Ai fost un excelent funcţionar. Douăzeci şi cinci de ani ai servit cu credinţă vechea noastră industrie de două sute de ani. Spune care-i ultima dumitale dorinţă, să ţi-o îndeplinim... Ai copii, ai familie...
    Iohann Weber se gândea.
    - Oricare este dorinţa dumitale, spune-o. Ce vrei?
    Iohann Weber se gândise:
    -     Ştiţi ce-aş vrea, domnule director? Aş vrea să ştiu şi eu înainte de a muri, care sunt ultimele noastre preţuri.
1929
PUBLICISTICĂ
401
                  AFACERI EXTERNE
    în biserica latină, universală, Vaticanul obişnuia să ierte păcatele preoţilor şi arhiereilor căzuţi în greşeală şi căutând să nu-şi micşorze personalul duhovnicesc, se mulţumea să strămute materialul dintr-o localitate într-alta. Nimeni nu poate cere naturii să facă pe oameni la fel, pentru un singur fel de îndeletnicire. între mistici se strecoară şi câte un isteric -gurile rele pretind că mai mulţi - şi câte un agent vulgar al celibatului şi al fecioriei. Consecinţele sunt de neevitat: cu ochii lui albaştri ridicaţi în ceruri, preotul incoruptibil şi extraterestru a operat fără să se priceapă, dar cu o preciziune tehnică a instinctului, de admirat, o nouă Bună-vestire, gândindu-se la o fată frumoasă cu întreaga concentrare a inimii lui şi fata rămânând, cum se zice în lumea de rând, lipsită de duioşia vocabularului, îmborţoşată.
    Preotul care a realizat asemenea transfuzie a intenţiei, făcând ideea pântec şi idealul om, în bestiala scandalizare a curiei şi a parohiei, este interpretat în consistoriile abstracte ale bisericii catolice ca un creator pe căi neobişnuite, şi multe, de pildă, din Bretania în Alaska şi de-aci în Indii, în Americi, până îmbătrâneşte şi forţele morale, ca să ni1 ne ascundem gândul de tot, îşi pierd acuitatea zămislitoare şi se îmblânzesc.
    Ministerul de Externe nu este un Vatican, însă şi-a însuşit, prin caracterul lui de universalitate, procedeurile Urbei eterne. Evident că nici agenţii lui, de profesie sau proaspeţi, nu sunt constrânşi la jurământul şi practica virtuţilor teologale. Un consul poate să petreacă toată noaptea într-un dancing sau cabaret şi să plece nesupărat de vreo obligaţie morală, cu o creolă sau o malabreză acasă. Ceva mai mult, o poate lua şi de soţie, contribuind la liniştea unui suflet şi la regularea unei situaţii. în timpul ocupaţiei, la Bucureşti, puteau fi contemplaţi doi mari reprezentanţi ai Puterilor Centrale, trecuţi de vârsta
402
TUDOR ARGHEZI
bonboanelor dulci la vârsta bonboanelor pectorale, care ţineau gurile căscate, cu multă apă în ele, într-o lojă a unui teatru de mişcări lascive, din Bucureşti. Amândoi aliaţii politici şi militari intraseră în adversitate şi cronica povestea pe şoptite evenimentele de bucătărie şi alcov, încheiate la ofiţerii tineri, ambuscaţi în carieră, cu trimiteri subite pe front. Cântăreaţa care pasiona în acel moment grav al istoriei universale, varicele unui conte Ottokar, nu era mai înaltă ca o damigeană, însă rotondităţile ei minuscule deveniseră un vis austro-ungar K. u. K.
    Nimic nefiind nou subt soare şi la lumina becului de noapte, evenimentele noastre externe au fost precedate de altele similare. Dacă unul din cei doi mari diplomaţi, totuşi, s-ar fi dus acasă, în patrie, cu cântăreaţa, crătiţile căsniciei i-ar fi sărit probabil în cap. Şi se întâmpla ceva mai grav; împăraţii i-ar fi concediat şi uşile celor patru, cinci sute de familii care alcătuiesc minoritatea de comandă a oricărui oraş cu câteva tradiţii, le-ar fi rămas închise.
    Ticăloşii de valahi sunt demni de dispreţ, fără îndoială, şi femeile lor n-au în educaţia lor superioară cel puţin exhibiţia ombilicului, dacă nu şi a regiunii întregi; totuşi, îngăduitori. Soţia unui diplomat recent, care ţine locul ministrului, a fost primită şi în familiile închise, până ce doamna, excitată de fantezia reminiscenţelor, a declarat starea de asediu şi s-a mobilizat agresiv cu toate uneltele de luptă, tocuri Louis XV, talons rougeSy ace şi unghii, împotriva boilor de valahi. Ba arhiepiscopul căsniciei, cvasiministrul, a fost adus să renunţe la plastronul lui brodat şi la cornul cu puf, pentru a se lua la bătaie cu şoferii: noblesse oblige.
    în curând, abia în primele zile ale unei splendide ascensiuni, diplomatul va fi trimis de Vaticanul nostru să-l reprezinte în Spania, unde tauri cu sânge fierbinte, toreadori bistraţi şi şofeuri cu bereta bască vor fi în stare să satisfacă simţul de agresiune al celor doi pelerini ai diplomaţiei. însă la Coco a
J
PUBLICISTICĂ
 403
venit un papagal castilian şi i-a spus că evenimentul diplomatic petrecut în Bucureşti se şi cunoaşte la Madrid şi că lumea domnului Primo de Rivera, care până în prezent nu s-a bătut nici în pivniţă, nici în pod, nici pe stradă cu nici un servitor, îşi va închide uşile discret.
    E bizar un lucru, dragă Coco; că o ţară tânără îşi poate oferi de bunăvoie luxul de mare maceraţie veneţiană şi florentină, de a primi în rândurile ei cele dintâi, pe degeneraţi.
1929
                UN PARTID LITERAR
   „Biletele de Papagal" s-au ocupat de câteva ori de revista „Gândirea" şi de credinţele ei.
   De bine de rău, aceste credinţe se puteau discuta şi nimeni nu putea fi făcut răspunzător de prejudecată care, dacă altora a rămas de-a pururea închisă, aceluia care o îndrăgeşte îi deschide grădinile toate ale visului şi speranţei.
   Toate aberaţiile sunt raţionale dacă le priveşti dintr-un singur punct, precis, al desfăşurării lor, şi toate contradicţiile se echilibrează dacă izbuteşti să duci cele două tirizii subt zodiacul unde se cumpănesc.
   Sunt însă fapte care n-au justificare decât într-un viciu de caracter. Aceste aberaţii sunt odioase. Ele seamănă cu furtul şi sunt înrudite cu escrocheria.
   Pe cine a căutat să impresioneze domnul Nichifor Crainic când a instituit acele conferinţe ale „Gândirii", al căror ideal se târăşte în băltoaca celui mai abject personalism?... Ştim că toate eforturile sale „culturale" prin articole de ziar în atenţia directă a guvernului nu i-au succes - cum se zice ardeleneşte. Domnul Maniu n-a aflat de ele. „Vraful de documente" pe
404
TUDOR ARGHEZI
care-1 anunţa domnul Crainic pentru „promovarea culturii în sânul maselor" a rămas să fe înfăţişat altui guvern.
    Până atunci, domnul Crainic, refuzat de guvern, şi-a mobilizat colaboratorii revistei „Gândirea" spre a-i înfăţişa ca un adevărat partid de scriitori. In ţara noastră semidoctă, oamenii politici, atât de dibaci de obicei, au o adevărată spaimă de oricine ţine un condei în mână.
    Sunt întrebări mari care plutesc deasupra lumii, aduse de veac. Multe din revistele, conferinţele şi cărţile din alte ţări şi de la noi, caută pe întuneric răspunsul timpului.
    Grupul „Gândirii" ar fi putut, cu „ortodoxismul" lui, fie şi silnic, pe care i-1 cunoaştem, să dea câteva răspunsuri, prin conferinţe, publicului românesc.
    Domnul Crainic a preferat să lucreze mai concret. Sistemul duce la rezultate mai pipăibile. Toţi colaboratorii „Gândirii" vor conferenţia la „Fundaţia Carol", unul despre altul: [domnul Bădăuţă despre domnul Stancu şi domnul Stancu despre domnul Bădăuţă, domnul Cezar Petrescu despre domnul Gib Mihăescu, iar acesta despre binefăcătorul său. Domnul Crainic însufleţit de Duhul Sfânt, va vorbi despre toţi, şi toţi, fireşte, la rândul lor, vor vorbi despre domnul Crainic].
    Şi dacă nici după aceea domnul Iuliu Maniu nu va acorda domnului Crainic un subsecretariat, vom avea o dovadă sigură că ţara se află „la marginea prăpastiei".
                                                             1929
          O, TAMAVACHIS !
   Unde ai mai auzit, Coco, acest nume, sunător ca Thalassa, filat ca Penelopa şi brav ca Menelaus? El evocă volumele oliv
PUBLICISTICĂ
405
de clasici, „Edition Hachette“ caietele de versiuni, pe profesorul de greceşte şi pe Telemac. Zece mii de Termopile, Anabazis, Anabazis! Şi lada cu două mii de pagini a dicţionarului, în sertarele căruia căutai mărunţişuri lexice, nasturi vechi, ace îndoite, inflexiuni şi genitive. O, Tamavachis, agilule, suplule, invulnerabile, tu ai plecat din Elada să cauţi lâna de aur şi ai găsit-o la Galaţi.
    Pe vremuri, tu te-ai luptat în neamul tău monumental din soarele dulce al peninsulei, cu fiarele cu capete multe, cu pulpe multe şi cu cozi numeroase; cu măsele, cu unghii şi solzi. Hercule povesteşte şi azi cum a doborât el, cu buzduganul, croit dintr-un trunchi de o sută de ani, tot soiul de zmei şi balauri. Tamavachis, tu te-ai ţinut cale de postii peste postii, după zimbrul Hrissoveloni - ce nume, de-aşijderi frumos, de aşezat în călindar după Hrissostomul! L-ai prins în templul de 50% plus un comision şi i-ai răpit oul columbei, din cuib, şi te-ai evaporat. Imaginaţia clasică te vede fragil şi fin, zburând spre miazăzi cu aripi diafane, febrile, de libelulă, licăritoare la călcâie. Te-ai făcut hoţ, Tamavachis, dar ce hoţ gentil şi aristocratic: abia te mulţumişi cu mai puţin de zece milioane, bătute deodată ca prin becul unui sifon. In seria lucrurilor inanimate sifonul imită tristeţea şi nasul molfuz al lui Coco; un sifon albastru.
    O, Tamavachis! permite-mi să te felicit. în genul tău, nu prea interesant, tu ai reprezintat justiţia imanentă şi un principiu răzbunător. Pe când banca pe care ai slujit-o cu fervenţă, câte douăzeci de ore pe zi, construia miliarde şi un palat de poveşti, atât de somtuos, atât de inenarabil, încât chiar un preot de doi metri înălţime şi cu o fabuloasă barbă neagră de profet a putut admira în minunile ei de piatră şi metale mâna semănătoare de franci a Bunului, sărutând Dumnezeu fotoliile, după o metanie schivnicească, exact în locul de piele marochină unde se răsfaţă un punct şi un centru cald; tu,
406
TUDOR ARGHEZI
Tamavachis, îţi calculai bagajele şi spălai putina discret. Cam în acelaşi timp, poeţii şi prozatorii aveau nevoie de un editor, care şi-ar fi acordat cheful artistic să puie milioanele hipnotizate de incantaţiile tale, în câteva iniţiative intelectuale, cu folos,
    Ca un idol insensibil, Zimbrul a refuzat să sprijine şi munca, şi virtutea, şi talentul, care nu produceau cincizeci la sută şi un comision, plus timbre. Tu l-ai legănat de coarne şi ţi-ai pus gura pe tetina lui simţitoare, care ţi-a umplut doniţa stomacului cu lapte; zimbrul era feminin şi semăna cu vaca. Să fii sănătos, Tamavachis!
    Vezi tu, coleg al zeilor din Olimp, e o fatalitate originară ca sumele mari de bani să fie furate. Ele nici nu se dăruiesc, nici nu se duc întregi la o zămislire. Putinţa de a clădi o biserică pentru un altar şi de-a ridica o mânăstire înzestrată, pentru călugări, a dispărut odată cu voievozii, care învăţaseră că averea este praf şi carnea ţărână şi că timpul nu-i al nimănuia. Binefacerile mari şi le fac sieşi casierii şi directorii harnici, iar escrocii şi furii sunt pentru vremea lor ultimii reprezintanţi ai vitejiilor pentru avere.
    O, Tamavachis! tu eşti mucenic de calibrul tău şi al epocii, dar epoca te merită şi te caută. Orice procent devine capital şi orice capital se duce către miliard şi capitalul are nevoie todeauna de un paznic, Tamavachis; de un om de încredere ca tine, Tamavachis; de un Tamavachis - căci unul face miliardul şi altul îl păzeşte.
    Dragă Tamavachis, de câte ori idolul tău, cercetat de poet, care dorea să-şi facă un bordei sau o carte, nu i-a răspuns cântăreţului în extaz: fericitule scripcar, ce-ţi trebuie bordei, ce-ţi trebuie pâine! Te pizmuiesc. Tu ai talent, du-te drept înainte. Idolul tău ştie de frică şi nu de omenie. Lui îi vine bine brigandul intelectual care-1 ameninţă cu ruşinile secrete date la iveală; idolul plăteşte! Şi tu îi ştiai bine, tu, Tamavachis, contabil versat, păstrător de registre şi bandit eficace. >
    Odinioară Zeii trimiteau păstori, prooroci şi psalţi, care nu mai au locuri între voi. Azi vă trimite pe voi, o, idoli! o.
PUBLICISTICĂ
407
Tamavachis! Voi vă ajutaţi unii pe alţii şi vă înţelegeţi şi vă iertaţi.
1929
             GUVERNUL DREPTĂŢII ?
    întâiul fapt de politică pozitivă pe care l-a făcut guvernul naţional-ţărănist a fost adoptarea sistemului celui mai comod la capitolul cel mai penibil. Din nevoia unei creşteri a veniturilor statului, guvernul s-a îndreptat către încasările cele mai lesnicioase: a ridicat taxele pe timbru şi impozitul pe venitul global.
    Cetăţeanul care e dat afară la ministere de uşieri în fireturi, va trebui de-aci înainte să plătească o taxă şi mai mare când va avea nevoie de sprijinul statului. Orice cuvânt adresat domnului Stat va costa de-aci înainte zece lei. Taxa trebuie urcată la un pol, ca nimeni să nu mai turbure statul cu petiţii şi cum s-au urcat niţeluşi şi taxele judecătoreşti, e speranţă să nu mai fie nici un proces.
    Cetăţeanul lipsit de alt venit decât salariul este singurul care poate fi verificat şi urmărit: s-au urcat deci extragerile din salarii! S-a observat cu acest prilej fenomenul extraordinar că veniturile statului din lefurile slujbaşilor sunt mai mari decât veniturile extrase din toate bogăţiile oamenilor deţinători ai solului, ai imobilelor urbane sau veniturile bancherilor!...
    Guvernul naţional-ţărănist, venit prin încrederea poporului sărac de la sate şi oraşe, purcede la impuneri exact ca guvernele pe care le-a atacat timp de zece ani: extorchează pe lefegiu, scumpeşte serviciile pe care ar trebui să le solicite prin gratuitate (plângerea către administraţie şi judecătorie, căci prin ele îşi
408
TUDOR ARGHEZI
  justifică toate impozitele). Şi lasă într-o penumbră elegantă veniturile fabuloase ale bogătaşilor şi izvoarele lor de avuţie.
     Domnul Maniu a călcat cu piciorul stâng!
     înapoi de unde a pornit — şi să pornească din nou cu piciorul drept.
     Guvernul dreptăţii trebuie să lase deoparte sistemul efortului celui mai mic şi să caute veniturile necesare statului nu de-acolo de unde le poate ridica mai lesne şi unde durerea e mai mare, ci de-acolo unde sunt averi şi de unde nu se simte.
     Situaţia politică privilegiată în care se află domnul Maniu îi îngăduie să aibe curajul dreptăţii.
     Căci altfel unde ar mai fi scăparea?...
1929
              VORBIŢI SÂRBEŞTE?...
    Reporterul nostru zburător, domnul Coco, a fost expediat la Zagreb şi la Belgrad, cu un aparat fotografic. Ce folos! el nil s-a putut apropia prea mult, din respect pentru domnul Jufkovici, care de la general de divizie a fost avansat la gradul de general de guvern. A trebuit să aştepte noaptea, ca să se informeze la singurele autorităţi informative actuale, sentinelele palatului regal, şi să doarmă în ramurile parcului. De câteva zile, gazetarii au arborat la pălărie un pampon şi ziarele sunt scrise cu cerneală albă, inventată de un farmacist personal al majestăţii sale regelui, adus din Geneva, unde defunctul marele rege Petru juca şah şi biliard la „Cafe Lyrique", pe când, plictisit şi anonim, şi fără franc, se gândea la tot ce vreai afară de regalitate şi împărăţie.
  Deodată, Coco dete un ţipăt şi fugi. Fără să ştie, se găsea dinaintea unei ferestre stropită cu sânge, peste care s-a lăsat
PUBLICISTICĂ
409
perdeaua războiului mondial. „Ce vis urât! zise Coco: abia adormisem. Parcă erau tot nişte generali, toţi nişte ofiţeri... Şi parcă era tot un Alexandru... El a fost sculat din somn, tăiat şi aruncat în sus, pe această fereastră. Şi peste el a fost azvârlit cadavrul în cămaşa de noapte cu dantelă al unei femei. Cum o chema? se silea să-şi aducă aminte Coco... Da, da... Draga Maşin!“
    Coc6, desigur, nu a mai închis ochii toată noaptea zburând din clopotniţi în clopotniţi. Amintirea mirosului sângelui îl sugruma. Apoi, figura de Raskolnikov a băietanului care a ucis pe arhiducele Austriei. Apoi, războiul: cinci ani! Europa învăţase sârbeşte. Şi începuse să uite - şi iar să vorbească sârbeşte... Austria Mare se răzbună, îşi zicea Coco: moştenirea bolnavei poartă, în blana de hermină succesorală, tuberculoza mortală. Coco se scutură de un frig sufletesc şi o porneşte înapoi la Bucureşti. Subt aripă, el ne aduce în redacţie câteva ordonanţe dezlipite de pe zidurile oraşelor vizitate. O inovaţie: legile nu se vor mai tipări în volume groase, interpretative. Toate complicaţiile au fost reduse la linia dreaptă a funiei întinse. Constituţia e un afiş, care se împarte pe străzi, ca un prospect, şi toate legile încap într-o reclamă de două palme, pe alte două palme: dimensiunile mângâierii părinteşti.
    Dar spune mai repede, Coco, ce-i la Belgrad şi la Zagreb?
    Nu vă neliniştiţi, povesteşte Coco. Toată lumea e fericită şi niciodată sârbii, croaţii şi slovenii n-au fost mai fericiţi. Presa repetă în toate provinciile iugoslave strigătul cu literă groasă: Trăiască regele! Toată lumea urăşte adânc Parlamentul, ca o formă prea englezească. Cinci sute de capete nu sunt în stare să judece ca unul şi actualmente capul cel mai genial aparţine, prin selecţiunea evenimentelor, regelui, exclusiv. El însuşi, regele, este fericit că poate să servească o dată şi bine poporul pe care îl adoră, adorat în schimb de popor. Citiţi, de altfel, telegramele din Belgrad. Niciodată ele nu au fost nici atât de
 410
TUDOR ARGHEZI
lungi, nici atât de literare: pe sârbeşte, ele sunt suave, fineţele iugoslave neputând fi redate în toată delicateţea lor, pe româneşte. Aţi văzut că unanimitatea poporuui era cu totul dezgustată de libertăţi şi aştepta, rugându-se zi şi noapte, de la bunăvoinţa regelui să le desfiinţeze. Căci dacă în robie străină un popor se ofileşte, în robia naţională el se face puternic şi socoteşte că şi-a atins idealul pentru care a fost zămislit.
    Totuşi, Măriei noastre, nu i-ai spus nimic?...
    M-am apropiat şi de fereastra ei, povesteşte Coco, şi i-am bătut cu ciocul în geam. Nu te speria alteţă şi majestate, i-am şoptit pe româneşte — şi ea s-a bucurat ca de-o lumină caldă. Ia-ţi geamantanul cel mai uşor, scoboară lin din palat şi vino înapoi, la noi. Soarele nostru alunecă pe mătase şi gândurile noastre se joacă albe, ca reflexele de apă, pe catifea. Vino. Cotrocenii sunt aristocratici şi învăluiţi în mari apusuri de aur calm... Vino să vezi Cişmigiul: copiii se dau pe gheaţă cu sorcovele în mână. Vino pe Calea Victoriei: e-o zi de iarnă cu ger amical. Noi ne blestemăm unii pe alţii şi ne-am blestemat şi ţara. Nu e nimic. Blestemele noastre sunt româneşti, din căpuşă. Vino. La Bucureşti nu se va vorbi niciodată sârbeşte...
1929
              FECUNDITATE
   O casă biblică, o păreche monumentală. Ion şi Smaranda au doisprezece copii, doi câini, patru mâţe, patru cai, două vaci, o sută de găini, douăzeci de curci. Cel mai mare copil e băiat: are douăzeci şi patru de ani şi e locotenent; se adaogă un soldat. Ai doilea copil are douăzeci şi trei de ani şi e sublocotenent: se mai adaogă un soldat. Fata cea mare s-a căsătorit şi are doi copii — cu un colonel: se mai adaogă un
PUBLICISTICĂ
411
  soldat. Douăsprezece veacuri de om: descrescând copiii, cel mai mic are optsprezece luni şi nepoţii scoborând până la patru.
    Şi iată glas din ceruri s-a auzit zicând: binecuvântarea mea peste voi toţi, cu slugi cu tot, douăzeci şi cinci. Tu eşti încă tânăr, Ioane, şi tu tânără, Smarando. Creşteţi şi vă înmulţiţi, căci mi-am pus de gând să vă fac pe toţi o sută douăzeci.
    Copiii cei mai mici au avut pom de Crăciun şi jucării multe. Copiii cei mai mari au luat un aparat fotografic, un gramofon, o vioară şi sorcova cu flori de hârtie s-a întâlnit în casă, cântându-şi colindul, cu jocul charleston şi cu muzica de jaz. Pe scara de lemn, largă cât sala imensă de intrare, se scoboară ţestoşi copiii din urmă. într-o odaie din dreapta se citesc versuri. în sufragerie se bea vin. Un grup mai strâns vorbeşte pe şoptite.
    Zeci de paltoane, blănuri, căciuli, chipie şi pălării, zeci de şoşoni, zeci de umbrele: o garderobă de teatru. Pe mese, stâlpi albi de sute de farfurii. O ladă cât o căruţă, cu tacâmuri. O a doua ladă cu pâini. O a treia ladă, cu sticle pline. E zgomotul unui mare ospăţ. Fetele circulă către bucătăria în mare funcţiune. Un prunc suge la sân şi cere laptelui să vie mai iute: atitudine de Madonă pe o treaptă cu covoare.
    Cincizeci de ghete, pantofi, cizme, se lustruiesc zilnic, dimineaţa. Săptămânal, se spală trei sute de bucăţi de rufărie. Anual se mănâncă ir^ai multe vagoane de merinde. Varza umple zece butoaie, făina e în patru saci, zahărul se serveşte cu geamantanul. Nuci şi mere, grămezi în poduri. Lintea, grâul, fasolea sunt clasate. E nevoie de o bucătărie vastă, de un atelier de încălţăminte. Cuferele au umplut o cameră până la tavan. Un atelier de croitorie...
    O lume de gospodari, de oameni molcomi şi calmi, o familie; toate secolele de la descălicătoare sunt adunate la un loc.
   O dulceaţă cerută naşte douăzeci de bliduri mici de sticlă, douăzeci de pahare, douăzeci de linguriţe. Un izvor de apă e
 412
TUDOR ARGHEZI
băut în două minute. O cămară cât o prăvălie prezintă, rânduite pe poliţe albe, mii de borcane de pământ smălţuite şi pestriţe în cafeniu şi roşu, ca nişte pisici. Pe toba de hârtie a borcanelor s-a scris gustul conţinutului şi anul de la facerea lui. Caisele verzi, caisele coapte, prunele, coacăzele, gutuile, cireşile amari, şerbeturile sunt aşezate pe catalog. Fragi, căpşuni şi zmeuri întocmesc o categorie atmosferizată prin parfumul comun al aromelor deosebite.
    Dormitoarele pentru fete şi dormitoarele pentru băieţi şi în mijlocul etajului lor dormitorul părinţilor, generatorii subt acoperiş ai acestei omeniri. Băieţii s-au obişnuit cu fetele la timp şi fetele cu băieţii. Bărbaţii şi-au făcut o educaţie pentru viitoarele căsnicii şi viitoarele femei au fost mamele de câte două, trei ori ale fetelor şi băieţilor născuţi succesiv în camera mare... Aci se mănâncă, dincolo se doarme, alături se naşte.
    Tribul Smarandei şi al lui Ion se deplasează duminică şi Ia Paşti, ca un cătun ieşit la plimbare. Cei care merg înainte, ofiţerii, cei care vin după ei şi cei care nu s-au ridicat pe picioare, în căruţe mici cu patru roţi, împinse dinapoi.
    Şi din toată familia se ridică murmurul ca al unei maşini de treierat;, alegătoare de spice, un sentiment de legătură şi de putere, cinstea duratei şi a efortului numeros laolaltă: o eternitate concentrată.
1929
           GLASUL CELOR CARE VIN
    De unde învaţă unii elevi de liceu şi unii studenţi să dispreţuiască tot ce s-a impus minţii lor fragede prin programe şi profesori senili? Ei riscau să piardă certificatul care le dă drept să intre în societate şi să reprezinte inteligenţa şi profesiunile
PUBLICISTICĂ
 413
ei, dacă nu se supuneau. S-au supus, luptând nu atât cu dificultăţile problemelor şi artelor didactice, cât mai curând cu dezgustul pe care erau siliţi să-l înghită ani de-a rândul, făcând faţă voioasă.
    Şi profesorii, ca şi scriitorii bătrâni,, rămân uimiţi de obrăznicia unor noi-veniţi şi se indignează de „nerecunoştinţa" lor.
    —  Mi-au fost elevi!...
    Câţiva tineri care tipăresc o foaie în diferite formate şi în diferite localităţi - când la Bucureşti, când la Câmpina, când la Dorohoi - au închinat ultimul număr al revistei lor „XX" (probabil veacul 20), „gospodarilor" literaturii româneşti. Ei au pastişat foarte bine (ceea ce înseamnă că a parodia nu e chiar un har divin) literatura câtorva scriitori, iscălindu-i „gospodar M. Sadoveanu", „gospodar Brătescu-Voineşti", „gospodar G. Topîrceanu", „gospodar" M. Sevastos" etc..
    Evident, lipsa de respect a tinerilor de la revista „XX" deşi nu exclude lipsa de talent propriu, dovedeşte totuşi un curaj în atitudine şi o pretenţie în gust, înviorătoare şi... tinereşti! Scriitorii „gospodari" nu pot fi desfiinţaţi de un pamflet oricât de spiritual, dar tinerii veacului XX au pipăit şi au făcut să răsune perfect găunoşenia şi malitatea de lemn putred din opera maeştrilor literari, mai sus pomeniţi. Ar fi păcat ca subt ochii lor să nu ajungă veselul pamflet. Oameni în puterea vârstei, ar mai avea puterea unei selecţii în propria lor operă de până acum şi a unui mai sever spirit critic pentru creaţiile lor viitoare.
    Căci glasul celor care vin e îngrozitor şi profetic: ei sunt începutul timpului pe care-1 numim posteritate. Gluma lor e un indiciu mult mai sigur decât cel consemnat în analizele serioase ale multor critici contemporani, asupra adevăratei valori şi proporţii a „personalităţior" literare şi academice de azi.
1929
414
TUDOR ARGHEZI
                    POEM ÎN PROZĂ
    Artistul nu are de luptat numai cu dificultăţile eroice ale meseriei, cele mai multe nebiruite. înlănţuit la fundul timpului său, de piatra din care s-au zidit piramidele şi vechile temple, el stă la nivelul orelor călătoare, numai atât deasupra lui, cât e necesar să respire, însuşi aerul, gratuit pentru ciuperci şi risipitor cu dovleacul, fiindu-i tocmit ca un medicament. E aproape imaginea unui osândit, constrâns la chinul complex al plutirii pe unda Bosforului albastru, spânzurat de picioare. Un rafinament de eunuci şi de paşale bătrâne l-a precipitat din văzduh în mare, vinovat că a fost prins în haremul cu frumuseţi virgine al unui vizir neputincios. Ceva analog, s-a petrecut şi cu inventatorul chibritului: Prometeu; numai că aristocratica închipuire a epocilor sculpturale i-a acordat canonul nobil de-a fi ciugulit de un vultur. Ce scârbă abjectă ar fi fost umilit să îndure hoţul de fulgere şi stele, dacă în locul acvilei din marele senin el ar fi fost ciupit şi bâzâit de o muscă, fecundată în balega catârului caucazian.
    Osânclitul din Bosfor e vinovat în toate timpurile şi la toate latitudinile, că prin efracţie şi violenţă a rupt cele nouă lacăte şi nouă peceţi ale Seraiului, interzis timoraţilor şi imbecililor, şi a scos pe braţe, la lumină, frumuseţile ascunse, cele nouă logodnice ale lui. E o cucerire care cere vlagă, elasticitate şi vitejie; fără aceste tării, începi cu visul, cotinui cu contemplarea şi, bombănind, rămâi în rândăşia artei şi în reportajul ilustrat. Evident că din o mie de atleţi, pregătiţi să-şi facă agerimi inutile imitând Discobolul în muzeul fotografic, nouă sute nouăzeci şi nouă rămân cu buzele umflate, pe care şi le ling uscat, mărginiţi să guste savoarea izbânzilor altora, din depărtare şi după miros. Nu toţi se resemnează la întârzierile definitive şi la continua amânare a posesiunii: în buzunarul găurit al pantalonului, unii mai fac o artă ad interim\ mai ales că sunt
PUBLICISTICĂ
 415
şi tineri şi dacă mintea nu are dogoare, mădularele sunt relativ fierbinţi. Dar bilanţul e todeauna acelaşi, întoarcerea acasă în clasa IlI-a, intrarea în gloata cu cufărul la spinare şi dispariţia în vastul neant.
    în Bosfor azurul pluteşte pe linia lucie a undei şi Prometeu are cel puţin mulţumirea că i se scaldă tortura în azur. Câte un turc din ţigănie, doritor de senzaţii astrale, gustate de-a-ndoaselea pe unde nu trebuie, îşi alege marea ca să-şi descarce conţinutul, încredinţat că-şi fată sarcina în ceruri. E singura neplăcere apreciabilă a situaţiei de scufundat. Pe la nasul eroului se iveşte firul fecal din ţigănie. Ce poţi să faci? îl laşi să se perinde. Marea nu se împute cu un excrement şi de fapt au excrementat-o, de la galeră până la transoceanic, toate rasele negricioase şi palide din veac.
    Cifrăm aci o fabulă, încrucişată cu o poemă. Osânditul din Bosfor, Prometeu sau toate personagiile esenţiale, pe care le-am imagina, traduce orişicum pe artist iar elementele şi materialele celelalte aparţin presei cu ison simililiterar. Când a tremurat harpa, cineva din stal, vizitat de-o emoţie particulară, a scăpat un zgomot şi-a râs; i-a venit stomacul în gură şi a râs; i s-a ridicat prânzul a la carte în retorta nasului, a sughiţat şi a râs... Era impresionat. Trimiteţi-1 cu un servitor acasă: a participat la concert şi s-a exprimat în contrabas. Şi, acasă, daţi-i loc să verse, de preferinţă farfurii adânci: o să i se facă foame din nou şi se va putea stabili o circulaţie continuă între sine şi el însuşi, iar după această circulaţie pe loc, a doua circulaţie pe căile de periferie. E util.
    A trecut cântând o vioară şi musca s-a ţinut după ea, amestecându-şi ghersul cu al ei: nu s-a întâmplat nimic. La balamuc, a găsit doi regi, un ţar şi patru împăraţi: Regele le-a dat câte un pachet cu ţigări. La o judecătorie am apucat un arhivar cocoşat, cu degetele şi mustăţile fripte, care mi-a făcut confidenţa că a scris şi el pe vremuri, demult, poezii şi mai
 416
TUDOR ARGHEZI
târziu critică literară; i-am înmânat doi poli şi l-am felicitat. Lucrul cel mai ciudat mi s-a întâmplat la un chioşc public, într-un parc. Prezintându-se la plată, cu măturică în mână, îngrijitoarea, o bătrână cu ţigarea între gingii, îmi atrase atenţia că ea poartă titlul de directoare a instituţiei tout-ă-l’egout, că a fost ziaristă şi că a condus chiar o gazetă politică foarte importantă. Profesiunile variază şi se strămută.
    Amice, nu e nimic de făcut. Vezi-ţi de treabă, vezi-ţi de drum. Tu nu ştii decât cânta şi nu te pricepi să cânţi decât frumos. Piscul se pricepe să facă izvoare şi păduri, leapădă-le din ce în ce mai argintate şi mai înalte şi construieşte-le zilnic mai dese. Usturoiul nu creşte pe piscuri şi pătrunjelul îi e necunoscut. La flaşnetă opune orga, la furculiţă furca şi la lingură lopata. A ţipat fluierul, ca un şoarece: dă drumul clopotelor mari şi pune turlele să vorbească. A trosnit un bici: aruncă-n haos un trăsnet cu hohot. Ei fac stropi: dumneata ia din cui furtuna şi doboară ploaie. Un evantaliu bate din pene: precipită vântul. A căscat un dobitoc: dezvăluie râpa şi un Ceahlău inaugurat atunci. Ei au purici: tu ai pantere. Au scuipat în talaze: învolburează-le şi le umflă. îi dor măselele: pe tine te doare silexul. Au degerat: văzduhul le e rece. Au năduşit, văzduhul li-i fierbinte. S-au ridicat în călcâie: au stat jos. Au fost tineri o zi, ca muşiţa nouă, au îmbătrânit până seara şi până la miezul nopţii au murit. Ridică şoimii albi în stoluri şi-i asmute către luceafăr...
1929
                     MAMA
   Pe şantierul pustiu, pregătit pentru o clădire de primăvară, a pus stăpânire un suflet mic din metempsihoză. Dintre
PUBLICISTICĂ
417
scânduri, varniţe şi betoniere, el a ieşit pe ploaie şi a cerşit printre zăbrele. E o căţea flocoasă ciobănească, tăcută şi tristă. Botul ei pestriţ are nara fină, şi capul, zmălţuit cu arabescuri şi simbole, prezintă un caninism heraldic de blazon. A mai fost văzut pe scuturi domneşti, pe steaguri şi însoţind pe Diana în scânteia de lună a unei nopţi de vânătoare. Frumuseţea înfăţişării poartă accentul aristocratic al ochilor, încheiaţi în cheotorile prelungi ale pleoapei, ca doi nasturi de sidef cu tonul de aur. Podoaba de mătase a urechilor cu scârlionţul negru e pusă din creştetul frunţii şi strâmbată puţin, ca să-i stea mai bine, ca o funtă alsaciană, cu vârfurile atârnate. Gura ei puerilă păstrează nuanţa de surâs a mâinilor unei ghitariste, care zâmbesc printre degete şi din inele, la comisură. Laba, desinată cu detalii echilibrate, dă un sprijin just pieptului curbat ca la berze - iar coada, ca o pană de struţ, cu ondulări de salcie adiată, pare să fi fost la o pălărie medievală un panaş.
    Totul e ales şi gândit, fir cu fir, mădular cu mădular, şi exprimat în linia cea mai exactă, din cele douăzeci de conture în care se cuprinde un animal prins de pământ cu patru picioare mutate de umblet. Blana întreagă, vânătă şi albă, pare să-i fi fost aruncată în spinare dintr-o căldare cu cocă de marmură topită, şi căţeaua cerşetoare pare, în mersu-i cu ciucuri, învelită într-o broboadă spaniolă, târâtă peste grinzi.
    Pe o zi de ger cumplit, străina ieşi pe sticla pământului împietrit, însoţită de şase perini de puf cu coadă, care se clătinau pe nişte crâmpeie mobile. Fiind încă naiv depărtate unul de altul, ca picioarele scurte ale unui taburet, şi necoincidente, căţeii se răsturnau ca nişte tampoane, pe-o singură parte, dintr-o dată, unul cu burta trandafirie-n sus, altul pe un şold, instabili ca nişte mingi şi greoi ca nişte ipopotami. înaintând pe buşi, grupul se dărâma întreg şi se reconstituia cu greu.
    Apariţia senzaţională a precizat starea de maternitate a blândei căţele şi cei dintâi vizitatori ai menajeriei fură copiii,
418
TUDOR ARGHEZI
care aplaudară familia ca un număr de circ. Fiecare fetiţi şi fiecare băiat avură câteva zile taina lor fericită, dragostea lor ascunsă. în secret, bunătăţile casei fură discret jefuite, învelite în hârtii colorate, şi duse cu nerăbdare la zăbrele şi desfăcute. Miţu a furat o bucată de zahăr şi oase. Am prins-o făcând ca o persoană mare, surâzând şi aşezând într-o batistă o tartină cu unt, două bomboane şi un ou, pentru familia ei de pe şantier. însă am păstrat cu stricteţe marele secret. Baruţu, într-un colţ al lui, mai stângaci şi mai mic, se silea să adune într-un jurnal tot soiul de merinde, pe care le pierdea pe măsură ce le ridica de jos. Nu le mai era copiilor frig, şi toată lumea îşi dete seama, după însufleţirea ochilor şi şoaptele confidenţiale, că se petrecea un lucru suspect. într-un pachet era un săpun mic de toaletă şi un ciorap. Descopeream fetiţa contemplând tablourile şi cărţile, preocupată de obiectele noi pe care trebuia să le mai ducă şi să le dea căţeilor ei.
    Copiii din toată mahalaua procedaseră la fel. în momentul când am dovedit complotul, ne-am întâlnit în dreptul zăbrelelor vreo douăzeci de părinţi, spionând actele fiicelor şi ale fiilor, absorbiţi în opera lor de ajutorare. Miţu s-a gândit să le aducă şi o păpuşă, iar Baruţu s-a lipsit de unealta lui cea mai activă, de biciul cu fluier.
    Notabilităţi ale sectorului, ne-am salutat, ne-am prezintat, am făcut un schimb de intenţii şi am plecat acasă şase inşi cu câte un căţel în braţe, şi unul din noi duse acasă şi căţeaua, ca să nu rămâie singură şi întristată.
1929
          SUNETUL DINLĂUNTRU
   Nu te înfricoşa, Coco; noi umblăm după nevăzuturi. Toate meşteşugurile noastre, slujite cu pensula şi cu condeiul, au
PUBLICISTICĂ
419
strămutat în culoare şi cuvânt vechea preocupare. îl simţi şi-/ cauţi şi parcă-/ găseşti - şi-/ pierzi. El se strecoară printre uneltele noastre, ca undele prin ciur şi, totuşi, colaborează câte o secundă cu noi, cât îl cuprinde bătaia de pleoapă a unei imagini şi cât licăreşte.
    Literatura îl reeditează fără curmare. Când seamănă, cuvântul, ideea, seamănă cu umbra din lucruri ivită prin cuvinte ca un mărgăritar imponderabil şi elastic, căruia cuvintele îi deschid poteci de alunecare. Literatura e bună atunci când seamănă cu neasemănatul, când se apropie de neapropiat. Frumos însemnează: este; însemnează: exact; însemnează: seamănă. Fiind un tărâm de materiale inconsistente, friabile, scrumate, gingaşe, literatura nu-şi vădeşte lăuntricul şi esenţialul cu înlesnire. Ca în catolicism, adeptul fără graţie, fără de har, nu înţelege; a înţelege este a fi văzut înainte de a deschide ochiul. Pahidermelor criticii academice le lipseşte pasul delicat şi văzul interior şi se presupune că bivoliţa nu a văzut niciodată luna şi stelele, cu toate că bălăceşte până la coarne în argintul reflexului lor. Pe cale antropometrică s-a dovedit că buricul degetului are o fizionomie unică. Şi ramurile, şi dealurile, şi pietrele au o fizionomie unică, imperceptibilă pentru ochi. Diferenţa, neasemănarea, subt lentila lui Bertillon, indică o prezenţă şi o asemănare cu absentul... Domeniul literaturii, al acestei literaturi care sugerează şi evocă esenţialul, în frumuseţile ei animate, un singur şi acelaşi lucru, scânteia de umbră, punctul de umbră, nevăzuturile tangibile şi fără corp individual, e tot atât de vast cât oceanul sau o lacrimă din el.
    Absentul este mai vizibil în fotografia portretului. Acelaşi cap fotografiat de o sută douăzeci de ori în zece ore, de douăsprezece ori pe ceas, prezintă o sută douăzeci de portrete deosebite. Cu fotografiile Siguranţei în buzunar, reproduse în mii de exemplare identice, agenţii urmăritori ai unui bandit âU putut trece zile întregi pe lângă el, fără să-l recunoască. Nu
 420
TUDOR ARGHEZI
este vorba de rotaţia luminii şi de capriciul unui aspect variabil. La nici o oră din zi şi din noapte fotografia nu seamănă cu fizionomia. Şi nici individul mort nu seamănă cu el însuşi, o secundă după ce a murit. Acelaşi individ nu mai seamănă cu sineşi la o distanţă de un an, morţile aceluiaşi ins fiind succesive şi treptate. Nevăzutul variază. Fotografia reproduce liniile şi materialele figurii până la numărul firelor de mustaţă: un punct rămâne în dosul fotografiei, nevăzut în obiectiv: asemănarea cu nevăzutul, care lipseşte şi din gravura precisă a muzicii pe placă, şi din lexicon. Fotografia ucide germenul, stârpeşte facultatea de fertilitate a imaginii, după cum rămâne impasibilă la parfumul unei flori.
    Portretul executat de-a dreptul, de artist, după individ, în orice materie-primă şi-ar alege, de la cărbune şi culoare până la marmură şi lut, seamănă. Nevăzutul e pipăit o secundă cu însuşirea de a-1 discerne, în afară de corp şi în interiorul corpului - şi secunda e de ajuns. Nevăzuturile nici nu suportă o insistenţă de copist. Portretul seamănă nu cu modelul; cu licăririle nevăzutului scăpărate în el. Meşterii vechi, cărora repeţirea unei profesii de credinţă le-a dat sensul nevăzuturilor, obiectul obişnuit al religiilor, fotografice în materialitatea lor, ca şi aparatele instantanee şi de poză, nu putem spune de-a dreptul că au lăsat portrete cu asemănarea deplină a personagiilor alese, însă ele seamănă atât de mult cu nevăzutul lor particular, încât este sigur că semănau categoric şi cu modelul.
    Literatura fotografică face parte din marea lectură şi din marea cultură. Prezenţa absentului nu se întâlneşte într-însa, şi cu practica ei rafinamentul de complexitate rămâne insonor. Doi mari scriitori, Victor Hugo şi Zola, nu mai pot fi citiţi: cazul lor e foarte numeros. E literatura de fabule şi episodii care a fost digerată şi se va absorbi cu totul în teatru; e literatura învăţată, recomandată şi imitată; literatura unei singure dimensiuni. Cartea evoluează spre tipul ei deosebit, al cernerii
PUBLICISTICĂ
421
umbrei şi al nevăzuturilor, şi ceea ce se cheamă poezie, în care se cuprinde toată literatura de zămisliri, stihuri şi proze, a intrat hotărât în domeniul ei. Aci podul s-a rupt, şi cine doreşte să sară, dintr-un sfârşit într-un început, nu ajunge să puie picioroange, nici să se repeadă, şi e nevoie să se întoarcă îndărăt sau să rămâie locului, enervat sau bleg. La Facultatea de Litere aceste lucruri nu se cunosc, dar pentru că un profesor inteligent le refuză cu sinceritate şi necaz, iar altul, tâmpit, le tăgăduieşte, nu înseamnă că literatura ţine seamă de suferinţele, de piedicile şi de legile lor.
1929
                   CÂLINDARUL
    Probabil că odinioară ştiinţa călidarului era de-ajuns să dea culturii un mare savant şi omenirii un îndrumător şi, drept vorbind, dacă geografia este pe cale să furnizeze politicii un şef de partid ţărănesc a treia ediţie, în persoana domnului
S. Mehedinţi, de ce nu ar oferi bisericii ortodoxe călindarul un reformator ca D. D. Gurie, arhiepiscopul Basarabiei?
    Mitropolitul ginţilpr şi cetăţilor dintre Pruturi s-a răzvrătit împotriva celor paisprezece zile tăiate odinioară cu consim-ţimântul tuturor din relaţiile poştale internaţionale, care până la schimbarea călindarului făceau ca o scrisoare expediată din străinătate cu două săptămâni mai târziu să fie primită la destinaţie cu două săptămâni mai devreme, scrisoarea sosind înainte de-a fi fost aruncată la cutie. Ortodox, catolic sau musulman erai silit să închizi un ochi şi să numeri pe degete, ori de câte ori trebuia să faci o socoteală şi relaţiile comerciale, care implică preciziune, nu erau cele mai câştigate. P.s. mitropolit al Basarabiei a găsit o problemă esenţială de care
 422
TUDOR ARGHEZI
să se agaţe, pentru fericirea poporului românesc şi o apără cu gravitate, înţelegând să zguduie statul şi continentul cu ea.
    Acest mitropolit nu a fost atins duhovniceşte până acum de nici una din chestiunile puse clerului superior în special. Analfabetismul Basarabiei nu l-a cutremurat, sărăcia poporului basarabean nu s-a tradus cu nici un sentiment în marele-i suflet, preoţii din Basarabia care logodesc, cunună, botează şi citesc morţilor după un tarif scandalos, l-au lăsat indiferent. Activitatea-i dinamică a izbucnit subit de Bobotează: în ce zi sărbătorim Pastele, în ultima lui martie ori în primele lui mai? Abia treceau vacanţele de Crăciun şi preasfinţitul se şi gândise la vacanţele de Paşti.
    Era sigur că episcopii şi mitropoliţii neîntrebuinţaţi la nici o corvoadă şi răsfăţaţi pe sofale, în unica îndeletnicire a parcurgerii distanţei dintre sala de dormit, sala de mâncat şi camera de lepădat, au inteligenţa liberă şi fantezistă. Noi, Pastele îl sărbătorim orişicând. Părintele Gurie zice: staţi, nu este aşa. Avem o ştiinţă secretă şi grandioasă, mai vie decât Sfintele Scripturi; decât biserica şi îndatoririle noastre: Pascalia, Mâna anului şi Crugul lunii. Voi nu cunoaşteţi nimic din această teribilă arcană.
    Nimeni nu are să creadă însă că Pastele însemnează pentru părintele Gurie altceva decât pentru stomacul p.s. sale friptura de miel mâncată cu câteva zile mai târziu. încă incomplet spălat de porcul Crăciunului, stomacul doreşte să se prepare de miel, serios. După călindarul civil mitropolitul va fi forţat să guste numai o ciozvârtă, pe când datinele se împacă numai cu trei miei la tavă, îngurgitaţi în serie, cu saladă verde şi cu usturoiuri noi. La 31 martie nu se găseşte această trufanda.
    Mitropolitului Gurie îi este sete de o celebritate, pe care a mai încercat-o o dată, satisfăcut înainte de a se fi răzvrătit de tot. A râvnit să fie mitropolit şi a fost făcut mitropolit. Azi ar voi să scoale lumea flămândă de pe pământul trist al eparhiilor sale şi să-şi fabrice neapărat o statuie. Filosofii din
PUBLICISTICĂ
423
presă ai ortodoxiei trec printr-un moment neplăcut; părintele Gurie îşi caută o atitudine şi un apostolat după masă, în miezul cel mai fin al ortodoxiei.
    De altfel şi guvernul din timpuri şi Sinodul sunt vinovate mai mult decât mitropolitul Basarabiei de aventura pe care acest împărat cu barbă ar dori să o-ncerce. Nici unul, nici celălalt nu a găsit cu cale să previe măcar ţărănimea contradictorie şi înfometată a vechii provincii, împotriva unei împotriviri, printr-o propagandă de lămuriri ale necesităţilor şi ale bunului-simţ. Pastoralele pe glasul al patrulea, semnate de câte un episcop, au încâlcit chestiunea în ridiculă frazeologie, declamatorie nulă. Poporul nu ştie nici astăzi cum stă calendarul şi îşi închipuie că preoţii isterici sau falacioşi au dreptate împotriva tuturor nevoilor de stat. Ar fi trebuit afişată în uşa tuturor primăriilor, şcolilor şi bisericilor o explicaţie a schimbării calendarului, scrisă în Bucureşti la Ministerul de Interne şi nu pe sofaua episcopilor şi mitropoliţilor - şi acest afiş nu este târziu să fie scris şi tipărit acum, pentru ca peste o săptămână să fie citit şi ascultat în toate satele basarabene.
    Căci dacă răzvrătirea unui muncitor cu braţele, explicabilă prin sărăcie, se pedepseşte, revolta unui popă plătit cu numeroase îngrăşăminte şi prestigii gratuite, se va pedepsi radical şi poate că guvernul actual nu ţine numaidecât la gloria teatrală de-a intercala inactiv o barbă rasă şi un arhiepiscop jucând charleston la Bucureşti în pantaloni mexicani.
1929
          PĂRINTESCUL PLAGIAT
   Cu toate că suficient de impertinente, generaţiile ieşite din scutecul şcolii secundare după ultimele ploi, fără să justifice
 424
TUDOR ARGHEZI
facultatea obrăzniciei, simpatică atunci când poartă scânteie şi vânt, par puţin simţitoare la scrupulul cel mare, al originalităţii. De un an, de când apar, „Biletele de Papagal" au iscat cel puţin cincisprezece imitaţii cunoscute. Din toate provinciile ni se trimite la redacţie câte o foaie lungăreaţă ca a noastră, al căreia format aparţine impertinenţei noastre personale. încă nimeni nu îndrăznise să abordeze publicul cu un ziar care reprezintă a şaisprezecea şi a treizeci şi doua parte dintr-un ziar, în cazul cel mai favorabil. Cu împotrivirea tuturor camarazilor consultaţi, „Biletele de papagal“ au apărut şi au avut succes. Singurul lucru care poate fi imitat mai cu greu.
    Desigur că din punctul de vedere al foii noastre apariţia altor foi asemănătoare pe margini, nu ne face plăcere. Capriciul devenind o modă şi unicul devenind comun, încercarea noastră capătă perspectivă şi ea poate ajunge şi pentru alţi confraţi mai tineri, ba şi mai tineri şi încă prea foarte tineri, un vehicul al expresiei individualităţilor fără tipar. Nu ne displace afară din cale nici fapta brutală de a reedita după noi foaia noastră fără cuvenita politeţe a unei scrisori de înştiinţare: această scăpare din vedere trebuie lăsată nu pe seama literaturii, care nu scuză totul, ci exclusiv în sarcina educaţiei. Unii din aceşti papagalişti s-au achitat totuşi de civilităţi cu un moment mai târziu, după apariţie, şi am ţinut socoteală de acest salut întârziat. E interesant îndeosebi cazul unui colaborator şi prieten literar, care ne-a despuiat, ca să ne dovedească admiraţia lui, şi de titlul Cucu, destinat de noi unei foi pentru copii. Multe imitaţii ne-au fost comunicate de cititori şi circulă epidemic. Cea din urmă ce ne soseşte face calendarul literar pe anul 1928, foarte scârbită de valoarea lui, şi din exces de discreţie omite să pomenească numele foii imitate, apărută în anul bilanţat.
    Ce-i această radicală incorectitudine la un tineret aşteptat, şi ce-i mai ales această sete de mediocritate, grefată monstruos
PUBLICISTICĂ
425
pe un corp sufletesc înfumurat? Este posibil ca o tinereţe declamatorie, fixându-şi obiectivele peste capetele timpului, să nu poată zbura în evoluţiile ei, nici cu voie nici fără voie, dintre picioarele generaţiilor anterioare şi să spânzure de şireturile ghetelor tocite în silexul experienţei? Atât pot să dea copiii şi nepoţii noştri: maimuţăreala pe dos a temperamentelor şi imitaţia servilă a faptelor literare? Cum? Ei n-au eroismul de-a căuta stele încă nerăsărite, pe drumuri neaşternute? Ei n-au învăţat din frământarea vădită de scriptura noastră, disciplina crâncenului efort personal şi ridicarea la nivelul luminii prin strictă propulsie individuală? Sunteţi atât de săraci, băieţi, şi atât de goi, ca să vă satisfacă azi o imitaţie verbală şi mâine o imitaţie formală? Onoarea voastră nu vă impune fiecăruia un chip original de atac, pe toate laturile, al misterului de exprimare? Vă mulţumiţi să roadeţi chibriturile şi ţigările fumate? să purtaţi pălăriile cocoloşite, panaşul pus la pod şi florile veştede la butoniere?
    Generaţie nouă, ipotezele tale sunt sterpe şi tinereţea ta e îmbătrânită la netimp. Nu se poate. Sculaţi, Feţi-Albi! Treziţi-vă, Feţi-Frumoşi! Zburătorul a zvârlit în mare un luceafăr de Boboteaza ideii. In talaze, după el! Şi-aduceţi-1 câineşte pe uscat.
1929
                CIOCOII VECHI
   în Calea Victoriei, acum patruzeci de ani. în curtea de bazalt a unui palat păzea un vardist şi bătea din aripi, legat cu lanţuri, de pământ, un vultur. Pasărea văzduhului, de o mărime puţin obişnuită, clătina toată ziua şi toată noaptea, fără îndoială, belciugul cătuşei ce-i încleştase piciorul şi tot atât de
 426
TUDOR ARGHEZI
frumoasă în captivitate ca şi în zborul din care o doborâse glonţul amuzant al unui valet.
    Copiii şcolii primare din vecinătate se opreau cu sutele dinaintea porţii unui stăpân, căruia puternica opulenţă putea să-i permită înlocuirea câinilor cu şoimii. Necăjiţi de muncile imense ale unui fiu de Dumnezeu împotriva unui ridicul inel de fier, ei se gândeau cum să puie pasărea în libertate, escaladând porţile cu suliţi şi înlăturând pe vardist. într-o după-amiază de primăvară nouă, găsind gratiile curţii descuiate şi paznicul lipsind, copiii intrară gloată compactă, în curtea boierului şi oprindu-se în dreptul acvilei torturate se sfătuiau cum să lucreze. Erau de temut, mai mult decât puterea boierului şi tesacul vardistului absent, unghiile şi ciocul de cristal şi oţel ale însuşi marelui prizonier...
    Ridicându-şi ochii puţin, copiii deteră la o fereastră dosnică, de momâia palidă a unui cadavru gras, cu pleoapele deschise, stăpânul vulturului. Paralitic şi lingându-i-se balele gurii cu o cârpă roşie, dusă de mâna unei slugi, care i le apăra de muşte, el mai putea să râdă şi să petreacă de spectacolul suferinţei împărăteşti, antrenat cu capul într-un tictac de pendulă, cu limbile încet apropiate de orele morţii.
    Un banchet de triumf politic, câţiva ani înaintea războiului. Şeful unui partid conservator era sărbătorit la un restaurant cu garderoba populată de blănuri de samur, armura colegiului cenzitar, sculată medieval în picioare şi spânzurată de cuiere. Masa înfăţişa un parlament de costume şi un stat major de latifundii. Grâul şi porumbul cristalizat la degetele grele ale partizanilor străluceau în aplauze, palmele catifelate la cârmuire şi purtătoare ale semnelor selecţionate chiromantic, ridicând, bătute ca nişte tipsii, stoluri de stele.
    Chelnerul introduse uniforma comisionarului de stradă aducător al unei scrisori confidenţiale pentru sărbătorit. Ea venea dintr-o mahala depărtată şi din casa umedă a unui
PUBLICISTICĂ
427
tuberculos, un fost profesor, un fiu de preot provincial, emoţionat de tradiţii şi propăşit în parcurile de vânătoare cu arbori genealogici. împins de o vocaţiune bizară, băiatul popii se simţise odinioară chemat să scrie o justificare a clasei pe cale de dispariţie, din care neamul lui nu putea să facă parte. Şeful deschise enervat scrisoarea cu lama poleită a cuţitului de fructe. Fostul profesor cerea un pol, ca să-şi plătească o reţetă. Pumn în masă, răcnet şi înjurătură. Comisionarul fu azvârlit pe scară.
    Din stârvul risipit de vânturi al acestui ciocoism incapabil şi omnipotent au mai rămas câteva rare organe afară, încă neîngropate. Ne-am adus aminte de ele deunăzi când încasatorul administraţiei noastre s-a prezintat domnului Săulescu, profesor universitar, ca să i se plătească serviciul gazetei, primit regulat un an de zile şi nerefuzat. încasatorul a fost insultat. Domnul Săulescu, a căruia durată poate să scuze şi o aberaţie satisfăcătoare a memoriei, s-a crezut cu douăzeci de ani mai devreme.
    E o manifestare de ultimă fază. Când ciocoiul degenerat nu te mai poate lega cu lanţuri, când nu te mai poate închide şi bătea la tălpi, îţi fură un abonament.
1929
         CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE
   Americanii, care n-au inventat nici linia dreaptă nici curba, nici suprafaţa nici stâlpul, dar care au descoperit America şi Statele Unite, cea mai bogată ţară de azi, neliniştesc Europa cu teze artificiale, căutând pe cea mai frumoasă femeie.
   Excludând presa şi fotografia, care vehiculează această preocupare şi pretind să facă selecţiile eliminatorii pe cartoane şi clişee, ideea nu e cu totul lipsită de un filigran de romantism.
 428
TUDOR ARGHEZI
     Dar care poate să fie femeia cea mai frumoasă?
     Femeia e vinovată de două frumuseţi contradictorii: o frumuseţe a capului, care-i numai o parte, şi nu hotărâtoare, din frumuseţea ei, şi o frumuseţe a corpului în mişcare. Fotografiile dau ceva din prima frumuseţe, şi nu redau nimic din cea de-a doua. Pe care din ele vrea să o încunune America? După toate probabilităţile, pe cea mai puţină, şi după probabilităţi mai sigure, cartonul. Cea mai frumoasă femeie din lume nu va fi o femeie frumoasă, ci un pătrat luxos de mucava.
     Femeile inteligente nu se vor emoţiona peste măsură de concursul de frumuseţe, pe care l-a propus America, după jaz, şi femeile urâte, posesoare al acelui je ne sais quoi, pe care francezul, mai priceput decât Unchiul din Washington, l-a numit du chien> n-au să fie nici ele turburate de ultimul rezultat al examenului de superficialitate. De fapt, fiecare femeie este frumoasă, de vreme ce va fi aleasă de bărbaţi, al cărora simţ estetic este înfrânat de o mie de aporturi senzuale şi subiective-după cum toate femeile alese de femei vor ieşi urâte.
     Intre frumos şi urât nu există decât o antiteză verbală, în toate scările de confruntat două noţiuni cu viaţa din artă şi natură. De la o extremă la cealaltă se succed atât de încet şi de armonic spectacolele permanent reprezintative ale acestor două contrarii asociate, încât extremele se sting şi critica se vede ocolind pe dinlăuntru un ciclu închis, cu începutul arbitrar şi cu finalitatea fantezistă. Femeia cea mai frumoasă există tot atât de puţin şi de aproximativ ca şi lucrul cel mai frumos. Cartea cea mai frumoasă încă nimeni nu a scris-o, şi statuia cea mai frumoasă nimeni nu a scos-o până azi din pământul olarului şi din mapa arhitecturii. Femeia începe să fie frumoasă în toate zilele, şi frumuseţea lucrurilor începe îndată ce omul i-a pus un adaos sau a legat de ele o emoţie.
     O femeie poate fi mai frumoasă decât alta subt un raport nedecisiv. Frumuseţea idolului ţeapăn e o frumuseţe, şi
PUBLICISTICĂ
429
frumuseţea dansatoarei sau a Madonei, care fuge cu pruncul, prigonită de pantere, e o altă frumuseţe. O femeie e frumoasă când stă la gherghef, alta e frumoasă când, aplecată pe câmp, tunde pământul de buruienile smulse, e frumoasă la teatru sau în triclinium, în uzină, în peizaj, în alb sau în doliu, în bucurii, în lacrimi. O frumuseţe esenţială a femeii, despărţită de îndeletnicirea cruntă sau suavă a vieţii, nu există.
    Frumuseţea, pe care o cer americanii, există totuşi undeva, însă todeauna invizibilă pentru concurs şi pentru domnii impotenţi, aleşi în comitete la oarecare vârstă, în vederea unei obiectivităţi abstracte: în frumuseţea nudă. Dar, un impediment: aci toate femeile devin neaşteptat de frumoase.
    Dacă juriul de alegeri şi de eliminări ar fî ales nu din foşti ci din actuali bărbaţi şi integral din băieţi de douăzeci de ani, s-ar fi verificat integral adevăratul postulat, şi toate femeile iubite ar fi fost încoronate, cu drept cuvânt frumuseţi. Femeia iubită este singura frumoasă, şi încadrarea ei în ipoteza americană nu poate fi făcută decât în interior şi, dacă îmi permiteţi, în cămaşă scurtă până la genunchi şi cu mărgăritarele rupte pe sâni...
1929
                  DICTATORII
Ziarele au publicat o fotografie sârbească. Maiestatea sa regele iugoslavilor, croaţi şi sloveni, în uniformă, vine din Mitropolie. Ca să nu se strice clişeul, majestatea sa şi-a pus călcâiele de acord şi vârful încălţămintelor alăturate pe marginea treptei. S-ar părea că zâmbeşte, conştient de puterile sale recente şi puţin cocoşat în piept. Steaua inimii, din stânga, indică şi o creştere a toracelui subiectiv. Anatomia egipţiană
430
TUDOR ARGHEZI
a umerilor, sau un defect al respiraţiei, sau rasa Obrenovicilor* contribuie la rămânerea în urmă a bustului faţă de soclu. Fondul portretului, negru, aminteşte intrarea unui cavou. Fotografia prezintă momentul ieşirii.
     Dictatorul şi-a strâns poate buzele puţin mai tare ca de obicei - şi atâta tot. Dictatorii actuali sunt oameni destul de urâţi şi prezintă fotografului autorizat figurile comune, din staluri şi sporturi. Icoana cutăruia amintea o figură de bucătar spânatec, de circ. Mussolini e repetirea pe tron a mulatrului din ring. Oameni cârni, oameni de rând, ca toţi supuşii lor şi ca noi.
     Războiul a fost o bună repetiţie pentru dictatură. Dictatura nu se putea exprima cu aceeaşi gravitate într-un timp de pace civilă, când publicul ar fi râs cu poftă la ivirea unui Lohengrin, cum ar fi pe Calea Victoriei, suflând în trâmbiţa îngerului de pază. întâi nevasta şi copiii, şi prietenii l-ar întreba pe un şef de biurou, în care s-ar manifesta pasiunea dictatorială: „Ce ai, dragă, ai înnebunit"? pentru că ideile şi raporturile pacifice experimentale nu sunt prielnice naşterii fenomenale a unui burghez, devenit peste noapte Mântuitor.
     N-am putea spune ce s-ar fi petrecând în sufletul zguduit de munci superioare ale unui candidat la dictatură, decât în măsura minimală în care tipul dictatorului s-a manifestat la noi, la guvern, pe uliţă şi la cafenea. Noi am văzut la noi bărbaţi politici suficient de mărginiţi la geniu, pretinzând că unicul şi definitivul sunt concentrate dedesubtul frizurii lor ciufulite şi silind lumea să fie fericită exclusiv după reţeta micului lor manual. Am văzut gazetari stropiţi cu toate sosurile în care li s-au odihnit aripile pure, îndreptând ţara şi omenirea cu plasturele unui ziar. Am văzut pârei bătrâni monopolizând tineretul şi spermatozoizi încă inexprimaţi, purtărori de pantaloni şi pasionaţi să dicteze orientări. Unii au dorit să stăpânească pentru că aveau şaptezeci de ani, alţii pentru că nu aveau încă patruzeci, şi alţii pentru că mergeau pe
PUBLICISTICĂ
 431
şaptesprezece şi patru luni. In literatură încercările de dictatură s-au demonstrat în publicaţii de clanuri posesoare ale adevărului integral şi indiscutabil. Şi pentru că fantoma dictaturii pribegea pe toate terenurile, am înregistrat şi o dictatură religioasă, formulată de civili pentru cler. Cine mai vrea să fie dictator? Poftiţi, intrare liberă.
    Dictatorii noştri s-au mulţumit însă, în general mai practici, să-şi împartă puterile cu alţii şi să se plaseze, secunzi şi terţi, pe lângă câte un burghez parvenit pe căile vechi, nedictatoriale. La orele la care ne găsim, toţi dictatorii şi-au găsit un post şi toate idealurile s-au ameliorat în ceea ce priveşte rapiditatea împlinirii. Dictatorii noştri au admis un tempo lent de vals. Dictatorii, totuşi, încă necăpătuiţi se vor căpătui într-una din zilele acestea, căci mai sunt cel puţin trei din cei mai voluminoşi; un inginer cu picioarele despicate de sus şi care poartă minunat pantalonul cu vărgi; un filosof care împărtăşeşte cu Socrate soarta de-a fi bătut de două ori pe zi de doamna soţie şi un negustor de vinuri, care amestecă drojdia cu solide şi mari principii economice şi de stabilitate. Wagner căuta un prinţ în Bavaria şi l-a găsit, ceştilalţi trei l-au căutat la Paris şi nu era acasă. Se vor mulţumi cu un ersatz.
    Majestatea sa regele Serbiei a fost convins că augusta sa inteligenţă este cea mai vastă, fiind în acelaşi timp şi cea concentrată. înainte de-a se fi numit rege dictator, legile le făceau alţii, nişte banali de sârbi. Majestatea sa şi-a dovedit o facilitate automatică de-a face legile singură şi acum, nici nu credea, merge neînchipuit de uşor, câte zece, cinsprezece, douăzeci, treizeci de legi pe zi, ca timbrele poştale. Ce-i mai mult a face o lege, decât a scrie un preţ pentru o marfă şi ce-i mai elementar decât a întoarce eticheta pe dos şi a înscri preţurile noi? Valuta variază.
    Ceea ce ne-a plăcut extraordinar în fotografia luată regelui îh uşa catedralei mitropolitane nici n-a fost, drept să spunem, atât regele, cât demnitarii săi. în dreapta stau plecate, cu ceafa
432
TUDOR ARGHEZI
la unghi drept cu spinarea, câteva capete bine pieptănate. E atât mistic servilism în atitudinea acestor domni cu ghetre şi încălţăminte de lac, încât dictatura sârbească pare foarte binevenită. Din nefericire, din fotografie lipseşte ceva: o cra-vaşă, lipită pe cerbicea tunsă proaspăt a obedienţilor lingăi.
1929
                    ILUŞTRII CHEFLII
    Acum vreo treizeci de ani, patru tineri petrecuseră o noapte foarte veselă în cabaretele din Montmartre şi plecară în bandă când s-a luminat de ziuă.
    Era o dimineaţă de mai.
    Veselii noctambulului scoborau la braţ rue Pigalle, când se loviră de un cetăţean care venea din potrivă.
     Individul, încăpăţânat şi rebarbativ, i-a luat la înjurături.
    Tinerii nu erau dispuşi, la vârsta lor, să înghită vreo insultă. Unul din ei trase pe individ deoparte şi îi cârpi câteva părechi de palme, care-1 făcură să se-nvârtească pe loc. Victima nu se apără, nici nu-şi prezentă carta de vizită, ci chemă doi sergenţi, plângându-se că a fost atacat pe la spate.                    j
    Sergenţii conduseră la circumscripţie pe cei patru noctambuli, împreună cu victima. Chefliii se amuzau din ce în ce mai mult de această neaşteptată întorsătură a petrecerii lor.
    Lăsară pe necunoscut să se plângă întâi în faţa comisarului. Acesta începu prin a-şi spune numele:
    -     Benoit-Juste Pegonlard, arhivar la Casa de Tripouri şi Confiscări. Şi aruncând o privire plină de dispreţ către cei patru tineri, urmă: Domnule comisar, am fost insultat şi bătut în stradă de aceşti patru zevzeci care, fără nici un motiv, s-au aruncat asupra mea ca nişte barbari.
PUBLICISTICĂ
 433
    Şi se tângui astfel câteva minute.
    -     Numele dumitale? întrebă comisarul pe întâiul dintre tineri.
    - Marcel Proust.
    - Fiul ilustrului medic?
    -Da.
    - Dumneata, domnule?...
    - Leon Daudet.
    - Fiul romancierului ?
    - întocmai.
    I.,a aceeaşi întrebare, al treilea noctambul răspunse:
    - Philippe Berthelot!
    - Fiul ilustrului chimist?
    -Da.
    în sfârşit vorbi şi al patrulea chefliu:
    - Georges Victor Hugo.
    - Nepotul marelui poet, desigur...
    Comisarul crezu că chefliii îşi bat joc de el, dar toţi îşi prezentară hârtiile de identitate.
    -     Sunt fericit, domnilor, zise comisarul sculându-se în picioare, că întâmplarea a reunit în biroul meu patru din cele mai ilustre nume de pe suprafaţa pământului...
    Şi se întoarse către reclamant...
    Dar reclamantul dispăruse.
1929
             GUVERNUL BLÂNDEŢII
   Nu voim să facem guvernului nici un compliment. Toate ziarele mari sunt entuziasmate de guvernul naţional-ţărănist, iar redactorii cei mai de seamă, nemulţumiţi cu sprijinul pe
434
TUDOR ARGHEZI
care l-ar putea da prin pana lor de aur, au hotărât să se sacrifice.. personal şi să ia parte, în calitatea dificilă de deputat, la luptele parlamentare.
    Voim să remarcăm însă faptul că cu toată urcarea simţitoare a impozitelor, cu toată scumpirea apropiată a diferitelor gunoaie de diferite calităţi din tutunuri, guvernul a rămas tot atât de simpatic ca-n ziua căderii liberalilor.
    Ideile cele mai generoase emană din preajmă-i, şi el apare de jur-împrejurul frunţii cu un cerc luminos, ca Iisus, şi uneori în mai multe cercuri luminoase, ca Saturn.
    Faptul că o asociaţie pentru ocrotirea omului împotriva semenilor a ridicat glasul cerând iertarea tuturor vinovaţilor politici, care neavând la timpul lor norocul să devie miniştri au înfundat puşcăria - deşi aţâţi puşcăriaşi virtuali fac politică norocoasă - dovedeşte că domnul Maniu prezidează un regim al blândeţii.
    S-a dat ordin funcţionarilor să nu mai insulte publicul, s-a interzis bătaia la circumscripţiile poliţieneşti şi se lucrează cu zel la o reorganizare a Siguranţei — nume pe care alţii l-au făcut odios.
    în chip firesc toate celelalte dreptăţi umilite şi ofensate, prin glas, şi cea mai umilită şi îndurerată, dreptatea ocnaşilor pentru o credinţă, cere atenţia guvernului.
    La Chişinău o întrunire pentru amnistierea victimelor de idei a căzut în capcana judiciară; dar capcana, pusă de Siguranţa de-acolo, care a mai păstrat probabil ceva din moravurile ruseşti de odinioară, nu va prinde. Căci sunt judecători chiar la Chişinău.
    Henri Barbusse, preşedintele comitetului francez care luptă împotriva teroarei albe din Balcani, a scris domnului Iuliu Maniu, socotindu-1 om politic cu moravuri occidentale, pentru dreptatea aceloraşi victime politice.
    Nu ştim ce va face guvernul.
PUBLICISTICĂ
435
    Dar este, de bună seamă, foarte semnificativ faptul că i se aruncă la picioare toate aceste buchete de flori albe...
    Le va ridica?...
    Va lăsa poate să le calce zbirii în picioare?
1929
                               NUD
    Aţi aflat de întâmplarea din Cernăuţi, unde un domn, după un chef, a făcut pariu cu prietenii că se duce-n pielea goală până la gară?... Domnul nu era în floarea tinereţii şi deci fapta lui dovedea două îndrăzneli: întâia că se înfăţişa publicului cernăuţean cu diformităţi fizice - pântece balonat, coapse femeieşti, braţe buhave - pe care de obicei marile personalităţi le ascund subt croială elegantă în stofe de cea mai bună calitate; şi a doua îndrăzneală, că putea periclita prin îngheţ organele cele mai delicate ale nobilului corp omenesc.
    Ne pare foarte rău că originalul domn din Cernăuţi n-a făcut pariul la Bucureşti...
    Ar fi dovedit bucureştenilor că blănurile şi căciulile în care domnii şi doamnele se învăluiesc spre a-şi menţine căldura animală — dând astfel oilor o recunoaştere de superioritate naturală - sunt de prisos. Nimeni nu răceşte la gerul cel mai straşnic, dacă se dedă cu gerul... în Germania fetele fac băi de zăpadă, iar taţii şi mamele cu puiul lor de doi ani se joacă într-un bazin cu apă la cinci grade sub zero. Nici unul din ei nu tuşeşte.
    Iar în privinţa nudului, ar fi refăcut mentalitatea multor oameni de cultură, directori de reviste şi profesori universitari, care, dezgustaţi de propriul lor nud, interzic în articole de morală sublimă, orice dezvăluire a minunatei flori omeneşti.
436
TUDOR ARGHEZI
    Aflăm că la Cernăuţi domnul care s-a ivit despuiat, ca o, statuie albă, surâzătoare, în piaţa gării, s-a oprit cu picioarele în zăpadă şi a făcut un semn amical vardistului încremenit, să se apropie...
    -     Wer sind sie denn da? a întrebat vardistul în uniformă românească.
    -     Ein Menschy a răspuns Adam, măsurând de sus până jos costumul şi echipamentul teatral al funcţionarului de stat.
    Şi omul-natură, întovărăşit de omul-artificiu, s-au dus la întâia circumscripţie poliţienească, unde nudul a fost întrebat de comisarul de serviciu:
    - Nu ţi-e frig?
    - Nu. Dumitale nu ţi-e prea cald?...
    Şi au sosit apoi şi amicii care pierduseră pariul.
    Câteva ziare din capitală au trimis urgent reporteri la Cernăuţi să fotografieze pe originalul cetăţean. Dar au sosit prea târziu: cetăţeanul se-mbrăcase. Numai un mare ziar de dimineaţă, al cărui director a suferit mult de pe urma nudităţii femeilor, a izbutit să puie mâna pe o fotografie.
    S-a hotărât cu greu să publice nudul individului din Cernăuţi, dar tot s-a hotărât şi anume... văzut din spate.
1929
                      SĂRACII
   Cum poţi tu răbda sărăcia, cel care treci, gol şi flămând? Te găsesc aşteptând mila şi îndurarea mea şi niciodată, niciodată, mâna-ţi întinsă, nu s-a ridicat să mă lovească. îţi arunc un ban în căciulă şi mulţumeşti, îţi dau o poruncă şi asculţi, ridic bastonul: tu surâzi şi te sperii şi mă rogi să te iert. Pentru ce să te iert? ce-ai făcut? Mi-a venit să te bat şi te-am bătut.
PUBLICISTICĂ
437
r Te-am sărit odată cu piciorul, ca o mocirlă. Căzuseşi doborât de un acces. După ce te-am sculat de jos cu arome iuţi şi te-am răzimat de o ulucă, te-am bătut pentru că ai împiedecat circulaţia la prânz, când toată lumea bine încălţată şi îmbrăcată cu gust se grăbeşte să ospăteze. Şi toţi trecătorii, adunaţi împrejurul tău m-au aprobat.
    Ştiam că vei tremura, jucând jalea, melancolia şi mizeria totală şi totuşi te-am bătut, ca să cunosc înspăimântătoarea răbdare a umilinţei. Aş fi voit atunci să te văd crescând, lăţindu-te, ridicând o talpă uriaşă peste noi, strivindu-ne cu
o rupere a oaselor zgomotoasă, ridicându-ne de urechi şi bărbie şi aruncând cu noi de pământ, repeziţi ca nişte damigene.
    Am întâlnit pretutindeni ochii voştri lamentabili, haotici de o suferinţă vastă şi înflăcăraţi de o definitivă deznădejde. Unii cer, alţii s-au resemnat. Voi aţi primit aşezarea lumii aşa cum s-a făcut şi respectaţi orânduirea ei, în genunchi. Pe dinaintea privirii voastre sterpe aleargă la banchet şi spectacol domnii gătiţi şi femeile fardate. Fetele voastre năzuiesc, lenevite din şolduri şi din pleoape, să-şi apropie sânul de libidinea capricioasă, un ceas, a unui personaj cu blană scumpă, şi se târăsc unduioase, împrejurul meselor şi paharelor golite. Câini ticăloşiţi, voi trăiţi la picioarele stăpânilor, amestecaţi cu chibriturile şi cu ţigările fumate, lingându-le nasturii, inelele şi galoşii.
    Cine v-a învăţat să vă înăbuşiţi dorinţele şi să nu le mai auziţi, dacă nu viciile voastre, imitate după stricăciunile stăpânilor, pe care-i desfătaţi? Specia voastră intelectuală şi-a descoperit o chemare, prezintându-şi nevestele, surorile şi fetele la timp. Unei munci aspre, înviorată de un ţel depărtat, urmărit cu hotărârea constantă a duşmăniei, parveniţii voştri i^-au preferat dărnicia unui alcov lucrativ. Vino cu mine să ţi-i arăt cu degetul pe stradă, la restaurant, la hipodrom, la jocul
438
TUDOR ARGHEZI
de cărţi şi mai departe şi mai sus. Dinaintea degetului meu întins, ei nu vor rânji ci vor închide ochii, meditând o răzbunare. Vino să-ţi spui de câte ori pleacă singuri în călătorie sau de câte ori rămân singuri acasă, pentru ca, întinşi pe sofa; să răsfoiască rubricile scandaloase ale cronicii ilustrate, surâzând că aceleaşi lucruri s-au mai întâmplat la Curţile mari, unde s-a coborât săcurea sau a fulgerat cuţitul. Decadenţa timpurilor putrede şi a stăpânirii descompuse trăiesc lângă tine: deschide ochii şi te uită - şi dacă ochii tăi te vor ajuta să vezi şi nasul te va sprijini să miroşi, oroarea te va mântui. Nu-ţi pute ţie, sceleratule sau prostule, măduva de puroi a coaptelor mărgăritare? Strânge puţin cercelul din ureche.
    Viaţa voastră, săracilor abnegaţi, durează zilnic numai o zi. Aprinse dimineaţa, paiele vi se sting la înserat. O pâine v-a săturat şi un rachiu vă împacă. Capul vostru împleticit vă stă îndătinat între picioare şi nu l-aţi ridicat încă până la ferestrele stăpânului care miluieşte — şi fruntea vi s-a obişnuit să fie a cincea talpă de călcat prin întuneric, târâş.
    Luaţi aminte că o râvnă necurmată şi o lepădare de mulţumirile clipei oţelesc puterile de năzuinţă şi fac dintr-un ins înnodat în sineşi, câte zece. Scoală-te, neputinciosule, şi umblă! Şi înainte de orice câştig al minţii, dobândeşte scârba de comoara altuia, pe care o caută spărgătorul şi asasinul. Suprimă aurul din viaţa ta, ca să-l stârpeşti din viaţă de tot: osârdia din viaţa ta să meargă drept acolo.
    Cântăreţii voştri v-au îndemnat întodeauna şi voi nu i-aţi ascultat. Sau i-aţi bătut cu pietre, ca să-i siliţi să vă blesteme şi să vă vândă — şi pe unul l-aţi răstignit, pentru că v-a silit să treceţi peste voi şi peste stârvul beţiv al stăpânului vostru, răsturnat sub masă, în vomitura în care v-a găsit mâncând. Sărăcia ta nu poate să fie răbdată decât atunci când toată lumea
PUBLICISTICĂ
439
se va împărtăşi cu dreptate dintr-însa. Bogăţiile nu se ajung pentru toţi, sărăcia ajunge întodeauna şi trebuie căutată călugăreşte. O mie de oameni dumică şi golesce hambarele toate şi popoarele se uită din drum, ca la o horă de nebuni. Ia scripca din umărul lăutarului şi sfărâm-o subt ciubotă, zdrobeşe naiul, închide beciul de vin.
    Sunt două soiuri de lăutari. I Jsaţi-i să cânte numai pe aceia care fac pomenire şi aducere-aminte, şi alungaţi cântăreţii de uitare. Relele nu trebuiesc uitate şi suspinele sunt datoare să facă parte din voi. Nici o dulceaţă nu vă îndulcească, nici un farmec nu vă adoarmă, nici un descântec nu vă înmoaie trezirea ce vi se cade.
    Un sfânt a călcat pe câmp, într-un cuib de mierle, omorând puii fără voie - şi el şi-a osândit piciorul cu păcat să umble gol în arşiţă şi îngheţ. Tu care stai cu mâna întinsă ca să ceri şi ca să nu porunceşti, încearcă şi întoarce jarul în vatră, cu mâna ta pedepsită.Tu care plângi opreşte-te şi scrâşneşte. Tu care te vaieţi, fă-ţi glasul judecată. Tu care ai aţipit smulge-ţi pleoapele, ca să nu mai adoarmă niciodată luminile ochilor tăi arzătoare. Nu te lenevi, nu sta, nu întârzia: umblă şi deprinde-te cu mersul înainte, aşa, ca moartea să te găsească în picioare şi să mai rrtergi şi după ce ai murit.
1929
               PASTELE ORTODOX
    Nu ţi se pare, domnule Coco, că Pastele dă de lucru mai mult decât este nevoie şi surmenează peste măsură simţul de filosofie al preasfinţilor mitropoliţi, episcopi şi arherei? Aceşti
440
TUDOR ARGHEZI
mari monahi ai virtuţilor teologale, din care sărăcia de bunăvoie nu este cea mai puţin însemnată, s-au văzut siliţi să se adune, să cheme inspiraţia Sfântului Duh şi să facă şedinţe şi procese-verbale, punând la contribuţie şi instinctul literar. E prea mult, Coco, pentru nişte persoane turburate din contemplarea îngenuncheată, a Fiinţei în trei ipostaze. Dă o fugă, dragă Coco, până la colivia de diamant a colegului tău întraripat, din Tărie, şi roagă-1 să lucreze repede şi scurt. După două singure şedinţe Sfântul Sinod a şi colaborat cu două fotografii la pagina ziarelor de tiraj: este de-ajuns. Nu-1 torturaţi. Cu toate că prezidat exclusiv de voinţa Celui de Susj determinat de evenimente să se strămute pentru o sesiune, în plină iarnă şi gripă, deasupra municipiului, Sfântul Sinod, prin însuşi faptul că slujeşte de instrument divin Puterilor celor nemăsurate, se poate toci la netimp, împrumutându-şi activitatea. Dacă, Doamne fereşte, se va ivi şi necesitatea câtorva discursuri, memorii şi documentări, suntem ameninţaţi să vedem ofilindu-se floarea cea mai delicată a conştiinţei şi eul nostru sentimental, vestalele, mironosiţele.
    Este bineînţeles, Coco, că Sinodului nu-i cad în competinţă Poşta şi Telegraful, Căile Ferate, Exportul, Importul, Industria şi Comerţul, orientate după un calendar cu pendulă şi motor. Odată pentru todeauna mişcările statului s-au sincronizat cu bătaia orologiului internaţional şi toată lumea şi-a îndreptat ceasornicul de buzunar după ora Planetei. Amestecul, o dată, al Sinodului în această afacere de ceasornice, a fost pe cât de inexplicat pe atât de fantezist şi statul s-a întovărăşit la schimbarea orariilor lui, fără necesitate. Sinodul a înţeles atât de bine calendarul, încât nu a putut plăti cifra bugetului ce-1 întreţine cu un simplu text categoric şi clar la vremea lui. Orice ziarist, ortodox sau nu, i-ar fi redactat o scrisoare către popor într-o jumătate de oră, fără să mai vorbim de pulsul măreţ pe care l-ar imprima unei epistole către
PUBLICISTICĂ
441
români, condeiul paulian al scriitorilor nu numai de rit dar şi de nezdruncinate convingeri ortodoxe. Şi pe Sinod nu l-ar fî costat parale multe; poate chiar el ar fî fost servit momentan gratuit, în vederea unui viitor, cum se zice, apropiat.
    Sărbătoarea Paştelui, dragă Coco, este de ordin privat. Statul nici nu roşeşte ouă, nici nu le ouă. Sinodul s-ar fî putut înţelege în patru ochi cu găina şi să fixeze ziua Paştilor după ce calendar voieşte. O pildă din o mie: Instituţia editorială „Cultura Naţională" îşi plăteşte consilierii, specialiştii şi capacităţile intelectuale locale după calendarul Poştei; nimic nu împiedică pe domnul Aristid Blanc, patronul instituţiei, să se conducă personal conform unui calendar abstract şi să adopte în anul 1929, pentru sufletul domniei sale privat, anul 5689, care la rândul lui nu împiedică nici activitatea din ce în ce mai prosperă a editurii, nici bunul mers al băncii acestui incomparabil bărbat de cultură, purtător cochet a două săbii într-o singură teacă. (Singur şi le-a vârât.)
    Dacă românului basarabean îi place să sfinţească învierea în aprilie sau mai, să fie lăsat la placul lui, indiferent dacă semenul lui, din Vechiul Regat, din Dobrogea sau Ardeal, îşi alege o zi deosebită. Statul nu poate pomeni Pascalia, şi Sinodul nu are datoria să umble cu Sfintele Taine şi cu Triodul, după factorii poştali pe bicicletă şi de-a fuga, în odăjdii, după trenul accelerat. Motorul electric merge cu două mii de învârtituri pe minut. Pasul bisericii calcă în eternitate: lent.
    închipuiţi-vă că un ministru de finanţe, excesiv de ştiinţific şi de raţional, foarte preocupat de simplificarea şi fiscalitatea existenţei, ar porunci, ca toţi copiii de sex masculin să se nască într-o singură zi, la cincisprezece ianuarie, când se subscriu declaraţiile pentru impozitele individuale, rezervând data de şaisprezece ianuarie pentru naşterile de sex feminin. Ar fi, desigur, o mare izbândă a spiritului asupra materiei şi contabilitatea generală s-ar simplifica; mai ales dacă se fixează
442
TUDOR ARGHEZI
prin „Monitorul Oficial" şi o mică zi anuală pentru decese. Ar fi însă posibilă reglementarea unui act, pentru săvârşirea căruia este trebuinţă, e adevărat, de doi buni creştini şi buni cetăţeni* unul singur nefiind, experimental, îndestulător pentru atingerea scopului de nouă luni? Pentru Ministerul de Finanţe totul este posibil, poruncile emanând dintr-un biurou. însă şi P.s. mitropolit Pimen Georgescu, prezidentul Sinodului, s-ar grăbi, în constantul său impuls de legalitate, să puie data în calendar cu gravitate, după ce o va trece prin Sinod. Aşa e Sinodul, Coco; n-are ce face şi neputând face, desface...
1929
             NUMĂRUL TREI SUTE
   Un jubileu de izbândă. încheiem cu numărul de faţă primul an de apariţie, şi dacă nu ne felicită alţii, care au motive să-şi vadă de treabă - te cred! - ne felicităm singuri, dând mâna cu laba lui Coco, care, cu o simplicitate şi cu o vervă a cozii calmă şi aproape sacerdotală, şi-a depus albuşul gălbenuş pe obrazele oprite chiorâş subt craca lui de bambus.
   Dar dacă împlinim trei sute de numere, nu tragem chiote şi puşti cu dop, ca profesorii universitari, care abia împlinesc şaizeci de ani şi se simt veghind peste cultura românească în atitudinea împăiată a lui Tutmes al treilea Sezostris. După numărul trei sute abia ne găsim la început. Dar socotim că manifestându-ne de trei sute de ori pe rând într-un fel este de ajuns, intrăm acum în felul al doilea, ca să întărim cu un exemplu, de voie bună şi de optimism, şovăiala acelora care au nevoie de pilde în urmărirea stăruitoare a unei perpetui evoluţii. Dacă frunzele îngălbinesc, sufletele nu au ce face cu gălbinarea, şi ele nu trebuie să se ofilească nicicând. încă în
PUBLICISTICĂ
443
generaţiile cu totul recente, carierele artiştilor geniali la Şaptesprezece ani, fenomenali la douăzeci, nemaipomeniţi la douăzeci şi unu şi opt luni, se isprăvesc la treizeci de ani. Ba unii din ultimii manifestanţi ai vârstei oaselor şi glandelor au formulat principiul omului defunct la patruzeci.
    Părerea noastră diferă ca spada de chibrit. Noi credem că la patruzeci de ani un debutant abia se arată, pentru că abia şi-a terminat ucenicia. Şi diferă, probabil, din pricina că nu suntem amatori de literatură şi diletanţi, ca proprietarii absenteişti, ci plugari de literatură, cu plugul nostru, lucrat cu mâinile noastre şi cu boii noştri, prinşi în sălbăticie printre tauri şi înjugaţi la arat şi la voinţă.
    Iată cu ce sentimente intrăm în numărul nostru trei sute unu: aceleaşi cu care acum treizeci de ani ne făceam în singurătate cele dintâi notaţii literare.
    Simţim că anul nostru al doilea va fi mai bun decât cel încheiat şi că succesul nostru se va îndoi, pentru ca, peste câţiva ani de apariţie constantă, să începem să punem şi câteva manuscrise deoparte.
    Cititorule, asociat al râvnei şi al dragostei noastre fără margini pentru lucrurile şi cuvintele cu miez, primeşte în uşa celei de a doua catedrale, care ni se deschide, salutul coifurilor înclinate şi al sfinţilor, ce şi-au mişcat din părete mâinile de piatră, ca să ne binecuvânteze.
1929
               GRIGORE IUNIAN
   E inutil să-l condensezi: într-un medalion intră tot. Când va fi tată, domnul Iunian va fi cel mai mic dintre copiii domniei sale. Se pare că nu fumează; dacă ar fuma, toate
444
TUDOR ARGHEZI
ţigările ar fi mai lungi decât domnul Iunian şi fumătorului i-ar sta ţigarea ca unei furnici care s-ar măsura cu echivalentul unui pişcot. înţelegeţi ce devine în mâna ministrului cabinet, ghiozdanul cu acte Paznicul Sigiliilor; pare că umblă după un tren care nu mai pleacă, ducându-şi de o ureche plapuma, salteaua şi perina cu toată odaia de dormit în geamantan. Gând
 i se urăşte, poate să deschidă servieta şi să intre, fără să-l mai găsească cineva, ceea ce-i poate ajuta să voiajeze gratuit. La toate congresele, întrunirile şi consfătuirile politice, s-a remarcat lipsa de la gară în oraş a domnului Iunian şi, totuşi, prezenţa domniei sale inexplicabilă în oraş. Siguranţa generală - care ştie totul - ar fi dovedit că domnul Iunian călătoreşte de obicei în geamantanul domnului Mihalache şi că nu se iveşte decât la hotel. Dublă economie: de bilet şi de odaie. Cei doi fruntaşi săraci, printr-o bizarerie politică, inexplicabilă din punctul de vedere curent, iubesc sărăcia ca o instituţie financiară.
     Coco, care-i un mincinos, povesteşte că încasându-şi o diurnă parlamentară, domnul Mihalache s-a hotărât să-şi facă un costum de ciocoi, ca să nu se mai creadă la Palat, unde domnea odinioară protocolul Corpului diplomatic londonez, că fostul şi actualul ministru al Agriculturii ar fi uitat să-şi tragă, din distracţie, pantalonii. Costumul naţional vine bine numai în cartă poştală şi în vitrină, lângă pian, când se cântă Debussy, se recitează Paul Claudel, oferindu-se musafirilor chou-ă-la-creme. Dacă ani de zile partidul ţărănesc a fost ţinut departe de guvern, acest lucru se datoreşte exclusiv straielor şi nădragilor de dimie cu cămaşa afară. Fi donc! se strâmbau delicios doamnele regimului anterior: voyez-moi ga; etre gouverne par son... argathel C* n est pas possible, Majeste!
     Domnul Mihalache s-a dus la croitor cu domnul Iunian, care se pricepe la ştofă, la croială şi la gust. „Am venit să comandăm nişte haine de paradă", zise domnul Mihalache.
PUBLICISTICĂ
445
„Pentru dumneavoastră, întreabă croitorul, sau pentru fiul dumneavoastră?" „Pentru tata...“, răspunse domnul Iunian.
    în ziua aceea domnul Iunian era atât de mic, din pricina unui guturai, ne spune Coco, încât ar fi putut trece drept fiul uterin şi al domnului Titulescu.
    Cel mai scurt om din România poate servi însă de ilustraţie decorativă la zicătoarea buturugii mici. Inteligenţa lui cu două vârfuri - la un cap înţeapă minuscul şi adânc, ca acul, şi la celălalt cu duritatea unui cui bătut. Ea poate amorţi adversarul, când ca viespea, când ca ursul, după volumul şi febrilitatea lui. Cuvântul, la Cameră, i-a căzut în epoca de războire, ager, iute şi dureros ca pietrele cu colţuri şi dacă răsfoim dezbaterile parlamentare facem constatarea că acestui David nu i s-a potrivit de-a dreptul încă nici unul din Goliaţii tribunei, prudenţi la reputaţia lor. Se zice ca în infinitul oceanelor uriaşele balene se tem de un singur animal, cât scobitoarea de dinţi. Dacă acest adevăr lipseşte totuşi din ocean, el există, de la război încoace, în Parlament, unde domnul Iunian, politicos, discret şi, putem zice, binecrescut, nu este un cântăreţ de tribună.
    Tonul lui intelectual, todeauna la un nivel, este expresia unei concentrări, şi a unei eleganţe, de sobrietate, care a eliminat futilităţile de simplu agrement. El intră în chestiune drept, ca luna în odaie. Pe când oratoria în exerciţiul celor mai mulţi vorbitori debutează cu o târcolire exterioară, cu o încercare pe clanţe, la câteva uşi convenţionale, după un scenariu recomandat, omuleţul nostru se găseşte în centrul circonferinţei întodeauna cu dimensiunea respectivă.
    Domnul Iunian a impresionat de la prima domniei sale manifestare, ca un om, cum se cheamă, de caracter, cuvânt care exprimă integral ce voieşte. Sunetul materialelor sale sufleteşti a fost numaidecât recunoscut de urechea experimentată a cetăţeanului minţit de valeţii şi scamatorii politici. Acest om de-o şchioapă are o construcţie sufletească şi o stabilitate
446
TUDOR ARGHEZI
monumentală. El a crezut în ceea ce a grăit, şi s-a ţinut - şi victoria lui este cu atât mai grandioasă cu cât a fost câştigată laolaltă şi pe un basorelief întreg cu toţi tovarăşii lui, cot la cot şi inimă lângă inimă cu ei. Tristă, şi împovărătoare izbândă episodică, dimpotrivă, a fost aceea, a câte unei ambiţii de individualitate, care ciupind un atom din cuminecătura şi din prestigiul unei puteri morale, dobândită în abnegaţie şi voluntară aşteptare, s-a refugiat într-o noapte de ameninţare şi îndoieli la adversar, ca să o puie în cântarul lui dezechilibrat ca un carat personal.
1929
                  VÂRSTA FERICITĂ Stenogramă
    La masă. — Nu se ţine lingura cu stânga. Bagă de seamă să nu pici şervetul. Nu mai ştiu ce să mă fac: copiii ăştia murdăresc câte cinci rânduri de rufe pe zi. Nu ţi-am spus că ai să te pici? Ridică mâna, că-ţi intră cotul în sos. Nu se găureşte felia de pâine, ca şoarecii! se rupe şi se mănâncă miezul odată cu coaja. Stai! suflă-ţi nasul. Iar ai pierdut batista. Mai tare. încă o dată. Nu înţelegi să sufli cu toată puterea! A! scârbosule! Schimbă-i farfuria. Porcule! Ai să mănânci ce-ţi spui eu, nu ce vrei tu. Cine vrea să se facă frumos mănâncă şi tăieţei. Ia-1 repede de urechi. Dumnezeule! n-am mai văzut copii atât de neascultători. Cine te-a învăţat, prostule, să pui ciulama în compot? Şterge-ţi guriţa. Nu cu mâneca, ţigane! cu şervetul. Te-ai mâzgălit până la ochi. Ţi-a rămas un tăieţei pe nas. Apă! apă! copiii nu beau vin; mai târziu.
    Te rog să nu faci pe supăratul, că în loc de pere îţi dau calcavuri. Nu se poate mânca pâra necurăţată. Lasă cuţitul jos,
PUBLICISTICĂ
447
că ai să te tai. Da, vezi tu? ai învăţat să tai perele singur. Scuipă coada în farfurie. Vezi că te-ai înecat? Să nu mă mai asculţi, că o să păţeşti şi mai rău.
    Te-ai săturat? Pupă mâna şi zi: „Mulţumesc". Pupă mâna! Nu aşa uscat, pupă mâna cu toată inima. Bomboane mai târziu, acum nu se poate. Stai colea, jos, şi joacă-te frumos, până mâncăm şi noi, dacă vrei să te iau la plimbare. Ţi-am spus să stai jos? Să nu te mişti! Mergem să facem o plimbare frumoasă. Aşa.
    La plimbare. — M-aţi înnebunit! Unde ţi-ai murdărit rochiţa, şi când? Nu v-am spus să staţi locului până mă îmbrac şi eu? De ce părete te-ai frecat? Dar tu, cu pantalonii descheiaţi? unde s-a mai văzut? Staţi să vă ridic ciorapii. Poftim, ciorapi sunt ăştia, cu pungi, nesimţitorule? Ţi-ai pierdut nasturele. Daţi mâna, să trecem drumul. Nu se poate. Dacă vine un automobil? V-am mai spus: înainte de-a trece drumul, te uiţi în dreapta şi în stânga şi dai mâna Mamii. Luaţi-vă de braţ şi mergeţi frumos. Cum? nu vrei să dai braţul sorii tale? ce, eşti de capul tău. Dă-i braţul numaidecât. Ia te rog să nu bom-băneşti? Ce ţi-a spus la ureche? De ce ai înjurat-o, măgarule? Dă-i drumu, că vreau să-l pui la colţ. Ai să stai aci, neru-şinatule, până vine să te ia vardistul, aşa, cu nasul la zăbrele. Uite, afurisitului îi place să-l lăsăm singur, a început să se urce pe gard. îşi rupe hainele. N-auzi? Vino-ncoace! Nu mă face să strig, vino numaidecât, să nu viu eu la tine. Incăpăţânatule! Acum cred că ai să fii mai ascultător.
    Nu, nu sunt bune, nu sunt pentru voi. Lăsaţi căţelul în pace, că sare cu labele şi vă umple de noroi. Du-te, cuţule, acasă. Uite, căţelul e mai cuminte: a înţeles şi a plecat.
    Baloanele se dezumflă numaidecât. Aveţi destule muzici acasă. Nu, tobă nu iau, îmi asurziţi urechile şi fără tobă. Capul sus! De ce te cocoşezi, măi băiete? Ai să rămâi aşa. Nu lua de jos! e caca. Nu se poate: florile sunt ale Primăriei. Nu călcaţi
448
TUDOR ARGHEZI
pe iarbă, că vine ăla cu mustăţile mari. Apă nu bem în oraş. Cum o să mâncaţi voi cornurile astea puturoase? Rahat este acasă, mai bun. Lasă, că aveţi jucării destule. Nu pune mâna! Tot voi, mereu? Trebuie să mă mai uit şi eu la câte o prăvălie. Ciocolata face rău la stomac. Nu, astea nu sunt pentru copii. Nu-ţi mai freca picioarele, n-auzi? Nu te apăsa pe geam, că se sparge. Ce-ai făcut? Scoate degetul din gură.
    Dacă m-ascultaţi şi mergeţi frumos, ne ducem acasă şi o să vă spui o poveste, ştiţi, cu ursul şi ariciul.
    Acasă. - întâi să vă spălaţi, şi pe urmă. Scoate-le hainele şi pune-le camizoalele de noapte. Dă drumul la baie. Să fie apa căldicică. Cum, tot mereu avem scandal, la spălat? Nimeni nu mănâncă şi nu se culcă murdar. Fără săpun? Dar ce-are săpunul? Cu săpun şi cu apă caldă. Nu mai plânge, că te faci urâtă. Am mai văzut un şobolan mâzgălit ca tine. Astâmpără-te! Ai să răstorni măsuţa şi spargi toate lucrurile. Vezi că s-a întins după oglindă, ia-o din mâna lui. Nu trage faţa de masă. E şapte şi jumătate, şi nu v-aţi culcat. Copiii, la orele opt, trebuie să viseze. Nu se poate! trebuie să vă culcaţi numaidecât. Nu mai sunt poze. Nu v-am spus că până mă-ntorc să vă găsesc dormind? Ce sunt perinile astea pe jos? Ia vă rog să nu râdeţi de mine! Imediat culcarea! De ce dai din picior? A! te-am prins cu mâna pe dedesubt. Te gâdilă? şi nu-ţi place deloc. Eu am adormit...
    Ticălosule! Stai să chem pe moşu, să vedem el ce zice. Vino, moşule cu sacul, şi vezi de ce nu sunt cuminţi dracii ăştia de copii. Ai zis că nu este moş? îndrăzneşti să zici că nu este moş? Nu. Nu. Hai să dormim, şi mâine, când ieşim la plimbare, o să vedem...
    Băiatul doarme, în braţe cu o babă de lemn. Fetiţa strânge la sân un popă catolic roşu, cu pălărie şi ochelari.
    -      De-abia i-am potolit, zice Mama. Să vezi ce dă din ei!... dragii mamii.
PUBLICISTICĂ
449
    —       Sărută-i încet, să nu-i deştepţi, zice Tata, intrând îmbrăcat, cu căciula şi bastonul, în camera de culcare. Şi haide la masă... E nouă şi jumătate.
1929
           AL. TZIGARA-SAMURCAŞ
   Să nu se creadă că am confundat clişeele şi că prezentăm drept figura tatălui portretul fiului său. Tot el e şi tatăl şi fiul şi duhul, exact. Din domnul Tzigara cu barbă a ieşit domnul Tzigara imberbul; cel din portret s-a născut din patriarh; a plecat cu el şi s-a întors fârâ. Cum îl ştiaţi era înainte de: aşa cum vedeţi aci alăturat, este după. Ce minunat document pentru juxtele lui Steinach şi Voronoff, dacă profesorul de estetică n-ar fi rămas aşa de tânăr în urma unei operaţii făcută numai la gât.
   „Biletele de Papagal" au cele dintâi plăcerea să publice noua fizionomie a domnului Samurcaş. Fabula cea mai adevărată povesteşte că dispariţia bărbii a fost accidentală şi că decorativul de mare efect al figurii a fost jertfit la Berlin, din pricina unui ciob de sticlă, de la maşina, care l-a răsturnat. Medicii au ras, şi rănitul s-a întors la hotel dezinfectat, cusut, pansat şi... adolescent. Una din fabulele apocrife pretinde că profesorul şi-ar fi descoperit în interiorul portretului său anterior linii de o frumuseţe mai mare şi subtilităţi de profil, care trebuiau expuse ochiului şi luminii. Din gotic, domnul Tzigara a devenit roman: stilurile mari se pot întodeauna înţelege între ele şi icoanele se pot face medalii, fără pierdere de metal. în orice caz, cea mai zveltă linie de bărbat din Bucureşti s-a mai rafinat la vârf şi ascetica ei aristocraţie şi-a pus un adaos de accent papal.
450
TUDOR ARGHEZI
    încep dificultăţi. Ca toate personalităţile esenţiale în epoca şi în ţara lor, domnul Tzigara-Samurcaş avea un dublu social, care la câte doi, trei ani, când apuca să scrie câteva rânduri de text, se sateliza de numele domniei sale. Carmen-Sylva avea un dublu în persoana doamnei Smara. Domnul Iorga are un dublu în domnul A. C. Cuza. Unul din dublii lui Titu Maiorescu e domnul Mihail Dragomirescu, după cum dublul a vreo patru, cinci diverşi a rămas domnul Jean Th. Florescu. Domnul G. Ibrăileanu are un dublu în domnul H. Sanielevici. Dublii sunt sau adevăraţii urmaşi, în decalc, ai originalului, pe care şi-i anexează ei cu monopol, îi interpretează admirativ, chiar îi mustră cu blândeţe şi-i duc mai departe - sau detractori obsedaţi de culoarea integrală a palidei lor nuanţe. Dublul domnului Tzigara era domnul Simionescu-Râmni-ceanu (Marin). Ştiţi, nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte, de un domn aşa şi-aşa, foarte intelectual, nemaipomenit de intelectual, un domn care încerca o academie proprie cu materialele domnului Blank; un estetician, mă rog, care pornise cu un imens program cultural, generator de mare literatură, putând să-i ceară lui Eminescu, dacă ar fi trăit, o traducere, şi colegului domniei sale, domnul Jean de Leresty, opere originale. Un domn, ce să zic? bine, foarte bine, reuşit. El a păpat, fără să fie un mâncăcios, dimpotrivă, „Cultura Naţională" şi o sută de milioane, ca un gândac fără burtă, ofilit, melancolic, care intră într-un sac cu făină, gustă pentru sine puţin însă urinează tot. Acest domn se arăta ras, când domnul Tzigara-Samurcaş purta barba întreagă: acum când s-a ras originalul, dublul trebuie să şi-o lase.
    La domnul Tzigara, barba a fost un timp, o dată, un ev. Domnia sa poate întreba azi, după evenimentul care l-a întinerit: „Precizează, când ţi-am spus ce zici că ţi-am spus, aveam barbă sau nu? Aveam. Regret, s-a perimat". Dar barba înflăcărată, care a stat zeci de ani la masa regelui Carol
PUBLICISTICĂ
 451
şi a Elisabetei, a jucat şi un rol istoric în timpul războiului, în Muntenia ocupată. Prefect de poliţie, trecerea prin oraş a domnului Tzigara era salutată de populaţie, cu fetişism. în Bucureştii stăpâniţi de prestigiul dur al mareşalului Mackensen, ai căruia ochi de oţel îngheţau ca o poruncă, pe-atât de grea pe cât era de mută trufia ofiţerilor lui şi făceau populaţia sfioasă, doi oameni au fost pentru capitală purtaţi de la oră la oră şi de la zi la zi, ca o speranţă: profesorul Tzigara şi bătrânul Lupu Kostachi. Amândoi purtau barba călugărilor vechi.
    Despre prefect, se povestea cu satisfacţie că în barbă el purta şi un talisman, întrebuinţat cu preciziune, în ceasurile rele pentru liniştea în sărăcie şi descurajare a cetăţenilor. Se întâmpla că de-a fuga, descălecând, un ofiţer de ocupaţie intra sunându-şi armele în cabinetul prefectului. Odaia era plină în permanenţă de sutele de voci ale plângerilor grămădite. Oamenii puteau să vie în toate timpurile, ca într-o casă de sfaturi. La ivirea ofiţerului, prefectul se scula din scaun politicos, înalt şi cu figura lui. Soseau zilnic zeci de asemenea ofiţeri, cu ordine răstite. Ofiţerii de soi se lăsau impresionaţi de prezenţa în prefectură a unui domn, cu o fizionomie seculară, vorbind germana ca un german şi primind ordinele ocupantului, ca un mare boier. Vocea lor imperativă scădea treptat până la civilităţi. Violenţa ofiţerilor impertinenţi, însă, nu putea să fie biruită cu aspecte şi stil. Ofiţerul poruncea, de pildă, ca într-o oră să i se tragă la scară douăzeci de care cu Ovăz. Prefectul demonstra imposibilitatea execuţiei şi ofiţerul, grăbit, nu-i permitea aproape să răspundă. Atunci, se manifesta funcţiunea talismanului misterios.
    Prefectul arborase la cravată un ac, dăruit de kaiserul Wilhelm şi care era, pe cât se pare, reproducerea de preţ a unei insigne, autorizată să reprezinte autoritatea imperială. Zice-se Că prefectul, cu o mişcare lentă şi aparent distrată, a mâinii lui de ierarh, înlătura timp de o secundă barba care acoperea
 452
TUDOR ARGHEZI
cravata şi semnul. Ofiţerul obraznic se oprea subit din declamaţia lui injurioasă, lipea tocurile trântindu-le, ducea mâna la coif, rămânind în poziţia militară.
    Legenda povesteşte că, atunci, prefectul se aşeza molcom pe scaun, lăsând ofiţerul încremenit dinaintea biuroului său. Şi când ofiţerul întreba: „Să trăiţi, ce porunciţi să fac?u domnul Tzigara-Samurcaş, care tocmai îşi pleca urechea la şoaptele unei suferinţe, ridica progresiv degetul către uşă, răspunzând: „Să ieşi afară!"
    Şi ofiţerul ieşea.
1929
    UN CONFERENŢIAR: I. PETROVICI
    Trebuind să vorbească despre un sistem al unui filosof care purcede aproape întreg de la Bergson, domnul I. Petrovici a reuşit până la urmă să-l degajeze pe Le Roy, amestecat cu Bergson.
    Viaţa e fenomen originar, unic. Viaţa nu a fost creatură: a creat. De la obârşii, viaţa a sălăşluit pe scoarţa pământească, şi a urcat în suişul timpului, evoluând de la protoplasmă înspre vietate.
    Dacă în natură regnul vegetal are o evoluţie mai rapidă în transformările lui diverse, până ce ajunge la o precizare, punctul lui de progres şi de diversitate e limitat: nu poate depăşi un anumit centru şi o anumită deviaţie. Frumuseţile lui sunt mecanice: nu au individualitate. S-ar putea spune cu mâhnire că arborii nu au decât frunze şi crăci...
    Spiţa omenească, dimpotrivă, nu cunoaşte demarcaţie pe care inteligenţa, în căutarea transformărilor, să nu o poată atinge. Demarcaţia e infinită, şi inteligenţa continuu evolutivă.
PUBLICISTICĂ
453
    Conferinţa a fost limpede, domnul Petrovici întrebuinţând imagini poetizate şi urând, se pare, ceva mai mult pedanteria decât preţiozitatea literară. A vorbit timp de un ceas fără să uzeze auditoriul.
    A terminat cu o aplicaţie optimistă la ţara noastră, spunând că avem material tânăr şi că o Românie nouă are nevoie de oameni noi, şi o Românie mare de oameni mari - din care nu sunt excluşi foştii miniştri.
    Dacă aplauzele unei săli arhipline s-ar fi exprimat la timp în voturi, domnul Petrovici ar fi azi deputat.
1929
          UN PROIECT DE PARLAMENT
    Ca să ne deprindem copiii cu viaţa civilizată în legalitate, câţiva părinţi de ambele sexe asociate, ne-am grupat şi am instituit un Parlament circular, cu şedinţele mobile, rând pe rând la toate domiciile noastre. Viaţa se trăieşte actualmente devreme şi viaţa politică are tendinţa să ne recruteze miniştrii din scutec şi deputaţii cu ombilicul încă neuscat. Trebuie să-i pregătim! detuna glasul juridic al unui advocat cu umerii de dimensiuni care inspiră ascultare.
    Facem, prin urmare, pregătirea copiilor noştri, care s-a întâmplat să nu fie nici unul mai mare de patru ani.
    Pentru că un parlament nu poate funcţiona decât în virtutea unei legi, am întocmit o lege şi am votat-o întâi părinţii prin ridicarea degetelor, de acord cu generaţia ce vine. Cum generaţia şi-le ascunsese în gură, sugându-le convinsă, am considerat şi degetele ei ridicate şi am trecut la articolele legii. Am stabilit că dreptul de-a fi ales şi de alege începe îndată ce copilul şi-a făcut în sânul naturii, fără să insistăm, cele nouă luni de stagnare în inactivitate, echivalentă cu o diplomă de
 454
TUDOR ARGHEZI
maturitate. Am convocat pe domnul doctor Anghelescu, fostul ministru, specializat în marea problemă a învăţământului, să ne inspire o lege a licenţei la vârsta de şase luni şi un examen fără preparaţie prealabilă, titraţii rămânând să-şi perfecteze pregătirea, după diploma, cerută de evenimentele politice. Cu o graţie, de care nu puteam să-i fim decât recunoscători, părintele învăţământului ne dete proiectul: îl avea gata, înainte de a-i fi fost cerut. Mintea sa genială a prevăzut totul şi arhiva domniei sale avea legi de învăţământ pentru toate cazurile şi popoarele, care de-aci înainte nu mai pot realiza nimic pe terenul specialităţii, fără a-1 consulta. în cartoanele fostului ministru, am găsit un regulament de învăţământ şi pentru găini, cărora viitorul nu le va mai permite să facă ouă fără bacalaureatul integral.
    Am expediat o telegramă colegilor noştri din celălalt Parlament şi, cum se face de regulă, câte o telegramă marilor democraţi Massaryk, Mareşalul Pilsudski (a se citi Brzmvici) şi marelui cretan Venizelos.
    Atrăgându-ni-se atenţia că urmaşii noştri nu au învăţat să scrie şi să citească, preşedintele nostru a răspuns că deoarece vor avea doctoratul, abecedarul devine inutil; ceea ce ne-a determinat să legiferăm doica dactilografă obligatorie. Maşina de scris se va adapta la maşina de cusut.
    O       grupare politică neputând funcţiona fără presă, am dispus înfiinţarea unui mare ziar, cotidian. Dificultăţile s-au ivit la căutarea titlului ziarului, şedinţa ezitând între „Furtuna socială", „Vrem numaidecât" şi „Jos bătrânii!" - bătrânii fiind alcătuiţi din vechile generaţii în vârstă de la opt până la şaisprezece ani, când energia începe să decadă.
    Ne-am ales un biurou. Am schiţat o bibliotecă, un consiliu de disciplină. Am cumpărat un clopoţel. Educaţia politică începuse.
    La a treia şedinţă a Parlamentului constituit urmaşii noştri începură să vorbească limpede, însuşindu-şi dialectul parlamentar.
PUBLICISTICĂ
455
Titi, sculându-se din leagăn, îşi încruntă sprincenile şi strigă „Imbecili!" „Ce-a zis?" întrebarăm noi respectuoşi. „Tâmpiţi!" răcnea, aruncându-şi biberonul, Flo-flo. „Afară cu asasinii!" cerea unul cârn cu doi dinţi în gură. „Mai aveţi curajul, escrocilor, să vă arătaţi la Cameră?" urla o fetiţă, aruncându-ne păpuşile în cap. „Afară!" strigară generaţiile, „afară!"
    Faţă de această atitudine, noi ne retraserăm umiliţi pe sala largă constituindu-ne în Senat. Parlamentarii puseră cârligul la uşă şi se constituiră în dictatură proletară. Deveniseră comunişti.
1929
                   ICLISIARHUL
   Părintele Valerian iclisiarhul s-a pus în contact anual cu căile ferate, şi momentul de a da ochii cu trenul avea pentru el o solemnitate înfiorătoare. Nici regele, nici primatul nu-1 impresionau ca locomotiva, unul din aspectele Diavolului temut. Dibaci în a ispiti pe om, prin vocaţie şi profesiune, Necuratul se înfăţişează când ca bivolul urât, când ca o femeie frumoasă şi când ca o maşină.
   Trenul, în general, părintele iclisiarh îl putea de fapt admite: şir de care cu coviltir, legate unul dindărătul celuilalt cu oişti. Răul problemei se concentra la locomotivă. Plimbându-se de-a lungul peroanelor goale, taina Diavolului îl muncea în gară o dată pe an, la începutul lui iulie. Părintele se apropia cu o sfială delicată, care venea bine staturii lui pedestre, contemplând coşul, roţile numeroase, burlanele, barele şi toată fierăria încrucişată pe pântecul monstrului cu aburi. Un paracliser soios ocolea, pe trepte şi schele, maşina. El ţinea în mână o becaţă de fier, din ciocul căreia curgea ulei
456
TUDOR ARGHEZI
mineral, şi care da să bea, gâlgâind, gurilor strânse, rânjite sau căscate şi acoperite cu o buză bosumflată de tuci.
    Un om mai puţin unsuros şedea în cot, întors către peron şi răzimat la o fereastră fără geam. Câteodată un cuptor se deschidea adânc, cu o vălvătaie roşie mare, în care se aruncau, ca-n Iad, grămezi de cărbuni.
    Arhimandritul s-ar fi apropiat mai mult şi s-ar fi dat în vorbă cu maşinistul, dar se temea să înceapă. Ar fi cerut lămuriri ca să afle „cum se mişcă". Răzgândindu-se, îşi zicea că nici maşinistul nu poate să ştie totul. „E ceva aici!" încheia părintele, chibzuind cu degetul ridicat. Şi iarăşi încremenea cu ochii la locomotivă. „Ce ţi-am spus?" se pomenea el zicându-şi, tresărind la fluierul ei brusc.
    Jignit, se depărta, purtat de un baston arhieresc, ca de un picior de struţ, a căruia păreche călca nevăzută, dedesubt, în anteriu. Şi trecea la problema lui cea de-a doua, relativă la starea sănătăţii.
    Părintele Valerian se căuta, de douăzeci de ani, de un „reumatism" care încă nu se pronunţase, dar care putea să izbucnească dintr-o zi într-alta, nici un om nefiind cruţat de reumatisme. Ca să se scutească de o eventuală lovitură la picioare, la genunchi, sau de înţepenirea gleznei, el nu ocolea nici o jertfă şi, slavă Domnului, deocamdată se simţea bine-sănătos şi băile îi priau.
    Preparativele de plecare începeau de prin martie, pentru ca toate bagajele să poată fi gata pe ziua de 1 iulie, hotărâtă plecării. Trei cufere mari stăteau deschise în permanenţă, şi cătărămile, curelele şi lacătele nu intrau în funcţiunea lor păstrătoare decât pe la 21 iunie, după ce voiajorul verifica, de mai multe ori, că nu-i lipseşte nimic.
    încuiate, coletele mai aşteptau două zile în vederea cazului imposibil că ar mai fi trebuit să puie în ele ceva, la ultima oră. La 23 iunie, cuferele porneau pe un camion la gară, şi părintele
PUBLICISTICĂ
457
văzându-le că ies din chiliile lui şi că scoboară scara, binecuvânta pe oamenii de corvoadă, încârligându-şi degetele dreptei, puindu-şi prima falangă a inelarului dedesubtul buricului degetului mare şi făcând, ca un arhiereu, liniştit, o variantă de tiflă.
    Vasele, tacâmurile şi băcănia intrau într-un cufăr, căptuşit şi împlinit, în goluri, printre pachete şi margini de farfurii, cu gheme, glomotoace şi gogoloaie de hârtie. Râjniţa de cafea lua o sută de atitudini până să-i fie cilindrul de alamă înţepenit cu vârful în sus, între oale, ca o geamie.
    Al doilea cufăr şi al treilea duceau rufăria şi garderoba, singură blana de vulpe, roşie, monumentală, ocupând aproape un cufăr întreg. Deşi trebuia să fie cald, ca în iulie, obiceiul plugăresc de a nu pleca la drum niciodată fără căciulă şi cojoc, era cu multă fidelitate respectat. „Lasă, nu se ştie", zicea părintele Valerian.
    în ajunul zintâiului de iulie, începea frământarea plecării. Părintele iclisiarh se găsea în poziţia sufletească a balonului umflat, captiv al unei ultime frânghii şi gata de pornire la un semnal. El îşi lua parcă adio de la viaţă şi se socotea călător încă de o săptămână. Nu mai asculta nimic, nu mai lua nici o „măsură", nu mai iscălea hârtiile. „Vii prea târziu, spunea părintele iclisiarh, peste şase zile plec: de ce nu te-ai gândit mai devreme?"
    Trenul de Pucioasa pleca din Gara de Nord la orele nouă şi jumătate. La patru dimineaţa venea trăsura comandată din ajun, cu insistenţă repetată, şi iclisiarhul pornea cu un diacon ca să nu fie singur. „I se poate face rău omului pe drum... La gară poate să fie lume multă... Se poate să nu fie locuri destule..."
    I     se părea că birjarul mână prea încet. Liniştea lui clasică se turbura peste măsură. Se uita mereu la ceasornicul de aur, desfăcându-şi necontenit numeroasele pulpane care-1 înfăşurau ca pe un cucuruz, până la buzunarul de care spânzura curba groasă a lanţului cu zmalţuri. Dându-se jos la gară, mulţumit
 458
TUDOR ARGHEZI
că nu a pierdut trenul, zicea: „Credeam că nu mai ajungem". Şi mângâia pe birjar cu întrebări blânde: „Buni căişori! de unde i-ai cumpărat?" sau „Ai copii? Să-ţi trăiască".
    -      Mai sunt cinci ore până la plecarea trenului, şoptea diaconul.
    -      Cine pleacă devreme, ajunge departe, răspundea arhimandritul, care nu se învoia cu nici o împotrivire adusă spiritului său de prudenţă şi confort.
    în gara vânătă, începea neliniştea biletului. Ochii felinarelor roşii se stingeau în fum.
    -  Am uitat să întreb, spunea iclisiarhul, la câte vine casierul.
    Rămânea răzimat în faţa casei de bilete, ca să nu-i apuce
nimeni înainte, uitându-se fix, ceasuri întregi, în ghişeul obscur.
    -      Nu ştiu de ce nu mai vine, zicea iclisarhul, din ce în ce mai agitat.
    -      N-ai văzut pe domnul cu biletele? întreba el pe câte un om cu şapcă şi cu bluză albastră.
    Acesta tăcea, sucind un umăr şi strâmbându-şi mustaţa.
    Mai târziu începea neliniştea trenului, care nu mai sosea pe linie. Arhimandritul cerea desluşiri dacă trenul trage la peron sau a rămas mai departe. Se îndoia că are să-şi recunoască trenul lui, când se vor îngrămădi mai multe.
    -  Ar trebui să vie pe rând şi să plece tot aşa, zicea el.
    -  Nu pleacă niciodată fără să strige, răspundea diaconul.
    -      Las’ că ştiu eu ce-i încurcătura, spunea arhimandritul, aducându-şi aminte de Te Deum-ul de la 10 Mai, când vin autorităţile la biserică, în uniformă de generali. Cu atâtea şine amestecate, câte vedea el în gară, se poate întâmpla ceea ce nici nu te aştepţi.
    -      Numai de n-am apuca-o într-altă parte, zicea părintele Valerian.
PUBLICISTICĂ
459
    Rămânând în baston, în aşteptarea trenului, părintele iclisiarh da din cap cu înţeles. Totul confirma, dacă mai era nevoie de confirmare, că ceva necurat se petrece la căile ferate.
1929
                  SOLDATUL PĂTRU
   Mobilizarea ne-a strâns în cazarmă, oameni din sute de părţi. Plecau dintre noi rânduri, unele după altele, armele, pâlcurile şi trompetele. Se duceau la război... Unde se găsea războiul? Pretutindeni, pe toate fruntariile şi deasupra noastră în văzduh. Pe Bărăgan, o escadrilă de avioane, care soseau, frecându-se cu aripile de boltă, mici ca nişte fluturi de dantelă, a măcelărit câteva pogoane de varză, confundând culoarea lor brumată cu regimente verzi în desfăşurare. Companiile şi batalioanele porneau orgolioase, în pas bătut în curtea cazărmii. La poartă, pasul încetinea, obosit înainte de-a ieşi influenţat de porunca descompusă a goarnei, în care, suflând, trâmbiţaşii se apucau să gândească.
   -  Ce zici, tu, Ioane: ne duce la război? Nu-mi vine să cred.
   -  La război, Marine; nu e de glumit.
   Nimeni nu credea cu tot dinadinsul, deşi fiecare simţea că e adevărat, nădăjduind că în drum se va întâmpla o întoarcere, o împăcare, un eveniment. în toată moartea, individuală şi colectivă, sentimentul cel dintâi venit e al incredulităţii. Materiile celelalte se ivesc cu modificări şi răgazuri: moartea vine o dată şi de tot şi moartea războiului, cu târcoalele ei lente împrejurul vieţii întregi, pare multiplă şi repetată.
   -     Voi nu veniţi, zise locotenentul Georgescu, strân-gându-ne în braţe. Parcă tot e mai bine să intri mai târziu. Mă
460
TUDOR ARGHEZI
tem de prima întâlnire: tragem în oameni vii de-a dreptul, pentru întâia oară. Voi veţi avea timpul să vă obişnuiţi.
    -      Rămânem cu instruirea întârziaţilor, răspuserăm noi. 0 grămadă de oameni n-au tras încă nici în vânt. Ca să pui pe foc, ai nevoie de lemne uscate. Vino sănătos.
    După două săptămâni, trimis de pe front cu o însărcinare, locotenentul Georgescu s-a împiedicat în sabie, de o şină de tramvai şi a fost tăiat de un vagon.
    Recruţii noştri erau nişte măgari bătrâni de vârste variate, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Intr-o lună de zile trebuia să le descăpăţânăm încheieturile, înţepenite în ticuri profesionale, să le învăţăm degetele cartilaginoase să fugă pe claviaturile armelor. Genunchii şi spinările mânilor trosneau, ceafa detuna, ruptă din vechea ei întrebuinţare la jug. Trebuia să deprindem piepturile să răsufle, gâtlejurile să bea aer, ochii să se uite, toate organele derivând în pace şi aclimatizare către negaţia funcţiunii. Nu ne miram când un picior pornit să sară, ieşea din zgârciurile lui, când un maxilar încremenea căscat, când o bătătură apăsată de bocanc determina un chiot şi o povârnire pe spate. Pe Câmpia Cotrocenilor am târât pe burtă sute de metri, la pândă, plutoanele puturoşilor noştri, care începeau să se agerească. Călcâiul lor devenea nervos şi cotul elastic. Fizionomia bleagă căpăta un ton.
    Cel mai nenorocit soldat al nostru era Pătru, care nu se pricepea la nimic. Se mişca prost; dormea prost, visând că stă la arest; se scărpina prost, încet, nimerea încălţămintea anapoda şi în totalitatea lui era atât de preistoric încât, când îi venea sa şi-l sufle, se gândea întâi o bucată de vreme, unde-i şade nasul, ispitit să şi-l caute subsoară sau dedesubtul urechii.
    -  Tare mai eşti prost, Pătrule, îi ziceau camarazii.
    -  Că tare mai sunt prost, zău! zicea Pătru.
    Pătru învăţase numai să mănânce, însă fiind singurul lui învăţ deplin, îl învăţase peste măsură. Mânca două pâini pe
PUBLICISTICĂ
 461
zi şi i-ar mai fi trebuit. Căpitanul îi acordase o pâine peste porţia obştească. în pălmile lui mari pâinea de un kilogram se învârtea ca o franzelă de sandviş. El lua pâinea ca un caşcaval,
o  sprijinea puţin de piept şi cu limba briceagului îi reteza creştetul rotund. O a doua tăietură o împuţina până la sfert şi sfertul pierea plescăit cu poftă, în gaura gurii lui spânatice de muiere bătrână.
    Venind colonelul în inspecţie, Pătru se ceru sergentului să fie scos la raport.
    -      Lasă-1, sergent, să iasă la raport, îi spuseră ofiţerii. Vezi-1 că dârdâie de frică, scoate-1 cu de-a sila.
    Până dinaintea colonelului, Pătru îşi pierdu sufletul şi echilibrul de câteva ori. Refuzau toate organele să-l slujească şi chiar ochii lui luaseră o căutătură, fiecare pe seama lui.
    -      Mi-e foame! se văietă mugind Pătru în faţa colonelului şi se pierdu într-un hohot de plâns, care nu dădea nimănui ştirea că el se pregătea de război.
    - Nu eşti în porţie cu o pâine întreagă? întrebă colonelul.
    -      Are două pâini pe zi, răspunse căpitanul nostru. Ar mai avea însă nevoie.
    Colonelul fu izbit de-o ilaritate subită, care sporea pe măsură ce ochiul lui încărcat la început de ciudă, considera mai mult pe soldatul Pătru. Pătru, din partea lui, nepricepând ce se pregăteşte, plângea din ce în ce mai tare şi rămăsese cu un vârf de limbă afară, pe buza de jos, ca un căţel de neam.
    - Pune-1 cu trei pâini pe zi, hotărî colonelul...
    Soldatul Pătru nu a murit în război. El trăieşte sănătos. A
luat parte la numeroase lupte, fără să se fi ştiut lupta, umblând de colo până colo cu puşca lui, ca un om care ajutând nepriceput la un transport de bagaje, a rămas cu mătura într-o mână.
1929
462
TUDOR ARGHEZI
                   C. ARGETOIANU                                 [
    în literatură ca în amor: unii refuză, alţii te vor. Domnul  \
C. Argetoianu sau cel mai cunoscător fecior de casă al           \
preferinţelor domniei sale literare, ne-a refuzat abonamentul.   j
Rămâne de văzut care din doi. E un refuz care ne-a interesat,    j
Cunoaştem subiectiv pe stăpân drept om de spirit, şi un om       *
de spirit plăteşte fără să citească; căci, dacă citeşte, omul de [
spirit trimite abonamentul fără să-i fie reclamat. Probabil că   î
la lectura portretului domniei sale, domnul Argetoianu se va     ;
arăta de o spiritualitate excesivă, trimiţând abonamentul pe doi ani, anul care s-a sfârşit şi altul care începe. Nu vă supăraţi,  i
excelenţă, ne permitem să glumim.                                |
    Dacă, în clişeul alăturat, fostul tovarăş de idealuri al domnilor Iorga şi Maniu nu se va găsi foarte frumos, vina îi      ?
aparţine. Plătind abonamentul, am fi delegat un spicher să-i ceară portretul. Aşa, am fi dat ochii cu feciorul şi acest am ba- \
sador interpret al voinţei stăpânului ne-ar fi oferit fotografia |
lui proprie în haine nemţeşti. Am luat ce-am găsit, „un          ţ
Argetoianu" aproape curent, cum se vede în toată presa şi intrat în caligrafia politică a scriitorilor de feţe, ca o iniţială, semănând când cu Luther şi când cu domnul Stere şi niţel, foarte niţel, şi cu originalul. Ca să indice că originalul nu e spân şi se rade, autorii clasici ai efigiei imperatorului aproximativ din medalion îi stropesc împrejurimile gurii cu alice de cerneală, cu virgule şi puncte. Destinatorul nostru a ţinut să fie original.
    Sunt unii oameni politici al căror gust se manifestează bizar. Ce impresionat ai fost când ai aflat că desertul cel mai delicat al ariciului e puricele, nu ai putut să uiţi decât văzându-1 pe Ionel Brătianu, scoborând în gara Leordeni, din \ tren cu o revistă umoristică, de care nu se mai râde de zece ani nici la Târgovişte. Se ducea să se delecteze în singurătatea
PUBLICISTICĂ
 463
Floricii, cu mai multe numere împăturite laolaltă. N-ai fi surprins să ţi se spuie că lectura de căpetenie a domnului Argetoianu
0 fac şi azi operele complete ale domnului N. Iorga, pe care fostul ministru al Agriculturii le citea pe vremuri toată noaptea, fără să poată adormi, până la ziuă, din pricina lacrimilor şi a unui accent pasional.
    Se povestesc despre verva banului din Argetoaia, ca despre Napoleon, finaluri de frază şi replici aproape istorice, însă nu
1 se ţin minte pagini, discursuri şi jumătăţi întregi. Fostului ministru de Agricultură, căruia destinele subtile ale vieţii politice îi prepară succesiunea, cu atitudine şi caracter, a lui Ion I. C. Brătianu în partidul adoptat, în ultima analiză, de principiile domniei sale, i s-a făcut o atmosferă de şef cezarian şi de rezervă supremă în dificutăţile viitoare ale statului nostru.
    Unii vorbesc despre marea inteligenţă a proconsulului oltean, alţii îi citează ceea ce ei au numit cinismul. în gravitatea momentelor mari, pe care oamenii de rând le iau de-a dreptul în tragic, domnul Argetoianu amestecă pensula cu o nuanţă de umor şi ironie a paletei sale superpestriţe, caustic ca Petre Carp şi bruscat ca Bismarck, de la care, de la amândoi, a reţinut pentru aplicările potrivite câte ceva. Anecdotica vieţii sale circulă, se reconstituie şi reapare, ca fabula unei comori imense, îngropată într-un castel părăsit, vizibilă numai pentru vizionari şi iniţiaţi. Păcat că nu o pot gusta şi oamenii mai depărtaţi. Beneficiarii tezaurului sunt singuri miniştrii, în timpul consiliilor de guvern, industriaşii din consiliile de administraţie şi oamenii din curte angajaţi cu condicuţa. Literaturii, ministrul nu vrea să dea nimc.
    De la intendentul domniei sale, intelectualul află ce citeşte domnul Argetoianu, ce opinii proferează în pictură şi faţă de aeroplan şi ce crede despre viitorul automobilului cu şase cilindri. E într-adevăr păcat.
    Secretul însă şi al expansiunilor sale private şi al rezervelor sale publice, pare să fie o foarte bine ascunsă timiditate.
464
TUDOR ARGHEZI
Domnul Argetoianu a tachinat muzele pe vremuri şi a exprimat în manuscris sentimente de ordinea literaturii. Fiind proprietarul unei avuţii care permite şi atitudinea geniului total, viitorul ministru a fost sigur, că literatura bună e un joc de prinţi - şi a simţit că s-a înşelat. Atitudinea din literatură a trecut în politică, jenată totuşi că nu a rămas literară. Când va fi foarte bătrân şi spiritul de autocritică va începe să facă reminiscenţei şi zborurilor defuncte concesiile necesare, ministrul se va răzbuna scriindu-şi memoriile — şi cine ştie! - memoriile sale vor putea să provoace târziu, postum, satisfacţiile neîmplinite la timp.
    în onoarea acestui meşteşug, care pe unii îi împinge să scrie şi pe alţii îi determină să refuze să plătească, trebuie să cităm influenţele lui remarcabile asupra oamenilor publici, pe care îi poleieşte, îi rafinează şi cărora le dă voie să fie cu fostele lor năzuinţi dispreţuitori.
1929
        S-A RĂZVRĂTIT UN MINISTER
   Cum se poate numi în vocabularul lui La Fontaine fabula petrecută acum câteva zile la Ministerul Instrucţiunii, care, după un domn Haneş, dă moralităţii publice pe un domn Chiriţescu? Ca în cele mai bune zile din urmă ale Imperiului rusesc, excesul de solemnitate didactică al unui dascăl ce-şi descoperă la menopauză, purtând un sfert de portofoliu, o chemare de apostol scapet, ridică o autoritate împotriva altei autorităţi. Dacă acesta este rezultatul unei cariere de profesor, amestecat în toate scurtările, furcările şi lungirile liceului şi în programul analitic a şapte ani de toceală, domnul secretar general să ne ierte. Educaţia cazonă, dispărută din armată, năzuieşte să fie introdusă în viaţa civilă de către vagmiştri
PUBLICISTICĂ
 465
cursului secundar şi debutează printr-un act de gravă indisciplină şi anarhizare.
    A fost proza de raport a domnului Chiriţescu atât de irezistibil genială, încât, destinată confidenţialei atenţii a Ministerului Artelor, să fie dată publicităţii ca un model?
    Desigur că nimeni nu ne-a rugat să luăm apărarea statului care plăteşte pe autorul gafei orgolioase petrecută de curând. Dar dascălii aceştia se reclamă de ordine şi de ascultare, devoră la fiecare cafea cu lapte câte un bolşevic, ne asurzesc cu patriotismul lor exclusivist, fac poliţia sufletească a ideilor politice şi deţin la permanent invariabil secretul echilibrului social, prin Şcoală. îndată ce o situaţie îi scoate de la catedră şi din catalog, ameţiţi de aerul liber, pe care îl suportă fără ifose ciorile şi sticleţii, acţiunea lor devine prosteşte destructivă. Dacă repertoriul Teatrului Naţional este sau nu imoral, este de văzut; dar repertoriul ce a început să se joace la Instrucţia Publică este de-a dreptul dizolvant. încă vreo câţiva paşi mărunţi şi ne vom aduce aminte de figura domnului Chiriţescu ca de a unui premergător. Ministerul Instrucţiunii dezaprobă Ministerul Artelor: sus băieţi! Puneţi paltoanele în capul directorului şi luaţi la palme pe profesorul de chimie - şi Trăiască disciplina.
    Obiceiul de-a pune nota la conduită şi de-a urmări copiii este decent la domnii pedagogi fără dragoste de oameni dar umflaţi cu vanitatea publicităţii, să se oprească la pisoar. Teatrul, literatura, pictura şi sculptura care concep oamenii nuzi şi cu potenţele integrale n-au ce face cu nasul pedagogului vârât să răscolească acolo unde un defect olfactiv congenital îl face să-i pută a ceea ce-1 obsedează. Un bolnav caracteristic de halu-cinări morale, Jean Calvin, visa în nopţile lui de insomnie furioasă şi de aţipiri exasperate cavalcade de fete goale şi răsturnări din ceruri de corpuri crispate - şi a doua zi ordonanţa prin poliţia religioasă a cantonului suprimarea cârlion-ţilor şi panglicilor din pieptănătura fetelor, pe care simţurile
466
TUDOR ARGHEZI
lui de mare perversitate intelectuală le dorea, la biserica Saint Pierre, din strana episcopală.
    Orice ar gândi Sfinxul secret al domnului Chiriţescu, artele nu se vor opri din dans ca să-i aplaude iniţiativa trufaşă de-a le propune un calapod şi viaţa tot din două unice sexe se compune, şi cu doctorat şi fără. Este de cercetat dacă specia pedagogică e un produs onest şi purgativ dintre un clistir şi o ventuză — dar acest lucru superior se cercetează exclusiv la spital, şi de multe ori la casa de sănătate. Domnul Chiriţescu, dacă ţine să experimenteze cu tot dinadinsul rezultatul experienţelor ce-1 priveşte, ar putea să-şi aleagă terenul în afară de artă şi tineret şi să fugărească în numele moralei pisicile pe acoperiş.
    Dacă cei care au încercat o lovitură împotriva domnului Liviu Rebreanu sau a domnului Minulescu se bizuiau pe o desolidarizare meschină şi pe aporturile lor negrăite la moara în care au iscat un vânt artificial, s-au înşelat.
1929
                UN SALUT IZOLAT
    Singurul confrate care a salutat cu o pălărie de artist înstelată cu un mărgăritar apariţia celor trei sute de numere ale „Biletelor de Papagal", a fost domnul Perpessicius. în cuvinte în care murmură o rezonanţă scânteietoare, găsim înţelesul lămurit al străduinţelor noastre de un an întreg.
    Ziarul „Cuvântul", în care articolul domnului Perpessicius a fost publicat, îşi regăseşte câteodată onoarea şi cavalerismul, şi se întâmplă că-i stau amândouă frumos.
 1929
 I
PUBLICISTICĂ
467
                  CE VREA MUNTELE?
    Ne ajunge pe masă o petiţie imprimată, a „locuitorilor" din Sinaia, adresată tuturor miniştrilor: „Domnule ministru, salvaţi Sinaia", cu acest apel se încheie tragica petiţie a Vârfului cu Dor. Ce vrea muntele? Vrea jocuri de noroc.
    „Regele Carol, marele nostru rege, inaugurează (în 1912) cazinoul, care funcţionează până la 1916, anul gloriosului nostru război." Primul argument e vitejesc şi patriotic recunoscând în acelaşi timp şi meritele calificate ale primului nostru rege.
    Al doilea argument, financiar, şi respectuos faţă de instituţiile constituite, apără statul, comuna şi eforia. „Rezultatele acestei funcţionări (a Cazinoului) au fost din cele mai frumoase." Nu se poate spune că argumentul este lipsit şi de gustul estetic. „Statul a încasat, în medie, anual, circa (ah! circa) lei douăzeci şi patru milioane, eforia şase milioane, comuna şase milioane." Petiţia nu insistă cât au fost de „frumoase" rezultatele pentru alte două categorii, pentru patroni şi pentru fripţi - şi nici nu interesează. Dar e ciudat că pornind de la izvoarele vieţii, petiţia nu menţionează toate bazele societăţii: Şcoala, Biserica şi Familia. Evident, e o lacună: miniştrii ar fi înţeles mai bine utilitatpa Cazinoului.
    De altfel, era, poate, inutil, căci însuşi Cazinoul făcea cât o Şcoală, cât o Biserică şi cât toate Familiile adunate la un loc. Cazinoul era un lăcaş de moralitate, numai proştii şi răuvoitorii au putut să insinueze fără dovezi că la Cazinou se pierdeau banii munciţi şi pâinea copiilor legitimi. Lucrul stă cu totul într-altfel. Neghiobia unui guvern a crezut că „închizând Cazinoul a fost salvată moralitatea publică". De unde? „Din nefericire, nu e aşa. Moralitatea publică nu a fost salvată. La Sinaia tot se joacă, se joacă mai mult, şi se joacă în condiţii lipsite de onestitate." Vedeţi, la acest lucru evident şi săritor în
 468
TUDOR ARGHEZI
ochi nu v-aţi gândit. Cazinoul lucra cu onestitate. Jocul e ca furculiţa, cu două funcţiuni; una malonestă: dacă îţi vâri furculiţa în ochi; alta onestă: dacă vehiculezi cu ea şniţelul spre orificiul bucal. în joc, ca în toate celea: dualism.
     Petiţionarii s-ar fi putut înşela în entuziasm, atingând un rezultat - vorba lor - urât. Miniştrii le-ar putea răspunde: dacă se joacă mai mult azi decât înainte, fiţi mulţumiţi; nu vă lipseşte nimic, ba aveţi şi suplimente. Aşa ar fi, dacă n-ar fi decât atât. Mai este însă ceva, este cultura, fără de care un popor civilizat nu poate trăi. Fără jocuri de noroc, la urma urmei, Sinaia s-ar mai învoi, însă ea nu poate trăi fără cultură, fără manifestaţii sufleteşti superioare, pe care petiţia le invocă în cuvintele pe înţelesul tuturor: „distracţii de reală valoare artistico-literare“.
     Prin urmare, totul concordă şi se armonizează şi pentru ca Sinaia să înceapă să semene cu Muntele Sinai, colegul ei, din vârful căruia Moisi a primit Decalogul, care conţine întreaga lege morală, nu mai rămâne decât ceva: redeschiderea Cazinoului.
     Contemplând iscăliturile numeroase de dedesubtul cererii sinaioţilor, albumul e instructiv. Un profesor universitar. Un profesor. Un judecător. Foarte mulţi proprietari: se înţelege, însă un imens număr de funcţionari, care dovedeşte că acestor nefericiţi le lipseşte nu un Cazinou, ci o sală de lectură şi de conferinţe cu un post de radio, care i-ar împiedica să se plictisească. A iscălit şi un poliţist, ceea ce pare mai grav. Ni se pare că reşedinţei de vară a răcoarei îi lipseşte un penitenciar; ar fi semnat şi el. Dar întru cât îl interesează Cazinoul şi nerăbdarea actelor artistico-literare de reală valoare ale instituţiei, pe domnul N. Duţă, coşar? Iată ce înţelegem ceva mai greu, recunoscând că prezenţa în lista protestanţilor din Sinaia a doi fotografi e utilă. Ea poate ajuta eventual cercetările parchetului, când „frumoasele rezultate" ar putea fi lichidate în pădure, cu o funie de cracă sau cu un revolver, acţiuni admise împrejurul unei case de joc.
PUBLICISTICĂ
 469
    Dar locul unde domnul prefect de Prahova are dreptul să rămâie gânditor şi să speculeze în fizic şi metafizic şi domnul ministru de Interne să ia oarecare măsuri, coincide cu al treilea nume din petiţie: Em. Vlachide, pretorulplăşii. într-adevăr, entuziasmul de inconştienţă al semnăturii pretorului pe o asemenea petiţie, este, chiar la Sinaia, unde a îmbătrânit spiritul domnului doctor A.V. Ureche, primul iscălit în petiţie, fără precedent.
1929
                      N. D. COCEA
    Absenţa îndelungată a splendidului nostru porc-de-câine şi prieten ne obsedează, ca şi cum l-am fi visat urât. îl ştiam în Bucureşti, pe care îi iubea cu bună dreptate, pentru că nu seamănă cu nici un alt oraş din Europa, murdar, puturos şi simpatic. în mijlocul marelui bazar de frumuseţi farmaceutice al Occidentului, călcând pe cărarea de frizură a peizajului, bărbierit, săptămânal, deasupra căruia însuşi cerul, cu oglinzi, pare fabricat, ca un borcan cu pomadă azurie, te gândeşti sentimental şi romantic la gunoaiele din faţa palatului regal şi ai vrea să miroasă ca, la noi, în culoarea de Albastru...
    Cocea nu mai e în Bucureşti de câteva luni, poate că de un an, poate că de mai mult: vremea, ca şi vieţile, ca şi credinţele, ca şi tinereţile, parcurg iute, la noi, zigzagul lor în circuit de scânteie. Toţi oamenii noştri par izvorâţi în aţâţarea lor instantanee, stinsă rânduri-rânduri în negura mare, din coşul cu şuiere şi stridenţe al unui tren accelerat, mistuiţi între două staţii mici. Dar îl întâlneai voios şi sprinten şi bogat în vis, necontenit scăpărat şi pierdut necontenit. Neliniştit şi furnicat ca unda, în lumina căreia se fac şi se desfac mii de
470
TUDOR ARGHEZI
miracole delicate şi fragile pe secundă, sufletul absentului a reflectat de la punctul de foc alb, al celei mai depărtate stele, până la firul de iarbă, încovoiat subt greutatea fină a melcului cornut, pe luciul de safir, toată frumuseţea pământului din timpuri şi anotimpuri. E greu de găsit, de douăzeci de ani încoace, intelect mai săgetător şi inteligenţă mai sunătoare, ca o verigă cu sute de chei, decât a lui Nicu Cocea.
    Şi pentru că era imens de inteligent, el era lipsit de vanitate, de pizmă şi de avariţie artistică. Abjectul fenomen care umple cu muşiţa invidiei sufletele de rând ale scribenţilor de literatură, îi era necunoscut. Nicu Cocea nu a luat în deşert niciodată numele unui artist şi lancea lui incandescentă nu s-a lipit, ca să sfârâie, pe fruntea unui om de talent. Variat şi mobil, numai cine nu a voit nu a găsit la masa lui sufletească, aşternută cu velinţă albă, paharul întăritor în ceasul de îndoială şi de lepădare de sine: orologiul lui a sunat toate orele din lume şi clopotul lui, medieval, din poartă, la trebuinţa trecătorului obosit, nu şi-a ştirbit vibraţia niciodată.
    Cineva ne povesteşte viaţa lui din Paris, de flăcău întârziat, cu nopţi cheltuite şi cu lumina soarelui astupată de alcov. Ca un Arthur Rimbaud, fără să-şi renege, poate, actele de culoare şi viaţă, împlinite cu o frământare de om îndoit şi de artist esenţial, el pare că şi-a sfâşiat manuscrisele şi le-a zvârlit în foc. S-a întâmplat în firea lui acel eveniment al revelaţiei că şi geniul este în totul zadarnic; s-a iscat în sineşi o îndoială catastrofală sau, mai artist şi mai stăpân în sarcasm pe viorile lui, decât puteam să credem, a voit să se pedepsească sfărâmându-le cu brutalitate? [O amărăciune se insinua în căutătura lui, după puşcărie. Regele Ferdinand tolerase ceea ce regele Carol, cel mai bârfit în patruzeci de ani de domnie, refuza să aprobe: procesele de presă şi întemniţarea pentru injurie regală. După războiul unirii definitive, metodele imperiului austriac încercau o carieră maghiară în Bucureşti şi partidul politic cel
PUBLICISTICĂ
471
mai viguros îşi căuta puterilor de orgoliu un reazăm exclusiv în Siguranţă şi în Osândă. Prestigiul de violenţă al partidului vechi a intrat în ţărână odată cu Ionel Brătianu - şi prestigiul lui de tenacitate se isprăveşte acum, poate că în vederea unui prestigiu de renovare viitor... Dar ce facem? Niculae Cocea nu a murit.]
    Pe Niculae Cocea, care ştia meşteşugul levitaţiunii şi al stilului în polemică şi defăimare, căzut odată cu Soldatul Necunoscut în timpul războiului, şi care scriind româneşte nu-şi mărginea suculenţele verbale la teritoriu şi staul, ci umplea conca vorbelor cu o mâzgă de univers, îl aşteaptă şi azi, ca şi ieri, graiul şi icoana, să le aducă subsuoară, din Paris ori din Montmartre, cartea lui adevărată, cu moliciuni de catifea şi cu durităţi de sidef, cartea lui scrisă şi aruncată în mare, răsplămădită şi nouă.
    Niculae Cocea, te-ai jurat şi jurământul se ţine...
1929
                       UN EPILOG
    Sinodul a menţinut Pastele la 31 martie: în ultima lui şedinţă, căci în celelalte era să-l mute în mai. O şedinţă mai puţin sau mai mult şi rezultatul era opus celui hotărât. O mână din afară a intervenit la timp şi un argument s-a impus, care a trezit şovăiala Sfântului Corp: în afară de consideraţiunile variate de ordin religios, două hotărâri nu se pot lua de către o autoritate în aceeaşi chestiune. Prelaţii au înţeles în momentul când înţeleseră contrariul. în sfârşit, firma pare salvată, iar preasfinţitul Gurie, mitropolitul Basarabiei, a putut să-şi armonizeze opiniunea din Basarabia cu opinia din Bucureşti, unde i s-au şoptit două vorbe la ureche. Ca să-şi
472
TUDOR ARGHEZI
păstreze veniturile bărbii, mitropolitul, care terorizează periodic Sinodul, nu ţine numaidecât să-şi păstreze ideea.
    Dar ceea ce a câştigat în unitate de hotărâri, Sinodul a pierdut într-un acces neaşteptat. Cu o violenţă venită ca să-l descarce de prea multă încordare, guvernul bisericesc a făcut ameninţarea că e gata să sacrifice pe membrii lui, acuzaţi că întreţin cu ajutorul presei zilnica judecată a inactivităţii şi încremenirii lui colective. Pe de altă parte, sculându-se în picioare, cu cârjile ridicate, a făgăduit anatema împotriva celor ce nu-1 vor lăsa să doarmă şi să viseze dulce. Zece ani de zile Sinodul nu se simte chemat să delege un membru al lui, pregătit prin călugărie, ca să discute contradictoriu cu presa în vederea unei colaborări condiţionate. (Presa i-a cerut de repetate ori precis acest lucru.) Dar deodată Sinodul îşi aduce aminte de Părinţii adevăraţi ai bisericii, cu care el nu ţine nici sufleteşte nici trupeşte nici o legătură, şi părintele Pimen Georgescu vrea să facă pe Vasilie cel Mare şi pe Hrisostomul.
    - Jos labele, părinte! Cu picioarele nu vei putea zbura.
    O fracţiune directrice a Sinedriului vrea să ne facă să credem că harul ei este harul Părinţilor din vechime; că ea înfăţişează pe Duhul Sfânt; că între Hristosul, pe care ea l-a răstignit, şi Sinod, se află o altă relaţie decât strict nominală. Sinodul îşi asumă în vinele lui, injectate cu hidrargir, prezenţa sângelui sfânt al Sfinţilor Martiri şi îndrăzneşte, în ora primejdiei, să cuibărească în duhul lui drama Golgotei şi slava lui Dumnezeu. Dar faţa Mântuitorului refuză să se şteargă de sudoare în poala cămăşii lui, pătată cu substanţe şi droguri -şi Maica Domnului nu primeşte să-i fie asinul dus în Eghipet, de funia botului cu mâna lor. Sinodul a putut desemna dintre membrii lui pe cel mai scelerat, pe Ghenadie Niculescu, de la Buzău, ca să ridice braţul la ceruri şi să blesteme în numele lui. Acest ambasador meritat al Sinodului, a tras în preoteasa lui cu revolverul; acest păzitor al virtuţilor sinodale e un divorţat; acest arhiereu fabricat de către domnul doctor Anghelescu,
PUBLICISTICĂ
473
dintr-un prunc lepădat hidrocefal, a batjocorit icoanele din episcopie, a pângărit mănăstirile de maici, a bătut şi a risipit pe călugării din eparhia lui, singurii care pot cuteza, prin isprăvile lor de cuget şi de viaţă, să cheme fără insultă valul mărilor puteri de sus, să le adune, să le strângă, să le facă lespezi şi să le doboare peste Gomora.
    — Ticălosule, ascunde-ţi faţa ta în ţărână!
    Sinodul, dacă ar avea harul şi dacă ar avea cel puţin credinţa, şi-ar fi adus aminte că Iisus Hristos a umblat gol, flămând şi desculţ; că Iisus a funcţionat fără leafă, fără palate, fără automobil, fără milioane; că toţi apostolii şi următorii lor au dormit pe scândură şi pe piatră; că Pavel şi Petru au străbătut pământul ca să înveţe pe oameni, să-i vindece şi să-i sporească în puterile lor de blândeţe, de răbdare şi de cuviinţă; că un singur ascultător al învăţătorului nu a fost văzut într-altă înfăţişare decât a suferinţei şi a luptei. Ei au făcut minunile, au înviat morţii, au tămăduit bolnavii, au liniştit aiuriţii şi pe chinuiţi, au cercetat mulţimile şi le-au săturat.
    Numai atunci când arhiereii şi episcopii şi mitropoliţii noştri vor semăna câtuşi de puţin, măcar atât cât seamănă cu şarpele viermii, numai atunci ei ne vor putea da blesteme şi pricinui remuşcări. Ei nu vor îndrăzni însă niciodată rostirea cu limba putredă, mototolită, cu buzele murdare de neiertata prihană a numelui Domnului luat în deşert, a vorbelor de foc, fără ca blestemul să nu le cadă asupră-le, lor. Nu vor îndrăzni, căci ei se cunosc, aşa cum îi cunoaştem noi, care fără această cunoştinţă nu ne-am încumeta să-i chemăm cu biciul la smerenie şi datorie. Şi deşi sunt atei în mare parte şi n-au onestitatea să se depărteze de o sarcină întinată, realitatea umbrei care-i împresoară, din schituri, din turle şi din altare, din sufletul oamenilor, îi înfricoşează.
    -      Arhiereule al lui Mamonâ! frica ta nu e fără temei: ai minţit cu viclenie şi neruşinare.
474
TUDOR ARGHEZI
    Legea şi Scriptura şi Trecutul nu mai sunt ale tale încă de mult. Dumnezeu te-a uitat să putrezeşti de viu şi nu mai ascultă spurcatele-ţi rugăciuni. încă nu ştii că şi-a luat ochii de la tine şi te-ai bizuit să-l înfrunţi. El te aşteaptă: ai să te duci* singuratic, cu spaimele tale în hoitul tău singuratic. Nu e scăpare.
    Fostul tău Dumnezeu e cu omul pe care-1 minţi şi-l apeşi. Iisusul tău merge de mână prin spice şi purumbişte cu plugarii; e al lor, e al nostru. Şi oricare din copiii noştri este ascultat de Cel de Sus, care-i pune în mână piatra, ca să te lovească, atunci când ţi se împotriveşte.
    — Iudă! ţi-ai vândut Stăpânul.
1929
           EPISTOLĂ CĂTRE FARISEI
   P.s. episcopul Comşa al Aradului şi-a făcut numele domnesc de luptător împotriva sectelor şi apărător al ortodoxiei. Făcând greşeala să citim mai mult decât era nevoie printre rândurile unui articol, odată, care îi lăuda isprăvile agresiv într-un articol de ziar fost guvernamental, ne-am ales cu o cunoştinţă mai de aproape a persoanei sale. Departe de a se ascunde în dosul unui nor de smirnă şi tămâie, pe unde se retrag îndeobşte prelaţii în cavourile culiselor mute, p.s. sa ne-a căutat şi nu a dispreţuit să intre un moment în colivia lui Coco. Cu sânul plin de broşuri şi manifeste combative, voinic şi sănătos cum este, drept pe cât se pare, privindu-şi papagalul în ochi, simplu şi bărbătesc, episcopul de Arad ne-a lăsat din literatura minusculă cu copertă trandafirie din dieceză, câteva broşuri şi ne-a arătat câteva scrisori. Un corespondent american, yankeu autentic, învăţase cu toate preciziunile ei limba românească şi îi adresa episcopului o foaie de controverse, care
PUBLICISTICĂ
 475
dacă poate să placă unui arhiereu, place şi mai mult unui român şi unui scriitor de limbă românească. Un alt corespondent, un predicator baptist, i-a scris episcopului că doreşte să vie la biserica lui. Şi pentru că se afla primprejur şi domnul protopop Gaşpard, care uneşte în figura-i vioaie o inteligenţă rapidă cu o reminiscenţă de barbă, rămasă ca o pensulă (iconografică) subt buză, domnul protopop afirmă, ca un specialist, în toate sensurile urmărite aci, în „Bilete de Papagal", că sectele găsesc teren şi creştere pretutindeni acolo unde preotul nostru este absent din misiune şi din cinstirea enoriaşilor lui. Toată lumea de faţă, în majoritate teologi, cunoaşte problema în termenii ei de sentiment.
    Prin urmare, este zilnic prezentă, în oamenii bisericii, realitatea scrisă, numai că într-o vorbire iute şi corozivă, de presa care îşi ridică nasul şi peste blid şi peste superstiţia brută. Preoţii cei deosebiţi din rândul adulatorilor de titluri şi măruntaie, ştiu, văd şi sunt de acord. Le lipseşte însă, ca să-şi însănătoşească prestigiul şi să-şi întinerească menirea, o solidaritate, continuu dezbinată de chiriarhii interesaţi să se încingă cu o curte personală de slugi închinate interesului strict şi să des-compuie veleităţile pornite dintr-o cugetare caldă. Ei nu s-au putut încă înţelege pentru eliminarea din eparhii a Prinţilor lui Hristos, printr-o operaţie de blândeţe hotărâtă. E de crezut că ori de câte ori douăzeci sau treizeci de preoţi dintr-o eparhie se vor înfăţişa respectubşi unui chiriarh, rugându-1 să-şi facă bagajele şi să cedeze scaunul altuia mai merituos, e de crezut că şeful sufletesc le va da ascultare şi că va pleca. O constrângere duhovnicească în câteva principate bisericeşti poate purifica toată biserica în câteva zile, automatic.
    Preoţii au însă drum încă mult de făcut, până ce în toate rândurile lor să se impuie practica marilor mijloace pentru marile trebuinţe. Şi episcopii se folosesc liniştit de trista lor dezorganizare.
    De ce nu fac ei toţi ca tovarăşul lor din Arad? De unde această infatuare, această infailibilitate sau temere izolată. întru
 476
TUDOR ARGHEZI
cât ar putea spori mai mult nivelul moral al bisericii, dacă ei vor păstra necontenit rigiditatea mută a idolilor superbi? Cum, oamenii aceştia sunt atât de săraci sufleteşte încât să creadă că presa, care îi clatină şi care îi va doborî din soclul lor nesimţitor, nu e mânată de o râvnă, de o mare sinceritate, de o năzuinţă? Ei pot atribui scriitorilor ei năravul prostesc şi capiu de-a transpune în scris lătratul câinelui la lună? Ei nu se pot întreba ce sentiment zvâcneşte dedesubt, în ocară şi în înflăcărare, după rânduiala de todeauna a profeţilor şi ucenicilor lor, care toţi au blestemat? Se prind oamenii ca nebunii, să spargă stâncile cu gura şi să sfărâme mormintele cu capul? Orice sculare din tină e un sfert de zbor şi orice răzvrătire are însemnarea ei, pasiunea ei, care bine înhămată poate să dea o arătură.
    Unde vă ascundeţi domnilor mitropoliţi, episcopi şi arhierei, care neputincioşi să intraţi într-o luptă de pene şi de gânduri cu gândurile şi pana, nu găsiţi cu cale să vă cunoaşteţi detractorii şi să vă confruntaţi cu ei? Socotiţi că nu puteţi câştiga nimic, în trufia voastră de autenticism păgân, şi că adversarii voştri n-au de cunoscut nimic, din apropierea voastră?
1929
     UN ZIAR NOU: „EPOCA“ SAU UN GAZETAR NOU: GRIGORE FILIPESCU
   Un ziar nu este numai o foaie de informaţii, de zincuri năclăite, de gâlceavă şi de publicitate; cu aceste titluri un buletin sau un afiş ar fi de ajuns şi, la rigoare, ne-am satisface cu „Monitorul Oficial". Un ziar nou, mai ales, care trebuie Să se deosibească de inovaţia brutală şi lipsită de fantezie a foilor multe cu conţinut puţin, e un stil, o descoperire, o frumuseţe,
PUBLICISTICĂ
 477
un costum, o floare. El reprezintă o nouă originalitate, o trebuinţă, un temperament, o estetică. Adevăratul ziar are patru pagini după cum adevăratul sonet are paisprezece versuri. în cuprinsul lui trebuie organizată viaţa variată întreagă a momentului şi a sensibilităţii din timpul unei zile. Informaţia, titlul, articolul, foiletonul tributează unui punct central de vedere, unei particularităţi. Sunt tot atâtea feluri de a vedea şi de-a cerne evenimentul câte perspective variate şi neaşteptate are Caraimanul, dacă i te plimbi împrejur.
    Domnul Grigore Filipescu e un ziarist din această categorie, a noilor perspective. Eludând timpurile monotone, domnia sa îşi alege momentele cu accent, rostite cu o culoare nouă, peizajele de zori-de-zi sau de întinse crepuscule. „Epoca" domniei sale, pe care a moştenit-o părinteşte, odată cu un cronometru al clipelor oportune, apare şi dispare, ca un râu, ale căruia capricii aparente sunt dictate de monoliţi şi stânci şi râpi interioare. De fapt, ziaristul face operă de artă, şi atunci când îi lipsesc lutul cel bun şi zmalţul clar, cea mai bună alternanţă cu olăriile lui este tăcerea umbrită dintre urnele şlefuite.
    A scoate un ziar, inclusiv idealul social şi politic ce-1 fecundează, este, şi tehniceşte vorbind, a urzi un covor zilnic, din tonalităţi, care fiind numai două, albul şi negrul, sunt cu atât mai mult susceptibile de o inventivitate a redactorului, în construirea paginilor,-considerate înainte de toate ca nişte panouri decorative. Ziarul de care vorbim vădeşte şi în această privinţă simţul de suprafeţe şi proporţii al unui arhitect cu expresia materialelor elegante.
    De când apare subt direcţia domnului Grigore Filipescu, „Epoca" înfăţişează un spirit de discreţie în indiscreţie, o măsură în lucrurile nemăsurate şi un temperament în temperatură, care constituiesc armătura interioară a jurnalismului „Epocii" şi sunt corespondenţa nămolului azuriu al unei verticale line de sufletească decantare culturală. Tonul „Epocii" nu e al unei înflămânziri care se năpusteşte cu patru labe şi cu
 478                        TUDOR   ARGHEZI
                                                                        î
maxilarul deschis ca să devore şi să facă pântec. Pergamentul I pe care se scrie a mai servit la inscripţiile palide ale unui trecut; | vocea care porunceşte a mai poruncit, şi acum şi într-alte            I
timpuri. Doliul e purtat fără zgomot, şi logodna e inaugurată         j
la o lumină de candeli.                                               I
    Am parcurs ca orice cititor primul număr al seriei noi din I „Epoca": profesionalmente, diapazonul documentează şi arată | linia de nivel a. orchestrei. Domnul Filipescu îşi pliveşte I textul cu acurateţea scriitorului de gust şi rupe vârfurile prea      I
ascuţite cu meşteşug, ale glădiţei cu care îşi îngrădeşte teritoriul, j
Şi e plăcută acea manieră a noului gazetar, de a nu termina toată     I
ideea niciodată şi de a face iţelor un nod momentan de mătase. | E de dorit „Epocii" viaţă, de astă dată, neîntreruptă, şi I domnului Grigore Filipescu neîntreruptul prilej de a-şi trimite slovele la tipar în fiecare zi.
1929
                        BALUL PRESEI
    - Câţi ani ai?
    - Şaptesprezece...
    - Ce meserie ai?
    - Colonel.
    - Eşti nebun?
    - Sunt colonel demisionat.
    - Atunci n-ai şaptesprezece ani; ai patruzeci şi şapte.
    -     în eternitate, vârstele sunt egale. Pentru mine Napoleon nici nu s-a născut...
    - Şi totuşi, el a murit cam de-un veac.
    -Acela era Napoleonul altei lumi, pe care am desfiinţat-o. Noi avem pe adevăratul Napoleon.
PUBLICISTICĂ
 479
    Un complice: Iată-1.
    - Va să zică Napoleon erai dumneata şi nu ne spuneai nimic.
    - La ce bun?
    - Câte clase ai?
    - Noi nu suntem pe clase: suntem pe generaţii.
    - Câte generaţii ai?
    - E secretul meu.
    - Te duceai des la cinematograf?
    - E o artă inferioară.
    - Cine ţi-a spus?
    - Am descoperit eu.
    Un complice: E mai mult descoperitor decât colonel. A descoperit Midi a quatorze heures.
    -     Cum? dumneata ai făcut această descoperire? Şi taci ca un modest.
    Un complice: A mai descoperit şi sfoara de tăiat mămăliga.
    -     Eşti extraordinar. Avem de-a face cu un om mare şi dumneata zici că ai numai şaptesprezece.
    -     Când încă nu mă născusem, am descoperit locul unde era mai cald.
    - Faci o aluzie, dacă nu mă înşel, la generatrice.
    - Eu nu sunt născut din femeie, vă înşelaţi.
    - Atunci?
    - Din nimic.
    -     înregistrează, domnule grefier, că este născut din părinţi necunoscuţi.
    -     Vă rog, rectificaţi: m-am născut din nemărginire şi mă duc în nemărginire şi trec prin nemărginire.
    - Să o luăm sistematic: Tatăl dumitale avea mustăţi?
    - Era cu cinci ani mai tânăr ca mine.
    - Dar doamna mama dumitale?
    - Când m-a născut trecea examenul de clasa a doua primară.
    -     Nu e de mirare. Sunteţi o familie originală. Dar cine a fost bunicul dumitale?
480
TUDOR ARGHEZI
    - El se va naşte peste douăzeci şi doi de ani.
    -     Cu alte cuvinte în neamul dumitale vă naşteţi de-a-ndaratelea.
    - Chestie de perspectivă.
    - Mama dumitale întrebuinţa piramidon?
    -     Dacă înţelegeţi, domnule preşedinte, prin piramidon extractul de Piramide, accept întrebarea; dacă dimpotrivă, faceţi aluzie la amidon, permiteţi-mi să nu pot răspunde: îmi interzice demnitatea.
    - Fumezi?
    - Fumeg, domnule preşedinte.
    Preşedintele: Nu ştiu ce să-l mai întreb, căci mă înfundă la fiecare întrebare.
    Consilierul juridic: Aduceţi vorba despre furt.
    Preşedintele: Ceva mai târziu... Vreau întâi să determin atmosfera. (Către acuzat.) Crezi în Dumnezeu?
    -     Lăsaţi-mă să surâd... Ce copilărie! Dumnezeu e altceva decât îşi închipuie lumea.
    Preşedintele (către consilier): Văzuşi? Ne-nfundă parcă ne împănează cu gloanţe.
    Un complice: E extraordinar !
    -     Când răsuceşti ţigara, învârteşti foiţa din afară înăuntru sau dinăuntru afară?
    - O aprind în capul care nu-i în gură.
    Preşedintele: E sintetic.
    Consilierul: Şi foarte inteligent: un fenomen.
    Un complice: E diagonal.
    - Poţi să-mi spui de ce are scaunul patru picioare?
    - Cum să nu pot? Patru puncte cardinale.
    - încă o întrebare: Citeşti?
    -     Dimpotrivă; nu este timp de pierdut. Am aci (arată la cap) totul concentrat.
    -     O întrebare indiscretă: Cum ai băgat mâna în buzunarul Părţii Civile?
PUBLICISTICĂ
481
    - Sunt întrebări fără de răspuns. Hamlet a zis...
    - Sau mai bine zis: cum a venit buzunarul la dumneata.
    - întrebarea face parte din seria precedentă.
    - Ai furat ori n-ai furat?
    - Oare fură diamantul lumina ce-1 face să aibă preţ?
    Preşedintele? Ce părere ai, domnule consilier juridic, fură
diamantul lumina?
    - E o chestie de discutat.
    Acuzatul: O putem discuta.
    Preşedintele: Parte civilă. Povesteşte cum s-a întâmplat
    -     Treceam pe Calea Victoriei... O mână mă scotoceşte în buzunar... Ridic ochii, căci mergeam gânditor şi văd pe domnul căutând ora la ceasornicul meu, cu multă răceală. Mi-1 furase. Uite hoţul ăsta.
    Acuzatul: Nu sunt hoţ: sunt un interpret. Nu fur: interpretez.
    Partea civilă: Interpretul ăsta. M-am sfiit totuşi să-l interpelez, văzându-1 bine îmbrăcat. Ia s-o iau eu, mi-am zis, prin Pasajul Comedia şi să-i mai ies o dată înainte: trebuie să-mi fure el ceva, mi-am zis din nou... I-am ieşit iar înainte, însă mai întâi am cumpărat cinci cutii mari cu ace cu gămălie şi mi-am umplut buzunarele cu ace. O să-l prind asupra faptului mi-am zis. Cum mă zări, se apropie de mine, scufundându-şi mâna în buzunarul, de astă dată, de la pardesiu. Vă închipuiţi cum a urlat sceleratul. Zeci de ace îi intraseră în fiece deget subt unghii şi când şi-a scos-o din buzunarul meu laba lui se prezenta gătită cu mii de gheare cu gămălie. Te-am prins! i-am spus. Dimpotrivă a argumentat hoţul. Dă-mi ceasornicul înapoi! i-am cerut. L-am vândut! mi-a răspuns. îl vânduse pe loc.
    Preşedintele (îşi pune ochelarii): Ei, acuzatule, ce-ai de zis? Pe unde mai scoatem cămaşa?
    - Trăiască Vitesa!
    - Nu merge.
482
TUDOR ARGHEZI
    - Trăiască Vântul!
    - Prost!
    - Trăiască anarhia!
    Sentinţa: A se atârna cu elastic prevăzut cu o undiţă, de Casa de Depuneri opt zile. A i se turna o cutie cu purici în ceafa cămăşii. A fi pictat: nasul verde, urechile indigo, gura portocalie. Şi a i se cânta dedesubt din saxofon.
1929      .
                  CLANUL POLITIC
    Găsindu-mă odinioară în Mexico, povestea un călător aventurier, am cunoscut pe promenada El Litoral un om care jucase un rol politic imens. Nimic nu trăda în stilul şi atitudinea lui pe fostul mare bărbat de stat. De obicei, îi rămâne omului valoarea, şi atunci când, precipitat din vârful piscului de evenimente, îl întâlneşti figurând socialmente într-o situaţie umilă. Tonul lui, privirea lui, politeţea şi chiar aroganţa lui păstrează, ca o hârtie oricât de învechită, filigranul primitiv, ca un tatuaj interior.
    Personajul meu nu prezintă nici o particularitate de fost comandant, ca acei portari sau chelneri ruşi, foşti generali sau duci, din timpul Sfântului Imperiu, şi care îţi oferă şervetul sau cheia de la odaie cu o atitudine de domnitori. La un restaurant din Constantinopol îmi aduc aminte că mă servea un asemenea fost mare individ, care când venea cu tava, la masa mea, mă stăpâneam cu greutate să nu mă ridic în picioare. Puterea politică exercitată câteva generaţii sau epoci, lasă, fără să vrei, pe fiinţa dumitale un precipitat galvano-plastic.
    Mă întrebam dacă nu cumva mă înşel şi verificam informaţiile mele. E foarte adevărat, repeta toată lumea locală; acest
PUBLICISTICĂ
483
domnişor a fost unul din autocraţii noştri; timp de zeci de ani el şi ai lui au avut asupra noastră o covârşitoare autoritate abuzivă. Bine, răspundeam eu, dar e inadmisibil să primesc ideea că un prost poate ocupa demnităţi atât de hotărâtoare: e prost. într-adevăr, marele potentat era un prost autentic şi nu se releva atenţiunii decât printr-o neaşteptată timiditate. Şovăielnic şi calp, cu imaginaţia absentă, ştiind să zâmbească un zâmbet mincinos inexpresiv, vorbirea lui nu era câtuşi de puţin acel curs neîntrerupt de ideaţiune care seamănă la oameni cu mireasma şi culoarea florilor celor mai banale. El era o floare de hârtie, sumar construită, desprinsă dintr-o sorcovă uzată, şi care nu însemnează ceva decât într-un complex, în sorcova întreagă.
    —     Dă-mi secretul, interogai pe mexicanul informator, dă-mi secretul acestei puteri, înfăţişată de un ins fără individualitate. în ţara mea, mai înapoiată, poate acest fenomen mi s-a părut cu neputinţă. Să vezi, dumneata, domnule mexican: ţăranii noştri fac nişte scoarţe olteneşti şi nişte crestături cu săcurea şi cu briceagul care le dau, de tineri şi de mici, gustul lucrurilor rare şi al oamenilor aleşi. Cel puţin aşa ştiam eu; nu cred să se fi schimbat ceva, de când pribegesc pe urmele primilor portughezi şi spanioli, în câmpiile marelui Ocean.
    -     E foarte simplu, stimate domnule, spuse mexicanul. Poate că la voi oamenii se pronunţă individual, nu în categorii şi clanuri, cum era la noi. Acest om, pe care l-ai cunoscut şi pe care nici un mexican nu-1 mai salută, tocmai din pricina lipsei lui totale de personalitate, nu este capabil să fie cel puţin dactilograf, şi totuşi, cum ai aflat, ne-a ţinut pe toţi de chică şi de limbă, timp de câteva zeci de ani. în creştetul capului el ne înfipsese un cârlig, şi în guri ne intercalase o zăbală cu vârfuri tăioase, ca să gândim exclusiv gândurile permise şi ca să gândim numai gândurile iertate. El a dispus de libertatea şi de onoarea noastră, care s-a tarifat multă vreme numai după
 484
TUDOR ARGHEZI
tabelele lui. Mulţi dintre noi au căzut subt oprobriul public numai pentru că această Fioroasă, rece şi constantă nulitate, a voit. Ajungea un proces şi o caliFicare arbitrară, pe care o înscriau sinistrele lui slugi în cazierul dumitale, ca să nu mai poţi aspira la gradele sociale superioare calităţii de valet. Cetăţenii erau împărţiţi în două clase: a partizanilor, obţinuţi prin interese şi averi, şi a servitorilor, căpătaţi prin Justiţie.
    E unul din ultimile resturi ale unui grup politic, tare la vremea lui şi, atunci, valoros. Din generaţie în generaţie, clanul a degenerat, şi acum au murit toţi câţi puteau să eternizeze puterea mediocrităţii lui. Trăind în cerc închis, răzimat pe arme şi poliţii, pe reguli de viaţă silite şi interdicţii, clanul a putut părea că ascunde un sâmbure de valori în miezul lui. 0 imprudenţă istorică l-a determinat să se dezvăluiască şi să iasă în priveliştea mare. Un copil care se juca pe nisip cu cercul, l-a răsturnat cu băţul de la cerc.
    Nu e nici un secret: e o stupidă şi tragică realitate, care ne-a prostit câteva decenii.
1929
     SERENISSIMA Rugăciune pe brânci la domnul N. Iorga
                          „Găsim o literatură anarhistă de demoralizare - literatura «Biletelor de Papagal» - care de multe ori duce chiar la premii naţionale".
                                                N. Iorga
   Mă apropii îngenuncheat şi sfios de picioarele Idolului Domniei Sale. Atâta lucru poate să-mi Fie permis. Zece ani am
PUBLICISTICĂ
485
dat târcoale ca să mă târăsc către cureaua încălţămintelor Sale. îi atârnă şireturile şi n-aş vroi să se împiedice în ele. Persoane corpolente au alunecat pe-o coajă de portocală, spărgându-şi bunătate de cap.
    în şedinţa de joi a Camerei, în care este deputat, domnul Iorga a înjurat „Biletele de Papagal". De la un semizeu, în incinta unui laboratoriu de legi, o înjurătură face cât un elogiu. Nu m-am aşteptat la atâta atenţie. E o şedinţă, vorba Domniei Sale, istorică, din care îşi opreşte ce-i aparţine: Leul partea lui, stabilizarea — iar Coco, insulta domnului Iorga. Şi sunt constrâns să răspund, căci accesul crescendo ar putea să meargă mai sus, şi când va înjura „Biletele de Papagal" în Sorbona, cu accentul domniei sale parizian, Papagalul meu n-ar mai avea nimic de făcut, gâtlejul lui neputându-se rosti în două limbi. Al domnului Iorga, ca al ceasornicului descreieratului Baudelaire, vorbeşte limbile toate.
    Cum l-au putut indispune atât de tiranic „Biletele" mele, încât să nu se poată lepăda de o greutate sufletească aiurea? A fost ales câmpul parlamentar.
    Aveam rămas de la domnul Iorga un sentiment delicat la extrem. Din închisoare, unde câţiva ne-am socotit întemniţaţi pe nedrept, i-am adresat, într-un decembrie cumplit, o scrisoare. Camarazii mei au socotit că fac o nebunie. Cum scrii dumneata, mă ţineau dânşii de rău, unui om, pe care l-ai clevetit subt iscălitură, câţiva ani la rând? Tocmai de aceea i-am scris, le răspundeam eu: am intuiţia că „Iorga" e mai aproape de inima noastră decât prietenii caracterizaţi.
    încă nu trecuse, mi se pare, săptămâna, şi domnul Iorga a venit să viziteze, cu primul Parlament de după război, penitenciarul. Era acolo Ion Slavici: nu a întrebat de el. Mai târziu, l-a scuipat pe bulevard. A întrebat de „Arghezi" şi a voit să stea de vorbă cu el. îmi aduc aminte hohotul de râs al domnului Iorga când profesorul a dat cu ochii de un bondoc. îşi
486
TUDOR ARGHEZI
închipuia, în iconografia Domniei Sale, că el era înalt, că purta barbă lungă şi că era veninos. L-a întrebat de două ori daca el era individul cerut.
    îmi mai aduc aminte ceva. O foarte omenească strângere de mână, pe care mi-a dat-o într-adevăr cu toată inima, a durat, nedescleştată, tot timpul dialogului dintre învăţat şi captiv. I-am pus în câteva şoapte gângăvite suferinţa şi revolta camarazilor mei, iar în şoapte, corespunzătoare, domnul Iorga şi-a strecurat turburarea şi speranţele sale. Nu vă ascundeţi, domnule Iorgă: eraţi emoţionat. Mi s-a părut că în dreptul ochilor mei umezi se umeziseră şi ochii dumneavoastră. Şi, la despărţire, dumneavoastră v-aţi dat seama că ţineaţi mâna goală ridicată în frig, şi eu mi-am dat seama că în mâna mea, de-aşijderi ridicată, ţineam mânuşa dumneavoastră de lână... A fost o emoţie împărtăşită. Domnul Iorga a surâs, eu m-am închinat - şi după câteva zile camarazii mei şi sluga dumneavoastră erau puşi în libertate.
    Domnule profesor, emoţia mea durează şi va dura întodeauna. O singură amintire împarte poezia mea sentimentală cu amintirea dumneavoastră: un buchet de micşunele, pe care, tot la închisoare, mi l-a adus un necunoscut, în uniformă şi cu „Mihai Viteazul" la cheotoare. Aveam în guvernul care ne arestase prieteni aparent adevăraţi: ei ne-au felicitat la ieşire...
    Am rămas cu acest sentiment, domnule Iorga. Tăbărâţi cu tălpile pe mărgăritarul uitat în închisoare, el va putea cu greu să fie sfărâmat.
    De atunci încoace m-am simţit înlănţuit de amintirea mea, şi niciodată, afară numai, poate, de vreo aluzie inocentă, nu am mai putut seri nimic despre domnul Iorga. Să-l fi bârfit, era abject; să-i fi cernut parfume şi tămâie de jur-împrejur, era abject. Am sperat să preţuiască gingăşia şi discreţia sentimentului meu. Ca un cetăţean de rând, i-am trimis de toţi sfinţii Niculae telegrame; i-am trimis cartea mea, Cuvinte
PUBLICISTICĂ
487
potrivite, când a apărut - şi îmi puneam de gând, că atunci când puii cocoşilor mei vor ajunge găini, să-i trimit şi câte-o duzină de ouă proaspete pe zi. Nu demult, „Ateneul Iorga" m-a invitat să ţiu o conferinţă şi mi s-a spus atunci că au cerut conferinţa studenţii din „Ateneu" cu aprobarea domnului Iorga.
    Nu aş fi citit conferinţa mea, a căreia substanţă tăgăduieşte şcoala literară a domnului Iorga, dacă nu găseam primul moment potrivit cu eleganţă, pentru a-i aduce profesorului un omagiu în amintirea vizitei din închisoare. Pentru a mulţumi în public lui Nicolae Iorga, conferenţiarul şi-a improvizat o imagine a... meşteşugului literaturii. Iată tot adevărul.
    Paralel cu atari manifestări, domnul Iorga, care se controlează puţin, emitea altele. Nu am dorit să le înţeleg. S-a necăjit foarte, şi a scris-o, căci scrie şi vorbeşte iute, că un profesor dintr-o comisiune a bacalaureatului a pus, anul trecut, unui candidat întrebarea: „Care-i mai mare polemist din doi, Iorga, sau Arghezi?" Nu eram prea vinovat de conjuncţia dintre două nume. La Universitate, în cursul de literatură al domnului Ion Bianu, domnul Iorga a vorbit agresiv împotriva „Biletelor de Papagal". In sfârşit, iată „Biletele de Papagal" intercalate cu o intenţie strict calomnioasă într-un discurs al domnului Iorga la Cameră.
    De astă dată sunt silit să iau atitudine — şi o iau. Oricât aş dori să-i plac, nu pot prinde cu gura scuipatul domnului Iorga, din aer, să-l beau şi să mulţumesc. Micul ziar, care poate supăra fără odioasă calomnie, e creaţia mea integrală, e proprietatea mea nediscutată. Teritoriul meu îngust mi-1 apăr împotriva latifundiarilor care vin din presa mare ca să mi-1 spurce. L-am găsit pe Domnul Profesor, cu bretelele pe braţe, gata să mi-1 îngraşe cu ingrediente ce nu-s pe gustul meu: E un detaliu care vine destul de comic, în desen, venerabilei sale bărbi.
    E-adevărat că ziarul meu mi l-am inventat şi făcut singur, fără partid, fără amici politici, fără sprijinul cultural şi estetic
488
TUDOR ARGHEZI
nici al guvernelor, nici al domnului Aristide Blank, ale căruia mari generozităţi unii conducători profetici şi antisemiţi ai neamului le-au cunoscut şi le-au dispreţuit, după întrebuinţare. Domnul Iorga, necăjit de douăzeci şi patru de ori pe zi de ingratitudinea epocii care nu-1 poartă zilnic, de acasă la Universitate şi înapoi, pe zece spinări de negri cu evantalii şi cămile, îmbrăcat în violet şi roşu, este cel dintâi pângăritor de merite şi de eforturi. A fost un moment de timorare generală când idolul domnului Iorga exercita toate cele douăzeci şi cinci, treizeci de dictaturi ce-i puteau fi atribuite lui Pic de la Mirandolla: momentul s-a isprăvit. Monumentul Domniei Sale nu poate porunci tuturor vânturilor şi încercările de-a recuceri timpul de-a-ndaratele dau greş.
    Autorul „Biletelor de Papagal" nu are, desigur, genul incomensurabil şi unanim al domnului Iorga. N-a avut o tipografie nici la Bucureşti, nici la Văleni; prietenii nu i-au făcut cadou măcar un palat în Bucureşti, iar Societăţile, Băncile şi Partidele politice, variate, nu l-au subvenţionat nici cu zeci de milioane, nici cu sute de mii, pentru purtarea strălucirilor luminii integrale peste ţări şi mări, ori de câte ori prezenţa lui Coco ar fi devenit indezirabilă la el în ţară. Dimpotrivă, domnul Iorga e profesor universitar, academician, şef de partid politic, proprietarul unui mare ziar foarte important; a fost la Sorbona, la Roma, la Madrid, la Stockholm, deputat cultural al României. E mare orator. E mare autor dramatic, mare poet cu mare memorie, mare prozator, istoric uriaş, glorie universală şi a scris o mie şi unul de volume, fermecătoare ca o mie şi una de nopţi. Ii mai lipseşte ceva domnului Iorga, ca să se străduiască bietul Coco să i-1 dea? O statuie călare va avea, încă din viaţă - şi poate că şi un portofoliu de prim-ministru.
    Până una-alta, „Biletele de Papagal" vor continua să apară cum le taie capul, fără să-şi caute inspiraţiile în „Neamul românesc" şi în mapa domnului Iorga. Ni se afirmă din preajma domnului Iorga că l-a enervat portretul domnului
PUBLICISTICĂ
489
Tzigara-Samurcaş, pe care şi l-a ales adversar în domeniul etnografiei şi al monumentelor istorice. Ne pare rău. Portretul era exact şi sincer ca şi paginile de faţă.
    E tot ce s-a putut răspunde deocamdată mai inofensiv, mai anodin şi mai puţin regretabil domnului Iorga.
1929
                   MORALESCU
    Cu prilejul unei reprezentaţii de teatru şi a unei piese de domnul Minulescu, despre care vorbim pe dinafară - regretăm că nu am văzut-o — domnul Moralescu a reapărut la cenzură cu foarfeca lui de tăiat mucurile la lumânări, şi operează. Origina răzvrătirii acestui nobil şi ruginit instrument nu este însăşi Morala, pe care o să rugăm de-a surda apostolii ei de o secundă, improvizaţi în pisoarul Teatrului Naţional, să ne-o definească, ci un incident între un literat şi o persoană literară, domnii Ion Minulescu şi Chiriţescu (mi se pare că se scrie mai mult cu Kapa). Fiind amândoi funcţionari, la două ministere conexe şi întâlnindu-se în camerele rezervate dialogului artistico-literar mai des, domnul Minulescu ar fi revelat o aluzie a domnului Chiriţescu, care nu admite literaturile decât pe documente trăite cu recipisă, imputându-i că a scris o carte veridică a războiului, văzut de pe canapeaua din Bucureşti.
    Se pare că autorul ar fi preferat să fie confundat în batalioanele brave ale frontului, atacând în asalturi, cu sabia trasă în soare şi îndemnând voinicia sufletească a soldaţilor să înainteze - şi că imputarea domnului Minulescu i-ar fi stricat toată poezia. Autorul s-a răzbunat aşa cum ştiu oamenii aleşi să se răzbune, ridicându-se până la Morală, până în abstract şi identificat cu învăţământul, cu Şcoala, cu Catedra,
 490
TUDOR ARGHEZI
trei alte aspecte mari ale Moralei, a transpus conflictul între Instituţii, o altă entitate care trebuie scrisă cu majusculă. Aceste cuvinte merg destul de rău pe hârtie, obişnuite să fie scrise cu litere de foc şi săpate în piatră adevărată.
    învăţământul s-a ridicat împotriva Teatrului Naţional. S-a amestecat Presa. A intervenit Parlamentul. Au participat la discuţii Bătrâneţile şi Maturitatea. în sfârşit, n-a lipsit nici o literă mare din concursul de frumuseţe morală şi Ipocrizia a inspirat cele mai bombastice tirade. S-ar fi zis că nici unul dintre retoricii luptători ai Moralei integrale şi definitive nu a purtat niciodată două sute cincizeci de grame suplimentare la insul lor principal şi că toţi aceşti bărbaţi cred şi la o vârstă înaintată că naşterea copiilor se face pe la subsuoară. Ei ridicau ochii la ceruri, de unde vin berzele aducătoare de prunci şi scapără noaptea stelele academice pure. Dacă asupra greutăţii în grame ne înşelăm (pentru numărul viitor vom consulta competinţele din fiziologie) în ceea ce priveşte zborul unanim al trupurilor bătrâne către fecioria esenţială din eternitate el este evident. Oratorii simţind plapuma de marmură aproape sau bronzul gloriei vecin, au înţeles să se prepare şi să se prezinte elementelor reci cu centigramele îngheţate.
    Or, domnul Moralescu e un porc autentic şi toţi nepoţii lui sunt nişte siniştri porci. Pentru că se iveşte prilejul, trebuie să le-o aducem aminte. Dacă cititorul naiv din public, din universitate şi din liceu ar fi dispus să le acorde o fire supranaturală şi să creadă că scandalagiii morali se folosesc în marile şi micile lor trebuinţe de o frunză de viţă cu balamale de ceasornic sau de un creion şi un carnet de buzunar, vecinii, în schimb, cunoscuţii şi prietenii, portarii, şofeurii, birtaşii din periferia capitalei şi procuriştii lui Cupidon îi cunosc şi râd.
Şi în morală, ca şi în dragoste, se cade să fim delicaţi şi discreţi. Termenul e suprasensibil şi cine face curse de gloabe de-a lungul lui, poate trece de prost, de criminal sau de nebun, încă nu se ştie, domnule Moralescu, unde începe dragostea şi
PUBLICISTICĂ
491
de unde se iveşte familia: să nu mai vorbim despre artă, ca să nu ne încurcăm de tot. Femeia care va fi muma copiilor dumitale nu vine todeauna numai din valurile spumate ale mării şi din miezul crinilor, care îşi desfac pleoapele ca să-i dea naştere la lumină. Unii din Moraleştii domniei tale şi-au luat soţiile de pe treptele bisericii, alţii de la bucătărie, alţii - şi mai rău — din varieteu direct. Ştefan Luchian, care a dat picturii europene un nume inefabil şi o clară operă de mare sănătate, a răpit într-o noapte o femeie dintr-un bordel de slugi, ca să o facă tovarăşa legăturii lui celei mai morale, după toate concepţiile judiciare, bisericeşti şi didactice, ale apostolilor ipocriţi ai ideii.
    Vorbiţi încet, domnii mei, pornografia este altceva decât morala, dragostea şi literatura - o ştiţi cu toţii şi cu toţii o practicaţi. Dacă doriţi pilde, o să vi le dăm; cu dezgust, dar o să vi le dăm...
1929
         CALENDARUL CU DOI... PAŞTI
   Când în articolul nostru Un epilog, din nr. 309 afirmam că fixarea Paştilor la 31 martie s-a obţinut pentru că hotărârea fusese luată într-o joi - şi că dacă ar fi căzut şedinţa într-o vine re sau într-o sâmbătă, hotărârea ar fi ieşit pe dos, cititorul ar fi fost poate dispus să creadă că glumim. Din nefericire, gluma era serioasă. Sinodul s-a găsit în situaţia măgarului domnului Bouridan, între găleata de apă şi traista cu ovăz, fiindu-i deopotrivă de sete şi de foame şi neştiind ce să facă întâi, să bea sau să mănânce.
   Sinodul a fost şi mai practic şi mai comic decât animalul cu urechile lungi, căci a turnat ovăzul în apă şi le-a consumat
 492
TUDOR ARGHEZI
concomitent, dând stomacului deodată şi să digere şi să înghită. Pe româneşte felul acesta de mâncare poartă o denumire precisă: departe de noi intenţia de a cădea în imoralitate, zicându-i în scris cum îi zice domnul Iorga verbal. Domnul profesor stă colea să ne denunţe şi să ne acuze, ferească-ne Dumnezeu.
    Publicul a putut lua cunoştinţă de a doua hotărâre definitivă a Sinodului, la câteva zile după prima lui hotărâre definitivă şi numaidecât după enciclica semnată cu toate crucile necesare, de către patriarh, mitropoliţi, episcopi şi arhierei vicari. Probabil că mâine vom avea timpul să analizăm şi enciclica ieşită din colaborarea atâtor zeci de minţi, cărora încă o dată prezenţa Sfântului Duh le-a lipsit. Deocamdată, după o hotărâre ameninţătoare şi foarte documentată şi după publicarea în toate ţările româneşti a pastoralei care fixează pe viaţă şi pe moarte, subt ameninţarea caterisării arhiereilor şi preoţilor şi subt trăznetul anatemei, avem Pastile la 31 martie şi mai avem un Paşte suplimentar, la 5 mai. E pe alese: faci Pastile când vrei şi la nevoie le faci pe amândouă.
    Ca să împace pe toată lumea şi să-şi sporească afară din cale autoritatea şi prestigiul, n-ar fi poate mai bine - că tot nu are treabă prea multă - ca Sindoul să facă, în schimbul salariilor şi veniturilor pe care le încasează, oficiul de reprezentant al tuturor sectelor şi religiilor din România, fixând câte un Paşte pentru fiecare, o dată pe lună? Ar înceta nu numai disputa dar şi bătaia de cap şi s-ar realiza şi economii, dacă Sinodul ar corespunde în materie religioasă cu ceea ce este Parlamentul: majorităţile plus minorităţile respective. Atunci episcopii noştri s-ar aduna laolaltă cu hogii musulmani, cu rabinii mozaici, cu pastorii lui Luther, Calvin şi Zwingl. Inochentiştii, adventiştii, baptiştii şi toţi sectanţii şi-ar trimite mai-marii lor bisericeşti şi cu toţii laolaltă, printr-un efort de concesiuni colective, s-ar înţelege şi ar decreta un calendar tip, deschizând şi o fabrică de încălţăminte model.
PUBLICISTICĂ
493
     De douăzeci şi cinci de ani semnalăm variatele incapacităţi ale clerului superior, pe care l-am cuoscut de aproape şi pe care l-am urmărit în actele lui publice şi particulare. De nenumărate sute de ori am subliniat primejdia acestui mort gras în miezul vieţii culturale româneşti. Ni s-a răspuns cu o tradiţie, pe care nu o reprezintă acest cler superior - şi am fost atacaţi şi insultaţi ca şi cum într-o problemă de strictă intelectualitate am fi urmărit o curie personală. O confirmare mai monumentală a spuselor noastre, repetate de-a surda, ca toate spusele cu rost, mai radicală, mai crâncenă şi mai întristătoare, nici nu se putea. După actul însemnat al emancipării, al autonomiei bisericeşti; după zeci de ani de şcoli religioase şi de facultăţi; după miliarde cheltuite cu anafura şi cu tămâia, iată, Sinodul nu este în stare să fixeze data Sfintelor Paşti şi sărbătoreşte cu o egală seninătate două Crucificări, două înmormântări şi două învieri.
     Oare nu ar fi venit momentul ca preoţii adunaţi într-un congres să desfiinţeze pur şi simplu Sinodul şi episcopatul?
1929
          TEXTUL CĂRŢII PASTORALE
   Un număr de douăzeci şi nouă iscălituri pe textul unei hotărâri, emanată de la un corp constituit, este oglinda - nu-i aşa? — categorică şi clară a ceea ce se cheamă o mentalitate, mentalitatea breslei care a hotărât, a scris şi a semnat. Cultura şi preocupările deosebite ale fiecărei grupări sociale cu caracter special produc mentalitatea ei şi se exprimă într-un stil al mentalităţii. Există o mentalitate juridică, o mentalitate militară, o mentalitate medicală, matematică, şi se presupunea că ar fi existând şi o mentalitate religioasă, a corpului bisericesc. La un cler mare, care se reclamă de o tradiţie de cel puţin un
 494
TUDOR ARGHEZI
mileniu, o mentalitate, un stil, o ţinută intelectuală cu totul deosebită trebuie să existe neapărat.
    Noi ne-am permis continuu să arătăm că din biserica noastră spiritul ei a dispărut şi că singura parte a bisericii, unde s-ar mai găsi o flexiune particulară sufletească, o sensibilitate adecuată preocupărilor sincere, nezdruncinată şi fără paradă, este clerul călugăresc, din care s-a extras pe vremuri autoritatea directivă a bisericii întregi. Dacă, în general, clerul mirean, chemat printr-o profesiune exercitată în bătaia publicului, să adopte formele de gândire ale publicului, nu se poate sustrage contactului de anti-individualizare, care-i este de la sine impus, clerul celălalt, care trăieşte mai sus, în turle, printre clopote, şi în altare, printre icoane, luminate din răsărit, aristocraţia clerului, de regulă conservatoare şi personală, nu poate fi, în nici fel, mutat sufleteşte şi corupt. Când biserica papală a adoptat în ritual limba latină, şi când biserica rusă a păstrat slavona şi cea grecească limba ei veche; când ritualul a fost în toate bisericile istorice stabilit odată pentru todeauna ca şi iconografia; când latinii au adoptat ogiva şi creasta cu patru colţuri cu vârf iar grecii bolta şi linia ondulată, aceste caractere erau determinate de un fel de a fi şi trebuiau să dea loc unui fel de-a fi permanent. De altfel aci stă toată frumuseţea unui lucru care durează, în suvenirea lui concretizată deosebit.
    Enciclica Sinodului nostru, dată cu prilejul neliniştii pascale, a fost o grea dezamăgire în privinţa stilului şi a individualităţii. Chibzuită câteva zile de treizeci de minţi, cărora nu le lipseşte nici un titlu şi care şi-au făcut teoretic siesta spirituală la picioarele lui Iisus, pastorala era obligată, negreşit, să explice mişcarea Pascaliei pe anul în curs, dar în pofida chiar a clarităţii, care putea să fie tot atât de mare în limba ei, pe cât de obscură este în textul publicat, epistola Prinţilor lui Christ trebuia să fie un monument de gândire bisericească.
    Adevărul ei putea să nu ne intereseze în primul rând, însă inteligenţa lăuntrică, ritmul intim, maniera, limbajul se
PUBLICISTICĂ
 495
impuneau ca o condiţie dictatorială. Florile îşi păstrează din eternitate, din sămânţă în sămânţă, parfumul lor deosebit şi mixandrele care se aruncă astă-seară actriţei pe scenă, nu şi-au schimbat întru nimic mireasma din timpurile lui Virgil. Cum să primim noi spectacolul sufletesc al unei sensibilităţi mistice, care numai în treizeci de ani de durată s-a identificat cu superficialitatea târgului trecător? îţi închipui un război oltenesc care acum două sute de ani scotea scoarţele şi velinţele cunoscute, pus în funcţiune din nou şi scoţând hârtie rotativă.
    Textul cărţii pastorale este cea mai tristă pildă de pierderea gingăşiilor, acurateţelor şi frumuseţilor care constituiau particularitatea expresivă a fiinţei bisericeşti. El nu aduce aminte, nu de Dositei, dar nici de Calinic Miclescu, Iosif Gheorghian, Iosif Naniescu şi prelaţii ultimului moment, care se găseau mult mai aproape de predecesorii lor din veacuri decât sunt prelaţii actuali faţă de prezenţa lor în viaţă de acum treizeci de ani.
    Se vădeşte din citirea pastoralei influenţa presei cotidiană, în părţile ei informative şi de fapte diverse, exemplificate cu aparatul fotografic. Vlădicii au citit mult Mica Publicitate, ca să cumpere un cal de ocazie, şi nu mai citesc Sfânta Scriptură nici de la Neamţ sau de la Buzău, nici în traducerea preotului Grigore Pişculescu. O înstrăinare de însuşi obiectul menirii lor, mai totală, nu mai este nevoie să fie demonstrată prin alte acte, decât cele de reflexiune şi cugetare.
    în afară de spiritul interior al pastoralei, care te cutremură prin tictacul lui banal, câteva exemple de vocabular: „Dată pascală, stări sufleteşti, interesul scumpului popor, ştiinţa şi credinţa sunt sfinte pentru el (pentru Sinod), pregătirile elevilor, studiile, ştiinţa de care vorbirăm, apariţia pe cer, modul de aşezare, sărbătorile speciale, să nu se producă cumva în corpul calendarului încurcătură, material cronologic şi de cult deja stabil. Sinodul de la Niceea a introdus trei zile de prisos eare produceau încurcătură, normă pentru cazuri
496
TUDOR ARGHEZI
asemănătoare, conferinţe panortodoxe. în faţa unui tablou de atâtea răsturnări impioase, i-ar fi căşunat bisericii noastre strămoşeşti în mod fatal toate aceste şapte lovituri".
    O mie şi o sută de asemenea pilde, în fiece rând şi slovă. Cuvântul „încurcătură", ca un laitmotiv suspect, neîncetat subt pana Sinodului. Un capitol începe cu decisivul ori: „Ori, încurcăturile şi răsturnările, de care pomeneşte aci Sfântul Sinod, s-ar fi întâmplat la sigur".
    Lăsăm deoparte împrejurarea că lămurirea Sinodului nu lămureşte absolut nimic prin dezordinea îmbâcsită a conţinutului ei material, cât şi argumentaţia de ziar politic cu „duşmanii ţării" şi cu cei care „în mod conştient sau inconştient au intrat în slujba acestor duşmani şi străini". E o argumentaţie care nu ştie să facă onoare nici unei cugetări laice, necum hieratice, împrumutată Siguranţei generale şi incapacităţii, presupusă de oamenii proşti parazitari, poporului românesc de-a gândi prin el însuşi, conceptul exclusiv în atitudine de slugă, de lingău şi de dobitoc.
    Cel puţin pentru salvarea faţadei, Sinodul se cuvenea să dea o enciclică scrisă într-o limbă românească bună şi frumoasă -şi dacă se simţea neputincios să o facă; atâta voie de examinare credem că i-a mai rămas — putea să cheme câţiva scriitori şi să-i puie să urce cuvintele până la nivelul crucii din vârful bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi.
1929
               TUTUNUL REGIEI
   E de bănuit că scumpii noştri miniştri nu sunt fumători şi că Parlamentul întreg suge bomboane sau rădăcină de iris, ca urmaşii din leagăn ai deputaţilor, atârnată de un covrig.
PUBLICISTICĂ
497
într-altfel, nu se înţelege că ocupându-se cu toate amănuntele destinate să ne facă fericiţi peste două, trei veacuri, aleşii naţiunii dispreţuiesc fericirile noastre actuale, mahorca şi coceanul de lemn. Nici un membru al Corpurilor Legiuitoare n-a luat încă apărarea fumului de tutun şi a idioţilor de noi, care circulăm, lucrăm şi ne delectăm cu un trabuc, cu o lulea şi cu o ţigaretă în gură. Mustăţile noastre prăjite nu spun nimic legiuitorilor, şi putoarea insului nostru, spurcat în maceraţiile nicotinei îi lasă indiferenţi. Şi nici prestigiul, fie al cucoanelor, fie al chivuţelor, care trag în piept şi dau drumul pe nas, nu i-a influenţat nicidecum, deşi oricine îşi închipuie că cel puţin zece parlamentari la sută cad zilnic într-un genunchi pe puful perinii de picior a frumoasei de pe divan, care ascultă fumând o declaraţie în stil democratic şi legalist.
    Unica preocupare a guvernului de-a scumpi o dată pe lună tutunul, conturbă atenţia de la produsul vândut. Cu fiece mie de lei adaosă la preţul tutunului cântărit, scade în proporţie calitatea, şi singurul material ce se înmulţeşte în tutun pare să fie exclusiv surceaua şi beţele mari. O cutie cu „regal" rivalizează din ce în ce mai mult cu scobitorile de dinţi şi cu cutia de gunoi. De o sută cincizeci de lei statul vinde o marfă, pe care când ar îndrăzni să o dea altfel decât gratuit, un negustor particular ar fi arestat sau bătut în primele zece minute ale negoţului său.
    Dacă statul vinde în cutii de tutun paie, troscot şi mără-ciniş, cine mai are autoritatea să oprească pe lăptari de-a vinde zeamă de var şi scrobeală, pe brutari de-a dospi şi coace rumeguş de ferăstrău - şi în bună dreptate să osândească pe asasinii alcoolului metilic? Substituirea untului cu seu e o practică inocentă, comparativ maşinaţiunilor de surogate de ironie groasă ale statului anonim. Şi odată cu o marfă infectă, statul dă şi lipsă la cântar.
    O seamă de consumatori de produse ale statului s-au grupat în Societate şi au improvizat un control tehnic al
498
TUDOR ARGHEZI
fraudelor la care ne supune părintele nostru al tuturor cu ajutorul şi, mai ales, din toată iniţiativa funcţionarilor lui. | Membrii grupării au înjghebat un fond de sacrificiu pentru cumpărarea la debite variate, a otrăvurilor oficiale. Un cântar va confrunta cantităţile cu cifrele, un proces-verbal va analiza * conţinutul şi cu o arhivă de asemenea documente, Societatea înşelată va da statul în judecată. E poate calea de urmat cea mai blajină pentru un fumător, care de obicei pare dispus mai repede să intre în Direcţia Regiei Monopolurilor Statului cu . bâta şi să ia pe cineva la bătaie, după fiecare ţigaretă plătită, aprinsă şi aruncată nefumată, ca un creion.
    Există o mare capacitate industrială în capul Tutunurilor, domnul inginer Malcoci, care, trecând o dată pe la direcţia „Monitorului Oficial", i-a pricinuit, ni se spune, o pagubă de plăcere, de câteva milioane, comandând nişte maşini de compus, aruncate pe gârlă. Este riguros indispensabilă marea dumisale competinţă ştiinţifică şi industrială la fabricarea de tutun? Trebuie, evident, întrebat Ministerul de Finanţe, şi nu chiar domnia sa, iritabil afară din cale, ca un dictator conştient de valoarea personală, faţă de toate reclamaţiunile ce-i sosesc de la public şi debitanţi.
    Fumătorul e un dobitoc original. El plăteşte de pildă o ţigaretă proastă doi lei, însă doreşte să o fumeze.
1929
  ALEXANDRU DOBROGEANU-GHEREA
  N-am putea spune cât admirabil conţine hotărârea unui deţinut, care în semnul că protestează împotriva unei puteri mai apropiată decât va fi a lui, se lasă nebăut şi nemâncat. Acest post sau această ajunare totală unora le pare, chemate din
PUBLICISTICĂ
 499
timpurile schivniciei la noi, sublime, şi altora ridicule şi copilăreşti.
   Desigur că nu te poţi apleca să iei piatra de jos şi să arunci cu ea într-un om, a căruia carne, stăpânită de o idee, poate să îndure foamea cu seninătate şi suferinţa cu darul muceniciei. Sinceritatea în orice convingere, fie cât de străină şi de adversă adaptărilor noastre la necesităţi, e averea morală a omenirii şi constituie un rezultat al culturii, în accepţia ei integrală.
   Dobrogeanu-Gherea s-a văzut osândit la opt ani recluziune, în calitate de comunist. Acum vreo treizeci de ani, când Ion Nădejde, decedat de curând între membrii Partidului Liberal, încerca pe păreţii clubului din strada Doamnei chibritul inocent al focului social-democratic şi, latinist eminent, lângă viitorul ministru Vasile Morţun şi George Diamandy, el era concediat din învăţământ pentru credinţele lui primejdioase, socialismul inspira acea spaimă cât şi comunismul de azi.
   Dobrogeanu-Gherea, inginer şi fost director al Şcolii de Meserii, şi-a ascultat osânda cu auzul desigur alterat. Nemaipu-tându-se răzvrăti împotriva timpului şi autorităţilor care l-au izolat, el s-a răsculat împotrivă-şi, grevist al răbdării de foame. Era, mi se pare, în a cincisprezecea zi de foame şi în a zecea zi de sete. El trebuie să fi fost şi mai slăbit şi mai fantomal decât acum câţiva ani, când ieşit din închisoare şi întâlnindu-ne pe Calea Victoriei un unchiaş vremelnic, încovoiat şi titubant, în figura căruia nu puteam recunoaşte pe nimeni, el ne-a zis pe nume şi ne-a spus, şoptind abia, cu o voce stinsă, ca zgomotul unei batiste ce cade din buzunar, şi spre uimirea noastră că se cheamă... Dobrogeanu-Gherea.
   Mâna lui se dezlipea cu greutate de un baston şi uitase să mai strângă mâna ce i s-a întins cu compasiune confuză: „Am fost în greva foamei", ne-a explicat el, ca şi cum ne-ar fi făcut să ştim că se sculase din agonie. „Ştiu", i-am răspuns noi, care tocmai vizitasem pe un alt fost grevist, tovarăş cu el şi a căruia
500
TUDOR ARGHEZI
figură căpătase un straniu surâs involuntar şi a căruia respiraţie mirosea greu, ca primele vorbe ale lui Lazăr, cel sculat din morţi, Câteva cuvinte evazive, ca atunci când s-a isprăvit un eveniment dramatic şi ireparabil pe vecie: între Dobrogeanu-Gherea şi noi se găsea o deosebire de sensibilităţi şi de penetraţie, ca între peştele înotător la suprafaţa apei şi pasărea care se scoboară ca să ciupească unda şi să bea. Mintea lui se găsea pe un cântar şi pe alt cântar mintea noastră: nu ştiam să pricepem.
    Azi, Dobrogeanu-Gherea, liber şi judecat, a dispărut parcă, din timpul procesului, ar fi trecut graniţa, s-ar fi dus în Rusia sovietică şi s-ar fi întors în ţara lui, în Bucureşti, să o comu-nizeze... Frumoasă naivitate a oamenilor care, trecuţi de cincizeci de ani, mai cred în fenomenul avalanşelor sufleteşti şi al transformărilor subite!
    De astă dată, e greu de spus că osânditul va mai dura câteva zile, chiar dacă îşi ravizează funcţiunile de nutriţie, reluând biberonul, rămas în leagănul lui de prunc, pe când tatăl lui, criticul, socialistul şi birtaşul Dobrogeanu-Gherea, îi urmărea jocurile şi picioarele trandafirii duse la gură, cu privirea lui nevinovată albastră, de părinte tânâr şi de marxist idealist. „Saşa“ trebuie să aibă aparenţa unui cadavru şi măruntaiele stricate.
    Numai dacă în grava lui abstinenţă, care nu adaugă nimic la veracitatea ideii şi nu accelerează întru nimic mersul pe două cărări al timpului lent, Dobrogeanu-Gherea s-ar fi simţit într-adevăr victorios şi fericit. Căci s-ar putea că, în momentul în care ar dori să bea un pahar cu apă cristalină şi de astă dată ar refuza-o înghiţitoarea, s-ar putea să-i vie gândul parazitar, cu desăvârşire dramatic, cum vin gândurile târzii, că o credinţă se afirmă ca voinţa sălbatică de a trăi şi nicidecum cu pasiunea chinului şi a morţii...
1929
PUBLICISTICĂ
501
                      EDITORII APAŞI
    în cartierul caselor clandestine din preajma Poliţiei există o casă de editură. întinsă pe câteva etaje şi posedând un coş de fabrică, o lege facilă pentru şobolanii secreţi şi palizi ascunşi în pâinea scriitorilor, pe care o mănâncă şi o fecalizează, i-a permis să-şi compuie firma cu numele lui Eminescu. Poetul nu are încă un volum demn de piscul lui, dar sinistrele hiene, îmbrăcate în fantoma poetului, au atelier de literatură şi au strâns cu ea averi. Zilnic degetele acestei uzine de hârtie maculată mâzgălesc gustul public cu amprentele lor şi, de la origine până în târgurile ţării, depărtate, stă permanent proaspătă o cărare ramificată de suspecte scurgeri de buţi. Absconsă şi anonimă, această literatură se scoate noaptea şi se răspândeşte noaptea; pe o parte excremente, pe altă parte contrabandă.
    Ani de zile, a intrat hârtie şi au ieşit fascicule şi broşuri. E o literatură făcută de muţi care fură literatura streină, strică organizarea cărţilor, şterg numele autorilor, transpun ilustraţiile, elimină şi înlocuiesc personagiile, dând un surogat, fără respect de autor. O redacţie asimilată cu dactilografia copiază, încropeşte manuscrisele, fără răspunderea nici unui gir literar, şi maşinile reproduc. Subt titluri scoase din astronomie sau din prospectul ilustrat al magazinelor-bazare, se cerne şi se grămădeşte cel mai interlop material. Acest lucru însemnează, de bună seamă, treptat, a seri, a edita, a citi şi a propaga cultură...
    Confratele nostru Feld, un distins matematician, care a fost jefuit cu forţarea uşilor şi spargerea biurourilor, de această casă de editură, unde îşi instalase o revistă şi o redacţie, a expus la Parchetul de Ilfov, mult mai pe larg decât o putem face noi, în ce consistă activitatea editorială a casei, cuibărită în mormântul lui Eminescu. Pentru a i se răpi contractul iscălit
 502
TUDOR ARGHEZI
chiar de către hoţi, aceşti răufăcători l-au tâlhărit după toate regulile efracţiunii cu asasinat, şi bietul om a fost mulţumit [ că a putut scăpa, din mijlocul lor, cu buzunarele sfâşiate, însă neîmpuşcat.                                                            :
     Publicul brigandat în aşteptările lui intelectuale a sfârşit prin a pricepe ce-i dă o editură, pe care o pune la index. După \ dispariţia unei ticăloşii săptămânale în douăzeci de pagini, o ! a doua insanitate literară ilustrată nu mai e în stare să acopere, pe lângă cheltuielile somptuoase ale unor cârpaci deveniţi ; milionari, destinaţi într-o lume normală să măture halele de peşte, decât în parte bugetul editurii. într-o seară de supreme [ chibzuieli, aceşti negustori de naivitate minoră şi de pornografie s-au transformat ocazional în editori de literatură > şi, recurgând la numele domnului Liviu Rebreanu, pe care l-au pus pe un afiş colorat şi în capul unei firme, au deschis un ghişeu suplimentar. Revista lor literară săptămânală era chemată să robească un nou ciclu de scriitori, de data aceasta cu nume cunoscute, la casa de prostituţie literară, prezidată de simbolul suferinţelor marelui sfânt al literaturii româneşti.                                                             ţ
     Din foaia visată a ieşit un număr, numărul unu. Cititorii [ au înţeles şi s-au abţinut. Din douăzeci de mii de exemplare trase s-au vândut patru sute. Noua întreprindere a briganzilor a fost un dezastru. Şi al doilea număr nu a mai apărut... ^ E o pedeapsă, şi sensul ei este evident. Cititorul nu mai tolerează apaşi ai editurii: vorbita criză a cărţii este de căutat aci. Cititorul s-a hotărât să nu ierte în câmpul muncii literare : decât pe producători, pe înşişi plugarii acestui câmp. Şi până I a-i alunga pe falsificatorii spirtului metilic şi din literatură, cu bastoane şi pietre, ceea ce se va întâmpla într-o bună zi negreşit, nu cumpără şi refuză.
PUBLICISTICA
 503
                 SALOMON ROSENTAL
   într-o împrejurare de specialitate, domnul C. Dissescu, ilustrul constituţionalist, neputându-se exprima, dată fiind situaţia punctului prozaic, decât în franţuzeşte, a emis, dezgustat, o concluzie strict locală însă cu caracter de adevăr istoric: Tu sais, tu masgâte la poesie. Domnul Dissescu începuse, ca păianjenii, la subsuoara unui părete şi în ungherul de subt tavan, să ţeasă firul unui farmec indicibil şi din crăpătura tencuielii a ieşit, pe neaşteptate, un gândac. Uimirea, emoţia şi scârba divinului mătăsar, surprins de apariţia vecinului negru, erau de înţeles.
   Sentimentul marelui nostru fost şi actual jurist, nu a rămas strâns legat de locul unde s-a ivit dezagrementul şi cuvântul lui istoric s-a deplasat şi a circulat. Inspirat, ca să fim mai precişi, de la o complicaţie a tubului digestiv la capătul lui terminus, el s-a putut aplica şi la căpătâiul de sus al acestui tub; căci în Drept, ca şi în viaţa netrezită încă la luminoasele lui principii, omul se poate defini, la toate gradele justiţiei, advocat, judecător şi împricinat, ca un maţ cu două vârfuri şi -atârnă de dată - uneori cu trei. Şi nici în istorie lucrurile nu se prezintă într-altfel; mai scurt sau mai lung, maţul savantului există, cu diferenţe mutate, barbă mai multă la un capăt şi eventual la amândouă. -
   Domnul Salomon Rosental aparţine varietăţilor scurte şi niciodată n-am fi crezut că este nici atât de cochet, nici atât de febril. Găsindu-ne la Palatul Justiţiei, unde vastele celebrităţi ale vieţii naţionale trec gânditoare cu un ghiozdan de încasator de abonamente subsuoară, am remarcat statueta unui personagiu de etajeră, corect, gătit, şi şters de praf, ca o călimară pe biuroul unui director de bancă mare, care slujeşte, cu cristalele şi nichelul ei, numai la iscălit. Personajul avea însă agilitatea unui instrument de bancă mai activ: creionul spânzurat de vârful unei spirale basculante, care se
504
TUDOR ARGHEZI
apleacă, dacă-1 apuci, ca o cumpănă, şi care sare, când i-ai dat drumul, ca o jucărie. Agasant, el lua pe minut o sută de atitudini de creion tocit şi ca un vrăbioi cu pălărie tare, curtenitor pe marginea ştreaşinei cu burlan, nu era destul de mulţumit cu nici una din variantele mobilităţii lui. Intrigaţi de atâtea gesturi şi cheltuieli de amănunte, la un domn trecut de a cincea, de a şasea şi poate şi de a şaptea tinereţe, ne-am întrebat de ce crede el că-i stă aşa de bine mustaţa tunsă adolescent, de ce e atât de satisfăcut de frumuseţea carminie a pleoapelor lui şi de ce caută el să fie şi să devie, din moment în moment, tot mai frumos şi mai drăgălaş?
     Pentru carnetul nostru de schiţe, personagiul începuse să fie interesant. L-am urmărit, instabil pe tocuri şi ocupat cu bagatelizarea miniaturală a persoanei sale. Ca un diamant, el se aşeza în lumina cea mai prielnică fiinţei sale preţioase. Ca o bijuterie, capul lui se aşeza ca într-o vitrină, mai sus, mai jos, mai la mijloc, mai la dreapta, mai la stânga şi puţin mai alături. Unghiile îi treceau toate prin degete ca un şir de metanii de opal. Dacă ar fi fost gol, pe plajă, desigur că personajul s-ar fi îngrijit exclusiv de rânduirea estetică a scârlionţilor de păr, pe care i-ar fi luat fir cu fir şi i-ar fi strecurat ca un ibrişim personal, printre buricele degetelor lui, lustruite ca nişte cofeturi. Misterul nu a durat prea mult: personagiul era un Don Juan al sălii paşilor pierduţi de la Apel şi probabil că în tinereţe, catifelările instabilităţii lui fotografice îi reuşiseră în tramvai. O domnişoară din Barou îşi ducea servieta cu scule de parfumerie: personajul făcându-şi privirea magnetică şi irezistibilă, o fulgeră numaidecât cu ochiul lui bătrân. Către bufet se ducea bucătăreasa cu o tavă cu chiftele: personajul a prins-o pasionat şi dulce în hipnotismul lui. El fecunda astfel, rând pe rând, cu căutătura, toate femeile care treceau brusc, rapid, instantaneu ca o muscă: din zbor. Fericita lui virilitate de fox minor, putea fi satisfăcută şi cu un picior de canapea.
PUBLICISTICĂ
505
    L-am auzit deodată vorbind franţuzeşte - şi ne-a deziluzionat. Personagiul ne-a „gatat poesia". Accentul lui scandalos a detunat, rupându-ne timpanul. „Cine-i ăsta?" ne-am permis atunci să ne informăm. Şi doi domni advocaţi ne-au răspuns, cu tonul cu care ne-ar fi indicat Columna Traiană:
    -      Rozental. Rozental. Adică, ştii, Rosental, monumentul, centrul, cauza cauzelor...
    -      Rosental consilierul, arbitrul, fenomenul, expertul experţilor, Sine qua non-\A, Nihil sine Deo-ul?
    -  Da. EL
    -      Puterea guvernelor? Delegatul inteligenţei juridice româneşti? Ăl după care englezii, francezii, germanii îşi fac în adunări de elite restrânse, o idee justă despre seriozitatea, despre valoarea şi capacitatea noastră? despre talentul nostru.
    -      Exact. El e „Rosental", adică Totul. Fără el nu au putut trăi ca oameni de stat nici Ionel, nici domnul Vintilă Brătianu. Fără el domnul Titulescu nu însemnează nimic. Şi fără el nu durează nici domnul Maniu.
    Şi pe când i se aduceau astfel elogii şi se certifica incomparabila lui calamitate ştiinţifică, personagiul, uitându-şi o clipă ţinuta şi subt imperiul unei odioase mâncărimi urgente, îşi duse repede mâna lui splendidă, pe sub blană, la şezut, scărpi-nându-se cu sete.
    -  Are viermi, ziserăm noi, cu o admiraţie întristată.
    -      Un om ca el nu poate să aibă viermi, cum zici dumneata cu un vocabular neglijat şi antijuridic, ne răspunse un domn advocat. Domnul Rosental poate să aibă cel mult oxiuri.
1929
   CUM SE APĂRĂ UN FOST MINISTRU
   Ziarul „Viitorul" (nr. 6304) publică un text de cincisprezece cm lungime, intitulat inocent Răspuns unei calomnii şi unor
 506
TUDOR ARGHEZI
insinuări. El emană, evident, de la domnul Tancred Constantinescu, fostul ministru de Industrie, pe care îl apără textul; împotriva, pe de o parte, a ministrului actual de Industrie, şi pe de alta împotriva presei. Presa, la care răspunde răspunsul e numită „anumita presă“, calificat şubred şi nehotărât pentru tăria dezminţirii. Pasajul presei trebuie citat textual: „Iar anumitei prese ce prin insinuaţiune caută să atingă onorabilitatea domnului Tancred Constantinescu îi răspundem: domnul Tancred Constantinescu nu dă bam \ cuvintele aci subliniate fiind tipărite în original cu capitale.
     Ce-ar gândi un alegător britanic, citind o asemenea apărare într-un ziar englez? Un ministru e acuzat negru pe alb că s-a înavuţit în serviciul statului. E acuzaţia cea mai gravă ce-i poate fi adusă unui om de guvern. Acuzaţia se repetă şi se precizează, durează săptămâni, luni, un an, reprodusă şi de presă şi de partizanii politici ai ministrului acuzat. Singură durata constantă a acestei acuzaţii, care este lăsată să sporească şi să se întindă, în loc să fie, cum se cere, instantaneu reprimată printr-un act judiciar, este caracteristică. Ministrul care întârzie elucidarea unei acuzaţii în orice ţară de la Viena înainte, riscă să treacă drept suspect şi tăcerea lui va intra automatic în dosarul informativ. Oricine poate să dispreţuiască a răspunde în termen unei calomnii, afară de următorii dregători, miniştrii, magistraţii şi membrii camerelor legiuitoare. Acestor categorii de oameni publici le impune datoria să se disculpe imediat, indiferent de acuzator. A tăcea, mascat în opinia proastă ce ai afişa-o despre acuzator sau drapat în solemnitatea unui mut imperialism, este todeauna a consimţi, cu cauză, la slăbirea prestigiului tău guvernamental sau judecătoresc. Domnul Tancred face mai mult: ia în derâdere acuzaţia şi pe acuzator, deviază linia care duce la răspunsul logic şi zice: „Presa vrea să-mi păteze cinstea; nu e nimic; ştiu eu ce vrea presa; vrea bani ca să tacă. Ei bine, «nu dau bani»“.
PUBLICISTICĂ
 507
     Răspunsul, de calitate vulgară, a făcut o curbă, un zigzag şi iese cu totul într-altă parte decât aşteaptă cititorul. Se poate afirma că un aşa răspuns este matematic curat? Poate că există ziare, care, acuzând, să urmărească plata unei tăceri viitoare; se pare chiar că există cu adevărat. Interesează însă acest considerent, când onorabilitatea sigură a unui om public este atacată şi poate să facă el parte din armele de apărare ale unui magistrat onest? Nu se dovedeşte mai degrabă incertitudinea morală a celui acuzat? Nu caută el mai repede o amânare continuă a dezbaterilor şi o trecere la imprecis? De altfel, răspunsul întreg manifestă prin alegerea calculată a termenilor, dorinţa unei artistice deplasări a chestiunii.
     „Niciodată şi nimeni n-a putut găsi nici cea mai mică neregulă", mai zice textul apărării. Să analizăm această frază. „Niciodată şi nimeni n-a putut găsi“ indică o confuzie mai mult decât gramaticală, ca să fî putut ieşi din condei în această formă, cu o conjuncţie între două cuvinte care nu se colectează. Lipseşte un cuvânt, lipsesc poate mai multe cuvinte care au fost şterse. Ideea ezită în toată fraza. Pornind cu absolutul şi imperativul „niciodată" fraza nu urmează cursul natural acestui început. Au intervenit ştersăturile succesive, care au slăbit intenţia, au încovoiat-o şi au îndulcit-o. In bună psihologie „n-a putut găsi“ a fost intercalat după ce s-a scris „nu va găsi“ şi după ce s-a renunţat la un cuvânt final tare, înlocuit cu „neregulă". Cuvintele „cea mai mică“ sunt iarăşi intercalate. Desigur că nu de „neregulă" a putut să fie acuzat fostul ministru. Este ca şi cum cineva, certat că a spart o sticlă, răspunde că nu a crăpat nici un geam, a crăpa fiind un diminutiv al spargerii şi geamul fiind de sticlă.
     Sensul ezitărilor şi confuziei din text se află totuşi în finalul textului de apărare. Fiind acuzat, nu că trăieşte, dar că trăieşte pe un picior scandalos de opulent pentru un inginer fără merite tehnice cunoscute, fără invenţii brevetate, fără uzină
508
TUDOR ARGHEZI
proprie - un inginer care cu câţiva ani în urmă vivota pe un salariu de funcţionar sărac şi pe care nimeni nu l-a văzut înfruntând iniţiativa şi zămislind concepţii pe socoteală proprie, cunoscut exclusiv ca salariat al statului, al statului tuturor românilor şi nu numai al dumisale, domnul Tancred Constantinescu are foarte psihologica urbanitate să răspundă textual aşa: „Şi fiindcă se întreabă din ce trăieşte domnul Tancred Constantinescu: le răspundem: Din cele şase milioane ce câştigă pe an la lumina zileiT
    îşi ia „Viitorul" asupră-şi cinismul acestei declaraţii? ziarul la care domnii Mavrodi şi Tăuşan muncesc pe o leafă greu câştigată? Admit aceşti domni că şase milioane de lei se pot câştiga la lumina zilei? Admite cineva în ţara asta săracă şi în epoca noastră de penibile sforţări, ca un inginer fără vocaţie să câştige şase milioane de lei anual? Ce vor putea răspunde inginerii tineri, plătiţi cu simbrie de vizitii şi cei care umblă pe drumuri cu o diplomă inutilă în buzunar? Această sinistră sfidare a muncii, din partea unui fost ministru, subt toate raporturile mediocru, poate avea un substrat care să excludă acuzaţia împotriva căreia se apără?
    La lumina zilei? Cum se descompune această lumină a zilei, ca să poată produce un individ care şi-a început cariera de funcţionar fără avere şi care n-a moştenit nimic, cinci sute de mii de lei pe lună, adică vreo douăzeci de mii lei pe zi? E lesne de înţeles că la o cifră atât de impertinent afişată, corespund realităţi de ordinul acuzării.
    Nota din „Viitorul" se adresează în primul rând unui membru al guvernului actual. Nu crede acest guvern că ar fi foarte oportună, pentru satisfacerea braţelor şi inteligenţelor sârguitoare, cărora statul le impune anual tot mai cumplite sarcini, verificarea averilor, atât de mult trâmbiţată şi atât de duios evitată de guvernele trecute? Căci povaţa continuu ascultată a ordinei şi a măsurii în colectivităţile producătoare
PUBLICISTICĂ
509
ale populaţiei româneşti, nu-i poate corespunde, fără dezechilibru, un venit al unui fost ministru de şase milioane la lumina zilei.
    Este neîndoios că cele şase milioane, declarate, bănuim, subt constrângerea unei temeri, al căreia fundament îl cunoaşte numai domnul Tancred Constantinescu, dispus acum întâia oară să-şi cifreze „câştigul", adică valoarea intelectuală, reprezintă numai un fragment din valoarea adevărată.
    Fostul ministru are acum datoria să precizeze şi originile a ceea ce, după un vocabular suficient de bizar la un om politic şi la un fost ministru, numeşte domnia sa câştig. Fără nici o prejudecată şi în obiectivitate strictă, „Biletele de Papagal" vor analiza explicaţiile, care nu credem că vor mai întârzia încă un an, după ce am analizat în parte principiile şi enunţările. Cititorul va recunoaşte însă că domnul Tancred a intrat într-o ecuaţie cu soluţia dificilă.
1929
              C. ŞABAN-FĂGEŢEL
   Duminica trecută a fost marcată cu un semn împlinirea unei epoci de douăzeci şi cinci de ani. Creatorul acestei epoci a voit să puie semnul pe firmă şi să-l închine revistei literare „Ramuri". Modestia lui, dusă până la un ultim anonimat, se înţelege; semnul trebuie pus însă şi oprit pe Şaban, numele civil al domnului Făgeţel. în evul romantismului naţionalist, derivat în diminutive, când însuşi domnul Adolphe de Herz se chema în vechii lui hexametri ca un firicel de iarbă, domnul Şaban şi-a conchis un pseudonim literar de la fag. Niciodată,
510
TUDOR ARGHEZI
nici chiar în timpurile de fervenţă botanică şi herborizare n-au trecut la oamenii masculini şi la scriitori atâtea atribute vegetale, ca în vremea unui travaliu numit de altfel semănătorism.
    Efortul ramurilor de fag şi de făgeţel a fost însă cu mult mai însemnat în rezultate decât urmările unei literaturi pornită dintr-o idee fixă şi definitiv oprită, ca o foarfecă, în ştofa ei. în copac s-a mişcat într-o zi, odată cu vântul, o maşină, şi când s-a ridicat sau a căzut decorul, a rămas o tipografie. Apoi, s-a ivit un palat. El stă în picioare cu o atitudine de bazilică, la Craiova. L-am văzut duminica trecută, drept, împietrit în văzduh.
    Monumentul e de-acum ridicat. El reprezintă pentru onoarea inteligenţei şi a stăruinţei româneşti împărecherea virtuţilor capitale şi asocierea lor cu o jertfă constantă. în piramida clădită atom cu atom, fragilitatea fizică a domnului Şaban, puţintel la carne, nervos şi iluminat, ca un fluture arămiu, apare ca semnătura în transparenţă a unui fenomen al naturii într-un chihlimbar îngheţat. Totul e Şaban în toate pietrele, la toate etajele, în toate caturile acestei construcţii, ridicată de hărnicia unei scântei din nimic. Căci la început totul a purces din mai puţin decât atomul citat, din găoacea de aer a unei intenţii. Biserica din „Ramuri" nu e nici moştenită, nici cumpărată; ea este frământată întreagă între două degete, ca o firimitură de pâine, din miez.
    Am însoţit la Craiova un grup de scriitori, care s-au sculat de cu noaptea, înfruntând informaţiile calomnioase ale buletinului meteorologic, din porunca datoriei de-a înconjura bunăvoinţa şi meritul domnului Făgeţel şi ziua lui de douăzeci şi cinci de ani, cu o ghirlandă literară. Au pornit din Bucureşti: un advocat, gata întodeauna să-şi părăsescă un proces remunerator pentru a sprijini cu inima şi cu delicatul lui talent, construit din filigrane şi surâsuri, meritul şi nevoile unui scriitor; camarad cu cel din urmă şi generos. Domnul Cezar
PUBLICISTICA
511
Petrescu, taciturn, bosumflat şi bonom, al căruia ochi mic se mai micşorase, ca o lampă cu petrol, la masa de peste noapte, de sfântul Pamfil, a unui prieten. Domnul Gib Mihăescu, somnuros şi simpatic, încă nedumerit între Drăgăşani şi ortodoxie. Domnul Condiescu, fostul aghiotant colonel al prinţului, autorul Conului Enakey distins, protocolar şi atent, care cu o voce din Vatican citează amintiri de togă şi spadă. Domnul Ion Minulescu, călător cu o pălărie pariziană şi cu o căciulă de oaie, şi-a trezit Sfinxul cu deşteptătorul şi i-a dat drumul pe calea ferată, învelit într-o pătură verde; el va recita în sala rece, o vastă magazie: Voila pourquoi j'aimais Rosine, cântând din coate şi jucând din şold.
    Iată literaţi şi profesori craioveni. Domnul Ion Dongorozi cu ochii de catifea în povestirea unei văduve, iubită de tată şi de fiu şi căsătorită cu tatăl. Domnul Ştefan Bălceşti, în uniformă proaspătă de căpitan, scânteietor şi ager, ca un vânător de capre, va citi o poezie. Domnul Păunescu-Ulmu, muncit de-o cizelură nouă, caută cu dalta, în lectura lui, pe dedesubtul nopţii, un material încă neîmpietrit. Poetul N. Milcu, zvelt şi elegant, pune la ceasornicul ochiului o sticlă rotundă şi citeşte o poezie cu şarpe. Domnişoara în albastru ultramarin va citi cu o voce discretă, de răsfoire, versuri din cântece suspinate.
    în biblioteca palatului Şaban, notabilităţi în grupuri; o lume surprinzător de interesată la realizările domnului Şaban, solidară din toate profesiunile cu el. Banca, învăţământul, Biserica, Armata, Magistratura, Statul prin localnicii lui şi Proprietatea au ţinut să ciocnească un pahar cu ziditorul celor douăzeci şi cinci de ani de cultură frumoasă. Şi amestecată cu oaspeţii, cu literatura, ochiul satisfăcut urmăreşte gospodăria şi sănătatea căsniciei. Energia calmă a doamnei Şaban, tovarăşa lui graţioasă, pune să circule metodic şi inteligent invazia bufetului în saloane, şi domnişoara, fiica lor, distribuie gingăşiile candide care fac bunurile din tăvi mai gustoase. în sfârşit, domnul Şaban dăruieşte participanţilor cartea cea mai frumoasă
512
TUDOR ARGHEZI
ce s-a tipărit cu tipar românesc: numărul sărbătoresc al revistei „Ramuri", de grosimea Sfintelor Scripturi.
    De la masa familiei şi din casa celor douăzeci şi cinci de ani lipseşte un om... Figura lui strâmbă, cu barbă, apare ca o suvenire defunctă, în câteva unghere. Un egoism steril şi o infatuare de sine obositoare l-au descompus în casa şi în sufletul bărbaţilor care au clădit-o. A fost aci pe vremuri, a făcut inimile să tresară, focurile să se aprindă. Flacăra lui era
o văpaie, avânturile lui erau fenomenul unui acces de crâncenă megalomanie. El avea o sută de prieteni închinaţi lui, afară din obişnuinţă. I-a dezgustat, i-a ofensat, i-a pierdut.
    Mai bine...
1929
            UN EPISCOP CERE REFORME
    Episcopul de Bălţi, p. s. Vissarion Puiu, confirmă într-un articol din „Universul" toate spusele noastre din timpul unui an şi cere reorganizarea bisericii şi a legii votată subt guvernul precedent. Părerea episcopului se suprapune părerilor noastre, fără nici un deficit pentru noi. Panta de alunecare în neant s-a înclint aproape vertical şi căderea ia o acceleraţie ce nu mai poate fi stăpânită de vechile frâne ruginite. în doi, trei ani de autonomie, episcopatul pervertit şi până la data politică a ultimei încercări, s-a descompus în toate energiile lui. El nu mai ştie nici să stăpânească, nici să se stăpânească. Aliatul virulent al procesului de lichidare morală este bugetul personal, acordat clerului superior prin legea de autonomie. Pasiunea de înavuţire fără scop şi-a găsit posibilităţile de a se satisface automatic, suprimându-se obstacolul aşteptării şi al iniţiativei măcar pentru câştig. Rezultatele absenţei de pauză
PUBLICISTICĂ
 513
dintre dorinţă şi realizare demoralizează şi scot din lupta necesară unui ideal pe oameni, în toate activităţile lor sociale, individuale şi simplu fiziologice; căci în timpul numai al intervalului dintre ele au loc să se definească virtuţile şi să se pregătească rezistenţa sufletului hotărât. Natura, dacă acest interval ar fi fost inutil progresului individual, nu despărţea nici sexele unele de altele şi n-ar fi silit pe bărbat să-şi caute femeie aiurea, afară din trupul lui. Când totuşi, pe cale de contrabandă, individul găseşte mijlocul de a se satisface singur, apare viciul cu întunericul şi decesul personalităţii...
    Reforma cerută de către p. s. Vissarion, ca un medicament cu aplicare imediată, presupune înainte de toate separarea degetelor episcopale de pungile bisericeşti. Purtându-se dăsaga cu bani a eparhiei de către altul decât de către episcop, acestuia îi rămâne timpul slobod pentru iniţiativele de duhovnicie şi cultură.
    Episcopul Bălţilor e primul membru al Sinodului care, înţelegând vremile şi chemarea clerului, ia o atitudine liberă faţă de sinodali, imobilizaţi prin şantajul ameninţărilor de la om la om, cu dosarele secrete. Ca să-şi conserve indefinit fiinţa administrativă, episcopii pătaţi şi-au construit împotriva colegilor, care ar putea să instrumenteze împotriva persoanei lor, indicată scoaterii din Sinod, dosare, al cărora conţinut circulă, dovezile păstrându-se pentru marile eventualităţi. Biserica este administrată astfel în marginile forţelor demoralizate şi criteriul răspunderilor şi controlul, fără de care nici o organizaţie omenească nu poate să funcţioneze şi să-şi împlinească legea, au dispărut în bezna temerii de sine.
    Iniţiativa episcopului Vissarion mai verifică şi afirmaţia noastră permanentă că o speranţă îi mai rămâne bisericii noastre: de la călugări, adică de la elementul de conducere şi educaţie pe care printr-un acord tacit şi prin măsuri concertate episcopii aproape l-au desfiinţat. Ultima încercare cu mari nădejdi de izbândă pentru o biserică devastată la propriu şi la
514
TUDOR ARGHEZI
figurat, stă pentru câţi vor fi în stare să confrunte şi să discear-nă, mai ales în reorganizarea clerului monastic şi a mănăstirilor. Episcopul Vissarion este unul din prea puţinii arhierei actuali, intraţi în treapta lor fără amintirea unei preotese defuncte, călugăr de baştină şi arhiereu de călugărie dreaptă. Pe când unui episcop parvenit în Sinod din clerul de mir, a căruia menire îşi are rostul ei în viaţa poporului, îi este indiferentă decăderea bisericii şi absenţa lui Dumnezeu din actele societăţii, episcopul de călugărie judecă şi simte în felul cuvenit.
    Rămâne foarte puţin timp. Organizarea din nou a bisericii trebuie grăbită. Slujba religioasă însăşi, adică prima şi, stricta manifestare publică a bisericii, nu se mai face nici după tipic, nici după educaţie — şi din întregul cler care o cunoaşte mai sunt abia câţiva preoţi de călugărie veche în viaţă. După moartea lor, nu mai rămâne nici atât şi nu mai rămâne nimic...
1929
                   BLESTEMUL
   Liturghia arhierească a unei duminici din urmă a fost turburată. O întâmplare nemaipetrecută a mişcat sufletul poporului adunat la închinăciune. De la Dumnezeu sau de la Diavol, semnul a venit ca o vestire, chiar dacă numai întâmplarea singură l-a iscat. Voind să urce treptele de piatră ale altarului, episcopul Vartolomeu, din Scaunul Râmnicului Noului Severin, s-a prăvălit în odăjdii, rostogolit între icoanele împărăteşti. Subt privirea Maicii Domnului şi a chipului Mântuitorului, din stânga şi dreapta uşilor împărăteşti, pasul episcopului a şovăit, spinarea lui s-a clătit şi s-a răsturnat, genunchii s-au frânt pe lespezi, cârja de argint a căzut cu fulger, mitra diamantină s-a spart sunând a gol, ca într-o criptă de
PUBLICISTICĂ
515
piatră, în care mitropoliţii sunt înmormântaţi şezând în jlţ. Mătura paracliserului, adunând ţărâna căderii, a strâns un muşuroi de surcele mărunte, argintul, aurul şi nestimatele care au acoperit capul de panteră al episcopului negru. Engolpionul lui, care înfăţişează în zmalţul oval atârnat în lanţuri de aur pe piept, inima dinlăutru, acoperită cu stăpânirea lui Iisus Hristos, i-a fost smuls de la gât şi aruncat ca un ghioc; iar crucea de lângă el, semnul la sân al crucii purtată pe Golgota, s-a îndoit ca o mucava şi s-a rupt.
    în săptămâna cea dintâi închinată Patimilor pascale, a căror dată pribeagă rătăceşte între doi Paşti nehotărâţi, izbirea episcopului în mijlocul liturghiei şi al poporenilor, din cerul nevăzut, printre tămâie, s-a ivit ca o pedeapsă neînţeleasă. De ce nu voieşte Domnul să lase arhiereul să guste sângele lui cu vin din potirul celei dintâi liturghii a marelui post şi de ce caută să-l sfârşească mai-nainte de Moarte şi înviere? Au din pricină că ochiul lui vede şi s-a închis la toate faptele semenilor lui? au că, ştiind a grăi, a tăcut atunci când era sorocit să vorbească? au că a legat cu legătură nedezlegată şi legătura cuprin-su-l-a pre el? au ce să fie, că ziua namiaza mare un arhiereu sfinţit şi episcop mai presus de judecată, a fost în privelişte zdrobit ca o fiară blândă întinsă pe brânci?
    în nici un fel nu poate nimeni să batjocorească în clipa când s-a năruit, nici pe idolul greu simţitor la datorie al dregătoriei sale - căci un cutremur duhovnicesc îl împiedică să-l bată cu nuiaua şi să-i înlăture cu ciubota stârvul încă viu subt omofor. Omul duce mâna la ochi şi ţipă dacă-n circ un acrobat umblător în aer scapă de subt picior drumul de sârmă şi, răsturnat de sus, se zdrobeşte de pământ; necum să se bucure de căderea unui arhiereu, lovit de palma nevăzută, pe când se ridica pe unda luminii.
    Dar luaţi aminte voi toţi, unşi ai bisericii şi domnitori sufleteşti în eparhii. Luaţi aminte, voi, care răpiţi paraua săracului, a văduvei şi a orfanului şi adunaţi comori în dăsagi
 516
TUDOR ARGHEZI
pe măgari; voi care aţi minţit chemării voastre, şi minţiţi zi de zi pe Dumnezeu şi pe oameni; voi, care gâtuiţi nevinovăţia şi spânzuraţi pruncii nădejdiilor noastre; voi care făgăduiţi ca sfinţii şi ţineţi ca tâlhari, negustori de lucruri sfinte, zarafi de taine, pângăritori de cuviinţă şi dreptate, morminte spoite şi mocirle - luaţi aminte!
    Păzeşte-ne, Doamne, vă rugaţi voi, din buze şi din viclenie, de lucrul cel ce umblă prin întuneric şi de moartea de năpraz-nă. Lucrul umblă într-adevăr prin întuneric şi prin lumină, e-aci, lângă voi, şi vă dă târcoale; iar moartea de năpraznă s-a ivit şi încă nu a plecat. Ele au fost în adunările voastre, unde v-aţi înfumurat, ieri, alaltăieri: stau în mijlocul vostru, aşa după cum la început era în mijlocul apostolilor Iisus.                  -
    Episcopul Severinului nu a fost nici cel mai sterp, nici cel mai de rând şi tocmai de aceea este răsturnat întâiul; pentru [ că s-a făcut părtaş la împărţirea cămeşii sângerate a Celui răstignit, sfâşiată de tovarăşi. îl ajunge pe el, cel dintâi, blestemul de vaiet al călugărilor, pe care el, călugăr, nu i-a ocrotit, pe care i-a împilat, i-a apăsat şi împovărat cu sarcini şi munci ruşinoase. Luaţi aminte episcopi, arhierei, arhiepiscopi şi mitropoliţi, ridicaţi la trepte dintre lacomi, dintre arghirofili şi nepăsători, că în taina mânăstirilor, unde ajunge otrava voastră şi unde pustieşte nesaţiul vostru de avere, călugării şi maicile se gândesc la voi, vă cunosc şi nu v-au primit. în firida de piatră rotundă, pe jertfalnicul mic, unde preotul lui Vasilie cel Mare, * monahul, pregăteşte împărtăşania, rugfându-se pentru cei din temniţi şi spitale, pentru cei ce umblare mare şi călătoresc, , luaţi aminte că rugăciunea preotului s-a amestecat cu amăra- , ciunea lui. Viespea voastră, şarpele vostru sufletesc l-au înţepat. Cine poate spune că episcopul Vartolomeu n-a căzut ; din treapta lui cu fruntea în ţărână, în clipa în care un preot S deznădăjduit, firimiţându-şi prescura pe discul de argint, subt ripide, dintr-un schit, la Cozia sau Lainici, între nori şi vulturi,
PUBLICISTICĂ
517
şi-a lipit fruntea de stei şi i-a scăpat necazul într-o rugăciune, de-a lungul cerului până jos, ca un cuvânt arzător?
    Voi credeţi, spuneţi, în minunea din Cana Galileii, în minunea leproşilor vindecaţi, în învierea fetei lui Iair, în gonirea duhurilor rele şi încuibarea lor în porci; voi credeţi, aşa aţi spus, în învierea lui Lazăr. Ei bine, minunile pe care voi nu le mai ştiţi face, le fac singuraticii de lângă toaca de lemn; luaţi aminte! Ceasul nu este departe când, risipiţi şi bolnavi de ura voastră ticăloasă, izgoniţi de voi şi neascultaţi de nimeni de la stăpânire, călugării învârtoşaţi în inimile lor şi în puterea harului pe care li-1 dau fecioria şi jertfa de sine, se vor strânge în sinea lor ca fierul şi ca onixul şi blestemul lor va cădea peste voi ca nişte săgeţi aruncate din arcul tăriei, dintre luceferi. Luaţi aminte. întoarceţi-vă smeriţi la obârşiile voastre sigure, sfinte şi sănătoase.
    O      săgeată pornise din văzduh într-o scăpărare de soare şi izbi în moalele capului, ca un cioc de barză, care căuta o broască în smârcuri, pe episcopul doborât.
1929
                            NOTE
   La Braşov a ieşit de subt tipar primul număr al unei foi, „Pe drumuri noi“, formatul identic al „Biletelor de Papagal" şi îngrijită de doi gazetari. Le dorim tinerilor confraţi voinţa de-a scoate foaia lor întodeauna. înmulţindu-se publicaţiile mici pe toate drumurile ţării, albine de fecundare pentru florile inteligenţei, este de crezut că rezultatele zadarnic aşteptate de la instituţiile şi organizaţiile care devoră Statului, Comunei şi Aşezămintelor, indiferente la munca şi meritul spontaneităţii,
 518
TUDOR ARGHEZI
capitaluri considerabile, subt firma culturii, vor fi atinse pe potecile şi pârtiile trase cu piciorul sângerat.
     „Biletele de Papagal" vor fi contribuit prin pilda lor şi prin efortul perseverent al unui plugar izolat, la ivirea deasă a foilor mici regionale, care au fixat nivelul intelectual al popoarelor din Occident, şi nouă, până anul trecut, ne-au lipsit cu desăvârşire.
     Tinerii intelectuali, din toate oraşele şi târgurile, care vor să se întovărăşească serios pentru scoaterea câte unei foi de dimensiunile „Biletelor de Papagal", găsesc la noi, pe un tarif de cost, tiparul şi hârtia primelor numere ale unui ziar, tri-miţându-ne manuscrisele pe răspunderea lor, cu condiţia să găsească în localitate un număr de aproximativ cinci sute de cititori. Şi cum o publicaţie este datoare să învingă greutăţile de apariţie şi să progreseze, grupul tinerilor ei colaboratori nu va avea decât de câştigat montând o tipografie mică ieftină şi lucrând personal cu dragoste la compunerea şi tiparul publicaţiei lor.
     „Biletele de Papagal" stau la îndemâna tuturor intenţiilor de această natură, cu sprijinul experienţei. Pentru răspunsuri, scrisorile vor fi însoţite de timbrul necesar.
1929
   A TREIA HOTĂRÂRE A SINODULUI
   Pentru a treia oară Sinodul revine asupra unei chestiuni de două ori dezlegată contradictoriu şi a treia oară redezlegată în sensul primei dăţi. Sinodul şi-a schimbat în ultima săptămână criteriul. De unde în ambele lui două şedinţe şi două hotărâri opuse, juca pe două calendare, de acum balanţa lui instabilă se dă după provincii. E de ajuns ca un episcop din
PUBLICISTICĂ
 519
Basarabia să obiecteze că basarabenii au fost nemulţumiţi, pentru ca Sinodul să se întrunească numaidecât în vederea unei soluţii pentru mulţumirea basarabenilor. Insă când vine un prelat din Ardeal să exprime turburarea eparhioţilor lui şi dorinţa lor de-a se sărbători Pastile ardeleneşte, Sinodul se întruneşte iarăşi ca să dea o rezoluţie ardelenească.
    Până azi n-au intervenit decât două provincii. Sinodul aşteaptă şi pe celelalte şi cu ajutorul lui, pentru nouă regiuni câte avem, vom dispune de nouă calendare şi de nouă Paşti. Aşa că este de ales.
    Hotărârile succesive ale Sfântului Sinod conţin o mare nevăzută energie culturală, ele slujind a ne cunoaşte mai de aproape. De pildă, un bucureştean cu nouă calendare, doritor să repete de câte nouă ori învierea şi să ciocnească, emoţionat, de câte nouă ori seriile de ouă roşii, poate să înceapă primul Paşte la 31 martie, continuând să-l sărbătorească, rând pe rând, călătorind prin toate provinciile, şi ridicând ultimul pahar de vin în Sighetul Marmaţiei, al căruia Paşte ar ajunge pe la Crăciun. Pe lângă că viaţa s-ar prezintă cu totul în roz şi impregnată de cel mai binefăcător optimism, dar penetra-bilitatea dintre populaţiile diverse ale aceleiaşi ţări s-ar obţine sărbătorind; stil sufletesc, pe care nici Siguranţa Generală a Statului, nici legea învăţământului a doctorului în medicină, ministru de Instrucţie Publică precedent, nu au putut să-I impuie minorităţilor sau nuanţelor din majoritate.
    Implicit, viaţa s-ar moraliza, după dorinţa, de pildă, a domnului profesor G. Adamescu, membru (rog să ni se ierte termenul) al comitetului de cenzura filmelor şi unul din apărătorii moralităţii naţionale. Se ştie că într-un film rulat de probă dinaintea comisiunii, în care este membru şi domnul Kiriţescu, când se iveşte scena unei sărutări, domnul Adamescu zice: „sărut lung“, domnia sa preferând sărutul scurt şi recomandând să fie lungă numai linsoarea politică. Se opreşte filmul, se taie sărutul din film, redus la o cincime.
520
TUDOR ARGHEZI
    Moralitatea în viaţă, pe urma omului cu nouă calendare şi a calendarului cu nouă Paşti s-ar căpăta prin aceea că în tot timpul unui an se va cânta „în mormânt vi-iaţă, fost-ai pus Hristoase şi s-au spăimântat oşti-i-rile îngereşti", şi poporul s-ar întoarce de la cântările Lumeşti la Pa-vu-ga-di-che-zo-ni-pa: pa-ni-zo-che-di-ga-vu-pa şi la gorgoane.
    Facem amendă onorabilă. Nu e adevărată afirmaţia noastră anterioară că Sinodul nu mai ştie, în definitiva lui descompunere sufletească şi decadenţă, să-şi poarte cel puţin autoritatea ca o momâie pe băţ, fixată-n ceapă şi pătrunjel pentru speriatul ciorilor. Nu. în aparentele lui contradicţii, noi, proştii, nu am văzut la timp gândul misterios al episcopilor şi arhiereilor, preocuparea lor politică secretă. Blânzi ca porumbii, însă subtili ca şerpii, ei au urmărit în sine un scop. Să-i felicităm, obedienţi şi smeriţi - şi să ni-i ţie Dumnezeu sănătoşi.
    Suntem la a treia hotărâre a Sinodului şi aşteptăm hotărârile următoare, câte una pe săptămână.
1929
     PREUMBLĂRI PRN JURUL CHESTIUNII Internatul Teologic
   Odată cu trecerea Internatului Teologic de la Ministerul Instrucţiei Publice la Patriarhie, a fost numit ca director al internatului domnul I. Matei, doctor în dreptul canonic, ardelean din judeţul Sibiu, fost deputat liberal, profesor la Academia Comercială din Cluj (se pare că nu a ţinut încă nici
o prelegere), membru în Consiliul Central Bisericesc. Un om
PUBLICISTICĂ
521
      de statură mijlocie, cu mustaţa şi barba proaspăt bărbierite todeauna, pantaloni charleston şi pantofi roşii, trecut de patruzeci de ani. Mutră de vulpe la pândă. Când a intrat în ^ postul de director, a eliminat şaizeci studenţi, care aveau slujbe, ca astfel studenţii rămaşi să se ocupe exclusiv de cultura şi educaţia spirituală.
          Educaţia spirituală încredinţată de către director spiri-
1     tualului preot I. Felea, doctor în Teologie de la Cernăuţi, tot
:     ardelean, de-o solemnă prostie integrală. Om lung, între două
      vârste, bărbierit proaspăt întodeauna, ca şi directorul fardat, ca să poată flirta cu sexul de toate condiţiile. Deşi preot,
;     pescuieşte fără antiriu, pe Calea Victoriei,
i        Sortit să facă educaţia spirituală a studenţilor, părintele a
\     ţinut două predici în doi ani, unice prin prostie. Toată acti-
j     vitatea lui se mărgineşte la binecuvântarea, pe care o dă la masă
|     şi rugăciune.
\        Domnul doctor I. Matei, directorul, farseur religios, vine
I     din când în când la biserică spre a suspecta pe studenţi, ca la
ţ     urmă să-i ameninţe cu darea afară din internat, şi spre a citi
L     Crezul din jeţul arhieresc. Activitatea lui la internat se reduce
;     la o singură cuvântare ţinută de două ori la patronul
      internatului (Sfântul Grigore Teologul), r        Apare cam la două luni în internat, şi atunci pentru a opri
[     citirea tuturor ziarelor, spunând: „Un viitor apostol în via
      Domnului, trebuie să se ocupe exclusiv de cetirea Bibliei'. Pentru aceasta: „Studenţii au voie, numai o singură dată pe săptămână, la teatru (seara) Afară de această singură seară, nu mai e permis nimănui să meargă la vreo conferinţă, spunând: „Bisericii noastre nu-i trebuiesc preoţi culţi, ci supuşi".
          Intendent al internatului e Andrei Vlad, tot ardelean <     (consătean cu directorul), plătit ca să nu facă nimic, fiind
!     ocupat toată ziua cu serviciul pe care îl are la atelierele C.F.R.
\     din Gara de Nord, şi târguielile din piaţă şi celelalte le fac
|     servitori, fără nici o pricepere în aceste chestiuni. Masa, deşi
522
TUDOR ARGHEZI
până anul trecut a fost cea mai bună, acum e mai proastă decât la orice cantină studenţească.
    Lista de bucate: duminică, luni, marţi, joi, sâmbătă: borş cu carne, pilaf cu o bucăţică de carne şi două mere. Seara: supă rusească, sau borş cu cartofi şi sos cu carne, toate de cea mai proastă calitate şi pregătite infect. Miercurea şi vinerea: ciorbă de fasole, ghiveci şi două mere. Seara: ciorbă de fasole sau cartofi şi mâncare de cartofi.
    Nu e permis nici unui student să obiecteze asupra mâncării: „Cui nu-i place, să plece! Ora mesei e fixă. După două minute se încuie uşa cu cheia, iar pe o fereastră imitată după a puşcăriilor se pertractează cu cel ce întârzie două minute şi i se dă drumul înăuntru sau este respins. După sprânceană.
    P.S. Educaţia spirituală de anul trecut s-a redus la eliminarea a treizeci de studenţi, care se păreau după un cazier făcut în timpul anului că n-au să fie viitori preoţi supuşi.
1929
              MECANICA LUI TÂNDALĂ
    Pentru că se născuse cu adevărate predispoziţii naturale, Tândală fusese dat la un ceasornicar, şcoala de inginerie fiind prea depărtată de mijloacele familiei, şi aritmetica de mintea năzdrăvană a noului ucenic. El nu putuse niciodată să adune
2 cu 3, fără să iasă 4 sau 7, şi nu înţelesese, cu toate sforţările lui intelectuale, de ce iese altora 5. Insă îi plăcea cum se învârteşte manivela râjniţei de cafea, cum fuge trenul, şi pierdea ore şi zile întregi admirând la potcovărie cum se încalţă caii cu papuci de fier.
    Dacă n-ar fi văzut că potcovarul taie din vergea o bucată, că o bagă-n foc, unde se dospeşte şi de unde o scoate roşie şi
PUBLICISTICĂ
523
fierbinte cu cleştele, pe nicovală, el ar fi fost încredinţat că potcoavele cresc într-un pom din străinătate, atât se asemănau unele cu altele. Socotind că toată lumea credea ca el, Tândală îşi făcuse şi un proverb, cu care da peste nas oamenilor ce i se păreau mai proşti ca el: „Dumneata eşti din aceia care cred că potcoavele cresc în gutui", zicea Tândală, lipsit de sentimentul milei în ironie.
    Jarul potcovăriei era însufleţit de burduful foalelor de piele, cu botul vârât în cărbuni: un ucenic potcovar şchiopăta dându-i aer, cu piciorul vârât în veriga unui căpătâi de lanţ. Va să zică, dacă n-ar fi sufloiul, n-ar putea să fie nici potco-vărie, îşi zicea tânărul viitor mecanic, scoţând din şura fierarului un principiu şi o generalitate.
    Ca să ajungă într-o zi inginer, el ar fi început-o cu potco-văria, dacă, apropiindu-se prea mult de vrăjile strălucite, portocalii, ale vetrei, în care se cocea fierul şi jucau luminile de cicoare ale vâlvătaiei dinlăuntru, nu i s-ar fi întâmplat într-o zi accidentul că i-a luat părul foc, topindu-se numaidecât. Câteva stele s-au ridicat din jăratec şi i-au trosnit în păr şi i l-au ars. Atunci, el a emis un nou proverb, zicând: „A nu te apropia de foc, dacă focul arde".
    Cu asemenea principii şi vederi sintetice, un predecesor al lui Tândală, aplicat din născare la alte fenomene şi discipline, de ordin mai ales speculativ, ajunsese profesor universitar. De ce n-ar fi râvnit, cu bun-simţ, Tândală, să parvie şi el treptat la o situaţie de inginer şi, cine ştie, poate chiar la o şcoală politehnică. Căci ştofa, cum se zice, era bună; darul de-a căuta lucrurile printre zăbrele, Tândală îl avea. El zicea „de ce?" şi cine zice mereu „de ce?" se găseşte pe calea bună. „De ce e cerul rotund şi de ce pâlnia are gaură?" „De ce se deschide şi se închide umbrela?" „De ce au şoarecii bot, şi ouăle sunt fără cioc?" Această întorsătură analitică a inteligenţei e generatoare de acte.
524
TUDOR ARGHEZI
    Temându-se de mecanica fierbinte, Tândală şi-a început cariera cu mecanica rece, şi dacă n-ar fi existat accidentul din potcovărie, el nu s-ar fi făcut ceasornicar. Intrând în atelierul de ceasornicărie, rămase încremenit de muzica stranie a păreţilor şi dulapurilor cu geam, pline cu ceasuri, pendule şi orologii. Cum se întâmplase să fie pe la orele unsprezece, atunci când fiecare ornic cu bătaie bate de câte unsprezece ori, şi cum bate fiecare pe rând, Tândală s-a simţit intrând cu urechile într-un stup de viespi sau într-o ladă cu lăcuste. Abia isprăvea de sunat cântecul adormitor şi adânc al unei pendule cu glasul imitat după clopotele tărăgănate lin şi liniştitor ale unei vechi catedrale engleze, că se ivea vocea de spălătoreasă iritată a unui deşteptător, în desfăşurarea căruia intra să bată o toacă de lemn. Apoi se deşira un lanţ cu ghiulea şi se auzea, ivit în orchestra tictacurilor înmiite cu ecourile lor, apelul băltăreţ al pasării cucu. Ba, la o fereastră cât un degetar, dată brusc de păreţi, se arăta şi cucul, salutând şi reintrând în tăcere. „O ceasornicărie face zgomot mult", conchise tânărul Tândală.
    Dar ceasornicarul avea o mulţime de alte obiecte fără tictac, dar tot atât de curioase, printre care ochelari de nas şi ochelari de urechi, unii ciupind, ca să steie, pielea zgârciului dintre sprâncene, şi ceilalţi încolăciţi către ceafă. Tândală a încercat o păreche, dorind să vadă pe mama lui, care murise pe când era mic, şi se afla acum în Rai. Dezamăgit, el puse ochelarii la loc. Pe dinaintea ochilor, care-1 usturau, trecuse o albiciune mare, de la stânga la dreapta, ca un cearşaf în zbor, şi el înţelese că ochelarii nu folosesc la nimic şi că, în orice caz, ei se poartă în buzunar. Barometrul era înfăţişat ca o ţeavă de sticlă cu mercur, care se umflă şi se dezumflă în teaca lui, sporind în sus şi descrescând în jos, de-a lungul unui metru cu linii. Când i s-a spus la ce slujeşte, Tândală a rămas incredul. Ce-au a face lucruri de-afară cu vergeaua din casă şi de unde
o să ştie asta ce se va întâmpla peste două zile? Tândală crezuse
PUBLICISTICĂ
525
că barometrul e o unealtă de prins hoţii, ca şi termometrul, care nu se pune zadarnic la fereastră, pe dinafară.
    I    se dete lui Tândală un şorţ cu piepţi şi un loc la o masă cu o menghină mică şi cu scule nichelate, care îi plăcură. El întorcea menghina înainte şi de-a-ndaratelea şi râdea cum i se deschide gura şi i se închide la loc, fără să capete nimic. Insă cleştele frumos, cu care se juca stând pe scaun, l-a ciupit odată atât de tare, de buricul unui deget, încât Tândală a răcnit, fără să-i scape degetul din cleşte şi, neputând să vorbească, sări de pe scaun, ocoli urlând atelierul şi fu prins la uşă şi cotorosit de diavolul ce-i sta atârnat de labă. îi secase pântecul de vlagă, şi degetul i se înnegrise. Mecanica rece nu era scutită de primejdii.
    Tândală nu pricepea de ce se uitau lucrătorii la ceasornic. După ce se uitau de mai multe ori, se sculau de la lucru, îşi scoteau halatele, se spălau pe mâini la un robinet, şi plecau la masă. Ei nu mâncau când li se făcea foame, ci după ce se uitau la ceasornic, şi Tândală era curios să ştie la ce slujeşte ceasornicul în existenţă. El întrebă pe ceasornicar ce se citeşte acolo, arătând cadranul. „Cum nu ştii?! răspunse mirat patronul. Atunci de ce te-a dat la ceasornicărie?" Patronul căuta să-i explice că ziua cu noaptea se împart în douăzeci şi patru de ceasuri, însemnate pe cadran, şi că ceasurile trec, unul după altul, de-a lungul zilei şi nopţii; ceea ce mira neînchipuit de puternic pe Tândală. Ceasornicarul pomeni numele timpului. Tândală nu pricepu nimic. Blajin şi părintesc, patronul începu să-i spuie că pământul se învârteşte şi că limbile ceasornicului se învârtesc după învârtirea lui. Auzind că pâmântul se învârteşte, Tândală fu apucat de un hohot de râs, care a durat o lună şi jumătate. Neputându-se stăpâni, ceasornicarul îl apucă de o ureche, pe care i-o întoarse, îi dete pachetul cu boarfe, îi deschise uşa şi-l îmbrânci afară. Tot timpul Tândală râse, nesimţitor la insultă, indiferent la durere.
526
TUDOR ARGHEZI
     El rămase cu noţiunea că în toate lucrurile se întâlnesc numai numere 2 şi 3, 4 şi 7, şi că, dacă merge tot aşa, el se lasă de mecanică şi se apucă de ceva fără cifre: rămâne de căutat. Inginer el tot se va face, pentru că-i place ingineria. Trecându-i însă râsul, el s-a întrebat de ce a râs aşa de tare o lună şi jumătate. Norocul lui că uitase. Fiind foarte deştept, însă lipsit de memorie, nu-şi mai amintea de învârtirea pământului, într-altfel, el ar râde şi azi, după ce a parvenit să fie inginer. Căci Tândală şi-a văzut visul cu ochii: inginer cu angajament la stat.
1929
         ALO! CENTRALA: CINE-I ACOLO?
   Guvernele, care pregătesc în opoziţie capacităţi variate pentru ministere şi instituţii, s-au gândit la toate locurile ce trebuiesc reocupate, de la prezidenţie până la gardist, dar au neglijat întodeauna o specialitate, marcată pe şepci şi imprimate cu acel P.T.T., corespunzător în poştă cu C.F.R., R.M.S., S.M.R., şi alte trinităţi cu iniţiale. Se pare că oricine este bun financiar şi bun român, însă că nimeni nu vrea să fie bun poştaş. E adevărat că lucrul cere bătaie de cap şi că odată intrat în poştă, un om politic nu se mai poate învârti decât în distribuţia scrisorilor şi expediţia de telegrame.
   Toate binefacerile guvernului actual, scumpirea traiului, sporul impozitelor etc., s-au grupat în jurul preocupărilor de a ieftini viaţa cu orice preţ, ştiut fiind că viaţa se ieftineşte, după economia politică cea mai precisă, cu atât mai mult cu cât mărfurile se scumpesc. Cum se produce acest fenomen, nu pricepe integral orice naiv, abia dacă îţi dai seama, pe baza criteriilor medicale, că se poate. E inutil să intri într-un comentariu de
PUBLICISTICĂ
527
fond unde, fără specializarea în finanţe şi în ştiinţele economice şi sociale, ai putea să rămâi confuz şi să simţi că te prosteşti. Guvernul a neglijat numai poşta, telefonul şi telegraful.
    Ca să deschidă perspective politice adepţilor, poşta ar trebui numaidecât să devie obiectul unui subsecretariat de stat şi al unui portofoliu. Atunci s-ar găsi probabil, fie o forţă economică, fie un general sau un arhiereu, care ar primi să facă să ajungă abonamentele şi scrisorile la timp şi să funcţioneze telegraful şi telefonul.
    Am voit să dau de la Craiova o telegramă la Bucureşti şi am fost întrebat: „Doriţi să meargă telegrama cu trenul sau cu căruţa?" „Parcă aş prefera, am răspuns, să meargă pe sârmă. Nu glumesc, domnişoară, dar mi se pare că sârma, după spusele fostului meu profesor de fizică, este bună conducătoare de telegraf." „E cu neputinţă, mi-a răspuns domnişoara de la poşta din Craiova: sârmele s-au rupt, în urma valului de zăpadă şi îngheţ, de care suferă toată Europa. Să vă trimit telegrama cu trenul..." „Mulţumesc, domnişoară, am răspuns, mai bine o duc eu, cu mine." „Perfect! a răspuns domnişoara; dacă fiecare expeditor de telegrame ar face ca dumneavoastră, nu am mai fi atât de aglomerate de lucrări şi ne-am putea vedea de treabă în biurouri: avem de numărat conţinutul poşetelor noastre şi publicul ne turbură neîncetat la toate ghişeele." „Dar, îndrăznii să insinuez atunci, parcă există şi o telegrafie fără fir; ştiţi, domnişoară, un aparat mic-mititel, care permite să telegrafiezi ieftin până în Australia."
    Domnişoara începe să râdă cu poftă. „Fugi, domnule, de-aci: s-ar putea aşa ceva? Telegrafia fără fir? Este ca şi cum aţi zice trăsură fără drum. Pe unde ar merge telegrama, dacă nu o laşi să se ducă pe ceva?" ,Aveţi dreptate, domnişoară, m-am înşelat. Ştiţi ce? Nu mai dau telegrama. Lasă, să mă dea afară din slujba mea, dacă nu voi putea să ajung luni în Bucureşti."
    Abonaţii din ţară ai „Biletelor de Papagal", primesc foaia regulat. Probabil că trenul este de vină. în capitală încep
 528
TUDOR ARGHEZI
dificultăţile, îndată ce-ţi vine bizara idee să trimiţi o scrisoare sau o gazetă cu poşta, în loc să-ţi duci corespondenţa personal. Din Calea Victoriei în strada Fântânii, o cartă poştală ajunge negreşit în şapte, opt zile, dar se întâmplă să nu mai ajungă niciodată. Reclamaţiile la poştă sunt destul de controversate. „Nu se poate, domnule! răspunde enervat şeful expediţiei, care mai are şi sarcina de-a interpreta, ca un magistrat, capitolele tarifului. în orice caz, reclamaţia e primită cu oarecare dezgust. Să plăteşti numai douăzeci şi cinci de bani de foaie şi să mai ai şi pretenţia să ajungă foaia la timp, este ceva care numai în capul unui cetăţean cu totul privat, adică de tot inexperimentat şi oarecum imbecil, poate să intre. Mai există ceva atât de ieftin: douăzeci şi cinci de bani? Singură instituţia poştei face această caritate, într-un timp când taxa timbrului de petiţie s-a făcut zece lei.
    Guvernul ar putea să găsească aci un nou capitol de ieftinire a traiului, taxând ziarele cu un pol bucata şi scrisorile cu optzeci de lei. Atunci poate că se vor ivi şi oameni politici neplasaţi, pe care să-i tenteze însăşi distribuţia scrisorilor şi ziarelor prin oraş, locul de factor poştal devenind, prin importanţa taxelor de distribuţie, aproape egal cu acela de secretar general.
    Telefonul! Centrala: regulat numărul greşit. Este la centrala telefoanelor o secţie umoristică literară, care dă comunicaţiilor telefonice nimereli şi „poante" ca în MarkTwain şi construieşte abonaţilor întâlniri epigramatice. Comedia telefonică face că se dă acelaşi număr în acelaşi timp la câte patru, cinci persoane care îşi aşteaptă rândul ca la bodegă, asistând la convorbirile succesive şi, permanent, taie o convorbire abia începută. Două persoane politicoase vorbesc interese şi, scurt, convorbirea dispare, lăsând impresia fiecărui abonat că celălalt a închis aparatul, ca un mitocan.
    Şi aci guvernul poate introduce o reformă salutară, care, pe lângă normalizarea telefonului, ar ieftini şi traiul, înlocuind
PUBLICISTICĂ
 529
rând pe rând preţul abonamentelor, de la cinci mii la cincizeci de mii, de la şapte mii la şaptezeci de mii şi aşa mai departe. Căci, de fapt, telefonul e lux. Până ce un loc în tramvai nu va fî mai scump ca un loc la teatru şi până ce chiria telefonului nu va întrece de două ori chiria casei, nu este de aşteptat o ieftinire adevărată.
1929
                         O MORALĂ
    Sunt în prezenţă două filosofii, două puncte de vedere, două feluri de viaţă: a trăi dintr-o muncă şi în măsura normalului produs al acestei munci — şi a face avere politică de expedient. Cea dintâia e rezultatul unei culturi şi al unui stil sufletesc adecuat. Ea nu nedreptăţeşte şi nu fură. Bucata de pâine, pe care muncitorul, manual şi intelectual, o duce la gură, nu trebuie ştearsă de nici o picătură de sânge şi gustul ei nu poartă aroma lacrimilor vărsate în singurătate, în suferinţă şi întuneric. Sărăcia de bunăvoie, adică înlăturarea foamei de avere ca scop al existenţei şi al eforturilor, deviate de la cel mai bun randament al individului nostru, născut cu câteva însuşiri dezinteresate, face parte începătoare din toată disciplina omului social. Toate credinţele, legate de minte, de ceruri şi de pământ revendică harul acestei sărăcii, care nu ştirbeşte sărăcia nimănuia şi nu apasă pe nimeni, dat fiind că orice avere se adună din micşorarea capacităţii de viaţă a unui vecin şi a unui concurent.
    Singur avarul adună o avere din propria lui nedreptăţire, însă averea lui nu poate niciodată să sporească altă suferinţă decât pe a lui, ca şi averea economiei. Cel ce-şi cumpără un bou în loc să-l bea, îşi sporeşte averea cu un bou şi mijloacele
 530
TUDOR ARGHEZI
lui de a munci un petic de pământ mai bine. însă cu o sută de boi plugarul devine bogat şi avuţia lui sporeşte rău; e nevoie atunci de o constrângere care să rectifice fie raportul, fie norocul, pentru ca avuţia să nu treacă niciodată de un nivel, sustrăgând pe ins de la beneficiile sufleteşti ale moralei de sărăcie.
    Cuvântului sărăcie trebuie să i se dea nu înţelesul de mizerie inadmisibilă pentru nimeni, ci sensul de îndestulare măsurată. Immanuel Kant n-a ieşit niciodată din târgul Konigsberg, în care s-a născut. Nevoile mari sufleteşti de-a se duce pe Coasta de Azur şi Chamonix nu l-au muncit. Trebuinţa a douăzeci de costume nu a ştiut să o aibă. Kant a trăit ca un sătean inteligent şi învăţat, şi a fost mulţumit. Fructul curat al moralei sărăciei este, într-adevăr, mulţumirea şi el e un satelit frumos al soarelui şi al luminii. De la abecedar până la Biblie, de la şcoala cătunului până la universitate, de la cântăreţul cu scripca până la Beethowen, de la Iisus până la Napoleon - toate activităţile propun această unică reţetă sufletească invariabilă, care e regula de viaţă a călugărului primitiv şi a încremenitului în contemplare de pe Indus, sărăcia de bunăvoie.
    Organizatorii ţării româneşti şi ai vieţii poporului nostru n-au avut altă moralitate, decât aceea dată de o sărăcie consimţită, şi poporului nostru de ţărani i s-a adus această formulă. Echilibrul nostru pentru mulţumirea individuală şi pentru garantarea muncii se poate obţine dintr-o sărăcie individuală şi o avuţie colectivă, stat bogat cu cetăţeni săraci.
    Inegalitatea averilor duce la o mai mare inegalitate şi trece în absurd. O avuţie individuală, dublată de o pasiune a acestui lucru inf erior, nu mai are sfârşit, omul se depărtează de rostul lui şi momentul luminii, care e momentul vieţii — insul trăieşte o singură viaţă conştientă - e ocupat de o frământare care strică şi fericirea omului avut şi tihna celor dimprejurul lui. Caritatea, care a fost o datorie simţită a timpului trecut, a
PUBLICISTICĂ
531
corectat continuu excesul de avere al unora şi excesul de sărăcie al altora, prin opere de asistenţă reală. Spitalele şi bisericile înaintaşilor noştri au fost rezultatele sentimentului delicat de remuşcare şi pudoare al oamenilor prea avuţi, în mijlocul mizeriei obşteşti şi al robiei cetăţeneşti. în America, aventurierii comerţului şi ai industriei sau pur şi simplu bandiţii au înfiinţat subt povara unei morale ineluctabilă şi subt influenţa predicii creştine instituţia curioasă a fondurilor anonime, alimentate de ofrandele necunoscute, importante şi frecvente, ale oamenilor care s-au înavuţit dintr-o lovitură. De altfel, miliardarii americani, proveniţi dintr-un popor de sărăcie confortabilă, au creat pentru sărăcia Europei instituţii de cercetări, laboratoare şi biblioteci, pe care europenii bogaţi au uitat să le zidească dumnezeului necunoscut.
    Fiscul e o instituţie civilă. El ar fi chemat să stabilească egalităţile necontenit călcate şi dispreţuite, printr-o impunere progresivă, de reparaţii morale şi înavuţiri treptate ale statului sărac. Fiscul nu şi-a studiat însă aparatul şi materialul şi în loc de instrument de echilibru devine un obstacol de viaţă şi o unealtă de tortură. Un magistrat, prieten al nostru, aţâţat de cinstita declaraţie a domnului Tancred Constantinescu, că „câştigă şase milioane de lei la lumina zilei“, a făcut câteva cercetări discrete, confruntând munca şi produsul ei cu declaraţiile la fisc. Pe lista lui se găsesc câteva nume şi cifre extrem de neaşteptat expresive. Cetăţeni subt alte raporturi onorabili trăiesc pe un picior de milioane şi zeci de milioane, fără industrie, fără profesiune productivă, în vreme ce medici tineri, profesori tineri, magistraţi tineri, ingineri tineri, advocaţi tineri şi inventatori mor aproape de foame.
    Aparent, guvernele şi oamenii noştri politici par pătrunşi de marea nevoie socială a poporului nostru de moralitate şi dreptate, fără care, într-adevăr, sănătatea nu ni se mai poate
 532                       TUDOR   ARGHEZI
restaura şi neamul românesc poate cădea, pradă uşoară, înfricoşată, în mâinile primului vecin agresiv care ştie ce vrea. Este evident că biserica nu-şi face datoria, nici o fracţiune din datorie. Fără să exagerăm şi să calomniem, începând cu sanctitatea sa patriarhul, care pustieşte în jurul sanctităţii sale toate veniturile, reducând organizaţiile sociale creştineşti, mănăstirile, instituţiile cu caracter bisericesc în izvoare silite până la fantastic să sângere aur - aşa de necunoscut de crâncen, încât a înspăimântat pe preoţi şi pe călugări - începând, deci, cu sanctitatea sa, clerul, întâi cel superior, foarte înavuţit pămân-teşte, şi apoi cel inferior, cu mult mai împovărat, nu mai poate să predice abstinenţa, regula de viaţă, cumpătarea. E fapt indiscutabil şi nimeni nu va fi în stare să ia o apărare: veţi vedea că nici un ziar, orice interese ar reprezintă, nu va fi împuternicit de o convingere să se exprime într-altfel asupra, de pildă, a p.s. mitropolit primat şi patriarh, chiar dacă în specie ar dori să apere un înalt regent.
    Rămâne pentru desluşirea sănătăţii noastre morale, calea presei. Să ne ajute guvernul, prin cele două ministere, al Justiţiei şi al Finanţelor, să facem cercetările „la lumina zilei“, să stabilim un repertoriu al averilor, măcar al acelora care fac obiectul unui act public şi al unei înregistrări şi, în juxtapunere cu el, repertoriul declaraţiilor şi al impozitelor fiscale. Să se ia măsuri ca actele de afaceri şi de tranzacţii, de proprietăţi, să devie într-adevăr publice şi să nu se refuze compulsarea lor, subt cuvânt că sunt, unele, confidenţiale.
    Noi credem că din această operaţie, a examenului public al realităţilor, moralitatea noastră va putea să câştige şi sănătatea să înceapă. E de fapt un control de averi şi el e uşor de făcut cu voia autorităţilor, care cele dintâi au nevoie să vadă clar în problemă. Datele există, însă sunt închise: nu trebuie făcută decât apropierea lor, fără comentariu. Unele date au o
PUBLICISTICĂ
533
elocvenţă neînchipuită. Este de ajuns să luăm fiecare proprietate în parte şi să o supunem unei cântăriri. Este moştenită au ba. Este de zestre au ba. Este cumpărată? în acest caz, cine este cumpărătorul. Ce meserie avea cumpărătorul. A cumpărat-o cu bani împrumutaţi? De unde? Orice capital comportă o explicaţie, are un istoric, iese de undeva: de unde?
    Această cercetare ne vom căzni să o întreprindem. Patru pagini mici ale „Biletelor de Papagal" sunt destul de încăpătoare, ca să publice rezultatele, câte vor putea să fie obţinute, ale acestei anchete. Cine, dintre cititori, va putea să ne ajute cu date sigure şi verificabile, va sluji pe aproapele lui. „Lumina zilei" a fostului ministru, domnul Tancred Constantinescu, trebuie inaugurată şi suportată liniştit, pentru că această lumină e a marelui întuneric.
1929
             GEAMANTANE GRATIS
   Un călător se urcă într-un vagon de clasa întâi, urmat de o caravană de hamali, cu câte două geamantane mari fiecare. Plutonul hamalilor se opreşte, ca să vadă domnul întâi vagonul. Primul compartiment e ticsit: trei persoane pe dreapta, trei persoane pe stânga şi un al patrulea, un prieten, care a ridicat bariera dintre două locuri stă cu ea în spate, ca într-o cameră de consultaţii. Rezemătoarea braţului, articulată ca un braţ, are ceva de cabinet de proteză.
   Al doilea compartiment e gol, însă pe fiecare loc aşteaptă un obiect, titularii. O păreche de mănuşi de piele, un geamantan uşor, o umbrelă în diagonală, un pardesiu... Al treilea compartiment e ocupat de doi călători, răspândiţi pe canapele, în obiectele uzuale din compartimentul precedent.
534
TUDOR ARGHEZI
    —     Mă rog, se găseşte un loc liber la dumneavoastră? întreabă domnul.
    Un călător tace, ca şi cum nu aude despre ce este vorba. El deschide, preocupat, un ziar. Celălalt, necutezând să-şi ia răspunderea întreagă, răspunde evaziv: „Cred că nu“. Cei doi călători nu se cunosc dar se prezintă unul altuia deodată, înjghebând o alianţă împotriva noilor sosiţi. Ei se înţeleseseră din ochi să rămâie singuri şi să doarmă, fiecare pe canapeaua lui, până la destinaţie. Noul călător dă semnal hamalilor şi plasează optsprezece geamantane în etajul de sârmă al plafonului, fără să mai întrebe nimic şi le distribuie prin toate compartimentele, nesimţitor la strigătele: ocupat.
    Cei doi călători dintr-al treilea compartiment s-au supărat. Şoapta lor confidenţială şi degetele lor care indică geamantanele invaziei, spun că între oameni politicoşi nu se procedează aşa; că în clasa întâi nu e elegant să călătoreşti cu o căruţă de bagaje etc.
    -     Nu e nimic! îşi zise lui — şi, însă cu voce tare, noul venit. El prezintă dimensiunile unui elefant. O să vedem noi dacă este ocupat. M-a mâncat nasul azi-dimineaţă şi când mă mănâncă nasul nu e bine! zise el cu accent provocator, uitându-se către cei doi călători şi aşezându-se ca o ladă grea pe strapon-tinul din coridor.
    —     Sunt de părere să-l poftim înăuntru, zise unul din compartiment. S-a fixat în uşă ca să ne spioneze şi mi se pare că-1 cunosc. L-am mai văzut în tren: e un scandalagiu.
    —     Să poftească! răspunse tovarăşul, un pipernicit cu gâtul vânos şi cu nodul gâtlejului aparent pe deasupra colţurilor gulerului, răsfrânte. Mişcându-se ca un organ de găină, nodul gâtului, părea că se pregătea necontenit să ouă.
    - Mi se pare că sunteţi rudă cu profesorul Ix, zise slabul.
    -     Sunt chiar profesorul Ix. în toată ţara un singur profesor poartă numele acesta: însă numele meu se scrie cu doi ix.
PUBLICISTICĂ
535
    —  Şi se citeşte? ...
    —      Se citeşte Ix, cu o intonare asupra celui de-al doilea ix. Se aude ixul însă ca urmat de un al doilea ix în transparenţă, care mai mult se vede decât se pronunţă. Ca în rostirea etimologică. .. Un ix nazal...
    —      Să mă iertaţi, sunt inginer-chimist şi nu sesizez. Cei doi ix, numele dumneavoastră s-ar citi Ixăx, şi impresionează urechea, ca o foarfecă ce taie greu.
    —      Să vă demonstrez. în cuvântul ploaie, se aude o şi se aude a,, fără ca sunetul ce rezultă din pronunţarea diftongului să fie nici o nici a?
    —      Evident că da. întocmai ca la înmulţirea a două cantităţi, în cifrele cărora nici nu se găseşte operaţia reală, adiţiunea repetată, ascunsă în multiplicare. Pitagora a fost un mare matematician!
    —      Nu tăgăduim, zice profesorul cu o oareşicare îndoială. Şi adaugă numaidecât: în orice caz, nici Arhimede nu e de lepădat. Ce credeţi despre Arhimede? a inventat el burghiul transportor şi nu altul?
    —      Cât priveşte pe Pascal, e incontestabil că el a inventat tărăboanţa, la cincisprezece ani, acest geniu se pieptăna cu pieptenele des al doamnei Pascal, mama lui, şi găsea chiar firele albe ale maturităţii.
    —      Nu mi-am dat seama niciodată dacă ieşind, după cum ştiţi, din baie, unde a simţit că i se uşurează picioarele, şi alergând pe străzile Atenei, era gol Arhimede sau acoperit cu cearşaf...
    Domnul din coridor a scrâşnit de câteva ori din dinţi. Acum a scuipat ostentativ, şi-a tras pălăria pe ceafă şi a înjurat. Ca să se distreze puţin, a scos din buzunarul subsuorii un pachet aproape cubic, de bancnote de câte o mie de lei, şi le numără, punându-şi degetul de la gură pe colţul hârtiilor de bancă şi înapoi.
536
TUDOR ARGHEZI
    -     Dacă nu sunt prea curios, întreabă în compartiment inginerul pe profesorul de literatură, ce carte aveţi acolo?
    - Nimic: ceva de Jean-Jacques Rousseau.
    Călătorul din coridor, izbit de Jean-Jacques, care-a sunat în urechile lui ca mac-mac, se scoală brusc şi, fără să bage de seamă, s-a sculat şi strapontinul. Când se aşază din nou, ajunge jos, direct pe linoleum.
    - Vă place Rousseau? întreabă inginerul.
    -     Scrie curăţel. Aş avea multe reproşuri să-i fac, de pildă, în Nouvelle Hdoise...
    Călătorul din coridor s-a ridicat de pe jos.
    - Nu m-a mâncat nasul degeaba! zise el.
    El intră în compartiment şi se aşază pe un loc, pe o pălărie tare.
    - Mi-aţi turtit pălăria!...
    -     Nu e nimic, răspunde călătorul. Voi îmi turtiţi nervii de o jumătate de ceas. Drepţi! comandă omul de pe coridor... am zis „drepţi!" răcneşte el din răsputeri. Nu mă auzi c-am zis drepţi? întreabă călătorul, fixând pe călătorul cu beregata mare.
    Ambii călători se aşază drepţi, în picioare, dinaintea fotoliilor respective.
    - Capul la dreapta! comandă călătorul.
    Ambiţios, pasagerul cu beregata ar voi să se agite şi să se revolte. Ajunge o căutătură a comandantului şi el întoarce capul milităreşte.
    - Bine! zise comandantul.
    -     Stânga-n pre! Jur! zise pasagerul, şi cei doi pasageri se supuseră, ca doi copii. Comandantul trase perdelele. Acum: înainte, marş!
    Nu era loc şi pasagerii observară respectuos, zicând şi „să trăiţi!" că ar putea să fie mai bine executată, această ultimă figură, pe coridor.
PUBLICISTICĂ
537
    —    Omul brav nu fuge de pericol, zise comandantul. Dorinţa mea este să ieşiţi pe geam.
    Cei doi pasageri surâseră, cu sensul că au înţeles gluma şi că, în definitiv, ei nu dispreţuiesc farsa americană, care ar fi un gen literar, încă străin mentalităţii europene. Surâsul lor lipicios măgulea, însă inutil, pe pasagerul care pusese stăpânire pe psihologia lor de bărbaţi independenţi.
    — înainte, marş! răcni pasagerul.
    —    Sunt căsătorit şi tată de copii, zise inginerul chimist cu o privire rugătoare.
    — M-am logodit abia de câteva zile, miorlăi profesorul Ix.
    —    Laşilor! zise pasagerul. Aţi auzit de Deznodământul Fatal? Eu sunt Deznodământul Fatal!
    Pasagerii pricepură imediat că el este Deznodământul Fatal şi singura lor durere era că a căzut în tren, într-o clipă fericită, când fuseseră amândoi avansaţi. Pasagerul apucă de guler pe chimist şi-l aruncă în Prahova, de unde, probabil, mai târziu a ieşit înotând. Profesorul se văzu călare pe o cracă de vişin. Pasagerul trase toate perdelele, încuiă uşa şi dormi până la destinaţie, ca un buştean.
    în gara finală, proaspăt şi vesel, el coborî din tren cu douăzeci şi patru de geamantane.
    —    Până la cincizeci mai îmi trebuiesc douăzeci şi şase, zise el mulţumit...
1929
                   PACTUL MIJLOCIU
    O greşeală perpetuă face ca diversitatea infinită a oamenilor să fie guvernată de principii încremenite şi imobile. în mijlocul unei omeniri în fierbere şi agitaţie, stă înfipt marele
538
TUDOR ARGHEZI
termometru al legilor şi preceptelor, cu care se măsoară temperatura şi nivelul, poruncite invariabile şi fixe. După cum inelul se poartă pe a treia falangă şi catena stă strânsă pe fluierul piciorului, jos. Este interzis să varieze metalul, care se şi supune, dar interdicţia priveşte şi degetul îmbrăţişat cu aurul rece al alianţei: inelul trebuie să circule şi lanţul să fie slobod a se deplasa de-a lungul trupului până la grumaz.
    Inelele se fabrică totuşi pe măsură, şi orişicine îşi găseşte într-un moment anumit bijuteria potrivită. Principiile se toarnă o singură dată şi definitiv, şi toată lumea este obligată să le poarte, şi cu atât mai pe faţă şi mai ostentativ cu cât sunt mai incomode. Dar la principii şi directive grele se găseşte leacul ipocriziei, omul fiind din firea lui mincinos şi subtil. Epoca eroică, de rezistenţă la comandamente, face loc util epocii de aclimatizare, şi după ce şi-a vărsat sângele ca să apere o idee sau să o atace, şi detractorii şi fanaticii ei, micşorându-şi, unii agresivitatea şi alţii tendinţele dictatoriale, fraternizează la jumătatea drumului dintre principiile diametral opuse, găsind „calea de mijloc".
    Inventatorul căii de mijloc a fost un măgar genial. Calea de mijloc trebuia să devie un principiu de mare burghezie şi un fel de nou principiu : tranzacţia. De ce să ne certăm? Nu e mai bine să trăim liniştiţi? Să ne disciplinăm. Eu las jumătate din visul meu, şi dumneata laşi o jumătate din visul dumitale: între două jumătăţi de idealuri se găseşte echilibrul just al cobiliţii precupeţului: vindem din două coşuri. Brânza de oaie face armonie cu portocalele de Iaffa. Aci ştiinţa şi progresele ei, şi dincolo câteva kilograme de lisus Hristos -toate la un preţ. Cine mai doreşte?
    Păzeşte-ne, Doamne, de omul cuminte şi de bărbatul documentat şi chibzuit. Nici nu se poate un scelerat mai oportunist.
    Pe de altă parte, fiecare cu rezonanţa lui şi cu materialele lui. Decât să diminuăm oamenii, n-ar fi mai onest să
PUBLICISTICĂ
 539
diminuăm principiile şi să lăsăm oamenii mai proşti dar mai întregi? înainte de toate noi nu cunoaştem oamenii, şi pe aceştia trebuie să-i cunoaştem. Cerem tibişirului să încălzească şi apei să scoată fum? Cum putem cere omului, odată pentru todeauna, nu să fie frumos, inteligent sau talentat, dar ceva mai greu, să fie cinstit, să fie drept şi să-şi asimileze un sentiment al datoriei? Fiece om reprezintă un material deosebit, pe care noi îl falsificăm cu concursul lui, constrâns să spuie minciuni morale şi să ia ridiculul în serios, ca să poată trăi între noi. Câte crime se săvârşesc în fiece secundă fără să ştim, şi de câte ori pe zi nu e vinovat de toate ticăloşiile sufleteşti un om silit să-şi canalizeze purulenţele în strictul lui interior, înapoia unei faţade de icoane şi de marmură şlefuită?
    în sinceritatea durităţii sau plasticităţii lui, materialul individual este capabil de forme şi expresii, pe care le combat continuu principiile, legile, sintaxa vieţii sociale şi academia simţurilor burghezeşti. Nu! nu plânge: stă bine. Nu răcni: e nedelicat. Nu scoate cuţitul: e criminal. Haide, surâzi puţin: e elegant. Apleacă-te din spinare: e semn de bună-creştere şi de consimţire la bunul universal. Lasă-te jos de tot, şi sărută pământul de unde începe proprietatea privată şi numărul din poartă: e semnătura ta pe pact.
1929
                          C. STERE
   Am cunoscut la un bâlci din streinătate un personaj, care nu ştiu dacă figura Statul sau Municipalitatea, învăţământul, Politica, Medicina sau Academia, dar care fusese expus acolo de o autoritate; căci personajul era gratuit. Construit din piele de încălţăminte groasă, el sta ca un nerod, în mijlocul
$40
TUDOR ARGHEZI
căluşeilor, panorămilor şi toboganelor, pe un scaun cu spate, şi toată lumea care trecea pe lângă el îi cârpea câte o palmă. Personajul conţinea un secret: dacă palma era bine dată, cu mare putere şi pe un punct simţitor, se căsca pe neaşteptate gura şi pălmuitorul căpăta ceva, ni se pare că o decoraţie cu inscripţia satisfăcătoare, că posesorul ei avea podul pamelor tare şi tenace.
    Cel mai amuzant lucru nu era însuşi personajul. Cărămiziu la faţă, cu nasul gros şi borcănat, şaşiu, cu maxilarul superior dinţat şi proeminent peste buză ca o margine de şapcă, el surprindea numai la început şi devenea repede banal. Publicul râdea de altceva, de sinceritatea şi îndărătnicia cu care se învierşuna câte un trecător mai hotărât să-l facă să caşte gura cu orice preţ. După cinci, şase, zece palme bine chibzuite, laba obosind, amatorul de senzaţii se da câţiva paşi înapoi şi venea accelerat cu scopul ca iuţeala înmulţită cu depărtarea să dea pumnului un adaos de energie. Se mai plimba câtva timp printre muzici şi flaşnete electrice, ca să acumuleze odihnă şi forţă şi iar da pe la personaj ca să-i mai aplice câteva palme.
    Unii aveau impresia că se găsesc în faţa unui personaj grotesc însă adevărat, carele voia răul lor - şi buşind personajul cu ghiontul, ei ţineau şi câte un discurs injurios, tratându-1 ca pe o canalie, ca pe o bestie, ca pe un scelerat şi damnat. Când un fanatic al boxului, exasperat de rezistenţa individului, tăbăra pe el cu picioarele, doar i-ar descoperi un al doilea punct sensibil, pe la glezne sau genunchi, un agent civil intervenea şi arăta instrucţia care determina jocul: problema se dezlega exclusiv pe la obraz.
    Domnul Stere a fost însărcinat de un destin grotesc să figureze în politica românească personajul de piele cu resort. La câteva luni o dată sau o dată pe an, toate partidele politice, toate ziarele, toţi primii redactori, directorii, colaboratorii şi desinatorii din presă tabără pe domnul Stere cu o pasiune, care într-alte împrejurări le-a lipsit. Singurul folos al acestei
PUBLICISTICĂ
541
răzvrătiri periodice e de ordin documentar: azi toată lumea îl cunoaşte pe domnul Stere. Domnia sa a inaugurat definitiv tipul clientului ras complet: pe când purta o lună mustaţă şi o lună barbişon, domnia sa aparţinea tipului incert şi amatorii nimereau numai la întâmplare şi orbeşte.
    Probabil că cel puţin optzeci la sută din palmele ce i se dau, nu se adresează direct domnului Stere decât în măsura inevitabilului fizic; detractorii săi se gândesc atunci când l-au luat la ochi la altcineva, pesemne, sau la altceva măcar. Nici în personajul din bâlci nu dădea toată lumea palme din punctul de vedere al unui ideal dezinteresat. Pentru unii, ăla reprezintă Fiscul, Regalitatea sau Republica sau Salariul sau Patronul sau Capitalul. Şahul la rege se dă pe un desen al mesei de joc, în zigzag.
    Căci dacă nu este aşa, trebuie să ne întrebăm într-altfel. Este domnul Stere acel fenomen uriaş neînţeles, acel principiu iritant, care oferă când şi când colectivităţilor câte un Iisus Hristos cel crucificat, câte un Sfântul Ştefan cel ucis cu pietre, câte un Rousseau izgonit din patria revoltată? Reprezintă domnul Stere o idee, pe care nu a mai avut-o nimeni? o genialitate supărătoare? un ceea ce se cheamă un caracter deplin? este domnia sa mai bărbat ca toţi bărbaţii, mai subtil ca toţi subtilii, mai anormal decât toţi anormalii? Constituie domnia sa în politica -românească un aport cu desăvârşire original sau trădarea absolut integrală, aşa cum ar prezinta-o teatrul într-un Avar şi romanul într-un Raskolnikov?
    înainte de război, domnul Stere era şeful organizaţiei liberale ieşene, şi la ordinul strict disciplinat al lui Ion I.C. Brătianu, care l-a trimis să cheme Ardealul şi care l-a ţinut lângă Prut. Rector al Universităţii din Iaşi, domnul Stere a publicat un ucaz pentru studenţi, retrograd. La Constanţa, a primit pe ţar cu toată inima şi figuraţia. La Bucureşti a scos „Lumina", dar a participat şi la întoarcerea armatelor româneşti victorioase, cu o decoraţie nouă pe piept. Divorţase telegrafic,
 542
TUDOR ARGHEZI
prin front, de familia domniei sale, rămasă în Moldova, şi se căsătorea la Ploieşti, ca un adolescent. Şi mai sentimental, la Ploieşti da naştere unui copil, pe care-1 fotografia cu aparat propriu, şi la Bucureşti developa clişeele fotografice, extaziat ca un excelent părinte juvenil, de atitudinile biberoniene ale noului-născut. In vremea Ocupaţiei e adevărat că-şi pierduse zmeul, a căruia coadă fusese: Ionel Brătianu refugiat în Moldova. Domnul Stere îşi căuta un vehicul ca să se înalţe. „Lumina" nu a fost atât un ziar cât un zmeu turcesc şi nici nu a înfăţişat chiar atât de total o idee sau o trădare politică, pe cât s-ar părea că se crede. Trei agenţi de publicitate cunoscuţi, care au şi făcut avere din „Lumina", au încălzit naivităţile de gigantică vanitate ale fostului rector şi l-au preparat să aibă un ideal integral, pe când agenţii de publicitate făceau cu ochiul printre perdele. Această realitate exactă domnul Stere nu o poate mărturisi, ca să nu ştirbească din prestigiul domniei sale, care şi negativ tot prestigiu este şi sacrul domniei sale orgoliu preferă unui adevăr diminutiv hula, sinceră sau artificială, recrudescentă.
    Prin urmare, domnul Stere nu era chiar demonul ce se povesteşte şi, ca tot omul, este posesorul unei psihologii, destul de instabilă şi de amestecată. Acest lucru îl cunoaşte bine lumea politică şi presa care-1 atacă şi-l ameninţă cu o temniţă tardivă. Domnul Stere a stat o zi şi jumătate la Văcăreşti: numai atât. Dacă domnia sa simbolizează de la război încoace toată trădarea şi toată abominaţia, de ce nu a fost judecat în fierbinţeala evenimentului recent? de ce nu a fost osândit? de ce a fost lăsată baltă „afacerea Stere"? In schimb, au fost condamnaţi câţiva ziarişti pentru articole de literatură şi teatru şi care în orice caz n-au fost bărbaţi politici, n-au fost nici Marghiloman, nici Stere.
    Este drept, pe de altă parte, că domnul Stere nu a protestat niciodată în idealismul şi omenescul domniei sale, nici în timpul procesului, nici după el, nici de atunci încoace,
PUBLICISTICĂ
 543
niciodată, niciodată, împotriva condamnării ziariştilor, pe care i-a cunoscut în activitatea lor. Dacă domnul Stere ar semăna fie cu Rousseau, fie cu Ştefan cel împroşcat cu pietre, ar fi intrat în sala Consiliului de Război şi s-ar fi constituit prizonier, refuzând să accepte procesul şi condamnarea lui Ion Slavici, când persoana domniei sale slobodă cumpăra violete de Parma pe Calea Victoriei.
     Păstrând proporţiile şi rostind tot adevărul, domnul Stere nu merită situaţia personajului din bâlciul pomenit, pentru cele ce a făcut; în această privinţă, oportunismul şi egoismul domniei sale seamănă cu însuşirile intelectuale şi sufleteşti ale oamenilor politici combătuţi de domnia sa. Abia o merită pentru tot ce nu a fost în stare să facă...
1929
                  H. ST. STREITMAN
   înainte de toate e cel mai tânăr dintre oamenii cunoscuţi. La toate vârstele, domnul Streitman e acelaşi. Suferă todeauna de câte ceva, evident, însă nu mai mult decât îi şade întodeauna bine: un mic bobo în părţile stomacului, care trece de câte ori revine. Şi cum bolile acestea sunt, ca firmele mari, în legătură cu streinătatea, negreşit că maladia confratelui nostru nu se poate trata cu buruienile locale şi cere imperios cel puţin o dată pe an o deplasare în Europa depărtată. Să-l auziţi pe domnul Streitman când zice, de pildă: Vichy, o localitate unde rezidă un medic pe care îndată ce-1 vede se face mai sănătos: gura şi vocea dumisale iau o expresie de moliciune caldă şi parcă ar spune: ajunge, nu mă mai săruta; te mai las o singură dată...
   Să ne ierte medalionul, cunoaştem pe domnul Streitman de vreo — am zice — treizeci şi cinci de ani. Purta ochelari, ca
544
TUDOR ARGHEZI
şi acum, însă cu plăseaua neagră de care flutura o panglică de moar purtată în epoca ei, în armonie cu lavaliera bufantă. Dacă azi toată lumea scrie şi face gazetărie, pe atunci singur domnul Streitman se îndeletnicea cu aceste două glume. El era gazetarul atitrat, ştiut de cetăţeni. Şi surâdea de pe atunci: surâsul acela numai al ochilor, venit pe figură ca o incrustare de sidef pe fildeş. Afară de pălărie, domnul Streitman nu a schimbat nimic din figura domniei sale. Niciodată nu s-a ras ca un actor şi nici nu şi-a lăsat una din acele podoabe, cioc, barbişon, cotlete, favorite sau barbă, pe care oamenii munciţi de fotografia lor, reprodusă pe zinc, le adoptă şi le intercalează succesiv. E o dovadă de stabilitate: pe domnul Streitman ştii todeauna unde-1 găseşti, pe când statuile politice se plimbă de dimineaţa până seara, plictisite în sufletul lor gol, şi nu le găseşti niciodată nici pe soclul unei reputaţii, nici în ungherul ce le-a fost destinat. Invariabil fix şi tânăr definitiv, secretul acestei îndoite atitudini coincidente îl deţine, credem, pentru domnul Streitman, familia. Puţini oameni în Bucureşti pot să aibă pentru familia lor cultul acestui intelectual cu aliajul cel mai pur, şi majoritatea lor nu recoltează în gospodărie, la domiciliu, decât căscături şi oftări. Pentru domnul Streitman interiorul are fascinarea totală, pe care ar trebui să o aibă pentru orice intelectual. Casa lui e un gineceu, e o biserică, o bibliotecă, o sală de muzică, laolaltă cu copiii, cu amintirile, cu pisicile şi cu câinii. In puţine căsnicii dintre cele mai bogate, nepoftitul ca şi invitatul, poate să aibă senzaţia de plenitudine morală ca în casa confratelui nostru.
    Opera literară a domnului Streitman nu este romanul în cinci sute de pagini, descrierea neobosită şi călătoria timp de patru posturi prin spaţiile unui subiect. Sintetic, spiritul acestui scriitor ştie şi cât artificiu încape într-o literatură şi naivitatea de a se fanatiza pentru ea. Momentele sale literare sunt mărunte şi purtate în buzunarul de la jiletcă, printre cheile de la arhivă, ca nişte păpuşi: fiinţe diafane cu baza de plumb. Dacă
PUBLICISTICĂ
 545
le scoate şi le înşiră la rând într-o carte, este ca să le vadă sărind, culcându-le subt degete şi lăsându-le să se scoale. Dintr-un glonţ, îmbrăcat în celuloid, domnul Streitman face o epigramă şi o păpuşă miniaturală, care seamănă cu oamenii leit - şi de multe ori o idee cu linia mare încape într-un maimuţoi zâmbitor. Şi pipăitul autorului e politicos şi discret, cum îi este toată individualitatea socială; aşa că personajele sale nu sunt niciodată perfect asigurate, dacă mâna lui le sugrumă lent sau le face un masaj pentru gâlci. Un moment se simt mai rău şi un moment parcă se simt mai bine.
    Pamfletul domnului Streitman nu e niciodată direct şi biciul său, ca să cadă, nu are nevoie de un spaţiu pentru o învârtitură mare. O scânteie electrică în vârful unui ac este de ajuns ca să usture convenabil. însă el nu are nici acea impreciziune de vid, care iese din lipsa valorii şi constituie fondul câtorva ţuguiaţi ai expresiei, îndrăgostiţi de falsa fineţă. Actul intelectual la domnul Streitman e todeauna integral şi de fecundare completă. Căci sunt scriitori care când au scris albastru, li se pare ca au zis cu mult mai mult şi le vine sfârşeală; şi când zic este, cred că e nevoie să îngroaşe cuvântul cu o literă afară din text. Adeseori un scriitor pune punct înainte de vreme şi mai adaogă trei puncte, în care te sileşti să cauţi o idee. Punctele indică locul unde autorul alunecă şi cade cu nasul în zero.
    în literatura politică domnul Streitman are o oglindă portativă, pe care o potriveşte la soare pe ochiul vinovat şi-l face să clipească şi să lăcrimeze - dar nu l-a prins până acum nimeni cu fulgerele luminii ascunse în mijlocul pălmii. Şi când a crezut cineva că a pus mâna pe el, s-a înşelat; căci, strecurân-du-şi oglinda în buzunar, înapoi, autorul surâde şi surâsul rămâne biruitor.
    Punem şi noi trei puncte la sfârşit...
 1929
546
TUDOR ARGHEZI
                [„DRAGĂ COCO, ...“]
    Dragă Coco,
    Lasă-mă, între două tramvaie, să-ţi recomand un om civilizat. Se repetă cu civilizaţii ceea ce se întâmplă cu oneştii, Toţi oamenii, mai ales înalţii funcţionari, ar trebui să fie prin definiţie civilizaţi. Nu este aşa că, cernuţi de experienţă, abia rămâne din când în când în sita ei câte unul?
    M-am găsit săptămâna trecută dinaintea unui director de poliţie, care m-a intimidat cu atât mai mult în forma cu desăvârşire inteligentă a unei politeţi purtată ca o spadă zveltă, cu cât reclamaţia mea dreaptă devenea dinaintea lui maschină, Mă aşteptam la un director taciturn, posac şi înăcrit: am dat de un european, în cel mai bun înţeles al cuvântului, căruia i-ar sta mai armonic o catedră de profesor universitar sau un portofoliu de ministru, decât o geantă de prefect civil.
    Să ţi-1 numesc, ca să-l ţii minte: e domnul Milozi, de la Prefectura de Poliţie a Capitalei.
1929
            UN STAREŢ VÂNĂTOR
   La Ouchy şi Geneva , în rada Lemanului, raţele sălbatice, lebezile şi toate păsările acvatice, bune după stomacul lui Brillat-Savarin, pentru a fi mâncate la frigare şi la cuptor, se bucură de un drept de cetăţenie sentimental şi religios, Respectul pentru Jean-Jacques Rousseau, aşezat în bronzul lui insular, între pomi, amintirea lordului Byron, care a locuit într-o casă pe marginea Cornişei, prezenţa turlelor bisericii Saint-Pierre şi în spirit a lui Jean Calvin, a lui Theodore de
PUBLICISTICĂ
 547
Bkze şi a lui Wilhelm Tell, au comandat măsura municipală că vânatul nu poate fi împuşcat între amintiri şi jertfe. Acolo a fost şi ars de viu feciorelnicul Michel Şervet şi acolo a trăit şi întemeietorul Crucii Roşii, Dunoud, internaţionala de milă, de iubire şi de pomană. Un străin a voit să tragă o dată de pe podul Mont-Blanc, înr-o găinuşă de apă, despre care s-a zis eu uşurare că heureusement nu a fost nimerită: glonţul străinului s-a înecat în Leman. Străinul a fost arestat, ţinut închis până a treia zi şi expulzat, cu interdicţia de a se mai întoarce pe pământ federal.
    Ne-aducem aminte de acest peisaj sufletesc în ziua când ni se relatează că stareţul Zosima, al unei mănăstiri din preajma Bucureştilor s-a rănit trăgând cu puşca în porumbiei, în ţinutul mănăstirii şi că zace rănit, şi încă stareţ, şi încă preot, şi încă arhimandrit cu binecuvântarea Patriarhiei. Un călugăr puşcaş din pasiune, un preot vânător, un superior şi un duhovnic al unei chinovii, cu crucea pe un umăr şi cu puşca „Lefaucher" pe altul, este o icoană care iese cu totul din banal.
    în mănăstirea unde printre clopotniţi, clopote şi cruci, ocolite de zborul îngerilor crepusculari şi al columbei Sfântului Duh, un stareţ, în timpul patriarhatului eminenţii sale Miron întâiul, face vânătoare, noi am cunoscut o generaţie de monahi, care nu seamănă câtuşi de puţin nici cu cei de la cârma bisericii actuale, nici cu ascultătorii lor din schituri şi mănăstiri. Acolo a sălăşluit Chesarie Câmpulungeanul, a cărui figură albă, de ceară fină şi a căruia barbă, ca un talaz de zăpadă, corespundeau prin camilavca şi dulama curată, unui suflet de copil bătrân îngenuncheat în azur. Acolo schivnicul Meftodie, la nouăzeci şi cinci de ani sta în priveghe, în noapte şi frig, câte ttce ore întregi, lăudând pre Domnul şi căutând în lacrimi o mântuire de mare păcătos. Acolo dormea pe o scândură, răzimată oblic de părete, arhimandritul Stelian, îngrijorat să ţiu se dea dulceţii somnului într-un pat cu saltele moi. Acolo
548
TUDOR ARGHEZI
a zâmbit cu „dulşele“ lui surâs de „fişioară“ moldovenească, părintele Ghelasie, care a venit tocmai din Tebaida, unde făcuse ascultare douăzeci de ani, dând vulturilor şi şacalilor, prin firida geamului de la chilie, hrană de pâine. Acolo se ruga căznindu-şi trupul preotul şi duhovnicul cu gluma pură, Damian. Acolo a cântat odată din fuierul lui scos din carâmbul cizmei, monahul Gherontie, plângând după oile lui înecate, din pricina cărora se călugărise: soborul bătrânilor s-a apropiat de el, cum jălea din fluier şi i-a spus că plânsul pe uneltele lumeşti de veselie este în mânăstire oprit...
    Altă generaţie, într-adevăr... Azi în mânăstire stareţul împuşcă vânat. Călugării ştiu şi se smintesc, Mitropolia ştie şi tolerează. Ce diavol tâlhar s-a încuibat în biserică, s-o pus-tiască şi să o dărâme? La Buzeu, episcopul Ghenadie, trage cu pistolul în amantul presupus al preotesei lui şi este ridicat în ierarhie şi apropiat în Cina de Taină, de persoana lui Iisus. în mânăstiri, arhimandriţii împuşcă în altar, ca să trimită pe tipsie capul lui Ion Botezătorul, gurmeţilor în sutană din Bucureşti, să fie copt şi mâncat.
    Deunăzi a căzut în altar un episcop, zdrobindu-şi fruntea şi gura de treptele de piatră care duc la scaunul împărătesc. Nu ajunge un semn? Semne mai trebuiesc?
1929
                     MIZERII
   într-o revistă defunctă am publicat, cu titlul Mizerii, începutul unui vechi manuscris, găsit în camera unui confesor, acum vreo douăzeci de ani, mutat disciplinar din Grenoble în Canada. Ne-am însuşit manuscrisul cu consimţământul hotelierului şi din lipsă de proprietar prezent. Manuscrisul era
PUBLICISTICĂ
 549
un jurnal în care duhovnicul, un benedictin, nota nu atât ce-i trăsnea prin minte, cât ceea ce auzea de la clienţii lui sufleteşti demn de reţinut. Am numărat trei mii cinci sute de confesiuni, redate telegrafic şi care pot sluji, puţin amplificate, din trebuinţe de stil, pentru o succesiune de tablete interesante.
    Manuscrisul preotului misionar dovedeşte câtă perversitate poate să încapă în inima unui fiu sufletesc şi să discrediteze specia omenească şi în ochii celui mai blajin filosof. Notele confesorului presupun şi spovedanii de-a dreptul, dar şi mărturisiri aţâţate de întrebările lui piezişe. Pe lângă duhovnic este foarte probabil că autorul jurnalului era şi un amator de curiozităţi, colecţionar de acte de virtute ca şi de fapte de ticăloşie, pe care nu rezultă din manuscrisul lui că le-ar fi inventat. Reluăm publicarea caietului, după o pauză de câţiva ani.
    în prima parte a caietului este descrisă maniera de a strica o încuietoare, nu pentru a fura, şi de a fura fără stricarea broaştei. Capitolul nu prezintă un interes deosebit decât prin câteva personagii care îndeobşte fac parte dintr-o elită în afară de bănuială şi care, în toate ţările şi epocile, dau cele mai mari pilde şi lecţii de cinste şi cumpătare. Aşa, un fost ministru şi şef al unei grupări politice de calibrul nenumăratelor grupări ce compun în Apus un Parlament, descrie cum a furat colierul de perle al unei cântăreţe, ca să facă faţă unei datorii de onoare, contractată de obicei în pretoriul distins al unui club de jucători de cărţi. Furtul - cuvântul e foarte stingheritor pentru conştiinţa unui cetăţean născut cu marele respect al clasei lui sociale faţă de conducători - a fost săvârşit în timpul somnului actriţei şi numai după ce ministrul încercase toate mijloacele de a-1 evita. Prezintând un memoriu bine studiat pentru urgentele reparaţii necesare Marinei Statului pe care îl conducea, creditul cerut i-a fost refuzat, pe motivul anodin că bugetul era destul de încărcat fără noi sacrificii. Când
550
TUDOR ARGHEZI
duhovnicul l-a întrebat: „De ce aţi ales cheltuielile maritime şi n-aţi preferat, de pildă, Siguranţa, unde fondurile se mişcă în întuneric?" ministrul ar fi răspuns că în apă fondurile sunt şi mai invizibile, că marea şi oceanul ar fi constituind supremele resurse de cheltuială în mâna unui guvern, care ar dori, prin excepţie, să-şi înavuţească membrii săraci sau deficitari la cărţi.
    Apoi, ministrul a încercat să măsluiască, utilizând felul banal de a câştiga lesne o victorie mare, al unui al doilea joc, băgatul pe mânecă. După ce-şi aşezase blocul de valeţi şi aşi conform unei reguli, cărţile i s-au amestecat, şi măsluirea, deşi bine chibzuită, a dat greş. Datora o sumă importantă şi trebuia să o capete negreşit şi repede, termenul acordat datoriei de onoare fiind scurt. Un cavaler, adică un bărbat serios, codul porunceşte ca în ceasul următor scadenţei neachitate să se împuşte, şi ministrul mai avea de trăit şi nu dispreţuia viaţa îndeajuns.
    Cântăreaţa era la sfârşitul unei cariere care fusese strălucită şi, îmbătrânită de timpuriu din pricina fardului şi exceselor, avea pulpele umflate vermicular de saci cu varice, şi publicul o mai tolera ca un sfârşit de havană, încă gustoasă după ce s-a stins. Şi ministrul era relativ tânăr şi brun. Cărarea lustruită venea frumos ochiului obraznic, acoperit cu geamul superfluu al unui monoclu inutil, lipsit de dioptrie. Se îmbrăca graţios ca un valet de casă mare şi ca un vizitiu princiar, şi marochinul portofoliului violaceu sau sanguin se asorta fermecător cu jiletcile lui galbene, vişinii şi vinete-încenuşate, încheiate în bumbi licăritori ca ochii de mâţă.
    La întrebarea duhovnicului dacă artista a simţit când i-a descheiat colierul cu o sută patruzeci şi două de perle, fostul ministru răspunse: „întâi credeam că doarme, ca o vacă... însă m-am înşelat. Căci, emoţionat de actul meu şi lucrând pe întuneric, am ciupit-o fără să vreau. A oftat de câteva ori.
PUBLICISTICA
551
Desfăcând şiragul de mărgăritare şi punându-1 în buzunarul pardesiului, am văzut că femeia celebră ştia şi că mă lăsase să procedez în voie. Mai târziu, mi-a mărturisit nu numai că s-a oprit să se opuie sau să se mişte de teama să nu o asasinez, asasinatul fiind corolarul inevitabil al furtului riscat, dar că fără să simt m-a şi ajutat cu degetele pe subt pernă, ca să devin proprietarul colierului de perle cu un ceas mai devreme.
    După ce şiragul a curs din mâinile mele în buzunar, am auzit: ţac! şi am tresărit. Doamna învârtise robinetul lămpii electrice şi, uitându-se la mine şi râzând, îmi spuse: «îngerul meu! nu e nimic: îţi trebuiesc bani de buzunar. Un ministru costă scump. Vino la mama!» - şi atunci, cuprins de remuşcare însă recunoscător, m-am aruncat în genunchi la pat şi i-am zis, sărutându-i trupul: Mulţumesc! mulţumesc!
    Nimerisem, se mărturisea ministrul, cu gura pe o varice, pe care am îmbucat-o fără să vreau, ca pe nişte momiţe.“
    Restul capitolului furtului, din manuscris, consideră forţarea cu cheia falsă a unui dulap, descuierea unui lacăt cu un âc de păr (se purta conciul), săltarea uşii cu dalta pe dedesubt, spargerea geamului mută prin presiuni pe sticlă cu un peşchir uns cu cocă, intrarea prin pod, încălecarea ferestrei în timpul nopţilor de vară, furturi în general fără sânge. „Mizeria“ următoare e de un ordin' deosebit.
1929
                TRĂSURA DE PIAŢĂ
   Fără să ştim cum le-ar numi în gândul lor inexprimat, de criză şi de valută suferă şi cei doi cai mici, care trăgeau ieri la o trăsură mare. Doi cai pitici, din Teleorman şi Vlaşca, din
552
TUDOR ARGHEZI
    cei care bat cu copita lor minusculă, pământul de noroi şi colb, de-a lungul Dunării de câteva sute de ani româneşti. Abia mai mari ca Ursu şi ca Griveiul satelor pipernicite, prieteni cu câinii, cu pisica şi cu găinile, ei fac parte dintr-o lume mută şi tristă, care în muzică a dat fluierul, frunza şi doina; în arhitectură bordeiul şi chirpiciul; în mobilier masa oloagă pusă-n pat pe genunchi, strachina de pământ, doniţa şi lingura de lemn. Lumea care a stat pe loc mai multe veacuri, între boi sărăcuţi, între cumpene de puţ, ridicate, în cerul de lumină mare, depărtată, ca nişte cadavre de brazi. A măcinat-o ploaia, a uscat-o vântul, a carbonizat-o arşiţa şi au cutreierat-o ceea ce oamenii cu carte zic: istoria şi evenimentul. Bună dimineaţa, vrabie cu aripa de lut. Bună dimineaţa, cal mic, haide, du-mă încet până la Ministerul de Finanţe...
    Trăsura e grea şi vine de la Viena. Are vreo patruzeci de ani în forma ei boierească şi printre automobilele americane, lucioase ca sticla, cu botul de nichel şi vopsite, cu un lustru ştiinţific, îi vine ca unui fotoliu mare de rips, cu picioarele curbe, moştenit de la bunici, pe un parchet de jaz. Pe capra cu mult mai înaltă ca de obicei şi pentru nişte cai atât de scunzi, mânaţi de hamurile lungi ca nişte fire telegrafice, stă birjarul, un fost ţăran cu mustaţa roşie stufoasă care aduce aminte pe omul din Argeş cu figura de gal. Mânile lui noduroase, mari, pe hăţuri şi bici, s-au înfrumuseţat cu patina de piatră, a statuilor de dinafară, lipite de păreţii catedralelor din Apus, purtătoare de o evanghelie de calcar. Pe spinarea de deal a Schitului Măgureanului, trăsura noastră, cu vizitiul, cu coşul ridicat dedesubtul caprei, cu vârful biciului luat ca dintr-o salcie plângătoare, suie ca un dric. Dinaintea bisericii, birjarul face semnul crucii şi dă o dată cu biciul.
    -      Nu-i mai bate, prietene, că e frig: îi ustură pielea şi, săracii, sunt mititei. Lasă-i să urce cum pot, încet. Mă
PUBLICISTICĂ
 553
grăbesc eu, însă nu atât de tare. Contribuţiile directe o să mai aştepte niţel.
    în buzunarul meu e aceeaşi dezordine ca în acest univers întortocheat şi anacronic prin care călătorim: strada Popa Tatu lângă strada Berthelot; piaţa cu un depozit de gunoaie de la răscruci lângă strada Numa Pompiliu. Firme de advocaţi şi medici, aurite pe sticlă, şi o fabrică de perdele. Camere mobilate de închiriat, un simigiu cu covrigi pe ostreţe, ziarele de dimineaţă, tramvai electric, fabrică de sobe de teracotă şi Şcoala Superioară Militară. „Mode Selecta", modele din Paris; doi domni, care în lipsa unui colţ municipal, s-au înţeles să se grupeze pe un stâlp de telegraf, discutând chestiunea de Drept, care va fi dezbătută la Palatul de Justiţie.
    în buzunarul meu, poezii de la colaboratori, o listă de vizitele variate pe care le voi face până la prânz, ca să capăt comenzi tipografice şi să sporesc numărul abonamentelor, o invitaţie la o percepţie, o povestire cu un îndrăgostit de stele, un stylograf, tutun, chibrituri, două păpuşi, miniaturale în familia lor ca şi caii din Teleorman, pe care mi le-au pus copiii lângă ceasornic. O să-mi poarte noroc în literatură, în tipografie şi în sfintele datorii ce vor scăpa statul de complicaţii, pe baza unui buget de excedent.
    -     Ptrru! opreşte aci la stânga în colţ... Secretarul general de la Finanţe a fost silit să demisioneze, căluţule din Teleorman.
    -Au slăbit, domnule. Nu le mai pot da ovăz. Din paie de grâu, mi-au murit deunăzi doi.
    încercaţi pneumaticile „Firestone". Parfumeria „Zelida". Şase cilindri. Declaraţiile senzaţionale de la Senat. Opera Română: Traviata.
    - Poftim un pol.
 1929
554
TUDOR ARGHEZI
      DE LA INTERNATUL TEOLOGIC
    Articolul din „Biletele" nr. 327 a turburat grav liniştea sufletească a domnului doctor Matei şi ghitara amoroasă a duhovnicului domniei sale, doctor Felea, ale căreia strune încurcate cu axionul şi ecteniile au ajuns la urechea cititorului fără aprobarea sfinţiei sale civile. Internatul are doi doctori şi studenţii ar căuta pentru dânşii un medic sau măcar o moaşe.
    Domnul doctor Matei s-a şi solidarizat cu biserica, numaidecât. Persoana domniei sale şi instituţia s-au confundat într-un discurs ţinut de curând în internat, consimţind drăgălaş să se compare cu unul mai incult ca domnia sa, în afară de buget şi lipsit de titlul de doctor, dar aproape tot atât de mare, cu Sfântul Pavel, nici mai mult nici mai puţin. De la Pavel din Tars până la Iisus Hristos, domnul doctor Felea mai are de făcut un singur pas, dacă nu-1 vor supăra ghetele şi-i vor permite pantalonii, prevăzuţi cu o cusătură.
    Pe domnul părinte Felea l-a supărat în articolul precedent şi jocul nevinovat de cuvinte, cum că domnia sa ar fi cum s-a scris fără de răutate şi numai în dorinţa duhovnicească a unei îndreptări a capului, „de-o solemnă prostie integrală*. Această afirmaţie, scăpată din condeiul necontrolat, nu ar fi adevărată. Argumentul domniei sale, cu care s-a consolat faţă de studenţi, e foarte special; domnul Felea susţine cu bună-credinţă că dacă ar fi fost cum se zice, prost, nu ar fi obţinut titlul de doctor în teologie. în astă privinţă, îi dorim să fie sănătos. De altfel, trebuie să-i atragem atenţia că prostia nu e un pejorativ şi că este o stare naturală acceptată. Nimeni nu reproşează catârilor că au urechile mai mari şi catârii sunt foarte folositori în tracţiunea militară. Cu un singur corectiv: din catâri nu se aleg nici subdirectori nici duhovnici; cel puţin aşa se obişnuieşte în alte aşezăminte decât Internatul Teologic.
PUBLICISTICĂ
555
    Domnul doctor Matei a propus studenţilor săi o dezminţire scrisă şi semnată a notelor sufleteşti apărute în „Bilete de Papagal" — care devenea ridiculă şi suspectă. Studenţii trebuiau să afirme nu numai că domnul doctor Matei e un director impecabil, care ar face mare cinste oricărei organizaţii culturale din Occident, dar că domnul Felea e un subdirector genial; că nu se mănâncă prost ci admirabil în internat; că voind să zică de şapte ori pe săptămână biftec, „Biletele de Papagal" au zis, din eroare, fasole şi cartofi, adică invers decât povesteşte anecdota cu călugărul care, ca să se găsească în post permanent şi în continuă pentinenţă, botezase fasole şi curcanul fript.
    Cei doi conducători ai internatului caută în internat vinovaţi, socotind că articolul nostru a apărut în urma unui denunţ de prea multă fericire şi îngrăşare. Ix dorim să se liniştească şi să nu-şi descarce necazul pe vreun biet student din pensionarii administraţi de domniile lor. Oricât ar dori să se confunde directorii cu biserica, studenţii aparţin mai puţin de scăderile directorilor decât de biserică. Căci dacă nu se vor linişti, domnii directori ar putea să mai afle şi alte noutăţi, pe care în secret nici domniile lor nu le ignoră.
    Sensul articolului trecut, care se menţine şi în articolul de faţă, este clar: domnii directori să facă amendă onorabilă şi să-şi vadă serios de datorie. Studenţii să fie trataţi cum se cuvine dreptului lor, fizic şi moral. O masă bună permite bugetul, a căruia menire nu poate să fie, fără păcat şi pedeapsă, derivată -şi o stare de dragoste şi de confort spiritual şi intelectual sunt obligaţi directorii să o producă şi să o întreţie.
    Cine se simte mai prejos de aceste îndatoriri elementare, este frumos să plece, lăsând locul liber pentru personalităţi pătrunse de sfânta chemare şi de obligaţiunile sarcinei lor.
    Coco nu a voit să spuie mai mult.
 1929
 556
TUDOR ARGHEZI
                    ALTE MIZERII
    Diverse mijloace te pot ajuta ca să te scapi de un concurent comercial sau intelectual.
    Mijloace morale. Când cineva îţi laudă adversarul, să taci, să asculţi şi să surâzi indirect. Surâsul indirect se obţine surâzând cu ochii în jos şi cu capul plecat, schimbându-ţi inelul dintr-un deget într-altul şi înapoi, mutându-ţi lanţul ceasornicului, scoţând o ţigară şi bătându-i ritmic vârful de carton pe port-ţigaret. Se mai surâde indirect răsfoind o carte ce tocmai se găsea pe masă. Să ţi se ghicească surâsul, ca într-o bancnotă valoarea în lei, prin transparenţă.
    Dacă vei fi întrebat: „Dar dumneavoastră ce părere aveţi?“ -ia o atitudine gânditoare, ezită puţin, parcă ţi-ai aduce aminte ceva, adaogă la elogii o jumătate de elogiu personal, terminat cu: „însă...“ sau cu: „mi se pare că...“ Vecinului celui mai apropiat strecoară-i în ureche ceva, care să poată trece din gură în gură şi din ureche în ureche, de la scaun la scaun, şi după ce toţi vor fi aflat, opreşte-te, nu insista, nu strica efectul, îngrijeşte-te să afirmi cu multă îndoială un lucru în sarcina lui, incontrolabil. O pasiune anormală, o scădere fizică, o perversiune pe care o cunosc numai vecinii. Câteva note biografice bine dozate despre tatăl lui, un dubiu strict în ceea ce priveşte moralitatea generală a familiei; o mamă despre al căreia trecut e preferabil să nu mai vorbim, o soră care se zice că ar fi fugit cu un chelner şi care a ajuns foarte rău; aprecieri asupra educaţiei copiilor într-o familie nu îndeajuns de conştientă de datoriile lor. Un defect, de care se poate crede că nu s-a vindecat: a fost prins cu un bibelou în buzunar, fiind mai tânăr. O croitoreasă care l-a întreţinut cu acul în timpul studiilor, a fost, după doctorat, părăsită, după cât se presupune* cu scandal, şi s-a vorbit, nu ştii exact, de o împroşcare cu vitriol. In orice caz, avar subt aparenţe generoase şi, ţi se pare,
PUBLICISTICĂ
557
foarte incorect. Dar n-aţi observat că miroase? Poartă cu el o duhoare, care te izbeşte când se descheie la haină, de curcan şi gâscă: ceva de canal şi ceva de coteţ. Probabil, îi supurează buricul. Degenerat. îi place să aibă păduchi şi-i întreţine: această confidenţă se face pe şoptite şi numai între bărbaţi. Bărbaţii vor spune seara, soţiilor: „închipuieşte-ţi, dragă, lui Mărculescu îi curge buricul şi-i plac păduchii: ce scârbos!" Apoi află şofeurul, camerista, portăreasa. A sunat cineva: „Cine e?" „Domnul acela, nu ştiu cum îl cheamă, căruia, să mă iertaţi, îi curge buricul." „I-ai spus că sunt acasă? Spune-i că m-am dus la dentist."
    Mijloace materiale. Fiind industriaş sau fabricant, îţi asiguri un lucrător de încredere din atelierul adversarului, să scape o cheie franceză în dinţii maşinii care te interesează. Două, trei cuie de cele mai multe ori ajung, un cui la motor, un cui în malaxor, un cui în ferăstrău. O lingură de nisip în vasul cu clei. Un praf de chinoros în culori. Puţin ulei mineral în ştofe. O sticluţă cu petrol într-un butoi cu vin. în benzina vehiculelor, bumbac. Un ciob de sticlă în cauciucuri, un ac cu gămălie în camera de aer, o doză de acid sulfuric în uleiul automobilului. Câteva scrisori anonime: nevestei - ca să-l exaspereze de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. La Consiliul de Război, trei, patru denunţuri. Prietenilor. Se va răspândi zvonul că a înnebunit fără să se cunoască şi că fabricatele lasă mult de dorit de când durerosul eveniment s-a petrecut...
1929
              CEZAR PETRESCU
   Ne permitem o confidenţă: nu putem citi tot ce ne vine tipărit şi tot ce cumpărăm. Datoria noastră actuală de
 558
TUDOR ARGHEZI
căpetenie este să citim manuscrise, fie cât de rău caligrafiate şi scrise cât de prost. însă cât este nevoie să ne ţinem, cum se spune, în curent, ceea ce nu ne soseşte cu poşta plătim ca orice cititor, în librărie. încă o dată însă, însă nu citim înainte de o inspecţie asigurătoare. Timpul stricat cu o lectură mai proastă ca odihna e preferabil să fie plimbat sau dormit, căci ne găsim în deficit de somn. Pe cât te alină o carte bună, pe atât te supără o carte proastă - şi când ai experimentat puterea de optimism şi de renaşteri pe care o carte bună ţi-o aduce, cu cele necunoscute trebuie să fii prudent.
    Pentru că nu există un criteriu mecanic al cărţii bune, fiecare din noi îşi întocmeşte un criteriu personal, în care răspund rădăcinile sensibilităţilor lui. Un public pentru o singură carte şi o carte pentru un public întreg, afară de abecedar nu se pomeneşte. Autorii şi cititorii se grupează pe similitudini şi preferinţe căci în toate epocile au trăit laolaltă autorii sarbezi cu poeţii sintetici, şi paralel elitele substanţiale cu elitele inferioare.
    Inspectorul prealabil al cărţilor noastre ni l-am ales în persoana unei cucoane bătrâne, din familia noastră şi criteriul de primă soluţie gustul acestei persoane, invariabil, precis şi probat. în mijlociu ne vin cam vreo zece cărţi pe săptămână, întodeauna, sâmbăta, Cucoana Mare le ia acasă şi sâmbăta viitoare ne dă un raport rapid. Limbajul doamnei e concis... Imposibil de citit!... Cum scrie ăsta, ar putea să scrie toată lumea. Palid şi fără personalitate... Clăfăteşte... Da proşti mai sunt confraţii dumitale, când pretind că măgarul ăsta are talent!... Poţi să faci focul cu ea... M-a interesat...
    Cartea care o interesează pe Cucoana Mare, e dată deoparte pentru a fi bine citită. Cucoana Mare niciodată nu s-a înşelat, Câte un confrate care a publicat o carte extraordinară, ne întreabă: ai citit volumul meu? Ce impresie ţi-a făcut? Ne aducem aminte opinia Cucoanei Mari: detestabilă. Dar nu cutezăm să cităm pe Cucoana Mare. Ea
PUBLICISTICĂ
 559
nu are autoritate decât în academia noastră restrânsă cu doi copii, o mâţă şi un câine: când va făta pisica, o să fie mai mulţi, încă nu am citit-o, minţim atunci, strânşi cu uşa. Doi ani nu ne-au fost de ajuns.
     Cucoana Mare ia şi câte o carte, pe care o punem deoparte singuri, automatic; cărţile autorilor preferaţi. Nu vrei să mi-o împrumuţi pentru câteva zile? Am răsfoit-o şi... m-a interesat. Când o carte interesează pe Cucoana Mare la răsfoire, este întodeauna, adică foarte din când în când, ori de câte ori acest rar eveniment se întâmplă, o carte bună. Văduvă de treizeci şi cinci de ani şi singuratecă, persoana noastră cititoare şi-a ascuţit la maximum intelectul prin meditarea necontenită a mobilului cultural şi degetul cel mic de la piciorul ei ştie mai mult şi înţelege mai bine decât un critic profesional.
     Bucuriile Cucoanei Mari n-au mai tresărit de mult. Ieri a venit la noi şi ne-a întrebat: „Spune-mi ceva: cine e Cezar Petrescu?" „Ai citit cartea lui“...! „N-am mai putut-o lăsa din mână“, răspunse Cucoana Mare. „Zău, e aşa de bună? am întrebat noi“. „Bună ? ar fi prea puţin. E una din cele cinci, şase cărţi care mi-au plăcut mai mult.“ „Ce spui, frate? e-aşa de bună? Sunt încântat. N-ai idee câtă plăcere mi-ai făcut. Păi, dă-mi-o repede să o citesc şi eu.“ „Cu o condiţie, ne-a răspuns Cucoana Mare: până citeşti volumul întâi să-mi dai şi volumul al doilea să-l citesc."
     Era vorba de opera voluminoasă a domnului Cezar Petrescu, întunecare, cea mai vastă scriere, apărută în două volume deodată, de la război încoace şi care ruinează toate prejudecăţile de sobrietate, de muncă strânsă şi de exprimare lapidară a literatului avar cu metalele şi obişnuit la temperatura lentă şi ridicată a cristalizării. Domnul Cezar Petrescu dă din pământul lui cu o abundenţă, cu o grăsime, cu o luxurie de Canaan. El scrie mai repede decât îi numără literele tipograful ca să le culeagă şi până ce tiparul i-a isprăvit o carte, în zeţărie
$60
TUDOR ARGHEZI
începe compoziţia volumului următor. Dar la acest fericit scriitor tumultul şi rapiditatea tumultului, izvorul şi avalanşa se iscă din materialele esenţiale pe care artistul obişnuit le adună încet, ca un botanist şi ca un pescuitor de melci, comparaţi la lumină. în anul de faţă mai multe case de editură sunt ocupate cu nunta mare a unei expansiuni în fertilitate din partea domnului Cezar Petrescu, fără precedent.
    Cucoana Mare întreabă: „îl cunoşti? E tânăr, e sănătos? M-aş teme să nu-1 ostenească prea mult atâta trudă". „Fii pe pace, Coană Mare; e şi tânăr, şi voinic, şi sănătos; are bună poftă de mâncare, e voios, crede în steaua lui şi face parte din cei care înving." „Să-l ajute Dumnezeu, că mult scrie frumos, îi urează Cucoana Mare, luând volumul al doilea din întunecare cu o grijă superstiţioasă şi trecându-şi-1 în ghiozdan. Scrie, te rog, că eu nu m-am înşelat niciodată. Nici când dumneata, ţii minte? mi-ai citit primele dumitale prostii..."
1929
          COMERŢUL AMBULANT
   O tendinţă permanent activă a municipalităţii precedente a fost să desfiinţeze comerţul cu coşul şi să favorizeze prăvăliile. Un om cu concepţii generalizatoare, care contempla lucrurile vieţii de la un biurou filosofic, un vizionar, un pedagog, un profet al negoţului - nu ştim cum s-a chemat, ca să propunem posterităţii numele lui - funcţiona cu voinţa lui tenace şi uniformă, undeva, într-un colţ, într-un păienjeniş administrativ, urmărind în reţeaua capitalei pe olteanul cu struguri şi pe covrigar. Pătruns de toate cerinţele igienei, adept, cu alte cuvinte, al ştiinţei celei mai pure şi partizan al
PUBLICISTICĂ
 561
ultimelor descoperiri, care au dovedit că omul scuipă şi îşi şterge nasul exclusiv în aerul liber, păstrându-se uscat şi inofensiv în magazine, el exercita, paralel cu importantele aptitudini de ajutor de primar, ştiinţa în strictul ei înţeles.
    Se pare că acest reformator exercita nobila profesiune de băcan şi cârciumar. Perfect! Dar iată de ce trebuiesc înlăturaţi negustorii din administraţiile publice şi înlocuiţi cu liberi profesionişti. Cine are firmă şi tejghea trebuie lăsat la îndeletnicirea lui, cu facultatea de a-şi exprima luminile administrative şi temperamentul de guvernator, ca Machiavel, în scris şi publicitate, şi scutit de posibilitatea de a şi le aplica de-a dreptul.
    Acest om providenţial împărţise mental Comuna în celule şi creionând cu roşu, în mijlocul unui sistem de celule, stabilise câte o piaţă de uluci. Rezultatele concepţiilor sale realizate au fost mai mult gunoi, mai mult noroi şi mai multă putoare în cartier. împiedicate să circule, de fî ambulante, găinile, raţele, gâştele, curcile au trăit în societate şi au emis găinaţ, în societate, improvizând pentru mirosul şi curăţenia cetăţenilor, dar şi pentru satisfacerea principiilor abstracte ale cumătrului cu vederi universale, maidane noi şi noi pricini de a te scârbi că locuieşti în creierul ţării. Nu a fost nevoie de o lungă experimentare ca instituţia pieţelor de scânduri de cartier să se dovedească ridicule şi inutile. Ele au contribuit şi la o scumpire mai mare a vieţii, un detaliu care nu are importanţă excesivă, desigur, pentru proprietarii de câte şase mii de acţiuni într-o Societate anonimă a comerţului de automobile, dar destul de considerabil pentru slugile acestor domni, adică pentru noi toţi, valeţii lor asiguraţi ab initio şi din tată-n fîu.
    Noii edili, probabil, vor avea alte idei în privinţa comerţului ambulant, care reprezintă efortul individual şi un criteriu de selecţie excelent, în materie de energii economice.
562
TUDOR ARGHEZI
Băiatul care vine de la ţară cu cobiliţa în spinare, trebuie lăsat să negustorească în voie. Copilului care vinde bomboane şi ciocolată, tatălui care vinde bricege şi mamei vânzătoare de flori municipalitatea este datoare să le ocrotească munca onestă. Negoţul lor e cel puţin tot atât de onorabil ca al unui mare magazin de accesorii de înfrumuseţări din Calea Victoriei. 0 administraţie care împiedică pe toate căile contribuţia caznei independente de a trăi şi de a strânge capital, ruinează aşezământul social, în numele căruia se debitează cele mai multe discursuri. Oricât ar dori o categorie de oameni, parveniţi fără muncă personală de construcţie şi prin prestigiul moştenirilor şi al muncilor făcute de ascendenţi, să transforme generaţiile în slugi devotate, fie prin salariu, fie prin cuprinderea lumii în interiorul unui partid politic, naţia, statul şi cultura trag foloase mai ales din osârdia şi jertfa individuală şi un popor de stăpâni, mici stăpâni însă stăpâni, trăieşte mai conform cu dezideratele civilizaţiei, decât o gloată de slugi mute, guvernate de o clasă de stăpâni imbecili.
    Nu stânjeniţi, domnilor de la stăpânire, sloboda dezvoltare a personalităţii, când nu o puteţi înghesui în şcoală, în spitale şi în închisori. în afară de pogoanele bine trasate şi egal socotite de coduri şi instituţii, poporul românesc, puţin mai nedisciplinat decât popoarele mai culte, s-a obişnuit să trăiască şi liber, în indivizii lui, fără certificate, numere de ordine, plăci pe piept, paşapoarte şi firmă. Lăsaţi-1 în voie-bună şi pace. Lăsaţi-1 să colinde ţara şi oraşul, cu marfa lui în spinare, cu iniţiativa lui, cu osteneala lui, cu varietatea şi optimismul lui. Lăsaţi-1 să cânte, fără conservator, la nunţi şi să negustorească, fără titluri universitare, la răspântii. Pribeag şi cu căciula pe ceafă el a făcut câteva veacuri pline de viaţă şi voi n-aţi făcut decât regulamente, ca să i le ştirbiţi.
1929
PUBLICISTICĂ
563
       BADEA ION ŞI DOMNUL REGENT
    Venind cu nişte vin în Bucureşti, badea Ion intra cu carul tras de boi, pe Şosea, unde umblă automobilele boiereşti. Badea Ion e om deştept dar prost în privinţa cărţii, cu toate că jinduind galeş după slove. în sufletul lui blajin e atâta drăgălăşenie pentru această neghină de cerneală care poartă înţelesul lucrurilor tainice şi întortocheate, încât el le-a mângâiat zicându-le literelor oile negre iar hârtiei dându-i numele câmpului alb. în carul lui, pe snopul de coceni şi răzimat cu spinarea de păretele butiei drept, badea Ion s-ar simţi bine să fie cărturar, citind liniştit, în pasul din veacuri al boilor plăvani, cuvântul lui Dumnezeu din cărţile sfinte.
    -     Mi se pare că pe-aci pot intra în Bucureşti, domnule sergent, întrebă el, la rondul al treilea, pe vardist.
    -     Drept înainte, răspunse vardistul, numai bagă de seamă, o să te întâlnească... domnul Regent.
    -     Cum ai zis? Domnul Regent? Cât îmi pare de bine! vreau să-l văd de un an. Spune-mi, te rog, după ce să-l cunosc? Trebuie să aibă un semn la mânecă sau la pălărie.
    -     îl cunoşti după aer, bade Ioane. Calcă bine şi de sus, ca Neagoe în anteriul lui domnesc şi ţine capul peste veacuri, într-altfel, nu are nimic deosebit, de fir sau de mătase. Ba da: poartă steag la geamul maşinii.
    Badea Ion nu înţelese un singur cuvânt: maşina. Şi fără voie îi trecu pe dinainte chipul maşinii de treierat. Nedumerit, nu cuteză totuşi să mai întrebe, de ruşine, ca să nu-i pară sergentului prea prost.
    -     O să mă uit şi eu mai bine, îşi zise Ion şi o să văd. Cine ştie, poate că domnul Regent iese pe velociped. Deschide ochi bine, bade Ioane, se îndemnă pe sineşi badea Ion, trăgându-şi cojocul pe ceafă, mai aproape de căciulă.
 564
TUDOR ARGHEZI
    Acum, Regenţa s-a mai apropiat puţin de priceperea iui. Cu câteva luni mai nainte, când i se vorbea de ea, el auzea cuvinte fără şir, ca înalta Regenţă. Cine era Regenţa şi de ce era înaltă? Cuvintele acestea femeieşti care îmbracă bărbaţii în haine cu poale lungi Magistratură, Justiţie, Armată, sunt cu şurub, mai mari şi mai mici, cresc şi se micşorează. Treci prin ele ca prin nişte săli cu uşile date de părete, la fel unele cu altele şi la rând, fără să ştii desluşit când te găseşti în una şi când te găseşti în cealaltă. Ştii numai că ai intrat în ceva, ca într-o biserică mare cu odăi. Vorbele, „domnul Regent" se potrivesc mai bine şi cu mintea şi cu urechile. De ce crezi dumneata că-i zice românul înalt preasfinţiei sale domnului domn mitropolit primat: vlădică? Iese mai repede şi mai neted şi-l face mai om şi mai apropiat de popă. Nu ştiu dacă lor le-o fi plăcut, îşi zice badea Ion, căci ei umblă după cuvinte umflate, ca să ni se pară nouă săracilor cu duhul, că au câte cincisprezece capete şi treizeci şi două de picioare, ca urechelniţa, dar mie unuia îmi place. Când mă gândesc la înalta Regenţă acum ştiu cu cine vorbesc în gândul meu.
    Carul trecuse de Grădina cu cai a hipodromului, unde boierii îşi mai aduc aminte caii cum au fost şi se duc să-i vada în colivie. Boii cu butia şi cu badea Ion se apropiau de palatul prinţului Vântură Ţări, unde sta de strajă un soldat cu sabia scoasă şi cu căciula de iepure pătrată, pe sprâncene.
    -     Mac! mac! mac! se auzi dintr-un automobil care oprise ceva mai departe. Deschide ochii Ioane: steagul de la maşină! Zgomotul de raţă mare îndopată venea dintr-o băşică de gumă, cu ţeavă de flintă, pe care o strânge vizitiul dinlăuntru, ca să facă semne nemţeşti.
    O frumuseţe de om scoborî din maşină, ca o păpuşă. Vardistul spusese drept: îl cunoşti după aer. Nimeni nu are aerul lui - şi l-a căpătat. Păzind legile încuiate, începi să semeni cu dulapul care le păstrează, de lemn de nuc şi abanos cu
PUBLICISTICĂ
 565
încuietorile de argint. Păzind Constituţia, legea cea mai din adânc a legilor celorlalte, inima legilor, firea dumitale se face pe lângă firea obştească altoită, ca fazanul printre găini. Domnul Regent păşea a şi mai mare, a rege adevărat şi a împărăţie, ca şeful gării din Strehaia, care se îndreaptă printre vagoanele de ţiţei cu o seninătate de viitor director general.
    Numai faptul că începe să se plimbe la Şosea, în toiul iernii şi dis-de-dimineaţă, când se deşteaptă lumina şi lăptăresele cu covăsit, este un semn de mare ispravă.
    Badea Ion scoase căciula cu ochii înţepeniţi în domnul Regent, opintindu-se de butia lui, în picioare, ca de un monument - şi zise cum este scris:
    -  Slobozeşte Doamne... Pot să mor, că L-am văzut.
    Dar ţăran ticălos, el tot zâmbi puţin, trăgându-şi căciula:
    —     Păcat că e bătrân. La vârsta noastră, bade Ioane, zise badea Ion, şi la Puterea noastră, ce frumos ne-ar sta şi niţică putinţă. Hăis, boală! zise boilor badea Ion, că nu le putem avea odată pe toate.
1929
              LUPTA FRANCEZĂ
   în faţa elogiului exagerat al boxului pur, am remarcat enervarea cu palpite a luptătorului după metoda franceză. Boxul, zise el sentenţios, e brutal, ca orice acţiune de origine englezească. Mă supără numai auzit cu urechea acel pumn, care loveşte ca un bolovan, mânat de o voinţă concentrată, nasul moale şi-i sfărâmă cartilagiul. După cum altădată Germania era populată de mutre onorabile, măcelărite cu sabia şi crestate în câte cinci şase locuri de bărbieria vitejească a duelului, teatrul şi conferinţa prezintă actualmente în ţara
 566
TUDOR ARGHEZI
Albionului o sumedenie de capete mai lungi decât natura şi profiluri şi nasuri cu câte trei şi patru complicaţii. Când eram la Miinchen, ziua namiaza mare purtam sabia târâş, din obligaţia că n-aş putea mânca bere cu cârnaţi fără să-mi fie pieptul gata de o încăierare cu tăişul adversarului, pentru motivul anodin.
    Duelul cu sabia avea o tehnică particulară, ca orice sport. Se admitea în primul rând căderea săbiei verticală, ca la despicarea lemnelor toporul. Pe verticală se găsesc mai ales urechile, pe care erai liber să le dezlipeşti de obraz, proiectând sclipirea săbiei geometric, tangent la sferă, pe lângă tâmple. Eleganţa consista în a reteza urechile exact, fără ca sabia să ajungă la umăr, cu preciziunea cu care desprinzi din cotor o recepisă perforată. Desigur că şi adversarul încăput în formulă trebuia să aibă o ţinută ireproşabilă, adecuată momentului; căci dacă întoarce capul, brusc, în momentul psihologic, se producea calamitatea, intrând în joc obrazul întreg, nasul, bărbia şi câteodată înseşi buzele lui. Ai băgat de seamă: unii eroi ai săbiei au buza de sus cusută oblic şi diagonal şi mustaţa, împărţită paralel cu buza, în două rânduri de păr, prin care trece o cărare. E un ce accidental, de care vinovatul este excluziv pacientul. Când te taie sabia, trebuie să stai drepţi, în aşteptarea unui final, sau a ceea ce va să urmeze. Ca să te însori avantajos, trebuia pe vremea imperiului, să fi servit neapărat de câteva ori, în prima tinereţe, de răboj. Cine nu se putea înfăţişa la o logodnă cu buchetul obligator lângă joben, purtând câteva cavităţi şi zbârcituri roşii în figură, era un individ compromis şi făcea parte din turma prudentă a laşilor, care primesc aluzia vecinului de cafenea, fără să-i arunce încălţămintea mânilor în figură.
    Estetica anglo-saxonă se satisface cu gâlca vânătă a ochiului şi cu falca triplă; de unde şi vine în manifestările de publicitate ale industiei şi comerţului acea necesitate intelectuală ca produsele tehnicii locale să poarte nume în ix: duplex, triplex sau asimilate cu ele: excelsior, record, jupiter şi omega.
PUBLICISTICĂ
567
    Eu am preferat boxului şi săbiei lupta franceză, cum vă mai spusei. Este şi elegant însă şi elastic. Elegant pentru că totul este chestiune de linie şi elastic pentru acelaşi motiv, linia fiind ondulatorie ca eterul şi ca valsul. De altfel lupta franceză începe ca un vals, în care, în loc să se cuprindă pe mijloc, partenerii se apucă de ceafă.
    Imaginaţi-vă scena: totul se petrece cu forme umane exprimate ca pe vasele greceşti şi egiptiene, dacă greşesc - fără joc de cuvinte - categoria vaselor, nu face nimic, cugetarea mea plastică aţi înţeles-o. Suntem amândoi luptătorii goi până la betelie. Eu ţin un braţ îndoit la piept, şi celălalt braţ, dreptul, întins către dumneata. Dacă sunt stângaci, jocul se schimbă, stângacii se luptă cu stângacii şi dreptaşii cu dreptaşii. Dumneata faci de-aşişderi şi pe când eu umblu după ceafa dumitale, domnia ta umbli după ceafa mea, aşa ca unul din noi să prindă ceafa celuilalt în palma încovoiată. însă prinderea cerbicei se face stând faţă către faţă. Este faza tatonărilor, luăm cunoştinţă, ne punem în ecuaţie; de aceea picioarele noastre stau depărtate iegănându-ne respectiv fiecare, când pe o talpă când pe alta, dinainte înapoi şi dinapoi înainte, gondolând.
    Când ţi-am prins ceafa cu palma, trag şi te dau jos. Nu-i adevărat: în practică figurile se produc mai încet: trag dar nu te pot da jos, căci şi dumneata m-ai prins de ceafă, căci şi dumneata ai tras. Rămânem puţin aşa, eu trăgând de ceafa dumitale şi dumneata de ceafa mea. Urmează un tempo de legănări alternative şi basculăm aşa, amândoi, de douăzeci, de treizeci de ori. Singuri şi experimentând în local privat, ne corectăm amical: „Nu strânge aşa tare!“ zic eu. „Mi-ai înţepenit grumazul", zici dumneata. Şi ne dăm drumul. Şi ne ducem într-un colţ şi ne trosnim fiecare gâtul şi ne întindem.
    în public, adică în ring, adică la circ, nu mai suntem stăpâni pe noi înşine şi atârnăm de entuziasmul public, intrând în cabotino-demagogie. Eu te strâng de vinele gâtului cât pot
 568
TUDOR ARGHEZI
mai dârz, iar dumneata te căzneşti să mi le strangulezi. Am scrâşnit din măsele: ai scrâşnit şi dumneata. Politeţa ne părăseşte şi devenim pertu. Eu îţi zic: „Chiorule!K. Tu îmi zid: „Bestie". Eu îţi zic: „Stai că-ţi arăt eu ţie". Tu îmi zici: „O să-mi arăţi". Publicul din circ s-a şi împărţit în două echipe: partizanii mei şi partizanii tăi. Evident că partizanii tăi sunt toţi piperniciţii şi schilozii din sală, geloşi pe bicepsul meu şi necăjiţi de atletica mea anvergură. Unii strigă: „Strânge, Bobby". Alţii strigă: „Nu te lăsa, Dodo". Am smuncit o dată mai viguros şi tu ai căzut în genunchi. Figura următoare consistă în a mă folosi de secunda cât ţi-a trebuit să cazi ca să încalec pe tine şi să te întorc aşa încât să nu te mai poţi mişca, răstignindu-te cu amândoi umerii pe ţărână, arătând publicului că te-am învins, sculându-mă şi salutând ca o baletistă. Dacă nu am fost suficient de sprinten, te-ai sculat de jos, te-ai aruncat, m-ai înşfăcat de ceafa mea şi m-ai doborât. Vorbesc pur şi simplu figurativ, căci pe mine nu mă doboară nimeni atâta vreme cât mă voi numi Bobby şi cât se va seri numele meu cu ygrec şi cu doi b.
    Vedeţi că nu este nici o asemănare între box şi luptă. De o parte: bruta — de altă parte: estetica.
    Nu tăgăduiesc că nici lupta nu este scutită de surprize şi cea mai gravă din ele este aceea când publicul din sală se ia la bătaie. Această parte a şedinţei se rezolvă însă todeauna cu box. E regretabil. Şi uneori mâncăm bătaie amândoi...
1929
               FĂRĂ MĂMĂLIGĂ
   Un prieten din judeţ ne povesteşte cumplita foame care bântuie Gorjul. Ca mărgăritarul, porumbul nu se mai măsoară
PUBLICISTICĂ
569
cu sacul, numărându-se cu bobul. El poate fi purtat în mărgele şi în cercei, la grumaze subţiate, pe sâni bolnavi şi în urechi palide, ca hârtia de hrisov. Trupurile pribegi încep să semene cu sufletele fantome. Femei de umbră poartă la piept umbre de prunci, alăptaţi cu cenuşă şi fum. Oamenii secaţi ca pâraiele de o arşiţă interioară, au rămas fără lacrimi şi scuipat şi glasul lor, ca o toacă de lemn, fără sonoritate Gorjul a uitat să vorbească şi de câteva luni abia i se aude vocea ca o şoaptă, nemaiştiindu-se care sunt morţii şi care sunt viii dintre satele de lângă cimitire.
    Se povesteşte fuga oamenilor de acasă, ca un exod de biblie pustiită de camătă şi foc. Cincisprezece săteni din părţile Cărbuneştilor au sosit în august, în Bucureşti, pe jos... Ei căutau de lucru şi nu au găsit în capitala plină de muncitori fără braţe, şi câţiva din ei au plecat mai departe, spre Mare la Constanţa. Hrana lor a consistat din urzici tocate, pentru raţe, şi în drum, afară de apă, pe care o dăruieşte Dumnezeu lumii gratuit, nu s-au ospătat niciodată.
    Presa nu ştie nimic din această exasperantă calamitate? Câteva ziare poartă accentul de revoltă al sentimentului că ţara se pustieşte prin plecarea din câmpurile româneşti a plugarilor, care îşi scapără fără folos, de câţiva ani, de după război, uneltele de muncă în brazdele împietrite. Pământul refuză să mai fecundeze grâul şi popuşoiul; cerul, înţeles cu ţărâna, biciuie cu ploaie, cu torente şi cu foc şi taie cu îngheţuri carnea şi bărbăţia voinicilor muncitori. Pământul nostru darnic şi ospitalier nu mai vrea să-i hrănească.
    S-a putut citi în ziare mustrarea adusă guvernului cum că nu s-ar opune cererilor din străinătate, unde locuitorii din cetăţile industriale bogate, uitând să secere şi să are, au nevoie de robi aduşi cu gloata, ca să facă în ţarinile lor minunea înmulţirii boabelor semănate, ce nu mai poate fi săvârşită în ţară la noi. Stăpâni pe câteva ţări devenite sterile, românii ar
570
TUDOR ARGHEZI
fi chemaţi cu preferinţă să-şi caute o pâine şi un sălaş în barăcile încă nedărâmate, ale prizonierilor din război. întru cât au răspuns flămânzii de la ţară tentaţiei că vor putea mânca şi se vor putea sătura, rămâne de socotit. Dar aceleaşi ziare afirmă supărate pe drept, că ţara are nevoie de braţe, fără să spuie în ce loc.
    Este adevărat că în Bucureşti se dărâmă câteva case şi se construiesc câteva edificii pentru chiriaşi tot atât de flămânzi, subt aparenţe, ca şi oamenii din Gorj. Dar şantierele mari îşi concediază muncitorii, minele şomează, petrolul se restrânge la ingineri şi directori. Unde se găseşte de lucru, afară de „Mica publicitate" cu cinci lei cuvântul? Pe cheuri, mii de bărbaţi în costumele regiunilor depărtate, aşteaptă să-şi închirieze braţele unui negustor. Negustorii, la rândul lor, aşteaptă clienţi şi statul, cel din urmă, aşteaptă contribuabili. în nici o industrie marfa nu se plăteşte şi calea ferată a dat în două luni un deficit de două miliarde. Unde se găseşte de lucru?
    Singur domnul Tancred Constantinescu şi cei din fericita categorie a acestui fost ministru au de lucru pentru o mie de oameni de unul. Nu a scris şi tipărit acest cetăţean excepţional, că la lumina zilei el câştigă şase milioane pe an, în vreme ce gorjenii nu mai au mălai şi ceilalţi săteni, cel puţin tot atât de neaoşi români şi cel puţin tot atât de inteligenţi ca domnul Tancred, umblă hoinari pe drumurile îngheţate ale ţării, printre lupii cu coadă şi lupii cu joben?
1929
                  SECUNDA
   Am povestit acum câteva zile cum s-a rănit stareţul Zosima, trăgând cu puşca după vânat în mănăstire. Pe când
PUBLICISTICĂ
571
ochia în ceea ce văzuse, prin depărtarea nevăzută şi cercetată de prezenţe închipuite, cu putinţă neîndoielnică pentru o cugetare de monah, arma s-a descărcat înapoi şi vietatea stareţului, neagră, a fost aruncată la pământ. Fraţii lui de chinovie, care scoboară o dată pe an, din răstignire, pe Fiul, şi-l duc în mormântul de piatră, au ridicat pe stareţ din mocirla de sânge şi, spălându-1 cu agheasmă şi ungându-1 cu undelemn, l-au culcat în pat.
    Arhimandritul Zosima e stareţ al mănăstirii Cernica.
    Curând după aceea, în mânăstire s-a ivit focul şi au ars patru chilii. Focul a mistuit chiliile până la cenuşă, pe care vechii pocăiţi şi-o presărau în cap. Dinaintea bisericii celei mari din mânăstire, închinată sfântului Niculaie din Mira Lichiei, a rămas un car cu ţărână vânătă şi albă, ca şi din trupul, pierit din priveliştea fermecată a luminii, al fostului iclisiarh, care locuise cenuşa, pe când, pe vremuri, ea şedea în picioare.
    Pentru pompieri, pricina focului s-a găsit uşor. Călugărul care sălăşluia în vechea chilie nu i-a măturat coşurile la timp. în ştiinţa pompierului şi a societăţilor de asigurare contra incendiului, focul se petrece din ceea ce se cheamă neglijenţă -şi flacăra, lingând păreţii hornului de zgură o aprinde şi de la horn se aprinde chilia.
    Deasupra bolţilor de intrare în cetatea călugărească, nu se găsea, credem, tinicheaua artistică a nici uneia din acele societăţi cu contracte, trageri şi prime, garantate din Amsterdam, din Londra şi New York şi care feresc de pagubele mari înjghebările inflamabile ale proprietarilor trecători, locuinţe, hambare, pătule. Subt clopotniţa porţilor mănăstirii stă zugrăvită cu vopsele fragede de apă, icoana chipului care păzeşte lumea, lumea întreagă şi nu numai un singur sălaş. Fecioara cea fără de prihană, columba Duhului Sfânt sau Stăpânul tânăr al timpului, înfăţişat cu plete pieptănate curat şi cu frumosu-i grumaz gol, neîncheiat cu nasturi, închipuiesc deopotrivă pe
572
TUDOR ARGHEZI
păretele alb, al cetăţilor cu clopote şi rugi, acea singură mare putere, singura mare stăpânire, a celui ce se sfîeşte să se arate oamenilor, înfricoşaţi numai de ceea ce cade de la sine din cerurile lui, pline ca nişte panere.
    Priceperea schivnicilor, lepădaţi de înţelesurile contabilităţii, dă lămuriri şi bilanţuri deosebite de ale administraţiilor şi societăţilor anonime. Focul pământesc poartă-n el sămânţa focului care călătoreşte cu lumina şi vântul, cu patima şi cu nădejdea, şi cu osânda, neoprit, în pătura veacurilor aşternute la rând. însă nimeni nu ne-a spus, nici Dumnezeu, ce este el şi cum s-a ivit, pentru ce se mută şi renaşte fără să se stingă, cum ici încălzeşte şi dincolo arde, cum iveşte viaţa într-un loc şi face într-altul pustie, rumegând şi lemnul şi piatra; şi nu ştim cum de poate el să fie şi mai slab, apropiat de răcoare şi mai fierbinte şi până unde poate creşte necunoscuta lui înspăimântătoare tărie, măsurată chiar de cărturarii iscoditori până la câteva mii de grade cunoscute. Firea focului e de firea credinţei şi a gândirii, de firea chemărilor, care îndeamnă pe oameni să purceadă ca flacăra şi să cuprindă, să se răspândească sau să se strângă în cuptorul singurătăţii ca jarul. El poate scăpăra din dragoste, ca să o poarte în talazul lui de luminiş departe, după cum se poate ridica din păcat, ca să-l stârpească. Gândul nu se poate face foc, cum se face cuvânt, geamăt şi cântec?
    Această ucenicie îndelungată şi nesimţită a deprinderilor cu sufletul ascuns al lucrurilor nevăzute cu ochiul şi zărite cu părerea, arhiereii şi episcopii şi patriarhii nu au făcut-o şi n-au avut răgazul sufletului ca să o înceapă. O secundă de scufundare în această umbră lăuntrică este de ajuns pentru ca să ţi se schimbe viaţa şi veacul să capete un înţeles. Cei mai mulţi nu s-au întâlnit cu ea niciodată în timpul duratei. S-a întâlnit însă cu Secunda Saul şi în a doua secundă el a şi fost Pavel din Epistola către corintieni. Şi se întâlnesc cu Secunda toţi acei neînţeleşi, care după biruinţi sociale, aparent
PUBLICISTICĂ
 573
însemnate şi după ce au ajuns în vârful unui bun năzuit, se sinucid: mai slabi - sau se închid: mai puternici.
    Cuvioase Zosima: ai împuşcat, fără să ştii, aripa unui heruvim.
1929
                     MELANCOLII
    —     Bună-ziua, domnule doctor. Nu te-am văzut de cincisprezece ani. înainte ne întâlneam prin librării şi erai un amator stabil de muzică şi concerte. Mai cânţi, desigur, din flaut şi orgă şi, desigur, citeşti, ca şi mai înainte, cărţile noi. Nu te-am mai auzit recitând versuri latine şi greceşti: ia cântă ici, în colţul străzii, niţel, pe şoptite, acele stihuri de Virgiliu, mi se pare, în care un miel dintre berbeci, cu coarnele abia încolţite din masca lui de astrahan, se împotriveşte vântului şi-l caută să-l nimerească drept în frunte cu fruntea lui de pisică. Nu te uita că ne vom despărţi, peste două minute, pe alţi vreo douăzeci de ani sau pe todeauna. Mi-e dor de ceva izmenit sau de ceva foarte vechi, care a ieşit din modă acum patru sute de ani.
    —     Tu cu ce te mai ocupi? întreabă medicul. Parcă te întorseseşi cu diplome bune de inginer constructor - şi, dacă nu mă înşel, căutai şi parcă dezlegaseşi o problemă de specialitate, şurubul făgă ghevint. Ţi-a dat rezultate?
    —     A! te rog, nu mai vorbi. Am renunţat. Sunt contabil la Banca Misolonghi, şi seara fac pictură în ulei. M-am însurat: nevastă-mea face sculptură: nu mi-ai vizitat, pariez, expoziţiile, într-adevăr, nici nu ne-ai fi recunoscut: eu iscălesc Worka; m-am specializat în peizajele cu ceaţă. Nevastă-mea semnează Zvan şi are o importantă descoperire în plastică, degetul al
574
TUDOR ARGHEZI
şaselea. între degetul mare, aşa-zis, şi index există o depresiune exagerată, un fel de Golful Hudson al mâinilor; acolo natura, este absolut cert, pusese cel puţin un deget, pe care omenirea l-a pierdut şi nevastă-mea l-a reconstituit: are şi ea doi ani de medicină.
    -      Crezi că am avut un al şaselea deget?... Lasă-mă să mă gândesc puţin... Poate să ai dreptate. Dar ce-ţi indică prezenţa defunctă al unui al şaselea deget?
    -      O presimţire şi un raţionament. Când iau bastonul, am senzaţia că între cele două degete se deschide ca o limbă de briceag, până atunci ascunsă între plăsele, o a şasea dorinţă boantă de-a pipăi măciulia bastonului. De altfel e logic: măciulia nu stă bine cuprinsă în palmă, şi câteodată scapă bastonul sau furculiţa pe neaşteptate. între Europa şi America nu ai impresia că a fost Atlantida?...
    -      Prin urmare, răspunse medicul, trist şi sentimental invidios, eşti un om fericit... Vieţuieşti într-o formulă.
    -      Ţi-ai găsit! Dacă mi-a displăcut ingineria, nici pictura nu mă mulţumeşte, iar contabilitatea pur şi simplu mă enervează. Singur degetul al şaselea m-a mai interesat. Dar tu? nu mi-ai spus ce faci. Ai o clinică, un spital, un sanatoriu, un laborator de analize? Fabrici un serum cu aplicări universale, un bulin extraordinar? Eşti dentist? Scoţi o revistă cu sfaturi practice şi cu adresa ta în text şi pe coperţi?
    -      Ce departe eşti de realităţi, vechiule al meu amic! Am fost până alaltăieri, când s-a schimbat guvernul, prefect de judeţ. M-am lăsat de orgă şi flaut — şi de medicină. Vrei să-ţi încredinţez un secret? Medicina e o imensă escrocherie. într-o societate teafără, oltenii cu cobiliţele şi copiii cu bolovani de lut ar alunga medicii pe stradă, i-ar da jos din automobilele lor luxoase şi i-ar vârî în canal. Ştii de ce medicii au prestigiul şi monopolul pe care le exploatează? Din pricina oamenilor politici care se tem de boală şi nu vor să le moară osul putred
PUBLICISTICĂ
575
niciodată. Singura lor speranţă ridiculă a rămas medicina. Am încercat şi eu niţică pictură, dar trebuia să încep mai devreme: aveam talent pentru portret. Uite-1, apropo, pe Şiupescu: a luat premiu pentru tabloul lui Madona din Tulcea.
    —     Bonjur, Şiupescule. Te vorbeam de rău. Primeşte felicitările noastre: Madona ta a fost un capodoperă.
    — Care Madonă?
    — A de la Salon, de acum doi ani... Eşti un fericit...
    —     Nu vreţi să luăm loc la cafeneaua de peste drum? Mă întorc peste zece minute. Hai să stăm oleacă de vorbă, că nu ne-am văzut de nu se ţine minte.
    — Ce zici? Ideea nu e rea. Să-l aşteptăm. Dar unde te grăbeşti
aşa?
    —     Mă duc să plasez douăzeci de vagoane de ţiţei la Banca Micului Fenomen... Nu câştig decât două centime la kilogram, dar la o cantitate mare, înţelegeţi, se adună.
    — De unde ai tu, Şiupescule, ţiţei? Sonde? acţiuni?
    — Ţiţeiul e al Şoimului Chili-Peruvian...
    Cafeneaua era plină de prieteni. Un advocat care este profesor de limba germană şi solfegiu. Un fost magistrat actualmente ziarist. Un chimist care primeşte o subvenţie de la Siguranţa Generală şi are talent pentru teatru. Un dramaturg care este bariton şi regretă că şi-a greşit cariera. Uite-1 pe căpitanul Costică: vrea să demisioneze şi să se apuce de poezie, pentru care simte o atracţie impulsivă. Preotul de colo nu e părintele Marincea? Ba da. E dezgustat: trebuia să se facă advocat. Dar profesorul de matematici - zi cum îl cheamă -e trist că, ajuns la patruzeci de ani, s-a văzut înzestrat pentru medicină.
    —     Ce iei, Tugomire? eu obişnuiesc mastică la gheaţă, cu trei picături de rom.
    — Băiete, adu-ne două cafele turceşti...
 1929
576
TUDOR ARGHEZI
      PUMNI AMERICANI ŞI LEACURI ROMÂNEŞTI
   Nişte viteji ingineri, aparţinând genului păduchilor blonzi americani, pripăşiţi în regiunea petrolului valah, au bătut la Ploieşti o sală întreagă a unui varieteu şi au expediat la spital mai mulţi advocaţi, încă nu în curent cu Dreptul Noului mare Continent. Abstinenţii foarte creştini şi mortificaţi prin voinţă tenace şi virtuţi extrapure împotriva alcoolului oprit în toate Statele Unite şi degenerator, s-au îmbătat ca nişte porci, necunoscuţi Europei, şi războindu-se cu spectatorii, au devastat literalmente localul, unde morala americană a operat. Sticlele, geamurile, oglinzile, măselele au fost măturate după ridicarea răniţilor şi arestarea profeţilor de înfrăţire ai lui Wilson, în stare de ţăndări şi de ţărână. Cavaleri şi matematicieni, inginerii nemulţumiţi să boxeze cu bărbaţii au exercitat nobilul duel al stăpânitorilor de mări şi ţări, împotriva balerinelor, dansatoarelor şi cântăreţelor angajate pentru desfătarea tinereţelor industriale dintre sonde şi podgorii.
   Nu este primul caz american la noi. S-a petecut unul identic în Bucureşti, acum câţiva ani, la „Athenee Palace“, unde alţi „intelectuali" ai Lumii Noi au rupt în bătaie câţiva chelneri şi servitori. Cel puţin aceasta a fost relatarea presei, într-o epocă tot atât de proastă ca şi actuala, de preveniri, atenţii şi măguliri pentru străinii bogaţi, bancheri şi zarafi ai statului românesc. Azi aliaţii ne aduc parale americane travestite într-un împrumut european şi trebuie să fim cuminţi, să primim boxul, cucuiul şi mutarea fălcilor surâzând, ca nu cumva să se supere sensibilitatea Statelor Unite că ne-ar fi durut şi că ne-am fi văietat. Iar cu o parte din banii împrumutaţi ne vom grăbi să cumpărăm automobile tot americane, ca un omagiu repetat, depus la picioarele Unchiului
PUBLICISTICĂ
 5 77
Sam, care ne trimite toate motoarele lui, dar ne interzice intrarea în Confederaţie, ca unor incapabili recunoscuţi.
    Domnilor americani, poftiţi la noi ca nişte mari civilizaţi, întemeiaţi la noi tot ce doriţi, ca să ne ridicaţi nivelul moral, societăţi, secte, organizaţii sportive şi exploatări de petrol. Aţi venit prea puţini, poftiţi mai mulţi şi puneţi stăpânire, odată cu pământurile grase ce vă trebuiesc, pe toate locurile de conducere. Lăsaţi inginerii noştri în afară de şantiere, pensionari, când se întâmplă, fără îndeletnicire în biurourile dumneavoastră. Şi după ce v-aţi săturat şi aţi băut ţapăn, luaţi-ne la bătaie sistematic, în fiecare zi şi nu numai din când în când. Aşezaţi-vă în rânduri şi pornind din capătul oraşelor, boxaţi tot ce întâlniţi, pe bulevarde. Când vă osteneşte pumnul, puneţi mâna pe retevei, pe sifoane şi, dorind să fiţi mai expeditivi, lucraţi cu revolverul şi cu puşca de ucis mâţe şi şobolani. Noi nu vom sufla, ci încântaţi că obrazul nostru poate fi onorat de palma americană, vom felicita telegrafic Prezidenţa şi Casa Albă, că şi-au ales agenţii cei mai buni pentru târnuirea şi batjocura noastră.
    Iar noi, domni români, să luăm seama că americanii ne dau ce ne lipseşte: lecţii. încă nu ne-am putut hotărî în zece ani de la război să ne apucăm de muncă şi să ne reducem cheltuielile la mămăliga cu ceapă, pe care au mâncat-o părinţii noştri. Nouă ne trebuiesc blănuri, parfume şi automobile, voiajuri în străinătate care ne scot anual din ţară miliarde; pudre impalpabile, mătăsuri, aparate de întinerire şi o sută de mii de futilităţi care ne strică viaţa de interior, ne moleşesc familiile, ne izmenesc copiii, lăsându-i lihniţi după străinătate şi străini de lutul părintesc, fugari din sufletul lor, neurastenici fără motiv, obosiţi fără efort, sceptici fără deziluzii. Munca e desigur o povară, dar este o datorie şi suprema datorie a epocii primejdioase în care vivotăm între bodegă şi cinematograf. Nimeni, domnilor, nici nu-şi iubeşte, dar nici nu-şi cunoaşte
578
TUDOR ARGHEZI
meseria. De la zugrav la profesor, de la sărac la înavuţit o singură mare şi gravă incompetenţă ne apasă.
    Iată de ce împotriva tuturor principiilor cu care ne-a obişnuit o civilizaţie de confort şi răgazuri, este de dorit şi azi, ca şi ieri, ivirea Dictatorului nostru, energic, onest şi inteligent, pe care îl cere din ce în ce mai răstit necesitatea. Ne trebuie, oricine ar avea-o, boier sau ţăran, o mână dură strânsă pe coada unui gârbaci activ, care să ne dea jos din paturi, din lâncezire, şi din cluburi şi să are, robi conştienţi şi cu de-a sila, cu noi toţi, în tăcere şi îndârjire, zece ani câmpul pustiu al muncii naţionale, dând statului totul şi neoprind pentru noi nimic. Căci libertatea nu ne-o vom pierde abia azi, când vom renunţa de bunăvoie la libertăţi. Ne-am pierdut-o mai de mult şi ea nu poate să fie recăpătată fără o jertfă imensă şi o abnegare cumplită.
    Pentru evitarea boxului american, introdus de depravarea noastră acasă la noi, vom fi noi în stare să ne biruim lenea şi instinctul?
1929
                   DUMINICA
   Pe vremuri ziua a şaptea slujea omului după un tipic barbar. Individul lua câteodată o baie, dacă socotea că nu e de prisos. în orice caz, el se primenea şi, gătit, ieşea pe Calea Victoriei, trecea pe la biserică să asculte corul şi evenimentul săptămânal se petrecea mai ales la masă, între prânz şi cină, amestecate până la culcare. Idilică şi patriarhală, familia se deda plăcerilor robuste ale stomacului şi adormea cu câteva fripturi şi sticle în pântecul fericit. Indigestia se vindeca în timpul săptămânii şi, anual, omul de treabă se alegea cu
PUBLICISTICĂ
 579
cincizeci şi dpuă de aplecăciuni plus două mai mari, de Paşte şi Crăciun.
    Timpurile au evoluat, cum era de aşteptat, către cultură. Ateneele populare, concertele şi matineele aperitive dau publicului satisfacţiile sufleteşti, pe care mielul la tavă şi vinul nu puteau să i le acorde. Publicul face cunoştinţă cu celebrităţi de ale Baroului local şi ale tabelei de înmulţire, în forma lor artistico-literară. Pe nesimţite, s-au specializat în debitarea sistematică a culturii pure, o seamă de literaţi care n-au scris, de publicişti care nu publică şi de oratori care nu vorbesc decât în ziua a şaptea. O cartă de vizită, care ţi-este dată în tren sau la Sinaia, poartă paradoxa titulatură a unui pedagog necunoscut, covârşit de însărcinări profetice şi care funcţionează în celebritate obscură de câte treizeci de ani. După geamantanele de piele scumpă, după accesoriile de lux ale călătoriei, profetul jertfit pentru cultura neamului şi a periferiei pare din belşug retribuit, egal în salariul, fragmentat pe rubrici mici, cu cinci profesori universitari. Şi rezultatele sunt vizibile: editurile de literatură clandestină îşi desfac mărfurile mai mult.
    Cultura minţii şi a sufletului trebuia, inevitabil, să o sporească pe cea politică. întrunirile politice au mai ales loc duminica, ziua de tragere la răspunderi, de recriminări şi de idealuri. în locul liturghiei se oficiază principii şi cei mai iniţiaţi din preoţia ideilor reiau portul pletelor şi al bărbii, la care preoţii în tmiformă renunţă săptămânal câte puţin. Una din ultimele zile $le Domnului a fost pretutindeni slujită, în toate centrele j^duşţpale, de apostolii de dreapta şi de stânga ai năzuinţelor sociale, îiripărţiţi în două cieruri şi două biserici, mii ta#!egând to^ţa doctrina şi alţii interpretară P p^rţe. j^epreziiitanţii legali ai ultimului Fiu al Omului, KarJ M«urx, comuniştii, ţinând predică peste druni de soţial-democrşţii, a cărora concepţie asupra purcederii ideii se deosibeşte de a fraţilor mai înaintaţi, şi-au terminat adunarea cu figuri de box
580
TUDOR ARGHEZI
şi cu scaune trântite în moalele capului. Proprietatea adevărului curat se demonstrează în toate epocile istoriei cu câte un pui de bătaie şi cu câte un pui de război.
    în jurul unei catedre de astfel de adevăruri eterne au fost snopiţi comuniştii; la altă catedră au fost smintiţi soţial-democraţii.
    Nimeni nu se pricepe mai bine la discordie şi ciomăgeală ca fraţii între dânşii. Şi ei nu se luptă niciodată ca adversarii, ci exclusiv ca fraţii, adică până ce unul din ei, cu nasul muşcat, cu şira spinării ruptă, olog şi unanim fracturat, cade definitiv. Dacă n-ar interveni trecătorii şi poliţia să-i oprească, adepţii aceleiaşi credinţe, s-ar deda asupra răniţilor la toate actele alienaţiei mintale şi ar găsi mijloace patologice să pedepsească şi cadavrele. Socialiştii se extermină pentru o delicateţă, pentru nuanţă, ca în arta poetică a lui Paul Verlaine. Un gri deschis ori un bleu fonce separă pe aceşti renăscători ai omenirii, pe viaţă şi pe moarte, interesaţi în principiu la miliarde şi pasionaţi după lăscăi.
    Parcă duminica se cheltuia mai cu folos în zilele negre, de sălbăticie, când omul înapoiat consuma duminica fleici cu vin şi cânta pe cobză „Barca pe valuri saltă uşor“.
1929
   DE LA CONCURSUL DE FRUMUSEŢE
   Ziua de duminică 17 martie coincide în calendarul diplomatic al Europei cu cea dintâi manifestare categorică de revenire la normal. Din fericire pentru noi, data s-a iscat în România. Iată ce a telegrafiat reprezentantul unei mari naţiuni amice guvernului respectiv:
   Imposibil de găsit nici acasă, nici la restaurant. Ministrul de Interne este absorbit cu desăvârşire în concursul de
PUBLICISTICĂ
581
frumuseţe şi viaţa statului stă suspendată de acest eveniment. Excelenţa sa lucrează de câteva ore ca să afle piciorul cel mai mic corespunzător gleznei celei mai fine, şoldul celui mai elastic şi corpului celui mai lung. Trăim adevărate zile ateniene şi singuri Sfântul Sinod şi Ilustrul Profesore al Planetei, domnul N. Iorga, nu au participat la concurs; primul din pricină că se găseşte în unul din cele două mari posturi ale celor doi Paşti naţionali ai anului în curs, celălalt pentru că vărul şi antagonistul domniei sale în materie estetică participă la juriu. Ştirea că însuşi ministrul de Interne prezidează comitetul a stârnit o puternică emoţie şi o recrudescenţă a sentimentului de respect. Fără să facă versuri ca unul din predecesorii săi, domnul Trancu-Iaşi, actualul ministru de Interne, e un abil expert al naturii feminine şi excelenţa sa a ţinut să-şi manifesteze acest har, original la un bărbat de stat, iscălind procesul-verbal care consacră graţia cea mai usturătoare de inimi a celei mai agreabile păpuşi.
    Este şi o lecţie de civism surâzător ce se adresează oamenilor politici ai României, deprinşi să ia lucrurile tragic în momentele cele mai vesele şi mai desfătătoare ale ţării. într-adevăr, impozitele au scăzut aproape la zero, toată lumea mănâncă de şapte ori mai mult decât e nevoie, ţăranii dorm pe saltele burduşite cu bancnote, foametea e o amintire urâtă a unui trecut depărtat, funcţionarii sunt gras plătiţi, veniturile bugetului enorme: ţară de vis trăit şi de mari exuberanţe. îi mai lipsea oare statului ceva decât să-şi delege un ministru să prezideze un concurs de frumuseţe?
    Se anunţă pe viitor alte concursuri tot atât de interesante; dansul pe călcâie cu un baston sprijinit cu vârful pe nas; înghiţirea unui ceasornic deşteptător, care să sune tot timpul cât îi va trebui să parcurgă distanţa dintre intrare şi ieşire; lingerea de-a buşile, fără să fie atinse cu mâna, a cinci kg vaselină americană cu mentol. Case importatoare mari fac toate cheltuielile de paradare şi eleganţă pentru impunerea produselor speciale, şi dacă până acum au fost întrebuinţate
582
TUDOR ARGHEZI
pentru o inteligentă reclamă actriţele şi cântăreţele, acest obicei s-a învechit: e ora miniştrilor să intre în arenă.
    Pe de altă parte, şi altceva e adevărat. Unii din colegii ministrului în chestiune s-au scandalizat: simplă gelozie de concurenţă. în special, prezidentul domnul Ciceo Pop s-a supărat îndeosebi, afirmând că în problemele estetice domnia sa este mai fortificat decât ministrul de Interne. Viitorul Consiliu de Miniştri va avea nu numai de încuviinţat dacă alegerea domnului Vaida a fost bine făcută şi corespunde cu principiile celor două partide fuzionate, dar şi dacă nu erau mai indicate, pentru a nu da greş, alte persoane, întrucât prin calificativul portofoliului domniei sale, ministrul de Interne ar fi putut să pară delegat cu o misiune în afară de program.
    în toată ţara, duminica a fost sărbătorită de organele ministrului de Interne, conform preocupărilor din capitală. Vardiştii, cu începere de la orele nouă dimineaţa, s-au postat în răspântii în poziţie sentimentală şi, lăsând-şi privirile să se încarce cu langoare şi reverie, salutau automobilele şi trecătoarele cu mâna stângă pe inimă şi pe serie şi cu mâna dreaptă la gură. Prefecţii în toate judeţele şi-au frizat mustăţile şi s-au aşezat, zâmbind caracteristic şi pudraţi, în dreptul vitrinelor mai mari. Poliţiile, agenţii pretutindeni au declarat fervent, în câte un genunchi, dragostea statului român pentru sexul cu buzele fierbinţi. în săptămâna pisicilor acest omagiu a fost binevenit, iar jandarmeria întreagă a mirosit în Duminica Femeii a Coeur de Jeanette.
    Indiscreţiile colportează, evident, şi lucruri dezagreabile. Vă comunic strict confidenţial că doamna ministru de Interne a primit o sută douăzeci şi patru de mii de anonime injurioase pentru soţul care le-ar fi nedreptăţit, fiecare concurentă fiind mai frumoasă ca toate vecinele ei. în şapte mii de scrisori semnatarele, care şi-au dat numele întreg şi adresele, se plâng că au rămas mame din simplul contact al ochilor magnetici ai ministrului de Interne, a căruia virilitate pare cu atât mai crâncenă cu cât s-a manifestat prin sticla ochelarilor. Ce va fi peste nouă luni. Dumnezeu ştie.
PUBLICISTICĂ
 583
    întrebat într-un interviu de ce a ţinut în ruptul capului să prezideze un concurs de frumuseţe, ministrul de Interne s-a reabilitat, lăsând să se înţeleagă că singurul domniei sale motiv determinant a fost starea de flăcău a prezidentului de Consiliu, căruia doreşte să-i caute o păreche şi o îndeletnicire între patru ochi.
1929
                  MĂNĂSTIRILE
   Cugetătorii populează toate drumurile şi le ciugulesc ca vrăbiile. între locurile comune ale filosofiei lor practice, construcţie modernă, baie, electricitate, tout-ă-legout, poziţie centrală, întâlneşti punctul ideii de confortabilă demagogie că inânăstirile sunt un anacronism. Când societatea a pus în circulaţie cazinoul, teatrul de varietăţi şi cinematograful, nimeni nu se mai poate plânge că are timpul de a se plictisi. Urâtul în viaţă vine ca în provincia mică, din lipsa de distracţii şi de bar american, unde omul cel mai complicat poate sta ore întregi pe un scaun înalt cu un pai lung în gură, sugând fundul unui pahar, cu talpa rotundă. Viaţa trebuie trăită şi a trăi este a te împărechea, a te despărechea, a te multiplica în lumea numeroasă ca într-o oglindă cu mii de laturi, a te contempla neîncetat în altul şi-n alţii, ca o lampă electrică în undele mobile care-i reflectează o imagine strâmbă. Să n-ai încredere în tine şi să-ţi lipsească siguranţa că reprezinţi un tot întreg deosebit. Respectă cerinţele naturii, care nu permite singurătatea decât în momentul scaunului cotidian: restul e un bun social şi impune tovărăşie, asistenţi şi auditoriu.
   Virginitatea e o aberaţie. în viaţa socială şi de Lăsata-secului oamenii sunt datori să facă după moda pisicilor, umblând pe acoperişuri. Ai o fată? la optsprezece ani o măriţi; ai o fată, cum
 584
TUDOR ARGHEZI
ai avea un sac cu fasole: îl vinzi. Ai un băiat? îl însori. Este practic să fii expeditiv şi să te descotoroseşti de copii. Nu-i întreba dacă au preferinţe: scoate frahtul şi dă marfa la vagon. Aşa se pun la poştă şi în tren generaţiile.
    în urma diverselor articole apărute în „Bilete de Papagal", relativ la o viaţă a sufletului, la o viaţă tangentă pe cer şi pe necunoscut, conexă cu umbra şi întristată de spectacolul intempestiv al abjectei lupte pentru existenţă, am primit scrisori, nu, evident, de la filosofi dar de la oameni în grele suferinţe morale, scrisori care pot constitui inspiraţia unei cărticele a sufletului, adresată omului adevărat, îndurerat. Corespondenţii şi corespondentele noastre nu ne întrebau, desigur, ca la ghicitoare sau ca la rubrica unui ziar, ce atitudine să ia într-un conflict de divorţ şi dacă nu e mai bine să-ţi înşeli nevasta sau bărbatul, ca să poţi cuprinde mai multă fericire. Cititorii noştri nu aparţin categoriei materiale şi juridice a chestiunii. Ei vin ceva mai de sus şi mai din fund, mai de către azur şi mai dinspre stele. Ei ne-au manifestat dureri morale fără leacuri nici în farmacopee, nici în hipnotismul pe înţelesul tuturora, în zece lecţiuni cu figuri. Maturităţi de precocitate, căpătate prin studiu şi inteligenţă; dezgust social şi politic şi, consecinţă, dezgust profesional. Dezechilibrul tragic înspre materia şi materialul viu al studiului. Ofensă culturală continuă şi stăruitoare. Minciuna idealului teoretic impusă de la stat. Vagabondajul social al naturilor de elită, inadaptabile unui mediu grotesc. Şi seria necurmată a nefericirilor individuale, pe care o natură oarbă le tolerează şi dezorganizarea obştească le aţâţă.
    Toate vârstele, începând cu vlăstarele, se înscriu cu exemplare de mare omenie şi de valoare certă în acest capitol imens. Locul acestora a fost în toată vremea mânăstirea -mânăstirea care va şti să utilizeze pentru sporul sufletului şi al intelectului, aportul gratuit al unor energii şi capacităţi determinante. Ca şi acum cinci veacuri, viaţa monastică, rectificată
PUBLICISTICĂ
585
în rezultatele ei, este de-o actualitate reală. Natura, care zămisleşte pe bivol şi hipopotam, dă naştere necontenit şi speciei lui Blaise Pascal şi trestiei sale gânditoare. Ea simte nevoie de-o chinovie, de un Port-Royal, de un cadru nou al vieţii, în care să capete tonicitatea căutată. Cugetători de răspântii, puneţi-vă limba în buzunarul de la subsuoară.
    Au încercat şi în ultimii ani, de după război, mai mulţi cărturari tineri să intre în ordinul Sfântului Vasilie. Tragedie îndoită, ei au fost siliţi să părăsească mănăstirile, transformate în colonii de salaori pentru viile, vitele şi zarzavaturile episcopilor. Am relatat odinioară cazul unui episcop, care şi-a trimis călugării să-i vândă produsele cu căruţa, prin mahalalele reşedinţei. Ieri, un cititor ne povestea impresionat că a fost spectatorul unei gâlcevi între episcopul horticultor şi un birjar, petrecută în mijlocul capitalei, unul ridicând cârja şi celălalt, necunoscându-i rangul preoţesc, schiţând o apărare cu biciul. Episcopul îşi pierduse şi un minimum de ţinută şi din gura lui care laudă pe Dumnezeu, a ieşit de câteva ori argumentul „Dumnezeul mă-tii“.
    Sunt câteva sute de mănăstiri în ţară abandonate de vechile şi viitoarele preocupări - şi câteva mii de tineri care vor să se lecuiască. Cu ce începem întâi? Reclădirea mănăstirilor sau chemarea novicilor la singurătate? Sau schimbarea clerului superior?
1929
  MITROPOLITUL GURIE AL BASARABIEI
   î.p.s. mitropolitul Gurie scandalizează presa printr-o cerere adresată guvernului ca şi autorităţile să facă peste Prut Pastile în mai. Nemulţumite, ziarele îl trag la răspundere pe
586
TUDOR ARGHEZI
mitropolit, acuzându-1 de răzvrătire şi sfătuiesc în termeni acoperiţi guvernul, să-l bărbierească.
    Nu cumva presa, acea presă pe care nu o interesează nici la guvern nici în opoziţie biserica, se trezeşte cu un ceas prea târziu? Ce s-a mai întâmplat altceva decât nimic, de când Sinodul în unanimitate a luat două hotărâri diametral opuse, fără să fie comentat în nici un fel de presa de partid? Sinodul a hotărât că în anul de faţă învierea va avea loc de două ori, după două Răstigniri şi după două Posturi Mari. El a zis: slobod e cine vrea să prăznuiască primul sau al doilea Paşte, sau mai bine pe amândouă şi slobod e preotul să prohodească de două ori pe Iisus. De aci până la slujirea liturghiei de două ori pe zi a mai rămas intervalul unei singure şedinţe. Dacă mitropolitul Gurie ţine ca în eparhiile basarabene, partizane ale vechiului calendar, odată cu biserica şi cu basarabenii să ţie Pastile şi autorităţile, afară din cale de anormal nu pare să fie. Chestie de coincidenţă şi de concordanţă. Ce să mai alergăm până la Chişinău? Duminica trecută, care fu a Floriilor, chiar bucureştenii, mai puţin habotnici, dar cât de cât obişnuiţi, ignoranţi cum sunt, cu datele neştiinţifice ale calendarului, au rămas oarecum consternaţi să vadă Floriile, prăznuite după datini cu şapte zile spre Paşti, căzând înainte de Buna-Vestire. Floriile toţi bătrânii în viaţă, nu-i vina lor, le-au apucat după Blagoveştenii.
    Cererea mitropolitului Gurie vine în urma chiar a ordinului recent al Ministerului de Război care conformându-se, ca o administraţie ce este, hotărârilor variabile ale Sinodului, dă voie soldaţilor să prăznuiască Pastele fiecăruia. Ministerul, autoritate lumească, nu are să se preocupe nici de schismă nici de infailibilitate şi a procedat legal. Dacă mitropoliţii şi episcopii, plătiţi de stat ca să aibă într-o singură chestiune o singură idee, sunt de acord că le trebuiesc câte două idei ce se bat cap în cap, şi recomandă doi Mântuitori contradictorii şi pe fiecare din doi îl recunosc ipso facto fals, după localitate sau
PUBLICISTICĂ
587
după gârla dintre două localităţi, este greu de dat generalilor însărcinarea să determine pe cel exact şi să-l înlăture pe cel suspect. Mitropolitul Basarabiei cere pentru provincia cârjei sale o aplicare pe teren şi nimic mai mult.
    Cu obiectivitatea cea mai puţin interesantă presa, la timpul cuvenit, a înregistrat, ca un arhivar neutru, ambele versiuni ale Sinodului. S-a consumat, s-a isprăvit: redeşteptarea a trecut dincolo de orice termen. Guvernul care a întărit civilmente ridicula dublă decizie a singurei autorităţi bisericeşti recunoscute, Sinodul, nu poate acum rade barba mitropolitului - pentru că el reprezintă una din tezele oficiale ale autorităţii bisericeşti. Sau lasă toate bărbile intacte sau le rade pe toate, dacă un asemenea gând i-ar putea veni.
    Mitropolitul Gurie, ca basarabean, a făcut o dată spărtura din Sinod şi Sinodului i-a fost teamă să nu accepte acţiunea vechiului calendar. Este el însuşi atât de puţin pătruns de zisul spirit ştiinţific al primei lui hotărâri, încât atunci când mitropolitul Gurie monahul a ridicat mâna către ceruri şi a chemat inspiraţia cea mai de sus, Sindul s-a pus să tremure şi a încuviinţat? Putea atunci presa să apeleze la ideea de prestigiu şi unitate: atunci a tăcut. La 5 mai clerul şi populaţia Basarabiei vor face înconjurul nopţii de înviere cu luminiţele aprinse, cântând izbânda vieţii eterne asupra morţii trecătoare. Ar fi bizar ca în dimineaţa zilei de Paşti a ritului basarabean, biurourile statului să fie deschise, tribunalele să judece şi percepţiile să încaseze. Toată lumea ştie că în mijlocul unei populaţii consacrată unei deprinderi, străinului îi este greu să se sustragă şi el se supune deprinderii locale. Mitropolitul Gurie a cerut, aşa ne închipuim, aplicarea unei reguli de colectivitate şi sentimentul care a provocat cererea nu ni se pare de data aceasta culpabil de nici o nuanţă din caracterizarea de „răzvrătire" descoperită de ziare.
    Ziarele ar fi putut să cerceteze chestiunea mai de aproape şi să afle cu marele lor „serviciu de informaţii" altceva mai grav,
588
TUDOR ARGHEZI
într-o privniţă, decât răzvrătirea Mitropolitului Basarabiei. Probabil că monahii români din Muntele Atos au scris şi altora, mai apropiaţi de cler şi de guvern decât „Biletele de Papagal", ceea ce ne-a scris unul din ei, nouă, mai zilele trecute. Prodromiţii primesc porunci să nu mai recunoască autoritatea Sinodului românesc, să-şi schimbe limba de liturghie pe greceşte şi să accepte ca singură instanţă sufletească ortodoxă şi ca unic criteriu corect, autoritatea clerului superior din Bizanţ. „Răzvrătirea" mitropolitului Gurie poate să fie, în schimb, aprobată de Patriarhia de pe Marmarâ, şi binecuvântată de bisericile din Arhipelag...
1929
                      FLORIILE
    Fetiţa pădurarului din munte are harul, necunoscut fiinţelor cuvântătoare, gălăgioase şi limbute, să vadă vântul şi tainele nepovestite ale vieţii. Graiul buzelor ei mute şi auzul urechilor ei trandafirii nesimţitor s-au ridicat în lumina ochilor, întăriţi să zărească zgomotul însuşi: cântecul, şuierul şi locul. Din pervazul geamului, din cerdac şi din mijlocul grădinii, privirea ei, îngheţată de minunile ce i-au ajuns obişnuite, pătrunde în miazănoapte şi răsărit.
    Cântecele vin către ea ca nişte pasări albe, cu aripele lungi, întoarse şi ascuţite şi cu ciocul de cristal. Rugăciunile trec prin văzduh ca nişte fete mici în stihare, purtând în susul spinării, ca un ghiozdan de umeri, aripele strânse. Oftatul răsare în lumină ca nişte crini, care se înalţă repede şi încovoindu-se îşi leapădă floarea. Tot ce au văzut în veacuri muceniţele şi cuvioasele sunt din lumea obişnuită a fetiţei din pădure.
PUBLICISTICĂ
589
Icoanele înfăţişează numai o parte a zămislirii mai presus de ochiul omenesc.
    Zările i se arată ca nişte catapetesme rotunde, aplecate din vârfuri pe boltă. Rânduri, începând de la pământ, sfinţii şi sfintele se orânduiesc treptat până-n creştetul lumii. întâi sunt apostolii şi evangheliştii, însoţiţi de câte un leu, un vultur, şi un zimbru, sfinţiţi şi ei din neamurile, din stolurile şi din cirezile lor. Un înger mare în picioare, cu încălţămintele de argint, îmbrăcat în platoşă şi zimţi, păşeşte pe dinaintea treptelor, purtând în mâna lăsată-n jos o spadă înflăcărată de un luciu de lună. El călătoreşte de jur-împrejurul stihiilor ca un cioban în urma unei turme de nori. Şi la trecerea lui cârduri de heruvimi cu câte şase aripi, bătând de jur-împrejurul capului, se mută dintr-un cer într-altul, dintr-o catapeteasmă într-altă catapeteasmă, dintr-o lumină aurie într-o lumină de smarald ca nişte vrăbii cu fulgi de garoafă. Luceafărul serii este crestat în pieptarul lor, în dreptul inimii, ca un briliant strivit pe oţelul unei oglinzi.
    Fecioara Maria dă pruncului lapte, gătită cu un talger de aur, pe care-i odihneşte tâmpla şi surâzând la gura copilului răzimat cu capul pe un talger mai mic.
    De altfel, ocolind zările toate, talgerele de aur şi de sidef stau îndesate unele de altele, ca nişte tipsii, fiecare sfânt în lauda Domnului luându-şi din poliţă tipsia lui şi lovind-o ca să răsune de tipsia sfântului vecin. Şi acelaşi prunc care mai suge şi acum se vede şi mai departe, răstignit, şi apoi înviat din mormânt.
    Sfântul Ioan pe toiag, ducându-şi capul când pe umăr, şi când obosit, pe mâni, se arată învestmântat în piele de capră şi urmărit pas cu pas de un miel alb, care linge drumul de sare şi de rouă dintre mânăstiri şi sălaşe. Patruzeci de mii de mucenici în dulame roşii aşteaptă laolaltă împrejmuiţi de zidurile unei cetăţi ce le ajunge la genunchi, împărţirea flăcărilor mici hrănitoare, aduse pe o tavă rece. Un cal alb împrăştie stelele şi iese
590
TUDOR ARGHEZI
din tărâmul lumii străpuns de o săgeată de rubin şi coada lui, ca un talaz lung, şerpuieşte vânătă în aer. El se coboară până în curtea cu iarbă a casei cu pridvor, face o metanie pe un genunchi dinaintea geamului fetiţei şi se aşează pe pământ. Din spinarea lui coboară Sfânta Paraschiva, cu poala plină de fluturi şi, cu picioarele goale, sfânta colindă păşunea, aplecându-se, sculându-se, lipind câte un fluture alb, din loc în loc, în iarba adormită. Un miros de apă curge în vântul răscolit cu sunet de salbe. Sfânta şi-a purtat mânile în pomi şi printre pomi, subt munte, ca o gospodină care întinde petice de borangic pe ramuri, ca să le zbicească văzduhul. De sălcii a spânzurat fire de mărgele cu bobul de lână, ca nişte bice moi cu noduri şi, ca să zărească mai bine, a iscat un pârâu şi a pus să plutească în zmalţul lui subţire licurici de stele.
     Câinii pădurii au lătrat noaptea întreagă, dosindu-se printre bordeie, supăraţi şi totuşi înfricoşaţi că icoanele străine umblă prin faţa candelelor nopţii şi că întunericul s-a umplut cu iconostase. Potecile sunt pardosite cu scoarţe de evanghelii argintii şi altele cu epitrahile aşezate cap în cap pentru ca, poate, Regele preoţilor să coboare pe la vârful munţilor şi să se ducă de vale să vadă cum s-au împărţit în ajunul duminicii mărgelele şi ilicul, cum se deşteaptă fluturii fermecaţi pe creanga şi pe iarba lor.
     La fântână, s-au oprit o mie de uncheşi tunşi la fel, cu bărbile la fel, înfăşuraţi la fel, în câte o trâmbă de in strânsă cu brâu. Ei poartă pe umăr câte o cârjă, în ciocul căreia se leagănă o tărtăcuţă şi o tidvă. Ţrei pogoară cumpăna şi trei aşteaptă ciutura să se ridice, o apucă de toartă şi o deşartă în tidve, moşilor în rânduri. E ceata Petrilor duşi la mântuire de însuşi Sfântul Petru, care se va mai întoarce de vară, cu Payel, ca să-şi mai sature o dată setea, din fântânile gustoase de pe pământ.
     Fetiţa adormise cn nasul lipit de sticla ferăstruii şi nu a văzut vâlvătaia £eg mai frumoasă g fociirilor ascunse între pieţ/re şi-n cuiburile de lut, care ieşind ca dihorii şi ca neyăsti^icile,
PUBLICISTICĂ
591
au jucat ca un covor de jar, ca să dospească pământul şi să coacă vieţile mărunte din fîrimisurile lui. Flăcările umblau şoldii ca nişte raţe de cleştar cu strălucirea pe dinlăuntru, şi pliscurile lor de chilimbar se deschideau mute, ca două degete, şi se închideau la loc ca nişte foarfeci de lumânări. Apoi, au căzut de sus neguri de pasări mărunte şi s-au ascuns în copaci.
    Cei dintâi care s-au deşteptat de cu noaptea au fost porcii, simţind că se petrece ceva. S-au uitat prin crăpătura cocinei, au priceput şi bătându-le inimile cu nişte ceasornice cu tictacul tare, s-au pitit. Cocoşii treziţi în hlamide galbene cu horbotă portocalie s-au ridicat în pinteni şi au voit să dea trâmbiţi în ţară: cineva le furase glasul. Ieşind vacile din staulul deschis cu coarnele, au rămas un timp întreg aiurite de dimineaţa proaspătă şi înnoită a muntelui din marginea din afară. Ele n-au ştiut pe unde să apuce, ca de obicei, ca să iasă pe poartă, deasupra căreia înfloriseră salcâmii, albi, înveliţi cu năframe. Bătătura era presărată cu banii noi ai florilor de nasture. Pe fire de aţă verde tremurau clopoţeii mărgăritarelor şi micşu-nelele albastre. Sorcovele de zambile erau împlântate din loc în loc.
    Pe fetiţă a trezit-o în geam soarele, deschis la marginea muntelui ca un cuptor.
    —      Floriile, Floareo! Pune fotele tale mici de duminică, brâul roşu şi bondiţa albă. Călugărul a tocat la schit, de liturghie. Du-te şi te roagă şi adu acasă în palma ta gingaşă, un drob de anafură sfinţită...
1929
         MORAVURI DE BOGĂTAŞI
   O doamnă, după o căsătorie de douăzeci de ani, cu un bărbat care până în ultimul moment al căsniciei s-a condus ca
592
TUDOR ARGHEZI
un perfect gentleman, se îndrăgosteşte de un advocat mai tânăr decât doamna, cu vreo cincisprezece ani, secretarul soţului, divorţează şi intră în aventură romanescă şi teatrală, cu o facilitate de profesionistă. Seria se isprăveşte cu un asasinat: amantul este împuşcat. La ora de faţă, doamna e la spital, şi tânărul s-a mutat într-o lume fără licenţă în Drept şi fără cucoane mai bătrâne.
    întâi, o foarte proastă menţiune pentru tânărul secretar care a sedus pe soţia patronului. Acest ideal de vizitiu, de-a pune mâna pe gazdă, nu are decât un corespondent, care, cu toate că neexecutat, face parte abstractă din crima secretarului: asasinarea stăpânului cu ajutorul soţiei. O a doua menţiune proastă pentru el: şi-a luat amantă mai bătrână şi divorţată şi fosta soţie a stăpânului, şi a dus-o în casa mamei lui, care, regretabil! a primit-o. A treia menţiune proastă ar rămânea de adaos mai târziu, dacă obiectul ei va deveni o cauză reală, după mărturiile doamnei din spital: doamna era proprietara unei sume de două milioane de lei, dăruită soţiei nedemne, la despărţire, de către soţ. Dacă, într-adevăr, ştirbirea înzestrării a jucat un rol în scena cu revolverul, cazul intră invers în grupa Găetan. Vă mai aduceţi aminte? Găetan era un om care aparţinea, ca şi advocatul ucis cinematografic, unei lumi numite culte.
    Al doilea, o menţiune proastă pentru doamna din problemă. Ea îşi schimbă soţul cu un salariat al soţului şi, soţie, înainte de divorţul devenit inevitabil şi moral, primeşte în patul ei pe soţ şi pe amploiat; izbuteşte să aibă, după douăzeci de ani de camaraderie, o stare de spirit dublă. Dacă se va adeveri ceea ce crede toată lumea, că autorul asasinatului este pur şi simplu doamna, nu poate fi exclusă ipoteza că o tovărăşie de asasinat al soţului ar fî fost cu putinţă. Şi iar scoborâm în mocirlă.
    Teatrul şi romanul variază la infinit tema dragostei care justifică totul pentru o societate prea sătulă şi căzută, prin stomac şi sex, în laşitatea marelui scepticism şi în putregaiul
PUBLICISTICĂ
593
moral provocat de această formă de a fi cinic şi abject. Autorii de teatru şi de roman sunt în genere oameni de subiect, lipsiţi de cei şapte ani de acasă şi de o educaţie a demnităţii. După cum viaţa părinţilor nu se poate asemăna cu viaţa comună, fără mari primejdii care dau şi coroanelor şi politicii şi statului un puternic miros de puroi contaminat şi face să degenereze toată societatea unei epoci — Rasputin şi Rusia — idealurile, credinţele, datinele, ajungând nişte caricaturi batjocorite, tot aşa viaţa soţilor nu poate fi copiată după viaţa spectacolului de varietăţi.
    O familie este cu totul altceva decât împreunarea amoroasă a doi îndrăgostiţi, care constituie numai un fragment din căsătorie. Căsătoria e un angajament între două demnităţi integrale. Bărbatul care ciupeşte servitoarea sau croitoreasa, ori nimereşte în casa prietenului absent, într-o după-amiază, din punct de vedere teatral este un subiect tratabil; dar din punctul de vedere al integrităţii respectului de sine e o murdărie. Bărbatul, ca şi femeia, trăieşte mai ales prin stima, pe care trebuie să o merite din partea tovarăşului. Dar parcă situaţia e şi mai gravă atunci când căsnicia este ruptă de femeie, care se identifică preferinţelor sexului mult mai pronunţat ca bărbatul şi cade în sclavia simţului genezic. O femeie care-şi datoreşte sieşi înainte de toate un sentiment, nu poate să-şi înşele bărbatul - şi credem că acest sentiment nu vine numai de la natură, dar că el este determinat şi de educaţia, de pilda continuă şi rectilină a părinţilor. Dacă doamna care îşi calcă onoarea a cunoscut mai de aproape moravurile mamei sale şi şi-a surprins părintele în baie cu bucătăreasa, nu mai e nevoie de argumentat. Clipa penibilă a evoluat...
    O întreagă literatură răsfaţă infidelitatea şi o hrăneşte, şi o pilduire de fiece zi o întreţine; iar infidelitatea familiei e legată de infidelitatea profesională şi socială, pe care le facilitează.
594
TUDOR ARGHEZI
    Dar atmosfera care înlesneşte îndeosebi crima şi infracţiunea este pentru demoralizaţi bunul trai excesiv. Dacă doamna în chestiune nu ar fî fost soţia unui advocat cu clientelă mare şi cu o avere adunată desigur cu eforturi, însă cu eforturi relativ improprii; dacă nu i s-ar fi urât în căsnicie, căutând să şi-o facă romantic variată - infracţiunea unei spălătorese ar fi avut mult mai puţine şanse să fie consacrată în mediul demoralizării sociale.
    S-ar părea că prima datorie a soţilor este să muncească şi să trăiască mulţumiţi, din satisfacţiile infinite ale muncii.
    Voi vouă, bogaţilor! a spus cel care a vorbit aşa. Mai uşor îi este cămilei să treacă prin urechea acului decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu...
1929
             PARADISUL ARTIFICIAL
    Vorbind cu farmacistul, la casă, despre criză şi mortalitate, scarlatinâ, febră tifoidă, erizipel şi fisc, un domn de-o vârstă înaintată, evident amărât, un funcţionar probabil, flăcău bătrân şi melancolic, deschise uşa şi dete tare „Bună-seara“. Imediat, pe acelaşi ton şi ca şi cum ar fi cerut antipirină, domnul întreabă: ,Aveţi yohimbină?“
    Farmacistul tăcu o secundă, interlocat, strivindu-şi din răsputeri hohotul de râs care izbucni după plecarea clientului. Vocea acestuia contrasta cu afrodiziacul, şi declaraţia indirectă că era impotent cădea într-un moment neaşteptat. Tocmai fusese vorba de un copil, care se găsea în agonie şi căruia i se trimisese un balon cu oxigen.
    Clientul plăti yohimbina cu încetineala normală cu care ar fi plătit chinina, salută grav şi se duse.
PUBLICISTICĂ
595
    —     Astă-seară, domnul vrea să petreacă, zise farmacistul, şi va fi fericit să ia şi nişte gonococi...
    Doi magistraţi, odată, care nu mai erau în cea mai sigură floare a vârstei, întâlnindu-se la păretele de faianţă cu apă continuă al unei berării, discutau în lunga pauză de bere, petrecută cu faţa către părete, superioritatea unuia faţă de celălalt. Cel care nu mai putea de zece ani, se socotea calificat să fie mândru că prietenul lui nu mai putuse de cincisprezece ani. Cel care nu mai putea de mai curând, se simţea proporţional încă potent, pentru că mai putuse într-un moment când celălalt înceta să mai poată: deliciu de reminiscenţă.
    Am cunoscut, dimpotrivă, un advocat foarte vârstnic, care utiliza stilul indirect ca să-şi afirme potenţa, scoţând din buzunar un flacon de santal şi înghiţind, fără trebuinţă, câte o pilulă. El afirma, prin acest tratament de vanitate, că iar s-a îmbolnăvit de o maladie infectă însă tinerească.
    Este ciudat că atrofiindu-se senzaţia, dobitocul de om nu se poate mulţumi cu închipuirea, şi că perversitatea lui poate atinge şi nevoia de a produce dovezi, de natură să-i atrofieze şi ceea ce i-a mai rămas din singura sănătate a unei digestii corecte. Clientul din farmacie reprezintă un tip de dobitoc infinit de complicat. Ca să trăiască, evident că duce o muncă biurocratică istovitoare: capul lui este vizibil în ghişeul cu ghilotină al unei mari bănci din cartierul financiar. Ţinerea registrelor, controlul zilnic, predarea socotelilor, întocmirea dosarelor, îl ţin prizonier şi slugă anevoioasă până-n toiul serii. Fericitului i-a dispărut o funcţiune care face nefericirea omului şi a pisicilor. El ar trebui să se felicite, şi dacă nu ia loc în frontul eminamente moral al bătrânilor ipocriţi din învăţământ, care, după ce au ostenit canapelele unui minister, vor să perfecţioneze natura umană după realităţile lor
 596
TUDOR ARGHEZI
personale, să se abţie satisfăcut de-a produce pilda, colecţionând mărci poştale sau aticole utile.
    El ştie că nu mai poate nicidecum, că orice artificiu produce o senzaţie artificială şi că în nici un caz calitatea unei senzaţii provocate nu poate echivala prin imitaţie senzaţia firească. Totuşi, el cumpără yohimbină, care permite unei funcţiuni să încerce suvenirea că a existat. Este un sentiment analog cu al unui bogătaş, care informat că orişicum el putrezeşte, are impresia că va mai trăi dacă îşi construieşte din timpul vieţii un mormânt monumental. Un mare rege francez căzut în neputinţă, ţinea în odaia lui de dormit un medic personal. Regele se scula câteodată brusc din aşternut şi se adresa iluminat de o bucurie medicului său:
    -  Voîis savez, docteur... elle bouge...
    -      PisseZy s il vous plaît, Majeste, răspundea medicul, pissez seulement...
    Clietul cumpără o potenţă artificială, şi înainte de a fi obţinut-o, el şi-a socotit şi preţul pe care îl va plăti unei negustorese de graţii de hotel, ca să puie capăt numaidecât potenţei lui. E ca un om de-o subtilitate alambicată şi absurdă, care ca să aibă succesiv senzaţia Polului şi a Ecuatorului, fără nevoie, dar pentru că a citit-o într-o revistă, înghite o bucată de gheaţă artificială şi, până a nu ajunge gheaţa în stomac, dă peste cap un pahar cu apă fiartă.
    In clipa instantanee a potenţei, el are, probabil, şi speranţa unui eveniment pe care să-l numim franţuzeşte, ca să fim mai greu de înţeles... la chaudepisse. Şi dacă norocosul eveniment se petrece, cumpărătorul de yohimbină a realizat trei evenimente deodată: a putut, s-a isprăvit şi se şi îmbolnăveşte. Şi se întoarce la farmacie ca să cumpere muniţia şi arsenalul de sticlă şi gumă necesar.
    Omul cu yohimbina e simbolic în existenţa lui. Formula aplicată şi parcursă de el în farmacie, e utilizată zilnic în politică, finanţă, industrie şi ştiinţele sociale. Clienţii programelor
PUBLICISTICĂ
597
şi ideilor vor să fie mai tineri decât sunt şi îşi creează un paradis personal. Se iuţesc, se reped, isprăvesc şi cad betegi.
    Şi perversiunea reîncepe...
1929
               O  PLIMBARE ÎN ALPI
    Eram în tramvaiul de Collonges, care duce din Piaţa Chantepoulet în munte. Aveam o zi de vacanţă şi voiam să mi-o petrec ascultând murmurul cald al văilor alpine. Luasem în spinare sacul de excursii, încălţasem picioare de fier şi, cu pantalonul scurt la jumătatea pulpei goale, cu pălăria săgetată de o pană, cum se obişnuieşte prin partea locului, şi îmbrăcat în verde-cenuşiu, eram vesel şi zglobiu ca un păsăroi.
    Pe platforma tramvaiului găsii doi domni - unul scurt, îmbrăcat corect şi cu pălăria tare, de pastor sau de profesor universitar, şi altul înalt şi lung, îmbrăcat în portul meu. Era şi el, după aparenţă, vesel şi se ducea şi el să facă, poate, ca mine. Gulerul cămeşii lui albe, brodată cu edelweiss, se răsfrângea, curat ca petalele muşeţelului, în jurul unui grumaz puternic, alb şi plin de seva unei sănătăţi sculpturale. Domnul cu pălărie tare se uita ostentativ cu spatele, şi în laturile urechilor i se vedea puful cănit al barbeţilor frizaţi.
    Voind să ne schimbăm din loc, ne frecam inevitabil de domnul cu pălăria tare, şi cuvântul „pardon" repetat afară din cale de mult, primea răspunsul unei imobilizări şi mai hotărâte a călătorului, care, ca să nu-şi strice, probabil, cuta pantalonului, îndoită precis, ca o margine de tiv, rămânea în picioare, agăţat cu mânuşa nouă de zăbreaua cu vergele de alamă lustruită şi dansându-şi echilibrul în ritmul accelerat al
 598
TUDOR ARGHEZI
vagonului. „Pardon!" ziceam eu, şi domnul lua instantaneu o atitudine de cal pregătit să dea cu picioarele dinapoi.
    Distribuitorul de bilete împărţi toate biletele până la Collonges. Aveam prin urmare perspectiva de a călători cu spatele domnului în dreptul nostru douăzeci şi cinci de kilometri. „Pardon!" zicea tovarăşul de călătorie necunoscut, cel îmbrăcat în ştofă de loden, şi domnul cu plăria tare şi cu dunga pantalonului bine călcată, izbea cu rigiditatea spinării. Şi eu şi tovarăşul meu îi căutarăm figura, pe care nu o puturăm căpăta. Domnul sta cu nasul în geam, ca un curcan supărat.
    Alpinistul îşi încruntase sprânceana şi deodată surâse psihologic. El observase că domnul nu fuma şi că, după trufandalele primei bătrâneţi ivite la ceafă - fire de păr cărunte aranjate cu un înţeles, pârţag adânc între călcâiul capului şi guler, un gen de a fi special pentru un observator informat -domnul era un higienist alimentar, un vegetarian cu principii şi un antialcoolic. Alpinistul scoase o pipă cu vatra mare, o îndopă cu tutun puturos, dete foc jarului şi aruncă peste domnul cu pălăria tare un talaz uriaş de fum de mahorcă, căutând vizibil o complicaţie şi un efect. Domnul întoarse un profil înţepător în partea aerului şi primi funinginea în ureche. Apoi, după un zgomot interior al pieptului, analog cu răsfoirea unei colecţii de ziar, domnul tuşi.
    - Aha! mormăi alpinistul.
    Bombardamentul dădea rezultat.
    Scosei atunci şi eu luleaua mea de rădăcină şi o umplui cu iarbă neagră. Aprinzând tutunul, mă aşezai în regiunea profilului domnului cu pălărie tare - şi slobozii un fum cât o cârpă, pe care îl trântii în obrazul pasagerului năzuros. Ochiul lui, până atunci plecat a izolare, se deschise chiorâş către mine şi, încă emiţând fum gros, izbucnii într-un hohot de râs anormal temperamentului meu delicat. Domnul deschisese un ochi triunghiular, de curcan, şi nasul lui se potrivea cu animalul
PUBLICISTICĂ
 599
evocat, atârnând moale, aproape fără zgârci, ca un ţurţur de piele roşie, peste buza rasă. Domnul purta barbeţi fost englezeşti la un plisc ras latineşte.
    Prins între două fumuri, domnul agresiv se apăra cu nobleţe, strâmbând din moţul nasului şi privind în infinit, fără să vrea să ne vadă de tot şi să ne facă onoarea unei priviri întregi. Prin crăpătura cu avariţie a pleoapelor, ne săgeta un albastru spălăcit, care, fiind o nuanţă de perversitate a culorii şi a sentimentului, ne învierşuna şi mai tare. Foarte indispus, domnul cu pălăria tare, nici nu a bombănit, concentrat în necazul lui, ca un venin de crotal.
    După ce ne fumarăm pipele, ne uitarăm din două laturi la domn, răzimaţi în cot şi ţinând breteaua cu degetul mare, ca o curea de puşcă. Subit, alpinistul avu o idee, pe care o şi aplică instantaneu. Se apropie cu un bobârnac mare de marginea pălăriei tari şi, dându-i drumul pe dedesubt, imprimă pălăriei o basculare de luntre. Pălăria îşi modifică imediat atitudinea şi căzu pe nasul personagiului gătit, care se şi întoarse către noi. Nu simţise exact de la cine pornise răsturnarea gambetei şi, iritat, ne scrută pe amândoi.
    Alpinistul, luând un aer de nerod hilar, simula că cercetează văzduhul de jur-împrejur, cu mâna ridicată, ca şi cum voia să prindă o muscă, acuzată de gestul lui că se lovise de pălăria domnului.
    —     A venit o păsărică, zise alpinistul surâzând şi ridicând din umeri, şi nu ştiu unde a zburat. A venit o păsărică şi v-a dat pălăria peste cap.
    Domnul îşi reaşeză pălăria cum fusese şi se întoarse trântindu-şi talpa picioarelor în platformă. Alpinistul repetând bobârnacul la tâmplă, pălăria se întoarse pe tâmpla dimpotrivă.
    -     Iar a venit păsărică, zise alpinistul cu o naivitate exagerat afectată, şi iar a plecat. Când te-o prinde, păsărică, ai să vezi ce o să-ţi facă domnul, adaose alpinistul.
600
TUDOR ARGHEZI
    Domnul, iarăşi foarte revoltat, îşi puse pălăria la loc, înţe-penind-o ca un chipiu. Alpinistul se apropie de el şi, pe la spate, îi puse amândouă mâinile la ochi, zicând: „cucu!“ - şi fugi repede înapoi. Domnul se uită la el cu gravitate, îl măsură din pana pălăriei până la cârligele bocancilor rânduite pe muchia pingelelor ca nişte dinţi rânjiţi, socoti că e prea înalt şi prea lat în spate, şi reveni la locul lui, în dreptul zăbrelei de alamă.
    -     Trebuie să-l silesc să mă înjure, făcu din buze şi mai mult în mimică decât în şoapte alpinistul.
    El îi trase atunci un bobârnac în gaura pârţagului. Frecându-se, călătorul, ca de un purice, se întoarse de astă dată cu ochii congestionaţi. „Fîaide! îmi zisei, iese bocluc. Domnul o să-l cârpească pe alpinist, şi alpinistul o să-l ia de guler şi o să-i dea drumul din vagon în şosea. N-aş voi să văd.“ Tocmai se opri şi tramvaiul şi conductorul strigă: „Collonges“. Ajunseserăm. Lumea se pogorî şi ne deterăm şi noi jos din vagon. Alpinistul îşi scoase pălăria şi venind spre mine cu mâna întinsă, se prezintă: „Willy Oppenheim de Gruyere“ şi, evident, mă prezintai şi eu ceremonios. Pornind alături, domnul din vagon veni într-un suflet după noi, se postă înaintea noastră, oprindu-ne categoric şi - nu zise nimic. însă gesticula, ridicând două degete în aer, lăsându-le apoi în jos, făcu mâna ca o gaură şi ca un covrig, puse palmele la rând împreunând degetele cu unghia mare, aruncă o mână la dreapta, tăie aerul cu mâna cealaltă, trosni din degete, repetă cu degetul mijlociu o bătaie punctată ca la telegraful Morse şi se opri trăgându-se de cercelul urechii.
    -     Ce vrea ăsta, domnule? zise alpinistul. Am impresia că gesticulează sistematic.
    - Ce limbă vorbiţi? întrebai eu. Cred că este din Cambodge,
    Domnul îşi duse o unghie la un dinte şi făcu „ţac“, ca un
om care vrea să spuie că nu are franc. Stăturăm consternaţi căutând. Domnul, în timpul tăcerii noastre, continua să
PUBLICISTICĂ
601
gesticuleze ca un croitor care scutură un rând de haine, îl aşează, trage de mâneci, îl împătureşte - şi un sunet gutural înecat ne dezmetici brusc.
    - E mut, domnule de Gruyere! zisei dezolat.
    - Să ştii că e mut! zise alpinistul. Ce ne facem? E surdomut!
    Ne simţirăm neînchipuit de stângaci şi ruşinaţi. Nu
ştiam cum s-ar putea repara bobârnacele în pălărie, fumul de pipă şi mai ales bobârnacul - plici! - din pielea cefei. Ne încercarăm să răspundem. Alpinistul întindea braţul, încovoia degetele, izbea cu mâna încheietura braţului întins, braţul sărea din încheietură. Amândoi ne-am strâmbat a litere şi a expresii o jumătate de ceas, şi lumea din vagonul care pornise mai departe şi trecea pe lângă noi ne privea cu un accent de teroare în ochii holbaţi. Din coate, din genunchi, din sărituri, salturi şi opinteli am compus cu alpinistul cel mai fantastic alfabet.
    Dar desigur că mutul ne-a înţeles, căci s-a despărţit de noi fermecat, recomandându-se din treizeci şi cinci de semne şi plecând cu pălăria în mână, în vreme ce pălăriile noastre, însoţite de mari închinăciuni, afirmau omagiile şi devotamentul nostru.
    -     Sunt atât de impresionat, zise domnul de Gruyere, încât prefer să vorbim de altceva.
    Conversaţia noastră, cum intram între stânci, se angajă în obiectul rocilor cuaternare...
1929
                 IISUS HRISTOS
   M-am uitat douăzeci de ani la munţi, m-am născut în munţi, i-am ascultat o viaţă, m-am adăpat din ei, am adormit pe ei cu vitele mari ale visului meu, cu care am suit piscurile
 602
TUDOR ARGHEZI
şi le-am coborât. Şi nu pot să-i zugrăvesc cu pensula mea. îi văd şi nu-i pot face văzuţi: lipseşte pensulei mele, plină de graiuri mute, şoapta albăstruie care să le rostească. M-am născut, gândule, cu inelele tale mari şi grele la mâini şi nu le pot scoate din degete ca să le împărţesc: ele licăresc numai la mâna mea, pe întuneric.
    Mă supără un ghimpe de aur nevăzut de câte ori mă aplec; trebuie să merg înalt, cu faţa către ghimpii de argint ai nemărginirii. Inima mea se bate ca o sită care cerne vânt şi lumină. Vino, lună, ca o tamburină, să te lovească şi să te sune cântăreţul, care doreşte să joace trecând în crepuscul pe funia vieţii, întinsă între două nemărginiri. Florile cântă, gârlele s-au umflat ca nişe cimpoaie.
    Tu te-ai născut din Fecioară? E adevărat. Eşti Fiul lui Dumnezeu? E adevărat. Te-ai răstignit şi ai înviat? E adevărat. Totul este adevărat înlăuntrul graiului nostru cunoscut. Noi n-am umblat niciodată prin cerurile tale şi cu Tatăl nu am vorbit — şi nu avem cuvintele acestea, pentru lucrurile neobişnuite, între blid şi lipie. Noi n-avem timp mai mult decât ciocârlia să cânte, zburând după viermi. Dacă ni se pare că avem un ceas de nedumerire, timpul ca să ni-1 dumirim ne lipseşte. M-am născut cu un gând şi înainte de a-1 privi în faţă am murit. Nu am avut răgazul să-l întoarcem, necum să-i mai dăm un glas. Viaţa trecea ca o văpaie călătoare.
    Graiul nostru cel necunoscut, acela este adevărat: într-însul se cuprind neliniştile şi ivirea iute a unui început de drum. încrucişând cuvinte cunoscute noi le facem vârf şi tăiş, ca unui cuţit apăsat pe alt cuţit: pe firul tăişului, numaidecât ştirbit şi îngroşat, a fulgerat a mia parte din clipă, o a mia parte de scânteie. Am văzut scânteia: ia-mă scânteie în tine şi du-mă-n focul din care ai fugit şi te-ai stins. Scânteia s-a stins înainte de-a fi prins-o în tăişul unui cuvânt şi iată toate cuvintele mele, ca nişte vechi custuri, ruginind în tecile mele oarbe.
PUBLICISTICĂ
603
    Vino pe nesimţite ca o aţă de umbră, dacă nu vrei să ţi se vadă lumina. Ochiul meu dibuie-n întuneric ca orbul: vino umbră, vino întuneric! Cât păienjiniş de umbră mi s-a lipit de ochi şi de buze! am intrat în lume ca într-un beci cu averi zăcătoare, în uşa căruia, dată de părete, din întuneric peste întuneric, şi-a lăsat părăsită pânza un păianjen şi a plecat. Aş voi să-mi iau fir după fir, păienjinişul de pe faţă, şi nu pot prinde cu degetele mele Pirul mai gingaş decât pipăitul meu făcut pentru grinzi, drugi şi săcure.
    Este adevărat tot ce s-a scris şi tot ce s-a păstrat. îmi spune că aşa este, zbuciumul meu când te citesc. Tu vorbeşti şi pădurile sufletului meu se răscoală ca de un geamăt de cireadă. Vitele mele din munte au adormit păscând şi au intrat, fără să bage de seamă, dormind, din munte în această pădure. La un loc unde se curmă muntele şi s-a deschis o firidă dintre mai multe lumi, se strecoară vietăţile din toate tăcerile în tăcerea mea. E adevărat. Totul e adevărat...
1929
          PRINCIPII DE CĂLĂTORIE
   Călătorul are dreptul să ia în tren douăzeci de geamantane, fără să plătească; într-un şal, un câine mic, care călătoreşte pe un loc de pasager şi îşi apără locul singur, mârâind la ivirea în uşă a unui individ cu plată. Familia călătorului este compusă din persoane care n-au atins încă vârsta de patru ani, la nici un moment al vieţii şi indiferent de data naşterii lor. O familie de două persoane mari şi trei mici ocupă un compartiment întreg, independent de numărul locurilor, cu tendinţa de a ocupa un vagon întreg, plasându-se câte una într-un compartiment.
 604
TUDOR ARGHEZI
    Cu cât ocupi în societate un rang mai important, cu atât ai dreptul la mai multe locuri şi la o gratuitate mai mare. Un domn ministru nu poate călători decât într-un vagon special sau într-un tren special. De altfel, căile ferate au fost construite în vederea personagiilor sociale, şi binefacerea de a putea călători şi oamenii de rând, mai iute decât în căruţă şi faeton, se datoreşte exclusiv existenţei marilor personagii, pe lângă care se folosesc de lumina zilei şi oamenii de rând.
    O      familie de domn general are dreptul să încuie uşa compartimentului şi atunci când este compusă din două singure persoane, una masculină şi alta feminină. Cheia unui vagon e păstrată şi se poartă în buzunar, ca o cheie particulară.
    Orice muritor, de la copist în sus, are dreptul la o reducere pe calea ferată şi la un carnet cenuşiu cu o linie roşie în diagonală, pe copertă. Orice muritor are dreptul să aspire şi la un mandat de deputat, adică la călătoria gratuită şi la compartiment, după cum orice deputat are dreptul să nu mai fie deputat şi să treacă pe la casa de bilete.
    Greutăţile sufleteşti, putând să meargă până la scârbă, încep atunci când un călător deprins să nu plătească, începe să-şi cumpere bilet. Statul, care conferă toate fericirile, poate să le şi suprime fără motiv înţeles. Douăzeci de voturi mai mult conferă gratuitatea; cinci mai puţin o anihilează. Ce raport direct poate să existe, mă rog, între votul universal şi tariful căilor ferate, nu se poate pricepe, şi totuşi efectele în plus şi în minus ale acestui raport le simte cetăţeanul eligibil.
    Românul se naşte călător gratuit, tot aşa cum se naşte poet. Gratuitatea e de natură inspirată.
    Reducerea de douăzeci şi cinci, de cincizeci şi de şaptezeci şi cinci la sută, ca şi gratuitatea completă, sunt o consecinţă a plăţii impozitelor. Cine dă Ministerului de Finanţe ceva, are dreptul la un schimb. într-o societate bine organizată se vieţuieşte din schimburi şi nuanţe. Biletul de călătorie, reducerea taxelor de băi, biletul de favoare la teatru, tainul de
PUBLICISTICĂ
605
ţigări lunar, abonamentul gratuit la „Monitorul Oficial" sunt compensaţiile neplăcerii de a fi condus de către stat, cu legi severe, cu o Constituţie şi un Parlament, plus Municipalitatea. Pentru o metodică recompensă a sacrificiilor pe care le consimte cetăţeanul în folosul statului, s-a înfiinţat şi serviciul militar gratuit, cu dreptul de a purta uniforma statului, nasturii lustruiţi şi tesacul scurt.
    în compartiment ai dreptul să desfaci geamantanul cu merinde pe genunchii vecinilor, să arunci subt canapea oase de pui fript, să scuipi cu convingere şi presiune şi să dormi, cu picioarele pe locul din faţa ta. Nu te lua după inscripţii şi tăbliţe.
    în dreptul fiecărei ferestre otreapa numită perdea serveşte la şters încălţămintea.
    Ia cu tine, la fiece călătorie, şase pui de găină, o gâscă, cincizeci de ouă şi un purcel în vagon. Pe lângă că a călători cu fiinţe vii necuvântătoare este plăcut, pe lângă că a plimba
o găină din Ardeal în capitală constituie pentru această pasăre de preţ un agrement, mai e ceva: micşorezi preţul biletului de călătorie, repartizându-1 pe numărul de bucăţi şi kilograme.
    Dacă nu poţi citi în tren, ai mulţumirea de a sta de vorbă cu pasagerii necunoscuţi. Nu slăbi pe tovarăşul de compartiment până nu afli de unde vine şi unde se duce, câţi ani are, ce profesiune, dacă e însurat sau nu, dacă are copil şi ce proiecte de viitor. Când nu răspunde, întreabă-1 din nou. Când te evită, ţine-te după el: călătorul e obligat să răspundă altui călător, căci, după tarif, călătorii sunt egali.
    Conversaţia începe cu un fapt divers: „Ce frig!" sau: „Nu mai pot de căldură!" După această constatare, poţi întreba numaidecât: „Călătoriţi departe?" Sau mai pui ceva la mijloc, afirmând că dumneata te duci, de pildă, la Oradea. Este cu neputinţă ca după ce i-ai spus vecinului unde te duci, să nu-ţi spună unde se duce şi el. Dacă nu se mărturiseşte spontan, poţi să-l pisezi.
606
TUDOR ARGHEZI
    Nu uita că însurătorile nu se fac exclusiv prin „Mica publicitate" şi că şi în tren poţi găsi o aleasă a inimii dumitale. Te poţi urca în tren flăcău şi, până la a patra staţie, poţi ajunge logodit. Preferă văduvele în doliu, al cărora suflet are o urgentă nevoie, nu de consolare, căci văduvele sunt inconsolabile, dar de o încurajare, pe drumul spinos al vieţii. Dacă semeni cu defunctul, poţi râvni la o căsătorie rapidă. Nu e vorbă, că şi dacă nu semeni, căsătoria se face. Dificultatea începe atunci când văduva îşi afirmă numărul copiilor celui defunct. Proiectul se împuţinează, şi fruntea dumitale se zbârceşte a deziluzie trecătoare. Numărul copiilor poate să fie cumpănit, de altfel, cu numărul sutelor de mii şi milioanelor de zestre.
    Nici nu-ţi închipui, dacă n-ai mai călătorit, câte lucruri pot încăpea într-un geamantan.
    Este recomandat ca în călătorie să mâncăm puţin şi să contrariem natura. Pentru salvarea acestui principiu, va-gonul-restaurant este aranjat aşa, la o direcţie centrală specială, ca orice călător să se aleagă cu o indegestie remarcabilă sau cu
o plăcută durere de stomac.
1929
             PASTELE ŞTIINŢIFIC
   între cei doi Paşti ai anului în curs, Pastele proştilor şi Pastele oamenilor de ştiinţă, cu care s-a achitat episcopatul de acuzarea ignoranţei, ne-am dus la unul din institutele de credinţă raţională şi bine chibzuită, din Bucureşti. De când cu pasiunea ştiinţifică a Sinodului, o biserică nu mai e o biserică, aşa cum se zicea pe vremurile de tâmpenie colectivă; ea este un institut, o academie, un laborator.
PUBLICISTICĂ
 607
    Am ales într-adins pe cel mai ideal din aceste institute, luminat cu electricitate de bal şi aşternut cu covoare, pentru ca preotului slujitor să nu-i scârţâie gheata de lac.
    -     Suntem în plin avânt ştiinţific, ne-a confirmat preotul paroh, care îşi briliantase tocmai barba cu violete de Parma. Am desfiinţat radical zintâiul cu agheazmă. Ni s-a plâns patriarhul că un preot care a intrat cântând inestetic în palatul sanctităţii sale, i-a udat cu mătăuzul, ca un nerod, zece mii de hârtii de bancă noi, a câte una mie lei una, fructul ostenelilor sale doborâtoare, pe care râvnea să-l puie în casa de fier frumos şi uscat. Eminenţa sa le număra, ca să fie sigur că nu lipseşte nici una, când se arătă popa de rând, vociferând „în Iordan botezându-te, tu, Doamne..." Se înţelege că irupţia indiscretului în altarul privat al eminenţei a iritat. De atunci încoace, nu mai intră nici un preot niciodată în domiciliile enoriaşilor, decât chemaţi, cu onorarii de chirurgi. Nu mai trebuie să vă explic că şi alt motiv a determinat pe înaltul nostru şef să ia
o  asemenea măsură. Oamenii puneau în căldăruşă monedă devalutată, care pentru eminenţa sa începe să aibă valoare de la doi poli în sus, echivalenţi cu leul aur.
    Apoi, am suprimat clopotele, care, iarăşi, împiedicau pe eminenţa sa să mediteze. Eminenţa sa cu toate că meditând de preferinţă subt plapumă şi binevoind să gândească la cele veşnice în stare de letargie, asemenea somnului, sunetul clopotelor ajungea până înlăuntrul sfintei sale urechi, şi-l turbura, învârtoşând inima sa. Vom introduce la liturghie soneria electrică, apăsând pe un buton, ca să fie auzită numai de preoteasă, ca din când în când, în vremea serviciului divin, să putem avea câte o cafea turcească şi o ţigară. De altfel noi am suprimat încet, încet şi liturghia, înlocuind-o cu predica: ce credeau protestanţii, că numai ei sunt grozavi în omiletică?
    - Ai văzut, i-am răspuns.
    -     E adevărat că nu se prea înţelege ce spunem, dar asta nu are importanţă; admit ca noi să debităm exclusiv măgării
608
TUDOR ARGHEZI
 banale, cum v-aţi permis într-un articol să calificaţi aplicările din amvon ale puterilor noastre oratorice: intenţiile sunt însă sigure de considerat. Generaţia noastră a făcut un efort considerabil ca să capete intenţii; le vor realiza generaţiile viitoare.
     în biserica proştilor glasul are trecere mare şi slujba se bucură de mari preferinţe. E un rest de barbarie, pe care patriarhul, ajutat de clovnul nostru de la Iaşi, în opera sa ştiinţifică îl va elimina cu desăvârşire, introducând pe De-aş fi rege şi pe Voievodul ţiganilor în ritual cu personal de la Opera Română (Direcţia Georgescu).
     -      Ia prescurile şi lumânările! porunci preotul ştiinţific paracliserului.
     Vezi turtele astea, zise el, cu patru colţuri şi cu o gaură la mijloc? O altă sălbăticie, însoţită de o lumânare care te murdăreşte pe mâni. Nu le mănâncă nici raţele. Trebuie introdus polul pur şi simplu: pomelnicul deasupra şi polul dedesubt, de preferinţă, evident, sutarul. Taxa e pentru sărăcime. Auzi dumneata, să recitezi de treizeci de ori Gheorghe, Ion, Maria cu tot neamul lor — şi cu tot neamul lor, nici unul lipsă — pe douăzeci de lei. La dumneavoastră în presă, cuvântul costă cinci lei, iar la telegraf doi. Uite unul care sărută icoanele. E antiigenic.
     Se făcuse noapte târziu şi în biserica ştiinţifică erau exact patru cucoane tinere, care nu aveau în noaptea învierii nici un spectacol deschis. De astă dată, clopotele sunară. Tunurile au anunţat Pastele oficial. Mulţimea credincioşilor de altădată rămăsese acasă şi laleaua de văpaie cu coada plăpândă, de ceară subţire, nu s-a arătat în degetele ei.
     -      Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând, cântă preotul, fără convingere, în gol, pe când ţârcovnicul aduce în cupa cu lanţuri tămâie şi fum.
     învierea va cădea şi anul de faţă în Pastele proştilor, la 5 mai.
 4 aprilie 1929
PUBLICISTICĂ
609
l          LIBERTATEA PRESEI, O FICŢIUNE
;       Desfiinţând starea de asediu, guvernul domnului Iuliu
     Maniu a proclamat reintrarea în legalitate ca unic scop, aproape revoluţionar, al luptelor politice, de la război. Era un scop, şi scopul devenise un ideal: domnii Banghereanu şi Ficşinescu nu fuseseră altădată osândiţi în bună regulă pentru i-   că răspândeau la ţară, printre proştii de ţărani, o broşură care
|    cuprindea textul pactului constituţional? Căci guvernele
\    noastre sufereau încă de pe vremuri de o pudoare interna-
f    ţională paralelă cu o neruşinare de ordin intern. Era necesar ca
|    streinătatea să ştie că avem o Constituţie de libertăţi, dar, dimpo-
I    trivă, ea nu funcţiona în ţara pentru care fusese înfiinţată,
f       Reintrarea în legalitate era o întoarcere la Constituţie.
I    Când domnul Octavian Goga, ministru de Interne în
|    cabinetul generalului Averescu, confisca un ziar, capitala se afla
I    încă în starea de asediu, şi confiscările se petreceau la lumina
I    zilei. Se confisca pur şi simplu un ziar din ordinul ministrului
     de Interne, şi nici guvernul, nici organele destinate să-l confisce nu tăgăduiau. Subt guvernul liberal următor, ziarele au fost obligate să se prezinte cenzurii. Bună, rea, măsura pornea de la guvern, care nu tăgăduia cenzura, ci avea curajul frumos, dacă nu şi just, să o afirme trebuincioasă.
         Azi, nu mai e cenzură. Nu mai este decât o mare dragoste teoretică pentru libertăţi. Sunt doar la guvern două partide care au luptat cu îndârjire şi bărbăteşte pentru recăpătarea libertăţilor de presă. Ca un omagiu datorit acestei a patra puteri din stat, care seamănă atât de mult cu rostul unei a cincea roţi la căruţă, guvernul a făcut din gazetari deputaţi, deputaţi nu numai ai naţiunii, în sfârşit reintegrată în drepturile constituţionale, dar şi ai Presei (a se citi cu P mare). Şi cu toate că nu mai este cenzură, este cenzură; o cenzură de cea mai tristă expresie, cenzura mută şi surâzătoare.
 610
TUDOR ARGHEZI
    Nu facem aci generalizări necontrolate şi nu emitem elucubraţii în vânt. Pe lângă ceea ce se cheamă un autor, subsemnatul este, din întâmplare, şi tipograf. Subt numele lui neliterar, el are încredinţată conducerea unei tipografii, care tipăreşte, pe lângă ceea ce s-ar putea să placă, şi comenzile ce se ivesc. După tarif, el acceptă şi o sută de cărţi de vizită şi o revistă, şi o carte, şi un ziar, şi un carnet de chitanţe. Odată ce clientul prezintă un manuscris şi plăteşte un acont, tipograful execută, fără să ceară clienţilor acte de identitate şi fără să-i supuie unui interogatoriu relativ la preferinţe, la credinţe şi la forma de guvernământ ce li se pare clienţilor mai eficace. Societatea anonimă, proprietara tipografiei, plăteşte taxe, impozite, salarii şi vrea să facă, dacă se poate, industrie şi nicidecum politică, o specialitate care se profesează fără capital şi pentru care nu e nevoie decât de reclamă.
    Un domn foarte amabil s-a prezintat subsemnatului, în ajunul Paştilor, în biurou, cu dorinţa expresă de a-i vorbi la ureche, ca la telefon.
    -     Domnul X vă roagă să-i daţi corecturile ziarului „înainte", al căruia numărul patrusprezece se tipăreşte la dumneavoastră, zise vizitatorul.
    - Cine-i domnul X? Proprietarul ziarului „înainte?"
    -     S-ar putea să credeţi una ca asta?! „înainte" e un ziar comunist, iar domnul X e domnul ministru X, de la Interne.
    - Aveţi o hârtie?
    - Nu se dau hârtii în asemenea cazuri, răspunse vizitatorul.
    -     Ziarul în chestiune nu-mi aparţine mie, ca să dispun de corecturile lui, şi pe de altă parte nu sunt numit, la postul ce ocup, de către Ministerul de Interne. Luaţi-o, vă rog, direct. Duceţi-vă alături, în atelier, unde cred că veţi găsi pe redactorii ziarului, pe care domnul ministru, nerăbdător, doreşte să-l citească înainte de apariţie, şi cereţi-le corecturile lor. Sunt singurii competenţi să hotărască şi mi se pare normal să nu cereţi tipografului un lucru care aparţine altora. Sau dacă,
PUBLICISTICĂ
611
eventual, Siguranţa are în atelierul nostru vreun agent secret, cum se găsesc din abundenţă şi în presă şi chiar în literatură (vezi şi „Universul literar": I. Foti), faceţi-i un semn...
    Cum a procedat sau nu vizitatorul, corecturile cred că i-au parvenit domnului ministru, care, dacă ne amintim exact, înainte cu cinci luni şi înainte de-a ocupa importantul domniei sale post actual, era un vehement acuzator al cenzurii şi un incendiar orator al libertăţilor sugrumate.
    A doua zi, ni s-a prezintat alt domn, de la poliţie.
    —  Domnul prefect vă roagă să treceţi pe la prefectură.
    —  în ce chestie? întrebăm.
    Agentul nu ştia prea clar. Am înţeles că era vorba de chestia chestiei şi ne-am dus la prefectură. între timpuri, zăboviserăm câte puţin prin atelier, ca să vedem cine erau personagiile primejdiei politice momentane. Trei băieţi timizi, şi n-am putea să afirmăm că antipatici, se arătau foarte îngrijoraţi că apariţia ziarului lor întârziază.
    —     Dumneavoastră sunteţi redactorii ziarului „înainte"? întrebarăm.
    —     Da noi, răspunseră tinerii. De ce ne întrebaţi? întrebară ei cu un accent intenţional.
    —  A! nimic. Vream să ştiu.
    La prefectură am fost întrebaţi dacă ziarul s-a tipărit.
    ■—Nu s-a tipărit, din pricină că am avut altceva de lucru, dar se va tipări.
    —  Acest ziar nu trebuie să se tipărească, ni s-a răspuns.
    —     Suntem tipografi, am răspuns, la ordinul clientelei noastre; nu suntem oameni de stat şi nici bărbaţi politici.
    —     Dacă se va tipări, ziarul va fi confiscat la ieşirea din tipografie.
    —  Acest lucru putea să fie făcut automatic.
    —  Dar dacă nu s-a tipărit, să nu se mai tipărească.
    —     Clienţii au acontat lucrarea şi mai e un rest de şaizeci lâ sută de plătit: cine-1 plăteşte?
 612
TUDOR ARGHEZI
    -  Desigur că Ministerul de Interne.
    Era o generozitate gratuită. în trei miliarde deficit de la întâi ianuarie până azi, e de bănuit că figurează cu câteva lăscăi şi libertăţile asupra cărora se revine cu taină, şi cu lei. Puteam, nu e vorbă, să căpătăm şi un supliment şi să ne alegem şi cu o leafă.
    -      Daţi-mi, vă rog, un ordin scris, ca să le pot arăta clienţilor un document.
    Funcţionarul superior, care nu era însuşi prefectul, începu să scrie un ordin şi se opri la jumătate, în punctul în care trebuia să-l motiveze. Funcţionarul era plictisit. Se găseau în biurou mai mulţi funcţionari tot atât de plictisiţi că trebuiau să slujească de mască unei personalităţi de mare democraţie, care se ascundea. Ridică telefonul din cârlig şi ceru lămuriri la Siguranţă. Siguranţa emise părerea că nu trebuie dată hârtie.
    -      Nu putem da ordin scris, răspunse funcţionarul contrariat — şi, cocoloşind hârtia începută, o aruncă la coş.
    -      Dar ordin verbal îmi puteţi da? îmi trebuie o împuternicire faţă de clienţii mei. Trebuie să le pot comunica precis, nu motivul, care nu mă interesează ca tipograf, dar autoritatea de unde vine ordinul. Le pot spune: domnilor, poliţia mi-a interzis să vă tipăresc ziarul?
    Reprezintantul poliţiei căzu, parcă, de acord.
    Ieşind din poliţie, ne îndreptăm către tipografie, covârşiţi de povara unui mare sentiment de ruşine. Cum? Guvernul poate în acelaşi timp să apere libertăţile în Parlament şi să le desfiinţeze la poliţie? După un curaj manifestat timp de zece ani, în opoziţie, psihicul lui se poate acomoda cu temerea de a-şi publica măsurile argumentate cu o voinţă lapidară? Ce fel de omenie mai înfăţişează el după cinci luni de guvernare? Tertipul ne-a lovit în cap de-a dreptul şi nu-1 putem ascunde. Din acest guvern fac parte o valoare certă ca ministrul de Justiţie, domnul Iunian, şi o conştiinţă activă ca ministrul de Agricultură, domnul Mihalache. La poliţie aflarăm că în
PUBLICISTICĂ
613
    ultimele zile au fost confiscate şi desfiinţate, cu metodele de mai sus, alte patru sau cinci ziare.
     Atari mijloace, utilizate de un guvern „democratic" demoralizează. Dar se pare că ţara noastră începe să aibă dreptul de-a nu se mai aştepta la nimic şi se resemnează pentru orice fel de surpriză.
     Ba tot atât de caracteristic este faptul celălalt: presa nu ştie că libertatea ei este condiţionată de situaţia de a fi guvernamentală. Nici un ziar nu a pomenit de confiscările din ultimele zile. Este infinit de tragic ca libertăţile politice să ajungă să fie apărate de o foaie literară şi de un crâmpei de ziar.
                                                                    1929
    STERE, SLAVICI, ARGHEZI ŞI S.S.R.
    Se ştie că în ultima şedinţă a S.S.R. domnul M. Dragomirescu a propus excluderea din societate a mai multor scriitori între care domnii: C. Stere, I. Slavici, Tudor Arghezi, Galaction, Topîrceanu etc.
       în chestia aceasta domnul Tudor Arghezi ne adresează următoarea scrisoare, cu rugămintea de a o da publicităţii:
    Domnule Director
    Mi se arată un ziar în care citesc că o minoritate a S.S.R., compusă în mare parte din neofiţi, în raporturi foarte indirecte şi ipotetice cu literatura şi promovaţi autori graţie senilităţilor precoce ale domnului Mihalache Dragomirescu, s-ar fi întrunit subt prezidenţa acestui cel mai cu demnitate doct nepot al lui Păcală şi în lipsă de-o îndeletnicire conformă cu scopurile unei societăţi de intelecte, s-ar fi jucat de-a Curtea Marţială. Un şir întreg de scriitori, incomozi beteşugului de
614
TUDOR ARGHEZI
nulitate al Societăţii, ar fi fost propuşi la excludere — domnii Slavici, Stere, Sadoveanu, Galaction, A. de Herz, Topîrceanu, Pătrăşcanu şi alţii, printre care şi subsemnatul — pentru credinţele lor politice.
    Nu o să vă închipuiţi - nu este aşa? - domnule director, că teama de-a nu mă mai putea bucura de dreptul să-mi las galoşii la uşa Societăţii Scriitorilor Români lângă pălăria domnului Mihalache Dragomirescu, m-a emoţionat peste măsură, oricât de plăcută le-ar fi fost pingelelor acestor galoşi tovărăşia creştetului cugetător fesier al nepreţuitului profesor.
    Impresionează însă inconştienţa valeţilor de la spatele trăsurii pomeniţi, care, fără să ştie ce-i o gândire şi ce-i o credinţă, cenzurează gândirea şi credinţele - şi fără să fi îndrăznit în viaţa lor insignifiantă şi stearpă să schiţeze o atitudine decât atunci când evenimentul s-a pronunţat, maimuţăresc justiţia şi condamnă atitudinile morale luate cu bărbăţia şi cu înfruntarea primejdiei. Cum? Scriitorii români pot să fie chiar atât de imbecili? Pot ei să se fălească zgomotos cu absenţa lor sistematică din toate curentele de opiniune şi să nu-şi dea seama că osândind pe scriitorii luptători, tăgăduiesc înseşi ţelurile finale ale culturii, care comandă scriitorilor să ocupe întodeauna frontul ideilor, ei cei dintâi? Scriitorii români se pot aduna laolaltă ca să arunce cu pietre în cei mai bravi dintre dânşii, care au săvârşit cea mai frumoasă jertfă, a lepădării de sine pentru un adevăr sau pentru o eroare? Aceştia sunt scriitorii României Mari, aceste gângănii, aceste mucigaiuri.
    Inconştienţa lor de-a trata elementele subtile şi imponderabile ale convingerilor e cu atât mai gravă cu cât incompetenţa în materie morală le este mai totală. în momentul în care se realizează unirea a paisprezece milioane de români, veniţi ca să-i citească şi să-i afle; în momentul în care limba lor e vorbită pe un teritoriu cu fruntaria lui apuseană apropiată de Roma, Societatea lor, Societatea
PUBLICISTICĂ
 615
Scriitorilor Români, drept operă culturală şi drept monument comemorativ, a înfiinţat un tripou în Bucureşti.
    Aceşti crupieri şi măsluitori sunt prost inspiraţi când se încumetă să ne judece pe noi şi să ne administreze nouă verdicte. De Societatea lor de altfel noi suntem despărţiţi de mult. Peste ea şi împotriva ei se pregăteşte un instrument de cultură mai decisiv şi mai harnic. Sindicatul profesional al scriitorilor în luptă cu editorii e pe cale de constituire — domnul Mihalache Dragomirescu i-a mirosit. El se va îngriji şi de chemarea şi de nevoile scriitorilor într-altfel decât S.S.R. descompusă, ale căreia unităţi vii şi valoroase vor trece în sindicat.
    S.S.R. să renunţe la ifosele şi accesele sufleteşti de după pocher şi să persevereze în ceea ce a început. Lângă tripou să instituie o casă cu fete şi alături de casa cu fete o secţie de hapuri şi spălături.
    Primiţi, vă rog, domnule director etc.
Bucureşti, 2 aprilie 1929
                     ION GORUN
    Viaţa individual izolată a scriitorilor noştri, care trăiesc fără cârd şi colectiv, se manifestă ca şoimii, zburând fiecare la înălţimea şi în spirala lui, face ca, atunci când unul din ei a căzut, să-ţi aduci mai repede aminte un punct de plutire decât o fizionomie. Din întâmplare, pe Ion Gorun l-am cunoscut, l-am cunoscut cu sensul minor al acestui cuvânt. Am putea să spunem dinaintea unei statui a scriitorului, că avea barba mai mică sau mai creaţă, ochiul mai licăritor, figura mai aristocratică, zâmbetul mai pur şi o ţinută de domn mai pronunţată. Cât îi era de caldă strângerea mânii am ezita să ne aducem aminte, la temperatura bronzului şi pietrei.
616
TUDOR ARGHEZI
înainte de război, mâna lui circula printre oameni şi trecători: mai târziu ea rămânea acasă în cărţi şi manuscrise şi pe condeie. Ion Gorun a fost un intelectual discret şi cu contimporanii lui şi cu sineşi. Harul trist al lui Beethoven, simţitor la rezonanţele interioare, da graiului o tăcere de şoaptă şi conştiinţei poetului, cu silabele încremenite, o sfială de material etern.
    Ion Gorun nu a fost fenomenal la şaisprezece ani, apelpisit la optsprezece şi ratat la treizeci şi nu a imprimat vieţii lui acel ritm de muscă-n haos care grăbeşte existenţa inutilă a ţârâitorilor de literatură, sustraşi de o influenţă greşită şi de o catastrofă a bibliotecii de buzunar, tehnicii agricole, industriale şi profesiunilor libere, satisfăcute de rezultatele de fiecare zi. Ion Gorun, egal cu sineşi, în toate momentele unei durate, consacrată unei singure preocupări şi activităţi, e o pildă a efortului consecutiv în literatura noastră, populată de improvizaţi, de pribegi şi de nemulţumiţi. Indiferent de ceea ce se poate chema talent şi de prezenţa căruia în opera literară nimeni nu poate fi tras la răspundere decât de universitarii imbecili, literatura e o disciplină şi un drum de urmat, în orice bordei te-ai fi născut pe marginile lui. Pui talpa-n praf şi porneşti: drumurile n-au nici un sfârşit...
    în ţările de veche cultură, scriitorul e acest drumeţ, care nu se mai opreşte niciodată, orice-ar duce-n traista lui din băţ. Genialitatea lui personală sau din vecinătăţi îl priveşte puţin: el merge la pas, ajutat de un elementar optimism. Viaţa lui e plină şi sentimentul că nu călătoreşte goală cântă. Nu putem cere scurtei secunde a miraculoasei noastre călătorii prin lumină, mai mult decât i-a cerut albina, care umple celula, tot aşa după cum noi - plural fără intenţii de merit sau specializare-adăugăm silabelor şi cuvintelor de ceară o picătură de aromă.
    A fost Ion Gorun mare de tot sau mare numai pe din două sau mai puţin, meşteşugul acesta, de-a despica firul de păr în patru, aparţine unor dobitoace mai nule sau mai cifrate în
PUBLICISTICĂ
 617
valoarea de viaţă a faptului literar. El a fost un cărturar, un om de litere în totalul înţeles al cuvântului, a fost ceea ce ar dori fiecare din noi să fie, ca să nu piardă nici o clipă a cadranului destinului precizat.Ca şi Ion Slavici, care, mai bătrân ca el, la şaptezeci şi cinci de ani lucra necurmat, zece ore întregi în fiecare zi, Ion Gorun şi-a desfăcut mâinile pentru todeauna de pană, la masa lui de lucru, căutând o idee şi un cuvânt.
    Pentru cristalizarea câtorva noţiuni tardive, opera literară e chemată să se rostească din timp în timp, dar pentru edificarea conştiinţelor viaţa unui scriitor este mai importantă. Scrii cum se întâmplă dar trăieşti cum îţi alegi şi în această alegere, de cele mai multe ori tragică şi consimţită în suferinţele ei, stă etica intelectuală şi trebuie apreciată capacitatea de ardenţă, de credinţă şi de civism planetar a scriitorului, drumeţul din furtuni.
    Când va începe seria biografică a vieţilor româneşti, menită să dea pilda răbdării şi a speranţei, viitorilor recruţi sociali ai timpului românesc, dintre cele douăzeci, treizeci de vieţi consacrate bunului nostru obştesc va face parte negreşit viaţa masivă a lui Ion Gorun.
1929
                      MISS... BRICENI
    Ziarul „Adevărul" a relatat acum câteva zile o ignominie bizară, care, vizibil, nu a impresionat vizibil pe membrii guvernului, oameni ca şi cetăţenii de rând şi părinţi ca şi ei. Probabil că presa, de care se face mare caz, în abstract, câteodată nu este citită decât în textele negre, tipărite cu litere de afiş, relative la cancanurile politice şi la opiniile, exprimate epigramatic ale unui adversar. într-adevăr, articolul ziarului
618
TUDOR ARGHEZI
pomenit cuprindea aproape două coloane mari şi s-a tipărit cu litera minusculă pe care o implică întinderea lui. Peripeţia, neînchipuit de gravă, împrumută din atmosfera asiatică a Rusiei un caracter de crimă cinică şi de bestial sadism, particular temperamentului haotic al animalului corcit, dintre mongoli şi slavi, împărecheaţi în nuanţele extreme.
    Un pretor, adică reprezintantul administraţiei şi ordinei statului nosru, un procuror (un procuror!), adică înfăţişetorul legilor noastre şi al sfinţiei principiilor care au prezidat legile libere româneşti - şi un medic, deputatul ştiinţei curate şi al universităţilor noastre, care instruiesc anual douăzeci de mii de tineri, chemaţi să dea expresia inteligenţei şi a civilizaţiei noastre întreagă - toţi din Basarabia - s-au amuzat într-o seară, în orăşelul Briceni al Hotinului, să dezbrace fetele adunate la o sărbătoare familială şi să le examineze în public, din punctul de vedere al castităţii şi fecioriei.
    Aflându-se în stare de beţie, aceşti agenţi ai cinstitelor noastre aşteptări de stat modern şi de popor în suferinţă, nu au putut face mai mult, stingând lămpile şi repetând la întuneric scenele satanice ale unei alienaţii mintale, povestită de amintirea epocilor în dezechilibru. Singura scuză a domnului procuror local este că nu s-a gândit să-şi acorde un spectacol mixt, poruncind clienţilor puşcăriilor din resortul domniei sale să ia parte în pielea goală la spectacolul ce şi l-a oferit. Gusturile domnului procuror par excitate de literatura dosarelor, de sezualitate cu asasinat şi pederastie şi influenţate de inochentismul basarabesc, care condiţionează mântuirea de o fornicaţiune cu gemete, colectivă, săvârşită în local închis. Ar trebui cunoscută, pentru documentarea delictului de autoritate, fotografia magistratului model, pentru a determina pagina patologică, în care-i trebuie intercalat maxilarul.
    Această murdărie s-a numit „cercetare" şi afecta un rezultat: fetele din şezătoare au fost declarate nevirgine, ceea ce interesa de aproape Justiţia, Administraţia şi Academia...
PUBLICISTICĂ
619
Părinţii fetelor, indignaţi, însă legalişti, în loc să prindă pe domnii procuror, pretor şi medic, şi să-i înece, ca pe nişte stârpituri ruşinoase ale neamului nostru, în noroaiele, despre care se povesteşte că în judeţul Hotinului sunt adânci, şi să ceară telegrafic din Bucureşti alţi specialişti, au pornit la medicul legal al regiunii şi acesta a certificat că fetele examinate fără necesitate şi din fantezie, într-o seară de şezătoare, erau şi au rămas după examen virgine.
    Iată la ce este redusă în Basarabia ativitatea morală a unui părinte: să ceară certificate pentru fiecare organ al copiilor lui, dacă este vătămat sau intact; şi la ce se aplică în Basarabia funcţiunile statului şi titlurile universitare: să dezbrace şi să pipăie copilele contribuabililor în numele legii. Poate că funcţionarii statului şi în special reprezintantul Ministerului de Interne, au fost sugestionaţi şi de un imbold estetic: la Bucureşti, se examinau, în tricou, candidatele unui concurs de frumuseţe - şi autorităţile reunite au căutat, nu din odioasă ticăloşie dar dintre-un sentiment de mare virtute, rău realizat, desigur dar suav, o ... Miss Briceni.
    Nu ar fi de mirare ca ancheta lentă, ordonată de guvern, analizând sentimentele din care a pornit isprava autorităţilor locale, să cuprindă asemenea justificări, de ordin poetic, şi să vedem reprimandate într-un comunicat cuminte, ziarele că au „exagerat". Orişicum, raportul anchetatorilor, inspirat de o migăleală puţin cam exasperantă, se face din ce în ce mai aşteptat şi devine pe zi ce trece mai suspect.
1929
              CULTURĂ ŞI CAPITAL
   Adevărul actual incontestabil şi de circulaţie curentă este că toată munca românească stagnează şi dă un total general în
 620
TUDOR ARGHEZI
scădere faţă de nivelul necesar. O singură muncă este în continuă şi mare creştere: a cărturarilor, incontestabilă, reală şi densă. Epoca de după război, caracterizată de o producţie agricolă nulă şi de capitaluri industriale vaste, nimicite de incapacitatea şi parazitismul marei majorităţi a consiliilor de administraţie şi a conducătorilor, străluceşte deplin pentru întâia dată în istoria culturală românească printr-o contribuţie originală şi nouă.
    însă în vreme ce munca intelectuală românească îşi face datoria, urmărind zi cu zi efortul de naţionalizare a noţiunilor şi sporirea capacităţilor de expresie ale limbii - o datorie aproape gratuită şi uneori materialmente şi individual păgubitoare - o imensă clasă de activităţi, care exploatează natura vizibilă şi invizibilă a pământului nostru, cu o rentabilitate, din punctul de vedere al moralităţii obşteşti, exagerată, nu însoţesc nicidecum efortul intelectual. Rentabilitatea capitalului e protejată de tarife şi privilegii: munca intelectuală nu.
    Puţine industrii şi negoţuri, graţie câte unei individualităţi aflate din pură întâmplare la conducerea lor, „ajută", cum se spune, iniţiativele culturale, considerate de samsarii politici şi ai dividendelor, în rangul cerşetoriei. Cerşetorie, pejorativă după un concept de brute orgolioase, extrase din maternitatea gunoiului şi a zmârcului social prin operaţii de bursă şi fenomene de mimetism; căci vârsta creştină şi smerită a civilizaţiei admite cerşetoria, ospitalizarea, caritatea şi sărăcia de bunăvoie laolaltă, între dreptul aceluia care cere şi datoria celui care a dat.
    în general, marile maşini juridice şi comerciale care împăduchează pământul, apele, pădurile şi munţii, au idealul exclusiv de a produce exclusiv beneficii şi satisfacţii în regiunea pântecului şi a orficiului de canalizare. Cu capital, ele fabrică alt capital, trecând măgarii cu sacii în spinare, prin aurul avuţiilor gratuite.
    Pentru ele lucrul artificial al unei simple convenţii, capitalul, este o materie-primă care se fecundează singură, un
PUBLICISTICĂ
 621
agent independent de aer, de minte, de valoare, de datină şi de ideal. îmi place omul de tijghea, care surâde de viaţa lui Beethoven şi ia peste picior, peste piciorul lui cel mai lung din patru, activitatea cărturarului fără capital bancar. îmi place mila teoretică şi sumară a unui atare dobitoc pentru un om care gândeşte, confruntând substanţa timpurilor şi a ideilor. Lui i se pare că are un drept la viaţă mai mare, din pricina unui capital, furat de el, de patronii lui sau de părinţii lui, decât celălalt, lipsit de capital făcut sau moştenit. El nu ştie că văzduhul e plin de realităţi subtile şi că peste proprietatea şi mormântul lui trece pe sus - pe dedesubtul stelelor, atinse de aripi, berzele lui Dumnezeu — cugetarea lumii de mai sus de veac - şi această imagine îl face să glumească.
    Stilul capitalului are un prestigiu orbitor pentru naivii şi înfricoşaţii secundei trecătoare. El constituie o disciplină, confirmată de toţi câţi nu o fac neputincioasă prin tăgada unei profesiuni de credinţă. Oamenii imitează mecanic: dacă se sustrag magnetismului inferior al lăcomiilor curente şi se opresc un moment, făcând un conac, prestigiul se dărâmă şi stăpânitorii lui apar drept ceea ce sunt. Dividendele mari, dobânzile şi capitalurile n-au fost în stare să facă să crească tânără şi nouă o singură măsea cariată în gura unui bancher. Ele n-au acoperit o singură chelie şi n-au redus o zbârcitură din mutra unui maimuţoi fardat. Şi n-au redeşteptat nu intelectul, născut letargic şi întunecat, dar nici centimetrii de carne, de mortăciune puturoasă ai viciilor lui principale. Şi n-au fost în stare să dea cel puţin, purtătorului de titluri de rentă, simpla pace casnică pe care plugarul o cunoaşte. Nevasta lui, doamna, l-a înşelat cu vizitiul, şi fetele lui s-au întovărăşit cu putregaiurile mai recente, ca să treacă bubele şi capitalul, din generaţie în generaţie, până la generaţia care le va crăpa şi le va stoarce. Efortul intelectual al cărturarilor merge către această ultimă generaţie.
 622
TUDOR ARGHEZI
    Dacă vechii boieri şi domni căutau să se desfacă de averi inutil şi vicios aglomerate, zidind mănăstiri, spitale şi biserici, dând adăposturi, ca papii şi prinţii, cărturarilor, scriitorilor, zugravilor şi cioplitorilor în piatră ai sufletului nevăzut, adiat în turle cu clopote şi în ogive cu cuiburi, aceşti culegători de păinjenişuri de lumină şi umbră de pe lucruri colaborau conştient cu manifestarea concret suavă a principiului misterios şi prezent — şi din sentimentul că sunt datori.
    Degeneraţii acestei foste stăpâniri, stăpânitorii prin materie strictă, care au strâns facultăţile complicate ale inteligenţei la două singure precepte active, a cumpăra şi a vinde, şi la o a treia suplimentară, a furtului deghizat, nu se mai simt datori cu nimic.
    Acestor potentaţi nesocotiţi, care refuză obolul cuvenit, contribuţia obligatorie muncii şi realizărilor intelectuale şi care au neruşinarea gravă să nu întoarcă intelectului o lăscaie din ceea ce le acordă, prin constrângeri, ţărâna unde s-au frământat limba noastră şi speranţele, nu le va întinde nimeni pălăria la uşa bisericii, pe care nu o cunosc, dar pe uşa prăvăliei şi a domiciliului lor se va ivi un semn indicativ al neruşinării lor.
    Ni s-a întâmplat ca societăţi cu capitaluri grele şi firme extravagante să ne refuze un abonament de şapte sute de lei pe an, reclamat de o foaie literară, ca un drept al cărţii şi al talentului asupra capitalurilor desfrânate. E şi o abjecţie a inconştienţei, şi o insultă adusă supremelor preocupări. Se va răspunde acestei atitudini, publicând în fiecare caz cifra aportului de turpitudine, de murdărie şi demoralizare, pe care societăţile, indiferente la drepturile culturii şi la osteneala sacră a meşteşugarilor ei, o reprezintă. Şi nesimţirea va fi pedepsită cu biciul împletit.
1929
PUBLICISTICĂ
623
             SECRETE DIPLOMATICE I
    Coolidge ziarist. Fostul preşedinte al Statelor Unite, Coolidge, având acum timp liber, a devenit publicist. Primul articol l-a publicat în „Cosmopolitan Magazin" sub titlul: Viaţa mea la Casa Albă. Şi pomeneşte de doliul care a întunecat cariera-i prezidenţială: la 7 iulie 1924, i-a murit băiatul, avea şaisprezece ani.
    „Dacă n-aş fi fost ales preşedinte, scrie Coolidge, băiatul meu n-ar fi trăit la Casa Albă, ci la moşia mea cu plantaţii de tutun, unde ar fi dus o viaţă liniştită şi sănătoasă. La Washington, din lipsă de ocupaţie, juca tenis. S-a înţepat la un picior şi a murit în urma unei infecţii generale. Nu ştiam, încheie fostul preşedinte, că voi plăti atât de scump onoarea de a locui la Casa Albă."
    Consiliu de Miniştri. Se vorbea într-un cerc diplomatic la Londra despre acordul Romei cu Vaticanul. Unul din cei de faţă, profită de ocazie pentru a face elogiul lui Mussolini:
    —     E un om cu desăvârşire lipsit de nervozitate. Nu se poate închipui un om mai chibzuit. în fiecare dimineaţă se închide în cabinetul lui de lucru, singur, şi cercetează toate proiectele, le studiază, le modifică...
    —     Da, intră în vorbă un secretar de legaţie, şi asta se numeşte în Italia un „Consiliu de Miniştri".
    [Regele comunist. Se ştie că regele Boris al Bulgariei e şi un pasionat naturalist şi un mecanic excelent. îi place îndeosebi să conducă locomotivele şi de ani de zile mecanicii bulgari îl socotesc un tovarăş de-ai lor, invitându-1 la toate întrunirile şi banchetele breslei.
    La ultimele alegeri au fost aleşi şi câţiva deputaţi comunişti, ceea ce da mult de gândit membrilor guvernului. Regele ceru
624
TUDOR ARGHEZI
să i se arate lista extremiştilor care intraseră în Parlament. Citind numele lor, izbucni într-un hohot de râs satisfăcut:
    -     Nu vă faceţi inimă rea, domnilor, zise regele, miniştrilor. Toţi ăştia sunt prietenii mei. Am lucrat împreună pe locomotivă...]
    Preşedinte şi preşedinte. Ultimele întâmplări din Mexic dau o savoare deosebită unei observaţii a preşedintelui Portes Gill. Un ziarist olandez, care a fost primit în audienţă, i-a pus între alte întrebări şi pe aceasta:
    - Cât timp ţine mandatul dumneavoastră?
    -     Patru ani, răspunse Portes Gill; mandatul meu expiră după patru ani. Dar în Mexic se-ntâmplă foarte adeseori ca preşedintele să expire înaintea mandatului său.
    Crucea şi Coroana. Se povesteşte la Roma, în cercurile diplomatice, amănunte asupra discuţiunilor dintre guvern şi Vatican, înainte de a se fi ajuns la împăcare. Un parlamentar, enervat de lungimea discuţiilor, zise într-o zi unui cardinal:
    -     Nu înţeleg de ce sfântul Părinte şovăie atât de mult într-o chestiune în care are totul de câştigat. îi dăm să desfăşoare steagul fascismului şi în schimb îl ajutăm să-şi poarte crucea.
    -     Da, răspunse cardinalul... dar în această afacere Papa vă oferă tiara lui şi dumneavoastră îi daţi în schimb coroana de spini...
1929
      DE LA UN EXAMEN DE LICENŢĂ
   Domnul profesor Basilescu se bucură de realitatea celor două mari specialităţi ale domniei sale: e profesor de Economie Politică şi autorul Bucureştilor Noi. Profesori de
PUBLICISTICĂ
 625
această Economie sunt în Europa mai mulţi, însă ziditori de cetăţi şi fundatori de urbe, afară de Creatorul, care a făcut totul din nimic, sunt în toată istoria lumii puţini. La început, între Chitila şi vechii Bucureşti, înfiinţaţi de un mare cioban de oi, era Cuvântul, şi Cuvântul era la domnul Basilescu. Dacă ar fi fost un simplu Vasilescu, poate că profesorul nu izbutea să facă un continent.
    Coco a putut să asiste la ultimul examen de licenţă, dat dinaintea Bucureştilor Noi, reprezintaţi prin persoana ctitorului lor. întrebările cele mai variate şi mai ştiinţific fanteziste au alternat cu un spirit de observaţie în materiile Dreptului, care întrece tot ce s-a văzut.
    O întrebare: „Cine-i reprezintantul lui Dumnezeu pe pământ?" a întrebat domnul profesor Basilescu. Candidatul ar fi fost determinat să răspundă: „Domnul N. Iorga" - sau Papa, magnus pontifex\ ceea ce, se ştie, este acelaşi lucru. Candidatul s-ar fi înşelat. Nu. Reprezintantul lui Dumnezeu este Legea. Acum, precizarea e indiferentă, legea drumurilor, legea jandarmeriei, legea chiriilor, Codul Penal, Codul Civil şi al câtulea volum din Codul Hamangiu ediţia a Il-a. Legea în marele ei înţeles general de Lex. Toate volumele laolaltă, care cântăresc unsprezece kilograme, cu scoarţă flexibilă roşie.
    O altă întrebare: „Cine a pus pe profesor pe catedră şi pe studenţi în bănci?" Dacă Luther avea prezenţa de spirit să o afişeze între marile lui propoziţii, care au hotărât Reforma, episcopatul catolic ar fi rămas tot atât de mut ca şi candidaţii la licenţă ai domnului profesor Basilescu. Candidatul, simţindu-se că ameţeşte, nu a ştiut cine a pus pe profesor pe catedră şi graţie căror merite mari, şi a tăcut. Răspunsul era simplu şi semăna cu oul lui Columb, după cum însuşi domnul profesor Basilescu semăna la fizic cu Amundsen: „Legea". Cu alte cuvinte, pe profesori, ca şi pe ţari, îi unge profesori Dumnezeu, care este Legea. Se vădeşte pentru toţi studenţii care nu cunosc arborele genealogic al domnului
626
TUDOR ARGHEZI
Basilescu, originea domniei sale divină, domnul Basilescu fiind şi fiul lui Dumnezeu şi tovarăş pe din două (şaizeci şi opt la sută pentru domnia sa) cu Sfântul Duh.
    A treia întrebare scoasă din tezaurul plastic al profesorului, trebuia cântată pe vioară şi jucată în bănci. Domnul profesor Basilescu a preferat să o formuleze oratoric: „Calul pe care e aşezat Mihai Viteazul, ce picior are ridicat în aer?“ întrebarea nu lăsa nimic de dorit. Totuşi, candidaţii au râs, socotind că ştiinţa confinează aci cu humorul, şi că domnul profesor Basilescu intrase în domeniul micului amuzament. Eroare gravă, domnul Basilescu era în momentele cele mai serioase ale specialităţii domniei sale: piciorul ridicat în aer, al calului de bronz al lui Mihai Viteazul, fusese stângul.
    întrebarea a patra era de ordin astral: „Dacă luna ar fi proprietatea candidatului - a întrebat marele economist - ce-ar face candidatul cu ea?“ Un candidat, impresionat de marele aparat ştiinţific al domnului profesor, a răspuns: „Aş parcela-o“.
    Răspunsul acestui candidat nu a satisfăcut, cum era şi de aşteptat, în totul, simţul de aprecieri şi de măsuri al profesorului, care, simţind, în sfârşit, deşi cu mari eforturi de conştiinţă, sublimul domniei sale ridicul, a tuşit, a strănutat şi s-a mişcat pe scaun, dedesubtul căruia se ivise un picior invizibil, stângul sau dreptul, este egal.
    O propunere respectuoasă: Ministerul de Instrucţiune nu găseşte nimerit să asiste la examenele din universităţi, subt aspectul unei comisiuni de medici alienişti?
1929
                      ZIDURI...
   Nevoia de locuinţe, silind pe proprietari să clădească, a sugestionat şi activitatea oamenilor publici. Au clădit toţi
PUBLICISTICĂ
 627
miniştrii, guvernele şi municipalităţile clădesc şcoli, localuri de instituţii, biserici. S-au ridicat, ni se pare, şi două mănăstiri şi presa discută de câţiva ani alegerea locului celui mai expresiv pentru zidirea unei mari patriarhii.
    E o manifestare aparent frumoasă, dacă atâtea podoabe şi ghirlande nu ar fi masca unei stări sufleteşti. Oamenii noştri au fost covârşiţi de marile datorii, înfrânate sau uitate în dulceaţa unei vieţi de iresponsabilităţi somputoase şi, în panică subită, ei aleargă la materialele care se cumpără, în absenţa materialelor sufleteşti. O şcoală de arhitectură a îngrijit să avem arhitecţi şi o mulţime de fabrici scot cărămidă. întovărăşim betonul cu tehnica şi - clădim.
    Panica e catastrofală. Toată lumea cu obligaţii şi răspunderi s-a succedat în decorurile de cârpă ale comediei politice, veselă şi cântând cu pălăria pe sprânceană. Timpul, care se găsea şes, a făcut o pantă şi lucrurile, provizoriu fixate şi scaunele înalte, pierzându-şi o stabilitate relativă, alunecă devale. Timpul s-a întors, o ia înapoi - şi cine ştie până la ce origini se va putea opri. Cu inima şi conştiinţa în geamantan, călătorii fug după toate trenurile, care au pornit încrucişate.
    Ce facem? Clădim... Ziduri.
    Un ministru al Instrucţiunii Publice s-a măgulit că a zidit câteva mii de şcoli, zidite de altfel de către săteni, la care, într-adevăr, şcoala corespunde uneia din acele mari datorii dispreţuite timp câteva zeci de ani. Sunt singurele clădiri realmente strict trebuincioase, când spitalele nu mai au mijloace ca să-şi caute bolnavii. în vreme ce se controversează asupra localurilor decorative şi a monumentelor ce vor fi ridicate, Eforia Sfântului Spiridon din Iaşi ne vesteşte că îşi închide clinicile milostive, din lipsă de fonduri.
    Epoca noastră va putea să fie vârsta zidurilor numeroase. Găurile şi gropile morale se tencuiesc cu ciment şi var, într-un stil cu arcade, clopotniţi şi pridvoare. Zidurile stau totuşi izolate, reproducând în interiorul lor murmurul golurilor, care,
 628
TUDOR ARGHEZI
căutând să fie astupate, au fost cuprinse în săli şi odăi. De-a ' lungul coridoarelor fluieră pustiul şi se topeşte neantul.
    - Cine m-a strigat?
    - Nu e nimeni.
    - Mă cheamă cineva...
    - Nu vă cheamă nimeni, altarul e zidit însă gol.
    - Şi totuşi, n-auzi? mă strigă.
    -     Te strigă datoria, domnule ministru; te cheamă Răstignirea, preasfinţite... Nu e nimic. Măcinaţi liniştit şi nu ară-taţi-vă rar în pridvoare... Ca să vă treacă, mai cumpăraţi cărămidă şi zidiţi alte ziduri, şi mai mari, ziduri până la ceruri şi tavane lipite de tărie, ca să nu se mai uite în ele nici soarele, nici Dumnezeu. Când se vor fi înmulţit clădirile peste măsură, le vom căuta un rost. Vom face o mare crescătorie de bufniţe, de lilieci şi cucuvăi. Şi mai târziu, le vom face puşcării...
    Iisus, tu, în numele tău se ridică ziduri, cripte cu turle, beciuri cu clopotniţe. Tălpile tale rănite de pribegie prin pulberea Iudeii au odihnit pe pământ. Templul tău a fost firmamentul şi făcliile tale, stelele aprinse. Tu n-ai avut monumente si tindele le-ai ocolit. Invătătura ta s-a iscat pe ţărmuri de heleştaie, pe bărăgane, în pustietatea vie.
    Tu ai făcut suflete, noi zidim morminte...
1929
                  IDEOLOGIE
   Sunt un om fericit. Cu un mic venit însă sigur, rămas de ■' la părinţi, pot să trăiesc fără profesiune şi ca un rentier. Dar sunt şi un filosof. Doctrina mea constă în a turbura existenţele : şi a nu lăsa pe oameni să cadă în stagnare şi lene. Mi-am dat rolul de reprezintant al puterilor divine subt forma neliniştii
                       M
PUBLICISTICĂ
 629
şi a fricii şi, ascunsă în fenomenele naturii, noaptea, vântul, tăcerea, intenţia mea activă otrăveşte câte puţin tictacul şi durata fiecăruia din cei care „îmi cad în mână“.
    Mâna mea umblă pretutindeni, ca un agent de mic dezechilibru, şi pune laba pe cine-i place, indiferent de poziţie socială. Din laboratorul meu moral, chinuiesc pe cine voi. Procedeele mele, inocente însă decisive, le voi expune într-un manual care va forma un capitol din manualul de morală practică, în parte publicat prin stăruinţa dumitale. El poate folosi tuturor cititorilor, cărora studiul n-a fost în stare să le dea un scop al vieţii întregi. După cum o să vezi, meritul metodelor mele, în afară de sensul lor eminamente etic, este că, departe de a plictisi pe operatorul pătruns de necesitatea rolului, îl amuzează şi-l întreţine în cele mai bune dispoziţii. Neurastenia, de care nu se mai vorbeşte, de când bunurile vieţii au început să fie mai puţin grase, găseşte în metodele şi procedeele mele un leac.
    Adunate laolaltă, aceste metode şi procedee se pot organiza într-un volum de buzunar, numit Sistemul meu, care, asupra sistemului atleţilor celebri, are superioritatea că dezvoltă muşchii sufleteşti şi tonifică nervii invizibili ai suprasimţului de misticism.
    Teoria mea purcede din singura situaţie nenorocită a vieţii mele: nu înfăţişez în persoana mea nici o fărâmă de autoritate şi nu o pot exercita asupra nici unui fel de muritori. Neavând la dispoziţie nici supuşi, nici simbriaşi, nici cetăţeni, viaţa mea s-ar fi consumat în sterilitate. Să n-ai un subaltern căruia să-i cauţi zilnic gâlceavă, este îngrozitor. Dar ce fel de gâlceavă? Aceea în care celălalt nu poate să răspundă. Autoritatea plină este condiţionată de această împrejurare, menită să o ducă la maximum. Să înjuri, de pildă, şi el să păstreze o atitudine respectuoasă. Fără această compensaţie sublimă, necazul tău nu comportă nici o plăcere şi autoritatea este completamente lipsită de farmec.
 630
TUDOR ARGHEZI
    Autoritatea satisface todeauna şi în formele cele mai variate. Te bucuri de ea, oriunde te găseşti, de la salutul militar al var-distului, pe care ai facultatea să-l iei la bătaie, până la aşteptarea din anticameră a solicitatorului, pe care poţi un ceas, o zi, o lună, un semestru, să-l ţii în picioare, cu facultatea de a-i prelungi staţionarea la nesfârşit. în biuroul dumitale, dindă-rătul şefului de cabinet, te satisface sentimental că douăzeci de persoane îşi aşteaptă rândul ca să te vadă, douăzeci care pot deveni o sută. La o aglomeraţie mai mare corespunde un sentiment de autoritate mai intens.
    Dar nuanţele variate ale acestui sentiment, îmbogăţit prin subtilităţi neprevăzute, prin desenuri noi, ca o materie de un plastic incomparabil! Te aşteaptă patruzeci de cetăţeni de la orele nouă dimineaţa, şi fiecare îşi cunoaşte numărul de ordine, făcându-şi socoteala că la orele zece va putea să intre. La unsprezece, ceri să fie introdus al patruzeci şi unulea, sosit atunci. Aşteptătorii se clatină deodată, ca de un vânt cu murmure, şi tu guşti şi neliniştea şi revolta lor, transformată, în faţa ta, în surâsul dulce, pe care îl exige autoritatea. Autoritatea e un fazan preparat cu mii de gusturi, neasemănate unele cu altele.
    Apoi, văzul distrat, care nu recunoaşe în vizitator un coleg, într-o vreme grea a existenţei, el te-a culcat, te-a ospătat şi te-a spălat în casa lui. El intră pe uşă zgomotos, cu braţele desfăcute ca să te strângă la piept şi să te felicite. O atitudine rezervată şi rece. O căutătură vagă subt pleoapele aproape triste, de icoană. îl întrebi: „Domnul?" şi nu-ţi aduci aminte. Cu alte cuvinte, ca să fii respectat, începi, cum spune un proverb, prin a te respecta tu însuţi. O grimasă de supărare în serviciu îţi face gura amară. Suni, întrerupt scurt debitul vizitatorului şi dai ordin să vie cineva. Saluţi puţin şi eşti preocupat: jocul durează până ce cade guvernul, şi dacă s-a întâmplat să nu pui deoparte câteva parale, care îţi vor consacra definitiv autoritatea, manifestarea autorităţii reîncepe invers, dumneata luând loc în anticameră şi aşteptând manifestările autorităţii.
PUBLICISTICĂ
 631
    Ce crezi tu că permanentizează statul şi face o fiinţă din această ficţiune? Nu crede că leafa întâi şi posibilităţile de înavuţire; nu. Autoritatea, autoritatea împărţită între miniştri, uşieri şi organe. A fi un organ, e un lucru neînchipuit de măgulitor, organ de execuţie, organ financiar, organ municipal; nici o făptură nu poate râvni să aibă atâtea organe câte sunt mişcate de energiile statului.
    Autoritate se numeşte acţiunea provocată de tine, de la tine la organ. Acţiunea contrarie, de la organ la dumneata, este şicana, subtil complement al autorităţii, consecinţa lui activă. Ca să provoci autoritatea, zici: „Aş dori". Ca să se puie şicana în funcţiune, autoritatea zice: „Lipseşte ceva, ce lipseşte?" Şi pentru că toate lipsesc întodeauna, autoritatea creează şicana şi ia „măsurile necesare". Tu nici nu-ţi închipui ce este o „măsură necesară" şi cât se întinde în vast fragedul ei domeniu. Autoritatea nu ştie să lucreze decât luând măsuri: primul şef de guvern poate că a fost croitor. Măsura e variată şi ţine de „cazul individual". „Cazul individual" e o stare de stat. Cetăţenii sunt cazuri individuale, şi măsurile se iau pentru ele.
    Să nu socoteşti că aplicările autorităţii şi măsurilor necesare sunt lesnicioase. Ele cer aptitudini sigure, căci se confecţionează migălos, ca gravura în lemn şi ca broderia pe piele, cu mărgele mărunte. Dar bucuria noastră este că, mulţumită generaţiei spontanee, un mare număr de organe, bune pentru autoritate, se ivesc neîncetat pentru fericita economie a necesităţilor de stat. După lungi reflecţii şi experienţe, un organ incapabil poate fi renăscut, reconstituit, cum e cazul cauciucului, care atât în forma rigidă cât şi în consistenţa lui elastică reprezintă până la un punct ipotezele autorităţii şi ridicarea organelor până la personificarea lor. Renaşterea se obţine prin înscrierea viitorului organ într-un partid politic, care are darul să învioreze şi să întinerească un temperament inadaptat la autoritate. E o renaştere totală şi o reînvirginare.
 632
TUDOR ARGHEZI
în ceea ce priveşte clasa restrânsă a miniştrilor, care datoresc ţării să rămâie veşnic tineri, cea mai bună reţetă de adoles-centizare continuă consistă în a trece candidatul prin câte patru, cinci partide, consecutiv, din ce în ce mai juvenil şi mai valoros.
1929
                  DANSATORUL
    Să nu ne lăudăm prea mult cu neştirbita integritate a inteligenţei noastre şi să-i rugăm pe dascălii de pedagogie morală ai stabilităţilor invariabile, să-şi astupe gura cu câlţi. Se prea poate ca prostia să fie permanent egală cu ea însăşi, încremenită la zero fix: certitudinea imensă a vitelor umane, de pe unele catedre şi socluri, nu ar putea să aibă alte tălmăciri. Concepţia personalităţii infailibile, rigidă ca un grilaj de mormânt, nu aparţine inteligenţei.
    Niveluri inconstante - un flux cu refluxuri, care atinge din înălţimea cerului matca uscată a fluviului răsucit în el însuşi, sau dezlănţuit în destrăbălarea undelor peste faleze - se citesc pe păreţii perpendiculari pe undă ai malurilor de piatră. Vârste vechi apar pe linia nouă a unui echilibru de ape dărâmat şi din luntrea cu văluri, care plutea încă, aseară, cu patruzeci de lopeţi lovite-n mătasa râului umflat, se mai zăresc în zorii zilei două vârfuri de catarg. Trirema se târăşte greoaie pe nămol.
    Ne-a scăpărat sufletul cu aprinderea primelor stele şi când zodiacul s-a strămutat, lucirea e întunecată. Douăsprezece făclii au luat lumină de la luceafăr şi acum fumegă pe piscurile în care le-a sprijinit speranţa, apropiate de zei. Cine miruieşte Tăria cu focuri şi sufletul meu cu văpăi - şi cine a suflat în lămpile şi candelele mele, de le-a putut ucide? L-am numit suflet,
PUBLICISTICĂ
633
ca să scăpăm de perifrază, căci de câte ori ne gândeam la el trebuia să-i zicem sufletului: Acela-pe-care-nu-l-cunoaştem, Murmurul-din-întunericul-meu sau Vioara-care-vorbeşte-şi-tace-numai-dacă-voieşte.
    Ca în hamuri cu zimţi de oţel armăsarul alb, sufletul meu mă duce fugind pe umerii munţilor, de-a dreptul prin stâncă şi peste râpi. Ropotul mă aţâţă, potcoava rupe scânteia granitică şi sparge jar şi sunetul fugii trezeşte, în mănăstiri dispărute, domniţele care au murit. Şi hamurile rămân după aceea goale, ca nişte curele care au slujit, aruncate într-o cameră cu scule vechi. M-a străbătut o simţire, ca o săgeată înflăcărată şi vârful ei incandescent s-a stins în sângele meu. Ia sângele meu cu tine în întuneric, heleşteu închegat: de-a lungul tău mătură sălciile, târâte ca nişte târnuri.
    Numai acum o zi şi noapte mârâiau ca nişte orgi gândurile mele din adâncime. Nu s-a petrecut nimic şi flautele lor s-au dezorganizat; apasă la\ sună mi. Pocneşte o vijelie răscolită de izbândă: ia seama! imnul iese oftat. înainte! lăncile au rămas în loc şi s-au înfipt în lut, oştenii au îngenuncheat şi iau din întuneric pulbere în coifuri şi beau.
    Dacă v-ar pune vouă râme în farfurie şi păcură în pahare, le-aţi arunca. Sufletului îi plac şi-l scârbesc toate deopotrivă, rând pe rând, fără să prefere ţărânei lumina şi gustând mai mult ceaţa decât fumul şi decât pulberea licărită de soare. Cine-i el şi de ce şchiopătă într-o zi, şi de ce sare peste orizonturi într-alta? Viaţa e o domnişoară, pe care el o joacă până la bătrâneţe şi o curteneşte, fără să o sărute în marea singurătate. Părechi, sufletele s-au logodit cu fecioara groasă şi încă nu s-au căsătorit cu ea. Ele amână şi dansează. Şi-n dreptul unei ferestre deschise, unde a încolţit o stea, prinsă în perdeaua nordului albastru, dansatorul a pierit în gol.
 1929
634
TUDOR ARGHEZI
          CAVALERISMUL CETĂŢENESC
    Căderea sonoră a unei picături de apă deşteaptă reminiscenţa unei întregi liturghii pe orgă...
    Se găsea în redacţia noastră scriitorul Ion C. Vissarion, autorul curiosului volum Lumea cealaltă, de povestiri din vis, cu împletiri simbolice din realităţile de transparenţă. El ridică telefonul şi chemă din spaţiul electric un număr oarecare.
    -    Dacă nu te superi, parcă am înţeles cu ce număr ai vorbit...
    -    Am chemat casa Costa-Foru, răspunse Vissarion. Vreau să-l văd. Bătrânul e absent.
    Costa-Foru! Un nume care aparţine unei epoci cu desăvârşire anulate, de dinaintea războiului. Un domn scundac, \ masiv, destul de vârstnic ni se pare, cu un zâmbet budist, liniştit, pe o figură cuminte. A servit războiul în uniformă de colonel, şi-a pierdut, dacă nu ne înşelăm, un băiat pe front şi parcă avu şi un duel, după întoarcerea la vatră. Este fiul unui fost ministru şi vestit orator. A scos mulţi ani o revistă „Părerile unui spectator" şi o foaie pentru copii, cea dintâi revistă, credem, pentru copii. în ultimii ani, a fost, ne aducem abia aminte, la Cluj, lovit cu bastoanele.
    -    Ce face domnul Costa-Foru, Vissarioane? îl cunosc foarte puţin, dar mi-a plăcut să-l salut, cred, fără să mă cunoască. E sănătos?
    - Bine, sănătos, ne răspunse Vissarion.
    -    Parcă făcuse o ligă a Drepturilor Omului, anacronică, după modelul celei originale de la Paris, derivată din Revoluţia Franceză. Dacă nu greşesc, a fost şi ridiculizat pentru credinţele lui, după război. în Franţa, numele lui Francis de Pressense s-a bucurat şi peste moarte de o autoritate neştirbită şi îmi aduc aminte că la un apel al Ligii Drepturilor Omului
PUBLICISTICĂ
635
nu numai că răspundeau zeci de mii de cetăţeni, hotărâţi să lupte după aproape un veac şi jumătate, pentru opiniile străbunicului lor, dar că toate guvernele luau act de emoţiile Ligii şi se conformau punctului de vedere al acestei instanţe a opiniei publice. Războiul a trecut prin Franţa mai devastator decât pretutindeni. Ai văzut cu câtă supleţe şi-a recăpătat spiritul public francez tradiţia revoluţionară şi că unei dictaturi, unui fascism şi unui imperialism politic le-a fost cu neputinţă să prindă nici în regiunile catolice, pătrunse de aşteptarea unui Mesia cu baionetă? La noi, drepturile omului par caricaturale, Vissarioane. îl cunoşti de mult pe domnul Costa-Foru?
    -  De un oarecare timp.
    -      O ramură a vântului drepturilor revoluţionare a bătut şi prin trestiile bălţilor noastre. Avem şi noi o subtradiţie a demnităţii politice, cu toate colegiile noastre cenzitare. Burghezia noastră intelectuală venea din Revoluţia Franceză de-a dreptul. O să vezi apărând în curând o carte tradusă de povestitorul Neagu, care arată originile revoluţionare ale Partidului Liberal românesc şi relatează un proces politic francez, cu implicarea în proces a primului Ion Brătianu. A trăit subt ochii noştri o generaţie de intelectuali, din care au mai rămas doi reprezentanţi, unul pe poziţia de atunci, domnul Costa-Foru, şi al doilea, domnul Const. Bacalbaşa, obosit de o rezistenţă îndelungată şi trecut la naţionalismul dictatorial. Pe timpuri şi nu prea demult, ziarele nu se vindeau ca azi, dar ideologia lor, mult mai puţin ştiinţifică decât omenească, se apropia de un ideal. Orice nedreptate, reală sau aparentă, găseau la un Panu, la un Miile, la un Ion Teodorescu, la trei fraţi Bacalbaşeşti, la un Fleva şi în lagărul lor întreg, o apărare neimplorată şi un sprijin necerut. Principiile care încă nu fuseseră măturate la gunoi, erau chemate să asiste cu solemnitatea lor. Azi, când presa cunoaşte un mare tiraj, când viaţa publică dă din belşug oratori mai buni
636
TUDOR ARGHEZI
şi mai şireţi, scriitori mai informaţi şi mai puţin induşi să confunde un caz latinesc cu al tu, când ziarele s-au înmulţit, cavalerismul cetăţenesc al bătrânilor s-a isprăvit şi cei mai recenţi dintre tineri nici n-au avut prilejul să-l înveţe.
    —     îmi place acest cavalerism cetăţenesc, despre care vorbeşti, zise Vissarion. N-ai vrea să-l pui într-un articol la „Bilete de Papagal?"
    —     Ba da, Vissarioane, am să fac într-o zi aluzie la el şi ai să vezi că nici asta nu va interesa pe nimeni.
    —     ...Şi când pictura de apă a murit, s-au descompus şi orgile liturghiei.
1929
           DE VORBĂ CU UN STAREŢ
    —    Cum? Preasfinţitul patriarh Miron nu este destul de reprezentativ şi de eficace? Mă miră! Bărbat frumos şi oratoric, bărbat învăţat, ce conducător mai potrivit ar fi putut să-şi dea biserica noastră, ca acest prelat simpatic, care mai este deocamdată şi regent?Lumea mănăstirilor trebuie să fie subt conducerea lui o împărăţie de zâmbete şi de nuanţe.
    —    Nu e nici călugăr, nici cuvios, nici smerit, nici milostiv, nici preot. E un civil idiferent, îmbrăcat în portul nostru, şi-a pus piele călugărească de miel, ca să ne pape mai bine.
    — Fugi de-acolo, cinstite părinte! Nu ştii ce vorbeşti.
    —    Nu ştie măcar să slujească liturghia şi îi lipseşte orice simţ bisericesc. Pe călugări îi tunde ca pe cucoane şi preoţii de mir se bărbieresc cu binecuvântarea preasfinţiei sale. Moaştele Sfântului Dimitrie stăteau în catedrala Mitropoliei lângă altar; le-a scos afară din catedrală, lângă uşă, ca să nu mai împiedice circulaţia. îl mai ţine acolo pentru că rentează câteva zeci de
PUBLICISTICĂ
637
mii de lei. Când n-o mai produce nici atât, îl va trimite la magazie.
     —  Mă înflori...
     -      Nu te înfiora peste măsură, fratele meu întru Domnul. Credeai că e călugăr: călugăr imitat, domnule, pentru atât cât i-a trebuit ca să ajungă arhiereu. Nimeni nu urăşte pe călugări mai mult ca patriarhul şi nu-i în acelaşi timp mai regionalist. Mitropolia şi toate accesoriile ei spirituale sunt conduse exclusiv de preoţi de mir şi mai exclusiv de ardeleni. Preasfin-ţitul nu se poate împăca în ruptul capului cu noi regăţenii, decât când ne încasează. Mănăstirile niciodată n-au căzut mai jos ca acum şi niciodată monahii n-au fost mai batjocoriţi nici de păgâni, ca subt păstoria fericirii sale. Du-te oriunde vrei, în mânăstirile eparhiei şi dă-ţi seama văzând.
     -      Bine, dar patriarhul are o activitate spirituală, conduce cu adevărat. Când nu stă în genunchi şi se canoneşte în chilia sa, activează ca un mare ierarh, poartă crucea şi Răstignirea printre suflete şi nădejdi.
     —      Patriarhul se îndeletniceşte cu contabilitatea, înalt preasfinţia sa fiind primul contabil al biserici ortodoxe. Un creştin îi este drag atunci când dă, şi mănăstirile îl interesează prin ceea ce „produc". Rubrica de căpetenie a sufletului înalt preasfinţiei sale e Venitul, cu cheltuielile cele mai mici. Venitul când nu poate fi luat în buzunar, este depus la o bancă din Ardeal.
     —  Mă crucesc, taică părinte!
     -      Cruceşte-te, fiule, că ai de ce. Nu s-a pomenit arhiereu mitropolit şi patriarh mai flămând de lei şi de milioane. Dulcea guriţă cu graiuri sufleteşti a patriarhului suge prin câteva ţâţe mari veniturile eparhiei; Institutul Biblic şi Fondul milelor fiind acelea care canalizează mai îmbelşugat laptele milionului. Institutul Biblic, înfiinţat de patriarh, a pus monopol pe cărţile de ritual şi pe icoane, ca să le fabrice singur. întreabă ce a făcut
638
TUDOR ARGHEZI
 până azi acest Institut, care ţine în loc orice activitate biblică şi scripturistică, şi câte milioane a distrus tipografia cărţilor bisericeşti, în ultimii trei ani. Patriarhul văzând că e bine în biserică şi-a popit toată familia şi pretutindeni unde se înnoadă câteva activităţi, stă un nepot, care strânge pentru unchiul şi pentru sine. Ai auzit să fi înzestrat vreo fată, să fi trimis la învăţătură vreun student, să fi spoit vreo mânăstire? De când e mitropolit, toţi monahii tineri cărturari s-au dezbrăcat şi s-au dus, care în învăţământ, la catedre, care în magistratură. Nu suferă pe călugării cărturari ca să nu-1 cântărească, îl sperie cartea şi îl supără presa. Ar dori măcar, ca regent, să desfiinţeze presa, care nu-i dă portretul de două ori pe săptămână în mărime naturală.
    — Păi, a făcut un seminar călugăresc la Cernica, preacuvioase.
    —      Ai crezut una ca asta, frate, din partea lui, care a dorit şi mai doreşte încă să desfiinţeze Mănăstirea Căldăruşani, ca să facă acolo un ştrand pentru cucoane? Noi l-am silit să faca seminarul, care trebuia făcut la Căldăruşani, unde e loc mult şi adăpost, şi nu la Cernica, unde lipseşte şi se tuberculizează băieţii. A primit cu foarte mare neplăcere ideea seminarului călugăresc, căruia îi face toate mizeriile, ca să fie desfiinţat înainte de a funcţiona. înalt preasfinţitul vrea să dovedească un singur lucru, că monahii sunt cu desăvârşire incapabili. Nu este aşa? Ce model de monah!
    — Mănăstirea Cernica are fonduri.
    —      Are, frate, are. Are vin de la Ceptura, un vin minunat, măsurat cu litrul şi cu butoiul de către patriarh, care ţine cheile pivniţii la Patriarhie, ca să nu poată fi vândut decât unei singure firme, „Bodega Mircea". Acolo are înalt preasfinţitul interese personale. Şi mai ţine Mănăstirea Cernica, tot de la Ceptura, din terenurile petrolifere, o sumă de două milioane. Stareţul, care-i un ajutor contabil al contabilului titular, patriarhul , şi-a permis să depuie banii la o bancă „Albina", care, deşi ardeleană, priveşte în rândul al doilea pe patriarh,
PUBLICISTICĂ
 639
adică după buzunarul preasfinţiei sale întru tot mare şi sfânt. Mustrat că a depus banii la o bancă, stareţul a răspuns că nu putea face într-altfel, din pricina comitetului.
     —     Rău ai făcut, foarte rău, că no! eu sunt şi comitet şi tăt şi trebuia să mi-i aduci mie, slugă proastă, călca-te-ar. O să te ţap afară...
     -     Nu se poate cuvioase, exagerezi. O să-mi dai voie să mai întreb şi pe alţii.
1929
                     „PROPIETARUL“
    Ţi-am mai spus de câteva ori, să înţelegi în ce consistă „metodele mele“. îţi voi da şi exemple mai documentate. După ce-mi aleg, în limbajul spiritist, subiectul, omul potrivit cu doctrina şi cu procedura, mă ţin de el până la rezultat.
    Şedeam în tinereţe pe-o sală lungă, într-o pensiune. Plătindu-mi chiria, după câteva luni de găzduire în casa lui, proprietarul, un fost birtaş îmbogăţit, adăoga după fiece mensualitate un spor nejustificat. Informându-mă la vecini, am aflat că sporul devenise măsură unanimă. Adunat de la treizeci şi doi de locatari, timp de douăsprezece luni pe an, el se cifra cu un benefciu suplimentar important. Refuzul plăţii atrăgea mutarea, harababura bagajelor şi cheltuieli şi mai mari. Iată un om, mi-am zis, făcut pentru metodele mele.
    Am hotărât o zi în care am început să-mi înfăşur victima într-o reţea de fatalităţi şi semitonuri de evenimente. Am însemnat pe calendar programul pe zile al acţiunii mele şi mi l-am asimilat în detaliu. Primele zile au fost consacrate biletelor prevestitoare de nenorociri şi obscurităţilor profetice: pe bucăţi de hârtie galbenă creionam o sentinţă, îndoiam
640
TUDOR ARGHEZI
biletul în patru şi-l strecuram în locurile pe unde aveau să treacă proprietarul şi familia lui.
    „Orice ai face, tot vei muri: moartea vine azi sau vine mâine, vine negreşit."
    Nimic nu impresionează pe un om care trăieşte bine şi îşi are, cum se zice în termeni umflaţi şi derizorii, viaţa asigurată, ca evocarea morţii. Restauratorii şi mai ales proprietarii şi-au fabricat iluzia că sunt eterni şi că pe veci ei vor da zeamă lungă clienţilor, apartamente şi ascensor. Majoritatea biletelor mele începeau cu substantivul moarte, şi am tratat moartea în vreo şaizeci de bilete, care au fost găsite subt farfurie sau şervet, în plapumă şi chiar în portofel.
    „Plin am fost întodeauna, dar moartea mă va goli."
    A fost de ajuns o lună de zile de asemenea campanie, ca proprietarul şi familia lui să devie din ce în ce mai taciturni. Bărbatul începuse să se radă mai rar, ieşea cu umbrelă şi galoşi pe timp frumos, cravata îi atârna deranjată. Chemând moartea zilnic, ea se deprinde să vie.
    Paralel cu biletele, am întreprins o iniţiativă de infectare. Cunoşteam un cehoslovac care vrăjea gândacii şi un polonez care pleca dintr-o casă cu toţi şoarecii şi şobolanii după el. Erau amândoi foarte reputaţi. Cel dintâi mi-a adus într-o duminică în apartament patru sute şaptezeci şi opt de mii de şvabi, libărci şi alte soiuri de gângănii făcute pentru scârbirea omului de viaţă. Fiecare gândac dând naştere la câte o mie de tineri, într-o săptămână poporul gângăniilor se înmulţi extraordinar. Locatarii i-au mâncat în bucate şi i-au bătut în pahar. Noaptea, gândacii erau surprinşi pipăind în atingeri fine pleoapele închise şi mâncând molecule şi atomi de gălbenuş de ouă din colţul gurii celor adormiţi. S-au încuibat în obiectele cu găuri şi tub, în ţigaret.
    Şoarecii s-au răspândit repede, ca nişte noi pasageri, prin toate camerele pensiunii, găsind locuri şi intervale de păreţi destule, pentru o locuinţă provizorie. Mai greu de plasat au
PUBLICISTICĂ
 641
fost şobolanii, care s-au refugiat de-a dreptul în aşternuturi şi încălţăminte. Un locatar puind paltonul, a dat în buzunarul cu mânuşile de o familie completă de chiţcani. Intram în odăile funcţionarelor duse la lucru şi întorceam portretele din păreţi, strâmbându-le puţin. Periile de dinţi le inversam în pahare. Puneam foarfecile în locul călimării şi călimara pe dulapul de haine. Luam scaunele şi le aşezam la fereastră. In patul unei profesoare de limba engleză m-am culcat să-l răvăşesc, şi pe masa de noapte am transportat o scrumieră plină de mucuri, dintr-altă odaie. La întoarcerea acasă a profesoarei, a fost un convoi al tuturor locatarilor chemaţi să asiste. Un boxeur a căutat pe subt pat şi în dosuri presupuse, cu revolverul încărcat. Am pus pălării de la nr. 30 la nr.5 şi, amestecând umbrele şi haine, despărecheam pantofi şi-i împărecheam cu ghete despărecheate, dintr-alte odăi. Cu un magnet, plimbându-1 pe sticla cadranelor, am stricat odată o grămadă de ceasornice de buzunar. Am tăiat, într-altă zi, cu o lamă de brici, toate atârnă-toarele de la ceafă ale paltoanelor din vestibul. Am pus sacâz la vreo zece balamale de uşi, care au ţipat câteva zile şi nopţi. Am strămutat cheile de la uşi. Am schimbat sunetul soneriei, strângând clopoţelul pe pivot, iar într-o noapte cu lună am ieşit în balconul meu, învăluit într-un cearşaf şi urcat pe un scaun. Am auzit zeci de ţipete şi de fugi din balcoane în odăi.
    După două luni, pensiunea mai avea doi locatari, pe mine şi pe un farmacist, asociat la aplicarea metodelor mele. Toţi chiriaşii plecaseră, şi proprietarul renunţa la sporurile lui definitiv. Rămaşi singuri, la aplicarea integrală a programului meu nu se mai opunea nimic. Am înfundat toate robinetele şi canalurile, şi coşurile de fum au fost încărcate cu lemne destinate să fie arse. Pe povârnişul mansardei, din două în două minute, lăsam să se rostogolească pietricele aduse într-o pungă: ele nu puteau să cadă decât din stele, ca o cenuşă de metal.
    Mutându-mă în cele din urmă, pe motivul că am locuit prea multă vreme într-o casă blestemată, proprietarul a
642
TUDOR ARGHEZI
scăzut tariful, fără să mai îmbie pe nimeni. Apoi, a pornit expediţia prin poştă de cutii goale şi de cărţi poştale nescrise şi numai adresate, care a durat trei luni. Ultimul ambalaj trimis la domiciliu a fost o ladă mare de automobil, în care se găsea un coşciug şi în coşciug o perucă. în sfârşit, am determinat o zâzanie completă între soţi prin trimiteri de flori şi cutii cu bomboane. împăcarea soţilor se făcea mâncând bomboanele împreună până la fund, unde se aflau tipărite două capete de mort, leit-motivul întregii campanii. Prin tertipuri şi calomnii manuscrise, am creat o opinie publică de adversitate în cartier, manifestată în mai multe rânduri prin aglomerări dinaintea „casei cu strigoi". Lada cu coşciugul, care nu putea să încapă pe poartă, a staţionat o zi pe trotuar, şi, trebuind să fie desfăcută, ca să intre, s-a descoperit coşciugul dinaintea unui public de oameni revoltaţi.
    Proprietarii rezistând din pricina dragostei lor pentru viaţă, am făcut să se oprească şi să staţioneze dinaintea imobilului un dric împodobit, cu cai panaşaţi şi îmbrăcaţi în mantale negre, cu tigheluri de argint. Dricarii s-au uitat un ceas la faţadă şi la numărul casei. Rezultatul a fost matematic exact: proprietarii s-au spânzurat, soţul în vestibul şi soţia în camera de baie.
    Metodele mele au provocat şi au întreţinut, în cazul relatat, teroarea şi spaima de inexplicabil. Această stare morală poate fi obţinută de altfel şi prin mijloace mai simple...
1929
              DE CIOCOLATĂ
   Un tată ne spune că avem în casa lui doi cititori, pe fata şi pe băiatul tatei. Amândoi colecţionează „Biletele de Papagal", iritaţi de câte ori li se întâmplă să se rătăcească un număr din gazeta „lor". Ei zic „gazeta noastră" cu un sentiment
PUBLICISTICĂ
643
de proprietate just. „De ce plac atât de mult copiilor mei, tabletele voastre?" ne-a întrebat părintele celor doi fraţi cititori. „Parc-ar fi de ciocolată".
     Acelaşi lucru ni s-a mai spus de multe ori. Copiii care nu mai sunt cu totul copii, şcolarii şi şcolăriţele, domnişoarele şi domnişorii ne citesc, şi ne citesc şi domnii mai bătrâiori, păstrătorii încă ai unei frăgezimi de suflet din vremea când fuseseră copii. E tot ce poate rămâne curat şi suav în vârstele adulte: copilul; fericit cel ce a putut să rămâie... Ce bătrână inimă trebuie să mocnească în pieptul de rector al domnului Iorga, ca profesorul să poată insulta săptămânal „Biletele de Papagal" la Universitate şi ca să fie în stare să se supere că fetele şi băieţii nu citesc exclusiv operele domniei sale incomplete, abia în şase sute de volume.
     Redacţia noastră este des vizitată de tinerii cu şapca moale brodată cu simbolele de fir universitare. Ei ne aduc surâsul care plăteşte osârdia, şi lumina ochilor cinstită şi dreaptă, ca o recompensă din lumea curată a îngerilor iluziei, la incapacitatea indiferentă sau meschin pizmaşă, de a se preţui sforţarea noastră zilnică de rupere din ambianţa vulgară. Ei au simţit că prietenul Coco nu e nici mincinos, nici făţarnic grandilocvent, nici... lichea. Stilul nostru moral se loveşte cu stilul lor. Cavaleresc, simplu şi camarad. Coco îi primeşte ca pe soare între spice. Sunt printre ei sentimentali şi sfioşi, care n-au mai întâlnit un zâmbet bun şi o strângere de mână prietenească, de când au plecat de acasă, lăsând la vatră suvenirea bucuriei, alăturarea jucăreaţă a mânzului, naivitatea viţeilor şi lacrimile înflorite ale tomnaticilor salcâmi.
     în capitala mare, asfaltată, cu automobile multe şi cu popor grăbit pe trotuare, pavoazată, cu afişe mari de cinematograf şi cu becuri electrice, ei au cunoscut gravitatea de sarcofag şi de mumie a profesorilor, lăcomia gazdelor, ploile negre ale cetăţilor mohorâte. Dascălii nu se adună cu ei niciodată în âfara păreţilor de cazarmă ai şcolii, ca să se joace cu florile
644
TUDOR ARGHEZI
spiritului liber. Familiile li-s închise. Preoţii nu-i cercetează ca nişte fraţi, guvernele se aseamănă cu profesorii şi ministerele cu universităţile. Program, catalog, apel, cancelarie, secretariat, scuipători. Familia lor din oraş e cafeneaua sau birtul şi tatăl care le poartă de grijă e un cantinier sau director de cămin, preocupat exclusiv să ciupească din obrajii lor, aduşi rumeni la universitate, garoafa, şi din pâinea servită câte un dumicat. Douăzeci de mii de tineri, înstrăinaţi de lumea dimprejurul lor, străină de tot ce nu e beneficiu şi procent, n-au un singur prieten în singurătatea pustie a oraşului aglomerat. Ar fi câinele bolnav de râie, care se scarpină seara întreagă dinaintea Cercului Militar, dar câinele se sperie la apropierea lor - şi ar mai fi odalisca de hotel, care-i face semne pribeagului cast.
     în „Biletele" lui Coco ei găsesc un crâmpei fugitiv din văpaia albă a unui vis curmat şi în Coco un tovarăş adevărat.
     Dacă nu ar fi fost sărac, amicul Coco ar fi făcut pentru tinerii care îl citesc o grădină mare cu o casă veselă şi vie pentru adăposti rea lor, civilizată şi confortabilă, pentru mângâierea atentă şi lină a fulgilor sufletului lor. Bancherii şi marile întreprinderi comerciale care sug din grăsimea pământului moşne-nesc, nu-şi pierd vremea şi nu-şi uzează intelectul în asemenea speculaţi uni. Pentru sufletul lor trist, copiii nu au confesionale şi refugii nicăieri: pentru trupul lor nu este odihnă bună.
     Coco scrie pentru ei câte un Bilet. E tot ce le poate da Coco; tablete... ca de ciocolată.
1929
    CE TREBUIE SĂ ŞTIE UN TÂNĂR DE OPTSPREZECE ANI
   Iubite băiete, mă întreb dacă sunt dator să te mint. La optsprezece ani trebuie să-ţi alegi o carieră. Dascălii mei de hârtie mă silesc să te sfătuiesc aşa.
PUBLICISTICĂ
 645
    Apucă-te de meseria care crezi că-ţi va plăcea mai mult şi lasă-te-ntr-însa, la fund, până ce meritele câştigate în meşteşugul ales te vor scoate singure la suprafaţă. învinge încet şi, luptând cu obstacolul profesional, învinge-te câte puţin şi pe sineţi. Ca tine au făcut toţi oamenii care au trecut drept meşteri în meseria lor, de jur-împrejurul timpului de-acum. Satisfacţiile pe care nu ţi le poate da averea, culege-le din tine şi opune biruinţei exterioare biruinţa conştiinţei. Casele somptuoase sunt ziduri de morminte goale: ca să învie au nevoie de frumuseţile tale ascunse, ivite-n singurătate, studiu şi meditare. Tu eşti cartea scrisă într-un bordei, şi zugrăveala vopsită în văzduhul cerurilor nude: fără tine nici o bucurie în vatra cu şase rânduri de săli şi odăi. Tu eşti şi muncitorul şi artistul, şi tu eşti şi Iisusul Hristosul cu icoana şi candela lui
    Te-aş învăţa todeauna aşa, dacă aş fi sigur că te-ai născut cu o tărie în stare să nu se înfricoşeze de bunurile altora şi să nu le râvnească. Dar tu nu eşti decât rareori făcut ca să slujeşti de piatră altarului care se înalţă încet în cinstea omului slobod, stăpân şi drept. îndeobşte, tu te-ai ivit cum ai putut, încă mânjit de suvenirea mormolocului şi a maimuţei şi, ameţit de răsfăţul şubredului prestigiu al bunurilor, care permite celor proşti să fie obraznici, şi celor deştepţi să fie trufaşi, ai voi să iei într-o seară loc la masa lor de cină. Pentru că te iubesc în carnea şi-n erorile tale, în slăbiciunile tale, n-aş vrea să-ţi dau să bei chiar de la izvoare, apa lor de piatră, şi ţi-aş fi îndulcit-o, luată de la robinetul municipal accentuată cu o picătură de sânge. Pentru ce să te mint?
    Uită-te înaintea şi înapoia ta şi, ca un om, pe care-1 duce şuvoiul, mergi în pasul tuturora. A te strădui pentru păstrarea şi perfecţioarea unei individualităţi precise, devine inutil şi primejdios. Limba latină, pe care o înveţi, te face dascăl într-o provincie nulă. Matematicile, nici ele nu-ţi vor putea da mai mult decât o catedră. Ingineria îţi va sluji ca să măsori terenurile unui înavuţit din , nimic, care se poate numi fie Tancred sau Mrazec, indiferent, şi să-ţi pui iscălitura servilă
646
TUDOR ARGHEZI
pe actele lui de ministru. Chimia te va pregăti asistent şi băiat de băcănie în prăvălia unui spiţer. Medicina te condiţionează spălător cu canula, injector cu seringa şi racleur. Dreptul te cere, ca să-l slujeşti cu folos, nu destoinic în argumente, ci dibaci în samsarlâc. Ca să te faci preot, trebuie să te deprinzi să pângăreşti învăţătura şi să o spurci.
    Sfatul meu este să te faci om politic, omuleţ politic, lichea politică, gânganie politică. Şase luni de guvernare cu partizanii tăi, au doborât toată munca, pe care m-au silit dascălii mei de hârtie să ţi-o propovăduiesc. Cel din urmă dintre politici bate cu o sută de lungimi pe cel mai destoinic dintre cărturari, industriaşi, negustori şi muncitori. El parcurge mizeria care l-a despărţit de opulenţă, cu viteză accelerată. în prima zi de guvern ia o mită sau un comision de câteva milioane. Vinde statul zilnic în fragmente de pământ, de ape, de mine, de păduri. Preface totul în diferenţe, în plus-valută, şi dedesubtul morii de măcinat averea publică, la zece ministere, îşi deschide buzunarul. Stârpitura se face personagiu. Hoţul se transmută în potentat. Clientul prezumptiv al Codului Penal e legiuitor şi paznic al drepturilor şi datoriilor obşteşti.
    Ioane! te-am văzut alaltăieri legat cu funii de coate şi dus între baionete, dimpreună cu patru sute de spărgători, de asasini şi tâlhari. De ce nu m-ai întrebat la timp, să te învăţ? Tu ai luat druml cel mai lung şi mai anevoios: prost ai mai fost, Ioane! De ce ai stricat uşa unei biserici, ca să furi banii uitaţi în altar, subt potir? A! înţeleg: te-au ispitit rândaşii cu cipici de piele moale şi proxeneţii morali, care circulă în automobile strălucite şi au zidit un palat în câteva luni. Trebuia să faci ca ei de la început. Să te înscrii într-un partid, cu atât mai sigur pentru rezultatul tău cu cât e mai nou, mai virgin şi mai idealist... Tu aveai ştofă de om de stat, Ioane, nu de puşcăriaş. De ce n-ai venit să mă-ntrebi sau de ce nu mi-ai scris?
 1929
PUBLICISTICĂ
 647
           MITROPOLIE ŞI REGENŢĂ
    Stareţul din convorbirea noastră trecută ne vorbea despre preasfântul mitropolit, nu despre înaltul regent, personaje care trebuiesc despărţite, Regenţa neputând să aibă efectul Botezului, de a face să renască într-o stihie nouă omul cel mai vechi, al funcţiunilor sacre. El credem că nu este regent decât în Regenţă, decât în ceasul când cei trei mari Cetăţeni, derivaţi de la exerciţiul îndeletnicirilor personale, se întâlnesc şi deliberează în locul unui rege absent. Se poate merge cu analiza imponderabilelor până la detaliu şi un cazuist al puterilor divine, examinate la un moment dat, va putea să ne precizeze şi secunda în care înalta Regenţă este adevărata înaltă Regenţă; de pildă, când regenţii stau câteşitrei jos, cu tamponul în stânga şi cu călimările deschise dinainte. Preotul nu este preot adevărat decât în clipa când, cu Sfintele Sfintelor pe altar, îşi ridică braţele la ceruri, chemând să pogoare Duhul în pâine şi vin şi făcându-le un trup. Regentul nu se supără niciodată de cele ce se întâmplă mitropolitului, după cum nici mitropolitul nu-şi aduce aminte, în activitatea preasfinţiei sale, că este regent.
    Un exemplu va materializa subtila noastră judecată, în tradiţia Mitropoliei, e o tradiţie care neputând să fie supusă rubricii veniturilor în nici un chip, a fost trecută la rubrica neaşteptată a economiilor, tot un venit de fapt, însă un venit indirect, nu din ceea ce s-ar fi vândut, dar din ceea ce nu s-ar fi cheltuit dintr-o marfă gratuită, datina moştenită din mitropolit în mitropolit fiind să se cheltuiască. De la Iosif Gheorghian, de la Nifon, de la Calinic şi cu mult dinainte de ei, din vremile lui Grigorie şi mai demult, a treia zi de Paşti se săvârşea o cheltuială inutilă.
    în dimineaţa zilei a treia a Paştilor din ăst an, preoţii din eparhie, din cei mai apropiaţi de Scaun, au venit să aducă prinoase sufleteşti şefului lor spiritual. Ziua Paştilor a treia,
648
TUDOR ARGHEZI
clerul are deprinderea proastă să vie cu mânile goale. Nici curcani, nici scroafe, nici berbeci bătuţi nu intră odată cu preoţii în palatul arhiepiscopal, ca să felicite pe mitropolit, fiecare în graiul şi cu metania lui. Clerul vine singur şi neînsoţit. La civili se mai găsesc bunele învăţăminte, de se duce la o adunare sufletească, fiecare cu câte un pachet şi o sticluţă în buzunar, improvizând în jurul ideilor ce-i adună ceea ce se cheamă la bunii turişti un picnic. La Mitropolia din Bucureşti se mai păstrează vechile năravuri orientale, ca de sărbători şi, câteodată, de-a lungul anului, preoţii să-şi alăture respectuos paharul de cristal cu vin, de paharul, ciocnit încet, al mitropolitului şi uitând de cancelarie, de hârţoage şi de mustrări, să se înfrăţească cei mici cu cei mai mari, împrospătând orânduiala şi buna înţelegere dintre toţi ucenicii întru Hristos.
    Aşa era pe timpuri, când ierarhii nu erau licenţiaţi şi doctori şi, fireşte, nici regenţi, şi când oamenii erau tare proşti. Inchipuiţi-vă că ierarhii umblau în carâte cu cai şi ardeau în chilia lor cu odoare iconografice, lumânări de ceară! Cai şi lumânări! Timpuri de întuneric şi de barbarie, faţă de ceasul de-acum, când şi altarele cunosc binefacerile becului „Tungsram" şi nu mai pute în biserică a lumânare deloc. Acum, cine aduce
o  prescură şi un pomelnic la Născătoarea de Dumnezeu, nu mai e primit ca pe-atunci, cu luminiţa aprinsă şi dătătoare de fum: el trebuie să-şi însoţească ofranda cu o baterie de buzunar de doi volţi, care face acelaşi serviciu însă mai curat.
    Va să zică, preoţii au venit să gratuleze pe preasfântul mitropolit şi în anul de faţă, a treia zi de Paşti. Preasfinţitul mitropolit şi patriarh a fost însă prevăzător, ajutat şi de intemperiile târzii ale sezonului. înalt preasfinţia sa a chemat pe chelarul de la pivniţele sale cu vin, ierodiaconul Petru, şi l-a întrebat:
    -  Este vin destul, Petre?
    —  Sunt beciurile pline, preasfinţite stăpâne.
PUBLICISTICĂ
649
    —  Toate mănăstirile au trimis câte ceva?
    —  De la fiecare mănăstire avem câteva butoaie.
    —      Bine, Petre, i-a spus înalt preasfinţitul, bine. Uite, de ce te-am chemat: când vor veni mâine preoţii să ne ureze de Sfânta înviere a Mântuitorului nostru cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, te voi chema din nou şi îţi voi da poruncă să ne aduci vin, ca să ridicăm un pahar în cinstea de Dumnezeu păzitului cler. Şi tu, ştii ce ai să răspunzi? Că „din cauza vremii rele nu ne-a sosit vinul ce-1 aşteptăm..."
    Ceea ce s-a şi făcut: preoţii care s-au dus în vizită la Patriarhie, îşi amintesc.
    Şi-a adus însă aminte preasfântul patriarh că este regent? Nu. Nici nu era nevoie. Şi nici că este mitropolit şi preot şi nu şi-a adus aminte. Vedeţi, confuzia este cu neputinţă.
1929
    DOMNUL ZICE, DOMNUL AUDE...
    —     Văzuşi ce-mi spuse stareţul de rândul trecut? A vorbit de rău pe mitropolitul primat. Nu este aşa că patriarhul are un suflet blând şi cuvios? Şi că urăşte paralele?
    —     De la casele Mitropoliei, din fundătură, închiriate negustorului Constantin Hau, nu încasează decât şaizeci şi patru de mii de lei pe an; răspunse arhimandritul mitrofor, căruia ne-am adresat, ca să verificăm pe stareţ.
    —     Se împărtăşeşte, desigur, săptămânal, şi zilnic îşi face penitenţa de mare monah.
    —     De la un subsol închiriat pentru garaj şi patru camere ia numai patruzeci şi cinci de mii de lei anual.
    —     Se afirmă că e un model de prelat, bun sfătuitor şi darnic, nepăstrând nimic pentru sine şi împărţind totul la săraci.
 650
TUDOR ARGHEZI
    -      Pentru grădina de zarzavat a aceleiaşi Mitropolii, plantată odată cu caişi, bulgarul Cristea plăteşte numai douăzeci de mii de lei anual.
    - Şi atunci când se supără, preasfinţitul are dojana caldă.
    -      După câteva petice goale de pământ îngrădite, ia o nimica toată, trei mii de lei anual.
    -      E un bărbat admirabil şi un ierarh în toată puterea cuvântului.
    -      Preoţii deservenţi ai Mitropoliei, protosinghelii Teofil Ionescu şi Nicodim Zamfirescu şi arhimandriţii Filaret Jocu şi Galaction Cordun, sunt obligaţi să dea săptămânal din venitul slujbelor la Sfântul Dimitrie, câte cinci sute de lei, ceea ce face pe an douăzeci şi patru de mii de lei.
    -      Dulceaţa cuvântării sale şi accentul adânc sufletesc al graiului său te farmecă.
    -      Patru paraclisieri îi plătesc prin eclisiarhul Filaret Jocu, câte o mie de lei săptămânal, ceea ce face anual patruzeci şi opt de mii de lei.
    -      Atent conservator al tradiţiilor româneşti în biserică, înalt preasfinţitul impune prin smerenie şi dezinteres.
    -      Din veniturile Sfântului Dimitrie, de ziua hramului, ia pentru „fondul milelor" şaizeci la sută. în anul 1920 a luat cincizeci şi cinci de mii de lei.
    -      Smirnă şi tămâie sunt cuvintele înalt preasfântului şi ceară de albine curată îi este gândul.
    -      Vinde în piaţă, prin economat, laptele de la cele două vaci din grajdurile Mitropoliei şi încasează anual, aproximativ cincisprezece mii de lei.
    -      Rugăciunea înalt preasfinţiei sale e bine primită todeauna la Dumnezeu căci bolnavii se vindecă şi orbii văd.
    -      Florăria Mitropoliei nu produce anual decât cincisprezece mii de lei.
    -      Ca Ştefan vodă cel Mare şi Sfânt, zideşte locaşuri pentru sălăşluirea Troiţei în ele.
PUBLICISTICĂ
651
    -     în satul Topliţa s-a ridicat Mănăstirea Topliţa, căreia i-a adus o icoană sfinţită de însăşi dreapta cea pură a înalt preasfinţiei sale, pe mormântul Mântuitorului, declarând-o făcătoare de minuni. Stareţul şi călugării sunt obligaţi să dea din produsul mânăstirei şi al icoanei, anual, treizeci de mii de lei.
    — Părinte bun şi bun gospodar...
    -     Palatul înalt preasfinţiei are în statul de plată şapte servitori, din leafa cărora opreşte câte o mie de lei lunar. Anual optzeci şi patru de mii de lei.
    — Este nemaipomenit de învăţat.
    -     Şoferul automobilului preasfinţiei sale, trecut în ştate cu leafa de patru mii de lei, fiind soldat, nu este plătit decât cu o mie cinci sute de lei. Diferenţa de două mii cinci sute de lei
0 încasează preasfântul.
    -Călugării spun cu evlavie că apa binecuvântată de mâinile preasfinţiei sale niciodată nu a putrezit.
    -     Ca efor la biserica Domniţa Bălaşa primeşte două mii de lei pe lună, adică douăzeci şi patru mii anual, şi în aceeaşi calitate alte douăzeci şi patru de mii de lei de la Seminarul Nifon; adică în total patruzeci şi opt de mii de lei pe an.
    -     în clipa schimbării pâinii în Trup, la chemarea Puterilor de sus cu glasul preasfinţiei sale, se aude ca un zbor de îngeri.
    —     Cincisprezece pogoane de vie de la Valea Largă ale Mitropoliei îi produc anual cinci sute de mii de lei.
    —     Un suflu ceresc răscoleşte ripidele şi face să tremure sfântul antimis.
    —     Terenul arabil din judeţul Vlaşca şi din comuna Piteasca-Pasărea (Ilfov) îi dau patru sute de mii de lei anual.
    - Binecuvântează, Doamne, pe robul tău.
    — Total general numai din gospodăria sfintei Mitropolii
1 380 000 (un milion trei sute optzeci de mii de lei). Se adaugă: venitul pădurilor, veniturile mănăstirilor din de Dumnezeu păzită eparhie, veniturile duhovniciilor, fondul milelor, lista
 652
TUDOR ARGHEZI
civilă şi cheltuielile de reprezintare... La câte milioane de lei anual se vor fi cifrând?
    -     Domnul a zis: „Oare pasările cerului seamănă şi culeg? Oare crinii sunt îmbrăcaţi de cineva?" Domnul zice, Domnul aude...
1929
               UN INVENTATOR
   Găsindu-mă într-un orăşel din Columbia, al căruia nume nici nu mai vreau să mi-1 amintesc, mi-am zis că pentru un străin este nevoie, ca să răzbată şi să se menţie, de o idee. în streinătate a fi proprietarul unei idei este ca şi cum eşti latifundiarul unui teritoriu cultivat. Ajunge o idee ca să poţi deveni chiar miliardar.
   Prima idee bună a fost aceea că mi-a venit ideea să caut o idee. în labirintul şi în mijlocul ideilor de toate felurile, care mă invadau ca un torent, am găsit firul conducător şi barca salvatoare. Să mă las dus de această barcă şi să nu dau drumul firului din mână, mi-am zis. Voi ieşi la liman.
   Vesel, sprinten, am pornit la plimbare pe bulevarde, ca să observ şi să aleg. Un moment m-am gândit la petrol: să extrag ceva nou din petrol, mai uşor ca benzina şi mai greu ca eterul din infint, o superbenzină. Ce voi face însă cu ea? mi-am obiectat. Ar trebui să se modifice toate motoarele, construite pentru benzină grea, motorină şi benzină uşoară! Şi superbenzină era impracticabilă. Să obţin o nouă curiozitate de laborator şi medalia de aur a Facultăţii, nu-mi folosesc materialmente la nimic, sporindu-mi numai gloria. Or, gloria fără dolari nu era bună nici pentru americanii de baştină, necum pentru un candidat la americanism.
PUBLICISTICĂ
 653
    Să căutăm altceva. O tinichea transparentă, prin care să se poată vedea ca prin cristal. Nu un celuloid, ci o tinichea. Din opac, fierul va putea deveni tanslucid. Avantajele ar fi enorme, căci sticla de oţel, nemaiputându-se sparge, ar lua locul geamului pretutindeni, de la farurile de automobil până la ferestrele vagoanelor, de la case până la transatlantice. Şi nici nu ar mai fi nevoie de geamuri, casele putând fi zidite din fier translucid, cu lumina de pretutindeni. însă îmi trebuia un laborator pentru experienţe. Costisitor. Cred că trecând fierul prin toate lichidele şi temperaturile voi putea găsi transparenţa. Deşi mi-ar fi ajuns un cui de fier, ca să-l transform în cui de sticlă, substanţele variate stricate ar fi însemnat un cost pe care nu-1 puteam suporta. Altceva, altceva!
    M-am mai gândit la o flacără rece, iscată din nişte chibrituri reci: focul de zăpadă. Deodată, toate accidentele provenite din ţigări, incendii enorme şi explozii catastrofale vor fi suprimate. Din idee în idee am ajuns la focul întreg rece, la flacăra pe care să o poţi lua cu mâna, ca un dop, şi duce oriunde fără să te frigă. Topirea la rece, fierberea la rece, aburul rece, temperatura mare... rece. O friptură bine friptă, la rece. Atunci s-ar putea topi lemnul, hârtia, tibişirul. Idee mare! mi-am zis, dar complicată. îmi trebuia instalaţie. Se va nota pentru mai târziu, când va fi timp mai mult.
    Am găsit! mi-am zis, în sfârşit! Dar mă înşelasem. Mi se părea că descoperisem creşterea din nou a părului. în orice caz, reţineam din sistemul de idei care mă orientau către o substanţă proprie pentru acoperirea craniilor nude cu păr tânăr şi inelat, o idee. Plecasem de la o realitate: blana câinilor şi a pisicii, care nu chelesc niciodată. Mi-am închipuit, într-adevăr, o mâţă fără păr, şi bunul meu simţ a râs, ca de un lucru imposibil. Să punem, îmi ziceam, părul în condiţiile blănii pisicii. Dar care sunt condiţiile pisicii? Vezi, aici stă toată problema. Am luat o pisică acasă şi am studiat-o. Mi-am dat seama că pisica are păr pe tot corpul, şi nu numai pe cap, şi
 654
TUDOR ARGHEZI
că din vârful urechilor până la sfârcul cozii este îmbrăcată complet. Să fie corpurile cu coadă destinate unei capilozităţi care lipseşte corpurilor fără cozi? Acest dublu inductiv la un adevăr general s-a izbit însă de realitatea peştilor, care, deşi prevăzuţi cu coadă, sunt cu totul lipsiţi de păr, natura prevă-zându-i cu solzi. Cum în mine trăiesc paralel mai multe spirite, şi chiar spiritul de calambur, m-am pornit să râd de observaţia idioată a unuia din ele, care m-a întrebat: Şi ligura de supă are coadă: de ce n-are păr? Şi m-am lăsat şi de această idee.
     Făcusem însă câţiva kilometri de trotuar şi de pavaj. Deodată mi-a venit o altă idee, — mântuitoare. Trebuia să caut ceva pentru pavaj. Ceva mai tare ca piatra, fiind însă mai elastic şi, evident, mai rezistent. Pentru a parveni însă la însuşi materialul, simţeam că-mi trebuia întâi o teorie, o teorie care, expusă, putea să atragă atenţia statului asupra materialului meu. Documentarea psihologică de care dispuneam din profesiunea mea anterioară de hipnotizor, părăsită la New Jersey, unde adormind o cântăreaţă nu am mai putut-o deştepta prin mijloacele ştiinţei (mediul meu s-a trezit din catalepsia profundă numai la vaietele mele de durere, provocate de o bătaie complexă, pe care mi-au administrat-o asistenţii), mă învăţa că stupefacţia şi conjectura prin contrarii constituie criteriul unei argumentări convingătoare. Am lucrat la teoria mea cincisprezece zile, şi când am socotit-o suficient armonică, am cerut audienţă consiliului central, printr-o petiţie iscălită cu titlurile Prof. Dr. Mg. Sm. puse înaintea numelui meu. Consiliul m-a invitat, pentru o zi cu oră fixă, în plenul lui. Am aflat că prezidenţia consiliului a fost impresionată mai ales de titlurile Mg. şi Sm., care le evocau universităţi europene mari şi specialităţi necunoscute, desigur superioare titlurilor de profesor şi doctor, care veneau în capul titlurilor. Vă voi face confidenţa că aceste două titluri, inventate de mine, nu aveau decât un sens hipnotico-psihologic. Se ştie că dacă răcneşti puternic în urechea cuiva, auzul lui devine un moment
PUBLICISTICĂ
 655
insensibil la zgomotele mai mici şi poţi să-i furi cheile fără să perceapă sunetul lor special.
    Teoria mea, expusă în picioare, a fost ascultată în picioare. Consiliul era prezent în unanimitatea lui de treizcei şi doi de membri. în principiu, am zis: „Observ, onorate consiliu, că pavajele în ilustra dumneavoastră cetate sunt construite din materiale tari şi dintr-o bucată. Este o eroare. Un pavaj, ca şi un plămân, trebuie să respire şi să nu rămâie rigid. Planeta vibrează imperceptibil, şi pavajul are nevoie de insensibile dizlocaţiuni moleculare. Eu vă propun pardoseala fragmentară, care-i invenţiunea mea cea mai importantă. în loc să fie transportat cu vagonul, materialul se transportă cu sacul, întind materialul cu grebla, îl bat cu făraşul şi-l stropesc cu un lichid negru gras, prin care am trecut un curent electric cu afinităţi faţă de gravitatea pământului. Fără să fie fix, ci dimpotrivă, cu totul dimpotrivă, magnetismul infuzat de mine în lichid îl menţine prin atracţia particulelor între ele. Daţi-mi o stradă mie, de preferinţă o stradă bine pavată, ca să-i suprapun stratul materialului meu, ştiut fiind că o stradă, cu cât e mai ireproşabil pardosită, cu atât se deteriorează mai iute.“
    Aplauzele n-au mai contenit. Un savant a făcut aluzie la un principiu terapeutic: contraria contraris curantur- nu ştiu dacă citatul este perfect exact, necunoscând limba latină, în care cred că a fost citatul rostit. Mi s-a dat o stradă, am izolat-o, înconjurată cu frânghii. Am luat material: piatră pisată şi catran. N-am electrizat nimic. N-am făcut nimic. Am pus peste o piatră excelentă un strat, două straturi, trei straturi, patru straturi de material. Am ţinut strada ocupată timp de două luni — şi, între diverse operaţiuni, am şters-o în Europa cu două milioane în aur.
    Sunt de atunci cinci ani. Cred că nici până azi nu a putut să fie curăţit noroiul gras pe care l-am fabricat pe strada principală: una sută de vagoane de noroi.
1929
 656
TUDOR ARGHEZI
         ÎNTRE BIBERON ŞI FANTOMĂ
    Parcă, decedând, mareşalul Foch a mai voit să comande o zi după moarte, şi să le încaiere, necazurile aparent aţipite şi urile nestinse ale Europei. O clătinare de arme s-a şi putut auzi un moment, şi fulgerul moral din 1914 s-a repetat cu prilejul unei discuţii de cifre şi experţi. Zece ani de la război par zilele mici ale unui armistiţiu pentru pregătirea unui alt război, care dacă se va isca într-o noapte de jaz, Apocalipsul va putea să fie definitiv încercat în paguba Europei
    —     Mă interpelează din mormânt, zice Clemenceau. îi voi răspunde.
    Şi bătrânul scriitor s-a şi apucat să scrie cartea cu care va răspunde la toamnă, cărţii aflată la tipar, a decedatului mareşal.
    Pentru oamenii de arme şi pentru politiciani, polemica marelui soldat defunct cu primul-ministru al războiului european, va avea însemnătatea ei cu totul deosebită. Câteva lacăte care rămâneau tainic închise vor fi descuiate, şi poate că documentele viitoarelor două cărţi vor sluji la noile războaie dintre diplomaţi, ingineri şi comandanţi. Dar ele interesează strâns şi literatura, prin persoana autorilor. Literaţii, care, la noi, sunt rezervaţi micului eveniment al cafenelei, s-au amestecat în calitate de factori determinanţi în fenomenul războiului şi al revoluţiilor ce i-au urmat. în Franţa Clemenceau, în Rusia Lenin, amândoi scriitori şi polemişti de marcă, au condus unul războiul întreg, şi celălalt războiul social şi experienţa fără precedent a imperiului Moscovei, despicate din războiul de pe Rin.
    Pe scriitori îi interesează însă scriitorul Clemenceau mai mult decât războiul, pentru pilda lui de vitalitate şi de spontaneitate continuă - şi pe români în special. Acum doi ani, Pamfil Şeicaru, scoţând ziarul „Curentul", se declara calitativ intact şi îndreptăţit să participe la viaţa politică a
PUBLICISTICĂ
 65 7
 presei, pe motivul că el şi redactorii lui nu împliniseră încă patruzeci de ani. Exemplul ziarului său a fost imitat. Rând pe rând, toate generaţiile mai apropiate de majorat şi de ţâţă, au argumentat credinţe, temperamente şi valori, cu preceptul, rând pe rând adolescentizat, că n-au împlinit unii treizeci, alţii douăzeci şi cinci, şi alţii douăzeci de ani. S-ar fi părut că pe măsură ce ai fost mai puţin, pe atâta eşti mai mult; ceea ce pentru plăcerea unei filosofii abstracte, vecină cu onanismul, este şi adevărat; căci vorba ceea, ca să facem vorbe, cel ce va fi încă nu este, şi tot ce va fi aparţine exclusiv celui ce încă nu este...
    Credinţa tinerilor dinainte de patruzeci de ani, că după patru decenii de viaţă, mai mult sau mai puţin activă, omul se isprăveşte, poate că e determinată de însuşirea lutului de şes pustiu, care intră în compoziţia celulei noastre. Cărămizile au rezistenţa variabilă a malului din care a fost pământul prăvălit în cuptoare şi, la munte, huma dă de la sine piatra granitică de-a gata, incoruptibilă în apă nămoloasă şi pregătită de temperaturile misterioase ale timpului geologic. Dar sfiala faţă de viaţă, parazitară în simţirea tinerilor mai vârstnici, ameţeala timpului trăit vremelnic trebuie să fie şi efectul unei proaste orientări morale, de funcţionari zoriţi să atingă anii de pensie. în orice caz, este aparent sigur că bătrâneţea vine de la inteligenţă şi că facultatea noastră de preţ se încâlceşte din lipsă de nerv. Longevităţile cele mai mari le dă Franţa, şi le dă în exemplare de intelectuali. Universităţile franceze sunt ocupate, la catedră, continuu, de vârste, relativ cu noi, de bătrâneţe. Francezul citeşte zi cu zi, fără acel sentiment, propriu nouă, de încremenire în opera proprie şi de autoadulare, care te sileşte să pui prezentul şi viitorul întreg în funcţie de personalitatea dumitale mai mititică sau mai sporită. Idolatrie şi tabu personal constituie o specialitate neoccidentală şi face parte din mentalitatea civilizaţiei asiatice, a paşalâcului pe viaţă şi a imperialismului absolutist.
 658
TUDOR ARGHEZI
    Noi nu citim. Nu citim, nu pentru că nu se vând cărţile, căci ele tot se vând, dar nu citim pentru că nu ne place şi pentru că nu ne silim să aţâţăm curiozitatea inteligenţei. 0 educaţie de satisfacţii rapide şi momentane, ciupite vieţii, între două chiuluri, ne pregăteşte de copii către vestejirea castităţilor intelectuale. Avem anual douăzeci de mii de studenţi şi în permanenţă cinci mii de cititori — cititorii noştri bătrâni, tot cei dinaintea războiului.
    La o vârstă când ai noştri au trecut cu mult dincolo de genialitate, primarul Lyonului, domnul Herriot, găseşte frăgezimea intelectuală să scrie o carte despre Beethoven. La o vârstă mai mare, mareşalul Foch moare într-o mare lumină sufletească de apus, tânăr în hotărâri şi proiecte până în ziua decesului. Si, la o vârstă de patriarh, Clemenceau scrie o carte, care va fi o carte neagră, vehementă şi iute.
    „Scriţi, băieţi", dacă vreţi. Dar citiţi negreşit şi nu vă îngrădiţi lecturile într-o eroare, într-un principiu sau într-un domeniu. Citiţi de la toţi şi de pretutindeni. Ţara noastră nu are ce face cu tineri îmbătrâniţi; ei îi trebuiesc bătrâni, mulţi bătrâni, însă tineri...
1929
             VAGOANE-BIBLIOTECI
   Rectorul Universităţii din Bucureşti şi-a luat funcţia în primire cu un program în care au fost prevăzute şi căile ferate. „Viitorul" ne informează că domnia sa a cerut ca trenurile să fie prevăzute, pe lângă vagoane-restaurant şi vagoane de dormit, cu vagoane-biblioteci. Domnul rector e todeauna original.
   După un accident recent, în care au murit aţâţi soldaţi, propunerea domniei sale pare să fie mai repede umanitară
PUBLICISTICĂ
659
decât culturală. S-a gândit domnul rector că dacă trenul era capitonat cu vrafuri de cărţi, păreţii ar fi fost mai elastici şi căderea călătorilor între şine şi subt roţi mai puţin vătămătoare. Inovaţia nu pare cu totul nepractică şi, într-adevăr, dacă în dreptul fiecărei ciocniri s-ar afla câte o librărie, de preferinţă o librărie „Pavel Suru“, s-ar sfărâma librăria şi călătorii ar scăpa intacţi. Hârtia în volum, foaie peste foaie, exemplar peste exemplar, este şi un izolant şi un amortizor: e de mirare că acest material, potrivit şi cu filtrarea plăcută a temperaturii exterioare, nu a fost utilizat încă la construcţia vagoanelor.
     în ce priveşte partea doua a chestiunii, lectura, cartea poate fi folositoare, în tren, la vagonul de dormit, sliping-car-\A fiind plin de zgomotul şi de murmurele osiilor, care împiedică o aţipire liniştită şi o trecere uşoară din trezvie în somn. Sunt anume cărţi care echivalează cu un calmant fericit, fără inconvenientul drogurilor, vătămătoare pentru stomac. Cărţile ar fi apoi grupate pe clase, ca şi călătorii, şi ar corespunde şi concepţiilor politice, care prevăd înţelesuri şi capacităţi de pricepere variate, unele pentru miniştri şi deputaţi, altele pentru contribuabili; unele pentru liberali, altele pentru averescani, naţionali sau „democraţi". Din vagon mai lipsea un material, care fusese odinioară introdus: apa. Ce are-a face! Şi câteodată dispare şi din clasa întâi lumina, care în clasa a treia nici nu se pomeneşte. Mă rog, dacă biblioteca ar fi pentru această ultimă clasă, când ar putea să slujească? Dar nu e vorba de clasa a treia şi de proşti, unde călătoria se face la opaiţ, ci de clasele întâi şi a doua, unde pasagerii care citesc îşi mai iau şi de acasă câte o carte în geamantan. Sau bibliotecile vor fi menite să răspundă altui scop, şi anume necesităţii de hârtie, care de asemeni lipseşte din tren? Ce doreşte precis domnul rector? Sau domnul rector îşi exprimă numai pasiunea domniei sale abstractă pentru bibliotecă?
     S-ar părea, poate, mai actual să avem în trenuri lumină electrică în toate vagoanele - şi în cele de clasa a treia - ba pare
660
TUDOR ARGHEZI
şi mai actuală nevoia de vagoane. Domnul rector a făcut ideea în tren, în compartimentul domniei sale de parlamentar. Dacă, luând cu sine un jandarm, ca odinioară, când se aventura prin sate în căutare de documente, ar putea să pătrundă într-un vagon de clasa a treia, unde nici călătorii clasificaţi nu pot intra decât anevoie, amatorul nostru de oameni şi de cărţi ar vedea câte cinci inşi încălecaţi pe un metru pătrat de vagon, neputincioşi să doarmă, necum să citească. Iar în celelalte clase, rectorul ar găsi, afară de compartimentul domniei sale, călătorii pe coridoare. Mă rog, pentru cine va fi biblioteca?
    Dar însăşi biblioteca este o aproximaţie nedefinită, căci de pildă, în limba românească nu există decât un autor pentru toate genurile, domnul rector însuşi, restul e nul. Ori e vorba de o bibliotecă organizată exclusiv cu operele domnului rector? în afară de vagon, în plină libertate, publicul s-a arătat idiot în ceea ce priveşte opera domnului rector, faţă de care s-a păstrat rezervat.
    Domnul rector s-a cam învăţat să arunce glumind praf de aur în ochi. Este de ajuns să ceri vagoane-biblioteci, sau trebuie să şi motivezi folosul acestor biblioteci? Rectorul stă foarte des în tren câte patru, cinci zile, până la Paris şi Madrid; plugarul însă călătoreşte numai câteva ore, şi silit, grăbit să scape teafăr din învălmăşeală.
    Dacă rectorul ar ţine cu orice preţ mai mult la răspândirea cărţilor decât la originalitatea spirituală a propunerilor, în loc de a cere biblioteci în vagoane, în automobile, în trăsuri şi la răscrucea drumurilor, domnia sa s-ar asocia unor idei într-adevăr practice şi simple, pentru a împinge cartea către adevăraţii ei cititori, idei care au fost de numeroase ori expuse şi care se află în circulaţie de ani. Căci cu trecerea ce-o are la toate guvernele, asemenea idei ar putea să fie mai uşor îmbrăţişate.
    Domnul rector nu iubeşte cartea, nici literatura altora, nici pe scriitori; cum nu iubeşte pe nimeni. Domnul rector iubeşte însă ideile.
PUBLICISTICĂ
 661
    P.S. Ziarul „Dimineaţa" explică a doua zi mai lămurit intenţia domnului rector. Domnia sa nu vroia să facă lectură în trenuri, ci librării pe roate, pentru vânzarea cărţilor mai rapidă (în trei ore Bucureşti—Braşov). Deci articolul de mai sus e, să zicem, neavenit.
1929
             POLITICĂ ŞI LITERATURĂ
                              I
    De la Vasile Alecsandri până la domnul Ion Buzdugan, deputat, poet şi om aşa de cumsecade, raporturile dintre literatură şi politica de stat s-au menţinut variate. Mai miniştri, mai deputaţi şi senatori, scriitorii au fost îndeosebi ziarişti, ca numitul Eminescu. Salariaţi ai câte unui boier plictisit, cu accese de activitate, sau ai câte unui om politic de parvenire şi parvenit, la scriitori aleargă de preferinţă politica de opoziţie, în căutare de afrodiziac.
    Câtă vreme marele bărbat de stat stă pe portofoliu, complexele lui facultăţi guvernează: „Acum guvernez!" El este în plină funcţiune şi os neliniştit din ţara lui. El vede poporul, judeţele, minorităţile, confesiunile, ordinea legală şi, însuşirea lui de căpetenie, inteliganţa, se altoieşte pe toate inteligenţele şi se modalizează, ca un mugure de mare nobleţe, pe soiurile de arbuşti: „Astă-vară la Crăciun, mâneam mere dintr-un prun". Absorbit furtunos de acţiunea lui, care concentrează, controlând, toată orânduiala statului, cu echilibrul fixat precis pe falanga degetului arătător, bărbatul de stat în funcţiune uită, ba, ceea ce-i şi mai probant, refuză să plătească şi abonamentul revistelor literare primite. Ziaristul
662
TUDOR ARGHEZI
necesar în aceste momente, în aceste luni, în aceşti ani de mare temperatură, este reporterul informaţiilor mici, însărcinat cu hotelăria şi cu tapajul pe calea ferată, plecări şi sosiri, din şi în sau de la şi la Bucureşti.
    E literatura în consistenţă spălăcită a ministrului din guvern. Ea se plăteşte cu o funcţiune fără prezenţă, cu o sinecură plăcută, cu înscrierea de mai multe ori pe lună a ziaristului în statul sergenţilor de stradă şi al măturătorilor cu codga basculantă pe două roţi.
    Chiar dacă a tachinat o muză, a versurilor sau a prozei, în ceasurile lui literare de opozant, titularul întreg sau fracţionar al unui departament, şef de cabinet sau director de cabinet, nu mai pune mâna pe pana de aur. Permanent chemat între datoriile care-1 constrâng de pretutindeni, şi între primul-mi-nistru izolat la domiciliu, automobilul lui, picioarele lui, capul lui umblă simetric pe câteva poteci şi în zigzag. Un ministru mai tânăr, însă plin de o mare valoare personală, destul de discretă, lua în fiece dimineaţă „contact" cu şeful guvernului, din epoca lui. O oră întreagă, cel puţin, toată suflarea ştia că ministrul stă în contact dimineaţa cu preşedintele, ca să puie la cale, pe departamente, programul unei zile în curs; un contact pe latura întreagă şi pe lat, ca al echerului, răzimat şi mobil pe teu. Contactul era totuşi mai divers decât şi-l putea închipui alergătorul. Ministrul cel tânăr ţinea să-i servească celui mai vârstnic cafeaua cu lapte cu mâinile lui — şi pe când şeful mai căsca şi mai exprima din consecinţele unui principiu, vasalul topea zahărul, amestecând cu linguriţa în pahar, ca într-un clopot de capre, tăia cozonacul sau tencuia felia de pâine cu unt şi o ducea la pat. O ţigară e gustoasă după cafeaua cu lapte: i-o aducea de pe biurou, i-o aprindea.
    Ca miniştri, literaţii propriu-zişi nu au făcut pentru literatură ispravă. Ei s-au aflat în situaţia unui prieten, care, refuzând să aducă servicii oamenilor necunoscuţi, regretă că nu poate îndatora pe prieteni, ca să nu fie suspectat. „Dacă mă
PUBLICISTICĂ
 663
voi ocupa de literaţi, o să aud mustrarea că lucrez pentru breaslă." Din ce soi de logică scot aceşti sensibili proba comodei laşităţi a unei socoteli timorate, este destul de greu de ghicit. Indiferenţi faţă de adversari, pe care nu-i pot suferi, ei cad în nesimţire faţă de prieteni pentru că-i iubesc.
    Literatul ministru se depărtează cu hotărâre de ai lui, ca să nu pară boem, şi forţează intrările unei lumi din care nu face parte naturală, ca să complacă cercurilor închise, unde naşte intriga şi se produc sezoanele politice. Această lume îl primeşte todeauna numai până la tacâmul pregătit la masă, şi literatul ministru, devenit hibrid, dezancorat din ţărmul lui, rămâne fără liman, închipuindu-şi totuşi că mai trăieşte. Fără să fie literat, un ministru cunoscut, cu servilisme remarcabile faţă de Domnii mari şi de Doamnele binenăscute şi purtând câte un nume levantin, păstrat intact sau transformat, a dat, bietul, pe brânci ca să se apropie de tainiţa lor. Obişnuit cu limbi mai puţin muzicale, el a făcut sacrificiul să înveţe şi franţuzeşte Ia
o vârstă înaintată, amestecând tonuri şi elemente din regiunea Ciucului, în noul său dialect, şi prezintând cadouri în atitudinea unei politeţi şi bune-creşteri de vizitiu. Eram, îmbrăcat negustoreşte, odată, pe un coridor de vagon, în spatele unui viitor ministru, un multimilionar, înconjurat de un viespar de ademenitoare siluete feminine regăţene, jumătate din publicul călător fiind nevoit să călătorească în picioare. Viitorul ministru, greoi la minte, cu limba înnămolită într-o cugetare lentă şi cleioasă, voia să facă desigur curte, şi fetele se lăsau pe salteaua inteligenţei lui într-adins, înţelese să-l zeflemisească. Am tras cu urechea două ore şi, impresionat de inaptitudinile intelectuale cât şi de falsa bună-creştere, prosteşte linguşitoare, a ministrului, am fost silit să mă strămut, descurajat, scârbit, în capătul opus al coridorului ocupat. Simţeam o îmboldire tenace să iau pe viitorul ministru de ştofa pantalonului şi să-i dau drumul în nisip, pe fereastră.
 664
TUDOR ARGHEZI
     literaţii miniştri se comportă în felul de pe vremuri al literaţilor simpli, poftiţi la Palat, unde regina a trebuit să facă de aproape cunoştinţă cu un stil de animal neprevăzut. Ei sau afectau poza visătoare, destinată să farmece, observată de regină într-o fotografie, care a determinat-o să renunţe la şezători literare, sau bâlbâiau slugarnici, cu umerii scoborâţi pe şolduri, sau evoluau într-o camaraderie de chelneri. Grav şi meditativ când urcă scările ministerului, ministrul literat se zăpăceşte dinaintea telefonului sunat de o casă boierească şi, confundând perspectivele şi uitând protocoalele, crede că vorbeşte de-a dreptul cu stăpâna, dând sărut mâna de repetate ori servitoarei din casă, pe când, amuzată şi cu psihologie, stăpâna ţine urechea la un al doilea receptor.
     Idealul ministrului literat este să-şi renege obârşia şi imaginile covârşitoare ale unei juneţi, petrecuă între „birtul economic" şi berărie, imagini care, orice ar face, sunt mai tari şi au lăsat în hainele sufleteşti ale vechiului consumator evoluat, mirosul de sos şi lătură al meselor cu muşamalele jupuite. Lui
i se pare că originea literară devine o fracţiune din cinism, şi de câte ori aduce vorba de un coleg întârziat într-un meşteşug, fără rentabilitate, ministrul zâmbeşte, ca de o eroare ce a fost şi a lui, dar a trecut.
     Parlamentarii literaţi, fără portofoliu şi numai cu ghiozdan, au fost cu mult mai numeroşi ca miniştrii. Ei n-au ridicat vocea niciodată în folosul breslei, nesimţindu-se cu o vocaţie reală şi solidară implicit cu semenii lor; ba literaţii sunt categoria parlamentarilor care a tăcut întodeauna sigilată la gură, mărginită să trăncănească din palme.
     Omul politic în general, şi cel cu literatură în bibliotecă şi cel cu manuscris în cutiile biuroului, autor intermitent de vagi epigrame sau de oareşicare sonete, se găseşte încă la concepţia poetului necesar flămând sau, în cazul cel mai aristocratic, la tipul scriitorului amuzat, pus cu tine la masă. Din vremea papilor şi a prinţilor cultivaţi, care au ştiut să ţie la
PUBLICISTICĂ
 665
Curtea lor un artist şi un bun meşteşugar şi au provocat puterile lor să se exprime, a rămas la câţiva colecţionari de cărţi şi tablouri onorabilul sentiment al stimei şi al unei datorii, aproximativ. Erau timpurile nedemocratizate, în care stăpânul nu cerea, în schimbul minimului de confort, artistului nimic pentru sine, însă totul pentru satisfacţia spirituală. Ideea de salariu, achiziţie democratică ieşită din sistemul metric, cu opt ore de muncă pentru manual şi cu douăzeci pentru intelectual, totuşi neplătit proporţional, a desfiinţat raporturile dintre valoare şi compensaţii, cifrate înainte la cântar şi, pe vremea ceasornicului de soare, pe cadranul instabil al imponderei; privilegiul a fost scos din contabilitate odată cu mila, cu caritatea şi cu dezinteresul procentual. Că este un progres din punctul de vedere al capitalului şi al proletariatului, care-şi dispută progresele cu el, pare incontestabil; dar s-a pierdut un sens, s-a pierdut o facultate, o serie de posibilităţi strict creatoare au căzut în mocirlă.
    Artistul şi-a căutat întodeauna un stăpân, politica lui găsindu-şi stabilitatea gândirii şi a inspiraţiei în legăturile dintre boier şi slugă, mult mai adecuat obiectului preocupărilor într-altfel esenţiale, decât dreptului muncii şi al flămânzirii legale, care cuprinde, pe lângă schimbul imateriei cu materia, un teoretician şi un economist. Artistul preferă infinit dependenţa materială către un prinţ, un stareţ sau un prelat, cu preţul independenţei artistice, şi nu are să se felicite de camaraderiile de pură politeţe şi ipocrizie ale miniştrilor faţă de cetăţeanul egal în falsificare cu el. Iată însă că transfor-mându-se fiinţa socială a scriitorului cu pensula, cu pana, cu dalta şi cu mistria, meşteşugarul cuvântului, care construieşte mobilier exclusiv sufletesc şi nu poate vinde nimic vizibil pentru păreţii de var ai omului politic, scos din formula ser-vituţei şi cerşetoriei lui, a fost înlăturat de la beneficiile salariului şi de la minimum de schimb prin salariu. Pentru scriitorul român, prădat sistematic, cu consimţământul
666
TUDOR ARGHEZI
autorităţilor, de produsul brut, real şi sigur al muncii lui, dar neîncetat aşezat în fruntea culturii, fără să ceară, nu există nici dreptul de a-şi căpăta salariul pe care singur şi l-a plătit.
    Scriitorii din Parlament se socotesc că şi-au pierdut legătura placentară cu clanul şi evoluează către un tip superior, asemănători în ascendenţa lor cu căţeluşul curtezanei, care, dormind pe canapeaua stăpânei, se identifică în toate cu ea, până la bomboane şi fard, urând şi dispreţuind pe câini şi dulăi, pentru ipoteza că el a intrat într-o fază de om şi de miliardar. Un autor cu multe volume foarte vândute, căpătase un rost politic într-un partid, în care se înscrisese cu câteva ore mai nainte de-a fi pus pentru întâia oară jobenul şi de-a fi încăput în Parlament. într-o singură zi, la mandatul de înfă-ţişător al neamului românesc, i se adăogaseră nişte consilii de administraţie dintre cele mai bine întreţinute. A fost cu neputinţă să schiţeze o cât de ştearsă atitudine de colegialitate literară cu grosul confraţilor, de dinafara politicii, ca să nu-şi indispuie editorul, ca să nu lase să se creadă la guvern că el ar mai putea suferi de vreo nemulţumire - şi pentru că i se făgăduise şi un portofoliu de ministru. Dacă guvernul nu cădea pe neşteptate, domnul confrate ocupa un departament. Cazul literar se întinde numai până aci; dacă l-am spori cu detalii şi am mai spune că, după o tăcere imobil placidă, relativă la confraţi, ministrul care îi făgăduise să-l facă şi pe el ministru, a fost unanim şi feroce atacat şi acuzat în toate chipurile menite să degradeze pe un adversar, şi că el a tăcut şi atunci, ca în Parlament, n-am face-o decât ca să animăm o pagină de realităţi şi moravuri.
    Pe toată linia, an de an şi zi de zi, breasla scriitorilor a fost trădată de toată lumea, şi politică şi literară.
    Renunţând la toate condiţiile de nuanţă care fac opera de artă cu putinţă, în cea mai favorabilă dintre expresiile ei diverse, reţinem, aşadar, condiţia nouă, industriala. Fără să fim câtuşi
PUBLICISTICĂ
667
de puţin partizanii unei vederi care face din manuscris o marfă şi din artist un fabricant, alte criterii totuşi nu ni se permit. Unicul pe care suntem constrânşi să-l acceptăm este criteriul curent, şi clasificările impuse trebuiesc adoptate şi pentru scriitori. Ar fi aproape o abdicare să asimilezi meşteşugul subtil al scrisului cu o profesiune, dar el a devenit o profesiune. Odată porniţi de-a lungul sensului, trebuie să-l parcurgem până la capăt şi să facem negreşit din manuscris obiectul unei profesii întregi, ca să nu riscăm să rămânem dincoace, în amatorism şi la pianină. Dacă ai roşit, ezitând să răspunzi: „Sunt scriitor", când cineva te-a întrebat: „Ce eşti?" şi ţi-ai dat seama că nu eşti nimic, decât un cercetător de penumbre şi un răscolitor de stele, acum eşti nevoit să-ţi cauţi o stare în această îndeletnicire. Toată lumea te cunoaşte scriitor, te felicită sau te înjură ca scriitor; pomenindu-te, zice: scriitorul. Nu mai e nimic de făcut. Apoi documentul străinătăţii, unde pe lângă autorii cei buni, care trăiesc civilizat din manuscrisul lor, numeroşi mediocri literari au „pignon sur rue“ şi „roulent carosse“ pe socoteala exclusivă a lipsei lor de vocaţie. Şi, unde mai punem documentul istoriei, statui de scriitori şi arbori genealogici cu tidve în furcile coroanei, de scriitori? Dar sfântul manuscris al Sfintelor Scripturi, nu hrăneşte el, de câteva mii de ani, zeci de biserici oficiale şi de schisme, un cler opulent în toate organizaţiile sacre şi atâtea dinastii, autorizate numai de pergamentul florat al copistului de slove? Literatura îşi revendică amândouă Testamentele, din care, completate cu Homer şi cu povestirile Şeherezadei, cu cincizeci de povestiri europene şi cu douăzeci ale pieilor galbene, îşi face albia de intrare în literaturile recente.
    în stil capitalist şi democratic, scriitorul este un industriaş pentru că dă materie primă industriei tiparului şi alimentează comerţul de librărie, unde cartea se vinde laolaltă cu celelalte articole, utile existenţei, aparate fotografice, plăci de gramofon,
668
TUDOR ARGHEZI
scule optice, pantaloni de sport şi geamantane, manufacturate de nişte poeţi şi prozatori aplicaţi pe metal, sticlă, cauciuc şi piele. împotriva atâtor similitudini şi evidenţe, statul, căruia îi place titlul de stat cultural, se amestecă numai în industria petrolului şi a spirtului, a tutunului şi a zahărului, reglementează fabricaţia berei şi alcoolurilor, selecţionează oile, porcii şi armăsarii. Ca şi cum, în general, ar fi mai apropiaţi moralmente de unele din aceste rase domesticite, miniştrii nu simt pentru scriitori acelaşi interes. Statul nu ştie să le ceară nimic, ca să nu le dea nimic. în deriziune, un guvern le-a dăruit o lege a proprietăţii literare, furată de primul depozitar de ziare şi cărţi, în văzul şi cu aprobarea tuturora; şi însăşi această lege, care ar fi putut să fie chibzuită într-un fel anumit, a fost compusă pe texte străine, de către o comisiune de parlamentari amatori de literatură, aşa cum se scrie în redacţia unui ziar ilustrat un manual de moşit după lexicon, cu foarfeca şi guma de lipit. Nu vom zice că scrisul nu este protejat ca industria de hârtie. La o protecţie a statului nici nu ne-am putea aştepta pentru o industrie şi o negustorie ale căreia acţiuni pur sentimentale nu pot fi cumpărate nici de bancheri, nici de familiile cu blazoane desprinse din heraldica medievală. Proprietarii hârtiei, necunoscuţi publicului cititor, care îi salută pe alte drumuri decât acelea ale culturii, nu vor consimţi nici ei, indirecţii beneficiari adevăraţi din literatură, nu o vânzare pe preţul de cost al materialului, pentru scriitori şi editori, dar nici un preţ egal cu preţul străinătăţii. Au fost miniştri care făgăduiau cu vehemenţă, în opoziţie, ieftinirea hârtiei; parveniţi la guvern, li s-au şoptit în ureche numele adevăraţilor deţinători ai majorităţii acţiunilor şi, înfricoşaţi de obiectivităţi pân-atunci ignorate, au făcut tot ce-au putut ca să uite făgăduielile date cu uşurinţă. Ne puteam însă aştepta la o asociere a statului cu interesele scriitorilor, cărora, statul, servitor al aceleiaşi limbi şi al aceluiaşi popor, ca şi scriitorii,
PUBLICISTICĂ
669
le putea da sprijinul unei legi speciale, garantând corectitudinea legăturilor cu negoţul, un sprijin plătit cu impozite exagerate.
    Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica, în nici o formă, şi poate că e cel mai bun început. E de nădăjduit că solidarizaţi progresiv mai strâns unii cu alţii din punctul de vedere profesional, care trebuie să excludă deosebirile de şcoală, de temperament şi vanităţi, şi progresiv mai conştienţi, scriitorii vor ajunge să se organizeze şi să-şi dobândească singuri o situaţie distinctă, în afară de partidele politice şi de luptele lor. Ei trebuie să se înfăţişeze direct publicului, ca meşteşugari şi ca artişti, evitând intermediarul unui partid, şi munca lor se va rezuma în efortul de a înmulţi mijloacele de legătură cu poporul satelor şi oraşelor, ca nişte deputaţi sufleteşti, ce sunt, ai codrului, ai pământului şi ai limbii româneşti. încercarea de a strânge pe scriitori pe un punct întărit, strict profesional, într-o organizaţie defensivă, a dat de câteva ori greş, din pricina unora din ei, angrenaţi în gazetăria politică sau prinşi în cleiul câte unui partid. Se va reînnoi însă încercarea ori de câte ori se va putea, până la constituirea unui prim nucleu cu viaţă şi mişcare independentă. Adversarii sunt destul de numeroşi ca să nu fie nevoie de o activitate susţinută - şi cel dintâi adversar de doborât este sentimentul indiferenţei culturale al oamenilor politici.
1929
             MORAVURI EPISCOPALE
   Ieromonahul Dionisie Lungu este un preot din călugărie, care scoate în Bucureşti, şi şi-o vinde singur, o foaie bisericească „Glasul monahilor". Publicul întâlneşte pe acest preot, plin de
 670
TUDOR ARGHEZI
o râvnă răscolitoare şi unică în biserica noastră actuală, pretutindeni, în tren, în tramvaie, în fabrici. Propagandistul înflăcărat şi preţios, mânat de o inspiraţie mai presus de el, ca orice om care crede într-adevăr, total şi adânc într-un Dumnezeu, cuviosul Dionisie, zilnic doborât de o oboseală eroică, se ridică zilnic din nou, ager şi neînfrânt şi porneşte într-aripat la drum. Activitatea lui e osârdnică, mai ales în lumea muncitorilor, pe care îi smereşte în cârciumă şi-i însufleţeşte în ateliere. S-a întâmplat în localurile de perdiţie vulgare, din periferie, ca lăutarii să tacă, beţivii să se scoale, cinismul să se sfiască şi cu capetele plecate, oamenii, mâhniţi de căderea lor, să asculte cuvântarea agresivă a călugărului lui Hristos.
    Cerşind banul bogatului şi săracului, cu acel drept aristocratic pe care îl acordă Dumnezeu preotului, monahului şi artistului, el îşi scoate foaia şi o scrie cum se pricepe, director, redactor, expeditor, colportor şi servitor al gazetei lui. Cine ar putea să condamne activitatea gratuită a bunului monah, stăpânit de o mare speranţă şi îmboldit de un temperament de apostol într-un timp când toate sforţările puse laolaltă nu sunt în stare să ne vindece de atât putregai cât ne usucă şi de atât puroi cât ne mânjeşte, pe fiecare din noi?
    Părintele Dionisie este un preot pe care îl cunoaştem şi-l respectăm ca pe un bun şi venerabil călugăr.
    Părintele Dionisie a venit la redacţia noastră şi ni s-a plâns cu simplicitate că a fost bătut de un advocat şi de soţia advocatului. El nu l-a bătut în calitate de advocat, în numele Dreptului şi al Codului Hamangiu - domnul nu e un advocat, al căruia personaj poate fi confundat cu Baroul. Advocatul este domnul Cernăianu care, într-un fel sau altul şi de obicei în felurite feluri, a reprezintat interesele inexprimate ale câte unui episcop în funcţiune şi a făcut studii teologice, în amintirea cărora este decorat cu o barbă stufoasă. Intrigant episcopal şi purtător de ploscă, de la un episcop la altul, jucând pe şiretul misterios şi făcându-şi treburile într-o atmosferă de clar-obscur ecleziastic, acest domn a încercat să se transporte
PUBLICISTICĂ
671
mai sus şi mai departe şi tăindu-i-se aderenţele cu Ministerul Cultelor, de către domnul Nichifor Crainic, a „scris" împotriva fostului secretar general - a seri este un fel de-a vorbi - nişte broşuri inutile, plătite dintr-o pungă necunoscută, subt titlul Ţiganii în biserică. Dacă adăogăm că acum vreo doi ani ieromonahul Dionisie a mai fost bătut şi de către episcopul Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin, unul din patronii inexplicabili ai advocatului teologist, bătaia are un sens care trece de răspunderea servilă a unui soţ, secondat de soţie. într-altfel nici nu am fi semnalat cititorului mitocănia relatată mai sus.
    Dar pentru că ne interesează moravurile triumfătoare în biserică prin clerul ei superior, care incapabil şi laş întru a se apăra cu pana teologică împotriva penei călugăreşti, însărcinează teologii şi familiile lor cu bătaia monahilor, neobişnuiţi să amestece cu crucea bucatele grase, gătite porcilor, să continuăm relatarea atacului abject suferit de ieromonah.
    Scena s-a petrecut pe stradă, în mijlocul publicului adunat în colţul bulevardului Schitului Măgureanu, soţia advocatului luând ofensiva şi advocatul ajutând. La intervenţia publicului aceşti soţi au avut şi argumente, care îi caracterizează, advocatul afirmând că a scos odinioară pe preot din puşcărie, iar scumpa sa soţie afirmând că l-a prins pe călugăr ciupindu-i servitoarea...
    Iată de ce soi de oameni se folosesc episcopii noştri în sufleteştile lor îndeletniciri.
1929
               GALA GALACTION II
   Gala Galaction împlineşte cincizeci de ani. Dacă un mare credincios ortodox nu propunea o masă de sărbătoare, pe care
 672
TUDOR ARGHEZI
scriitorul a trebuit să o refuze şi dacă Adrian Maniu nu pomenea de împlinirea sigură a vârstei, unii din prietenii poetului nici nu băgau de seamă că de cinci ori câte zece ani au putut să treacă atât de repede într-ascuns.
    Nu trebuie să ne jeluim însă prea mult de scurgerea timpului sau de alunecarea prea rapidă a bărcilor noastre de-a lungul undelor lui de ocean luminos: părerea de rău a călătorului este numai că nu-şi poate opri luntrea după voie, ca să contempleze în adâncurile lui minunile, călătoare şi ele. Insula dorită nu apare niciodată la timp şi nu iese înaintea pescuitorului de frumuseţi depărtate, niciodată.
    Galaction se găseşte în epoca de viguroasă fecunditate. Cei cincizeci de ani ai lui sunt pentru el a doua tinereţe de douăzeci şi cinci. Revărsarea lui artistică împiedicată de zidul din afară al bisericii, e mai tumultuoasă şi mai sprintenă ca întodeauna. Lui Wagner, mizer până la patruzeci de ani, îi trebuia un prinţ: Wagner şi l-a găsit şi era cât pe-aci să-şi găsească şi Galaction prinţul lui, care, mai puţin statornic decât al Bavariei, şi-a părăsit şi coroana şi stelele şi poezia. Şi era să-şi găsească şi un bancher, de la râvna căruia artistică literatura s-a aşteptat la mult mai mult şi mai sintetic decât a realizat. Dar adversarii scriitorilor sunt la noi savanţi şi Galaction a trebuit să aibă măcar savantul lui, cel puţin unul, care s-a priceput să-l „aranjeze", scriitorul dispreţuind să se lupte în umbra intrigii şi a calomniei cu muştele şi cu gângăniile de bucătărie, într-adevăr, neamul nostru generos şi inteligent ştie să dea naştere unor individualităţi morale, în lumea culturală, mai prejos de orice excepţiune la năzuinţa că ştiinţa de carte rafinează sentimentele şi le înavuţeşte. Fiecare din noi munceşte din greu ca să trăiască dar fiecare din noi găseşte găleata fântânii din care vitele au dreptul să se adape, spartă de mânile unui savant, lacom ca să bea el fântâna întreagă, până la mocirlă.
PUBLICISTICĂ
 673
    Ne-a destăinuit amfitrionul că intenţia lui, oferind un banchet scriitorului Galaction, nu era numaidecât să-l ospăteze şi să-l îmbrace cu alaiuri, care întristează o simţire sfioasă ca a scriitorului nostru. El urmărea mai mult, să înceapă de la masă o subscripţie pentru traducerea Vechiului Testament, pentru care este nevoie de o subvenţionare puternică şi continuă, timp de cel puţin trei ani. Sorţii cei buni ai literelor româneşti au făcut ca singurul transcriitor cu ponderă egală originalului, să fie Galaction, care dispune în mijloacele lui de esenţele până la nuanţe şi dincolo de ele, ale subtilului, amarului şi suavului cu care au fost scrise Sfintele Scripturi. Universitatea poate spori de zece ori mai mult ca azi: Galaction nu se repetă. Dacă în timpul lui un artist este unic, unicitatea lui trebuie normal folosită timpului întreg al culturii româneşti: iată noţiunea care lipseşte statului şi organizaţiilor de cultură.
    Dar sorţii cei meschini ai culturii româneşti dispun cu totul într-altfel. Artistul e silit să se încurce şi să se împovăreze în iţele sociale, până la desfiinţare; şi atunci când a crăpat subt povară, fără să fi putut da limbii lui întreaga şi adevărata lui sforţare, e felicitat de ipocrizia contimporanilor de prea puţinul pe care l-a făcut.
    Nouă ni s-ar părea că intenţiile de la banchetul care n-a avut loc pot să fie puse în acţiune. Că traducerea Bibliei întregi trebuie făcută de singurul om în stare să-i dea echivalentul românesc, este o datorie faţă de limbă, faţă de rostul ideal al cărturarilor noştri, nu mai vorbim de industriaşi, de financiari şi negustori, care pot fi îndemnaţi fără, credem, prea multă greutate, să colaboreze la o iniţiativă literară de această importanţă.
Ba, poate, că se va putea face mai mult: o editură care să subvenţioneze efectiv scriitorii aleşi pentru producţia anuală a câte unei cărţi bune. După o socoteală elementară, lăsând unei organizaţii editoriale făcută cu principii noi, chiar
674
TUDOR ARGHEZI
facultatea să câştige pentru fondul ei general, cheltuielile de subvenţionare integrală a scriitorilor se compensează în cel mai rău caz cu vânzarea cărţilor editate.
1929
                    PĂCATUL GINGAŞ
    O fată a iubit un băiat de şaptesprezece ani. Din iubire a rezultat, după stilul notificărilor, un alt băiat, cu şaptesprezece ani mai mic. N-am putea să afirmăm, oficialmente vorbind, că evenimentul a fost afară din cale de moral. Dar la şaptesprezece ani, dragostea aduce până la confuzie, cu frăgezimea romantică a iubirii dintre fluture şi flori. Sufletul face parte atât de strânsă din corp, încât copiii care au bolit de lingoarea inimii şi se întâlnesc din întâmplare într-o căpiţă cu fân, la scăpărarea unui luceafăr, se cuprind visând şi pasiunea lor nesocotită e un amestec de suflete line.
    Poezia continuă de-acum după înţelesurile naturii. Fata a fugit din sat despletită şi având în pântec, cum stă scris în vechile tipărituri şi tâlmăciri. Băiatul şi-a pierdut urma şi nu se ştie ce s-a ales de el. Dar pe fată au scos-o trecătorii de dedesubtul roţilor unui vagon electric, din Bucureşti, care era să-i reteze capul bălan şi pruncul de două luni, din braţe. Din întuneric în întuneric, învăţată cu tragicul, copila mumă a voit să intre în marele şi cel din urmă întuneric, care a speriat pe însuşi Domnul. într-o noapte din beznele mari primitive El apucatu-s-a să sufle-n stele şi să le aprindă.
    Un om care nu ţine să se laude cu o ispravă în sarcinile şi îndatoririle fiecăruia din noi, a luat pe mamă cu pruncul acasă, a dat-o în seama femeilor din familie şi, găsind în inima poetului şi medicului celui fără de arginţi, doctorul Voiculescu,
PUBLICISTICA
 675
bunătatea lui obişnuită, s-a dus cu medicul pe unde s-a priceput. Trebuiau căutate pentru viaţa copilului plăpândă o albie şi o ţâţă de sticlă cu lapte, în vreme ce muma lui putea să slujească şi să-i câştige pruncului un salariu de plătit unui aşezământ potrivit. Mizeria şi spaima stârpiseră sânul maicii. S-a întâmplat că ziua scăpării de la moarte a mumei cu pruncul a coincis cu data apelului reginei Maria pentru prunci şi cu dărnicia cetăţenilor de pe străzi, invitaţi de doamne şi domnişoare să-şi gătească o cheotoare cu un simbol. Afişe mari şi chemările din ziare repetau pentru auzul cetăţenesc vechea spovedanie ruşinoasă şi tristă că poporului cu naşterile cele mai multe, destinate, prin impetuozitatea firii, să românească pe nesimţite, ca şi până azi, ţinuturile Dunării şi ale râurilor ce-i sporesc apele până la mare, îi mor copiii cei mai mulţi.
    Leagănul Sfânta Ecaterina primeşte puţinii prunci, pe care îi poate adăposti, cu mumele lor, producătoare de lapte. Şi după acest aşezământ, gata... Pentru un milion de locuitori oraşul nu mai ştie să facă altceva nimic şi nu a mai făcut nimic. Unde să mergem? La primărie...
    Primăria cheltuieşte anual multe milioane cu întreţinerea copiilor „în mahala". Femei plătite de comună găzduiesc în condiţiuni înfiorătoare copiii destinaţi morţii apropiate. Mahalaua precede cu câţeva luni sau săptămâni cimitirul de îngeri, şi „doica" pe gropar. Primăria nu are însă pe întregul ei teritoriu nici o crescătorie, nici o grădină, nici o casă pentru copiii fără tată şi câteodată fără de mamă.
    La Asistenţă, găsim pe domnul doctor Staicovici, emoţionat şi descurajat în faţa miilor de cazuri identice, zilnic ivite în biuroul domniei sale. Ne mărturiseşte crâncena suferinţă morală legată de instituţia teoretică şi neputincioasă, pe care o administrează. Poate face şi pentru copilul de subt tramvai ceva... Asistenţa îi poate plăti o pensiune la una din femeile din mahala... însă e o nouă înmormântare în
676
TUDOR ARGHEZI
perspectivă. Peste câteva zile, vin căldurile cu dizenteria fatală. îl daţi?... Nu-1 dăm!...
    Unde ne mai ducem? Nicăieri.
    Trebuie să plângem? Trebuie să ne revoltăm? La New York, ni se pare, maimuţa unui flaşnetar a furat din căruciorul unei trecătoare, odată, nu de mult, un prunc adormit şi a fugit cu el în braţe, sus de tot, deasupra unui monument imens, de unde ar fi putut cădea copilul, slăbit din braţele maimuţei. Flaşnetarul îşi cunoştea animalul. Maimuţa trebuia să se întoarcă la cântecul flaşnetei, pe care de sus, descompus de vuietul oraşului, nu-1 mai putea auzi. întrebarea dacă, scoborându-se înapoi, pe flaşnetă, maimuţa nu va arunca pruncul ca să ajungă mai iute, nu se ivea decât în gând. Trebuia însă ca valsul sau tangoul flaşnetei să fie auzit de urechile maimuţei... O să credeţi, poate, că lucrul s-a isprăvit ca la noi şi că ridicând din umeri, impresionat de coincidenţă şi de nenorocire, publicul a plecat mai departe să-şi vadă de drum şi că vardistul din post, tată şi el, a închis ochii, fie ce-o fi. Nu, domnilor primari, nu, doamnelor, care aţi cerut un drept de vot oarecare, duminica trecută, într-o sală de întrunire şi pe care prânzul v-a găsit la tribună şi nu dinaintea maşinii de gătit. Nu. Poliţia din New York a suspendat toată uriaşa circulaţie a oraşului şi a oprit munca tuturor uzinelor, ca să se audă cântecul flaşnetei... Un moment, în tăcerea cetăţii americane, a cântat o flaşnetă. Şi maimuţa s-a dat jos cu pruncul în braţe.
    Noi ne permitem câteodată să recriminăm împotriva administraţiei, funestă artelor şi literaturii, împotriva unei orânduiri a statului indiferentă la marile glasuri ale inteligenţei, nepăsătoare la dreptate şi adevăr şi incapabilă de acte cumpănite. Mai putem spune ceva când însăşi substanţa esenţială a naţionalităţii, carnea noastră, sângele nostru, nădejdea şi năzuinţa noastră, zălogită în tineret şi copii, este aruncată ca o lătură în mocirla municipală?
1929
PUBLICISTICĂ
 677
             SECRETE DIPLOMATICE II
    Paşaportul lui Stressemann. De curând, ambasadorul Austriei la Berlin a luat în căsătorie o pianistă reputată din Viena. Căsătoria a avut loc la Berlin. Martori au fost, la Ofiţerul Stării Civile, fostul şef al Reichswehrului, generalul von Steeckt şi Stressemann, ministrul de Externe al Germaniei. Conform legilor germane, martorii trebuie să prezinte un paşaport autorităţii civile, înainte de a semna, dar ministrul de Externe uitase cu desăvârşire acest amănunt. S-a căutat prin toate buzunarele, fără a găsi măcar vreun act de identitate oarecare, o scrisoare recomandată!... Generalul von Steeckt a convins cu mare greutate pe Ofiţerul Stării Civile că martorul de faţă este însuşi doctor Stressemann, ministru al Reichului.
    Ceea ce-nseamnă că şi-n Germania e adevărată zicătoarea: „Omul e alcătuit din două părţi: trup şi paşaport. Sufletul nu e absolut necesar".
    Mutare. Lordul Balfour se mută. La Londra acest fapt e un eveniment. Din 1871, ilustrul om de stat locuia în aceeaşi clădire nr. 4 din Carlton-Gardens, apropiindu-se - pe departe — de recordul răposatului lord Rotschild, care s-a născut şi a murit în aceeaşi locuinţă din Piccadilly, după ce a trăit în ea şaptezeci şi cinci de ani. Lord Balfour a locuit în aceeaşi casă numai cincizeci şi opt de ani. Şi e o cifră pe care nu mulţi londonezi izbutesc s-o atingă.
    Nobilipiei-roşii. Acum câteva luni venise la Paris un personaj extraordinar, care părea scăpat dintr-un roman exotic. Era un indian din America, şi care se prezintă ca şef spiritual al pieilor-roşii. Avea o sută şapte ani şi se numea White Horse Eagle.
 Anumite ziare din New York însă pretind că marele şef indian şi-a bătut joc de vechiul continent. Preşedintele
678
TUDOR ARGHEZI
Uniunii indienilor din America, marele Şinkvilla, prinţ de sânge, a declarat că White Horse Eagle e un farsor şi mistificator neruşinat. „Noi nu l-am socotit niciodată nobil, mărturiseşte Şinkvilla, iar cei care cunosc viaţa indiană îşi dau seama de ridicolul numelui ales. Numai un imbecil putea îmbina aceste două cuvinte horse şi eagle, cal şi vultur..."
    Trebuie să recunoaştem totuşi că vechiului continent îi e foarte greu să fie la curent cu genealogia tuturor prinţilor piei-roşii... cu atât mai mult cu cât White Horse Eagle are cam aceeaşi părere despre marele Şinkvilla.
    Cu ce se ocupă unii... Winston Churchill, ministrul de Finanţe al Angliei a deschis la Paris, subt numele Charles Morin, câteva expoziţii de pictură.
    în schimb, generalul Dawes, noul ambasador al Americii la Londra, adoră sculptura. în timpul războiului, la Paris, generalul Dawes îşi pătrecea orele libere la Louvre, în sala sculpturilor grece.
    Generalul Dawes e cu deosebire muzicant şi compozitor preţuit. Se povesteşte că de curând a încredinţat violonistului Francis Mac Millen o Simfonie în ut major, spunându-i că a găsit manuscrisul în partiturile lăsate la moarte de un profesor de pian... Care nu fu mirarea şi spaima generalului Dawes când zilele trecute, luând parte la un concert condus de celebrul Kreisler, a auzit deodată executându-i-se Simfonia!...
    Desigur, spaime de care oamenii politici ai ţărilor orientale au fost şi vor fi încă multă vreme scutiţi.
1929
              NIRVANA
     Am avut acum treizeci şi cinci de ani un camarad de bancă, sfios, delicat şi trist, care creştea într-o lună cât noi într-un an.
PUBLICISTICĂ
 679
în fiece săptămână, ca să vorbim cu el, întorcându-ne acasă de la şcoală, trebuia să ridicăm ochii cu un lat de unghie mai sus. Era în băiatul acela ceva care ni-1 făcea cu deosebire simpatic, ca într-un dulap încuiat lucruri cunoscute numai de părinţi.
    Nu l-am mai văzut cincisprezece ani - şi odată, pe neaşteptate, ne-am salutat: el trecea în sus pe un trotuar, noi ne duceam în jos pe celălalt. Ne-am scos pălăriile şi ne-am surâs pe deasupra cailor şi trăsurilor. Fostul coleg se făcuse imens de înalt, şi lungimea lui se oprise într-o pălărie tare. Şi de-atunci ne-am mai văzut de multe ori, tot aşa, trecând, salutându-ne şi tăcând, cu pauze între saluturi câteodată foarte lungi de câte doi, trei ani. Ne întrebam când silueta lui se strecura prin câte un gând: „Ce-o mai fi făcând Bădilă?“ Şi uneori ni se părea că ar fi murit. Şi iar ne întâlneam, el trist şi rezervat. Din fizionomia lui corectată de vârstă veneau, ca în copilărie, ochii lui foarte mari şi negri, cu lumina intactă.
    într-altă zi ne-am întâlnit pe aceeaşi parte a drumului, într-un cartier pustiu: alaltăieri. Nu ne mai strânseserăm mâna de treizeci şi cinci de ani: am socotit împreună numărul anilor. Mustaţa lui Bădilă era albă. Trebuia să ne aruncăm unul asupra celuilalt ca doi copii despărţiţi de zăbrele şi de un corcoduş cu mărgelele coapte, repeziţi după fructele de chihlimbar. Am stat locului: vocea lui nu se schimbase, dar în cuvintele ei se petrecuse un îngheţ. Vorbele vechiului nostru camarad erau separate unele de altele, ca să nu se lipească, şi învelite pe trei sferturi, ca bomboanele sticloase de glazură, în gulere încreţite. El a surâs mai puţin ca o domnişoară de la casă, care primeşte preţul şi dă un rest. Părea că vorbeşte de dindărătul unui vitrou chibzuit în culori cu vine de plumb.
    O întrebare a lui ne-a mirat în secret şi ne-a făcut o neînchipuită plăcere, tocmai când ne aşteptam la banalul compliment pentru ultimul articol publicat:
 680
TUDOR ARGHEZI
    —      Mai cânţi din vioară?... Bine cântai din vioară!.,. Mi-aduc aminte, ştii, bucata ceea, nu ştiu cum îi spune, care era extraordinară.
    Nu am cântat niciodată şi nici din vioară. Colegul nostru de bancă ne cunoştea şi nu ne putea recunoaşte. El ne amesteca figura cu o realitate ce nu ne aparţinuse, ca un timbru cumpărat, pus pe o scrisoare isprăvită, care merg la o singură destinaţie amândouă.
    —  Mai cânt, i-am răspuns. Todeauna am cântat.
    —      Ştiu, am auzit, răspunse prietenul nostru cu un oftat, din care putea să reiasă şi regretul că şi el a încercat să cânte pe vioară, şi un omagiu pentru abilităţile noastre de violonist.
    Şi am mai schimbat câteva păreri relative la criză şi la timpul capricios al primăverii actuale şi, cu o dragoste lină de oameni care se cunosc de aproape şi s-au văzut mereu, ne-am despărţit pentru poate că alţi treizeci şi cinci de ani.
    Ignoranţa sigură şi convinsă a camaradului nostru ne-a dat o adiere a simţirii de mare puritate şi frăgezime. Subit, s-a făcut vremea sul şi s-a strâns de-a-ndaratele, până la marginea începută - şi ne-am văzut copii, răsfoind pe Jules Verne şi pe Robida, aruncând mingea-n părete şi prinzând-o-n mâini, zburând ca iereţii, pe nisip, cu braţele întinse. Iată primul om pe care-1 cunoaştem şi care nu ştie că scrim, că am făcut versuri şi proză, că unii ne acordă drepturi literare şi că alţii ni le refuză, ca şi cum această marfă i-ar ţine bani şi le-ar primejdui un capital asociat. Iată un om care citeşte şi care nu ştie nimic despre noi. Această suavă senzaţie n-am mai avut-o de un şir de ani, de când, cumpărând săptămânal raţe, găini, rogojini, tărâţe şi oale din Obor, ne cunoşteau toţi negustorii şi ne salutau cu „Domnule Popescu".
    Poezia omului e imaginea pe care şi-o contraface inconştient. Dacă i-am fi spus lui Bădilă cine suntem şi prietenilor din Obor că nu eram arendaşul heleşteului din Colentina, i-am
PUBLICISTICĂ
 681
fi dezamăgit, luându-le în răspăr o noţiune. Cel mai fericit dintre poeţi e Dumnezu, care lucrează într-ascuns şi al căruia portret nu s-a tipărit în nici o revistă, niciodată...
1929
               TABLETA RÂNDUNELEI
    După un Paşte hotărât pentru finele lui martie şi după un april îngheţat, întâia zi de mai, întâia zi de primăvară certă. Cu un instinct nedezminţit, antiştiinţific, evident, ca teritoriul întreg al instinctului, partizanii necărturari ai Paştilor din mai, care este voie să fie sărbătoriţi ca şi ceilalţi, prăznuiţi cu zăpadă şi ger, sunt încă o dată de acord cu mugurii, brusc iviţi la termenul tradiţional. în timpul unei singure zile ramurile pomilor au dat altoaie verzi, şi copiii, care au găsit dimineaţa stufişele oarbe, s-au despărţit de ele, către seară, exprimate. în ordine instinctivă, s-au succedat, pe vârfuri şi la subsuoara crăcilor, florile care preced frunzele la pomii destinaţi să inverseze regulile vegetative. La 3 mai grădina întreagă pornea din soare, ca o lume de melci cu gătelile în coarne.
    Coşul de logodnă şi nuntă al grădinii fusese împlinit cu belşuguri impalpabile într-o singură noapte. Stelele au trimis nuntaşilor mii de bilete mici de papagal, îndoite şi prinse-n vârfuri şi crestături de tulpini: pansele vinete şi tulipe.
    împotriva calendarului european, argumentează natura scitică a pământului nostru, criteriu de viaţă şi de moarte al oamenilor care-1 plugăresc. Statul, Poşta, Căile Ferate sunt contrazise de un adversar care le nesocoteşte: firul de iarbă, bobocul înmugurit. Oricum ar dispune guvernul şi oricâte ordonanţe ar semna, ghiocelul se supune unui regulament
682
TUDOR ARGHEZI
personal, şi liliacul îşi încredinţează firul, ca să i se puie fulgul violet în moţ, divinităţilor casnice, din lacurile cu trestii şi din muşuroaiele tăinuite ale lutului cu care s-a pardosit podina ţării dintre Dunăre şi Olt.
    Cu căciula pe nas, românul citeşte în urzică, ştevie şi păpădie datinile scrise în carte, şi Pascalia lui o vesteşte cucul şi balta, în care cad profund clapele de orgă ale lacului sonor de clopote murmurate. Slova plugarului o face mărgăritarul şi o tipăreşte vântul în zodiile învârtite între botul vitelor şi pe cumpăna cu ciutură mare, a câmpului semănat cu cătune. Călindarul nou mută râul în deal şi sădeşte molifţii în nămol. Cine i-a izmenit?
    Dar noul calendar mai are un împotrivitor, rânduneaua: sosită ist an de mai întâi. în dimineaţa zilei din ajun de zintâi, harmonicile lor minuscule, cu două note când se strâng şi cu un ison lung atunci când se întind, au parodiat muzica instrumentelor cu aer şi burduf, pe streaşini şi pridvoare. Ele ţin de aproape cu biserica vlădicilor care au schimbat datina, orientând-o, după învăţaţi - prin cuiburile turlei şi mănăstirii, maici cu tulpane strânse pe un comanac delicat, cât coaja de alună. Au venit pentru Paşte şi Pastile au trecut. Le-au rămas grădinile, care le-au primit de Floriile lor.
    Rândunica înfruntă argumentul ştiinţific cu argumentul ei internaţional, româncă cinci luni pe an, elenă două luni, etiopiană, eghiptică şi cartagineză în restul anului astronomic. Ea trece Dunărea şi Argeşul de Paşti.
    Ce-aţi făcut preasfinţilor arhierei, şi voi, diaconi albi? Rândunelele au rătăcit orbeşte câteva zile, din pricina voastră, aşteptând în deşert să umble, înconjurând altarele, luminile de lalea, prin noapte, înflorite pe tulpini de ceară...
1929
PUBLICISTICĂ
683
                DOUĂ FRUMUSEŢI
    Am povestit odinioară înspăimântătoarea frumuseţe morală a unui preot catolic, abia ieşit din seminar. Numit într-un sat de prin Vosgi, s-a întâmplat că parohul, un bătrân, a fost găsit asasinat în camera lui de culcare. Bănuiala şi a justiţiei şi a poporului, care reprezintă voia lui Dumnezeu, a căzut asupra preotului celui tânăr, acuzat că râvnea succesiunea parohiei. Preotul a fost cercetat, judecat şi osândit la moarte. Şi decapitat.
    în Franţa, justiţia populară continuând opera justiţiei de stat, familia tânărului preot, vinovată că a dat naştere unui monstru complicat, a trebuit să fugă din departamentul de baştină, să se ascundă şi să se pocăiască pribegind.
    Iată însă că trecură zece ani şi totul se uitase pretutindeni. Poate că însăşi familia preotului ghilotinat căpătase certitudinea sigurei lui vinovăţii. O bătrână se afla în agonie în vecinătăţile locului unde s-a petrecut asasinatul. Chemând preotul i se spovedi şi-i spuse că ea era asasinul. Preotul căzând pe gânduri, a întrebat-o:
    —    De ce ai lăsat să se osândească un nevinovat şi nu te-ai dus să te denunţi?
    —    N-am avut curajul, răspunse. Şi mai este ceva, adaose muribunda. Preotul nici nu s-a prea apărat. S-a mulţumit să repete: Sunt nevinovat, n-am ucis eu. Preotul însă ştia cine ucisese...
    — Cum? întreabă duhovnicul.
    — După crimă m-am dus la el şi m-am spovedit...
    Este cu neputinţă să-ţi aduci aminte această crâncenă realitate trăită, fără să-ţi înfierbânte o lacrimă ochii. Omul din tine se simte strivit. întregul teatru grec şi toate literaturile n-au dat încă din răscolirea dramatică a vieţii nimic asemănător cu acest rezultat, obţinut din nimicirea fiinţei şi a suferinţei în
684
TUDOR ARGHEZI
folosul noţiunilor eterne, de biserica Papei. E o atitudine pe care nu o poate egala nici jertfa de sine în războaie şi ea lasă în urmă însăşi mucenicia groaznică a creştinătăţii primitive.
    Duhovnicul, înfricoşat de pildă, a dat fuga la arhiepiscopul lui şi acesta a referit la Vatican. Pe una din pieţele unui oraş departamental francez se vede azi statuia preotului osândit, sanctificat la Roma. Ea afirmă şi ateului, şi credinciosului, şi savantului, şi artistului că şi tinereţea, muncită de instincte şi covârşită de puterile în tumult ale naturii, poate să renunţe la viaţă, atunci când crede într-o idee şi o iubeşte.
    La Internatul de Teologie din Bucureşti, care-i un seminar superior, pentru tinerii învăţaţi în cuvântul iui Dumnezeu, mărturisirea se practică, de bună seamă, ca şi în biserica latină. Viitorii preoţi sunt cercetaţi sufleteşte după un program, de câte două ori pe an, obligatoriu. însă duhovnicul menit să se introducă în tainele lor, este subdirectorul internatului, face parte din administraţie. Duhovnicul este acel domn, îmbrăcat civil, ras ca un fante, cu puţin barbişon, care răspunde la numele de „Felea" şi este cunoscut prin aventurile lui din Cişmigiu, după moda ungurească, amanţii cu cioareci şi cu fusta încreţită, ţinându-se de câte un deget. Ni s-au arătat o dată câteva scrisori de dragoste cu ciardaş ale acestui duhovnic, care data fiind irupţia călare a celibilor bărbieriţi, în biserica lui Vodă Brâncoveanu va fi într-o bună zi arhiereu şi episcop.
    Mărturisirea la Internatul de Teologie este organizată după un tip de poliţie secretă căreia mulţi preoţi de peste Carpaţi i-au consacrat devotamentul lor, ca o chemare spirituală specială, trecând din altare la dosare. Directorul, care face programul studiilor şi al dormitorului, care dictează restricţiile şi pedepsele, ca într-o republică închisă a bunului-plac şi a poftei necontrolate - cine ar putea să o controleze, autorizat de o valoare morală personală, în biserica autonomă? - are şi o ureche lipită pe tictacul inimii studenţilor teologi.
PUBLICISTICĂ
685
    Este un alt gen de frumuseţe sufletească decât a preotului catolic, pomenit mai sus, care a primit cu buzele închise o pedeapsă nedreaptă şi revoltătoare - şi-i o frumuseţe care seamănă de aproape cu o ticăloşie. Anul trecut au fost eliminaţi inexplicabil douăzeci de studenţi teologi din internat şi totodată, probabil, şi de la dreptul de preoţie. La Internatul de Teolgie studenţii au câte un cazier secret duhovnicesc. Duhovnicul îşi face datoria...
1929
                         ŢIGANII
    în primele săptămâni ale noului guvern dispăruse spectacolul oamenilor legaţi cu funii şi unul de altul de coate. Sentinelele îi escortau dinapoi fără baionetă, de-a lungul străzilor către autorităţi şi gări. Trăiserăm într-o democraţie nouă, şi însuşi hoţul de buzunare şi însuşi asasinul erau fraţi ai noştri în suferinţă.
    Obiceiul a biruit. Paralele cu solul, armele au reapărut cu baioneta-n vârf, purtate, gata de străpuns, în spatele oamenilor legaţi cobză. Alaltăieri, scoborau către gară o sută, destinaţi temniţelor şi ocnei. Ieri veneau sugrumaţi de frânghii în subsuori doi ţigani, conduşi de o carabină cu săgeată. A purta hoţii zdrenţuroşi în privelişte, printre hoţii din automobile, borfaşi arestaţi printre briganzii liberi, pare o sălbăticie.
    Dar atmosfera în care păşeau spânzuraţi de umeri cei doi pungaşi era sentimentală şi dovedea un spirit de categorie pronunţat. O femeie tânără, cu ochii răscoliţi de-o flacără neagră, însoţea pe arestaţi, nesupărată de sentinelă. Şi dinapoia jandarmului cu carabină, veneau vreo douăzeci de ţigani slobozi, gesticulând motivul nevinovăţiei. Femeia se oprea
 686
TUDOR ARGHEZI
câteodată în loc, scotea din cămaşă, din sân, un pachet de tutun şi o cărticică şi răsucea o ţigară. Convoiul întreg aştepta ca ţigara să fie lipită cu limba vânătă a ţigăncii - şi aştepta şi jandarmul. Apoi, cu atenţii de moaşă, care pune un clistir cu sondă, ţiganca introducea în gura deţinuţilor ţigara, după ce-i da foc în gura ei şi câştiga un fum
    „Gata?“ întreba sentinela. „Gata“, răspundeau legaţii de coate.
    Femeia îi învăţa ce aveau să răspundă comisarului, judecătorului, sau regelui care îi va lua în cercetare. Unde îi ducea baioneta la carabină nu ştia nici unul, şi magistratul însărcinat cu adevărul ştiinţific al „afacerii" pentru care doi ţigani cu ghetele scâlcii fuseseră arestaţi în numele legii, putea să fie cine nici nu pomeneşti.
    Erau douăzeci de ipoteze de avut în vedere şi de prevenit, pentru a construi acuzarea. Totul consista în a pune o latură bine falsificată la temelie şi un beton fragil.
    — Să juri, Haralambe, că nu ştii nimic! îndemna ţiganca.
    Haralambe era un spirit dubitativ şi nu putea să-şi individualizeze cantitatea de argumente produse torenţial.
    —     Mai stai, ho! să mă desluşesc, obiecta Haralambe. Că mă mai poate lua şi altfel, şi dacă m-o întreba de-a-ndaratele trebuie să mă chibzuiesc şi aşa.
    Unul din ţiganii din escortă, înţelegând că dialogul devenea prea tare, se apropie până în rândul celor legaţi, dete un ghiont în şoldul femeii, simbolic, atrăgându-i atenţia că înţelegerea trebuie să aibă un caracter secret. Aşezându-şi profilul aşa încât să nu fie văzut decât de interesaţi, el jucă din ochi, din sprâncene şi din tot obrazul o mimică întortocheată, care spunea: „Vă aude sentinela: aţi uitat că sunteţi arestaţi?“
    Ţiganca se întoarse către soldat şi, înfrăgezindu-şi gura şi scăpărând din trupul întreg o scânteie a căreia combustiune nu dă niciodată greş, zise:
    —     Zice că să ne ferim de dumneata, domnule căprar: omul ăsta nu are minte.
PUBLICISTICĂ
687
    Soldatul îşi puse privirea pe glezna ei elegantă, desculţă, plimbându-şi-o până sus, ca fier de călcat, a căreia leneşă apăsare caldă ţiganca o şi simţi.
    —      Parcă eu ascult ce spuneţi voi! răspunse căprarul. Vedeţi-vă de treabă.
    O solidaritate mai puternică decât legea, şi nedeclarată, aceea care leagă cocenii cu pământul şi aduce în vârful ştiuleţilor firul de aur asudat al porumbului, înfrăţea pe toţi oamenii aceştia, pe ţiganii liberi cu ţiganii legaţi, cu femeia şi cu soldatul. Frânghia era o aţă, baioneta o formalitate, şi viitoarea puşcărie un fapt divers inevitabil şi trecător. Oamenii se comportau cu toţii ca şi cum ar fi ştiut că subt aceste aparenţe se ascund realităţi pe care ei le cunosc şi le apreciază la justa valoare.
    Şi de acord cu ei erau toţi trecătorii, vizibil indiferenţi, trecătorii pe jos, tramvaiele şi maşinile-automobile. Dacă ai fi întrebat pe fiecare în parte: „Ce crezi?" fiecare ar fi răspuns ca sentinela: „Vedeţi-vă de treabă".
    Istoria lumii e plină de momente istorice. Pauze, intervale, tăceri, respiraţii suspendate. în ele se petrece mai mult decât o uitare şi decât o somnolenţă: creşte ceva, se intercalează ceva. Fără să ştie, ţiganii străbăteau cu ţigara în gură un moment istoric...
1929
                   INVITATUL
    Bucuros, tânărul profesor îşi făcea preparativele pentru ziua întâlnirii. El nu îndrăznise să se poftească singur sau să ceară el mâna unei fete atât de bogate, pe care o iubea încă din timpul universităţii, din pricina timidităţii şi a sărăciei. Din
688
TUDOR ARGHEZI
obscuritate, pământul şi oamenii lui ies încet şi treptat: prima fază socială fostul student fără avere şi-o construieşte cu migăleală. Stabilirea cere dintr-o dată cheltuieli complicate, ca atunci când vrei să-ţi faci o casă şi când trebuie să cumperi, dintr-un singur buzunar, de la teren până la garduri şi acoperişuri, toate materialele laolaltă.
    Profesorul şi-a examinat încălţămintea scâlcie. Deasupra unor ghete noi, pe măsură, trebuia să joace marginea unui pantalon ireproşabil, şi pe carâmb avea datoria să se zărească un ciorap de calitate. Hainele trebuiau croite cu gust, din ştofă fină, cămaşa avea să puie prospeţime costisitoare în deschizătura jiletcii, o cravată impresionantă trebuia să-şi vădească nodul de mătase discretă în intervalul gulerului alb. Batista trebuia să fie de in rafinat, manşetele butonate cu sidef gros, un fir de aur trebuia să lege buzunarul pieptului cu cheotoarea unui nasture central. Garderoba nu putea să fie cumpărată dintr-o dată, fără câteva poliţe cu scadenţe grele.
    Pălăria, pardesiul, bastonul, un portofel de piele mată în buzunarul subsuorii, complicau cu subtilităţi aprovizionarea. Apoi, el avea să se prezinte în automobil, din care avea să se scoboare elegant şi leneş, plătind un bacşiş cât preţul cursei întregi: Cineva o să se uite la el pe fereastră, pentru că este aşteptat. Preşedintele Curţii, care o să-i devie probabil socru, este un om sever şi meticulos: de la început, încă din stradă, tânărul profesor trebuia să-l influenţeze printr-o ţinută studiată.
    Garderoba se confecţionase după program. încălţămintea de antilopă cu bransuri de lac era splendidă. El şi-a asortat-o cu mânuşile de piele de căprioară, roşcate ca tutunul. O puse de câteva ori, patinând în odaia lui, ca să se obişnuiască. Un covor pe parchet ar fi putut să-i răstoarne un echilibru lăsat în voia pingelei. Dintr-o dată el nu va putea cere mâna fetei, care, fireşte, a pus pe tatăl ei în confidenţa sentimentelor tânărului latinist, dar se va putea să înceapă o apropiere, prin aluzii, magistratul. Atunci, el va trebui să aibă spiritul pregătit
PUBLICISTICĂ
 689
şi obiecţiile argumentate. Nu va spune: „O iubesc", aşa, direct: e nevoie de o perifrază, de mai multe perifraze, consecutive şi armonizate concentric.
    Nu s-ar putea spune că ea îl iubeşte tot atât de puternic, dar faptul că nu se căsătorise în patru ani, de când el i-a dat să înţeleagă indicaţiile unei inimi crâncen chinuite, comporta o semnificare inexprimată. Totul părea să confirme aşteptările profesorului, şi în special invitaţia de la 12 april nu părea fără înţeles. Domnişoara îi spusese desluşit: „Te invită la masă mama".
    Costumul îi venea şi el după dorinţă. îmbrăcat întreg, de repetiţie, profesorul se simţi intrând în ceea ce el numea cu admiraţie „societatea", adică pătura limitată a oamenilor, „elita" popoarelor. Maică-sa, văduvă, căreia îi trimitea un sfert din salariu în provincia natală, va fi profund mulţumită de căsătoria fiului ei celui mai cuminte. „Parcă gulerul e cam strâmb, domnule Marcu." „Din contră, vă vine perfect, domnule profesor; aşa un costum nu se brodeşte în fiecare zi." Clientul lua atitudini de jurnal de modă, sprijinit de biurou, pus în cot pe raftul bibliotecii sau deschizând o carte cu scoarţe.
    Fericit şi foarte turburat, profesorul aştepta seara de 12 april cu o febrilitate şi o strângere de suflet totodată, de izbândă asigurată numai parţial. Profesorii, colegii lui, aflaseră că se prepară evenimentul şi necăjeau distracţia lui progresivă. Aflaseră şi şcolarii, care începeau să se cotizeze pentru un dar de nuntă. Era cel mai iubit dintre dascălii liceului, un pedagog entuziast, răbdător, blând şi învăţat şi clasa lui voia să dea dovezile sentimentale printr-un cadou impresionant.
    în dimineaţa zilei aşteptate, el puse la un florar să i se pregătească, pentru orele nouă seara, o jerbă de flori exotice, pe preţul unei pălării. în momentul când puse piciorul pe scara automobilului, îi mai rămânea în buzunar o sută de lei. Scoborându-se cu buchetul în mână, el dete suta şofeurului
 690
TUDOR ARGHEZI
recunoscător şi rămase pe trotuar, să se reculeagă. Uitase tot ce studiase în timpul celor treizeci de zile de reflexiune atentă asupra unei singure preocupări. Ridică ochii: numărul casei era invizibil. Nici nu se putea să fie acolo, în casa cu luminile stinse. Alese casa din dreapta, două case din dreapta: ferestrele ambelor case erau întunecate. Trebuia să fie casa din stânga. Se duse la stânga. Sună.
    -      Mă rog, dacă nu mă înşel, aici e numărul opt, casa domnului preşedinte Siteanu...
    -  Alături, domnule, aici e numărul zece: scurt şi arogant.
    Profesorul rămase în drum, chibzuind. împinse poarta
casei cu ferestrele stinse. Făcu un pas, trecu pe dinaintea scării de intrare.
    „Poate că sufrageria e mai în fund“, îşi zise el. Şi nimeri în uşa unei bucătării abia luminate. Magistratul şedea acolo, dar se culcase. Masa se petrecuse în ajun. Boierii erau osteniţi. Pe coridor el zări umbra albă a unei femei care închidea o uşă după un zgomot de lanţ tras, caracteristic. Era domnişoara. Trecu pe dinaintea geamlâcului cu buchetul lui admirabil. Scoase dinaintea porţii, la lumina becului de gaz, agenda din buzunar, stupefiat şi totuşi documentar. într-adevăr, invitaţia era pentru seara de 11 april: la 12 april era scadenţa primei poliţe pentru garderobă. Profesorul amestecase datele şi le-a pierdut pe amândouă.
    El porni pe jos, cu buchetul, străbătu câteva străzi în neştire.
    -      Unde te duci, frumosule, pe jos, cu un buchet de mireasă în mână? l-a întrebat o fată cu buzele roşii, din vânătaia unui gang-
    Profesorul s-a uitat la ea puţin. Era cârnă şi durdă şi i-a plăcut.
    -      Am fost să mă însor şi am întârziat cu o zi. Dumneata cine eşti?
PUBLICISTICĂ
691
    —     Aş vrea să mă mărit cu tine, răspunse fata, cu o sinceră voce, aproape neprofesională. Băiatul i-a plăcut şi ei.
    Şi, la braţ, ei suiau o scară murdară, acoperiţi ca nişte morţi, pe pântec, cu jerba de flori meridionale. Ea l-a dus cuprins de mijloc; el a simţit ondularea şoldului ei, la pas, în coapsă, ca un pipăit.
    — Unde mergem? a întrebat el.
    — La al cincilea cat, la mine.
    —     N-am nici un cinci în buzunar, mărturisi el şcolăreşte, scrupulos şi încercând, fără voie, să se degajeze.
    —     Nu-mi trebuie de la tine nimic, răspunse ea, şoptind şi strângând mai puternic.
    —     Am să-ţi spui ceva, zise el ruşinat. Se oprise pe o treaptă: N-am mai fost niciodată... (căuta cuvântul) la femei...
    Ea surâse fermecată şi săgetată de o imensă bucurie în bumbii sânilor de-a dreptul.
    — Vino! Vino mai iute.
    Şoapta ei se mohorâse de dragoste şi se târa pe gâtlej.
    Tânărul profesor, beat de nenorociri şi de nădejdi, avu un gust amar al vieţii şi o viziune de asasinat, de Infern, de spital şi de sinucideri, fuliginoasă, când uşa se închise.
    —     Tu eşti o fată bună, zise profesorul plângând... A fost odată, vezi... a fost... o fată cu părul... de aur... şi ... vezi... a fost... odată.
1929
                        5 ŞI 10 MAI
    Al doilea Paşte a trecut acoperit de sărbătorile naţionale, al cărora spectacol decorativ a început în zintâi. Cu ochii la ghirlandele de brad, intercalate cu becuri electrice, ca nişte
692
TUDOR ARGHEZI
fructe de sticlă fără miez ale molifţilor, cetăţeanul a uitat de învierea mai mult sau mai puţin exactă şi zece zile a căscat gura până-n ziua a douăsprezecea, când frumuseţile municipale au început să se dărâme.
    O inovaţie care s-a datorit geniului inventiv, nu putem preciza, al domnilor Bocu sau Dobrescu, sau geniului amândurora, au fost reflectoarele. Fiecare colţ de casă mai lung, minister sau statuie, a fost obiectul de iluminat subt abajur al micului şi marelui reflector. în multe locuri ne-am mulţumit cu lămpile de biurou, cu jgheabul întors către punctul vizat. Ca să nu-şi strepezească ochii „Voinicii", sosiţi din patru unghiuri ale Ardealului, cu pălărioara lor cât o capsulă echilibrată pe moalele capului, fizicianii şi tehnicii guvernului le-au pus electricitatea subt obroc. Prăjinile mari, pe care s-au legănat steagurile, de cu vreme au fost boite roşu de-a lungul trotuarelor, pe care intrau cu câteva zile mai devreme în capitală pantofii cu tocul înalt franţuzesc al purtătoarelor de fotă neagră pe cămeşi.
    Adevărul este că mai interesante decât becurile şi ghirlandele, între care trebuie să înnodăm şi panglicile discursurilor rostite şi ziarele obligatoriu ilustrate în culori, au fost costumele, de un pitoresc pestriţ ale ţărănimilor din provinciile noi şi vechi ale pământului românesc. Opinca singură a fost mai absentă, purtată însă ca o nobilă copită de centauri de glezna unui pâlc de femei palide frumoase şi de bărbaţi cu comanac: nu am putut desluşi din ce judeţe veneau aceşti oameni, cu totul noi, primiţi în metropola Daciei, în zilele cele mai sărace din câte s-au văzut în patria noastră.
    Se pare că greutăţile sărbătorilor trecute vor începe abia de-acum, când lămpile, materialele, ghirlandele, steagurile, tribunele, stâlpii şi prăjinile vor trebui depozitate pentru alte sărbători - şi literatura ocazională va trebui distribuită. Am auzit vorbindu-se de unul din volumele festive, care în ziua de 5 mai încă nu era tipărit, în proporţiile unui colet transportabil
PUBLICISTICĂ
 693
cu tărăboanţa. Probabil că, întârziat în tipografie, el va fi desfăcut după ce „Voinicii", obosiţi de şpaţir şi cu indigestii solemne contractate în Bucureşti, vor fi plecat din cetatea ciobanului nostru de oi. O altă inovaţie, undele sonore ale radiofoniei, amplificate în cutii ascunse, au cântat pentru popor din balcoanele şi spaţiul trotuarelor, ca nişte orchestre de îngeri, în ajunul zilei de 9, la repetiţia generală a unui fir înnădit de o biserică, cititorii bibliotecii Fundaţiei Carol au putut să guste cu anticipaţie vecernia, bombănită o jumătate de oră.
    Cinci maiul a provocat suferinţe mai mult în mânăstiri, unde călugării bătrâni au cerut să li se prăznuiască învierea veche. La o mânăstire din vecinătatea capitalei, ni se spune că bătrânii călugări s-au răzvrătit de-a binelea, refuzând să ia parte la liturghiile de rând, baricadaţi în chilii. Stareţul, înfricoşat, a raportat Patriarhiei şi violenţa mistică şi mută a revoltei s-a sleit în trâmbiţele care de 9 şi 10 mai ne-au făgăduit o înviere a poporului românesc.
1929
                    BIETUL OM
   îl cunoşteam suferind şi mizer şi ne obişnuiserăm cu forma lui socială definitiv trasată, ca o literă de alfabet. împresurat de nevoi şi reflectând o mare tristeţe, el nu ştia să ne vorbească, de câte ori îl întâlneam, decât de monotona lui nedreptate şi de nişte necazuri, dese şi mlăştinoase ca nişte gârle, prin care zilnic trebuia să plece şi să se întoarcă. Bietul Om era sau dascăl, sau funcţionar, sau ziarist, sau individ fără o profesiune precisă: Bietul Om era divers şi unanim, şi pe toate drumurile am dat zi cu zi de câte un asemenea biet om, strivit între vagoanele deraiate ale vieţii.
694
TUDOR ARGHEZI
    într-o zi pe când asudam, pe jos, cu neamul nostru, făcând o plimbare duminicală higienică, departe de oraş, Bietul Om a trecut pe lângă noi într-o admirabilă limuzină cu câte o tolbă de merinde în spinare distribuită familiei, înecându-ne siluetele în leşia uscată a prafului de pe şosea şi aproape să ne calce. Trecând, Bietul Om ne-a văzut şi s-a emoţionat vizibil.
    — Cine era în automobil? parcă ne-a salutat.
    — Era Bietul Om, împovărat de mii de nenorociri.
    După câteva zile, Bietul Om ne întâlnea pe jos, în cetate,
gârbovit, jerpelit cu ochiul stins. Ducea subsuoară un ghiozdan burduşit cu cărţi. El ne-a explicat, fără să-l întrebăm, cum de s-a găsit duminica trecută într-o maşină splendidă şi ne-a violentat cu insistenţa lui. Era maşina unui prieten bogat, care i-o pune câteodată la îndemână, ca să respire şi progenitura lui câte puţin aer de munte. Fugise până la Buşteni, ca să se folosească de prilej. Seara a fost înapoi în Bucureşti, şi tare s-a temut să nu i se întâmple un accident; nu lui şi tribului personal, dar maşinii. Noroc că a învăţat să conducă şi că este extrem de prudent. Ia virajele încet, şi la răspântii încetinează de tot. Proprietarul maşinii, care-i un bogătaş generos, i-a dat şi benzina gratis, numai ca să-i facă plăcerea cât mai puţin costisitoare. Restul s-a petrecut ca şi acasă: acasă Bietul Om nu tot mănâncă? Se transpune masa din capitală la munte.
    Altă dată, Bietul Om îşi construia o casă. L-am găsit poruncind cu vocea tare, printre căldări şi gropi cu var, pe marginea unui trotuar - şi cam înjurând de mamă. Ne-a văzut şi a redevenit duios şi dulce, ca şi cum nişte urechi agresiv ciulite, i s-au lăsat brusc pe ceafă şi i-au intimidat profilul. Bietul Om era sfios, fără să fie încurcat. Bietul Om a socotit oportun să ne dea o explicaţie detaliată. Nevasta lui moştenise pe un fel de unchi depărtat, decedat fără urmaşi direcţi. Suma căpătată era destul de modestă, dar a dat familiei curaj să-şi aducă aminte că avea un prieten foarte bogat, care-i făgăduise, pe datorie, ca să fie plătită când se va putea - nimeni nu-i pune
PUBLICISTICĂ
695
sula în coastă - o bucată de teren. Cărămizile le-a împrumutat de la un fabricant căruia îi mergea afacerea prost, şi tot el i-a făcut rost şi de lemnărie şi de var. Ce s-a gândit, Bietul Om? să înceapă să se încurce, căci de descurcat, cu voinţă şi energie, şi mai ales cu credinţă în Dumnezeu, omul se descurcă. O cocioabă, după o viaţă de muncă, se cuvine fiecărui biet om. Tot construia o cocioabă: ca să poată plăti mai repede datoriile, a construit cocioaba mai mare.
    —     Nu te uita că are şapte apartamente, argumentează Bietul Om, căci totul e zidit cu o economie înspăimântătoare şi cu materialele reduse la minimum strict.
    Bietul Om ici, Bietul Om colea, pretutindeni Bietul Om se străduieşte să-şi uşureze puţin mizeria, pe nişte vremuri de criză cum nu s-a mai pomenit. Pe nesimţite, el încetează de a mai fi biet om şi devine om obraznic. El invocă, ameninţând, cinstea, economia, organizarea, munca, stăruinţa şi toate virtuţile prin care Bietul Om îşi face o casă mare, un automobil mare, o moşie mare, o avere mare, candid când a furat, şi îndrăzneţ când a izbutit.
    Bietul Om! face şi el ce poate...
1929
                    NOTE MICI
   Trenul trece, automobilele aşteaptă, ca nişte vite de zmalţ, cu botul în prăjina de nivel. Trenul trece, automobilele trec. Trenul trece şi batistele trecătorilor din maşini şi ale lui Gură-cască, feminin şi masculin, oprit pe o potecă, bat aerul ca nişte steaguri de buzunar. Domnii şi doamnele au conştiinţa că trăiesc o cartă poştală ilustrată, şi se străduiesc să o reproducă pretutindeni, în şesuri şi munţi.
696
TUDOR ARGHEZI
    Ca să-i facă onoare gestului de salutări din Sinaia şi Buşteni, pietonii, scoborâţi dintr-un tren de persoane, îndopat cu geamantane şi cu tocătură de cetăţeni, au arborat uniforme de turism. Cei care n-au nici un automobil, şi-au cumpărat o manta de pânză, ca pentru chirurgi, căreia-i zic watter-proof, ca să corespundă cu numele exotice ale automobilelor de 45 HP. O şapcă inutilă umbreşte privirea de dobitoc a unui domn negustor, care nu s-a mai obosit să facă semne disperate de bună întâmpinare, puţin remarcate. Doamna şi-a înnodat subt bărbie cozile avântate ale unui fular imens, care trebuie să poarte şi el cinci vocale englezeşti amestecate cu consunante duble, pentru definirea lui.
    Sportiv iremediabil, pictorul îşi caută ceasul subt încheietura pumnului, încinsă cu o curea năduşită. Şofeurul la volan, nu are răgazul să-şi scoată ornicul cu lanţ din buzunar şi pictorul, răscăcărat de un umblet lung, care i-a ros cu glaspa-pir şezutul, părţile laterale şi mijlocii, râvneşte să devie vizitiu de autogaraj. O doamnă şi-a cumpărat ceva mai mult, o mască de piele cu sticle, pe care o învârteşte de un elastic, în vederea maşinii viitoare: ea va trebui să iasă fie dintr-o diferenţă la casă a soţului, fie dintr-un excedent de moralitate casnică al soţiei, într-o staţie, ploaia cu găleata surprinde şase sportmeni, îmbrăcaţi sumar, cu tricouri de grădină, dar încălţaţi în bocanci teribili, cu tălpi sextuple, potcovite cu gheare de fier. Labele noi corespund la flanele vechi şi la intenţia descurajată a unei ascensiuni în munţi, pe din dos.
    Ca şi apartamentele, munţii au o scară de din dos, de serviciu, la bucătărie, făcută pentru alpiniştii încă necalificaţi, fricoşi cu înfruntarea muntelui din faţă şi totuşi amatori de emoţii fără primejdii. Urcarea e comodă şi neobligatorie: poţi renunţa la trei mii de metri de la primele două sute, unde constaţi că aerul provoacă pofta de mâncare, şi desfaci pachetul cu mezeluri. Dar folosul duhovnicesc de a destăinui
PUBLICISTICĂ
 697
la biuroul firmei unde eşti ajutor de subdirector, senzaţiile mari ale văzduhului străpuns vertical, nu poate să fie comparabil cu nimic. Pentru eroii propriu-zişi ai muntelui, care suie coasta piscului de-a dreptul, senzaţia e mai complicată. Apucat de o fantezie, particulară vârfurilor mari, muntele te leapădă odată şi, ca un ghem, te rostogoleşte într-o groapă cu păreţii de câteva mii de coţi. Aşa ceva nu este de dorit nici unui director general. „Nu mai spune, că ameţesc!"
    Alpiniştii fără Alpi s-au întâlnit cu automobiliştii fără automobil, toţi în uniformă, în cerdacul unui restaurant, din priveliştea căruia salută cu batista, cu picioarele mâinilor, şi cu toate organele superioare puse în mişcare. Le răspunde cu entuziasm clasa a IlI-a, de unde ungurenii fac reverenţe ca boierii şi servitoarele, gătite în moda desuetă a stăpânilor, iau aere de cucoane întârziate cu câteva sute de sezoane. Botul vine în atingere cu degetele goale-n sfârcuri şi cu laba mânuşii. Clasa I-a este rezervată şi nu consimte nici un răspuns menit să-i diminueze demnitatea, purtată la fereastra vagonului cu dubla lingură de cristal, cu coada de aur, spânzurată pe lanţ, a face-â-main-\i\m, condus la nas şi întors de la nas cu mişcări londoneze. Clasa I-a e populată exclusiv de aristocraţii unei elite, selecţionată, şi aceasta, din tot ce are comerţul mai artistic, mai inefabil şi mai suav.
    Un geamantan s-a deschis pe patru genunchi acoperiţi cu mătase şi ştofă de Scoţia. E o vitrină de cârnăţar, care va trece, rumegând între patru staţii, în burţile monumentale din compartiment, ale aristocraţiei prezente. Familia de alături, izbită de un apetit considerabil, deschide şi ea un geamantan, pe broaştele căruia doamna îşi exersează pipăitul cu inele licăritoare şi unghiile lustruite roşu-crud. între şefii familiilor se iscă un concert politico-economic.
    -     E o mizerie în toată ţara! ... zice unul rupând dintr-un picior de găină, cu gura plină, toată friptura pulpei.
 698
TUDOR ARGHEZI
    -      Toate ar mai merge, dacă am avea administraţie, răspunde celălalt, înghiţind întregul sfert al unui cârnat preparat acasă, cu puţin usturoi.
1929
    FABRICA DE AVIOANE DIN BRAŞOV
    De la o dată încoace, o campanie, abandonată anul trecut de ziarul „Curentul", este reluată subt o formă inferioară de ziarul domnului Gr. Filipescu, „Epoca", la reapariţia căreia cititorii au găsit, în „Biletele" noastre, o întâmpinare elogioasă, între momente, am cunoscut şi personal pe domnul Gr. Filipescu, care a dorit să angajeze suveica penei noastre în urzirea politică şi literară a ziarului domniei sale. Am avut plăcerea, destul de rară, să cunoaştem un intelect de bărbăţie pronunţată, care ne-a vorbit cu probitate, în auzul de bronz al părintelui, fixat pe un piedestal.
    în timpul campaniei, ca să păstrăm un termen bombastic, împrumutat războaielor adevărate; în timpul campaniei ziarului domniei sale, domnul Filipescu a lipsit din ţară şi de la ziar. Excesul de zel rămas la liberul uz al inspiraţiei proprii, impune, se pare, redactorilor aventurieri din presa metrului pătrat, să dovedească patronilor absenţi viabilitatea chiar artificială a foii căreia îi variază la câte douăzeci şi patru de ore monotonia. E o stare mentală, care comandă să semeni pogonul de hârtie cu tot ce-ţi iese înainte şi să sileşti pământul încredinţat hârleţelor dumitale, să dea din el, până la întoarcerea proprietarului, şi rodul de fantezie şi mucava. Cititorii noştri ştiu că nu fără motiv am redus dimensiunile ziarului cotidian la formatul „Biletelor de Papagal".
    într-o serie de ochiuri pătrate din pagina întâi, „Epoca“ a presărat un material verbal mărunţel, inconsistent şi fugace,
PUBLICISTICĂ
699
lipsindu-i numai abundenţa şi avântul cuvintelor cu conţinuturi de evenimente, fapte şi drepte convingeri — injurios pur şi simplu, şi cu o tăgadă de scrupul diminutivă, pentru fabrica de avioane din Braşov şi personalul ei. Din munca mare şi crâncen dusă în uzinele I.A.R., „Epoca" nu a văzut decât praful măturat de la strunguri şi cenuşa lepădată de cuptoare. Şi din biruitoarea conştiinţă care prezidează actul industrial de bravură, de fiece moment, a reţinut fără aristocraţie, laşităţile slugilor congediate. Proverbul francez: Personne n estgrandhommepourson valet- domnul Filipescu putea să şi-l amintească din succesivele ediţii ale ziarului său.
    Cunoaştem, din întâmplare, uzinele de zburat din Braşov, ceva cu mult mai bine decât redactorii „Epocii" şi chiar decât domnul Grigore Filipescu, care într-un ultim articol, comentariu la o scrisoare adresată domniei sale de către domnul N. Miclescu, administratorul delegat al Societăţii I.A.R., dezaprobând, după cum se şi cădea, accentul şi sonorităţile unor acuzaţii copilăreşti în tendinţa lor abjectă, concretizează critica în singurul punct obiectiv şi acceptabil pentru o discuţie corectă: costul unui avion fabricat la Braşov, comparativ cu preţul unui avion cumpărat din străinătate. Pe această poziţie, precizată, oricui îi va conveni să producă date, ne închipuim: şi domnului Grigore Filipescu, dacă le are - şi le are inexacte - şi fabricii de avioane.
    Cunoaştem uzina din Braşov pentru că prietenul nostru cel mai apropiat, un frate al nostru intelectual şi sufletesc, îi este director. Cu aceeaşi dură, categorică şi suprem onestă voinţă de claritate geometrică şi de expresie a efortului în sine, cu care a purtat cel mai elocvent regiment în ultimul război, de unde s-a întors cu panglica violetă a lui Mihai la cheotoare şi fără agonisirile altora în geamantane, el conduce şi uzina menită să întraripeze în războiul viitor braţele atârnate ale polemiştilor „Epocii". Acest ziar şi-a tolerat să-şi ilustreze pagina întâi a unui număr, cu un dialog petrecut între doi ocnaşi. Ei
 700
TUDOR ARGHEZI
îşi făgăduiau ca, după liberare, să se angajeze directori la fabrica de avioane din Braşov, unde ritmul motoarelor este comandat de bătaia inimei unui mare ofiţer, care a realizat în pământ, în fluvii, în piatră şi în fruntarii ceea ce în gândul lui Niculae Filipescu, întemeietorul „Epocii" şi tatăl domnului Grigore Filipescu, era numai un vis. La ce situaţie absurdă poate ajunge un ziar preocupat cu tenacitate de puterea militară a României! Să acuze nepregătirea în momentul mobilizării şi să sugere neîncrederea şi îndoiala că pregătirea se face, atunci când uneltele şi oţelul scapără pe şantier.
    Ne-am dus la Braşov, de 10 Mai, cu nevoia de a ne împrospăta, întristată la Bucureşti, o lumină, în contact cu unda veşnic pură şi neclătinată a sufletului prietenului nostru - şi cu o dorinţă de desluşire a unei ipoteze. Aflasem din ziare că la recepţia de avioane, pregătite să zboare deasupra sărbătorilor Unirii, şi chiar în ajunul acestor sărbători, un avion din hangarul Braşovului, unde aşteptau să fie livrate patruzeci, fusese găurit şi că gaura fusese superficial mascată în vederea unui accident. Ofiţerul pilot însărcinat să-l încerce trebuia să fie carbonizat în văzduh. Această nefericire a fost înlăturată la timp. Ziarele învinovăţeau pe comunişti. Am avut cuvânt să ne îndoim.
    Nu numai că practica de război civil a comunismului preferă unui act de sabotaj izolat, de vreme ce poate izbuti, aruncarea în aer sau incendierea unui complex întreg, dar noi urmărisem de mai demult norii de otravă în circulaţie deasupra cupolei fabricii din Braşov.
    S-a chibzuit discreditarea uzinelor şi provocarea neîncrederii piloţilor militari în avioanele lor. Ne interzicem să adăugăm ceva. Actul de la Braşov pute a crimă şi indică în ceaţă şi întuneric o voinţă calculată de asasinat. Spunem atât-amănuntele sunt revoltătoare: avionul nu se ştie cine l-a stricat şi el nu a fost stricat de comunişti.
PUBLICISTICĂ
 701
     La Braşov, am citit scrisoarea domnului Miclescu, publicată în „Epoca" şi răspunsul semnat al domnului Grigore Filipescu la scrisoarea domnului Miclescu. Autorul scrisorii nu are desigur cea mai fericită idee, când pofteşte pe ziarişti să viziteze fabrica de avioane din Braşov, căci onesta domniei sale invitaţie dă gust domnului Filipescu să persifleze intenţia, cu o facilitate, într-adevăr, comună. O deviaţie silită a unui gând, rostit cu cinstea simplicităţii, nu face parte din marile procedee, probitatea domnului Miclescu putând să rivalizeze, în afară de necesitatea de senzaţional şi deformare a presei, cu probitatea domnului Grigore Filipescu, care în primele numere ale „Epocii" noi şi-a manifestat hotărâta voinţă de gazetărie gândită.
     Neinvitaţi şi neziarişti, comentatori primitivi, păstrând un stil şi o acurateţă verbală căutată, ai fenomenului de sensibilitate, ne-am brodit în casa prietenului nostru din Braşov, cu două zile înaintea invitaţiei domnului Miclescu, care nu ni se adresa nicidecum. Totuşi ea înlesneşte oportunitatea prezentelor constatări. Bănuim că după o înlănţuire voită şi concertată, de peripeţii ascunse, care au culminat într-un atentat, destinat să anuleze valoarea industrială a fabricatelor I.A.R. şi să ducă la un refuz al statului de a recepţiona avioane din Braşov, Cineva îşi va deschide foarte bine ochii. E de dorit ca acest cineva să fie şi domnul Grigore Filipescu, înaintea orişicui — şi pentru domnia sa este o datorie care nu-i mai dă răgazul să derive tragedia în glumă şi linia dreaptă în furci, bifurci şi tangente, fără o primejdie gravă pentru reputaţia domniei sale de politic corect şi pentru numele moştenit. Domnul Filipescu să-şi ia curajul să consulte arhiva fabricii de avioane din Braşov şi să-şi ofere onoarea de a cunoaşte personalul uzinei - şi neinfluenţat decât de stupoarea care îl va stăpâni plecând, să mai continue dacă este în stare, o campanie, dusă fluierând, din Bucureşti şi nu din cei mai buni
 702
TUDOR ARGHEZI
Bucureşti. Când va fi scrutat interiorul labirintic al problemei, domnul Filipescu nu este - credem încă - omul care se fortifică voit într-o eroare. Domnul Filipescu îşi va descoperi atunci o chemare certă şi va participa la stârpirea moliei care roade, la propriu şi la figurat, aripile însufleţirii româneşti. Aceşti viermi, zburători şi ei, sunt numeroşi, însă nu se găsesc în uzinele din Braşov.
    P.S. Notăm că nu am fost plătiţi ca să ser im articolul de mai sus. Că nu cunoaştem nici pe domnul Miclescu, nici pe domnul Fabre, confratele nostru de literatură. Că nu cunoaştem în nici un punct contactul cu Societatea I.A.R. Ca această Societate nu figurează măcar printre abonaţii noştri. Mai mult, că Societatea I.A.R. căreia i-am trimis primele numere, la apariţia „Biletelor de Papagal", în februarie 1928, ni le-a refuzat.
1929
                BABA CHIOARA
   Doamnele feministe şi domnii feminişti duc o agitaţie politică de prisos. Dacă cea mai graţioasă şi mai suculent pârguită dintre tovarăşele noastre de reverie şi de trezire din vis nu a fost chemată încă să leşine la tribuna parlamentară, în schimb doctrina combinezonului electoral are un vechi şi permanent reprezintant în Corpurile Legiuitoare şi la guvern.
   Baba Chioara, într-o largă îmbrăţişare a unui intelect omnipotent, e cu toate partidele şi din toate ministerele, înfăţişând de la război încoace însuşi principiul conducător de stat şi confundându-se larg cu autoritatea, ca firmamentul reflectat în toată întinderea lacului întreg. Cu preferinţe pentru
PUBLICISTICĂ
 703
organele active ale imperiului, Baba Chioara a pus monopol de zece ani pe economia politică şi pe finanţe subt toate varietăţile lor industriale şi de comerţ, iubind în totul aplicările materiale şi practice ale ideii.
    Baba Chioara e autoarea unei Reforme financiare, în care şi-a pus toate silinţele să înlocuiască un alfabet simplu şi normal, cunoscut de toată lumea pe dinafară; îţi dau ceva şi ţie din ceea ce câştig, nu câştig nimic, dar îţi dau totul din ceea ce nu am. Inteligenţa reformatoarei noastre, nemulţumită cu elementul, îl îneacă în ghicitoare şi şaradă. Rezultatul e interesant: plăteşti la ce n-ai, plăteşti la ce dai şi mai plăteşti la ceea ce ai plătit. Ai văzut ce cap am?
    Baba Chioara a făcut un tarif vamal şi, fiind de la natură intermediară, a pus taxe mari pe cucoane şi cosmeticuri. Munca arhivarului de judecătorie se plăteşte cu valoarea roşului de buze, şi leafa preoţilor cu medicamente aromatice destinate intimelor manipulaţii. E profesor universitar care se fotografiază todeauna cu mâna la cap: o influenţă de reîntinerire prin originile salariului, a drepturilor vamale percepute de la afrodisiace.
    Cine bea plăteşte cârciumaruiui însă şi statului, mai ales. Mă rog, tutunul şi spirtul strică sănătatea; însă întreţin bugetul. De zece ori într-un an, şi de-atunci în fiece săptămână, se scumpeşte ţigara şi băţul cu care o aprinzi. De două ori Baba Chioara a desfiinţat cazinourile şi de două ori le-a reînfiinţat. De cinci ori a interzis mesele cârciumarilor pe trotuare şi de alte cinci ori le-a îngăduit. Zece loterii au fost anulate şi apoi reaprobate. Baba Chioara a cumpărat o mie de automobile, pe care le-a vândut ca să ieftenească viaţa şi apoi le-a cumpărat cu preţul îndoit, ca să o ieftinească pentru a doua oară.
    Baba Chioara a făcut un Buget. A refuzat Baba Chioara să ia bani cu împrumut din străinătate şi apoi i-a luat când erau mai scumpi, părându-i rău că nu a primit în mână decât vânt
 704
TUDOR ARGHEZI
liniştit, pentru care statul plăteşte dobânzi, dobândă la dobânzi şi răsdobânzi la dobândă. Birurile încasându-se greu, Baba Chioara a dispus înfiinţarea unui paşaport al birurilor, pe care sergenţii de stradă, conducătorii de tramvaie, şefii de staţii, restauratorii, hotelierii, pantofarii, vor avea dreptul să-l ceară la vedere, cu condiţia, în caz de refuz, să te lase flămând, gol şi nedormit, ca pe Iisus Hristos. O idee! dacă s-ar scumpi şi scontul Băncii Naţionale? Şi Baba Chioara l-a scumpit. Viaţa se va scumpi şi ea în proporţia exagerată a tuturor efectelor primei scumpiri, şi lună cu lună pâinea va fi tot mai mică şi preţul ei tot mai crescut. Baba Chioara se gândeşte însă la toate şi a găsit un leac universal: rectificarea Bugetului, prin micşorarea salariilor.
    Trăiască Baba Chioara!
1929
                   COCO ŞI EVREII
    -    La ce te gândeşti, tu, Coco, pe aceste vremuri de mizerie şi de sărbători care au costat un miliard?
    -    Ia, mă gândesc şi eu, aşa, anapoda, la un lucru fără trebuinţă. Să te fereşti întodeauna de muţi: limba le stă, dar mintea le trăncăneşte. Un mut ori e prost de tot, ori e deştept de tot şi eu cam stau între aceste două feluri de muţi; fără să fiu peste măsură de prost, nici afară din cale deştept nu prea cred să fiu. Ştii la ce mă gândesc? O să vezi că nu pot să-ţi spun dintr-o dată aşa cum ţi-aş răspunde la întrebare, dacă m-aş fi gândit la dop sau la asfalt. Mă gândesc la evrei... Tu zi-le cum vrei, ovrei sau jidani, totuna mi-e: chestiunea nu se schimbă. Dar de ce mă gândesc la ei, e mai pasionant decât că m-aş gândi la ei. Aş vrea să ştiu cum le-a venit ideea să creadă într-un
PUBLICISTICĂ
 705
singur Dumnezeu, într-o vreme când toată lumea credea în patru sute de zei, cu sinceritate.
    Ideea asta, zice Coco, mi se pare nu genială: n-are termen dincoace de înţelesul meu pentru calificarea ei; mi se pare singura idee din câteva mii de ani de civilizaţie, de rangul ei. Toate ideile celelalte au fost gânduri, ideea evreiască e un fenomen, e ca o a doua Facere, în cer, după Facerea întâi, a lui Adam, pe pământ. Dumnezeu l-a făcut pe el şi el, mai târziu, foarte târziu, l-a făcut pe Dumnezeu. Şi asta, Adam a făcut-o îndată ce a simţit că el era evreu, adică nici grec, nici latin, nici pers, nici chinez.
    Voi, creştinii, aţi făcut concesii de toată măsura şi, târâş-grăpiş, pentru că nu aţi uitat că eraţi greci şi latini, v-aţi întors la numărul zeilor vechi, făcându-i pe doi la fel cu Tatăl şi pe ceilalţi, mai mici, însă dându-le dramatismul evreiesc, răstigniri şi mucenii. Până la evrei, zeii se năşteau din spume şi flori; de atunci încoace ei s-au zămislit cu sânge şi suferinţă. Evreii au rămas însă acolo unde s-au aşezat singuri, într-o zi când revoltaţi de atâtea divinităţi, câţi prefecţi, miniştri şi perceptori sunt în ziua de azi, i-a dat pe toţi afară din eternitate şi au oprit pe unul şi singur, atotputernic, neînceput şi nesfârşit.
    Trebuie să crezi că nu a fost prea uşor să opuie evreii tuturor credinţelor credinţa lor. Pe vremea fenomenului, era o trădare şi o ultimă ticăloşie să nu crezi în Minerva sau în Hefestos, identică în cuprinsul şi în consecinţele ei cu o necredinţă, cum ar fi azi, în Liga Naţiunilor, în domnul Pilsudski sau în tratatul de la Rapallo. Şi a fi crezut în unicul Dumnezeu, după cum mai târziu a fi crezut în semnul crucii, era ca astăzi a crede în comunism sau într-alte dobitocii, care odată cu reformarea ideilor reformează şi averea individuală.
    în zeii numeroşi credeau toţi oamenii cu situaţie din momentul ivirii unicităţii. Curtea, guvernatorii, senatorii, negustorii de mătase şi parfume, care se cam confundau cu
 706
TUDOR ARGHEZI
însuşi obiectul divers al credinţei lor. Predecesorii politeişti ai domnilor Eli Bercovici, Mauriciu Blanc & Cie nu şi-au închipuit niciodată că noua lege se va putea acomoda cu dobânda, cu societăţile pe acţiuni, cu petrolul şi cu fabricaţia hârtiei, căci nu s-ar fi împotrivit ei cu atâta furie şi nu ar fi distrus Ierusalimul şi statul evreiesc. Chiar azi, dacă am fi siguri că oribilul comunism va găsi noi forme de plasament pentru capitalurile noastre, aparent ameninţate, ca să producă în noua doctrină poate de trei ori mai mult ca treizeci şi patru la sută, noi ne-am face imediat comunişti sau bolşevici, glumind din toată inima pe socoteala sperietorilor noastre actuale.
    Vezi la ce mă gândeam? ce să fac, dacă n-am ce, mai bun! Şi tot nu mi-a trecut gândul de tot. Ce i-a apucat, cum le-a venit evreilor să simplifice viaţa nevăzută până la unul? Nu ştiu dacă e adevărat, dar ziceam că tot evreii trebuie să fi născocit şi cele nouă cifre cu care se calculează toate numerele. Nu m-aş mira că tot ei au dat şi de douăzeci şi patru de litere cu care se scriu toate limbile.
    Am citit odată teza de doctorat a unui profesor de arheologie din Milano, helvetul Archinard, care demonstra că evreii vor stăpâni în vecii vecilor lumea, din pricina stăpânirii singurului Dumnezeu. Zău, să n-apuc să mă mişc...
1929
                      VIERMII
   Ni s-a citit scrisoarea unui oltean, întors în judeţul lui, în Vâlcea, cu părere de rău pentru locul pierdut, din Bucureşti. Văzusem oameni din Gorj căutând la noi de lucru şi veniţi pe jos de acasă până în Dobrogea. în Gorj, nu se mai găseşte de multă vreme un strop de mălai. Săteanul din Vâlcea scrie că
PUBLICISTICĂ
707
grâul a degerat în toată Oltenia, dar se obişnuiseră plugarii cu pomii curaţi după iernile lungi degerate.
    S-a isprăvit şi această veche realizare. Florile pomilor gătiţi cu funde albe n-au mai scăpat, ca odinioară, cu fructul ager şi fecioresc. Livezile, după uscarea boabelor de grâu şi păpuşoi, sunt în anul de faţă leagăne şi spitale de omizi. Zarzării, prunii, piersicii s-au împăducheat monstruos. Colcăie viermii pe cele cinci sute de lumini aprinse în soare, din candelabrele livezilor olteneşti. E o inundaţie apocaliptică, o tălăzuire, un flux cu gigantice revărsări de tumulturi de viermi. Judecaţi: Săteanul Constantin Zgondoiu din Băieşti scrie textual şi mai frumos ca noi: „Sunt foarte înspăimântat. Omizile vin peste noi în casă şi le scoatem din curte cu măturile, grămadă".
    Scrisoarea poartă data de 11 mai şi Zgondoiu pare să nu fi simţit că peste el trecuse cu o zi mai-nainte fiorul unei sume de multe zeci de milioane, cheltuite pentru înviorarea cu becuri electrice a sentimentului naţional, de către un guvern democratic, care la 25 mai tăia simbria funcţionarilor de stat şi recupera pierderea cu strangularea pântecului flămând.
    Mângâie-te, Zgondoiule, cu ceea ce a fost la noi în Bucureşti, în fundul cornetelor de tinichea licăritoare, din care nu se poate reconstrui nimic, oamenii statului şi ai Comunei au înşurubat gogoşi electrice, întrebuinţate o singură dată. Câteva vagoane cu becuri au fost cumpărate pentru ca într-o singură seară să poată sluji două ore. Sute de mii de steaguri au golit prăvăliile de clasicile lor vechituri, puse la pod, trâmbe albastre, stocuri galbene, pânze roşii, prăjini aurite, rozete de lemn.
    Pe fiecare fost havuz, vopsit cu verde, geniul decorativ al municipalităţii a găsit un loc ca să plaseze o băşică luminoasă de sticlă, pentru a se putea contempla şi în timpul nopţii grupul statuar, turnat în fontă, al îngerului vărsând cu urna, pe umerii unei divinităţi, un întuneric de doniţă goală, Planul domnului Dobrescu, rectificat de estetica de peste regatul întreg al domnului Sever Bocu, ministrul cu cap de imperator
 708
TUDOR ARGHEZI
şi cu ochii de acvilă neagră, prevedea ca statuilor să li se atârne la deget o minge de tărâţe cu elastic, pusă în mişcare, de aruncare în public şi de săritură înapoi, de păcăleală, cu ajutorul unui motor, închis în sertarul de stânga al biuroului domnului primar. Gheorghe Lazăr şi Eliade trebuiau să scoboare la oră fixă şi să se plimbe pe bulevard, iar Mihai Viteazul să se dea jos de pe cal ca să execute un vechi deziderat din culoarea de Albastru. Nu s-a reţinut din desenurile personale ale domnului primar, care în orele libere a schiţat şi câteva machete de miez de pâine, aglutinat cu sifon, decât pilaştrii monumentali, din piatră imitată în pânză de saci, întinsă pe speteze şi cofeturată cu bumbi electrici multicolori. Pe stâlpii cei mai înalţi s-a echilibrat o turtă vastă pe câte trei picioare de pirostrie, ca să sintetizeze viziunea interioară hindusă şi asiriană arhitectonică a domnului primar, care ne-a dat în cârpă, tinichea, şipci şi ghirlande un model anticipat despre cum va fî capitala, după o conducere a domniei sale de patruzeci şi cinci de ani. 0 amărăciune cu care a rămas că n-a fost timp să schimbe cursul Dâmboviţei, trecând pe la Şosea şi de-acolo, apărând şi dispărând, când la o vitrină când la alta, iluminată cu câte un bec oranj. în schimb, credem că operele domniei sale literare complete, reeditate într-o serie de ordonanţe, în care se recunoaşte stilul personal şi ucigător al unei cugetări plastice cu o imaginaţie ardentă, înlănţuirea logică, vâna polemică, scandarea genială a ideii şi mârâitul profetic, vor fi distribuite cetăţenilor, ceva mai târziu în volume cartonate cu carton asfaltat, laolaltă cu pledoariile sale de împărat al baroului.
    Zgondoiule, mătură-ţi viermii, adună omizile cu lopata -ce-are-a face! Că seacă sămânţa şi că ţi s-au scorojit maţele pe dinlăuntru, asta e floare la ureche. Bucură-te că ai un guvern democrat, şi că peste câteva zile, la Alba Iulia, biletele de călătorie distribuite gratuit, vor costa şaizeci de milioane.
1929
PUBLICISTICĂ
709
            SECRETE DIPLOMATICE III
    Liberatoarea Indiei. Doamna Annie Besant, ilustra teosofă, a părăsit de curând Bombay, unde au avut loc turburări naţionaliste, îmbarcându-se pentru Anglia, spre a lua parte la lupta electorală. Doamna Besant a declarat că va pune la ordinea zilei, la Londra, problema libertăţii Indiei şi va căuta să câştige de partea ei partidul laburist şi pe Bernard Shaw!
    Dicţionarul turc. Ultima ediţie a dicţionarului turc tipărit cu caractere latine dovedeşte că limba turcă n-are decât vreo douăzeci şi cinci de mii de cuvinte, faţă de o sută de mii de cuvinte ale limbii engleze şi şaptezeci şi cinci de mii de cuvinte ale limbii franceze. De altfel, supuşii lui Kemal-Paşa nu cunosc nici cele douăzeci şi cinci de mii de cuvinte. După statistica unui expert, savanţii turci cunosc zece mii de cuvinte, persoanele instruite patru mii, orăşenii o mie două sute, iar ţăranii turci din Anatolia abia opt sute.
    Noul guvern polonez. Fostul prim-ministru Casimir Bartel a fost răsturnat de grupul, numit la Varşovia, al colonelilor, foşti comandanţi ai legiunilor create de mareşalul Pilsudski. Switalski, preşedintele consiliului, a fost comandant. Ministru al Muncii e colonelul Prystor, ministru al Poştelor, colonelul Berner, ministru de Finanţe, colonelul Natuzevski. Nu e un guvern de militari, ci un guvern de demobilizaţi, căci miniştrii de mai sus n-au fost militari de carieră. Se vor înţelege mai bine cu Dieta, aceşti ofiţeri demobilizaţi? în orice caz se vor înţelege foarte bine cu domnul Slawek, preşedintele blocului guvernamental, care e şi el colonel în retragere.
 Moravuri americane. Funcţionarii serviciului migraţiei din Statele Unite sunt cunoscuţi prin severitate şi mulţi străini au
710
TUDOR ARGHEZI
avut prilejul să se plângă. Ultima victimă a fost poetul Rabindranath Tagore, care a suferit o percheziţie corporală destul de jignitoare. Bătrânul poet, revoltat şi amărât, şi-a scurtat cât mai mult şederea în Statele Unite, şi s-a îmbarcat la Los Angeles pentru Japonia.
    Un mare duce în Anglia. Marele duce Mihail Mihailovici, care a murit de curând la Londra, era nepotul lui Nicolae I. Căsătorindu-se morganatic, în 1891, cu contesa Torby, nepoata lui Puşkin, fără autorizaţia ţarului, fusese îndepărtat de la Curte. A trăit tot timpul în Anglia, deşi dorea să servească în armata rusă, unde fratele lui, Sergiu, era şeful direcţiei artileriei. Guvernul Sovietelor publică toată corespondenţa marelui duce cu Nicolae al II-lea. Marele duce nu înceta să ceară fonduri pentru comenzile de muniţii din Anglia, spunând că diferenţele de schimb sunt atât de mari, că trei sferturi din ruble se topesc la bursa de monede străine. Când şi-a măritat fata, şi cheltuielile personale ale marelui duce au crescut, cerea ţarului „în genunchi" să „trimeată fondurile pentru muniţii de la Petersburg la Londra". în 1916 a trimis la Petersburg şi un model de şrapnel nou, inventat de el... Dar ţarul Nicolae al II-lea n-a voit să se folosească de noua invenţie şi de-aceea - declara uneori marele-duce Mihail - Nicolae al II-lea şi-a pierdut tronul!...
    Ţigările. Churchill, ministrul de Finanţe al Angliei, la prezintarea bugetului a declarat în Camera Comunelor că taxele pe tutun n-au fost mărite. A cerut cuvântul domnul Snowden, laburist.
    - Cum? Taxele pe tutun n-au fost mărite? Iată două ţigări.
    Şi scoase din tabacheră două ţigări.
    -Asta a fost fabricată înaintea bugetului şi asta a fost fabricată după buget. Comparaţi-le.
    Deputaţii băgară de seamă cu uimire că ţigara a doua era cu un centimetru mai scurtă decât întâia.
PUBLICISTICĂ
711
    Argumentul deputatului laburist a avut un succes enorm, dar bugetul a fost votat fără nici o modificare.
    Căci majorităţile în Anglia, sunt tot majorităţi...
    [Citaţie. La conferinţa pe care domnul Titulescu a ţinut-o de curând în Reischstag, era de faţă, în banca întâi, şi domnul Stresemann, care da adeseori semnalul aplauzelor. Ministrul de Externe al Germaniei are o mare admiraţie pentru domnul Titulescu, mai cu seamă de la o replică a ministrului român la Geneva.
    Se discuta chestia optanţilor unguri. Domnul Stresemann, luând de braţ pe domnul Titulescu, încerca să-l convingă să facă oarecari concesii.
    —      Căci, spunea el, teza adversarilor dumitale unguri, juridiceşte, e inatacabilă.
    Domnul Titulescu a surâs:
    —      Ştii cine a rostit, scumpe coleg, această maximă: „Politica externă nu se face cu teze juridice"?...
    -Nu.
    —      Bismarck, a zis domnul Titulescu, privind în ochi pe diplomatul german.]
1929
                        REGELE
    Dragă Coco, m-a mirat, nu te supăra, de Zece Mai, un lucru pe care l-aş numi curios: n-am văzut pe regele nicăieri. L-am văzut în fotografii, la vitrine, în medalioane şi basoreliefuri bronzate; l-am văzut în zincul ziarelor - în toate materialele l-am văzut, afară de carne şi oase. Unde a fost regele nostru cel mic şi gingaş, care exprimă speranţele noastre, răzimate în ideea unei singure puteri, peste celelalte toate?
712
TUDOR ARGHEZI
    Regele nicăieri şi Regenţa peste tot. Cum se învaţă asta, la carte? Un patriarh solemn, cu comanacul de catifea; un fost prezident de Curte de Casaţie cu jobenul de mătase, şi un prinţ - fratele altui prinţ (să nu mai vorbim) - care a primit defilarea. Regele, regele adevărat, singurul rege, după toate programele politice ale partidelor şi ale acelora care se ceartă şi ale acelora care fuzionează sau se împacă, şi care, toate, la urma urmelor, se înţeleg, este regele Mihai, urmaşul celui de Ia Turda. Este, Coco, sau nu este aşa?
    Regele cel mic era căutat din ochi şi din însufleţiri. Armata cu capetele întoarse către icoana lui mentală, îl iscodeau din aer şi din rânduri şi ochiul din vârf al baionetelor umblau instalaţi după regele căruia îşi supun oţelul şi tăişul mângâierilor lui de garoafă. Regele nu era nicăieri.
    Regele era, totuşi, undeva, între cucoane, nevăzut ca o jucărie, din lumea cărora a ieşit, într-o zi de încruntare şi de amărăciuni. Regele îşi vedea soldaţii prin dantela forfotită pe sâni şi printre nasturii de la corsaje. Un obraz îi astupa zările şi un cercel, spânzurat ca o lacrimă a urechii, i se interpunea între lume şi văz. De ce a fost îngropat regele între cucoane şi nu călare pe calul lui cel mic dinaintea armelor cu spicul de oţel?
    Să nu te superi, Coco, dar uralele, chiotele şi murmurul bărbătesc al pasului de fier strivit pe piatră, al oştirii, nu era pentru înaltul preasfinţit, nici pentru marele magistrat cu mustaţa albă, nici pentru cucoane. Aceste importante personaje primeau un ecou, o pulbere a vocii aruncate în aer pentru unul singur, pentru rege.
    După câte ştiu eu, cu Majestatea sa regele Mihai rostul nu se gândeşte, ca atunci când e vorba de întâietatea oului sau a găinii. Regele vine înaintea Regenţei şi Regenţa este numai o emanaţie administrativă a regelui, criteriul integral şi complet al monarhiei. Eu, dacă aş fi fost regent, Coco - să mă păzească Dumnezeu, Coco - aş fi rămas acasă, cu comanacul liniştit şi m-aş fi dus în biserică să aprind candela şi tămâia, ca să
PUBLICISTICĂ
713
îmbunez cugetul sfinţilor şi bunătatea Dumnezeului meu. Nu m-aş fi suit niciodată într-o trăsură splendidă, în care nu mi-aş fi arcuit mândria imitativă trecând pe patru roţi cu cauciuc prin faţa mersului de piatră al cohortelor latine, scoborâte din monumente.
    Căci, dragă Coco, Regenţa e pe lângă rege, orice mi-ai spune tu, ca un papagal democratic, aur cu aer în interior pe lângă aur plin şi gros.
    La revedere, şi să-mi răspunzi.
1929
                          „HAMAL!"
    într-o gară de munte plouă cu mărgele şi mărgăritare. Şiruri întregi, lanţuri întregi de rece cleştar lichid, cad în lumina gării, din întunericul Tăriei. O za de gheaţă îşi leapădă zimţii. Belşugul a chemat la trezire şi pomii, şi arăturile se întind ca după un somn uscat de zece ani.
    îmbulzeala urcărilor şi scoborârilor precipitate dă imaginea unui muşuroi tăiat şi răscolit de tren, muşuroiul cât adâncimea nopţii, din care aleargă furnicile cu geamantane şi dăsagi, în panica fluierelor şi trâmbiţei de pornire. Vasta primejdie a plecării înainte de timp funcţionează de-a lungul peronului pe treptele tuturor vagoanelor, care, legate unele de altele, par un cătun mobil, tras de biserica scânteietoare a locomotivei.
    — Hamal! Hamal!
    O călătoare cu trei copii deşteptaţi din visuri şi cu opt geamantane, vrea să scoboare ajutată de un hamal absent; pasagerii au şi depus pe pământul umed şi zgrunţuros, dintre şine, trei copii somnuroşi şi patru geamantane şi, înainte de a se arăta hamalul, avutul lor de drum a fost scoborât, jupuind
714
TUDOR ARGHEZI
fluierele picioarelor călătorilor ursuzi, încolţind un abdomen, dezrotulând un genunchi, şi ocările alternând cu scuza „pardon, pardon". Argumentul politeţei în călătorie e atât de concludent încât, salutând şi repetând: „pardon", ai putea să tragi unui coleg de compartiment câteva palme, fără ca el şă se supere, cum ar face pe stradă sau la biurou, şi să motivezi că te-ai înşelat.
    Un hamal bătrân, unicul hamal din gară, răspunde târziu stăruitorului apel. Dezarticulat şi cu echilibrul variat, cocoşat din şale şi scălâmb, el pare uzat exclusiv la o activitate veche, de măgar de corvezi. Un ochi nu i se mai potriveşte nici în linie nici în proporţii cu celălalt, alunecat prin orbită, către mustaţă şi uniforma lui corcită aminteşte de două împărăţii subt care a slujit. Opt geamantane! Bătrânul oftează: volumul lor cuprinde toată scara coletelor normale, dintre lada de zahăr şi cufărul internaţional.
    Ca un arhitect în faţa materialelor diverse cu care va construi un mormânt, hamalul face un proiect şi calculează, cântărind bagajele în cobiliţa braţelor deschise. Ridică o geantă uşoară şi o sortează cu pachete suplimetare, care vor fi încărcate peste baloturile mari. Se bate cu un geamantan, care îl pune jos de două ori, ca şi cum în interiorul geamantanului operează un diavol malefic. A doua oară, trântindu-1 pe betonul peronului, geamantanul i-a tras un pumn în cap.
    - Ce aveţi în el? întreabă hamalul, admirativ.
    Fără ajutorul curelei, transportul pare cu neputinţă. Hamalul se descinge de o cataramă mare, ridicându-şi tunica. Face două grămezi, socotite după greutate, în vederea unei cumpăniri exacte, şi apropie urechile geamantanului trase pe curea. La mijloc va trebui să se intercaleze umărul lui, ca să le ridice deodată şi să plece cu bagajul întreg. Realizarea proiectului a luat o jumătate de oră şi dă greş. Opintit în cureaua care a pus geamantanele pe verigă, hamalul s-a îndemnat de patru ori să se scoale cu sarcina în spinare, şi de
PUBLICISTICĂ
715
patru ori a căzut, o dată cu nasul în geamantane şi o dată cu bărbia de beton.
    —     Ioi! geme bietul bătrân, ieşind beteag de subt geamantane ca dintr-o ciocnire de trenuri de marfă. Aproape un ceas el s-a luptat cu bagajele călătoarei, care-şi trezea din când în când copiii adormiţi pe picioare, scuturându-i de mâini.
    Hamalul a făcut o eroare de calcul. în loc să ducă geamantanele, pe câte unul, la biuroul de bagaje, el a cugetat că opt geamantane trebuiesc pornite o dată toate, şi se identificase cu concepţia lui.
    —     Ia, Gabor, un geamantan şi du-1. întoarce-te şi mai ia un geamantan şi du-1. Mai întoarce-te o dată, mai ia un geamantan, şi du-te şi cu el. Şi tot aşa, până duci toate geamantanele.
    Gura îndurerată a bătrânului hamal dete un surâs, când înţelese descoperirea şefului de staţie.
    —     Aha! zise bietul om, iluminat - şi se apucă să facă după cum fusese învăţat.
1929
         UN SEMINAR CĂLUGĂRESC
   La mănăstirea de veche cultură moldovenească, a Neamţului, stăreţită de vrednicul arhimandrit Daniil Ciubotariu, funcţiona un seminar pentru călugări şi fraţi, şi o tipografie reînfiinţată de acest arhimandrit. Mulţumită sentimentului de invidie, care domină fiinţa gongoristică, de o şchioapă, a mitropolitului Moldovei, Pimen — un fost preot de mir — şi-l face să găsească iniţiativele bune ale subalternilor săi, glorioase, Daniil Ciubotariu, scos din stăreţie o dată, făcut stareţ din nou şi scos din stăreţie a doua oară, a fost alungat din mânăstire de năravul numitului mitropolit.
716
TUDOR ARGHEZI
    Tipografia nu a fost desfiinţată încă, din pricină că e alcătuită din materiale şi maşini, care nu pot fi gonite din betonul în care s-au pironit, nici cu meschinăria intrigii, nici cu ciomagul. în ziua când mitropolitul le va căpăta câteva păre-chi de tălpi, va pleca şi tipografia ca să rămâie Mânăstirea Neamţului cu ciorile şi cu bufniţele ei, care supără şi întunecă mai puţin cu activitatea lor slava mitropolitului, o cioacă şi el, îmbrăcată arhiereşte. Seminarul a fost cu mai multă înlesnire desfiinţat, atât elevii cât şi dascălii având picioare proprii şi putând să se deplaseze şi să se risipească.
    Scandalizaţi, scandalizaţi în măsura neputinţei lor de-a face mai mult, legaţi cum sunt cobză, prin legea de autonomie a bisericii, organizată de episcopi exclusiv în vederea sporirilor la nesfârşit a bunului lor, de următori ai lui Crist şi ai apostolilor, care nu se ştie că erau mari acţionari în toate întreprinderile epocii; dar scandalizaţi, călugării au cerut reînfiinţarea seminarului desfiinţat, într-o mânăstire din apropierea capitalei. Mânăstirea dorită, a Căldăruşanilor, nu a putut fi consacrată seminarului din motivele speciale ale patriarhului, care, ca să placă unui pâlc de cucoane bine situate, le-a oferit Căldăruşanii pentru chestiunile lor sufleteşti. Căldăruşanii n-au fost dezafectaţi, dar patriarhul, care împreună duhovnicia mielului cu înţelepciunea şarpelui, crede că se va putea folosi de-o obscuritate de atenţie, ca tot să o dăruiască pe neaşteptate, cucoanelor dornice de heleştaie cu papură şi de crepuscule poetice în trestiile de baltă. Pentru seminar a fost aleasă Mânăstirea Cernica, fiindcă nu are încăpere.
    înfiinţarea unui seminar călugăresc era singurul lucru la care se gândise mai puţin patriarhul, meditativ, desigur însă în sensul mai ales al unei liste de venituri publicată în „Bilete de Papagal", acum câteva zile. Totuşi, cedând presiunilor făcute mai cu seamă de râvna unui vlădică din anturajul Mitropoliei, patriarhul a primit să facă seminarul, cu plăcerea cu care ar fi băut un potir cu ulei de ricin. Preocuparea
PUBLICISTICĂ
 717
patriarhului, vădită din dezinteresul foarte leneş ce-1 poartă noului seminar şi din surâsul de întâmpinare a plângerilor de întârziere, este să facă dovada că monahii sunt incapabili să înveţe carte, acest lucru rezervat preoţilor cu preoteasă.
     Un prieten al „Biletelor de Papagal", în vizită la Mănăstirea Cernica, ne informează că seminarul s-a înfiinţat în derâdere, că profesorii vin destul de rar - atârnă de căldură, de frig, de ploaie, pedagogii acestui învăţământ — şi că veniţi sau nu, ei n-au cu cine să-şi ţie cursurile. Seminariştii muncesc la grădina de zarzavat toată ziua şi când se întâmplă să vie câte unul în clasă, murdar de ţărână, el adoarme de oboseală.
     Nu reclamăm nimănuia, căci nu e cine să asculte nimic. în biserică durează o pauză de acum zece ani, cu şefi surdomuţi, hipnotizaţi de unica pasiune de a-şi îndopa cuferele şi punga. Aşteptăm întâi să se sature ca să înveţe să citească, dacă auzul le este definitiv compromis.
1929
       O SCRISOARE CĂTRE BADEA ION
   Bade Ioane, mi te plângi. Nu eşti singurul care-mi trimite din fundul unui judeţ o scrisoare de jălanii. E una din plăcerile lui Coco adevărate, să descleşteze slovele simţitoare ale cititorilor lui necunoscuţi. întrucâtva, bade Ioane, ne-am cam ales: noi vă scrim „Biletul" nostru zilnic, şi voi îl citiţi cu bunăvoinţă şi câteodată ne scriţi şi voi câte un belet... Nu avem sute de mii de cumpărători de hârtie de împachetat, dar ne citesc câţiva şi ni-s de ajuns. Deosebirea sigură între ziarele care vând hârtia şi „Biletul" nostru, este că ăsta se citeşte: nu se poate face cu el altceva nimic: el nu poate să aibă două întrebuinţări. Dacă vrei, bade Ioane, cum se zice în Bucureşti degeaba, un criteriu, păi, este un criteriu.
718
TUDOR ARGHEZI
     Prietenul nostru Stăncescu, de la Teatrul Naţional, a fost, cum iarăşi se zice în Bucureşti, în turneu, în treizeci de oraşe. Când s-a întors, ne-a împărtăşit bucuria lui că în toate judeţele vizitate a găsit „Biletul" nostru: prietenul Stăncescu nu ştia că „Biletul" merge în toate localităţile, din care una e a dumitale. Ne-am întins încet, bade Ioane, dar ne întindem mereu, şi de un an şi jumătate, de când îşi scoate „Biletul", Coco a făcut şi drum lung şi drum... Ştii dumneata că ies în ţară cincizeci şi două de foi mici, de frunze, scoase de băieţi şi mai tineri şi mai bătrâni, la fel cu „Biletele de Papagal?" Este criteriu, au ba? Este. Restul — nu-i aşa? - nu ne priveşte.
     Mi te plângi de numărul de ceea ce numeşti în scrisoarea dumitale „lichele" - cum le numim şi noi în Bucureşti, unde lichelele sunt şi mai multe, dar şi mai decolorate. Licheaua dumitale rumenă este la Bucureşti licheaua palidă, licheaua vânătă şi licheaua verde. Nu ştiu cum surâd lichelele dumitale, dar surâsul lichelelor mele este de-o ediţie trasă pe velin, ca o teză de doctorat în medicină, tratând despre puroiul ilustrat. Uite, îmi iese acum dinaintea ochilor un surâs, pe care l-am văzut de multe ori, pentru că mi s-a lipit de tălpi, din oraş până acasă, la poartă, ca scuipatul cu miez. Surâsul lichelei mele se ia după mine, mă însoţeşte, îmi dă ocol la răspântii, ceremonios, pe la spate, ca să se găsească mereu numai în stânga mea. îmi pune întrebări, din care reiese că eu aş fi cel mai deştept om de pe lume, cel mai, cum se zice iarăşi la Bucureşti, cel mai talentat; adică un om care face din puţinul obştesc mai mult decât puţin. Eu ascult, bade Ioane, şi zâmbesc şi eu, însă nu strâmb şi cu ochii încrucişaţi de mari bucurii de lingău, ai lichelei mele; zâmbesc aşa, de-a dreptul, ca omul care se uită cum se spoieşte o casă pe dinafară.
     Eu ştiu ce caută licheaua mea şi-o aştept. Ea dă arvună pentru ea. Crede că pune într-o puşculiţă. O să aibă nevoie cândva. Licheaua mea a socotit că surâsul lui se adună într-un loc şi că reizvorăşte la trebuinţă, Nu-i deloc adevărat.
PUBLICISTICĂ
719
bade Ioane. Cu mine, lichelele s-au păcălit: n-am plătit nici o dobândă, niciodată, n-am ăst nărav sufletesc. Vezi, bade Ioane, într-un fel, chiar licheaua care se înfăţişează mascată cu un fel de inteligenţă limitată - se învaţă şi asta, bade Ioane! dar se cunoaşte numaidecât - este proastă. Ea râcâie marmură şi se alege cu praf. Lichelele mele au stăruit, au obosit şi au avut ceea ce se cheamă o dezamăgire. Nu ştiu cum se face că sunt singurul om din neamul meşteşugului meu căruia masajul surâsului şi stropirea cu parfumuri elogioase îi fac rău. Am un miros exagerat: deosibesc în aceste neteziri, pulverizări şi unsori, mirosul natal de excrement; acel excrement care nu pute francamente, ca adevăratul şi unicul excrement, primit de natură în bare groase, ci miroase a subsuoară, a pubis, a iaurt, a peşte stricat şi se depune în locuri particulare, în pori, în urdori, în caşul gurii, în mâzga dinţilor şi-n creier. Şi când mă gâdilă cineva, cu intenţia perversă de-a-mi face plăcere vanitoasă intelectuală, dau din picioare, lovesc în burtă, îmi scapă botul cizmei în maxilar. Sunt eu taur, bade Ioane, care să fie călărit de maimuţe?
    Toate lichelele mele s-au fript şi au rămas la inimă cu un renghi. Le zăresc pe ici, pe colo, adunate lângă o privată cu afişe, lângă un chioşc cu gazete. Lichelele dumitale, bade Ioane, sunt oameni cumsecade: nu-ţi paie rău. Lichelele mele sunt lichele literare.
1929
            DREPTUL FLUIERULUI
   Un autor a fost fluierat la Paris, un alt autor s-a văzut fluierat la Londra. Termenul a te vedea fluierat - nu este prea impropriu, fluierul în teatru încetând de a fi numai auzit, ca
720
TUDOR ARGHEZI
pe bulevard, şi devenind o tragedie vizibilă schimonosită a sălii, acţionând în locul actorilor.
    în Italia todeauna s-a fluierat; fluieratul, corespondentul pejorativ al aplauzei, este mediteran şi catolic. Publicul îşi produce singur aria şi picioarele trepidante pornesc în dansuri pe loc. Mâna laudă, piciorul înjură; vocea cinsteşte, fluieratul veştejeşte. Franţuzii însă şi mai ales englezii, popor de zero grade şi de ceaţă, trist ca o fată mare şi copilăros ca un sugaci, n-au mai fluierat de mult.
    După valurile, rând pe rând, de căldură şi frig, de cutremur, de gripă, de scumpete, se pare că Europa este la începutul unui val de fluiere şi al unei epidemii de critică teatrală. Poate că, din greşeală, valul va ajunge şi pe la noi, unde publicul teatral se găseşte în plină prosperitate aplaudativă, deopotrivă de admirativ şi extatic în faţa tuturor autorilor dramatici şi actorilor, produşi succesiv şi multiplicaţi pe scena numeroaselor teatre actuale.
    Englezul, de obicei indispus de o piesă displăcută, îşi face foarte politicos drum printre genunchii din staluri, zice de câteva ori „aoh“ şi se duce la garderobă, de unde îşi ia jobenul şi pleacă, indignat, însă temperat de rasă. în bună limbă englezească, părăsirea sălii credem că nu se face fără o discuţie economică la casă, şi aplicarea proporţionalităţii la un popor cu logica în sânge, probabil că dă naştere unui rest, împăr-ţindu-se preţul locului ocupat numai timpul unui act, în atâtea părţi egale şi un prolog câte acte şi tablouri compun spectacolul abandonat. Desigur că la Shakespeare, care a fost englez, Londra şi toată Marea Britanie asistă chiar dacă autorul necăjeşte sau tocmai din această pricină, considerată cu gravitate
    Bine măsurând ipotezele şi balansând rezultatele, atitudinea fluierului, activă, trebuie preferată pasivităţii unei admiraţii cu orice preţ, cu gura căscată şi cu ochii închişi. Să vii la teatru cu asigurarea că ai să aplauzi şi să chemi pe autor şi actori la finele fiecărei tirade, este ca şi cum te-ai duce să te
PUBLICISTICĂ
 721
plimbi cu trenul, preferând să te opreşti în gară pe bagaje şi să te întorci acasă, după ce trenul a pornit. Cu un program de aplauze, orice s-ar juca, teatrele pot face o carieră culturală imensă, asimilând în întregime pe Ibsen şi pe domnul Tănase, şi teatrul, în general, răspunzând astfel marei lui meniri educative. A fluiera pe nedrept este dintr-un punct de vedere mai drept decât să aplauzi o piesă excelentă... Autorul în orice caz s-a achitat de îndatorirea lui şi nedreptatea artistică i se va face: dar publicul? el trebuie să rămâie în eternitate vita care zbiară de plăcere necondiţionat şi maşina făcătoare, imperturbabil, de elogii? El n-are voie să dea din tălpi şi e obligat să bată exclusiv pingelele manuale?
    în literatură, ca şi în teatru. O admiraţie de bivoliţă, dinaintea oricărei „opere literare", nu e de recomandat în educaţia mai cu seamă a tineretului, care trebuie deprins să discute şi să măsoare, cu preţul chiar al erorilor şi chiar - de ce nu? - al impertinenţei.
1929
           LACRIMA MĂSCĂRICIULUI
   Pe româneşte, comedianul este măscăriciul: cuvântul are acelaşi conţinut şi conţinutul nu e mai aristocratic dacă-1 transportăm în limbă într-un cuvânt franţuzesc, după cum nici nu scade cinstea actorului când este păstrat în neaoşul lui ambalaj verbal. O măscară e şi literatura şi toată arta îşi scoate efectele şi purităţile din măscări. Ne maimuţărim cu sinceritate şi facem din izmeneli un stil şi un meşteşug. Mască, măscăreală.
   Măscăriciul a pus pe toată lumea să râdă, el mărginidu-se la zeflemisirea amară a personajelor, în care se iveşte răzbunarea unui autor de cuvinte şi de obraze. Se obişnuise atât de mult
 722
TUDOR ARGHEZI
publicul cu hohotul din teatru, încât a pufnit şi pe stradă, trecând pe lângă măscărici şi a râs citindu-i numele în gazetă. Dar, într-o bună zi, măscăriciul a plâns la făclia băiatului mort fără vreme. Un lucru avusese scump cu adevărat, măscăriciul, un copil; nici dibăciile Iui neînsemnate de a scoate sufletul din oameni la teatru, făcându-1 să umble halucinat printre stalurile în care zăceau trupurile absente; nici răsunătoarele lui victorii, nici uralele de uragan ale publicului în delir nu i-au fost scumpe ca un copil al lui, născut între două împărăţii. Pentru el era oftatul din culise, pentru el pachetul cu o marfă dulce, adus acasă, lângă pat, la îngânarea cu zorile a nopţii. Toate florile şi darurile primite într-un costum de personaj artificial, pe scenă, erau pentru băiat, pentru Grigore...
    Este greu de închipuit cum a putut măscăriciul să mai vieţuiască,, după ce şi-a dus copilul în mormânt. O durere şi mai aspră şi fără leac s-a ivit pe faţa lui, ca o bătaie a lunii negre, dintr-o lume de întârzieri încremenite. El a purtat ani de zile subt pelerină cutia cu osemintele fiului pierdut şi o nouă sonoritate s-a ivit în sufletul lui, în urechea lui, transpusă în teatru cu un accent nedeterminat.
    Pe băiatul măscăriciului, măscărici şi el, l-am cunoscut în ajunul războiului, foarte tânăr dar cu o întipărire de maturităţi parcurse, pe fizionomia lui sprintenă, inteligentă. Numai că neliniştile părintelui fuseseră moştenite, amplificate şi furtunoase. Timpul cu care tatăl a jucat în tovărăşie, i s-a părut copilului prea scurt, ziua prea strâmtă, anul prea povârnit şi el a încercat să dea păreţii timpului în lături, să-i arunce fruntariile departe, ca să aibă loc mai mult înlăuntrul orelor, pardosite cu asfalt. Grigore Brezeanu a izbutit să facă tangibilă şi concretă o serie de idei şi proiecte, care în mâinile lui căpătau viaţa şi vivacitatea frunzei căzute, însufleţită de glasul reminiscent al vântului melodios. Şi o parte din iniţiativele lui abstracte au rămas în pasiunea de activitate, realizată material de oamenii cu care se împletise momentul lui.
PUBLICISTICĂ
723
    S-au împlinit acum zece ani de la moartea acestui fiu genial al unui mare artist — şi Ion Brezeanu a mai plâns o dată la parastasul lui. El însoţeşte anual ceremonia cu un premiu, pe care îl dă, alternativ, unui societar şi unui stagiar al Teatrului Naţional. în fundul scenei, Ion Brezeanu a pus aprinsă flacăra cât un mugur, adevărat, a unei candeli perpetui. Anul acesta, a zecea pomană de feciorie a fost trimisă domnului Constantin I. Morţun.
    Se cuvine să ne aducem cu bunătate şi tristeţe aminte de Grigore Brezeanu şi să mângâiem, dacă se poate - şi acest lucru nu se mai poate întreg - marea amărăciune a lui Ion Brezeanu, întovărăşind lacrima lui cu o lacrimă de cerneală...
1929
             POLITICĂ ŞI LITERATURĂ II
    Gravă indicaţie pentru eficacitatea naţională a partidelor noastre politice în general: nici unul din ele nu are stabilit un program cultural. Din întâmplare, un ministru joacă o piesă de teatru sau publică o epigramă, ţine o conferinţă, rosteşte un discurs literar, adică o compoziţie învăţată pe dinafară, în care pentru că e pus la locul lui, şi verbul fac funcţionează gramatical exact. Din întâmplare, alt ministru emite un program pentru reforma acelui învăţământ, graţie căruia într-un an trec toţi elevii fără nici o repetenţă, şi în anul următor cad şaptezeci şi cinci la sută din candidaţi. Zece ani bacalaureatul are opt clase şi trei despărţăminte, şi alţi zece ani îi pică una, rămânându-i unice şapte. în prima serie un ministru bagă de seamă că şcolarii nu ştiu să scrie şi face o
724
TUDOR ARGHEZI
reformă mulţumită căreia ei uită să citească. O promoţie a parcurs în opt ani studiile primilor patru, şi altă promoţie acumulează, în şapte, eforturile a cincisprezece ani. Miniştrii se zbenguiesc de-a mingea culturală, învăţământul merge târâş, profesorii participă fără voie la sport, şi candidaţii prind mingea de cele mai multe ori în gură.
    Observaţie în treacăt, experimentată timp de un an şi jumătate, în redacţia unui mic ziar literar, al nostru. Cele mai bune manuscrise din miile ce s-au primit au fost ale studenţilor politehnicii şi ai învăţătorilor de ţară; apoi, ale magistraţilor şi advocaţilor - şi, în sfârşit, ale studenţilor în Litere şi ale profesorilor din programul literar. Un director foarte aspru în materia bacalaureatului, la liceul pe care îl guvernează, ne-a trimis odată un manuscris, nepublicabil chiar după retuşă şi cu mult inferior manuscriselor câtorva elevi ai lui, publicişti. Care-i scopul unui sistem de învăţământ? Să se promoveze elevii? Să-i „trântească"? Ori să-i facă apţi nu numai să asimileze, dar mai ales să asimileze atât de adecuat şi de armonic, încât să poată reproduce în expresie proprie noţiunile cuprinse? Se întâmplă că şcolari cu o frecvenţă mediocră şi cu studii mai puţine bat la linia acestui final pe şcolarii mai învăţaţi.
    Este de discutat punctul geometric din care să pornească starea de cultură a unui popor ca al nostru, surprins de iuţeala istorică fără o tradiţie a cărţii şi cu o majoritate zdrobitoare de analfabeţi. Trebuie început de la adult, prin metodele vii şi sprintene, care interesează o minte coaptă, hotărâtă să nu primească decât esenţialul şi culoarea clară - sau de la copil? Ministrul care se lasă încurcat, din pricina jilţului de specialitate, în atari probleme, tratează chestiunea de la bebe: ia copilul şi-l îndoapă ca să se facă mare. El socoteşte că dacă în loc de o mie de şcoli (podină, zid şi acoperiş) am putea să avem douăzeci de mii de şcoli, în câţiva ani toată lumea va fi ştiutoare de carte. Şcolile clădite n-au însă învăţători, care se
PUBLICISTICĂ
 725
fabrică mai greu decât cărămizile şi, pe de altă parte, începute, câteva mii de şcoli rămân neisprăvite din lipsă de fonduri. Ici un părete, dincolo temelia, dintr-o şcoală s-a realizat câteodată numai latrina, ţara e plină de aceste schiţe netencuite, în satele plugarilor fără mălai. Acum vreo patruzeci de ani, Academia Română a început un dicţionar al limbii româneşti, care n-a trecut de litera B. Ca la toate lucrurile pornite infantil de la început, de la element, monumentala lucrare va fi gata exact peste două mii de ani, când este probabil că şi poporul nostru, în întregime, va şti să citească Arhondologia lui Sion.
    Poate că într-o concepţie propriu-zisă a învăţământului, statul întreg, şi nu doar câte un ministru, din câte un partid politic, trebuia să participe la despăducherea de analfabetism -aşa-zisa activitate extraşcolară, propusă de Haret, întinzându-se pretutindeni, la sate şi oraşe, cu sprijinul obligatoriu al tuturor cărturarilor, la toate gradele învăţăturii. Advocaţii, inginerii, arhitecţii, medicii şi toţi funcţionarii de stat şi particulari trebuiau orientaţi către scopurile de cultură, dându-le sarcina, poate profetică însă foarte practică şi simplă, de-a învăţa cititul pe câte un număr de analfabeţi. Lungile seri idioate ale provinciei îşi găseau o însufleţire şi o utilitate, şi îndatoririle claselor cultivate între ele strângeau oarecum legăturile rupte ale solidarităţii sociale - iar opera şcoalei, împlinită pe metode inteligente, era completată de opera liberă culturală.
    Căci un popor ca al nostru nu poate să fie tratat individual şi anarhic, ca o lume în decadenţă de idealuri şi ţeluri, adre-sând-se cui îi place şi cui poate primi, cu ce ne cade la îndemână, lăsând o elită intelectuală să se dezvolte în stare de sălbăticie şi lăsând-o în proces moral cu timpul şi cu societatea ei. Elitele noastre, strict idividualiste, nu sunt utilizate subt nici o formă afară de constrângerile judiciare, militare şi fiscale -şi noi ne dezvoltăm, în afară de el şi împotriva lui, într-o luptă fără sens a individului cu statul.
 726
TUDOR ARGHEZI
    Nici după un război care ne impune o recrudescenţă de forţe şi un tictac sufletesc colectiv precis, metodele vechi ale indiferenţei nu s-au schimbat. Guvernele sunt încă puteri individualiste fără contact practic cu populaţia, şi turnurile de ivoriu ministeriale s-au înmulţit în orizontul lărgit, ca nişte geamii încuiate ale unui rit misterios. Democratismul se produce subt forma lui negativă şi hibridă a unor partide politice, mărginite să combată alte partide, fără să aducă un aport de realităţi şi creaţiuni. Parlamentul constituie un spectacol politic fără consecinţe, ia vacanţe dese, parcurse în automobil; Consiliile de Miniştri apar în ziare; câte trei sărbători cu o zi lucrătoare între ele se rezolvă în patru sărbători, omul politic fuge ca un şcolar la verdeaţă, şi organizaţia întreagă a statului se lichidează într-o continuă preocupare de chiul. Lucrările trec din toamnă în primăvară, amânate de festivităţile Crăciunului, de Bobotează, de 24 Ianuarie; trec după Paşti, sunt întrerupte de călduri tropicale şi rămân pentru toamnă, când ciclul reîncepe. Tot ce doreşte mai arzător omul politic în stat este impreciziunea şi, pentru că el este haotic, îşi închipuieşte că statului şi poporului li se potriveşte o viaţă de haos, atunci când haosul nostru se învecineşte, spre trei fruntarii, cu concretizări dârze şi cu activităţi disciplinate.
    Ultimul război a introdus în practica războaielor noţiunea naţiilor armate. Nici un publicist de specialitate nu se mai sfieşte să scrie, cu linişte demnă de întreprinderi mai omeneşti, că războiul următor, condus de chimie, va porni prin uciderea populaţiei civile, a bătrânilor, a femeilor şi a copiilor. E-o achiziţie a ultimilor zece ani, şi întrecerea laboratoriilor însărcinate să asasineze din ceruri popoarele, de unde vine ploaia şi fertilizează lumina, consistă acum în a se găsi gazele şi fumurile care vor putea înăbuşi o sută de mii de oameni în minimum de timp. Niciodată statul nu a fost mental mai obligatoriu confundat cu poporul ca acum. Guvernele noastre n-au nimic de făcut subt această comandă?
 J
PUBLICISTICĂ
 727
     Un ministru vorbeşte alegătorilor la Cluj şi un deputat îi convoacă la Caliacra. Dezbaterea e de cel mai trist randament. Oratorul înjură pe toţi care l-au precedat şi exaltează pe posesorii momentani ai Puterii. Atâta lucru e prea puţin; ministrul şi deputaţii ar putea să rămâie, fără primejdie, acasă. Poporul aşteaptă, pe întregul teritoriu al ţării, orientări şi explicaţii în viaţa economică şi intelectuală. în şaptezeci de judeţe optsprezece milioane de oameni vor să ştie de ce este sărăcie într-o ţară bogată; vor să ştie cum se va găsi o îndreptare, vor să afle ce-i rămâne fiecăruia de făcut pentru ca totali-zarea privaţiunilor şi a opintirilor să dea în cel mai scurt moment cele mai sensibile foloase. îndemnul la muncă, pe care îl aşteaptă plugarul, nu vine de nicăieri, ca să răzvrătească marea descurajare a braţelor lui încrucişate. La seceta periodică se adaogă lăcusta şi omida politică. Săteanul nu munceşte, nu citeşte, copiii lui mor, satul e trist, coliba e murdară, vitele lui, nişte fantome de Apocalips, se leagănă în văzduh. Domnul ministru a obosit şi se duce pentru treizeci şi cinci de zile la Saint Moritz sau pe Coasta de Azur. în zece ani, nu s-a schimbat nimic.
     La răstimpuri, se iveşte câte-o elucubraţie de alienaţie mintală, care paralizează toate aşteptările şi nădejdile de circumstanţă. Ieşind din materia timpului cu totul - analfabetism, maladie, mortalitate, mizerie - un ministru visează să sece bălţile cu câteva miliarde, ca să adaoge plugarilor un pământ, care, scos de timpurile geologice din apă, rămâne anual nemuncit. Sau se unesc trei gârle şi se construieşte un port de Mare la Predeal, sportmenii putând să aleagă între ski şi plajă, după preferinţe. Nu ne mai vorbiţi de şosele.
     Ceea ce cruţă pelagra, tuberculoza şi bacalaureatul, este îndreptat către cele patru universităţi cu o frecvenţă anuală de peste douăzeci de mii de studenţi titraţi anual. Metodele de învăţământ impun diplomaţilor, până la căpătarea pergamentului definitiv, o tensiune intelectuală care-i
728
TUDOR ARGHEZI
sterilizează pe vecie. Literatura ar trebui să-şi sporească an cu an contingentul ei de cititori. Din douăzeci de mii de noi cărturari nu ar fî absurd să presupunem că o minoritate de două mii de inteligenţe cititoare cade anual în folosul literaturii. Nimic mai fals. Din douăzeci de mii de titraţi anuali literatura nu câştigă nici un cititor, nici unul! Media cumpărătorilor de cărţi este staţionară la cinci mii.
    Trebuie să recunoaştem că din punctul de vedere al desfacerii cărţilor, numărul cititorilor reprezintă un coeficient de mizerie, însă un coeficient orişicum; şi mai trebuie să recunoaştem că vehicularea cărţilor, care ar cădea în sarcina unei organizări cu sprijinul netocmit al statului, nu se face de către nimeni, librăriile editoare nici îndrăznind, nici putând să răspândească scrierile în regiunile fără biblioteci: cărţile circulă în oraşe. însă nu-i mai puţin adevărat că Universitatea, care a săturat mintea de carte, în loc să o incite, omoară curiozitatea intelectuală a liberilor profesionişti titraţi anual. Librăriile noastre nu cunosc genul de cititor care parcurge zilnic cărţile noi, orice s-ar putea întâmpla în timpul zilei lui de lucru - şi care zilnic citeşte cel puţin un ceas înainte de a se culca. Amănuntul vieţii are o putere biruitoare mai mare decât fragedul lui simţ de curiozitate. După zece ani de profesorat, de pledoarie sau de medicină, ai de-a face cu un perfect analfabet, ca acel Tudor de la noi, dintr-un sat, care, destul de inteligent totuşi, făcuse şase clase primare în capul promoţiei, păscuse vitele doi ani şi nu mai ştia să iscălească, în doi ani nici proprietarul, nici arendaşul, nici preotul, nici învăţătorul, nici jandarmul nu-i pusese în sacul din vârful bâtei o carte de citit.
    Curiozitatea intelectuală, când există, găseşte cale să se manifeste de la distanţă. Agronom, silvicultor sau judecător, aruncat la marginile lumii, cititorul are la îndemână poşta, ca să ceară librarului din oraş cărţile trebuitoare.
PUBLICISTICĂ
729
    S-au pus multe speranţe de către scriitori în feluritele partide politice, care au reclamat guvernarea ţării pentru ele, de la război încoace, în numele unui gros de idei, mărginite cu starea culturală. Orice acţiune politică inspirată dintr-alte surse decât cele strict ale bursei şi ale beneficiilor pentru sine, reprezintă o stare culturală, un efect al meditaţiei, al măsurii şi al speculaţiei comparative. Speranţe deşarte, speranţe înşelate!
    Ultima experienţă o fac scriitorii cu partidul politic cel mai popular, naţional-ţărănesc, iscat dintre cărturarii Ardealului, catolici, şi învăţătorii Vechiului Regat. A fost o crâncenă dezamăgire în ziua când s-a văzut că noului partid, chemat la guvern, îi lipsea un program cultural. în declaraţiile lui s-a vorbit de mine, de petrol, de zahăr, de miliarde, însă de o viziune culturală, nicidecum. Ba noii guvernanţi nu sunt în curent cu nimic din ceea ce s-a lucrat în literatură şi în pictură, păstrând reminiscenţe muzicale, odată cu ariile fluierate, din operetă, o artă consimţită îndeosebi de sensibilităţile Transilvaniei. Un ministru de marcă, învăţător, s-a mărturisit faţă de un grup de scriitori care s-au dus să-l vadă, că guvernul nu s-a gândit, în materie de cultură, decât... la reforma administrativă - şi în inteligenţa lui, totuşi vie, se petrecuse confuzia scriitorilor de literatură cu scriitorii de gazete (lipseau scriitorii de vagoane). Nimeni n-a fost mai caracteristic surprins că limba românească este o limbă minunat literară, ca ministrul învăţător.
    Va putea cineva să explice acestor soiuri de personagii, personagiile politice, că literatura este un act cultural, că a seri este un meşteşug şi conferă o profesiune cu drepturi sociale? Va putea să asocieze activitatea lor cu activitatea literaturii, în vederea unei asigurări de muncă şi a unui permanent progres? Va putea să le ceară concursul, de care răspândirea cărţilor are nevoie, civilizata difuziune a publicaţiilor cu contraponderea ei, recuperarea cheltuielilor pierdute? Le va putea cere, cu
730
TUDOR ARGHEZI
aşteptarea legitimă că măsura va fi înţeleasă, o legiferare a raporturilor asasine dintre autori şi librari, autori şi depozitari? Ar pricepe aceşti oameni politici rostul unei biblioteci în fiece sat, alimentată automatic cu cărţile autorilor de literatură? Improvizarea în sate a câte unui nucleu de librărie, organizat la şcoală, la biserică, la primărie sau la cooperativă? Pot ei să acorde reducerea până la costul materialului, a transportului cărţilor şi a corespondenţei dintre librar şi editor? Pot ei să reglementeze încasarea abonamentelor la ziare şi reviste prin factorul poştal care le-a distribuit?
    Guvernul, care a supulberat multe aşteptări, pare să aibă, în schimb, un program de eliminare a literaturii din cultură, păstrând din rândul cărţilor numai abecedarul şi manualele de aritmetică simplă. A corespuns mai mult sau mai puţin chemărilor lui, Ministerul Artelor a constituit dovada unei intenţii şi un instrument pentru viitor: acest minister va fi în curând desfiinţat. Iar proiectul de însănătoşire financiară a ţării, elaborat acum a doua oară, după ce primul proiect s-a vădit în şase luni fantezist, prevede anularea celor patruzeci de carnete de tren, acordate de guvernele trecute, Societăţii Scriitorilor de literatură...
1929
        ION POGAN: LINIŞTI ŞI COMORI
    Ingrata meserie a dărilor de seamă informează pe dinafară şi fără lectură şi uită să citească cele aproape optzeci de pagini ale celei mai noi cărţi de versuri din ultima floră poetică românească. Domnul Pogan e un magistrat pe la unul din micile tribunale provinciale ale organizaţiei anonime judecătoreşti şi, iritând poezia cu Codul, se odihneşte de Cod
PUBLICISTICĂ
731
în poezie. L-am cunoscut ca pe unul din cei mai demni tineri autori, cu vizita evazivă, discret, concentrat şi stăpân pe zâmbirea şi pe mâinile lui. E atât de exactă asemănarea poetului cu cartea lui, încât răsfoindu-i hârtia ne aducem pretutindeni aminte de om, un tânăr înalt, sănătos şi sever.
     Domnul Pogan realizează idealul poeziei care înainte de imagine, de inspiraţie, de concordanţe şi evocări, trebuie să se prezinte ca un grai individual. îndată ce un scriitor aminteşte pe altul, o voce pe alta, un ecou un alt ecou, nici nu e nevoie să mai stăruim. în poezie, adică în expresia sintetică, în totul deosebită de simpla literatură, fie în proză fie în stihuri, fiecare scriitor e obligat să vie cu limba lui, şi fiecare scriitor de fapt îşi datoreşte originalitatea sau banalitatea lui acestui singur fel de a vorbi, ca alţii sau ca sineşi.
     Liniştile şi comorile domnului Pogan sunt fragede din pricina conţinutului de miracol nou al cuvintelor şi graiurilor scrise. Volumul, prezintat ca o plachetă, nu porneşte în nici o pagină de la un cuvânt, de la un titlu, de la un eveniment verbal, aflat în circulaţie şi transformat, cum se petrece de obicei în literatură. Paginile volumului sunt o multiplicitate de stampe sufleteşti, ale unui suflet divers, în transparenţa cărora a îngheţat în mişcare fluturele sau ţânţarul unui sentiment. Nici o monotonie, nici o clăfăteală, nici un convenţional. O privelişte bogată, o varietate mereu nouă de motive, inspiraţie câtuşi de puţin cărturărească şi livrescă, o minte cu confluenţe de vânturi şi de lumini armonic cotradictorii.
       „Un croncănit în aer s-a prins ca-ntr-un năvod Şi, plopii goi, de-a rândul, s-au încărcat de rod.“
       „Şi-n fiecare seară poartă-n hamuri grele O roabă din împărăţii nemărginite,
       Spre alte împărăţii nemărginite."
732
TUDOR ARGHEZI
        „Cucuveie! azi-noapte subt un horn, un om A rămas de veghe până dimineaţa."
        „Şi-ntr-un leagăn mic, ca-ntr-o grădină Cu un singur rod, a adormit Un copil de humă, tot numai lumină."
        „Drumeţ, l-oi căuta prin lumi streine Ieşind din mine-aşa, ca dintr-un vechi castel Şi, cu făclii aprinse în sufletu-mi, senine,
        Mi-oi lumina cărarea pân’la el."
    Am cita din fiecare pagină câte două, trei stihuri, ca să documentăm că e vorba de un poet, nu de un om de litere, şi ne pare rău că nu putem citi împreună cu cititorul, între alte poezii bucata De deochi... Un critic profesionist şi-ar scoate foarfecele, balanţele şi pălăria şi ne-ar cita, ca orice artist ratat, versurile slabe din volum, cântărind silabe, curmând versuri, analizând şi delectându-ne cu o infinitate de sublime stupidităţi. Nu face nimic! Cine a izbutit în o sută de pagini să stârnească lumina secretă a vieţii în două singure rânduri, e un artist şi un fiu al Domnului înzestrat. - Volumul Linişti şi comori de Ion Pogan stă bine în toate bibliotecile frumoase: şaizeci de lei.
1929
               BENE-MERENTI
   Scenă tristă, scenă amuzantă, la Ministerul Artelor. Un scriitor, care-i şi profesor, se apropie de biuroul secretarului general, pune un pumn de sfinx pe postavul biuroului şi începe o cuvântare. De obicei postulanţii se coboară la urechea autorităţii şi o îndulcesc cu şoapta. Prozatorul nostru avea de
PUBLICISTICĂ
733
spus ceva ce trebuia auzit de toţi preoţii şi mirenii dimprejurul scaunului al doilea ministerial. Vocea lui e cu deosebire sonoră:
    —     Am, domnule secretar general, Bene-Merenti clasa a doua. Aş dori să am şi Bene-Merenti clasa întâi...
    începutul fuse şi sfârşitul cuvântării. Prozatorul surâse. Era îmbrăcat ceremonios şi un guler lustruit îi strângea înghi-ţitoarea. Amical, secretarul general, care surâde întodeauna, o secundă nu mai ştiu să surâdă. Din câte nerozii poate să audă într-o zi un personaj oficial, idealul unui Bene-Merenti de clasa întâi păru că l-a impresionat mai mult.
    —     Du-te la Jean, zise secretarul general, strângând un ochi cât o cheotoare de rozetă.
    Jean nu e, cum se întâmplă, un pălărier sau o prăvălie cu bomboane. Jean e un director artistic din minister, căruia, din pricina unor pantaloni pestriţi, un pătrat negru lângă un pătrat alb, purtaţi neîntrerupt, de douăzeci şi şapte de ani, ca un titlu de specialitate artistică, nimeni nu-i mai zice „domnule" de un sfert de veac, şi toată lumea îl cunoaşte ca pe o firmă sau un scuar.
    Peste zece minute „Jean" aduse hârtia precedând decretul, la iscălit. Râdea şi Jean. în definitiv, năzuinţa de-a pune pe reversul gulerului de la haină o cifră cu unu mai puţin în locul unei cifre cu unu mai mult nu e fapta cea mai rea. Omul s-a apropiat cu o unitate de semnul valorii literare adevărate.
1929
                  DO-RE-MI-FA
   Este neînchipuit că un domn se poate numi Ramiro şi e fantastic să te cheme după aceea şi Ortiz - şi totuşi există şi funcţionează cu acest nume de caramelă dublă, un savant, al
734
TUDOR ARGHEZI
căruia părinte a fost un portughez, căsătorit probabil cu o corsicană, el însuşi fiind român pentru literatura italiană şi vorbind cu un uşor accent polonez. E lesne de recunoscut pe străzile capitalei, ca fiind bărbatul cel mai scurt, dotat cu nasul cel mai gros, indus cu o vaselină naturală - şi în acelaşi timp, după surâsul lui unanim, adresat tuturor obiectelor publice, cu un mare instinct omagial. El surâde felinarelor, sergenţilor de stradă, cailor, cu o nesfârşită amabilitate, dorind să le facă plăcere şi articolelor inanimate. închide ochii şi iarăşi surâde, imaginilor, obiectelor la care a surâs aievea, umbrei calului, siluetei felinarului, chipiului vardistului.
    întrebat de un alt surâzător, mai puţin fericit ca el, cine e poetul românesc cel mai mare pentru Italia, domnul cu numele de cofet a răspuns: Ioan Popescu. Dar cel mai mare prozator? Nicolae Vasilescu, preferând în schiţe pe George Demetriescu, şi în roman pe Filoftei Constantinescu. Dramaturgul nostru cel mai mare este Petre Stanian, şi criticul cel mai incontestabil Chiriac Costică.
    România se mândreşte şi Italia e informată. Dacă reporterul literar pentru Mediterana s-ar fi numit Nepomuc Ortiz sau Ramiro Cioarbă, desigr că aveam o diferenţă de concepţii şi de documentări, atât e de adevărat că răscroiala numelui determină subsuoara inteligenţei. Dacă l-ar chema pe corb: zahăr, şi linguriţa s-ar fi numit: ierete, fiecare înţelege în ce noţiuni disparate s-ar scurge siropul gros al zilelor noastre bâzâite de muşte.
1929
               DUNĂRE GREAVU
Nu ne vine să credem în foaia de caiet creionată cu plaivaz alburiu, pe care am găsit-o pe acasă: „S. Greavu Dunăre a încetat
PUBLICISTICĂ
735
din viaţă la 10 mai, în comuna Şoimeni, lângă Cernavodă". L-am întâlnit nu demult, pe acest negricios cu zâmbetul suav de copil inteligent, gata să se întoarcă în satele Dobrogei pentru isprăvirea monografiilor lui. Dintr-un ghiozdan, stricat ca o căruţă, ne-a scos atunci o carte nouă şi frumos tipărită: Bibliografia dobrogeană, culeasă şi orânduită cu nervozitate. îi intrase Dobrogea în sânge, cu caravanele ei de vârteje şi de fantome de ţărână albă. Bătuse drumurile pe jos, băşicat la picioare şi ros de pantaloni, adunase bătrânii prin sate, îi interogase şi stabilise pentru câteva sute de localităţi minuscule un proces-verbal cu semnături prin punerea degetului, dovedind originile lor româneşti [contestate de bulgari]. Oamenii aveau încredere în ochii lui înflăcăraţi de o văpaie neagră şi în surâsul lui mic de sidef. Bănuit de instigării, în pustietăţile unde orice bănuială se iscă din cer, ca vântul dintre ape, a fost arestat şi purtat pe jos ca un vinovat. în Bucureşti, s-a dus să-şi puie capul pe o cărămidă într-o bina în construcţie, a fost văzut ieşind dintre molozuri cu un ghiozdan la braţ, a fost dus la poliţie şi bătut... Avem o scrisoare de la el sfâşietoare.
    Tenacitatea lui Greavu a impus, pentru că nu detrona pe nimeni şi se îndeletnicea din tot universul universitar cu o provincie, la care nu se gândea nimeni în special ca să-şi agonisească o catedră. Cei mai înfumuraţi dascăli de serii istorice l-au tolerat să sune la uşa îngâmfării lor - şi a căpătat şi stima sinceră, provocată de o încăpăţânare ştiinţifică admirabilă, a câtorva profesori cu dare de inimă. întâia oară când ne-a abordat pe strada Edgar Quinet cu întrebarea lui originală: Dumneavoastră sunteţi domnul X? nasturii de la pantaloni i se suiseră pe jiletecă. Ultima dată, ne-a plăcut să strângem mâna unui student bine îmbrăcat şi aprovizionat cu speranţe pentru o viaţă de o sută de ani. După cât suntem informaţi, domnul profesor Simeon Mehedinţi a contribuit cu mare generozitate la tâlcuirea nomadului în forme civilizate.
 736
TUDOR ARGHEZI
Noi am scris şi primul bilet de recomandaţie publică, pentru acest băiat, care a murit cu sufletul împovărat de farmece senine. Şi se pare că biletul nostru, apărut într-o publicaţie literară răspândită, i-a purtat noroc. încă nu îndrăznise nimeni să ia în serios frumuseţea canonitului său act cultural şi tânărul savant, savant lăutar şi cercetător trubadur, se ospăta cu pisicile unui restaurant, din rămăşiţe, de două ori pe săptămână.
    Ai murit, Greavule, într-adevăr! O lacrimă pe mormântul tău nevinovat.
1929
             REGĂŢENI ŞI ARDELENI
   într-un oraş din Ardeal prefectul actual al judeţului e un advocat, care şi-a ales un locţiitor, un advocat prieten. Avem în mână o notificare, adresată de acest advocat unei firme ardeleneşti, într-o afacere cu care un biurou de advocatură normal nu s-ar fi putut însărcina. Afacerea consistă în tentativă de obţinere a unei sume anticontractuale, din partea unui funcţionar concediat pentru infracţiuni caracterizate împotriva contractului de angajament.
   Locul de reşedinţă al firmei se găseşte în judeţul unde funcţionează prefectul advocat. Notificarea nu face abstracţie de această împrejurare. Hârtia advocatului poartă tipărite pe colţ numele şi adresa prefectului, advocatul care face aparent notificarea, a tras cu condeiul evaziv o linie foarte subţire peste firmă, aplicând o ştampilă de cauciuc personală alături. înţelesul notificării este precis: trebuie să asculţi, căci eu, advocatul care cer despăgubiri necuvenite, sunt interpusul domnului prefect. E bine să evităm anumite neplăceri, pe care un prefect
PUBLICISTICĂ
737
ştie să le provoace la nevoie. Mai convinge-te o dată că ceea ce-ţi cer este nepermis, dar citeşte şi antetul scrisorii, ca să pricepi din ce în ce mai bine.
    Negustorul care a primit ameninţarea să plătească şi să depuie zălogul de liberare în biuroul unui advocat, nu într-o scorbură de copac sau lângă o fântână, cum procedează în Macedonia alţi colegi, lipsiţi de titluri academice, dar posesori ai unei carabine şi ai câtorva pistoale, se întâmplă să fie un român, ca şi advocatul şi prefectul, însă un român, cum se zice, din Regat, neimpresionat de stilul juridic al tentativei şi nici de o funcţie de prefect. Regatul a dat toată vremea prefecţi, şi prefecţii Regatului, ca şi profesorii, ca şi doctorii regăţeni, nu s-au înfumurat cu funcţiile lor şi nu au crezut că situaţia le trebuie subvenţionată, pentru motivul că, în general, profesioniştii şi demnitarii regăţeni au mijloace intelectuale şi morale variate ca să facă figură bună, în afară mai ales de profesie şi titluri.
    încercările de estorcare, şantaj sau escrocherie la care este supus un regăţean în Ardeal, din partea câte unui advocat, asociat cu violentele cupidităţi ale câte unui client aventurier, se lichidează cu formele sumare ale unei înjurături şi răsteli, faţă de care formele juridice ale unor vizitii sau grăjdari ai Dreptului nu pot să reziste, superioritatea explicabilă a regăţenilor fiind tacit consimţită şi recunoscută în toate profesiunile curente, afară de cele aplicate la cai, la căruţă şi la vesela de restaurant, unde regăţenii sunt sistematic învinşi.
    Dar închipuiţi-vă ce se poate întâmpla cu un negustor aşa-zis minoritar, când primeşte o notificare nedreaptă în numele prefectului în funcţiune. Lipsit de prestigiul regăţeanului, care dă afară din biuroul lui pe advocatul terorist, şi reputat indezirabil, minoritarul, constrâns să trăiască între autorităţi reprezintate local, foarte rar de regăţeni, preferaţi de minorităţi ca nişte funcţionari cu tact, cu pricepere şi dărnicie,
738
TUDOR ARGHEZI
şi în cele mai multe cazuri de concretizările rancunelor de la ins la ins şi de la clasă la clasă, plăteşte. Dacă un advocat îndrăzneşte, deghizând pe un prefect, care profesează mascat, să ameninţe o firmă venită din Vechiul Regat, cunoscută prin importanţa şi puterea ei comercială, actul lui lasă loc presupunerii că se repetă zilnic şi în detaliu, ca manifestarea unei maşini sigure de fabricat capital, asupra întreprinderilor regionale, neapărate de nici un sentiment de teamă.
    Reînnoite şi povestite, tentativele aparent legale, datorite indivizilor din regiuni, necontrolaţi cu severităţile necesare, iscă fabula şi o hrănesc, sprijinită de propaganda antiromânească, în toată străinătatea, despre incapacităţile noastre administrative şi despre un spirit de nedreptate, de intoleranţă şi răzbunare, care nu este nicidecum românesc.
    Căci oricât de mare ar fi dorinţa, manifestată şi prin sărbătorile Unirii, de curând, a unei contopiri uniforme şi-a unui singur nivel de sensibilitate şi de cugetare, deosebirile la clasa de cultură mijlocie sunt încă, din nefericire, reale, contradictorii şi antagoniste, ca de la substanţă la substanţă.
    Aşa zice badea Ion şi ar fi bine să nu fie adevărat.
1929
         CONFORTUL ARDEALULUI
   Ceea ce impresionează pe cetăţeanul din „Regat", când păşeşte în satele şi oraşele din Transilvania, este orânduiala simetrică gospodărească a locuinţelor, înfăţişarea lor occidentală. Acurateţa străzilor şi canalizarea la suprafaţă cu şanţuri pietruite, calculate pe o confluenţă exactă de povârnişuri, dovedesc şi din partea comunelor şi a cetăţenilor particulari o nevoie de regulă şi echilibru, de ordin înainte de toate
PUBLICISTICĂ
739
sufletesc. Cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, sufletul din punct de vedere practic identic, al atâtor neamuri politiceşte adaptate şi naţional disparate, saşi, români şi unguri, există cu îndatoriri şi drepturi administrative reciproce. Lângă maghiar stă grădina românului şi cuprinde ferma saxonului, aproape deopotrivă de civilizate. Dacă sasul are în plus pianul şi orga şi o bibliotecă, abonată la librăria depărtată germană, din Lipsea, Dresda sau Berlin, în schimb florile tuturora sunt deopotrivă de frumoase, zarzavaturile deopotrivă de grase, pomii deopotrivă de îngrijiţi. Bidineaua schimbă pretutindeni culoarea caselor şi mătura funcţionează neîncetat în toate ogrăzile, până dincoace de porţi, în mijlocul şoselei. Ţigla uniformizează agreabil acoperişurile solide, păreţii sunt întodeauna de zid, grinzile geometric ajustate şi creasta podului construită precis.
    în mijlocul ca şi în marginile localităţilor mici şi mari din regiunile mai pretutindeni muntoase, vetrele sunt la fel, confortul e acelaşi, grija de ochiul vecinului şi al trecătorilor nu se micşorează nici în periferiile care corespund în oraşele noastre cu mahalaua.
    Vizitatorul are mulţumirea că se preumblă pe străzi prin sate, în care o colectivitate bogată şi-ar fi zidit gospodăriile precupeţind, vânzând, cumpărând şi speculând plusvaloarea mărfurilor importate. Averile sunt mai bine repartizate şi diferenţele scandaloase în bunăstarea locuitorilor de rase diverse, inexistente şi fără acel maximum de mizerie, în contiguitate cu un maximum de opulenţă, precursor de zguduiri şi dezastre, ca dincoace, în „Regat".
    Totuşi, în genere, poporul Transilvaniei nu e mai bogat ca poporul Munteniei şi Moldovei; de multe ori averea teoretică a regăţenilor întrecând incomparabil bunul foarte modest al ardelenilor. Pământul de dincoace de munţi, infinit mai mănos decât ţărâna de picioci şi sfeclă de peste munţi, dă o sărăcie jalnică şi sordidă faţă de un trai mai bun, mai satisfăcător şi mai estetic. Costumul european se poartă
 740
TUDOR ARGHEZI
bine croit şi în curentul schimbărilor de an şi sezon, în toate satele Ardealului. Femeia tânără e curată şi apetisantă - şi simplă. Nu întâlneşti în Ardeal acea ochiadă asasină şi porcească, în care te îmbălează sexul, ridicat până în căutătură, din oraşele Vechiului Regat; acel bovarism avar şi hazardat al femeii nemulţumite de căsnicie, de soţ şi de copii, cu imaginaţia aventurieră, visând fuga din înlănţuirea socială cu un străin, mai avut şi mai puternic decât un bărbat muncitor, devotat tribului familial.
    Poate că într-o elită a Ardealului, unde politica, literatura şi teatrul depărtează sensibilităţile primare de obiectivele elementare eterne ale vieţii în tovărăşie şi le dă preţiozităţi sterile şi falsificări însumate anual, pe când se scot cartofii şi se sortează merele, într-o mare valoare negativă de pesimism; poate că acolo se repetă sentimentul de inutilitate universală, caracteristic celor mai multe aristocraţii demoralizate, lipsa de respect faţă de om şi indiferenţa sălbatică a elitelor din Bucureşti. Cu toate acestea, obârşia stărilor civilizate actuale ardelene vine din împărăţia Austriei, autoarea unei elite, artificializată la extrem şi relativ internaţională. Aşezarea individuală a poporului este însă puternică şi sănătoasă.
    La situaţie egală, ardeleanul pare mai bogat decât regăţeanul. Factorul poştal, sergentul de stradă, muncitorul cu braţele compun în Bucureşti un proletariat nefericit; în Ardeal, ei sunt proprietarii unei locuinţe confortabile şi părinţii unor copii bine echipaţi. O lăptăreasă cu patruzeci de vaci, din marginile capitalei, produce savurosul suc de plante distilate de mamelele trandafirii ale frumoasei cornute, într-o murdărie materială şi morală înfiorătoare. Lăptăreasa cu zece vaci din marginea Braşovului e o doamnă, ale căreia fete domnişoare, vânzătoare, distribuitoare şi încasatoare cu căruţa, trasă de un cal îngrijit ca un om, se înfăţişează ca nişte englezoaice. Cum a putut meşteşugarul din Braşov să-şi construiască un cămin frumos şi cum nu poate tovarăşul lui
PUBLICISTICĂ
741
din Bucureşti să-şi cumpere un rând de haine? Fără să fie prea literară, chestiunea trebuie studiată; căci dacă o literatură se citeşte şi se uită, o învăţătură organizatoare foloseşte şi dă cititori şi gospodari de intelect.
    în orice caz, în Ardeal trebuie să fie vorba de o solidaritate socială, care nu exclude pe nimeni de la atenţiunea cuvenită din partea instituţiilor utile - şi, probabil, alături cu un spirit de economie exact orientat şi lipsit de aţâţarea funestă a exemplului, creditul funcţionează pentru înavuţirea oamenilor şi nu pentru ducerea lor în robie.
1929
                ŞOMAJUL ABSTRACT
    Ministerul Muncii e o foarte interesantă instituţie. El e inutil, fără să ştie, ca un personaj a lui Moliere, care, fără să ştie, era prozator. în atelierul unde se lucrează foaia noastră, Ministerul Muncii se găseşte prezent în toate formele artificiale, care stau bine unui organism fără scop. Biuroul e neîncetat vizitat de lucrători şi lucrătoare: unii iau „cărţuliile" şi alţii le aduc. în fiece săptămână, câţiva funcţionari ai atelierului, angajaţi după abundenţa scuipatului, servesc Ministerul Muncii cu limba, lipind pe cărţulii cuvintele „timbre". Câte o somaţie, todeauna cu cifre de zeci de mii de lei, se adresează în termeni răstiţi atelierului, în numele Asociaţiei Patronale, care-i numele mic al Ministerului Muncii, cum ar fi Costică faţă de Constantin. Alteori, atelierul este citat la judecătorie, ca să dea seama pentru ce a primit un ucenic, care a stat două zile şi a plecat, fără „contract".
    Pentru că în statele socialiste, cu o masă muncitorească socialistă însemnată şi cu o industrie pe măsura ei, s-a
 742
TUDOR ARGHEZI
„legiferat" în „materie de muncă"; pentru că la Geneva se găseşte în Muzeul Naţiunilor şi o idee împăiată a unui sens muncitoresc evaziv, păzită în dulapul ei de sticlă de un domn cu barbă, ni se pare domnul Albert Thomas; pentru că e o modă să porţi nu numai mănuşi dar şi o picătură de roşu social-democratic la butonieră - ne-am înfiinţat şi noi un Minister al Muncii, ca să dăm o determinare verbală activă lenei naţionale. Beneficiu suprem: un portofoliu mai mult.
    Când lucrătorilor din atelierul nostru li se despică un deget la maşină, organizaţiile medicale atârnate de minister sunt aglomerate şi trebuie rugat un medic prieten să vindece degetul ameninţat de medicina ministerului. Când se vatămă o lucrătoare, atelierul aleargă la spitalele Eforiei. Dacă i se strică
o măsea în gura ucenicului, atelierul cere asistenţă în afară de minister. O dată atelierul a voit să trimită la munte un bun lucrător, sugestionat de tuberculoză: după o cantitate de timbre stricate, de examene costisitoare şi de grafice, Casa Asigurărilor Muncitoreşti (un alt Costică la Constantin) i-a acordat dreptul să stea trei luni la munte şi pensiunea necesară: şase sute de lei... în timbre şi dări, lucrătorul plătise ministerului, de când ieşise calfă, o sumă care depusă cu totul într-altă parte decât în groapa statului, ar fi reprezintat cu dobânzile ei un capital important.
    Atelierul ar fi dorit să procure lucrătorilor lui, păscuţi de numeroase impozite şi legi, câteva mărfuri trebuincioase gospodăriilor şi familiilor, cu preţuri mai ieftine decât pe piaţă: mă rog, e o chestiune cu care Ministerul Muncii nu se ocupă. Ar fi voit să încalţe şi să îmbrace mai bine decât permite un salariu, dus de copil acasă unei văduve, ucenicii iarna: Ministerul Muncii nu face caritate; concepţia lui nu poate să jignească demnitatea clasei muncitoare, dându-i bani fără contravaloare. Tot ce poate în pură etică să facă ministerul este să ia banii fără contravaloare ai muncitorilor. Atelierul ar mai fi dorit să-şi trimită ucenicii, până la certificatul de lucrător,
PUBLICISTICĂ
743
la o şcoală a Ministerului Muncii, unde ucenicii să înveţe pe lângă o punctuaţie şi o gramatică, aproximativ exacte, învăţate fără rezultate la şcoala primară, elementele de matematică, de fizică, de chimie, de mecanică, de desen industrial şi o limbă, două, pentru ca viitorul lucrător tipograf, destinat să mânuiască materiale subtile, să nu fie todeauna identic cu măturătorul primăriei: Ministerul Muncii nu se ocupă cu asemenea chinezisme. El se ocupă cu altceva: încasează de la muncitori şi de la firme zeci de milioane de lei anual, întreţine o imensă armată de funcţionari şi funcţionare şi cheltuieşte paralele nimeni nu ştie pe ce. Şi n-ar şti niciodată nimic dacă, din întâmplare, câte un funcţionar nu şi-ar clădi o casă admirabilă -să o stăpânească sănătos, nu ne opunem - sau nu s-ar da de gol afară din cale de mult. Pentru satisfacerea unei curiozităţi pur literare, n-ar crede util, vreodată, vreun domn ministru, să dea la iveală într-o scurtă paralelă de fapte: sumele încasate într-un an şi motivele cheltuielilor din acelaşi an? „Biletele de Papagal" s-ar însărcina să publice gratuit un asemenea tablou comparativ.
    Dar Ministerul Muncii, ar putea să obiecteze cineva de la Academia Română, domnul Iacob Negruzzi sau domnul Barbu Ştirbei - ales membru de curând pentru meritele domniei sale istorice - cineva, vrem să spunem, care nu-i în curent cu nimic, răspunde nevoii de plasare a braţelor de muncă, prin biurourile lui din toată ţara. Splendidă operă: deschizi biurou, cu chirie, cu maşini de scris şi cu funcţionari ca să dai de lucru oamenilor, fără să-i coste nimic, decât simpla înregistrare într-un caiet.
    Un prieten al nostru, director al unei întreprinderi forestiere, s-a dus la Ministerul Muncii ca să afle în ce regiuni se pot găsi mai mulţi muncitori de pădure. Cu cerneala lui cea mai frumoasă, încântat că şi-o poate cheltui ca să cumpere alta, la licitaţie, ministerul a înşirat într-o listă de localităţi, punctele cu braţe de închiriat. Maramureşul s-a aflat la începutul listei,
 744
TUDOR ARGHEZI
ca o regiune caracterizată printr-un „şomaj" cumplit. Mersi, a zis forestierul şi a trimis emisari în toate regiunile indicate, ca să tocmească oamenii şi să-i aducă. Emisarii s-au întors plouaţi: în toată lista nu s-a descoperit nici un şomer. Oameni fără de lucru erau destui, însă ei au refuzat să se angajeze cu o sută cincizeci de lei pe zi, salariul contractual, pe motivul că sunt „la puchere". Solidari cu domnul Iuliu Maniu, lemnarii Ardealului se socotesc la guvern şi aşteaptă cu totul altceva decât angajamente industriale: fonduri secrete. Ei au devenit, pe neaşteptate, oameni politici şi bărbaţi de stat. Cine povestea în presă că sătenii noştri se duceau să muncească pământul în Franţa?
    Trecând prin Piaţa Mare, am văzut mii de bărbaţi cu cioareci şi mii de femei cu fustele creţe, ţinându-se de câte un deget, prinprejurul halelor de carne. Aceşti simpatici ungureni refuză, ca şi lemnarii, să muncească şi Ministerul Muncii le împarte câte un bon de ciorbă pe zi, cum le-a împărţit mai deunăzi bilete de cale ferată. Ce fac oamenii aceştia, s-ar putea întreba Ministerul Muncii, dacă n-ar fi o interesantă institu-ţiune inutilă. Dar el nici nu se ocupă cu atât de puţin lucru. Oamenii din Piaţa Mare nu sunt slugi şi rândaşi: sunt bărbaţi politici; după cum nici muierile cu cizme, care-i însoţesc, nu sunt venite să caute stăpân. Ele sunt femei politice şi ţin congres la hale pentru dreptul de vot. Li l-a făgăduit domnul Iuliu Maniu.
1929
             SUFLETUL DEFICITAR
   Guvernanţii noştri, şi vechi şi noi, sunt copleşiţi de capitolul „probleme". Din opoziţie, ei îşi pregătesc anostele
PUBLICISTICĂ
745
hârţoage, o enciclopedie în manuscris pentru „chestiile" regulate rău, după concepţia lor, sau nu îndeajuns de regulate. Dulapul cu legi noi, desfiinţând sau amplificând legile vechi, este adus în ziua schimbării guvernului, cu căruţa, la Prezidenţie. Viitorul ministru e obsedat de legi: ce lege mai trebuie făcută şi ce mai trebuieşte legiferat?
    Un stat are păduri: se legiferează pădurile. Are ape: apele. Are petrol: petrolul. Are căi ferate: căile ferate. Are sau nu are drumuri: se legiferează drumurile. Toate materialele se inventariază şi intră în câte o lege specială. în sfârşit, atentatul la munca oamenilor şi la libertatea cetăţenească: impozitele, dările cu mai multe rubrici şi etaje, ca să pară mai mici şi să se însumeze mai mari.
    Din înălţimea dosarelor cu legi, soclu lamentabil de hârtie ministerială, omul politic, mediocru şi mărginit, jubilează satisfăcut: Uite ce a ştiut să aducă el, împotriva concurentului precedent: alte legi. Dacă ar fî luate în serios, ceea ce din fericire nu se poate, şi aplicate, o universitate nouă ar fi înfiinţată, consacrată exclusiv învăţului pe dinafară, timp de ani de zile, al tonajului de legi contradictorii şi anulate unele prin altele sau prin propria lor harababură. Dumnezeu poate să guverneze lumea trei mii de ani cu zece porunci; unui guvern de şase luni îi trebuiesc o sută de mii de legi cu câte o mie de articole şi alineate - şi dacă nu-i ajung, mai... votează, adică mai fabrică.
    Ceea ce-i cu totul admirabil pe tărâmul legilor, este că şi cugetarea celui mai determinat idiot poate deveni lege, numai prin votul majorităţii, care joacă rolul fenomenelor din geologie, pietrificând şi cristalizând şi găinaţul. Elucubraţia imbecilului capătă publicitate şi se bucură de prestigiul întocmit administrativ, cu jandarmeria, al obiectelor sacre. Să nu ocărăşti legea, căci ocărăşti principiul, te împotriveşti lui Dumnezeu, de la care emană totul şi idiotul.
    Numai că, iată, vezi, legile s-au înmulţit, clăbucul lor s-a ridicat, a debordat - şi totul merge tot mai prost. Pe lângă că
746
TUDOR ARGHEZI
sunt fanteziste, nimeni nici nu le ascultă şi mai ales viaţa pe care idiotul nu o poate canaliza după funcţiunile lui intelectuale.
     Guvernanţii noştri au uitat altceva, mai important ca legile. Au uitat să capete o autoritate care să-i facă ascultaţi şi să le facă legile posibile. încă nici un guvern nu a fost în stare să spulbere prin acte pe înţelesul obştesc, acuzarea latentă permanentă, de lăcomie, malonestitate şi dispreţ pentru interesul obştesc. Nici un contribuabil nu crede că dajdia lui se duce la stat şi nu în buzunarele partizanilor politici. Constrângerea provoacă plata dar contribuabilul crede că plata lui este furată. Se poate, îşi zice el, ca un număr de oameni politici să fie cinstiţi într-un partid, din pricină că posedă averi, care le garantează inactivitatea raptului. Insă paralel cu ei, cu guvernarea lor, se ivesc noi milionari, pe care publicul i-a cunoscut săraci şi necinstiţi. Ba s-au petrecut cazuri impresionante, de hoţi retorici, caracterizaţi în unanimitatea partidului din care făceau parte şi care au căpătat autoritatea chiar asupra partidului, mulţumită rezultatelor acumulate, ale hoţiilor petrecute la guvern. Există un şef de partid încă puternic, respectat de toată lumea pentru onestitatea lui, sprijinită - nu e vorbă - de-o avere moştenită considerabilă, însă a căruia toleranţă faţă de un coleg al lui, cunoscut prin operaţii speciale, este egală cu
0 necinste personală.
     Guvernanţii noştri nu se pot înfăţişa publicului, într-o serie de discuţii contradictorii, îndemnându-1 să capete încredere în conducătorii lui. Ei nu pot sfătui publicul să se jertfească, neputând dovedi că s-au jertfit. Nu-i pot propovădui să muncească, ei nemuncind nimic şi capitalizând venituri necunoscute muncii. Nu-1 pot hotărî să aibă o credinţă, lor lipsindu-le orice credinţă. Sufletului nu îndrăzneşte nici un om politic să
1 se adreseze, timid şi codaş în a se atinge de cărbunele incandescent. Nici un om politic nu se poate duce în mijlocul poporului să-şi facă o autobiografie integrală, care să-i dea
PUBLICISTICĂ
747
dreptul să fie ascultat şi urmat. Omul politic care va fi în stare să treacă prin acest examen şi să iasă din el intact, va stăpâni ca un conducător util.
     Până ce omul acesta va fi cu putinţă, dacă el trăieşte cumva neştiut în mijlocul nostru, publicul nu poate vieţui, ca şi până acum, decât cu îndoiala lui justificată de cârdurile consecutive de oameni de pradă ai guvernelor şi cu frică de oamenii politici.
     Sufletul nostru este deficitar şi el dezleagă singur şi le dizolvă „problemele" oamenilor politici şi ale Corpurilor legiuitoare.
     Locul sufletului e slobod.
1929
     O  ŞEZĂTOARE LA TÂRGUL JIILOR
    Excelenta revistă craioveană „Ramuri", adică excelentul domn Făgeţel, care-i şi revistă, şi literatură, şi tipografie, şi gospodărie, şi inimă, şi totul, ne-a pus iarăşi pe drum. La Târgul Jiului, în conspiraţie cu perfectul domn prefect de Gorj, domnul Totul, adică domnul Făgeţel, a hotărât o citanie literară pentru înfometaţii judeţului. într-adevăr, Gorjul, care-şi goneşte acum talazele de ovăz, albăstrui ca lavanda, pe întinsul câmpiei, sprintenă şi nervoasă şi îmblănită cu spicele metalice forfotitoare, a trecut, cu satele lui zmălţuite pe cer, de partea celor flămânzi în zadar.
    La Filiaşi aşteaptă ca o individualitate anexată judeţului, colindat în timpurile basmului de balauri iuţi, roşul „Packard" al domnului Calotescu-Neicu, castelanul din Broşteni. Acest boier Calotă a purtat acum câteva sute de ani un costum deosebit: în gara Filiaşi ni se prezintă un sportmen kaki, cu o pipă lungă engleză, nedespărţită de comisura gurii, strânsă pe lulea. Radu Dragnea şi-a uitat o haină în vagonul Craiovei şi
748
TUDOR ARGHEZI
gesticulează uscat, cu coatele sale de lemn, la telefon, căutând să explice în termeni încovoiaţi şi în cuvintele cu greu descheiate ale stilului său de nasturi cusuţi solid, că nu a pierdut un câine de vânătoare, ci un pardesiu. Pardesiul a fost găsit şi proprietarul poate să îngheţe asigurat, până la întoarcerea din luncile Jiilor, că-1 va căpăta cu o petiţie de zece lei şi un proces-verbal.
    „Packardul" mârâie elastic şi leagănă catifelat şi lent, pe drumurile miraculoase ale Gorjului, şapte inşi exercitând o meserie de aşa-numiţi scriitori, veniţi să citească vorbe zugrăvite şi petece de hârtie. Minulescu, autorul unui cântec de jale, că „în oraşu-n care plouă de cinci ori pe săptămână", stă masiv lângă volan. Cazaban, rău ca o viespe şi ca un dihor, pute a venin stătut, pe canapeaua din fundul automobilului, unde se produce agreabil literatura lui verbală, de vechi schelet răzbunător. Acelaşi prelat îngrijit cu douăsprezece perii, curat ca o băbuţă, stampat corect, ca un săpun trandafiriu, de lux, şi de-o educaţie discretă, de Vatican, în domnul Dongorozi, vecinul de canapea. Singur Cazaban s-a păcălit relativ la ţinută, venind cu părul lui alb, de împărăteasă, în haine de ceremonie negre şi încălţat cu papuci de lac. La conacul din Broşteni, unde apare, între ceruri şi zăpezile verzi ale lunii, vechea clădire a proprietarilor restaurată, lipseşte cel mai tânăr camarad, Mircea Damian, rămas în gara Filiaşi, ca pardesiul domnului Dragnea în gara Craiova.
    Un popas trebuie făcut la Broşteni. Colegiali, păunii moşiei ies dinaintea confraţilor literari, se umflă şi piuiesc strident. Vocea inutilă, corcită din curcan şi papagal, loveşte timpanul ca nişte bastoane într-o fereastră de tinichea, a langoare afectată şi a vaiet nemotivat. Frământarea păunilor, mistică şi funebră, se rezolvă anual în câteva tulipe de fulg, înmuiate în apă neagră de aur şi însufleţite de un verde care-i albastru şi de un albastru cu întocmirea verde. Dacă cerul s-ar pune să-şi facă publicitatea păunului, care ar fi hohotul şi bătaia vocii lui?
PUBLICISTICĂ
749
     Castelul Calotescului, cu tinda vastă, cu odăile ca nişte săli de dansuri mari, nupţiale, ne primeşte după vechea pravilă boierească, şi găsim acolo gospodăria, şi domnească şi burgheză, a unei familii fixată pe loc, de-a lungul veacului, între marginea de jos a pământului, învestmântată în mătăsurile şi catifelele recoltei, şi marginea lui de sus, cu creasta de arbori. De pe terasă curg văile înainte, peste câmpia Dunării olteneşti, mai vie şi mai frumoasă ca niciodată. La Filiaşi, ca la Craiova şi ca pretutindeni, trecând Aluta în Ţara Banilor de la Olt, ne-au întâmpinat, scoşi pentru vânzare, snopii mari, fragezi, de usturoi şi mănunchiurile groase de ceapă verde, ridicate cu belşug în movili monumentale. Şi odată cu pitorescul minuţios variat al pământului, inspirat, aci, să se construiască dâmburi, coline, vâlcele, şerpuitor în sus şi întortocheat pe lat, cifrându-se în chirilice şi arabescuri cu sensul ascuns, apare năframa albă a bătrânei şi se iveşte brâul, împlinit pe şoldul ager al nevestei, din încolăcirile betelor succesive. Boierul Calotescu e un literat, autor de bune şi precise epigrame. Tânărul poet Milcu, zburător cu aripa elegantă, va citi la Târgul Jiului câteva epigrame ale Calotescului, vioi aplaudate.
     La Târgul Jiu, pe o stradă pestriţă curată, ne lasă trei automobile. Domnul Făgeţel ne aduse, risipit în Filiaşi, pe Mircea Damian, întunecat de o petrecanie crepusculară: biletul de tren avusese un colţ mai puţin sau un colţ mai mult şi trebuia anchetat. A! Domnul prefect al Gorjului se înfăţişează ca un student delicat, meditând între flori. Abia se poate crede că până deunăzi mâneca domniei sale a fost croită ofiţereşte şi că umărul a purtat tresa groasă lângă tresa subţire, a gradului de maior. înainte de şezătoare trebuie să trecem prin parcul grandios al acestei urbe mici şi să parcurgem bulevardul imens şi singuratec, de copaci cu privighetori în frunzele umbrei, al stăvilarului care se împotriveşte furtunilor din apele Jiului ameninţător. Suntem pân-acum vreo douăzeci şi cinci de
750
TUDOR ARGHEZI
vizitatori impresionaţi ai drumului înalt dintre apă şi parc. Ni se arată bara de piatră şi pământ din dosul căreia femeile şi copiii au stăvilit, cu vârfurile în jos, în arginţările reci ale prundului, întins ca o câmpie de ruine albe, întâia năvală germanică de baionete.
    Scăldătoarea din capătul digului, cu o plajă de nisipuri, cu un bazin de piatră, cu aparate de gimnastică, şi cu clădirea cabinelor, construită de prefect, aminteşte acurateţea civilizată a unei localităţi de băi din streinătate. Doamna soţie a domnului prefect întâmpină în casa căsniciei pe scriitorii, nesăţioşi, sculaţi de un ceas de la tezaurele mesei din Broşteni, cu o masă pusă. Autorii de versuri şi proză nu pot să refuze această supremă îndopare de gâscani: ei fac onoare exagerată furculiţei, porţelanelor adânci şi unui vin fără păreche, din viile Culcerilor. Doamna prefect e o Culcereasă întru totul distinsă şi o frumuseţe druidă, care stă Gorj ului provincial fermecător, portretul amintind, în variat şi complex, pe Marioara Ventura. Se înţelege de ce mâinile sale, autoare şi ale vinului sorbit din pahare verzui, au fost şi respectuos dar şi cu timidităţi sărutate, când pâlcul literar a pornit către şezătoare. Amănunt inoportun însă legal, sala destinată şezătorii poartă numele proprietarului ei, domnul Căldăruşă.
    Ce s-a citit, nu mai interesează, după ce a trecut: literatură. Elogiul integral trebuie însă adus jienilor, care au umplut sala fără nici un bilet de favoare. Semnul bun, publicul din provincii, nu mai rămâne indiferent la acest cel mai primitiv şi mai simplu dintre spectacole: al urechii şi al inteligenţei -şi, după notarea aplauzelor din Târgul Jiului, s-a putut judeca hotărât că se pricepe şi înţelege şi traiectoria ductilă a unei idei.
    îndărăt, la Broşteni! Caloteştii au întins a doua masă, de astă dată rabelaisiană! S-au adaos la automobile alte automobile şi, prin întunericul de la două noaptea, maşinile scoboară
PUBLICISTICĂ
751
drumul, omizi monstruoase, cu ochii albi, ca nişte cioburi ale lunii. La desfacerea zorilor din beznă, ca un năvod ridicat lin dintr-o Mare neagră, cu licurici în zăbrele, un automobil singuratec fuge din Broşteni către Craiova. Făgeţel, adică „Ramurile", adică inima, adică Totul Craiovei a răpit din Broşteni pe camarazii grăbiţi să ajungă cu câteva ore mai devreme la Bucureşti, şi i-a pus o ţâră să moţăie în coliba lui...
1929
              SUPEROMUL UNANIM
    Două evenimente europene în numai zece zile. Domnul N. Iorga s-a supărat de două ori. întâia oară s-a supărat în Parlament, şi a doua oară în Academie. în Parlament s-a supărat pe ţară, şi în Academie pe academicieni. De ce s-a supărat domnul Iorga o dată şi de ce s-a supărat de două ori pe rând?
    De altfel, domnul Iorga nu este la a doua domniei sale supărare: domnia sa s-a mai supărat şi cu trei, patru zile înainte de ultima serie de zece, şi se mai supărase şi în preziuă şi în ajun. De când a fost ales rector al Universităţii din Bucureşti, ceea ce a echivalat cu o consacrare pedagogică definitivă - dacă mai era nevoie, după ce fusese consacrat la toate celelalte tribune, unde se aşază laurii de bronz pe o frunte umană, Academia Română, de pildă — domnul Iorga a devenit iritabil la extrem. Cel mai mic aparent curent, abia schiţat de natură, îi dă o migrenă şi o amigdalită: orgoliul îndreptăţit al marelui nostru omniscient delicat şi fragil capătă gâlci numaidecât. Un tratament băbesc consista în a le sparge, strivite între un deget aplicat exterior, pe gâlcă, şi altul vârât în gură şi lovind un punct. Tratamentul s-a schimbat: se
 752
TUDOR ARGHEZI
preferă actualmente un emolient, un plasture dulce lipit pe dinafară.
    într-o zi domnul Iorga a cerut guvernului douăzeci şi cinci de milioane de lei pentru o treabă universitară care după opinia guvernului putea să mai aştepte puţin, vreo douăzeci, treizeci de ani. Domnul Iorga s-a ridicat ameninţător şi a răspuns că dacă nu i se dă suma necesară, părăseşte ţara şi pleacă în Europa. Domnul Iorga nu voia să spuie că pleacă în excursie de studii ştiinţifice — adică să ne înţelegem: nu ca să studieze domnia sa Europa, ci ca să fie studiat domnia sa - excursii rectorul face, dacă vrea, zilnic, fără ameninţări, toată vremea savantul nostru plecând şi întorcându-se, în calitate de suveran al creierului românesc, fie supărat cum a fost iarăşi la sărbătorile Unirii, fie împăcat. Domnul Iorga spunea altceva, cu mult mai grav: că va pleca pentru todeauna din această ţară blestemată, cu un popor prea mărginit şi de o întindere geografică relativă. Ameninţarea trebuie repede combătută şi marele nostru rabi satisfăcut, dat fiind că cel puţin Sorbona îl aşteaptă cu entuziasm, de când le-a vorbit, într-un curs incomparabil, francezilor, de armeni, un subiect necunoscut ştiinţei istorice apusene.
    Prezidentul Consiliului, domnul Iuliu Maniu, s-a înfricoşat şi a rugat pe domnul Iorga să-şi amâne plecarea până la o supărare mai mare, căci va lua dispoziţii să i se dea de undeva, de unde se va putea, douăzeci şi cinci de milioane. Că doară s-au găsit zece milioane pentru preasfântul patriarh, ca să-şi construiască un pat mai ca lumea, un dulap şi un răcitor. Numai aşa s-a făcut că se mai găseşte azi domnul Iorga în Bucureşti şi în ţară. într-altfel, astă-seară, l-am asculta lâ microfonul unei staţii de emisiune străină, citindu-ne din depărtare una din ultimele domniei sale treizeci şi două de drame şi comedii în manuscris.
    Cea din urmă supărare, pe Academie, a domnului Iorga> vine de acolo că nu a fost ales prezident al acestui conclav de
PUBLICISTICĂ
753
nemuritori — şi supărarea l-a dus la actul de violenţă al demisiei. Dumnezeule! - de patru zile încoace rectorul a revenit în rândurile muritorilor comuni, adică în patrie. Domnul Iorga a publicat şi o scrisoare curioasă, în redactarea căreia, scurt şi cuprinzător, s-a consultat cu spălătoreasă; căci pentru întâia oară un bărbat îşi argumentează plecarea dintre colegi cu invidia şi gelozia confraţilor lui. Domnul Iorga se iubeşte legitim de mult, găsind, androgin, în sineşi, cele două sexe, care stabilizează iubirea într-un echilibru cert. întrebaţi-1 cine-i cel mai drăguţ român, şi va răspunde: Eu. Fără să ştie, Miss România avea un concurent, care şi atunci s-a supărat, când nu i s-a acordat premiul de frumuseţe. De altfel, polemica domniei sale cu domnul Tzigara-Samurcaş, fost membru în juriul alegerii româncei celei mai frumoase, nici nu are altă origine ştiută.
    La demisia domnului Iorga, răspunde preşedintele, domnul Bianu, emolient, edulcorat, onctuos şi catifeliu, chemându-1 îndărăt, în Academie. Dar nu-i oferă nimic, decât glorie, glorie veşnică şi aplauze. Nu se ştie ce va face domnul Iorga: într-una din zilele viitoare vă va informa presa cea mare, care ştie tot ce gândeşte rectorul superbul. Faptul real este că domnul Iorga înspăimântă, îngrozeşte şi sfărâmă. Toată suflarea politică şi culturală tremură când i se ridică sprinceana, şi cade-n leşinuri când ia cuvântul acest vultur răsfăţat al orăteniilor noastre.
    Domnul Iorga mai are câteva dorinţe. Vroia să construiască, poate, un oraş, care să poarte numele domniei sale, dotat cu o sută de mii de pogoane de pământ, dispuse astfel, ca să aibă în cuprinsul lor o bucăţică de Dunăre, un şes, câteva dealuri şi un munte. Insă, desigur, va cere să fie general de brigadă, preşedinte al Societăţilor medicale, să aibă controlul petrolului, al băncilor. Să i se dea din vreme şi de mai nainte. S-ar putea vota o lege a Supraomului, cu înzestrări împărăteşti: facă-se cât mai repede totul, pentru ca domnul Iorga să nu se
754
TUDOR ARGHEZI
mai supere niciodată şi să-l vedem, în sfârşit, zâmbind şi fericit, pentru marele nostru bine al tuturora.
    Dacă însă domnului Iorga, atunci când va fi mare de tot, adică vast, îi va veni placul pervers să fie mic, este singurul lucru ce va fi cu neputinţă.
1929
                    GEAMANTANUL
    Mă stabilisem în apostolat într-un judeţ de curând anexat, la catedrele de limba franceză şi română, după îndemnul domnului ministru, care ne-a spus:
    -    Duceţi-vă şi câţiva băieţi buni în noile provincii, pentru ca să înveţe străinii să ne stimeze.
    Se dăduse leafa pentru vacanţa Crăciunului şi mă întorceam vesel acasă, în sânul familiei, făcându-mi în tren un program de bucurii pentru fiecare dintr-ai mei. „înainte de-a ajunge la domiciliul părinţilor şi fraţilor mei, voi trece, îmi ziceam, cu geamantanele prin piaţă, şi le voi umple cu surprize. Pentru sora mea cea mai mică voi cumpăra o păpuşă care închide ochii."
    -    Pardon! mă izbi un călător cu geamantanul lui încărcat, în fluierul piciorului... Nici aici nu e loc! gemu călătorul, voind să-şi pute sarcina jos şi negăsind podină nici pentru labele lui încălţate...
    „Victoriţei, care e mai mare, îi cumpăr un fular de mătase pestriţ, continuam eu, frecându-mi piciorul lovit. Am văzut odată într-o vitrină o eşarfă minunată..."
    —    Mi-aţi turtit pălăria de tot, mi se adresă un domn de lângă mine, care şedea jos, pe o cutie.
    — Sunt împins din toate părţile, îi răspunsei.
PUBLICISTICĂ
755
    Tocmai ieşea un uriaş, târând după el grămadă pe toţi pasagerii, care stăteau în câte un picior, două, ca şi mine, răzimaţi unii de alţii şi spânzuraţi cu câte o mână de stinghia de sus a vagonului.
    -      Acum şi-a găsit să umble toată lumea cu trenul, zise domnul cocoloşit de căderile şi culcările mele peste el.
    „Lui Gheorghiţă îi cumpăr un cimpoi mic, şi tatii un ţigaret de chihlimbar..."
    Trenul se oprise la o staţie intermediară. O nouă escaladare de pasageri micşoră, dacă se mai putea, locul pe culoar. Stăm ca nişte sentinele. Nesimţitorii din compartimente, câte trei de fiecare parte, vorbeau cu o linişte şi un confort care făceau abstracţie de înghesuielile tragice din coridor, şi ochii noştri, ai pasagerilor de-a-n picioare, îi examinau injurios. în special, erau supărători călătorii care, nemulţumiţi de-o situaţie categoric excepţională, ieşeau pe sală să ia aer, asigurându-şi fotoliile unde obosea gospodărescul lor şezut, cu o căciulă sau cu o păreche de mânuşi lăsată, ca un câine, să le păzească absenţa. „Fiţi fără grijă, nimeni nu vă ia locul", afirmau din capete pasagerii din compartiment, asociaţi instinctiv pentru apărarea dreptului lor în burghezia vagonului. într-adevăr, când un băiat smead, leşinat de oboseală, cuteză să puie un picior în compartimentul din spatele meu, ca să se odihnească pe locul unui călător umflat şi chel, care călca precaut printre geamantane ca-n nişte gropi şi ca printre străchini, o voce unanimă s-a răstit ca o comandă şi a retezat din aer înaintarea timidă a piciorului:
    -  Ocupat!
    „Nu ştiu ce-am să-i cumpăr mamii...", mă gândeam eu -şi dusei distrat mâna la buzunar ca la revolver. Mâna pricepu numaidecât, căci rămase pe loc. Eu înţelesei ceva mai târziu şi, în frigul ce mă îngheţase, fui opărit de o fierbinţeală.
 756
TUDOR ARGHEZI
    -     Mi-a furat portofelul! ţipai, muşcat de descurajare şi revoltă - şi mă uitai cu bănuială la fiecare din vecinii mei. Era, un moment, să mă arunc pe cel de lângă mie, să-l strâng de beregată şi să răcnesc: „Dă-mi, hoţule, portofelul înapoi!"
    Omul din dreapta mea era un preot. El ridică de jos spre mine un ochi acoperit de albeaţă. N-aş fi putut să-l acuz.
    -     Poate că l-aţi uitat acasă, zise un negustor. Se întâmplă să crezi că ai luat ceva, pe care l-ai lăsat pe masă. Uite ce mi s-a întâmplat mie, odată, porni negustorul, luând cu satisfacţie şi cu un surâs promiţător atitudinea unui orator al căruia debit verbal se va întinde.
    -     Nu ne arde acum de păţaniile dumitale, întrerupse un ofiţer, vârât în manta şi strâns pe marginea unui geamantan. Ţine-le pentru dumneata şi nu uita să le spui nevestii, adaose ofiţerul, curmând cu o mojicie binevenită avântul pasagerului cu blană. Ai avut mulţi bani în portofel? mă întrebă ofiţerul.
    - Leafa de dascăl până după sărbători şi câteva economii.
    Ofiţerul se dete jos într-o staţie viitoare şi mă consolă,
strângându-mi mâinile şi prezintându-se milităreşte.
    -     Dacă o fi aici în vagon, merită să-i rupi maţele, mă sfătui un alt călător, vorbind de furturile din trenuri. Eu am snopit în bătaie, odată, pe unul, numai că s-a uitat la buzunarul meu, în care ştiam că am parale, zise călătorul, arătându-mi măciuca unui pumn.
    Deplasându-se cu încetineli moi, în curând toţi pasagerii defilară pe dinaintea mea şi fiecare mă compătimi. Tragicul minuţios al situaţiei mele nu mi s-a învederat însă complet decât în momentul când vrusei să cumpăr o brânzoaică. îmi dădui seama că nu mai am nici un ban în buzunar. Pasagerii toţi scoborâră din tren în gara cu brânzoaice calde, şi se întorceau îmbucând cu poftă din bucăţi fragede şi coapte cu coajă, de plăcintă. Mestecând, câte unul spunea celuilalt, unsuros pe buze:
PUBLICISTICĂ
757
    - Săracu! i-a furat portofelul.
    Trenul fiind, cum se numeşte, un tren de persoane, staţiile veneau greu şi se opreau toate la trenul nostru, care le părăsea tot atât de greu. în toate gările din întunericul nopţii se serveau ceaiuri şi plăcinte şi câteodată chiftele. Lumea năvălea în restaurante şi, prin gemurile bufetului, la lumina slabă a unei lămpi cu petrol, zăream activitatea din interior, la mese cu farfurii, furculiţe şi pahare. Mă chinuia foamea cumplit, şi m-aş fî încălzit cu un pahar cu ceai.
    -     La bufetul ăsta se serveşte foarte curat, îmi spunea câte un pasager întors în vagon. Luai un cei cu rom, ca să mai mă dezmorţesc, îmi comunica el mulţumit, tamponându-şi buzele cu batista delicat.
    Pasagerii se obişnuiseră cu mine. Devenisem omul care rămâne în vagon şi căruia i se poate acorda încrederea de a păzi bagajele.
    -     O să fii bun, mă ruga câte unul, să te uiţi şi la bagajele mele; precizând: Uite, astea de-aici. Nu te superi! spunea el politicos. Odată mi s-a furat şi mie o manta de ploaie, la „Caru cu berew...
    Existau prin urmare precedente...
    De-a lungul drumului de câteva sute de kilometri, s-au primenit o parte din călătorii coridorului de câteva ori, după liniile care se desprindeau din linia Bucureştilor sau care răspundeau într-însa, aducând noi pasageri şi noi geamantane. Furtul portofelului era povestit de cei rămaşi celor sosiţi, şi rânduri de capete se aplecau, din fund înainte, ca să mă vadă, şi rânduri de oameni veneau întâi să mă consoleze, apoi să mă roage să am grijă de bagaje. Unul a pus lângă mine, ca lângă un cuier cu oglindă, un baston şi o umbrelă, căci plecase la drum asigurat de două împrejurări. Altul mi-a cerut un chibrit. Nimeni nu s-a gândit să mă împrumute cu un pol, ca să beau un pahar cu ceai şi să mănânc un covrig, din Nordul
 758
TUDOR ARGHEZI
Moldovei până în Bucureşti, unde am ajuns, călătorind o noapte şi două zile, demoralizat.
    Ca să vezi cât influenţează intelectul mizeria şi descurajarea, trebuie să-ţi povestesc finalul. Când m-am scoborât din tren pe peron, eram completamente idiot. în loc să iau o trăsură sau un automobil, ca să ajung mai repede acasă şi să plătească tata, cum era simplu şi natural, apucai drumul pe jos, prin zăpadă, cu două geamantane târâş. Şi nu stau mai aproape de gară: casa părintească e tocmai la Apele Minerale. Pusei patru ore ca să ajung acasă şi să beau ceaiul, pe care îl doream de la Paşcani.
    Şi nici azi nu-mi explic altfel accesul meu de idioţie. Probabil că mă deprinsesem, inconştient, cu meseria de însoţitor de bagaje, şi că acum, intrând cu geamantanele în mână şi la spinare, în Bucureşti, aveam conştiinţa că nu duc geamantanele mele, ci pe ale unui om care şi-a pierdut portofelul şi care m-a luat după el ca să-mi plătească taxa de hamal acolo unde mă va duce...
1929
            EPISTOLĂ CĂTRE TIMOTEI
    M-ai întrebat şi dumneata, Băiete, simţindu-te, crezi, oarecum determinat să scrii, cum trebuie să începi. Adică vrei să ştii cum începe întâi să scrie un scriitor care şi-a câştigat un nume oarecare, căci încă nimeni nu ţi-a lămurit într-o carte meşteşugul lui.
    Trebuie să ştii că întrebarea precisă supără ca o insultă, şi că autorii de literatură te vor lua peste picior cu ferocitatea breslei faţă de începători. Un scriitor e îndeobşte un înfumurat şi un individ destul de mediocru. Oglindit exclusiv în platoşa
PUBLICISTICĂ
759
lucie a trufiilor lui, el crede că, „mai mare“ ca personalitatea lui îngâmfată nu este nici una, şi lumina soarelui îi slujeşte ca să-şi frece ziua oglinda. Specia ridiculă parcurge toate generaţiile de la cele cu ghebă până la sugacii mici de tutun.
    Un scriitor are un început, fără îndoială, care începe în fiecare zi. Când îi dispare stângăcia faţă de sineşi, când nu se mai scoală în picioare la bătaia în fereastra lui a unui mugure de gând, trebuind înflorit şi miruit cu rod, scriitorul şi-a pierdut frăgezimea, suavitatea lui râncezeşte, zâmbetul s-a transpus în rânjet, şi urzeala morală, întreagă, lăbărţată, curge pe scheletul lui sufletesc, ca zdrenţele unui năvod, prin care scapă peştele de aur şi luna... Din răscoacerea individualităţii, strecurată de la sfială la cinism, de la idilă la lupanar şi la cabinetul medical, nu mai este de aşteptat nimic.
    Literatura în viaţă este în bună parte un cimitir de cărţi şi reviste, aşezate pe lat, ca pietrele de morminte, printre buruieni şi lăcuste, cu o inscripţie funebră pe copertă. Nu-ţi pierde niciodată, dragă Băiete, naivităţile şi temerile delicate şi nu-ţi fie ruşine cu ele: e marea sigură avuţie a unui artist. Şi să nu-ţi închipui că omul poate să fie dublu, şi artist şi porc, şi selenar şi mocirlos, că poate fi spurcat în aer şi divin pe hârtie. Cel care poate să afecteze două sensuri în contrazicere şi nu în prelungire, nu e un artist, nu e un poet, nu e măcar bărbat: e
o  corcitură de două corcituri căţelite în atitudine literară. Trebuie să te simţi fericit când scrii, împărtăşindu-te cu trupul şi sângele miracolului din mister, tălmăcit în pasul cuvintelor, în luminişul cuvintelor, în reflexul cuvintelor ascuns.
    Nu uita că atunci când gândeşti şi când scrii, când împă-injeneşti ipotezele şi icoanele cu vorbe, alese pe firul lor întreg şi încrucişate la timp, nu uita că tu te rogi, şi că fără râvnă şi fără văpaie nu poate să fie nici rugă nici rug. Aşa să începi, virginal, cu adevărat şi simplicitate, stropit cu aghiasmă de luciole.
    Dragă Băiete, eu am primit, la foiţa mea, multe spovedanii, cu stihuri şi fără stih, în care m-a făcut să tresar tocmai ivirea
 760
TUDOR ARGHEZI
câte unui răsărit pe câte o papură depărtată, şi o lumină într-o picătură de cerneală. Dar am aruncat la coş, cocoloşind, un orgoliu în deşert agresiv, o grimasă neizbutită, o infatuare proastă, din manuscrisele câte unui autor, care nu mai era de mult la nici unul din începuturile unui scriitor, destul de greoi ca să nu se ştie urca în Carul Mare şi destul de vulgar ca să contemple stelele cu pantalonii descheiaţi. Toate lucrurile vieţii sunt sfinte. Viaţa e zidită, pardosită şi învelită cu catapetesme şi cu odăjdii şi tu, de câte ori purcezi, fie către viaţă, fie către vis, abstracţia albă a vieţii, faci o intrare în Ierusalim, şi măgăreaţa care te duce calcă pe purpură şi pe ramuri de finic.
    începutul tău să fie cu cărbune sau cu tibişir, cu negură sau cu zare, ca al unui copil care zgârâie piatra cu un ocol de arşice. Pune-n pana ta lucrul ce cade atunci, o surcea sau un mărgăritar, şi du-te cu pana pe marginile lui, până unde te duce: şi să iasă ceva din pana ta, care să fie puţin mai mult ca surcica şi puţin mai puţin ca mărgăritarul...
1929
            CHINEZUL INTERIMAR
   Un proprietar cititor ne scrie că nu poate construi tocmai din pricina absurdă a factorului interesat să se construiască. Primăria, care altădată croia bulevarde şi determina sporirea clădirilor prin facilităţi acordate necesităţii de locuinţe, s-a transformat în divinitate abstractă şi în instanţă de paralizie. Sunt cel puţin trei sute de cereri de autorizare pentru clădiri principale, în cartoanele de fildeş ale Inchizitorilor municipali, care nu-şi argumentează nazurile şi fantezia cel puţin cu calitatea de-a fi fost aleşi de către victimele lor actuale.
PUBLICISTICĂ
761
    Onoraţii membri ai comisiei interimare, numiţi în micul guvern de culoare şi suburbie, s-au văzut consacraţi distribuitori de hârtii ştampilate şi înţeleg să excercite funcţiunea lor de registratori şi arhivari, cu autoritate. Cum poate simţi un interpus binefacerile intelectuale ale autorităţii, decât refuzând să execute mişcarea comandată de maşina în care a fost angrenat? Dacă împărţitorul de telegrame îşi capătă postul prin selecţie politică şi nu profesională, el numaidecât îşi intercalează o facultate liber-cugetătoare şi îşi manifestă puterea ducând telegramele a treia zi la destinaţie sau aruncându-le pe gârlă: poştaşul a devenit o personalitate, guvernată de un program şi nu de o datorie. Municipalitatea are practica autorităţii încă din specia hingherilor, care prevăzuţi cu o prăjină cu laţ şi cu libertatea de-a fugi după câini, prind şi câinii cu botniţă şi zgardă. Intr-altfel cum ar fi hingherul hingher şi ce sens ar mai avea însărcinarea dată lui de un partid cu principii, dacă i s-ar mărgini acţiunea la o datorie şi la nişte căţei pribegi?
    —     Dumneata vrei să clădeşti o casă? Bine că mi-ai spus! O să-ţi arăt eu, consilierul interimar, dumitale. Poftim şi clădeşte, întâi că fără autorizaţie nu poţi clădi şi al doilea că autorizaţie nu-ţi dau. De ce? Eu nu răspund la întrebări, eu sunt consilier interimar, eu pot să nu vreau. Nu vreau, domnule, ai înţeles?
    La trei sute de case găsesc de muncă treizeci de mii de braţe. Piaţa, răspântiile sunt pline de oameni fără lucru, vechi alegători, care s-au fript o dată şi nu se vor frige, poate, de două ori. Primăria nu are să concorde şomajul cu ofertele de muncă. Ea refuză ici prilejul de lucru şi dincolo reglementează. Dacă ar fî fost numite comisiile interimare într-adins pentru organizarea adâncă a neghiobiei, ele n-ar fi putut izbuti în aceleaşi proporţii ca azi. într-o zi, când nu vor mai avea ce împiedica, ele au să împiedice circulaţia, punând lucrătorii să scoată pietrele şi să le aşeze transversal. Ori ai, ori nu ai autorizaţie.
762
TUDOR ARGHEZI
    Un caz tot atât de interesant. Un fabricant dintr-o comună vecină cu capitala s-a văzut anexat cu uzina lui la municipiu, cinci ani după ce şi-a construit-o într-adins dincolo de periferii, Primo, primăria i-a trimis ordinul să nu mai lucreze şi, secundo, i-a comunicat că regiunea e destinată, în urma unui voţ, care întinde periferia până la Ploieşti, Giurgiu şi Călăraşi, unui Parc Naţional. Uzina cu terenul ei va fi expropriată peste cincizeci de ani.
    Din când în când, un agent al statului, îl vizitează şi-i face un proces-verbal de contravenţia. însă după o săptămână procesul-verbal îi vine proprietarului de la judecătorie. Procesele-verbale sunt de vânzare: cincizeci de lei, o sută de lei Ibucarta,, după dificultăţi.
    Dacă primăria vrea concret, i se poate da concret.
1929
            MMCmJTA ORTODOXIEI
   Nu am comentat ila timpul lui un comunicat Epstt măcar de autoritatea verbala, adresat presei, în ultima sesiime, de către Sinod. Acest parlament în rasă şi potcape, întrunit db două ori pe an, conform unui nărav legal, nu se deosibeşte âc c© turmă de coarne groase, strânse la păscutul sângelui Domnului, ivit în floarea garoafelor de câmp, decât printr-un supliment de mustăţi şi miros. Sinodul se adună de două ori pe an ca să se joace, la timpul pisicilor, de-a nu se ştie ce săptămână, din care periodic şi uniform nu iese nimic.
   Comunicatul, lipsit de orice interes şi psalmodiat pe ritmul unei Pascalii, care încă nu se ştie, a fost ori nu a fost sau are să fie fixată, de Crăciun, a vădit incapacitatea, obişnuită la un grup de maldăre de carne şi mătăhale, reduse la funcţiunea
PUBLICISTICĂ
763
tubului digestiv ramificat. Acuzat de toate relele adevărate, nici un membru al Sinodului nu s-a găsit, nici astă dată destul de curat ca să refuze semnarea unei chitanţe colective de impe-cabilitate şi să ia în cercetare faptele şi indivizii. Fiecare se teme de dosarul, pe care îl păstrează vecinul lui în pupitru şi consimţul dovedeşte că sunt atâtea dosare câţi membri are Sfanţul Sinod.
    în particular, câţiva episcopi şi arhierei, care au mai păstrat neînăbuşit de milioane şi de păcate un instinct de simetrii şi proporţii, sunt de perfect acord cu dumneaita, cea Sinodul nu se bucură de nici o au toi itate şi că prestigiu! ti îeos până la pidba cojocului, îi dă expresia unei cirezi aMMikita^delbiuhele râii. In mai, cufărul Sinodului se deschide ca ia coşciug: purulenţele ;putşi coşciugul se închide la loc pana Ik itioamnă, când iarăşi pufte &i iarăşi se închide. „Reformatorii** urncetici ai bisericii, cu cârjă şi mitră, sunt de acord că totul trebuie de urgenţă schimbat, că nu mai poate aştepta cadavrul încă multa vreme, până la ţărână uscată, şi că trebuie tratat cu mâna la nas, însă încă lichid şi în sîare de mocirle. Unii din ei au schiţat, vag şi gângăvind, în câtse iun articol de ziar substanţa unei intenţii guturale şi repede s-au oprit. în „şedinţă", adică în cireadă, toţi sunt de aceeaşi părere, că nu trebuie încercat nimic, că nici vorbă nu poate să fie că biserica suferă de ceva, că sinodiştii ar fi nişte personaje ideale, strict necesare, în compunerea lor actuală, României.
    De fapt, ridicându-se mai sus de nivelul responsabilităţilor individuale, vinovat nu este nimeni întreg. E un proces de fundamentală descompunere: a sunat ceasul şi ascultătorii orelor ce trec şi bat, sunt surdomuţi. Cel căruia îi miroase gura, nu se miroase, şi cine-i beat nu ştie că e beat, după cum prostul nu ştie că-i prost. Sinodului i-a mai spus aşa ceva şi un scriitor din Biblie, cândva, însemnând pentru el că în ziua pierzaniei nu se va simţi nimic straniu, că membrii lui vor mânca şi se
764
TUDOR ARGHEZI
vor veseli ca şi mai-nainte şi că nu vor putea să creadă că sfârşitul e apropiat. O uşoară scuturătură a clopotniţei şi Sinodul va cădea în pivniţă şi din pivniţă în eternitate, fără să simtă că s-a suprimat dintr-o dată şi bugetul şi automobilul, şi vacile mânăstirilor, şi fondul milelor şi Institutul Biblic, şi dobânzile de la Banca „Albina".
    Probele de câtă incapacitate de credinţă, de avânt şi de râvnă suferă acest corp ipocrit şi ticăloşit al Sinodului, se reproduc pe toată întinderea suprafeţei sensibile a terenului episcopal şi bisericesc. La discuţia în Parlament a concordatului papal, căruia îi opun ca un ideal, steagul de hârtie tipărită ortodox, ori de câte ori nu este nici o nevoie, nu au suflat prelaţii nici un cuvânt. Domnul Nichifor Crainic, specializat în superimponderabile tenuităţi ortodoxe şi care şi-a oprit zilnic cititorii de la pieire, în numele ortodoxiei, este deputat. Cine a tăcut mai hermetic ca domnia sa, în singurul moment când trebuia să vorbească, dacă era ceva de spus? Noi am arătat de mai multe ori că substratul ortodoxiei constituie un material sau fals, sau falsificat cu precugetare în viaţa românească, şi ne-am văzut insultaţi de câteva din varietăţile minore scandalizate, ale parazitismului ortodox, subvenţionaţii, bursierii, parveniţii şi nădăjduitorii de parvenire. Surdomutismul care a înconjurat cu sentinele de tăcere concordatul, este o autode-monstraţie definitivă a strictei realităţi. Chestiunea a fost rezervată pentru revistele şi rubricile literare, în talmeş-balmeşul pictural, teatral şi poetic, unde este nevoie de talent şi nu de ortodoxie.
    Aşa au fugit ortodocşii, care în anterie, care în izmene, cei din Sinod de o stabilire de răspunderi şi cei din Corpurile legiuitoare de o stabilire de „principii".
    Ar fi elegant ca după faliment, negustorii firmei defuncte să nu ne mai întreţie curiozitatea absentă cu consideraţii asupra frumoaselor proiecte pe care le-ar fi avut, dacă în ceasul
PUBLICISTICĂ
765
bancrutei, nu le lipsea capital. Ciorbele încălzite n-au gust nici pentru câini.
1929
                 VĂRUL MIHALACHE
    L-am auzit odinioară pe actualul ministru al Domeniilor vorbind, în opoziţie, ţăranilor din Argeş. Era o adunare frământată, de numeroşi plugari, şi viitorul ministru, urmaş depărtat al lui Dobrescu-Argeş, dar mult mai puţin romantic, mai pozitiv şi clar, trecea printre galii cu mustaţa roşiatică de porumb, ai judeţului păstrător de mari oseminte, drept un revoluţionar al pământului furat de latifundiari. Ascultat cu
0 emoţie evlavioasă, plugarii nu întrerupeau seculara tăcere a buzelor mute, adusă din ţarini în politică, decât când domnul Mihalache îi întreba: „Aşa e? „Aşa e, vere Mihalache", răspundeau ţăranii, câteva mii de voci odată.
    Argumentele erau ca ale viscolului, ca ale luminii zilei şi ca ale întunericului lăsat peste porumbişti. Vărul Mihalache evoca veacurile, câmpia, pădurile şi munţii. Vorbea de păşuni şi de vite, intercalând în vocabularul discursului cuvintele frumoase ale poeziei şi ale muncii, nedespărţite ca doinele de sudori. Când rostea „islaz", cuvântul se arunca în aer ca o furtună şi cădea peste oameni ca o ploaie.
    Vărul Mihalache este ministru, de câteva luni, la departamentul acelei poezii, care ne-a conservat mai mult ca biserica şi cărturarii, cuvintele sculate dintre holde la o viaţă şi o propovăduire nouă, aprinse, împietrite sau activate de scriitori.
1 s-a făcut vărului Mihalache imputarea că tace, o fdosofie deprinsă de la ogoare şi de la boii din arături. Timp de câteva luni, într-adevăr, vocea vărului Mihalache a fost ca şi absentă
766
TUDOR ARGHEZI
din arena politică, deprinsă mai puţin cu osârdia şi mai mult cu trăncăneala retorică.
    S-a întâmplat însă că vărul Mihalache prezidează Congresul Internaţional de Agricultură, adică treizeci şi două de state agricole la Bucureşti. Examenul vărului Mihalache a fost nespus de greu. Asistată de curiozitatea diplomaţilor, cei mai aleşi dintre abili, şireţi şi intelectualizaţi; de spiritul critic al opojdjpei* de dascăli europeni, de oameni de ştiinţă şi de mari demnitari, cămaşa valahă a vărului Mihalache> urzită în războiul bătrânelor şi înfrumuseţată cu acul nevestei, trebuia să impresioneze smochingul şi: să dispute autoritatea costumului negru, cu paftale şi briliante decorative.
    Examenul a izbutit peste aşteptările Europei, adunată să vadă în straie ţărăneşti pe David care a cotropit cu oamenii lui şi cu dobitoacele lor moşiile şi a înlocuit o clasă restrânsă cu clasa unui popor întreg. într-o limbă franceză, pe care nimeni nu i-a cunoscut-o, vărul Mihalache a vorbit Continetului de după război, ambasadorilor, diplomaţilor şi delegaţilor tuturor ţărilor prezente, miraţi. Unul dintre ei avea pentru substanţialul nostru Ţăran prezident elogii ce nu s-au mai auzit în România, venind de la preţurile străine. El observa că şi atunci când se ivea în discursul ministrului de Agricultură o greşeală, „el singur se corecta". Slavii din congres, de diversele nuanţe, care vorbeau o franţuzească mârâită şi lătrată, cu accent furibund, ascultau pe vărul Mihalache consternaţi. Franţuzii au fost agreabil surprinşi, plenipotenţiarii tuturor naţiunilor participante au salutat cu o închinăciune dublă. Opoziţia şi-a dat seama că Bossuet poate fi citit cu mai mult folos printre urzici decât între registrele de contabilitate şi Curtea regală a avut o probă despre valoarea săteanului Vechiului Regat, purtător virtual de o putere culturală fără păreche.
PUBLICISTICĂ
767
    Un general, aşezat la un excelent post de obseuvaţie internaţional, ne spunea de vărul Mihalache: „Ne-a primit ca un aristocrat şi ne^a făcut onoare ca un prinţ".
    Adevărul este că aristocraţia românească stă între coarnele plugului şi ale părechii de boi care răstoarnă brazda. Dacă pergamentele eis nu sunt scrise în limba latinii ci se înfăţişează cu chirilica vreunii» mânjită pe piei de iejptaare uscat* preţul lor c cu atât mai mare:.
    BordereJe* târlele, apele şi florile die moac trimit felicitări vărului Miihaladhe.
îsm
                       MĂRUNTE
                              I
    Botez colectiv. Feng Ju Siang, „mareşalul creştin" din China care s-a ridicat împotriva lui Ciang Kai Cec, e fiul unui ţăran sărac din Şantung. A izbutit să cucerească toate gradele militare, să-şi alcătuiască o armată, să joace un rol important în poliţia chineză, sprijinit cu aur de misionarii americani pe care i-a sedus prin puritantismul lui şi prin libertatea pe care le-o acordă în îndeplinirea menirei lor: creştinizarea Chinei.
    A mers şi mai departe. în zelul lui propagandistic, a pus batalioanele să defileze pe dinaintea tulumbelor de incendiu, botezându-şi colectiv soldaţii cu apă sfinţită, în prezenţa reprezentanţilor Y.M.CA.
    Adversarul contelui Zeppelin. Nu se prea ştie în Europa că doctorul Eckener a fost multă vreme adversarul principiului aeronautic „mai uşor ca aerul". Pe vremea când contele Zeppelin şi-a început experienţele, criticiie cele mai vii - şi cele mai
 768
TUDOR ARGHEZI
inteligente — i-au fost aduse de un profesoraş de fizică din Şvabia. Contele Zeppelin a intrat în corespondenţă cu obscurul profesor, a primit anumite sugestii, a criticat şi a respins altele, astfel că după optsprezece luni, Eckener - el era! - a devenit discipolul şi colaboratorul cel mai devotat al contelui. Restul se ştie.
    Nietzscbe şi Mussolini. Elisabeth Forster, sora lui Nietzsche şi care se crede moştenitoarea sufletească a autorului lui Zarathustra, a trimis o scrisoare lungă ambasadorului Italiei din Berlin. în această misivă, redactată cu prilejul deschiderii solemne a Parlamentului fascist, ea afirmă o admiraţie şi un entuziasm neţărmurit pentru Mussolini în care vede pe „supraomul", profetizat de fratele ei.
    Presa germană a comentat însă fără milă declaraţiile pasionate ale Elisabethei Forster.
    Candidaturi engleze. La ultimile alegeri din Anglia nu s-au înregistrat candidaturi excentrice, sau prea excentrice, cum se-ntâmplă adesea. Nici regele vagabonzilor, nici preşedintele amatorilor de mers pe jos n-au candidat. S-a văzut însă că partidele politice nu reprezintă clase sociale strict delimitate. Astfel, între conservatorii care au candidat şi s-au ales, sunt doi muncitori: un miner, înscris şi pe lista lipsiţilor de lucru, Rowlands, şi un mecanic, Coates, amândoi adversari hotărâţi ai Partidului Laburist.
    Pe de altă parte, laburiştii au avut candidaţi de origină foarte nobilă: pe lady Cynthia Mosley, fata vicontelui Curzon, nepoată de multimilionar american şi soţie de baron; pe miss Edith Picton-Turbeville, fata colonelului Turbeville, al cărui strămoş a venit în Anglia cu Wilhelm Cuceritorul. Desigur, alături de aceste mlădiţe nobile a candidat - şi s-a ales - şi miss Jessie Stephen, fată-n casă.
PUBLICISTICĂ
769
    Pe lista liberalilor, care a dobândit cele mai puţine locuri, au candidat şi doi reprezentanţi ai creierului: romanciera Murii Morgan Gilbon şi muzicantul de mare talent Beckett Williams.
1929
        SCRISOAREA UNUI INVALID I.O.V. SAU CÂINELE LUI NAE IDIOTU
    La început, după demobilizare, se chemau spre revizuire invalizii din război, în fiecare an.
    Mai apoi în fiecare lună. Bun e Dumnezeu şi nu e departe timpul când în fiecare zi vom fi chemaţi la comisii sau poate invalizii vor trebui să locuiască subt acelaşi acoperiş cu medicii militari. Şi poate că asta ar fi mult mai bine.
    Chemări şi parachemări a invalizilor la revizuire pentru a li se ciunti pensiile mici în realitate, mari în ochii îmbuibaţilor, îmi aduc aminte de vecinul meu, Nae Idiotu, care având un câine a căruia coadă i se părea prea lungă, se hotrărâse să mai taie din ea. Dar spre a proceda aşa cum îi era numele, n-a tăiat dintr-o dată coada nenorocitului căţel, ci, din când în când, câte o bucăţică. într-o zi n-am de lucru, întreb pe ăl vecin:
    —     Mă, ce dracu chelăie câinele tău în fiecare zi ca din gură de şarpe?
    El, uite şi uite, îmi spune că din milă, ca să nu i-o taie o dată pe toată, taie coada câinelui în rate.
    La fel procedeul domnilor de la I.O.V. Şi numai atât credeţi? Te duci la comisie şi nu te poate revizui că alţi gugumani ţi-au pierdut dosarul cu actele de reformă şi procesele-verbale ale comisiilor anterioare. Şi de-asta vezi umblând de
 770
TUDOR ARGHEZI
la Severin la Dorohoi invalizi, pe la cercurile de recrutare, cătându-şi dosarele.
    Cu chiu cu vai, aduci copie de pe foaia matricolă şi ajungi la comisie. Acolo dai peste medic:
    -  Câtă pensie ai avut, mă?
    -  80%, domnule colonel.
    -  Bun. Dă-i 60%.
    -      Păi, să trăiţi, domnule colonel, am un picior mai scurt cu şase cm.
    -      Nu face nimic; pui şi tu un toc mai înalt la o gheată. 1929
                    ALDE FACE AŞA
    Sunt ăl care fac aşa, la răspântia din Calea Victoriei, de opresc automobilele sau le dau drumul să meargă. Am un fluier în gură, ca un ţigaret, şi suflu; şi desfac braţele şi mă uit. Sute de maşini şi de boieri, din maşină, stau pe loc. Niculaie Dumitru, ai ajuns om mare! Guvernul, pe lângă tine, nu e nimic. Prefect, ministru, deputat, primar, toţi la un loc, statul şi municipiul nu pot să facă, în vreme mai puţină, treabă mai multă. Ridici degetul şi nu mai mişcă nimeni; laşi degetul în jos, lumea porneşte. Legi, ordonanţe, ordine, telegrame, sunt ca nişte întocmiri cu plecăciune, faţă de unghia ta de la arătător, gălbejită de mahorcă. Ai dat semnalul şi s-a oprit şl regele şi - pardon! - şi Regenţa. O falangă dintr-ale tale ţine câteodată pe loc două autorităţi constituţionale; forma monarhică şi biserica, reunite într-un personagiu cu reverendă.
    La început, m-am sfiit. Cum o să ajung eu să comand atâta omenire şi atâtea puteri câte se strâng sau se răsfaţă într-o limuzină cu şase şi opt cilindri? Mi-era ruşine. Poftim, trece
PUBLICISTICĂ
 771
guvernatorul Băncii Naţionale: cum să dau din mâini şi să-l dau îndărăt? „Nu-ţi fie frică, boule! m-a învăţat domnul prefect; ce stai ca un dobitoc? Oricine-ar fi, opreşte-l! şi nu te uita. îţi faci datoria." M-am deprins. Nu mă mai sperii. Sunt ca un şef de orchestră - indic ritmul, muzica şi pauza. Un fluier: stai! Alt fluier: pleacă!
    Poate că o să fie mai lesne să conduci un milion de oameni: o sută de automobile este mai greu. Omul nu are nici motor, nici pornire electrică şi cilindri; nu are număr şi cauciuc. Vorbeşti cu el şi te înţelege; vorbeşte prea mult: îl cârpeşti. Poate domnul prim-ministru să se facă priceput de patruzeci şi cinci de cai, instantaneu? Nu poate. Abia se înţelege cu cinci din doisprezece miniştri. Eu îngenunchi şi ridic, după cum mi se pare, o herghelie dintr-o singură dată. Dinaintea mea înce-tinează şi face complimente „Packard", cel ce se măsoară cu expresul şi-l întrece, înălţându-se, ca roţile carului Sfântului Ilie, într-un nor des, la care colaborează toată Şoseaua, cu sutele-i de kilometri de praf, vălătuc în vânt şi clăbuc, excitată de fugă să se ia după el. Pământul se aruncă-n sus şi geme până la răspântia mea: acolo, stop! Automobilele se apropie ca nişte pisici îndrăgostite, tiptil, pitite pe încheieturi, cu capul mângâios.
    Idealul meu a fost colţul din Calea Victoriei, unde trebuiesc tehnicieni adevăraţi. Blegii stau la răspântiile de mică importanţă, ca nişte agenţi de paie, cu mâinile spânzurate de subsuori, în mânuşi albe. Cu gândul la vacile grase şi slabe ale lui Iosif şi la cine ştie ce tâlmăcire întunecată, câte unul aşteaptă să se izbească maşinile de el, ca să le potolească. El arată dreapta când vrea să spuie stânga şi nu se supără niciodată că este înţeles după ceea ce vrea şi nu după cele ce gesticulează. Ochiul lui nu e nici şiret, nici iute, pleoapa lui se ridică rar, cu deasupra unui buzunar, şi gura i se deschide şi mai cu greu.
    Ca să arate cu mâna către strada Clopotari, urmăreşte-i-o cum pleacă de pe vipuşcă, dezlipindu-se cu mare băgare de seamă şi luând-o prin aer mai mult îndărăt, nesigură, ca o
772
TUDOR ARGHEZI
mână care s-ar fi apucat să gândească pe drum şi nu ştie dacă trebuie mai bine să se oprească sau să încerce să termine un gest început. Până atunci, maşinile trec anapoda şi privirea conducătorilor se fixează zadarnic pe mâna nestatornică a comandantului unui colţ subaltern.
    Comanda de căpetenie nu cunoaşte asemenea nehotărâre. Postul meu, cel mai aglomerat din capitală, cere poruncă rapidă, decizie imediată, spirit cât şapte. Ca şi cum aş avea ochii în cap de jur-împrejur, ca scânteile unei mitre de arhiereu, nervul meu vede din toate părţile deodată, simţind cu umărul obrazului, cu moalele capului şi cu ceafa. Spinarea mă informează adeseori de ceea ce văzul nu poate să cuprindă. Iată de ce am propus respectuos domnului prefect să adoptăm pentru toată poliţia circulaţiei, la şapcă, deasupra sprâncenelor, cozorocul cu oglindă, pentru colegii cărora le lipseşte supra-simţul văzului pe din dos. Domnul prefect iar m-a mângâiat cu epitetul „dobitocule", pe care îl acordă exclusiv vardiştilor săi iubiţi. Când îţi zice „porcule" e şi mai bine: te face sublocotenent sau inspector. Fiecare om are, ca în scris, cuvintele lui -şi în poliţia de circulaţie fulgerătore, scăpărătoare, stilul trebuie să fie concret şi pe înţelesul tuturor, ca în „Biblioteca pentru toţi".
    Circulaţia, am mai spus-o de multe ori, nu e ca pe vremea vechilor greci, faptul de-a te scula de jos, de-a face câţiva paşi greoi şi de-a te duce să te culci mai departe, în praful Eladei, ca un câine sătul. Circulaţia e o ştiinţă şi se prepară să fie o enciclopedie. Căci într-un fel mergi pe bulevard, şi într-altfel te duci pe strada Lipscani. A merge degrabă pe străzile Smârdan, Karagheorghevici şi răspântiile în contiguitate, ai nevoie să faci un curs de filologie, căci, acolo, a merge iute, însemnează a sta pe loc toată ziua. Cunosc o încrucişare în dosul Băncii Naţionale, în care aşteaptă un om să treacă, de două luni şi jumătate, de când s-a instaurat circulaţia în sens unic.
    Nu râdeţi, circulaţia în sens unic nu însemnează că dacă pe o stradă ai nevoie să mergi înainte, pe altă stradă eşti
PUBLICISTICĂ
773
constrâns să purcezi de-a-ndaratele. Nu. Nici că ici e permis să te duci pe un trotuar şi să te întorci pe celălalt, sau parcurgând străzile în zigzag, între două trotuare. De altfel, această circulaţie nu este pentru pietoni, care au dreptul să meargă pe orişiunde, printre trăsuri sau printre roţi, - ci s-a rezervat automobilelor. E o idee genială, care s-a coborât, într-un moment de mari încurcături, în soborul inspectorilor de circulaţie, care, ca nişte geologi, studiază unde scoarţa terestră este mai elastică şi strâmtorile mai dese. Problema fusese cum să ne scăpăm de încremenirea circulaţiei din Calea Victoriei, toate automobilele ţinând să treacă neapărat pe la „Capşa“, întâmplă-se orice. „Să transportăm încremenirea într-o altă stradă, unde poate să aştepte", a propus cineva. Gonim maşinile pe două străzi opuse, în două sensuri contrarii, şi stăm. Maşinile s-au întâlnit. Străzile în chestiune fiind populate cu magazine de reparaţii, automobiliştii s-au îngrijit ca, în timpul cât vor străbate cartierul, să li se repare ghetele, să li se spele rufele şi să li se croiască, de multe ori, şi câte un costum. Uneori se suie într-un hotel şi dorm, până trece lumea.
    Sensul unic a procurat şi alte foloase, nu mai puţin remarcabile. Ca să te duci de la „Capşa“ la Episcopie nu mai eşti silit să o iei înainte; acest sens a fost chiar interzis. O iei pe strada Sărindar, treci pe la Cişmigiu (flori splendide, peşti roşii, bere „GibK - nici o înrudire cu Mihăescu), vezi parcul Cotroceni, te duci la Gara de Nord şi, tot înainte, eroic, apuci sensul unic din partea opusă şi ajungi la Ateneu. în loc de cinci sute metri ai făcut doisprezece kilometri, este adevărat, dar câte fenomene nu ai contemplat! De altmintreli, nici nu era drept să micşorezi tariful automobilelor fără să le lungeşti kilometrajul: compensaţia e justă. Aşa că dacă ai dat o întâlnire marţi la zece şi jumătate, te poţi găsi la locul fixat joia viitoare precis.
    Singura greşeală ce s-a făcut este că s-a permis transportul la gară pe Calea Griviţei. Este o erezie circulatorie. După
774
TUDOR ARGHEZI
bunele principii, traseul la Gara de Nord trebuia să treacă pe la Otopeni, unde circulaţia este în genere mai moderată.
    în sfârşit, cu timpul se va putea face totul şi, înaintând în grad, voi comanda progresiv răspântia cea mai violent asaltată de automobile. Dar pân-atunci, vă rog respectuos, domnule prefect, să binevoiţi să-mi sporiţi salariul cu lei doi, bani şaptezeci pe lună, viaţa scumpindu-se foc.
1929
                            DIALOG
    Baruţu credea că Iorga e o casă sau un tramvai. Trecuse odată pe la Morgă în vagon. Nu i s-a iertat însă impertinenţa decât pe motivul că se născuse analfabet şi incult, lipsit şi de acea presupunere, aflată în stare intuitivă, că fenomenele preexistă.
    -     Baruţule, eşti un prost. Natura are şase fenomene: ploaia, peria de dinţi, butonul de la spate, fulgerul, praful de strănutat şi mingea, şi pe cel mai mare din toate, al şaptelea fenomen, pe Iorga.
    I-am strecurat pe al şaptelea, ca să nu contrazic enunţul, şi cu certitudinea că incultura lui Baruţu, vastă, nu ştie măcar să numere pe deşte. Baruţu rămase visător, şi Miţu se uita în vag, examinând schemele lor sufleteşti despre fenomene.
    - Iorga e o biserică? întreabă Baruţu.
    - E mai mare, Baruţu. Şi nu e de zid acoperit cu tinichea.
    - Este de ciocolată? întrebă Miţu.
    -     E de ceva mai bun, mult mai bun, şi care nu se mănâncă. E prea scump.
    - Câte parale?
PUBLICISTICĂ
775
    —     Nici să nu vă gândiţi, Baruţule. Tătuţu nu are capital. Lăsaţi, voi să vă mulţumiţi în cel mai bun caz cu banane: o sută douăzeci lei kilogramul.
    —  Va să zică, tot se mănâncă...
    —     Ei, da... însă un singur fel de oameni poate să-l mănânce. Şi nici nu-1 mănâncă de tot, numai îl gustă.
    —  Oamenii bolnavi? întreabă Baruţu.
    —  Nu. Oamenii politici. Bancherii...
    Pauză de reflecţie gravă. Un „om politic", un „bancher", -noţiuni abstracte, care mănâncă la abstract.
    —     Unde se vinde Iorga, Tătuţule? întreabă Miţu, care nu l-a văzut în nici o vitrină.
    —     Sunteţi cam obraznici şi vreţi să ştiţi prea mult. Nu se vinde, Iorga se dă, se cedează, se lasă, uită, se sacrifică... Un sacrificiu poate să coste douăzeci şi cinci de milioane, câteodată şaptesprezece. Staţi să dăm un telefon la „Banca Blanc". Are acolo o cotă a bursei jertfelor culturale. Sau să telefonăm la domnul Jean G. Duca...
    —     Automat, domnişoară... Automat?... Daţi-mi, vă rog, 200/02... Casa domnului Duca?... Domnule ministru, sunt ambarasat de o întrebare insistentă a dracilor de copii: cât costă Iorga, domnule ministru?... Au dorit să le cumpăr şi vreau să-i conving că este scump şi nu-i de nasul lor...
    Telefonul: „Şşşt! Ffffl... Hhhh!... Zzzz!"
    —     N-am făcut nimic, Baruţule... Ştiu numai că o singură linguriţă costă cât douăzeci de vagoane de dulceaţă. Sacrificiul e o marfă mai scumpă şi decât operele complete. Pune-ţi pofta în cui!
    Baruţu s-a întristat, însă a rămas gânditor. El e nedumerit, după cât poate să se explice, că, oricât de puţini cumpărători ar avea, articolul comestibil şi cel mai inuzabil sfârşeşte prin a se topi. El cunoaşte, cred, şampania „Pommery & Grenot", care, băută numai de arhimilionari, se isprăveşte şi ea, şi trebuie fabricată anual.
776
TUDOR ARGHEZI
    -      Eşti un zevzec, Baruţu. Iorga nu se isprăveşte niciodată şi se conservă indefinit. Se sacrifică fără să se cunoască, arde fără să se consume. Şi e ca o marfă subtilă, pe care o cumperi mereu, şi nu ţi se livrează niciodată.
    Termeni pentru înţelesul tău, Baruţu, căci Iorga nu e marfă: este un apostol, şi apostolii se capătă, nu se cumpără, căci ar fi imposibil.
1929
    ORTODOXIA ARTISTICO-LITERARĂ
    Ne pare rău că tehnica primitivă a foii noastre ne obligă să ajungem în public a treia zi după manuscris şi să răspundem „mulţumim dumitale" tocmai marţi, la un „ce mai faci?" care ni se trimisese de vineri. In legăturile noastre suntem politicoşi.
    Subt titlul Pentru domnul Tudor Arghezi, domnul Nichifor Crainic a băgat de seamă, într-un ziar cu afinităţi, după zece ani, că ne amestecăm în cele bisericeşti de vreo douăzeci, şi îşi aduce aminte deodată, cu de-amăruntul, că ne-am tot contrazis.
    N-am zice că asemenea lucru trebuie să fie imposibil; dimpotrivă, contrazicerile noastre, dacă vor fi fost, şi nu credem, au meritul că ne aparţin. Ele nu erau legate de chib-zuielile şi speranţele nici provocate de izbutirile care le veştejesc sinceritatea şi inocenţa. Contrazicerea în sine nu este o vinovăţie. în regatul lui propriu, vodă poate cheltui şi galbenul de aur şi galbenul de aramă, cu efigia lui. Să zicem că ne-a înşelat memoria: nici asta nu e o vină; vina începe când îţi înşeli memoria tu.
    Domnul Nichifor Crainic, obişnuit să aibă de-a face când cu domnul Octavian Goga, când cu domnul Manoilescu şi când cu domnul D.R. Ioaniţescu, şi-a educat principiile într-o
PUBLICISTICĂ
777
atmosferă de miniştri, la tensiuni diverse, şi ne trage la răspundere ca om politic. Ca şi cum ne-am fî înscris în mai multe partide politice contradictorii, exact în momentul venirii la guvern, ne mustră de fripturism cerebral. Domnul Crainic putea să fie blajin ca un simplu autor de comentarii, care nu a fost nici valet, nici deputat.
    Dar de ce îşi aminteşte tocmai acum domnul Crainic toate inconsecvenţele noastre? Vezi, acest acum este esenţial pentru activitatea domniei sale religioasă, căci domnul Crainic a fost surprins într-un moment deficitar, care i-ar fi plăcut să treacă neobservat. Noi l-am auzit tăcând pe domnul Nichifor Crainic, politic şi deputat, tocmai în zilele de răfuială între ortodoxia integrală, reprezintată de spiritul domniei sale renovator, şi catolicism. Tăcerea domnului Crainic a fost tot atât de expresivă în Cameră, pe cât i-a fost inspiraţia de activă şi totalizatoare în revista domniei sale literară. Domnul Crainic era singurul mare ortodox al României Mari şi Bergsonul ortodoxiei, acela care, cu o ironie de mare talaz liniştit, aducător de corăbii rătăcite, aduna catargele la limanul Patriarhiei. Când eşti luptător ortodox, hoplit ortodox şi general în ortodoxie, ori eşti ori nu eşti: să vorbim româneşte. In singura clipă când teoriile moarte devin o realitate vie şi românească, la votarea Concordatului, înfă-ţişătorul lor se dă pe după scaune şi cuiere şi n-are nimic de zis. Era strict obligat să vorbească; a tăcut: s-a descalificat.
    Răspunsul domnului Crainic nu ne satisface, nu-1 satisface evident nici pe domnia sa şi nu poate satisface pe nici unul din ucenicii adunaţi în jurul fiinţei domniei sale. Ucenicii au strâmbat tare din nas la tăcerea domnului rabi. Domnul Crainic răspunde aşa: „Găsesc că domnul Arghezi este extrem de exigent faţă de mine. Aş zice chiar: necuviincios de exigent. Fiindcă dacă i s-a părut domniei sale ratificarea Concordatului singurul moment când s-ar fi putut face declaraţii de principii ortodoxe, mie nu mi s-a părut deloc."
778
TUDOR ARGHEZI
     Perfect. Domnul Crainic putea să aprecieze şi mai mult şi să scrie: „Aşa vreau, aşa faca - şi să adaoge şi o zeflemea; şi nu exprima mai bine şi mai clar sentimentul de confuzie în care se găseşte. Calificativul necuviinţei însă nu era o piesă utilă mecanismului ideii: e numai semnul psihologic al unei iritaţii.
     Constat în răspunsul domnului Crainic intenţia de a evita punctul principal, vâslind către detalii şi căutând o diversiune. Este la navigatorii noştri de presă şi la polemiştii noştri fără adversar, o preocupare constantă: întâi de a tăcea aristocratic, până la ultimele termene, apoi de a devia chestiunile esenţiale. Să ne ţinem întâi pe poziţia ortodoxiei. Să pipăim un balon aventurier lansat şi propus gândirii româneşti ca un astru. Domnul Crainic să sufle cât mai tare ca să-l umfle cât mai mult; noi să-i încercăm rezistenţa cu vârful acului mic. Intr-un fel, balonul se isprăveşte: ori crapă la gura domnului Crainic, ori fâsâie de acul nostru. Dar dacă încă o dată „nu i se pare deloc", ca în Cameră, ca trebuie, se vor trage consecinţele simple.
     Prevedem replica domnului Crainic, dacă va mai veni, de pe acum foarte slabă. Articolul domniei sale, la care răspundem aci, e şovăitor şi pune pe domnul Crainic într-o nebuloză de nesiguranţe. Nu e o atitudine de şef de doctrină şi de om pasionat de credinţele lui; e o atitudine de abilităţi recreative.
     P.S. Acum, câteva explicaţii literare pe care le-aş fi crezut de prisos.
     1.     Titlul articolului nostru Bancruta ortodoxiei nu a exprimat o credinţă, ci o realitate simetrică.
     2.     Cuprinsul articolului nostru final, care nota ideea că ortodocşii nu mai pot reveni la suprafaţă, după tăcerea domnului Crainic, privea pe ortodocşii din literatură. Ceea ce numeşte impropriu şi din încurcătură logică domnul Crainic „lecţii de orientare" sunt naturalele efecte ale actului, redate în stil adecvat şi nu conţin nici poveţe, nici orientări:
PUBLICISTICĂ
 779
messianismul n-am cutezat, ca în şcoala domnului Iorga, cu clasele ei divizionare, să facă niciodată parte din preocupările noastre strict documentare.
1929
                     DOMNUL „PRESĂ“
    - Domnul?
    - Presă!
    - Ce doriţi dumneavoastră?
    - Presă!
    - Nu se poate, domnule, înainte de unsprezece.
    - Presă!
    -     Domnul ministru este într-o comisiune şi a dat ordin să nu fie nimeni introdus până sâmbătă.
    - Presă!
    îndată ce uşierul, portarul, jandarmul, vardistul au auzit cuvântul „Presă", ei se dau deoparte, salută, fac loc, şi Presa intră. Vigoarea slăbeşte, impoliteţea dispare, consemnele cad.
    -     Stăm de azi-dimineaţă la uşă, în ploaie, cu ochii la ceasornic. Cum de a intrat domnul numaidecât?
    -     Domnul e presă, răspunde portarul, şoptind cuvântul cu o guturală de respect.
    - A! n-am ştiut că e presă. Am înţeles.
    Nici unul nu a stat însă de vorbă cu sine sau cu ceilalţi şi nu s-a întrebat niciodată despre semnificarea lozincii care dă uşile de părete şi trece peste toate poruncile. E ca în tren cuvântul „parlamentar" lipit pe un compartiment care slujeşte de dormitor unui domn întins cu două picioare pe şase locuri. El nu se discută, nu se analizează. Un domn care doarme trebuie să fie un parlamentar - şi un domn Presă are dreptul să intre.
 780
TUDOR ARGHEZI
    Ochiul personalului de serviciu la autorităţi e consternat când trece presa, ca şi cum ar intra o sondă, electricitatea, votul universal, „Tungsram" sau Constituţia. Presa e ceva care însemnează tot ce este mai concentrat laolaltă, mai sintetic şi mai universal. Dacă s-ar prezintă Dostoievski la Ministerul de Finanţe, el ar fi ţinut în curte până la orele de primire oficiale: presa intră, ca soarele, fără să-l vezi, şi ajunge să simţi, să auzi, că lângă tine stă presa, pentru ca o confuzie generoasă şi stupefiantă să puie stăpânire pe facultăţile tale de intendent. Presa însemnează Ion şi Vintilă Brătianu, general Averescu şi Octavian Goga, Mihalache, Iunian, Maniu, Armata, Magistratura, Fiscul, Mihai Viteazu, Municipiul, Fotograful Curţii Regale, Ateneul Român, Căile Ferate, Grădina Cişmigiului, Muzica militară, Dobrogea şi Liga Naţiunilor. E o chintesenţă şi un total, Capitalul şi Procentul.
    Presa trebuie să fie ceva ca Uzina de Gaz, care face o mulţime de lucruri, probabil presate, indispensabile tuturor factorilor răspunzători. Nu se poate trăi fără presă. Cred că face foarte multe cartuşe, multă muniţie de război: altfel nu ar fi aşa de bine primită peste tot, invitată la masă, dusă cu automobilele ministerelor, chemată la telefon. Dacă s-ar prăpădi, Doamne fereşte, presa, nu am putea să mai durăm ca naţiune: asta e sigur. Un guvern fără presă e ca o coadă fără câine - şi nu s-a mai văzut.
    Şi peste tot e la fel, în Anglia, în Franţa, în America; — unde a pătruns tramvaiul electric, iacă şi presa după el.
    Se povesteşte că odată şi odată nu era presă şi că oamenii erau nişte nenorociţi. Nu le tihnea nimic. „Ca să vă meargă bine, luptaţi pentru presă şi pentru libertatea ei", a zis odată Nu Ştiu Cine — şi oamenii au ascultat, au luptat pentru presă, adică pentru aia care nu se vede şi pentru ăla care vine şi intră. Dacă nu aveam şi noi presă, ce ne făceam? Puteam să avem pe Luigi Cazzavilan şi pe Theodora? Niciodată!
PUBLICISTICĂ
781
    Dragă băiete, am trăit încă în barbarie. Când îmi cereai alune, nu ţi le-aş fi dat ca azi, din pungă, cumpărate de la băcănie. îţi ziceam: „Stai, aşteaptă şase luni de zile, să-ţi aduc din Carpaţi“. Luam puşca sau arcul, puneam cizme, colindam pădurile şi mă întorceam cu barba până la Bene-Merenti, din cheotoare, şi-ţi aduceam, mari şi late, două sute cincizeci de grame de alune, după ce m-aş fi bătut cu veveriţele, cu tigrii, cu elefanţii şi urşii. Şi până mă întorceam, îmi vindea fiscul bătătura şi găseam trei sute şaptezeci de citaţii lipite pe garduri, pentru trei sute şaptezeci de contravenţii, pe care le-ar fi comis trei sute şaptezeci de alţi cetăţeni, purtând numele de Iancu, ca mine.
    Dintr-un exemplu, vezi tot ce am câştigat. De aceea te rog insistent, respectă Presa şi, de aci încolo, să nu te mai prind o dată pe zi, trecând prin coridor, cu câteva bucăţele de hârtie de jurnal mototolite în palmă. Mai ales fereşte-te de câteva ziare sacramentale, care ne dau îndrumările cele bune, şi bagă de seamă, articolul care vine în dreptul trebuinţelor tale să nu fie iscălit cu linele din marile nume ale Presei, destinate unor materii prime mai rezistente şi consacrate bronzului şi pietrei.
1929
                  MIHAI EMINESCU III
    După trecerea convoiului pe dinaintea mormântului poetului acoperit acum patruzeci de ani, Coco şi-a rostit şi el, în singurătate, din pricina timidităţii, mentalul lui discurs, agăţat pe-o ramură de tei. Pământul era înflorit cu buchete şi coroanele încolăceau monumentul ornamentat cu basorelief.
782
TUDOR ARGHEZI
Şi zeci de mii de urme de talpă lăsaseră tipare în pulberea din ţărână.
    Ai văzut? îngâna Coco, eşti poetul cel mai mare al graiului nostru şi unul din cei vreo douăzeci de scripcari geniali ai neamului românesc. Pe când noi săream printre coceni şi bozii, împiedicaţi ca puii de corb, în lanţul nevăzut al râmei târâtoare, tu te ridicaseşi demult între soare şi luceafăr şi îţi ascuţeai penele gândului pe tocilele de gheaţă, şlefuite în azur. Tu nu ştiai că eşti chiar atât de uriaş, cum nu ştie nici luceafărul nimic de strălucirea lui, indiferent ca luna la bătaia ei, căci nu te-ai oglindit în tine şi în apele de subt tine ca să te bucuri şi să te răsfeţi. Lumina ta ţi-a fost dureroasă, amestecată cu fumul şi cu cenuşa.
    Ai văzut? Universităţile te proclamă şi rectorii au pus pe tine stăpânire, ca şi cum te-au zămislit ei, găsind în aripa ta câteva din penele lor din coadă. Academia îţi telegrafiază, rugându-te să nu te superi că lipseşte din Bucureşti, la o vie sau prunărie. Ai devenit proprietatea tuturor celor care au nevoie de o justificare cu începutul în stihiile veciei. Nu te-ai aşteptat — hai? - la atâta „succes". Bine că ai murit ca să nu împiedici viii să mestice şi să doarmă. Nu te-ai socotit atât de variat în harurile tale, ca să te revendice toată lumea cu firmă şi capital. Află că ai fost de toate, şi poet, şi profet, şi economist. Petroliştii te-au dovedit petrolist şi cerealiştii cerealist. Filosofii te-au descoperit filosof şi oameni politici bărbat politic. Portretul şi statuia ta se va reproduce în mii de formate şi exemplare şi lângă toate călimările ţi se va ivi, cu şi fără mustăţi, înfăţişarea. De o singură asociaţie ai scăpat, de a ortodoxiei: tu nu faci parte din tradiţie, din tradiţia mediocrilor.
    Dacă nu mureai, trebuia să intri corector sau redactor la unul din marile ziare contimporane cu mormântul tău şi perfecţionate - şi ai fi primit indicaţii naţionale de la domnul Stelian Popescu şi literare de la colegul domniei sale Foti. Sau
PUBLICISTICĂ
783
ai fi redactat „Universul literar" şi ai fi fost dat afară pentru că nu te pricepeai la literatură. Şi nu te-ai fi ales deputat subt democraţi pentru că ai fost conservator, şi n-ai fi avut nici un rost în presă pentru că nu ai fi ştiut să scrii.
    Sau te duceai, la bătrâneţe, la meserie, topind clei pentru tâmplari şi suflând cu foalele la fierărie. Nu te-ar fi trimis cumva în streinătate nici un guvern, ca să reprezinţi presa românească faţă de felinarele din Amsterdam, reporterii de fapte diverse găsindu-se mai apţi şi mai serioşi pentru misiunile mari ale Ministerului de Externe. Şi cum n-ai fi avut nici nevastă facilă, nici fete potrivite, nici surori, înţelegi că situaţia ta se făcea tot mai grea şi mai fără leac.
    Dar te pomeneşti că ţi-ar fi trebuit o sută de mii de lei ai unui aşa-numit premiu de poezie naţional. Ar fi votat împotriva ta poeţii din care te-ai născut, domnii Goga, Minulescu şi însuşi domnul Topîrceanu, mai înalt şi mai vrednic ca toţi. Bine că ai murit, bietule, înainte de-a se fi măsurat gramofonul, flaşneta, greierii şi piţigoii cu tine. Aşa, ai mai putut să iei parte la trăire...
1929
                FALIMENTUL
   Ca să treacă prin aerul cald şi soare, fustele s-au făcut mai scurte. Ştofele din care se croiesc siluetele de garoafe ale fetelor noastre senzuale, tulpini de dragoste şi amfore sărutate, cu ape în fundul ochilor verzi, au căpătat, în sezonul pământului nostru ardent, o urzeală de lumini vegetale. Gambele, încă nătângi acum un an, au o verticală ondulată, ritmul călcâielor dansează muzical, grumazul plin al piciorului s-a ridicat ca un sân iscat sub jaretieră. O fi imorală simpatica rotunzime
784
TUDOR ARGHEZI
prelungă a şoldului plastic în curba lui sprintenă, condusă prin rufăria moale şi transparentă, la genunchiul oval. Dar e ispititoare văpaia de carne prinsă subt o umbrelă ca o cămaşă de mac, şi gurile spirtoase care sug un mărgăritar în buze or fi ticăloase. Frumosul spectacol al fetelor şi femeilor pornite din pământul nostru cu rădăcini fierbinţi de suc, se petrece însă ca un dans unanim, la scăpătatul soarelui alb în oraş.
    O pradă flexibilă cu geamăt de bucurie şi ofrandă şi un nechez de simţuri sincere mut circulă ca lupoaicele după ciorchini zămoşi de struguri de carne. S-au îmbătat ochii tuturora de imagini, şi nările deschise sorb mirosul de hrean, de ştevie şi nard al cetăţii care trăieşte, se încolăceşte şi se desface. De la taurul pe care-1 adăpi în fântânile singurătăţii, cu coarnele de cremene, în Calea Victoriei, e numai un pas. Ai duce cu voie bună la staul, pe spinarea lui cenuşie, femeia furată, crucificată patimei tale suave furtunoase.
    Zece mii de maşini mari nichelate, cu mugetul electric, se încrucişează cu pantofi, cu gambele, cu coapsele fluide. Vârtejul minţilor răpeşte în spirale febrile corola trecătoare cu mânuşa parfumată pe măciulia de chihlimbar a umbrelei. O fi de rigoare un principiu dur, păzit în odăjdii. O fi recomandabil să te osândeşti a nu zvâcni. Dar un ciorap de mătase strâns cu o cămaşă de tul, ruptă ca o mască impalpabilă a zâmbetului dintre sâni, ţi-ar cântări în palmă cât o frunză cu mireasmă de leuştean - şi stăpâna lor întreagă, măcelărită de cimpanzeul crunt bărbătesc, nu a cântărit mai mult ca o ramură cu căpşunile coapte.
    Aşa s-a ivit nebănuit falimentul, ca un elefant păros, cu lâna încurcată şi cu cap de om înfricoşat, în cetate. La o bancă, într-o seară, pe neaşteptate s-au trimis ostaşi cu puşcă să păzească, nude, femeile închise în tezaur şi în casele de fier, de răzbunarea populară. S-a întors de câteva ori cheia grea de temniţă a băncii în broasca porţii, în gol. Coridoarele erau
PUBLICISTICĂ
785
pustii, biurourile ca nişte cabine de baie, la scăldătoarea capriciului şi fanteziei, rămâneau încremenite.
     Falimentul s-a deşteptat, şi bântuie, bombănind şi nebun, localitatea. A căzut o casă, s-a prăbuşit o turlă, s-a scufundat un vârf. A început. După oameni, elastice şi antrenate, intră în vals obiectele uriaşe şi entităţile rigide. Firmele de piatră crăpate-n frontispicii se pulverizează. Fusese un basm: s-a făcut o realitate.
     Râdeţi fete, alergaţi automobile, strângeţi-vă crâncen părechi. A început...
1929
         [„METODELE VECHI, UZATE...“]
    Metodele vechi, uzate, banalizate şi dispreţuite de educaţie şi conştiinţă, continuă să dea automatic rezultatele de la început, ca maşinile de fabricat cutii de metal prin presiune. Omul de azi se lasă linguşit exact ca şi colegul lui de acum şaptezeci şi şapte de veacuri. Analiza, morala, teatrul, epigrama, satira şi înjurătura directă, n-au dezarmat pe curtean şi n-au putut îmbrăca slăbiciunile paralitice ale potentatului cu armătura trebuincioasă.
    Reţeta ieftină a elogiului cu orice preţ e practicată cu mare succes. Ca un purgativ urmat de efectul lui matematic invariabil, lauda, în special cea nemeritată, produce evacuarea întregilor bunevoinţe şi cufureala sufletului în acte folositoare. Omul care deţine o putere oareşcare se lasă scărpinat ca porcul şi se tăvăleşte de plăcere, pretutindeni unde-1 apuci, să-l netezeşti pe uger şi mamele.
    în hipnotism, manualele recomandă, pentru adormirea unui „subiect", să-i repeţi, monoton, şoapta la ureche:
 786
TUDOR ARGHEZI
„Dormi, dormi, dormi"... şi când ai zis: „Te simţi foarte bine, ai adormit" — subiectul, căzând în catalepsie într-adevăr, se simte bine şi, într-adevăr, sforăie, doarme. Această practică o cunoaşte „subiectul" din vremurile de adormiri ale astrologiei şi, ori de câte ori a fost reluată, s-a încheiat cu somnul. Omul se simte rău sau nu, inteligent şi extraordinar, după sugestii.
    Un om politic mediocru, nedeterminat şi sfios, incapabil să cumpere şi să cântărească un kilogram de fasole, devine, după ce i s-a dat puterea, un emiţător de idei, un organizator de viaţă, un întemeietor de legi. El găseşte în fiinţa lui energia falsă, care i-a lipsit în caracterul ei autentic, când a ezitat să cumpănească o pungă cu marfă. Vorbeşte, dă sfaturi, judecă şi chiar osândeşte, fără să se îndoiască un moment că acţiunea lui nu e fenomenală şi utilă. Faptul de-a pune cu autorizaţie măcar o ştampilă, dedesubtul unui text, dă omului putinţa să-şi compuie pentru sine şi să-l impuie şi altora un prestigiu.
    Dacă ar fi într-altfel, optzeci la sută cel puţin din oamenii care primesc o funcţiune are refuza-o, pe motiv de incapacitate. Purtând biciul şi stând pe capră, devii vizitiu. Incovenientul, pur fabulistic, al împrejurării, şi destul de ridicul, desigur, este că rămâi cu ticul biciului şi după ce eşti congediat, şi dai cu el, absent din mână, prin aerul mare.
    Mecanismul sugestiei la omul politic cu suprafaţă este elementar. El n-a crezut niciodată documentat în valoarea personală, căci evenimentele nu s-au apropiat niciodată să scapere, de cremenea lui. A doua zi după ce i se încredinţează puterea, presa îl exaltă — şi el o citeşte, fără să dea afară de la gazetă pe toţi redactorii ei. Ba, se face a crede că presa nu-i aparţine, că e o forţă dinafară, care se manifestează liber pentru cazul lui. Şi lângă presă apar curtenii, viitoarele organe ale puterii. Curteanul mângâie, şeful se întinde, şi se întinde cu atât mai lung cu cât e mai vulgar: dar acest lucru nu intră în socoteală.
PUBLICISTICĂ
787
     Când maestrul răcneşte şi-l ia la palme, el zice: „Mi se pare că v-aţi cam supărat".
     Când maestrul s-a îmbrăcat: „Ce bine vă stă!"
     Când maestrul se scoală: „Vă găsesc mai tânăr".
     Rezultate: un subsecretariat şi trei consilii de administraţie.
     Omul e iniţial destinat mângâierilor şi aprobării. Un sentiment hidos de infailibilitate, pe care creştinismul călugăresc l-a modificat numai la suprafaţă, oferind în schimb, subt formă romană, infailibilitatea legiferată, parazitează inteligenţa omului la putere. El doreşte atât de violent, de indelicat şi agresiv, să fie luat drept ceea ce nu este, să fie legănat, răsfăţat, uns la inimă şi frecat pe burtă, încât criteriul ascultării şi supunerii e guvernat exclusiv de Codul Penal, cu aport sentimental. Critica este urmată de represiune, şi gândul slobod iscat între Dumnezeu şi lumină, e pedepsit cu întemniţare, îndată ce condeiul se deplasează din presa care cântă în presa care geme, apare procurorul. De ce n-ai mângâiat scroafa şi nu ai sărutat-o pe ţâţe? De ce n-ai lins-o între unghii? Făcând suma pedepselor distribuite într-o sută de ani, asasinatul cu tâlhărie este o atitudine recomandabilă faţă de actul gândirii, şi un pungaş de buzunare e mai simpatic şi mai îmbrăţişat decât un om care a pornit din neamul lui şi dintre cărţile lui cu zece idei şi zece porunci.
     Prin urmare, este folositor şi alintător să te alipeşti şi de punctul de vedere şi de persoana omului, pe care mediocritatea lui sau credinţele tale te obligă să-l deteşti. Adoptă deci toate măgăriile ca nişte orientări cardinale, şi de câte ori se va uita stăpânul la tine să te vadă surâzând, exuberant şi fericit. Abilitatea de-a te potrivi pe ceasornicul vizitiilor din timpul tău nu aparţine arcanei, ci-i o elementară eflorescenţă a sentimentului de lichelism.
     Nu te sfii niciodată să pui în acţiune mijloacele, pe care le-ai găsit osândite în bibliotecă, subt cuvânt că mecanismul
788
TUDOR ARGHEZI
ipocriziei este cunoscut şi că mijloacele se văd. Poate că uneori se simt, însă de văzut e greu să fie văzute de omul care te interesează să-l induci. Eroarea celor mai buni din generaţia lor este că iau biblioteca şi cronica vieţii colective în serios. Ei îşi asimilează până la suprapunere şi martiriu, până la renunţarea de sine, cele zece principii, aproximativ, care fac nefericirea lor paralelă cu fericirea porcească a mediului de sateliţi. Ca ţăranii, ei au încredere în oile negre din câmpia albă, scoţând căciula dinaintea celui care le paşte.
    Fii atent, dacă vrei cu orice risc să te aşezi deosebit în timpul tău, pe o piatră din singurătate, fii atent cu literele şi nu primi în raftul tău de cincizeci de cărţi orice carte se înfăţişează pe masa învelită cu o năframă. Şi porcii scriu cărţi, şi scriu şi lichelele cărţi. Le cunoşti după sunet: pune-le să vibreze.
1929
                     HORIA MANIU
    Acum vreo două săptămâni, ziarele publicau o informaţie, după care Horia Maniu trebuia să fie numit într-un post nou, care cerea capacităţile bine fixate ale unui om cu totul nou. Acest om putea să fie într-adevăr Horia Maniu şi cunoscătorii lui au avut sentimentul că de astă dată răspunderile funcţiunii se angrenau cu puterile de iniţiativă ale unui şef bine ales.
    Horia Maniu a murit însă înainte de a-şi fi luat în primire odaia de lucru şi când facem însemnare de rapida lui trecere prin existenţă, el a şi fost înmormântat la picioarele biuroului unde se umpluse cu cerneală proaspătă călimara lui de cristal.
    Moartea acestui tânăr jigneşte încă o dată speranţele de însănătoşire ale bolnavului, care zace în mijlocul nostru,
PUBLICISTICĂ
 789
paralitic de zece ani. Fatalităţile concertate împiedică şi atunci când alte obstacole au fost doborâte, cu lespezi de morminte, pe chemaţii noştri de elită, trântiţi cu fruntea de un epitaf. Un fenomen ocult determină pe oamenii susceptibili de-a deveni oamenii noştri mari, să cadă, să fie înlăturaţi, robiţi blidului cu linte sau răstigniţi între amintiri şi năzuinţe.
     Dacă întreaga şi cotidiana porcărie a concurenţilor şi a parveniţilor, asociaţi, nu a putut să-i împingă pasul victorios înapoi, o piatră aruncată din întunericul timpului în întunericul lui, l-a sfărâmat în urna lui de lut, însufleţită de jur-împrejur cu dansuri şi fugi de cerbi...
     Horia Maniu a fost un al patrulea frate dintr-o familie dată la lumină de un părinte mare învăţat şi care a pus în privelişte pe Rodica Maniu, pictoriţa de siluete lungi şi pe poetul Adrian, ale cărui stihuri se mişcă libere şi dezlănţuite ca nişte frunze, scoborâte din pomii mari cu ramurile în văzduhurile de sus. încă foarte tânăr şi păşind cu sfială printre cărţi, ca pe nişte valuri, dar sigur de câteva idei cu bază prismatică, la care inteligenţa lui discretă de anahoret a colaborat cu studiul şi cu documentul, Floria Maniu a publicat la revista noastră „Cronica", printre scriitorii cei mai noi ai momentului de atunci. El a făcut continuu impresia unui frumos material de puternică rezistenţă, încă inexprimat în obiectele uzuale, rezervat unei construcţii totale. Când s-a coborât cu stânca lui şi s-a apropiat de noi, a fulgerat de undeva, coherenţa rocelor a pierit, ca un suflet al steiului dur, transfigurat subit în cenuşă. De unde vin aceste răspunsuri la nişte întrebări care nu s-au pus?
     Ne aducem aminte cu un sentiment de suavitate privirea îngerească a băiatului şi surâsul lui de-o infinită tristeţe, care însoţea silabele lui, supravegheate cu o strictă măsură. în omul acesta pierdut la netimp din conţinutul vremii, mijeau cu flacăra lor măruntă o mie de scrupule la fiecare idee, ca o mie de candeli adiate şi cuvintele lui i se depărtau de buze ca nişte
 790
TUDOR ARGHEZI
succesive saluturi trimise, fără să ştie, frumoasei şi nesimţitoarei vieţi...
    Dacă orele sunt ca nişte fecioare care parcurg în şir unele în spatele celorlalte, timpul, cu frunţile plecate, să le sfătuim să calce lin, sovonite negru şi în selenară tăcere, pe mormântul lui...
1929
           MĂNĂSTIREA PANTELIMON I
    într-o după-amiază calmă ne duce maşina la Pantelimon, vechea mânăstire cu creasta prin copaci medievală. Din şosea
o apucăm la stânga, prin boziile unui fost cimitir cu cruci domneşti, invadat de natura înflorită, străbatem kilometri de vie şi căpşuni, intrăm în porumburi şi în sfârşit în ovăzuri ca într-o mare de mătase şi catifele, de culoarea dulce a răchitei. Şi când nu ne mai rămân subt cauciucul roţilor decât pârtiile paralele ale căruţelor rare ce se-ndrumeză câteodată pe aci, în imensitatea monumentală a câmpiei româneşti, fără de păreche, aşternută între orizonturi, motorul nostru întoarce şi ne trezim fără tranziţie şi pregătire într-o cetate nouă de localuri de fermă.
    Am ajuns. Un vast pătrat de săli cu o curte interioară vastă ne sileşte să luăm un răgaz de perspective, înconjurând cu ochii emoţionaţi clădirile cu intervale de pădure şi de azur. Cu sentimentul bucuriei, ca într-o bibliotecă plină, că vom avea de răsfoit multe albume ilustrate, intrăm fără să ştim în grajdul vacilor, venerabil ca un parlament. O sută de persoane cu
PUBLICISTICĂ
 791
coarne, palide şi albe, rumegă cu boturile către păreţi. Aşezate pe două rânduri, cu umerii dinapoi la vizitatori, vacile lui Wilhelm Tell, păscute pe Alpii Fribourgului şi-n Appenzel, pregătesc de-a-n picioarele, picătură cu picătură, găleţile de lapte din ugerii mulşi între degete diseară. Un sunet uscat de metal: vacile s-au servit singure, deschizând cu botul fraged capacul unui vas, în care curge necurmată apă proaspătă de izvor.
    între ieslea paralelă cu păretele de zid, circulă pe şine aeriene vagonetele cu hrană, fân parfumat, tărâţe şi o făină cu nume englezesc din Asia Mică - iar în vagonetele spânzurate şi ele de tavan, pe dinapoia jgheabului colector de bălegar, iese, către depozitul de îngrăşăminte, gunoiul, murat în zăcătoare. Bolovanii de sare par nişte reduceri, pentru iluzii, ale stâncilor din patria veche. Trei tauri împăraţi, de proporţii neînchipuite, stăpânesc din lanţuri anualul instinct al haremului de o sută. Culoarea păreţilor şi a plafonului e albastră, subt cuvântul, inspirat probabil de la ceruri, că e gonitoare de muşte...
    Generaţiile noi, care academizează moştenirile şi le fac tradiţionale, sunt izolate în ţarcuri de ulucă nouă în curtea centrală. Viţeii cu cornul brut vor fi autorităţile, taurii de mâine, iar viţelele cu ochii de velură adâncă sunt vacile timpului viitor. Domnul Băbeanu, directorul general al Eforiei, nu-şi mai poate ridica privirea de la un juncan, care după părerea domniei sale documentară e idealul de frumuseţe al aclimatizării. Vorbeşte despre el, ca despre un student de valoare, menit să devie un savant neîntrecut, şi cu fiecare om din personal are o convorbire exclusivă asupra lui: se informează.
    Două silozuri, două prăpăstii reci de beton, ridicate-n aer ca nişte turle goale, sunt destinate fânului tocat şi presat, cu două tracţiuni electrice. Pivniţa e rece fără gheaţă, graţie unor aparate care modifică temperaturile prin prezenţa unui tub şi
792
TUDOR ARGHEZI
stabilesc gerul rigid. Un laborator cochet de analiza laptelui şi o sală de încălziri şi răciri succesive a lichidului pasteurizat, cu scopul de a fi intercalat în carafe de cristal cu dopul pelicular. Unul din vizitatori, care ştie totul de mai-nainte de a fi fost cunoscut, îşi administrează singur pedeapsa de a întrerupe explicaţiile binevoitoare şi pitoreşti ale directorului general, apăsând din eroare pe un buton ce trebuia lăsat în pace. Brusc, din podina de mozaic izbucneşte cu o putere drăcească un fir de apă iute, care i-a intrat în nas, şi l-a spălat, i-a întors pălăria şi l-a inundat în cămaşă, jiletcă şi pantaloni. Simţim, într-o tăcere delicată şi silindu-ne să nu râdem cu poftă, că personagiul e ud până la piele şi că rufele inferioare
i s-au lipit pe ins. Cu celelalte aparate de spălat, de jos în sus, de sus în jos şi de la stânga la dreapta, însoţitorul nostru va fi mai prudent, şi din când în când îşi va dezlipi pantalonii de el însuşi, ascuns o secundă pe după câte o uşă.
    Dragă Coco, povestirea asta este cu urmare. Lasă-mă să ţi-o sfârşesc într-un număr viitor.
1929
                 EXAMENELE
   Un eveniment cu caracter de fenomen, anual, examenul. Tinerii şi copiii au atins încă o dată supărătorul soroc. Un domn sau câţiva domni sau câteva doamne profesoare măsoară distanţele şi puterile de incubare ale copiilor mari şi mici, cu o preciziune care face din corpul secundar profesoral o academie de mari manipulanţi ai lucrului nedeterminat şi fără dimensiuni. Maşina de călcat a inteligenţei intră în toate cutele ştiinţei şcolăreşti şi netezeşte perfect. Distanţa dintre cinci şi şase, dintre şase şi şapte şi mai departe, sensibilă îndeobşte
PUBLICISTICĂ
 793
la clarinet şi pe cântar, sporeşte la catedră, ca unul la patruzeci şi ca patruzeci până la sută. Valoarea cu unu mai mult sau mai puţin în comerţul obştesc al vieţii e numai aparentă, ca depărtările dintre stele. Ochiul liber, armat cu o pupilă pedagogică şi cel puţin cu un ochelar didactic, percepe distanţele în profunzime, nu numai în plan, ca ochiul vulgar. Deşi nota şapte se găseşte superficial lângă şase, raza vizuală a licenţiatului sau doctorului în ceva care se spune şi se administrează de pe catedră, o descoperă în fundul aritmetic, în fund de tot - şi prin spaţiul imens, dintre note, poate să treacă transversal câteva clase de corigenţi, câteva generaţii repetente. Şi asta nu e bine.
     Asta nu e bine pentru că e foarte rău. Dacă n-aţi înţeles, devine regretabil şi am putea să nici nu mai stăm de vorbă, dar, didactici şi noi, trebuie să ne explicăm. Noi, profesorii, ţinem în special la buna organizare socială, cu salariu mic, cu reducere pe calea ferată, cu gratificaţii de douăzeci şi cinci lei la cinci ani şi cu ani de pensie: patru lei, şaptezeci şi cinci de bani aur, cu pingele rupte. Un spectacol care ne umple de bucurie şi ne dă compensaţii sufleteşti menite să ne plătească de opintirile şi privaţiunile din universitate, de cantină, de dormitoare - este să ieşim pe Calea Victoriei cu stomacul gol şi să contemplăm trecerea în limuzină a marilor noastre personalităţi de energie cu patru clase primare sau promovate cu bilet de la şeful partidului sau de la ministru.
     Ne înfioară de plăcere averile fabuloase şi veniturile de „şase milioane anual, câştigaţi la lumina zilei", ale câte unui om politic, care ar merita unu la conduită în şcoală, dar este răsplătit cu nota milionului în organizaţia lui „naţională". Ne emoţionează proza unor ziarişti de marcă, foşti şi viitori miniştri, care acordă după fantezia individuală subiectul cu predicatul şi numărul cu el însuşi.
     Este natural, atunci, ca din elevii noştri să stoarcem toată sudoarea şi sângele, până la media generală. Ţara are nevoie
794
TUDOR ARGHEZI
de studenţi eminenţi şi de titraţi extraordinari, ca să-i întrebuinţeze la locurile onorabile, care pot merge până la funcţiunea de odăiaş. Avem trebuinţă de vardişti licenţiaţi în fizico-chimice şi de chelneri cu diploma de inginer. Iată latura pe care trebuie să o consolidăm în societate.
    Puneţi-vă anual pe lucru şi pe arsura cu băşici a ciubotelor în lunile de vară, ca să meritaţi situaţiile ce vă aşteaptă. Umbli după opt? Stai să-ţi dau un trei. Sunteţi opt sute de candidaţi la bacalaureat? O să treceţi zece la sută, optzeci de băieţi; meritul vostru va fî cu atât mai categoric şi leafa voastră cu atât mai meritată.
    Apoi e-o problemă de etichetă, cultură şi decenţă să putem vorbi, noi profesorii, în versuri şi în proză corectă, cu măturătorii. Lor nu li se poate trece cu vederea un certificat fără superlativ. Gângăveala, lipsa de idei şi de noţiuni, agramatica, se potrivesc cu forurile înalte, cu Corpurile Legiuitoare, cu guvernul, cu oratoria marilor conducători, nu cu voi, pigmeilor, atomilor, fire de tărâţe şi pleavă, rămasă după trecerea boabelor mari şi a splendorilor din automobil.
1929
           MÂNĂSTIREA PANTELIMON II
    încă n-am pomenit de armăsarul de la Pantelimon. Ferma Eforiei are un specimen, care ar face onoare bronzului celui mai pur, un armăsar bondoc, ca o buturugă şi ca un porc mistreţ. Anatomia lui complexă şi bogată se amplifică pe o scurtime îndesată a trupului modelat nervos şi masiv. Tonurile cărămizii şi sepia se înnegresc la botul acvilin şi fluierele
PUBLICISTICĂ
 795
butucilor de picioare, boante cu eleganţă. Coada scurtă, frizată la sfârcuri, îi dezveleşte pulpele de fier arămiu şi, la locul cunoscut, masculinitatea grandios exprimată, echilibrează, după o estetică a naturii naive şi curate, energia şi calmul stăpânitor al crâncenului animal. Coama îi zboară neagră fără vânt şi, când părul din frunte i se despică inegal, se văd ochii mari şi cinstiţi, cu o deschizătură visătoare de fată-mare.
    O copită ar putea să spargă muntele ca o oală de pământ. Mângâiat pe grumaz, armăsarul se lasă ca o ciută şi-n toracele lui monumental bate fluviul de sânge ce-i umflă nările, îi pişcă burta şi-i furnică urechea, ca un spic de grâu. Un statuar îndrăzneţ, care ar voi să puie un simbol de putere şi o sugestie de victorie germinativă, în piaţa Cercului Militar din Bucureşti, ar fi de ajuns să scoată din grajdurile lăptăriei de la Pantelimon, de lanţuri, doi tauri şi un armăsar şi să le îngheţe trupul pe un soclu de granit. Această imagine integrală de vigoare, de rupere şi de impetuozităţi ar face mai mult decât o literatură de vorbe căutate şi o elocvenţă silită, de tribună.
    Tractoare, care, maşini. Unele ară, altele seamănă sau seceră şi fac snopi. Cea mai bizar interesantă este maşina cu vreo cincizeci de labe la rând, care scormonesc cu degete articulate fânul şi-l întorc la soare. Ghiarele în acţiune au rapiditatea scărpinatului pisicii şi a săriturilor de lăcustă. Iepele, docile naturii anuale, au redevenit nişte aparate de mâncat, care adunate la marginea pădurii ronţăie laolaltă păşunea. Cazărmile muncitorilor, cu dormitoarele şi bucătăria lor, rămân în poligon.
    Prin zigzagul arăturii, automobilul ne scoate în şosea către spital. Ne încrucişăm cu automobilul unui domn cu figura de mare prelat roman, zburlită-ntr-un talaz de păr alburiu. Saluturi. Era domnul Parteniu, advocatul, care se duce să viziteze din când în când instalaţiile şi pădurea, mai recreative şi mai binefăcătoare decât o plimbare neutră la Şosea.
 7 96
TUDOR ARGHEZI
    Spitalul e vechea mănăstire domnească. Din atmosfera trecutului nu s-a stricat nimic. Aceleaşi distanţe vecine între chinovie şi altar, fac o umbră catifelată, de stup, în interiorul dintre chilii şi morminte. în stânga drumului abrupt, pe care maşina suie vertical către poarta curbă din ziduri, e chioşcul unde un paşă trimis din Stambul primea, în timpurile robiei turceşti, tributul valah. Chioşcul a fost restaurat în forma lui de umbrelă deschisă, şi primeşte rândunelele vara şi vrăbiile iarna.
    în altarul bisericii sunt, poate, câteva sfinte vase vechi. Preotul lipseşte. Odăjdiile, în schimb, din dulapul cu geamuri, au patina ieftină a firului industrial morfolit în cârpă şi slujesc liturghia seculară a lui Ioan Gură de Aur cu licăririle lor de tinichea contimporană. Două morminte de piatră în laturile intrării păzesc întunericul din străni şi turle: unul e dintr-o singură bucată şi e cioplit italieneşte.
    Câteva găini de catifea sângerie într-o curte de sârmă, arată că odăjdiile naturii se menţin la străbunescul lor model şi-n antica lor calitate. Este de necrezut că atâta opulenţă şi atâtea sublime farduri cu scântei de aur şi fulgere de rubin, a pus Misteriosul guvernator al formelor şi al vopselelor impalpabile, în numele căruia s-a ridicat mânăstirea, în nişte găini. Dar el a făcut şi iepurii albi, de un alb atât de total şi de perfect încât te umflă râsul, ca să nu plângi de emoţie şi de candoarea aţâţată. O sută de pufuri indicibil zăpezii, cu ochii imposibil de definit în opalina lor aramă, locuiesc într-un grajd cu galerii.
    Şi iată şi porcii uriaşi, cu ştampila râtului scurt.
    Şi iată bolnavii, saloanele, obscuritatea cimitirului, aruncată anticipat peste bolnavele incurabile, din aşternut şi de pe lângă paturi. Printre noi şi bolnave trece o mâţă, nelipsită tovarăşă a bătrânelor care şi-au îngropat soţii şi copiii şi, lovite de un tic netămăduit, dau din cap lângă un ghiveci cu garoafe sau tremură pe saltea din toate mădularele odată...
PUBLICISTICĂ
 797
     Bucătăria şi-a scos tăvile, crătiţile şi oalele din cuptoare, rumene şi parfumate, şi le gustăm.
     întoarcerea noastră în Bucureşti e însoţită de aceste influenţe, şi cum scapără luceafărul undeva, automobilul merge mut pe drumul lui... O bătrână, altă bătrână, un mormânt, o biserică, un cocoş, un iepure alb... Pacă le-am mai văzut odată şi parcă nici nu le-am mai văzut...
1929
               UN SINGURATIC
   Viu din casa unui om învăţat, mare gospodar şi avut. Am stat o zi întreagă subt acoperişul lui înalt, desinat după cele mai izbutite modele vechi ţărăneşti, împărecheate cu dorinţa unui domiciliu tihnit. Odăi curate, podoabe compuse, zgârieturi pe lemn şi săpături în piatră, scări de marmoră şi de stejar. Un gust minuţios şi o preocupare de amănunte, aproape arţăgoasă, fac din casa profesorului la care am poposit, o bijuterie cu etaje, închisă cu capac de ţigle. Sala de mâncare, unde nu se ospătează decât intenţiile şi nu se adapă decât libaţiunile, despărţite de oameni, ca nişte prezenţe mistice, inefabile şi nevăzute, poate sătura cu legume imponderabile şi vinuri abstracte, ca peştii şi pâinile din Evanghelie, câteva mii de credincioşi. Sute de străchini, înfrumuseţate cu zmalţuri vii, ca vopseaua de catifea şi lumini a florilor din sălbădcie, acoperă masa mare din mijloc, înconjurată cu scaune cu speteze de lemn. Alte sute de oale şi ulcele, împresurate cu linguri de lemn albe, ca nişte păsări ovale cu cozile foarte lungi, schiţează praznicul permanent figurat şi permanent absent, al casei. Zeci de veacuri valahii noştri, cu neamurile lor părinteşti mai din timpuri, s-au hrănit cu fiertură cu zeamă, dusă la gură cu lingura din
 798
TUDOR ARGHEZI
străchinile aci rânduite. Nici furculiţa, care pune o distanţă de rafinament între mână şi mâncare, nici cuţitul purtat în teaca din brâu, pentru înjunghierea omului rău şi a mioarei blânde, nu fac parte din sufragerie... O mămăligă invizibilă circulă printre oaspeţii invizibili: ea s-a tăiat cu sfoara sau s-a frământat gogoloaie cu cele cinci degete în palmă.
    Odăile de dormit sunt ca nişte paraclise şi ca încăperile din latura altarelor, iar straiele din dulapuri, cojoace, cămeşi, ii şi pestelci, par, goale de omul dinlăuntru şi răstignite în ace şi ţinte, odăjdiile unei familii de preoţi şi monahi succesiv defuncţi, între leaturi şi veacuri. Un miros trist de făclii stinse demult şi de tămâie nearsă, de ceară şi cuminecătură, se ridică din trecutul boarfelor de preţ, trecut în care toate parfumele se rezolvă la fel, ca toate culorile amestecate, în cenuşiu. Parcă timpul e o prelungire continuă a unor liturghii suprimate din lipsă de ieromonahi şi o confuzie de voci care au cântat în coruri mici de strană. Numai că în candeli şi policandre flacăra versicoloră apare şi piere odată din toate paharele cumpănite în aer de lanţuri cu vase filigranate, după cum proprietarul pipăie marginea unei uşi, apăsând un bumb de faianţă.
    Grădina prezintă veştmintele verzi ale Domnului, care pardosesc pământul pieptănat cu grebla şi turtit cu tăvălugul, de-a lungul pietrişului gălbui. Ştofele diafane ale ierbii se urzesc cu fuioarele soarelui şi poartă la încrucişarea firelor scântei în lacrime reci, cu viaţa marilor lor frumuseţi de o secundă. Coacăzii au scos mărgele roşii cu o picătură de sânge acră în boabele înşirate pe scârlionţi - şi ca nişte inimi, simbolizând pasiuni şi suferinţe, căpşunile spânzură, părechi, către pământ, dedesubtul tuturor plantelor, împădurite pe alee.
    Nici un copil nu scandalizează tăcerea de piatră a locului, cu viaţa lui de tumulturi. Intr-un coacăz stă sprijinit pe pirostria câtorva ramuri, un cuib efemer al privighetorii, care începe să îngâne, în pinul de sus, sonorităţile fluierului şi ale
PUBLICISTICĂ
 799
cristalului, sfărâmate în zale. Nici o fetiţă nu-şi pune cercei de cireşi, nu adună trandafirii peluzei şi nu stă să asculte murmurul de mantale îmbrăcate ale plopilor apropiaţi de noapte. Gospodina lipseşte din orânduiala acestei gospodării, stăpânită de un flăcău întârziat, care vrea să lase statul moştenitor al atâtor gingaşe improvizaţii; statul, adică portarul, intendentul şi directorul, şi mirosul de tutun puturos. Totul se va face obiect şi etichetă şi număr în registru şi, bolind în râia indiferenţei, casa şi grădina vor trece în rândul arhivelor şi în agonia muzeelor liniştite, de mărfuri istorice şi material de inventar.
    Proprietarul ne-a arătat curţile cu găini, despărţite prin năvoade de sârmă. Fermecătoarele fiinţe groase se înfăţişează ca nişte traiste mari pestriţe, de lână, cu cioc şi picioare. Ca să se mişte din loc, găina se gândeşte şi, găsind efortul inutil, rămâne. Cocoşul, cămila rasei, are o tărăgănare în hotărârile lui, de invalid. Un sânge negru-fript îi colorează creasta şi barbetele, care au servit şi oamenilor cândva, ca să fie mai frumoşi, în împărăţiile Europei. O curte.
    Altă curte adună găinile albe, sprintee şi vioaie, dintr-un neam englezesc, şi o a treia curte aparţine unei rase nervoase, de pasări negre, cu ochiul de mierlă. Doi porumbiei cu moţul aruncat pe ceafă ca marginea unui coif de hârtie, au fost plătiţi zece mii de lei, şi pe al treilea l-a mâncat pisica, scăpată-n porumbiei. Un pui de columbă îşi arată copilăria, ca un bolnav de conjunctivită cu urdori. Cloşti uriaşe tronează peste lumi de fiinţe galbene mărunte, care dispar în blana fastuoasă, ca nişte ploşniţe de aur. Şi ca o ladă moartă, pe o masă a coteţelor, maşina de clocit fără mamă, cu petrol...
    Prietenii gazdei, familia lui, sunt însă câinii, câini ţărăneşti, puternici şi entuziaşti. Pentru ei, stăpânul insulei somptuoase şi melancolice, din câmpie, şi-a făcut un vocabular de diminutive şi exclamaţii, o gamă muzicală de mângâieri,
800
TUDOR ARGHEZI
tradusă cu emoţia caracteristică a câte unui organ. Câinele se încovoaie sau îşi ridică ochii, lasă fruntea la pământ, se piteşte, aşteaptă obrazul profesorului să i se plece până la bot şi să-i ia, ca o sărutare îngheţată, temperatura nasului, umed de sănătate şi mobil ca un brotac. Dintr-altă curte cu păsări, unde fiecărui câine i s-a acordat paza unei organizaţii sociale, câinele respectiv cere să intre şi să fie strâns de labă, scărpinat între sprâncene, bătut pe şale şi mai ales îndulcit cu vorbe, mai scumpe sufletului câinesc, decât bunurile blidului şi ale culcuşului adăpostit. Semn de încredere şi solidaritate biologică umană, câinii se ridică pe două picioare şi ne îmbrăţişează pe toţi.
    Deosibeşte, dacă poţi, dragă băiete, folosul singurătăţii stricte de tragedia vieţii numeroase, de dulceaţa ei amară şi de amărăciunile ei fierbinţi, şi vezi în ce punct se simte mai întreagă fiinţa ta omenească, apropiindu-te de gloata zilnic transformată, de luptă, sau depărtându-te de ea; golindu-ţi paharul întreg, ascuns pe un pisc, sau împărtăşindu-1 jos cu ceilalţi şi dându-li-1 lor întâi, să soarbă iluzia şi speranţa — şi păstrându-1 pentru tine gol...
1929
           ORTODOXIE CU ŢUICĂ
   Gazetele relatează un fapt divers: domnul Nichifor Crainic, redactor la un ziar de opinii curente, găsindu-se într-o stare care nu-i este anormală şi dedându-se, în grădina unui restaurant, pasiunii masculine de a bombarda cucoanele de la mesele vecine cu zgârciurile rămase din fripturi, a mâncat, după cârnaţi şi cotlete, un pui de bătaie, cum se mănâncă vara la grădină muşchiul cu sânge. Felul de-a face curte al domnului
PUBLICISTICĂ
 801
Crainic place în lumea căcănarilor, tinerelor căcănăriţe, şi se manifestă la animale cu ardoarea febrilă de a ridica un crac şi de a stropi împrejur.
    Stilul în care s-a petrecut ciocnirea e mai interesant chiar decât păţania, întâmplată unui arhitect al misticismului ortodox. Un domn colonel s-a ridicat de la o masă şi, îndreptându-se către masa craiului amoros, l-a obligat să vie să ceară scuze soţiei, copleşită de cele ce domnul Crainic scosese din gură şi pusese pe marginea farfuriei. Ca să se poată scula de pe scaun, colonelul i-a acordat un răgaz de zece minute. Trecând cele zece minute cronometrate, colonelul s-a apropiat din nou, ca să anunţe că timpul de aşteptare s-a împlinit. Exponentul şi indicele însufleţirii religioase se găsea bând la masă cu un preot ardelean, şi a răspuns literar: „Ai sictir!" Atunci s-au declanşat palmele grele, variate, ale colonelului, a căror funcţiune a durat o bucată de timp, până ce domnul Crainic a izbucnit, pe neaşteptate, în scuze. Personalitatea domniei sale duhovnicească avea nevoie întâi de o sfântă de bătaie. Acest domn teolog constituia pentru cler o nădejde care începe să fie jenantă protectorilor săi, cei câţiva prelaţi care încă ieri adunau cu patriarhul, o ipostază a regelui, milioane din lăscaia văduvei şi orfanului, ca să i le încredinţeze în vederea scoaterii, la toamnă, a ziarului „Ortodoxia" căptuşit cu un „partid clerical". Neputând să fie apărat de oamenii treji, este de văzut dacă până la urmă episcopatul va prefera tăcerii lui inactive, tribuna cu baterie la gheaţă şi dacă nu se va hotărî pentru un ziar humoristic „Leul şi cârnatul".
    în ajun de a ispăşi la cârciumă două articole scrise cu cerneala, în care pusese şpriţ, a sfinţilor părinţi, domnul Crainic avusese inconştienţa alcoolică să ne ameninţe în numele unei atitudini şi să pomenească de o „conformaţie morală".
1929
802
TUDOR ARGHEZI
        CUM CĂLĂTORIM FĂRĂ BILET
    -    A fost o epocă în care mi-am făcut călătoriile gratis, ne povestea vânătorul. înţelegeţi, era epoca studiilor, în care, cu parale puţine, băiatul unui judecător de provincie trebuia să facă faţă nevoilor bărbăteşti. De aceea aţi văzut că am plătit adineaori tânărului amendat pentru lipsa biletului de drum, taxa tichetului pe care a uitat să şi-l cumpere în gara Bucureşti, între oameni cu amintiri identice, sângele apă nu se face, domnii mei. Tânărul, aţi observat, s-a zăpăcit. El nu şi-a făcut o concepţie cu care să călătorească - scutit de neplăceri - şi trebuie să fie un mare timid.
    Tânărul, care citea, surâse; îmbujorat de ruşine şi de recunoştinţă, îşi lăsă piciorul să-i alunece de peste piciorul cu care şi-l sprijinise.
    —    Vă mărturisesc încă o dacă că l-am rătăcit, zise tânărul. Nu ştiu unde am pus biletul. Era o aglomeraţie cum nu vă puteţi închipui la casa de bilete. Sunt sigur că îl voi găsi înainte de a scoborî.
    —    Eu procedam cu totul altfel, zise vântorul, care pleca în Ialomiţa să împuşte iepuri.
    La picioarele lui se agita un câine bălan, cu buzele galbene şi cu privirea castanie, sculat câteodată în picioare, cu spinarea până la fereastră.
    -    Mă suiam în tren liniştit şi-mi aruncam fluierând geamantanul în plasa de bagaje. Un călător vesel e todeauna bine primit într-un compartiment. Călătorii care sosesc şi iau loc de cu vreme, sunt de obicei supărăcioşi, taciturni şi scârbiţi că s-au sculat prea de dimineaţă. O bună dispoziţie subit ivită în vagon, îi dezmorţeşte. „Bună dimineaţa, domnilor, ziceam. Poate că se va găsi un locşor şi pentru sluga dumneavoastră." Diminutivul „locşor" şi diminutivul „slugă" indicau un temperament armonic, şi starea sufletească era gata. Fiecare pasager socotindu-se stăpânul meu, eram de obicei bine primit.
PUBLICISTICĂ
803
„Cum nu! pofteşte, tinere, mă chema un bătrân lângă el. Pentru băieţii de ispravă se găseşte todeauna loc." Până la prima staţie nu se arată niciodată controlorul de bilete: e o convenţie generală. Timp de cincisprezece, douăzeci de kilometri, personalul de tren se întinde şi cască, mulţi din bieţii oameni purtând în muşchii lor serii de câte douăzeci şi patru de ore nedormite sau aţipite tâlhăreşte, în picioare, lângă un soldat sau un geamantan. Convorbirea se întindea şi începeam naraţiunea subiectului meu obişnuit, din istoria Egiptului. Am remarcat întodeauna interesul călătorilor din tren pentru civilizaţiile vechi, iar din punctul de vedere al naratorului nici un motiv nu e mai potrivit cu o dezvoltare pe sute de kilometri de cale ferată sau de hârtie tipărită, ca motivul istoric. în propria ta istorie, un şchiop, un cocoşat sau un asasin pasionează cu atât mai mult cu cât afirmi că infirmităţile şi scăderile lui, adeseori imaginare, au coincis cu evenimentele istorice importante. Dar în istoria popoarelor străine şi mai ales defuncte, o bubă reaj un ochi chiorâş ori şaşiu, un cot scâlciat, o ureche imensă împărecheată cu o ureche mititică, pasionează la maximum. Eu povesteam de obicei viaţa unui Tutmes pe care îl pusesem în dinastia lui al şaptelea, un Tutmes cu nasul de tapir. Se ştie că tapirul, pe care nu l-am văzut niciodată decât ilustrat, poartă un bot a cărui proeminenţă superioară depăşeşte ceea ce am putea numi buza lui de jos, judecând după clişee, cu un lat de palmă. Acest Tutmes antipatic iubea o fată cu amforă, care umbla, dintr-o gintă nomadă cu părul negru-indigo şi cu pieliţa albă ca laptele, printre Piramide, şi nu voia cu nici un preţ să audă vorbele aduse în nisipuri de către trimişii regelui, oameni cu suliţă şi cu cap de lup.
    între timpuri se arăta controlorul de bilete, cu o lampă stinsă, la piept, ca o candelă, şi cu mâna la cozoroc. Eu ajunsesem la uşă şi, jumătate în coridor şi jumătate în compartiment, insistam asupra unei complicaţii dramatice. Sau venise un tigru tiptil, pe lângă Sfinx, ameninţând viaţa sutaşului şi a fecioarei Lotusului de Aur, sau dintr-un mormânt regesc ieşea la
804
TUDOR ARGHEZI
răcoarea caldă a nisipului şarpele veninos. Şi tăiam brusc. „Continuaţi, mă rog", spunea compartimentul. „A venit controlorul, răspundeam: daţi, vă rog, biletele." Şi călătorii îmi treceau biletele mie. Controlorul venea, saluta, primea biletele din mâna mea, le perfora cu cleştele, saluta şi pleca. Niciodată, nici un controlor nu s-a arătat atât de nepoliticos încât să numere biletele şi călătorii, iar formula mea prezintă un îndoit avantaj, căci, călătorind fără bilet şi în anturajul cel mai plăcut, nici călătorii nu băgau de seamă că nu mi se perforase şi biletul meu.
    Trebuie să previu însă pe tinerii care vor voi să imite şansele mele că subiectele din istoria Egiptului nu interesează absolut pe toţi călătorii şi că se vor vedea uneori siliţi să le varieze. Aşa mi s-a întâmplat o dată şi mie şi mi-a fost de ajuns. Ducân-du-mă într-o vacanţă la Arad, am pornit din Bucureşti cu un compartiment de domni foarte politicoşi, care însă refuzau să răspundă. Tutmes al meu nu i-a emoţionat în nici o privinţă. Ei mă urmăreau foarte atenţi, dar, ca şi cum nu înţelegeau nimic, nu aflam pe fizionomia lor nici un sentiment aprobativ. Venind controlorul, mă aşteptam să fiu înţeles cel puţin acum. Ca să scurtez, mă rog, am fost luat de scurt, analizat ca un pungaş de buzunare şi dat în prima staţie jos, unde, în aşteptarea formalităţilor judiciare, am contemplat cu jind plecarea şi pierderea în orizont a trenului meu.
    Vagoanele de clasa întâi, după cum am aflat în gară, erau ocupate de o societate de surdomuţi, care plecaseră la congresul lor anual de la Berna.
1929
       BISERICA ŞI EPISCOPATUL
    O confuzie plăcută conducătorilor clerului, şi pe care o întreţine suprapunerea episcopatului cu biserica, este că
PUBLICISTICĂ
 805
amândouă sunt unul şi acelaşi lucru. Mutarea confuziei mai sus, a dat la catolici identificarea şefului cu Dumnezeu şi a Vaticanului cu împărăţia cerească. A trebuit întreaga polemică a Reformei pentru a disocia compoziţia mistico-chimică, silită, a organicului cu anorganicul. Ştiinţa de cele nevăzute a doctorilor bisericeşti devenise atât de indiscretă în cuceririle ei, încât un episcop cunoştea pe lângă felul cum s-a născut lumea, şi condiţiile speciale care au prezidat la naşterea Sfântului Spirit dintr-un Tată şi un Fiu, subalterni şi totuşi identici.
     Nemulţumiţi cu frumuseţea simbolelor, parveniţii bisericii, le-au cutreierat în lung şi-n lat şi au ieşit din ele, ca să aşeze sentimentul delicat al credinţei într-o materialitate celestă brutală, şi flămânzi de puteri necontrolate, pentru dobândirea prestigiilor fără merit în viaţa de toate zilele, traduse în situaţii strict financiare, arhiereii, episcopii, mitropoliţii, patriarhii, papii au parvenit să lege şi să dezlege în eternitate cu mâna lor şubredă libertatea sufletelor, încă de pe pământ. Sfinţirea apei, euharistia, maslul, transmise în calitatea lor de închipuiri şi sugestii fericite, au fost luate pe şleau, înţelese cu grosolănie şi date ca actele şi operaţiile însuşi ale lui Dumnezeu indefinit, într-o zi, zece mii de preoţi şi patruzeci de arhierei pot multiplica pentru înţelesul abstract miracolul fiecărei taine, graţie însuşi lucrului teoretic, căpătat cu certificat şi altă dată contra finanţe, al harului împărţit oricui poartă un început de barbă, de chică sau de anteriu.
     La noi clerul bizantin agresiv a lăsat suvenirea unei mentalităţi religioase în forma blajină, moştenită de monahul şi preotul român. îndoindu-se şi el, ca un burghez gentilom hirotonisit, că face minuni fără să se fi gândit, clerul românesc al bisericii noastre greceşti trăieşte cu bonomia lui caracteristică printre nuntaşi, botezaţi şi împărtăşiţi. Pentru că este român şi îşi cunoaşte societatea, preotul nostru a renunţat şi la esenţialul lui instrument de dominaţie, spovedania, şi s-a învoit
806
TUDOR ARGHEZI
nu numai să rărească la maximum împărtăşania enoriaşilor, dar să nu se mai împărtăşească nici el, slujind în timpul unui an câteva excepţionale liturghii.
    Este în această fereală de a lua zilnic trup şi sânge simbolic în gură, mai multă conştiinţă şi mai multă răspundere morală decât în cazul cuminecăturii după regulă, care te constrânge să meriţi artificial primirea marelui simbol în sângele trupului tău.
    Preoţii noştri vor continua să evadeze cât mai mult din constrângerile unei vieţi care s-a potrivit cu pustietatea anterioară a planetei şi cu o inactivitate personală şi socială, demnă de marile meditaţii ale unui Pascal. Ba ei sunt cu toţii emancipaţi, ca şi episcopatul de altfel, în majoritatea lui, de obligaţiile rituale şi de mentalitatea cu care ele sunt prezintate. Preoţia noastră, înainte de o transformare care va semăna cu un sfârşit, merge spre o formă hotărâtă de protestantism şi probabil că episcopatul, devenit abuziv şi incomod, va fi desfiinţat atât prin putregaiul ce-i este natural, cât şi printr-o scuturare bruscă a preoţilor. Un congres cândva, preoţesc va decapita într-o şedinţă episcopatul şi îl va deposeda: şi puterile spirituale şi adminstrative vor trece în mâinile unui consistoriu care se va pricepe să guverneze sufletul clerului şi interesele lui, cel puţin ca un Sinod cu patruzeci de capete ce se bat cap în cap şi adorm.
    Episcopatul actual, lipsit de rost în vremea lui, a câştigat o mare pomană, care pe de o parte îl îngâmfă şi pe de alta îl va anula prin erorile lui de gingăşie şi tactică. Autonomizat de un guvern liberal, el se găseşte în criză de putere, nemaiajun-gându-i marginile eparhiilor şi dorind să se umfle în fruntariile ţării şi să guverneze, pe lângă cler, lumea civilă încă indiferentă, care se va simţi agasată de nişte noi stăpâni propuşi spinării ei şi va reacţiona de acord cu clerul zis inferior, adică întregul cler.
PUBLICISTICĂ
 807
    Episcopatul încearcă marea cu degetul, înfiinţând prin interpuşi, aşteptătorii noilor pomeni, cărora s-au consacrat sufleteşte, un partid politic şi un ziar. Dacă minunatul instinct de conservare al organismelor parazitare nu-1 va determina să se răzgândească, întoarcerea căznită a vremilor înapoi le va fi, cu începere de la primele gesturi donchişoteşti în fustă, funeste -şi „Monitorul Oficial* va conserva peste douăzeci de ani amintirea unei aristocraţii a clerului, care nu a ştiut să facă nimic şi care, în ziua când a nimerit-o greşit, a murit.
1929
               GALA GALACTION III
    Prietenul nostru Galaction, Gala Galaction, preot după rânduiala lui Melchisedec şi artist după a lui Dumnezeu, s-a văzut consacrat prozator într-un conclav, care cuprindea scriitori de calitatea domnilor Octavian Goga şi Sadoveanu, două autorităţi literare libere, neîmpărecheate cu Universitatea sau Cursul secundar. După una din versiuni, poate cea exactă, povestitorul cu slova de aur a întrunit unanimitatea sufragiilor pentru un aşa-numit premiu, pe care, după ce a fost desfiinţat la elevi, au început să-l ia profesorii. Aceeaşi versiune narează că după vot, adică după o hotărâre definitivă, a urmat un răzvot, adică a doua hotărâre definitivă, datorită intervenirii domnului Iorga, ca reprezintant al ordinei şi disciplinei. Intrând în munci, rectorul s-a supărat foarte, a ocărât şi a propus pe domnul Rebreanu, pe care anul trecut, când nu putea să-i joace piesele de teatru - domnul Iorga e şi un teatralist, iar domnul Rebreanu încă nu devenise director de
808
TUDOR ARGHEZI
teatru - l-a refuzat cu aceeaşi vehemenţă, subt cuvântul că în
1928  actualul director al Teatrului Naţional era un trădător de patrie. Ce-avea de-a face căciula cu prefectura, singur rectorul, care încă nu era rector, putea să ştie. Facă Domnul ca peste un an, la sorocul premiului, dacă Ministerul Artelor nu va avea destulul simţ de măsură să-l desfiinţeze de cu iarnă, Galaction să fi fost scris o cronică dramatică favorabilă domnului Iorga, adică să-i fi dat un acont intelectual: scriitorul va fi premiat cu propunerea rectorului.
    Domnul Iorga avu şi această ineleganţă. înlăturând pe Galaction de la expresia reală a premiului - o sumă de o sută de mii de lei - se va fi simţit mulţumit. Un soldat asasina un om pe câmp, odată, pentru o ţigară, pe care o ţinea la ureche -şi un vânător ne-a afirmat odată certat de noi că ucide natura, excitarea lui morbidă dinaintea fiinţelor în zbor şi în mişcare. Dacă ne-am osteni să căutăm în literatura lui Freud sau a lui Krepelin, probabil că am găsi undeva, prin sângiuri şi bucăţelele de ficat ale unui capitol, sămânţa psihologiei domnului rector.
    Desigur că nu ca să deplângem satisfacţia dublă a părintelui Galaction, poftit să şadă şi poftit să se scoale, de la aceeaşi masă, în aceeaşi zi, de către aceleaşi gazde, improvizăm rândurile de faţă. Vrem să constatăm altceva, un fenomen de sălbăticie la unii din intelectualii noştri, fenomen monstruos şi bastard în ritmul sufletesc al poporului nostru cu care chiar unii deputaţi ai aspiraţiilor lui, înflăcărării lui apostoli, de cele mai multe ori cu de-a sila şi fără să fie poporul întrebat, n-au comun moralmente nimic. Dacă te găseşti cu roata ruptă într-un sat, unde Baba văduva îşi mulge vaca, pe când scoţi găleata cu apă din puţ, ca să te adăpi, Baba strigă la dumneata şi te cheamă să-ţi puie la gură oala cu lapte cald; pentru dumneata şi pentru pomana morţilor ei. Seara, săteanul te opreşte să mâi la el şi-ţi pune din toată sărăcia în raniţa de turist un miez de mămăligă
PUBLICISTICĂ
 809
şi o coajă de caş. Dărnicia lui, ca şi a semenilor lui din oraş, este unanim recunoscută la români.
    Furia literară şi otrava politică, străine românilor care vin de-a dreptul din brazdă şi de la vatră, e fără cruţare la betegii mai mari şi mai mici ai unui intelect, românesc în porniri şi vrăjmaş în rezultate. Pentru că ai scris zece poezii mai bunicele ca alţii nu ţi se refuză elogiul, pe care ai dreptul să scuipi, ca şi pe poeziile tale, dar ţi se ia pâinea de pe masă din mână şi dintre gingii, şi dacă ai apucat să înghiţi un dumicat, eşti chinuit să-l verşi. Pentru că nu te-ai lovit la coarne cu coarnele mari ale unui călăreţ cultural cu schimbul, el se ţine după tine, te urmăreşte unde te hodineşti, ca să te înţepe să te scoli, îţi răstoarnă blidul dinaintea căruia ţi-ai aşezat animalul în genunchi ca să-l ospătezi. Te spune vecinilor că mănânci muşte, că ai avut o mamă curvă şi un tată falsificator de bani, că practici moşitul ilicit şi raclajul. Se duce la prietenii tăi şi te mâzgăleşte. Dacă i-ar sta în mână şi nu i-ar fi până la urmă teamă că-1 dai cu capul de păreţi, ar intra în casa ta deghizat ca să-ţi prindă copiii şi să le scoată ochii cu briceagul.
    De unde aţi moştenit, voi, oameni răi şi abjecţi, aşa excrement de suflet şi aşa puroi de sânge? De unde veniţi şi cine v-a fătat? Pe voi nu vă supără nicidecum existenţa pustiitoare a numărului respectabil de brute, care dau peste voi. Acelora le sărutaţi cauciucurile băligate de la automobil - dar nu vă lasă să trăiţi Gala Galaction!
                                                        1929
               ÎNGERUL A STRIGAT
  Sfânta Patriarhie are memoria lucrurilor rele. Nici până azi marea instituţie nu a uitat două articole ale lui Coco. într-unul
 810
TUDOR ARGHEZI
fusese vorba de veniturile eminenţei sale î.p.s. patriarh, venituri ale buzunarului discret, cunoscute de foarte puţini, care nu pot fi eliminaţi cu totul din cancelaria intimă a stăpânului. Celălalt a tratat despre nişte vin, pe care nu a dorit stăpânul să-l mai dea spre consumaţie vizitatorilor duhovniceşti, veniţi în văhod pascal.
    Patriarhia a ţinut cu orice preţ să afle pe denunţători, adică pe trădători, pe aceia care plătiţi cu şapte lei pe zi îşi permit să bage de seamă că E.s.î.p.s încasează surâzând pentru Domnul nostru Iisus Hristos o putină cu aur pe an. S-a făcut gardă în jurul personalului Patriarhiei, preoţii, diaconii, paracliserii au fost supravegheaţi de aproape şi au fost bănuiţi şi arhiereii, pe care, rămâie vorba între noi, lista de venituri i-a amuzat ca un film. Este un arhiereu în special, foarte inteligent şi foarte fin, care ştie mult mai multe lucruri decât toţi papagalii rămaşi sufleteşte, din vremurile mitropolitului Calinic în parcul Mitropoliei, şi cunoaşte o succesiune de liste documentare. Păcat că situaţia îl împiedică de la publicitate şi că prietenul nostru Coco nu s-a putut introduce niciodată în hârtiile preasfinţiei sale, din care ar fi putut să scoată o sumedenie de bilete gustoase pentru desfătarea, după desert, a cititorilor lui.
    Cineva, cineva cu sensul plural, a fost de părere, după publicarea celor două articole, inspirate din fapte absolut autentice şi confirmate, ca prietenul Coco să fie dat în judecată. Apariţia la bară a celei mai înalte instanţe bisericeşti în luptă cu un papagal, făgăduia să fie interesantă, măcar prin disputa culorilor care îmbracă părţile în judecată. Sau, tot Cineva fusese de părere să se dezmintă lista ca fiind opera unui ticălos de sectant. Instanţa nu a fost de nici una din aceste două păreri şi a preferat să facă oarecare cheltuială din totalul veniturilor, ca să descopere, vasăzică, pe vânzători.
    Până azi anchetele n-au dat nici un rezultat. Nimeni nu a fost găsit atât de scelerat încât să informeze pe Coco despre
PUBLICISTICĂ
811
rentabilitatea în lei depreciaţi, de care suferă, împotriva voinţei ei, personalitatea delicată a înaltei feţe bisericeşti. Au fost oamenii luaţi când mai gros, când mai subţire, oblic şi în diagonală, indirect şi de-a dreptul. Geaba! Nici unul nu ştie nimic şi toţi aflaseră realitatea din lista lui Coco. Suspiciunea s-a orientat chiar către persoana foarte disciplinată şi incapabilă de a produce vreo neplăcere superiorilor săi, printre care i se pregăteşte un scaun de frunte, a părintelui arhimandrit Cordun. Preacuvioşia sa se plânge şi ţinem să afirmăm că nici în clin, nici în mânecă nu are Coco cu acest preot al Patriarhiei.
    Din toate reiese un lucru, că Patriarhia nu mai crede nici în inspiraţiile de sus, nici în îngeri, nici în Sfântul Duh, care în formă de columbă, a venit întodeauna şi a vestit la timp, vlădicilor din vremile bisericii martire, evenimentele cereşti şi pământeşti. Pariarhia nu mai crede nici în har, în harul pe care îl administrează.
    Totuşi trebuie să rugăm Patriarhia să lase liniştit personalul cancelariei şi al catedralei. Nici un om a cărui inimă bate din pricina unui sânge păcătoşit de Adam şi răscumpărat de Iisus, nu a vorbit cu noi despre vinurile din beciuri şi despre milioanele din lada de fier. Nici un grai care suflă, nici un trup, nici o scrisoare anonimă sau iscălită n-a luat atingere cu noi. Articolele apărute subt sigiliul lui Coco, au venit din Sfintele Sfintelor direct, din Tărie, din nevăzut - pe când citeam într-o seară Sfânta Evanghelie de la Ioan. A scăpărat o lumină, s-a despicat plafonul care s-a şi refăcut la loc, pentru ca proprietarul să nu ne ceară daune şi reparaţiuni, şi ne-a căzut pe masă, lângă călimări, un glomotoc de hârtie cum rar se mai fabrică azi, de felul paginilor albăstrui ale tipăriturilor străbune de la Mânăstirea Neamţu. Am auzit un cor de îngeri depăr-tându-se şi, desfăcând glomotocul, aflat-am cele ce am copiat.
    Cine nu crede, nu mai poate crede în nimic.
1929
 812
TUDOR ARGHEZI
            SECRETE DIPLOMATICE IV
   în Spania. Spania a primit consiliul Ligii Naţiunilor, în chip măreţ. Regele şi regina au ridicat pentru o zi doliul provocat de moartea reginei Maria-Cristina, spre a putea pofti miniştrii şi ambasadorii la palat. Regina purta o rochie aurie, potrivită nuanţei părului şi o diademă ale cărei pietre scânteietoare aveau strălucirea albastră a ochilor ei.
   Alaiul regelui şi reginei era precedat de un grup de şambelani în costume de ceremonie, cu ciucuri şi fireturi, al căror semn distinctiv era o cheie mare, aurită, ataşată galant pe buca dreaptă. Apoi, veneau suveranii perplecşi, neştiind dacă trebuie să vorbească franţuzeşte, englezeşte, italieneşte sau spanioleşte.
   Se iviră infantele. Apariţia prinţeselor regale — blonde, înalte, proaspete şi viguroase - a fost fermecătoare.
   -     Nu-nţeleg de ce suntem scoase şi arătate ca elefanţii la circ, zise una la urechea celui mai simpatic dintre ambasadori.
   Cei doi fii ai generalului Primo de Rivera au impresionat plăcut prin frumuseţe şi costum. Amândoi purtau, la locul cuvenit, cheia de şambelan.
   Un diplomat foarte modern. E generalul Dawes, trimisul Statelor Unite în Anglia. Nu s-a pomenit, în diplomaţie, o astfel de viteză: Vineri, 14 iunie, soseşte la Londra. A doua zi, sâmbătă, la Windsor, prezintă regelui scrisorile de acreditare. Duminecă, pleacă în Scoţia, unde are o întrevedere senzaţională, la Fowes, cu primul-ministru Macdonald. Marţi, în sfârşit, rosteşte marele discurs de la „Pilgrim’s club“ asupra dezarmării navale şi a relaţiilor anglo-americane. Ziarele engleze, uimite, se-ntreabă dacă nu cumva spiritul practic al afacerilor
PUBLICISTICĂ
813
va ruina cu desăvârşire arta diplomaţiei, făcută din reculegere, meditaţie, tăcere şi lene.
    Macdonald şi scoţienii. Revenirea la putere a lui Ramsay Macdonald a încântat pe scoţieni. Căci noul prim-ministru englez e un pur scotsman. In ultimii patruzeci de ani, Scoţia a dat un număr impunător de oameni de stat. Din zece prim-miniştri, cinci au fost de origină scoţiană: lord Rosebery, lord Balfour, sir Henry Campbell-Bannerman, Bonar Law şi Ramsay Macdonald. Apoi, Gladstone se trage din strămoşi scoţieni, ca şi Baldwin. Scoţienii îşi iau libertatea să anexeze şi pe Asquith, care a reprezintat todeauna Scoţia în Parlament şi s-a căsătorit cu o scoţiană.
    Shakespeare şi greva. Clynes, ministru în guvernul actual laburist (fiu de ţesător, el însuşi fost ţesător), e singurul care a izbutit să puie capăt unei greve, citând pe Shakespeare. Se declarase greva la carierele de var din Buxton. Unul din patroni, bărbat erudit, shakespearian fervent, se opunea oricărei împăcări, nevoind să stea de vorbă cu acei muncitori analfabeţi şi imbecili. Clynes veni la Buxton şi intră în legătură cu patronul. Nu-i spuse nimic de grevă, ci discută cu el o mulţime de pasagii obscure din Shakespeare. Patronul, încântat, îl opri la masă. La friptură, Clynes i-a recitat un act întreg din Iuliu Cezar, la desert greva se terminase; patronul cedase pe toată linia.
    Parabolă. Un alt ministru, tot atât de simpatizat, din actualul guvern englez, e J. H. Thomas, care obişnuieşte să vorbească în parabolă.
    -     Trei lucrători, începu el la o întrunire electorală, trei lucrători tăiau piatră pentru ridicarea unei catedrale. întrebai pe unul:
    - Ce faci aci?
    - Tai piatră.
 814
TUDOR ARGHEZI
     - Şi tu? întrebai pe celălalt.
     - Câştig un şiling pe ceas.
     în sfârşit întrebai pe al treilea:
     - Ce faci aci?
     Şi al treilea răspunse:
     - Zidesc o catedrală.
     Acesta, a încheiat Thomas, era un lucrător adevărat.
     Robinson cel Mare. Cu trei săptămâni înaintea ultimilor alegeri, a apărut la Londra o broşură cu titlul Robinson cel Mare, anonimă şi care a intrigat foarte mult cercurile politice. Era un fel de roman fantezist în care eroul, Robinson, şeful unui grup politic liberal de treizeci şi şase deputaţi, ţinea piept adversarilor lui, două sute nouăzeci şi doi conservatori şi două sute nouăzeci şi unu laburişti. Conservatorii şi laburiştii refuzând concursul lui Robinson, acesta îi doboară pe rând. Regele, pentru a pune capăt frământărilor, îl însărcinează cu alcătuirea guvernului.
     Toate profeţiile din broşură s-au împlinit. După alegere, autorul s-a dat pe faţă: e profesorul Ramsay Muir, membru marcant al Partidului Liberal.
1929
         UN CORB ALB: EPISCOPUL ROMAN CIOROGARIU
   închipuiţi-vă că e adevărat. în Sinodul nostru, aşa cum îl cunoaşteţi şi între episcopii noştri, aceia pe care îi ştiţi, se găseşte un prelat venerabil şi simplificator, preasfinţitul Roman al eparhiei Oradea Mare, care, pe tăcute şi discret, a luat o iniţiativă anacronică şi interesantă. Bătrânul monah, purtător de mitră, cârjă şi engolpion, zideşte... o mănăstire.
PUBLICISTICĂ
 815
    O deosebire întâi fundamentală între actul de voievod, de boier şi de cărturar al episcopului Oradei şi toţi colegii săi din Sinod: pe când toţi ceilalţi distrug mânăstirile şi fac din călugări argaţi personali, preasfinţitul Roman, care nu are nici o mânăstire pe întinsul principatului său duhovnicesc, clădeşte una, din pământ din iarbă verde.
    Ne-am permis adeseori să notăm că biserica noastră este călugărească, înainte de-a fi ortodoxă; că aportul românesc la biserică a fost mânăstirea, singura treaptă şi organizaţie spirituală, unde s-au găsit locuri pentru săraci, adică pentru români. Că biserica noastră şi-a pierdut menirea, sufletul şi justificarea, de la o lege care a laicizat biserica, întorcând la conducerea ei, ţinută în trecut de călugări şi mânăstiri, elementul demoralizator al preoţilor răi, trecuţi printr-o simplă operaţie de registru, în episcopatul călugăresc. Antagonismul dintre educaţia delicată a sentimentelor în mânăstire şi „drepturile" episcopilor, ridicaţi pe scaun fără ascultarea monastică, s-a ivit numaidecât. Toţi preoţii de mir răi - avem un exemplu minunat în persoana episcopului de Buzău — au dat năvală în episcopat şi toţi călugării buni au devenit sau vătafii, sau feciorii în casă, sau batjocura noilor stăpâni parveniţi.
    După vreo treizeci şi cinci de ani de funcţionare a noii legi, avem, pe de o parte, un Sinod lipsit de orice prestigiu însă bogat şi foarte cotat în agentura electorală, şi pe de alta un mare număr de cimitire şi ruine: vechile mânăstiri - şi între aceste două realităţi preoţimea utilă, clerul secular, rezistent numai prin marele număr al preoţilor ce-1 compun, deopotrivă de depărtată şi de călugăria, mistică şi idealistă, şi de Sinodul surd la noile sensibilităţi ale unei mase de oameni numărând inteligenţe remarcabile şi personalităţi autentice.
    Preoţii, într-o formă sau alta, vor şti să iasă din autoritatea episcopală, suprapusă clerului, fără să aibă nimic comun nici cu călugăria, din care nu se trage, nici cu clerul secular, pe care l-a abandonat, în nevoile evoluţiilor lui pur materiale.
 816
TUDOR ARGHEZI
    Ne-am permis să mai notăm că singura justificare a bisericii noastre este călugăria, la care biserica, dacă vrea să rămână, trebuie să se întoarcă. De când făceam asemenea notaţiuni, sunt numai vreo şase ani: în aceşti şase ani, mănăstirile s-au descompus şi mai mult şi mulţi din puţinii pedagogi de călugărie au murit. începătorii unei vieţi monastice peste douăzeci de ani vor fi dispărut cu desăvârşire de pe teritoriul României şi singur Sfântul Munte, înstrăinat în mările din sud, ar mai putea da câţiva stareţi şi arhimandriţi.
    Preasfinţitul episcop Roman vrea neapărat să închidă ochii în zidurile unei mănăstiri zidite cu osârdia sa. Locul ales este la izvorul, din Bihor, zis Izbuc din pricina izbucnirilor continui a undei lui, care, alternativ, izvorăşte şi se ascunde. Pentru viitoarea mănăstire, episcopul de Oradea a cerşit şi a căpătat un teren de o sută cincizeci de pogoane de pământ — şi după câte am înţeles şi-a găsit şi stareţul întru totul curat şi dumnezeiesc care să ducă zidirea până la cruce şi până la Cel de Sus.
    Mănăstirea Izbucului va fi, prin înzestrările spirituale, materiale şi legale, cu care va întări-o neîndoios vlădica Roman Ciorogariu, o chinovie model, sustrasă influenţelor devastatoare ale Sinodului şi e de dorit să devie lăcaşul de meditaţie şi de activităţi sufleteşti şi culturale aristocratice, al tinerilor intelectuali cu înclinări către tăcere, gândire şi închipuire.
    Coco, care nu ia în serios ipocrizia episcopilor de rând şi ortodoxia cu căpătuieli a paracliserilor seminarişti, pune o metanie sfioasă Corbului Alb.
1929
               PROIECT DE LEGE
   Guvernul dorind să ofere domnului Iorga o chivără de tablă galvanizată, neameninţată de rugină, ca savanţii purtători
PUBLICISTICĂ
817
de tichie, s-a folosit de stilul indirect şi i-a dăruit o învelitoare de casă. Următorul proiect de lege a fost depus ieri în Parlament.
    Expunere de motive. Nimeni neputând avea o părere mai bună despre domnul Iorga decât tot domnul Iorga, iniţiativa domnului ministru Costache, care, socotindu-şi numele prea scurt şi regional, i-a dat o amploare silabică şi mondială, pre-lungindu-1 până la Costăchescu, a însărcinat pe rector cu redactarea prezentei expuneri de motive, şi rectorul a primit bucuros. Domnii senatori şi deputaţi se găsesc aşadar, dinaintea documentului însuşi al marelui istoric, dramaturg şi bărbat politic şi sunt rugaţi să se arate la înălţimea evenimentelor.
    Există un bărbat în omenire care ştie totul, poate totul şi chiar ceva mai mult. Se întâmplă că acest bărbat unic şi incomensurabil a fost să se nască în România şi să aparţie acestei fericite ţări cu tot insul său fizic, intelectual şi moral. Când leul scade, când grâul nu se coace, când datoriile statului sporesc şi deficitele se succed ca o serie de fluvii vărsate unul într-altul, poporul se bucură căci îşi zice, pe latineşte: Habemus Iorgam — numele incomparabilului cetăţean al spaţiului şi în primul rând al Ungro-Vlachiei inflectându-se după rosa, ae, substantiv din declinarea întâi şi răspunzând la sensul de trandafir - şi câteodată, adică în cazurile excepţionale - şi unul din cele mai excepţionale e cazul de faţă - după papa, papamy fără plural, întrucât universul are un singur Papă şi un singur Iorga, ceea ce nu este nevoie de demonstrat. A pune chestiunea este a da-o gata.
    Acest bărbat, din această expunere de motive, a făcut totul în această ţară. în istorie, a descoperit pe Ancuţa, verişoara de-a treia a lui Ion Cârnul, cumnatul turcit al lui Vlad, unchiul lui Moise-Cel-Cu-Buzele-Crăpate, frate bun al lui Trifan Ştirbul, supranumit Vaca încălţată. O întreagă categorie de fapte care explică istoria poporului nostru este fulgerată de o lumină nouă
818
TUDOR ARGHEZI
prin această descoperire. Se mai adaogă şi cea mai mare colecţie de fluturi şi melci, datorită lui Mihăiţă Vodă, fiul bastard al boierului Stan Stăniş din Aluniş.
    în politică el a descoperit pe jidani, timp de zece ani, dar văzând că s-a înşelat, i-a trecut mai departe, reţinând pe Marmorosch şi pe domnul Aristide Blank, adică două forme ale aceleiaşi simpatii irezistibile.
    în litertură a descoperit pe poetul Dincă Schileriu, autorul celor mai lungi hexametri, cu trei opriri în fiecare vers şi pentru tipărirea cărora s-a comandat o hârtie specială, zisă nr. 136, de dimensiunile 4 m x 6 m, operă din care un singur exemplar se transportă între Bucureşti şi Văleni, unde rectorul se delectează citindu-1 pe câmp, sprijinit pe schele, cu vagonul de marfă descoperit.
    în teatru a dat capodoperele care au ruşinat falsele literaturi anglo-saxone şi franceze, nemaipomenind de literatura Italiei, unde un fanfaron şi vil imitator - mi-e scârbă să-l numesc1 -maimuţăreşte în realitate personagiul ipotetic al rectorului.
    în politică a descoperit şeful fără partid, speranţa indefinită şi voiajurile culturale.
    La Paris a conferenţiat despre armeni, şi în Camera din Bucureşti a dezvoltat importanta interpelare asupra ziarului „Bilete de Papagal*, care au devenit şi obiectul de studiu al Facultăţii de Litere (catedra Bianu).
    Membru - vorba vine - al Academiei Române. Va prezida pe viitor societăţile de fotbal şi box, sporturile fiind rezervate toate viitorului.
    S-a certat cu toată lumea şi cu domnul Ion Sân-Georgiu şi a rămas numai cu ţara şi cu ghiozdanul, în care poartă ţara întreagă şi Istoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
1 Mussolini
PUBLICISTICĂ
819
    Aşa fiind, şi scutindu-vă de alte documentări, este natural să votaţi cu unanimitate următorul
                    PROIECT DE LEGE
    Art. 1 şi unicul. Domnului N. Iorga, fiind cum s-a spus în expunerea de motive, i se votează un acont de un milion de lei pentru acoperişul Palatului Ligii Culturale, cu unsprezece lucarne, şapte coşuri şi o intrare prin pod. (Ovaţii nesfârşite.)
                 INSTRUCŢIUNI ANEXĂ
    Tinicheaua poate să fie obţinută şi prin lipirea cu cocă (5 kilograme scrobeală la 50 litri apă) a tirajelor ziarului „Neamul românesc".
    Prim-ministru: Cacatoes Secretar de Stat: Cocb.
1929
     CE BINE ESTE SĂ FII CE ŞTIU EU...
     Ce bine este să fii ce ştiu eu, dragă Coco! Ce bine e să fii, ca să scurtăm vorba, patriarh!
     Ştii tu ce-i un patriarh, nenorocitule? Te-ai gândit vreodată şi ai numărat cele patruzeci şi două de merite şi cincizeci şi trei de valori pe care trebuie să le cuprindă cineva ca să devie patriarh? între patriarh şi rangurile mai mici ale ierarhiei sfinte sunt enorme deosebiri, ca între orgă, flaşnetă, armonică şi muzică de gură. Dacă diaconul are asemănare cu un cocoş de tablă presată, cu o singură limbă la spate, de la Moşi; dacă preotul ar putea să fie băşica de automobil cu două voci; dacă arhiereul e o scârţietoare, episcopul un drâng şi mitropolitul
 820
TUDOR ARGHEZI
o tobă, apoi, de bună seamă, că un patriarh trebuie să fie ca un pian cu patruzeci şi nouă de clape albe. Fiind muzicanţi, ne tragem comparaţiile din uneltele sunătoare.
    Dar am putea să fim proprietari de cai de curse şi să asemănăm, de pildă, lumea cu o herghelie, stabilind ierarhia de la căluşei şi catâri, la armăsar. Ce bine e să fii armăsar, Coco! adică mai tare ca toţi caii — şi ce bine e să fii şi patriarh! Fericită mama care a fost distinsă cu un patriarh. Totul la ea miroase a smirnă şi totul scoate aburi ca de tămâie! Şi fericit bărbatul carele a pus în brazdele aceleia răsaduri de patriarhi. Acela este ca pomul sădit lângă curgerea apelor, care poamele şi le dă la timp şi a căruia frunză nu veştejeşte.
    Când pronia cerească alege, încă din sămânţă, pe cel ce va să fie patriarh, drumurile acestuia se netezesc şi se îmbracă, potecile lui se fac scări şi coridoare, strachina lui sună ca porţelanul, lingura de lemn i se schimbă în aur şi argint, cioarecul lui devine mătase, slana lui maioneză, cârnaţii lui se umple cu pate defoie gras. Apă, mă înţelegi, de Colonia, udă barba lui şi vintrele lui nu se mai golesc pe lângă uluci, dar în gropi de faianţă. Uite-1 nu e: tragi de un lanţ şi nu se mai vede nimic.
    Ce bine e să fii patriarh şi să se nimerească ici un protopop, dincolo un protopop, unul zbanghiu în Ilfov, unul pe la Câmpulung, un Proca ici, un Bărbulescu colea, zbanghiu şi el, aleşii Domnului, după tiparul chiorâş. Nevastă, nevastă, de ce nu te laşi preoteasă, ca să capeţi decoraţia Sfântului Mormânt? Ştii, asta vine bine deasupra ugerilor tale, care au legături serioase cu Ierusalimul; căci ce-i câte o preoteasă decât o fecioară, rămasă şi după aceea tot fecioară?
    Dacă eşti patriarh capeţi, mulţumită sforţărilor sfinte ale protopopului, o vilă undeva, pe care o vei vinde, punând banii la bancă, ştii colo, în Ardeal. Şi dacă eşti patriarh, aperi cu vigoare pe protopopul darnic cu avutul creştinităţii muscelene şi nu-1 laşi să fie dat afară, cu oricâte dovezi, nici de Mihalache
PUBLICISTICĂ
 821
nici de alţi miniştri şi fruntaşi ţărănişti din judeţ. Ce nu poţi face, măi Coco, dacă eşti patriarh!
     Lăsaţi-vă, oameni buni, de meşteşugurile voastre şi faceţi-vă, cel puţin rectori, însă mai bine patriarhi. Două categorii de oameni mari nu bolesc de criză şi nu ştiu de scumpete: rectorii şi patriarhii. La ei, dacă nu curge, pică, şi zece milioane pentru un palat şi un milion pentru tinicheaua de pe casă, când fondurile milelor, când excursiile de studiu, când datoriile culturale. Dacă eşti rector, totuşi e mai greu, căci pe lângă că iei, mai şi dai, câte unui apostol mai mic, Pavel sau Surul, câte un fond de băi culturale, de câte două sute cincizeci de mii de lei de la un minister. Dar dacă eşti patriarh nu dai nimic, ci tot iei şi, cu ajutorul Domnului, nu te mai saturi...
     Ouăle tale, Coco, am să le învelesc în foiţă şi o să le dau să le clocească un patriarh, ca să-şi schimbe măcar plozii tăi meseria.
1929
      LĂSAŢI FEMEILE SĂ VIE LA MINE
    Publicul local s-a revoltat la Chişinău de conduita antipedagogică a unui prezident de comisiune de bacalaureat. Optzeci de domnişoare candidate la titlul cu care băieţii sunt scutiţi de doi ani de cazarmă, au fost, iertaţi-i profesorului cuvântul, „trântite" toate. Comisiunea nu a promovat pe nici una, subt cuvânt că fetelor le stă bine la bucătărie. Odiosul profesor a şi fost pus la locul lui şi ministerul îl va trimite de urgenţă, căci această operaţie nu cere decât deplasarea unui funcţionar şi câteva coli de hârtie, un inspector cu sprincenile încruntate. I-auzi, dumneata, într-un regim democratic şi în timpurile guvernului Maniu, care pregăteşte egalitatea
822
TUDOR ARGHEZI
cetăţenească şi armonizarea sexelor în alegeri, un profesor, un cărturar, un om din vremea noastră, să trimită fetele nu la Cameră, ci la bucătărie.
    Bietul profesor odios! O să se vadă pedepsit că spiritul lui a fost absent de la marile chemări feminine ale momentului, care nu mai permit femeii să-şi opărească unghiile cu fiertură. Nemaipomenită abjecţiune! în epoca în care femeii cu profesiune sau fără profesiune cunoscută i se cuvine un ghiozdan în mână cu urechi, şi o şapcă de catifea, purtând o broderie indescifrabilă; adică atunci când şi fata liberă are voie să-şi coafeze capul cu o beretă de studentă, un profesor să înlăture de la beneficiile mari ale culturii pe nişte domnişoare, care au preparat din clasa întâi până într-a şaptea programul liceului complet.
    I     s-ar mai fi tolerat canaliei didactice să-şi vitrioleze candidatele, să le lase repetente, nu era permis. Păcătosul va avea ceea ce merită şi nici o tortură nu va fi prea mare faţă de oribilul lui act. E de crezut că ministerul nu se va mărgini la o suspendare, la anularea lefii pe vacanţă sau pe un an; însăşi osânda eliminării dascălului infam pe toată viaţa din învăţământ, va satisface prea puţin legitimul sentiment de indignare al familiilor care şi-au destinat odraslele fără mustaţă carierei dreptului şi medicinii. După concepţiile retrogradului profesor din Basarabia, femeile ar avea dreptul să profeseze din ştiinţă numai artele moşitului şi manicurismului. Această brută trebuie împiedicată să mai facă rău altor generaţii şi trebuie silită să-şi expieze păcatul în mod serios.
    Desigur că Ministerul Şcolilor îl va lovi întâi cu rigorile culturale ale mijloacelor lui, contribuind să-l orienteze clar în educaţia necesară. întâi, probabil, îi va trimite acasă, pentru a fi studiate şi învăţate pe de rost, la domiciliu, toate discursurile, articolele, scrisorile şi telegramele doamnei Alexandrina Cantacuzino, cel mai graţios bărbat dintre bravele noastre femei şi fete. Apoi, pledoariile domnişoarei Ella Negruzzi,
PUBLICISTICĂ
823
rostite la diversele tribunale din ţară. Cu acest prilej, profesorul vinovat va putea să-şi dea seama că diferenţele între bărbat şi femeie nu sunt peste tot locul categorice şi că numărul de picior al unei intelectuale poate să rivalizeze biruitor cu numărul masculin şi cu ghetele cu elastic. De opera doamnei Smara nu mai este de vorbit, fiind clasică şi aflându-se în toate bibliotecile, prefaţată de domnul Mihail Dragomirescu.
    Trebuie obligat, profesorul, să participe la toate întrunirile feministe şi să ia note după conferinţele, declaraţiile şi vederile doamnelor care se succed la tribună, în culoare natală sau oxigenată. Căci pe când alte femei, stupide şi întârziate, se aranjează să spele rufele şi să frigă la bucătărie o bucată de carne gustoasă, destinată unui soţ tâmpit şi unor copii abrutizaţi de sentimentul familiei, doamnele se străduiesc să aducă puţină lumină în bezna morală a timpului şi să trezească pe advocat în conştiinţa surorilor nefericite. Dacă nu va costa prea mult, penitenţa să şi-o facă profesorul încuiat într-o colivie, transportată de la un local de întrunire la altul.
    Pe nesimţite, transformarea lui va fi totală - şi să nu ne mirăm, dacă examinându-se într-o seară, fără voie, de ivirea unui fenomen şi de dispariţia altuia, va constata că şi anatomia lui s-a configurat pe idee. Şi va fi cel mai evident succes al vocii care se aude bombănind în pustiul veacului nostru: Treceţi fetele la bacalaureat şi licenţă!
1929
         CĂUTAREA PATERNITĂŢII
   Domnul Iunian, ministrul Justiţiei, propune o lege revoluţionară. Ea se va vota, desigur, mai curând, ca să se facă cel mai mare act de dreptate datorit femeii, seduse şi abandonate.
 824
TUDOR ARGHEZI
    Temperamentul, de care rasa este răspunzătoare laolaltă cu individul; tinereţea; dezinteresul de sine, superior şi frumos, singura zestre valabilă de multe ori a unei fete de la noi, încă imprudentă, din pricina lipsei unei educaţii, parvenită în Occidentul socotit la o formă aproape comercială a dragostei -fac, într-o seară de mai când teii au înflorit şi lumina stelelor intercalează în umbra sufletului şi în mătasa trupului, râvna de necunoscut, pe fata neagră a pământului nostru să se uite în braţele unui flăcău.
    De cele mai multe ori, nu e nici unul mai culpabil decât celălalt. în general, momentul împărtăşirii supremelor senzaţii, e deopotrivă de inocent pentru amândoi copiii, surprinşi de lumina lunii în grâu şi porumb. „Copilul din flori“, căruia numai românii ştiu să-i zică pe acest nume de poem... copilul ceasului suav se iveşte. Romanul sfârşeşte cu laşitatea bravului bărbat, care fuge, sau cu crima părinţilor lui, care interzic căsătoria, dintr-alte înţelesuri decât dragostea fără condiţii. Fata, ruşinată de ochiul vecinilor, fuge şi ea, pentru alt motiv necunoscut, pentru motivul ciocârliilor şi mierlei, de a-şi ascunde progenitura în loc liniştit şi apărat cu puterile slabe.
    Calvarul începe, fata se refugiază la oraş, unde multe alte fete au dus, ca şi ea, în sân, simbolul entuziast şi trist al lucrurilor viitoare. Iar în oraş o pofteşte privirea brutei, a domnului căsătorit şi al pezevenchei - şi moaşa, care contra unui salariu muncit crâncen, stârpeşte în pântecul fecioarei, credulă la muzica lină a sângelui, poate, un Marcu Aureliu, un Pavel din Tars, un Pasteur.
    Cultura de nehotărâri, de îndoieli, de bunătate şi de iertare, pe care poporul românesc a realizat-o în istoria lui speriată şi crudă, ca o splendidă zestre morală, în stare să slujească la viitoarea lui mare dezvoltare culturală, nu a fost niciodată riguroasă, nici cu păcatele domnilor, necum cu al fetei înşelate. Satele noastre sunt pline de Ioni A Măriei - copiii din flori, copiii frumoşi ai ţarinei noastre trăiesc fără amintirea dulcelui păcat, nesupăraţi nici de autorităţi, nici de cler, pe care
PUBLICISTICĂ
825
unii l-ar voi grecesc, şi nu este, aspru, şi nu este teoretic şi opritor, şi nu este. Dar o dezmoştenire neîncetată urmăreşte pe copiii din flori. Unde este tatăl ca să-şi ia răspunderea creşterii lor, de pisoi aruncaţi în maidan?
    O lege trebuia să corecteze demult această nenorocire. Legea n-au făcut-o nici conservatorii, al cărora libertinaj s-a împăcat cu absenţa ei; nici burghezia liberală, pentru un cuvânt asemănător. Ridicarea din stradă sau din pământ a unei femei care acuză la trecerea unui echipaj şi îşi reclamă pe tatăl copilului de la sân, ar fî fost supărătoare pentru o clasă de ceea ce francezul numeşte jouisseurs. Teama de „scandal", teama de-a ieşi din ipocrizie şi de a pune alături într-un pat pe copiii legitimi cu copilul bastard, au pricinuit mii de drame necunoscute. La nesimţirea justiţiei femeia înşelată şi batjocurită nu poate opune, în caracterul ei întreg, decât revolverul.
    Aparţinea unui partid mai puţin stăpân pe recriminările conştiinţei, mai nou, mai curat, să repare infama calamitate. Ţăranilor din guvern li se cuvenea această datorie şi această onoare.
    Numai că, într-o materie atât de gingaşă la originile ei, însuşire care, este drept, a împiedicat şi ea pe legiuitorul din trecut, să se rostească hotărât, procedura nu trebuie să sufere de incertitudinile subiective ale obiectului. Dovezile, bine studiate în lege, se pot face de cele mai multe ori, fără prea multă greutate; totul este ca măruntaiele legale să nu le îngreuieze afară din cale, până la imposibilitatea de a-şi atinge legea domnului Iunian, scopul total.
1929
    CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU
    După război, guvernanţii noştri s-au silit în toate chipurile să fie interesanţi şi inovatori, fără să ajungă la măiestria pur
 826
TUDOR ARGHEZI
administrativă a oamenilor anteriori războiului, lipsiţi de facultăţi fenomenale, însă compatibili cu timpul. Fără principiul admirabil dar pur elucubrativ „prin noi înşine", fără geniul domnului Titulescu, fără personalitatea economică şi industrială a domnului Maniu, fără partide numeroase, fără programe, fără Europa, fără America, fără nimic, leul echivala cu francul, piesa de cinci lei cu dolarul, polul aproape cu lira sterlină. N-am avut nici institute economice, nici doctori în economie, nici chirurgi financiari, şi fiecare om mânca o fleică pe zi şî bea o cană cu vin. Călătoria cu trenul era aproape gratuită, petrolul se vindea cu puţin mai scump ca apa, şi pâinea ca aerul. Rege era Carol I, prim-ministru era Gheorghe Cantacuzino sau Mitiţă Sturza, rând pe rând, Parlamentul se numea dintre două sute de familii, chiria echivala în preţ cu ceea ce plăteşte iepurele sau pisica, şi un rând de haine elegant şi inuzabil costa maximum optzeci de lei. Cumpărai o casă cu o ridiche şi o moşie cu o plapumă de vară. O grămadă de mărfuri, azi tarifate, erau gratuite — şi era gratuită şi sănătatea: spitalele, farmacia, medicii.
    Graţie oamenilor de stat, acest echilibru s-a dărâmat şi pe măsură ce ei au intervenit mai adânc, pe atât a sporit incertitudinea şi s-a îngreuiat mizeria tuturora. Ne găsim în momentul falimentului general. Zilnic se succed atâtea proteste, relativ mici, de negustori şi firme, încât instanţele judecătoreşti au hotărât să nu mai legalizeze falimentul, care a ajuns o stare economică şi un stil.
    înaintea războiului, impozitul era inexistent şi bugetul statului se împlinea din câteva articole, aproape exclusiv din vămi şi tutun. Azi, biruri cu etaje, aşezate pe rubrici contabiliceşti, ca să se demonstreze priceperile pe hârtie şi carton ale câte unui ministru de Finanţe maniac, apasă pe locuitori - şi zecile de miliarde nu mai ajung acolo unde dădeau rezultate suculente miile de lei.
PUBLICISTICĂ
827
    Credeţi dumneavoastră că greutăţile timpului sunt mult mai mari decât incapacitatea guvernanţilor? Nu. O sinistră incapacitate se impune observaţiei, numai din simple comparaţii şi proporţionări. Pe vremuri se putea crede că, în meseria finanţelor şi a economiei, trebuia neapărat să ştii englezeşte, căci fără citarea unui autor britanic nu se putea guverna statul, în discursuri, nici în trecut. După ce s-au încurcat însă toţi specialiştii şi oamenii noştri politici geniali, vedem că este de-ajuns să ştii numai româneşte şi numai ţărăneşte.
    Noi combăteam în engleză pe acel „dacă o vrea Dumnezeu" al plugarului nostru, care se uita la cer pe subt căciulă şi luam pe ţăran peste piciorul nostru încălţat. Nu era de-ajuns să vrea Dumnezeu, trebuia să vedem ce zice şi bibliografia britanică.
    Un mare economist era şi domnul Răducanu, care se pregătea să intre la putere cu doi dăsagi plini de minte, pe un catâr plin de personalitate. Interviurile acestui potentat al somităţilor economico-financiare, între altele, criticile sale, comandamentele sale şi văzul său abil în a descifra evenimentele de dedesubt şi pe la cusături, erau dătătoare de speranţa că, atunci când îşi va desface dăsagii la un minister, viaţa socială va căpăta o expresie şi o tonalitate fără precedent.
    Deunăzi, domnul Răducanu, după alţi mari specialişti şi de acord cu marele număr de moaşe politice, plătite cu lefuri groaznice pentru un crâmpei de ridiculă activitate, a prins să exulte, să fie fericit şi să declare că situaţia noastră economică se va îmbunătăţi cu ajutorul lui Dumnezeu, care nu-i un autor englez, ci pur şi simplu român de la ţară. Avem o recoltă splendidă, a declarat ministrul, atribuindu-şi poate şi paternitatea ei.
    Românul mai are o vorbă, compusă din două vorbe, pentru marii lui oameni de stat.
 1929
828
TUDOR ARGHEZI
          GRĂDINARII Şl POMPIERII
   Pe când bucătăria politică şi comunală şi dependinţele ei, funcţionau în subsolurile capitalei, către marele tot la canal -spălături de vase şi lături sentimentale - se putea organiza cu puterile şi râvna câtorva oameni, care nu lipsesc niciodată, când sunt puşi la locurile lor, excelentul serviciu al pompierilor, deopotrivă de prompt, de precis şi de bine înzestrat, ca toate instituţiile de apărare locală din străinătatea bine civilizată. Stăm din întâmplare într-un cartier cu o tabără de pompieri şi ne acordăm plăcerea să urmărim uneori activitatea şi repaosul acestor ostaşi cu chivără licăritoare de metal, în gospodăria lor minuţios curată, ca o şcoală norvegiană de ingineri. Organizaţia pompierilor e-o avere definitiv dobândită de municipiu şi ea poate sluji de model, şi unui cămin studenţesc, şi unei cazărmi, şi unui spital - şi am îndrăzni să spunem chiar statului întreg, care, la rigoare, ar putea să fie perfect condus de un locotenent de pompieri la fiecare din ministerele lui, încredinţate unor titulari nehotărâţi, timoraţi şi încurcaţi în principii şi ipoteze. Cu târnul şi cu tulumba, bravul sergent, agăţat cu braţul de toarta sacalei roşii automobile, spălată şi ştearsă ca oglinda, şi aplecat, în picioare, pe treapta de comandă, ar fi în stare să facă mai multă şi mai multă treabă, într-un departament, decât domnul ministru, care lucrează de două ori pe săptămână cu înalta Regenţă şi de cinci ori în Consiliu, urmate de nişte declaraţiuni importante.
   Al doilea serviciu care pare să-şi fi dobândit autonomia trebuincioasă unei munci independente şi unui program încet realizat, este al grădinarilor, care salvează pe altă latură prestigiul calomniatei noastre capitale. într-un şir de ani, neîntrerupţi la şevalet, grădinarii au fixat în zările Bucureştilor, câteva tablouri vaste, zugrăvite cu dragoste şi cu talent, din care Cişmigiul şi Şoseaua sunt rezultatele aproape geniale ale unei
PUBLICISTICĂ
829
tenacităţi inspirate. Din Piaţa Victoriei până la curba Bănesei; expoziţia de pictură vie, se desface pe dreapta şi stânga, în panouri decorative vaste, la care colaborează perspectivele, lumina şi fantezia sezoanelor, exploatată de grădinari. Toate crescenţele şi degradările fundurilor de icoane bizantine şi ale picturii savante şi clasice, umbra catedralelor, orizonturile altarelor şi policromia cristalelor din domuri şi vitrouri se urzesc dinaintea nefericitului chior artistic, care consumă cu nasul în pahar, la o masă situată într-un paradis miraculos, o halbă de bere. Peluza engleză, cu acorduri româneşti din dreapta Bufetului până la Institutul Geologic, mascat pe încovoiala şesului, de copaci â la Puvis de Chavannes, â la Curtea de Argeş şi â la Gorj, e o frumuseţe de o sută de ori nouă în timpul unei zile, de sori mari, înecaţi în uriaşe crepuscule. Acolo şi aerul găseşte cu cale să se rezolve în cochetării de zefir şi să treacă pe la gura bucureştenilor, ignoranţi de ceea ce au şi loviţi de strechea vilegiaturilor mecanice, tava cu fructe respirative, din regiunile Sinaiei. Duminica, desigur, e o grozăvie şi delicatul Cişmigiu, mai ales se complace să devie sala de bal unguresc a idilelor dintre slugi. Odinioară, am propus măsura antidemocratică a taxei de intrare, care ar echivala, bănuim, veniturile populare, de la bărcile veneţiene şi de la scaune.
    Ah! Scaunele, domnilor, ce calamitate! Efortul estetic împlinit cu cheltuieli de imaginaţie şi bogat înscenat, a fost subit batjocorit de rândurile de scaune lipite, ca într-un circ de iarmaroc, pe marginile cele mai gingaşe ale peizajelor. Pentru că un samsar oarecare a plătit o taxă primăriei, Comuna a acceptat să plaseze o scuipătoare în mijlocul mesei albe, înviorată de porcelane cu flori. Băncile, altădată risipite pe subt sălcii şi tei, în insule de umbră, au fost scoase din parcuri afară şi înlocuite cu serii de scaune de un prost-gust atroce. Cât poate să renteze municipiului această stupiditate a unei
 830
TUDOR ARGHEZI
negustorii, pentru ca să nu poată renunţa la ea, încărcând în câteva camioane, fără altă formă de procedură, putregaiurile vopsite şi aruncându-le undeva, departe, pe la hingheri, ca să nu mai dea nimeni cu ochii de ele? Mă rog> gustul bun nu lipseşte municipiului, autorul, în ultimă analiză a parcurilor bucureştene - şi are destul ca să anuleze insinuarea unui prost-gust, care ridiculizează floarea şi pângăreşte moliftul.
1929
                      A. A. BARDESCU
    Moartea confratelui nostru Bardescu, directorul ziarului „îndreptarea", e încă una din faptele urâte cu care inconştientul animal al naturii ne constrânge să ne obişnuim. Un centaur idiot îşi pune în flori copitele groase şi dărâmă rozele impalpabile şi delicaţii bujori. Un vânt prost aruncă de păreţi vitrourile şi le doboară şi în acelaşi timp înjunghie în câmp sânul proaspăt al fetei bălane, care paşte oile creţe şi o ucide. Toate imaginile candide şi pure, îngrămădite ca nişte mustrări, nu sunt în stare să blesteme îndeajuns brutala voinţă oarbă, care a răstignit în fundul pământului, tinereţea de înger a celui mai blajin şi mai catifelat dintre camarazi.
    O suferinţă demnă de marile canalii ale istoriei şi ale prezentului l-a copleşit pe bietul prieten, de timpuriu, fă-cându-i creierul să putrezească treptat. El care n-a urât pe nimeni şi a iubit pe toată lumea, şi a iertat-o cu o superioară înţelegere de distanţă, a trebuit să piară de moartea inchizitorilor sociali şi politici.
    Este foarte greu de stăpânit revolta goală şi fără scop valid, stârnită în noi de moartea lui Bardescu. Şi el nu e cel dintâi care dispare dintre tinerii buni, în ultimele săptămâni. O
PUBLICISTICĂ
831
rugină inexplicabilă a rupt în scurtă vreme vârfurile albe, ale băncilor unei generaţii, pornită biruitoare către Soare Răsare, cu binecuvântarea speranţelor liniştite. Suliţi fără spic, stele dezluminate.
    Buchetele nu mai ajung, lacrimele nu mai ajung, suspinele nu mai ajung...
1929
                            BINE ŞI RĂU
    Lumea s-a jucat cu Binele şi Răul şi de-a una şi de-a alta de la început, de la un timp când ne place să dăm lucrurilor ştiute, pe jumătate şi pe sfert, o pornire şi un leagăn de copilărie curată. Unui Bine abstract, ridicat de la rănile şi infirmităţile noastre la minte, la turla bisericii şi la ceruri, i se opune Răul abstract, şi în două hăţuri capricioase se cârmuieşte viaţa între antipozii sufletului, aparenţi. Răul e un rafinament literar al Binelui, şi ceea ce se cheamă Bunătate, le pare răilor salariul plătit speciilor omeneşti inferioare. Filosofii şi înfumuraţii sâcâiţi de noţiuni despărţite de viaţă şi de viaţa în cârduri legale, dau preferinţă Răului, ca unei cărţi din bibliotecă, ilustrată mai sugestiv şi cartonată mai scump. Ei fac din Bunătate o calitate mediocră, rezervată proştilor şi oamenilor graşi, negustorilor cu detaliul şi analfabeţilor. Oamenii cu care trebuie să fie răi, şi oamenii mari, cei fără păreche, sunt datori să fie abjecţi.
    Un Bine total şi un Rău total, două proporţii la maximum de expresie, sunt lucrurile cele mai rare. Şi amândouă se rezolvă - Binele într-un Rău relativ şi Răul într-un Bine cu aproximaţie - într-o medie vulgară. Caracteristica bunătăţii active şi a răutăţii active, spălate, una prin cealaltă, în clăbucul sentimentelor socializate, este o tristă meschinărie, nimeni
832
TUDOR ARGHEZI
nefiind în stare să fie rău integral şi neavând bărbăţia bunătăţii totale. De creierul unuia şi altuia atârnă ca o panglică de pălărie, noţiuni moderative, temeri de a se lepăda de un model livresc — şi omul care să te ia în braţe şi să te ducă departe în sufletul lui, nu se mai zăreşte de când tabloul ridicării de pe Cruce a dispărut din vitrina librăriilor şi a fost uitat în păretele rece al templului încuiat.
    Omul e un amestec de Bine şi Rău, de răutate şi bunătate, de cinste şi malonestitate, şi nu face nici o sforţare ca să iasă din condiţiile zilei neamestecat. Preocupat să salveze succesiv aparenţele şi indiferent la mustrările interioare, pe care todea-una le încearcă şoapta misterioasă a conştiinţei, el schioapătă toată viaţa între contrarii, mulţumit să recolteze în traista din spate sau în portofoliul de la subsuoară. El urmăreşte o schemă individuală, în care se intercalează fals şi, ca din fuga vagonului populat cu călători, când se vede trecând numai trenul, nu se distinge decât schema lui de pe dinafară.
    Viaţa poate fi considerată ca un laborator de experienţe sau ca un spital în care fiecare bolnav are nevoie de ajutorul vecinului de pat. Lui Iov i-a dat providenţa o suferinţă simbolică, demnă de Prometeu. Dar Iovii stau de obicei laolaltă, alăturaţi pe acelaşi gunoi, şi Prometeii sunt întodeauna mai mulţi laolaltă înlănţuiţi de stânci. Ei îşi mângâie unul altuia bubele şi se desfac de câte o verigă a lanţului prea strânsă, gonind vulturul apropiat de inima tovarăşului ca să i-o mănânce.
    Bunătatea e atitudinea omului în suferinţă. Numai semeţul e rău, pentru că semeţia cuprinde todeauna, pe undeva, puţină prostie - şi omul avut e mai pregătit pentru răutate decât săracul. Teoria Binelui şi Răului începe atunci când omul nu mai ară şi nu mai însămânţează, când soarele nu-1 mai găseşte pe brazdă, ci în cuprinsul unui palat, neîndatorit muncilor istovitoare. Acolo începe politica, şi atunci funcţionează mai mult abstracţia, facultatea absurdă, decât braţul, realitatea clară.
PUBLICISTICĂ
833
    Ai fi partizanul unei societăţi, fericită prin belşuguri. Visul tău a depănat intermitent priveliştile de mătase ale existenţei, în căutarea acestui ideal, fiinţa morală se ticăloşeşte şi substanţa lui e atinsă de câte câţiva, de puţini, care, ca să se menţie, elucubrează şi construiesc sensibilităţi artificiale între Bine şi Rău, oprind binele întreg pentru ei, adică pentru minoritatea nemeritorie şi ereditară. Trecerea din sărăcie în bogăţie are loc neîncetat, şi zilnic fugarii lasă pe tovarăşii lor naturali singuri şi uitaţi. Statele Unite ale Americii conţin cea mai mare cantitate de avuţii personale, dar mizeria paralelă cu abundenţa, nicăieri nu contrastează mai cumplit. Regii şi împăraţii s-au iscat acolo, unde nu era aristocraţie, din petrol, din cutii de conserve şi din castraveţi muraţi, toate mărfurile exploatate vast având un prinţ deosebit. Puţin câte puţin aceşti domnitori prin avere fabricată au ajuns arbitrii vechilor continente: Răul pentru europeni, Binele pentru americani.
    Poate că o societate organizată pe sărăcie individuală, cu toate prezenţele şi furişările în urzeala ei a omului nebun, va fi cea mai aproximativ satisfăcătoare, înlăturând Binele şi Răul cu cifrele lor tari, adunându-le, împărţite cu două. Până acum omenirea a trăit ca să facă istorie, o istorie romantică, luxu-rioasă, cu smintiţi şi tuberculoşi sau apoplectici la direcţia vieţii: un bal-mascat în saloanele veacurilor, înnădite cu măcelăria. Se pare că s-a apropiat ceasul când fabricarea spectacolelor pentru generaţiile viitoare devine ridiculă cu preţul tragediilor multiplicate. Costumul cu pene şi cu fir de aur a devenit tot mai rar, redingota păunului începe să fie părăsită şi la moral. Fie binevenită vremea de aruncare în foc a măştilor, a perucilor, a bărbilor, în care se deghizează scheletul uman.
    Un ofiţer, întors din război, ne mărturisea starea lui de totală demoralizare în mijlocul unei societăţi lacome în a se reconstrui cu firmele, cu Societăţile Anonime şi cu capitalurile
834
TUDOR ARGHEZI
aventuriere ale epocii. El ar fi preferat întoarcerii la restaurantul cu lăutari, continuarea indefinită a grelelor suferinţe de pe front şi un război permanent. Sufletul oamenilor lui fusese neasemănat de ager şi de simplificat între o poruncă inteligentă şi o ascultare entuziastă. între morţi, între păduchi şi între primejdii neîncetate, simţirile se întorceau la figura lor primitivă pură, şi milioanele de oameni erau constrânşi de fenomenul vieţii învecinat cu moartea, la o nediscutată disciplină. Ofiţerul nostru nu era un visător, spânzurat în aerul palid al noţiunilor înnoptate, dintre Bine şi Rău.
1929
           COMUNISMUL LA EL ACASĂ
   îţi aduci aminte, dragă Coco. Unul dintre lucrătorii tăi zeţari şi-a rupt odinioară un deget arătător la maşina de cules litere, din vina lui. Falanga vârfului, dezvelită de carne, de buric, fusese despicată-n lung. Ţi-aduci aminte, lucrătorul ne-a venit în redacţie, ne-a povestit că din greşeala lui şi-a pierdut un deget principal în meserie, şi ne-a rugat să-i dăm salariul ca să plece. îl şi văzuse un medic oficial de la organizaţia muncii ministerială, medicul a dat din umeri cu indiferenţă, a bandajat sumar, degetul s-a umflat şi zeţarul începuse să aibă temperatură. Medicina oficială îl ameninţa să reteze degetul întreg şi eventual mâna din cotor. Lucrătorul era, bineînţeles, descurajat.
   Ţi-aduci aminte, Coco. Am reţinut, fără obligaţie legală din partea noastră, pe lucrător în condica de plată, ca şi cum era valid, îmbărbătându-i sufletul leşinat. I-am spus că atelierul îl păstrează, cu îndatorirea pentru lucrător să se ducă zilnic la medicul la care l-am trimis. Minunatul doctor Cosăcescu, care a reuşit să-şi puie inima în echilibru cu ştiinţa, ceea ce nu
PUBLICISTICĂ
835
se întâmplă prea multora din confraţii domniei sale, în dezacord adeseori nu numai cu mila omenească, dar şi cu însăşi priceperea - să mă ierţi - elementară, a primit degetul rău tratat de medicul oficial, al lucrătorului, l-a examinat, l-a îngrijit, l-a dezumflat şi l-a făcut la loc. Delicata resurecţie a pipăitului a fost dobândită de doctorul Cosăcescu într-un tratament de două luni şi jumătate. în tot acest timp, lucrătorul şi-a primit salariul întreg, ne-a vizitat zilnic, Coco, ne-a zâmbit zilnic, cu privirea lui recunoscătoare şi ne-a făcut - îţi adunci aminte, nu este aşa? — foarte multă plăcere în fiecare zi.
    Când şi-a lepădat şi ultimul pansament, l-am găsit voios la maşina de cules, ale cărei clape, înviorate, păreau să cânte subt degetele zeţarului, ca un clavecin. Lucrătorul era ca un copil care învaţă iarăşi să umble după o lungă zăcere, ameţit de bucuria de a se putea ţine din nou pe picioare. Această înviere totală se petrecuse într-o marţi. Sâmbătă seara, la plată, fostul invalid s-a apropiat de noi, Coco, aşa cum te văd şi cum mă vezi, şi ne-a încunoştinţat cu acelaşi surâs de convalescent, pe care îl părăsise numai de câteva zile, că pleacă din atelierul nostru, angajat într-alt atelier, cu un spor de salariu de douăzeci de lei săptămânal...
    Ţi-aduci aminte. Am tresărit. Mi s-a părut că nu poate să fie adevărat. Şi l-am lăsat pe lucrător să plece. Dar a treia săptămână lucrătorul s-a întors, Coco, şi ne-a cerut să-l angajăm din nou. Atunci nu ne-am mai putut stăpâni şi cu sentimentele uzate, ne-am sculat de pe scaun, l-am ocărât şi l-am gonit.
    Ai auzit tu, de o amnistie, Coco? Guvernul a dat o amnistie. într-un vagon de tramvai ne-am întâlnit cu vechiul nostru confrate domnul Simon Pauker, fostul secretar al ziarului „Adevărul* şi fondatorul ziarului „Argus*. Domnul Simon Pauker nu mai e un flăcău şi evenimentele au contribuit şi ele să-l îmbătrânească. Ne-a exprimat îngrijorarea lui oftată. Copilul confratelui nostru, inginerul Pauker, comunist,
836
TUDOR ARGHEZI
arestat, era încă închis şi părintele nu se asigurase cu totul că va fi amnistiat. Nu am cunoscut pe acest inginer, care construieşte în ipoteza rusească fericiri sociale şi cazul lui nu ne-a interesat decât în specia fiului raportat la familie; şi am consolat cu politeţe pe părinte.
    Tânărul inginer, care-mi închipuiam că nu era un analfabet, a fost pus în libertate, Coco. Şi ne-a vizitat nu atelierul, nici redacţia, unde se scrie şi se gândeşte, ci personalul, lucrătorii, la o cârciumă din vecinătatea noastră, unde ciocnesc paharele oamenii de serviciu de la tramvaie. Acolo, inginerul şi lucrătorii noştri s-au, cum se zice încă în societatea actuală, s-au... îmbătat şi au declarat revoluţia socială. Şi bieţii noştri oameni ne-au dat un ultimatum. Comunismul începea acum o răfuială strânsă cu noi, Coco, şi cu atelierul nostru, care produce exact, săptămânal, salariul lucrătorilor, adică pâinea şi ţuica lor. Am întrebat, Coco, cum de şi-au ales sorocul cel mai defavorabil, când peste zece mii de muncitori calificaţi stau fără lucru, cu cele cincizeci de mii de guri flămânde, pe care le reprezintă şomajul lor. Lucrătorii care ezitau între bună ziua şi sărut’mâna şi nu ştiu să deosebească pe este de pentru că într-un text, voiau revoluţia socială.
    înţelegi, dragă Coco, nimic nu e mai binevenit, într-un timp de criză crâncenă, decât prilejul de a închide un atelier: încă vreo cincizeci de oameni fără pâine. Noi am râs, Coco, de naiva dobitocie a lucrătorilor noştri, care, izolat, au venit să fie primiţi înapoi... Primele ţuici le-a plătit, poate, inginerul Pauker, dar ţuicile în continuare poate că deocamdată nu vor putea să fie plătite toate de el şi cârciumarul e un burghez, care scrie cu tibişirul şi prezintă nota. Am asistat la o impreciziune lamentabilă de atitudini, la defilarea naivilor diverşi care compun personalul unui atelier. Unul din ei avea acasă cinci copii. Două tabere noi derivau dintr-un comunism de două zile: cei care încă voiau să bea ţuică şi cei împiedicaţi de cei dintâi să reia lucrul. E ciudată calitatea satisfacţiei ce-şi poate
PUBLICISTICĂ
837
acorda intelectul unui inginer comunist în Bucureşti. A! dar iată şi una din lucrătoarele noastre, care punea, în papuci, coli de hârtie la maşina de tipar: e îmbrăcată ca o domnişoară şi poartă ghiozdan de studentă... Ea zice „bonjur“. Mă rog! Suntem lângă lada de gunoi a Eforiei, în plină republică sovietică.
     Dragă Coco, uite pentru ce au scris Rousseau, Diderot şi Anatole France - şi uite substanţa tristelor noastre speranţe de un progres măcar intelectual.
1929
    O AUTORITATE CARE NE LIPSEŞTE e
    Există un delict moral care se numeşte abuz de autoritate. Există, însă, mai mult în abstract. în general, abuzul de autoritate se stârneşte în împrejurările politice şi-i o teză rezervată Parlamentului şi presei, două instanţe ale teoriei şi ale limbajului căutat.
    Abuzul real, continuu şi păgubitor aparţine factorului liber, negustorului, industriaşului cu bucata, detailistului. El nu are nici o sancţiune şi legiuitorul constatând realitatea lui şi însumând marea cantitate de pierderi la care abuzul profesional dă loc, va fi adus să creeze o autoritate nouă, o instanţă de poliţie, menită să descurce diferendele pe loc.
    Abuzul, pe care îl avem în vedere, se repartizează asupra unei vaste serii de relaţii comerciale, între negustori şi public, prea neînsemnat în valoarea lui ca să facă obiectul unui proces şi totuşi destul de important pentru interesele curente, putând varia între cifre, aproximativ, de la trei sute la o mie şi cinci sute, două mii de lei. E abuzul, de ordinul escrocheriei, pe care îl practică în special reparatorii şi negustorii de mărfuri cu calitatea deghizată.
 838
TUDOR ARGHEZI
    Clientul, când cheamă un instalator să-i puie din nou în funcţiune un robinet de apă sau o sonerie, nu poate să-şi ia răspunderea urmărilor şi drepturile lui nu pot să înceteze odată cu plata făcută unui „specialist". Instalatorul a plecat şi robinetul nu funcţionează. El rămâne răspunzător de lucrul executat cu intenţia de fraudă, însă nu este cine să-l oblige. E nevoie de o instanţă. Dacă instalatorul este român, dacă votează şi dacă este înscris într-un partid politic, el îşi consideră meseria ca un drept de a-şi fura clienţii, pe care şi-l apără cu injuria şi, la trebuinţă, cu lovirea. Clientul timid e pur şi simplu jefuit; clientul hotărât este determinat să-şi bată instalatorul, şi această alternativă nu-1 atrage. El caută o autoritate care să-i facă dreptate imediat. Nu există. Dacă un prieten comisar doreşte să-i fîe agreabil, lucrul se tranşează repede; comisarul însă nu are atare obligaţiune. A-i mai da poliţiei o sarcină nouă, peste poverile mari ce i le pun diversele autorităţi în spinare, e inuman şi iarăşi abuziv. Un comisar suplimentar, însărcinat cu lichidarea neînţelegerilor mici dintre client şi negustor şi a supărătoarelor abuzuri, până acum nereclamate din pricina absenţei unui for, va putea fî plătit dintr-o taxă mică a recla-maţiei, să zicem, unul la sută, pe care orice client escrocat îl plăteşte bucuros.
    Echilibrul juridic al oricărei reclamaţiuni verbale (pentru evitarea arhivelor şi dosarelor inutile) - înscrise telegrafic într-un registru, pe rânduri numerotate - iese todeauna din cele două acţiuni ale unei tocmeli: plata şi furnitura defectă sau falsă. Iar moralmente, nimeni nu se va duce să se plângă şi să plătească o taxă numai din plăcerea unei şicane, care se poate stabili uşor cu replica pârâtului.
    Sunt situaţii extrem de frecvente, care impun clientului înşelat să-şi facă dreptate singur şi cele mai multe procese de judecătorie de ocol ies dintr-o bătaie zdravănă sau dintr-un trăgaci de revolver, fără să mai socotim cazurile numeroase când clientul furat este şi bătut şi renunţă şi la orice plângere,
PUBLICISTICĂ
 839
îndeobşte ridiculă şi umilitoare. Desigur că în împrejurarea de azi dacă te plângi poliţiei că te-a escrocat un negustor de ciorapi cu trei sute de lei, plângerea e anodină şi fără efect, cu toate că această sumă reprezintă pentru mulţi muncitori -intelectuali - trei zile de lucru, furate de o firmă cu vitrină.
    Un biurou de poliţie cu această cădere, de a controla corespondenţa preţurilor cu marfa, munca şi corectitudinea, ar fi foarte util la noi, unde, regulat, clientela este mult mai cinstită decât negustorul de marfă şi de muncă. Stabilirea preţurilor maximale era o măsură anticomercială: controlul lor, după efectuare, este o măsură utilă şi negoţului onest şi clientelei -şi mai lasă loc şi pentru respectarea autorităţii comunale sau de stat, care ar lua în serios lucrurile minuscule şi esenţiale, ale vieţii, de la o zi la alta.
1929
          DESCOPERIRI CARE VOR * PRODUCE MILIOANE
   Descoperitorul acului de siguranţă şi inventatorul tirbuşonului, binefăcători ai omenirii, n-au fost onoraţi cu statui, dar au câştigat milioane. Sunt oameni care preferă bani, admiraţiei şi nu sunt cei mai răi dintre oameni. Pentru astfel de oameni are o valoare deosebită lista pe care a alcătuit-o Roger Babson, un statistician al industriei americane, cuprinzând descoperirile ce se vor face în viitorii douăzeci şi cinci de ani şi care vor produce inventatorilor milioane — milioane de dolari.
   Lista lui Babson cuprinde douăzeci de puncte, precum urmează:
   Un automobil care să meargă nu numai înainte şi înapoi, ci şi lateral. Cilindrii unui astfel de automobil vor fi aşezaţi,
840
TUDOR ARGHEZI
probabil, circular, iar ţeava de respiraţie se va descărca deasupra coperişului. Automobilul care va putea merge lateral, va rezolva problema aproape insolubilă în marile oraşe americane, a garajului şi circulaţiei sigure.
    Un motor „Diesel" pentru automobil, care să se alimenteze cu petrol brut, deci cu o economie imensă, provocând în acelaşi timp o creştere a vânzării automobilelor.
    O mânuire practică şi sigură, poate după acelaşi principiu al cercului, care să îngăduie aeroplanului să se ridice drept în sus de pe teren, de pe coperişul caselor sau de pe platforma vaporului, economisind astfel un spaţiu azi absolut necesar şi uşurând adaptarea aeroplanului la viaţa socială.
    O lampă, ale cărei raze să străbată ceaţa cea mai deasă, descoperire de care au nevoie atât vapoarele cât şi aeroplanele. Atâta vreme cât nu vom avea o astfel de lampă, călătoriile cu avionul, în special, vor rămâne extrem de periculoase.
    Aeroplane pentru copii. Babson profetizează că-n scurtă vreme vor fî aeroplane pentru copii, în număr superior bicicletelor şi copiii vor putea zbura prin curte cu aceeaşi siguranţă cu care se joacă în nisip.
    Noi izvoare de energie: ele vor fî captate din razele solare, din fluxul mărilor, din căldura interioară a pământului. Sunt singurele rezerve de energie care au mai rămas neexploatate.
    Captarea undelor scurte cu ajutorul unor aparate electrice potrivite scopului.
    Oraşe fără foc, adică oraşe fără sobe, fără vetre, fără cazane. Cei care vor izbuti să canalizeze căldura din mine în locuinţele oamenilor, vor deveni cu siguranţă milionari.
    Lumină rece. Se va economisi 95% din curentul electric necesar aducerii unui filament în stare de incandescenţă.
    Răcitor central, după modelul încălzirii şi luminatului central.
    Ceasornice electrice, Babson crede că va fi de-ajuns să învârteşti un robinet, ca la lumină sau la apă, ca să te alimentezi cu timp.
PUBLICISTICĂ
 841
    Scaune automate, care să preumble clienţii prin uriaşul labirint al magazinelor zise „universale*.
    Cărţi vorbitoare, adică file de cărţi care vor fi vârâte într-o maşină, fiind rostite automat şi economisind deci osteneala lecturii.
    Hârtie din iarbă în locul hârtiei din lemn. în situaţia de azi pădurile sunt ameninţate să dispară foarte curând. Copacul, pentru a fi bun de transformat în hârtie, are nevoie de cincizeci, de o sută de ani. Iarba creşte de câteva ori pe an.
    Pile cu îngrăşăminte agricolă care să dea putinţă plugarului să-şi hrănească plantele direct, cu substanţa chimică necesară.
    Sticlă elastică şi de o soliditate de oţel.
    Hrană sintetică. Babson crede că va fi descoperită foarte curând. Azi se poate obţine lapte, smântână, unt şi brânză din resturi de petrol rafinat. Există de asemenea plante sintetice care întrec în vitamine hrănitoare plantele naturale. Ouăle se pot obţine şi ele, din iarbă. Cercetările trebuiesc continuate pe această cale.
    Mahon din lemn ordinar, injectat cu anumite culori şi substanţe chimice.
    ...Şi nu e greu de observat că lista lui Roger Babson, deşi pare fantastică, e bazată pe realităţi imediate.
    Va fi însă nevoie numai de douăzeci şi cinci de ani pentru descoperirile de mai sus?
1929
   RĂZBUNAREA ŢIGANULUI DELICIOS
   Am ascultat un ţigan artistic, un ceas întreg, alternându-şi vocea cu vioara. Nu era un lăutar obişnuit, din aceia care cântau în Bucureştii de dinaintea războiului. „Ninetă, Ninetă,
 842
TUDOR ARGHEZI
agită-te gambetă". Specia a evoluat. Dintre ţigani, unii s-au dus la Paris, au învăţat un Conservatoriu şi s-au întors franţuziţi. Ţigănismul, care-i un specific al tuturor artelor, nu se mai iveşte, brut, în alterarea vocalelor şi în finalurile tocate brusc sau învârtite, ci rafinate în sentimentalizarea gâdiloasă, încovoiată, şoldie a sentimentului. Să căutăm o traducere literară a dulcelui fenomen.
    Temă: Te iubesc şi te ador de la cap pân9 la picior.
    Ţiganul de până la război, dat fiind că şi ţiganul a fost retezat în două de război, cânta cupletul temei aşa: „Tă iobesc şi tă ador dă la cap pân’la peceor". Era o alterare cerută mai mult de valul ritmului şi de rotogolul gurii. Individul se înfăţişa clasic, cu toate mustăţile, cu „muscă" dedesubtul gurii şi cu toţi negii lui, şi nu cerca să se deosibească de bucătari şi chelneri, frângând, cu ei, în pauze, în dosul răcitorului, mititelul, şi ciocnind un ţap.
    Ţiganul franţuzit cântă astfel: „Thee iipesque si the edor dhe lea cheap punle pussiior". Iar dedesubtul cuvântului „iipesque" sufletul lui descrie o umflătură cu oftat. în cuvântul „the edor" sentimentul lui e cuprins de ameţeală („defaillance") şi ţiganul joacă-n frac, din ochi şi din guriţa lui cu urdori suave, idile. în „piissuor", care indică piciorul cu toate anexele lui, ştiute de ţiganul franţuzit, îl trece o sudoare divină („il a la chair de poupoule, il frissonne"). Apoi, mai era fenomenul dintre cuvinte. Pauze, pauze, cu tăceri murmurate, de tăciuni stinşi în lighean. Cuvântul următor, început cu un centimetru cântat mai sus sau mai jos decât precedentul. Ţiganul franţuzit a apucat ezitările de gândire ale scânteii muzicale din Debussy şi le traduce în natura lui, frecând un chibrit muzical, alternând, făcând broderie şi cochetând cu lâna colorată. Muzica ţiganului franţuzit evocă toţi gândacii de bucătărie laolaltă, pe mesele albe, cu şampanie şi pişcoturi ale unui mare local de noapte select.
PUBLICISTICĂ
 843
    Ţiganul artistic era cel mai elegant din rasa lui şi se înfăţişa ca un baron. Visător la pleoape, cu buzele strânse ca pe creştetul unui ou ce avea să iasă, frizură importantă, cravată prezidenţială, un discret monoclu care arată că naţiunile evoluate chiorăsc parţial, un talaz de mătase în buzunarul de deasupra ţâţei sale. Vocea lui, ca şi manierele fizice, sentimentale şi de costum, era într-o continuă patetică surdină - iscată toată din petalele şi catifelele chivuţei. După un cântec ţiganul făcea un semn evaziv către beregată, cu sensul plural: „Trebuie să o conservăm". Şi, marţial şi rezervat, şi candid, îşi punea vioara pe scaun şi cobora în mijlocul admiratorilor lui.
    Clientela maghiară, de nobilă extracţie, obişnuieşte să se pupe cu lăutarii, de la un ceas al nopţii în sus. O distracţie a logodnicilor maghiari consistă în a ridica, la revărsatul zorilor, capacul contrabasului şi a fi purtaţi în acest coşciug de horcăiri sonore, pentru o serenadă matinală pe subt ferestrele iubitei.
    în antracte, publicul nostru îşi pierde entuziasmul liric, şi ţiganul franţuzit, care nu mai făcea o ceapă degerată, după ce s-a scoborât de la vioară, simţi scăzându-i prestigiul şi gloria artistică. Ridicându-şi piciorul cu ciorap ireproşabil şi cu pantoful idem, ca să-şi încalece genunchiul, ca între egali, un admirator care băuse, l-a întrebat cum se zice „Je t’aime" pe ţigăneşte. Altul l-a cercetat asupra impresiilor lui la Paris. Cineva l-a pus în situaţia să-şi dezvolte ideile în materia muzicii. Ţiganul găsise în seara în care îl ascultasem, fără voie, luat de pe stradă de câţiva prieteni, un public defavorabil. Adevăraţii lui admiratori lipseau. Printre sunetele de linguriţe în pahare, comenzi şi apostrofe, tiptil, ţiganul franţuzit s-a strecurat din sală pe estradă. îl urmăream aţintit. Cu un ifos de scârbă, zise, adresându-se orchestrei: „Embessil" - şi orchestra porni un şir nesfârşit de cântece sâcâite şi fierbinţi, din repertoriul ţigănesc pur.
844
TUDOR ARGHEZI
    Totuşi, răzbunarea ţiganului franţuzit fuse trădătoare. Căci după zece arcuşuri el se prinse în propria lui răzbunare, labele cu pantofi începură să participe la vioară, genunchii se asociară la rândul lor şi glasul lui fin şi sentimental, cu răbufniri de „clair de lune“, scoase zbierătul reglementar: „Zi, mă!“
    -      Bravo, cioară! aplaudară admiratorii cu sinceritate. Vezi că te-ai dres?!
    Ceea ce face că deliciosul ţigan franţuzit tot şi-a găsit un succes întreg şi-n seara lui de durere („langueur").
1929
   PUNE, DOAMNE, STRAJĂ GURII MELE
   Miniştrii care se succed la guvern ar trebui puşi să facă în ziua jurământului de formă, şi un jurământ de fond: jurământul de pesimism. Trebuie să recunoaştem că pesimismul este contrariu naturii ministeriale, care chiar dintr-un amator de politică imens de bogat, ca domnul doctor Anghelescu, este în stare să facă un fericit. Niciodată Ducele Monteorului nu a plâns, nici când era mic, ca în ziua venirii la putere pentru ultima oară a lui Ionel Brătianu, a căruia mână anesteziată de o vapoare de francheţă, uitase să înscrie în lista miniştrilor pe urmaşul lui Haret. A fost o noapte tragică între două zile, ca pentru personajul higrometic din barometrul popular, construit ca un bordei cu două uşi, ministrul neştiind încă dacă va ieşi cu bastonul sau cu umbrela: adică în automobil sau cu tramvaiul. A unsprezecea fericire şi ochiul lui Dumnezeu au făcut ca domnul doctor Anghelescu să mai iasă o dată pe timp frumos.
   A deveni ministru este a te simţi numaidecât mai sănătos şi mai tare. Dacă rinichiul fabrică albumină, glucoză sau uree,
PUBLICISTICĂ
845
aceste insinuări ipocrite ale stării neministeriale încetează subit, mutându-se - este şi acest lucru adevărat - de multe ori, la funcţiunile cerebrale, adică înnobilându-se în toate expresiile lor cristaline şi producând cleştare mari scânteietoare. Fenomenul se petrece cu matematică regularitate şi el poate fî uşor urmărit de orice amator de ştiinţă în apartament, în declaraţii, în proclamări, în discursuri, în comunicate şi ordonanţe, în toate aspectele scrise şi grăite ale sistemului cristalografiei diamantine. Puneţi un om cumsecade, care până în ajun scuipa scuipaţi ceva mai groşi, adunat din tunelurile extractive ale aparatului bucalo-nazal, cu oarecare putere şi răcnet; puneţi-1 să se facă ministru şi, garantat, cu începere din ziua următoare muco-ucembrana lui nu va mai şti să scoată decât mărgăritare.
    Totul se face în mâinile lui eucharistice, în ochii lui, în conştiinţa lui, bine, ordine, legalitate, disciplină, abundenţă. Până să vie el, acelaşi material exista în starea lutului inferior, zmârcuit de nupţialitatea lentă şi amorfă a broaştelor. A venit el, adică El, adică Ăsta, adică Ăla, adică Domnia Sa, şi nimic nu mai seamănă cu sineşi. Anotimpurile chiar, idilice, se asociază cu domnul ministru.
    Pentru acest optimism călare, cu cămaşa de zale, cu panaş azuriu, plin de oglinzi şi ecouri, ţăranul a făcut un calificativ anterior Economiei politice şi Ştiinţelor sociale şi l-a numit orbul găinilor, asimilând fără să ştie, ca un prost ce este, pe omul de stat cu găina chioară. Zece ani politica economică s-a ţinut după o singură găină, când pe jos, când în vagonul cu marfă, când crezând-o că zboară, cu ochii în zările mari, ca după un stârc de aur. Totul a fost extraordinar, fără păreche, nemaipomenit. Staţi un an: am stat un an. Mai staţi un an: am mai stat un an. Aşteptaţi până la primăvară, până la toamnă, mai aşteptaţi de şase ori: am aşteptat. Câtă vreme a tăcut, parcă nulitatea evenimentelor mai putea să fie asemănată cu o modalitate istorică. Catastrofa s-a năruit îndată ce
846
TUDOR ARGHEZI
ministrul, căpătând din aşteptarea oamenilor o încredere pe care nu o avea, s-a bizuit pe haruri profetice şi a început să precizeze, ce anume fenomene se vor petrece la o dată fixă. Fenomen cu fenomen, toate fenomenele au ieşit exact pe dos. S-a încăpăţânat să-l afirme, fenomenul s-a încăpăţânat şi el. Când într-o bună zi ministrul, intrat cu amândoi ochii şi cu simţul proporţiilor în orbul găinii, a făcut afirmaţia că evenimentul s-a şi petrecut, văzut numai de el, toată lumea a fost de o singură părere şi l-a rugat să se caute. Toate ouăle lui fuseseră un vulgar găinaţ şi el mai stăruia să le arate ostentativ cu degetul, dovedind că au avut coajă şi gălbenuş. Noi ne hrănim exclusiv din găinaţul lui, iubiţi cititori: e tot ce ne-a lăsat.
    De ce nu v-aţi păstrat pesimist, domnule ministru? Cum izbucni optimismul? De ce, măcar, n-aţi tăcut până la urmă?
    îndată ce vorbeşte cu elan un ministru, catastrofa este gata. Jurământul de pesimism trebuie să fie adoptat de urgenţă şi practicat riguros; căci se apropie toamna. A trecut vremea caiselor şi caisele au rămas verzi. Ce ne putem aştepta de la pepeni, şi de la cartofi?
    Autorul ultimului fenomen ministerial este simpaticul domn Răducanu. Cu chiu cu vai, pentru că nu vorbise de ele încă nimeni, recoltele de cereale intraseră într-un stadiu accesibil speranţei. La ţară şi în toată provincia judeţeană circula ca un cuvânt de ordine gândul: „Să vorbim de altceva; să dăm ciucalăilor timpul să se coacă. Şşţ! ce-ţi face vaca? Mie mi-au fătat optzeci de oi. Ce zici de Hamlet? Iar o să se poarte rochia lungă*.
    Domnul ministru Răducanu şi-a dat optimismului drumul într-o zi cu soare mult. Recoltă splendidă! Sute de mii de vagoane! Transport, export, import, aport, ştuleţi, brabeţi, cai verzi pe pereţi,
    A doua zi a nins, a îngheţat, s-a dezgheţat, iar a nins în toată România, afară de Marea Neagră. în douăzeci de ore
PUBLICISTICĂ
847
judeţul întreg al Gorjului şi-a măcinat bucatele încă verzi. De la Periş la Slatina, o mocirlă. Zero grade la Buşteni. Bucovina întreagă distrusă. Moldova nordică nimicită. Torente de ploi neîntrerupte mai pretutindeni. Flagelul se întinde zi cu zi. Dacă domnul Răducanu mai tăcea o lună, toată lumea şi-ar fî strâns bucatele liniştit şi ar fî rupt în sat mămăligă nouă.
1929
                  SECRETE DIPLOMATICE V
    Epidemie wagneriană. La Paris s-a reprezintat un ciclu din operele lui Wagner, cu un succes desăvârşit. în acest timp domnul Poincare a vorbit douăzeci şi şase de ore în faţa comisiei finanţelor şi a politicii externe asupra despăgubirilor de război, pe care trebuie să le plătească Germania Franţei.
    Un ziarist a observat:
    -     în timp ce se cântă Tetralogia, însuşi domnul Poincare se ţine de modă. A început cu Aurul Rinului şi a isprăvit cu Amurgul zeilor.
    Pragmatism. Miss Margarett Bondfield, care face parte din guvernul laburist, e tânără, spirituală şi foarte practică. Nu mult înaintea alegerilor lua masa la „Clubul comercial" din Londra. Preşedintele clubului îi zise surâzând, la toast, că se află în mijlocul capitaliştilor.
    Fără a-şi pierde sângele rece, miss Bondfield răspunse că se simte foarte bine printre capitalişti, căci adăogă ea:
    -     Capitalul este şi va fi capital, chiar dacă toate guvernele ar deveni socialiste. întrebarea e, cine va controla, de-aci înainte, capitalul...
 848
TUDOR ARGHEZI
    Prudenţă. Fletcher, fostul ambasador al Statelor Unite la Roma şi care va fi numit în curând la Paris, e un om foarte vesel. I s-a arătat un anunţ într-un ziar din Nw York după care domnul Fox & Co, antreprenori de pompe funebre, sunt primii care au întrebuinţat automobilul pentru înmormântări şi au de gând să introducă, pentru clienţii lor de soi, aeroplanul.
    Domnul Fletcher zise:
    —      Prefer să nu fiu înmormântat cu aeroplanul. Dacă se răstoarnă? S-ar putea să mi se-ntâmple vreo nenorocire...
    Cărţi de joc. I se spunea cardinalului Gasparri că Mussolini fusese în tinereţe un pătimaş jucător de cărţi, dar că de la venirea lui la putere nu mai pune mâna pe ele.
    -      îi e teamă, la vreo partidă, răspunse cardinalul, să nu piardă regele!
    [Gotha, 1929. Celebrul almanah al Curţilor, apărut de curând, e foarte puţin ilustrat, anul acesta. Are numai patru fotografii, reprezentând pe fostul emir al Afganistanului, Amenullah, pe regina Surya, pe dd. Hoover şi Mussolini.
    Cu privire la Afganistan, almanahul aminteşte că, acum o sută de ani, emirul a fost alungat din Kabul, detronat de propriul lui frate, care i-a scos ochii; acesta, la rândul lui, a suferit aceeaşi tortură şi a fost detronat de al treilea frate...
    Printre suverani se află trecut, de data aceasta, şi Dalailama din Tibet. La capitolul închinat Rusiei e trecut numele lui Kalinin, preşedintele Republicii Sovietice, şi lista membrilor familiei Romanov, risipită în toată lumea.
    Se pare că cea mai veche dinastie domnitoare e în Japonia, originea ei datând din anii 600 înainte de Christos.]
    Comparaţie. Ministrul german Severing a vorbit în Reichstag despre eventualitatea revenirii kaiserului şi de opunerea guvernului. Generalul Groener, care a fost întrebat de unii parlamentari dacă guvernul are mijoacele necesare spre
PUBLICISTICĂ
849
a împiedica o revenire a lui Wilhelm al II-lea pe tronul Germaniei, a răspuns:
    -    Ne e mult mai uşor să-l împiedecăm să revie, decât ne-a fost să-l facem să plece!...
1929
                   ATITUDINEA VIEŢII
   în vecinătatea mea geme de zece zile în agonie un bolnav bogat. Cunosc originile averii lui şi ascult ţipetele lui cu indiferenţă, atunci când mă emoţionează şi mă doare tare căderea unui pui de vrabie din cuib.
   Un asemenea pui a încercat să zboare, condus de „mama" lui, între cele două streaşini ale casei, şi într-adevăr a căzut, în apă. A fost ridicat şi purtat la sân ca să se usuce, să-i mai crească vreo două zile aripa şi să-şi poată lua zborul deplin. Trei zile nu l-am mai văzut şi uitasem de el. Mi-am adus aminte de pui şi am întrebat: „Unde e puiul? A zburat?" Mi s-a răspuns: „L-a mâncat pisica". Pisica se juca pe masă, lângă cotul meu, cu fumul de la ţigară, pe care îl urmărea suindu-şi voluta cu ochii ei galbeni, către becul electric. Nu-mi venea să recunosc că în trupu-i fin de ştofă neagră cu lustru, s-au măcinat frumuseţea şi nevinovăţia unei vrăbii agile. „Cum l-a mâncat?" am întrebat. „Pe răcitor, mi s-a răspuns: a fost pus un moment pe răcitor." „Copiii ştiu că l-a mâncat pisica?" am mai întrebat. „Nu ştiu", mi s-a răspuns. „Să nu cumva să afle, am răspuns: să nu li se spuie..."
   Ceea ce n-a avut grijă natura să deosibească şi să ascundă, suntem datori să corectăm noi. Copiii nu trebuie să ştie de mici că pisica frumoasă mănâncă pasărea frumoasă. Ei n-au intrat încă în zona tristelor adevăruri şi trebuie să ne fie milă de
 850
TUDOR ARGHEZI
sufletul lor, uimit prea devreme şi brutalizat de o natură vitregă, care ne biruie şi într-un caz şi într-altul. Să rămâie nebiruită cel puţin inteligenţa noastră, care protestează clipă cu clipă împotriva zămislitoarei.
    A mai gemut o dată vecinul meu şi tot n-am simţit nimic. Am pus deoparte numai vioara, ca să nu mai însoţesc gemetele lui, din ce în ce mai stinse, de o undă muzicală divină. Acest om, mi-am zis, nu trebuie, acum când geme, în sfârşit, şi el, să se folosească de senzaţia legănărilor subtile...
    Omul în agonie a dat bani cu camătă, tuturor cărora i-au adus, pe lângă un gaj preţios, o poliţă şi renunţarea, în clipa împrumutului, la jumătate din suma cerută. O femeie văduvă i-a adus icoanele familiei, bijuteriile şi chiar cerceii de mărgăritar ai fetiţei, ca să-şi poată plăti un termen de chirie. Alta i-a zălogit o casă bătrânească. Sute de gajuri grămădite în mâinile, acum aproape încremenite, ale cămătarului care se zvârcoleşte de zece zile în patul lui, fierbinte ca o introducere la Gheena, au fost vândute, fără păsuire, fără cruţare. Şi cămătarul, din sângele şi din poezia dramatică a celor care i-au căzut în păinjenişul ghimpat, a strâns avere mare.
    El are copii mari. Unul e saşiu şi face studii de literatură. Are o fată în streinătate care învaţă medicina. Au venit amândoi, şi toată familia lor de asasini legali, încă neîmpuşcaţi de o răzbunare plebee şi aruncaţi în lături, asistă la agonie. Individul răcneşte iar: nu poate să-şi dea sufletul, de zece zile şi de zece nopţi, care trec şi se întorc peste cadavrul lui încă fierbinte, ca nişte trenuri negre, foarte lungi, care ar transporta nebunii unui ospiciu, într-un ospiciu mai depărtat. îl taie roţile, îi urlă demenţii din vagoane, la ferestre. Nu e nimic. O agonie de zece zile e prea puţin: acest om trebuie să putrezească douăzeci de ani, încet, ca să expieze dispreţul de suferinţa oamenilor care l-au înavuţit.
    Să nu uiţi în viaţa ta meritul niciodată şi nu te pleca lipsei meritului niciodată. Dezvaţă-te să respecţi faţada, până ce n-ai
PUBLICISTICĂ
851
vizitat interiorul. Averea şi puterea să nu te ameţească: cerce-tează-le izvorul - şi stăpâneşte-ţi învăţul de a primi prestigiul avuţiei.
    Este o avere pe care o produce industria: atâta timp cât va dăinui putinţa unei averi personale, demoralizantă, această avere poate să fie cinstită de tine. însă averea fraudei şi a crimei, din care ies de obicei şi continuu averile, să nu găsească în tine nici un apărător, nici un idolatru. Să fii duşmanul nestrămutat al acestei bogăţii, şi datoria ta, la orice generaţie, este să pedepseşti prin toate mijloacele tale această avere, de care şi moştenitorii trebuiesc cu stricteţe ţinuţi vinovaţi; căci în general averea se clădeşte pe crimă, o crimă mai veche sau mai nouă sau o crimă prezentă.
    Aceasta este cultura. într-altfel, cultura care ne face să ne închinăm lucrurilor găsite gata făcute, subt cuvânt că au căpătat zapisul tradiţiei, să uităm şi să iertăm, nu este o cultură, este o slugărnicie teoretică. Trebuie să trecem din generaţie în generaţie nu numai dispreţul, dar şi ura sfântă a trecutului nedreptăţit şi apăsat. Nepoţii vor urmări generaţia nepoţilor presupuşi nevinovaţi de crima străbunilor. Acest lucru nu e literatură, este cultură, este omenie, este dreptate. între generaţii nu avem alt pas şi altă legătură decât moştenirea gândirii şi a cuvântului gândit: de foarte tineri, trebuie să luăm cunoştinţă exactă de isprăvile şi schimbările generaţiilor precedente. Viaţa nu se va întrerupe prin moartea unui rând de oameni; rândurile curg, şi noţiunile trebuiesc trecute neştirbite şi amplificate celor ce vin.
    Până acum evenimentele au fost lăsate să rămâie izolate, şi instituţiile directoare ale vieţii au conceput, de teamă că vor muri, cum vor muri, înfierate în gunoiul în care vor fi scoborâte, au conceput viaţa pe vieţi şi pe generaţii, instituind continuările numai pentru principiile conservatoare pentru ele. Cu toate că de maturitatea mea copiii mei sunt despărţiţi prin
852
TUDOR ARGHEZI
 naivităţi, eu sunt dator să-i instruiesc de cu vreme şi să le las măcar scris, pentru momentul în care vor începe să înţeleagă, că ei sunt legaţi să moştenească şi speranţele şi urile mele, clasificate laolaltă cu mine.
    De altfel, de mici, noi trebuie să ne apărăm copiii de eroarea credulităţii şi de prestigiul lucrului făcut şi adunat, inculcându-le o atitudine de sarcasm detaliată. Eu îi învăţ să nu respecte nimic din cele ce produc temerea şi îngrijorarea. Abstracţiile le neglijez şi mă refer exclusiv la viaţa trăită laolaltă, îi învăţ între altele că majoritatea oamenilor cu care venim în atingere de interese sunt hoţi, mincinoşi, ipocriţi, vinovaţi -şi cu cât un om e mai depărtat de noi şi ocupă o treaptă socială mai însemnată, cu atât îl declarăm, fără proces şi fără dovezi, mai vinovat. I-am învăţat să surâdă de toate lucrurile poruncite seriozităţii noastre, şi i-am pregătit pentru facultatea analizei. Când vor citi puţin mai aprofundat şi vor întâlni în hârtiile noastre tăgada întregii forţe existente, ei vor şti că generaţia precedentă a suferit de pe urma unor clase lipsite de merit, vor lua o atitudine activă şi vor determina atitudinea activă a semenului lor.
    Mântuitorul aşteptat ca un Păcală, de generaţiile păcălite, se va naşte colectiv. într-o zi, o întreagă generaţie va refuza să se supuie şi va face o întocmire a vieţii nouă, nu importă care, oricare va fi mai bună şi mai serioasă.
    Tinere, care te plictiseşti că viaţa îţi refuză bucuriile interzise, tu ai un ideal în fiinţa ta: tăgăduirea. Nu întârzia: tăgăduieşte şi cercetează şi tăgăduieşte din nou — căci îţi va fi cu neputinţă să accepţi şi să te supui, după ce vei fi avut curajul să cauţi, dedesubtul fardului şi al măştii, obrazul adevărat.
    Ţi-am propus un ideal activ şi temeinic, pe care îl vei putea duce la capăt fără însuşiri excepţionale, cu simpla funcţiune a sincerităţii.
1929
PUBLICISTICĂ
 853
            PĂCALĂ EX-CATHEDRA
   Am cunoscut acum câţiva ani, la Timişoara, un bătrân încă tânăr, senator în Parlamentul românesc şi reprezintând un partid maghiar. Poate că nu i-am uitat numele de tot, dar teama de-a i-1 schimonosi mă împiedică să-l citez. Senatorul era un fin cărturar, neobişnuit de ager, la vârsta lui, şi dispus să ducă ore întregi, cu o politeţe plăcută, o discuţie literară, în biblioteca lui avea ediţia princeps a lui Voltaire şi se lăuda cu proprietatea ei, ca un explorator care a văzut Polul Nord şi a rămas cu nostalgia câmpiilor glaciale.
   Mai interesant decât chiar personajul lui era efortul izbutit ce-1 făcuse ca să depăşească limitele personalităţii sale politice şi să înveţe româneşte la un timp al vieţii, când şi românii români au început să uite să grăiască limba natală, amestecând limba cu consunantele şi strănutând vocalele pe urechi. Senatorul maghiar vorbea curent o frumoasă valahă veche, din vremea lui Cantemir, şi exprima ideile noi în vocabule de pergament. El avea cărţile lui şi a ţinut să deprindă vorbirea simplificatoare şi clară a plugarului din balta României, în scoarţe îmbrăcate în piele de viţel, lăsând deoparte metodele învăţământului oficial, întocmite de câte trei profesori şi un inspector, pentru încâlcirea minţilor născute limpezi ale copiilor noştri.
   Mi-am adus aminte de acest voltairian ori de câte ori am citit în Ardeal, ceea ce se întâmplă de patruzeci de ori într-o jumătate de oră de şpaţir> firmele, reclamele şi afişele, concepute nu se poate pricepe în ce fel de limbă, dezordonată, fantezistă şi capricioasă, şi tipărite în corespondenţa ei de haos, căutată în româneşte. Şi iarăşi mi-a trecut prin amintire senatorul, de curând, când cineva mi-a citit scrisoarea unui soţ maghiar, dezonorat de un medic, maghiar şi el după nume şi, aparent, libidinos. După zece ani de limbă românească, expresia
 854
TUDOR ARGHEZI
ideilor ia, în Ardeal, forme eu totul neaşteptate şi dă rezultatele comice şi absurde ale unei figuraţii verbale de circ în balamuc.
    Soţul se plângea că avea de încasat o sumă de bani de la un medic: se poate să fi avut de plătit această sumă, înţelesul nu e pozitiv remarcabil. Totuşi, după ce a umblat după doctor, el, în persoană, s-a dezgustat. Iarăşi nu reieşea bine din scrisoare că medicul refuza să plătească sau să primească, sau cel puţin că refuza. La urma urmei, totuna e: nu este aşa? Dar, întru târziu, autorul şi-a trimis nevasta. Nu se ştie de ce, doamna a fost de câteva ori amânată. Ultima oară, medicul a rugat-o să vie duminică. „De ce să viu duminică, a izbucnit soţia, când cabinetul dumitale este închis?" „Vino duminică, i-a răspuns medicul, că mă găseşti*. Acum, că era duminică sau luni, prea precis nu se ştie, după cum iarăşi nu ştim dacă medicul nu era cumva dentist. Şi la urma urmei - nu-i aşa? — e cam indiferent. Soţia însă s-a dus, probabil, mai mult ca să-şi facă dovada că medicul lipseşte, şi, astfel, nepregătită sufleteşte, s-a întâmplat ceea ce nu trebuia să se întâmple, dar care, dacă s-a întâmplat, ce s-ar mai putea face după aceea?
    Ei! în Ardeal soluţiile sunt tot atât de neprevăzute ca şi placatele de Kino şi firmele de prăvălii. Soţul ultragiat şi-a cumpărat plicuri şi cerneală şi a scris la Bucureşti. Soţia lui nu a văzut nimic, din tot ce se pregătea, nu a simţit nimic; a „observat* însă, după ce totul se isprăvise, ceva nereglementar, nepermis, ceva poate chiar criminal. A observat- e delicios! dar, probabil, maghiarul din scrisoare a dorit să spuie altceva, şi după zece ani de limbă românească nu a reuşit. S-ar putea bănui că soţia a intrat în cabinetul doctorului sau dentistului cu o ceaşcă de lapte în mână, sau cu un borcan cu miere descoperit; şi a observat că i-a căzut o muscă înăuntru. Ceva mai comic şi mai trist, credeţi, fără îndoială, ca nu se poate întâmpla.
    Mă rog, există serii şi mai triste şi mai comice. Un prieten al nostru are un fiu institutor şi căuta pentru el, acum câteva zile, o catedră făgăduită în Ardeal, unde tatăl a participat la o şedinţă de inspectori de învăţământ.
PUBLICISTICĂ
 855
    -     E bun băiatul, dar e foarte greu să-l numim, au hotărât inspectorii; pentru că nu ştie... ungureşte.
    -     De ce nu l-aţi învăţat la şcoala normală? a întrebat tatăl, un foarte cuminte şi sobru cetăţean. Dacă trebuie, musai, să ştie ungureşte, unde vreţi dumneavoastră să înveţe decât la şcoală?
    Inspectorii nu se gândiseră la un mijloc de-a învăţa institutorii ungureşte — şi s-au supărat. Ei înţeleg că maghiarii să înveţe româneşte, însă institutorii trebuie să o ştie, fără să o înveţe - sau, pe când ungurii învaţă româneşte, românii vor învăţa ungureşte.
    Ei învaţă româneşte ca senatorul din Timişoara, şi noi „observăm" că am învăţat ungureşte, ca soţia domnului din scrisoare.
    Păcală a fost în învăţământ. El a legiferat pentru douăzeci de ani capacitatea lui de cugetare şi sens.
1929
          MEDICINA ŞI PREFECTURA
   Când un cetăţean suferă de o boală prefectorală, el se duce la doctor. Să nu uităm că medicul e în acelaşi timp un excelent prefect şi că prefectul e un medic excelent. Cetăţeanul are todeauna o intrare la stat prin cabinetul medical şi prefectul îşi pleacă todeauna auzul la durerea lui; fie că-1 doare medicina, fie că boleşte de prefectură, un moment domnul prefect: pardon! domnul doctor - domnul doctor: pardon! domnul prefect — îşi pune urechea pe pieptul şi inima lui.
   Medicina ne învaţă să fim oameni şi administraţia se foloseşte de bunele sentimente, gata făcute, ca să-şi întindă şi să-şi sporească autoritatea. însă cetăţeanul nu e neapărat un
856
TUDOR ARGHEZI
idealist şi un om cu totul superior. El abuzează în persoana medicului de prefect şi acestuia nu-i permite delicateţa să-şi jignească peste măsură clientela. Cetăţeanul cu o nevoie însemnată la prefectură, îşi zice: trebuie să-mi caut o boală cumsecade şi să mă introduc. Un simplu tratat de terapeutică teoretică îl pune pe drumul bun în ceea ce priveşte simptomul. Cetăţeanul îşi alege simptomele care duc în mod natural la scoaterea costumului şi la întinderea corpului pe platforma mesei de operaţii, pentru ca prefectul, adică medicul, să ia un contact intim cu el şi cât mai durabil.
    Clientul abuziv e ca fata din casă, care ştie că dacă stăpânul o cere o singură dată în pat, obţine de la el tot ce îşi doreşte, terorizat, în tăcere, de împrejurări şi de amintirea, cu atât mai tenace, a unui act nepermis, cu cât servitoarea fusese mai inaptă să răspundă unei pofte de perversiune cu nădejdi.
    Dacă stăpânul e un om însurat, regretul se agravează şi nenorocitul dă totul, lestează totul, fără să poată căpăta sentimentul că greşeala s-a compensat. Bărbatul rămâne todeauna dator femeii cu care şi-a ospătat o secundă animalul şi actul, în aparenţă simplu, al femeii oferite gratuit, ca o cireaşă din pom, capătă o valoare în veci neplătită.
    -      Nu ştiu ce am, domnule doctor; pardon! domnule prefect; ba nu: domnule doctor... Când medicul stă imobil, clientului îi vine să-i zică domnule prefect şi dacă medicul îşi duce mâna ca să îndrepte o seringă şi să mute o cutie de nichel pe masa de cristal, clientului îi vine să zică domnule doctor; cu toate că el are treabă cu prefectul.
    După câteva vizite şi câteva reţete, sănătatea clientului nu se simte ameliorată, şi cum tratamentul va fî foarte lung, după cea mai fierbinte dorinţă a bolnavului, acesta plăteşte după un tarif personal („lăsaţi, domnule doctor: toate s-au scumpit foc") şi pe serii de vizite viitoare („Nu cred că o să mă fac bine aşa de repede, domnule doctor") cu o culanţă de care s-ar bucura toţi medicii fără judeţ.
PUBLICISTICĂ
857
    într-o zi, bolnavul se arată la prefectură. Prefectul crede într-o recrudescenţă a maladiei, înainte de orele de consultaţie:
    - Ce ai? Ţi-a venit rău? Eşti cam palid, domnule Dumitrescu.
    -     N-aş putea să spun, domnule doctor, că mă simt foarte bine. Tot mă ţine, colea, ştiţi.
    - Ai venit să-ţi dau o reţetă.
    -     Am venit pentru altceva, domnule doctor. Mi se iveşte o împrejurare potrivită. Aş vrea o baltă cu peşte.
    - Ai făcut o petiţie? Dă-o-ncoace.
    - Poftiţi...
    -     Ce e azi? Luni. Treci pe la sfârşitul săptămânii: până sâmbătă îţi aranjez chestiunea. Uite, iau petiţia dumitale în ghiozdan. Şi nu te depărta deloc de regim şi ia hapurile regulat.
1929
           PRIN EPISCOPIA BUZĂULUI
   Trecând în munţii Buzăului, ne-am întâlnit la un han cu un călugăr bătrân, care ducea merinde la schit pe o spinare de asin. L-am poftit la masa noastră, lângă care îşi pusese dăsagii să se odihnească şi ne-am cunoscut. Din vorbă-n vorbă ajunserăm la eparhie şi la episcopie. Fixându-ne cu ochii lui senini de locuitor al stâncilor vultureşti, moşneagul ne-a întrebat:
   -     Dumneata eşti acel om blagoslovit care a luat apărarea fratelui nostru Atanasie Popescu, stareţul mănăstirii Dălhăuţi, împotriva episcopului Ghenadie, tăbărât cu toţi dracii lui în capul şi în spinarea bietului arhimandrit?
   -     Din mila Domnului, da, dragă părinte. Ne-a învrednicit Dumnezeu să putem scăpa, cu ajutorul câtorva episcopi rămaşi mai buni, pe stareţ din mâinile episcopului. Azi, arhimandritul a fost chemat la o cinste mare şi biserica nu s-a lipsit de un
 858
TUDOR ARGHEZI
preot curat cu gândul şi cu fapta, chemat să-i folosească mult mai mult decât nişte arhierei şi episcopi fără tragere de inimă pentru cele sufleteşti. Dar ce-ţi mai face episcopul, cinstite părinte? Tot aşa se poartă cu ascultătorii lui, ori s-a mai îndreptat? Ar face bine să se îndrepteze, căci viaţa nu e de o mie de ani şi răspunderea unui arhiereu e mare...
    —      De! ştiu şi eu ce să-ţi mai spui? zise bătrânul cenobit. Nici azi nu e mai bun decât pe timpuri, dar nici atunci nu a fost atât de rău, pe cât s-a povestit. Frăţia ta l-ai judecat pe drept, parcă ai fi trăit cu el laolaltă. Nu-i aşa de rău, pe cât e de dus de pe lumea asta. Nu se pricepe, nu ştie cum să înceapă niciodată, o începe prost şi o duce cum a început-o, din încăpăţânare. Dar începutul nu-i mai niciodată al lui. Crede tot ce i se spune şi numai nebunii i se spun - şi o ia nebuneşte... Ai auzit că de 10 Mai s-a răstit la rabinii din Buzău, pe tribuna oficială, unde i-a găsit stând lângă colivă şi cruce. Sosiţi înaintea lui şi lipsiţi de tactul de-a aştepta şi sosirea episcopului, ei s-au aşezat în altarul improvizat. Ştii de ce s-a zborşit la rabini? Pentru că se certase întâi cu directorul seminarului, numit de curând, de ţărănişti. L-a găsit pe acest preot, deghizat într-un costum de fantezie şi cu pălărie, ce nu se cuvine să fie purtată de un preot. Gâlceava. Intervenirea prefectului ţărănist. Scena cu rabinii. Episcopul e un zăpăcit şi un impulsiv — şi un nărăvaş. O ia razna pentru te miri ce — şi o ţine razna.
    Ai scris că el urăşte pe călugări. E adevărat că mai toţi episcopii urăsc pe călugări. Dar ştii de ce al nostru ne urăşte pe noi? Pentru că nu ne cunoaşte. Legătura lui cu mănăstirile o face părintele Grigore Popescu, revizor eparhial. Episcopul nostru a pus între mânăstiri şi el pe acest mahalagiu şi purtător de ploscă. El înmulţeşte intrigile, calomnia, face spumă din vorbă, îşi umple activitatea cu clăbuc. Indiscret, colportează reclamaţiile din mânăstiri la alte mânăstiri, cutreieră eparhia, aţâţă, ameninţă, făgăduieşte, şi în activitatea lui trivială se
PUBLICISTICA
 859
amestecă şi preoteasa, nevasta lui, ca un agent oficial de gâlceavă. Episcopul Ghenadie stă subt influenţa acestui revizor parazitar. îl îndeamnă rău, face rău. L-ar îndemna la bine, episcopul n-ar face rău. Asta e firea lui.
    Dacă între mânăstiri şi episcopie ar funcţiona inspectorul îndătinat, exarhul, lucrurile s-ar înfăţişa într-altfel; episcopul nostru ar putea să cunoască mai bine pe călugări şi să-i folosească, să-i înveţe carte, să-i orânduiască. Avem şi noi în eparhie un exarh, pe fratele Iosif Saveluc, care însă nu se mişcă din mănăstirea de călugăriţe, unde e duhovnic şi pe care nu-1 îmboldeşte episcopul să se desţepenească.
    -     Ştii ceva de mănăstirea din Dălhăuţi, unde a stăreţit vrednicul arhimandrit Atanasie Popescu? Ce mai e pe acolo? Cum o duc fraţii din partea locului? A primit până în cele din urmă ieromonahul Dionisie Popescu, să rămâie stareţ?
    -     Da, bietul călugăr a fost pus cu sila stareţ şi nici lui nu-i merge sufleteşte prea bine. Când făcea parte din obştea Mănăstirii Ciolanu, omul era mulţumit cu ce făcea. Era şi acolo stareţ, însă stareţ peste albine: avea o sută de stupi. Să crezi, domnule, că mai bine se guvernează o sută de ştubeie decât zece oameni, mai ales la călugărie. Mănăstirea Dălhăuţi suferă ca de poverile din nori ale unui blestem. Văd că iei însemnări după cele ce-ţi povestesc. Dacă se întâmplă să scrii ceva — eu te-aş ruga să nu scrii nimic — fa rugăminte să se gândească de câte două ori episcopul, înainte de-a porni; să puie botniţă revizorului eparhial sau să aşeze în locul trebilor lui mănăstireşti un călugăr — şi să nu repete cu ieromonahul Dionisie, stareţul, păcatul pe care era să-l facă, nedreptăţind şi impilând pe stareţul Atanasie arhimandritul.
    Când îi vorbeşti duhovniceşte, episcopul nostru ascultă, dragă domnule, şi dumneata care i-ai vorbit urât poţi să-i vorbeşti şi frumos, că totuna ţi-e, dacă dintr-un fel sau altul de-a vorbi iese ceva bun şi frumos pentru toţi. A venit vremea să câştigăm pe episcop de partea mănăstirilor - şi odată ce-1
860
TUDOR ARGHEZI
vom câştiga, vom face împreună, ceea ce dumneata ai numit „trezire din trândăvie* şi „cultură*.
   - Să dea Dumnezeu! cuvioase.
1929
             PROBLEME DE ISTORIE
   La vreo câţiva ani după moartea lui Napoleon al IlI-lea, o discuţie s-a iscat în presa franceză despre culoarea barbi-şonului acestui Napoleon. Fusese el castaniu sau negru de tot? O parte din polemişti îl văzuseră castaniu cu reflexe de aramă şi altă parte ca pana corbului — căci toţi cei ce participau la gâlceava menită să stabilească un adevăr istoric îl văzuseră cu ochii lor şi nu se îndoiau câtuşi de puţin de amintirile retinei.
   Problema culorii ţăcăliei imperiale a rămas nedezlegată şi până în ziua de azi. Domeniul istoriei e comic şi relativ. învăţaţii acestei ştiinţe amuzante, care ar trebui trecută printre jocurile de societate — chibritul plutitor, o furtună într-un pahar cu apă, cum scoţi fumul pe urechi - ştiu ce curente şi idei au bântuit lumea în veacurile trecute, dar nu pot să înveţe care a fost culoarea mustăţilor unui şef de stat, mort întrucâtva de curând.
   Parlamentul cantonului de la Geneva, care nu-i mai numeros decât un consiliu municipal de sector, radical, radical-socialist sau protestant, se desface în discuţia legilor propuse votului deputăţesc todeauna în două categorii de argumentatori. Unii discută şi azi din partea lui Jean-Jacques Rousseau şi alţii aprovizionaţi cu Jean Calvin. Dacă trăia Rousseau, opinia lui asupra legii propuse studiului dumneavoastră, domnilor deputaţi, ar fi următoarea - şi se citează pagini din Contractul social^ din Emile, din La Nouvelle Heloise.
PUBLICISTICĂ
861
Opinia lui Jean Calvin ar fi fost, dimpotrivă, următoarea, răspund calviniştii, cu extrase din Institution chretienne şi din Lettres frangaises. Şi presa, seara şi a doua zi, relatează ce s-a ales din comentariile şi actele adversarilor.
    De-aşijderi, s-a stabilit în medicina documentară că luesul e foarte vechi, şi extrem de nobil, după mumiile regilor egipteni, ale căror cadavre, îmbălsămate după regulile epocii şi înfăşurate în panglici de papirus, conţin urme de mercur, administrate în pomezi şi fricţiuni. A fost şi pe vremea lui Champollion un tărăboi istoric, savanţii declarându-se unii pentru lues şi alţii contra lui, pe temeiul argumentului că, probabil, meşterii îmbalsamatori, se slujeau şi de hidrargir, la frecarea mădularelor unui cadavru cu aromate.
    Istoria cunoaşte o infinitate de enigme, rămase reflecţiunii adânci a viitorilor savanţi fără treabă, activi o singură dată pe an, la comisia de bacalaureat. Seria totuşi nu s-a sfârşit şi o nouă problemă se adaogă la rândul imens al celor de până acum. întrebarea actuală este: ce a crezut regele Ferdinand despre domnul Stere? A crezut că deputatul de Soroca e un trădător, sau n-a crezut nimic? Doi domni generali au surprins, încă în viaţă fiind regele, intima lui credinţă, pe care nu a împărtăşit-o decât acestor domni generali.
    A crezut regele Ferdinand pe domnul Stere trădător? Ferească Dumnezeu! afirmă prietenii domnului Stere; într-altfel nu ar fi stat în raporturi continui regele cu domnul Stere, şi prinţul Ştirbei nu ar fi cel mai de aproape prieten al domnului Stere.
    în orice caz, este vorba de insondabila lume cealaltă, care cade în competinţa regentului patriarh.
    Dacă înalt preasfinţitul regent nu va voi să ajute ştiinţa, rămâne celor care vor să clarifice definitiv o chestiune ce nu trebuie lăsată între enigmele istoriei, proba cu martori:
862
TUDOR ARGHEZI
consultarea în şedinţă publică, la Senat, a unei ghicitoare spiritualiste.
1929
                INDIGESTIA DE APĂ
    Baba Chioara, despre activitatea căreia am mai avut onoarea să vorbim, e mai ocupată ca niciodată. Specialitatea ei cea mai strictă fiind finanţele, ea puse de vară impozite noi. Căci Baba Chioara e inteligentă şi are principii. Unul din preceptele sale sună aşa: „Cu cât va fi cetăţeanul mai sărac, cu atât el este dator să plătească mai mult şi cu atât este în stare să plătească mai bine“. între genunchii ei puturoşi a prins pe cetăţeanul, asimilat ca porcul, şi-l sângeră pe la înghiţitoare.
    Am glumit. Baba Chioara nu e inteligentă. De câteva luni, ea s-a tâmpit caracteristic. încă o dată, puternica ei idioţie jupoaie o piele mai mult din spinarea funcţionarilor. Oricine ar fi căutat măcar o salvare de prestigiu, inventând o victimă nouă şi o formulă nouă de a scoate bani, dacă este permisă scoaterea banilor necontenită. Baba Chioara nu ţine să-şi obosească imaginaţia: masculul ei sigur e funcţionarul; pe acesta îl are în odaie şi înţelege să-l puie să repete până la epuizare.
    Industria şi comerţul sunt falimentare. Nu este aşa că nu dezvăluim nici un secret? încă vreo câteva luni, un an, doi ani şi o să fie nevoie să fugim din ţară, ca să ne băgăm slugi la bulgari, lăsând în ţară numai pe Baba Chioara cu sugacii ei mustăcioşi, să consume în libertate coji de copac, bolovani şi gunoi. Iarăşi nu e un secret afară din cale de mare, că situaţia noastră este revoluţionară: pe negândite, într-o bună zi, o scânteie dintr-un chibrit plătit statului şi consorţiului lui doi lei, va putea să puie focul ţării întregi, acoperită cu o
PUBLICISTICĂ
 863
învelitoare de paie. Şi atunci Baba Chioara nu va sta cu noi, să-i ridicăm fustele şi să-i scuturăm fesele cu bătătoarea de covoare, ci, cu o zi înainte, ea se va odihni de marele-i sur-menagiu în Elveţia, protejată de legile Federaţiei.
    în cazul unei dezordini care ar risca să puie în primejdie totul şi rezervoriul de cumplită răbdare, acumulat de şaisprezece ani încoace, nu am avea măcar compensaţia eleganţei de a fi fost infectaţi de un viciu aristocratic, destrăbălaţi de o perversitate intelectuală, răpuşi de o plagă uriaşă. Nici această plăcere retrospectivă nu va fi asigurată ca un alean nebunesc urmaşilor noştri. însăşi căderea Rusiei este acoperită simbolic de geniul fantastic al lui Rasputin. E un orgoliu trist, o laudă negativă, să ai în familia ta, ruinată, un isteric, un nebun, un asasin; dar te poţi lăuda cu un dobitoc? Să nu poţi scoate în momentul tragediei, dinaintea istoriei, decât un pensionat de proşti şi de masturbanţi, poate fi ceva mai sinistru şi mai ruşinos pentru tendinţa ta de justificare? Un mare bogătaş a lăsat progenitura lui în sapă de lemn, din pricină că într-un avânt de eroism criminal şi-a jucat într-o seară toate avuţiile la cărţi şi le-a pierdut. Genealogia urmaşilor în zdrenţe suportă asemenea figură în galeria amintirilor. Un beţiv gigantic, un mare cartofor, un curvar exorbitant sunt mutre urâte, dar acceptabile în trecutul unei familii. închipuiţi-vă însă că strămoşul s-a ruinat din pricina pasiunii lui pentru halva: ce familie s-ar putea mândri cu un ascendent atât de stupid? Când toată lumea plătea halvaua un pol, acest măgar, subt pretext că fundul cutiei era triplu, cumpărase halvaua cu douăzeci de mii de lei kilogramul.
    Fără geniu, fără vicii, fără temperamente, fără putregaiul imperiului francez, fără viermii vechii Italii, fără stricăciunea de Bizanţiu, fără văpaia de sânge rusească, iată-ne scufun-dându-ne din prea multă cuminţenie faţă de proştii noştri inofensivi, prăvăliţi de nulitatea molâie şi amicală a
 864
TUDOR ARGHEZI
conducătorilor noştri. Destin mai imbecil nici nu se poate pentru un popor într-adevăr inteligent.
                                                         1929
      ACTUALITĂŢI INTERNAŢIONALE
   Macdonald şi filmul vorbitor. Primul-ministru al Angliei nu e numai un tip fotogenic, dar şi un admirabil element pentru filmele vorbitoare. Când s-a alcătuit guvernul laburist, s-a adoptat ideea ca noul cabinet să fie filmat în grădinile de la Downingstreet. Miniştrii au fost fotografiaţi pe rând, în timp ce Ramsay Macdonald îi prezenta publicului şi rostea câteva cuvinte spirituale asupra fiecăruia din colaboratori. Acest film istoric a fost proiectat în mai multe cinematografe din Londra. Bernard Shaw, care a văzut filmul, e încântat:
   —     Macdonald e splendid! a exclamat dramaturgul. E cel mai bun artist pe care l-am avut de la Gladstone. Şi toată lumea ştie că Gladstone a fost un actor de mâna întâi!...
   Muntele Piu alXI-lea. O secţie a clubului alpin din Italia a avut ideea să onoreze pe Papă în chip original. Ştiind că a fost un ascensionist pasionat în tinereţe, clubul a hotărât să boteze vârful muntelui Gran Sasso „Muntele Piu al XI-lea“. Gran Sasso are o înălţime de două mii trei sute cincizeci metri şi ceremonia botezului va avea loc pe la mijlocul lunei august.
   Se ştie că d’Annunzio s-a bucurat de o cinste asemănătoare. Asemănătoare, dar inversă, căci în cazul Papei, muntele dobândeşte numele lui, în timp ce d’Annunzio a luat el numele unui munte: prinţ sau duce de Monte Nivoso...
 Eparhie. Episcopul care adminstrează cel mai întins diocez din lume, e desigur doctorul Stringer, episcop de Yukon, a
PUBLICISTICĂ
 865
cărui autoritate se întinde pe o suprafaţă de două sute cincizeci de mii de kilometri pătraţi, pe malurile Oceanului Arctic. Doctorul Stringer, care a fost de curând sărbătorit la Londra, e episcop de Yukon din anul 1905. Eschimoşii l-au poreclit Episcopul-Puşcă. Nu se preumblă niciodată prin parohiile diocezului fără o puşcă automată.
    -     Nu am nevoie să mă apăr de bandiţi, lămureşte el, dar trebuie să-mi agonisesc hrana de toate zilele. Dumnezeu îmi trimite pururea vânatul, dar a lăsat în grija mea ca vânatul să nu-mi scape...
    Doctorul Stringer e un ochitor de mâna întâi: n-a rămas flămând niciodată.
    Stefanik. Acestui erou ciudat al Cehoslovaciei care a luptat politiceşte pentru independenţa şi întemeierea ei, i s-a ridicat de curând un monument în patrie. Stefanik a fost astronom, aviator şi om de stat. încă din timpul vieţii a ştiut să creeze o legendă în juru-i prin tăcerile, hotărârile repezi şi misterul cu care-i plăcea să-nconjoare amănuntele cele mai mici ale vieţii lui.
    Biografia lui Stefanik se află în volumele de amintiri ale lui E. Beneş, precum şi în Destins hors-sirie de domnul de Monzie.
    Iulie 14. E titlul unei cărţi de Emil Ludwig, care face senzaţie la Berlin. Autorul se ocupă de cauzele războiului şi arată că-n acea lună tragică, iulie 1914, a trecut peste Europa un vânt de nebunie. Părerea lui asupra responsabilităţilor nu e, bunînţeles, cea înscrisă în tratatul de la Versailles, dar osândeşte cu severitate regimul imperial german.
    La sfârşitul cărţi, Emil Ludwig e indignat că vinovaţii nu şi-au primit pedeapsa. Au fost ucişi de poporul lor numai doi inşi, tocmai acei care, la început, au voit să înlăture războiul: ţarul şi contele Tisza. „Toţi ceilalţi conducători ai Europei, urmează istoricul german, răspunzători personal au putut, prin
866
TUDOR ARGHEZI
fugă sau generozitatea publică, să-şi scape viaţa pe care, în afară de Tisza, nici unul nu şi-o expusese în timpul războiului. Marele duce Nicolae şi Isvolski, Berchtold, Bethmann şi împăratul Wilhelm, Ianuşchevici şi Moltke n-au avut cea mai mică neplăcere personală şi toţi, afară de Moltke, au supravieţuit războiului. Dar popoarele Europei au plătit, ele, toată afacerea, cu nouă milioane de cadavre."
    Drept internaţional. în faţa Bratislavei, pe Dunăre, se află un vapor cochet pe care un englez l-a transformat în cafenea şi restaurant. Toată lumea din Bratislava vine să mănânce şi să danseze pe vapor, unde cântă o admirabilă orchestră de ţigani. într-o bună zi, englezul primeşte vizita unui funcţionar municipal cerând plata impozitelor. Fără să se turbure, proprietarul vaporului a declarat că se află în apele unui „fluviu internaţional", că nici un oraş riveran n-are dreptul să se amestece în treburile lui şi că vaporul său e teritoriu britanic.
    La care oraşul Bratislava a răspuns: „Pentru că eşti teritoriu străin, vom sili pe toţi clienţii să-şi procure un paşaport, să plătească viza şi nici dumneata nu vei putea descinde pe ţărm fără aprobarea şi viza guvernului cehoslovac..."
    Dezbaterea a ajuns în faţa tribunalului. Şi judecătorii, încurcaţi în faţa acestui caz puţin banal, au cerut avizul câtorva profesori de drept internaţional. Englezul, pe de altă parte, ameninţă să se adreseze Ligii Naţiunilor.
    Coolidge şi Constituţia. Se ştie că domnul Calvin Coolidge, fostul preşedinte al Statelor Unite, a redevenit ziarist. în „Cosmopolitan" îşi publică amintirile şi de curând a apărut articolul în care fostul preşedinte aminteşte împrejurările în care a aflat de moartea preşedintelui Harding. Era în dimineaţa zilei de 3 april 1923. Coolidge, pe atunci vicepreşedinte, se afla la Plymouth, în locuinţa modestă a tatălui său. Era încă-n pat, când a auzit pe scară paşi grăbiţi şi glasul bătrânului care-1 chema.
PUBLICISTICĂ
867
    „După glas, povesteşte Coolidge, am înţeles că se întâmplase o nenorocire. Sosise o telegramă care vestea moartea preşedintelui Harding. Căzui în genunchi şi, ca-n faţa unui altar, rugai pe Dumnezeu să binecuvânteze poporul american şi să-mi dea puterea să-l slujesc. Mi-am amintit apoi că întâia datorie era să depun jurământul pentru intrarea în slujbă. Căutai formula prescrisă de Constituţie, o copiai însumi şi rugai pe tata să primească el, în calitate de notar, jurământul. Ne-am dus de-am luat şi pe vecinul nostru, senatorul Dale. Soţia, secretarul şi şoferul îmi slujiră de martori. Şi jurai respect Constituţiei, în faţa unei Biblii vechi pe care o păstra mama, la lumina unei lămpi de petrol aprinsă în salonul cel mic...“
1929
                      IDEALURI
    Pentru vindecarea răului de viaţă care te va cuprinde, după ce te vei fi îmbătat cu toate băuturile fizice şi intelectuale, oferite gustării tale, cu câte o amărăciune la fund, în pahar, caută beţia supremă a unui vis, a unui ideal. însă bagă de seamă: idealurile se împlinesc. Alegeţi-1 pe cel mai imposibil, ca să nu se împlinească niciodată, însă ca să poată da însufleţirilor tale acel entuziasm care seamănă cu nebunia.
    Căci răul de viaţă vine inevitabil. încă nu suntem aţâţ de fericit abrutizaţi încât să ne simţim bine dinaintea tuturor golurilor şi deasupra tuturor piscurilor. Oricât am fi de orbi şi de avuţi, ne este peste putinţă să nu cunoaştem lucrurile iremediabile ale vieţii şi să nu suferim de sentimentul că nu se pot vindeca. Ele dau un sentiment de absenţă unanimă şi de infinită mâhnire.
868
TUDOR ARGHEZI
    Câte un om foarte bogat s-a sinucis fără motiv aparent, acuzat de neurastenie. Fiindcă ne trebuiesc cuvinte, nu este greu de găsit un cuvânt şi aci, ca să putem trece mai departe. Cine poate şti că nu te sinucizi auzind un sigur sunet de vioară care îţi revelează brusc un adevăr irezistibil, citind o pagină neaşteptat de sintetică sau ascultând căderea unei picături de ploaie pe acoperiş? Am văzut odată un om din popor ucigându-şi cu bâta un câine, care lătrase în curtea lui cinci ani de zile, pentru că făcuse găuri în pământ. Omul îşi socotea câinele rival şi asociat cu moartea lui. Ca să înlăture sorţii din dreptul casei, a omorât pe câine cu zeci de lovituri, la care, la fiecare, câinele, nevinovat de instinctul lui de lup, desfăşura un vaiet uman şi făcea o săritură de copil decapitat.
    Am găsit în omul care şi-a asasinat căţeaua un întuneric cu neputinţă de învins şi mi-a fost ruşine - şi crima lui şi vaietul căţelei m-au turburat o lună de zile. Mă gândeam numai la acest groaznic eveniment. Şi ceea ce-i adăoga o nuanţă de atrocitate delicată, era că omorul se comitea dinaintea femeii gravide, care strângea un mănunchi de busuioc, şi dinaintea copiilor foarte mici: în braţele unuia din copii se răsfăţa puiul căţelei, care nici el nu vedea nimic din odioasa tragedie.
    Mi-a venit atunci să plâng şi m-aş fi sinucis...
    Mă simţeam trădat de propriile mele speranţe şi sentimente. Gândindu-mă cu duioşie la oameni şi căutând în absurdul meu soluţii la durerile lor, printre ei se afla şi ucigaşul câinelui, şi săteanul care tăiase limbile boilor vecinului din sat, ca să se răzbune - şi acei săteni răsculaţi în 1907, care, ca să pedepsească pe boier, au dat foc unui grajd cu o sută de cai, arşi de vii până la unul. Ce fel va fi „cultura* chemată să dea înapoi, din sufletul acestor monumentale mocirle, cireada unor instincte, tolerate de frumoasa natură.
    Popoarele culte au dat spectacolul războiului mondial. Individual, fiecare soldat a câştigat o nouă scârbă, o nouă nepăsare, iar statele n-au dobândit decât o sporire a mizeriei.
PUBLICISTICĂ
 869
Cele care şi-au văzut idealul împlinit - împlinire de obicei întristătoare pentru facultatea de idealism - nu se simt câtuşi de puţin mai bine. Dezordinea socială şi drama cotidiană a insului nu se poate acoperi cu declaraţiile de satisfacţie ale câtorva oameni politici, tot atât de suferinzi în simţirea lor amăgită, ca şi grosul, dar necesarmente demagogi. Brutalitatea războiului a dat naştere unei brutalităţi a păcii, brutalitate conservatoare sau revoluţionară. Statul ideal, statul comunist, s-a creat cu milioane de morţi. Asta ai învăţat tu, băiete, de la dascălii tăi şi din cărţile tale?
    Tu te găseşti străin şi dincoace şi colea. Cine ar putea să umple golul tău? Construieşte-ţi, repede, un ideal, alegând din săgeţile profeţilor pe cea mai înaltă, ca să nu-ţi poţi vedea, în luptă cu umbra, vârful niciodată.
    Răul de viaţă, ca răul de mare, ca răul de munte, vine orişicum. Idealul ce-ţi alegi e de fapt un artificiu, o motivare ca să durezi. Dacă pornind cu el, se întâmplă ca în străbaterea vremii să-i fii cuiva de folos, idealul tău va fi cu atât mai bun: un ideal milostiv. Toată preocuparea ta să fie să alungi panica sau să o întârziezi, panica răului de viaţă.
    Omul închis într-un ideal este arestat în idealul lui, prizonierul definitiv, preocupat exclusiv de viteza vehiculului ce-1 poartă legat. E cel mai total narcotic şi, într-un fel, inofensiv. Când vedem oameni foarte inteligenţi zidiţi într-o idee, adeseori stupidă, trebuie să ne scoatem pălăria: trecem prin spital sau prin balamuc, şi peste drum e cimitirul. Idealul e una din formele suportabile ale existenţei, leagănă şi face mai agreabilă căderea din balcoanele timpului, a omului către moarte.
    Starea de ideal a făcut posibil sacrificiul, pe care oamenii nu-1 consimt fără narcotic. Se citeşte în memoriile de război că în posturile înaintate de tranşee au fost găsiţi soldaţi legaţi de mitraliere cu lanţuri, morţi în lanţuri - şi că, înaintea atacurilor, se distribuiau soldaţilor băuturi. Dacă lanţurile şi
870
TUDOR ARGHEZI
alcoolul sunt cumva inventate, starea de idealism şi de imitaţie de idealism e însă reală. Liberarea Sfântului Mormânt de către cruciaţi a fost o realitate care a mers până la pornirea de la vetrele occidentale, a copiilor.
    Idealului nu-i place să fie discutat, şi un surâs te face să te îndoieşti, căci omul care n-a născocit nimic, ca să-şi justifice atitudinea, a descoperit surâsul ca să o ironizeze. Un zâmbet dinaintea unei idei e o prezenţă vătămătoare, şi ca să se apere omul convingerilor şi al îndoielilor califică zâmbetul, numindu-1 cinism. Nu primi discuţia idealului tău, căci ţi-1 pierzi, puterea de critică fiind mai uşoară decât puterea de a te fixa pe o idee.
    Idealurile oficiale scapă de zâmbet şi de pieire prin Justiţie, Poliţie şi Jandarmerie, păstrătoarele unor situaţii ieşite din idealuri consumate şi care nu vor să se contragă sau să se dividă în nişte noi idealuri. Primejdia adevărată o încearcă idealul individual, idealul inexperimental, idealul tău propriu, care în faţa ironiei rămâne cu puiul căţelei în braţe, mângâindu-1 hipnotic în priveliştea unei realităţi...
1929
                       MĂRUNTE II
    Radio. Ministrul Cultelor din Prusia, domnul Becker, e un ironist crunt. Acum câţiva ani veniseră la el câţiva radiofonişti să-l roage să intervie pentru o rectificare în buget, mai favorabilă radiofoniei în Germania. Domnul Becker le-a făgăduit tot concursul. Apoi, după plecarea lor, se întoarce către secretar:
    —    Ce admirabil lucru radiofonia! Când te gândeşti la aţâţi cântăreţi, atâtea bande de jaz, atâtea monoloage şi discursuri
PUBLICISTICĂ
871
pe care le poţi evita c-o singură învârtitură de câţiva milimetri a condensatorilor de reglaj!...
    Nuanţe. Domnul Austen Chamberlain, fostul ministru de Externe al Angliei, e un feminist convins, dar care nu dispreţuieşte gluma.
    -     Credeţi că vom fi mai fericiţi, când vom fi guvernaţi de femei? l-a întrebat cineva de curând, pe un ton mai mult decât îndoielnic.
    -     Pui rău întrebarea, răspunse fostul ministru britanic. Trebuie să spui: „Suntem mai fericiţi de când suntem guvernaţi de femei ?!...“
    Un ziarist. Gordon-Bennet, directorul şi proprietarul ziarului „New York Herald", avea reputaţia că plăteşte ştirile de presă originale, mai bine decât toţi ceilalţi directori. Plătea într-adevăr împărăteşte - dar nici nu arunca banii pe fereastră. Se prezintă o dată un individ care-i propune informaţii asupra unei evadări dintr-un azil de nebuni.
    - Ştiu unde e nebunul evadat. Cât îmi daţi să vă spun unde e?
    - Cinci dolari.
    - Nu. Douăzeci.
    -     Mulţumesc. Nu mai e nevoie Acum ştiu şi eu unde e nebunul!
    Politică afganistanâ. Un ziarist american a avut norocul să stea de vorbă cu Nadir Khan, unul din cei mai serioşi pretendenţi la tronul Afganistanului. Faptul că n-a izbutit se datoreşte sumelor fantastice de bani pe care adversarul său le-a distribuit şefilor de trib.
    -     Am nevoie nu de muniţii, a declarat Nadir Khan, ci de bani. Căci la noi, în Afganistan, rari sunt aceia care interesaţi la viaţa publică rămân dezinteresaţi...
    Exact ca-n unele ţări din Europa!
 1929
872
TUDOR ARGHEZI
           VIOARA DOMNULUI CONSTANTIN NOTTARA
   Fiul marelui actor, Constantin Nottara, înzestrat cu pipăitul divin al vioarei, rupe din oftatul delicatei sale unelte cu strune, fagurii de sunet şi gândire ai lui Beethoven, cu o neîntrecută măiestrie şi face vis cu uşurinţa cu care păianjenul întinde prapuri invizibile de mătase. Publicul norocos îl ascultă pe acest artist al violei adeseori la radio ca şi pe vrăjitul violonist, domnul Alexandru Teodorescu, şi mai des la Ateneele populare din periferie, unde vioara duminicală cântă pentru oamenii primitivi ai muncii groase.
   Vioara e curată ca lumina zilei şi poate să însoţească sărbătorile poporului înstrăinat de biserică, prin râvna pasionată a clerului, cu o liturghie de-a dreptul cerească. Ateneele populare au dat destulă pedagogie administrativă şi multă literatură proastă resemnaţilor ascultători. E o literatură pentru atenee, cu scriitori pentru atenee, specializaţi într-o formulă şi identificaţi pe un calâp şi care nu fac altă meserie şi cultivă periferia între un eroism de caporal bucătar şi între o searbădă poezie, cu tendinţe triste de humor. Dacă ateneiştii nu le-ar fi adus muncitorilor cu tesla şi cu lopata decât numai literatură, mişcarea începută la mahala ar fi rămas cu desăvârşire inutilă, ridiculă şi stearpă, încremenită între discursuri flăcăroase şi o didactică inferioară. Muzica salvează însă constant firma şi afişul şi justifică iniţiativele primăriei. Căci în loc de a se produce din instrumente şi din guriţă, lăutarii care cântă seara, între fleici, la „grădină* - paralelul literaţilor municipali - a fost cineva destul de artist şi de inteligent în culoarea de galben, ca să trimită culorilor subalterne muzicanţi de calitatea fin europeană a domnului Constantin Nottara.
   Acest inspirat al viorilor a luat o foarte însemnată iniţiativă, înfiinţând „Orchestra Simfonică a Municipiului
PUBLICISTICĂ
873
Bucureşti", cu programul acelor organizaţii, de un mare randament cultural în ţările occidentale, cunoscute subt numele de „Arta Socială". înainte de război, lucrătorii industriali din Apus puteau să asculte pe un preţ de nimic, în săli cu mii de locuri, instrumentele şi vocile marilor celebrităţi din toată lumea.
    Domnul Constantin Nottara nu are la îndemână mijloacele confraţilor săi din Elveţia şi din Germania; a căpătat însă în folosul iniţiativei sale atenţiunea şi sprijinul domnului Dobrescu, primarul Municipiului, care trebuie francamente felicitat că nu se gândeşte exclusiv la canaluri şi la ordonanţe şi că îi acordă putinţa începutului, unui artist de calitatea domnului Nottara.
    în lipsa unei săli, care va trebui construită pentru un mare număr de auditori, „Orchestra Simfonică a Municipiului Bucureşti" va da cea dintâi audiţie muzicală în grădina „Cărăbuş", în ziua de 4 august, orele 6 seara. Domnul Nottara a izbutit să aibă ca elemente stabile, în orchestra domniei sale, cincizeci de orchestranţi, al căror număr va creşte ocazional, cu localnici şi străini. Preţul va fi uniform la toate locurile şi şedinţele muzicale: douăzeci lei, fie că orchestra va cânta în centrul oraşului, fie că se va produce la marginile lui.
    Programul debutului a fost intenţionat stabilit pentru gustul variat al unui public cu educaţie muzicală la începutul ei. Rapsodia lui George Enescu. Espana, rapsodie de Chabrier. Faimosul 1912 al lui Ceaikovski. Uvertura lui Euryanthe de Weber.
    însemnăm aci proiectul domnului Constantin Nottara ca un eveniment cultural de cea mai autentică valoare şi trebuie să ne bucurăm că autorităţile ne scot din exclusiva activitate a impozitelor şi contravenienţelor, subt teroarea cărora vegetează viaţa morală a cetăţenilor, consideraţi ca nişte maşini de fabricat parale pentru plăţi.
1929
874
TUDOR ARGHEZI
                THEODOR HERZL
    Uimitoare în activitatea omului acestuia, contemporan cu noi, şi cu viaţa, şi cu moartea, şi cu izbânda lui, este problema în care a trăit şi a izbutit. El şi-a făcut un vis şi a intrat în visul lui şi a stat în el până a trecut în celălalt mare vis, în care se absorb toate visurile omeneşti: lumea soarelui de dincolo sau a lui Dumnezeu. Galaction nu încetează să scrie, de mai bine de cincisprezece ani, că adevărata lume este aceea.
    Herzl a visat statul evreiesc într-un timp când toate civilizaţiile se dezvăţaseră şi de amintirea unui fost vechi asemenea stat, ca o realitate de câştigat. El a crezut ca şi strămoşii lui că totul s-a făcut la timp din nimic, şi că din nimic se va putea face întodeauna ceva, dacă lucrătorul transformator al neantului crede în lucrul degetelor sale şi pătrunde în haos cu osârdie şi cinstită naivitate.
    State au mai făcut şi alţii şi le-au desfăcut. Istoria este o mare fabrică de acest articol politic. Şi un stat se face cum se face un război, cu câteva sute de mii de soldaţi, cu dinamită, cu artilerie grea, cu împrumuturi şi cu aliaţi. Cine câştigă războiul face statul: ia dintr-o parte mai mult şi dintr-alta mai puţin şi îşi rotunjeşte hotarul. Au făcut state în războiul din urmă, polonezii, lituanii, finlanzii şi cehii cu slovacii. State grele, desigur, zămislite cu jertfe însă state, ale cărora popoare se găseau aşa-zicând comasate, gata să facă stat. Statul lui Herzl a fost cu mult mai dificil şi este opera unuia singur, a numitului Theodor Herzl, pe care nu l-a ajutat nimeni să o conceapă, cu
o îndrăzneală gravă, întocmită pe o personalitate autentică, singura condiţie de a feri pe vizionarii unui timp de strictă negustorie, de ridicul.
    Herzl n-a avut decât materiile prime ale ideii fanatice şi câteva coli de hârtie, pe suprafaţa cărora şi-a organizat motivele statului palestinian, cusute într-o carte. Omul providenţial al poporului evreiesc a câştigat victoria cu o broşură.
PUBLICISTICĂ
 875
    Herzl a murit înainte de vârsta de patruzeci şi cinci de ani, dar a dat ideilor lui atâta viaţă, încât ele au putut rămâne tinere şi fragede până la războiul mondial, care a consacrat, prin englezi, realitatea palpabilă a statului evreiesc, şi până azi, când iniţiativele de împuternicire ale Palestinei se înmulţesc şi un steag naţional însoţeşte ritualul serviciului divin, învelind unealta cu şapte corzi a împărătescului psalmist.
    Theodor Herzl face parte pentru educaţia spiritului de tenacitate şi a voinţei de afirmare într-un act, din seria demonstrativă a marilor învăţători. După cum poţi face un stat inexistent, tot atât de bine, şi mai lesnicios, poţi răsplămădi şi reface un stat care există, necum o ispravă personală, care cere numai atenţie şi scrupul. Aproape că ne întâlnim aci cu insolubila, pentru oamenii noştri politici, chestiune a renovării statului românesc, pe care rânduri, rânduri de oameni politici l-au luat în întreprindere pentru a-1 slăbi din ce în ce mai mult. Cu un pământ bogat, cu o natură minerală şi vegetală neconcurată, cu ape sfinţite în fiecare zi de zeii darnici ai luminii, noi nu suntem încă apţi să plătim o datorie, fireşte mare şi să scutim de corvezile ei un popor. Ce deosebire activă poate să fie între noi şi un Theodor Herzl, izolat în pustietatea Iudeii cu un caiet şi un creion?
    Aproape că nici nu trebuieşte indicată: atât e de mică şi atât e, totuşi, de imensă. E o deosebire de temperatură, ca între fierul rece şi fierul fierbinte, capabil să ia formele trebuincioase subt ciocan, o deosebire de conţinut, ca între vasul gol şi vasul plin cu undelemn. în lutul nostru fasonat frumos şi cu adâncimi obscure nu se găseşte nimic altceva decât praful uscat al unor idealuri, pe care le grăim fără să le credem, pe care le utilizăm nesimţitori şi indiferenţi.
    E regretabil pentru un descoperitor şi creator, care inventează altceva decât un obiect uzual comercializat, că opera începe să trăiască după ce el a murit. Theodor Herzl a închis
876
TUDOR ARGHEZI
ochii cu incertitudinea, pe care nu o mai are astăzi nici un sionist, asupra validităţii construcţiilor lui intelectuale. El şi-a zugrăvit reveria într-o scriere impresionantă cu multă vâlvă la publicarea ei dar n-a apucat din realitatea ei nimic. Jacques Lebaudy visase şi el un stat, după ce fabricile lui i-au produs un capital suficient pentru ocuparea unui tron. Numai că imperiul pe care voia să-l clădească, din imitaţie sionistă, se învecina la est cu comicul şi trebuia situat în Sahara, ca un răspuns la presupusa Atlantida din ocean.
    în Palestina ard făcliile de ceară ale templului, în Palestina cresc măslini şi struguri şi se stoarce ulei şi vinuri în gloria materializată a celui mai singuratic zămislitor de stat.
1929
                     REVISTE MICI II
    Revista e o formă expresivă a preocupărilor de un moment, revista reprezintă mai puţin decât cartea, dar mai mult decât ziarul. Ca nişte pasări în Mare, apropiate de un ţărm către care pluteşte corabia, revistele vestesc un continent. Nu mai pluteşte nimeni şi nu mai doreşte nimeni o grădină nouă pe o coastă încă nedescoperită? E vorba de revistele mici, de rândunele, nu de şoimii vânători de peşte. Unde sunt revistele mici şi de ce nu mai apar? — revistele de literatură, de idei, de câte şi mai câte mărfuri ale fanteziei.
    Marile, clasicele, îmbătrânitele reviste lunare, cu tendinţa de a deveni trimestriale, semestriale şi anuale, ca praznicele împărăteşti, apar, obosite, incerte, dezidealizate. Aroma lor de
PUBLICISTICĂ
877
dulapuri foarte vechi, cu costume ce nu se mai pot purta, întristează. Ele se mai luptă cu memoria, ele mai cântă pe nişte viori ce nu se mai aud: arcuşuri de lână pe strune de bumbac, făcute vată pentru urechi, ca să nu mai fie perceptibilă nici suvenirea ultimului horcăit.
    Reviste tinere, nu sunt reviste tinere şi nici nu doresc să apară. La ce reflectează tinerii, cărora le-a mai rămas o pană la chivără şi o lavalieră în geamantan? Pantofi cu zimţi şi cu tălpi de argint nu se aud sunând nicăieri. Poeţii au pus papuci; idem prozatorii. La naiba, băieţi! aţi îmbătrânit cu toţii?
    Era un timp când publicul se plângea de prea multe reviste. A venit şi celălalt timp, când publicul se plânge de lipsa lor. Nimic? nimic? Un an fără reviste e ca un câmp fără flori şi albine. Ce s-a putut întâmpla? Aţi ajuns atât de serioşi, băieţi, încât nu vă mai atrage decât volumul în câteva tomuri? Nu vă mai necăjeşte nimic? Nu vă mai face veseli şi iluzionişti nimic? Toată vlaga voastră rămâne exclusiv aşternută între examene şi odaie, între odaie şi cantină? Nu mai iubiţi? Nu mai urâţi? Nu vă mai înşelaţi? Aţi căpătat acea definitivă certitudine, care imobilizează pământul în dealuri şi face bradul şi gorunul direct lemn de construcţie, fără ramuri, fără teci, fără umbră? Două generaţii n-au dat nimic decât imitatori. E prea puţin.
    Au apărut câteva reviste, care nu mai sunt scrisorile de protest ale unei vârste, trimise vârstelor mari: reviste politice, revistele oamenilor politici care au mai fost şi care vor să mai fie - calculate, greoaie, combustibil rece mult şi văpaie pe drojdii, atâta câtă trebuie ca să ţie fumul în horn.
    Chioşcul aşteaptă. Veniţi, reviste, reviste mici, nedisciplinate, agitate; veniţi, tăgăduiţi, scandalizaţi. Tifla voastră originală nu se mai iveşte în drumul nostru, şi e rău.
1929
 878
TUDOR ARGHEZI
          POLITICĂ ŞI LITERATURĂ III
   A fost un timp, care a durat până-n zilele războiului, de pseudoamiciţie între politică şi literatură. Miniştrii recrutân-du-se mai mult dintre advocaţi şi oratori, ale cărora afinităţi cu literatura s-au remarcat întodeauna, şi advocaţii recru-tându-se din categoriile proprietăreşti ale clasei conservatoare, statul a găsit adeseori, la masa ministrului, pe scriitorul de versuri licenţioase şi epigrame. Pe atunci preţul unui ospăţ cu piepţi de curcani aduşi de la moşie şi cu raci de Mare, importaţi în plină mobilitate, de la Paris, cu stridii şi şampanie, nu trecea peste cinci lei de cap de poet. Amfitrionul, încadrat într-o atmosferă similiclasică de Mecena, posibilă, măcar în aparenţă, într-o epocă de mari mizerii şi latifundii, râdea ca un arbitru literar, gâdilat de lichelismul câte unui versificator. Scriitorul era plasat imediat înaintea lăutarilor, pentru că putea să vorbească la urechea stăpânului franţuzeşte - cu mai mult sau mai puţin accent meridional.
   La o întrebuinţare a scriitorului, ca şi azi, în democraţie, nu se gândea nici în epoca aristocratică nimeni. Duiliu Zamfirescu a fost un diplomat din pricina stării lui, produsă de podgorii, şi nu pentru că a scris cântece în gustul „La Palermo-n Monreale sunt păduri de portocale ‘ - iar Barbu Delavrancea ocupa o funcţie importantă datorită calităţii lui de advocat şi de politician. Caragiale nu a fost utilizat pentru că era un scriitor în înţelesul de azi, de specialitate profesională. Ca şi Gherea, el deschidea restaurante şi cârciumi, trăind agitaţ între tijghea şi masa de lucru, Mai demult, Eminescu, pentru care nu s-a găsit o mie de lei într-un buget, fusese redactor rândaş la un cotidian.
   Scriitorul înţârziat la masa boierului, până ce acest personagiu, plictisit şi de mâncare şi de literatură, se ducea să
PUBLICISTICĂ
 879
se culce, străbătând căscând un coridor - i se da drumul cu homar în burtă, în infinit, ca să-şi aleagă locul cel mai apropiat pentru trecerea nopţii, între Şosea şi Cişmigiu. Dacă artistul se stima pe sineşi, prefera să spele vasele la un birt, ca sculptorul Brâncuşi; însă stima de sine a intelectualului nostru, când nu este sinonimă cu îngâmfarea, fiind inexistentă, „boemul", cum
i s-a zis, într-o zi de ipocrizie entuziastă şi de consolări, continua să-şi frecventeze stăpânul şi să se simtă aproximativ satisfăcut că ciupeşte, înaintea căţelului de la bucătărie, din ospăţul unui boier admirat pentru averile lui.
    Abia Georges Diamandy, Morţun şi Radovici — boieri în toată puterea cuvântului, trecuţi în vilegiatură prin socialism [oribil pe timpuri şi criminal, ca şi comunismul din zilele noastre; abia ei] - au căutat să asimileze pe scriitor cu o calfă de bărbier, justificat la drepturi şi poate că şi cu un rol social. Socialismul terminându-se repede, prin întoarcerea şefilor vitregi în clasa lor naturală, scriitorul a rămas orfan, ca şi până la socialism, ca şi până la război, ca şi după. Singurul lucru câştigat în folosul scriitorului, ca o aptitudine, ca o activitate utilă, a fost înfiinţarea Ministerului Artelor, un organ suplimentar al Cultelor şi instituţie cu sens pentru teatru, operă şi o expoziţie plastică anuală. La Arte s-a recunoscut, în sfârşit, existenţa unui animal a căruia secreţiune acceptată consistă în a elucubra idei, imagini şi comparative. Câţiva scriitori au fost luaţi în slujba ministerului, şi din bugetul statului s-a rupt câte ceva, foarte puţin, pentru spurcarea unui număr de scriitori cu câteva mii de lei, rezervându-se sumele mai mari scriitorilor prin aproximaţie, şi cele mari de tot domnilor actori.
    Probabil că dacă Paderewski, muzicant, ales preşedinte al Poloniei după război, şi Georges Clemenceau, scriitor, nu autorizau o luare în consideraţie a meseriaşilor de la noi, Ministerul Artelor, pe cale de a se desface, nu ar fi fost înfiinţat.
    Dar făcând socoteală câţi scriitori, indiferent de însuşire, sunt puşi să lucreze conex cu priceperile lor, vedem că ei sunt
880
TUDOR ARGHEZI
foarte puţini şi că opiniile lor în conducerea unor autorităţi, din care fac parte, n-au nici un crezământ.
    Am propus odinioară ca scriitorii, iarăşi indiferent de însuşire, să fie utilizaţi de stat, tocmai în vederea de a li se procura un minimum de confort material, compatibil, poate, cu o producţie mai bună, în orice caz mai regulată şi mai puţin ameninţată de surprizele sălbăticiei unei libertăţi funeste. La cincisprezece ministere aproximativ, la nu ştim câte primării şi prefecturi şi autorităţi diverse, se pot găsi, presupunem, cel puţin o mie de posturi de redactori, pentru de şase ori mai mulţi scriitori decât sunt. Redactarea unui raport, a unui comunicat, a unei informaţii sau ordonanţe constituie încă, de cele mai multe ori, o mare ruşine, din pricină că nu e controlată de un scriitor. Legile, expunerile de motive, regulamentele suferă de obscurităţi datorite incapacităţii de expresie a „forurilor competine“, mândre în a ofensa limba, inteligenţa şi gramatica elementară.
    O producţie de literatură oficială recentă a fost nota Ministerului de Externe român, către guvernul ungur. N-am contesta că ea a fost, poate, controlată de unul din ziariştii grupaţi într-un serviciu al ministerului; însă ea se vede, cât de colo, de câte beteşuguri profesionale a suferit în timpul redactării. Să nu ne supărăm: unanimitatea calităţilor bune nu aparţine unui singur funcţionar, fie el ministru, şi colaborarea diverselor contribuie la o ţinută.
    S-a vorbit, cu o ciudă explicabilă, de limba românească scrisă în provinciile alipite, afişe, convocări şi firme ridicole, şi excesiv de iritante. O poliţie a literaturii care circulă şi strâmbă limba în toate manifestările comerciale - de la anunţul ziarelor indignate, până la reclama zugrăvită - nu s-a făcut. De ce nu se face? Dar a seri corect româneşte nu e obligatoriu nici în Bucureşti. Orice industrie, bancă, prăvălie, poate lansa când îi place un text dezonorant pentru o limbă
PUBLICISTICĂ
881
care a dat dovezi de frumoasă şi armonică ductilitate. Scriitorii nu ar avea nici un rol în măsura obligatorie ca toate textele publice să treacă prin controlul lor? Toate autorităţile au nevoie de redactori, şi în primul rând Camera şi Senatul, prevăzute cu deputaţi, senatori şi stenografi, însă fără nici un scriitor, însărcinat să elimine paraziţii retorici de pretutindeni, unde se găsesc; căci orice s-ar zice, antipatică şi amestecată, colecţia „Monitorului Oficial" este un moment al statului şi serveşte în ziua istorică următoare. Nici la tipografiile statului n-au loc scriitorii. Un mare număr de ani a funcţionat la direcţia imprimeriei din capitală un domn gras şi violent, care a jucat în cărţi câteva zeci de milioane. Unicile lui calităţi erau că domnul se trăgea dintr-o familie de protipendadă şi că i se zicea în intimitate Bebe sau Toto. De jur-împrejurul lui o sumedenie de briganzi, din aceia care intră, când vor şi unde vor, cu pălăria în cap, au furat serii de milioane, şi dacă am calcula numărul scriitorilor care au murit de foame în timpul cât, mai multe guverne, tari în moralitate şi severe în administrarea principiilor, au facilitat înavuţirea escrocilor autorizaţi, s-ar vedea că nu pornim dintr-un spirit de castă ridicul, când cerem să fie intercalaţi scriitorii, ca nişte elemente utile şi necesare — şi oneste — în maşina statului, cu profesiunea lor.
    Condescendenţele nu au lipsit însă neapărat. Un ministru parvenit la guvern a recompensat câteodată pe câte un scriitor, deznodat în munca unui ziar de opoziţie, scos pe datorie şi cu redactori neplătiţi. Un mandat de deputat, un consiliu de administraţie, o călătorie de studii, pentru a se raporta guvernului, la întoarcere, câte becuri electrice slujesc la Copenhaga pentru luminarea pe stradă a unui cârd de o mie de oameni, sau cu ce preţ se vinde făina de talc la Madrid. Căci oamenii politici, şi din guvern şi din opoziţie, se menţin încă la concepţia sclavajului şi a serviciilor personale, neputându-se degaja de placenta individuală, pentru a înţelege rostul
882
TUDOR ARGHEZI
profesional. Pentru ei un scriitor nu însemnează ceva decât în numele lui şi al intereselor lui. Scriitorul nu reprezintă, de pildă, voturi şi o putere de antrenament cu lipici pentru votanţi. De aceea un ministru care citeşte şi preţuieşte, aşa-zicând, cărţile, va prefera constant, unui scriitor cu însuşiri necesare, pe un fabricant de cărămidă, care bate în alegeri şi a brigandat la drumul mare: nici nu e de stat la îndoială.
    O conştiinţă vagă a situaţiei au avut unele guverne, ca acel guvern liberal care a înfiinţat aşa-zisele premii naţionale. Acuzat că nu-şi găseşte o concepţie culturală, i-a venit o idee bancară şi a înscris la fondurile pierdute ale statului, cum fac întreprinderile industriale pentru presă, o sumă de trei sute de mii de lei anual. Dau unui pictor, unui scriitor de versuri şi unui scriitor de rânduri neîntrerupte, câte o sută de mii lei, şi am isprăvit împăcarea cerului cu trei lumânări. Şi, evident, hotărârea nu a sărit departe de minte. Criteriile premiilor naţionale au fost politice, amicale sau milostive. Drept vorbind, este şi incomod să cauţi un merit pur, şi acest efort cere o abstracţie şi o chintesenţiere de care toate puterile epocii noastre reunite se vădesc fără capacitate. Rezerva de generozitate, capitalul comun care constituie solidaritatea pe dedesubtul cuvintelor, atitudinilor şi diferenţelor, a generaţiilor şi individualităţilor succesive, s-a cheltuit în bacşişuri şi arvuniri: casa e goală, sufletul e pustiu.
    Politica, este drept să notăm, s-a preocupat de scriitori şi într-alte forme, alegând între scribi pe cei mai puţin calificaţi şi consacrându-i conferenţiari, ataşaţi la autorităţile cele mai neaşteptate. în contul Ministerului de Război, timp de ani de zile, plătiţi individual cu zeci de mii de lei pe lună şi cu întreţinerea pe picior adecuat, în provinciile vizitate, călătoreau în ţară o cantitate de confraţi, dintre cei mai nuli şi agramaţi, trimişi să unifice sensibilităţile şi să dea provinciilor uimite, modele de inteligenţă şi de sintetizare. Ne-am întâlnit cu ei
PUBLICISTICĂ
883
prin oraşe, unde ultimul auditor de conferinţe era cel puţin de o sută de ori mai informat şi mai deştept decât conferenţiarul - şi nu o dată obrazul ne-a roşit. Ei se bucurau la centru de o autoritate absurdă, şi au fost ofiţeri superiori care aveau nevoie de protecţia acestor siniştri analfabeţi. Primăriile şi însăşi Căile Ferate aveau asemeni agenţi de cultură, care treceau înaintea inginerilor, funcţionarilor de specialitate şi oamenilor de experienţă.
    Preferinţa oamenilor politici pentru lichele pe de o parte şi pentru proşti pe de altă parte, este unanim cunoscută, şi desigur că nu politicii în toată puterea sunt cei chemaţi să abroge stupiditatea din forţele motoare ale statului nostru -şi s-ar putea ca necesitatea ei să covârşească pe todeauna proprietatea lor de discernământ. Ceea ce este foarte trist este că elitele se nasc încet: dar este totuşi îmbucurător că o elită sporeşte, cu încetineala ei, orişicum. Ţara aceasta nu este lipsită de energie răzleaţă, în stare să-i prefacă spiritul şi să-i stabilească ponderele şi zăcămintele morale; sunt pretutindeni, în toate târgurile ţării, personalităţi sigure, mai bine conformate decât toţi oamenii publici cunoscuţi, favorabile înviorărilor depline. Izolarea lor în cercurile locale şi în atmosfera ţării, mai permite ridicarea din nimic, din gunoiul politic, a câtorva noi piedici viitoare la aşteptările unor intelectuali, printre care se găsesc şi scriitorii. Cărţile şi presa, rău vehiculate cum sunt şi poate că într-adins, de vreme ce nici un guvern nu voieşte să le organizeze circulaţia, vor sfârşi, probabil, prin a isca în ei nevoia unei întovărăşiri, unei apropieri - şi în ziua când aceşti prizonieri vor fi laolaltă două sute, va sfârşi o eră neapărat, pentru ca timpul să fie reconstruit omogen, din toate materialele incompatibile de priceperea calfelor zilelor de-acum.
1929
884
TUDOR ARGHEZI
   F. ADERCA: MIC TRATAT DE ESTETICĂ SAU LUMEA VĂZUTĂ ESTETIC
    Dăm târcoale de patru luni împrejurul acestui drac de carte, vioi, inteligent, artist, savant, documentat şi încă în vreo alte zece feluri surprinzător.
    în trei sute pagini de buzunar, ca să poată fi citită şi unde scaunul stă şi acolo unde odaia fuge, cartea domnului Aderca, prietenul şi colegul nostru de redacţie, o redacţie mică, şi ea, de buzunar, stă pe masa noastră, de când ne-a dăruit-o autorul şi am citit-o în timpurile sfărâmate, pentru care am pus-o la îndemână, între două manuscrise, între două absenţe, între două telefoane şi între alte zeci de câte două lucruri, în intervalele cărora se strecoară minutele pierdute. Le-am câştigat pe toate şi am căpătat o sumedenie de noţiuni mici şi rotunde, cu câte două şi patru găuri, ca nasturii de sidef, fără care neastâmpărul nostru umblase o mare durată de vreme descheiat.
    în bucată, în cariatidă şi grup, nu ştim şi nici nu vrem a şti ce spune domnul Aderca. Are dreptate mai multă sau mai puţină, o are pe toată sau câtuşi de puţin nu, personal nu ne interesează, din pricină că nu căutăm justiţia şi sistemul metric în literatură. Ceea ce ne place la domnul Aderca şi căutăm în toţi scriitorii, însă cu un ghinion nemaipomenit, este felul domniei sale de-a sâcâi ideea, de-a curba chestiunile şi de a învârti satelismul intelectual. Acest poet şi iconar de imagini suple şi transparente, construite în cristal flexibil, şi subt pensula căruia toate materialele devin translucide către un punct alb de stea, ştie să fie universitar ca un profesor născut din doctorate disciplinate, şi riguros ca un magistrat de carieră. El a avut răbdarea să stea de vorbă cu toate lemnele care au sprijinit de-a-ndaratele literatura şi după ce le-a salutat le-a deplasat, unul câte unul, deşteptându-le cu călcâiul. în
PUBLICISTICĂ
 885
miezul-nopţii, când un critic sforăia mai satisfăcut, domnul Aderca sună la el, îl scoală urduros şi cu gura amară, şi-i spune: „Vreau să-ţi vorbesc: te rog nu moţăi".
    Domnul Aderca este privit în literatură şi ocolit ca un individ primejdios, căci el ştie şi să scrie şi să discute. De obicei, un literat scrie, adică îşi mărgineşte efortul la transformarea unui fapt divers în proză romanţioasă sau la fabricarea unei poeme, compusă din opt locuri comune ale exerciţiului literar. Literatul e supermăgulit că izbuteşte să-şi puie numele dedesubtul unei pagini, obţinută cu colaborarea integrală a bunei lui mediocrităţi - şi nu mai ştie să facă altceva nimic. Nu este rar cazul versificatorului care spune: „Despre asta, te rog, scrie dumneata, că nu mă pricep în proză direct". Nici al romancierului, care nu poate participa şi ieşi dintr-o gâlceavă de puncte de vedere şi principii. Domnul Aderca e un literat complet şi nespecializat. Domnia sa ştie să poarte paleta, parfumele, arcul, săgeţile şi floreta la un loc cu pana; deopotrivă de noi şi de agere. Poetul e povestitor, povestitorul e filosof, filosoful e critic. Este greu să acceptăm, după ce l-am cunoscut în varietatea funcţiunilor sale pe domnul Aderca, pe literatul cu o singură latură şi dimensiune, văzut întodeauna numai din spate sau din profil, ţânţar uscat al unui mic bâzâit muzical - şi înţelegem în tipul de scriitor unanimitatea puterilor de expresie.
    Sistematic, domnul Aderca a fost ţinut deoparte, ca o mare piesă de muzeu incomodă, de toate întreprinderile literare, cu intenţie, cu agresivitate şi, fapt exact, cu lichelism. Ţiganii au simţit în el un scriitor civilizat şi un domn ales, care să-i bage simbriaşi: l-au evitat şi au întârziat ani de zile să dea dovadă că Aderca există, ca o realitate continuă şi continuu renovată, constant evolutivă şi categoric valoroasă. Cu insul său literar, epoca mediocră, pe care o trăim cu toţii, fără voia noastră, însă
886
TUDOR ARGHEZI
cu prezenţa noastră într-însa ineluctabilă, se adaptează extrem de dificil.
     La o personalitate certă corespunde însă todeauna o tenacitate fixa — şi groapa, care se cască, pe măsură ce se ridică liniştită şi biruitoare coasta, se trezeşte într-o bună zi cu dealul şi cu muntele deasupra, neclătinat de găuri, îngenunche, stă şi priveşte mătreaţa granitică a piscului - şi zice: „Mulţumesc".
 1929
                   LEON DONICI
    Cu prilejul apariţiei frumoasei cărţi Noul seminar în editura „Culturii Naţionale", la care prezidează azi gustul şi iniţiativele de artă ale domnului Rosetti-Bălănescu, ne aducem aminte fiinţa pitorească a scriitorului, mort la netimp, apărut acum câţiva ani în Bucureşti într-un sinistru cadru tomnatic de ploaie şi noroi. Se povestea despre acest român, de cultură rusească imperială, crescut când între clopotele din Moldova, când în ceţurile Petrogradului, o mie şi una de miracole, dezminţite de garderoba lui de birjar, de ochii lui adormiţi şi de suvenirea de pivniţă spirtuoasă a subsuorilor lui, desfăcute la căldură. Scriitorii din Bucureşti, care nu-1 cunoşteau câtuşi de puţin, inspiraţi de prezenţa lui funambulescă şi asiatic exotică, pretindeau să aibă asupra originilor lui informaţii din Siberia, Manciuria şi Alaska; ruşii sau basarabenii, care nici ei nu-1 cunoscuseră deloc, îl acuzau că nu e Donici, cum nu erau ei Romanovi şi fantezia lor provincială pizmaşă îl înfăţişau ca pe un aventurier, deghizat în tip Dostoievski.
    Faptul brut e că Leon Donici provoca simpatia şi interesul şi că vorbele lui, tărăgănate şi îndulcite de strungăreaţă rusească, aveau un conţinut cugetat şi o închegare de sensuri, care
PUBLICISTICĂ
887
 aparţineau unui intelect cu tresăriri. Familia Donicilor, care dăduse un scriitor mai vechi limbii româneşti şi un Primat, pe mitropolitul Konon, căruia i s-a mai zis şi Arămescul, trebuie să fi fost - ne place să gândim, fără documente, amestecată cu un capital propriu - în personalitatea distinsă, din straiele tocite ale scriitorului. Dacă numai o documentare severă nu ne-ar face argumentaţia de râs, dovedind că primul Donici nu intră pe nici o cărare a sângelui în al doilea Donici. Dar şi atunci silueta scriitorului rămâne intact simpatică şi divers evocativă.
    încă netăiat, romanul Noul seminar stă lângă cotul nostru, de două ore, ca o rămăşiţă a unui lucru care s-a isprăvit. Dintr-o lectură pe sărite cu degetul aruncat între foi, nu ne-am putut introduce nici în sensibilitatea, nici în văzul propriu al autorului — şi făgăduim o dare de seamă corectă, după lectură. Probabil că tonul imprecis al frazei şi lipsa ei de ritm corespunzător ideii trebuiesc puse în socoteala traducerii şi a traducătorului, care dacă este domnul Ivanov de la fosta „Ţara noastră" şi nu altul, e un traducător oarecum balcanizat, cu siguranţe fragile asupra limbii româneşti şi cu inculoarea necesarmente adusă în vocabular şi în bătaia intenţiei de către străini.
    Prefaţa domnului Adrian Maniu la Noul seminar pomeneşte de muma săracă a lui Leon Donici, căreia nici un guvern nu s-a simţit încă în stare să-i acorde, în amintirea literară a fiului ei, o pensiune.
1929
        UN OM PROVIDENŢIAL
    Proprietarul hotelului în care locuiesc sta pe gânduri. Are optzeci de camere toate pline, şi treizeci din ele, rezervate
888
TUDOR ARGHEZI
clientelei cu schimbul, se reînchiriază la fiece oră. El inspectează, pe rând şi de câteva ori pe zi, toate etajele. La nr. 45 aude un geamăt de satisfacţie. Cine e la nr. 45? Perfect! La plecare va plăti de două ori preţul odăii, pentru că a turburat liniştea pasagerilor într-un chip antifamilial. Locatarei de la nr. 73 i se va întrei chiria, pentru că dovedeşte o activitate exagerată şi schimbă şervetele des. Cine face baie la al doilea etaj, la ore nepotrivite? A! da, bine. Se va încasa un supliment.
    Portarul, i se pare, este un hoţ. Nu trece în registru toate închirierile uneia şi aceleiaşi odăi. L-a prins de câteva ori cu nereguli grave. De pildă, camera 14, spunea că e „momental" goală. Proprietarul, ducându-se şi punând urechea la uşă, s-a edificat. Şi nici madamele distribuite pe grupuri de odăi nu dau probă de moralitate, întârziind peste timpul cuvenit serviciului în camera câte unui provincial, amator în Bucureşti de cucoane îmbrăcate în roz şi cu ciorapii palizi. Proprietarul le-a pus de mai multe ori în vedere că, asupra beneficiilor deosebite, sunt obligate să lase un procent la casă, întrucât beneficiile se realizează pe proprietatea lui, în cadrul capitalului lui şi mobilierului lui. Numai metrul de covor costă patru sute şaptezeci şi cinci de lei, şi regia localului e enormă.
    Proprietarul câştigă de la toate articolele un atât la sută. Rufele trimise la spălătorie, ale clienţilor, suferă o urcare de preţ sută la sută, şi îndeosebi albiturile clientelor. Bărbierul, preferat din vecinătate, plăteşte şi el un procent, şi fiecare cafea cu lapte, fiecare corn, fiecare ţigară, transportate sus, de la cafeneaua de alături, plătesc un impozit de import în hotel. Proprietarul ar avea prin urmare cuvânt să fie mulţumit că pune anual cinci milioane de lei deoparte, că şi-a măritat fetele cu gineri distinşi şi că, materialmente, contribuie la bunul mers al colectivităţii şi la ordinea socială.
    Totuşi, proprietarul e foarte nemulţumit. La un venit ca al lui nu se poate trăi fără idealuri politice, după cum nu se poate deceda fără cavou şi fără statuie. Mai cu seamă, când te
PUBLICISTICĂ
889
gândeşti că aţâţi oameni cu o stare mult mai neînsemnată decât a lui şi cu un simţ de administraţie inferior şi mai puţin amănunţit, joacă un rol în naţiune şi în stat, sunt de multe ori deputaţi şi senatori, şi câteodată chiar miniştri. Dacă nu cunoştea el, din experienţa lui de hotelier, pe miniştri, pe care i-a auzit sforăind, spălându-se, înjurând, cine să-i cunoască? Apoi, el are un program de reformă generală, care, în mic, i-a ajutat să devie proprietar al imobilului, după ce fusese în tinereţe „lift" în local, şi căpătase încrederea văduvei fostului proprietar şi drepturi asupra aluniţelor cu păr dintre nasul voluminos şi o întreită guşă graţioasă. Mii de gânduri îl asaltează şi, făcând socoteala seara la biurou, sufletul lui oftează profund.
     —     Observ că vă frământaţi, domnule proprietar, de câteva luni de zile, de când vă sunt chiriaş. Vi s-a întâmplat ceva iremediabil? îl întreb.
     -     Merge din ce în ce mai prost, domnul meu, răspunde proprietarul.
     - Hotelul e plin de geme, domnule proprietar.
     -     Crezi dumneata că la hotel ne gândim acum? zice vexat proprietarul de hotel. Hotelul trebuie să meargă, adaogă el, fiind bine organizat şi supravegheat de mine personal. Mai e vreun local comparabil cu „Hotel Naţional"? Altceva mă chinuieşte, domnule, se înhoalbă concentrat proprietarul. Ţara! Dumneata ştii că mergem la revoluţie şi că suntem conduşi de un guvern de incapabili?
     —     Bine că m-ai asigurat, domnule proprietar, răspunsei râzând cu poftă. Dacă e vorba de ţară, ţara o să mai aştepte. Credeam că încasările au slăbit.
     - Ştii dumneata că nu mai pot să dorm?
     —     De ce, de ce, domnule proprietar? Domiciliul dumneavoastră personal trebuie să fie cu totul scutit de pricinile noastre de insomnie.
     — Cum? n-ai înţeles? Ţara!
890
TUDOR ARGHEZI
    - A! tot ţara.
    -     Şi principiile! domnul meu. Politicienii ne-au demoralizat. Demagogia ne destrăbălează. Nu mai merge. Nu mai poate să meargă. Sunt decis să intru în activitate.
    — Dumneavoastră?! Proprietarul „Hotelului Naţional"?!
    -     Te miri, domnul meu? Oare mă crezi nedestoinic, pe mine, care am dus întreprinderea la o dezvoltare splendidă?
    —     Ge obiectiv aţi ales pentru acţiunea dumneavoastră viitoare? dacă nu sunt indiscret.
    —     N-ram să-ţi ascund nimic, domnul meu. Halul în care $e igăseşte ţara cere o sforţare considerabilă. Ne trebuie o dicitaitMră. Dar repede, ştii, fără nici o amânare. Până
mîoomci.....Sunt, pot să-ţi spun, omul care nu se teme nici de
Kmaai mici (de Hitler, nici de Mussolini...
1929
                      PAIELE GOALE
    Anii răi ai câmpului, veacurile rele ale popoarelor. Pământul se stinge ca o cenuşă, şi sterilitatea lui pare ivită din eternitate. Unde au tremurat spicele grâului şi a bătut vântul în caierul cucuruzului fiocos, ţărâna pare un precipitat caustic. Ţarina refuză an după an să se supuie tradiţiei de-a însuti bobul zvârlit în tainele brazdei. Plugurile trec prin muşuroaiele sterpe, vitele ară-n genunchi, săteanul aruncă sămânţa ca-ntr-un jar de vatră. Ani de paie şi ani de coceni.
    Se strânge şi spicul omenesc şi se chirceşte. Mălura şi putregaiul apar în bobul aşteptat. Rupi un fir şi rupi o bubă vegetală, în care puroiul e o pulbere neagră. Ştuleţii crapă ca nişte cornete cu praf. Ai intrat călare în porumb şi nu ţi se
PUBLICISTICĂ
 891
zăreşte căciula, dar n-ai putut aduce din holda de prăjini cu ciucurii uscaţi nici un ciucalău.
     Oamenii trişti ca oile cu gălbează. într-o grădină răcoroasă am găsit o crescătorie de oameni, care dormeau la nămiezi cu capetele-n foi: m-am oprit, şi am dat de o cultură de dovleci. Frunţile putrezeau pe o parte, şi muştele sugeau din creierii bostanilor de-a dreptul, şi maţele umblau de la un dovleac la altul în priveliştea luminii.
     Când se vor scula în picioare, dovlecii vor veni printre discurile de heliantă, ridicate-n suliţi, ca nişte alaihute imperiale cu petalele de văpaie — şi vom avea omenirea nouă, capetele noi, minţile noi. Au voit să se scoale şi au căzut si au adormit din nou. Şi le-am dat drumul porcilor în grădini, şi porcii au mâncat mocirla dovlecilor, cu muşte cu tot.
     Am găsit viermele în grâu, în săcară, în porumb, în strugure şi în piersica sângerie. Gustul fructelor avea gustul copturei. Şi parfumul florilor se împrumutase: micşunelele puţeau a mătrăgună, şi crinii miroseau a castraveţi. Se umfla-seră pe ramurile altoite ale pomilor toate fructele, ca nişte furuncule grase borşite. Ce diavol pervers a sălăşluit pe aci, pângărind fecioria livezii şi a omenirii?
     Veacul s-a strâns la nimic şi la mucegai. A rămas o singură insulă, şi în ea dau fuga înot naufragiaţii unei corăbii, plină cu aventurieri şi cu păduchi. Bărbile sunt pline de icrele albe ale păduchelui cu cârlige. Au murit căpitanul şi matrozii, catargele au căzut, şi s-au ivit pe punţi şi apoi în talaze şi acum în insula singuratică, ocnaşii cu care plecase vasul către muncile silnice ale pustietăţii. Ei ridică braţe victorioase, încrustate cu sigiliul de foc al pedepsei, şi capetele lor au venit dintre dovleci.
 892
TUDOR ARGHEZI
    A murit şi împăratul, au murit sfetnicii lui unul după altul. Spicele slabe, s-au răzvrătit. Iată venind mălura, cărbunele, putregaiul. Herghelia împăratului risipită, câinii lui şi şoimii lui de vânătoare, armele lui albe au intrat în stăpânirea supravieţuitorilor. De ce te-ai oprit, Noe pe Ararat şi ai murit? De ce s-a desfăcut arca ta pe un munte, care se ridică, după retragerea apelor în matcă, îmbăiat până la creştet în nămoluri şi mucegaiuri?
    Bătut-ai tu, Doamne, poporul pentru todeauna cu urgia hingherilor şi a omorâtorilor de vite? Pe unii din ei i-am văzut pe vremea împăratului, însărcinaţi să strivească, în beciurile domneşti, şoarecii şi gândacii cu simbrie. Piciorul lor da fuga, lunecând pe ficatul alb al gângăniilor negre. II întâlnesc azi în caleaşca lui vodă, înfăşurat în purpura lui, purtându-şi steagul şi spada, furate din coşciug, după ce sfetnicii şi paznicii au decedat. El miroase a sudoare de beciuri şi a sânge de gândac.
    Nebunul din balamucul proştilor a născocit un mijloc de a lecui nebunia. Gângavii au găsit leacul pentru limbă. Ologii ştiu cum se va vindeca de aci încolo neputinţa şalelor şi a încheieturii. Orbii ne învaţă să vedem. Hoţii şi frumoşii babelor avute, în erecţie, ne învaţă cum trebuie să fim oneşti. Un peltic face un curs de dicţiune, şi un degenerat, impotent şi sterp, ne ameninţă că trebuie să ne creştem copiii după legile famenilor opulenţi şi fătălăilor parveniţi.
    Când scad apele până la prund, guzganii rustici îşi fac poteci din ălbii şi se strămută. Pământul răscopt de o arşiţă de vitriol fumegă şi răsuflă ca un cuptor. Râurile s-au închegat. Vocea vântului şi a pădurii a trecut pe alte tărâmuri, şi-n cerurile noastre mohorâte nici stele nu mai răsar, nici nori de ploaie nu se mai târăsc pe văzduh. Au ne-ai bătut pe vecie, de
PUBLICISTICĂ
 893
aci înainte, numai cu plăgi uscate? Lăcustele, gărgăriţa şi proştii, ţânţarii şi blestemaţii, trăiesc fără apă şi fără adieri, fără lumină. Soarele s-a făcut ca o pecingine de aramă fierbinte, care încinge Tăria ca un tavan de foc mocnit. Pasările au luat foc în aer şi ne ninge scrumul lor, şi codrii ard ca nişte ruguri de târnuri. Oţeţite sunt zmârcurile, şi broaştele bolnave şi şerpii şi şopârlele suie încet pe Ararat. Uite-le, stropite cu cerneală. Ne spălăm de când ne-au secat fântânile şi de când fug toate apele de noi, cu scuipat, şi copiii noştri sorb din gura noastră, betegi de lingoarea uscăciunii, balele noastre amare. Sângele meu curge gros ca plumbul topit, ochiul meu fără lacrimi şi umezeală e frecat de pleoapa aspră, ca de cânepă şi mucava. Am umblat de-a surda în câmpie să culeg roua care a pierit: iarba de fier care-mi sfâşie talpa, e unsă cu colb de tibişir.
    A voit să se urnească într-o noapte vântul, ca să ne scape de molii, de muşte şi de omizi uscate, dar, înţepenit, nu s-a putut mişca din loc. Blestemul pământului nostru l-a împietrit pleşuv şi negru între munţi, peste piscurile cele mai înalte. Şi însuşi ecoul a murit: răsunetul oftatului nostru în zările goale...
1929
              ZIUA COMUNISTĂ
   Orice doctrină revoluţionară are nevoie de un calendar şi de sărbători, căci oamenii s-au obişnuit cu praznicile împărăteşti, din timpurile creştinătăţii. Pastile social-democraţiei cădeau şi mai cad la 1 mai. Un Paşte nou s-a ivit după război, pe ziua de 1 august, când începe gustatul fructelor. Internaţionala a IlI-a comunistă l-a hotărât la Moscova, cea cu clopote multe şi cu mai numeroase biserici decât case, pentru toată
 894
TUDOR ARGHEZI
omenirea, ca un nou catolicism, comandat de un papă roşu. în toată Europa, Pastile roşii s-au produs cu câte un mic tămbălău şi în Rusia, la moaştele lui Lenin, partidul a rămas îngenuncheat. Şi ar fî fost ceva şi la noi, unde avem, ni se pare, şi un partid comunist, cu cinci conducători şi trei credincioşi.
    Comuniştii noştri sunt a patra sau a şasea fracţiune a masivului revoluţionar socialist, în care tovarăşii, ori de câte ori se găsesc adunaţi câte zece laolaltă, se despărţesc în cete agresive, se caracterizează reciproc cu titlul de trădători, de burghezi infecţi şi de agenţi de Siguranţă. Cum se face, cum nu se face, mai ales ultima acuzare s-a verificat în numeroase exemplare înaintate, care s-a deprins să servească două cauze contrarii cu un sentiment şi zel egal, societatea actuală şi organizaţia socială viitoare. Ordinea burgheză, oricum mai elegantă, nu învinovăţeşte, în primul rând, pe adversarii apropiaţi, de vânzare şi de trădare pe bani, poate că şi din pricina actualei baze sociale capitaliste. Obişnuiţi cu paralele, pe care le cheltuiesc fără pricini, burghezii parcă nu fac o primă cauză intelectuală şi sufletească, din gologani. Socialiştii, social-democraţii şi comuniştii, a căror forţă morală se învârteşte exclusiv pe axa aşa-numitului materialism, angrenează, ca nişte duşmani întregi şi contradictorii ai capitalului, însufleţirea mişcărilor de muncitori, pe micile roţi şi rotiţe, numite în regim bancar franci, lei, mărci şi lire sterline.
    Cine spune că evenimentele nu fac decât să se repete? Dacă nu se repetă totuşi ele identic, repeţirea schematicii morale e invariabilă în toate învăţăturile şi Evangheliile, fie că purced de la Dumnezeu, fie că pornesc de la om. Adversarul cel mai crâncen al catolicului nu e nici musulmanul, nici liber-cuge-tătorul: protestantul şi ortodoxul sunt inamicii lui neîmpăcaţi, adică indivizii de aceleaşi credinţe până la detalii, afară de câteva detalii. Comunismul, care întâi şi întâi a fost creat
PUBLICISTICĂ
 895
împotriva capitalismului, şi-a găsit antagonisti mai apropiaţi, cărora să le frângă gâtul, în fraţii lui mai mici sau mai mari, indiferent, din socialism. Ceea ce arată că într-un regim raţional, ieşit din jertfe considerabile şi din efortul generaţiilor, cea mai rapidă dreptate se administrează pe calea imediată, copiii asasinându-se unii pe alţii şi aruncându-şi pe fereastră părinţii.
    Credeţi dumneavoastră că e numaidecât nevoie de o mare propagandă, de discursuri şi documentări, de bibliotecă şi studii, pentru a înjunghia pe fratele nostru şi a strânge de gât un prieten? Fără internaţionale, fără presă, fără înflăcărări sufleteşti nu se poate obţine acelaşi rezultat elementar? De cele mai multe ori este de-ajuns un pahar de ţuică sau dorinţa de-a trece punga unui călător în buzunarul tău. Acestor isprăvi, lipsite de strălucire, societatea burgheză le-a consacrat un volum, care se cheamă Codul Penal. Este momentul de a schimba etichetele de pe cărţi şi a pune un nume de autor şi de reformator în locul anonimatului adunătorilor de pravile şi categorii?
1929
                 ZAMFIR ARBORE
    Bătrânul răzeş care poartă acest nume, ca o piatră săpată, a trecut de optzeci de ani. Figura lui de mandarin s-a modelat din materialul ponticelor de catedrale cu socluri şi rabini în relief. în grădina păzită de turla unui plop, ridicată-n ceruri, boierul Arbore îşi găseşte toate mângâierile şi însufleţirile, ca un Immanuel Kant, care n-a ieşit din Konigsberg niciodată, şi ca un papă prizonier benevol.
 896
TUDOR ARGHEZI
    Cu amintirile, cu cărţile, cu degetele lui aristocratice de ivoriu, cu nobila-i înfăţişare de rar exemplar omenesc, între pisici cu coada de vulpe, între câini şi plante, acest poet, acest monah se mărgineşte cu lumina şi cu Dumnezeu. La vârsta ghebei şi amărăciunii, urmaşul Hatmanului, ager şi zvelt şi optimist, se scoală ca un tânăr şi aleargă să aducă, din casă în grădină, documentul pe care l-a comentat, cu o sprintenă ascuţime de intelect. Aducerile lui aminte, ca şi fiinţa lui, sunt fragede şi curate şi toate cuvintele lui au o zare argintie mai mare decât chiar a cuvântului scris şi căutat între stele. După douăzeci de ani, de când avea numai şaizeci, Zamfir Arbore e identic cu sine, cum fusese identic cu sine, într-altfel cu alţi douăzeci de ani înapoi. In toate timpurile linia dreaptă are o singură căutătură.
    Boierul moldovean, nici nu s-ar crede, e unul din părinţii revoluţiei ruseşti şi din ctitorii împărăţiei republicane actuale, care a izbutit în formă bolşevică.
    Nimic nu-1 jigneşte pe acest apostol al unui timp realizat cu sprijinul unei mari generaţii împotriva generaţiei însăşi care l-a pregătit, ca socialiştii înguşti. Una din fiicele lui, în vreme ce fiica lui, domnişoara Nina, îi toarnă ceaiul în ceaşcă, Ecaterina, e profesoară la Facultatea de Medicină a Universităţii din Moscova. Cu domnişoara doctor Ecaterina Arbore, rămasă după război în Rusia, la bolşevici, s-a petrecut în casa cu plopul din poartă, din Bucureşti, un eveniment, care a încercat inima tatălui, cumplit. Venind să-şi viziteze inopinat, fata înstreinată, părinţii, doamna Arbore, de bucurie sau de uimire, a paralizat. Apoi a murit pentru că fata i-a fost expulzată din ţara ei, de către un guvern românesc. Lui Zamfir Arbore îi mai murise şi un fecior, harnicul inginer Arbore, într-un accident de muncă. De câţiva ani bătrânul şi-a găsit un refugiu în studiul astronomiei, ştiinţa cea mai precisă şi mai
PUBLICISTICA
897
pură, şi cea mai îndepărtată de idealismul de salariat al naturii, al omului de pământ.
     Nu-1 mai văzusem de şase ani pe acest blând şi foarte inteligent singuratic, pe care l-am iubit şi l-am dorit fără motiv analizat, dintr-o pornire continuă a moleculei morale. L-am găsit în acelaşi loc, subt acelaşi umbrar de vie, pe aceeaşi bancă de lemn: parcă trecuse numai un ceas. Ţineam de mână doi copii şi am întrat lătraţi de câini. Plopul mai crescuse de câteva palme, iedera îmbrobodise casa de tot. Domnişoara Nina Arbore, din acelaşi cap de masă, unde o lăsasem acum câţiva ani, ne-a împărţit cu linguroiul, în străchini de sticlă, dulceaţă. Ochii ei verzui reflectau privirea de palid smarald a răzeşului anarhist.
     O veste duioasă şi tristă, ca vocea din urmă a clopotelor duminicale. Zamfir Arbore îşi face, la optzeci şi unu de ani, aproape ca Tolstoi, sacul de călătorie. El pleacă pentru todeauna - pentru todeauna - la Praga. Din generaţia lui mai trăiesc în Europa, cutreierată de visul revoluţionar de acum vreo şaizeci de ani, câţiva camarazi, străini de timp, străini de oameni, străini de lucru şi de sensibilitatea orelor de acum. între ei se găseşte şi „Babuşka" revoluţiei ruse, care adunând într-un turneu de conferinţe prin America, o sumă neînchipuit de mare, a înfiinţat la Praga un azil - pentru ea şi pentru camarazii ei din ved'cul trecut... Ei vor sta de vorbă seara, pe ruseşte, şi vor constata documentar cum degenerează viaţa şi năzuinţele, ca nişte pasări, care şi-au pierdut aripile şi penele şi au rămas numai cu unghiile şi ciocul.
     Plopul nu se mai vedea, urzit în umbra luminii. Copiii au ieşit din casa lui Zamfir Arbore cu doi snopi de flori în braţe, binecuvântaţi de surâsul candid al vechiului revoluţionar. Şi ca să nu se împiedice copiii de pietrele porţii, noi le-am purtat jucăriile, cu care plecaseră de-acasă şi două cercuri de lemn.
898
TUDOR ARGHEZI
    Despre cercuri, Pascal a zis acum trei sute de ani, că miezul lor este pretutindeni şi marginea nicăiri...
1929
                 PARTIDUL COCOŞ
   Banditismul, încetând să fie o acuzare şi o etică politică, a degenerat, de la figurativ la propriu, cu o intensitate şi un succes, care ne fac să ne gândim la Vlad Ţepeş şi la timiditatea delicată a reprezintantului său actual, domnul Grigore Filipescu. După cum fiecare judeţ se laudă cu ateneele lui mai mult sau mai puţin în proiect, tot aşa fiecare judeţ are bandele cele mai bine organizate, iscate fără publicitate şi contribuţii. Adunarea fondurilor se face pretutindeni a posteriori, ceea ce deosebeşte o bandă la drumul mare de o Societate pe acţiuni.
   Basarabia, Bucovina, Moldova, Ardealul sunt străbătute pretutindeni de pâlcuri de oameni, probabil fără pâine, hotărâţi să asasineze cât mai mulţi semeni bogaţi, înainte de-a fi doborâţi la rândul lor. Indiciul e destul de grav şi nu prezintă din comic decât nuanţa cu care colaborează la impresia totală jandarmeria. Această instituţie salutară, reorganizată de curând pe bazele cele mai raţionale, îşi face datoria cu o absenţă, cu o distanţă şi cu un tempo de mare stil, comparabile cu maniera simbolistă şi cu muzica beethoveniană. Deunăzi, dintr-o încăierare a unui regiment de jandarmi cu trei bandiţi, învingătorul - care-i todeauna jandarmul, învingătorul abstract - a găsit doi dinţi într-o batistă, evocatori de comunicatele de război ale generalismului Cadorna.
   Toate drumurile au bandiţii lor celebri sau pe cale de celebritate. între două localităţi, pretutindeni, s-a ivit câte un stăpânitor, fără autorizaţia prefectului şi, bănuim, nici a
PUBLICISTICĂ
899
Ministerului de Finanţe, perceptor de dări suplimentare, cuprinzând uneori şi ofranda vieţii printre mărunţiş. Imediat ce se aude de-o ispravă nouă, jandarmii dau fuga la locul cu pricina, de unde bandiţii au prostul gust să plece todeauna un kilometru mai departe, sau cu cinci sute de metri îndărăt. Prezenţa lor e iarăşi indicată de-o nouă ispravă, jandarmii iar pornesc şi iarăşi nu mai găsesc pe nimeni să-i aştepte. După relatările presei, s-ar părea că jandarmii din Prahova şi-au ales reşedinţa de vară la Fălticeni şi că cei din regiunea Braşovului s-au mutat la Techirghiol pe plajă, unde-i deranjează zilnic telegramele plictisitoare din Ardeal.
    Un fenomen mai caracteristic pentru maladiile noastre sufleteşti sociale, chiar decât numărul bandiţilor şi al oamenilor fără lucru, este starea morală a locuitorilor, a ţărănimii. Prinderea bandiţilor ar fi rapidă şi uşoară, dacă aceşti răzvrătiţi şi asasini nu ar afla pretutindeni ocrotirea populaţiei, vrăjmaşă autorităţii şi a tuturor puterilor constituite. Dacă am vroi cu sinceritate să cunoaştem părerile adevărate ale acelei opinii publice, la care fac aluzie în toate zilele partidele politice şi ziarele, însuşindu-şi-o pe de-a-ntregul şi fără nici o zăbavă, ar fi de-ajuns să trimitem în loc de oratori, de oameni de inimă şi de apostoli, la ţară, câţiva asasini de profesie, scoşi din ocnă şi gătiţi pentru împrejurare cu mitraliere şi carabine. Azi, când oamenii în apărare nu mai au voie să poarte decât baston, apariţia unui bandit cu puşcă, inspiră încredere şi stimă.
    S-ar putea face o încercare mai mult în alegeri. O listă cu Cocoş în cap ar cunoaşte o popularitate, în toată ţara, fără precedent - şi poate că şi jandarmii ar vota pentru ea, dezgustaţi de nişte timpuri reputate afară din cale de „normale".
1929
 900
TUDOR ARGHEZI
            EXAMENUL CONŞTIINŢEI
   Un cetăţean din Bucureşti îşi face bilanţul săptămânii sâmbătă seara, aplicându-şi un tratament de potolire a nervilor, care îi va întârzia moartea inimii sau sinuciderea prin aruncare pe fereastră, cu un semestru.
   Luni s-a dus pentru a douăzecea oară să plătească dajdia, pe care, după numeroase somaţii pe hârtie multicoloră, autorităţile comunale o refuză. Mai trebuie să treacă prin unsprezece direcţii şi patruzeci şi trei de biurouri. Totalul sumei datorite — una mie lei şi trei sute. A făcut anticameră la un minister extrem de aglomerat, două ore: ministrul a adormit şi l-a primit cu gura amară de-un banchet din ajun şi cu ochii umflaţi. Ministrul a constatat cu mâhnire că nimeni nu mai munceşte.
   Marţi a fost dat judecăţii corecţionale, pentru că nu a închis prăvălia la ora reglementară. Vroia să facă dovadă că, fiind profesor de matematici, nu ţine prăvălie, însă judecătorul, şiret, nu s-a lăsat convins. După-amiază a plătit amenda de şase mii lei, pentru că nu şi-a clasat la cercul de recrutare motocicleta. Era prea târziu să adune probele că nu are motocicletă şi că a fost judecat fără să fie citat. Dacă nu plătea, trebuia să facă zece zile închisoare.
   Miercuri a pierdut procesul cu proprietarul şi a fost silit să sporească cifra chiriei. Măcelarul i-a trimis acasă carne împuţită. Cizmarul i-a stricat o păreche de ghete. Croitorul i-a stricat un rând de haine. A trebuit să plătească totul, ca sa nu se facă scandal. Un profesor trebuie să plătească şi să tacă, dând exemplu de disciplină. Ceasornicarul i-a distrus un ceas de buzunar.
   Sifonul are acid sulfuric. Laptele e vopsit. Vinul, de-o admirabilă culoare de urină, l-a otrăvit. A mâncat la un restaurant excremente gătite cu sos şi la cofetărie un excrement
PUBLICISTICĂ
 901
violaceu. Vizita medicului: o mie de lei; reţeta: opt sute treizeci şi şapte lei.
    în examenul şcolar a primit patru sute douăzeci şi şase de cărţi de vizită şi presiuni de la notabilităţi pentru copii leneşi. Apartamentul e plin de ploşniţe şi gândaci. Bărbierul l-a tuns mai mult într-o parte. Partidul politic în care e înscris l-a destituit imediat după venirea la guvern din două funcţii mediocre şi i-a mutat catedra la şase sute optzeci de kilometri.
    Vineri i s-a făcut o injecţie pentru poftă de mâncare şi pentru cruţarea dragostei de viaţă şi, prin urmare, de ţară, un profesor trebuind să fie, înainte de toate, bun român. Copiii lăptăresei, ai brutarului, ai croitorului, ai cizmarului trebuie să primească o educaţie sufletească aleasă şi să fie împinşi, prin discursuri potrivite, către faptele glorioase. A cumpărat gulere strâmbe, cămăşi cu o mânecă mai lungă. Butonii plesnesc, ciorapii se sfâşie, aţa nu ţine, fructele se vând necoapte.
    Toate negustoriile sunt asociate cu un stil protector, cu care împart beneficiile abuzive şi produsul unui jaf sistematizat.
    Toată săptămâna telefonul a funcţionat fantezist, şi fiecare număr cerut a fost oficial înlocuit cu altul, de loterie. Un sfert de oră centrala moţăie şi brusc se deşteaptă succesiv sute de voci care zic: „numărul!" şi dispar. Telegramele au ajuns cu şapte zile întârziere, sau n-au mai ajuns la destinaţie deloc.
    A voit să se plimbe: a mâncat o tonă de praf. A voit să şadă: n-a găsit bănci. A voit să bea apă curată: nu erau fântâni. Totul este organizat cu meşteşugul ca un cetăţean să nu aibă niciodată echivalentul sumelor plătite.
    Bilanţ: muncă de-a surda, descurajare, oboseală. Legalitate şi ordine: ghiulele la suflet, pe lanţuri. Speranţe: alcool. Rezultate: colb.
    -  Mai dă niţel duş rece pe spinare... Măcar atât.
1929
 902
TUDOR ARGHEZI
                       A. L. ZISSU
    Condiţiunea de-a seri, cea mai bună, este ca în timpul cât condeiul urmăreşte zigzagul şi tangentele naturii să surâzi. Un bun surâs pe pagina albă e ca lumina soarelui în fereastră: gândul primeşte o tresărire de cristal şi dă gândului următor o ţandără din luminişul lui. Şi, florile de hârtie capătă o frăgezime de flori adevărate. Surâsul artistului echivalează cu atmosfera de odeur de saintete, în care s-au zugrăvit marile tablouri şi s-au scris cărţile mari.
    Rareori ni s-a scufundat condeiul într-o cerneală cu atâta plăcere, ca de astă dată, începând, de la inteligenţă, portretul unui om superinteligent. Când directorul publicaţiei prezente ne-a întrebat: „Ai vrea să faci portretul lui Zissu?“ noi numaidecât am surâs ca dinaintea unui cufăr cu bomboane. „Cum să nu!“ Plăcerea ni s-a început de-atunci şi surâsul spiritului durează din acel moment.
    Domnul Zissu e mai ales o mare inteligenţă, acea inteligenţă sculpturală în apogee şi piscuri, şi dură şi lirică în regiunile de mobilitate - pe care a purtat-o, ca un vlăstar de ghimpi de aur, constelaţi în coarne cu stele adevărate, şi Remy de Gourmont. Poate că s-a uitat sau nu s-a ştiut niciodată bine, de către mai multă lume, că autorul cărţii La physique de VAmour, inspirată din studiile entomologice ale lui Fabre, a fost analizat nu ca un scriitor, nu ca un artist, nu ca un filosof, nu ca un profet, ci ca un grad nou de inteligenţă în biologie. Această onoare, care depăşeşte domeniul critic cu Kant în el, cu Pascal şi cu Goethe, nu s-a făcut nici unuia din muritori şi din eterni. Seria: Dumnezeu - Pitecantropul - de Gourmont întrece toate seriile convenţionale, însărcinate cu mai puţin decât cu ducerea omului mai departe, pe fruntariile cele din urmă.
PUBLICISTICĂ
 903
    E o plăcere suavă să auzi lucrând în angrenajele-i de catifea şi în lanţurile-i de mătase, cu zgomotul mut al planetelor angrenate pe realităţi ipotetice, Inteligenţa: să o scriem cu litera mare, care dă un înţeles exclusiv. Domnul Zissu seamănă cu pământul din care, atâta timp cât pământul e situat în ceruri, se trage. Gospodar de focuri interioare şi de recolte, el, în azur, are culoarea smaraldului, mingea lui trece prin mâna Domnului o dată pe zi, ca să o parfumeze, şi punctul lui de stabilitate, în spaţiul abstract, e încrucişarea câtorva date matematice coincidente.
    Domnul Zissu e un mare fabricant şi duce în buzunarul său de la jiletcă, datinele şi destinele câtorva consorţii, ca un fluier portativ, cu care îşi cheamă câteodată câinii, de prin părţile Europei. Cuptoare şi generatoare vaste stau în dreptul butonului de sonerie, în apropierea degetului său fin, răsfoitor de cărţi — iar mintea lui, absentă din industrii după ce le-a scos din lut şi le-a organizat, visează frumuseţile, cu care puţini dintre marii meşteri s-au putut întâlni.
    Siluetă intelectuală cu totul neîmpărecheată, A. L. Zissu, enigmatic şi aparent rigid, trece pe lângă noi ca o monedă fără leat, şters de milenii, pe la nasul cu barbă al zarafilor care o examinează chiorâş, neputând să o intercaleze în târgul ştiinţific şi comercial. Şi de multe ori te simţi stângaci în faţa insului său cu amintiri de foarte departe şi de foarte mult, evocativ de incomensurabil.
    Domnul Zissu îşi exprimă iudaismul pe alte căi decât antisemitismul şi filosemitismul, şi tărâmul politic în care se produc politica şi fanfaronada, pentru şi contra lui Israel, adică pentru şi contra ieşirii din urne a câtorva îngâmfări parlamentare, este cu totul prea jos de zborul lui transcendent. Primul domniei sale volum a dat cititorului atent la gălbenuşul cuvintelor şi al ideilor intuiţia substanţelor aduse de condeiul
904
TUDOR ARGHEZI
scriitorului în circulaţia interioară a limbii româneşti, substanţe iudaice pure, pân-acum străine limbii româneşti.
    Domnul Zissu a scris într-adevăr o carte cu celule noi în limba ei bună românească şi pregăteşte o carte nouă. Tradus în limbi străine şi participând cu intensitate la viaţa Europei Occidentale, acest scriitor care-i mult mai mult ca un scriitor, lipseşte din ţară o mare parte a fiecărui an şi de cea mai lungă lipsă îl mustră limba românească. Şi poate că şi pământul românesc: singurul lui pământ terestru eficace, în care i-a călcat pasul întâi şi s-au pierdut odinioară lacrimile lui neînţelese.
1929
                     POPA MIHAI
    Supărat de mustrările timpului, ai întrebat timpul ce trebuie să faci, tată duhovnice, ca să răspunzi aşteptărilor lui. El e vinovat că ţi-ai pierdut odăjdiile şi ţi s-a şters icoana: sudorile-i oţeţite au curs de-a lungul catapeteasmei tale, ca o ploaie leneşă de vitriol, pe care tu ai lăsat-o nestingherită, să mustească din păreţii lăcaşului, ca din peşteri. A fost ca o lăcrimare a ochilor îngereşti şi a sfinţilor zugrăviţi în turle, pe bolţi şi printre străni. Ei au plâns şi voi nu i-aţi văzut şi n-aţi auzit suspinul încet al timpului care vă privea murind în sufletul vostru şi descrescând. Voi aţi murit pentru toată lumea, duhovnice, şi încă nici nu aţi aflat. Crucea din vârful biseriicii tale nu mai însemnează, ca la spitale şi cimitire, decât un semn pentru cadavre.
    Ce să facem, ca să fim laolaltă cu sufletele poporenilor noştri? aţi întrebat voi, ca nişte oameni care şi-au dat uitării graiul şi ar dori să vorbească din nou. Aţi fi cerut o învăţătură, voi care aţi învăţat carte de-a surda, şi un program, pe care v-aţi
PUBLICISTICĂ
905
deprins să vi-1 poruncească o stăpânire. Universitatea şi titlurile v-au înstreinat de chemare, şi examenele v-au rătăcit, ca să ajungeţi să credeţi că rolul preotului este un lucru fictiv şi complicat, la neîndemâna puterilor voastre. Rumegând hârtie şi adăpaţi cu cerneală, douăzeci de ani în şir, voi aţi uitat gustul fructelor şi, ca să le puneţi pe limbă, trebuie să căutaţi într-o carte.
    Lăsămu-1 pe Dumnezeu, căruia nu-i trebuiesc biserici şi amvoane. în numele lui adevărat nimeni nu poate vorbi fără îngâmfare. Tainele lui sunt mai presus şi de biserică şi de noi. Biserica lui e zarea, amvoanele lui sunt păzite de luminile de ceară ale stelelor aprinse, şi creştetul cerului stă deasupra creştetului nostru, pentru fiecare din noi. Datoria preotului şi a bisericii este făcută numai pentru oameni. Pe Dumnezeu pot să nu-1 văd şi să nu-1 simt cu mădularele mele greoaie: preotul este lângă noi şi am nevoie de el. Unde eşti, duhovnice? Te caută sufletul meu, căruia îi trebuie un prieten, un părinte, un tovarăş de jale, venit mai de departe, de peste treburi şi interese; de dincolo de pizmă.
    Popa Mihai Păunescu, din Vlaşca, nu era un teolog, şi cărturar se făcuse singur, cum se făcuseră teii singuri şi teii dimprejurul altarului, la care slujea. Să povestim. A trăit şaptezeci şi opt de ani. Preot nestrămutat cincizeci şi cinci de ani şi învăţător în satul lui timp de douăzeci şi doi, popa Mihai a făcut, va să zică, o carieră plină, şi ne putem folosi de documentul lui ca de un stâlp de piatră veche. Certificatul vieţii lui l-a dat satul întreg, care întreg a dus preotul în mormânt, plâns ca un tată al fiecărui plugar. După moarte, în păretele bisericii a fost zidit un relief al figurii lui. Dacă te duci, părinte duhovnice, prin partea locului, ai să vezi sătenii închinându-se şi sărutând medalionul. Şi popa Mihai nu a fost un călugăr care s-ar fi propus amintirii sătenilor prin virtuţi
906
TUDOR ARGHEZI
de sfânt. El a avut preoteasă ca toţi preoţii de mir şi o grămadă de copii, care s-au deosebit prin merite felurite.
    La seceră, satul, neîndemnat, secera în prima zi la popa, şi numai după ce bucatele popii erau curăţite şi băgate în magazie, oamenii se gândeau la munca lor. Popa Mihai avea dreptul la o parte din fânul izlazului, pe care nu l-a cerut niciodată: oamenii i-1 duceau singuri, alegându-1 pe cel mai frumos. Acasă popa Mihai avea o bibliotecă, în care a intrat aproape toată leafa vieţii lui. „Iar ai cumpărat cărţi!" îl mustra preoteasa. „Iar, păcatele mele!" răspundea preotul, un bărbat voinic, înalt, cu barba ca un epitrahil alb, lăsat pe piept în jos. Popa Mihai a citit toată viaţa lui în biserică pentru oameni, şi la chilie pentru sineşi: nimic din miezul lucrurilor nu-i era străin, şi la şaptezeci şi opt de ani mintea lui rămăsese tânără şi iscoditoare.
    într-un scrin, el ţinea veniturile bisericii până când trebuiau trecute la bancă. Avea nevoie de multe ori de o sută de lei, şi nu se atingea de ei: se ducea să-i împrumute de la un om din sat. Cu venituri mici, în parohie săracă, biserica lui a rămas şi azi cea mai curată şi mai înzestrată din judeţ. La rândurile de odăjdii şi de vase se adaogă un rând de clopote, ale cărora glasuri cheamă şi azi, cu gemete numeroase, binecuvântarea cerului peste oamenii, peste vitele şi peste holdele satului închinat.
    Legăturile preotului cu satul erau cele simple şi simţite. El cerceta pe fiecare sătean acasă, în câmp, la cârciumă, pretutindeni. Vorbea cu omul, cu femeia lui, cu copiii, cu viţeii şi cu câinii lui. Din casă în casă, el trebuia să afle ce se petrecuse rău în timpul unei zile. Rubedeniile în gâlceavă erau numaidecât împăcate, şi oamenii certaţi se astâmpărau de ruşine. Bărbaţii se purtau bine cu soţiile lor, gospodăriile erau ţinute de scurt, bătăturile se făcuseră grădini peste tot. Se iveau părechi de concubini, câteodată, în sat. Popa Mihai schimba
PUBLICISTICA
907
fără întârziere concubinajul în căsătorie. Cincizeci de ani satul părintelui Mihai Păunescu nu a dat judecătoriei nici un proces şi închisorii nici un ucigaş.
    Oamenii politici au căutat să-l facă deputat, senator; el a refuzat subt cuvânt că nu poate lipsi niciodată din sat şi că el este al satului întreg, nu al unui partid politic, împotriva oamenilor strânşi într-alte partide.
    în război, a rămas acasă pentru că oamenii nu puteau să fie lăsaţi fără preot. Prin satul lui au trecut toţi năvălitorii veniţi din Dunăre şi Balcani. îţi amintesc o împrejurare. Patru soldaţi străini au intrat în casa preotului şi i-au cerut bani. „Nu am, a răspuns popa Mihai, am dat tot ce-am avut." „Trebuie să ne dai, numaidecât. Şi-apoi, popă ticălos, au zis străinii, ştim că ai arme ascunse." Fără mare greutate, soldaţii găsiră subt velinţa patului un revolver, pe care unul din ei tocmai îl strecurase între saltele. „Dai şase mii de lei, ca să scapi? Te împuşcăm! Dai patru? Dai trei?"
    întărâtat, popa Mihai îşi desfăcu pieptul şi le porunci: „Trageţi! Dacă nu trageţi sunteţi nişte mişei... Soldaţi sunteţi voi, sau tâlhari? Aţi plecat la război, sau la jaf? Să vă fie ruşine!... Şi dacă aş avea bani şi dacă vi i-aş da, la ce v-ar putea folosi? Abia vă puteţi păstra viaţa, băgându-vă prin găuri şi târându-vă la coadă, şi vreţi să duceţi avere cu voi? Păcătosule, răcni preotul la soldatul care-1 ţinuse de piept şi căruia i se înmuiase mâna, poţi să ieşi cu bani de-aci şi să fii împuşcat înainte de-a păşi de o sută de ori. Sunteţi în război, nu la petrecere, şi glonţul vine de unde nu-1 aşteptaţi."
    Soldaţii nu puteau răspunde, cuprinşi de sfială dinaintea marelui preot. „Ieşiţi afară!" le porunci popa Mihai — şi soldaţii voiră să iasă, cu capetele plecate şi îngreuiaţi de arme. însă le lipsea din suflet ceva şi nu mai îndrăzneau să vorbească. Unul, mai bărbat sau mai simţitor, nu aş putea să spui, apropiindu-se ca un cerşetor, îl apucă de vârful degetelor şi îi sărută mâna
908
TUDOR ARGHEZI
cu buzele şi cu fruntea — şi sărutară cu această îndoită închinăciune mâna preotului toţi patru soldaţi.
    Taică duhovnice! Unui preot, ca oricărui cărturar şi ca oricărui meşteşugar, îi trebuie puţin ca să fie folositor credincioşilor lui: să creadă în ceea ce face sau să iubească lucrul mâinilor şi al sufletului lui. Acest puţin se capătă prin cugetare, hărnicie şi milă.
1929
                      TOT AVERI
    Am mai schimbat împreună câteva cuvinte despre avere şi sărăcie. E o sărăcie de bunăvoie, a călugăriei, care-i o sărăcie mincinoasă, dar principiul a fost enunţat. A şti să fii sărac este a şti să te mărgineşti şi sărăcia mărginită constituie o avere, singura avere care dă un somn liniştit, o viaţă cu tempo lent, cum trebuie să rămâie viaţa, şi o perină capului bun. Datoria cărturarului este să propovăduiască această sărăcie.
    Dezordinea averii e o prefaţă de haos. Ea serveşte la trufia oamenilor proşti, care nu-şi caută satisfacţii în afară de lada de fier. Nimeni nu se poate îndopa mai mult decât îi cuprinde stomacul şi îmbuibarea dă aplecăciune. Nimeni nu-şi poate multiplica fizicul până la o sărbătoare a simţurilor nemăsurată.
    Ai proiectat o călătorie, care-i încă cea mai bună satisfacţie a unui ins cu dare de mână: ai făcut călătoria, s-a isprăvit călătoria. Ai cumpărat o casă, zece case în zece ţări: ei şi! Ai nevoie de zece rânduri de slugi, ca să te stăpânească şi trupul tău abia de poate locui o singură odaie a uneia din casele tale. Efectele averii materiale, cu cât sunt mai mari cu atât se sleiesc mai degrabă. O singură avere nu se mâhneşte şi nu s-a sleit niciodată, a sufletului, a intelectului.
PUBLICISTICĂ
 909
     Ce e sufletul, cum este şi cum vine şi cum pleacă, e aproape indiferent de când omul, prostit de problemele anterioare existenţei lui, a renunţat să-l mai vânture cu ciurul. Dar lucrurile pe care le taci le cugeţi mai mult şi nu e zi să nu-ţi treacă sufletul prin pipăit. E ceva întreg şi de sine stătător? E o fracţiune dintr-un imens? E un fel de material sau un fel de vânt matematic? Nu e nimic?
     Faptul că omul trăieşte nu ar fi o dovadă sigură despre suflet. Dovezile de principiu încep să apară îndată ce urmăreşti pe om gândind, o facultate activă şi pentru simţurile noastre monstruoasă. Gândul face totul şi-l desface, fără nici un material de construcţie şi activitatea lui organizatoare nu se aseamănă nici cu lumina, nici cu electricitatea, nici cu reacţiunile şi transformările chimice. Toate materiile active săvârşesc o singură operaţiune, în care fizicul lor se pierde; pe când sufletul, aşa-zis, le săvârşeşte pe toate şi mai împlineşte şi activitatea lui personală, de-a fi original. A zice că lucrează creierul, nici el nu lucrează mort.
     Gol vine omul pe lume şi pleacă gol. Momentul vieţii a trecut ca un sunet de clopot, instantaneu: s-a deschis poarta şi s-a închis, şi atât. Acest moment e folosit pentru îngâmfare şi trufie. Ca să facă avere, nu cel ce fură de la cei care au mai mult este cel mai vinovat: averile circulă şi hoţul e tot atât de puţin meritoriu ca şi posesorul: două animale care-şi dispută un cadavru. Ca să facă avere, omul rupe cu violenţă, precipită nenorocirile, devastează, nedreptăţeşte. Mila nu-1 împiedică să răstoarne; dezgustul de a poseda bunurile străine, pătate cu sânge, nu-1 temperează. Turbarea şi sălbăticia lui sunt ale brutei pure, neîncovoiată de intelect. Educaţia prin reflexiune şi prin înştiinţările unei ambianţe de cultură a ideilor şi de distilare a faptelor, nu i s-a făcut. Tatăl lui a fost un sălbatic sau un vicios, muma lui nu a cunoscut furca şi ghergheful, preotul, deputatul permanent al celor nepătrunse şi obscure, a fost şi
910
TUDOR ARGHEZI
el un stricat, în discordanţă cu rolul lui temperativ. Politica l-a învăţat să-şi dezlănţuiască brutalităţile. Profesorii lui au participat, ca şi preotul, la această politică, antagonistă misiunii lor. Cărţile pe care le-a citit au fost subt motiv că imitează viaţa, nişte excitante ale bivolului primitiv. Sunt filosofi care justifică atitudinea de zdrobire şi de răsturnare a insului în numele insului şi toţi milionarii, fără să ştie ce caută filosoful, s-au justificat nietzscheeni. E nietzschean negustorul înavuţit din vânzarea plăcilor de gramofon, nevasta lui e nietzscheană, copiii lui sunt nietzscheeni.
    Averea poartă de altfel într-însa mucegaiul care o descompune. Furtul şi tâlhăria, prin care se adună obişnuit averea, servesc şi la distrugerea ei. O descompun şi recompun războaiele, discontinuitatea efortului. Creatorul unei averi zăreşte în leagănul care-i adoarme copiii pe devastatorii ei. Acum şapte sute de ani funcţiona la Colonia o tăbăcărie care mai există şi azi, în proprietatea aceleiaşi familii, cu douăzeci de generaţii de tăbăcari. Aci continuarea muncii, perfecţionată din tată-n fiu într-o avere, care-i şi o disciplină morală şi un sâmbure social, urmează logica selecţiunii: Beethoven a fost a şaptea generaţie dintr-o familie seculară de muzicanţi.
    Cu tot conflictul dintre mânile muncitoare şi fabrică, averea industrială se deosibeşte de averea unui singur ins sau a unei singure familii momentane, azi industrială, mâine politică, poimâine bancară. Industria comportând local, maşini, materiale, primejdii de la zi la zi, aparţine mai multor braţe şi minţi şi organisme sociale decât avuţia idioată şi abjectă a tăierii de cupoane, exercitată exclusiv între alcov, bucătărie şi latrină. Asemenea averi mai ales, din care se folosesc trei sau patru indivizi, sunt categoric imorale şi seamănă cu crima. Când arborii dau umbră şi soarele lumină pentru toţi, e greu de conceput averea care să slujească unui singur posesor.
PUBLICISTICĂ
 911
    Cu suprimarea averilor individuale, reţeta sănătosă a socialismului, care a nimerit exact cauza de întârziere şi destrăbălare a omului obştesc, momentul vieţii devine mai curat şi mai duios şi dacă toată omenirea îşi varsă lacrimile într-un izvor de lumină, oftatul are măcar valoarea împărtăşaniei şi regretul comportă idealism şi speranţa pentru oamenii viitori, momentani şi ei, însă descătuşaţi.
    Trebuie să ne ducem din om în om şi să-i strecurăm în ureche şoapta îndoielii asupra certitudinilor lui trecătoare, învăţându-1 o jumătate din lepădarea de sine, în vederea unei întristări şi a unor bucurii colective.
    Restituiţi în acte ceea ce vă ceartă inteligenţa, sufletul, că aţi adunat pentru singura voastră mumie.
1929
                      O PETIŢIE
   Hotărârea de a mă face într-o zi cerşetor, n-am luat-o fără motiv serios. Dacă nu adoptam această carieră, trebuia să mă decid pentru hoţie, cu mai puţin temperament.
   între amândouă noile profesiuni câtva timp am şovăit. Furtul e singura urmă romantică a timpurilor cavalereşti, care prelungeau pe marele aristocrat cu banditul, profesând cu o mână duelul şi cu celalată buzunăreala. Caracterul cinematografic al efracţiunii nu putea să nu mă tenteze, ca un eroism nedisciplinat. în fiinţa mea de fost grefier dormita un poet şi se frământa un aventurier de calitatea lui Magellan, constrâns la stat şi la unele bacşişuri. M-am îmbrăcat pe întuneric şi m-am dus să-mi fac educaţia între eventualii mei semeni, adversari ai dreptului comun şi generalisimi ai Codului Penal. Căutam deocamdată o bună orientare, între specialităţi.
 912
TUDOR ARGHEZI
Eram destul de confuz. Spargerea avea frumuseţea ei, periculoasă, şi cerea o îndrăzneală de artilerie grea; aş fi preferat să manipulez obuzele mari, de la care mă oprea o temere congenitală: eram de natură fricoasă. Pe cât admiram ruperea gălăgioasă a unei case de fier la întuneric, pe atât mă codeam să iau o iniţiativă escortată de poliţai, de ţignale şi de împuşcături.
    Odată, totuşi, m-am lăsat tentat, ales de patru spărgători ca să împlinesc rolul celui ce stă pe trotuar, pe când tovarăşii lui operează.
    —     Ai să stai aici, în dreptul gangului, şi când se va ivi ceva suspect, vei scăpa din mână un pietroi. Al doilea va auzi şi va da semnalul către cel de-al treilea, postat pe scară. Alarmaţi, operatorii vor lua cunoştinţă şi toată societatea va dispărea în obscuritate.
    Şeful ne aşezase, începând cu mine, până în fundul unor coridoare pe care le cunoştea numai el. îmi dăduse o piatră în braţe, şi el, cu aghiotantul lui, purtând un geamantan de scule, trecu la punctul de operaţii. După o trecătoare manifestare morală de orgoliu îmi dădui seama de ceea ce făceam şi fui prada unui sentiment de teroare nemaipomenită. Zărisem o umbră şi o luai la fugă. Panica mă făcu să uit că duceam un pietroi în braţe, şi am ajuns cu el acasă, unde l-am depus pe nişte dosare.
    Fuga mea nu a fost înţeleasă şi, confundată cu dezerţiunea la inamic, îmi atrase din partea tovarăşilor, pe care i-am părăsit la prima încercare, o sfântă de bătaie, soră cu moartea. Am zăcut două luni la un spital şi nu am denunţat, cu toate insistenţele medicilor şi administraţiei, pe adevăraţii autori ai memorabilei mele schilodiri.
    „Dacă începeam cu furtul de buzunare, ar fi fost mai comod", mi-am zis. M-am supus atunci unei iniţieri personale, destinată să-mi rafineze pipăitul şi să facă din mâna mea cu
PUBLICISTICĂ
913
cinci degete un instrument fără păreche. Plecasem însă de la un principiu fals, zicându-mi că nu va trebui să încep decât atunci când propria mea mână mă va scotoci prin buzunare fără să ştiu. Acest ideal nu l-am putut atinge niciodată. Into-deauna am ştiut şi am simţit când mâna mi se intercala uşor în căptuşeală. Şi poate că la urma urmelor tot aş fi încercat, dacă nu mi s-ar fi ivit temerea că s-ar putea ca un client să-mi prindă mâna în buzunarul lui. Mă îngrozesc şi acum la gândul, ce mi s-ar fi întâmplat dacă o asemenea confuzie se producea în tren, în tramvai sau la teatru: tot vagonul, toată sala s-ar fi năruit peste mine, cu pumnii strânşi...
    „Tot e mai bine să mă fac cerşetor", am observat, după o lungă experimentare intelectuală. Cel puţin eşti refuzat, nu eşti bătut — şi, orice s-ar întâmpla, un câştig trebuie să rezulte. Am muncit douăzeci şi doi de ani ca o vită, am obosit. Nu mai vreau să muncesc. în douăzeci şi doi de ani, cu leafa mea de mizerie, am contractat patruzeci şi patru de datorii şi pe măsură ce întindeam regiunea poliţelor a scăzut leafa, trecând în dobânzi. Regimul devenise insuportabil.
    Subsista o dificultate: nu-mi lipsea nici un mădular. Ca să devii un bun cerşetor ar trebui să-ţi lipsească un picior întreg, sau cel puţin până la genunchi, sau braţul până la subsuoară. Vitejia de a mă amputa singur, cu concursul unui vagon de marfă, mi-a lipsit - şi nici nu dispuneam de bani pentru pansamente. O să ies, mi-am zis, aşa întreg, şi o să studiez pe cerşetorii care au cel mai important succes financiar, ca să mă asimilez categoriei.
    Am urmărit un invalid de război, deghizat, care îşi pierduse picioarele într-un accident civil, de tren, şi umbla cu trunchiul lui mare pe două picioare scurte, cu genunchii pe câte o talpă direct. E impracticabil, mi-am zis. Am studiat o dobrogeancă tânără, cu un copil rămas la aceeaşi vârstă de vreo cinci ani, şi care cerşea ca să-şi adune bani de drum. Iarăşi
 914
TUDOR ARGHEZI
impracticabil: nu eram dobrogeancă şi nu aveam ochii ei, care se întorceau către cer cu un meşteşug demn de o taxă de intrare la Două orfeline. M-am oprit mai mult la un tăietor de lemne imaginar, care parcurgea oraşul şi timpul cu o capră-n spinare şi un ferăstrău. El ataca pe trecător cu o declaraţie: „mi-e foame", — lungind cuvântul cântat la tragic şi punând în el un sentiment care emoţiona pe unii, revoltând pe trecătorii mai puţin atinşi de cabotinism.
    Tăietorul de lemne era un număr reuşit, cum se zice la circ. Eu voi lua un model din seria lui, cu membrele întregi, fără contorsiuni, gimnastică sau mimică. Plecai de acasă şi mă postai, răzimat de grilajul unui parc. Imobil şi mistic, am aşteptat ziua întreagă fără rezultat. Nu scosesem pălăria.
    A doua zi mă mutai într-altă parte, cu pălăria întinsă, fără rezultat. In opt zile de variante, n-am căpătat nimic. A cincisprezecea zi, o cucoană bătrână mi-a adus pieile câtorva felioare de salam, pe care le rosese cu gingiile ei — şi restul unui sfert de pâine. „Crede, moşule...", mă ruga bătrâna, lăsând pachetul cu piei în fundul pălăriei.
    Aceasta a fost situaţia mea de vechi funcţionar, domnule preşedinte. De două ori am încercat şi n-am izbutit. Ajunsesem un vrăjmaş al funcţionarismului şi îmi umbla prin cap noţiunea „iniţiativei particulare". Moft, domnule preşedinte. Vă rog să mă primiţi îndărăt. Cu stimă.
1929
                     IUŢEALA
   -    Umblacii cu picioarele şi reporterii de gazetă, argumenta cu faţa întoarsă într-un automobil către noi doctorul Pepelea, au găsit „nebunia vitezei", ca să înfiereze pe călătorii cu motor,
PUBLICISTICĂ
915
cărora le opun cuminţenia umbletului răscăcărat. Omul decent şi grăbit, care aleargă în goana concepţiilor şi activităţilor lui, şi evită să-şi arate picioarele, şi fuge de-a lungul vieţii, ca un portret încadrat într-un automobil, prezintând contimporanilor numai scama de funigei impalpabilă, zburătoare, a făpturii provizorii, e un nebun. De ce să se îmbete el cu o băutură din văzduhuri, pe care nu i-au propus-o douăzeci de generaţii, şi să nu participe cu toată tradiţia la basamac? Perversitatea nouă, fără alcool şi lăutari, jigneşte. „Ce fel de fraţi mai putem fi noi, dacă eu beau ţuică şi dumneata vânt? dacă eu stau la masă până ce am căzut dedesubt, şi dumneata ai şi ajuns în două ore tocmai în Carpaţi? Şi ce fel de democraţie e asta, eu să beau şi dumneata să fugi?
    Te rog, fă o socoteală. Generaţiile noi se destrăbălează şi pier: ce mai ajunge naţia, ce mai rămâne din marile noastre speranţe? Treziţi-vă, generaţii, floare şi fruct al sângelui nostru, şi aduceţi-vă aminte de strămoşi. Au n-au umblat ei toţi în carul cu boi? De la Chitila la Bucureşti, două zile şi jumătate, şi erau sănătoşi. Grâul se înmulţea, ca flacăra, suflând în el, mâna de boabe se făcea sac, sacul se făcea movilă, şi satele erau înzăpezite în cereale. Ziceai şi ieşea, te uitai şi se cocea, dormeai şi casa ţi se umplea de binecuvântări. Unde se pomeneau stricăciunile de azi? şi ce stricăciuni? Să te sui într-un jeţ, să întorci un cui şi să porneşti pe graniţă, fără cai. Bănuiam noi că ne îndreptăm rău, încă de pe vremea când s-a ivit drumul de fier, din care pricină nici nu ne-am suit în tren; dar să ajungem să alergăm mai repede ca el, ba fără şine de foc şi pe nişte roţi de gumă mute, cu întuneric în el, nu ne puteam aştepta.
    Ia seama, băiete, noi o să pierim şi nu mai rămâne cine să vă dea poveţe. Dumnezeu vă pedepseşte, scurtându-vă viaţa, care nu mai.ţine până la cocoaşă şi neputinţă. Azi două accidente, mâine zece; mănunchi-mănunchi vă perindaţi cu
916
TUDOR ARGHEZI
toţii, şi or să ne ia locul neamurile care se duc la târg pe jos ori pe măgari. Sau o să vă trimită Cel de Sus o pedeapsă şi mai grea, alegând dintre voi un Vlad Ţepeş nou, care, dându-vă jos din automobile, vă va pune călări pe o bivoliţă proastă, ca să vă batjocorească, arătându-vă drumul la Paris."
    Nu e vorba, zise doctorul, dacă lui Ţepeş, cel de pe timpuri, i-ar veni fantezia să se întoarcă din Paradisul unde fără nici o îndoială sălăşluieşte, cred că fiorosul nostru fost domnitor s-ar speria şi, terorizat de circulaţia cu sens unic sau cu cele două sensuri, ar cădea victima unui accident, înainte de a se fi reinstalat la una din autorităţile modernizate ale puterilor lui absolutiste — agenţii biciclişti sau Siguranţa Generală. Al doilea sfârşit al uneia din gloriile cele mai concrete ale marelui nostru trecut, va fi înscris în istoria universală, documentat cu fapte diverse din rubrica întâmplărilor cotidiane.
    Să presupunem că la intersecţia bulevardului cu Calea Victoriei, s-ar prezintă pe neaşteptate un pieton, însoţit de o mare suită de voinici cu plete, recent sosiţi din mânăstiri şi din morminte, şi că, ridicând paloşul, ca să stea trăsurile pe loc, l-ar observa factorul circulaţiei. Crezi dumneata că ar ajunge el mai repede pe trotuarul din faţă, colţul băncii sucursala Elly Bercovici, sau la poliţie? Şi la o cercetare a hârtiilor (biletul de liberă petrecere, buletinul de populaţie, carnetul de plata impozitelor etc.), aş dori să-l aud pe secularul nostru şef de şcoală politică răspunzând că-1 cheamă Vlad Ţepeş, că vine să reglementeze circulaţia şi că ar avea drepturi în municipiu...
    Noi automobiliştii - nu te lua după cei cu higiena mersului pe jos şi cu sănătatea carului cu boi, care a ieşit din circulaţie chiar din tablourile lui Grigorescu - noi am intrat cu maşina în ritmul universal. Automobilul este destinat să ne ducă, din ce în ce mai repede, în hora planeţilor. Se experimentează actualmente trăsura cu cartuş, automobilul-obuz. Se va pune la încercare automobilul lansat cu praştia şi cu
PUBLICISTICĂ
917
dinamita, şi nu peste multă vreme ne vom folosi de viteza cu care globul terestru se învârte de jur-împrejurul soarelui, captată şi angrenată cu fabricile noastre de energie, în vederea unei iuţeli ideale. Dar vom domestici şi lumina, a căreia putere de a străbate spaţiul nu se aseamănă cu nimic simţit de organele noastre, pentru a ne duce în locul dorit, cu o secundă mai devreme de a ni se fi formulat dorinţa întreagă.
    Departe de a contraria viaţa, iuţeala o favorizează, şi inteligenţa, pe care noi azi putem s-o apreciem de o mie de ori mai repede decât acum cincizeci de ani, se va cifra, într-un viitor nu prea depărtat, cu noţiunile de kilometraj: o inteligenţă de cinci sute pe oră, un talent de 320 HP, cu auspuful deschis şi pornire automată. Omul nu va mai fi om până ce toate mădularele lui nu se vor comporta în permanenţă, iarna şi vara, ca în timpul iernii, pe ger, dârdâind, clănţănind, scuturându-se şi tremurând. Ce naiba! suntem încă nişte ramoliţi precoci: ne place patul şi mai păstrăm resturile unui animalism trândav, confortul cu burta în sus. Hotelurile trebuiesc de urgenţă desfiinţate, ca nişte cloace de bătrâneţe şi putregai: omul nu este permis să doarmă, el trebuie să fugă, să fugă cu trei sute kilometri pe oră, cu farurile aprinse. Pentru cazurile de „pană“, viitoarele maşini vor fi prevăzute cu o sfârlează automată, pentru ca sportivul să nu stea pe loc în timpul necesar reparaţiei, ci să se învârtească (şapte mii cinci sute ture pe secundă). Omul vitezei se va prezintă dezarticulat din toate încheieturile lui, putându-se ţine în capul oaselor graţie unui efort al voinţei de a nu cădea pe spate sau în genunchi. Te-ai întrebat ce devin aşa-zisele aşezăminte, oraşele, toate localităţile? Străin pe faţa pământului, care îl aşteaptă, monstruos, să se culce cu el într-un mormânt, ca să-i sugă nervul, creierul, celula, datoria omului este să fugă de colo-colo, în zigzag, urmărit, să fie evaziv şi momentan. înţelegi dumneata dacă mai poate să intereseze o aşa-numită cultură
918
TUDOR ARGHEZI
    şi dacă virtuţile răbdării şi ale muncii mai însemnează ceva, comparativ cu pravila iuţelii.
    Idealul nostru adevărat şi pe care încă nu-I avem toţi în sensibilităţi, este să devenim aştri şi fărâmături de aştri; vreau să zic: să redevenim. Metalizaţi într-un mare şi etern crepuscul, suntem chemaţi să învingem descompunerea trivială a fiinţei noastre şi să ne salvăm de împresurarea ţărânii şi de umedul ei contact, printr-o propulsie vie înainte şi o carburaţie a insului nostru, fizic şi moral, în văzduh. Prin spaţiul limitat, vom trece, parcurgându-1 abstract, ca reflexul unei lentile cu oglindă, animată de un focar solar...
    Dar simţi ce răcoare e? Am ajuns pe Păduchiosul, în Alpii daci. Dă-mi, te rog, o ţigară...
1929
                  DOMNUL ŢIPARU
    Ieri, domnul Ţiparu m-a salutat într-un chip neobişnuit de respectuos. îl văd că trece drumul cu mâna întinsă.
    — Ce luaţi, părinte? Vă duceţi, negreşit la masă.
    Nici nu i-am putut răspunde că nu iau niciodată nimic, atât eram de mirat. Mă gândeam: „Omul ăsta vrea să-mi ceară ceva; ce mi-ar putea cere el?“ Căutam, şi mă trezii pe un scaun la berăria din faţă, unde mă duse de braţ domnul Ţiparu.
    — Două, zise el atunci, cu un gest discret, către chelner.
    — Eu de obicei, zic în sfârşit, nu iau nimic...
    — O mastică nu poate să vă facă rău...
    Aştept acum ce are să urmeze. Domnul Ţiparu se uită la mine lung, curios. Zâmbeşte cu un fel de entuziasm, şi parcă ar şti despre mine ceva care simt că mă intimidează... Domnul Ţiparu se uită în mine. Se uită în mine cu faţa lui
PUBLICISTICA
919
întreagă, cu obrajii-i cărnoşi, cu bărbia îndulcită de o guşă incipientă, dată proaspăt pe curea, la bărbier. Mustaţa îi stă pe conştiinţa mea. Mă simţii foarte stângaci şi-mi venea să dau din mâini. Gulerul mă strângea de înghiţitoare. îmi îndreptai umerii, îmi scuturai mâneca de un praf inexistent, mă ţinea pălăria.
    -  Douăzeci de bani pentru dumneata.
    Chelnerul zice: „Mersi".
    -      Ce vreme frumoasă... încerc eu cu greutate, şi nu mai pot zice nimic.
    Domnul Ţiparu mă analizează mereu. Când îşi ridică sprânceana ca un cozoroc, spre ochii mei, îndată o şi trage înapoi şi zâmbeşte cu un zâmbet complex.
    -      La Ploieşti n-a mai plouat de treizeci şi cinci de zile... întrerup eu. Am văzut pe Gogu, ştii că s-a făcut mare!...
    Domnul Ţiparu se dă atunci puţin pe spate. Mişcarea trebuia să aibă o semnificare, şi poate îmi aminteam că atunci când întorci scoarţa unei cărţi, o poţi începe. Era adevărat.
    -      Nu ştii ce bine ai potrivit-o!... îmi venea să te sărut... zice domnul Ţiparu.
    Ah! mă uşurez. Mă gândesc ce-am făcut. Mă gândesc la una din minunile pe care eşti dispus să crezi că le-ai făcut, fără să te fî mişcat cel puţin. Nimic nu-ţi poate face plăcere mai mare decât să te ştii autorul unei isprăvi neefectuate. Poate din pricina vanităţii că eşti în stare, nefăcând nimic, să faci foarte mult, nu ca alţii...
    îmi aduc repede aminte de o poveste morală publicată într-o revistă bisericească. Desigur e vorba de ea. Cu domnul Ţiparu n-am relaţii intelectuale, şi domnul Ţiparu habar n-are de asemenea mofturi. Ce-are a face; complimentele încântă todeauna pe un om cu o pată de cerneală la deget.
    -      Un moft! domnule, un moft... Eşti prea indulgent... Am scris-o într-o jumătate de ceas... zic eu cu un accent de minciună evidentă.
920
TUDOR ARGHEZI
    -     Ce tot spui!... Eu n-am cuvinte să-ţi mulţumesc... îţi spui că ai potrivit-o... Nu te credeam atât de fin.
    Ca să zică „fin“, domnul Ţiparu se rosteşte ca şi cum ar zice friptură. Sunt silit să-i primesc complimentul, n-am ce face, cu o plăcere ce adaogă masticii un parfum la care fabricantul nu se gândise.
    Văzând că domnul Ţiparu e prea scurt:
    -     Ce anume ţi s-a părut aşa de fin, cum zici? îl întreb. Trebuie să fie un loc, care ţi-a plăcut mai mult decât restul. Poate vrei să faci aluzie la... partea cu harul necondiţionat. Nu prea mi s-a părut reuşită. Aş fi voit să dau senzaţia...
    -     N-ai idee cum ai nimerit-o de bine. îmi venea să te sărut...
    -     Poate că nu te înşeli, zic, conştient în sfârşit de meritele mele. Eu am despre om un ideal deosebit, nene Ţiparule, spun eu, apropiindu-mă sufleteşte. Băiete: două mastici!
    -A! nu! îţi jur că nu... Te-am poftit eu... Plătesc eu tot...
    - Căci, înţelegi, caracteristica omului e cu desăvârşire de...
    -     Ai văzut ce mutră a făcut?... N-oi mai uita-o niciodată... A tăcut lemn...
    Aici domnul Ţiparu râde cu hohot. Mă uit la el... Stau...
    -     L-ai pocnit cum nu mă aşteptam... Şiretule! Dă-mi voie să-ţi spun că eşti dat dracului... Mă ierţi, eşti preot... Dar îţi sunt recunoscător... Mi-ai uşurat inima...
    Examinez mintal încă o dată povestirea publicată, uitându-mă, cu ochiul zbârcit, în pahar. De unde trage concluzia asta Ţiparu? Mă mai uit la el. Nu poţi şti toate înţelesurile unei bucăţi pe care o scrii, şi adevărata lucrare literară trebuie să aibă cât mai multe, gândesc eu. Şi-mi trece pe dinainte opinia măreaţă a unui critic despre o altă povestire morală a mea, Racii. Acela se pricepea incomparabil mai bine decât domnul Ţiparu în ale scrisului, şi făcuse un articol critic ca să demonstreze „împuternicirea ce asupra lui însuşi o ia
PUBLICISTICĂ
921
scriitorul acesta, cu un temperament atât de vehement simbolic, când ne vorbeşte despre cugetarea omului asupra sistemului indicativ ce face durerea omenirii înălţătoare*. Nu era nici un „sistem indicativ* în istorioara mea şi nici o „durere înălţătoare*, e adevărat, ci numai nişte raci. Dar desigur că mă şi înşelam. Trebuie să fi fost. Erau. Cititorii culţi le-au găsit. Că unii admirau mai mult „sistemul indicativ* şi alţii preferau „durerea înălţătoare*, nu e nimic: asta dovedeşte că erau amândouă acolo. De asta sunt astăzi convins. Aşa că primii interpretarea domnului Ţiparu cu mulţumire.
     -     Din pricina asta, începe iarăşi, era să mă bat cu el. A zis că eu te-am învăţat...
    -  Cu cine, domnule Ţiparu? zic eu deodată.
    -  Te mai faci că nu ştii?...
    -  îţi jur...
    îmi aruncă o căutătură piezişă...
    -  Cu Costică!
     Costică... Costică...? Costică Ţiparu, fratele lui... Nu pricep. Mă înholb.
     -     Va să zică ai uitat!... Ia adu-ţi aminte... Nu ştii, sâmbătă, când ai venit la noi...
    -  Ba da!
    -  Ei, ce-ai spus?
    -  Nu ştiu...
    -  N-ai spus că Costică are venin?...
    -  Eu?... N-am spus.
     -     Cum n-ai spus?! Nu ştii că m-ai bătut pe stomac şi m-ai felicitat că-mi merge bine?...
    -  E adevărat...
     -     Ei! ce-ai spus pe urmă de Costică?... Ai spus că e slab de al dracului ce e... Şi că are bilă multă...
     -Am spus aşa: „Dumneata nu te temi de grăsime. Dumneata eşti un temperament bilos*.
    -  Păi, ce spui eu?
922
TUDOR ARGHEZI
    - O, domnule Ţiparu, am vrut să zic altceva!...
    -     N-o mai întoarce... Nu-ţi închipui cum s-a potrivit... îmi venea să te sărut... Eu înţelesesem ceva... dar nu de tot, ştii că eu nu mă prea ocup... Dar era la noi nepotu-meu, studentul în medicină... El ne-a dat explicaţia... Să fi văzut pe Costică!... Ai avut noroc că plecaseşi; de nu, cine ştie ce se întâmpla... Fii însă pe pace. Eu am spus: Costică! să nu cumva să te atingi de părintele, că e vai de tine... O să mă cunoşti...
    - Băiete: două mastici!
1929
            POLITICĂ ŞI LITERATURĂ IV
    Am înţeles - nu este aşa? - în politică pe oamenii politici şi în literatură pe oamenii care o fac, pe scriitori. în cincizeci de ani de convieţuire, aceştia din urmă, ca breaslă, au rămas cu totul în afară de cetate; un ghetto naţional într-al şaselea etaj hotelier. S-a băgat de seamă de la început: nu e vorba, în repetatele noastre însemnări, de cazurile individuale ale scriitorilor înrudiţi, din neamuri, cu un partid politic, cu un om politic, sau ale scriitorilor care au satisfăcut o necesitate politică de un moment. Sunt şi cazurile minore: scriitorii miluiţi. Toate aceste cazuri adunate nu constituiesc decât o situaţie de care scriitorul roşeşte. Terorizat de o nevoie, el cere sau se lasă, cum zice substanţial ţăranul, „mânjit". Nimeni nu e dator să moară.
    Se urmăreşte dreptul categoriei, dreptul de tacâm, către care scriitorii n-au făcut un singur pas, de când cereau
PUBLICISTICĂ
 923
pomana într-un joben boieresc. E penibil de constatat absenţa simţului de solidaritate profesională, materială, a scriitorilor înainte de toate. Pe când manualii toţi, în bresle şi sindicate, şi-au construit o concepţie şi au câştigat măcar dreptul de-a se examina nemulţumirile lor, atunci când izbucnesc, intelectualii, mânaţi mai mult de o pervertire slugarnică a sentimentului decât de o trufie a ignoranţei, nu au fost în stare cel puţin să se alăture şi să stea de vorbă, la invitaţia unora dintre ei.
    E interesantă superbia celor mai puţin însemnaţi dintre literaţi, în faţa unei doleanţe de corp. Scepticismul lor afectat, incapabil să pună în plan o problemă, care îi interesează pe toţi, se urcă la cauze şi pastişează atitudinea filosofului, ironizând sforţarea de colectivizare a oamenilor din meşteşug. Cu un romantism de flaşnetari, ei citează personalitatea, ca şi cum ar fi inventat-o şi ca şi cum i-ar copleşi: individualitatea suferă, scade într-o organizare pe breaslă. Ea se simte prostituându-se, dacă luptă laolaltă cu hotărârile breslaşilor adunaţi. Pe scriitorul a căruia individualitate integrală trebuie păstrată neştirbită, îl întâlneşti însă cu sufletul întins ca o mână invalidă. El nu diminuează decât prin vecinătatea camarazilor lui.
    Oamenii politici sunt mulţumiţi că au de-a face cu o categorie socială activă mai puţin, pentru cele patru operaţii politice elementare ale văzului lor guvernamental, şi scriitorii rumegă mai departe, într-o tihnă vastă.
    Scriitorii fac parte din noţiunea nedelimitată a „intelectualilor*. Ce este un intelectual nu ar fi lesne de spus dintr-o dată. Intelectualii sunt o modalitate profesională care cuprinde şi pe profesori, şi pe medici, şi pe ingineri sau advocaţi, însă, într-un fel, dincoace şi dincolo de profesiunea lor. Profesioniştii se intelectualizează cu începere din momentul în care, inadaptaţi în stricta profesiune, ies dintr-însa şi, cu bagajele intelectuale speciale, trec într-o
 924
TUDOR ARGHEZI
expectativă frământată, de discuţii, de critici, deziderate şi cumpăniri, vecină cu speculaţia literară liberă, sau pugilează pe schemele ei. Din punctul de vedere universitar şi al clasificărilor oficiale, categoria imprecisă a intelectualilor pare ridiculă, şi poate că şi este, cu atât mai mult cu cât originea intelectualităţii poate să fie doctoratul, dar câteodată şi cursul primar. O apă duc şi fluviile, şi râurile, şi pâraiele, şi Marea, dar apa ia numele volumului şi ălbiilor mai adânci, mai repezi sau mai agitate. între profesionistul intelectual şi „intelectualul pur“, adică acela care vine de unde ştie el şi se manifestează după norme personale în hidraulica activă culturală, sunt deosebiri şi de terminologie, dar şi de spaţiu. Se zice un heleşteu şi se zice o mostişte.
    Intelectualul e un ferment şi o pricină de agitaţie cerebrală, şi intelectualii sunt acele fracţiuni vorbăreţe, certăreţe şi gândăreţe, care, risipite în toată provincia, cum pot, întreţin cum se pricep, dar îl întreţin, un gust de neplăceri, de gâlceavă şi de dospiri intelectuale reale. Viaţa tuturor funcţionarilor de stat, de la dascăl la magistrat, se poate materializa, şi în capitală şi mai ales în provincii, până la insignifianţă. Partida de pocher devine un ţel cotidian şi un ideal al vieţii întregi, ca aperitivul. Funcţionarii care scapă de acest dezastru, găsesc o adiacenţă cu intelectualii localităţii şi, orişicum, viaţa se colorează cu o activitate, fie numai verbală, şi cu o activitate cerebrală, bună şi pentru rezoluţii eventuale. Scriitorii rataţi sau în plină individualizare fac parte din această intelectualitate: a necesităţii, dar a nerentabilităţii. Şi nu e un fenomen banal şi fără însemnătate socială acela care determină neîncetat deplasarea profesională şi menţinerea unui satelism al luminii culturale, pretutindeni.
    Un exemplu de intelectualitate, de asemenea intelectualitate, este Blaise Pascal. Mare matematician, el şi-a făcut un ideal din a demonstra pe Dumnezeu, nu prin „geometrie",
PUBLICISTICĂ
925
cum a scris, ci prin reflexiune - şi alt ideal din combaterea jezuiţilor, proclamând jansenismul. în Provincialele şi Cugetările lui, Pascal a fost un scriitor, un ziarist, un intelectual, declasat din toate clasificările academice şi vărsat în singurătatea mănăstirii Port-Royal, unde în zilele noastre el ar fi scos o foaie de informaţii politice, literare şi economice. Cantemir a fost un intelectual. A fost un intelectual Gheorghe Panu. Dar Take Ionescu a fost un mare advocat. A fost încă un intelectual Ghiţă Rădulescu (Arhibald). E un intelectual reporterul din „ultima oră“ a ziarelor. Eminescu a fost un intelectual, ca şi Caragiale, însă Alecsandri şi Maiorescu nu au fost intelectuali: unul a fost poet oficial, şi celălalt profesor. Domnul N. Iorga e un intelectual din pricina activităţilor care turbură şi întrerup linia sacerdotală a verticalei academice; domnia sa putea să nu înveţe carte şi era un intelectual. Un intelectual este domnul Paul Zarifopol.
    într-un moment istoric, care trâmbiţează subit o veleitate, toţi „intelectualii* aceştia se găsesc de acord şi pot încadra un eveniment de structură nouă, cu atât mai bine cu cât evenimentul, în materialitatea lui, a fost mai puţin preparat. Partidele politice pregătesc, atunci când pot şi când durează, intelectuali, definiţi pentru aparatul statului, mişcat de un buget. Intelectualul nedefinit, materialul posibil şi adecuat la infinitatea nevoilor vieţii colective, se iscă singur, neobservat în spaţiul statului şi neglijat ca pulberea plutitoare între constelaţii, din care rotaţia universală construieşte planete încă neclarificate.
    Aceste elite stagnante au şi meritul actual de-a da neîncetat din plasma lor exuberantă valori artistice, pe care dezvoltarea clasică armonică a culturii le reţine şi le intercalează. La revărsarea mare a răsăritului poţi participa suindu-te şi pe scara mare de gală, şi din moschee, dar şi din plopii în care te-ai urcat cu primejdia de-a te prăvăli înapoi, la fiece încrucişare de crăci. Un stat modern, o societate modernă, moderne cu înţelesul
 926
TUDOR ARGHEZI
celei mai întinse informaţii experimentale, are datoria, împotriva formelor împietrite sociale, de provenienţă veche, să cugete la toate materialele care descompun şi recompun viaţa, din respect pentru viaţă şi activitate, şi independent de principii, de blocuri de idei, de realităţi străjuite cu legiferări şi oprite din evoluţia lor biologică. Intelectualitatea presupune şi o independenţă a individului, inconştientă, faţă de stratificarea încremenită a bunului social, o evadare continuă din mormintele în care te îmbie să intri dragostea şi hodina, învelindu-ţi lent şi la netimp osemintele cu nămoluri grele.
    Politica îi aserveşte continuu pe intelectuali, şi aceştia scapă continuu din reţelele ei. Lupta de agresiune este însă dăunătoare. Este o datorie culturală ca randamentul elementelor creatoare din intelectualitate să fie cât mai complet şi mai repede asigurat, ferind pe individ de-a fi sfărâmat de greutăţile aglomerate ale vieţii lui contradictorii.
    Post-scriptum. în căminul domniei sale din Sinaia, ridicat în fundul şes al unei văi de piatră, am avut prilejul să vorbim cu domnul Dobrescu, primarul Municipiului Bucureşti. Nu am cunoscut pe acest advocat decât din injuriile care plouă peste toate activităţile sale, cu bolovani şi spurcăciuni, şi din ironiile şi epigramele, mai slabe decât rezistenţa primarului, servite de presa politică. „Procurorul umanităţii", cum i s-a zis în derâdere, e un gospodar, nu numai plin de intenţii, ceea ce se întâmplă cu fiecare om politic, mare şi mijlociu, neputincios să facă intenţiile fapte, dar şi executor, şi rapid executor. El împlineşte tipul politic şi social, aşteptat înaintea războiului în Franţa şi numit de către domnul Aristide Briand „realizatorul". Nu căutăm să-i aducem nici un elogiu, îl exprimăm în obiectivitatea strictă. De altfel, această mare însuşire dorită tuturor oamenilor politici, trecerea aproape mecanică şi imediată de la gând la lucru, i-o recunosc, cu un
PUBLICISTICĂ
927
început de nedumerire, şi adversarii cei mai legitimi ai noului primar.
    Dintre toţi miniştrii legaţi de cultura românească printr-un portofoliu de specialitate, încă nici unul nu a ştiut limpede şi precis ce vrea şi ce trebuie să facă, ţinându-se fiecare într-o filosofică depărtare. Cei mai şireţi şi mai mediocri dintre ei au vorbit despre datoriile de jertfă ale câtorva generaţii, în vreme ce imobilele inexplicabile ieşeau pe toate drumurile, automobilele din Bucureşti atingeau cifra de cincisprezece mii exemplare, buchetele costau mii de lei la masă, şi somptuoase mobiliere ocupau apartamentele câte unui pârlit, până în ajun, de profesionist antrenat la buget. O moştenire neaşteptată, nişte averi ce nu fuseseră cunoscute, ale nevestei, se iveau ca nişte fericite eclipse, traduse în case mari, în vehicule şi în conforturi englezeşti. La unele ministere se improvizaseră fonduri de construcţii pentru micii funcţionari, care dau clasei intelectuale un mare număr de sclavi descurajaţi: fondurile au fost repede repartizate între câţiva directori-generali, care la o avere deja făcută adăogau câte un credit cu unu sau cu doi la sută. Atari scandaluri se petrec zilnic subt ochii noştri, invitaţi de severităţile statului organizat să-şi lase pleoapele, poetic, în jos. Cartiere întregi au fost construite după una din reţetele indicate, sau după amândouă, amestecate. Că fără zguduiri şi violenţe s-a pierdut, din pricina evidenţelor, care n-au nevoie să fie demonstrate, sentimentul autorităţii şi toată disciplina socială, acest lucru, începutul indiferenţei şi al unei stări de spirit rău prevestitoare, nu este remarcat cu toată gravitatea lui de către guverne, sprijinite fals pe intervenţia Puterii organizate. Iar oamenii răspunzători, fie prin absenţa lor din mişcarea socială, fie prin prea stăruitoarea lor prezenţă în miezul evenimentelor, simţindu-se că intră într-o epocă de panică universală, vor cu drept cuvânt o dictatură. Neavând dibăcia să împiedice acuplarea gorilei apocaliptice cu fecioara
 928
TUDOR ARGHEZI
speranţei, nici inteligenţa, nici dragostea, câţiva oameni politici vor să provoace un avort tardiv, pentru excluderea monstrului viitor, într-un ceas când nu se ştie dacă va supravieţui muma măcelărită.
    Domnul Dobrescu aflasem că are câteva gânduri interesante pentru clanul declasat pe care fără voia noastră îl reprezintăm; şi trebuie să mărturisim că ori de câte ori am avut ştirea sau impresia că un om de la conducere poate să facă ceva pentru colectivitatea noastră, nu am ezitat să-i cerem o întrevedere, ca un deputat al maladiilor profesionale, autorizat de simpla emfază a nădejdilor, formulate în numeroase articole şi aluzii literare. De cele mai multe ori am plecat decepţionaţi: omul cu care stam de vorbă bătea câmpii sau se înfăţişa extrem de aproximativ. Scriitorii mai trebuiau să aştepte zece ani, cincizeci de ani, o sută de ani, pentru ca să capete dreptul de a trăi după o normă comună, permisă. Trebuie să constatăm că domnul Dobrescu nu vrea capodopere nemuritoare. Domnia sa vrea să realizeze, foarte simplu, un „Credit al intelectualilor". Nici nu se poate o instituţie mai potrivită cu demnitatea unui intelectual şi care să excludă mai radical parazitismul artistic şi literar. în credit, sprijinul financiar, acordat, evident, cu o dobândă redusă la minimul cheltuielilor de funcţionare, colaborează cu efortul celui ce se împrumută şi produce faptul existenţei stricte, fără distrugătoarea pierdere de vreme în combinaţii, subvenţii şi cerşit. Un scriitor poate fi ajutat de credit să-şi scrie şi să-şi tipărească o carte, să-şi facă
o gospodărie, să iniţieze orice ispravă în vederea unui profit.
    Tipul sprijinului eficace îl constituie nevoia domiciliului propriu. Orice om plăteşte o viaţă întreagă o chirie, care în zece sau douăzeci de ani îl poate face proprietar, dezvoltând capacităţile lui de muncă şi acurateţea lui familială. Dobânzile băncilor noastre, menite parcă să devasteze viaţa în loc să o multiplice, se opun oricăror organizări a unei colaborări
PUBLICISTICĂ
 929
productive. Un intelectual aşezat ca posibilitate de plată cel puţin pe realitatea chiriei pe care oricum o plăteşte, este un subiect social productiv şi un client sigur pentru creditul inteligent. Să nu-i cerem creditului decât inteligenţă; şi nu o are. Căci prevederea socială nu intră în atribuţiile lui decât silit, prin măsuri de autoritate, şi dezvoltarea progresivă a civilizaţiei şi a confortului moral şi material într-o ţară, nu preocupă capitalul.
    Legea Loucheur dă muncitorilor francezi, împiedicaţi de la un comunism imediat satisfăcut în revoluţie, putinţa de a deveni proprietari, pe baza salariului de uzină sau biurou, printr-o contribuţie derizorie de câţiva franci săptămânal. Capitalul plăteşte munca săptămânal sau chenzinal, în toate ţările: de unde concepţia medievală şi absurdă, la creditul românesc, ca o proprietate să ia fiinţă numai pe baza unei prime investiri individuale, echivalentă cu câţiva ani munciţi fără cheltuială de salariu? în regimul salariului, care-i regimul actual, echitabil, nu se poate realiza valoarea unei investiri importante, decât prin escrocherie şi furt, lăsând deoparte comerţul şi industria, producătoare de capitaluri pe altă bază, a restricţiunilor vamale. Comerţul, îndeosebi, contribuie numai prin impozite forţate la viaţa strict materială a bugetului, iar la viaţa culturală şi a statului şi a populaţiei cu nimic; ba fraudele fiscale, care după măsurile continuu înăsprite ale autorităţii sunt o regulă comercială, produc şi ele două feluri de capital imoral: numerarul exagerat al întreprinderilor şi avuţia instrumentelor.
    în legea Loucheur guvernul care a realizat-o era solidar deopotrivă şi cu viaţa actuală, împovărată după război, şi cu viitorul culturii franceze - ferită de o răsturnare afară din cale de funestă, mai intelectuală şi mai inteligentă la popoarele dispunând de o situaţie materiala cinstită - dar şi cu tradiţiile culturii franceze. Oamenii politici francezi ştiu ce au de păstrat
930
TUDOR ARGHEZI
şi de apărat în timpul duratei guvernului în care muncesc. Numai oamenii noştri, atât de lacomi şi de exclusivişti în principiu, să n-aibă nimic de apărat în irespectul lor unanim faţă de poporul şi de cultura acestei ţări?
    Domnul Dobrescu ne-a exprimat lapidar conţinutul ideii de mai sus. „Ne conduc negustorii, zicea primarul. E momentul să ne conducă intelectualii."
    Domnul Dobrescu are mijloace materiale foarte bine găsite pentru înfiinţarea numitului credit al intelectualilor, care va reprezintă o etapă serioasă în viaţa culturală. Deocamdată, fondurile de propagandă pentru atenee, conferinţe, domnia sa le-a scos de la primărie şi le-a încredinţat rectorului — recte: domnul N. Iorga - ca să le ferească pe viitor de jaf. Primarul socoteşte că fondul creditului şi ajutoarelor cu împrumuturi va putea să se cifreze în primul an la cincisprezece milioane lei. Primarul merge mai departe chiar decât îi e gândirea, acceptând ca sumele împrumutate să fie, într-o proporţie oarecare, chiar pierdute. Pierdute nu vor fi în nici un caz, afirmă domnia sa cu înţeles.
    E de nădăjduit că domnul Dobrescu va fi lăsat să lucreze slobod. Teritoriul căruia se adresează preocupările sale este neumblat, populat de o lume care îl aşteaptă şi bogat în făgăduinţă. Credem că primarul este omul de iniţiativă, chemat să facă ceva pentru intelectuali, singura clasă pentru care nu s-a făcut niciodată nimic şi care este lipsită de orice resursă socială.
    De fapt, domnul Dobrescu agoniseşte pentru partidul politic naţional-ţărănesc o adeziune sentimentală, pe care şi-ar fi putut-o asigura liberalii, dacă nu profesau, încă din vremuri, un dispreţ deosebit pentru intelect şi intelectuali - şi mai cu seamă averescanii, calificaţi pentru câştigarea intelectualităţii prin domnul Goga, un intelectual de cea mai sigură valoare.
PUBLICISTICĂ
931
Adevărul este că dintre toţi intelectualii - au fost câţiva - parveniţi la o stare oficială însemnată, domnul Goga este singurul care, departe de a-şi uita trecutul şi aducându-şi aminte de vechile camaraderii şi colegialităţi, a sărit în sprijinul scriitorilor şi artiştilor cu toată generozitatea unei inimi permanent caldă, însă cu toate că a fost acordat în incomparabil mai mare măsură, faţă de trecut, sprijinul domnului Octavian Goga a fost iarăşi individual, izolat, privind cazul în parte, şi nu cazul tuturor intelectualilor, puşi într-o regulă de viaţă de stat sau semioficioasă. A fost un timp când domnul Goga a voit să mai aştepte şi, până la rostirea unui nou moment, momentul oportunităţii s-a isprăvit.
    Se pare că şi pentru o şansă şi pentru cealaltă, realizarea va fi a naţionalilor şi ţărăniştilor, prin domnul Dobrescu, cel mai depărtat factor politic de atribuţiile departamentelor culturale. Partidul care îşi va asigura aderenţe strânse cu intelectualitatea va ţine în mâna lui sistemul nervos al populaţiei întregi.
1929
                  COCOŞILĂ
   Stă lângă mine, pe o bancă de grădină cu muzică militară. Stă în felul lui. Singur pe bancă şi încovoiat şi cu genunchii la gură, ca şi cum a* dori să fie introdus pe gâtul unei carafe cu apă, cu moalele ţuguiat al corpului înainte, ca un ou răscopt, jupuit de coajă. Seamănă, de altfel, şi singur cu o butelie de coniac, cu gâtul lung şi umerii ridicaţi. Hainele de pe el sunt noi, ghetele-i sunt noi, totul e nou în îmbrăcămintea lui foarte îngrijită, şi mustăţile lui galbene, foarte galbene, ca gălbenuşul steagurilor, dau mutrei lui gătite un aer rânjit, de strungăreaţă de şobolan. Stă fixat ca o greutate de cântar, şi singuri ochii
 932
TUDOR ARGHEZI
i se mişcă, la stânga, la mine şi la dreapta, la lumea de subt castani, cu un ritm exagerat şi egal, pe care l-aş putea obţine şi eu, trăgând de un elastic. Ochii lui sunt foarte albaştri, albaştri ca majolica, şi vecinul de bancă se simte stângaci, ştiind că trebuie şi eu să mă uit la el.
    Picioarele îi spânzură în văzduh, ca din coşul unui balon. Ca şi cum ar utiliza aceeaşi cremă şi pentru mustăţi şi pentru ghete, încălţămintea lui are culoarea mustăţii. îmi zisei că vecinul trebuie să fie tânăr, şi nu ştiu de ce am râs. Cocoşatul nu are dreptul să fie tânăr? S-a ras foarte bine, ca un om fără cocoaşe. E fudul. Mâna lui dreaptă face mişcări de libelulă şi de evantaliu. E inefabil. Singurul lui lucru graţios e mâna, şi abuzează de ea. Nimeni nu are mâini atât de frumoase: surâde un moment privindu-le în aer, dar trebuie să-şi fi adus aminte că e cocoşat, căci aprinde o ţigară, care-i stă prost. Ascultă clopotele: toată lumea e la biserică, afară de el. A crede sau a nu crede, pentru el trebuie să fie totuna. Religia nu e făcută pentru cocoşaţi, şi Dumnezeu trebuie să fie foarte indiferent faţă de păcatele pe care le-ar putea comite un cocoşat. Păcatele unui cocoşat atrag indulgenţa. Iisus Hristos nu a fost cocoşat şi nu există cărţi sfinte pentru cocoşaţi.
    Totuşi el ar fi foarte simţitor, şi de o moralitate înaltă. Moralitatea lui nu interesează pe nimeni, te uiţi la el pentru că e cocoşat. Femeile trec şi se uită întâi la cocoaşă, apoi la picioare, apoi la figură. El va fi în vecii vecilor singur, şi îşi va iubi până la moarte muma, singura femeie care a putut să aibă cu el un contact de intimitate.
    El ar şti să facă fericită o femeie. Nimeni nu ştie de câtă gingăşie ar fi în stare. I-ar spune toată ziua vorbe frumoase şi i-ar citi şi versuri, şi i-ar îngropa sărutări adânci subt bărbie. Bărbaţii nu ştiu să fie drăgăstoşi. El ştie cum să iubească. Dar e cocoşat, şi todeauna va fi cocoşat. Trupul lui gol e înfiorător şi, în pat, pieptul lui cu colţuri îi va supăra nevasta, care va
PUBLICISTICA
 933
crede că s-a culcat în pat cu un coşciug. Cuvintele lui cele mai dulci vor fi un epitaf neîntrerupt şoptit de la sineşi pe un mormânt. Totuşi visul lui este să fie iubit. El vede fecioara îndrăgostită de el cerându-1. Această fecioară, de o distincţie desăvârşită, există, trebuie să existe. O să o aştepte, poate că o să vie. Nu se ştie. De aceea el se îmbracă todeauna frumos, căci nu se ştie în ce zi pasul lui se va încrucişa pe neaşteptate cu pasul alesei lui. Şi această fecioară va fi foarte frumoasă, va fi blondă şi înaltă, nu va fi cocoşată. Şi ea o să-l adore pentru el însuşi, pentru cocoaşa lui, tot atât de neînţeleasă ca şi geniul!
    Ah! dacă n-ar fi cocoşat! Cum ar mai umbla, cât i-ar fi de fericită viaţa, pe care oamenii frumoşi o dispreţuiesc. E mai bine să nici nu ne gândim. Totuşi, de ce s-a născut cocoşat el şi nu altul? Ce însemnează asta? Tocmai lui i se potrivi cocoaşa! De ce cu atâta precizie, lui, într-adins, şi de ce o cocoaşă întreagă? Nu se poate pricepe!
    Mă gândesc, uitându-mă mereu la el, la regi, la cugetători, la poeţi. E nemaipomenit! Nici unul n-a fost cocoşat, acela ar fi avut un suflet vulgr, având întodeauna o mustrare de făcut naturii şi căutând cu cruzime noduri în papură tuturor oamenilor fără cocoaşă. „Bietule cocoşat, mi-e milă de tine şi mi se pare că te dispreţuiesc. Nu mă întreba de ce. Pe cale de logică, tu-mi vei putea dovedi, este sigur, dreptul tău la lumina zilei şi la contemplarea frumuseţilor vieţii, dar tu nu vei ajunge să înlături dinaintea ochilor mei cocoaşa ta. Poţi să faci o mie de capodopere, ascultă: arta nu e nimic, eşti un cocoşat, nimic altceva decât un cocoşat", îmi zisei.
    Iată-1 că întoarce capul. Copacii sunt în floare împrejurul lui şi o lumină curată, de soare, pune linişte şi mireasmă în grădină. Dar lui nu-i plac florile, nici nu se uită la ele. Florile? Ceva idiot. Doi copii frumoşi trec şi se opresc dinaintea lui cu impertinenţă. El îşi întoarce încă o dată capul, şi iarăşi. Cuprins de o turbare, se strânge ca un arc şi strigă ameninţător şi înăbuşit:
 934
TUDOR ARGHEZI
    -  Ia vedeţi-vă de treabă. Nu vă e ruşine?
    Şi copiii pornesc strigându-i:
    -  Cocoşilă! Cocoşilă! Cocoşilă!
    -  Nu pot să sufăr copiii obraznici, zice el cam către mine. Dar sculându-mă de pe bancă, fără să-i fi răspuns nimic,
plecai şi eu, uitându-mă la el. Ochii mei şi sufletul meu, printr-o perversiune inexplicabilă, strigară:
    -  Cocoşilă!
                                                            1929
      UNIVERSITATEA PENTRU MORAL Reportaj
    Primind o invitaţie din partea celor doi învăţaţi sufleteşti, am căutat să particip la încheierea primului an de studii al Universităţii Pentru Moral. La uşa de intrare, fui întâmpinat de domnul Xavier Mamelon, consul general în Orient al Afacerilor Câinelui Raţional, titlu desigur abundent, însă care îmbrăţişează o activitate incomparabilă. El e autorul celor trei sute şaptezeci şi trei de broşuri de propagandă, care au luminat chestiunea omului în raport cu animalitatea şi esenţa divină, cel puţin pentru două veacuri întregi.
    Deviza acestui teoretician al ameliorărilor psiho-fizice, către care păşeşte în front omenirea, ţinând fiecare membru al colectivităţii, sau un papagal pe umăr, sau o pisică în braţe, sau un căţel, legat (după o veche regretabilă terminologie, însă cu un lanţ de cauciuc) de o verigă, deviza lui este: „Nu omor o muscă“.
  într-adevăr, în apartamentul lui se răsfaţă cele mai variate stoluri, muştele cu ochi argintii, care scot sânge prin ciorapi,
PUBLICISTICĂ
935
şi marele muscoi, cu pântecul indigo. Nu poţi şti dacă isonul lor nu poartă gemetele retrospective şi avânturile sufletelor celor defuncţi, însetaţi după lumină. Domnul Mamelon se scoală din pat surâzând, acoperit de aceşti îngeri misterioşi, născuţi din muşiţă albă - iar distincţia lui morală merge până la înmormântarea ceremonioasă a muştelor din supă. în grădină, într-un pământ afânat, el are, pe proprietatea lui, cel mai bine îngrijit cimitir de asemenea fiinţe cu aripi.
    Ca la marii gânditori, vocaţia de a perfecţiona domnii, doamnele, domnişoarele şi natura, i s-a manifestat într-o seară de urât. Surlele vântului bătând în ferestre, el şi-a chemat servitorii, aducându-le la cunoştinţă două prime hotărâri de principiu, născute una dintr-alta. întâi: cu începere de a doua zi, familia va consuma exclusiv vegetale şi fructe. (Cui nu-i place să plece.) Al doilea: câinelui Kutzu nu i se va mai zice „Kutzu“, scurt, ci Domnule Kutzu. La întrebarea bucătarului dacă Domnului Kutzu i se va servi cafea cu lapte, orz prăjit sistem „Kneipp“ şi prune uscate, negăsindu-se cu începere de a doua zi la bucătărie cotlete, domnul Xavier Mamelon a spus că tocmai câinii trebuiesc moralizaţi şi intelectualizaţi în sensul de a prefera alimentării bestiale sparanghelul şi salada.
    Onoarea folosului moral, pe care omul îl trage din hrana lui cu produse botanice, revine în întregime acestui învăţat, care a scos familia Mamelon pentru todeauna din penibila obscuritate a strămoşilor, bogaţi însă modeşti.
    Universitatea Pentru Moral este edificată pe una din marile pieţe ale oraşului, în săli deosebite, comunicând totuşi printr-o uşă, care permite experimentarea din timp în timp a rezultatelor obţinute în educaţia câinilor şi a pisicilor. Esenţialul era ca dulăii să nu mai rupă spinarea semenilor miniaturali de apartament şi să se introducă armonia, transportând această armonie din lumea câinilor în sala pisicilor.
936
TUDOR ARGHEZI
Prima carte monumentală a domnului Mamelon a fost Prejudecata raselor.
    Animalele trebuiau să înveţe în primul rând religia. La intrarea noastră în Universitate, se opera tocmai convertirea unui arici la ritul ortodox. Deschizându-i ochii asupra adevărului, ariciul trebuia aclimatizat întâi din punct de vedere psihic. Toţi profesorii erau adunaţi împrejurul neofitului, şi un doctor în teologie îi punea întrebările esenţiale.
    Clasa câinilor era prezidată de o bătrână domnişoară occidentală, cu ochelari. Am admirat fraternizarea generală: un an de studii şi reflecţii jugulase natura. Unii examinau minuţios o rană rotundă, pe care alţii o purtau vizibilă dedesubtul unui organ numit vulgar coadă. Examinaţii se întorceau şi examinau la rândul lor pe examinatori, părinteşte, în acelaşi loc: indivizii îşi purtau, prin urmare, unii altora, un real interes. Alţii duceau în braţe, cuprinşi cu dragoste, pe unii camarazi, probabil mai anemici, şi care se lăsau duşi cu o dragoste egală. Câinii geometri se cunoşteau după ocolurile date unui punct nevăzut, pe care se opreau ca să exprime centrul circonferinţei. Figura lor mărturisea o mare sinceritate.
    -     De două ori pe săptămână, domnule, ne ducem la abator şi la ecarisaj, ca să propovăduim lepădarea de sine şi să întărim moralul fiinţelor jertfite, spunea un profesor. Dar dumneavoastră ştiţi că vacile sunt vegetariene? adaose el, emoţionat de noua descoperire. Ieri, domnişoara Gwoalwy, de la clasa câinelui moral, s-a întâlnit cu o vacă, şi aceasta, ridicându-se în două picioare, i-a mâncat cireşele de la pălărie. Sunt vegetariene chiar în cazul plantelor imitate în celuloid: vedeţi incalculabilele efecte ale doctrinei?
    Uitându-ne la picioarele corpului profesoral, am remarcat un material necunoscut.
PUBLICISTICA
937
    -     Vreţi să ştiţi ce fel de încălţăminte purtăm? ne întreabă un rector. Vegetală. Celuloză, hârtie. Ne-am interzis pielea tăbăcită a fratelui nostru şi a surorii noastre cornute.
    Jenat, îmi făcui pasul şovăitor, ca să nu mi se vadă dintr-o dată pantofii, realizaţi cu piele, şi-mi ascunsei mânuşile repede într-un buzunar.
    -     Nu recomandăm nici ouăle, îmi explica domnul Mamelon, în dezordinea entuziasmului, din pricină că se distrug în ochiuri şi jumări planurile tainice ale providenţei. Dacă găina genială încă nu s-a născut, e din vina consumatorilor. Messa galinaceu a fost cândva mâncat cu miez de jimblă, fiert moale sau cleios. Şi mai vrem să deprindem ţăranii să poarte plugul ei.
    -     Ştiţi ce întrebuinţează ei la arat? zise cu stupefacţie un savant conferenţiar, tânăr şi îmbrăcat la perfecţiune. Boi, domnule! boi!
    Paralel, preşedintele făcu elogiul morcovului, guliei şi conopizii.
    în aulă, era şedinţă festivă. A fost prezintată o fetiţă, îmbrăcată ca o păpuşă, nepoata decanului de la Coropijniţe. Publicul a primit-o cu aplauze.
    -     Acestei domnişoare, zise preşedintele, i s-a decernat premiul întâi, compus din douăsprezece cutii cu bomboane de ciocolată, pentru că a fost văzută plângând dinaintea unui grătar, pe care se frigea un „mititel". Două motive reunite într-o complexiune morală, care face cinste familiei domnişoarei. Primul motiv: mititelul era de carne. Al doilea motiv: mititelul era mititel.
    Accentul acestei gingăşii făcu să se ivească lacrimi în ochii doamnelor grave.
    -     Ceastălaltă domnişoară, zise prezidentul prezintând-o la rândul ei, a meritat premiul al doilea pentru că a fost surprinsă oferind biscuiţi cu lapte unui cal de lemn. Natural,
938
TUDOR ARGHEZI
calul a refuzat. Domnişoara însă a insistat şi, pentru că voia să-l hrănească, i-a introdus biscuiţii printr-o crăpătură. Uite calul! zise preşedintele arătând un armăsar fără coadă şi urechi, legănat pe o sanie încovoiată, fără un ochi şi surâzându-i vopseaua roşie a buzelor. Din sânul calului, rectorul scoase zece pesmeţi în aplauzele sălii.
    -      Al treilea premiu l-a luat doamna, pe care v-o prezint, zise un rector arătând pe catedră o doamnă cu o înfăţişare de mătură cu coadă şi cu pălăria în vârf. Doamna a inventat un pantalon special pentru confratele nostru câinele basset. E un progres important faţă de pantalonul de anul trecut, precizează rectorul: are trei nasturi. Un folos deosebit al acestui pantalon consistă în aceea că fratele nostru câinele intră cu toate picioarele într-un singur crac, rămânând liber în interior şi fiind îmbrăcat numai la exterior. Medalia de aur.
    -      In seria picioarelor am mai premiat, zise preşedintele, o idee, o problemă, pentru formularea ei fericită. Un anonim ne propune idealul de a micşora numărul picioarelor, pentru ca fratele nostru animalul să nu-şi mai ostenească patru picioare, ci, de pildă, numai trei (tot câştigăm unul) sau două, sau unul. în general, omul oboseşte cu cincizeci la sută mai puţin decât cvadrupedul.
    Dar sforţările noastre, doamnelor şi domnilor, duc şi la suprimarea totală a nudului, un rest de barbarie al naturii. Sufletele noastre nu vor fi satisfăcute decât atunci când nobilul măgar va purta pardesiu, joben şi guler călcat cu lustru. Superba girafă trebuie să aibă un costum pe măsură. Misionari au fost trimişi de la Roma, ca să introducă batista la hipopotami şi hârtia higienică, şi s-au expediat câteva duzini de pălării pentru balene şi crapi. Activitatea Universităţii noastre se va onora atunci când fiecare fir de praz se va naşte îmbrăcat într-o ştofă cât de ieftină...
    Natura e un depou de imoralitate, care caută să se corecteze întrucâtva prin vegetale. Dar mările sunt descoperite,
PUBLICISTICĂ
 939
stelele umblă în pielea goală, pământul ne ruşinează adesea. Uitaţi-vă la castraveţi, contemplaţi ciupercile, priviţi tomatele; poate să fie ceva mai dezgustător? Marea noastră caznă este să ameliorăm cu de-amăruntul natura, să facem din ea o natură onestă şi ştiinţifică, o natură morală, prin adaose şi privative. Să scoatem din lucruri alcoolul şi nicotină, să le perfecţionăm. De mii de ani, luna umblă goală: e posibil? Cine va inventa un combinezon pentru această tristă nuditate?
    Conducându-mă către ieşire, domnul Xavier Mamelon, sufletul mişcării, îmi spuse:
    -    Principiile noastre aplicate omenirii ne comandă să nici nu ne mai îndrăgostim. Asta face rău surorii noastre Eva, rănită în carnea ei. E dureros şi imoral. Să facem o dragoste vegetală: fierbi cinci minute şi opăreşti cu unt...
1929
         POVESTIRI DE CLASA A II-A
   Călătorii din clasa I, de obicei individualităţi şi personagii, se ţin reciproc la distanţă, datorindu-şi, din pricina situaţiei excepţionale că nu plătesc niciodată, un respect purtat cu demnitate. Uşa compartimentului cu două singure persoane, care nu corespund nicidecum una cu alta, decât prin telegrafia nasului şi o tuse alternativă, se deschide. Un al treilea întreabă: „Mă rog, este un loc liber?" Ocupanţii întorc ochii către geam. Ei nu stau de vorbă, dar doresc să rămâie singuri, dezgustat fiecare de tovarăşul silit de pe canapeaua din faţă. Al treilea rămâne puţin interlocat. Dacă e un timid, trece la uşa altui compartiment şi repetă scena, sfârşindu-şi peregrinarea pe un strapontin din coridor.
 940
TUDOR ARGHEZI
    Dacă nu e timid, al treilea ia un loc şi dacă e un polemist ocupă două locuri, cu intenţia agresivă de a provoca dialogul. El tabără cu douăsprezece geamantane pe compartiment, urmat de patru hamali, umple tixit rafturile lungi şi modifică, fără scuzele, la care nu se mai simte strict obligat, arhitectura bagajelor anterioare. Ia un snop de umbrele şi bastoane şi-l mută dincolo, schimbă cuierele pardesielor şi atingând ştofă străină, îşi priveşte degetele care le-a pipăit, cu repulsiune, ca şi cum ar fi umblat cu splina şi cu ficatul primilor ocupanţi şi i-ar fi rămas pe unghie bale. Dă hamalilor bacşişuri jignitoare, mari, şi aprinde ţigarea de foi. Din buzunarul de piele cu ţigări variate alege într-adins trabucul cu tăciunele mare şi cu fum de funingeni. Două guri şi călătorii exclusivişti plutesc în ceaţă de talaze albastre.
    Pe uşă scrie în patru limbi „Raucher“ şi nu-i nimic de zis. Dar iată că evenimentul s-a produs. Unul din primii ocupanţi trăieşte higienic şi-i slab de suflet: îşi ia şalul, cutia cu bomboane şi iese. Celălalt călătoreşte fraudulos în clasa I cu bilet de a Il-a şi, încins în opt curele, ca să poarte sportiv la şoldul stâng un termos cumpărat atunci, face socoteala că noul ocupant incomod e mojic şi în cazul unui control detaliat ar fi în stare să-şi aducă aminte cum a fost primit şi să acopere frauda cu înjurături. Garantat de fum, al treilea devine unicul şi, rămas în singurătate, procedează energic, încuie uşa, trage perdelele şi se culcă.
    Când se hotărăsc să schimbe cuvinte, compartimentele de clasa I, după o sută de kilometri de rigidităţi şi poze obosite, se consacră politicii universale şi interne, călătorii din această clasă ştiind tot ce se petrece în cele două continente concurente, cunoscând nuanţele locale şi având relaţii. Replicile încep cu confidenţa că aseară, ba nu: alaltăseară; pardon, m-am înşelat, tot aseară a fost — ministrul de Interne, scârbit de portofoliu i-a spus: nu putem face nimic! Se citează războiul
PUBLICISTICĂ
941
mondial, consecinţele lui, dificultăţile actuale, criza. Şi cineva scoate dintr-un geamantan icoanele lustruite ale valetului de treflă şi dă politicii un derivativ aşteptat.
    Clasa a Il-a aparţine călătorilor expansivi şi joviali care te întreabă unde te duci, de unde vii şi ce te duci să faci; dacă ai copii şi călătoreşti cu o reducere şi ce funcţiune împlineşti în stat. în clasa a Il-a călătoresc directorii mici, corpul didactic secundar, armata până la locotenent, angrosiştii de măcelărie, agenţii voiajori. în bagajele lor se găseşte todeauna sticla trebuincioasă unei fraternizări pe genunchi. Clasa a Il-a e clasa povestirilor senzaţionale şi cei mai buni comentatori ai întâmplărilor cu furt şi omor călătoresc numai cu biletul acestei clase. Rubrica preferată e a hoţilor de tren.
    în general, tipul hoţului de tren s-a convenit să fie cât mai bine îmbrăcat, tânăr şi aparent cult. Surâde când intră în compartiment, oferă ţigări. Un angrosist măcelar pretinde că îl cunoaşte pe hoţ numaidecât, după eleganţă. Tiptil, un student, care şi-a pus în călătorie hainele lui cele mai curate, se strecoară şi iese din compartiment pe culoar, simţindu-se la nelocul lui în descrierile de amănunt ale călătorilor.
    —      Cel care m-a căutat în carâmbul cizmei să-mi ia paralele, semăna cu domnişorul care a ieşit, indică negustorul de măcelărie... Eram trei tovarăşi, ne duceam în Ardeal. Aţipisem. Aveam la noi şase sute de mii de lei. L-am prins cu mâna în cizma mea şi l-am dat poliţiei din Târgu-Mureş. Pân-acolo, l-am ţinut cu noi, colea, şi-l băteam pe rând. îl lăsam şi îl băteam. L-am scoborât din tren cu pătura.
    -  Să se sature! sfârşea un alt călător din compartiment.
    în clasa a Il-a fiecare a săvârşit cel puţin o ispravă, din care
nu lipseşte niciodată bătaia, bătaia cumplită până la sânge şi dincolo de sânge. Descrierea e personală, directă şi rotundă, cu verbul todeauna la perfectul compus şi cu vocabularul de
942
TUDOR ARGHEZI
mare temperatură. L-am prins... m-am uitat la el... l-am întrebat... i-am dat întâi două... L-am smintit... Proverbele, citatele din înţelepciunea popoarelor mişună în discurs; sentinţele sunt lapidare. Stilul accelerat scapără culoare.
    Un perceptor are o concepţie a suspectului general. Cuvântul cade la fiecare împleticire narativă. El pretinde că poate cunoaşte pe hoţi după ochi sau mai bine-zis după căutătură. E de ajuns ca un călător să se suie pe neaşteptate dintr-o gară intermediară, pentru ca perceptorul să-şi puie resursele analitice în acţiune. Dat fiind că lumea cumsecade nu porneşte decât din Bucureşti, Ploieşti şi Braşov şi invers, călătorul care intră în vagon dintr-o staţie mică, trebuie urmărit cu încordare. El ar fi mai sumar, perceptorul: l-ar aresta chiar la ghişeul de unde îşi cumpără biletul, după ce l-a plătit. Primind taxa din tarif şi dându-i tichetul, casierul ar trebui să-l şi apuce de guler prin gaura ghişeului şi să-l ţie strâns de ghişeu până la sosirea poliţaiului. Căci ori eşti cetăţean cu profesie pe faţă şi te duci să iei trenul din capitală, ori e ceva suspect şi atunci faci o cercetare, ce anume se ascunde dedesubt.
    Un ofiţer de administraţie povesteşte cum era să fie victima unui asasinat. Un domn, tot dintr-aceia tineri şi eleganţi, a venit peste el şi s-a aşezat în colţ, cum ar fi aici, în compartiment.
    -     Am simţit, preciza ofiţerul, că era ceva anormal şi cu toate că eram foarte obosit de patru călătorii continui, m-am căznit să nu dorm. într-adevăr, am avut noroc, am scăpat şi nu mă înşelasem, zise ofiţerul. Individul se făcea că citeşte, cu ochiul la mine. L-am prins de câteva ori cu o jumătate de ochi pe marginea cărţii, ca pe un hoţ care sta ascuns după un coteţ. Bun! mi-am zis, sunt edificat. Văzând că nu dorm, individul îmi oferi ţigări dintr-o tabachere de argint: hoţii au de unde cumpăra. înţelegeţi bine că nu am primit nici una: erau ţigări amorţitoare. Ba i-am făcut şi o aluzie destul de clară, ca
PUBLICISTICĂ
 943
banditul să priceapă cu cine are de-a face. I-am spus: „Te-ai uitat bine la mine, ca să-mi oferi ţigări?" Individul a îngălbenit, însă nu s-a dat jos, cum trebuia. Voia cu orice preţ să mă asasineze şi aveam revolverul gata în buzunarul de la pantaloni. Ce credeţi că a făcut apoi? A încercat să mă cloroformizeze, pentru ca după ce voi adormi să mă ia şi să mă arunce pe geam. Din buzunarul din stânga scoase o batistă, pe care o scutură de câteva ori în aer, prefăcându-se că-i este cald. Numaidecât mi-a mirosit a un parfum medical: cloroformul era bine mascat. Ce-am făcut eu? Am scoborât geamul şi cloroformizarea nu a reuşit.
    -      Nu puteai să-l apuci de ceafă şi să bagi sabia în el? întreabă agitat măcelarul. Aoleu! trebuia să-mi cadă mie în mână.
    -  Nu. Am aşteptat să se apropie de mine.
    -  Şi v-a atacat? întrebă un pensionar.
    -      N-a îndrăznit, răspunse ofiţerul. A preferat să se dea jos la Predeal.
1929
             BIBLIA CU CREIONUL
   Ediţia Bibliei mele nu are mai puţin de o mie o sută pagini îndesate, tipărite cu o literă cât bobul de mei. Opt părţi din zece cad în Vechiul Aşezământ, şi două în cel mai recent, abia de două mii de ani... Un număr de generaţii şi de scriitori au participat la întocmirea, pe norme de simplicitate, a celei mai frumoase dintre cărţi. Cu mia ei de pagini, cititorul a parcurs-o de câteva ori fără să se simtă nici oboseala lui, nici învechirea unui text, proaspăt necontenit şi suav. Cărţile scrise la feştila opaiţului de undelemn şi seu, împărtăşesc, cu rugăciunea
 944
TUDOR ARGHEZI
rostită la lumânare cu fum, o putere, pe care în manuscrise electricitatea a descompus-o.
    în poveţe scurte şi în episoade momentane, ale momentului etern, se petrece toată mia de pagini a Sfintelor Scripturi. Atunci când timpul pleca încet şi se ridica la coliba cărturarului ca un munte; când era mai vast şi mai gratuit, povestirile şi cântările se făceau ca florile, mici. Pagina devine capitol şi roman şi succesiune în volume de roman, tocmai când vremea începe să lipsească şi lectorul citeşte cu atât mai lung cu cât îi este timpul mai instantaneu, admiţând că el le citeşte, într-adevăr. Se stingea candela? Trebuia schimbată iasca? Psalmii au fost scrişi numai noaptea, între câte două pâlpâiri de văpaie de unt?
    „Din Egipt ai smuls o viţă, ai gonit neamurile şi ai sădit-o, şi făcându-şi loc de jur-împrejur, ea şi-a înmulţit rădăcinile de-au umplut pământul înlăuntru şi au umbrit cu ramurile munţii, ca nişte cedri ai lui Dumnezeu, până la Mare, şi cu puieţii până la râuri.
    De ce ai rupt zăplazele viei, pe care drumeţii o despoaie de ciorchini? Mistreţul o râmă şi o roade, iar dobitoacele câmpului au rumegat-o. Dumnezeule al oştirilor, întoarce-te la noiK (Psalmul 80).
    în original psalmul are tocmai douăzeci de stihuri şi poartă titlul de Pslamul lui Asafy scris pentru meşterul psalţilor. Auzul cui ar putea să ostenească vreodată citindu-i-se această frumuseţe simplă şi uşoară, care cade pe lângă ureche ca o ninsoare de salcâmi?
    Psalmul 51, scris chiar de către rege, la sosirea proorocului Natan, e cântul umilinţei. El poate fi ascultat aşa:
    „Fie-ţi milă, Doamne, de mine, îngenuncheat la bunătatea ta. Trece-mă cu vederea şi uită-mă când mă împleticesc în drum. Spală-mă, curăţă-mă de păcat. Căci am greşit şi ştiu, păcatul meu stându-mi neclintit dinainte. Am păcătuit împotriva ta. M-am bucurat pe neplacul tău. Ştiu. Osânda mea
PUBLICISTICĂ
 945
va fi şi mai dreaptă dacă tu mă vei mustra mai puţin. Sunt născut în fărădelege şi m-am zămislit în muma mea cu păcat, în fundul inimii tu vrei să şadă adevărul: străpunge-mi-o cu înţelepciunea ta.
    Clăteşte-mă în isop şi voi rămâne alb. Clăteşte-mă şi voi rămâne mai curat ca zăpada. Adie-mă cu bucurii şi zâmbete, şi oasele-mi sfărâmate se vor aduna pentru joc. Privirea ta ia-o de la păcatele mele şi o strămută. Suflă peste pulberea mea. Pune, Doamne, în mine, o inimă neîncepută şi un duh nou. Nu mă arunca din mână şi nu te scoate din mine. învese-leşte-mă cu gândul că am scăpat şi dă-mi sprijin bunăvoinţă.
    Mă voi duce să-i învăţ cum trebuie să umble, pe cei care ies de-a curmezişul drumului tău, şi oamenii cu păcate se vor întoarce la tine. Am ucis: iartă-mă de sânge. Limba mea va povesti mila ta. Doamne! dezlipeşte-mi buzele ca să te laud. Ţi-aş fi adus jertfă dacă ai fi voit, însă ţie nu-ţi plac vitele înjunghiate. Jertfa plăcută lui Dumnezeu e inima frântă. Doamne! tu nu treci peste o inimă frântă şi mâhnită."
    Scriptura, luată de orişiunde şi ocolită orişicum, începe ca zarea, pretutindeni, şi ca drumurile, de unde porneşti. în vremea becului electric asemenea literatură nu se găseşte decât la poeţi. Scriitorul de o mie de pagini a uitat această factură veche şi se organizează pentru început şi sfârşit, în obiecte intelectuale pline, groase şi totale, şi cartea lui trăieşte câteva ediţii. După câte zece ani de literatură recentă deschidem Biblia, care se vădeşte exasperant de tânără şi nouă. Toate lămpile se sting: uleiul lunii durează.
    Dacă scriitorii ar citi mai puţin „romancieri" şi mai des şi mai devreme Vechiul Testament cu Psalmii şi Noul Testament cu parabole şi Apocalips, regele David ar fi în stare să devie şef de şcoală al unei literaturi, lucrată în sfeşnice, în icoane, în potire şi olărie străvezie, cu meşteşugul din basmele copiilor şi din mătasea şi porţelana galbenilor din Tibet, contimporanii soarelui palid din timpul profeţilor şi cărturarilor hebrei.
946
TUDOR ARGHEZI
    Ar fi însă permis să se dorească, în urma transcrierilor de învăţat şi de artist ale părintelui Gala Galaction, care împlineşte actualmente cumplitul chin al trecerii Vechiului Testament în limba românească, zădărnicit periodic de autoritatea jevritoare şi pizmaşă a celui mai bine salariat dintre prelaţi, o desluşire printre texte şi peste texte, a celor o mie o sută de pagini de Biblie, naţionalizată într-o versiune care să despice sensul şi să-i scoată miezul crud. Căci, cu toate traducerile incolore care au bagatelizat frumuseţile strict incomparabile ale cărţii celei mai mari din bibliotecă, Scripturile încă nu fac parte din lectura curentă nici a literaţilor noştri, probabil din pricina intervalelor obscure dintre cuvinte şi rânduri, păstrate cu o sfinţenie numai bisericească, indiferentă limbii. O versiune viitoare a Bibliei româneşti, descumpănind atomul rigid al radicalului ideii şi stricând coeziunea blocurilor textuale, va trebui să libereze gândul de convenţie şi timiditate şi să facă elastice lespezile verbale, pentru o utilitate literară efectivă.
    Psalmistul trebuie îndemnat să înveţe să scrie cu creionul... Modelul l-ar putea da tâlmăcirea protestantă a pastorului calvin Louis Second, scrisă zi şi noapte timp de şaizeci de ani.
    Traducerile româneşti de dinaintea părintelui Galaction pierdeau sensul, totuşi precis într-un contur, al psalmilor, între original şi efortul de interpretare. Ideea se ramifica în întuneric, făcea coarne, imaginea prindea ceaţă şi se scămoşa cu mucegaiuri didactice. Amorul de specialitate al învăţatului, devine o calamitate pentru limbile cu sensuri evaporate ale timpurilor vechi, şi omisiunea unui „căci" din text, neechivalat în versiune, dă inteligenţei, înfăşurată în pâsle, suferinţa reumatismului cerebral. Toţi savanţii trăiesc în tragedia lui „este", a lui „fiindcă", a punctului şi a virgulei, bacilii sensului clar şi al tălmăcirii.
PUBLICISTICĂ
947
    Cu o pasiune mai puţin remarcabilă pentru fiinţa detaliului şi orientat exclusiv pe axul sentimentului şi al noţiunii, rămâne loc pentru o reproducere a fabulei fizice şi sufleteşti în modul minor, vulgar, şi totuşi foarte artistic, al povestirii curente.
1929
                        INS ŞI NEAM
    Un om are un început mic şi un sfârşit mic şi o viaţă, între amândouă, mică. Istoria oamenilor singuri, fără ascendenţă şi posteritate, începuţi într-un punct şi sleiţi într-un punct, seamănă cu un părete de han, pe care şi-au tras chibriturile călătorii, ca să-şi aprindă luleaua sau să facă o secundă de lumină.
    Urme de pensulă izolate, noi suntem nici cât o ştersătură pe cârpa zugravului, canonit să întocmească chipuri întregi, puţinul dintr-o culoare încercată la portret.
    Născut dintr-un hamal şi intelectualizat, urmaşul, jurisconsult sau latinist, dă un arhitect sau un hoţ de buzunare. Scapără în politică, fumegă în barou sau învăţământ şi s-a stins în scuipătoare. Cârdurile familiilor noastre merg, bete prin descendenţă, într-un zigzag împleticit, care se loveşte-n vârfuri, când cu Parlamentul, când cu porţile închisorii, şi un singur ins, necum două, trei generaţii contimporane, e de zece ori culpabil înainte de-a fi sentenţios, şi iese la loterie tocmai când se trezise dintr-un furt şi izbutise moralmente un asasinat.
    In fiecare an o nouă ceată de aventurieri se propune atenţiei noastre şi respectului nostru silit. De unde vin, nimeni nu ştie. Bastardul unui intendent de cimitir cu o spălătoreasă, se face tehnician sau dascăl enciclopedist. Posteritatea se răzbună cu
948
TUDOR ARGHEZI
un cocoşat sau un falsificator de iscălituri. Goniţi de vijelia golului din urmă, mânaţi de biciuirea negurii, barbarii fără trecut, în generaţii dese, cotropesc înainte. Dacă şi-ar întoarce capul, linia orizontului de noroi molatec, lent ondulatorie, ca o mare greoaie de plumb, ar indica o purcedere firească. S-a uitat o singură dată o singură făptură înapoi şi a încremenit: Sarah, din fabula Vechiului Testament.
    Educaţia noastră e ilustrată şi în tricromie. înainte de cinematograf şi reviste săptămânale a fost istoria: oamenii nu se pricepeau să născocească pozele decât în trecut. Ni s-au înfăţişat eroi problematici şi evenimente, ale cărora conture şi aderenţe cu viaţa se pierd, isprăvi şi mituri, individualităţi tabu. Urându-i-se între răsărit şi apus, omul, pe autoritatea trecutului şi a lucrului necontrolat, introducea articolele abstracte în maşinăria vieţii, fabricate de o imaginaţie, neistovită de muncă.
    Şcoala ne povesteşte indivizi instantanei şi cariere iscate cu vâlvătaie, trezind ambiţii în fiul samsarului şi punându-1 să vrea putere pe băiatul odăiaşului din minister, parvenit la bacalaureat. Tatăl însuşi a fugit de la ţară şi s-a băgat slugă cu nasturi la stat, dând viaţă unei progenituri culturale. Golul din urmă s-a strâns acum dedesubtul pasului tânăr, care va fi însoţit întodeauna de un ecou iniţial. O figuraţie a creştetelor fără temelie şi zid. Aspecte teatrale, cu flori de scenă şi pânză de sac, speteze şi clei în schelet.
    Neamul care dă aceste intermitenţe consecutive, nu e un neam: e un convoi, care trece.
    Nu ne uneşte nimic în expresia colectivă a indivizilor noştri, afară de falsificarea politică. Fiecare al nostru ne este străin şi todeauna adversar. Statul mă urmăreşte, mă urmăreşte comuna, mă urmăreşte, mă bate şi mă împiedică prietenul, mă răstoarnă fratele meu.
    Când mă dau jos din aşternut în lumina matinală a profeţilor, sunt ca un lup, încolăcit de şerpi, de râme, şi pipăit
PUBLICISTICĂ
949
de muşte, şi mă mir că m-am putut odihni. îmi verific măselele, scol ochii ca nişte trăgace şi ies gata de bătaie, la toate răscrucile drumului meu. Pâinea noastră cotidiană e disputată pretutindeni de toţi câţi rostesc Tatăl Nostru de trei ori pe zi, creştinii care ar voi să mi-o fure din subsuoară. Nimeni nu mă întreabă: „Te doare?" şi toată lumea strigă: „Muşcă!" Trebuie să rânjesc, ca să se teamă de măselele mele. Ce m-aş fi făcut, Doamne, sentimental şi mistic, fără părechile de măsele şi fără zgârietura unghiei încovoiate?
    Toţi au cerut de la tine, frate, şi nimeni n-a venit să-ţi aducă. îţi cer să cânţi fără poftă, şi fără muzică să joci. îţi cer timpul tău, agonisita braţelor tale dureroase, îţi cer să te porţi aşa, ca să se înveşnicească destrăbălarea lor. îţi cer să le săruţi urmele, când vin şi de la biserică şi de la chef - şi să le lingi vomitura. Urdorile lor să le asemeni cu lacrimile, bolborosirea stomacului şi râgâiala gâtlejului să le confunzi cu sentimentele şi oftatul. De câte ori îţi va fi scârbă de ei, să li te închini, şi dacă-ţi sare mâna de o nevoie adamică de a le astupa gura cu palma, să-i ungi cu miruri, mângâindu-i de pe frunte-n jos, până la călcâie.
    Fiul parvenit şi-a uitat părinţii pe care i-a cunoscut, şi trece peste bătrânii care l-au miluit. El a intrat în cetate, ca să-i alunge când se vor ivi, pe lângă magaziile din dos, scormonind în gunoaie.
    Putem fi o familie, un neam, o epocă, o naţie: noi? Ce vulturi poartă giulgiul sufletului nostru, întins pe văzduhuri, ca să plutim odată cu ei?
    Putem. Atunci când cu tibişirul vom trage o linie de câteva sute de ani, din tată-n fiu, de la un început înainte, am ajuns o familie şi suntem un neam. Oricâte documente s-ar alătura, scrise cu slovele timpului, într-o carte, acest lucru în pagini şi foi este de hârtie: el poate măguli conştiinţa de lipsă şi de beznă numai a unui potentat făţarnic şi trist, căruia îi trebuieşte o
 950
TUDOR ARGHEZI
perspectivă mentală să se amăgească. Indivizii indiferenţi şi generaţiile indiferente n-au întocmiri în cotoare. O dată, de două ori, de cinci ori, s-a întâmplat vântul să se abată din drum: când va mai sufla o dată, îi răscoleşte, îi scutură pentru târnuri.
    Dacă fiul fierarului nu va rămâne fierar până la evoluţia fierului părintesc într-o descoperire; dacă urmaşii plugarului nu vor rămâne la plug până la renaşterea aratului părintesc într-o ivire nouă, dacă moştenitorii cărturari ai baciului nu vor rămâne ciobani — totul se ia de la început, la fiecare douăzeci de ani, şi perfecţiunea meşteşugului, împletit cu conştiinţa meşteşugului îndătinat, nu va putea aduce o colaborare la neam.
    Poporul german, de pildă, nu are sprinteneala nici licăririle unor aripi strălucitoare cu zborul pitit. Dar copiii lui moştenesc îndeobşte meseria părintelui, bunurile profesionale şi industriale, căpătate consultând materia, şi dibăcia tehnică sporeşte din vârstă-n vârstă şi din veac în veac. Industria culorilor, care a pricinuit măcar douăzeci la sută din motivele ultimului război, a rămas o neştirbită avere germană şi un secret german. Toţi germanii muncesc în atelierul părintesc, şi felul muncii lor îl precizează un exemplu banal: o maşină de fabricat cutiile de conserve dădea în Germania un randament de opt mii bucăţi în zece ore. Importată la noi produce, după doi ani de practică, în acelaşi timp, două mii de cutii. Munca făcută lin însă temeinic, a înmulţit atât de cumplit capacitatea de producţie a muncitorului german, încât şi după un război de cinci ani, care a costat-o o sforţare fără comparativ în istoria războaielor, împotriva lumii întregi, mâna germană a rămas cea mai fecundă în Europa.
    Copiii saşilor din Ardeal, ai şvabilor din Banat şi ai celorlalte ramuri germanice, îşi fac studiile în patria de acum câteva sute de ani a moş-strămoşilor plecaţi în pribegie, după
PUBLICISTICĂ
 951
soare şi pământ. Cu pergamentul universitar între acte, ei se întorc în casa părinţilor, trag cizmele de lapoviţă ale tatălui şi se duc în câmp la cartofi, cu simplicitate. Pergamentul ajută, în schimb, să iasă cartoful mai mare şi mai des, şi să varieze.
    Viaţa nu dă nimănui mai mult decât poate, şi în mărginirea voită, în formula strict adoptată a continuităţii şi a înfrânării, se nimereşte fericirea şi se poartă demnitatea noastră.
    Nu te necăji, frate, că-ţi vorbesc nemţeşte: aş vrea să te ţii ca un german.
1929
                FRICA DE MOARTE
    S-a clătinat pământul puţin, şi oamenii, siguri că-1 stăpânesc definitiv şi că nimeni nu ar putea să-l revendice şi să-i ia înapoi, s-au simţit străini pe el şi ar fi voit să se mute şi să se ascundă într-altuL O secundă, sentimentul proprietăţii, al chiriei şi al dobânzii, a fost anihilat, şi autorităţile, care au înhămat pe oameni la rigorile lor, au fugit ca o cireadă speriată. Dragostea de ţară, fixă şi legiuită, a dispărut, îndată ce ţara se părea că devine nesigură şi mobilă pentru o stăpânire nediscutată. Dumnezeu, Natura sau Materia şopti auzului decepţionat: „Sunt singurul stăpân".
    Oamenii şi-au închipuit întodeauna că puterea lor este eternă. Hotelierii s-au crezut hotelieri în veac, şi miniştrii -posesori ai unui portofoliu infinit. Ajunge ca îngerul să ducă trâmbiţa la gură şi să sufle o singură dată: noţiunile se prăvălesc valvârtej, superbia se chirceşte, orgoliul aleargă cocoşat după milă.
    Trăia în Bucureşti, odinioară, un individ foarte bogat, Petrovici-Armis. Unica lui activitate consista în a dormi cu
952
TUDOR ARGHEZI
obrajii înfăşuraţi în două fleici proaspete, din ziua somnului, sângerânde. Senilul flăcău întreţinea, între ochii îmbătrâniţi şi colţul gurii înmuiate, o rumeneală amăgitoare. El plătea, la poarta lui din Strada Doamnei, un arnăut cu fustanele, şi în câteva imobile, cumpărate pentru satisfacerea hoitului său elegant, excitat cu cantaridă, o seamă de profesioniste. Sătenii de pe moşiile lui zăceau de friguri şi de pelagră, şi mâna lui gingaşă, obişnuită să pipăie aurul şi briliantele şi pe măciulia bastonului de promenadă, nu scosese din buzunarul jiletcii un singur ban pentru suferinţă.
    Bolind, sora lui Petrovici a intrat în agonie, şi slugile i-au pus în mână lumânarea de ceară, îndătinată să lumineze drumul din subterana morţii. Dar agonia s-a dramatizat cu o formă de demenţă. Bătrâna refuza să moară şi, ocărând slugile, din patul cu polog şi bătându-le cu lumânarea aprinsă, ea se frământa ca într-o colivie de fiară, alerga prin patul imens ca un strigoi, răcnea bolborosind. Perdelele patului, aşternutul şi odaia luară foc, ardea toată casa — un palat — şi sora lui Petrovici fu carbonizată în pătura averii ei, ca un şoarece într-un pachet de bumbac.
    Pompierii inundau cu tulumbele apartamentele, covoarele, tapiseriile, care scoteau flăcări violente. Jarul era în toi şi dogoarea lui atât de năpraznică, încât geamurile ferestrelor din Calea Victoriei curgeau topite pe trotuar, ca dintr-o lingură cu cositor. Ridicat pe treptele unei prăvălii din faţa incendiului şi voind să scape, înainte de-a i se scoate în căruţe cenuşa pierdută în cenuşa gospodăriei, măcar stârvul moartei lui, Petrovici-Armis, înconjurat de sute de trecători încremeniţi de groază, licita cadavrul. Cifra ofertei fu întâi de cinci sute de lei, la care, după o aşteptare, adaose o cifră egală. De la două mii de lei, el trecu, răsuflând, la trei. Propuse cinci mii, ca la joc la Monte Carlo. Ajunse până la apogeu:
    -  Dau zece mii de lei!... Cine se duce să scoată moarta?
PUBLICISTICĂ
953
    Din mulţimile de oameni adunaţi nu s-a clintit nici unul dinaintea acestui cumpărător de sacrificii şi un murmur care destăinuia dorinţa gloatei de-a întinde maţele aristocratice ale cinicului bogătaş printre tulumbele de apă şi de-a adăoga, la un incendiu şi la o ardere de viu, un masacru, îl sili să tacă, să se strecoare şi să plece.
    Sâmbătă, la un cămătar nouă cunoscut, venise lăptarul, care şi-a cumpărat două vaci cu banii lui, plătindu-i o dobândă de trei sute la sută şi obligat să-i dea laptele gratis în trei sticle deosebite, un fiu al cămătarului având copii în nevoie de a fi hrăniţi artificial. Cămătarul, cuprins de horcăitul panicii şi suferind de accelerarea maladivă a inimii, căzu în braţele întinse ale lăptarului, rugându-1 să-l smulgă pedepsei lui Dumnezeu şi leşinând. Simţea că săteanul e mai drept şi mai puternic şi mai apropiat de acela de care se temea acum.
    Lăptarul l-a ridicat pe sus, l-a dus pe o canapea şi nu l-a aruncat pe fereastră, de la etajul al patrulea în Bulevard. Cutremurul trecu, cămătarul se deşteptă, zâmbi de un moment de slăbiciune, şi zise:
    - N-a fost nimic.
    Şi viaţa continuă, paralel cu dobânda.
    Toată bărbăţia puternicilor şi a brutelor care terorizează tihna şi simplicitatea aproapelui, piere îndată ce mârâie ţărâna şi dârdâie casa. Lamentabil, cel care te asupreşte şi te sufocă, aleargă la tine, legat cu mâinile la spate de regulile lui, neştiind să cadă şi să moară.
    Omul nu ştie că se găseşte închis într-un punct, că este sclavul unui atom şi osânditul unui capriciu, decât în primejdie pipăită. El crede că avuţia îi poate sluji la ceva şi că poate cumpăra viaţa cu ea, până în clipa unei banale zguduiri,
 954
TUDOR ARGHEZI
când miliardul se devalutează şi un căţel de usturoi se face egal cu o împărăţie.
    Tu gândeşte-te în toate zilele la ceea ce avutul nu se gândeşte decât atunci când vede şi când nu mai are timp. Lichidarea tuturor veacurilor şi prestigiilor şi puterilor se poate face în mai puţin de un minut. Râvna ta să fie măsurată, îndată ce trece peste datoriile tale în drepturile vecinului tău; mândria ta ruşinată leapădă-ţi-o ca pe un şarpe pe care l-ai fi înghiţit. Scapă-te de limbricul sufletesc al înfumurării tale. Şi învaţă-te să nu ai nici un drept care să-ţi dea voie să-ţi muţi îngrămădirea dincolo de insul tău. Şi învaţă pe alţii să ştie acest lucru mic şi neînvăţat, că omul e mai plăpând decât o frunză şi că numai putregaiul lui e mai mare şi mai greu. Şi cutremurul săipi aducă aminte, ori de câte ori osteneşti şi-ţi pierzi răbdarea, căsaiBiumci când nu mai poţi ierta să fii în mâna altuia ca omn băţ de am&tie şi ca uin număr nesocotit, că şi tu poţi repeta euflxemuraii* Aajpă voie, şi spaima înfricoşaţilor fără dragoste de oameni şl de jpămaat.
1929
            COSTUME DE SEZON
   „Stimate domnule Reinhart 8c Cie. Cu părere de rău vă încunoştiinţez că lipsesc din pachet patru nasuri. V-am comandat douăsprezece şi am primit numai opt. Comanda mea a fost cu toate acestea desluşită: patru bucăţi nasuri cu buză rasă; patru cu puţină mustaţă blondă. Au sosit patru nasuri simple, pe care vi le cerusem, două cu neg pe nara dreaptă şi două pe stânga. Facturaţi deci din douăsprezece
PUBLICISTICĂ
955
nasuri diverse, patru simple: rabatul acestei categorii l-am fixat de comun acord cu 35%.
    Insistasem ca unul să fie absolut cârn şi întors puţin în sus, dând să se înţeleagă, cu toată claritatea, că celelalte trei din serie puteau să varieze după concepţia dumneavoastră. Doamna care mi l-a comandat a venit de cinci ori să-şi ia nasul acasă şi am fost nevoit să o refuz. întârzierile în expediţii îmi pricinuiesc pierderi considerabile. Doamna este o veche clientă a biuroului meu: mi-a cumpărat şi falca de jos cu favorite, ce mi-aţi procurat acum paisprezece zile, precum şi două urechi şi jumătate de bust de marinar.
    Desigur, nu vă învinovăţesc prea mult, căci se poate ca unele organe, deşi figurate în catalogul dumneavoastră, să nu se mai găsească. Momentul, recunosc, e dificil. Vă voi aminti însă termenii dumneavoastră proprii, de când am avut plăcerea să vă vizitez: «Voi face, domnule Wolf, tot posibilul ca să vă satisfac», aţi spus dumneavoastră, luând notă că în patru ani de când ne aflăm în legături comerciale strânse, am desfăcut mai multe nasuri decât toţi concurenţii mei laolaltă. Vă amintiţi.
    Fruntea de berbec a putut ajunge la destinaţie cu bine şi am plasat în cel mai scurt timp cele optsprezece bucăţi ce figurează în preţul curent la rubrica «Directori de ziar»: peste câteva zile aş dori încă şase. E un articol de sezon. îngrijiţi să bată-n oacheş mat şi să miroasă puţin. Trimiteţi din tipul «fioros», confecţionat din piele de iepure autentică, două bucăţi. Aplicaţi un dispozitiv pentru scrâşnirea dinţilor, alternând cu o maşinărie pentru fuga repede fără urlet. Din tipul «nebun» trimiteţi mai multe exemplare. La tipul «Teoretician mistic» puneţi suplimentul de cauciuc (1 leu 75) brevetat la două rubrici: «Idiot bombastic» şi «Cretin miraculos», care permite în Carnavalul amatorilor să scrie indiferent, proză şi versuri, şi să şi grăiască. Se va anexa o parte
956
TUDOR ARGHEZI
cu desenuri de nud, legată ca o carte de rugăciuni. Cererile s-au înmulţit şi de mici Rasputini, din care vă rog să-mi expediaţi
o  sută. Este vorba despre figurile cuprinse în capitolul «Civilizaţie asiatică» din catalog. Nu e nevoie de aferentul organ conjugal, care poate să fie cu totul absent: de ajuns o ploscă sau o damigeană în miniatură, pe care inscripţia «Alcool» să fie zugrăvită cu litere întortocheate cirilice, copiate exact după cele căzute din cer. Cele cinci muşte furnizate au ajuns intacte şi au bâzâit exact, proporţional cu durata resortului. Sunt încă în funcţiune şi aţi ales bine din tipul muscoilor bătrâni.
    Dacă nu aveţi un cal întreg, expediaţi în orice caz o coadă şi o halebardă de mucava, în lipsa uneia adevărate. Idem, se cere mult şi trebuie să profităm. Unii din foştii miniştri, socotind inelegant să se aventureze călări pe un animal cu potcoave, preferă să se fotografieze în atitudine vitejească şi marţială, cu o coadă de armăsar prinsă de fundul pantalonilor. Rog a se lua măsuri ca să nu înţepe dispozitivul şi nu neglijaţi ca articolul să se legene în două sensuri, pus în acţiune printr-un tub de gumă cu băşica purtată în buzunar. Pentru cazurile de ploaie, alura semeaţă poate fi pornită orişicum. Nu uitaţi că anotimpul umed a început şi că articolele noastre, mai ales de carton şi păr, pot suferi, în contact cu ploaia, de melancolie.
    Oamenii de stat înmulţindu-se peste prevederile votului universal şi ale Constituţiei, la paragraful libertăţilor mi se reclamă, pentru toate balurile mascate, figura de la pag. 13, sub titlul «Dictator în culori». Dacă fabrica dumneavoastră era din vreme atentă la cererile pieţii, am fi vândut cel puţin treizeci de mii de bucăţi de dictatori compleţi. Ceea ce mi-aţi expediat până acum s-a vândut, desigur, mult, însă articolele dumneavoastră nu reprezentau decât parţial idealul. Cu o ureche, cu o sprânceană, cu un monoclu, cu un genunchi
PUBLICISTICĂ
 957
nervos şi chiar cu o mână de fier, din care s-au desfăcut o sută optzeci de bucăţi, nu se face un dictator la Balul presei, a căruia dată nu va întârzia. Mi-aţi trimis un singur Vlad Ţepeş: succesul a fost remarcabil şi l-aş fi vândut de o mie de ori. Un singur bărbat a devenit proprietarul lui fericit şi-i place atât de puternic, încât posesorul lui Ţepeş nu numai că se preumblă şi se alimentează în personajul preferat, dar doarme îmbrăcat cu el, ca să viseze. Am comandat industriei locale câteva imitaţiuni, dar nici una nu a reuşit deplin, din care cauză nici nu am putut obţine preţuri comparabile cu cel atins de original.
    Dacă mai este timp, modelaţi, rog, urgent un dictator. Se preferă identitatea cu Mussolini, până la detalii, însă nimic nu împiedică asemănarea cu Kemal, cu Primo de Rivera, eventual cu Horty [şi Stalin]; totul este ca tipul să vie dinafară, ca industria automobilă.
    Odată sosit tipul, restul, uniforma, se găseşte. Important este să nu trecem de ianuarie, când mărfurile rămân în magazin.
    Nu întârziaţi nici comanda prosoapelor zise Pilat (din Pont) cu inscripţia «Nu ştiu, n-am văzut» pe fond albastru pluşat. Pentru simetrie, se poate ţese pe revers şi cealaltă inscripţie, ce aţi propus: «Unde dai şi unde crapă», însă pe latineşte, pentru ca prosoapele să servească şi în aristocraţie, unde consumaţia e în raport cu nomenclaturile limbilor mai greu de pronunţat. Neavând la contabilitate nici un latinist, vă rog adresaţi-vă la Târgul Mureşului, localitate populată exclusiv de savanţi. Sau la Cernăuţi, unde un bătrân localnic afirma că dacă dai de-a azvârlita cu băţul pe stradă este cu neputinţă să nu nimereşti în toate direcţiile, şi indiferent de oră, cel puţin un doctor.
    în sfârşit, veţi putea trimite şi fig. 84 din titlul «Scriitori analfabeţi», plus litera B «Jigodii literare agreabile», un cufăr
 958
TUDOR ARGHEZI
plin. Cu păr vast sau numai cu cărare, se poartă orişicum. Cererile sunt considerabile din partea figuranţilor provizorii, de la doi la cinci ani durată. Le putem da cu împrumut? După cele mai exacte referinţe aş răspunde afirmativ. Figuranţii se primenesc în cârduri anuale, pe generaţii şi clientela variază neîntrerupt. Hochachtungsvoll, Walf“
1929
              BUNUL PATRIOTISM
    Ai citit şi auzit adeseori, şi mai mult decât era nevoie, cuvântul „patriotism". Ca să fie şi mai precisă noţiunea, cuvântului „patriot" i s-a adaos un calificativ şi s-a ivit „bunul patriot", prin opoziţie la patriotul cel rău. A fi „patriot bun" este a fi „mai patriot decât un patriot", şi a fi „mare patriot" este a fi „şi mai patriot", sau „cel mai patriot decât toţi patrioţii".
    Să-mi dai voie să-ţi spun că vorba goală joacă un rol însemnat în absenţa ideilor şi că această însuşire a omului de-a fabrica vorbe cu gaură la mijloc, determină timpuri, şi acte, şi evenimente. Pentru vorbe s-au purtat războaie, de armate compuse din filologi în arme, şi vorba goală a fost în stare să provoace complicaţii, pe care generaţii de cuvinte şi de fapte n-au fost în stare să le oprească din funesta lor precipitare.
    Dacă am lua conjuncţia //, care nu se deosibeşte funcţional în lexic de conjuncţia vecină cu, şi care ar putea să fie, fără supărare, rasă pe hârtie sau înlocuită cu o virgulă sau cu o virgulă cu punct; singur acest monosilab a rupt aşezământul bisericii creştine în două. Graţie lui şi, Bizanţiul s-a certat cu Roma, Patriarhul cu Papa, sau Papa cu Patriarhul, consecinţa conjunctivă nu este încă bine precizată şi, graţie lui şi, se ocărăsc de câteva veacuri popii cu barbă cu popii raşi, zeci şi
PUBLICISTICĂ
 959
sute de mii de teologi se războiesc între eL Sfântul Duh, a căruia existenţă categorică e clară fiecărui seminarist, iese pentru unii din Tatăl şi, iar pentru alţii numai din Tatăl.
    în industrie, acest şi s-ar traduce cu un şurub mai mult sau mai puţin la căruţă; şi, în comerţul curent el n-ar avea, aparent, nici valoarea unul la zece mii* în plus sau în minus. în viaţa pipăită şi în universul material,, lumea e darnică şi primitoare în pierderi sau beneficii; în cele ale sufletului şi ale minţii, adică în haos şi întuneric, lucrul se schimbă: nimeni nu cedează un milimetru de azur sau un fulg din Steaua Polară. Aşa încât, animalul-om, curca-om, găina-om, care-i o bestie inspirată şi bolnavă, de sute de veacuri, de spirocheţi, ţine mai trainic la ceea ce nu are, decât la ceea ce posedă.
    Patriotismul n-ar trebui să fie o laudă, ca şi fala proprietăţii exclusive a adevărului. Se laudă cineva că nu şi-a spintecat muma, că nu-şi mănâncă fetele şi băieţii? Se mândreşte cineva că şi-a respectat bunicii şi că nu i-a pus, cu sos de usturoi, la cuptor? Nu ţi se pare ridicul să-ţi faci o vanitate din împrejurarea că te-ai născut la nouă luni? Şi nu-i umilitor să exploatezi, în cazul tău, certitudinea ginecologică sigură că între buricul tău şi sânul maicii tale a existat un cordon, şi că această înlănţuire necesară şi fatală rămâne în sufletul tău toată viaţa, ca o frumoasă dar biologică dependenţă şi solidaritate cu neamul şi cu pământul tău? Mai mult: te-a lepădat mumă-ta pe stradă şi te-a părăsit tată-tău, şi nu te poţi opune sentimentului de dragoste fizică, mai puternic decât orice realitate.
    Odinioară, înaintea războiului, am ieşit din ţară - prin 1905 - într-un vagon plin cu evrei expatriaţi. Născuţi în ţară şi toţi tineri, ei fugeau în America, în urma unor circumstanţe care făceau din fiecare evreu născut la noi, un ins fără ţară şi un cetăţean al vânturilor pustii. Şi era o secundă istorică de antisemitism exprimat. Teoria curentă ne învăţa că evreul e
 960
TUDOR ARGHEZI
un duşman al nostru şi că trebuia biciuit cu toate rigorile şi bătut cu palma. Nebotezându-se în masă, după o propunere a doctorului Istrate, şi păstrându-şi legea părintească, împotriva interesului profesional şi economic, ei se dovedeau răi patrioţi, dizolvanţi ai naţionalităţii noastre, adversari pe viaţă şi pe moarte şi ai bobului nostru de grâu. Asimilare! strigau bunii patrioţi: nu se pot asimila. Deci, paşapoarte vagi, ale unei vagi naţionalităţi.
    Noi ne duceam la Paris. Gândul nostru era concentrat întreg la Paris. Cum o fi el? Aşa cum l-am citit? E frumos, foarte frumos? O să călcăm pe osemintele pure ale unui trecut miraculos. O să vizităm viii şi morţii. Ne vom duce la Versailles. Vom citi documente la Bibliotheque Naţionale. Uitam de ţară, pe cât ne apropiam de Apus.
    Vecinii din vagon plecau din gara oraşului nostru, cu o speranţă zgomotoasă: America! Lumea nouă! Acolo omul se pune-n valoare prin calitate şi muncă. A fi jidan, acolo nu era
o crimă, şi nu se subînţelegea nici o pedeapsă. Continentul libertăţilor şi noul Canaan al evreilor din Orient. Idile sfioase legau pe câte o fată evreică de câte un băiat evreu. „Ne ducem la Los Angeles, spunea un tânăr, cu o emoţionantă candoare, şi acolo, după ce ne vom face un căpătâi, ne căsătorim. Domnişoara e logodnica mea“, afirma el aşteptând o consimţire repetată, din mişcarea pleoapelor fetei. Respectuoşi cu logodnicele lor, naivi şi de o castitate fizică şi morală evidentă, evreii plecau cei mai mulţi însoţiţi de o fiinţă a unui vis depărtat.
    Am umblat aşa, o zi şi o noapte. în Europa se făcuse întuneric des. Lămpile vagonului, un vagon imens, de capacitatea, poate, a trei vagoane obişnuite, sunau în marea singurătate a lumii, păzită de stele. Obosisem şi cu bărbia răzimată în baston începusem să aţipim. O tăcere semnificativă se aşternuse de la un timp în vagon. Ţara de naştere şi ţara unei vieţi trăită
PUBLICISTICĂ
 961
până în adolescenţă rămăsese departe mult. O şoaptă ritmică se împletea de la banchetă la banchetă, şi vagonul devenise un cor lin de murmure mute. Evreii începeau să cânte. Ne trezim în toiul unui imn strigat violent. Evreii cântau „Deşteaptă-te, române!" sculaţi în picioare şi plângând.
    Comicul acestei situaţii absurde era anihilat de autoritatea gravă a vocilor şi atitudinii. Evreii erau patrioţi, inevitabil patrioţi, constrânşi de obârşie să fie patrioţi.
    Patrioţii însă, cei buni şi cei mari, sunt mai puţin patrioţi decât cei care nu-şi fac un certificat şi un steag dintr-un fenomen aproape fiziologic. Patrioţii cei buni şi cei mari sunt aceia care fac politică şi se împotrivesc tuturor valorilor autentice. Ei se plâng că ţara se găseşte pe povârniş, dar de dragul dreptăţii şi nazurilor individuale, o împing zilnic câte puţin mai la vale. Ifosul lor personal, înfumurarea lor, carnea lor, barba lor, superbia lor, sunt mai mari decât disciplina neamului şi a ţării şi îi împiedică de la energicul efort al muncii laolaltă. Fiecare şi-a atribuit din hainele mamei o mânecă, un ciucure, o dantelă, joacă zarul ca să le câştige pe toate, şi în noaptea durerii vor fugi peste munţi şi ape, cu zdrenţele în geamantane, ca nişte hoţi.
    Bunii patrioţi brevetaţi sunt adeseori cei mai răi patrioţi. 1929
      LITERATURA ŞI OMUL DE RÂND
   Politicii şi scriitorii noştri naţionalişti, din categoria acelor naţionalişti care acordă originii lor incerte, precăderi şi un sânge analizat, neasemuit cu nici unul altul şi mai presus de omogenitate, au cu toate acestea, sau din alte pricini, o părere
962
TUDOR ARGHEZI
artificială despre popor. în genere şi tacit, ei socotesc pe săteni todeauna proşti şi, comparativ cu personalitatea lor de conducători, judecători şi apostoli, nişte proşti fără păreche. Ţăranul trebuie tratat în toate privinţele ca un minor bolnav al sufletului şi intelectului, incapabil să priceapă şi să simtă. Ţăranul, pe care ciocoiul l-a numit o brută, ia în ochii naţionalistului profetic înfăţişarea unui animal care trebuie adaptat la civilizaţie pe încetul. Dintr-o idee, ca din tutun, anume părţi nu sunt pentru ţăran; pentru ţăran trebuiesc făcute literaturi şi ştiinţe speciale. O limbă specială ţăranului
i s-a şi croit, limba pe care ţăranul o numeşte păsărească, vorbită de lingviştii chinuiţi ai votului universal. Dacă ne adresăm săteanului în afară de un calapod naţionalistic, facem o crimă culturală. Ţăranul are numere de cap şi greutăţi fixe pentru minte. Nu vă atingeţi! Creierul ţăranului aparţine Universităţii şi Facultăţii de Litere. E monopolizat. Ceri audienţă la el prin secretar.
    Profesorii naţionalismului se cred chemaţi înainte de toate să-i înveţe câte ceva pe ţărani, care nu ştiu nimic. Neavând ce să-i înveţe nou, din timiditate, ei repetă necontenit patru, cinci lucruri, pe care ţăranul le tot aude de cincizeci de ani. Aplicată la viaţa sătenilor, Universitatea le vorbeşte exclusiv de preot, icoane, pământ, vaci, de Mihai Viteazul; îi sfătuieşte cum să facă mămăliga şi să o taie. Universitatea începe todeauna de la mămăligă şi terci. De la arestarea pe vremuri a unui inginer care distribuia ţăranilor Constituţia, până azi, concepţiile surtucarilor s-au schimbat numai în fond.
    îndată ce ai publicat o povestire care nu cuprinde staulul, idila de la fântâna cu cumpănă, strachina, ţolul, naţionalismul îţi interzice să scrii, datoria literatului fiind să scrie cu ţărani pentru ţărani, şi ţăranii neputând să rămâie ce sunt decât prin exploatarea intensă a bălegarului local. Cum s-o gândi săteanul şi la altceva decât la ceapă şi la Dumnezeu, se strică,
PUBLICISTICĂ
963
îşi pierde naţionalitatea. Universitarii noştri fac tot ce pot ca săteanul să nu se simtă în Europa, şi intelectul lui să nu se clatine dintre veacuri. Petrolul, automobilul, mitraliera, avionul, binoclul, cinematograful, trenul, electricitatea -sunt agenţi de înşelăciune. Tot păsatul e mai bun. Ceea ce se poate admite ca mecanică utilă la ţară este ceasornicul de la primărie, care nu umblă. Dacă n-ar fi fost instrucţia militară, săteanul nostru nu afla niciodată pe ce lume se găseşte şi, după literatura ce i se oferă, el ar fi rămas în eternitate un viteaz care înfruntă mereu istoria şi bate pe toată lumea. Deplasarea militară, armamentul, oraşul, i-au despăducheat sufletul invadat de colonii de mucegaiuri.
    Medicul a pătruns cu foarte multă greutate la ţară, şi nu am putea afirma că şi astăzi el este prezent, plătit cum se găseşte şi lipsit de leacuri şi unelte. Linia ferată e destul de depărtată de ţară, şi însuşi drumul, şoseaua, care era un bun învăţător, s-a împuţinat şi s-a rupt.
    Naţionalismul universitar nici nu ia contact cu ţăranul. Nimeni dintre oamenii cu carte nu se duce să-l înveţe carte direct, de la om la om. Ei se satisfac pe calea presei, citiţi câteodată de orăşenii agasaţi de ifosele sentimentale şi dezideratele „pentru popor“. Votul universal pune lichelele electorale în tren şi automobil şi, din când în când, într-adevăr, ţăranii sunt adunaţi la întruniri, ca să afle că toţi oamenii care fac politică şi doresc ţării un progres mai sigur sunt sau pungaşi, sau bandiţi, sau vânduţi câte unei străinătăţi.
    Ţărănimea este un abstract în numele căruia îşi permite să vocifereze în capitală oricine binevoieşte să pară pasionatul inspiraţiei verbale. Cunoaştem învăţaţi care fac câte zece lungi călătorii costisitoare pe continent, pentru ca la întoarcere să ne legene cu laude în vederea cheltuielilor viitoarelor călătorii. La ţară însă ei nu ies nicicând, admirând pe sătean de la distanţă, Atunci când universităţile şi şcolile secundare, cu
964
TUDOR ARGHEZI
miile lor de profesori şi zecile lor de mii de şcolari, ar putea măcar trei luni pe an să lucreze la informarea pozitivă a ţărănimii, toată lumea pleacă în străinătate. Absenteismul latifundiului a trecut la cărturari, şi cu cât e mai sărac, sărmanul, cu atât cărturarul fuge mai des de ţara lui, pe care o vrea fericită şi o adoră.
    Este cărturarul de vreun folos poporului din care s-a născut? Poporul continuă să rămâie singur şi să trăiască izolat ca în vremea invaziilor, a domniilor străine şi a ocupaţiilor militare. Fiecare domn îşi face însă acasă o cameră ţărănească, opincile, iile, betele, doniţele, oalele au devenit decorative, de pe urma sentimentului intuitiv că suntem străini de ţărani, compensat prin transportarea în copie a mobilierului ţărănesc în gospodăria noastră. Din acelaşi sentiment ne-am prăpădit douăzeci de ani după boii lui Grigorescu, şi acelaşi sentiment ne face să iubim folclorul, muzica ţăranului acasă, la Bucureşti. Toate aceste platonisme ne dau conştiinţa că ne facem teoretic datoria.
    I     s-au trimis ţăranului câteva categorii de agenţi de contact. Preotul nu se ocupă de ţăran. învăţătorul prea puţin. Prefectul habar nu are, cu gândul la teatru şi la Calea Victoriei. Jandarmul aduce ţăranului regulamente. Perceptorul vine cu toba. Proprietar nu mai e. Tot ce vrea magistratul este să se mute mai repede în capitală. Vlădica stă la episcopie. Universitatea călătoreşte cum am spus. Cu ţăranul rămâne cârciumarul. Şi pelagră ici, tuberculoză colo, sifilis între ele. Statul are douăsprezece ministere la Bucureşti. Idealul consistă în a-ţi iubi puternic poporul în fiece zi, cu condiţia să nu-1 vezi niciodată.
    Noi, în Bucureşti, iarăşi nu facem mai mult decât să ne îngrijim să trăim singurateci, însă cât mai bine, cu cât mai mult belşug exclusiv pentru noi. Ţara, văzută din Bucureşti, este un câmp de afaceri pentru afiliaţii partidelor politice. Pădurile
PUBLICISTICĂ
 965
ţării, minele, apele ei sunt chibzuite zilnic în combinaţii cu un capital căutat. Concesii, autorizaţii, societăţi, acţiuni - se mai capătă o piele, se mai jupoaie una, în beneficiul câte unui grup de oameni mai mult sau mai puţin politici. Politica e un meşteşug de a căpăta aptitudini pentru meşteşugurile cele mai opuse unei similitudini de meşteşug. O tranzacţie de benzină procopseşte un doctor în medicină, un actor, un spiritist, un arhitect şi o cucoană care ocupă două camere Ia hotel.
    Se ivise acum câteva luni o împrejurare, care constituia tot o afacere de câştiguri rapide, fără pricepere tehnică nici profesiune, dar susceptibilă de utilităţi practice imediate. Radiofonia la sate putea să suplinească deocamdată absenţa cărturarilor din sat. Nu s-au dat comisioane suficiente, de n-a putut să izbutească fiecare comună să aibă un aparat de recepţie? Cine ne-ar putea lămuri? Postul cel mare de emisiune a fost instalat. Pentru cine? Pentru a cânta sârba în Europa? Pentru a transmite continentului muzica ţigănească şi romanţele franceze cântate pe ţambal cu acompaniament?
    Ca să se filtreze poporul întreg prin şcoală şi să ajungă tot românul cititor, e trebuinţă, după ritm, de vreo două, trei sute de ani - şi încă nu a învăţat decât să citească. Cum toată cultura vie, aplicată popoarelor, are scopuri practice, ar fi fost nevoie de o cultură eminamente materială. Bătrânii, laolaltă cu vârstnicii şi cu tinerii, trebuiau câştigaţi, în folosul naţional, la civilizaţia mijloacelor de muncă şi viaţă. îndemnurile, pildele, organizaţiile sunt operă de şcoală atunci când copiii au găsit în casa părintească un minimum de confort. Adulţii nu sunt chemaţi la viaţa Occidentului şi agrementelor lui. Mentalii naţionalismului integral, renunţă mai bine la electrificarea, pietruirea şi canalizarea satelor, decât să adopte un ţăran în peizaj fără căciulă şi fără iţari, alergând pe motocicletă şi cu gloabele, în căruţa fără arcuri. Ori pitoresc, ori mor! La ţară totul e pitoresc două zile, cât trece baciul
966
TUDOR ARGHEZI
cultural prin câteva sate, şi prima obiecţie pe care o are politicul din Bucureşti la ţară este următoarea: „Ce fericit e ţăranul! şi ce dobitoc e că nu-şi înţelege fericirea". Fericire cu bube, cu mortalitate, cu praf în gură, fără apă, fără baie, fără cămin sănătos, fără pat. Ţăranul e dobitocul nostru literar.
    E, prin urmare, o literatură a poporului, pe care poporul nu o poate citi, fiind fără înţeles, şi o literatură aşa-zisă modernistă, probabil din nevoia de a preciza că dacă în această literatură este vorba de lucrurile de la ţară, ele se înnădesc şi cu stări sufleteşti interzise ţăranului, arestat în coaja mămăligii. Şcoala naţionalistă concepe săteanul ca un tub digestiv prevăzut cu o tărtăcuţă, care simulează capul, şi o traistă marsupială, încăpătoare pentru procreaţie. Faptele literaturii se petrec sănătos, pe o suprafaţă lină, întinsă pe o dimensiune unică, fără perspectiva, planurile, confuziile şi frumuseţile lor împletite. Corpurile plate, capetele plate, pentru descriptiv plat; sufletul ar fi imaginea corpului văzută din dos, o foaie cu două pagini, a doua albă. Pe asemenea teren evenimentul vine turtit, roata se mişcă ţeapănă, solidară cu carul, înţepenit la rândul lui cu animalele ţepene. Această literatură se aseamănă cu pictura naturalistă a copiilor, care prind muştele în mijlocul hârtiei îndoite şi apasă netezind.
    îndată ce i se ghiceşte un suflet, ţăranul devine supărător. Proorocii întârziaţi peste limita originalităţii ieftine, ştiu ce vor când acuză literatura nuanţelor şi a succesivului în adâncime, de anarhism şi demoralizare: elasticitatea inteligenţei şi varietatea judecăţii uzează şi dizolvă.
    Ne-am îndemna să relatăm, despre inteligenţa prostului de ţăran, o experienţă concludentă, pe care o poate repeta cu înlesnire cititorul. Aflându-ne, acum vreo doisprezece ani, la un conac boieresc din Argeş, unde, recunoaştem, sătenii reprezintă cea mai bună calitate de inteligenţă românească, am chemat opt săteni, care se nimeriseră cu carele prin apropiere,
PUBLICISTICĂ
967
şi le-am citit literatură din cei mai reputaţi scriitori orăşeneşti de literatură ţărănească: e o particularitate a culturii din capitală ca pe de o parte chelnerii să vorbească radical, iar scriitorii să se exprime în volapiik rustic. Invitaţii bucureşteni se deosebiseră în două tabere, cei mai mulţi argumentând cu „sănătatea" literară, iar câţiva socotind că săteanul nostru pricepe şi altă literatură.
     Ca nişte aristocraţi ce sunt, într-adevăr, ţăranii noştri din Argeş s-au simţit numaidecât la ei acasă în conac, şi în figura lor de gali, cu mustăţile roşii mari, domnii şi doamnele din Bucureşti, urmăreau încordarea atenţiunii ochilor şi munca interioară. Cele mai multe pagini ale scriitorilor pentru ţărani au lăsat pe ascultătorii plugari indiferenţi. începuserăm să descoperim pe feţele lor o politicoasă poftă de căscat.
     Pe neaşteptate, le-am citit Din negurile vremii de Eminescu. Oamenii s-au mişcat o dată. Le-a plăcut ca un covor frumos şi au surâs. Supremă şi tragică experienţă: le-am citit din Les Fleurs du mal. Uitând că erau şi câteva doamne de faţă, sătenii au admirat, după rit, cu o înjurătură, şi ne-au rugat să le mai citim.
1929
       CRITICĂ MARE ŞI CRITICĂ MICĂ
    Toate lucrurile, zice mi se pare un proverb sau spune mi se pare prostul, vin la timpul lor. Ziarele ca „Les Nouvelles litteraires" şi „Candide", menite în Franţa să facă să salte comerţul de librărie, au avut la noi o remarcabilă influenţă culturală. în toate foile cu literatură din Bucureşti şi Turnu nu se mai grăieşte decât de Valery, de Baudelaire şi opiniunile criticii mici, ale crâmpeiştilor, se raportează exclusiv la ei. Pe
968
TUDOR ARGHEZI
vremuri, acum cincisprezece ani, fondurile artistice ale criticii mici păstrau originile modeste ale „Annalelor“ şi ale „Comoe-diei“, organele scrutative ale domnilor Buisson şi Pavlowscky şi a reţetelor Cousinei Yvonne, care deretica literatura. Au murit toate timpurile inevoluate. De jur-împrejurul Cişmi-giului şi până la culoarea de Albastru circulă moneda pipăită de aproape a unui Proust şi a unui Mallarme. Limba franceză nu mai are nici un secret şi nici o tenuitate, cântatul ei se demontează la Bucureşti. Inteligenţa totalmente franceză a criticilor mici bate insuficienţa intelectuală a băştinaşilor din Ile de France, chiar dacă buzele şi guturalele lor au o rostire a cuvântului bonjour, amestecată cu puţin bojoc. Există un fel de-a înţelege franţuzeşte mai frumos ca însăşi limba franceză: trei din unsprezece cuvinte şi la un sens un cuvânt. Pe Mallarme, bunăoară, franţuzii din patrie îl citesc destul de rău şi-l gustă parţial şi de cele mai multe ori deloc. Crâmpeiştii din Babadag îl citează şi-i acordă autoritate. Franţuzii se nasc, e-adevărat, mai mult prozatori şi suferă de-o sensibilitate particulară faţă de poezie, pe care o corectivăm noi, cei de-aci, pe temeiul verbelor avoir şi etre, la persoana treia singulară a prezentului indicativ.
    Dacă o poezie conţine verbul de douăzeci de ori, restul e complinit cu inteligenţa nativă, cu suprasimţul, cu contra-vo-cabularul, cu clarul de lună şi cu „Les Nouvelles litteraires“, mai presus de vulgaritatea unei priceperi directe brutale. Nu-mi cere, de pildă, să-ţi transcriu pe Mallarme în româneşte: ai fi indiscret. Este destul să simt aşa, oarecum, esenţialmente şi abstract (un gest cu degetul în aer) - că e, ştii, extraordinar (semn de gât, zmucind bărbia) - că, mă rog! e adânc (strânge pumnul). Nu e de mirare să găseşti raportat pe Anton Pann la Valery şi pe Vissarion la Gide.
    Critica mare activa mai demult o dată pe lună. A rămas anuală. Ca să exprime un sfert de aproape o opiniune ei îi
PUBLICISTICĂ
 969
trebuieşte un sul de hârtie şi după modelele cele bune ea înţelege să cerceteze problemele de la început şi să le absoarbă în traiectoria lui Adam. Diferenţa nu e sensibilă decât în suprafaţă şi pe lungimi, între critica mare şi critica mică. De fapt, stând cu critica mare de vorbă culegi impresii de critică mică şi cum întâlnirile au loc întodeauna pe întuneric, nu eşti sigur că dând mâna cu ea, nu strângi în palmă un corn sau o copită, potcovită la critica mare şi bisulcată la critica mică.
    Confuzia începe îndată ce criteriile ziarelor de editură, potrivite la materialul de import, gata catalogat, pentru carte şi teatru, se aplică materialelor interne. Când se descoperise sonda în America, iar în Prahova curgea ţiţeiul sălbatec printre ciorchinii de struguri, industriaşii noştri mici cărau mineralul lichid cu lingura de supă şi-l îngropau în şes, utilizând un stil american. Mossie Mallarme, combian e la montră? Ale vu cuşer.
    E preferabil un criteriu poporanist, social-democrat sau antisemit. El exclude măcar ca neavenită toată literatura în care nu te dai în vorbă de ciucalăi şi picioci, de calul lui Dragoş-Vodă şi de opt ore de lucru; barem, dacă eşti jidan, orice idee sau imagine constituie un simptom maladiv. Criteriu are ţăranul. Bananele au în gura lui gustul fasolei şi al mazării bătute cu zahăr, stridiile îi par melci cu ţâri: acest înţeles al limbii criticii mari şi mici curente îi lipseşte. Cartea românească nouă vine fără rubrică, fără îndrumare. Metempsihoză criteriilor gazetei franceze nu trece de graniţa Republicii. Substanţa celulei cade afară de percepţia aromelor natale, calitatea măduvii e incertă. Criticul nu ştie franţuzeşte — nu ştie nici româneşte: a vorbi, vorbire; a şti, fiertură... Ştii ceva? Să ne suim în tramvai.
    Cei mai mulţi autori de critică şi de crâmpeie ar refuza să scrie, la un examen, episodul ciocnirii unui pieton cu un pietroi, această întâlnire omerică părându-li-se neliterară. Aş
 970
TUDOR ARGHEZI
lua cu mine opt critici şi i-aş plimba până la hipodrom cu scopul de a nota la întoarcere, într-un ceas, cel puţin ce au văzut. Ei ar prefera să scrie despre Cocteau.
1929
               TUDOR MĂINESCU
    O picătură de parfum. Avem pe masă o carte de versuri. Autorul ei e un magistrat, care, ca şi premiul naţional Cincinat Pavelescu şi cu mai multă originalitate în expresia literară, cumpăneşte codul cu poezia. Domnul Măinescu nu aparţine însă nici genului Topîrceanu, nici subgenului Ranetti şi nu are nimic din domnii Radu Rosetti sau Victor Eftimiu. Domnul Măinescu pare să aibă un precursor al sensibilităţii în Enăchiţă Văcărescu. Ce păcat că nu scrie în franţuzeşte ca să-l sesizăm, vorba ceea, mai bine.
    Picătura de parfum, scăpată în călimară, dă cuvintelor un gust, însufleţind un vocabular uzual, ieşit din murmurul străzii. Poetul n-are glasuri răpite furtunii, cu spetezele rupte de cer nici răscolite în pământ şi nici n-ar avea ce face cu asemenea material de sunete şi de prăvăliri de trăsnet. Pantoful, cu o funtă roz trece prin mocirla asfaltului, alegându-şi piatra uscată pe care calcă exact, fără să se mânjească. Domnul Măinescu nu cântă oile, râurile şi cocoşii şi nu bea, şi nu se pupă cu lăutarii, şi nu joacă la horă cu pantofii pomeniţi. Nu iese dintre coceni şi plăvani, dar nu e nici parizian de Bucureşti. Nici în împărăţia domnului Sadoveanu, idolul papurii şi al răsăritului lunii umflate, nu se găseşte. Sentimentele strânse acasă sunt confinate la urbs. E începutul unei poezii orăşeneşti, rafinată de o viaţă convenţională şi iremediabilă, cu măşţi şi automobile, sceptică şi dulce tristă.
PUBLICISTICĂ
971
    Temele poetului Măinescu sunt indicate de titluri care exclud cimpoiul: Obsesie, Sfială, Carte poştală (de ce nu?), Tramvaiul cu cai (foarte bine), Pudoare, Flirt, Crai bătrân (perfect), Gelozie... Numai nesiguranţa teritoriului propriu cauzei sale îl aduce pe poet să-i scape din greşeală mâna în claia cu fân. Cu toate că scrisă de un intelectual singuratic, poezia domnului Măinescu, urzită din simetrii pentru dantelă şi eventalii cu puf, vine şi se întoarce într-o lume care poartă şalul pe şolduri şi se dezbracă lasciv la garderoba teatrului cu oglinzi.
    Picătura de parfum e un debut care trebuie dat prieteneşte în vileag, pentru ca poetul, căpătând încrederea trebuincioasă, să-şi poată toarce toată mătasa, împletită cu emoţie şi sfială pe vrejul versurilor din primul volum.
    O poezie schiţează în filigran personalitatea poetului: Jocul. Cele trei pagini mici de antologie, care o poartă, mulţumesc literatura cu un dar delicat. Poetul Tudor Măinescu a contractat. Ii rămâne de acum datoria de-a seri câte o poezie pe zi, din care să puie deoparte o carte nouă, câte cinci poezii pe an.
1929
          RĂSPUNS LA O SCRISOARE DE CITITOR
   E o eroare să crezi că-ţi poate lua cineva înainte, întâi, pentru că nimeni nu are acelaşi drum cu tine şi nu-1 poate avea nici dacă ar urmări să te întreacă. Fiecare om e un ghem de timp, deosebit, care se desface fără să se ştie de mai înainte cum, şi al căruia fir se cunoaşte după ce s-a isprăvit. -Şi depănarea fiecăruia e individuală. Viaţa nu e un război pentru urzit covoare din sfori paralele.
 972
TUDOR ARGHEZI
    Firea se toarce odată cu timpul, culoarea firului tău: toarce-te lin, deşiră-te lin şi uită-te ţintă numai la firul tău. Tot ce mai poţi face este să-ţi fie iţele strânse.
    Al doilea, nu te teme că ai să ajungi prea târziu un scop, dacă ai plecat şi cu un scop în drumul tău. Experienţa te face să afli câteva lucruri utile:
    Puţini oameni pornesc la drum. Cei mai mulţi se lasă duşi, iar puţini au pornit cu un scop. Scopurile, şi ale celor mai mulţi din câţi par să aibă unul, sunt împrumutate. La optsprezece ani i se propun tânărului o serie de cărţi care îl învaţă cum trebuie să-şi aleagă o profesiune şi dacă e mai bine pentru el ca să se consacre medicinii sau ingineriei. Şi mai todeauna tinerii dau greş, devenind medici fără intuiţie şi ingineri fără vocaţie. Poate fi nefericire mai mare? Fiecare profesionist care în meşteşugul lui nu dă nimic nou, e un profesionist greşit. Rataţi în profesiune, ei caută o selecţie nouă tardivă. Bagă de seamă: când un medic se distinge mai mult în politică decât în medicină, nu trebuie să te duci la el dacă te doare stomacul.
    Noi trăim într-o gloată de oameni care au dat greş, înstrăinaţi de ceea ce au început. Câţi sunt la locul lor, bucuroşi că pot neturburaţi să se cheltuiască în scopul lor? Inginerul care la treizeci şi cinci de ani nu se găseşte în fabrică, la planşetă sau pe şantier, e un ratat. El s-a minţit pe sineşi înainte de a minţi la tribună sau în minister. Lipsa bărbăţiei de-a se ţine de meşteşugul lui, îl face şi nefericit şi laş. Individualitatea lui e o copie a unei individualităţi străine şi el acţionează ca un hidrometru, supus atmosferei, în nestare să se răzvrătească de o grindină căzută la netimp. Tezaurul de rezistenţă morală a naţiunii - celulă geografică - se capătă prin neclintirea profesională a coloniilor ei.
    Apoi, oamenii uită, sunt leneşi, sunt vicioşi. Ei nu stăpânesc nimic din insul lor şi se consolează în secret cu descoperirile verbale din teatru şi romane: Destin, împrejurări şi puterea lor, Ereditate, Dragoste nenorocită - şi marea consolare începe cu dubitativul „dacă“. Dacă un tânăr sărac
PUBLICISTICĂ
973
ar fi fost milionar, viaţa lui s-ar fi desfăşurat altfel... Literatura învaţă pe oameni să admită „temperamente", cu sensul de a masca răspunderile faţă de sine ale omului dezlânat şi aventuros, şi proclamă nefericirea pe criteriul sărăciei materiale. Literatura se petrece în cap: oamenii slabi o adoptă ca o temelie a vieţii. De aceea se şi cere unei piese de teatru şi unui roman să aibă logică, adică falsificarea indivizilor să fie vie, să semene cu viaţa, să se traducă în realităţi imitabile.
    Sunt combinaţii literare în care o femeie, mamă de câţiva copii, cade subt săgeata unui sentiment fără sens în formula vieţii. O guvernantă cu ochiul galben dă lecţii unei fetiţe şi târăşte într-un talaz de tragedii ridicule spumoase, pe şeful familiei, tatăl fetiţei. Unui profesor nu-i mai place nevasta şi copiii căci s-a îndrăgostit de o elevă a lui; divorţează şi se recăsătoreşte. E literatura romanului, literatura cea mai proastă, pentru oamenii fără scop şi stăpânire, bărbaţi infantili şi fără de rânză.
    Omului nu-i este permis să-şi acorde toate drepturile şi libertăţile, înflăcărat de un orgoliu beţiv, de un egoism entuziast şi de o mâzgă. La anume ceas el trebuie să facă hotărât un lucru precis, în anume împrejurare el trebuie să se regăsească, armat cu metalul voinţei. Viaţa nu trebuie să-l priveze de prestigiul interior.
    Din zece mii de oameni, toţi se gândesc unde vor petrece diseară şi cum vor evada mai repede din sentimentul unui program împlinit şi din cuprinsul unei legi morale. Desigur că laşitatea le comandă o viaţă contradictorie dublă, una de aşa-numite principii abstracte, şi alta de la zi la zi. Ei argumentează cu „omul", un animal literar căruia trebuie să i se tolereze şi ticăloşia. Când auzi: „omul şi opera", „trupul şi sufletul", invitaţi să se bată cap în cap, îţi dai numaidecât seama că ai de-a face cu o literatură colportată din cele scrise în cele trăite. E o filosofie de tavernă, împăcată rând pe rând şi cu scroafa şi cu Papa.
    Oricine-ai fi tu, dacă vrei să stărui, birui. Lenin poate servi de figură la textul ce interesează. El a biruit împărăţia
 974
TUDOR ARGHEZI
rusească din mansarda unui hotel ascuns, din Zurich. Fizicul lui nu cântărea şaptezeci şi cinci de kilograme, şi intelectul nu i-a fost incomensurabil — şi acest om nici nu s-a grăbit prea mult. A râvnit însă ceva precis în toate secundele care compun un minut şi o viaţă. El ştia că societatea rusească, lascivă, conruptă şi sătulă, exclusese din viaţă sensul primejdiei şi rezerva onestă a bărbăţiei tari. La primul hohot de râs al durerii, suportată cu seninătate şi cu scop, toată societatea rusească a fugit în panică. Cine-ar fi zis că imperiul cel mai bine zidit lichidează dinaintea unui pasager cu geamantan?
     Există, poate, traductibil, în acte biruitoare, un misticism ineluctabil al voinţei stăruitoare într-un punct, ca un incendiu invizibil, propagat numai prin puterea existenţei lui. De altfel, dragă băiete, ca să fii un biruitor este de ajuns să te înfrângi singur în fiecare zi, câte puţin, şi să priveşti în tine ca într-o cameră închisă, în care poţi muta mobilierul după voie.
     Dacă vrei să-ţi acorzi această sănătate, fă-ţi o educaţie înceată, pornind de la simplul amănunt. De pildă, dacă îţi porunceşti ca zilnic, la un ceas ales, să stai acasă şi să citeşti, să te gândeşti sau să te rogi zece minute, renunţând la orice ademenire, peste douăzeci de zile începi să te deprinzi cu biruinţa. Un meşteşug pe care îl poţi învăţa singur, fără greutate, şi care te poate pune în stare de fertilitate morală; un meşteşug de reflecţie, de tăcere şi de adâncire calmă, e legătoria de cărţi. Leagă-ţi întâi cărţile în scoarţe frumoase, şi după aceea le citeşte...
1929
                         BILETE
    1.    De multe ori surprinşi în faţa unui om aşa-zis inteligent, ne uităm la el, dacă are barbă. Ce folos! Nu are coadă la ceafă.
PUBLICISTICĂ
 975
Şi nu are anteriu. Nu zice Tatăl Nostru şi Doamne Miluieşte de cincizeci de ori. Nu înţelege pe ce glas se cântă condacul zilei. îl întrebai de unde se coboară Fiul — şi tăcea. Noi, care ştim toate astea, şi multe altele de felul acestora, le propovăduim. Oamenii ăştia nu ştiu să aprindă o lumânare. Nu ştiu să facă o metanie, o colivă. întreabă-i când cade „mâna lunii", crugul anului, unde se găseşte Paradisul. Nu ştie nici unul. M-a mâniat un mirean care mi-a spus că lăcustele nu vin de la Dumnezeu. Şi discuta fumând. Vorbea de faptele lui Dumnezeu cu ţigarea în gură. Un om cu frica Domnului, se închină şi când se scarpină, căci, drept vorbind, el scarpină făptura Domnului şi pe moştenitorul sfintelor lui învăţături. „Eu voi fi todeauna cu voi", a zis Mântuitorul.
    2.     Era vorba să se ridice pe la răspântiile oraşelor nişte chioşcuri de tinichea, numite vespasiene. Un congresist a protestat că li se dă numele unui persecutor al creştinismului, şi a propus să fie numite cu nume duhovniceşti, alese de episcopat. Şi pentru salvarea moralităţii s-a mai propus ca aceste locaşuri să fie cu două sexe, ca omul şi ca tovarăşa lui, care au fiecare un sex deosebit. Forma noilor locaşuri s-a cerut să se inspire de la culion şi potcap. Pentru educarea simţului religios, care în fond nu lipseşte nimănuia, cetăţenii care de obicei, trecând pe lângă episcopi, se strâng de măruntaie, să fie siliţi cu poliţia să le salute.
    Fericitele idei ale congresistului nu-şi vor da roadele dacă, la intrarea noilor aşezăminte se va aşeza şi câte un cleric. S-a discutat dacă el să fie licenţit în teologie, sau numai seminarist. Un alt congresist a cerut să aibă doctoratul şi să poată păşi, în caz de vacanţă, de-a dreptul din vespasiană în Sinod.
    în Piaţa Teatrului să fie un protopop şi aşa mai departe, preoţi, diaconi, paraclisieri, după însemnătatea vecinătăţilor locale.
 976
TUDOR ARGHEZI
    3.     De la venirea lui pe scaunul păstoresc al turmei celei cuvântătoare, înalt preasfântul a suprimat toate cărţile bisericeşti cu literă românească, introduse de precedentul orânduit de Dumnezeu. Dacă le-a suprimat odată cu suirea sa pe tron (sau în pat, negăsindu-se tron), să nu se creadă că a făcut-o cu pizmă. înalt preasfinţii, ca toţi clericii, se iubesc între ei şi se adoră. Preasfântul iubeşte însă şi litera lui Chirii. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit cu litere strâmbe, ca să urmeze pilda Tatălui, care, când vrea să cuvinteze ca oamenii, a făcut-o, până într-un timp, în graiuri nevorbite, în evreieşte, şi de atunci încoace în greceşte şi slavoneşte. Nu, bunînţeles, în greceasca străbună, în care s-au ilustrat eretici ca Plato, Socrate, Pitagora şi alţi blestemaţi, ci în neogreacă. Aşa că înalt preasfinţitul a poruncit să se scoată din praf Minee, Ceasloave, Penticostare şi alte monumente literare ale Răsăritului, poruncind să fie puse în locul lor, în dulapuri, cele date cu literă „strămoşească", geometrică şi dreaptă, cu unghiuri largi şi curba solară. De aci vine şi greutatea mea de a înainta în acea scriptură arzătoare şi luminată, cuprinsă subt numele de Acaftistier. Dar mă jurasem şi subt ameninţarea ce singur mi-am hotărât-o, mi-am putut, în sfârşit, îmbăta inima cu slovele încâlcite şi cu vorba zbârlită.
    4.     Sfinţii sunt ciudaţi. Ei vorbesc păsăreşte şi în româneşte. De aceeaşi părere ar fi, cred, şi învăţatul meu fost profesor de limba elenă, care în viaţa noastră trecătoare mi-a dat primele noţiuni de ridicul şi puterea de a învăţa alfabetul grec în cinci ani, împărtăşită cu toţi colegii mei de liceu, băieţi veseli şi păcătoşi.
    Când ai deschis o carte bisericească, te simţi îndată în faţa duhului zămislitor. Cuvintele sunt atât de bine întoarse, încât eşti uimit să vezi că silabele, lăsate la locul lor, au fost cruţate de plăcerea sacră a suprapunerii şi a învârtirilor pe loc.
PUBLICISTICĂ
 977
întortocherile semnelor întortochează cuvintele şi înnoadă înţelesul, păstrându-1 exclusiv pentru vioiciunile mintale şi adâncimile cugetătoare ale diplomaţilor în ştiinţele esenţiale ale teologiei. Traducătorii cunoşteau limba grecească, şi chiar de ar fi ştiut şi româneşte, Dumnezeu n-a voit ca locul din greceşte al vorbelor să fie schimbat. De altfel, dorinţa lui Dumnezeu nici nu era exprimată în favoarea traducătorilor, urechile lui, una slavă şi alta greacă, au făcut o concesie specială, din pricina iubirii lor de popoarele sfinte din Balcani, de la care s-au împrumutat românii şi stăpânii, chemaţi de Dumnezeu să-i înveţe duh. Fără greci, noi n-am fi învăţat nici româneşte. Şi acei poeţi cu scufie, autori ai laudelor cântate, zi cu zi, de trei sute şaizeci şi cinci de ori pe an, de geniile condeiului şi muzichiei, gustată de cântăreţul din dreapta - stihuri, tropare, rondele, sonete, epigrame - nu ar fi existat.
    Dar ce zgârcit este Dumnezeu, fie vorba între noi, cu cei care vor cu orice preţ să-l slăvească, căci le refuză ceea ce dă păgânilor din belşug. „Nu le-am inspirat eu!“ - se plânge Domnul, acuzat pe nedrept şi obişnuit să-şi risipească miracolele, farmecele şi frumuseţile pretutindeni, pe flori, pe ape, în lumină, în întuneric, pe fluturi, în păduri, în munţi, şi neîmpiedicând să fie împodobită din rămăşiţele împărăteşti nici pasărea chemată găină.
    5.     Doamne! cum ai primit tu în orchestra ta de zboruri sonore, nechezul şi zbierătul cântăreţului din dreapta, şi cum nu-1 opăreşti cu ploaie fiartă? Ai voit tu să te laude în cuvinte nămoloase şi tărăgănate goale, oamenii care ţi-au cântat din frunză doina şi suspinele de dor ale plugarilor delicaţi şi ale ciobanilor de mioare? Nu se poate, Doamne! Tu n-ai încuviinţat aceste puturoşii.
    Literele s-au schimbat, dar înţelesul lor, neputând răzbi în limpezimea graiului nostru, a rămas pe brânci în literele noi.
 978
TUDOR ARGHEZI
Suntem ca nişte zimbri îmbrăcaţi prin blestem în piele de girafă: nu ne ştim, într-însa, mişca, pulpa ne strânge, glezna ne supără, şoldul ne ţine, subsuoara ne roade, coarnele noastre n-au loc în grumazul de gâscă mare al girafei, şi nasul ei, urcat cu patru coţi deasupra răsuflului nostru, nu se potriveşte cu nările de aer ale botului cu care ne-am născut între brazi.
    Piele străină, Doamne, rapăn străin. Crapă-le, Doamne!...
1929
                 SACRIFICIUL SPECIAL
   Un mare negustor, pe care îl cunoaştem cu toţii, era un mic negustor, cu un venit de vreo două, trei milioane mici anual, adică atât cât câştigăm laolaltă vreo douăzeci, treizeci de indivizi numiţi intelectuali. E adevărat că el vinde ţuică şi limbi afumate, ceea ce nu-i acelaşi lucru cu mărfurile noastre subiective. însă ca să câştige trei milioane, negustorul în cauză, mare cârciumar din centru, afirmă, în petiţia înaintată justiţiei, pentru o amânare şi o scădere de plăţi, că s-a sacrificat. Fiind licenţiat în Drept - argumentează proprietarul bodegii - puteam să-mi fac o profesiune strălucită, de trântor intelectual: am preferat să iau „din fragedă copilărie" calea spinoasă a comerţului de băuturi spirtoase şi mezelic, şi m-am jertfit acestui ideal nenorocit, trezindu-mă cu o avere în spinare de una sută milioane lei.
însă jertfele mele le-am făcut nu o dată pe toate, ci, ca un mucenic prevăzător şi practic, „treptat". Am deschis întâi, sângerând, prăvălie. Apoi, suspinând, am cumpărat toată casa, în care se găsea prăvălia. După aceea, îndurerat până la lacrimi, am cumpărat şi casa de alături şi, suferinţă peste suferinţă, am băgat în reparaţii patruzeci de milioane. Pe încetul, am făcut
PUBLICISTICĂ
979
a mea o casă din Bulevardul Pache, o casă din Sfântul Ştefan şi o vilă din Buşteni, unde mă refugiam să plâng la răcoare nenorocirile ce mă izbeau atât de repetat. Nu vă mai vorbesc de alte plăgi, pe care mi le-am asumat în subsidiar, terenuri la Sinaia, la Predeal, la Techirghiol: pretutindeni m-a purtat setea de sacrificiu.
    M-am născut, ca Iisus Hristos, cu pasiunea de a mă crucifica. De altfel, cu Iisus păstrez legături familiare: am acasă, la masă, todeauna un episcop şi, pe când nu devenise împărat, patriarhul ospăta în paradisul meu, unde se vinde, jos, în prăvălie, vinul eminenţei sale. Vă aduceţi aminte că, transfor-mându-mi bodega, i-am dat încăperea şi stilul unei mitropolii, şi că binecuvântarea „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu; beţi, acesta e sângele meu“ (optzeci lei litrul), de inaugurare, a dat-o în sublima mea cârciumă însuşi patriarhul cel plin de daruri.
    Am voit să mă pedepsesc şi m-am flagelat din răsputeri. De ce să câştig numai un milion şi să nu câştig două? De ce să câştig două milioane şi de ce nu trei? De ce trei şi nu cinci? De ce cinci şi nu douăzeci? Şi aşa s-a făcut că m-am spart.
    Ce vă cer acum, domnilor judecători. Un bagatel şi tot în spiritul virtuţilor mele de martir. Vă cer să nu mai plătesc la timp şi să nu mai plătesc dobândă, să nu mai plătesc, dacă se poate, nimic, şi să rămâi aşa cum m-a făcut Dumnezeu, cu bodegă, cu imobilul bodegii, cu hotelul de alături, cu casa din Pache, cu casa din Sfântul Ştefan, cu vila din Buşteni, cu tragediile mele virane din Sinaia, Predeal şi Techirghiol. Să mă lăsaţi copleşit de toate aceste suferinţe, care nu-mi produc decât zece milioane de lei anual - şi să nu mai plătesc. Dacă plătesc, pe mine mă costă franci; pe când, dacă hotărâţi dumneavoastră să nu mai plătesc, pe dumneavoastră nu vă costă nimic, şi nici pe mine nu mă mai costă nimic; lăsaţi-mă să urmez calea sacrificiilor mele, apucată din fragedă copilărie.
980
TUDOR ARGHEZI
    Eu am mai făcut şi alte jertfe. M-am făcut senator şi am purtat joben şi decoraţii în automobilul care m-a transportat la Palat cu prilejul răspunsului la mesaj, încadrat de escorta regală. Am luat parte la legiferarea ţării, căreia i-am dat pravile bune, pe care nu le merita. Puţin mai a lipsit să nu fiu regent cu marele meu coleg din biserică. Dacă-mi acordaţi concordatul preventiv, mai este timp să devin şi să accept şi acest imens nou sacrificiu (trei milioane şi ceva anual).
    A plăti sau a plăti la timp este ceva care se practică obişnuit în vulg şi în clientelă. Pentru plata ţuicilor şi masticilor consumate la mine, eu am organizat chelneri şi ţali. Dar ce e francul faţă de milion şi de sute de milioane? Milioanele se plătesc cu oarecare greutate şi, în ceea ce mă priveşte, aş prefera să nu le plătesc defel. în vremea noastră de stricăciune şi lipsă de bună-credinţă, sacrificiile mele pot constitui un merit, şi un merit chiar naţional, care ar atrage în mod natural scutirea, ca o recompensă sufletească a calităţilor noastre. Sunt un apostol.
    Să nu credeţi, domnilor judecători, că este bine să fii om bogat. Toată viaţa m-am silit să deviu un salariat şi nu am izbutit. Fericesc din toată inima pe toţi câţi n-au pus o sută de milioane la ciorap, ca să se împovăreze cu ele. Fericit cel ce nu are hotel şi bodegă, căci se va mântui - zice psalmistul, cu bună-dreptate. Şi nu sunt singurul martir al ţării acesteia. Au mai fost câţiva, între care un mare negustor de perdele şi covoare, un mare comerciant de flanele şi alţi jertfitori de sine. Cel dintâi, nefericitul, e poate prea gras, însă a fost şi ministru, chemat ca un mare gospodar, ca şi mine, să gospodărească statul şi libertăţile cetăţeneşti. Ca să nu i se urască afară din cale de mult, el şi-a cumpărat şi cai de curse, ostenindu-se şi în alergări de trap, nu numai pe singurele lui două picioare. Voia să ia parte la bucuriile ţării cu cât mai
PUBLICISTICĂ
 981
multe picioare şi cu ele potcovite, şi să ajute prosperitatea cu activitatea unui grajd de iepe şi armăsari. Pe aceşti înaintaşi ai mei i-aţi pus la punct: puneţi-mă la punct şi pe mine.
     Pizmuiesc, vă repet, fericita sărăcie şi binecuvântez pe Dumnezeu când îl văd înmulţind în jurul meu oamenii care mănâncă o ceapă cu pâine. Cât n-aş da să fiu în locul lor, dacă nu ar fi prea târziu! însă m-am învăţat rău, domnilor judecători. O viaţă întreagă am dormit pe saltele de puf şi m-am învelit cu plapumă de mătase. Am mâncat homar, „Roquefort“ şi „Brie“, vânaturi franceze, fazani, icre moi. Am băut „Sauterne“ şi „Veuve Cliquot", şi am isprăvit masa cu „Chartreuse“. Dacă mi-aş schimba regimul acum şi m-aş întoarce la mălai fiert şi la fasole, m-aş îmbolnăvi de stomac. Nu e voie să i se întâmple acest lucru unui fruntaş al statului, care trebuie să supravegheze de aproape rinichiul, ficatul şi băşica udului nostru. Pentru ce au mai existat Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu şi Horia, dacă guvernul şi justiţia s-ar dezinteresa de buna funcţionare a organelor noastre esenţiale? Pentru ce m-am jertfit eu, dacă trebuie să mai plătesc şi o sută de milioane?
     Sunt şi un bărbat model, un soţ model, un părinte model, un model de şef de familie; vă rog să nu uitaţi. Am ajutat orfanii cu şaptezeci şi cinci la sută din veniturile mele, am sprijinit văduvele, am vindecat bolnavii, am adunat cerşetorii şi i-am îndestulat. Hotelul meu este locuit, cum vă puteţi uşor da seama, ca şi diversele mele imobile, exclusiv de oameni săraci. Când se iveşte un încasator de la o foaie pe care am primit-o doi ani de zile, zi cu zi, îl iau la goană, numai din distracţie, şi tot din distracţie dau pe mâna sergentului din post pe omul flămând care ar voi să se înfrupte din bugetul bodegii mele. Dar cine nu e distrat, cine nu-i dus cu mintea la cele superioare?
982
TUDOR ARGHEZI
    Concordatul preventiv permiţându-mi să mă chinuiesc a strânge alte zeci de milioane noi, îmi va da alte posibilităţi ca să fiu util şi indispensabil epocii mele de dulci bancrutari şi frauduloşi.
1929
                          SENS UNIC
    în buzunarul unui sinucis prin strangulare cu cravata... s-a găsit următoarea scrisoare, pe care victima n-a găsit vreme să o facă mai limpede şi mai precisă.
    „Domnule prefect, veniţi-mi în ajutor. De o lună de zile am uitat să umblu şi nu mai pot decât să mă târăsc. Foarte bucuros că aţi înfiinţat un sens unic, mi-am închipuit că el e destinat oamenilor politici care merg înainte şi îndărăt şi curb, de preferinţă, şi de-a-ndaratele adeseori. Cunosc un domn profesor de istorie şi mare savant, care întrerupe de douăzeci de ani pietonii, circulând ca puricii şi ca lăcusta. Din Calea Victoriei, sare tocmai în Cişmigiu şi, odată, când se repara nămolul, el a căzut cu doi metri dincolo de locul unde voia să ajungă, şi în baltă cu drojdie de zmârc.
    Ieri l-am văzut călare pe calul de bronz din faţa Universităţii, înghesuindu-se să-l de-a jos din şa pe Mihai Viteazul. Noroc că e singurul personagiu imobil din Bucureşti, cu neputinţă de răsturnat, fiind turnat dintr-o bucată cu calul. Aţi observat cum sare puricele, domnule prefect? îl crezi la subsuoară şi el se găseşte în ciorap, şi nu ştii pe unde a trecut.
    Un purice mare, cu două picioroange lungi şi oleacă strâmb dintr-un umăr, circulă diagonal, ca luntrea cu o singură lopată şi ca omul încălţat numai cu un picior. Ţi-ai găsit, domnule prefect! Sare şi el şi sare mâi bine decât puricii toţi.
PUBLICISTICA
983
Puricele nostru suge de peste tot cu amploare şi patriotism. El a gustat din bicepsul liberal, s-a delectat cu globule roşii averescane şi a îmbucat din iliacul naţional-ţărănist. A circulat şi circulă peste tot. Călătorind în pantalonul unui ministru care l-a dus în Italia, el s-a regalat un pic şi din ombilicul lui Mussolini. Dar nu cumva, «sens unic» însemnează în limbaj confidenţial circulaţia pe care românul o recomandă cu o singură şi frecventă destinaţie, de sute de ori pe zi? Sunteţi politicos, domnule prefect: aţi descoperit, după noile reguli de poliţie ale guvernului, stilul care lipsea.
    Dar nu-i adevărat. Sensul unic e pentru toată lumea, indiferent de partid şi l-am adoptat şi eu, în calitate de şofeur şi, concomitent, de plimbător pe jos. Când îmi las automobilul la garaj şi îmi permit să ies în lume, ca să-mi dezmorţesc genunchii strânşi subt volant, îmi dau seama că nu mai pot circula decât exclusiv în sensul unic, ca planeţii, care de sute de mii de ani se învârtesc în loc. Vreau să o iau din Bulevard spre Şosea şi instinctul sensului unic, care mi-a intrat în sânge şi în scuipat, îmi aduce aminte că trebuie s-o apuc pe Calea Moşilor ca să ajung reglementar la Institutul Geologic. Căci, după cum ştiţi, sunt şi geolog, mineralog şi cristalograf şi treburile mă poartă către un palat cu un proprietar al căruia nume se scrie cu patru consune, citit fără vocală sau cu apostrof.
    Nu vă pot ascunde că şi sângele mi s-a învăţat să circule în sens unic şi că uneori, găsindu-mi-1 adunat în întregime în picioare, trebuie să mă ridic pe părete cu ele în sus pentru ca să obţin sensul unic invers şi să-mi restabilesc bătaia cordului normală. Şi vă pomenisem şi de scuipat, care şi el s-a obişnuit cu sensul. în loc să scuip, m-am învăţat să înghit şi-mi face rău la plămâni. Şi să credeţi că nu a fost atât de uşor să mă iniţiez, căci conştient în timpul zilei puteam să-mi administrez o circulaţie unică, pe care, lăsată în anarhia somnului, organele
984
TUDOR ARGHEZI
în timpul nopţii o contrariau. Am rezolvat problema lipind întâi câte o etichetă cu gumă arabică pe orificiile insului, cu inscripţia, după regiune «Rog a nu sufla», «Rog a se da îndărăt» sau «A se da drumul pe dincolo». Neizbutind cu etichetele lipite, pe care eram obligat să le desfac, la deşteptare, cu piele cu tot, jupuindu-mi nasul şi jerpelindu-mi alte locuri, am comandat inscripţii pe tablă cu email, făcându-le din ce în ce mai mari şi ajungând la proporţiile firmelor de prăvălii, moment când am coincidat cu fiscul, care mi-a reclamat o taxă pe tinicheaua vopsită.
    Perfecţionat şi atingând idealul liric al sensului unic mi-am dat însă seama, după melancolia ce mă copleşise, că-mi lipsea ceva. Mi-a lipsit, domnule prefect, sensul anapoda, opusul diametral al sensului unic. Deveneam, fără să vreau, un anarhist al regulamentelor, voind să mă duc unde-mi plăcea şi nu unde vă place numai dv. Am trăit cu sensul anapoda, adică în regimul de sălbătăcie, şaizeci de ani şi abia acum descopeream sensul unic. Faceţi, vă rog, şi dv. un carnet ca Ministerul de Finanţe - de ce să avem numai un carnet al finanţelor şi unul militar şi să nu avem câte 8-9-10 condicuţe obligatorii, la purtător şi la vedere? în carnetul dv. să fie o pagină de kilometri unici în faţa unei pagini cu kilometri primitivi, iar posesorul lui să fie silit ca în fiecare seară să-şi scrie amintirile circulatorii din timpul zilei.
    Am uitat, domnule prefect, noţiunea sensului de tot. Nu ştiu dacă trebuie să o iau la dreapta sau la stânga şi prefer să stau acasă căci măcar odăile au uşi, nu se poate ieşi pe fereastră. Ca să cumpăr o umbrelă din strada Carol, a trebuit să consult un sergent, căruia i-aţi acordat plăcerea unei părechi de mâneci albe, peste mânecile hainei, până la cot. Am pipăit dacă e matipolon şi am constatat că era muşama. AII right! El a citit regulamentul sensului unic şi m-a învăţat să merg întâi pe strada Academiei şi Bulevard la Şosea, să mă întorc pe Calea
PUBLICISTICĂ
985
Victoriei până la gârlă, şi de-acolo pe cheu, până la Cotroceni, trebuind să mă întorc iarăşi pe la Obor, ca să intru în strada Carol pe la Sfântul Gheorghe. Ce m-am gândit? Să iau mai bine trenul, să mă duc la Predeal şi la Miercurea Ciucului, întorcându-mă pe la Bacău, ceea ce am făcut şi am înnebunit.
    V-am căutat de unsprezece ori ca să vă vorbesc şi eraţi absolut cufundat în sensul unic şi găsindu-vă astfel, în călătorie nu puteaţi vorbi cu un cetăţean atât de interesat la sens.
    Probabil că voi fi silit să mă sinucid, neştiind care este sensul unic din Cişmigiu, căci nu aş crede că se poate ieşi la „Monitorul Oficial", fără să trecem prin strada Ştirbei-Vodă, care se află în fundul grădinii, şi pe unde nu aş putea găsi o ieşire decât escaladând câteva garduri. De aceea vă aştept în Cişmigiu, ca să mă puneţi pe drumul cel bun. Vă aştept în Cişmigiu de cincispezece zile fără rezultat."
1929
                  NOUA LEGE A PRESEI
    Nevroza de legiferare pare un simptom tragic al lipsei sentimentului de autoritate. Universul întreg se conduce cu o singură lege şi nici aceea scrisă. în locul faptelor care sporesc autoritatea unui corp constituit, ca şi a unui om, legile nu apără absenţa de acte şi când există acte legile sunt de prisos. Noua lege de presă se pregăteşte să conteste achiziţiile grele ale pedagogiei, al căreia ultim rezultat, individualitatea, cade, la termenul ei de rostire, în delict. Nu ar fi preferabil să desfiinţăm prin decret învăţământul, tipografiile, Academia şi presa şi să ne ducem să ne vedem de treabă, în brazda boilor pe ogoare?
 986
TUDOR ARGHEZI
    Pentru că nu suntem născuţi de azi, ne aducem aminte, din proprie experienţă, că în patruzeci de ani de domnie regele Carol, care avea despre fiinţa Suveranului o concepţie integral medievală — cu înţelesul constructiv al epocii de catedrale -nu a încuviinţat nici un proces de presă cu caracterul proceselor ce vor izvorî zilnic din legea propusă. Şi niciodată nu s-a insultat mai mult, cu sau fără sinceritate, ca în timpul domniei regelui Carol, timp confundat cu înfiinţarea şi cu progresele statului românesc. Ziarul,Adevărul" a purtat patruzeci de ani pe frontispiciu deviza „Să te fereşti, române, de cui străin în casăa. Guvernametnali mânaţi de un zel excesiv s-au găsit şi atunci, însă regele Carol i-a descurajat. El a stăpânit. Puternica lui personalitate morală ne-a învăţat că nu este nevoie de altceva şi că ea este obligatoriu pentru un Suveran.
    Ne împiedicăm toată vremea, în lipsa unei concepţii personale asupra lucrurilor în legătură cu imprecizia, de tradiţii sau nesigure sau incoerente. De când porneşte o tradiţie? De atunci de când începe retrospectiv întunericul sau de când? Statul nostru tânăr are o tradiţie tânără fixată de regele Carol. în această tradiţie nu putem insinua şi introduce inovaţii care să le contesteze fundamentul, fără să fim vinovaţi de dispreţ faţă de ctitorul de căpetenie al statului românesc, a căruia respiraţie istorică acoperă încă generaţiile viitoare.
    în Parlamentul mic al minusculei republici de Geneva, unde se adăposteşte azi o instituţie universală ca şi Vaticanul, şi unde legile sunt cugetate şi liberale, deputaţii cantonului se sprijinesc în argumentarea noilor legiferări pe două criterii: Jean-Jacques Rousseau şi Jean Calvin, întemeietorii mentalităţii şi ai statului local, doi scriitori, doi ziarişti. Cum vor argumenta deputaţii şi senatorii noştri înfiinţarea unei legi care anulează basmul, snoava, gluma, blestemul şi scepticismul ţăranului, transpuse în literă de tipar?
PUBLICISTICĂ
987
    Câteva instituţii de clară latinitate şi de optimism de soare cald sunt proprii poporului nostru. Ce corbi asiatici şi pasări de ceaţă vor veni să ne dispute lumina şi să atârne pe mestecenii noştri albi draperii mortuare? Pe ctitorii statului nostru nu-i întreabă nimic domnul ministru Iunian? Ei sunt autorii libertăţilor româneşti, cu care generaţia matură actuală, incertă în amintiri, se joacă liniştit şi copilăreşte, libertăţi întemeiate legal pe sensibilitatea poporului românesc. Acest popor şi-a permis să fie original, generos şi în avuţie şi în mizerie, şi de-o linie sufletească pură. Popor stăpân, el nu a dat oraşelor slugile, pe care şi-a rezervat să ni le ofere exclusiv un alt popor, cu legi aspre în materie de libertăţi. Poporul românesc refuză pedeapsa cu moartea şi ignoră asasinatul politic, practicat mai de toţi vecinii noştri. Românii se opresc la injurie: cine caută să comprime acest temperament, îl va sili la o izbucnire dincolo de limita lui. Au ajuns atât de radical străini conducătorii statului nostru, încât sentimentul veneraţiei şi timidităţii nu-i poate opri să se puie în drumul unui popor care urcă timpul râzând? Poporul românesc are toate dărniciile: el iubeşte pe pământ, în câmpul cu muşeţel şi meiu şi îşi numeşte odrasla dragostei: copilul din flori. Se va legifera această ardoare manifestată în creaţia politică şi literară? De către domnul Iunian?
    Ce a făcut domnul Iunian ca să merite această atitudine şi iniţiativa de a vopsi lumina cu cenuşiu. Opera vieţii domniei sale, îşi dispută oare proverbul românesc sau revendică tighelul decorativ de pe oala de lut şi năframă? Acest excelent om politic, inteligent şi simpatic ţine cu dinadinsul să fie citat cât i-o dura numele, cu blesteme? Face acest rezultat o râvnă?
    Iniţiativa legii aparţine guvernului? aparţine altcuiva, pe care guvernul vrea să-l slujească orişicum? Domnul Iunian
988
TUDOR ARGHEZI
discerne, negreşit, că, dimpotrivă, acestui altcuiva i se creează o situaţie grea, cu satisfacţia trecătoare a unui moment de autocraţie.
     Presa în orice caz nu va găsi stilul potrivit cu vremile, ca să-şi facă datoria faţă de public şi faţă de conştiinţă, îndârjită de ofensa ce i se va aduce. Poate că pamfletul va fi mai literar, dar genul va înflori din ce în ce mai mult.
     Pe de altă parte, orice părere şi-ar face guvernul despre magistratură, magistraţii sunt mai apropiaţi de păsurile presei decât de condiţiile unui salariu şi de licăririle unei decoraţii şi ştiinţa dreptului, compatibilă cu speculaţia subtilă şi cu frumuseţea cuvintelor, îi identifică de multe ori cu pravila literară. Ei sunt cititorii presei, pe care cineva ar dori să o vadă scrisă de valeţi: ochiul lor vede şi conştiinţa lor conchide. Războiul, care a pus în circulaţie mult mai multă nepăsare faţă de primejdii decât părea firesc, şi care ne-a obişnuit categoric cu noţiunea că stările cele mai clădite sunt inconsistente şi fragile, a contribuit şi la optica nouă a magistraţilor. Ce vor zice autorii legii, când rigorile ei vor găsi o compensaţie în achitarea sistematică pronunţată de judecători? Unui soldat i se poate da toate poruncile, afară de una: să-şi împuşte muma în vreme ce-i urzeşte pânza şi rufăria lui de logodnă.
     O      lege care să ocrotească un prestigiu eventual inexistent, încleştând în lacăte gura dascălului, a studentului şi a scriitorului, duce la marea dezordine. Provocarea artificială a unei explozii nu e operă de minte cuminte. Dacă la noi, spre cinstea instituţiilor noastre şi a oamenilor politici care au condus ţara şaizeci de ani, ne-am bucurat de un mare confort cetăţenesc, situaţia se datoreşte blândeţei represive. într-un regim preconizat de proiectul domnului Iunian, toţi intelectualii români sunt condamnabili, începând cu însuşi autorul legii: asta e situaţia noastră, unde la neorânduiala administrativă trebuie să corespundă frâna mobilă a presei.
PUBLICISTICĂ
989
Doreşte cineva în ţara aceasta să vadă pe intelectuali mânaţi orbeşte, vite docile şi satisfăcute de-a nu şti să mânuiască un corn şi o copită? Acel cineva le sfidează mânia.
     Legea domnului Iunian nu pedepseşte un delict, pedepseşte ceva mai important decât o injurie şi o calomnie: acel punct imponderabil de sinceritate înflăcărată gratuită, dezinteresată, care face parte din personalitatea morală a tineretului şi pe care tineretul trebuie să o ducă la maximum, pentru opera de creaţie în fervenţa ipotezei. Căci rezultatul culturii dorit nu poate să fie în zestrea românească o modalitate de lichelism, care şi fără o lege contra presei înfloreşte excesiv. Atât de puţin se asimilează scopurile studiului, reflexiunii şi experienţei, încât să ne trezim în plin an 1930, anulând preocupările pentru care s-au aprins câteva revoluţii şi deghizând în regula unei discipline de laşitate absenţa de bărbăţie?
     Ne rămâne de introdus, ca moştenitori ai Austro-Ungariei şi ai Rusiei, toate rigorile şi opreliştele celor doi împăraţi, în familia cărora s-au succedat viciile şi ticăloşiile, de la viol şi asasinat până la misticismul erotic.
     Observaţie în ordinea practică. Legea asistă pe lângă familia regală, pe membrii Regenţei. Familia regală are situaţia ei excepţională de martor şi regulator. între regenţi este însă unul care se bucură de o situaţiune neasemănată cu a regilor, extrem de sensibilă căci dublă, care odată cu punerea în aplicare a legii trebuieşte simplificată, ca să corespundă cu însăşi logica legii, aşa cum e concepută. Persoana patriarhului are două feţe: una bisericească şi alta de stat, biserica e împovărată de păcate care nu merg cu interesele statului şi, o critică, din ce în ce mai necesară însănătoşirilor noastre, care ar cenzura pe patriarh, fără să cenzureze ipso facto şi pe regent, ar da nemulţumiri regentului. Prestigiul regentului ar suferi inevitabil din pricina patriarhului.
990
TUDOR ARGHEZI
     Amuţirea criticii nu trebuie căutată în ceea ce priveşte biserica, vrem să spunem clerul, pentru obţinerea unui fals pe fals, negativ pe negativ. Legiuitorul trebuie să fie atent la siluirea conştiinţei pe care o săvârşeşte. Nici o spiritualitate, de orice sursă, ortodoxă, eterodoxă sau inortodoxă nu poate accepta să-şi facă o temelie dintr-un cler, pe care fără convenţionalism de stat, toată lumea îl cunoaşte şi l-a taxat. Persoana de regent a patriarhului împiedică întâi spiritualizarea părţii sănătoase din clerul nostru, care îngreuiat a se manifesta şi pân-acum, de aci încolo va avea buzele cositorite şi condeiul îngreuiat cu lanţuri. Episcopii şi arhiereii cei dintâi vor destăinui, întrebaţi în particular, că starea şi mai proastă actuală a bisericii şi a clerului se datoreşte unuia singur şi orice luptă s-ar da, ea va începe cu tragerea la răspundere a acestui unuia singur. Dacă se va întâmpla ca el să fie şi regent, care-i consecinţa? Este permis să cenzurezi pe patriarh în funcţiunile sale bisericeşti, fără ca „prestigiul" regentului să sufere nimic? Ministerul de Justiţie nu o să devie o anexă a Patriarhiei, ca să întoarcă prin sentinţe şi prin puşcărie pe oameni la o veneraţie al căreia sentiment lipseşte.
     Sunt în ţară zece mii de preoţi ortodocşi, plus cinci mii de călugări şi călugăriţe, plus un număr destul de mare de episcopi şi arhierei, plus vreo zece milioane de oameni botezaţi în legea lor. Fricţiunile sunt nenumărate. în biserică, patriarhul are o activitate şi o răspundere incompatibilă cu o iritabilitate legală nouă a situaţiei preasfinţiei sale de regent. Dacă patriarhul este imunizat de calitatea de regent, regentul devine şi parte şi judecător, unind în mânile sale puterile, pe care nu le tolerează, adunate laolaltă, nimănuia regimul constituţional.
     Patriarhul e nevoie să rămâie numai patriarh în faţa noii legi de presă şi atunci se alege un regent propriu-zis, independent, ca doi ceilalţi membri ai Regenţei — sau rămâne numai regent şi atunci se alege un alt Primat şi patriarh, înalt
PUBLICISTICĂ
 991
preasfinţitul patriarh rămânând un episcopus in partibus. Fără a desface această împletitură, nu se poate realiza o nouă lege a Presei pentru apărarea Coroanei, ştirbită în liniile ei de activitatea socială a unuia din membri. Regii sunt regi sau nu sunt regi. Domnii Buzdugan şi Sărăţeanu au înţeles incompatibilitatea regală cu funcţiunile domniilor lor şi au demisionat, înţelegem, la rigoare, ca o lege cât de draconică să izoleze Fiinţa regală într-o concreţiune legală, dar e neadmisibil să imunizeze Regenţa, fiinţa în acţiune şi în permanent contact cu societatea, a unui funcţionar supus variaţiunilor, ambiguităţilor şi temperaturilor, care nu pot compune atitudinea fixă, cu apanagii de Idol necesar, a regalităţii.
    Era să intre în Regenţă domnul general Prezan: domnia sa nu mai comanda ca ofiţer. Regenţa e ca o reîncarnare. Singure însuşirile parcurg această metempsihoză: funcţiunea anterioară se descompune ca un fost corp, în interesul esenţial al abstracţiunii pe care o înfăţişează regele şi Regenţa. Căci ori înţelegem noţiunea de rege, ori nu o înţelegem deloc.
    După restricţiile proiectului de lege publicat în ziare, toată literatura e condamnabilă şi „micşorarea prestigiului" începe cu simpla informaţiune a ziarului.
    Să presupunem cazuri:
    Cu toate că nu se poate, dar să presupunem că s-ar putea întâmpla, un om politic fără nici un merit altul decât că face parte dintr-un partid, vorbeşte prost şi scrie mizerabil. El mai participă la tantiemele a douăzeci de consilii de administraţie şi aranjându-şi o situaţie de patruzeci, cincizeci milioane anual fără muncă, devine, ceea ce iar nu se poate, după noua lege a presei, un scandal public. Se povesteşte că acest scandal, încă neizbucnit, e cu mult mai frecvent decât ar fi nevoie, dar desigur nu-i adevărat şi nu poate să fie adevărat, iarăşi după aceeaşi lege, care proclamă de la început puritatea, inocenţa
 992
TUDOR ARGHEZI
şi infailibilitatea oricărui om cu un venit de la un milion de lei în sus. Pe deasupra, omul politic e şi chior.
    Portretul şi fizic şi psihic devine cu neputinţă în urma legii Iuniene. E interzis să spui că individul e prost, pentru că ocupă slujba unui om inteligent. E interzis să spui cât câştigă şi să scrii că n-are individualitate şi că e chior pentru că asta îl priveşte, fiind o chestiune familială. E voie să spui că e genial. Legea dlui Iunian rămâne să stabilească şi alte practici pentru sporirea prestigiului; însoţirea, de pildă, a numelor şi a funcţiunilor de titluri, care vor creşte în lungime şi în silabe proporţional cu cifra salariului. Un şef de Biurou va fi Domnul; un Director Domnu Domn; un Director General Domnia Sa Domnul Domn; un Prezident poate să fie Prea Domn Domn, înalt Prea Domn, Superexcelent înalt Magnificient Domn Domn etc., la toate genurile şi cazurile declinaţiunii gramaticale. Se poate zice după treaptă: Sărut mâna. Sărut fiecare deget şi o dată în palmă. Sărut în talpa piciorului. Sărut între degetele picioarelor. O gamă nesfârşită de sărutări ierarhice.
    Copiii noştri trebuiesc învăţaţi la şcoală bună să salute firmele de unde un om bine plătit îşi cumpără galoşii, să salute câinii şi pisicile familiilor cu vază şi să se înalţe, ca să le pupe numărul de la casă.
    Un confrate, ziarist, ne-a povestit două cazuri profesionale. Le relatăm aşa cum ni le-a încredinţat:
    I     se şoptea într-un timp că o femeie fusese incinerată, în cel mai strict secret, fără consimţământul nimănuia şi se aducea presei învinuirea că nu se ocupă de cadavrul ei şi de arderea anormală a cadavrului. îmboldit din mai multe părţi, confratele cercetează. El descoperă că, într-adevăr, poliţia trimisese la crematoriu cadavrul unei femei introdusă vie în localul poliţiei şi găsită în stare de cadavru. De ce murise femeia? Cum a murit? De ce atâta grabă în dispariţia corpului?
PUBLICISTICĂ
 993
De ce dispariţia lui nu prin înmormântare, ci prin ardere şi încenuşare? Confratele iuţind cercetările, se deteră de la poliţie trei comunicate cu totul deosebite în textul lor, la trei ziare deosebite. Tripla contradicţie era stranie. Confratele publică, însoţite de un comentar supărător, tustrele comunicate. Comentariul atrase al patrulea comunicat din partea chiar a prefectului, care da o a patra explicaţie, însă detaliată, arătând că femeia arestată a fost găsită spânzurată în latrină.
    Ce se întâmplase? Era vorba de o doamnă de şaizeci de ani, ce ducându-se, ni se pare, într-un magazin, şi-a schimbat, fără voie, poşeta, luând poşeta unei alte doamne. Această doamnă, crezând că a dat de o hoaţă, a dus-o la poliţie, iar poliţia crezând că a dat de o hoaţă fără păreche, a făcut toate cele necesare pentru ca femeia, disperată, să nu fugă. Doamna de la Crematoriu, era o femeie foarte bogată din Bucureşti, posesoare a unei averi considerabile. Se înşelase, luând de pe tijghea o poşetă străină. Se poate presupune că la vârsta ei putea foarte bine să fi fost ca mai toţi sexagenarii, presbită.
    întrebarea ziaristului, care a dat de urmele ei: „S-a întâmplat ca zvonurile care au ajuns până la mine să fie adevărate. Dar dacă nu erau adevărate şi articolele mele rămâneau fără rezultat, sau dacă nu puteam dovedi nimic? După legea domnului Iunian ar fi trebuit să fiu osândit la câţiva ani de temniţă, pentru că mi-am făcut datoria; căci datoria în orice caz mi-am făcut-o. încă o întrebare: îmi mai făceam eu datoria dacă legea cea nouă era în vigoare? Nu este aşa că isprava rămânea şi necunoscută şi nerăzbunată? - şi nu este aşa că într-o epocă defavorabilă s-ar fi putut îndătina obiceiul de-a lua din stradă un om viu şi de-a-i aduce îndărăt de la Crematoriu cenuşa în pălărie? Ce este mai grav? să se înşele un ziarist sau să nu poată denunţa opiniei publice un fapt petrecut?"
    Altă ispravă. Se comunică unui ziar că o domnişoară X. a fost internată la ospiciul de nebuni din Bucureşti, de către un bărbat, al căruia nume nu avea nici o asonanţă cu numele
994
TUDOR ARGHEZI
domnişoarei. Confratele L. avu impresia unei petrecanii suspecte. El luă cu sine o doamnă în vârstă, cu toate aparenţele de a putea să fie mama unei domnişoare şi se duse la balamuc. într-adevăr, domnişoara X. fusese internată, şi de mai multe ori, alternativ, nebună şi însănătoşită. Parchetul descoperi o situaţie, de roman-foileton. Domnişoara X. aparţinea unei familii din cele mai onorabile din provincie şi fusese ademenită cu un an mai nainte, la vârsta de cincisprezece ani, de un proxenet grec, proprietarul unei case de toleranţă, fusese prostituată şi internată în această casă, unde rând pe rând a înnebunit şi a fost readusă după ameliorări periodice de la ospiciu. Grecul o purta între ospiciu şi casa de toleranţă. Familia făcuse cu un an înainte toate plângerile de dispariţie la toate Siguranţele şi Poliţiile din ţară. Siguranţa şi poliţia nu ştiau însă nimic. Şi nu cunoşteau nici cazul nebunei, nici cazul grecului, nici casa lui de toleranţă...
    întrebarea ziaristului: „S-a întâmplat să fie adevărat. Ce mă făceam eu subt regimul legii domnului Iunian, dacă nu era adevărat? întru cât eram mai vinovat în sentimentul datoriei mele, dacă lucrul nu era adevărat sau nu-1 puteam dovedi?" Să se noteze că presa a făcut ceea ce autorităţile de stat nu putuseră face.
    Guvernul şi Parlamentul trebuie să mai afle încă ceva, înainte de a se vota o lege, care va înăspri pur şi simplu raporturile dintre un popor reprezintat şi guvernat - şi autorităţile executive. Ziarele sunt zilnic asaltate de sute de nenorociţi care nu-şi mai găsesc dreptate şi scăpare nicăieri, afară de presă. Din o sută de aceşti nenorociţi, şaizeci refuză să îşi dea numele şi adresele sau se roagă stăruitor să le fie tăinuite, de teama unor represalii care i-ar face şi mai nenorociţi. Acestor oameni presa le datoreşte o sfântă asistenţă şi secretul profesional. Dacă ziaristului nu-i mai este permis să se ocupe de ei, gluma se cam îngroaşe — şi nu-i mai este permis de legea domnului Iunian, care cere dovezi acolo unde nu se pot produce din sfială
PUBLICISTICĂ
 995
legitimă, refuzându-le ostentativ aiurea, printr-o simplă calificare juridică.
    Această lege, ne dă cu o sută cincizeci de ani înapoi. Şi ea miroase a sânge.
    Domnul Iunian afirmă că legea i s-a cerut şi impus şi că domnia sa rezistă încă din luna iunie, fără joc de cuvinte, presiunilor ce se fac asupra domniei sale. Afirmaţia nu poate să fie decât exactă, dar răspunderea legii rămâne domnului Iunian, venit la guvern cu devize revoluţionare şi cu o vastă pasiune de renovare.
    N-am putea spune că funcţiunea de ministru are în toate cazurile darul să suprime în insul cu portofoliu pe cetăţean şi pe intelectual, batjocorindu-1 să se bată cap în cap cu sine şi să nu se mai poată recunoaşte în oglindă, la ora matinală când îşi gargarizează gura şi îşi despică părul cu o cărare. Se pare că, în majoritatea cazurilor, ministrul mănâncă pe cetăţean: poftă bună şi digestie uşoară! Dar domnul Iunian nu poate fi cu inima uşoară aşezat printre aceşti autocăpcăuni. Inteligenţă liberă şi constantă, ministrul de Justiţie nu este un om făcut să se poată consola de recriminările altor inteligenţe, din presă, şcoală şi profesiunile libere, care reprezintă un grad de civilizaţie sigur şi mintea poporului întreg.
1929
                    UN PASAGER
   Am reintrat în Bucureşti vineri noaptea, cinci ore pe picioare în vagon* Un călător ca de cincizeci de ani, în parte scorojit la faţă, şi în parte crud, ieşea la câte zece minute din compartimentul lui, apăsându-şi măruntaiele cu ambele mâini; Frecâildu-se de spinări, dispărea şi se întorcea, lăsând
996
TUDOR ARGHEZI
după el scârlionţii de vată ai unui tratament după ceasornic. O fată a lui, sfâşiată de scrofuloză subt urechea stângă, se intercala pe lângă bărbaţii din coridor. Atitudinea pe care şi-o studiase detaliat acasă, ca fiind cea mai atrăgătoare, era figura clasică statuară, în care braţele, prinse la ceafă, ridică sânii şi-i umflă, înviorând bumbii din sfârcuri. De data aceasta, atitudinea îşi pierdea farmecul din pricina petelor ude, mari, ale subsuorilor, pe o bluză albastră scrobită. Duduia venea de la Craiova; avusese toată vremea ca sudoarea salivă a pufului, încâlcit în gropile de subt braţe, documentate de purităţile grumazului, să compuie cataplasme. O altă domnişoară citea singură, cu ochelari, construindu-şi o figură de savant pedantist. Până la prima staţie, a stat cu ochii ţintă, într-o pagină neîntoarsă; de acolo, a ieşit pe vestibul, necăjită de echilibru. După altă staţie, pagina s-a redeschis, şi domnişoara a citit şase ceasuri în acelaşi loc.
    - Poftim? a întrebat cititoarea...
    - N-am zis, domnişoară, nimic.
    Pasagerul a circulat neîntrerupt, cu figura lui umflată. Aş fi voit să-l aţâţ. De câte ori părăsea compartimentul, îl urma un câine negru din familia coropijniţelor de salon. Câinele se oprea la ultima uşă şi, pe dunga pardoselii, îşi plimba, ca o lampă de buzunar, nasul, de câteva ori. Trântii talpa de muşama şi l-am interzis. Câinele m-a lătrat întâi o dată, şi apoi prelungit, ca şi cum aş fi trecut pe lângă el cu o caravană. N-am izbutit totuşi să impresionez creierul dur sau cuminte al stăpânului. M-am transportat într-o regiune mai la îndemâna lui: la toate reflecţiunile asupra porumburilor nu mi-a răspuns un singur cuvânt. Dar când m-a interogat el, i-am trimis o gură de fum, supt din ţigară, în plină figură.
    -     Prost tutun! a răspuns călătorul. Stai să-ţi dau eu o ţigară mai bună...
1929
1930
                   AUTOGRAFIE Editorului meu
    Inspirată, se pare, de la Paris, unde acum douăzeci de ani nu începuse inovaţia, editura din Bucureşti constrânge, cu o irezistibilă politeţe, pe autori să facă două zile parte din menajeria literară. Autorul îşi acordă, cu sprijinul editorului, o zi de glorie şi chinuri. Portretul lui, destul de indiferent, apare o dată pe carton, la vitrină, şi în acelaşi timp în carne vie, în interior, şi în general originalul seamănă cu fotografia, ca balena împăiată cu pictura viţelului de mare de la intrare, prezintată pe muşama. Poftiţi domnilor, animalul fioros poate fi văzut şi pipăit numai cu patru lei.
    în vederea viitoarei mele penitenţe, din ziua scoaterii de la tipar a Icoanelor de lemn, am căutat să experimentez, ca un viitor călăreţ de armăsar, care-şi încearcă pintenii şi agerimea, încălecând o umbrelă de ploaie. Grimasa autorului în exerciţiul funcţiunii lui de autografist îmi era o figură cu totul necunoscută şi m-am dus să vizitez două librării cu scriitori în funcţiune.
    Primul autor vizitat a fost domnul Mihail Sadoveanu, pe care l-am aflat liniştit, masiv şi hieratic, aşezat la masa de două şchioape pătrate şi iscălind exemplare. Cu bunătatea cu care pune degetul, în mod administrativ, pe o rubrică de salarii, strivind cerneala violetă a unei cruci cu buricul, un aprod;
 9 98
TUDOR ARGHEZI
autorul unei zodii în două volume îşi lipea numele pe pagina curată. Fizionomia de statuie cu ochii albi, a prozatorului, era de o impermeabilitate de monument şi-mi aducea aminte, însă respectuos, evident, o anecdotă de restaurant. Un personagiu se scula de pe scaun, de câte ori trecea prin faţa lui câte un client, răspunzând la fiece „Mahlzeit": Popescu. Pana scriitorului trasa pentru eternitate pe cartea fiecărui cumpărător, uniform, cuvintele: Mihail Sadoveanu. Răzimat pe mâna stângă şi cu cotul ei pe mescioară, idolul nostru literar moldovenesc părea un brav negustor venit la târg şi care, folosindu-se de împrejurare, se fotografiază la minut, în una din cele trei poziţiuni, în barcă pe valuri, în picioare şi uitându-se în orizont sau cu album şi călimări.
    Educaţia mi se făcu în zece minute. Mi-am zis: Dacă acest mare urs al codrilor şi al stâncii, solitar şi taciturn, care n-a ieşit din cereştile lui bârloage decât de două ori, o dată ca să se facă deputat şi a doua ca să fie cât pe-aci făcut ministru, apare acum, pentru a treia oară, într-o librărie, ca să se iscălească, pot să mă liniştesc. Şi în ziua sorocită am iscălit şi eu.
    îmi pare rău că n-am văzut pe ilustrul prozator la plecare din librărie, la scularea lui de pe scaun; căci în ce mă priveşte, am ieşit halucinat. Oriunde îmi aruncam ochii pe strada Lipscani, pe trotuoare, pe firme citeam: „T. Arghezi". îmi aparţineau câteva prăvălii cu ştofe, ghete şi ciorapi şi însăşi Banca Naţională devenise proprietatea mea. Mă chemase „T. Arghezi" de câteva sute de ori, şi când închideam ochii citeam şi-atunci numele meu, scris, pe dinăuntru. Eram completamente scârbit. Cred că dacă aş fi continuat patru zile să mă iscălesc, excelentul domn Ciornei, civilizatul meu editor, ar fi fost obligat să facă o cheltuială suplimentară şi să mă transporte într-un cufăr încuiat la o casă de odihnă. Am luat informţaii: domnul Sadoveanu a părăsit cât se poate de normal masa domniei sale de lucru muncit de o poftă de mâncare splendidă.
PUBLICISTICĂ
 999
    Ieri-noapte, aproape o lună după iscăliri, mi-a venit rău sufletesc pentru cea din urmă oară; în formă de vis. Trebuie să fi fost cumplit de agitat şi să fi suferit îngrozitor, căci m-am deşteptat în dulapul cu haine, în care am intrat dormind. Eram atât de stupefiat de locul în care mă trezii, încât mă întrebam dacă nu cumva, agăţându-mi costumul de peste zi în dulap, uitasem să mă dezbrac... Se făcea că mă găseam acasă şi că mi se umpluse curtea şi strada de oameni, care loveau cu pumnii şi cu picioarele în uşile mele. Scoţând capul ca să văd ce se întâmplă, văzui mii de oameni (exact şase mii cinci sute, cât fusese tirajul) purtând în mână câte un exemplar al Icoanelor de lemn şi ridicându-1 în aer.
    Un moment am crezut că cititorii cer banii înapoi şi că mă vor linşa pentru că i-am mâncat. Căutam în conştiinţa mea un telefon, ca să anunţ pe domnul Ciornei să tragă obloanele şi să-şi scoată personalul din biurouri şi magazii, pe strada Lipscani, armaţi cu bastoane şi cu Iliada şi Odiseea domnului profesor Murnu, care, fie manipulate ca nişte lespezi, fie citite cu voce tare agresorilor, ar fi dat rezultate egale şi un efect identic: cucuie la cap.
    M-am înşelat. Publicul nu voia să mă sfâşie: voia să mai iscălesc o dată, pe foaia din urmă...
    Am răspuns:
    -  La ediţia a doua!
1930
                 MITOLOGII
   Adunaţi împrejurul Pomului de Crăciun cu flăcările aprinse, ascultam colinda copiilor, învăţată două săptămâni. In păinjenişul auriu al bradului, transportat din munte:
1000
TUDOR ARGHEZI
într-un salon şi silit la dichisire, înfloreau becurile electrice. Amintiri artificiale din cerul atins cu vârful, crescuseră băşici de sticlă fragilă, imitate după universul autentic: mingi planetare de oglindă. Fructul cel mai ridicul, ivit în cetina neagră, era însă portocala, care se împărechea cu arborele sihăstriilor din piscuri, ca limba suedeză cântată, cu Bosforul.
    De Crăciun, absurdităţile normalizate, permit să se coacă în molift păpuşile, bomboanele, pălăriile de hârtie, tecile şi coifurile splendide. Ispitită să urle, familia se bucură şi surâde, copiii devin generali, fetele ducese şi toată lumea roade, în cinstea veveriţelor din pădure, o nucă de ciocolată. Un optimism vesel şi caricatural împinge natura în industrie şi amestecă lucrurile eterogene. Apucate de un idealism panoramatic, se face cu putinţă adunarea şi însumarea într-un total serios a cantităţilor antagoniste.
    Am cumpărat zăpadă într-o cutie cu etichetă, o zăpadă eternă, care nu se va topi niciodată şi am maimuţărit cu artă frageda descompunere a luminilor selenare pe crengi. încă de curând se izbiseră aripile şoimului de urzeala ghimpoasă a Fătului-Frumos vegetal dintre stânci: am atârnat o pară zaharisită lângă o trompetă cu puşcă şi le-am învăluit în scai lucios fumuriu de Nurnberg, menit să reprezinte chiciura incoruptibilă. Ţurţurii de gheaţă se cumpără cu duzina: şapte duzini au dat numaidecât sfârcurilor colonizate şi copleşite de pondera lor, un duh de răceală şi un fior în proxima vecinătate a unei cămile de la Paris.
    Foloasele electricităţii într-un Pom, sunt incalculabile. Mucii de parafină ai lumânărilor şi-au făcut toată datoria şi au curs trandafirii, verzui şi vineţi, din belşug, gospodarul a suflat în mucuri brusc, le-a speriat şi le-a stins, şi apăru becul. Numai un scurt circuit mai poate provoca excepţional un incendiu, urmat de o eventuală carbonizare a cutiilor cu smochine şi rahat. în general, primejdia e înlăturată prin
PUBLICISTICĂ
 1001
prezenţa noilor mitologii şi divinităţi. Un roman tonitruant şi rece se zămisleşte din negura dintre dulapuri a salonului întunecat, în care familiile aşezate pe scaune de teatru, asistă la luminile bengalice, instalate în Pom.
    Iată-1 pe Watt, înveşmântat în tinichea de nichel, sosind pe roţi nevăzute şi lovind peretele cu tridentul. Coama şi barba lui seculară scânteiază fără lumină şi numai în trosnete, ca spinarea pisicii, de un furnicar de electroni. Atomi filiformi şi vermiculari muncesc ca o muşiţă de metamorfoza a doua, în miezul de pâine al buretelui benzinei.
    Dar Watt s-a încrucişat cu Tungsram, o Wottan! - şi cheamă: „Osram! Tungstenî Şaizeci de Waţi!“ Curentul e alternativ... Patruzeci de perioade... Volt! - Din Breslau tocmai se aude: „O, Tannenbaum!“ Dar cine a rostit şi când maxima lapidară, de care ne-aducem aminte ca-n vis: „Oricât ai fi de exigent, Atwatter Kent e - Atwater Kent“? Noua mitologie împresoară Pomul, perele zaharisite, portocalele, bomboanele, jucăriile, într-un vârtej de Sabaturi.
    într-altă parte, se asociază pe ritmul în zigzaguri instrumente de muzică dizarmonice. Piuie, chiuie, ţiuie o unealtă; horcăie, grohăie, alta; huruie, una: kling! bum! Trei voci bărbăteşti, lente şi sobre de muezin, cântă-n bătaia tropotului măsurat cu şchioapa, englezeşte „Aloam, in hol met, milobam malalec, hev un iu“. Bună dimineaţa la Moş-Ajun, ne daţi ori nu ne daţi? Vocile negrilor din Huxhaven dansează în colindul ucenicilor de la tipografie...
    Conspiraţia tuturora s-a ostenit să învie pomul, adus acasă cu trăsura din piaţă. Pe dreapta înflorea comerţul de ghiuden şi brânză şi soseau carele cu viţeii înjunghiaţi în blana lor delicată, decoltată până la pântec: care cu sânge şi care cu porci, cadâne sacrificate. Pe stânga... brazii. I-am salutat astă-vară pe stăvilarele cerului de la Predeal şi i-am pizmuit că păzesc
1002
TUDOR ARGHEZI
în marile catapetesme stolurile vânturilor cenuşii. O sută douăzeci de lei bucata, fără scaun. Birjar!
    Mai trebuia într-o ramură o mandolină. Mai lipsea un câine cârn: Moly. Copiii au ascultat ce se putea petrece în camera din fund, unde lovea câteodată ciocanul. Bunica trecuse de-a fuga pe coridor şi era să fie prinsă cu un maimuţoi subsuoară, de postav cărămiziu. în sfârşit, Pomul a fost adus de Moş Crăciun, care a intrat cine ştie pe unde, nimeni nu l-a văzut. Fiinţele ciudate ale iernii au chei potrivite pe toate broaştele şi când le pierd suflă-n zăvoare şi zăvoarele se mişcă-ndărăt.
    După tăcerea clopotelor şi aţipirea în aşternuturi a oaspeţilor, mai ardeau becurile singure ca nişte vopsele luminoase. Pachetele au fost împărţite după inscripţiile cu creionul ale Moşului Crăciun, care, ca şi Dumnezeu, ştie toate legăturile de rudenie şi de prietenie şi cum îl cheamă anume pe fiecare om din toată lumea. Paturile copiilor scufundaţi în păpuşi, căruţe, gâşte şi fiare sălbatece, ca nişte colivii de menajerie, s-au desprins din casă ca două corăbii vâslite lin de somnuri, pe o Dunăre albă. Pasări cu gâturile lungi de tot dau din cap a bine, înşirate pe ţărmuri şi nuferii fac ochi negri şi albaştri pe dedesubtul corăbiilor lenevite-n drum, şi clipesc. Şi de-a lungul apei becuri electrice, care se aprind şi se sting, miliarde: un minut de noapte şi un minut de zi în nămiaza mare, Watt, Amper, Microfarad, Moş Crăciun, Iisus, Tungsram...
    în salon, Pomul singuratic, cu beteli gălbui licărite din creştet la genunchi, a rămas ca fantoma în picioare a unei mirese, care a murit nelogodită. Oare unde a rămas şi un praf de sunet de clopot. îl auzi? Osram... Tungsram...
 1930
PUBLICISTICA
 1003
    [„UN NEGUSTOR DIN BUCUREŞTI../']
    Un negustor din Bucureşti, cunoscut în simplicitatea modestiei lui, şi-a pus capăt zilelor, fără milă de un trup, învăţat să stea în picioare şi să se chinuiască între tijghea şi bucătărie. Sinuciderea lui inestetică s-a petrecut dintr-o inspiraţie atavică, prin precipitare în puţul unui ascensor. Sângele a stropit berea, ridichile şi untul, şi fantoma lui a rămas acolo, între beciuri şi etaje, să asculte, ca o muzică plăcută, comanda ţapilor şi a halbelor din butoiul atunci desfăcut.
    Berăria durează de mai multe zeci de ani, mutată cu o sută de paşi din Hanul Zlătarilor dărâmat, în localul actual, într -un fel, berarul fusese un artist, căci cu mari cheltuieli, pe care negustorii înavuţiţi le economisesc, el a clădit în apropiere de cea mai frumoasă bijuterie bisericească a capitalei, stricată de gustul Comisiunii Monumentelor Istorice, o autoritate artistică medieval bavareză, mare bazilică de curbe, pilaştri şi bolţi lui Bacchus, aliatul lui Gambrinus. într-o clădire de piatră cu stil, iubitorii de bere, care caută, cu rafinament miinchenez, şipotul auriu în bărdac de cristal, şi-l prind cu buzele prin pătura smântânii spumante, s-au pomenit într-o bună zi şezând pe scaune gotice, la mese poligonale de stejar, protejaţi de invocaţiile picturale, ale câtorva veacuri de hamei fermentat, zugrăvite pe ziduri oblice şi plafonuri în zigzag.
    Printre mese, cu şervetul pe braţ, circula zâmbitoare însă rezervată, silueta fragedă a patronului, care, într-un obraz rumen de prunc, clipea, mi se pare, din nişte ochi albaştri. Cu mâna permanent ascunsă în buzunarul de piele de la spate, patron şi ţal, stăpânul catedralei de piatră, da restul, saluta şi pleca înainte.
    Vijelia care a răsturnat acest brad de om în golul prismatic al unui ascensor, nu avu nimic din fatalitatea, sinceritatea şi bâzdâgul sonor care doboară brazii din muntele natal.
1004
TUDOR ARGHEZI
Datoriile unui frate, pentru care garantase, ca un frate adevărat şi onest, o sumă de zeci de milioane, veniseră la scadenţă, şi berarul se socoti ruinat şi poate că ruşinat în virginităţile lui sufleteşti, ca acel boier Ghica, dacă nu ne înşelăm, care s-a împuşcat fără alt merit decât că un aventurier, devenit bancher, dăduse faliment în colaborare cu speranţele lui aristocratice şi puerile. Berarul s-a sinucis, berăria a stat închisă două zile, sângele şi fărâmele cerebrale din ascensor şi de pe vase au fost spălate cu sodă, localul s-a redeschis, şi milioanele garantate vor fi plătite cu o întârziere. Rezultatul actului e inconcludent: un doliu în familie voluntar, o victimă mai mult a romantismului de foileton şi o energie biruitoare mai puţin pentru masa iniţiativelor publice.
     Probabil că berarul s-a îngrozit de o eventuală sărăcie, care a crezut că-1 doboară din castelul cu halbe, că-i ia ascensorul, apartamentul şi confortul câştigat moţăind lângă tijghea până la tragerea obloanelor de fier. El s-a înfricoşat că va împărţi cu câteva milioane de oameni, care nu se simt mult mai rău decât subt raportul moral, o răbdare nouă şi o ierarhie de privaţiuni. Milionarul s-a temut de scăderea milioanelor.
     [Americanii nu produc genii de cafenea, academicieni şi profesori fenomenali, cărora nimic nu le mai ajunge şi care împletesc vanitatea cu apostolatul şi trufia cu foamea de putere şi de gologani. Ei dau însă în civilizaţia lor o temperatură individuală, care face suportabile climatele contradictorii, situaţi când la ecuator şi când la poli, fără amărăciune. Viaţa industrială a Statelor Unite se împlineşte cu o morală de veşnică juvenialitate şi speranţă, nezorită de miliard şi nedecapitată de dolar. Ea care rodeşte anual cele mai extravagante capitaluri acumulate, fertilizează viguros şi conştiinţa. Văcsuitorul de ghete devine rege al cremei de ghete fără îngâmfare şi se întoarce după faliment la cutia cu vax şi
PUBLICISTICĂ
1005
perii fluierând şi riscând în fiece zi să fie milionar şi sărac. Avut, el nu dispreţuieşte pe muncitor şi salahor, nu pizmuieşte pe cel avut. Sforţarea lui consistă în a fi activ, şi scopul lui profesional este să intre în rândul cetăţenilor opulenţi. Sinuciderea pentru sărăcie nu se cunoaşte în marea Republică dintre oceane.
    Henry Ford a putut ajunge cel mai bogat industriaş din univers cu un ciocan, cu un cuptor şi cu o lingură de topit fonta. El s-a deprins să mânuiască materiile prime ale naturii organice şi brute pe o scară nemaicunoscută. Plăteşte pe lucrătorul cel mai ieftin o mie de lei pe zi, fabrică zilnic şase sau zece mii de automobile şi din când în când dansează o polcă şi un vals, din tinereţea lui, cu nevasta, octogenară ca şi el. Se nutreşte cu un ou pe zi şi cu un covrig, ca generalul Averescu şi ca un piţigoi, şi se sileşte din răsputeri să câştige cât mai puţin. Henry Ford era să se ruineze de două ori. Dacă acest cataclism, greu de provocat, s-ar isca, nimeni nu ar fi surprins să-l găsească pe omul cel mai bogat lustruind pantofii trecătorului la New York în port.
    E o stare sufletească de mare cultură a sentimentelor noastre şi o consecinţă a simplificării. Interzicerea fuduliei în opulenţă şi a suferinţei în sărăcie fac vecinătăţile comode şi împrumuturile şi schimburile amicale.]
1930
    0. L. PERETZ]: NOAPTEA ÎN TÂRGUL VECHI
    Pentru a doua dată în zece ani ne ducem la un teatru evreiesc... fără să înţelegem nimic. Nici întâia oară nu am intrat în sală cu ideea că trebuie să „înţelegem". A înţelege are
 1006
TUDOR ARGHEZI
un sens oarecare didactic înainte de experienţă; mai târziu, intuiţiile sunt suficiente şi maturitatea, debarasată de vocabular, caută să înlocuiască vorba înţeleg cu o realitate, pe care înţelegerea elementară nu o mai cuprinde nici nu o mai implică. A înţelege se pare a fi o caznă scolastică de a înşira serii de lucruri disparate, într-un sens, ca nişte mărgele în care se rupe aţa şiragului, continuu, şi a face lucruri înţelese, este a construi artificial, logic şi cu dezvoltarea „firească", apucând principiul de-a-ndaratelea, învăţat. Un scop al studiului este să lumineze intenţiile şi realităţile cu un înţeles armonic; odată obţinută, lampa se inversează ca la automobil şi în toate artele meşteşugarii de frumuseţi depline sau aproximative lucrează la lumina ei, cu gândul că vor fi înţeleşi. Ţintarul se joacă în toate colţurile cu nouă pietre.
    Deoarece nu trebuie să înţelegem limba în care s-a jucat Noaptea din târgul vechi şi înţelesul de fabulă şi de consecinţă al piesei ne-a fost indiferent. Ne-am dus la spectacol pentru că îl ştiam organizat, în toată urzeala lui, de un tânăr artist enigmatic şi distant, care se numeşte I. Sternberg şi ale căruia realizări scenice ne interesau instinctiv. Manifestat intermitent şi cu mijloace strict personale, pe care nu le mai sprijină nici un capital, domnul Sternberg are eroismul să rămâie în Bucureştii prea mărginiţi pentru dezlănţuirea nevrozelor sale artistice şi din când în când, cu trompeta lui îngerească, dintr-o clopotniţă, sună scularea din morţi.
    A ni se cere să explicăm teatrul domnului Sternberg ar fi să ne întoarcem la metoda Ollendorf şi să întrebăm şi să răspundem: „Ai dumneata briceagul mereu? - Eu nu am briceagul dumitale însă sora mamei şi-a cumpărat o pălărie" > Cred că nimeni n-are să explice nisipul, vântul, muzica lui Beethoven şi circulaţia norilor între orizonturi. Nu vom explica nimic şi nu vom înţelege nimic, Dacă domnul Sternbetg izbuteşte sâ ne dea o emoţie cu oglinzile sale, e tot ce ne
PUBLICISTICĂ
1007
trebuia. Toată arta şi toată dragostea şi toată pasiunea, atâta lucru dau: emoţii. Dacă le cerem altceva, cădem în mizerie şi în romantismul mizeriei: căci în strictă paranteză vorbind, ne dovedim ininteligenţi. A cere de la Dumnezeu o viaţă de patru sute şaptezeci şi cinci ani şi o primenire pe veac de două ori a capului, spălat pe dinăuntru cu alicărie divină şi cu apă caldă, este a nu ne mai găsi în problemă şi a bate uşile beciului periferiei.
     Independent de categoria emoţiilor, domnul Sternberg le risipeşte cu o dărnicie magică în construcţiile sale teatrale, emoţii de plastică, de mişcare, de ordine şi dezordine şi de situaţii. Adeseori îngreuiat de diversele lui nuclee şi stratificări, punctul emotiv e purtat până la detunet şi rupere în fulger şi lucrat molecular, cu o şlefuire a firului de pulbere component, dusă la perfecţiuni de tăietor de briliante.
     N-am putea spune că în cele trei acte, ca în proza subiectului din program, „Noaptea simbolizează chinuitoarea deznădejde a ghettoului evreiesc". Se petrece o luptă aprigă de viziuni ale înfricoşerii, însă dezlipită de timp şi loc şi mânată şi aruncată în linie dreaptă în tumultul noţiunilor, teroarea momentelor, grele nămoluri de oameni, este considerabilă în sentimente şi în realitate artistică. Viaţa prezintă, în trei părţi din patru, o invazie a morţilor ieşiţi din gunoaiele întunericului şi din morminte. Morţii mai trăiesc şi trăiesc după fantezia lor, ghicită de profeţi şi de Edgar Poe şi ilustrată cu peniţa de Felicien Rops. în frescele de mare catapeteasmă ale domnului Sternberg sunt câteva schiţe, câteva multe, răzleţe, care evocă lumi de Sfinx şi treziri din neant, de-a dreptul din argilul modelat de palma moale a unui întuneric cu oasele fluide. Pe o scenă cât o farmacie acest apocaliptic funambulesc este în stare să dea cu materiile cele mai clar exprimate sărăcii de gospodărie, un frig în spete de mare catacombă şi o stalac-titizare sufletească de leat geologic plurimilenar. Un duh vânăt
1008
TUDOR ARGHEZI
oftează în personajele sale şi o însorire violetă palidă răsare în lanterna lui, plimbată în dreptul chipurilor morţilor adevăraţi.
    Nu vom încerca desenul verbal după scenele de căpetenie ale artistului, zidul negru de peste moarte, din care se ridică pipăindu-1 mâinile nevăzutului; ivirea din fundul pământului a molcomilor morţi adormiţi; cele patru icoane, constelate în bezna mare, pe bolţile din miazănoapte ale Tăriei. Şi vom lăsa nepomenite atâtea voci de stafii şi de umbre, atâtea figuri şi figurine, de ierbar, din albumul cu o mie de personaje ale suferinţei şi ale părerii de rău. înfăţişarea lor descriptivă le-ar micşora caracterul şi accentul le-ar scoate din stilul şi din viaţa lor scenică naturală.
    La teatrul domnului Sternberg te poţi duce cu două atitudini: încheiat până la gât sau descheiat, pardon! şi cu cămaşa afară. în ultimul caz, ai putea să-i atragi atenţia spectatorului să se încheie şi, la rigoare, l-ai întoarce către părete ţinându-1 de pârţag. în primul caz îţi dai seamă cât material nou pune domnul Sternberg la îndemâna artistului, care de-abia va începe să lucreze cu el...
1930
                O REVOLUŢIE
   Abia clădită, ca o autoritate, căreia îi mai lipsea numai ceasornicul din golul rotund, subt streaşină, al faţadei, casa direcţiei Culturii Poporului e bombardată cu gogoloaie de hârtie de ziar. Pentru că directorul acestei noi întocmiri a fost ales în persoana domnului Rebreanu, unanim proclamat încă ieri mare romancier şi simpatizat de toată suflarea, câteodată fetidă a literaturii, opinia tiparului, subit răsturnată, atacă de jur-împrejur. în şuviţele de hârtie imprimată, din care s-au
PUBLICISTICĂ
1009
confecţionat proiectilele nesângeroase ale luptătorilor, bravi cu un camarad şi servili cu politicianul generos, se găsesc produsele de sus şi de jos ale insului iritat fără sinceritate, şi câteodată resturile întoarse de la digestie ale unui prânz plătit în ajun de domnul Rebreanu.
     Ziariştii erau revoltaţi că a parvenit un ziarist, scriitorii că s-a putut alege un scriitor, şi universitarii din pricină că n-a fost pus în slujba deosebită şi liberă a culturii un decan diabetic.
     Ne întrebam pe timpuri ce se petrecea în Polonia de câte ori înjghebarea unei conduceri naţionale se lichida cu o neputinţă de a mişca regatul din loc şi cu o nouă invazie de străini, din răsărit şi apus. Parcă actualmente pricepem mai bine tifosul polonez, privind ce se întâmplă între scriitori şi savanţi. La ospiciul de alienaţi câte un domn normal se plimba metodic printre rondurile de flori şi ai impresia că e un medic de gardă. Nu, explică însoţitorii, domnul pe care îl vedeţi nu e un doctor, e un nebun. Poţi discuta cu el ca şi cu domnul De la Mirandola despre tot ce doreşti. îţi răspunde clar şi uneori devine chiar interesant. Are o memorie înfricoşătoare şi ţine minte până şi evenimentele iscate în timpul celor nouă luni de gestaţiune, când interpreta chestiile la întuneric şi scufundat într-un lichid săpunos. De un singur lucru să nu-i vorbeşti, căci atunci îl fulgeră nebunia, individul cade în criză, devine violent şi s-ar putea să te ucidă.
     -     Care-i acest lucru magic şi răscolitor în stare să dezlăn-ţuiască într-un semen al nostru furtuna iresponsabilităţii? Aş vrea să-l ştiu.
     -     Numele Dumitru, răspunde medicul de serviciu... Aşa l-a chemat pe ta-su.
     - A fost persecutat de părinte? întrebi interesat.
     -     Dimpotrivă. Actualul nostru client a fost copilul lui răsfăţat. Bolnavul are idiosincrazia, probabil, a vocalelor i şi u,
1010
TUDOR ARGHEZI
care în numele pomenit se repetă, dacă aţi observat, de două ori.
    —     Atâta moft a putut să înnebunească un om cu facultăţile intacte? Râzi de mine, doctore. Este cu neputinţă.
    -     în subconştient, adaugă medicul, totul este perfect cu putinţă. Experienţa banală ne-a deprins cu camaraderia, cu solidaritatea, cu aderenţele şi corespondenţele profesionale. Sunt însă mulţi indivizi extraordinari care, dacă le dai o ţigară, vor să te pupe, şi dacă îi pui la masă cer să se culce în pat cu nevasta dumitale. Nesatisfăcuţi, ei înnebunesc, practicând uneori numai un fragment al acestei turbări, stadiu în care un bolnav nu poate fi închis. Pe domnul dintre flori l-am izolat în ziua când s-a repezit la tată-său în somn, i-a muşcat nasul şi l-a înghiţit cu tot ce se afla înăuntru.
    Dacă la direcţia „Culturii Poporului" ar fi fost numit un căpitan de pompieri, nu s-ar fi întâmplat nimic, din pricina afinităţilor administrative. Fostul director general al Siguranţei nu a fost oare ales de scriitori în toate comitetele, ca o somitate literară, fără să se fi gândit cineva să protesteze şi primind onoarea de a fi în contact literar cu cea mai selectă facultate, a pârei şi a denunţului subt formă de raport şi de scrisoare anonimă? Ba într-o şedinţă a Societăţii Scriitorilor Români, unde directorul Culturii Poporului trebuia să fie doborât în efigia lui de preşedinte al Societăţii, câţiva membri ai acestei academii nu au argumentat cu citate dintr-un dosar al Siguranţei autoritatea cărturărească?
    în funcţiile statului guvernul a intercalat energia nouă a scriitorilor, consacraţi acum ca o putere utilă şi originală, nesocotită de toată politica guvernelor anterioare. Selecţiunea prin partid politic s-a înlocuit cu selecţiunea prin merite de intelect şi prin talent. E desigur o îndrăzneală să nu te adresezi poporului numai cu toba percepţiei şi cu carabina jandarmului. Balcanismul nostru politic nu a cunoscut alte mijloace în trecut
PUBLICISTICĂ
1011
şi învechiţii noştri cărturari, de metodă veche, au leşinat când domnul Maniu le-a hotărât scriitorilor, în grup, o activitate încadrată în stat.
    Dacă nici scriitorii de meserie nu sunt în stare să înţeleagă ce s-a realizat în folosul breslei lor, asimilată în trecut cu profesiunea spoitorilor de tingiri şi a cerşetorilor cu vioara, oricine pricepe cât e de revoluţionară şi de stupefiantă inovaţia domnului Maniu, care, aţi băgat de seamă, nu e nici prozator, nici poet...
1930
                          POEŢII
    Ne pare rău că suntem nevoiţi, de două ori pe rând, să vorbim de domnul Liviu Rebreanu, directorul Culturii Poporului şi din proprie iniţiativă să cădem în monotonie. Dar un ziar politic, în numărul lui din seara de luni, repetă şi el, împotriva romancierului premiat de Academie şi consacrat oficialmente cu un „premiu naţional", o listă de acuzaţii grave. Totul e grav într-o gazetă cu principii de anticameră şi însuşi portarul e influenţat de gravitatea locală.
    E de observat, întâi, sentimentul de camaraderie special care poate împinge un scriitor să acuze alt scriitor, deopotrivă de flămânzi amândoi şi mai ales deopotrivă de dispreţuiţi pentru precara lor situaţiune de solicitatori şi de figuranţi. Studiul e van, reflecţiunea deşartă; înţelegerea abstractă, pe deasupra contingenţelor şi în afară de stăpânii care plătesc statul şi consimt la concedii, încă nu s-a făcut, Camaradul s-a identificat cu Domnii şi nu se dă înapoi de la acţiunea care mânjind un prieten subt anonimat, probează tema politică a clubului de unde, la figurat, purcede.
1012
TUDOR ARGHEZI
    Am mai pomenit, ni se pare, acel caz absurd al unui profesor eminent, băiat de preot de ţară şi posedat de visul de-a construi pentru partidul boierilor conservatori o doctrină şi o justificare istorică. Ocupaţi la Paris cu fetele şi la Bucureşti cu femeile măritate şi cu tripoul, boierii nu avuseseră vreme să caute teoria de emanaţie necesară.
    Teoreticianul boieriei s-a tuberculizat şi era pe moarte, de care a şi murit. Şeful grupării, rugat în timpul unui banchet să ajute pe filosof, a refuzat să plătească o reţetă de douăzeci de lei şi a trimis pe bolnav acolo unde se trimit, în limbaj oral românesc, toţi oamenii sănătoşi.
    Oricum s-ar prezintă împrejurările, boierii sunt întodeauna la banchet, chiar de regim, şi intelectualul, scribul, scriitorul, artistul se simt solidari cu tuberculizatul defunct şi nu cu stăpânii lui. Afară, desigur, de un sentiment iremediabil de brutal servilism.
    Dar acuzările ce se aduc domnului Rebreanu, i-au mai fost aduse de câteva ori la intervale psihologice. Peniţele care îl înnegresc n-au apărut niciodată afară din călimară - şi toţi agresorii lui, iviţi în frumosul moment al laşităţii, laolaltă, n-au suferit de subtilele complicaţii morale actuale, ci s-au acomodat cu un punct de vedere mai omenesc. Poate că dacă se va căuta mai de aproape, motivele fostei solidarităţi cu un camarad, se vor putea ticlui şi într-altfel decât cu o concepţie de cavalerism.
    Ceea ce deosibeşte pe domnul Rebreanu de grosul scriitorilor este tocmai un sentiment de reală camaraderie, de care s-a folosit cine a binevoit. Un singur alt scriitor din câteva sute, câte cuprinde Societatea lor, a rămas bun camarad şi după ce a parvenit la o situaţie politică, domnul Octavian Goga, fără să punem la socoteală pe domnii Valjean şi Perieţeanu, care n-au fost încă miniştri, nici subt forma subsecretariatului de stat. încolo, camaraderia poate fi căutată oriunde, la chelneri, la geamgii, la gândaci.
PUBLICISTICĂ
1013
     Să nu-şi închipuiască cineva că, numit alt scriitor în locul domnului Rebreanu, la direcţia Culturii Poporului, situaţia s-ar fi schimbat. Persoanele erau altele, procedeele aceleaşi. Un ziar ar fi avut tendinţa să propuie în concurenţă cu domnul Rebreanu numele unui alt romancier şi numaidecât s-a citat existenţa unui „dosar"... Decadenţa, în pofida celui mai covârşitor optimism, e categorică şi evidentă. Dosar, denunţuri, fişe; sunt scriitori care se complac în această literatură şi, funcţionând în pagina a şasea a câte unei gazete politice, au senzaţia că acţionează cu un partid întreg şi că slăbesc guvernul, mâzgălind cu cerneală de tipar pe literatul ales la un post de încredere, fără avizul eventualilor contracandidaţi.
     O      gazetă îşi consacră câteva coloane pe zi aducerii din lumea ungurească a unui scriitor, se pare de mare talent, şi cu obârşii româneşti, în mijlocul scriitorilor noştri. Poate că n-ar fi de prisos, acum când viitorul scriitor român învaţă limba nouă şi asimilează principii, să i se procure o colecţie din ceea ce se scrie zilnic despre domnul Rebreanu, ca să ştie omul la ce s-ar putea aştepta.
1930
                     ICONIŢE
    Conturul celor mai liniştite cercuri intelectuale s-a ştirbit în ultima lună de zile în zigzag. Numirea domnului Liviu Rebreanu la Direcţia Educaţiei Poporului, o creaţiune a guvernului actual, care a desprins-o dintr-o preocupare şi a lipit-o la un minister consacrat până acum exclusiv muncii şi sănătăţii fizice, a supărat o seamă de învăţaţi. Se cuvenea, după aşteptările didactice, ca în casa nouă să se mute niţică rigiditate decanală şi cel puţin un dascăl fără departament.
 1014
TUDOR ARGHEZI
    Un domn filosof îşi deghizează resentimentul într-o teorie, recunoscându-i domnului Rebreanu merite literare, însă contestându-i capacităţile de director şi administrator. La un loc de direcţie ar fi indicate exclusiv pergamentele academice şi disciplina căpătată prin tocirea pantalonului şi avivarea inteligenţei, întâi pe bănci şi apoi pe catedră. Directorul fiind romancier, bunul-simţ al cancelariei şi al programului vizat la Ministerul Şcoalelor îi refuză încrederea, preferându-i un director de meserie. Dacă în locul unui romancier ar fi fost numit un contabil, universitatea nu avea nimic de zis şi nici nu s-ar fi ocupat de colaboratorii lui, dacă aceştia ar fi fost nişte grefieri şi arhivari şi nu nişte scriitori.
    După concepţiile profesorului de filosofie, unui scriitor nu
i se cade nici o însărcinare, din pricină că ar avea talent. De vreme ce ai, ce-ţi mai trebuieşte? Voi, artiştii, cu talentul şi noi, profesorii, cu bugetul, suntem nişte nefericiţi, recunoaştem, însă ne mulţumim cu bugetul. Vedeţi-vă de treabă, staţi mai la fund şi mulţumiţi-vă să fiţi admiraţi, ca fotografiile din Alpi.
    Critica dascălilor ofensaţi vine şi mai departe decât concurenţa şi vădeşte vechea ipocrizie a papagalilor intelectuali. Recunoaşterea meritelor universitarii sunt obişnuiţi să o adreseze de preferinţă morţilor, care nu le mai pot lua locul nici disputa o infailibilitate convenţională. Tăbărâţi pe mormintele reputate culturale, ei admit pe Eminescu, de pildă, numai pentru motivul că a murit. Scriitorul, scriitorul pur şi simplu, intelectualul care îşi face un nume şi îşi construieşte singur o valoare şi o individualitate, dintr-o activitate neştampilată pe un certificat şi fără terfelog, este admis de ierarhiile universitare numai atât întru cât poate semăna în viaţa lui cu morţii, cu morţii fără opiniune, sublimi indiferenţi la rosturile existenţei materiale.
    Pentru profesor, scriitorul prezintă analogia fetei fără zestre faţă de femeia măritată după toate riturile şi piedicile de
PUBLICISTICĂ
 1015
rigoare. Numai frumuseţea nu dă dreptul ca o fată săracă să se mărite fericit, fără ca numele de cocotă să se ivească în murmurul mătuşilor cu fete slute. Ca să capeţi dreptul să te măriţi bine, trebuie să te tragi dintr-o familie cunoscută, să ai cel puţin un subtprefect în familie, să fi învăţat nemţeşte la cinci ani, englezeşte la opt, pianul şi dansul. Un scriitor poate să fie corector neplătit la revista unui profesor universitar, poate să-i fie valet de presă - locurile sunt limitate - un scriitor nu poate fi şeful unei mişcări şi orientatorul unei activităţi educative.
    S-a spus că dacă s-ar mai întoarce în veacul nostru Iisus Hristos, ucis o dată de nişte popi, reputaţi adversari ai învăţăturilor lui, el ar mai fi răstignit o dată de proprii lui arhierei, puşi în buget în numele creştinismului pur. De fapt, Iisus Hristos e zilnic asasinat, în toate epocile, de ţârcovnicii bisericii, de păreţii căreia îl spânzură vopsit un portret abstract. Domnul Radulescu-Motru era pe Calvar şi scuipa în cel osândit să-şi poarte eşafodul în spinare şi scotea limba la el, punea surcele pe rugul lui Michel Şervet, la Geneva; înnoda cu funii mâinile lui Cristofor Columb...
    Specia e todeauna aceeaşi, identică în toate timpurile şi solidară cu sineşi.
1930
             „RETRAGEREA" DOMNULUI DEMETRIAD
     Domnul Demetriad, al căruia nume devenise un sinonim al lui Hamlet, succesul tardiv însă constant al artistului, s-a retras...
     A te retrage din teatru, înainte de retragerea publicului, e ceva neobişnuit: actorii preferă să rămâie geniali până dincolo
 1016
TUDOR ARGHEZI
de adâncile bătrâneţi şi să merite aplauze şi după ce le-au pierdut. Nici din literatură artistul nu se retrage decât prin sanatoriu şi spital. De altfel, retragerea sau ieşirea la pensie a tuturor profesioniştilor subiectivi, dacă excludem infirmităţile incompatibile cu scena - (şi încă! Sarah Bernhardt a jucat, ni se pare, cu un picior mai puţin decât o înzestrase natura) - e la străini un fenomen, puţin cunoscut. Pictorii, sculptorii, literaţii lucrează până la agonie şi nu socotesc că au de ştirbit vreun prestigiu excesiv, continuându-se în munca lor. Ba, îndeletnicirile intelectuale, în civilizaţia veche, păstrează viaţa, ca un elixir. Oboseala, ca şi ţigănia morală, pare apanajul intelectualilor de cultură recentă.
    Dar dacă retragerea domnului Demetriad surprinde, teatral vorbind, ea uimeşte financiarmente considerând. Cum? un actor se poate retrage la o vârstă de circa cincizeci de ani, fără să se teamă de termenul următor al chiriei şi de coşniţa lunii viitoare?
    Domnul Demetriad este sau un om bogat sau un mare înţelept. Dată fiind iremediabila covârşire a temperamentului domniei sale, care ni s-a părut întodeauna marcat de o mare melancolie inexplicabilă, am conchide la înţelepciune. Probabil că dintr-un puţin agonisit cu înfrânare, înfrânarea poate rămâne o regulă de viaţă şi de libertate în viaţa talentatului comedian. Renunţarea la plăcerile fragile, construite cu cârpă, hârtie şi clei, ale culisei, atestă, poate, bărbăţie şi o putere de voinţă excepţională. Nu vrem să anticipăm: ne place exemplul. Bravo Demetriad! Parcă niciodată artistul nu a fost atât de bine. Dar bănuim că domnul Demetriad s-a hotărât să înceapă şi o viaţă nou, cu preocupări noi. Scrie? Pictează? învaţă medicina? Se călugăreşte într-o mănăstire a Papii?
    Un englez de şaptezeci de ani îşi trece bacalaureatul cu strălucire, pregătindu-se pentru cariera de medic — şi un geolog parvine din curelăria părăsită zilnic, o jumătate de zi, cu
PUBLICISTICĂ
 1017
 începere de la cincizeci de ani. Aceşti indivizi admirabili dispun însă de un dur optimism. Genul nostru, face să purceadă totul de la sex, e altul şi e trist: post coitum.
     Ce bine i-ar sta — nu este aşa? - unui profesionist artistic, trezit la marile curiozităţi pozitive, pe băncile şcolii între flăcăi! şi din teatru să te pomeneşti cu el în botanică, în fiziologie sau fizică. Viaţa e strâmtă pentru că o strâmtează oamenii, specializându-se la exces - şi renunţând la renovarea periodică, pe care o aduc ştiinţele noi şi noile discipline intelectuale. Cunosc un om de cincizeci de ani, care-i cel mai tânăr din generaţia lui şi mai tânăr decât alte mai tinere generaţii. Cumpătat şi studios la maximum, el munceşte optsprezece, douăzeci de ore pe zi, e todeauna limpede, bine dispus, stăpân pe nervii lui şi nesupărat. într-un an a voit să ştie englezeşte şi a învăţat. Un an a refăcut istoria lumii. A învăţat şapte limbi, câte una pe an şi vreo nouă ştiinţe în toată întinderea lor. El nu vrea o schimbare de situaţie, mulţumit cu starea lui precară: vrea să ştie, îl munceşte curiozitatea. Ce om fericit! ar putea zice un director de bancă şi un acţionar cu şaizeci de milioane vărsate deplin.
     Această frăgezime sufletească i-am dori-o şi domnului Demetriad, care trebuie să rămâie într-o elită, ieşit dintr-o elită, cinstită cu numele peregrinului.
     Oricum, gândul nu însoţeşte pe domnul Demetriad fără mâhnire, ca orice despărţire, ca orice plecare. Un cântec nu se mai aude. O pasăre a zburat. O floare s-a risipit...
     P.S. Fantezia neinformată scoate cu entuziasm herghelia cailor verzi. Domnul Demetriad se retrage din motive de sănătate. Şi, ştiţi, nu are cincizeci de ani; are mai mulţi. Mult mai mulţi. Nu ne întrebaţi câţi are. Ni-e ruşine, ne-am păcălit.
1930
1018
TUDOR ARGHEZI
                       DINŢII
    Contabilul de bancă s-a mai aclimatizat şi relaţiile i s-au înmulţit. Pe „dumneavoastră" şi pe „dumneata" le rezervă pentru cancelarie şi ierarhie. în interiorul temniţei un singur personagiu se mai bucură de titlurile politeţei: ceauşul, încrederea neclintită pe care o inspiră constant acest uriaş cu pumnii şi spetele de piatră „primului de zi", îl aşează dincolo de bine şi de rău, în ipoteza marilor cauze cu efecte misterioase. Fie că bate, fie că încă nu s-a supărat, ceauşul e fix şi invariabil, în piscurile lui, ca un Ceahlău. Lui nu-i poate cere nimeni socoteală decât „primul de zi", şi „primul de zi" nu i-o cere niciodată. Ceea ce i se cere, se trece din mână în mână şi nu face obiectul nici unui dialog.
    Duminica, sute de femei aşteaptă deschiderea porţii, mai toate tinere şi provocătoare, cu ochiul focos, cu gura umedă, cu şoldurile şi sânii profesioanalmente aparenţi. O basma roşie cu buline negre înfăşoară faţa brună, bătută între sprâncene de un zuluf, o pălărie îşi culcă pana pe o ceafă grasă, un decolteu imens oferă ochilor o carnaţie durdă. Spectacolul seduce privirea scânteietoare, prin grilajul pătrat al sălii de vizită — „vorbitorul", de-o parte cu deţinuţii şi, dincolo, cu vizitatoarele, lipite de grilaj. în câte un pătrat de zăbrele încrucişate se petrece o cocoloşire a mâinii apucată de mâna fremătată a hoţului dinlăuntru. Dacă doi gardieni n-ar păzi măsura distanţelor, călcată numai cu inocenţă şi prin farmecul unui zălog strecurat în palmă, sala de vizită ar fi, în fiecare duminică, o herghelie de instincte exprimate în comun, chiar cu piedica feroce a grilajului de fier, şi de nechezuri. Hoţii sunt obsedaţi de unica preocupare a fidelităţii conjugale, şi jarul, pe care îl cunosc, pentru că i-a dogorât şi i-a carbonizat, al părechii lor, îi fac bănuitori, siniştri şi răzbunători în intenţii, ceea ce place fetei cu genunchii mari, venită în vizită cu pantofi
PUBLICISTICĂ
 1019
pe tocuri înalte, dintr-altă margine de oraş, şi cu pachetul la coapsă, plin de bunătăţile săptămânii. Părechile fericite sunt acelea care pot număra săptămânile rămase până la liberare, şi toate idealurile lor se concentrează în talazul de senzualitate, neputând să fie doborât întreg decât de puterea singurului mascul ales. Beţia luxuriei aţâţată de beţia libertăţii, aţâţă însă un entuziasm inconştient, şi o nouă „lovitură" va despărţi idila cu un stăvilar de fier, iarna viitoare.
     Sala de vizită miroase a sudoare de lup. Printre părechile tinere, o gură bătrână pune şoapte de maică în urechea unui deţinut, copilul ei. Mama iartă totul şi se roagă de Cristul ei, în uniformă cu vărgi, să se cuminţească. Maica i-a adus tutun, pâine, un cârnat, prăjituri şi gologani pentru ceauş. Băiatul îşi plăteşte dormitorul corect. Ca să-şi poată ţine şi aproviziona copilul, maica s-a băgat la stăpân în Bucureşti, lângă închisoare, înghesuită de femeile tinere de jur-împrejur, ea nu vede nimic, nu ştie şi nu-şi închipuie nimic, fixată cu capul plecat într-un pătrat de drugi prin care îşi contemplă sfântul, sfântul ei, iscat în pântecul, deformat acum vreo treizeci de ani, când plângea şi ofta mult mai puţin, dezmierdându-şi hoţul gol şi nevinovat, culcat în copaie.
     La contabil nu vine niciodată nimeni, şi mulţi din temniţă se gândesc la solidaritatea celor ce au lăsat acasă o familie, o nevastă, o amantă. Ieşirea vizitatorilor se face grămadă, într-o gloată pestriţă. Frumosul arhivar şi-a vârât capul de căprioară lângă obrazul alb al unei fete din mahala, care a luat ibovnicului ei, hoţ de buzunare, un pachet cu rufe murdare. Insinuant dar şi imperativ, arhivarul şopteşte o întrebare. A crescut un zgomot; fetele, ţiganii, babele s-au oprit. Aleargă gardienii. S-a putut auzi o înjurătură: „Curvă!“ S-a putut auzi o palmă, cârpită cu elocvenţă. Gura arhivarului ar povesti ceva, dar sângele îi curge din nas pe buze şi pe splendoarea
 1020
TUDOR ARGHEZI
cravatei. „Curva“ l-a „plesnit" şi e gata să plesnească şi să doboare cu pumnii, după ce şi-a pus jos pachetul, toată garda.
    -     Daţi-i pace! porunceşte locotenentul, vânător de munte, care păzeşte noaptea liniştea temniţei. Domnişorul a găsit ce căuta...
    -     Vă zmintesc pe toţi! ameninţă fata, cu braţele goale până la umeri, monumentală, înfruntând potera cu şapcă a gardienilor, porniţi alene, la strigătul arhivarului pălmuit.
    Conflict între puterile civile, care se retrag chiorâş în biurouri, şi între puterile militare.
    -     Te joci, domnule, cu ăştia! se văietă directorul, diminuat în prestigiul lui administrativ. Sunt în stare să-ţi vâre baioneta în stomac... Mă duc să fac raport... Nu se mai poate trăi... Administraţia se dezorganizează.
    Hoţii au o uşurare... Autoritatea absolutistă a unui biurou hermetic de minister şi a unui mic autocrat zulufat şi amoros, cu pantofii de lac, e cenzurată de militari.
    în zdrenţele lui, amintitoare de salarii şi de tantieme defuncte şi de şterpeliri nesimţite, contabilul de bancă mai păstra o amintire vizibilă de opulenţă, patru dinţi de aur, din faţă. Un complot s-a urzit în jurul acestor bijuterii, şi doi din tovarăşii lui de dormitor s-au hotărât să-i fure dinţii. într-o dimineaţă, nimeni nu l-a mai recunoscut nici după faţă, cu gaura dreptunghiulară în gingia de sus, nici după rostire. Cuvintele lui fugeau prin noua lui strungăreaţă ca fulgii şi se strecurau indistinct într-o gălăgie a gâtlejului neînţeleasă. De jur-împrejurul gurii obrazul purta urmele unei violenţe complicate, colţul buzelor părea sfâşiat ca un colţ de buzunar, de care ai fi tras, şi ca rădăcina unei limbi de galoş. Dosul mâinii se ridica atent până la nas şi tampona buza, comisura şi obrazul ciupit şi desţesut. între bărbie şi ochi pielea se înfăţişa ca frecată cu un material care poartă numele de glaspapir.
PUBLICISTICĂ
 1021
     în timpul nopţii, ceauşul dormise atât de adânc încât nu a putut auzi nimic, şi tot aşa dormiseră şi cei câţiva pensionari rămaşi, ai dormitorului. Doi tovarăşi au prins pe contabil subt şezut, i-au căscat gura încet şi i-au vârât pe limbă o batistă, al căreia singur gustul fusese un chin neînchipuit. După şase zile contabilul mai scuipă şi acum şi-l fulgeră în înghiţitoare nevoia de-a vărsa maţe, inimă, ficat şi rinichi, ca să-şi poată spăla măruntaiele cu săpun. Un dinte i-a fost smuls cu burghiul de la briceag, şi doi dinţi au trebuit dezgrădinaţi cu vârful, cu unghiile; ultimul dinte fiindu-i întors pe loc, ca un nasture de gheată, cu nişte degete ca de fier, contabilul a căzut în leşin. Totul a fost lucrat pe întuneric, pe schema teoretică ce-şi făcuseră devastatorii studiindu-i, fără ca el să-şi fi dat seama la timp, mişcările gurii, mestecatul, râsul şi vorbirea. îndemnat să se plângă, contabilul a înţeles şi a tăcut resemnat.
     Ceauşul nu ar fi primit în ruptul capului acuzaţia că răpirea dinţilor s-ar fi putut petrece în imperiul autorităţii sale, şi contabilul s-ar fi putut aştepta la nişte pedepse, pe lângă care toate suferinţele din trecut rămâneau ca schiţele vagi ale unui proiect ce trebuia să fie abia aplicat.
1930
                 CĂRTURARII
   E nostim cum te trag la răspundere oamenii informaţi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut. Cineva mi-a adus acuzaţia orală — tot aşa sună şi când acuzaţiile se scriu — că aş fi păcălit publicul, afirmând că Şaliapin va cânta la microfon. Publicul s-ar fi luat după cele spuse de mine şi eu aş fi stricat seara tuturor amatorilor de radiofonie din Bucureşti.
1022
TUDOR ARGHEZI
    întâi, auzindu-mi acuzaţia, neastâmpărul pleoapelor şi holbarea ochilor puseră stăpânire pe căutătura mea. Mă dădui un pas înapoi şi examinai dacă domnul ce vorbea cu mine era un prieten al meu şi nu un străin identic la figură cu el şi dacă, pe de altă parte, el mă mai recunoştea. Nu mă înşelam: era el -şi pufnii într-un râs ridicul şi amuzant.
    - De ce râzi? mă întreabă jignit amicul.
    -     Uite, mi-a venit să râd. îmi dai voie să te întreb: ai mai fost pe la doctor? Parcă s-ar apropia momentul.
    - La doctor? Şi de ce?
    -     Din pricina lui Şaliapin... Dar încă o întrebare: m-ai auzit cu auzul dumitale?
    -     Nici nu era nevoie. Am încredere în Fănică. Fănică mi-a spus.
    - O auzise de la mine?
    - Nu ştiu, răspunse prietenul meu. O să-l întreb.
    -     Ascultă, dragă. De doi bărbaţi nu am vorbit niciodată în viaţa mea: de Şaliapin şi de Bărbierul din Sevilla.
    -     Nu se poate! răspunde puternic încredinţat prietenul meu. Fănică nu e nebun.
    Cu cine m-am întâlnit alaltăieri? Cu admirabilul meu binevoitor cititor, pe care nu l-am mai văzut de câţiva ani. E ziarist şi senator. Ca ziarist, a fost întodeauna atent la cuvinte, alegând din ele pentru exprimarea unui sens, pe cel mai nuanţat, între verde şi albastru. E adversarul vorbelor care pot conţine un sens întreg şi le degradează în aşa fel încât din proza lui politică preţioasă, înţelesul trebuie căutat după punct. Cititorii politici îşi tocesc meningele să descurce anume ce a spus ziaristul acolo unde nu a spus nimic vizibil, însă unde spune totul. Fineţea şi ductilitatea la infinit a ideii e stilul lui şi a izbutit să fie om politic cu acest stil. Dacă ar avea o fabrică de porcelană, ale căreia specialităţi se adresează funcţiunilor asociate, lui i-ar veni foarte greu să compuie un catalog; căci
PUBLICISTICĂ
 1023
n-ar putea să scrie niciodată nici tout a l’egout, necum să detalieze celelalte unelte uscate şi cu apă - şi ar da faliment din gingăşie verbală.
    —     Ştii că te-am înjurat? îmi spuse admirabilul cititor, odată cu bună ziua. Pe-aicea stai?
    —     Ce plăcută surpriză! îi răspunsei. Desigur că a ieşit la urmă, după înjurătură, că mă iubeşti cu un amor literar înfocat. Unde m-ai înjurat? aş vrea să citesc. Todeauna mi se întâmplă gravul neajuns că nu mi se trimit injuriile tipărite. Ştii, nu cumpăr, nu sunt amator de literatură.
    —     Eu nu înjur niciodată în scris, zise aristocratic ziaristul, ci numai verbal. Şi atunci delicat...
    — Pot să ştiu?...
    — Ai scris o carte imorală.
    — Eu? Să mă păzească Dumnezeu. Care?
    — Icoane de lemn.
    —     Aşa crezi dumneata? Nu te-a frământat nimic când ai citit-o? N-ai văzut transparenţe, prezenţe, absenţe?...
    —     Să-ţi spui drept, nu am citit-o. însă am cumpărat-o. Dar am citit de dumneata, odată, o bucăţică despre un păianjen, de-o mare fineţă. Eu am susţinut todeauna că eşti un talent. Ascultă-mă pe mine, e foarte greu lucru să ai talent. Nu puteai seri o carte morală?... Ce carte ai fi scris!
    îmi umbla pe buze întrebarea medicală, pusă primului întâlnit. El a continuat.
    —     Ştii, eu nu sunt religios... Dimpotrivă. Nimic n-a făcut mai mult rău decât creştinismul, o barbarie... Şi în ce priveşte pe brutele din cler, înţelegi ce opinie pot să am despre ele...
    — Păi, eu sunt religios, răspunsei senatorului ziarist...
    — Dumneata, autorul unei cărţi imorale? Mă faci să răd!
    — Râzi mai puţin şi citeşte mai mult, îi răspunsei.
    —     Ştii cine mi-a spus că volumul dumitale e imoral? Un director de liceu. A demonstrat-o şi dinaintea ministrului.
    — Citise cartea?
 1024
TUDOR ARGHEZI
    - N-aş putea să spun.
    - Dar ministrul o citise?
    -     Ai mai văzut dumneata un profesor universitar şi un ministru să citească?
    -     Făgăduieşte-mi că ai să o citeşti dumneata. Să-ţi trimit un exemplar.
    - O am şi nu o citesc. Trimite-mi ceva cu păinjenişuri.
    - Păi, toată cartea e numai păinjiniş.
    -Ce-ai vrut să zici într-un loc prin cuvintele „p... mă-tii“? Mi-a fost de-ajuns.
    Judecata în firimituri şi scame trebuie să fie efectul unei tinereţi de lungă şi tenace masturbare. Ca să capete un spasm de voluptate băiatului i-a fost de ajuns o parte brută dintr-un tot estetic. Ca să obţie o scârbă morală, adult, el reţine dintr-un jar un gunoi, dintr-o idee un cuvânt. Femeia nu a fost strânsă în braţe deplin; cum să se ivească priveliştea unui Dumnezeu întreg?
1930
        SCRISOARE PARLAMENTARĂ1
   Domnule Director,
   Sunt stiluri diverse de a constrânge o autoritate să verse parale.
     1 Se ştie că în şedinţele de luni domnul profesor V. V. Haneş, deputat, a interpelat pe domnul Răducanu, ministrul Muncii, asupra unei conferinţe a domnului Tudor Arghezi, în care - susţinea interpelatorul -corpul didactic ar fi fost ofensat.
     Primim, acum, din partea domnului Tudor Arghezi răspunsul la această interpelare. Desigur că domnul Răducanu n-ar fi răspuns la fel, dar vom înregistra la timp şi părerea domniei sale.
PUBLICISTICĂ
 1025
    Domnul profesor secundar Vasile V. Haneş utilizează metoda parlamentară. Luna trecută atacul domniei sale din Camera Deputaţilor împotriva Direcţiei Educaţiei Poporului, în persoana domnului Rebreanu, era urmat de o cerere de fonduri, semnată tot de domnia sa, subt aspectul plasării unei lucrări cu titlul lung: Formarea opiniunii franceze asupra României în secolul alXIX-lea — şi cu un preţ cochet: trei sute de lei.
    Directorul ar fi putut să rezolve, intimidat, personal cazul domnului Vasile V. Haneş; mai ales că, meşteşugită psiho-logiceşte şi neînsoţită de cuvenitul exemplar, petiţia putea să fie scutită de referat: domnul Haneş a fost nevoit să anexeze ulterior exemplarul reclamat. Actualmente, cartea se găsea pe masa mea de referent, care nu şi-a făcut nici el încă datoria. Alaltăieri, în Cameră a fost atacat şi referentul. Domnul Haneş s-a bizuit desigur pe secretul hârtiilor şi pe cel profesional, care dă unora dreptul să fie obraznici şi altora obligaţia să tacă.
    Domnul Vasile V. Haneş putea să-mi acorde răgazul să-i citesc literatura, nefiind măcar un autor care slăbeşte de foame. Afară de veniturile de ghiozdan şi din ghiozdan, domnia sa se bucură de o diurnă de deputat de treizeci de mii de lei pe lună şi de o gratuitate din partea Primăriei Capitalei de treizeci şi cinci de mii de lei pe lună, pentru motivul probabil că-1 cheamă de două ori Vasile. Văduvii lui Coşbuc, care s-a chemat o singură dată Gheorghe, i s-a votat o subvenţie de şase mii de lei pe lună, abia acum.
    Atacul domnului Vasile V. Haneş falsificând intenţionat împrejurările, a pornit de la o conferinţă recentă, citită la Societatea de Radiodifuziune. Sunt acuzat:
    1.      Că aş fi ţinut o conferinţă din însărcinarea Direcţiei Educaţiei Poporului.
 1026
TUDOR ARGHEZI
    2.     Că m-aş fi sustras hoţeşte controlului Direcţiunii Postului, neprezintându-i conferinţa în manuscris.
    3. Că aş fi insultat corpul profesoral.
    Să-mi dea voie inteligenţa domnului profesor secundar să o ajut să se dezmeticească.
    1.     Am conferenţiat în calitate de conferenţiar al postului de emisiune, invitat de la înfiinţarea lui şi de atunci neîncetat să vorbesc săptămânal, pentru un onorariu derizoriu faţă de munca şi bunăvoinţa necesară. Din proprie iniţiativă, clar învederată de la începutul conferinţei, am căutat să desluşesc rosturile intelectuale, aşa cum le-am închipuit, ale unei Direcţii, calomniată pe temeiul unui buget fantezist - după cum într-alte zeci de conferinţe am exprimat aprecieri şi judecăţi în chestiunile de actualitate.
    2.     Condiţiile exprese, cu care am primit o sarcină săptămânală împovărătoare, au fost: libertatea completă şi indiscutabilă şi refuz categoric de a prezintă manuscrisele conferinţelor. Această situaţie a durat aproape un an şi jumătate şi a fost constant respectată.
    Ei bine! totuşi, în mod cu totul excepţional, manuscrisul conferinţei acuzate i l-am dat directorului general al postului de emisiune să-l citească, o jumătate de ceas înainte de a fi citit de mine la microfon - şi acest domn l-a citit. Mă temeam intuitiv să nu găsesc un mare prost în spaţiul microfonic, care să nu vrea să înţeleagă conferinţa, şi am căutat o verificare. Dar nu făcusem corpului didactic injuria să cred că proştii funcţionează în sfera lui.
    3.     Insulta profesorilor e o simplă stupiditate. Am definit, după înţelesul meu, noţiunea de cultură, afirmând că sensul ei de creaţie trebuie deosebit de sensul ei de învăţământ.
PUBLICISTICĂ
1027
Poporul românesc - mi-am permis să afirm - a creat fără să fi învăţat carte un folclor, încă inegalat în literatura zisă cultă, şi sentimente, ce nu se găsesc cu aceeaşi temperatură în clasele zise cultivate. Simţul creaţiei nu este, prin urmare, anormal să poată fi stimulat mai intens de scriitori şi artişti, decât de doctorii în literatură.
    La aceste opinii mă autoriza nu leafa de referent, pe care la rigoare i-o pot ceda, cu dărnicia nevoiaşului, domnului Vasile V. Haneş, dacă mai are nevoie de suplimente - ci faptul că eram în profesiunea mea, că nu-mi tăiasem limba, nici condeiul primind o însărcinare profesională şi că nu înţelegeam o activitate pentru stat deghizată în ipocrizie şi ca o renunţare la iubirea unei idei şi a unei năzuinţe.
    Primiţi vă rog, domnule director, viile mele mulţumiri.
                       UN EPILOG
    Duminica trecută, adunarea Societăţii Scriitorilor Români a reales preşedinte pe domnul Liviu Rebreanu, demisionat în urma unei răscoale în dependinţe. Personalul de corvezi literare al Societăţii se mişcase acum vreo trei săptămâni şi intrând cu găleţile pline în şedinţă, le-a vărsat în capul preşedintelui. Sala fiind pardosită cu parchet lustruit şi biblioteca ocupată de cărţile unor foşti confraţi europeni, obişnuiţi cu moravuri în stil indirect, estetica grajdului şi bucătăriei a supărat.
    Acest atac din subsolurile Societăţii corespundea cu dorinţele personalului unor dependinţe mai bine situate. Domesticităţile mai înalte erau jignite că domnul Rebreanu fusese numit Directorul unei organizaţii de cultură a
1028
TUDOR ARGHEZI
Poporului, fără aprobarea Marilor Slugi ale ministerului cultural, monopolizat. în gingăşia lui, guvernul a cutezat, pentru întâia oară în istoria literaturii româneşti, să numească la noile posturi exclusiv literaţi, ceea ce strica armonia monopolului, dând scriitorilor, care au făcut numai o biată limbă românească, putinţa de-a lucra ca nişte dascăli, minus recreaţia şi catalogul.
    Prin urmare, trebuia diminuat domnul Rebreanu. Mijlocul cel mai rapid îl oferea Societatea, unde se formase personagiul administrativ al directorului Educaţiei. Huiduit de ai lui, preşedintele pierdea terenul întreg. Direcţia putea să fie evacuată de literaţi şi dată în primirea învăţământului, care trebuie scris cu î mare şi salutat cu o sculare dezlipită de pe scaun, ori de câte ori se întâlneşte tipărit la gazetă. Sunt şi în învăţământ literaţi, însă literaţi serioşi, a cărora îndeletnicire literară cade pe rândul al patrulea, al momentelor libere. Aceşti literaţi au şi facultăţi de specialitate, care-i fac să vadă ce n-au trăit şi să scrie ce n-au văzut, foarte documentat. Ceva mai mult, o asemenea activitate, paralelă cu o activitate de canapea, permite unor personalităţi didactice să obţie şi maximum de simţ moral, în virtutea căruia se poate osândi o scriere, o atitudine şi un temperament.
    Se obţinuse o diminuare doar teoretică a domnului Rebreanu, şi câteva gazete, asociate efortului de regenerare şi reintegrare, conduse de gazetari fără pată şi de mari onestităţi, intraseră pe calea marilor probleme de vitalitate naţională.
    Atunci s-a ivit un mesager subit al intereselor superioare, în formă de înger. E niţeluş turtit în cap şi întrucâtva negricios, dar situaţia de înger l-a prins minunat. „Scumpe domnule Rebreanu, şoptiră buzele vinete şi violete. N-ai vrea să te sinucizi? îmi dai mie prezidenţia şi scapi de grijă - şi pe urmă te scap eu şi de Direcţia Culturii. încrede-te în mine, rămân sluga dumitale, dă-mi voie să te sărut oriunde vrei, de
PUBLICISTICĂ
1029
câte ori vrei. Aşa am tratat eu toate chestiunile mele, în patru ochi şi cordialmente. Ai văzut ce bine a ieşit cu Goldiş, cu Goga, cu Manoilescu, cu D. R. Ioaniţescu? Aş putea să-ţi exprim în comparaţii literare, cu ce seamănă gustul fiecăruia din ei. Lasă-mă să adaog limbii mele gustul dumitale. Şi, ştii, n-am să te înjur de Pastile mă-tii, vorba vine, decât a treia zi, ca după Scripturi."
    Domnul Rebreanu a preferat să tacă şi îngerul s-a pregătit de luptă. Pentru întâia oară renunţa el la reţeta care-i reuşise de câteva ori şi nu s-ar fi riscat nici de data asta, dacă nu căpăta siguranţa că adversarul e slab. E un înger degenerat. Şi atunci îngerul a strigat... A tipărit un manifest ostil preşedintelui şi îşi puse candidatura într-un comitet, compus din candidaţi care, unii n-au ştiut că li se făgăduia o mireasă încă nedivorţată, până la şedinţă şi alţii, mai naivi, s-au încrezut în steaua sau în asteriscul lui. Când vorbeşte de stele, îngerul niciodată nu le lasă, în imaginaţia lui bogată, fără fustă, zicându-le „stelele mă-tii". Aşa e genul lui, sufletesc, şi însuşi sufletul devine al „mă-sii" în graiul lui abstract. Dar pe când manifestul era aruncat valuri în adunare şi citit, îngerul nu înceta să mai tocmească la urechea domnului Rebreanu. Mai sunt zece minute! uite! adunarea te decapitează: trece-mi prezidenţia. Au mai rămas două minute! Sună ultimul minut!... Un candidat din lista îngerului propuse adunării după trecerea ultimului moment, o corcitură de „aranjament": să mai rămâie câteva săptămâni preşedinte domnul Rebreanu, pentru ca, în răstimp, să continue... tratativele. Mezatul făcu de ruşine pe candidat, care-i un profesor inteligent.
    Lupta nici nu s-a schiţat... A fost un joc de mărgele negre şi albe. Fiecare mărgică a căzut în urnă ca o lacrimă de asfalt din ochii îngerului: lacrima neagră cădea din lumina ochiului, lacrima albă din albul lui. Un hohot mare de râs puse o încheiere semnificativă numărătorii mărgelelor răsturnate
 1030
TUDOR ARGHEZI
din două potire de lemn. îngerul căzuse. Şi, speriate de panica dezamăgirii, slugile răzvrătite se apropiau acum, pocăite pe patru labe, de picioarele mesii domnului Rebreanu...
    — N-aţi văzut un înger, întreba cineva?
    - Ba da!
    Un căţel ciufulit se strecura prin lume, cu coada între picioare.
1930
                TURISMUL ÎN ROMÂNIA
    Se cunoaşte capacitatea redusă a poporului nostru pentru sport - dar a cere săteanului să facă turism, bobshleig şi schi ar fi un deziderat grotesc. Sportul lui, legat de brazdă, ţăranul îl face în societatea molcomă a boilor, tovarăşii lui permanenţi de circulaţiune. Poporul nostru de plugari a fost sportmen timp de câteva veacuri, mereu din şes în munte şi înapoi.
    Totuşi, nici categoriile cetăţenilor cu vacanţe şi concedii nu ies prea mult din părţile sedentare ale vieţii. Profesorii, advocaţii, magistraţii şi toţi intelectualii sunt destul de indiferenţi faţă de frumuseţile care implică oboseala picioarelor şi curbatura spinării. Sportul favorit pare canapeaua, care, fie zis în treacăt şi nu ca un îndemn sportiv, nu e nici cel mai primejdios, nici cel mai dezagreabil — o zi de lene, în viaţa activă, echivalează câteodată cu un masaj general şi cu un tonic fermecător.
    Geologii călătoresc însă cel mai mult. Adeseori, în tren, în timpul verii, întâlneşti câte trei, patru domni cu tichie de pepene, sprinteni şi voioşi, care, scoborâţi din stânci într-o gară, se întreţin într-un limbaj tehnic extrem de corect şi de obscur asupra unor splendori pietrificate, din epoca mamutului
PUBLICISTICĂ
1031
sau a fluturelui cu oase. Contactul cu pietrele, care constituie un criteriu, i-a făcut politicoşi, curaţi şi ageri - cea mai mare plăcere a verii trecute a fost pentru noi drumul de la Sinaia la Predeal, în parcursul căruia câţiva geologi proaspeţi, inspiraţi şi naivi ca nişte copii sănătoşi, descriau în controversă moravurile unui cristal decedat acum optzeci şi cinci de mii de ani. Ştiinţa Dreptului a dat un singur sportiv cunoscut, pe domnul Pherekyde, un foarte distins magistrat cu ochiul teafăr şi cu glezna vioaie, ale căruia bucurii încep de la o altitudine de două mii metri în sus. Literaţii nu circulă deloc şi pictorii toţi se duc exclusiv la Bazargic. Cât despre oamenii politici, care ar avea de învăţat ceva, din tăcerile înalte ale naturii, ei sunt cei mai sedentari: de altfel, deputatul şi senatorul sunt două tipuri integrale ale omului imobil, conceput de către egipţieni divin şi lipsit de scaun.
     Despre altceva am dori să aducem vorba: vin străini puţini să ne viziteze ţara. Claritatea şi caracteristicile peizajului românesc, fie de Bărăgan, fie de apă şi Deltă, fie de început de munte şi semideal, unde linia pământului, brodată cu spumele cerului, este de o delicateţă suavă; fie de munte abrupt şi de coastă dulce - nu mai sunt nişte necunoscute, cu toate că publicitatea nu le dă aproape nimic. România pitoreasca a poetului Vlahuţă a fost un simplu şi elementar început. Străinii nu ştiu nimic de zestrea naturii româneşti, obligaţi să se desfete cu estetica de geometrie frizată şi tunsă a Elveţiei, plăcută şi monotonă, ca un continuu desert de prăjituri palide şi de cremă albă. Peizajul elveţian e perfect şi uniform. Lacurile sunt fotografice şi în culori, Alpii prezintă o vastă şi melancolică lipsă de varietate. La noi, natura sălbatică şi zbuciumată înfăţişează drumeţului, pe toate diagonalele ţării, furtuna şi vârtejul unui belşug de felurimi, neîntâlnit nicăieri în Europa -şi de la seninătatea câmpului, infinit ca şi ideea de infinit, până la Prometeii în luptă cu eternitatea, din piscurile Alpilor noştri, mai puţin civilizaţi decât fraţii lor dintre lacuri, călătorul
1032
TUDOR ARGHEZI
parcurge, ca pe un pian şi pe orgă, cu piciorul, toate notele dintre linişte lină şi tumult...
    Şi noi nu ieşim nicidecum cu tava de pământ a ţării noastre, întru întâmpinarea străinului monotonizat.
    Ne vom permite, poate, să examinăm putinţa de a determina o mişcare a sportmenilor din Occident încoace.
1930
                    STRICĂCIUNI
   Un tânăr coleg în vârstă de cincizeci de ani, mi-a trimis alăturata scrisoare. Accentul ei de adevăr o face publicabilă în întregime:
   „Nici anul acesta n-o să mă pot însura şi prevăd că o să scap toate partidele interesante. O nouă dificultate mi se opune şi cred că aspiranţii la mâna unei domnişoare vor deveni din ce în ce mai rari. Ştii că am utilizat toate mijloacele matrimoniale. Mi-am ajustat mustăţile până la desenul incipient al adolescenţei, mi le-am vopsit şi mi le-am ras, câştigând subit cincisprezece ani. Am corectat intervalul dintre dinţi, intercalând o măsea de aur, care corespunde estetic cu inelul din deget, cu acul din cravată şi cu măciulia de la baston - şi am aşteptat. Descoperind un bărbier ţesător pe viu, i-am încredinţat craniul meu, de ivoriu, pentru a fi acoperit cu treizeci şi cinci de fire din tâmpla stângă, treizeci şi cinci din dreapta şi o sută treizeci de fire din parcursul creierului mic, şi am obţinut o capelură frizată, de cel mai estetic efect. Mai câştigând zece ani, m-am oprit. E destul de frumos să te dai îndărăt cu douăzeci şi cinci de ani. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat degeaba.
 â
PUBLICISTICĂ
1033
    Am pus la contribuţie sufletească mătuşile: Nimic. Am colindat biurourile şi agenţiile. Am scris la Paris, la Londra: cui îi trebuie înălţime 1 m 85 şi de preferinţă blond? Nimic.
    Mica publicitate m-a pus în contact cu o vastă corespondenţă amoroasă. Mi s-a cerut fotografia şi am cumpărat stocuri întregi reformate de la vitrinele atelierelor, pentru a nu fi deocamdată expus în persoană. Am primit şi eu două sute douăzeci de fotografii, cumpărate probabil tot de la vechituri. Una era a Ecaterinei cea Mare. M-am săturat. Dar tocmai găsisem într-o localitate din Tulcea ceea ce-mi trebuia: începusem să fac pregătirile de călătorie la faţa locului şi cumpărasem şi un carton cu prăjituri din Bucureşti, reputate în toată provincia. Am primit o telegramă: «Nu se mai poate, devenind Miss».
    întâi, nu am înţeles şi la sfârşit m-am înfuriat. Mi-a stricat presa viitorul. De unde era numai o Missă pe toată ţara, acum ea se face judeţeană, cu tendinţa de-a fi comunală. Peste zece ani, nu o să mai fie număr de casă fără Miss şi se va isprăvi cu căsătoriile noastre. Am o singură speranţă, că, împotriva tuturor sforţărilor, cosmeticelor şi apelor mele, peste zece ani mă voi cocoloşi dintr-o dată, dezumflându-mă ca un cocoş de cauciuc transparent. Dar ce se vor face despre fericire, alţi tineri, alţi candidaţi? Fiecare gazetă va prezida alegeri de domnişoare româno-engleze şi toate iubitele noastre vor trece peste ocean. Miss Ciocăneşti străluceşte dintr-o dată cu un prestigiu nou şi nazurile ei nu mai năzuiesc decât americani. în loc să se mărite, ea umblă după alte alea, după ecran şi fotogenie, nişte invenţiuni care au dărâmat Familia, Şcoala şi Biserica, pirostriile Societăţii Morale. Altădată ne întâlneam în Cişmigiu, azi dorim să ne vedem la Chicago, unde un tehnician măsoară picioarele fetelor de la genunchi la talpă şi din dosul încheieturii la şold. Nu vezi că ne-am stricat?
 1034
TUDOR ARGHEZI
    Dar nu vezi dumneata ceva mai mult, că aci e o uneltire străină? o corupţie, un catolicism, un bolşevism? Crezi dumneata că nu e ceva dedesubt, o mână criminală, o diavolie? Si totul, dacă observi bine, merge spre unicul scop de a ne desfiinţa. Tatăl meu, care avea unsprezece birji pe piaţă, s-a opus încă din vremea copilăriei mele, tramvaiului electric. De atunci, încet-încet, s-a introdus bazaltul, asfaltul, mecadamul: nu ţi se par suspecte aceste denumiri? Au venit becul electric (becul!), automobilul, autobuzul, pacificul, transatlanticul, aeroplanul, radiofonia. Ne-am înstrăinat. Unde mai pui valuta, bursa, fiscul şi tractorul. Cinematograful a născocit întunericul artificial: să te bagi în beci ca să vezi mai bine! Prevăd momentul când te vei pune călare pe un băţ şi, cum te vei apăsa niţel pe el, ai şi fugit, pornit în zigzag de o putere propulsivă aglomerată-n băţ.
    Văd că scrii şi te agiţi. La ce te gândeşti dumneata, de ocoleşti marile probleme şi nu deschizi ochii autorităţilor competente? Pe ce lume trăieşti? Hai, să ne unim câţiva, să facem o ligă şi să ne opunem curentului de deznaţionalizare. O să vezi că savantul nostru care se găseşte acum în America o să se întoarcă vătămat şi el, cu aripi la subsuori sau pe bicicletă cu gramofon.
    Te rog să-mi răspunzi."
1930
            RĂZBOIUL ADEVĂRAT
   Sub titlul Iulie 141, se publică traducerea cunoscutei cărţi a domnului Emil Ludwig, răzimată pe o foarte bogată,
    1 Editura Scrisul românesc, Craiova.
PUBLICISTICĂ
 1035
aproape inutilă documentare. Textul de două ori mai voluminos, cel puţin, decât era nevoie, şi într-o românească aproximativă, foarte împovărată de simple incorectitudini gramaticale, a urmărit, înainte de toate, trimis la tiparul original, un cotor de vitrină. El strecoară evenimentele precedente războiului în tot timpul lunii lui iulie 1914, destul de lungă şi de bătută cu capetele şi picioarele diplomaţilor, ca să fi putut anula un război nenorocit pentru toată lumea deopotrivă. „Nu ar fi fost nevoie de un Bismarck, pentru ca acest război, cel mai stupid dintre toate, să fi fost împiedicat", spune inscripţia de pe copertă a cărţii, semnată de fostul prieten al împăratului german, domnul Ballin.
    Originalitatea cărţii consistă în aceea că transformă întrebarea, care a interesat atât de mult cabinetele europene doritoare de literatură: „Cine a provocat războiul?" în problema: „Cum a izbucnit?", mai sigură şi mai normală.
    Bilanţul cert al războiului se cunoaşte: nouă milioane de morţi. Răspunzătorii acestui dezastru tot să fi fost vreo treizeci de boieri şi atât. Din aceşti treizeci, fac parte toţi împăraţii, regii şi oamenii politici şi cei doi conţi austrieci, două lichele aristocratice din Viena, care nu s-au remarcat niciodată în nici o operă personala. Extraordinarul situaţiei e caracterizat prin aceea că, de fapt, nimeni nu a voit războiul, nu a crezut în el şi că toţi s-au jucat de-a chibriturile, o lună de zile.
    Trei faze se succed până la ostilităţi. Indiferenţa şefilor de state, surâzători între generalităţi şi promenade. E o fază lungă şi obositoare cu treizeci şi şase grade de căldură, la umbră, care dezmorţeşte militarismul profesional, educat în vederea războaielor şi-i dă timp să-şi aducă aminte de regulile lui, animate de antecedente istorice. Pe măsură ce diplomaţia şi suveranii scădeau în spirit agresiv, acesta sporea la ofiţeri şi, evident, la marii ofiţeri, la generali, care puteau în sfârşit să se manifesteze în element. A treia fază, statul civil nu mai poate
1036
TUDOR ARGHEZI
stăpâni comandamentul, care întemeiază statul militar şi suveranii, cabinetele, guvernele colaborează cu armatele, în proclamaţii, în entuziasm şi în iluzii.
    Ştiţi de ce a izbucnit războiul? Pentru că şefii de state n-au stat de vorbă unul cu altul şi s-au curtenit exclusiv prin corespondenţă. La această absenţă ridicolă de procedură s-a adaos frica fiecăruia de toţi ceilalţi. Toate cabinetele au ocolit chestiunea, au ezitat, au înţeles-o sau au subînţeles-o, sau şi-au amânat priceperea pentru o zi mai răcoroasă. Nici austriecii şi ruşii, adică unul, doi, trei din fiecare împărăţie, care ambiţionau să se ilustreze într-o operă de sânge, n-au fost cei mai încredinţaţi că vor un război precis. Războiul s-a urzit din scăpări din vedere, din întârzieri de câteva minute, din fraude mărunte banale, rezultat al secundelor lăsate să pribegească. Un împărat nu ştia ce trebuia să ştie, altul era prost informat, un ministru plenipotenţiar era zăpăcit, altul se găsea la conflict cu anturajul Curţilor sau al ministerelor de externe. Fiecare credea că se va ivi a doua zi un prilej mai bun. Când s-au dezmeticit cancelariile şi Curţile... era prea târziu. în ultimul moment, războiul a izbucnit din pricină că nu se mai putea contramanda mobilizarea! Statele îşi construiseră nişte instrumente de război, care odată pornite nu se mai puteau opri - şi intraseră în legile fizice ale naturii, de explozii, de atracţie şi de izbucnire.
    Un conte Berchtold, dezabuzat şi leneş, voind să joace pe marele diplomat, trimise Serbiei un ultimatum de ciocoi îngâmfat, fără să-l fi oprit nimeni să o facă. Acest avorton cu fumuri a falsificat şi rezultatul cercetărilor făcute după asasinatul de la Sarajevo, cu intenţia hotărâtă de a implica guvernul sârb, cu totul străin de complot. Cărţile măsluite şi somnolenţa atenţiunii au operat în tot jocul diplomatic. Principiile, concepţiile şi celelalte lucruri mari ale războiului s-au ivit în ziua panicii, când toată lumea avea nevoie de un
PUBLICISTICĂ
1037
motiv, ca să nu întrebe popoarele: „Păi, o lună de zile ce aţi făcut, porcilor? Aţi dormit?" Pentru că domnişorul Berchtold a refuzat să citească până ce nu-şi va mânca friptura şi desertul un raport ce-1 deranja, au murit nouă milioane de oameni şi s-au schilodit alte milioane şi au căzut în mizerie alte câte sute de milioane.
    Se mai remarcă din cartea domnului Ludwig, continuile variante în opiniile oamenilor de la conducere, în general lipsiţi de o individualitate certă şi de o stabilitate morală. Ca nişte paiaţe, aceşti neputincioşi, influenţaţi de teatru, operetă şi cinematograf, au fost incapabili să dovedească atitudinea corectă a unui simplu meşteşugar. Tariful intelectual se comporta ca un termometru şi bursa sufletească trecea de la zeci subt zero la zeci deasupra lui şi înapoi cu un surâs.
    Autorul împinge obiectivitatea la maximum şi în nici o pagină din cele vreo două sute şaizeci nu poate fi suspectat că şi-ar părtini oamenii nenorocirii din ţara lui.
    Concluziile vor trebui scoase, meditate şi analizate pentru binele obştesc al popoarelor. în afară de Liga Naţiunilor, care-i o instanţă generală, Parlamentul fiecărui stat să legifereze cu de-amăruntul declaraţia de război şi acceptarea lui, în aşa fel, cu atâtea piedici şi forme, încât într-un ceas decisiv nici să nu hotărască ceasul, nici o „elită", care oricum s-ar afla aprovizionată cu oameni şi todeauna mult mai puţin interesantă decât un popor, să fie împiedicată să-şi asume exclusiv sensibilitatea naţiunii, alcătuită din bărbaţi, din mame şi din copii. Bravura ieftină de gazetă şi de întruniri trebuie să dea loc unui procedeu tehnic, fix, controlabil, migălos, supus unei serii cât mai mari de acte împlinite în văzul şi cu ştiinţa poporului. Arta războiului poate să constituie o mare specialitate; dar specialitatea ei globală consistă în vărsarea sângelui oamenilor fără mare specialitate. Aceştia trebuie să aibă ultimul cuvânt.
1038
TUDOR ARGHEZI
    Din cartea domnului Emil Ludwig se vede că majoritatea puţinilor potentaţi care au hotărât războiul n-au strălucit nici prin inteligenţă, nici prin omenie şi că singurul naş al războiului, care a participat la luptă pe front a fost... contele Tisza. Ceilalţi conţi, duci, prinţi, împăraţi şi-au sorbit maza-granul pe terasa palatului de reşedinţă.
1930
           LOCATARI, PROPRIETARI
   în zece, doisprezece ani de la război nu se poate tăgădui că, subt o influenţă şi alta, toate concepţiile în legătură cu publicul şi cu viaţa lui s-au modificat. încă acum câţiva ani cetăţeanul nu prezintă un interes în opinia conducătorilor, decât la o cotă de un milion venit anual. Anume oameni politici şi edili nu consimţeau să primească şi să stea de vorbă dedesubtul acestei evaluări. La un venit de cel puţin un milion, cetăţeanul căpăta minte şi cugetare, cu neputinţă de obţinut la o leafă de zece mii de lei pe lună, de şofeur.
   Validitatea socială s-a ştirbit, pe măsură cu impunerile fiscale. Considerat ca un strict material de exploatare pentru stat, care nu dă nimic şi ia până la piele, publicul a dovedit elasticităţi neaşteptate şi o putere de a produce şi de a plăti impresionantă pentru guvernanţi. Parcă pe acest fond în care se găseşte goliatul sculat în picioare şi, decapitat, sfărâmând în genunchi trupul unui David sprinten şi frumos, s-ar putea, mai mult ca în trecut, negocia o apropiere. Este de înţeles ca statul şi Comuna să perceapă acel maximum de dări, care va duce în cele din urmă, bine gospodărit, la plata datoriilor obşteşti, dar tot atât de bine trebuie înţeleasă şi obligaţia instituţiilor de folosinţă colectivă, de a sprijini pe contribuabil
PUBLICISTICĂ
1039
     să nu cadă rupt de povară. Un soi de asociaţie între stat şi individ există, până acum fără avantaje pentru clientul slab.
    Un serios neajuns, şi pentru birnic şi pentru fisc, vine din actualul dezechilibru dintre venituri şi chirie. Nici statul, nici Comuna nu au găsit încă, sau mai bine-zis n-au binevoit să-l caute, leacul unei situaţii învecinată cu tragedia.
    Faimoasa Societate Comunală de Locuinţe Ieftine, numită în derâdere cu numele ei falacios, a izbutit să construiască din alifie de var şi mucava de cărămidă, locuinţe încălecate unele pe altele, în valoare de două sute cincizeci de mii lei plătite de la milion şi de la două în sus, frigorifere hibernale şi cuptoare caniculare. Pentru asigurarea unei armate de funcţionari, suprapuşi într-o ierarhie organizată bisericeşte, cu altare, confesionale şi anticamere; cu papi, cardinali şi eminenţe invizibile, o sumedenie de proprietari nenorociţi plătesc în eternitate nişte anuităţi echivalente cu chirii fabuloase, a cărora ultimă rată corespunde cu dărâmarea casei. Societatea a fost incapabilă să răspundă scopului pentru care fusese înfiinţată şi sprijinul de care s-a folosit din partea Comunei a fost un cadou pentru rentabilitatea maximă a întreprinderii.
    Proprietatea cealaltă, privată, industrializată, care a permis unora să construiască imobile de raport şi a silit pe alţii să le locuiască, nu a fost nici ea de nici un folos, nici pentru proprietari adeseori, nici pentru chiriaşi: pentru aceştia nu a fost niciodată. Scutirile de taxe şi de impozite au încurajat pe proprietari să umfle imobilele până ce apartamentele au plesnit. Chiriile enorme au lăsat pe locatari fămânzi, fără să sature pe proprietari, mâncaţi şi roşi la rândul lor de dobânzi. Sprijinul autorităţilor nu le-a folosit la nimic - şi proprietarii cer, şi probabil vor obţine, o anulare a dobânzilor, care iarăşi nu va duce la nimic.
     Nu cumva a sosit momentul ca să se schimbe faţa chestiunii şi să se adopte un alt punct de plecare în vederea
1040
TUDOR ARGHEZI
unui rezultat subt toate aspectele mai sănătos? Nu s-ar putea condensa, uşurinţele şi încurajările destinate proprietăţii, într-o singură operaţiune?
    Tema ni se pare simplă şi practica ei elementară. (Principiul e admis că proprietatea asigură ordinea socială: fiecare proprietar al casei pe care o locuieşte.) Să se ia criteriul chiriei mijlocii, pe care locatarul o plăteşte, în orice caz, din produsul muncii lui, şi pe această mijlocie să i se dea facultatea de a deveni proprietar într-un număr de aproximativ cincisprezece ani. Fără case cazărmi, fără case pavilioane de spital - şi fără construcţii obligatorii noi, cu arhitecţi, constructori, specialişti, consilii de administraţie şi inevitabilele furturi sau beneficii aglomerate. Fiecare chiriaş actual să-şi cumpere casa care-i place, în mahalaua care-i place şi să o plătească integral. Cu o sumă de un milion de lei în cifră rotundă se poate cumpăra o casă pentru o familie producătoare.
    O condiţie ar fi ca locatarii să se grupeze în societăţi de câte douăzeci sau o sută de membri, legaţi solidar pe răspunderea grupului întreg, pentru fiecare membru în parte, până la plata tuturor imobilelor ipotecate. Banca Naţională, în cuprinsul căreia funcţionează un Credit industrial, care împrumută cu unu şi cu doi la sută, câte o industrie falimentară de ciocolată sau pesmeţi şi are dreptul să piardă dintr-o dată câte cincizeci de milioane de lei, ar putea să înfiinţeze un Credit al proprietăţii mici orăşeneşti, fără să piardă niciodată nimic. Detaliile practice se găsesc fără nici o greutate de specialişti, care vor putea afla în asigurări, reasigurări şi varii combinaţii, mai multe garanţii decât îi trebuiesc. După o socoteală de nespecialitate, o proprietate care ar fi cumpărată cu un milion plătit integral, poate să fie plătită comod în doisprezece ani, excluzând surprizele satisfăcătoare, care cel puţin în proporţia de douăzeci şi cinci la sută au loc în toate operaţiile financiare, moşteniri, căsătorii, schimbare de situaţie, afaceri rentabile etc.
PUBLICISTICĂ
 1041
     Reţeta e simpla. Are nevoie de un farmacist cu bunăvoinţă. Şi dacă ne gândim bine, el nu lipseşte de la Banca Naţională...
1930
                   O SCRISOARE
    Stimate domnule profesor C. Rădulescu-Motru,
    Mi-aţi făcut cinstea să-mi trimiteţi cu data de 27 februar o scrisoare care m-a găsit la 2 martie abia. Regret că am devenit proprietarul unui autograf al dumneavoastră cu trei zile întârziere. Mă voi consola, dacă se poate, cu întârzierea răspunsului meu. Vi-1 dau la tipar căci am ghicit gândul dumneavoastră. Vă place publicitatea. Şi aveţi dreptate. Ce frumos vine tipărit şi plin: „Profesor C. Rădulescu-Motru“. Dacă m-ar chema aşa, toată ziua n-aş face decât să mă iscălesc. Are şi „Rădulescu“, necontestat, aroma lui, dar când îi adaogi „Motru“, este ca şi cum i-ai pune ciorapi de fii dEcosse şi tocuri dedesubt Louis Quinze. Şapte silabe, ca şapte mărgăritare; cum să nu se asorteze cu a şaptea coloană de ziar?
    Să nu vă întristaţi că nu mă lasă grav şi studios scrisoarea dumneavoastră, menită să desluşească spiritului meu simplist şi obscur noţiunile de cultură. Sunt foarte neserios de felul meu cu sentinţele şi cu al şaselea simţ al posomorârei universitare. Născut incomplet, într-o faţă provizorie şi inferioară a marelui atavism şi a metempsihozei, îmi vine să fluier şi să trosnesc din degete şi când nu fluier casc. Mi s-a întâmplat să am această atitudine involuntar ireverenţioasă în momentele cele mai solemne şi m-am cocoşat de un râs inexplicabil dinaintea câte unui personagiu important, care trata în discurs câte o problemă, cum îi ziceţi dumneavoastră.
 1042
TUDOR ARGHEZI
    Ca o boare temperată de auroră m-a cuprins o curată frăgezime citind autograful dumneavoastră. Şi nu pot să stăpânesc în sufletul meu primitiva lui crisalidă, din vremea serafică a pruncului fără picioare şi cu ochii deschişi în fulgii din aripi. Mi-a venit, după ce v-am citit, să mă duc în Cişmigiu cu cercul, să dau cu coinacul, să mă joc de-a ţurca şi de-a leapşa. Dacă vă întâlneam pe bulevard, Domnule Profesor, îi trăgeam amândoi o fugă până la Cotroceni şi nu ne opream până la bragagiu.
    De altfel, toată natura primăvăratică a lunilor din urmă a transformat aspectul lucrurilor grave şi înseşi Corpurile Legiuitoare, foarte reputate din pricina legilor cu caracter universal, zămislite odinioară de câte trei ori pe zi de către facultatea lor generatrice spontanee, au ajuns nişte grădini. De o lună încoace aproape în fiecare zi se suie un profesor în pom, ca să-l vadă trecătorul de dincolo de uluci. Două zile aţi stat şi dumneavoastră într-un corcoduş, împuşcând în cele patru orizonturi cu sâmburi de portocală. Dracul de copil persistă, oricare ar fi regulamentul şi programul analitic, şi-n inima dascălului de universitate, mişcat de un reflex. în pom, avusesem o singură grijă, pe aceste momente de criză: să nu vă rupeţi pantalonii. Slavă Domnului, nu s-a întâmplat nimic.
    Iată de ce sunt adus, în luna ghioceilor, să consider scrisoarea dumneavoastră ca un zmeu turcesc. E adevărat că nici nu prezintaţi în rândurile dumneavoastră trasate cu o literă vioaie şi cu o pană nervoasă, mohorârea unora dintre colegii dumneavoastră, care, căzându-le dinţii, visează cu tenacitate la măselele tinere de bronz ale posterităţii, coclite cu o amărăciune precoce a gurii, înainte de a fi devenit basoreliefuri, inscripţii şi busturi, formele de reîncarnare metalică a marilor învăţaţi. Fără-ndoială, tehnica zmeului turcesc vă este familiară. Rup o faie de caiet o îndoiesc de două, trei ori, pui aţă şi coadă şi o iau la fugă cu ata dupa mine. Cât alergi, zmeul zboară.
PUBLICISTICĂ
 1043
Zmeul dumneavoastră, Domnule Profesor, stă numai în văzduh; daţi-mi voie să felicit vâna din ceafa genunchiului şi călcâiul elastic. Pân-acum nişte zmee mai mici de-ale dumneavoastră mi-au trecut cu vârful pe la nas şi mi l-au gâdilat. Pe ăsta l-aţi făcut pentru mine: o să mă joc toată vara cu el şi dacă ne mai găsim pe vreun maidan, o să facem şi la încurcare.
    Dar, vedeţi, şi trandafirii trebuie să aibă nişte ghimpi. Frăgezimea dumneavoastră îşi dă puţin în petic şi încearcă ironia şi nu-i din cel mai nobil gust. Sarcasmul dumneavoastră lasă calitativ de dorit, în paguba stilului şi a substanţei. Ironia nu pare forma dumneavoastră de cugetare cea mai izbutită şi parcă tot mai bine v-ar prinde coiful de hârtie, sabia de cocă şi armăsarul de muşama.
    Pa, Domnule Profesor, pa...
4 martie 1930
                          ZVON
   Cuvânt frumos, inechivalent în vocabular, necântărit şi delicat ca o petală, tu nu cunoşti puterea ta, ineluctabilă şi fatală. De-o fiinţă cu secunda şi cu molecula, scama ta de păpădie s-a iscat şi acum de curând, fără sunet şi licărire, a crescut spumos şi, într-o noapte, clăbucul tău de aer şi de bumbac a nins monstruos, ridicând un troian cât oraşul.
   Pe nesimţite, lava ta uşoară era să înăbuşe şi să înece, ca nişte morminte goale, tezaurele lui Cresus modernul. Lucrul tău de o silabă, fragil, provizoriu şi capricios, poate să muşte Viţelul de Aur, ca o muscă, neclintit pe soclul lui, străjuit de pravile esenţiale, şi să-l puie pe fugă. Intr-o singură zi, acest sfânt quadruped, alergând în piaţa banilor de hârtie, aţâţat de
 1044
TUDOR ARGHEZI
panica silabei, s-a izbit cu fruntea de piatra Băncii Naţionale, rupându-şi coarnele în două. Era un mânzat încă nejugănit şi le-a trebuit preoţilor lui, jucători din tipsiile mici şi discuri mărunte de aur, o muncă de două zile, ca să restaureze monumentul şi, întorcând Viţelul de unde se povârnise, să-l încremenească iarăşi în atitudinea lui de apostol cornut.
    Tu te naşti numai în urechea bogătaşului credul şi nu ai neliniştit încă niciodată sufletul omului sărac, destinat bacteriei patogene, vărsatului negru şi ofticii, care, cel puţin, poate să fie contemplată cu lentila, ca un astru virgulă sau punct. Cu diabetul, şi cu bolile ficatului tu faci parte din seria bolilor boiereşti şi, mai presus de toate, atingi şi spulberi aristocraţia miliardului infailibil şi dur. Cineva învârteşte linguriţa în cafeaua cu lapte matinală şi îmbucându-şi brioşul, a născocit o temere absurdă sau, cu sinceritate mistică şi entuziasm, e vizitat de-o frică inexplicabilă, lovit de alica neurasteniei şi se năpusteşte în stradă. Sufletul lui face viermi, ca stafidele fluturi şi ca zibelina molii, şi copleşit de vârtejul infinitelor aripi de pulbere aglutinată inconsistent, realizează moartea fulgerător, ca pesta bubonică şi răpciugă.
    Cei mai brutali se îmbulzesc la ferestrele băncilor şi reclamă restituirea obiectului unei munci, ca şi al unui furt sau asasinat comis prin zăbreaua elastică a legii. Ceilalţi, delicaţii, se spânzură sau îşi intercalează în frunte plumbul unui revolver. Un zvon a devastat în ultimul pătrar de an finanţa yankee. Cât sânge şi câte lacrimi reprezintă, iubite prietene, un miliard, ca să merite sentinţa de neant a unui zvon, mai definitivă şi mai radicală, rostită într-un fum de ţigară, decât osânda magistraturilor reunite, pronunţată cu solemnitate. Un pui de şoarece s-a întâmplat să roadă cablul şi s-a stins lumina întregii cetăţi. Iată leşuri în fiece zi. Din bancă la cimitir, drumul era cu mult mai scurt şi mai înclinat decât l-au prevăzut economiştii şi cugetătorii dobânzilor compuse, iar gâtuirea era instantanee; şi când va muri, capitalul ei va fi ucis de zvon.
PUBLICISTICA
1045
    Probabil că fizica va descoperi odată, dacă marginile ei se vor învecina de aproape cu psihologia, mecanismul care dă naştere silabei... Ca să fie iscat, zvonul are nevoie de o pregătire nevăzută de culisă şi, ca să ia corp, îi trebuieşte o meteorologie. Căci, spectral şi impalpabil, el capătă orişicum un trup, ca infuzoriile şi ca acele şuviţe turburi şi irizări lactee, care, în pătura marilor ape, hrănesc peştii şi fac primejdioşi taurii de mare şi rechinii. O modalitate de spiritism transpune groaza în astral şi silaba se mişcă, anatomia ei se arată cernită şi înfăşurată în văluri lungi.
    îmi place cum dormi tu, amice, masiv şi greu, cu spinarea lipită de pământ. Tu ştii să mânuieşti o unealtă cuprinsă cu palma tare şi coasa îţi aşază singur în mână pieptenul ei, degetul ei mare. Şi când ai cosit şi ai obosit, gândul te păzeşte ca un câine, alături şi nu te încearcă milionul, şi nu te munceşte miliardul; nu vine la urechea ta, cu şoapta lui isterică şi pestilentă, cadavrul. Mii de stele vor trece peste somnul tău de peste noapte, sorcove de argint purtate de îngeri. Beteala lor ninge pe cojocul tău. Bună seara! Bună noapte!
    —  Bună dimineaţa!
1930
                         PISI-PISI
    Mâţa neagră are de zece zile, şi ea, un băiat şi a umplut lumea cu trâmbiţarea marelui eveniment. Cum? nu ştii că am făcut un băiat? întreabă mâţa, când guriţa ei articulează guturalul miau-miau. Şi ce băiat! Nici o mamă nu are un flăcău ca al meu, frumos ca o cârtiţă şi voinic ca un şobolan. Pofteşte să-l vezi în odaia de alături. L-a dus mama din cuibul lui în patul lui Baruţu şi l-a vârât subt o perină uşoară de atlas.
 1046
TUDOR ARGHEZI
     Mâţa dă târcoale, cu ochii ei de aramă la clanţa galbenă a uşii, cerând să i se deschidă, ca să-şi arate fătul cenuşiu, adormit cu nasul murdar în mătase. Gusturile mâţei vin dintr-o aristocraţie veche necunoscută, obişnuită să prefere materialele fine, obiectele scumpe, broderiile, horbota pe ţesătura de in, velinţelor comune şi cârpelor din cuibar. Stejarul lustruit cu ceară, oglinzile, perdelele, covoarele fac parte din universul confortului împărătesc, în care a călătorit fantoma de catifea a dinastiilor ei trecute. îi mai lipsesc marmura roşie şi onixul. N-are tata.
     Miau, deschide-mi uşa, te rog, spune căutătura în două inele a mâţei. Vreau să-i arăt domnişoarei care a venit la noi ce a purtat măicuţa în geanta de puf, cu o mie de taine, a pântecului ei, atâtea săptămâni. Vreau să i-1 duc în braţe şi să-i mai arăt că maica are şi şase mărgele cu lapte pentru gura lui, care-şi alege din stuful sânului moale pe cele mai pline.
     Ce somnoros şi ce trândav! Cenuşiu, aproape albastru, ca norul prin care se străvede căptuşala de azur, pisoiul stă mototol şi nu se deşteaptă decât cu ciorchinele ţâţelor la bot. Trezit dintr-un somn fără margini, el intră în desfătarea fără margini a caldelor arome de lapte şi trece din vis în vis şi se întoarce în visul anterior, inconştient şi încrezător ca o petală fragedă de floare, deasupra căreia păzeşte piscul şi tună furtuna. Prostul nu ştie nimic din ameninţările lumii şi doarme, încredinţat întreg puericulturii naturii. Bună dimineaţa, nătăfleaţă! Hai, scoală-te câte puţin şi clatină-te pe picioare. Cine mai doarme la orele 12, înţelepciunea lumii zice că-i un puturos. Haide! te aşteaptă războiul pe viaţă şi pe moarte cu câinii şi struggle for life. Trebuie să te înveţi cu fuga prin pod şi cu pasul pe tinicheaua învelitorii. Ai să participi la trânteli eroice şi la zguduiri, pe casă, uriaşe. Prunc de motan, adversarii tăi vor fi mai puţin buldogii şi focşii şi mai mult cotoii, cei de un neam cu tine. Motanii dintre hornuri, tăvăliţi
PUBLICISTICĂ
1047
în funingine şi cenuşă au şi aflat că s-a născut un concurent. Ei îşi apleacă subt streaşină capul gros cu mustăţi de undrele şi purced pe marginea casei cu mişcările lor orizontale de tauri înjugaţi. Haide! scoală-te. Ornicul din părete a strigat cu-cu de 12 ori şi furculiţele sună pe faţa de masă albă. Du-te toată noaptea ca un hoţ şi întoarce-te muşcat de ceafă şi zgâriat pe mască de unghia încovoiată a bătrânilor cotoşmani.
    Miau, miau! Vocea mâţei negre, rafinată de un sentiment de rugăciune, a scăzut aproape de suflet, ca un suspin şoptit, şi pare, fără sunet, imperceptibil ca o scamă vegetală, plutind într-o grădină închisă. Haide, intră prinţesă, intră lin. Puiul tău nu s-a deşteptat din atlas: el visează ceva important căci se cutremură tot şi puţintel şi-a umflat spinarea. Bătaia a început în vis: cu ce şerpi albaştri s-o fî măsurat energia lui de o sută douăzeci de grame pe balanţă? Şi, îl auzi? - sforăie, ştie să sforăie şi el. Dă-i un mărgăritar în gură, cu lapte. Dacă natura ar fi fost prevăzătoare, pe o ţâţă ar veni laptele dulce, pe o ţâţă frişcă, pe o ţâţă chefîr şi dintr-o ţâţă cu sirop ar ieşi în gura pruncului tău şi picături de ciocolată. Câtă monotonie şi ce regulament!
    Mâţa şi-a luat pruncul în gură de ceafă şi-l fură ca să-l arate şi să demonstreze pentru a mia oară că băiatul ei e fără de păreche, că e cel mai frumos şi mai înzestrat decât toţi băieţii din trecut şi viitor. Căci nu de-a surda ugerul ei s-a chinuit să-l poarte şi nu fără scop a ţipat ea când l-a născut, mângâiată de-a lungul durerilor ei de mâna uşurătoare a celeilalte măicuţe, maica lui Miţu şi Baruţu şi stăpâna nediscutată nici de oameni, nici de câini şi nici de pisici, a casei în general; aceea care găteşte bucate bune, care spală rufe albe cu miros de zăpadă, care numără şervetele, paharele şi face orânduiala casei pentru copii şi pisoi.
    De astă-dată iarăşi o să-şi ascundă mâţa băiatul bine, ca să nu-1 găsească nimeni, să nu afle nimeni unde moţăie odorul şi se linge pe bot adormit. Gura ei ştie să aleagă exact locul din
1048
TUDOR ARGHEZI
ceafă care nu doare, îşi ascunde dinţii ca să nu-1 înţepe şi-l duce târâş în aer până în ascunzători. Subt perna de atlas nu mai e siguranţă. Trebuie căutat un colţ necercetat, trebuie descoperită o umbră adâncă. Bagă de seamă, pisică, să nu-1 pui într-un loc, unde puiul tău ar putea să fie din întâmplare strivit. Noi o să ne uităm cu de-amănuntul, ori de câte ori ne vom aşeza pe un scaun, pe o canapea sau ne vom întinde într-un pat, ca nu cumva să şedem fără să ştim pe băiat. Apoi, el e de un cenuşiu atât de curat şi fără pată, încât pierderea lui ar însemna distrugerea unui model. Şi vrem şi noi să mai avem un băiat acasă, pentru că băieţii sunt mândria gospodăriei şi scutul ei biruitor.
    Miau, miau! unde şi-a pus pisica bobocul? El a fost bine pus deoparte. în nici un aşternut, despicat cu mâinile pe subt velinţe nu se găseşte. Nu e nici între perini, nici între saltele, în rufărie nu-i. L-am căutat între cărţi: nicăieri. Pe dulapuri nu se vede nimic. Unde ţi-ai ascuns, fată, copilul din flori? Miau, miau!
    — în birou! crede Baruţu. în coşi...
    Nu e nici în coşul biroului. Nu e deloc. Nu mai e. în căruciorul cu păpuşi sunt păpuşile toate. Madam Şnaider, Dona Bella, Marioara şi Domnişoara Klakson; numai pisicul nu e nicăieri... Stai niţel, că l-a găsit măicuţa-mare în dulapul cu ghete. E într-un pantof de lac şi măicuţa era să se încalţe cu pisoiul...
 1930
            RADIOSOCIOLOGIA
   Parcă îţi vine greu să ocoleşti subiectul. Toată lumea vorbeşte de el, şi Vinerea Mare i-a fost consacrată de geniul organizator al domnului Gusty de la Institutul Social (nu mai întrebaţi nimic), de la Universitate, de la Radio, de la... dar
PUBLICISTICĂ
1049
 de unde nu-i şi nu a fost? Despre acest leac universal, domnul N. Iorga, care nu detestă todeauna calamburul, a zis la Barcelona „Nihil sine Gusty“. Adică fără Domnul Dumnezeu şi fără domnul Gusty nu mai merge nimic.
    Dar, în sfârşit, nu de domnul Gusty era vorba ci de domnul Masaryk, preşedintele Republicii Cehoslovace, care a împlinit optzeci de ani. Atât trebuia să spunem despre domnul Gusty, care l-a sărbătorit şi a hotărât o sumedenie de personalităţi să vorbească în auzul Europei despre tânărul unchiaş. Toată Europa, reculeasă, a putut să audă cum domnul Masaryk a fost celebrat o jumătate de zi la Bucureşti, şi să-şi confunde noţiunile geografice, abia organizate după război. Mâine, mulţi vor crede că postul Bucureşti e situat lângă Brno.
    O întrebare fără răutate. Dumneata, domnule cititor, n-ai simţit cu toată veneraţia ce se cuvine unui om politic important în ţara lui; n-ai simţit aşa ceva, ca un sentiment, aş zice, complicat? Nu ţi s-a părut cele cinci ore de sărbătorire a unui mare politic, ca un ospăţ exotic, stridii cu mămăligă şi tocană cu trufe? Nu e nimic de zis: a murit un oarecare Georges Clemenceau şi domnul Gusty nu s-a emoţionat. Parcă s-a ştiut că acest iacobin a însemnat în Europa o epocă şi în război un total — să se fi opus unui doliu de o singură oră la Bucureşti, lipsa de origină slavă? Publicul a putut afla din ziare ultima dorinţă a marelui scriitor literar şi politic de a fi înmormântat în picioare, şi atâta tot. Clemenceau, Masaryk: entre Ies deux mon coeur balance...
    Dar au mai fost şi români, despre care postul de radio din Bucureşti şi oratoria mare au tăcut, odată cu Institutul Social şi cu domnul Gusty. Regele Ferdinand nu a făcut obiectul nici unei şezători. Regele Carol, nici Ion I. C. Brătianu, de-aşijderi. Pe un anume Eminescu îl pomenesc conferenţiarii incidental. Şi ar fi loc slobod pentru o numărătoare apăsată de eminenţe româneşti în România. A. D. Xenopol, Toma Stelian, Petre
 1050
TUDOR ARGHEZI
Carp, Maiorescu, Gherea, Spiru Haret, Domnitorul Cuza, Niculae Filipescu, Take Ionescu, înşiraţi fără rând şi cum se brodesc în condei, au fost nişte descălecători de naţie sau, în orice caz, nişte puteri româneşti, pe care, când presa le uită, le-a dat uitării şi publicul numaidecât.
    Să fie atât de absenţi stăpânii din sufletul logofeţilor, încât o ţară întreagă, împovărată şi tristă, să nu-şi mai poată anima zborul şi speranţa decât cu pildele boeme? Fără şovinism şi fără ridiculă infatuare, satele întâi şi apoi cărţile au întocmit o cultură românească sigură, aproape suficientă pregătirii generaţiilor noi. Astăzi, un tânăr inteligent poate să se formeze întreg, din punctul de vedere intelectual şi inventiv, cu ceea ce se găseşte făcut şi adunat. Oamenii care au înlesnit aceste mari rezultate nu-i mai cunoaşte nimeni şi nu şi-i mai aduce aminte? Monumentele se macină, urmele de piatră ale timpilor se şterg. Domnul Masaryk nu poate fi revendicat cu atâta plastică şi pasiune. Tăcerea pogoară pe marile figuri şi morminte.
    Dacă domnul Gusty trebuie să hotărască de sfinţii călindarului românesc; dacă domnia sa simbolizează mişcarea ideilor şi a însufleţirilor, rezumă şi incită, determină şi declanşează, rugămu-ne şi ne căciulim să binevoiască să se îndure. Graţie unei intervertiri spirituale ciudate, domnul Gusty a decis ca de aci înainte conferinţele de radio să devie filosofice şi sistematizate cosmopolitic, câte patru, cinci domni conferenţiari însărcinându-se să demonstreze că omul umblă cu picioarele în jos. Este de netăgăduit că marele interes ce-1 prezintă profunzimile ramificate ale oratorilor incolori şi inelastici, va funcţiona în faţa aparatelor închise, orientate către Viena şi Pesta. Ar vrea radiofonistul să ştie încă o dată, şi mai cald şi mai viu, cine a fost Cantemir, cine Matei Basarab, cine Mihai, cine au fost Neagoe şi alţii.
    Un cap de bou, expus într-o vitrină de agenţie de călătorie din Calea Victoriei, a putut să amintească, nu fără emoţii,
PUBLICISTICĂ
1051
publicului grămădit să-l vadă, zimbrul tradiţiei moldave. Şi un cap de sociolog nu poate să ne evoce individualitatea măcar a mai-marilor noştri isprăviţi de curând.
1930
              AMANETUL TRAGIC
   Lipsa intermitentă a condus pe Take Ionescu, acum vreo douăzeci de ani, să înfiinţeze aşa-numitul Munte de Pietate, care permitea văduvei cu termenul de chirie întârziat să-şi amaneteze broşa şi cerceii pe câteva sute de lei pentru câteva săptămâni. Un expert argintar determina valoarea pietrelor şi a metalului, la un ghişeu discret ca un confesional, ascuns între două paravane. împrumutătoarea putea să salveze aparenţele, printr-un zălog personal neştiut şi, cu voaleta trasă până la bărbie, se strecura în zigzagul străzilor mici din jurul instituţiei, purtând în poşetă douăzeci şi cinci la sută din preţul negociabil al obiectului gajat.
   în oraşul Geneva, lumea cu dare de mână se interesează în special de Muntele de Pietate local, refugiul cunoscut al mizeriei din lumea intelectuală şi destul de des, şi mai cu seamă toamna, când ceaţa desfrunzeşte copacii şi studenţii oftează după paltoanele puse în anotimpul mărgăritarului şi liliacului amanet, depunătorii primesc din partea administraţiei invitaţia sentimentală să scoată paltoanele. O societate de carităţi, o cucoană, un industriaş, care au rămas întodeauna strict anonimi, au luat iniţiativa pomenii şi au plătit „capetele" şi dobânzile. Elveţia, unde poporul munceşte cumplit, e plină de organizaţii fără titluri, fără statute, fără subvenţii şi fără publicitate, destinate să ospitalizeze confortabil, să hrănească studenţimea şi muncitorii manuali şi intelectuali.
1052
TUDOR ARGHEZI
    Ne-am adus aminte de aceste binefaceri de care românii se folosesc ca şi autohtonii în ţara lui Wilhelm Tell, săracă, binecuvântată şi semeaţă, la povestirea, detaliată după realităţi, a unui confrate, advocat al Muntelui de Pietate din Bucureşti. Bijuteriile şi obiectele casnice nu sunt cele mai puţine, însă enorma cantitate a lucrurilor gajate anul acesta şi în acest anotimp, e compusă din saltelele, perinile şi cearceafurile scoase de subt căpătâiul pruncilor şi de subt şalele obosite şi martirizate ale unei mame singure, sau ale unei familii greu împovărate. în vreme ce oamenii urmăriţi de fisc nu au cu ce să se învelească şi ce să îmbrace, garderoba lor e pusă amanet.
    în schimb, în vecinătatea Muntelui de Pietate din Bucureşti, au apărut siniştrii paraziţi ai sărăciei, care îndrăznesc să-şi facă o profesiune cu firmă şi vitrină, din mizeria celor mai nefericiţi cetăţeni. Anunţuri, neoprite de poliţie, invită cumpărătorii să capete cu preţuri de faliment mărfurile neachitate de posesori. Trecătorul din dreptul prăvăliilor de ciocli instalaţi cu ferestrele la stradă e afectat, în colţul Brezoianu cu Sfântul Ionică, de figura indecentă a unui păduche tânăr păros, care arborează, între barba neagră a înghiţitorii şi mustaţa obscenă, raderea diplomtică de stat a gurii şi a plescăitului facial.
    Prietenul nostru ne-a făcut o listă de obiectele ce se găsesc gajate actualmente la Muntele de Pietate, mai tragică decât teatrul dramatic al tuturor autorilor reuniţi. Un client, ca să aibă ce să mănânce câteva zile, şi-a pus amanet gingiile şi dinţii, construiţi de un dentist...
    Nu vrem să fim elveţieni, căci mândria inteligenţei noastre ne face incompatibili cu urmaşii lui Jean-Jacques şi ai lui Agrippa d’Aubigne. Totuşi, pentru că suntem ortodocşi, pentru că avem un mare Sfânt Sinod şi un Eminent Patriarh, pentru că tremurăm o Săptămână Mare şi ne pregătim printr-un post lung, în timpul căruia o să slăbească toţi preasfinţii episcopi
PUBLICISTICĂ
1053
în autoflagelaţii şi abstinenţe, de Sfintele Paşti, dacă am imita puţin pe elveţieni?
    Dacă am da înapoi nevoiaşelor saltelele, plăpumile, pe-rinile, rufăria şi îmbrăcămintea şi am plăti noi dureroasele lor datorii la Muntele de Pietate?
1930
                  SUSCEPTIBILITĂŢI
   Oamenii noştri de „cultură" suferă de o maladie anticulturală. Ei primesc şi critica şi comentariul atâta timp cât preocuparea pare livrescă, scoasă din bibliotecă sau din dosarele cu generalităţi, învăţate şi citite pe undeva, pe la străini. Falsificaţi în total şi în unitate, ei cred că străinii, în care citim cu toţii, nu-şi trăiesc ideile, şi separă intelectul de viaţă, ca dânşii, care nici nu iubesc ideile, nici nu le iubesc în raport cu timpul, socotind că pe când viaţa trăieşte în prezent ideile vegetează în trecut.
   Un trai facil şi golul în care s-a manifestat slaba lor adeseori potenţă; succese uşoare fără depunere de capital moral riscat le-au dat sentimentul infailibilităţii şi o poză socială tabu. Ei cred apriori că lumea este obligată să fie de acord cu dânşii în toate chestiunile care ajung să le impresioneze ecranul intelectual şi că această obligaţiune este culturală. Cât despre critică, ei o detestă îndată ce principiul se face om şi îndată ce consideră oameni şi-i consideră pe ei.
   S-a ivit, nu de mult, cu prilejul unei conferinţe, un subiect extrem de interesant, relativ la noţiunea cuprinsă în cuvântul cultură. Este cultura învăţătură, ucenicie şi meşteşug de calfă sau creaţiune? S-a ivit şi părerea că ea ar fi creaţiune. Chestiunea putea să dea naştere unei polemici şi discuţiuni,
1054
TUDOR ARGHEZI
ca odinioară problema, cu mult mai ridiculă, a fondului şi formei, când rând pe rând s-a scris că fondul singur e de luat în seamă, că fond fără formă nu poate să fie şi că, în sfârşit, forma implică fond, după cum fondul implică forma. Nici o categorie socială nu s-a supărat pe vremuri, participând la această deşartă şi totuşi civilizată preocupare. Cultura a supărat acum de curând câţiva profesori, care s-au mărturisit jigniţi de enunţ. Şi au fost cu adevărat jigniţi pentru că cei puţini, care au vrut să dea dovezi că n-au auzit conferinţa ci numai zvonul ei deformat, au înjurat pur şi simplu pe ăl de făcuse conferinţa.
    Va să zică nici nu trebuia atinsă claviatura noţiunilor, nici de scriitori nici de profesori, asemenea probleme fiind rezervate fiscului şi prefecturii. înţelegem să vorbim despre ceea ce ne priveşte: salarii, impozite, multiplicarea slujbelor, tramvaie, pavaje: restul ofensează. Să generalizăm sistematic, până ce generalizarea se confundă cu haosul, din care am ieşit cu toţii. Cât despre aplicare, iar este de spus ceva. Nu stăm de vorbă.
    Nu stăm de vorbă pentru că nu putem. Şi nu scrim pentru că nu ştim să scrim. Supărarea soluţionează instantaneu orice problemă, care cere, de, idei — alte idei — şi expresie, şi oleacă de stil. Când un mare profesor ar lua parte la o discuţie şi ar seri ca un căruţaş, n-ar fi, desigur, în privinţa treptei şi a onorariilor nimic de zis; dar orişicum, conştiinţa preventivă că boleşte prestigiul există.
    Dacă ne supărăm, intervenim. Nu discutăm, dar alergăm la mijloace de paralizare. în epoca noastră, care are nevoie de imense scrutări şi de vaste generozităţi, sentimentul şi de omenie şi de civilizaţie se găseşte atât de obscen viciat, încât, ca să ne ferim de o idee şi de un cântar, reducem stomacul şi atacăm pâinea comentatorului. Calomnia discretă, împânzirea mascată şi atitudinile declarative în câte patru ochi sunt singurele mijloace polemice, ale acelor sfinţi fără aureolă, care se văd contestaţi personal când li se cerne aurul din nimburi.
PUBLICISTICĂ
1055
    E o deprindere îndătinată. Pe când sectanţii nu erau încă toleraţi la noi, predicatorii lor nu întâmpinau în propagandă nici un preot oficial, ca să le dărâme punctul de vedere: discuţia contradictorie nu putea să se armonizeze cu trufia incapacităţii, în schimb, preoţii oficiali sau le trăgeau regulat sectanţilor câte o bătaie cu spargerea craniului şi sfărâmarea dinţilor sau, şi mai bine, se plângeau la poliţie şi aduceau jandarmii.
    Scriitorilor li s-ar putea interzice nu numai libertatea facultăţii de a gândi dar, cu desăvârşire, întrebuinţarea condeiului şi publicitatea. Nu-i de-ajuns să fii scriitor? Mai este nevoie să scrii?...
1930
                      NEGUSTORII
    Desigur că nu se vor supăra bărbaţii politici dacă vom face elogiul părinţilor, din care unii dintr-înşii s-au tras şi se mai trag.
    Vorbindu-se de la Marx încoace de clasă şi preferinţele autorilor de cărţi şi discursuri fiind îndeobşte date clasei muncitoreşti de uzină şi atelier, negustorii au fost înglobaţi în burghezie, ca spirtul în vin, diluat chimiceşte.
    Clasificarea e arbitrară, căci negustorimea, care dă tonul intelectual al noţiunii de burghezie, nu e mai mult burgheză decât lucrătorul proprietar şi între cele două clase dacă există o deosebire de teritoriu sau mai exact de atmosferă, deosebirea de valoare activă e inexistentă. Tehnica uzinii are un corelativ în tehnica prăvăliei.
    De câte ori se întâlnesc muncitorii, care din punctul de vedere al idealului socialist reprezintă actualmente cel puţin cinci nuanţe cu ferocitate antagoniste, consfătuirile lor sunt
 1056
TUDOR ARGHEZI
îndeajuns de banale şi de monotone. Extremiştii, ca şi moderaţii, repetă pentru a zecea mia oară rumegarea abstractă a unui program verbal, degenerat din vechile idei invariabile, în cuvinte tipărite cu cerneală de petrol. Strânşi în biserici fixe, ca şi creştinii verbali, ei au încălţat un număr de cap, definitiv cristalizat - şi aşteaptă o Judecată din urmă şi o revenire a Mântuitorului reîncorporat. Până atunci, liturghie, botez şi îngropăciune. Idei, idei noi, derivate sau scăpărate din vechile idei şi concepţii, nu se pomenesc. Un bun socialist cântă un singur vals şi numai pe vioara lui.
    Negustorii nu s-au prea ţinut de întâlniri, izolaţi de dispreţul oamenilor politici, care le acordă onoarea corvezilor şi-i lasă judecaţi de fisc, ca nişte permanenţi acuzaţi. Negustorii sunt oameni ocupaţi, constrânşi între clientelă şi furnizori, între încasări şi plăţi, să nu emită păreri care implică pierdere de timp. Ei înregistrează marile prostii economice şi financiare ale statului, cu un surâs rapid, permis de contabilitate.
    Odată, însă, negustorii s-au întâlnit la Craiova, schiţând şi o grevă a prăvăliilor. Ei bine, la Craiova, negustorii care nu s-au adunat ca să vorbească de-a surda, au emis o serie de idei surprinzătoare şi noi, al cărora caracter de originalitate a consistat şi în faptul că veneau din experienţă, şi din experienţă strict românească. S-a observat întodeauna, cu cât e mai uşor să scoţi o experienţă pentru români din cărţile englezeşti, franceze şi germane. Este ca şi cum ai cumpărat un briceag din Berlin, cu care ascuţi în Bucureşti creioanele americane şi le rupi vârfurile succesiv. Numai că ideile importante nu fac oficiul lamei şi al săpunului de ras.
    Nimeni nu tăgăduieşte că locul comun al răspântiei la care ne găsim s-a strâmtat cu desăvârşire - şi, în spaimă politică, extremiştii noştri de stânga şi de dreapta visează fiecare o dictatură din latura lor. Lumea ar dori să fabrice un Mussolini, un Kemal sau un Stalin. Toată lumea a uitat însă negustorimea,
PUBLICISTICĂ
1057
o categorie precisă, activă, inteligentă şi ponderată a societăţii româneşti. De la precupeţul cu cobiliţa până la marele angrosist, negustorimea produce zilnic valori de biruinţă şi garanţii de solidă sedimentare.
    Adunaţi într-un partid pur negustoresc şi materialist, negustorii care ar trebui să se grăbească, pot constitui puterea sigură şi independentă în stare să scape ţara de aventuri politice şi de criza, anual mai gravă, a muncii şi a bucuriei româneşti.
1930
             SUBT ŞI SUPERESTETICĂ
    Reflexii asupra ridiculelor puncte de vedere şi bobârnace în dovleacul cu idei şi reflexii.
    Invitat la premiera unui film, întins pe un mare număr de acte, am fost întrebat la sfârşit: Cum ţi-a plăcut?
    - Cum să-mi placă? e prost.
    -    De aceeaşi părere suntem şi noi, au răspuns amabilii directori ai întreprinderii teatrale. Singurul integral admirator al filmului fusese portarul, după estetica lui albaneză.
    Filmul a fost reprezintat în teatru. Prima seară, public relativ puţin. A treia seară public. A patra seară public enorm. A şaptea seară: - Cum mai merge filmul? Probabil, o scădere simţitoare la casă.
    -    Te înşeli, dragă domnule, răspunseră directorii: sală arhiplină zilnic; se refuză biletele şi publicul forţează uşile. E un entuziasm în staluri, cum nu s-a mai văzut. Dacă ar fi sala de opt ori mai mare şi tot nu am putea să răzbim pasiunea fanaticilor acestui film inexplicabil de căutat. Am recunoscut persoane care l-au văzut de câte patru ori şi care vor să-l mai vadă cel puţin încă o dată...
 1058
TUDOR ARGHEZI
    Am căzut pe gânduri. De ce mi s-a părut filmul atât de prost, dacă atâta lume îl judecă bun? Am analizat mental scenă cu scenă, compoziţia fragmentară şi ilogică a plăsmuirii — şi concluzia fu repetată: prost! Va să zică, publicul nu ştie deosebi bunul de rău. Dar între asistenţi am remarcat oameni cu gust, oameni inteligenţi, personagii demne de o încredere artistică ramificată. Ce-i asta?
    Teritoriul gustului, inegal, dezordonat şi capricios, dă libertate severităţilor verdictelor definitive. Ce anume a putut să placă atâtor zeci de mii de oameni câţi au voit să se succeadă timp de două luni prin faţa ecranului? Puneai degetul pe un moment, îl mutai pe altul: inconsistenţă. Dedesubt nu se afla nimic, ca într-o prăjitură cu cremă, la temperatură caldă, când unghia se mânjeşte, alunecând până la fund.
    -      Trebuie să mai văd o dată filmul, îmi spusei, cu preţul de a părăsi sala după primul act. Cel puţin, o să pricep mai bine secretul ieftin al acestui succes ofensator.
    Am căutat să mă aşez într-un fotoliu cu începere din prima secundă a unei repeţiri. Inaugurasem, de când îmi cumpărsem biletul, o stare sufletească de sarcasm. Pândeam cu perspectiva viitoarelor mele satisfacţii critice, clipele în care mi se vor arăta evidente marile inferiorităţi ale publicului meu. Filmul începu, scenele se depănară, actele crescură - şi nu m-am mişcat din fotoliu. Mă simţeam ca într-o baie caldă, din care nu voiam să mai ies. In dreapta, în stânga, de jur-împrejur, în amfiteatrul sălii, sute şi mii de capete construiau un zid boltit până la plafon. Avui senzaţia că sunt una din muştele unui stup de albine, grămădite strâns cu toate, ca să înfierbinte un punct de ceară pentru construirea unei celule. M-am pomenit râzând în hohote, ca un idiot. Mi-am scos batista şi ochelarii de mai multe ori şi am plâns. Toate sforile şi roţile intelectuale tăceau, ca într-un ceasornic stricat. Nu-mi aduceam aminte hotărârea cu care mă instalasem într-un jeţ şi orice spirit de
PUBLICISTICĂ
 1059
şicană şi de rânjire mă părăsise. Stam ca lumea mut şi făceam zgomot cu lumea o dată. Nu mai era un pai din furca încărcată cu care intrasem. Filmul se isprăvi şi întreaga sală în picioare izbucni în aplauze. Aplaudai şi eu îndelung şi insistent, parcă trebuia să mă vadă actorii chemaţi la bară.
     - Cum ţi-a plăcut? m-a întrebat la ieşire, un cunoscut.
     — Admirabil! i-am răspuns.
     Şi era şi de astă-dată adevărat...
1930
                PAPA ŞI DOMNUL
    Sanctitatea sa catolică şi pontificală, Papa, suferă de un nobil acces de ortodoxie. E primul care-1 izbeşte la o vârstă înaintată a magistraturii Sale latine. Ca odinioară ţarul, care apucat de crizele dragostei pentru pravoslavnicii din Principatele româneşti îşi băga armăsarii şi cazacii în Moldova şi cine ştie când şi unde şi-i oprea, Papa simte milă, de data asta, tot de ortodocşi. în lipsă de armăsari, şeful bisericii latine porneşte cu popi şi călugări.
    Fuse şi la noi în Bucureşti o procesiune de protestare împotriva persecuţiilor pe care le îndură preoţii şi arhiereii ruşi de la consângenii lor. Vaticanul nu mai poate dormi de când a aflat că antagoniştii nordici şi siberieni ai creştinismului român se bucură de un tratament incomparabil mai rău decât al arhimandritului Rasputin. Desigur că latifundiile şi averile în bijuterii şi aur ale episcopatului rusesc au căzut cu mult subt nivelul bogăţiilor cardinalilor din conclav şi această situaţie fără lux şi teroare divină e mai jignitoare în principiu decât o diferenţă relativă la Sfânta Troiţă, în care Sfântul Duh nu purcede şi de la Tatăl
1060
TUDOR ARGHEZI
    Manifestarea Papii, în cazul ruşilor, are însă o atitudine politică mai marcată decât motivul de ordin religios şi pentru ţări ca ţara noastră, categoric ortodoxă în forma ei spirituală de stat, poate că intervenţia Papei şi a Romei să constituie un act oarecum delicat. Voieşte Papa, după ce a părăsit situaţia de „prizonier" al statului civil italian, numai să răscolească ecourile moarte ale veacurilor trecute şi să-şi afirme fiinţa politică universală, opusă comunismului şi Internaţionalei a IlI-a, sau acţiunea lui aparent anodină e începutul platonic şi artistic al unei acţiuni care aparţine celuilalt papă, mirean, Ducelui Benito I ? Clerul nostru nu a crezut de cuviinţă să protesteze că preoţii ruşi, de acelaşi rit cu el, ar fi prigoniţi de statul sovietic - şi credem că abţinerea lui are alte pricini decât lipsa lui cunoscută de iniţiativă. Oricare ar fi statul în trebile căruia te amesteci, afară de împrejurarea stării de război, chiar statul comunist, detestat de lumea întreagă, el e un stat străin şi precedentele trebuiesc lăsate pe seama lui exclusiv. Era oportun ca a doua sau a treia biserică din statul nostru, care nu poartă titlul de naţională, să dea pe teritoriu românesc semnalul unei mişcări?
    în ceea ce priveşte starea de mizerie materială a clerului rusesc, singura, desigur, de care se îngrijeşte Papa, starea morală nefiind atârnată la creştini de prosperitatea procentelor - cel puţin teoretic - ea ar trebui, dacă se poate, verificată. Răspunsul nu prea măgulitor pentru Papă, dat acum câtva timp de către Sinodul rusesc, s-a bănuit că a fost inspirat, cu toate că nici o indiscrecţie naturală nu şi-a făcut loc de atunci până azi în presa Europei, ca să confirme violenţa inspiraţiunii. S-a putut reţine din răspunsul ruşilor ortodocşi că Sinodul lor respinge categoric orice imixtiune a Papii.
    De ce se supără, totuşi, Papa aşa de mult? Nu este oare, după tradiţia catolică, Petru întemeietorul Scaunului latin? Şi ce-a fost Petru altceva decât un pescar sărac şi un luntraş
PUBLICISTICĂ
1061
nevoiaş! Primul Papă nu a avut nici măcar o măgăriţă, cu care să circule prin Cetatea Eternă, pe când Leonii, Piii şi Benedictii au ajuns în veacul al XX-lea, cu elefanţi, cămile şi camioane încărcate cu aur. Dacă într-adevăr, asuprit, clerul rusesc trăieşte o epocă de creştinism adevărat, de privaţiuni şi jertfă, această situaţie de primitivism îl face mai util poporului şi îl apropie mai mult de el, decât în trecut, când singură icoana Mântuitorului mai umbla cu picioarele goale prin creştinătatea rusească.
1930
                DREPTURILE FEMEII
    Sunt de părerea dumneavoastră, stimată doamnă, că femeia are prea mult de lucru la domiciliu, ca să-i mai rămâie vreme pentru Senat. Portretele de elefanţi, pe care le-aţi admirat, zilele trecute, adunate pe un afiş de propagandă, reprezintă, desigur, clasa femeilor fără scop normal sau deviate de la scopul naturii. Nefericirea face doar parte din viaţă, fără ca leacul ei cel mai bun să-l dea votul şi dreptul eligibilităţii. Bărbaţii se aleg de câteva sute de ani, şi nu sunt nici mai mulţumiţi, nici mai inteligenţi decât înainte; ba pare-se că dimpotrivă.
    Să schiţăm, dacă vreţi, portretul femeii normale, aşa cum l-am putut moşteni în familii, de la bunicile cu bariş, până la camaradele noastre de la volanul de automobil. Familia este încă singurul laborator experimental pentru observarea dumnezeiescului fenomen al vieţii. Idealul cuprins în existenţă, al femeii şi al bărbatului, fiind întovărăşirea şi căsătoria, am ales căsnicia completă a doi soţi care se iubesc şi se respectă,
1062
TUDOR ARGHEZI
parveniţi din cea mai numeroasă categorie socială, a mijloacelor egale, care păstrează generaţiilor sănătatea necesară.
     Nu-i aşa, doamnă, că dezechilibrul se iveşte imediat ce bărbatul sărac s-a căsătorit cu o fată bogată, şi fata săracă şi-a dat mâna unui bărbat avut, în majoritatea cazurilor cu mult mai bătrân? Părechea socialmente bună şi educativă, e compusă dintr-un bărbat cu o profesiune de muncă şi dintr-o femeie care a învăţat în familie cum se ţine o căsnicie. Administrarea unei căsnicii trebuie să fie destul de grea, de vreme ce fără această cunoştinţă nu-i mai rămâne femeii decât singura îndeletnicire politică şi electivă. Aţi observat, doamnă, că femeile politice nu ştiu să-şi cârpească ciorapii, se îmbracă fără gust, şi miros a rufărie neagră, ameţită cu un parfum? Aţi intrat în dezordinea căsniciilor acestor doamne? V-aţi uitat prin colţuri? Aţi ridicat marginile unei velinţe care acoperă un pat sau o canapea? Aţi tras cu degetul pe etajeră? Aţi luat un ceai în porţelanele lor? V-aţi şters la buze cu şervetul rânced de lângă ceaşcă? Aceste doamne, atât de mândre cu drepturile şi emancipate de toate plăcutele lor datorii şi corvezi, sunt de fapt guvernate minut cu minut şi toată viaţa de o servitoare, din vecinătatea fiziologică a maimuţei: hibridă, tristă şi ridiculă consecinţă a unui sentiment de falsă libertate.
     Soţul nu câştigă la declasarea lui, pentru a intra dintr-o clasă săracă într-o clasificare bogată, nici dragostea nici, mai ales, prestigiul care încadrează iubirea soţiei. Puţin dispreţ se târăşte todeauna în sentimentele soţiei, căutată pentru zestre. Iubirea, ca şi mila, ca şi credinţa, sunt condiţionate de gratuitate - şi aci stă pedeapsa lăcomiei şi nedreptăţilor care prezidează la construirea averilor. Femeia, negociată de un soţ flămând de avere şi de carieră, nu şi-a plasat idilic sentimentul, şi caută în afară de căsnicie un echilibru la sensibilitatea ei, orice ar face, romantică. Fetele avute, în disproporţie cu situaţia soţului, suferă, desigur pe nedrept, influenţa pedepsei mistice,
PUBLICISTICĂ
1063
care urmăreşte bogăţia, ca o umbră a ei. Nu e nimic de făcut: ele sunt natural destinate bărbaţilor bogaţi, care aduc de cele mai multe ori în căsnicie dezgustul de viaţă şi un pesimism porcesc, — sau unei vieţi teatrale, de semiculise, de hoteluri, între dansatori, călăreţi de circ, escroci, balerine şi chelneri...
    Ceea ce trebuie să învăţăm pe tineri, stimată doamnă, este cum să se ferească de avere, ca să-şi păstreze inocenţa sufletească, rămânând solidari cu timpul lor, cu poporul lor şi cu pământul din care s-au născut. în afară de alfabet şi de limbă, nu este cu putinţă nici o înţelegere şi nici o rânduială.
    Un bărbat care îşi câştigă, muncind, confortul, o viaţă liberă, gătelile casei şi ale soţiei şi bucuria copiilor, şi rupe pământul în vreme ce nevasta îngrijeşte de variata, copleşitoarea şi interesanta muncă din interiorul căsniciei, merită ofranda zilnică a unui surâs şi a unei sărutări şi îmbrăţişarea trupului frumos şi curat al Evei.
    Soţia nu este numai o femeie; din ceasul în care a pus o viaţă nouă în bătaia soarelui şi un prunc la ţâţă, ea intră în marile rosturi ale existenţei, lângă germinaţia pământului, lângă soare, lângă noapte, lângă timp şi lângă Maica Domnului... Ea participă la frământarea geniului şi la marele război ce-1 duce omenirea cu ignoranţa şi cu nefericirea.
    Soţia se scoală dimineaţa teafără şi proaspătă, şi ochii şi mâinile ei vor umbla toată ziua, să întocmească şi să îndrepte viaţa soţului şi a copiilor ei. Subt mâna ei viaţa familiei este ca un cearşaf alb, care zilnic trebuie clătit în apă şi lumină şi călcat cu fierul cald, pe cutele cuvenite, cu horbotele la margini. Prin degetele ei trebuie să se depene zilnic, ca un fir, sănătatea, veselia şi cinstea familiei. Copiii sunt scăldaţi, uscaţi în cârpe, de mâinile mamei. Pieptenul ei va despica părul pruncilor, ca şi cosiţa ei bine mirositoare, în oglindă, femeia casei fiind datoare să fie şi cochetă, ca să-şi sărute bărbatul
1064
TUDOR ARGHEZI
îmbiat, când se întoarce, obosit şi totuşi înfrăgezit, de la muncă. Această femeie, scumpă doamnă, nu se gândeşte la „feminism", sau râde când o cucoană dezamăgită şi violentă în revendicările ei de sterilitate, ca altădată profesionistele altor îndeletniciri, şi mai puţin recomandabile, se iveşte să-i cânte binefacerile unei fericiri de club, cu care nu are ce să facă.
    Femeia singură, femeia neasortată în societatea curentă, are dreptul, de câte ori e săracă, să trăiască într-o formulă de viaţă care să compenseze fatalităţile şi suferinţele de la natură şi împrejurări. Numeroase pot fi funcţiunile de ordin gospodăresc, în vederea cărora ele pot primi o educaţie, datorită lor de către o societate civilizată şi inimoasă. Insă femeile bolnave de androginism, sau de ambiţii cu origini în viciile triste ale anatomiei ori în proasta organizare a unei căsătorii fără bucurii, sunt de la sine eliminate din farmecul vieţii, care nu se obţine cu de-a sila, dacă o voinţă de reeducare nu intervine sinceră şi hotărâtă să schimbe direcţia visului şi vântului.
    Să mă iertaţi, stimată doamnă, că argumentez înainte de toate cu natura, făcătoarea noastră a tuturora.
1930
                     SĂ EVADĂM
   învârtind seara un buton al aparatului de radio casnic, copiii închid adeseori furioşi contactul electric şi se aşază pe scaune bosumflaţi. întrebaţi de ce nu lasă aparatul deschis, ei răspund că „vombeşte". îndemnaţi să-l lase să vorbească, ei răspund: „e dobitoc!"
   Am verificat opinia acestor doi copii care n-au în activul lor decât nişte fragede capitaluri florale noi, de câte patru şi
PUBLICISTICĂ
1065
cinci ani. „Dobitocul" - ierte-li-se instinctul şi vocabularul -este ceea ce au numit adulţii, în program, conferenţiarul. Toţi conferenţiarii sunt pentru aceşti naivi şi cruzi amatori de unde mijlocii, deopotrivă, inteligenţa lor încă nesmântânită neputând să deosibească pe un comentator de un savant şi pe un învăţat de un filosof. Ei ar voi să-i audă cântând, ceea ce, fie zis în treacăt, nu ar fi chiar atât de rău.
    Am fost alaltăieri de aceeaşi părere cu ei, auzind între două dansuri de jaz, din pricina unei greşite răsuciri a butonului selectiv, o disertaţie asupra lui Montaigne, care ar fi câştigat să fie zisă pe cobză sau fluierată uşor. într-adevăr, grosul conferenţiarilor n-au atâta spirit cât muşeţel pestriţ poartă un maidan şi anosti ca nişte dulapuri cu uniforme, ei se deschid cu greu, împiedicaţi masiv ca sertarele de jos ale aceloraşi dulapuri, în nodurile construcţiei interioare. în locul unui joc de spume şi culori, cum trebuie să fie o conferinţă cu auz obligatoriu, nefericiţii oratori ridică pietre în care se ciocnesc cu nasul şi sapă gropi pentru beţe uscate şi pentru mături, plantate cu cozile în pământ.
    Pân-aci încă nu ar fi, poate nimic. O simplă absenţă de elasticitate a inteligenţei, o rigiditate cerebrală de căruţă, care nu poate întoarce în parcursul străzii, o lipsă de talent. Dacă nu admitem să dăm doi lei pe o lămâie fără zeamă, din punctul de vedere intelectual ne-am deprins, în schimb, să dăm şi lefuri şi distincţii oamenilor fără must. Marfa proastă a minţii e o cerinţă a epocii noastre, acaparată de proşti, să fie căutată: o să mai dureze această preferinţă vreo douăzeci de ani. Nu e, vasăzică, o mare supărare.
    Altceva e curios şi trebuie meditat. în multiplicitatea manifestărilor actuale de comentări şi critice - analitice - se petrece, cu tendinţa de-a părea o funcţiune normală şi câtuşi de puţin monstruoasă, un sentiment de evaziune. Toate subiectele se aduc din străinătate, unde nu controlează şi nu
1066
TUDOR ARGHEZI
se supără nimeni. S-ar zice că ne-am desluşit la noi, între noi, atât de minuţios şi deplin, încât nu mai avem nevoie să scrutăm decât lucrurile generale depărtate şi chestiunile care, ca Montaigne sau ca Rabelais, au ajuns pentru noi nişte dulciuri la desert. Despre Anton Pan, ca să zicem aşa, nu se vorbeşte niciodată, pe când Paul Valery, pe care l-am mai pomenit cu acest sens, constituie mămăliga curentă a comentatorului deshidratat. Aţi observat că pictorii din Bucureşti, ca să fie originali, trebuie neapărat să facă o dată pe an drumul la Balcic. Ochiul lor greoi şi urduros nu vede în Bucureşti nimic şi se deschide abia când zăreşte fes, nas suflat în palmă şi scărpiniş. Evadează toţi. Unul, Kant, n-a ieşit din casa lui niciodată, sau poate o singură dată, când s-a mutat din Konigsberg în împărăţia de Sus.
    La pictori este, probabil, vorba, în majoritatea cazurilor, de mascarea unei incapacităţi de expresie, lipsită de francheţă. Viaţa, viaţa pură a mişcării, cere, ni se pare, desen şi acest detaliu strict grafic şi negreşit, inferior, nu priveşte somnolenţa elefantină a marelui artist, care se naşte mare, cât vrei de mare, şi cu o viziune interioară, însă fără desen. Dar la discurs işti cu pana şi cu limbariţa, insuficenţa substanţei se asociază cu un complement socialmente mai grav, cu o imensă laşitate. Ca nu cumva un pentru că sau un dacă să vexeze, cine ştie, mărginirea altui prost, care ar putea să împiedice pasul catifelat în umbra statuilor de carne şi borhot oacheşă sau bălană, făcut cu dulceaţă târâş, al canaliei timorate, în funcţiune de arivism, primim perfecţiunea idolilor provizorii ca o dată fixă, conjurărilor şi fugim - în Scoţia sau într-un ev perimat. Zici că te doare urechea? S-o lăsăm să coacă. N-ai prefera să vorbim despre Anatole France?
1930
PUBLICISTICĂ
 1067
                         ŢI-E FRICĂ!
    - Ţi-e frică?
    - De ce mă-ntrebi?
    - Te-ntreb aşa, ţi-e frică?
    - Nu înţeleg.
    - Asta-i altceva. Eu te întreb: ţi-e frică ori nu-ţi este frică?
    - De ce să-mi fie frică? Nu ştiu dacă mi-e.
    -     De nimic. Ţi-este ori nu-ţi este frică? Gândeşte-te serios...
    - M-am gândit. Mi-e frică dacă mă sperii.
    - Fără să te sperii, nu ţi-e frică?
    - Cred că nu.
    -     Foarte bine, cu toate că foarte rău. Ar trebui să nu-ţi fie frică nici dacă te sperii. Bunul cetăţean se sperie şi nu-i e frică. Dacă ţi-e frică eşti un trădător...
    - Nu pricep nimic. Explică.
    -     Şşşt! Acum închide ochii şi cască gura... Ce-ai simţit? Ţi-a fost frică?
    -Nu.
    - Nici acum, când ţi-am aruncat în gură un chibrit?
    - Nu mi-a fost frică. L-am scuipat.
    - Nu trebuie să scuipi: înseamnă că ţi-e frică.
    - Tot n-am priceput.
    -     Şşşt! Acum, închide şi ochii şi gura şi întoarce spatele. O să-ţi trag o palmă peste ceafă şi un ghiont în spinare... Ei bine, ţi-a fost frică?
    - Nu. M-a durut. Dar ce ţi-a venit?
    -     Şşşt! Acum, închide şi frică. Pe un bun cetăţean nu-1 doare nimic. Culcă-te jos, închide ochii şi descheie-te la vestă. O să-ţi vâr o pietricică ascuţită în buric şi o să apăs cu degetul. Să-mi răspunzi dacă ţi-e frică.
    - Scuză, te rog. N-am buric. M-am născut făr’dă.
 1068
TUDOR ARGHEZI
    -      Curios. Atunci întoarce-te. Cred că tot o să ai unde să pui pietricica.
    -  Nici asta n-am... Sunt fără găuri. M-am născut neted.
    -  Bagă de seamă! Mi se pare că spui minciuni...
    -  Pentru numele lui Dumnezeu!
    -      Atunci stai pe scaun, apleacă niţel capul şi fă-te că nu mă vezi. O să-ţi şterpelesc tot ce ai din buzunar şi spune-mi dacă ţi-a fost frică...
    -  N-ai găsit nimic!
    -      Ai prevăzut şi ai ascuns banii, de frică. Ştii dumneata unde duce frica? La panică şi la perturbare.
    -  Parcă simt că m-am tâmpit...
    -  Şşşt! Nici un zvon!
    -  Vrei să zici: nici o vorbă!
    -  Vorba s-a învechit. Acum e zvonul.
    -      Numai două cuvinte. îmi dai voie să citez un proverb franţuzesc!
    -      Şşşt! Nici un proverb! Şi nici o vorbă! Dacă ai ceva de spus, fă cu ochiul sau cu mustaţa... închide ochii. Aşa. Voi duce o trompetă la gură şi-ţi voi sufla brusc în ureche... Acum, ţi-a fost frică! Să nu minţi.
    -  Mi-ai zbârcit timpanul.
    -  Asta e frica. Te-am prins.
    -  Post să râd?
    -      Şşşt! Nu crâcni... Acum mă las în patru picioare ca ursul, mormăi şi viu spre tine fioros şi te muşc... Ce-ai simţit?
    -  Nimic.
    -  Nu ţi-a fost frică?
    -  Deloc!
    -  Sunt şarpele boa - şi ţi-e frică.
    -  Eşti şarpele boa la masculin.
    -  Eşti obraznic!
    -  Şi tot nu mi-e frică.
PUBLICISTICĂ
1069
    -      Acum leşin şi cad în sincopă direct... Nici aşa nu ţi-a fost frică?
    -  Nici.
    Marele cetăţean ia de braţ pe micul cetăţean şi-l duce pe Calea Victoriei, în dreptul sensului mixt şi-i dă brânci între automobile. Micul cetăţean se dă înapoi.
    -  Vezi că ţi-a fost frică, trădătorule?
    -  Că mă calcă.
    -  Ce-are-a face! Frica duce la zvon şi zvonul la panică... Sergent! Procuror! Prim-procuror! Parchet. în numele legii!
1930
                DOMNUL POTÂRCĂ
    Oltule, Olteţule, săca-ţi-ar pâraile, să-ţi văd petricealile, să te trec cu picerile...
    Singurul al doilea Virgil din guvern a fost mai fericit decât colegul de la finanţe căci i s-a dat să păstorească teritoriile cântate, cu fluierul şi cu frunza oltenească, de cel dintâi Virgiliu, poetul bucolic şi predecesorul, pe mirişti şi în pădure, al discipolului Potârcă.
    Fără Virgiliu, care-i dă rezonanţă şi-l corectează, Potârcă ar fi părut înainte de minister numele regional al unui şarpe sau un cuvânt evocator de specii păroase dispărute. îl cunoştea numai auzul Craiovei, care se deprinsese cu el şi de optsprezece ani îl silabiseşte toată lumea. Numele Mihalache... fusăsă celebru înainte de guvern; în această privinţă ministrul sătean a suferit de păţania franţuzului Rostand, pe care titlul anunţat cu opt ani înainte al piesei Chantecler l-a făcut mai ilustru decât opera jucată. Printr-un farmec inexplicabil, domnul Mihalache a regăsit la Domenii sufletul idilic al vechiului Virgiliu şi cântă,
1070
TUDOR ARGHEZI
pe când domnul Potârcă lucrează confundat cu Ministerul pământului şi al apei.
    De altfel, alături de domnul Mihalache, care a iubit miniştri scurţi ca domnul Iunian, domnul Potârcă se înfăţişează de trei ori mai falnic. Capul de roman cu platoşă, scânteietor din ochii mici şi făţişi, grumazul dur şi umerii făcuţi pentru o cobiliţă de bronz ai ministrului divizionar, erau în largă destoinicie să poarte în două coşuri ministerul întreg. Cine l-a văzut pe domnul Potârcă satisfăcând o sută de cereri într-o jumătate de oră, trecând la munte de la baltă, întor-cându-se din baltă în deal, mişcând stâncile şi rupând frăţeşte între vite şi săteni prescura păşunii; deosebind izlazurile, măsurând hectarele, pipăind brazdele, s-a putut uimi de rapiditatea precisă a unei inteligenţe, slujită de o ţinere de minte până la detaliul atomic, care ar fî dat un ministru de Externe excepţional.
    Către biuroul domnului Potârcă, regiunea prezintă câteva filtre... Portarul ia în considerare surtucul şi ciubotele, care nu pot intra în zona activă decât bine periate, înainte de ora reglementară. La unsprezece, valul se frământă pe o sală, dinaintea unui zăgaz de sticlă mată, păzită de doi uşieri. Aci dă uşa de părete şi dincolo de sticlă, cei mai puţini s-au făcut câteva sute. Secretarul, ales oltean, după cuviinţă, strecoară din câteva sute, câte unul. în sfârşit, cabinetul ministrului primeşte triplul extract, într-o cameră cu lumină mare, Domnul din jeţ cu căutătura dreaptă, în care tremură un surâs, e domnul Ministru Potârcă. Şi mai e o încăpere: cabinetul secret. Această treptată nuanţare indică un spirit complicat.
    Nu era singur,.. Douăzeci şi cinci de senatori şi deputaţi, în permanenţă, solicită pentru alegătorii care-i terorizează, drepturi. Ardealul îi expediază preoţi cu giubeaua în nădragi, mânjiţi la gură cu câte o ţăcălie, Basarabenii îi trimit delegaţi cu flexiuni în consonante, muscăleşti. Domnul Spineanu, care
PUBLICISTICĂ
1071
pare a-şi fî lipit pe buză o mustaţă azi-dimineaţă, uitând să-i dea, la hotel, o perie în oglindă, pledează îndârjit, cu o mie de petice de hârtie, amestecate, ca şi mustaţa deputatului, în câteva plicuri galbene mari: arhiva reprezintantului naţional. Şi pe când argumentele murmură, diametral opuse şi dialectale la urechile ministrului, care nu are decât două, condeiul acestuia, purtat de un deget arătător voinic fulgeră cu o rapiditate feminină, rezoluţii, mutat de pe o hârtie pe alta, pe sute de hârtii.
    Parlamentul nu şi-a isprăvit încă introducerea ceremonioasă, că domnul Potârcă a şi prins ce i-a trebuit şi a şi găsit consecinţa. Iuţeala priceperii şi instantaneitatea hotărârii şi, de asemeni, facultatea delicată care face parte din personalitate, de a şti să servească un solicitator şi de a-1 servi fără zăbavă, au transformat un bun avocat craiovean într-un ministru remarcabil, a căruia putere se schiţează. La Domenii exista precedentul ministrului Constantinescu; individualitatea lui politică masivă, s-a cunoscut în Partidul Liberal, confuz, şovăielnic şi slăbit, abia după dispariţia lui.
    Satisfăcuţi, deputaţii şi senatorii ies de-a-ndaratele, mulţumind şi domnul Potârcă le salută plecarea cu o rostire strânsă apăsată, care aduce aminte vorbirea englezească.
    De ce mi-am permis să tai un medalion domnului ministru Potârcă în mijlocul unui jurnal?
    Arhimandritul Atanasie, viitorul stareţ al mânăstirei Izbuc, care există deocamdată numai pe o ştampilă de cauciuc, mi-a cerut să-l însoţesc până la Domenii, ca să cerşească bârnele trebuincioase clădirii şi o păşune pentru o turmă de oi mânăstirească, din laptele căreia venerabilul episcop Ciorogariu şi stareţul lui vor scoate tencuiala - şi am adaos cerşetoria mea de cronicar certat cu feţele bisericeşti, la cerşetoria cuvioşiei sale...
1072
TUDOR ARGHEZI
    Am cutezat să nădăjduiesc, pe dreptul neobişnuit şi aristocratic al privilegiului, că pricinuindu-i o secundă de mulţumire, fără minciună şi făţărnicie, domnului ministru Potârcă, mânăstirea Izbucului, din marginea din apus, fără aşezăminte vechi, a ţării, va putea să-şi puie temelia de stejar, poate că mai curând.
1930
          IDEILE BUNE ŞI IDEILE RELE
    Atitudinile intelectuale se pot reduce la două, după cum ai de gând sau nu ţi-ai pus de gând să parvii prin idei. Ideea poate fi profesională, ca şi sentimentul, şi răsplăteşte cu vârf şi îndesat pe adepţii ei. Şi ideea poate să fie, dimpotrivă, dezinteresată, şi să urmărească, dacă nu orientarea colectivă a vieţii, ceea ce nu-i la îndemâna noastră, dar educaţia individuală pentru căutarea orientării. Dacă zece generaţii n-au făcut decât atât, să dea naştere unei a unsprezecea generaţii de cugete libere, ele se poate spune că şi-au făcut datoria. Este vorba, aşadară, de idei comode şi de idei incomode.
    Ideile comode sunt ideile în circulaţie. Ele au ieşit nu dintr-o tradiţie, cum le place să fie numite, pentru înfrumuseţare, ci pur şi simplu din nevoia de a-şi apăra oamenii din actualitatea continuă a prezentului continuu, rosturile nejus-tificte prin merite, dregătoriile obţinute prin moştenire şi similitudine de idei, şi averile furate. Nu se va spune niciodată îndeajuns că originea averilor, averilor demne de numele lor, este camăta sau violenţa - cu excluziunea singurei averi industriale.
    Când un fost ministru, un funcţionar, un vlădică, porniţi în viaţă cu salariu, au făcut averi, e bineînţeles că ei vor să şi
PUBLICISTICĂ
 1073
le păstreze şi să le înmulţească; însă e tot atât de lesne de înţeles că jaful deghizat cu meşteşug a prezidat la întocmirea lor. După război, aproape toate guvernele au fost animate, în persoana conducătorilor politici, de un sentiment simetric cu reforma agrară: controlul averilor — şi, în opoziţie, mai multe fracţiuni politice au înscris în programul lor de guvernare controlul abstract. Imobilele somptuoase s-au înmulţit subt fiecare guvernare, şi fiece guvernare a produs un număr nou de milionari politici.
    Regula controlului averilor ar fi simplă, mai ales pentru un guvern, căruia nu i se pot ascunde registrele şi dosarele Stării Civile şi notariatului. Se lasă oamenii şi se începe analiza de la avere direct, a cui este, cine a cumpărat-o, cu ce valori. Averea părintească a cumpărătorului, funcţiunea lui cu zece ani mai devreme, foaia de căsătorie. In strictă obiectivitate, cel puţin cincizeci la sută din noile averi sunt penale - şi ele se repetă zilnic. Desigur că s-a întrebat cetăţeanul cum au dispărut succesiv intenţiile controlului, care ar marca un început cert de însănătoşire socială. Răspunsul nu trebuie căutat prea mult: partizanii politici se adună aritmetic cu idealul de-a face avere, şi majoritatea lor şi-au făcut averea în asemenea adunări.
    Dacă examinaţi anturajul obişnuit al unui politic, veţi vedea oameni politici inteligenţi şi oneşti - fără să fie o lege invariabilă - serviţi de indivizi suspecţi, de ticăloşi notorii şi de cretini eleganţi, care au încrederea totală a stăpânului. De câte ori vine „la putere" stăpânul, care cunoaşte întodeauna un număr de oameni integri şi în stare să îmbunătăţescă o situaţie şi să învioreze o autoritate degenerată, noi serii de brute şi de lichele îl satelizează, satisfăcut. Aceşti indivizi îngroaşă numărul averilor, în pierderea celor câteva sute de oameni care reprezintă prin sudoarea lor, în pâlcuri, milionul.
    Atitudinea comodă consistă în a nu cârti, ci a recunoaşte liniile şi ideile mari în care se încadrează şi devine permanentă
1074
TUDOR ARGHEZI
înmulţirea puroiului social. Ideile de tradiţie adăpostesc grosul găinarilor intelectuali, înmulţiţi prin imitaţie sau prin calcul. In vocabularul acestor idei, ţară însemnează casă de raport, vilă la Sinaia, vie la Dealul Mare şi moşie la şes, - iar credinţă: speranţa că aceste bunuri cu început sunt fără sfârşit. Totul se confundă deasupra cu Dumnezeu, şi jos cu statul. Concepţia e într-adevăr suculentă, şi cetăţenii sunt copleşiţi cu morala teoretică a unor asemenea idei, ca să le apere împotriva povârnirilor sociale. Ea are tot ce-i trebuie, şi scriitori, şi actori, şi parlamentari, şi presă.
    într-o modestă gazetă călugărească, se putea citi subt iscălitura unui arhimandrit, doctor în teologie, că un preot de mare ispravă, din Sibiu, părintele Iosif Trifa, un agent activ al misiunii lui, este acuzat de autoritatea ortodoxă că vorbeşte prea mult în cuvântările lui despre Iisus Hristos şi prea puţin despre biserică. E concepţia bunurilor nemeritate şi a surogatului de lege şi de ideal, aplicată popeşte: concepţia comodă, ideea comodă, pe care dacă o aperi te alegi cu altceva decât cu acuzări.
    Părintele Iosif Trifa reprezintă ideile incomode. în apostolatul lui, acest preot ia lucrurile de la început, de la Iisus cel gol, cel flămând şi cel răstignit. Această icoană miroase urât, din pricină că, neavând episcopie, tout a Vegout, post de senator, înzestrări de stat şi câteva milioane la ciorap - biet Mântuitorul nu avea măcar ciorapi! - Fiul Domnului umbla desculţ şi asudat, şi rănile lui cu sânge au puţit.
    Totuşi, singure ideile incomode sunt generatoare de viaţă, de luptă, şi de ceea ce se cheamă, de câţiva puţini ani încoace, cultură. Ideile incomode vin de la sine, nu sunt plătite şi răsplătite de nimeni, decât cu sufletul răsunător al celor care le aud. Dimpotrivă, ele supără, ca nişte palme din văzduh şi ca o chemare la datorie, de care toţi ticăloşii sunt în secret înfricoşaţi. Aceste idei incomode au sprinteneala şi emană
PUBLICISTICĂ
1075
simpatia lucrului adevărat, simţit şi suferit. împotrivă nu poate să-i stea şi să biruie ideea comodă, decât cu ajutorul poliţiei şi al nedreptăţii, şi atunci provizoriu.
    Venind în viaţă, tânărul vicios îşi va alege o idee comodă, care să-i procure avere, femei şi lux: reţeta nu dă greş niciodată şi încercarea norodului e o simplă naivitate. Sobru însă şi bine liniat, el va trece de partea ideilor incomode, şi activitatea lui se va petrece în scrutarea tuturor ideilor şi ştirbirea inevitabilă a ideilor de tradiţie. Nici nu-şi poate plăti bucuria de a se fi născut în lumina pământului, către neamul din care iese, fără această dajdie a crudei lui sincerităţi. Dacă un tocilar s-ar ridica până la lună şi i-ar pili cu o unealtă subţire marginea focoasă, însăşi luna s-ar înfăţişa la sfârşitul anului strâmbă.
    O superstiţie care se învecheşte şi care a durat mulţumită ignoranţei, progresiv mai micşorată, făcuse lumea să creadă în legenda materiei nesimţitoare la fluxul intelectual. Ideile circulă acum şi însămânţează, şi omul nu mai e speriat de prestigiile, căpătate de brută pe temeiul unei averi posedate. Plugarul crucificat cu căciula în mână pe troiţa lui sufletească, s-a mişcat din loc, şi căciula şi-a pus-o acolo unde trebuie să stea căciula. Când, părăsiţi de argaţi, proprietarii de latifundii au fost siliţi să-şi ducă singuri vitele la adăpat, trăgându-le de coarne, de-a lungul satului, ţăranii au râs cu însufleţire, şi boierii şi-au vândut boii la târg. Puful de păpădie al ideii aleargă-n azur şi lumină şi trece prin ziduri şi porţi de fier. S-a rupt zăgazul şi apele curg.
    Câtă vreme copilul tău, frăţioare, se va naşte neputincios şi va fi concurat din născare, de copilul, de multe ori mai prost decât al tău, al avutului de peste drum, ideile incomode, rele şi blestemate, orânduite să netezească bunurile şi să puie în privelişte singure meritele minţii, vor dezgrădina, încet-încet, stâlpii cu pălărie, la care nu se uită nimeni...
1930
1076
TUDOR ARGHEZI
              REMORCA GENIALĂ
    Aţi remarcat, nu e nici o îndoială, că circulaţia Bucureştilor e dotată cu un instrument nemaivăzut. îndărătul vagoanelor de tramvai umblă ceva lung, umflat şi cu o singură uşă. Simplificarea acestei bărci pe uscat, pe roate, consistă în aceea că nu te poţi sui dacă te găseşti în staţie şi că nu te poţi coborî dacă te găseşti în vagon, deopotrivă de atras, după pilda măgarului unui oarecare Buridan, să şi stai şi să te şi mişti, îmbiat să te dai jos sau să te sui şi poftitor să nu te deplasezi.
    Unealta în chestiune e o remorcă de un gen cu totul nou, inspirată deopotrivă de la albie, de la tărăboanţă, de la dirijabil şi submarin. Când circulă goală, sare cu entuziasm şi gondolează şi când se deschide, această acţiune se petrece din două părţi şi cu cauciuc. Interesant este că te sui, cum spusei, pe unde te dai jos şi te scobori pe unde te urci: totul e o chestiune de punct cardinal. Aceeaşi tăbliţă indică două lucruri contrare, după cum o citeşti păşind în remorcă sau călcând din remorcă afară; aşa că pasagerul care vine, se împiedică de cel care pleacă şi uşa se închide, cel din vagon rămânând pe loc şi cel de pe trotuar aşteptând vagonul următor.
    Plăcerea călătoriei cu acest vehicul genial se simte însă în momentul când ai apucat să intri. E o beţie. Scaunele sunt situate la o depărtare calculată ca publicul obosit să fie determinat să stea în picioare la uşă şi, pentru ca accesul să fie şi mai problematic, până la locurile aşezate, câteva trepte se interpun între scaune şi pasager. Pasagerul are o distracţie cuprinsă în costul biletului, pe care la Moşi o capătă plătind foarte scump. De la uşă până la scaune el dansează un sfert de oră, când pe o treaptă mai sus, când pe o treaptă mai jos, vine îndărăt şi se duce înainte, cade pe stânga şi se scoală pe dreapta, primeşte un fier în genunchi, un spate de scaun în bărbie şi
PUBLICISTICĂ
1077
câteodată se dă jos regretând că nu şi-a putut jupui în preţul biletului şi nasul. Rezultatul se poate dobândi la întoarcere, întrucât Direcţia S.T.B. nu se opune la nici o fantezie şi le facilitează pe toate.
    Inventatorul remorcii trebuie să fie un fervent al comediei bufe şi un adept al înscenărilor de cinematograf. El a pus la intrare un scaun şi l-a lăsat baltă. De jur-împrejurul golului din mijloc a ridicat un amfiteatru, în care publicul trebuie să ia loc de spectator şi să aplaude ceva, nu îndeajuns de comic ca să-l învioreze, dar destul de grav ca să-i aţâţe curiozitatea: cum se numeşte inventatorul? De ce nu-şi zugrăveşte orgolios numele pe laturile remorcii, ca să ajungă să se bucure măcar de o reputaţie de romancier? Şi cărui curent modernist trebuie să atribuim opera lui? Este el un simbolist, un constructivist, un integralist, un senzitivist, un admirator al lui Brâncuşi, cu aplicarea lui la vagoane; sau ce este el?
    Până la o vreme S.T.B. făcea operă de transport: de când a început să facă artă şi literatură de subtilităţi? Şi acest început să fie, cum ar fi de aşteptat, numai un modest debut căruia îi vor urma fantezii şi mai chibzuite? Mă uit la plafonul remorcii: patruzeci de curele, de toate lungimile, se leagănă cu un ritm impresionant, între nasurile pasagerilor în picioare. Direcţia se joacă agreabil cu mustăţile lor şi aproape e mai multă curelărie decât tâmplărie şi geamlâc în remorca genială.
    Cineva ar fi dorit să se deschidă un geam, pe baza falacio-sului motiv că puţea în remorcă. Nu se poate deschide căci vor cădea din vagon persoanele care stau pe canapele, răspunse un controlor. Atunci să se tragă uşile de părete, zise un alt pasager sufocat de putoarea încăperii. Nici asta nu se poate, răspunse controlorul, căci vor cădea din vagon persoanele care stau în picioare.
1078
TUDOR ARGHEZI
    Serios, daţi-ne numele genialului inventator, şi mai ales daţi-ne numele şi al genialului comitet care a putut să accepte, cu felicitări, desigur, şi cu ovaţii nesfârşite, costisitoarea caricatură.
1930
                       LEO BACHELIN II
    Steagurile de hârtie ale presei cotidiane şi literare nici nu s-au mişcat, acum câteva zile, când a trecut în pasul calului, printre ele, cutia cu osemintele acestui savant şi prob literat. Aş voi să-mi închipui carul care a dus către pământ, trupul lui Bachelin, de copil naiv cu căutătura cicorie, că a fost Carul Mic al Ursei sau un cărucior înflorit, împins de mâinile Muzei în costum de guvernantă...
    Presa n-a pus buchetul ei de myosotis lângă ţărâna lui, frământată în Alpi şi desfăcută în lutul românesc. Presa nici nu l-a cunoscut... Izolat între autorii lui, eminentul latinist şi fost profesor ai universităţilor din Neuchâtel şi Lausanne a trăit, rar întâlnit în public, ca o sălbăticiune blândă din munţii patriei dintre lacuri şi piscuri, zărită câteodată, o secundă, în vârful boldului de piatră al unei stânci, verticale între prăpăstii şi ceruri.
    Leo Bachelin a fost un „vaudois“, un cetăţean al acelui canton, curat ca o catedrală, a căruia mică împărăţie de urcuşuri şi scoborâşuri se întinde, de-a lungul Cornişei, plantată cu viţa unui vin alb suav, de la Ouchy până spre Vevey, două porturi ale luminosului albastru Leman, cu faţa către ţigla turlelor castelului Chillon. Reflexul vastei peruzele fluide, pe seninătatea
PUBLICISTICA
1079
mută şi calmă a căreia se citeşte vara umbra păsărilor de apă, zburătoare peste neclintirea ei, i-a purtat prin Bucureşti cu gingăşie lumina ochilor lui. O politeţă distantă, o cordialitate cu stil discret, ascundeau sfiala filosofică a profesorului strămutat printr-un accident de selecţiune în România.
     Regelui Carol i-a trebuit un bibliotecar care să cunoască de-aproape cărţile unui suveran instruit şi, la nevoie, să i le sintetizeze. Bachelin avu de ales între succesele lui de catedră şi chemarea regelui şi, sacrificând o carieră de merite excepţionale, a venit la Bucureşti, la Palat, unde vodă i-a rezervat un apartament potrivit cu aristocratica lui însărcinare. Să fi lăsat el, între hârtii, un manuscris consacrat marelui rege, pe care l-a cunoscut ca nimeni altul şi pentru personalitatea căruia bărbătească păstra o admiraţie de preot şi de profet? Bachelin îşi făcea însemnările regale încă de acum treizeci de ani, în vastul lui biurou din strada Câmpineanu. Le-a continuat? Le-a distrus?... O amărăciune surâzătoare se amestecase cu anii lui de mai târziu.
     Printre francezii, din teritoriu sau din ţările de limbă franceză vecine, dezlipiţi de casă şi strămutaţi la noi, singur Leo Bachelin, deprins din sânge cu rezerva republicană şi cu mintea laică a Reformei, s-a ţinut deoparte de politică şi de oamenii politici şi este singurul care nu le-a slujit acestora de vocabular pentru tâlmăcirea ideilor locale în expresie europeană. Cărturar şi literat în accepţia întreagă a profesiunii, el nu a scris articole în foile aproximativ franţuzeşti ale partidelor şi nu a condus nici o gazetă.
     Activitatea lui Bachelin a fost strict literară, şi dacă multe idei şi frumuseţi româneşti şi cărţi de ale noastre şi-au găsit forma corectă şi sugestivă pentru a intra în lumea franceză, meritul a fost întodeauna al lui. Colaborator necunoscut la o cantitate de documente şi de scrieri, destinate să ţină legătura strânsă a ţării cu Occidentul, Bachelin a lucrat pentru prestigiul
1080
TUDOR ARGHEZI
 românesc şi pentru cultura acestui prestigiu, identificând pe Wilhelm Tell cu calitatea de român prin sentiment şi pasiune, fără să caute glorie personală şi fără să se citeze vreodată. Şi acest străin, îngropat în pământul nostru darnic, a fost în stare să nu facă avere şi să moară cum a trăit, sărac.
1930
                         PRINCIPII
    Există un caz în care şapte este egal cu opt: al învăţământului secundar. Cu toate că aritmetica oficială se deosibeşte cu o unitate, forul competinte în practică le confundă. O dată şapte se face egal cu opt şi după aceea opt devine egalul cu şapte. Problema consistă în a spune care din aceste două cantităţi e mai apropiată de nouă, dacă opt se poate scădea din şapte şi dacă de la şase la zece sunt patru diferenţe sau trei, sau numai două.
    între domnii miniştri lucrează o emulaţiune, plină de fericite consecinţe. Dacă domnul ministru care vine găseşte liceul de opt clase, admis de domnul ministru precedent, îl face de şapte, fără să se hotărască dintr-o dată dacă ia din liceu clasa întâi sau pe a opta. Un domn ministru mai original va lua din program o clasă mijlocie. Stabilit cu opt clase, domnul ministru va face liceul de şapte. Când se vor isca partide mai multe şi principii mai numeroase, unii domni miniştri vor coborî liceul până la şase clase, pe când adversarii lor politici îl vor urca până la nouă, ca să se facă şi demonstraţia că cinci poate să fie egal cu douăzeci.
    Oamenii de ştiinţă au căutat întodeauna să se distreze, şi aceste matematici amuzante nici n-au alt scop decât recreativ. Unii şcolari vor aştepta un an şi alţii vor fi câştigat anul de
PUBLICISTICĂ
1081
mai-nainte. De fapt, în absolut unul este egal cu două mii şi anul însemnează mai puţin decât nimic, timpul fiind o ficţiune strict omenească. Dovadă sobolii care se nasc fără certificat şi câinele fox, care trăieşte în bacalaureat.
    Domnii miniştri nu s-au gândit să-şi aplice principiile, de pildă, la cele nouă luni ale noului-născut. Nu s-ar naşte oare oamenii mai repede dacă în loc de nouă, ei ar şedea patru luni în necunoscutul maicii?... Şi n-ar fi util istoriceşte ca unele generaţii să rămâie optsprezece şi douăzeci şi patru de luni în acelaşi loc? O foarte interesantă problemă de studiat din punct de vedere social democratic, ar duce la rezultate pedagogice decisive pentru viitorul omenirii.
    Cunoaştem un viitor ministru, care deşi în vârstă actuală numai de doisprezece ani, e înzestrat cu o mare precocitate politică şi cu aptitudini cu totul excepţionale. Vânturând cu el într-o discuţie de orientări generale, chestiunile palpitante din învăţământ, tânărul ne-a expus adevăratele tendinţe ale acestei nobile ramuri de activitate umană. El pretinde că a descoperit soluţii pentru ca sugacii să se nască gata prevăzuţi cu un titlu academic. In laborioasele lui studii n-a putut parveni deocamdată decât până la certificatul cursului primar, ceea ce este extrem de important, copiii neavând nici o nevoie urgentă să iasă din albia maternă înainte de vârsta de unsprezece ani, momentul înscrierii în liceu. Pruncul nu mai trece în scutece, ci în cursul secundar direct.
    Economia bugetară pe care o provoacă această reformă reprezintă un mare număr de miliarde. Ele ar putea servi la plata imediată a datoriilor de stat. Institutorii şi învăţătorii ar deveni inutili, ca şi localurile de şcoală. Familiile cel puţin zece ani ar fi scutite de cheltuieli de îmbrăcăminte, încălţăminte, hrană şi jucării. Nu s-ar mai tipări cărţi şcolare, n-am mai importa ardezie pentru plăci şi nici bureţi şi s-ar face totodată o economie la sfoara care leagă buretele de placă. S-ar păstra
1082
TUDOR ARGHEZI
numai direcţiunea învăţământului primar, cu un numeros personal de control al moaşelor, care înainte de primirea pruncului pe cearşafuri i-ar pune întrebările necesare. Nu răspunde? Rămâne repetent şi mai stă un an în... expectativă.
    Hrănind mamele cu salpetru şi antipirină fosforoasă sau cu stafide sultanine, s-ar putea căpăta în timpul gestaţiei şi bacalaureatul, şi serviciul militar însuşi ar putea fi cuprins în reţetă. Licenţa şi doctoratul s-ar putea obţine cu un regim adecuat, pe aceeaşi cale. N-ar mai rămâne decât să rezulte miniştri direct, cu intrarea imediată în carieră.
    -     Un singur caz ni se pare insolubil, a obiectat în discuţia noastră cu tânărul fenomen, un domn magistrat. Presupunând că un pedagog deşi cu vocaţie remarcabilă, s-ar demonstra incomplet în spiritul lui reformist, ce facem cu el, legalmente vorbind; îl dăm afară?
    — Dimpotrivă, răspunse fenomenul, îl băgăm la loc.
1930
               PARAZITUL MĂTUŞII
   Nefericit radiofonist în vecinătatea căruia locuieşte o cochetă bătrână, hotărâtă să răstoarne vremea şi să apară la vârsta de şaizeci de ani, cu o sprinteneală de fată mare. Industria obiectelor de primă necesitate i-a pus la îndemână un aparat cu învârteală electrică, destinat să-i netezească zbârcitura ochiului şi a gurii şi respectabila talpa gâştii din coada pleoapelor către tâmple. în limbaj cosmetic însăşi apelaţiunea vulgară de zbârcitură a evoluat, şi cucoanele, sensibile la vocabular, numesc zbârciturile ride. Când te doare stomacul pe franţuzeşte, parcă te doare mai puţin — şi pe englezeşte parcă ţi-a şi trecut. Fenomenul e constant în toate
PUBLICISTICĂ
1083
manifestările vieţii. O doamnă care refuză brânza, consumă exclusiv fromage, şi înlocuieşte todeauna varza mocofanului cu chou. Ce frumos!
     înainte ca electricitatea să se fi amestecat în toate, reducerea ridelor, cum se cheamă cu stil întinderea zbâciturilor, se făcea cu degetul scos din unsoare parfumată. Trei, patru ore mătuşa unui nepot de cincizeci de ani freca stăruitor o porţiune a obrazului, dând îndărăt ceea ce natura dăduse înainte - şi învelită în cataplasme emoliente, strivite subt botniţe de cauciuc, doamnele înhămate la diversele curele de înfrumuseţare, dormeau ca nişte geamantane, cu impresia că se vor scula, la cafeaua cu lapte, mai tinere decât s-au culcat. Singură pofta de mâncare nu participa la întinerire, mai cu seamă când graţioasa trebuia să-şi scoată şi gura din paharul cu apă, în care îşi aşezase rânjetul de cu seară.
     Cremele, unturile (cu accentul pe al doilea u), unturile (cu accentul pe primul u), vaselinele, glicerinele, glicerolatele, amidonul, bismutul, sulimanul, au câştigat un tovarăş activ în fiinţa aparatului de masaj, montat ca un tăvălug minuscul cu o mişcare de mare viteză. Curentul care face în băşica de sticlă lumină, înfrăgezeşte mutra vecinei. Brusc, în mijlocul unei viori care tocmai rostea ceva din Beethoven, intră aparatul vecinii de la etaj sau de alături, ca o sfârlează. Din toţi paraziţii care se prezintă cu un zgomot de brice, de foarfeci, de tocile şi de topoare, parazitul înfrumuseţării e cel mai infect, pentru că ai şi senzaţia că miroase a babă cochetă. Adeseori, anume muzică naţională interpretată la radio de simpaticii lăutari, ţi-au sugerat impresii olfactive de mustărie şi de mititei la grătar. Pe lângă parazitul mătuşii, mirosul evocat de ţambalagii, constituie o poezie şi un „Coeur de Jeanette“...
     Câtă vreme se întinereşte vecina, orice muzică e zadarnică şi maşina ei de zbârcituri domină Europa, în toate posturile de emisiune, urlând ca o fabrică de măgari. Vizita nocturnă
1084
TUDOR ARGHEZI
a mătuşii pe calea electrică scoate auditorii din fire, necăjiţi că aparatul lor nu posedă încă dispozitivul de a transmite înjurătura la distanţă. Gura birjarului e suavă, comparativ cu ocara însutit spurcată a radiofonistului, deranjat de zbârnâitul cosmeticului electric. Toate vorbele care indică un final dezgustător, cu începutul moral, devin active formidabil şi cu gura căscată în lămpile de recepţie, familia întreagă şi invitaţii, varsă injuriile incompatibile cu unda, cu Branly şi cu Marconi. E singura formă de răzbunare, afară de cazul când mătuşa din vecini, cu ochii de hipopotam, e cunoscută femeilor din familie, care cunosc şi alte procedee.
     Totuşi, răzbunarea cea cumplită e tot a electricităţii şi a inoportunului aparat de întinerire. Mătuşa obţine, după ce a turburat de câteva sute de ori vioara, orga, ghitara şi orchestra -numai conferinţa suportă o întovărăşire cu parazitul mătuşii -o tristă figură de cadavru vesel, rajeunit la Institutul Medico-Legal. Masajul completat cu parafinele injectate în cutele pleoapelor de jos şi ale buzei, cu fine retuşe de creioane grase, dă o adolescenţă iluzorie şi rezultatul sacrificiului complex al întineririi este o strămutare a mătuşii într-altă mătuşă, mai blondă sau mai brună, şi în portretul ei după fixarea coşciugului de capac. La zece zile după operaţie, eziţi să saluţi, cu o senzaţie de răcoare postumă în punctul cefii. Mătuşa e transformată şi are şi iluzia că poate fi iubită. Piciorul varicos, încălţat într-un ciorap de cauciuc textil, bâjbâie cu un pantof elegant; şoldul arestat într-un corset care încurajează cocoaşa spinării să caute linia, e dus pe sus, în leşinul energiilor anatomiei şi silit să nu se dărâme. Numai ochiul amoros sticleşte tinereşte, pe când pielea veche luată de pe tot obrazul şi mutată dedesubtul bărbiei, se prezintă ca o guşă cu ou, în masca funebră a unei funte de pălărie, legată la înghiţitoare.
PUBLICISTICĂ
1085
    Pentru stârpirea parazitului mătuşii, postul emiţător ar trebui să consimtă jertfa conexării unui Institut de reparaţii anatomice, cu microfonul, desfiinţând parazitul mătuşii la domiciliu. în orele de răgaz ale programului ştrengăriţele de vârsta lui Vasile Lupu vor putea să se răsfeţe în valurile undelor electrice, rezervându-şi serile muzicii neturburate. Unde mai punem că o centralizare a mijloacelor de întinerire poate să provoace o activitate de refacere şi a organelor ascunse în pielea capului capiloasă. Lungirea unei inteligenţe prin tracţiune electrică, scurtarea unei limbi, dezvoltarea talentoasă a personalităţii nu pot face decât bine audiţiilor radiofonice şi programul săptămânal n-ar avea decât de câştigat...
1930
                 O TRINITATE: S.T.B.
   Notam deunăzi admiraţiunea noastră nemărginită pentru noul vehicul S. T. B., atârnat de vechile vagoane şi felicitam cu cordialitate şi entuziasm atât pe inventator cât şi pe Direcţie, probabil o Direcţie Generală. Constatam, vă mai aduceţi aminte, că o dată ce te-ai urcat în remorcă nu mai ştii pe unde să te scobori şi că dacă n-ai apucat să te urci, preferi să rămâi pe jos.
   Am scăpat din vedere să scoatem în relief şi însuşirile politice ale Direcţiei S. T. B. Subt raportul ideilor sociale ea depăşeşte tramvaiul şi se ridică până la principii şi marile concepţii. Pe vremuri, ea nu avusese decât vederi financiare superioare, făcând să i se plătească, de pildă, patru lei un bilet numai de doi. Direcţia se găseşte în progres şi asupra ei înseşi
1086
TUDOR ARGHEZI
dar şi asupra tuturor instituţiilor naţionale, introducând în vagoane nu numai autoritatea dar şi dictatura.
    Vagoanele remorci, lipsite de fâsâit pneumatic, care închide şi deschide uşile automat, au fost prevăzute cu câte o cheie, purtată în buzunarul împărţitorului de bilete, ales de preferinţă printre candidaţii strict impertinenţi. Fiecare remorcă e considerată ca un stat cu patru roate şi prevăzută cu dictatorul ei. Vrei să te scobori la răspântiile unde staţionează, din motive de circulaţie tramvaiul, găseşti uşa încuiată şi ţi se spune că scoborârea nu este permisă. Direcţia nu permite să ieşi din vagon, timp de zece minute câte stă vagonul geaba dinaintea unei prăvălii. Vrei să te scobori? Vei face-o mai departe sau de ce nu te-ai dat jos înainte de a te fi suit?
    Direcţia însă îţi permite să plăteşti fără să-ţi restituie taxa, ori de câte ori se suspendă curentul şi sute de vagoane înţepenesc pe linii sute şi mii de minute pierdute. Şi îşi permite şi sieşi ceva, să te oprească unde nu vrei: atâtea libertăţi altora, implică şi pentru sine câte una. Din întâmplare, îşi permite să şi încaseze pentru un singur transport între Cotroceni şi Obor câteva mii de lei de vagon.
    Nici o autoritate nu şi-a dat încă satisfacţia să ţie un cetăţean arestat împotriva voinţei lui, fără acuzare. Diercţia S. T. B. se bucură de acest privilegiu anticonstituţional cu atât mai mult cu cât arestatul a plătit. Probabil că acest onorabil aşezământ de educaţie în tramvaie se pregăteşte în mic să guverneze ţara întreagă. Cu specialiştii, îndeosebi ai transportului, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi - şi este un fel de regulă ca birjarii şi vizitii prevăzuţi cu un permis de circulaţie sau cu o diplomă de inginer, să-şi ia nasul la purtare.
    Conducătorii S. T. B. trebuie să fie excepţional de bine plătiţi, ca să-şi acorde o autoritate, pe care singure condicuţa şi numărul vagonului nu o implică - şi este de crezut că toată afacerea tramvaielor a devenit extrem de rentabilă. Schema
PUBLICISTICĂ
1087
după care se amplifică personalitatea e todeauna aceeaşi în orice comerţ, în prăvălie ca şi în vagon. Când vinde bine, tejghetarul îţi răspunde cu dacă îţi place; nimic nu-1 împiedică să se mojicească direct proporţional cu prosperitatea întreprinderii. Ba nu se naşte altfel nici sentimentul politic, care-i un semn că profesionistului autoritar îi merge admirabil. Medicul cu clientelă multă îţi afişează onorariul la intrare şi îţi trânteşte uşa în cap. Cel puţin acest om de ştiinţă o închide pe dinafară. Savanţii de la tramvaie o zăvoresc pe dinăuntru şi după ce ai plătit onorariul.
    Ar mai fi de dorit unele reforme indispensabile prestigiului S. T. B. Cercetarea actelor la suirea în vagoane, situaţia civilă şi militară şi interogatoriul, din care vizitiul şi taxatorul vor interpreta în ce grad poate fi suspect un pasager. Cât priveşte cazurile grave, vagoanele ar putea să nu mai fie în nici o staţie descuiate şi să tragă, de pe orice linie, de-a dreptul la Siguranţă, care se găseşte pe o linie S. T. B., dând în primire pe individ.
    Propunem învăţaţilor din ramura tramvaiului fără cai să mediteze. Tramvaiul poate fi un excelent instrument juridic şi poliţienesc - şi o vastă perspectivă de stat se deschide înaintea surugiilor lui.
1930
                  N. IORGA ŞI C. STERE
   Cultura românească a produs în paralelă două personalităţi de tragedie, cu numele deopotrivă, în două silabe, Iorga şi Stere. Amândoi cărturari şi dascăli şi amândoi bărbaţi politici fruntaşi - şi scriitori activi, posedaţi de neastâmpărul Demonului, făcătorul darului proorociei.
1088
TUDOR ARGHEZI
    Unul e vioi şi cântă, ca un luntraş din Arhipelag, care-şi duce barca înflorită prin undă şi lumină. Orice-ar face, şi atunci când este mânios fără pricină şi nedrept ca un licorn din fabula pădurii, unul este şi rămâne simpatic, pentru că, la o vârstă când şi cele mai sus purtate făclii se sting sau se apleacă la numărătoarea aurului adunat din grăsimea timpului în şipotul din beci, flacăra lui nervoasă e întreagă şi nesăţioasă de întuneric. Domnul Iorga are acest har frumos de-a nu îmbătrâni, care dezminte devlânguirea precoce a intelectului românesc.
    Celălalt e posomorât şi vine din miazănoapte, de printre gheţuri şi neguri. El nu ştie să cânte, auzul lui e supărat de hohotul de râs, ochiul lui se închide dinaintea dansului nud într-un văl sideral, de Cale Lactee. El geme şi tuşeşte şi e trist de tristeţi pe care nu le-a avut. Personagiu de concentrare şi umbră, el a jucat rolurile cele mai bune în politică, din nevăzut, asemănat în grava lui vanitate cu puterile secrete ale naturii. Vanităţile paralelului sunt de natură, dimpotrivă, naivă, cu ale copilului, care ucide porumbielul fără să-şi dea socoteală, cu preţul unor lacrimi vărsate prea târziu.
    Primul ştie să surâdă, să treacă, să uite. Cine cunoaşte facilităţile lui sufleteşti îl exploatează en gros şi en detail, de la presă până la Academie şi de la Parlament până la Universitate. El nu e fericit dacă îl iubeşti fără să i-o spui şi preferă sentimentului declaraţia repetată. Foarte sensibili la culori şi vopsele, uriaşii elefanţi sunt scoşi din codru în câmp cu trei panglici de cocardă cu care îi găteşti: prunci monstruoşi ai naturii. Primul e simţitor la cuvinte ca o fetiţă la mărgele. Ii zici „poftă bunăa şi i se face poftă de mâncare. Vede o lacrimă şi plânge. Aude un oftat şi se crispează. Iată de ce ţin la el oamenii care nu-i fac declaraţii, şi atunci când îi înjură cu superficialitate.
PUBLICISTICA
1089
    Al doilea n-a uitat niciodată ce-i datoreşte unui adversar şi mintea lui puternică a săpat în piatră mormântul ideal al detractorilor săi, în fiece noapte. Tenacitatea omului din miazănoapte, mânată de orgolii dure, se datoreşte instinctului de răzbunare. Conştient de resursele interioare, el se va răzbuna însă asupra epocii, nu a oamenilor în particular şi setea lui politică visează cu ochiul vânăt fîx pe brumă, lichidarea unui secol întreg.
    Cel dintâi, ca şi cel de-al doilea, a condus un partid politic, anulându-1 însă treptat din voile şi nevoile lui şi brusc rechemându-1 la viaţă. Fericirea politică a celui dintâi este că şi-a legat destinul de victorie, pe când paralelul, poate că din concepţie, poate că din greşeală, s-a solidarizat cu înfrângerea; un destin greu, de nevoiaş prometeic. Dar dacă cel dintâi nu şi-a putut exploata victoria până la izbânda politică personală, cel de-al doilea, înfrânt, a izbutit să animeze din Vaticanul tainic al energiilor lui un partid. Dumnezeu ştie ce ar fi fost în stare să încerce şi să realizeze al doilea dacă victoria armelor era de partea lui! Miazănoaptea din privirile acestui ascet al inteligenţei, înspăimântă. Celălalt, victorios în război, strămută şi în decepţiile politice succesive, vioiciunea şi frăgezimea lui mediterană.
    Cel de-al doilea cunoaşte acum finalul tragic al tragediei întregi: partizanii îl aplaudă, îl slăvesc şi-l abandonează. [Ieri, adică aseară, Basarabia îi aparţinea întreagă; azi, adică azi la prânz, din Basarabia întreagă i-a rămas un crâmpei.] E cea mai cumplită experienţă pe care a făcut-o filosoful Stere.
    Parcă tot mai practică şi mai lipsită de suferinţă a fost pravila celui dintâi; el şi-a părăsit singur, rând pe rând, partizanii, prietenii şi soldaţii. Şi finalul tragediei lui e paralel cu al celui de-al doilea şi ibsenian; el a rămas, ca şi paralelul, singur.
 1930
1090
TUDOR ARGHEZI
                ŢIGARA FOILETON
    Regia Monopolurilor Statului înlocuieşte în toate formele biserica şi la mistica fumului albastru, care numără mai mulţi fanatici şi pasionaţi decât toate bisericile laolaltă, adaogă iluzia literară.
    într-o cutie de cincizeci de ţigări cu carton care nu costă mai mult de o sută douăzeci şi cinci de lei, am găsit, pe lângă iniţialele misterioase, tipărite cărămiziu pe o carte de vizită specială, o inscripţie ca din Coran. Dacă am fi siguri pe citatele din memorie şi pe gramatica Regiei şi nu ne-am teme de un delict, l-am transcri aci cum ni-1 aducem aminte. I se poate tâlmăci însă sensul.
    „Ai dat o sută douăzeci şi cinci de lei pe cutia asta? Bine, dar rău ai făcut. Sunt alte ţigări mai bune, fără carton. Aruncă-le pe astea şi dă-le la naiba. Parfumul e mai suav, aroma e persistentă". într-adevăr, la fumat, ţigările fură amare şi un uşor gust, cum trebuie să fie al gentilului găinaţ, ne rămase în aducerea aminte a limbii. Ne-am adresat atunci ţigărilor recomandate şi cu entuziasm le-am fumat până la buze, simţindu-le dogoarea focului în mustăţi. Aceste ţigarete se prezintau ca muzicile, cu vârful ce trebuie ţinut în gură de alt material: Regia le-a înmuiat într-un aur, a căruia compoziţie chimică dă găinaţului o suvenire de ou răscopt. în definitiv şi oul şi tovarăşul lui, ţi-ai zis, tot prin partea locului se ivesc.
    Probabil însă, ne-am zis, că versetul mahomedan face aluzie la o altă ţigară, mai scumpă. Am plătit, am dublat, am triplat: parcă tutunul dintâi era la fel cu tutunul din urmă. Dar întâlnindu-ne cu un diplomat de carieră, care fuma o ţigară şi mai scumpă, l-am rugat să ne-o împrumute o secundă ca să tragem şi noi un fum şi mai scump. Diplomaţii-s politicoşi: i-am scos ţigara din buze, cu atenţiuni, ca pe un supozitor şi am intercalat-o în buzele noastre - şi am înghiţit un fum.
PUBLICISTICĂ
1091
     - Ce căutaţi? ne-a întrebat fumătorul.
     Căutam un loc să scuipăm şi din greşeală am scuipat în buzunarul căscat al pardesiului unui trecător. Gustul particular galinaceu al ţigaretei se complicase cu pierderea direcţiei scuipatului.
     - Cât costă? am întrebat pe fumător.
     -     Nu mă întreba, zise fumătorul. Fac exerciţii de încercare, experimentez. Tot chibriturile sunt parcă mai gustoase. Dacă am încerca ambalajul? îţi ofer cutia să o mănânci: păstrez capacul pentru mine.
     Şi ne-am despărţit.
     Fumul din punctul de vedere al Regiei e numai un vehicul. Esenţialul e iluzia, ca în romanul senzaţional cu urmare. Voind să învăţăm hipnotismul, am cumpărat o carte, din care am aflat că hipnotismul se învaţă mai bine dintr-altă carte. Am cumpărat cincizeci de volume de hipnotism şi nu am învăţat nimic. Prima carte fusese cea mai bună şi cea mai bună, la cel mai înalt superlativ, fusese cartea pe care nu o cumpărasem. Regia întreţine speranţa şi, de la ţigările ieftine până la havană, nu face decât operă morală. Cea mai bună ţigară pare să fie ţigara fără foiţă şi fără tutun. Cu sau fără carton e-o chestiune, pentru noi, de un oi^iin cu totul abstract. Insistăm însă asupra unui detaliu esenţial. Ţigările sunt cu mult mai gustoase fumate cu mâna stângă şi devin delicioase dacă pe când le fumezi te scarpini puţin la subsuoară.
 1930
          UN APARAT DE EMISIUNE
    „în materie de radio nu ne mai poate surprinde nimic“, povestea un specialist radiofonist, unul din acei iniţiaţi pe
 1092
TUDOR ARGHEZI
 neaşteptate, care ştiu tot ce mişcă şi stă într-un aparat şi într-un eter dat. Cunosc un asemenea învăţat, care construieşte staţiile de recepţie, cu o iuţeală de rapiditatea luminii şi care până azi nu mi-a stricat decât patru aparate. „Eu am simplificat, spunea el, montarea unui post la maximum posibil, slujin-du-mă de materiale româneşti."
    Trebuie să adaog că specialistul meu are în ştiinţă concepţii strict locale, şi că nu admite din străinătate decât emisiunile dezinteresate, el făcând parte din numărul privilegiaţilor care nu-şi plătesc abonamentul. Acelaşi sentiment îl determină să-i placă la maximum şi invariabil programul postului de emisiune din Bucureşti.
    M-am informat cu de-amănuntul, la acest constructor înzestrat, cum se construieşte un post de emisiune. Ardeam de nerăbdare să lansez în aerul continentului şi al planetei mesajele mele, de la biuroul meu de acasă, cu atât mai mult cu cât aflasem că amatorii clandestini ai emisiunilor pot corespunde chiar în Australia, cu o simplă lampă de buzunar. Fac mai jos un raport, fără cifre şi simbole, ca să nu-i îngreuiez înţelesul, după care orice cititor cu o inteligenţă mijlocie poate construi un aparat de emisiune.
    în primul rând, aparatul se adresează oamenilor însuraţi. Nu se ştie de ce, singuri oamenilor căsătoriţi le-a reuşit pe deplin corecta lui construire, urmată de o eficacitate deplină. Problema, de ordinul desigur al psihologiei mecanice motrice, este în curs de examinare. Flăcăii sunt dinainte excluşi de la binefacerile acestui nou mijloc de corespondenţă cu lumea nevăzută, şi acestor nefericiţi, fără scop în viaţă, li se recomandă să se însoare, dacă vor să le izbutească experienţa. Să ne grăbim să spunem că aparatul le-a izbutit şi câtorva văduvi, nu însă tuturora.
PUBLICISTICĂ
1093
    Iei, prin urmare, un dop şi-l scufunzi în parafină fluidă. Fluiditatea acestui unt presat mineral se obţine, cum bine ştim, prin topire la temperatura lumânării. Iei unsprezece asemenea dopuri, de mărime egală şi de o greutate egală. Când un dop cântăreşte mai puţin, îl pătrunzi cu o ţintă de planşetă, parafinată în prealabil. Dacă se găsesc în comerţ, cuiele de lemn vor fi preferate. Dopul mai greu se tratează prin scobire, aruncând miezul. De ce unsprezece şi nu zece dopuri, e altă chestiune, de ordin strict matematic, întrucât, scăzând unsprezece din douăzeci, rămân nouă, adică mai puţin decât scăzătorul, ceea ce este esenţial, resturile egale sau mai mari decât scăzătorul şi descăzutul nemaifăcând parte din emisiune şi trecând în modalitatea recepţiunii. Să notăm acest raport cu P la pătrat (P2), cu toate că am spus de la început că nu ne vom servi de formule.
    Mai iei o tinichea de undelemn spaniol. Este de mare trebuinţă, undelemnul franţuzesc crescând mai la nord, unde se simt influenţele magnetice din Spitzberg. în lipsa unei tinichele de undelemn, ne putem folosi de o tinichea de pe casă, unsă însă negreşit cu puţin undelemn spaniol. întindem tinicheaua şi-i dăm unsprezece găuri, aşezate după schema alăturată, zece pentru amplificare şi una pentru rezonanţă. Aţi înţeles: astupăm găurile cu dopurile. însă, când vârâm dopurile în găurile tinichelei, să fie şi unsprezece sticle goale în dreptul lor; acestea ne vor servi de izolatoare. Să nu uităm ca în fiecare sticlă să fi pus un chibrit (douăzeci la cutie). Acoperi totul cu o foaie de hârtie velină, pe o parte verde şi pe alta albă. Rămân de căutat lămpile, care sunt foarte scumpe.
    După repetate încercări cu lămpi electrice scoase din plafoane, în ce mă priveşte am adoptat lampa de la bucătărie, plină până la gâtul fitilului cu acel petrol care se numeşte gaz (a nu se întrebuinţa un altul). Lângă dopul de-al unsprezecelea,
 1094
TUDOR ARGHEZI
pui ceasornicul de buzunar, şi deasupra lui o busolă. Dacă vrei ca emisiunea să fie dintr-o dată puternică, pui şi un binoclu, sau un aparat fotografic. Te apropii de părete cu instalaţia şi faci o legătură cu fir de bronz la ceainicul de pe dulap, şi aparatul e aproape gata. Şi ca să eviţi scurtcircuitele, pui lângă lampă o farfurie cu apă, puţin oxigenată. Al optulea dop îl legi cu pământul prin robinetul de la baie (nodurile să fie solide). A mai rămas ceva? Da, mosorelul de aţă. Pentru evitarea oricărui dezagrement, pui alături un mosorel de aţă albă, lângă unul cu aţă neagră, fără alt contact între ele decât o pătură de aer. Aţa să fie nr. 50. O foarfecă deschisă lângă dopul trei, şi s-a terminat. Foarfeca ne va sluji de control, că emisiunea funcţionează. Ea se comportă ca un manometru, în tot timpul de acţiune, închizându-se şi deschizându-se progresiv.
    Acum, ieşi la uşa de-afară şi apeşi pe butonul de sonerie. Să nu te intimidezi când vei auzi că sună clopoţelul de la bucătărie. Să fii îngrijorat numai în cazul când nu mai sună. Apăsând pe buton, emiţi. Rosteşti cuvintele de care ai nevoie sau cânţi. Semnalizările mele se recunosc imediat în toată lumea, fiind făcute cu ajutorul camertonului de buzunar.
    Personal, nu am avut să mă plâng de această instalaţie, şi oricine doreşte va găsi la mine peste optzeci de mii de răspunsuri din toate statele civilizate. Cel mai interesant şi emoţionant document mi-a sosit de curând din Ohio, de la domnul N. Iorga. încă nu plecase... Căci s-ar fi putut să şi plece şi să-i şi rămâie o parte din voce în America: în radiofonie fenomenul e frecvent. Ilustrul profesor mi-a pus şi o întrebare: „Iubitule, când reapar «Biletele de papagal?»"
    Amatorii sunt rugaţi să încerce, şi cei care vor descoperi un aparat de emisie mai bun, să ni-1 comunice, ca să-l dăm la lumină.
1930
PUBLICISTICA
 1095
            ÎN SĂPTĂMÂNA POEZIEI
    Odinioară şi nu atât de odinioară, mai repede adineauri, scribenţii neinspiraţi de la cotidianele politice se plângeau, cu lacrimi de puroi cerebral, că i-au invadat aşa-numitele „ciuperci". Ei învăţaseră această mare ironie din polemica scriitorilor din timpuri şi potriveau sarcasmul după ploaie, care aflaseră că favorizează ivirea vegetalelor cu căciulă.
    Ciupercile erau zecile de reviste, născute din colaborarea indigenţei câtorva copii masculini cu plete de fecioară, cărora li se părea la vârsta celui mai dezinteresat şi pasional sentiment fervent că ar avea ceva de spus, mai nou decât până la ei sau mai personal.
    Fiecare generaţie de studenţi avea în interiorul ei câteva precocităţi nerăbdătoare, destinate într-adevăr poeziei sau situaţiilor politice şi sociale incompatibile - vai! - cu continuarea depănării caierului de azur inconştient. Aceştia din urmă, într-o prefectură, la un comandament, în magistratură şi câteodată alături de un portofoliu ministerial purtau la butoniera fracului sufletesc floarea ce le trecuse prin păr. Individual, ei au câştigat din pianotarea silabei o ritmică şi o măsură verbală şi din schimbarea şi intercalările în ecranul imaginativ ale umbrei o sensibilitate a ochiului intelectual. în toate locurile unde au fost risipiţi profesional, ei au dus cartea de versuri şi în jurul cărţii deschise subt lampă s-au făcut logodnele, s-au întemeiat căsnicii şi au sporit familiile şi generaţiile mici.
    E celula din care s-au născut cititorii de azi, datoriţi, credem, excluziv foştilor „directori" şi „redactori" de „ciuperci", în universitate şi liceu. Căci lumea bună, aceea care stă încă şi azi cantonată în frivolităţile aproape literare, ale librăriei franceze bulevardiere, ne-a dat sceptici şi decavaţi, însă nici un cititor. Unanimitatea cumpărătorilor de carte poetică, în proză
1096
TUDOR ARGHEZI
şi stih, actuali, vine din toate profesiile, de la învăţător până la medic şi inginer, afară de ciocoii tripoului şi ai dansului cu ciurul sonor.
    Unde sunt ciupercile de sezon, care umpleau vitrinele, chioşcurile şi buzunarele celor cinci sute de cititori de toate? Copiii nu mai sunt atraşi de furnicile nevăzute ale spiritului şi lumina zilei nu se mai încurcă în visarea lor cu nici un păienjeniş de cristal? Sportul nu este antagonistul elucubraţiei intelectuale, cum s-a scris: dimpotrivă, criteriul de expansiuni e mai ager şi tema braţelor tari şi a musculaturii de piatră mai sănătoasă. Biruinţa pumnului se armonizează cu victoria creierului, care-i tot un pumn, numai că electric. Pe de altă parte, copiii de azi nu sunt mai săraci decât cei de mai demult, în general, în „criza“ de după război, toată lumea e mai bine îmbrăcată, decât pe timpul când galoşii, pentru garantarea găurii din pingele, se vindeau cu doi lei părechea şi nu aflau cumpărători.
    Am răsfoit cu părere de rău pentru ciupercile din vremuri, revistele actuale de liceu. Profesorii care simţeau în tinereţe o vocaţie pentru literatură, contrazisă, nu prea înţelegem cum, de catedră, au căutat o răzbunare, lansând periodic publicaţii oficiale, după ce predecesorii lor le urmăriseră cu o ciudă sălbatică şi cu nota rea la conduită. De la interzicerea lecturii afară din program, s-a ajuns şi la recomandarea insistentă a citirii antirituale dar şi la publicarea, cu autorizarea ştampilei liceului, a unor reviste de poezie şi proză, în care îşi acordă o întrebuinţare spiritul critic şi necazul înăcrit al dascălului de limba română, sărutat cândva, pe o bancă din Cişmigiu, pe umăr, de buzele brumate ale unei muze cu ciorapii de bumbac.
    Zborul a fost canalizat şi temperamentul a căpătat un tout-h l’egout didactic departamental. Poetul de şaptesprezece ani face o faptă bună, scriind versuri, şi culturală, cu
PUBLICISTICĂ
1097
încuviinţarea Direcţiei. Simţirea e autorizată, însă poluată. E o dragoste admisă, pentru o fată, aleasă de director, controlată de Ministerul Instrucţiunii şi vizată de Municipiu. Literatura se produce în familie, ca tăieţeii. Nu mai e un delict, e ceva juridic, social, moral şi higienic, brevetat şi ambalat, săpunul cel mai bun.
    Sentimentul că faci o jertfă şi un furt, care domină moralul şi-l înteţeşte, s-a isprăvit în regulament. Unde mai sunteţi voi, reviste minuscule, pe care ca să le scoată, băieţii îşi vindeau cărţile anoste şi ciupeau de-acasă câte un leu greu, de la părinţi? Locul vostru delicat şi sacru l-au luat ziarele oamenilor răsuflaţi şi bătrâni, cu ochii rânjiţi la bunurile grase şi puturoase ale politicii cotidiane.
1930
          O POVESTE CU ŞAPTE OUĂ
   Murindu-i găina şi lăsându-i şapte ouă orfane, Piticul din Muntele Pietricica, un gospodar bătrân, cu pletele şi barba albe, a ieşit din scorbura tufanului, unde se află intrarea odăilor lui de subt pământ şi plimbându-se cu mâinile la spate, însoţit de cărăbuşul lui cu coarne, s-a gândit ce să facă el cu ouăle din cuibar.
   Papagalul i-a spus: dă-le drumul de vale şi lasă-le să umble până ce vor da oamenii de ele. Piticul a răspuns Tei! plescăind cu limba; adică: nici vorbă! Gaiţa i-a spus: dă cu ele după veveriţă şi vezi ce se întâmplă. Iepurele i-a spus: n-am auzit niciodată de aşa ceva, adică de ouă; şi s-a strâmbat de râs când i-a povestit Piticul cum se fac ouăle de găină. A vorbit cu toate dobitoacele mai mici şi mai mari, care au trecut pe la el şi sfatul nici uneia din ele nu i s-a potrivit.
1098
TUDOR ARGHEZI
     „Am să fac altceva, îşi zise Piticul: o să le clocesc eu.“
     Piticul din Muntele Pietricica a fost cel dintâi din neamul lui, care s-a gândit să clocească. La vârsta lui, nici nu e de mirare, căci după hrisoave şi însemnări găsite pe la biserici, el avea opt sute şaptezeci şi doi de ani, fără să fi suferit înţepenirea nici unei încheieturi şi, hrănindu-se numai cu cât rădea cu linguriţa din pojghia lunii de pe frunze şi smântânind noaptea izvoarele de argintul ei, Piticul putea să mai trăiască încă pe atâta şi poate că va trăi, căci trăieşte şi azi. L-am văzut eu.
     Aşa că Piticul s-a pus pe clocit într-o marţi, cu băgare de seamă, ca să nu spargă ouăle şi să se umple de gălbenuş pe dulama lui de catifea, Piticul fiind îmbrăcat numai în straie scumpe, ca vlădicii şi ca judecătorii şi curat ca o porumbiţă.
     După zece zile, s-a cojit un ou şi a ieşit dintr-însul un inel cu trei mărgăritare şi cu o boabă de safir între ele. Piticul s-a mirat şi l-a pus deoparte.
     Al doilea ou fusese mai năzdrăvan, căci din el a ieşit o vioară, fără arcuş, care cânta singură şi schimba cântecele îndată ce o întorceai cu strunele în jos. Piticul puse vioara într-un cui şi o lăsă să cânte, clocind înainte. Auzind-o, i se făcea Piticului în spate o dată cald şi o dată rece, atât era de mişcat şi de uns pe inimă la graiul ei, jumătate murmur de vânt în frunze şi jumătate fugă de apă prin bice înmugurite, de sălcii, scoborâte în pârâu. Coaja oului ăstuia, din care venise unealta de cântat, era pe dinăuntru ca scoica de mare, cu lumini oglindite trandafiriu în pătura ei sticlitoare din miezuri.
     Un ou bătea ca o inimă fugărită, a ieşit din el un ceasornic. Cum s-a făcut nu ştiu, degeaba mă întrebaţi; atâta pot să spui, că a fost ceas adevărat cu două capace şi şapte rubine. Piticul l-a dus şi l-a atârnat lângă vioară, repede, ca să nu i se răcească ouăle celelalte.
PUBLICISTICĂ
1099
    Dintr-al patrulea ou au venit un geam argintat, o perie şi un pieptene, la care s-a adăugat un borcan cu pomadă de mustăţi.
    —      Doamne! zise Piticul, unindu-şi mâinile pe când şedea pe ouă, tu ai ghicit tot ce-mi lipsea, căci de trei sute douăzeci şi opt de ani mi-e barba năclăită şi nu mi-am mai răsucit mustăţile, ca un flăcău. Dar ai uitat să-mi trimiţi şi un săpun.
    Săpunul se găsea într-al cincilea ou. într-adevăr, din acest ou ieşiră douăsprezece săpunuri cu douăsprezece miroase deosebite, căpşuni, izmă creaţă, levănţică şi câte altele. Piticul unchiaş a dat fuga la dulapul cu rufărie şi a vârât săpunurile printre stive, ca să îmbete cearceafurile şi cămăşile de mirodenii.
    Al şaselea ou era încăpător cât o ladă mare. Din el au ieşit pahare de cristal, farfurii de porcelan, ceşti, borcane, din cele mai catifelate şi mai sonore materiale. Casa Piticului se umplu ca înaintea unui ospăţ de toate sculele unei gospodării îmbelşugate. Din al şaselea ou se mai ivi un stol de vise, toate frumoase, pe care nu le-aş putea număra, încăperile Piticului singuratic mişcându-se pe neaşteptate ca un cer de nori luminoşi.
    Toate visările, dorinţele şi închipuirile Piticului se făcuseră lucruri şi, încăpute într-un singur ou de găină, luau acum fiinţă, ca şi cum fuseseră de todeauna. însă fiinţa lor, mai adevărată ca în vis, era mai puţin adevărată ca în fiinţă. Trupurile erau străvezii şi această lume suferind de plămada închipuirii se îmbulzea ca un fum licărit, dedesubtul unui părete de sticlă şi atingându-le unchiaşul, mâna lui trecea prin ele ca printr-un văzduh cu ceaţă colindătoare. Iată un cal alb, pe care Piticul îl dorise acum vreo patru sute de ani, pe când era mai puţin cocoşat, neavând patru sute treizeci împliniţi. El se arăta ca un abur, plutind ca o scamă mare în aer şi potcoavele lui licăritoare aveau ceva din luciul nălucitor al marginilor lunii. Schivnic şi neîmpărecheat, Piticul visase odată
 1100
TUDOR ARGHEZI
să se însoare cu o fată frumoasă şi acum toate fetele frumoase, dorite de evlavia lui trecută, veneau în hore uşoare în casa lui din pământ şi treceau prin faţa fostei lui tinereţi, rămasă tot atât de tânără, ca în ceasul când se arătau prin păşunele Muntelui Pietricica şi ziceau „bună dimineaţa" într-o limbă mai veche decât se vorbeşte azi.
    —      Dacă mă însuram cu toate şi trăiam tot până acum, ţara asta ar fi roit de pitici mici şi piticii din basme ar fi trăit aievea, la Sinaia, la Buşteni, la Poiana Ţapului şi la Predeal, cu piticuţele lor, în vile de melci cu pridvoarele de scrumiere - îşi zicea Piticul.
    Al şaptelea ou sta neclocit şi nu ieşea din el nimic...
    De bună seamă, dacă era de lemn. Mâncase găina, în ziua când l-a ouat, prea multe surcele? Nu se ştie. Dar tot o să slujească şi el la ceva. Piticul şi-a pus de gând să-l roşească de Paşti cu băcan şi să se ducă în satele dintre munţi cu el, să păcălească jucătorii şi nuntaşii.
1930
           ACŢIUNEA LUI GANDHI
   Din India vin ştiri din ce în ce mai interesante. Acţiunea de eliberare se desfăşoară într-un ritm precipitat, îngrijorând oficialitatea engleză. Exact nu putem şti cât de serioasă este mişcarea lui Gandhi şi nici numărul de partizani pe care-1 are. Telegramele transmise prin Londra nu conţin decât veşti care pot să intereseze cercurile guvernamentale britanice: numărul morţilor şi răniţilor din rândurile poliţiei.
Naţionalismul excesiv al englezilor nu ne va permite să aflăm decât rezultatele acestei lupte, care s-a încins între
PUBLICISTICĂ
1101
 capitaliştii englezi şi poporul indian dornic să se bucure de libertate.
     Englezii nu vor abandona cu uşurinţă Indiile. Pentru menţinerea dominaţiunei lor, vor sacrifica soldaţi şi bani, principii şi tunuri. Vor asasina şi masacra. Vor cumpăra şi vor distruge tot ce se va putea. Nu se vor da înapoi de a provoca un război sfânt între mahomedani şi indigeni şi nici de a secera cu mitralierele mulţimile revoltate.
     Ceea ce este mai interesant e că tratativele care se duceau între guvernul englez şi cel egiptean pentru acordarea de noi drepturi ţării regelui Fuad, au fost şi ele rupte. Această rupere de tratative, împreună cu acţiunea lui Gandhi, va avea o puternică repercusiune asupra cercurilor naţiunii egiptene. Nu este exclus să vedem şi aci aprinzându-se flacăra libertăţii, ţinută subt obroc de comisariatul britanic.
     Acţiunea de eliberare a popoarelor din imperiul britanic este de-abia la începutul ei. Zilele care vor urma ne vor dovedi dacă ea a fost suficient prejustă. Dacă nu va reuşi, libertatea popoarelor va fi din nou multă vreme prizonieră în mâinile poliţiştilor englezi.
                                                              1930
                  MIZANTROPIE
    Mizantropul meu urăşte pe oameni începând cu sine. Nu-i place capul pe care i l-a dat natura şi ar prefera să aibă un cap ca lumea cealaltă.
    -    Am nevoie de alt cap, îşi zice dimineaţa Mizantropul, spintecându-şi cu pieptenele părul.
  Are nevoie, cu alte cuvinte, de alt obraz, găsindu-se nemulţumit de figura lui. El gândeşte fin şi trăieşte gros: un
1102
TUDOR ARGHEZI
topor cu tăişul de sticlă. De câte ori se regăseşte, fără voie, într-o oglindă de prăvălie, el se apără cu mâna, ca de o muscă. Iar se vede, şi tot acela e, pe care îl cunoaşte. Profesiunea lui s-ar împăca mai avantajos cu un profil ascuţit şi cu calâpul unei bărbii ovale.
     Şi-a căutat un ascuţiş într-o ţăcălie, în barbă rotundă, pătrată şi despicată. Semăna cu un câine murdar. S-a ras: cap de bucătar. A umflat mustaţa: cap de mitocan. A retezat-o: n-a schimbat nimic. Nimeni nu-1 recunoaşte decât atunci când adaogă la fizionomie vocea, mai personală ca portretul - şi e salutat cu credinţa că trecătorul salutat salută pe altul.
     Şi-a modificat gulerul şi cravata şi portul pălăriei, zadarnic. Capul nu s-a modificat, rămânând provincial şi antipro-fesional. In tren a fost întodeauna confundat cu un negustor de produse alimentare, care împrumută omului de „branşă" volumul şi grăsimea lor - şi de alimente vii, boi şi porci. Fiindcă întodeauna semăna cu un om din partea locului, a fost numit cu toate numele derivate de la Popă, de la Petre, de la Ion şi de la George, îndulcite cu eseu. Un singur călător i-a zis o dată Macovei. Se găsea şi un Macovei cu mutra lui. Dar auzise şi atunci greşit: nu era Macovei, era Macavei, fiecare evocând o altă serie mentală, cu o diferenţă, ca sticlă faţă de Costică.
     Desigur că figura nu e imaginea sufletului, ci numai a stomacului. Mizantropul făcea parte din oamenii cu ştiinţa rezultatului concordant cu începutul. Un om hrănit cu peşte trebuie să se înfăţişeze cu trupul lungăreţ ca scrumbia şi ca fluturii, care, pentru că ies din flori, trebuie să reproducă iluzia panselei şi a garoafei. Dacă omul, consumând de câteva veacuri, n-a ajuns să semene cu boul, decât cu boul prost, este că mănâncă din animal numai părţi, neputându-1 înghiţi niciodată întreg, cu copite şi coarne. Crezând că ouăle au determinat forma lui rotundă, şi portocalele, care i-au plăcut
PUBLICISTICĂ
1103
cu deosebire, Mizantropul le-a proscris, şi după zece ani de struguri n-a parvenit totuşi să evoce decât boabele din ciorchini, ca şi cum tot portocale ar fi consumat. Şi i-a părut rău că s-a ferit atâta timp de portocale şi mandarine.
    Având o monumentală poftă de mâncare, el mâncase de câte trei ori pe zi câteva rânduri de bucate grase.
    „E evident, îşi zicea dezgustat, că vine de la bucătărie."
    Şi îşi lipea o palmă.
    Noul regim alimentar inaugurat, după un an nu s-a încheiat cu nici un beneficiu. Capul rămăsese bont şi diametrul şalelor neschimbat. Numai că îi tremurau picioarele de o slăbiciune interioară. în patru zile de rasol şi fripturi în sânge, Mizantropul s-a recuperat. Va să zică o învăţătură: să mănânci mult, dacă ţi-e foame - şi să nu te mai uiţi în oglindă.
    Cu neputinţă! Mizantropul bărbierindu-se singur, din pricină că briciul străin îl gâdila pe la urechi şi pe beregată, era silit să se examineze detaliat, umflându-şi obrazul, ca să fie bine balonat la brici, şi ridicându-şi gura, ca să se radă exact la înghiţitoare. îi mai rămânea satisfacţia răzbunării, şi s-a ţinut o viaţă întreagă după sineşi, ca un câine cârn după o pisică.
    De aceea, ori de câte ori se zărea într-o suprafaţă licăritoare, îşi trăgea câte o palmă, îşi aplica un ghiont sau se ciupea de o falcă. Şi se bucura, fără să ia seamă la senzaţie, ca acei clienţi cu buza umflată şi cu abces, care simt o plăcere morală mai mare decât durerea, când cleştele dentistului smulge, din maxilarul bolnav şi din adâncul gingiei, măseaua ruptă, cu fibrele rădăcinii. Bolnavii sufocaţi de creşterea parazitară a zgârciurilor din fundul nasului, simt periodic dureroasa plăcere a extirpărilor repetate. Foarfeca boantă, de grădinar, a chirurgului, intrând în scorburile respiraţiei, ronţăie, zdrobeşte şi sprage cartilagele unele după altele, şi pe când bucuria face invazia bolnavului odată cu primul fir de aer băut întreg, răcoritor şi filtrat prin sângele care-1 mâzgăleşte cu
1104
TUDOR ARGHEZI
clăbuci şi mocirle, operatul aude undeva, parcă se sparg în gura sonoră a unui mare buldog, ciolanele cu măduvă.
     Exasperat de persistenţa figurii ce-1 obseda, într-o dimineaţă Mizantropul s-a strâns din greşeală de un mădular delicat, şi o secundă i-au scăpărat ochii şi s-au exorbitat. - Şi s-a cuminţit.
     I-a mai rămas mângâierea să urmărească în ceilalţi fizionomia lui şi să o pedepsească. Profesor, nu era greu să-i aibă la îndemână. îndată ce un student se prezintă în formele care îi aduc profesorului aminte de propriile sale forme, ura i se aprinde, şi intelectul lui, rău împărecheat cu o crisalidă de carne lăbărţată, loveşte cu pumnul şi ca fatalitatea. Studentul rămâne repetent şi candidatul cade. Dar nici figurile slabe, palide şi prelungi nu cunosc tratamentul de echilibru. Ele sunt pedepsite pentru că s-au iscat după portretul ideal. Mizantropul e antisportiv şi anglofob, din pricină că sportul agereşte slabii şi că englezii sunt slabi şi poartă monoclul intercalat între sprânceană şi muchia obrazului, cu preciziunea capacului de ceasornic...
1930
                RADIO-TEORIE
   Curios de probleme ştiinţifice şi favorabil dispus cerebral-mente la noile curente şi descoperiri, am cumpărat o întreagă literatură de specialitate, ca să aflu noţiunile radiofonice, care comandă zi şi noapte, şi în special noaptea, eterul şi azurul. Să mă grăbesc să spun că nu am aflat şi înţeles nimic. Lipsea va să zică, la bază, o cultură ştiinţifică, fără care este cu neputinţă, necum să pricepi un „ohm“ (rog a citi cum e scris), dar nici funcţiunea clanţelor de la uşi. Noi ne servim, desigur, de
PUBLICISTICĂ
1105
o mulţime de unelte şi aparate, fără să le aprofundăm, şi cheia din broască e numai unul din acele mijloace complicate cu care facem şi desfacem orbeşte misterele ştiinţei.
    Ideea şi teoria ideii întâi, şi al doilea tehnologia, tot atât de interesantă şi deopotrivă de indispensabilă în viaţă, unde toată lumea face baie fără să înţeleagă ţeava, şi poartă pălărie în plină ignoranţă a firului textil şi a pâslei. Reţiu de zece ani un aforism al unui zugrav, pe care l-am chemat să-mi văruiască odaia şi să aplice pe marginea de sus, dintre culoarea tavanului şi a păreţilor, un şablon şi o linie de apă. El a numit locul: friză, un cuvânt tehnic, pe care nu-1 învăţasem, iar rezultatul bidinelei purtate peste şablon: pictură - altă ignoranţă - numind linia: liniatură. Aforismul, care mă obsedează şi azi, a fost lansat cu această strictă terminologie, gradând importanţa şi dificultăţile. Zugravul a zis: „întâi pictura şi apoi liniatura“. Am însemnat această sentinţă în carnetul de buzunar şi am întrebat pe zugrav cum se numeşte. Niculae Mărculescu, mi-a răspuns zugravul. Şi dedesubtul sentinţei am scris în paranteză, cum aş fî făcut cu numele lui Marcu Aureliu, Niculae Mărculescu.
    Dacă l-aş mai fi găsit pe undeva, aş fî dat fuga la el să mă lămurească şi în materia teoriei radiofonice. Şedea la Tei: m-am dus la Tei: se mutase în Calea Rahovei. M-am dus în Calea Rahovei: se mutase în Calea Moşilor. Din Calea Moşilor încolo, am renunţat. Oricât de palpitant ar fi fost pentru mine interesul radiofonic, vorba ceea, m-am abzis.
    Să căutăm într-altă parte, mai aproape de centru, a fost ultima hotărâre. Şi m-am deplasat pe toate străzile centrului, unde am găsit un număr imens de specialişti în radiofonie. Trebuia numai să aleg între un instalator de apă şi un reparator de biciclete. Mă atrăgeau deopotrivă un negustor de tacâmuri de alpaca, un magazin de lame de ras şi bricege, un ceasornicar şi un comerciant de becuri de lampă. Fiecare din
 1106
TUDOR ARGHEZI
aceste specialităţi este egală cu specialitatea cealaltă, şi ceea ce constituie substratul lor comun este că toate au de vânzare obiecte licăritoare şi de sârmă. Am ales pe instalator care pusese şi un robinet de curând la bucătărie. Afară de însuşirile pomenite, el mai dispunea în specialitate şi de lipitura cu cositor a „pământului" de la aparat cu conducta de apă.
    I-am cerut o teorie întâi generală a radiofoniei, cu scopul ca, după ce voi fî prins criteriul, să-l întreb de specialităţile parţiale ale specialităţii. Instalatorul a surâs pentru că misterul îi era cunoscut ca unul din buzunarele sale, şi îl încheia şi descheia cu facilitatea cu care şi-ar fi butonat şi debutonat jiletca.
    -  E un fleac, zise specialistul. Aveţi o ţigară cu carton?
    -  Cum să nu! răspunsei deschizând cutia.
    El scoase creionul şi pe foaia de hârtie întinsă pe masa lui de socoteli, făcu două linii mici paralele, cu o linie şi mai mică, paralelă, între ele.
    -      Acesta e, zise el, nu-mi aduc bine aminte, ba da, condensatorul, ăla care, ştii... Când apuci de-aici, face dincolo i-u-i-iu şi pe urmă cântă. liniile astea creţe sunt sârmele. Una merge la lampă şi alta la robinet, alta merge tot la lampă şi încă una te duce la antenă. Aici e plus patru. Bigrila în legătură cu ăsta; ăsta răspunde în ăla, - aici se-mbucă amândouă şi vine potenţiometrul. Ce post căutaţi? Bucureşti? învârtiţi la patruzeci şi trei. Budapesta? învârtiţi la optzeci şi patru. Când aţi auzit i-u-i, postul e acolo pe aproape, fiţi cu băgare de seamă, şi să nu lucraţi cu acumulatorul descărcat. Uite, acum vorbeşte domnul Rădulescu-Motru...
    -  De unde ştii, aşa, pe hârtie? l-am întrebat.
    -      în radiofonie, răspunse instalatorul, e ca în muzică. Citeşti pe caiet şi auzi cum cântă. E o chestie de specialitate.
    -  Dumneata poţi auzi undele mijlocii fără aparat?
PUBLICISTICĂ
1107
    -      Acest rafinament se obţine, zise instalatorul, cu o practică lungă.
    -      Pui urechea la robinet sau pe lanţul de tras? Eu am stat o noapte lângă o râjniţă de cafea şi un sifon şi cred că abia am prins nişte unde scurte, de prin California. Nevastă-mea mi-a spus că era un gramofon de la etajul al cincilea. Apropo! ce este unda? şi cum este?
    -      Ce să vă spui, zise instalatorul, ca să puteţi înţelege? E foarte simplu. Undele sunt nişte valuri, care vin ca nişte cearşafuri de aer şi se duc înainte.
    - Dar de unde vin? Ori sunt fără să fie.
    - Să le ia dracul! zise instalatorul.
    - Păi, de ce?
    -      Să vă spun drept, adaose instalatorul, sunt atâtea unde, scurte şi lungi... parcă le-a măsurat cineva! E-o porcărie! Nu e nici o undă, e numai muzică.
    - Se zice că muzica e cărată de unde.
    -      Domnule, vreţi să vă spun ceva? Cum o să vie ceva fără tub şi fără robinet? zise instalatorul. Pe unde o să vie, dacă nu are loc?
    - Va să zică, dumneata crezi că e o şmecherie?
    -      Ba bine că nu! însă, vă rog, să rămâie între noi, să nu afle clienţii. Azi am vândut douăzeci de aparate.
    - Merge?
    - Ce să meargă, aparatul?
    - Nu, afacerea.
    -      Nu merge nici un aparat. Nu ştiu ce au. La fabricant merg, şi la Bucureşti se strică.
    - Nu-ţi dă nici un client cu aparatul în cap?
    -      Se poate? Cumpărătorii de asemenea lucru sunt oameni culţi, delicaţi, binecrescuţi. Cumpără şi plătesc.
    - Şi când nu merg aparatele, ce zici? cum argumentezi?
 1108
TUDOR ARGHEZI
    -Tramvaiul, paraziţii, antena. Zic: „variometru“, „dielectric“, „ohm“, „volţi"; zic: „minus", „plusu; zic: „megom“, „miriamper“. Şi clienţii tac şi zâmbesc satisfăcuţi. Din atâtea cauze îşi aleg una, şi n-o să fie tocmai instalatorul vinovat.
    — Dar când se întâlnesc doi clienţi de-ai dumitale, ce zic?
    -     Fiecare pretinde că aparatul lui merge extraordinar şi că e mai bun decât aparatul celuilalt, pentru că l-a plătit cu cinci mii de lei în plus. Şi fiecare şi-a cumpărat şi un gramofon...
1930
             SFÂNTUL GHEORGHE
   La o întrunire recentă a Ligii chiriaşilor, s-au prezintat la tribună doi oratori neaşteptaţi, care au sosit călări: Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru. Prezida - nu ne aducem aminte exact — domnul doctor Rădulescu, domnul Madger sau altul; fapt este că întregul comitet conducător se afla de faţă, aprobând cu gestul capului şi mâna discursurile nemulţumite cu ultimile adaose şi reforme. Şi tot fapt este, că întregul comitet, văzând pe cei doi ostaşi, cu pieptare de metal, intrând cu caii în public, a lăsat discursul neisprăvit şi a luat-o la fugă emoţionat.
   Este, într-adevăr, cu totul neobişnuit să se mai vadă în timpurile noastre oameni călări, în ţinută de icoane, cu braţele înmănuşate în zale, cu ciorapi de fier şi cu coifuri licăritoare. Tineri amândoi, ei veneau cu suliţe autentice şi cu cai adevăraţi. Nimic de lemn şi de alte materiale moi nu se vedea în fiinţa cailor şi călăreţilor, şi caii erau - după opinia domnului doctor Rădulescu, care îşi pierduse ochelarii — nişte armăsari cu puternice potcoave de oţel.
PUBLICISTICĂ
 1109
    Până să descalece şi să se urce vizitatorii la tribună, nu s-a mai pomenit picior de chiriaş în sala de întrunire, şi ei au fost siliţi să încalece iar. De astă dată misiunea lor s-a complicat cu trebuinţa de a aduce publicul înapoi la întrunire, dat fiind că ei aveau de făcut declaraţii importante, ce trebuiau comunicate domnului Voicu Niţescu, noului ministru de Justiţie.
    Oamenii credeau, cu sinceritate, că cei doi călăreţi erau nişte reprezintanţi ai Sindicatului proprietarilor, aleşi dintre elveţienii Papii şi trimişi să stârpească neamul chiriaşilor, în scopul ca proprietarii să rămână singuri în viaţă. O goană din două părţi s-a angajat, şi chiriaşii, înspăimântaţi, nu mai auzeau nimic din strigătele călăreţilor, care argumentau cu titlurile şi numele lor.
    -      Sunt Sfântul Gheorghe de la 23 aprilie: veniţi oameni buni înapoi! îndemna unul.
    -      Sunt Sfântul Dumitru de la 26 octombrie, striga celălalt, şi am căzut de acord cu colegul meu primăvăratec, să facem propuneri!
    La Prefectura de poliţie, s-a raportat că doi oameni deghizaţi umblă prin oraş după lume, fără autorizaţie scrisă -şi însuşi domnul general Nicoleanu, care se pricepe la călăreţi, a ţinut să-i cunoască, în afară de localul domniei sale de ordine socială.
    Liga chiriaşilor a emis cea dintâi părerea că e vorba de nişte pompieri şarlatani, întrucât Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru nu mai există decât în contractele de locaţiune şi la notariat.
    Totuşi, iubiţi alegători chiriaşi, vă dăm o ştire bună. Liga semenilor dumneavoastră s-a întors la întrunire - nu e vorba, într-o stare fizică lamentabilă. Unii membri au fost aduşi de-a fuga prin ploaie, tocmai de prin Dudeşti şi alte cartiere fără asfalt, şi evenimentul avu loc, deşi mai târziu, negreşit.
 1110
TUDOR ARGHEZI
     Trebuie să vă spunem însă că Sfântul Gheorghe vorbea cu un uşor accent meridional şi că a fost nevoit, în aplauzele sălii, să repete unele declaraţii de mai multe ori. Iată, pe scurt şi numerotate, ideile principale din discursul călăreţului de primăvară.
     1.     Cu începere de azi, toate contractele de închiriere se desfiinţează şi se sparg geamurile la toate casele, în semn de bucurie.
     2. Cine are un apartament, ia două, pentru musafiri.
     3.     Proprietarii vor fi scoşi din case şi puşi pe două rânduri, pe marginile trotuarelor, printre care va trece masa imensă a chiriaşilor - şi fiecare va face cum va crede mai bine, cu proprietarul lui sau al altuia, plus facultatea de a-1 tolera în pivniţă sau în pod.
     4.     în Piaţa Victoriei proprietarii vor mânca - fără să li se permită apa - în faţa chiriaşilor şi a lui Dumnezeu, contractele de închiriere, foaie după foaie ca să se sature, corurile de locatari îndemnându-i, cu versete apropriate, să le mestice fără zăbavă.
     5.     Mobilierul proprietarilor va rămâne proprietatea chiriaşilor. în aceeaşi zi fiecare baie va fi ocupată de un chiriaş de la periferie, care va lua o baie caldă şi un duş rece, însoţit de un masaj higienic, practicat de proprietar.
     6.     Pe seară, toţi chiriaşii vor vorbi exclusiv franţuzeşte şi vor participa la reprezin taţii gratuite în teatre, unde se va juca de preferinţă Hamlet cu scopul ca reflecţiunea „A fi sau a nu fi“să fie ţipată de un chiriaş în urechea unui proprietar.
     7.     Retragerea cu masalale, fiecare unde vrea. Cetăţenii vor trece însă pe la ziare, manifestând cu bolovani de mărimea a treia şi cântând Deşteaptâ-te, române.
     C omitetul Ligii chiriaşilor a felicitat viu pe Sfântul Gheorghe pentru generoasele lui inovaţii, şi cititorii noştri vor
PUBLICISTICĂ
1111
 reţine acest lucru milenar: că nu mai există proprietari şi chiriaşi, ca să nu mai depuie nici o chirie, în nici o formă, niciodată.
    în ce priveşte pe Sfântul Dumitru, ros de gelozie faţă de succesul colegului său, el a intrat în guvern, la unul din departamentele vacante, luând cu sine secretar pe Sfântul Sisoie şi lăsând să-i crească cioc.
1930
                OMUL DE LA CASĂ
    îl urmăresc de o jumătate de oră, febril în boxa lui de sticlă, mobilată cu două mese şi un dulap de fier. Echipament de submarin, oţeluri, nichel şi manivele. Când a descuiat, cu o cheie în arabescuri, spânzurată de cingătoare într-un lanţ de câine, mâna dreaptă a casierului sucea înecat, în coincidenţă cu rotirea mâinii stângi pe o clanţă. Secretul cavoului cu bani ceda la pipăitul dublu şi armonic, de dinafară, al unui alfabet de dinţi şi limbi din interior. Un sistem de lame pornite consecutiv, la intervale măsurate într-un calcul de fabrică, suna pe o gamă convenţională; casierul părea că numără în gând note de oţel. A tras, a învârtit un volan, uşa s-a mişcat, groasă de o palmă, şi cu un suspin s-a dat de părete. Patru zăvoare rotunde, ca nişte degete rupte, apar din grosimea uşii, pe marginea dezgropată din dulap. Pe dos, uşa casei de fier e albastră, vopsită cu azur de ulei.
    Pachetele de bancnote, cuprinse într-o jartieră de hârtie, sunt numărate iute, foaie cu foaie, clienţilor băncii, cu o insistenţă fulgerătoare a degetelor, obişnuite să deosibească decimilimetrul şi două bancnote lipite, de o singură hârtie. în zece minute, casierul numărase câteva sute de mii de lei. Degetele lui de dantelieră se opresc numai pentru verificarea
 1112
TUDOR ARGHEZI
unui formular şi confruntarea numărului de pe imprimat cu timbrul adus de client, de la un ghişeu lăturalnic.
    La primul ghişeu, nr. 6, într-o boxă la fel, un domn ce vorbeşte puţin, ia cecurile, examinează rapid figura prezinta-torului, ca să o verifice după un album cu fotografii închipuite şi creionând într-un caiet şi lipind cecului un adaos de hârtie colorată, dă mai departe. Un domn mai bătrân caută într-o bibliotecă de cartoane, bea un fum de ţigară, scoate un băţ de la ureche, pune un punct, se uită la ceva şi dă şi el mai departe, unui al treilea funcţionar, care adaogă o literă mistică, se referă la un al patrulea, al cincilea şi al şaselea funcţionar, pitiţi din umeri pe biurourile din dosul frontului deschis.
    Sala, populată cu categorii şi rase, scoate un murmur care aparţine intenţiei, nerăbdării, numărătorilor de verificare. Un miop îşi va linge laba de câteva zeci de mii de ori, ca să scruteze conţinutul unui ghiozdan, gustând, raportată la buze, savoarea de căptuşeală profesională a fiecărei hârtii de un pol şi de o sută. Deşi anonimă, originea fiecărei bancnote poate fi determinată pe vârful degetului mare, şi mirosurile transportate în servietă evocă aproape literar forfota halelor de zarzavat şi peşte, exprimată prin filtrul iaurgeriei. Un suedez decolorat, în pardesiu de culoarea brânzeturilor fermentate, ţine de covrig un baston de bambus şi o pălărie de acel vişiniu murdar, care impune Europei Centrale estetica şi fantezia slovacă. între o sută de aşteptători, scheletul lui cu ochi albaştri, cravatat pestriţ, în coloritul găinaţului baltic, pare tentat să facă o scamatorie, scoţând, de pildă, ca din ţeava unei puşti, pe gură, vergeaua imensă de îndopat iarba cu câlţi.
    Unei doamne întristate, purtătoare de un doliu hermetic, casierul i-a numărat cu simplicitatea omului cu şapcă din tramvaie, care împarte bilete verzi, trei sute douăzeci de mii lei. Vecinului, i-a dat o sută douăzeci şi cinci de mii, dintr-un pachet nou, cu scrâşnetul, la numărătoare, de pergament. Un
PUBLICISTICĂ
1113
client gătit a încasat o mie opt lei. într-o jumătate de oră, prin mâinile financiare ale casierului au trecut milioane.
    E nervos din pricina formalităţilor, nu din cu totul altă pricină. Ochiul lui stătut e normal sceptic, şi batista nu e prea proaspătă cu colţul în aer, din buzunarul din stânga. Ora o examinează la un ceas de fier alb, marcat cu o locomotivă, şi pus pe masă ca o lupă. Idealul lui pare să se fi concentrat în numărătoarea rapidă şi în calculul mental. La fiece pachet, este sigur, dezleagă o problemă, căci bucuria succesului o exprimă cu un surâs. După ce a luat de opt ori dintr-o sută de mii de lei câteva, el ştie de mai nainte cât i-a rămas şi face să răspundă unui ordin de plată, un rest. Dar îl supără vizibil bancnotele întoarse; e un om de ordine şi ar dori ca pachetele să fie tencuite în acelaşi sens de figuri şi de aceeaşi parte. Ai pune rămăşag că ţine minte din fugă nu numai cât a distribuit într-o zi şi la ce număr de persoane, suma fiecăruia precisă, dar şi numerele şi seriile tipărite cu negru pe colţurile albăstrui.
    Somnul casierului trebuie să fie o prelungire a specialelor aptitudini diurne, şi ritmul, una, două, trei, şapte, o sută, reluat neîncetat de-a capul, trebuie să continue într-un vis splendid, în care casierul numără pe nerăsuflate un bilion. în casierie, ca şi la maşina de scris, funcţionarul capătă un ideal de şofeur, să parcurgă mii de litere şi de kilometri. Ţăranul, care începuse să joace bătuta pe la patru după-amiază şi nu a mai putut fi oprit, gata să înnebunească, decât silit de braţele unei duminici întregi, nu căuta nici el altceva decât instinctivul record american, şi ar fi dat un minunat casier sau stenograf.
    Repetând ridicările mele de la bancă, m-am apropiat de casier cu intenţia să-l studiez. Se angajase la bancă în calitate de „băiat“. Venindu-i pasiunea miliardului numărat, a fost dat la casă şi, remarcându-se prin corectitudine şi rapiditate, a fost avansat. De zece ani face acest meşteşug, în vasta sală a unei bănci, organizată ca o gară, cu boxe mari pentru bagaje. L-am
1114
TUDOR ARGHEZI
aşteptat pe stradă şi am dorit să-i ofer un coniac: era grăbit. Număra minutele. Ştia câţi paşi face până la autobuz şi cred că ştie de câte sute de mii de ori bate motorul până la staţia din dreptul domiciliului familial. Câte pietre rotunde, netede, şi câte găuri şi şanţuri - le ştie. Oriunde i se prezintau obiecte identice, trăgea o linie pe dedesubt şi aduna. Oamenii pe stradă. în autobuz îi lua din stânga la dreapta şi verifica din dreapta la stânga, ştiind ce s-a scoborât şi ce s-a urcat.
    -     Bagă de seamă să nu înnebuneşti, îi şopteau spiritul patriarhal şi optimismul molcom al vieţii. O să te apuci să-ţi numeri firele de păr din cap şi n-o să ajungi să le mai verifici.
    -     Le-am numărat! răspundea casierul, şi le-am şi verificat. Dacă vreţi, vă spui şi câte fire mi-au căzut de când am început să chelesc.
    -     Bine, i-am obiectat într-o bună zi. O să ajungi să numeri şi numărătoarea pe care omul o uită, animat de alte sentimente.
    -     Te înşeli! răspundea casierul. La mine totul a fost pus pe aritmetică, şi pe note, însă numărătoarea am făcut-o întodeauna în cuget, ca la bancă. Când uitam însă, reluam de la început.
    -     Acum înţeleg ce-mi spuneai, că soţia dumitale a divorţat din motive matematice.
    -     Bine, dar nu se poate trăi fără contabilitate, zise casierul. Detest anarhia. Ţi-a plăcut însă răspunsul meu la judecată? Puteam să-l dau, dacă nu aş fi fost un soţ ordonat? „Domnule preşedinte, am zis, nu pot fi acuzat că nu mi-am făcut datoria. Vă pot dovedi cu scriptele personale şi cu o cifră: 33.572!“ S-a gândit preşedintele să numere vreodată pe seama lui?
    Ne-am oprit, conducându-1 odată până la domiciliu dinaintea unui palat de casă, cum se zice — şi am priceput, cu admiraţie, şi ordinea unei vieţi şi importanţa apuntamentelor casierului. A! perfect! când stai într-un palat, poţi să te
PUBLICISTICA
 1115
 mărgineşti la numărătoare de bancnote; ele nu mai sunt ale tuturor celorlalţi, căci îţi aparţin şi dumitale.
    - Frumoasă casă ai! îi zisei.
    - Ce vrei să zici? răspunse.
    Arătai cu umbrela imobilul. Ploua încet, şi o raţă albă trecea drumul cu câte o metanie de-a-ndaratele. Casierul se necăji.
    -     Am o cameră mobilată la mansardă, zise casierul, nu-i casa mea. Are optzeci şi trei de ferestre pentru douăzeci şi opt de chiriaşi. O să-mi cumpăr şi eu, luna viitoare, o umbrelă, adaose casierul.
    -     Dacă nu sunt indiscret, îi zisei emoţionat, salariul dumitale...
    -     Patru mii de lei pe lună, răspunse el, şi o gratificaţie la Crăciun.
    Dacă doriţi, povestirea poate să urmeze şi să devie roman...
1930
                        REVERII...
    Ca să nu-şi închipuie cititorul că suntem aşa-zişi oameni de ştiinţă sau aşa-zişi filosofi, o specie deosebit de respectabilă, din pricina mai ales a lipsei de fantezie, ne-am etichetat manuscrisul Reverii. în stare de visare, oricine este slobod să vorbească şi să vocifereze, fără să fie tras la răspundere mai mult decât un bolnav care se văietă sau un flaşnetar care învârteşte o manivelă şi cântă.
    Calitatea de literat, mai mult decât oricare alta, implică o sumedenie de competinţe şi îndrăzneli, fără de care viaţa ar deveni monotonă şi s-ar împărţi pe specialităţi, imposibil de
1116
TUDOR ARGHEZI
dizolvat unele printr-altele. Tupeul de a visa e prin urmare la locul lui şi iată ce s-a putut întâmpla.
     Se făcea că descoperirea radiofoniei, care trimite şi primeşte instantaneu şi identic cuvântul, pune un început de ordine în noţiunile confuze ale sufletescului materiei. Parcă întrebarea: ce este sufletul? nu mai e nici atât de înspăimântătoare, nici atât de absurdă, după ani de perfecţionări şi consecinţe radiofonice. Sufletul trebuie căutat de jur-împrejurul lămpii. E pe undeva pe aci, între plus şi minus, între anod şi catod, navigând pe acidul sulfuric al acumulatorului de patru volţi, pulverizându-se pe lângă bateria uscată. Peste alţi ani, poate că lampa va ajunge să şi gândească, fără ajutorul nimănuia sau să telefoneze gândul omului care a dat pe ea trei sute optzeci şi cinci de lei, într-un magazin din Calea Victoriei.
     între ureche şi sunet am intercalat câteva lămpi. Putinţa de vibraţie a urechii şi facultatea timpanului de-a înregistra, se deosibesc oare, foarte mult, de un haut-parleur? Ce lipseşte auzului nostru ca să primească de-a dreptul vocea care o strigă în somn din Filipine sau câte lucruri mai lipsesc unui post de emisiune, ca să se comporte ca o voce simplă, lansată prin zeci de mii de kilometri în ascultarea lumii întregi şi a fiecărui individ? Amatorul de radio se va confunda, poate, cu omul fără abonament şi într-o bună zi vom putea sta de vorbă, ca altădată pe coş, cu puterile concentrate şi cu prietenii din depărtare, în acest caz, orice aparat va fi excelent, gaura uşii, fereastra, stilograful...
     Suntem obsedaţi de uimirea echilibrului omenesc, de treizeci de ani. O sută de kilograme de ins pot sta răzimate într-un punct din talpă, o viaţă întreagă, fără să uşureze călcâiul. Măcar atât de ne-ar fi fost dat să vedem, umbletul omului în picioare, şi am fi fost mulţumiţi şi de natură şi de Dumnezeu. într-adevăr, noi care ne-am obişnuit cu echilibrul vertical omenesc, nu mai ştim să preţuim această fenomenală
PUBLICISTICĂ
1117
facultate. Copilul supus unui trecut incalculabil stă în patru labe douăsprezece luni şi mai mult, reeditând probabil atitudinea strămoşească lichidată. L-am văzut sculându-se împotriva înlănţuirii lui de ghiuleaua planetei, dibuind, codindu-se şi, în sfârşit, luând-o la fugă. E victoria lui definitivă şi ca să o sărbătorească pruncul râde. Odată cu el s-au ridicat în picioare şi zările care şezuseră culcate pe ape.
    Echilibrul, ca şi cugetarea, e o stare surdă strict interioară. Când a murit, soldatul a căzut. Domnilor Branly, Edison şi Marconi, să fi făcut dumneavoastră mai mult decât toţi înţelepţii, judecătorii, poeţii şi învăţaţii de până la tub şi lampă?
    Pe urmă, această glandă, care se presupune gânditoare, din sfera de os încuiată a omului cusut pe dinlăuntru fără a i se vedea tighelul, are nişte aptitudini independente de materie şi sânge, insurecţionale şi capacităţi de-a emite legi şi porunci, bune pentru toată lumea şi temute de toţi. In ce serie de chestiuni intră creierul, care la moarte îşi pierde însuşirea imperialistă, dacă îl excludem din seria electrică? Cercetările de specialitate au şi dat un ochi singuratic, care zăreşte: mâine, el o să vadă. Mai avem mult, domnule inginer, până la becul cerebral, emiţător de idei?
    Geneza vieţii va trebui să fie reconstruită pe sensuri mai adevărate. Dacă infuzoria s-a ivit în apa sărată, marea trebuia să fi fost fecundată de trăsnet şi omenirea se va fi ivit din fulgere încrucişate şi din incendierea talazului spumos. Venere! te readuce curentul alternativ!
    De ce să ne temem de acel om viitor care va guverna lumea cu lămpi şi va administra cu funcţionari de sensuri contrarii şi tensiuni deosebite? Copiii noştri de sticlă, cu filament incandescent, nu vor fi mai agreabili decât cei din leagăne şi de pe genunchi, dar ei vor fi „reglaţi" de la început şi vor funcţiona riguros după teorie şi schemă, în momentul chiar al fabricării, într-o maşină pneumatică precis calculată. Câte lămpi
1118
TUDOR ARGHEZI
putea să aibă Homer faţă de Confucius, şi Mahomed faţă de Crist? Aparatele cu trei, cu patru, cu şapte şi cu nouă lămpi ne impun o judecată nouă şi acceptăm, poate, cu mai multă înlesnire noţiunile pe care ni le sugeră gradaţia inteligenţei, de la idiot până la genial. Şi dacă unui anumit profesor de universitate i-am înşuruba într-o zi două, trei lămpi, adaose la becurile lui naturale, nu i-am spori oare mintea şi nu l-am face echivalentul categoriei „băiatului deştept" sau a mediocrului satisfăcător?
    N-ai voi, domnule inginer constructor, să ne întoarcem din când în când la mângâietoarele noastre reverii fizico-literare?
1930
           PE RUGUL DIN COSTEŞTI
   Dacă literatura ne-a fost lipsită de o dramaturgie monumentală, viaţa de toate zilele şi viaţa provinciei mici, aparent nesemnificativă, ne-a dat în Săptămâna Patimilor tragedia din Costeşti. Un destin nebun, tăbărât pe dâmburile argeşene, a putut asasina în zece minute o lume în rugăciune şi reduce la scrum patru veacurile unei biserici de doage în zece minute, în amintirea cărţilor, niciodată n-au fost ucişi o sută zece oameni dinaintea unui altar, din văzduh şi din necunoscut, de foc nepus şi de sabie fără tăiş.
   Cu luminile aprinse pentru scoborârea pe neîntuneric a Domnului în mormânt, oamenii au ars de vii, ca nişte facle de ceară şi carne. Costeştii rămân ca o dată înfiorătoare a temerii de Dumnezeu, dar ei coincid, cel puţin cu evenimentul imortalizării într-o carte a marelui nostru preasfinţit patriarh, propusă cremenei şi bronzului masiv, de pana vioaie a distinsului literat, domnul Russu-Abrudeanu, meşter stilist şi
PUBLICISTICĂ
1119
gânditor lapidar. Tirajul de douăzeci de mii exemplare (a cinci sute lei bucata) pentru protopresbiteri consuma izbăvitor odată cu o sută opt drept-credincioşi, dimpreună cu preoţii lor, într-un coşciug de lemn ridicat în picioare între livezi.
    Pe fondul de tragedie se deosibesc tragediile componente, deopotrivă de tari. Unei singure mume şi unui singur părinte li s-au mistuit în rugul Vinerii Mari cinci copii, toţi copiii lor. Omul ostenit din simţirea dumitale, de frate şi de tată, cititorule, cuprins de hohotul deznădejdii, a umblat vâlvoi o noapte întreagă pe marginea înţelesului turburat. Nu ţi s-a părut că în urma unei atât de ticăloase nedreptăţi nici fiinţa dumitale nu mai trebuia să trăiască de Paşti? Hristos a înviat! A înviat pentru cine?
    Preoţii din Costeşti au murit crâncen şi frumos, laolaltă cu copiii şi cu păstoriţii lor. Se povesteşte de către martori moartea unuia din ei. Homer şi Dante rămân ca nişte jucării de hârtie. Preotul obscur care a căzut în altar, purtând în braţe un prunc şi o Evanghelie pentru prunci - lăsaţi copiii să vie la mine - nu avea întreg făcut nici seminarul, necum doctoratul episcopal. Neavând nici răgazul să-şi puie poverile jos, ca să capete puteri îndoite, el se silea să dezgrădineze fereastra altarului, din răsărit, muncind cu fruntea, cu lovitura capului şi cu muşcătura grinzilor cu dinţii... Şi pe când se lupta cu păretele, ca să-l doboare, sfintele lui odăjdii, aprinse, îi ardeau pe şira spinării. Preotul a căzut acolo, cu Evanghelia şi cu pruncul, între Sfânta Masă şi Răsărit.
    Preotul este în stare să realizeze aceste crunte fericite vitejii. Au făcut şi preasfinţii episcopi pe cât au putut. S-a poruncit o rugăciune şi a fost iscălită o pastorală. E de bănuit că vlădicii, mişcaţi de spaimă, au şi citit rugăciunea pentru asfixiaţii şi carbonizaţii învierii. E de crezut că unii au mâncat cu lacrimi în ziua de Paşti o ciozvârtă de miel la tavă mai puţin şi că s-au adăpat plângând, cu o singură damigeană. Melancolia poate că a mai lăsat şi pe a doua zi nişte sarmale şi probabil că
 1120
TUDOR ARGHEZI
ciulamaua a fost pusă, cu suspin, la gheaţă. Rugăciuni s-au dat din belşug, acest efort al duhovniciei echivalează cu un capital şi s-a dat şi îndemnul către săraci să adune bani pentru biserica nouă din Costeşti.
    Totuşi, din milioanele de lei, de lei nesufleteşti, cu dezinteres şi de la sine aglomerate, ale blânzilor noştri arhierei, cât s-a subscris, afară de generoasa şi milostiva danie de zece mii lei a înalt preasfinţitului patriarh? în zece zile trecute peste ţărâna creştinătăţii din Costeşti, câţi mitropoliţi şi episcopi au dat şi cât au dat fiecare? Discreţia mânei drepte să nu fie exagerată. Iar n-ar fi nepotrivit să fie cât de sentimentul de antipublicitate puţin lepădat.
    Prietenului din Costeşti care ne întreabă într-o scrisoare de ce preasfinţii episcopi nu ridică noua biserică exclusiv cu colaborarea lor personală, trebuie să-i răspundem că asta nu se face. Oare, şi în lumea cealaltă, a noastră, orice ministru de Finanţe trebuie să se supuie obiceiului de a plăti fiscului după regulile dictate vulgului de el? Nu-i de ajuns meritul cerebral că le-a imaginat?
    Prietenul din Costeşti mai afectează să creadă că reprezintă părerea concetăţenilor lui, scriindu-ne că populaţia s-ar fi aşteptat ca în sâmbăta mare episcopatul întreg să se ducă la Costeşti să mângâie pe oameni şi să se roage cu ei, îngenuncheat în cenuşa sfintelor oseminte ale martirilor locali. Naivitate provincială, minusculă. Nici asta nu se face.
1930
   DICŢIONARUL ROMÂNO-B ARUŢU
   Stimată doamnă şi stimate domn, am luat o hotărâre, care vă interesează, cu condiţia să aveţi copii. Cât mai este vreme,
PUBLICISTICĂ
1121
grăbiţi-vă, ca să putem colabora. într-altfel, pierdeţi prilejul, pe de-o parte, să vă jucaţi în pat, seara şi dimineaţa, cu un individ care la începutul povestirii noastre va fi în vârstă de doi ani — şi pe de altă parte să deveniţi coautorii unui lexicon important.
    M-am sfiit să nu semene povestirea ideii şi hotărârii a reclamă, codit între scrisoare aproape literară şi pur şi simplu un anunţ. Dar singur m-am corijat. Ideea de-a întocmi un dicţionar al copiilor, fetiţe şi băieţi, primul dicţionar de acest fel în toate limbile, de la idiomul rostit printre banani şi ananaşi până la vorbirea chineză şi de la graiul fraţilor noştri negrii cu părul creţ până la alţi fraţi, mai bălani, scandinavi şi britanici - oah! yes — are însă o frăgezime, care o împiedică să fie suspectată.
    Voiţi să lucrăm la Dicţionarul copiilor noştri împreună şi să-i facem pe aceşti afurisiţi, autori, până a nu fi deprins a seri şi citi? Aportul copiilor de doi, trei şi de patru ani - până la cinci - în literatură va părea cu atât mai normal cu cât băieţii din faza următoare au şi ajuns poeţi şi romancieri şi atât de considerabili încât se simte nevoia să fie anulate toate literaturile existente înainte de-a fi învăţat fenomenii să se bărbierească. Dar ăşti confraţi fără copilărie dreaptă sunt gravi şi abstracţi, pregătiţi să devie în viitor ceea ce n-au putut încă să fie şi inaugurând scutecul şi biberonul la o vârstă de patruzeci de ani împliniţi.
    Sunt mult mai interesanţi confraţii noştri şi mai mici, aceia care umblă cu gura căscată după bomboane şi prăjituri. Aţi văzut, de Paşti, câte noutăţi au ştiut să vă spuie, când s-au deschis ouăle de ciocolată, constrânse la aderenţa capacelor concave de jaretiera unei panglici de mătase cu funde. întâi, lucru ştiut, ouăle de ciocolată le-au adus şi aşezat lângă uşă un Mo Căţiun de Paşti, care fuge în patu picioare şi se cheamă
1122
TUDOR ARGHEZI
iepunele. Această siguranţă nu se mai discută. Ce se găsea însă în ouă, înăuntru? fincă sunau.
    Tătuţu a făcut, el, pe întuneric, pe iepurele, ca să aibă copiii lui ce găsi în dimineaţa Paştilor la uşă, dar ouăle trebuiau desfăcute de altcineva, cu mâinile nu aşa boante dar mai subţiri şi cu unghiile lustruite. Nu e vorbă, tătuţu a fost acuma întâia oară un iepure de Paşti posomorât, oftând, când a pus ouăle de ciocolată pe prag, după copiii maicilor din Costeşti. Ele au căutat în genunchi şi pe brânci, în cărbuni şi cenuşă, mâna poate încă nearsă de tot, despărţită şi ruptă, care se jucase odinioară, bâjbâind în sânul cu lapte al Precistei de lângă copaie. Putea să le spuie copiilor tătuţu că pot să ardă copiii de vii, o sută laolaltă, într-o biserică, la împărtăşanie şi la spovedit? Atunci, cum s-ar mai fi potrivit „Hristos a înviat" cu ţipetul mamelor de pe Argeş în jos şi cu zăbranicele cernite, în care femeile cu plumb topit în pântec şi cu inima măcelărită s-au sovonit?
    Tătuţu a tăcut, aplecat, înjugat cu fruntea la carul celor o sută de copii, strămutaţi din biserica arsă în cimitirul nesimţitor - şi ghiocul ouălor de ciocolată a fost despicat de măicuţa, căreia iarăşi i s-a ascuns până a treia zi de Paşti Mioriţa sugrumată pe rugul din altar.
    Panglicile au fost uşor dezbrăcate cu opriri gândite şi cu tresăriri de mirare. Ea părea să vadă de mai nainte, ceea ce nu se putea zări; se cocoşa pe ou, strângea ochii, îi deschidea o dată mari, iar Miţu şi Baruţu, aţâţaţi, cu pumnii la gură, se topeau de plăcerea uimirilor ce trebuiau să vie.
    Apoi, se mai desfăcea, panglica la o încrucişare - şi iarăşi se opreau mâinile şi ochii şi chiotul da de veste că a mai rămas puţin de desfăcut. Şi când au sărit cojile ouălor din cingătoarea lor violetă, roşie, galbenă şi verde, căci trecuseră mai mulţi iepuri în dimineaţa Paştilor pe la noi, ce a ieşit din ouă nici nu mai ştiu să spui.
PUBLICISTICA
1123
     Al ciracului cineva, nu s-a mulţumit să ascundă lucrurile, o dată, în păreţii ovalelor de ciocolată; le-a mai ascuns încă o dată în nişte pungi mici de hârtie, pentru ca măicuţa să aibă vreme să chinuiască de mai multe ori nerăbdarea emoţionată a copiilor. Şi dintr-o pungă a ieşit un elefant cu trompa spânzurată în cerul gurii, care trompă se strâmbase în punga trandafirie şi a trebuit să o întoarcă tătuţu la loc şi să-i dea un bobârnac în vârf, ca să se puie în mişcare.
     Dintr-altă pungă, a ieşit un ţap cu barbişon. O păpuşă cât un cărăbuş, cu fusta de mătase roşie a ieşit mai pormă. în sfârşit puii de găină şi vată, galbeni, cu ciocul lat, au venit cu duiumul şi de toate mărimile. O cloşcă moţată, cu ochelari, semăna cu mama mare, când îşi face conciul în vârful capului şi îşi ridică ochii din jurnal peste sticle. A! nici nu ştii cum s-a supărat mama mae, aflând că seamănă cu o cloşcă. Vinovatul adevărat nu a putut să fie identificat. Miţu spunea că a zis Baruţu. Baruţu spunea că a zis tătuţu. Tătuţu s-a lepădat, dovedind că a zis măicuţa. Măicuţa a aruncat vina nu ştiu pe cine. în sfârşit, bunica semăna cu o cloşcă şi nu era nimeni vinovat.
     —     Să mai creşti copii!... a zis mama mare, vorbind cu piciorul, pe care îl freca, peste ciorap şi cârpe, ca să fugă reumatismul...
     Copiii noştri ai, tuturor au un vocabular care nu trebuie uşor pierdut, idei întortocheate şi fraze originale, de un comic suav. Subsemnatul adună tocmai material pentru Dicţionar. Dacă voiţi să colaboraţi cu el, tirmiţându-i note, observaţii şi mai ales cuvinte, monosilabe, vorbe scâlciate interesant, el le va folosi pentru cel mai armonic efect şi numele autorilor de doi, de trei şi patru ani vor fi citate cu gravitatea necesară cu care se stabilesc izvoarele şi bibliografiile în universităţi şi la Academie.
 1124
TUDOR ARGHEZI
    Materialul trebuie însă trimis de urgenţă şi scris clar, pe o singură faţă a hârtiei, cu corespondenţele, echivalenţele şi semnificările lui. Să se precizeze autoarea fetiţă şi autorul băiat. Doamnelor şi domnilor părinţi li se cere să colaboreze însă numai ca nişte observatori şi stenografi, la opera copiilor. Nu ar fi păcat de moarte, dar opera suferă de neajunsul că se cunoaşte. Atunci va fi vai de ei! de părinţi. Toate formele bănuite vor fi înlăturate de la gloria primului dicţionar al copiilor.
    Cine a scăpat din vedere să aibă copii, să nu întârzieze prea mult. Din nenorocire, ei sunt rezervaţi tocmai ediţiei a doua a „Dicţionarului Româno-Baruţu"...
    P.S. Manuscrisele se vor trimite pe adresa: Domnului Tudor Arghezi, redacţia ziarului „Bilete de Papagal", Bulevardul Elisabeta nr. 5, Bucureşti. în curând vor apărea din nou şi „Bilete de Papagal" (nr. 461).
1930
                       PARAZIŢII
    Domnilor şi doamnelor, m-am gândit să vă vorbesc azi despre paraziţi. Negreşit, nu este vorba de paraziţii care se povestesc că se găsesc uneori, ceea ce nu cred, în hoteluri şi exclusiv în hotelurile de provincie. Aceştia nu sunt paraziţi ştiinţifici şi, prevăzător, poporul cu excelentul lui bun-simţ şi cu marea lui intuiţie i-a numit încă pe când nu începuse să existe radiofonia, ploşniţe şi păduchi de lemn, denumirile vulgare ale parazitului de care nici nu vreau să vorbesc.
    Ceea ce ne interesează azi, şi din punctul de vedere al recepţiunilor pe unde mijlocii şi lungi, este parazitul electric,
PUBLICISTICĂ
1125
adică acel parazit care nu se vede şi se aude, pişcându-ne urechea. Ce este acest parazit? Cum se comportă? Cum îl putem înlătura? Căci azi se concentrează preocuparea noastră, să-l identificăm şi să-l punem în situaţia de-a deveni inofensiv.
    Metoda de lucru e pe cât de simplă pe atât de concludentă. Plecând de la abstract şi teoretic, ca în materie de bacteorologie Pasteur, care, înainte de-a fi văzut bacilul ia microscop, avusese viziunea lui intelectuală; şi ca astronomia, de la calcul la telescop, trebuie să găsim pe linia străbătută, la mijlocul sau la sfârşitul ei, parazitul de eliminat. Avem nevoie, prin urmare, întâi şi întâi, de o definiţiune, fără de care nu ne putem angaja în luptă cu adversarul recepţiei corecte.
    Ce sunt, deci, paraziţii?
    Permiteţi-mi să sorb dintr-un pahar cu apă.
    Paraziţii, domnilor şi doamnelor, regret să vă comunic că, în starea actuală a ştiinţei, nu este cu putinţă să-i definim. Sunt, evident, dar nu pot face obiectul unui enunţ nici fizic, nici chimic, nici fizico-chimic. Nu ştim ce sunt, dar este sigur că există. Aşa că să trecem niţel cam plictisiţi peste primul factor al metodei şi pas cu pas pe lâng metodă, inversând factorii şi deducând pe cei dintâi din cei de-al doilea, adică pe principali din secundari.
    Căci dacă nu ştim ce-i un parazit, ştim perfect în câte se împarte. Ca să mă fac mai înţeles, părăsind terenul strict ştiinţific, mă pot folosi de exemple practice. Ce e cafeaua, în definitiv, bobul de cafea? E altceva decât o linte sau o fasole? Ştim atât, că e delicioasă, dacă se pregăteşte şi se fierbe, punând o linguriţă de cafea râşnită plină şi două bucăţi de zahăr la o ceaşcă turcească. Ştim că se împarte în Mocca, Ceylon, Yava şi aşa mai departe şi că preţul corespunde cu aroma. De aceea vă rog să nu întrebuinţaţi în superheterodină decât condensatorii variabili poleiţi cu aur. Dar ce este în sine cafeaua, nu ştim.
1126
TUDOR ARGHEZI
     Cum o să ştim atunci, musai, ce este un parazit? Metoda devine indirectă. Paraziţii se împart, bineînţeles, în mai multe părţi, ca toate materiile divizibile, invizibile sau vizibile, indiferent. Paraziţii mecanici sau industriali, paraziţi ai eterului, paraziţi ai antenei şi paraziţi ai aparatului însuşi. Pe aceştia din urmă mă grăbesc să vă spun că-i puteţi elimina, cumpărând aparatul cel mai bun, singurul aparat bun cu adevărat, dar pe care mă sfiesc să vi-1 recomand cu voce tare, ca să nu se creadă că vreau să-i fac o reclamă interesată. Destul să relev că numele lui începe ca toate lucrurile bune, fie că sunt trei, fie că numai unul, cu litera americană A. Şşşt! Dacă mai aveţi şi după aceea câţiva paraziţi, din când în când, n-am ce să vă fac: aranjaţi-vă cum puteţi.
     Un parazit industrial se deosibeşte prin zgomotul lui caracteristic de râjniţă de cafea; ceea ce probează că între cafeaua cu caimac şi electricitate pot să fie analogii şi adiacenţe, cum ziserăm ceva mai sus. însă o râjniţă care macină cea mai proastă cafea: zece la sută cafea, patruzeci la sută năut şi cincizeci la sută ovăz ars. Ce-i de făcut? Una din două: ori mă duc la medicul vecin, care aplică marea frecvenţă unui bolnav şi-i turtesc capul, ori închid aparatul, sucind la un şurub în formă de bomboană. Dacă aparatul ar fi de ciocolată şi nu de ebonit ar mai fi o scăpare, căci te-ai pune să-i mănânci piuliţele şi manivelele, una câte una. în regimul ebonitei, te mărgineşti să scuipi, să înjuri, să ocărăşti oxigenul, hidrogenul şi azotul, care compun infinitul eteric, şi să pui gramofonul... Aci n-am nici o recomandaţie de făcut, toate aparatele fiind deopotrivă de bune sau de rele, cum vrei să te aşezi în perspectiva ştiinţifică, însă cel mai bun este tot al postului de Radio din Bucureşti. Cereţi-1 doamnei spikeriţe, care posedă o poşetă plină cu adrese în fiecare seară.
     Parazitul absolut, adică parazitul de azur, acela care reprezintă fulgerul lui Jupiter, mânia şi scrâşnetul lui Neptun,
PUBLICISTICĂ
1127
scânteia de deasupra Cişmigiului sau zigzagul din dreptul norilor de baltă, este deocamdată imbatabil. Ca să-l simţim mai puţin, dacă detună, savanţii recomandă bumbacul în urechi sau capul sub plapumă, eventual trecerea într-un etaj superior, la o vecină amabilă până pleacă parazitul. Dacă se reproduce, te mai sui, din nou.
    Cei mai suportabili paraziţi sunt însă tot aceia care nu există: aci atingem cu degetul adevărul central al problemei, buba, cum se zice vulgar; căci această inexistenţă este plină de un mare conţinut, de unde va ieşi tratamentul definitiv al parazitologiei electrice. Parazitul care nu există nici nu se aude, atât e de atenuat. Silinţa mea personală, de câteva luni încoace, la cursurile mele de la şcoala electrotehnică, unde am fost ales pentru specializarea în paraziţi, mă silesc cu toţi elevii mei buni să găsim formula care explică simbolic adevărul. Trebuie găsită ecuaţia, în care să fie determinată între semne contrarii, de minus şi plus, cantităţile precise pentru existenţă, inexistenţă, a patra şi a opta parte din existenţă şi din inexistenţă, traduse în cifre sau în litere cu exponenţi şi rădăcini cubice sau pătrate. Când va fi găsită formula, se va putea afirma că eliminarea paraziţilor rămâne o simplă chestie de ore sau de sezon.
    Rândul viitor vă voi vorbi, domnilor şi doamnelor, despre un parazit, pe care mi l-am rezervat pentru o şedinţă specială, fiind un parazit extrem de fin, parazitul care se aude ca un ce prăjit la foc mic, în tigaie, clătite sau biftec.
1930
         CONTRIBUŢII ŞTIINŢIFICE
   Primesc uneori acasă nişte imprimate interesante. Câte cineva dintr-un oraş de provincie mă întreabă: Anul naşterii;
1128
TUDOR ARGHEZI
Studiile; Opere ştiinţifice; Opiniuni politice; Decoraţii. - Un foarte voluminos lexicon stă să apară şi lipseşte numele meu. Mă cheamă Ionnescu; deşi scris cu dublă consună, numele nu exprimă nimic şi, fie vorba între noi, nici opera, nici omul. Opera? Ce operă mare! O teză de doctorat în psihologie. Şi cel puţin nu mi-am atârnat de Ionnescu supranumele destinat să mă deosibească dintre Ioneşti. Dar mai bine aşa, sunt solidar cu vastul nume de Ioneşti repetat de mii de ori în fiecare district. O singură ambiţie am: să tratez într-un volum chestia Ioneştilor, a Popeştilor, a Dumitreştilor, şi să propulsez respectivii să se organizeze în câte un partid, legitimat de arborele genealogic. Partidul Popeştilor va lua succesiunea la guvern a partidului Ioneştilor şi îşi va ceda locul către partidul Dumitreştilor, înlăturând astfel ideile de dictatură prin realităţi de fapt. Ţara ar fi mai fericită, şi programele şi idealurile sociale nu se vor deosebi atât de radical, ca principiile marilor organizări politice existente. Dar acestea nu sunt probleme de lexicon. La chestionarele editorilor de dicţionare, refuz să răspund. Eu tac şi nu apare nici dicţionarul.
    Nu mă împiedică nimic, în schimb, să-mi povestesc opera şi trecutul, independent şi numai atunci când mă apucă inspiraţia. De pildă, de astă dată, aş putea vorbi de teza mea de doctorat. E interesantă. Tratează despre presimţire şi intuiţie şi grupează, în capitole studiate, noţiunile adiacente, prezicerea şi darul profeţiei, pe care le-am definit cât se poate de clar.
    Sunt, într-adevăr, unii oameni care ştiu ce se va întâmpla în general într-o anume epocă istorică. Aceştia sunt profeţii. Cât priveşte pe istorici, specialitatea lor consistă în a şti lucrurile după ce au avut loc şi a demonstra, învecinând istoria cu filosofia, că nu puteau nicidecum să se petreacă într-alt fel decât s-au petrecut, afară de cazul, şi acesta de considerat, când într-adevăr, s-ar fi produs de-a-ndaratele sau de la 1/4 în sus.
    Am relevat în teza mea un caz caracteristic, pe care ţiu să-l repet, din acea nevoie ştiinţifică a savantului, numită cultură.
PUBLICISTICĂ
1129
Cazul face parte din capitolul Preştiinţâ categorică, unde se demonstrează pe larg atât preciziunea presimţirii cât şi inversul ei, determinarea evenimentului prin frecvenţa autosugestiei inconştiente. Căci, fie că evenimentul se străvede prin bănuială, fie că este creat de echivalentul unei dorinţe, facultatea care stabileşte trăsura de unire între cauză şi efect şi efect şi cauză este aceeaşi, cauza putând să fie efect, după cum şi efectul cauză generatoare.
    E vorba de călătorul care şi-a pierdut laba piciorului stâng. Cu toate că era un călăreţ bine încălţat într-o cizmă care-i asigura păstrarea indefinit a pomenitei labe, în toate anotimpurile, i se înfipsese ideea în cap că el îşi va pierde într-o zi piciorul. Ajunsese atât de sigur de acest eveniment, încă neschiţat de nici o dezordine anatomică, încât călăreţul, închipuindu-şi că şi-ar fi putut pierde piciorul fără să ştie şi fără să simtă, îşi număra călcâiele şi tălpile în fiece zi şi verifica numărătoarea de câteva ori.
    Problema, din punctul de vedere psihologic al tratării, era una din următoarele: 1. Călăreţul obsedat de ideea lui, din pricina unui precedent ivit în familie sau în lecturi. 2. Ideea iscată din presentimentul mai mult al piciorului decât al judecăţii. 3. Juca un rol în concepţia individului încheietura labei cu gamba, fragilă şi supusă prin urmare scrintelii.
    1.     Prima problemă trebuia înlăturată sau cel puţin suspendată, necunoscându-se arhiva subconştientului la individ. Intercalările de idei fixe pot să fie numeroase, dar cum te-ai putea pronunţa fără document, într-o chestiune care interesează ştiinţa esenţial?
    2.     în punctul al doilea vine o veche întrebare: dacă piciorul e tot atât de inteligent ca opusul lui, capul? Aci am intra fără voie în panteismul psihologic, care distribuie sensibilitatea cerebrală, proporţional cu organul, în toate porţiunile anatomice, găsindu-se, teoretic, inteligenţă, indiferent, şi în glanda ficatului şi în articulaţia şoldului. S-a observat că indivizii
1130
TUDOR ARGHEZI
şchiopi din infirmitate coxalgică, prezintă, la fotografie, un cap mai voluminos decât valizii rărunchilor, iar la autopsie un creier mai dezvoltat.
    Cine poate totuşi hotărî, ca să stabilească o lege irefutabilă în psihologie?
    3.      Mai degrabă problema a treia putea să tranşeze chestiunea. Tendonul elastic care uneşte porţiunea orizontală a piciorului cu porţiunea perpendiculară pe dânsa este, într-adevăr, de expresie provizorie, constituind ceea ce în croitorie se cheamă înseilare sau şular. Improvizând pe om, natura şi-a zis, desigur: să-l încercăm şi vom vedea la întrebuinţare ce rămâne moale şi ce trebuie să devie dur. Tendinţa ei pare să fie să întărească progresiv încheieturile, pentru ca omul, devenind statuie, să sară dintr-o bucată şi să se comporte ca un ciocan, cu capul tare şi cu coada fixă.
    Teza mea înclina, la capitolul anumit, către ipoteza problemei nr. 3, şi am fost viu felicitat de juriul examinator, pentru contribuţiile mele noi şi neaşteptate într-un domeniu cercetat de mii de savanţi, care se adapă din undele ştiinţei fără să le modifice întru nimic.
    Cât priveşte pe călăreţ, este cert că şi-a pierdut laba piciorului în al treizecilea an al existenţei sale, într-un accident de tramvai. I-a retezat o roată cizma de lac, deasupra pintenului muzical.
1930
                RADIO-KUTI
   Nu ştiu exact dacă cititorii au luat cunoştinţă de ţara Kuti, în care noi am trăit mai bine de zece ani, o ţară depărtată, fără drumuri, şi unde se poate ajunge numai pe căile de apă.
PUBLICISTICĂ
 1131
    Am relatat într-un ziar, încercările de toată natura, pe care le-am făcut pentru civilizarea ţării acesteia, Kuti, precum şi rezultatele obţinute, aplicând reţetele din Europa, unui popor din fire inteligent însă lipsit de principii şi de dobânda de treizeci şi opt la sută. Ceea ce povestim abia acum priveşte radiofonia, introdusă ca o binefacere de către noi, după reforma financiară, o altă binefacere de primă necesitate.
    Cititorii îşi amintesc - vreau să spun cititorii care ne-au cetit — că, în materie financiară, roadele date de sistemul nostru au fost hotărâtoare pentru prosperităţile variate ale teritoriului Kuti, unul din cele mai productive. Fertilitatea acestui pământ excepţională, era atât de ridicul exagerată, încât putea să crească în două săptămâni creioane, dacă semănai vârfuri tocite de grafit, inele dacă puneai inele şi ceasornice de buzunar, dacă sădeai ceasornice de buzunar sau eventual numai câteva desene în tuş reprezintând acest instrument de civilizaţie. O recoltă de ochelari a provocat falimentul câtorva vechi uzini ale continentului şi dacă nu s-ar fi ivit ochelarii cu ramurile de celuloid pentru urechi, Europa nu-şi mai recâştiga niciodată privilegiile industriei optice şi lorgnonul Kuti, dimpreună cu toate dioptriile traduse în cristal vegetal, ar fi dobândit pe vecie o victorie meritată. Unui matroz englez i-a căzut odată din mână un chibrit şi toată ţara s-a acoperit de o iarbă de chibrituri, imposibil de stârpit, mai rea decât pirul şi mai tenace decât cucuta, calamitate de două decenii a teritoriului.
    Sunt amintiri scumpe, la talazul cărora revărsat peste noi, nu putem rezista, chiar dacă ne permitem digresiuni, perifraze şi salturi. Radiofonia însă devenise obiectul principal al preocupărilor noastre, timp de doi ani şi jumătate. Postul nostru de emisiune, arunca în lumea certă şi în cosmosul interplanetar o muzică bizară, pe nişte unde fanteziste, pe care
1132
TUDOR ARGHEZI
în lipsă de sursă electrică le provocam agitând eterul cu un băţ. S-a vorbit cu interes de noi în Vechiul Continent însă postul nostru nu a putut să fie identificat, din pricină că dacă ni se rupea de vânt prăjina de bambus cea mai lungă, noi puneam repede mâna, indiferent, pe orice altă lungime de băţ şi când n-am avut o mătură cu coadă ne-am folosit de un bici de măgari. Ambiţiunea noastră nu avea însă în vedere de fapt mai mult ca fruntariile ţării, în care eram Administratori Generali şi Dictatori, şi numai dintr-o eroare de calcul am răzbit în aparatele de recepţie ale ţărilor străine.
    Eforturile noastre trebuiau limitate la suprafaţa ţării, care trecea printr-o criză alimentară şi primul nostru ideal a consistat în a distribui locuitorilor o muzică, înzestrată cu facultăţi olfactive remarcabile, aşa calculate încât paralel cu deschiderea poftei de mâncare, sau mai bine zis instantaneu, să determine şi saţiul. Am inventat cu maeştri noştri de la reşedinţă, o serie de cântece cu chiot, care evocau agreabil aroma fleicilor şi a cârnaţilor la grătar, în special a unui cârnat mic fără cămaşă, corespunzând relativ cu acel cilindru minuscul de carne tocată numit la periferiile noastre, mititel. Un fel de sârbă avea darul aperitiv şi un fel de bătută, servită imediat după ea, sătura exact ca înşişi numiţii cârnaţi. La orele prânzului şi ale cinei era de ajuns să deschizi aparatul şi să-ţi mobilezi nu numai auzul, dar în acelaşi timp cu el şi nasul şi stomacul.
    Calitatea particulară acestui regim alimentar rezidă în perfecta lui digestibilitate; ceea ce nu s-ar produce în cazul când cotletei cântate şi vrăbioarei muzicale li s-ar substitui echivalentele lor în carne şi oase. încurcăturile postului nostru de emisiune veneau cu totul dintr-altă parte, din programul vorbit.
    Ca să civilizăm de urgenţă regiunea, noi i-am impus un program de ceea ce aş numi prelegeri şi conferinţe, menite să
PUBLICISTICĂ
 1133
facă educaţiunea kutiştilor, rebarbativi la scris şi la cetit. Programul evident se inspira din nevoia de-a fi şi pe înţelesul poporului kuti, dar şi pe agrementul lui. Ne-am străduit să reducem dialectul lui aproape portughez, cu sonorităţi de rostire analoage glasului lăcustei, la cea mai simplă expresie gramaticală, construind propoziţiile exclusiv cu este, intercalat între un substantiv şi un adjectiv. Ce folos însă că excelenţii noştri conferenţiari, începeau mai todeauna ideile cu fraze lungi sau cu verbul, în forma considerând, oprindu-se la un punct, care se afla dincolo de marginile respiraţiei maximale. Alte fraze veneau cu aşadar şi cu prin consecinţă sau dat fiind şi indubitabil. De-aşijderi, materialele fuseseră grupate aşa ca, vorbind, să ne ţinem strâns de banane, cantalupi, floarea-soa-relui, coropijniţe şi raci mistreţi, adică de produsele strict locale, pentru ca pildele să fie înţelese şi eficacitatea prelegerilor să se vădească lămurit. Nu era deci permis să se vorbească de trigonometrie, de relativism, de absent, de claxon şi de asfalt, aceste materii fiind cu totul străine de, ca să zicem aşa, mentalitatea regională.
    Nu am izbutit. Talentaţii noştri colaboratori vorbeau mai ales despre Confucius, despre idei generale, despre logică şi controversă, dând pepenelui galben înţelesuri de catran şi făcând din boabele de struguri nişte complicate hapuri purgative. Ei aduceau, prin urmare, geniul lor european şi nişte meninge prea fenomenale, în raport cu regiunea. Ei nu puteau să zică, de pildă, puricile sare, săritura puricelui fiind o operaţie a unui stadiu al geniului primitiv şi sălbatec, preferând să zică „ăla care, sau mai exact acela care, fiind un temperament vibratil, se comportă ca pătratul rădăcinii şi se multiplică pe sine prin sineşi". Simplu exemplu fără însemnătate. Mai este puricile purice? Evident că nu — sau evident că da, după gradul de cultură filosofică. Mai sare el? Nici vorbă - sau incontestabil, iarăşi după grad. Şi confundat în noţiuni se întâmplă
1134
TUDOR ARGHEZI
că te pişcă puricile la ceafă şi nu ştii unde trebuie să te scarpini, fiind obligat întâi să te gândeşti...
     O să ne întrebaţi ce ziceau kutiţii noştri, ascultând cu urechile foarte căscate aceste voci şi înalte idei.
     — Bzmzr vârtrbrr.
     Ceea ce se traduce din kuti cu: mă las de radiofonie. 1930
                  UN CONGRES
    Pe la orele nouă dimineaţa au început şi pe la trei nu sfârşiseră încă. Cete mari de bărbaţi în surtuc şi câteodată în straie albe obişnuite prin holdele de grâu ale ţării, se iveau, zeci şi sute, unele după altele, de după colţurile rotondei din bulevard, cu strigăte roşii negre mari zugrăvite pe steaguri cu câte două cozi. Unii purtau, ca o umbrelă de vânt, culcată pe umăr, mucavaua cu băţ, în reproducere mărită de optzeci de ori a preţului curent, înfipt la piaţă în vârful sacului cu fasole şi-n cerbicea burdufului cu brânză.
    Cei de pe la nouă, erau mândri şi ceilalţi, de pe la trei, obosiseră din ochi, din picioare şi braţe. Lozincile pe cârpă treceau de la un rând la altul, neputându-li-se da, din pricina lungimilor şi a volumului, o altă atitudine decât cea ridicată, chiar dacă mai târziu vor fi căpătat, divizate în dreptunghiuri, întrebuinţările permise. Este aproape sigur că un deputat cu barba de abanos, urcată peste buze până la pleoapele lui asiriene, va fi anexat şi dus acasă, pentru înfierbântat păreţii cu sentinţe lapidare, câteva cearşafuri cu litere de o jumătate de cot. Trofee mari din zilele de exil şi exod între Cişmigiu şi Gib.
PUBLICISTICĂ
1135
    Nu se poate tăgădui că timp de o zi aproape întreagă, a circulat în rânduri strânse, pe bulevarde, o parte din poporul românesc. în afară de orice tendinţă politică şi de partid, vizita unei lumi întregi adunată din toate districtele ţării mari, a fost impresionantă şi măgulitoare. Câteva profiluri lungi şi scheletice au aparţinut, de pildă, unui grup de saxoni; dar toate celelalte trupuri ieşiau dintr-un trunchi şi toate celelalte feţe înmulţeau cu mustaţa şi cu sprinceana lor, întoarsă peste ochi inteligenţi, aceeaşi figură, cu care bucureşteanul se întâlneşte la teatru, la piaţă, în pictură, în Bucureşti, la Craiova, la Curtea de Argeş, la Galaţi, la Chişinău, la Cernăuţi şi Arad. Abia dacă un port cu bondiţă şi cu chica stufoasă castanie, pieptănată pe cusătura în culori de şofran şi garoafe a cojocului, provoca o confuzie şi o nedumerire. Pe creştetul capului acest soi de valahi, vorbitori ai unei limbi surprinzător de curată, îşi exotiza înfăţişarea cu un comanac de pâslă cu marginea rotundă ridicată drept.
    Jumulite de afişe şi pancarte, zecile de mii de oameni reprezintau acea populaţie bizară dintre fluviile Mării Negre, a unui bun-simţ identic în toate epocile vieţii colective, de stăpânitor, inapt la imitaţie, la răzvrătiri de slugi şi care a biruit neantul cu o răbdare mai unanimă şi mai adâncă decât neantul. Ea nu seamănă, fără carte, cu neamurile ignorante; e deosebită de bulgari, de sârbi şi de ruşi chiar când în câteva vine ale rădăcinii s-a strecurat sânge de nouă fraţi — şi contrazice toate tezele şi concepţiile cu care cărturarii şi nerăbdătorii zilei, neînvăţaţi cu veacul şi cu mileniul şesului şi apei, îi ceartă şi-o pedepsesc.
    O nevinovată psihologică remarcă. Nici o femeie nu însoţea convoaiele acestor bărbaţi, plecaţi „pe trei zile“ de acasă cu un ou răscopt în fiece buzunar şi sosiţi în capitală, unde cucoanele urâte fac politică şi caută mandate, pentru a înfăţişa în automobil gospodăriile a sute de mii de femei,
1136
TUDOR ARGHEZI
resemnate să se bucure între ceaunul de mămăligă şi albia cu prunci. Scoborâtorii din munţi aduceau oarecare reflexe cenuşii de piatră de prin aerul şoimilor de sus, dar desimea mare era a pământului, a şesului, a câmpiei, molcomă, gânditoare, cuviincioasă, ştiutoare de multe şi de lucrurile neştiute.
    Ne-a emoţionat, ca un rezultat, şi buna stare a lumii din ziua de 4 mai. Nici un om n-a venit în Bucureşti, unde acum douăzeci şi cinci de ani, jumătatea autohtonă a oraşului umbla cu picioarele goale pe margini de asfalt, desculţ şi dezbrăcat. Haina nouă, pe cămaşă nouă, răspundea încălţămintelor sănătoase, cu talpa groasă şi cu călcâiul întreg. O linişte de gospodari şi de sfetnici încercaţi păzea rândurile puhoiului, iar când un râs, arareori indecent, se auzea dintr-o ceată, el venea din gura oratorică a câte unui monitor mărginaş, deputat în opoziţie sau notabilitate parlamentară.
    Un glumeţ a crezut că inventează o situaţie nouă, afirmând că liberalii de la 4 mai vor fi ţărăniştii de la 4 iunie şi averescanii de la 4 iulie, ora şi anul. Steagurile vor fi întoarse şi cartoanele vopsite din nou. Poate că da, poate că nu; dar e destul poate că da în această realitate, care utilizează aceleaşi mulţimi pentru aceleaşi ultime concluzii. Românul, care nu a făcut exces în naţionalitate, în credinţa religioasă, în ură şi duşmănie, va fi hotărât cu greu să-şi plaseze înflăcărările şi tenacitatea în politica unui partid.
    Este foarte probabil că tăcerea şi liniştea lui poartă secretul unei aşteptări conformă cu individualitatea lui, pe care până azi cel puţin cărturarii şi analiştii politici n-au avut norocul să o ghicească şi perspicacitatea să o bănuie, ci numai infatuarea să o dispreţuiască.
1930
PUBLICISTICĂ
1137
                    BILET LITERAR Lui Romulus Dianu
    I-am cerut prietenului meu Dianu, cel mai tânăr evanghelist al scripturilor actuale şi de-o seamă cu vechiul nostru, al ambilor, camarad, băiatul meu mai mare, foile de corectură ale romanului său.
    Facem parte dintr-o mare familie la suprafaţa netedă a vremii, depărtaţi prin leaturi şi spaţii dar încuscriţi şi vecini prin luminiş. Si avem acelaşi editor, care ne-a impus deopotrivă obligaţia unui „roman".
    Mărturisii cu sfială că nu am învăţat ce este un roman, că pizmuiesc putinţa de-a recunoaşte genul sau de-a-1 tăgădui, impresionat de siguranţa scriitorului, care pune titlul „Fuge Vântul" şi dedesubt cuvântul etichetat: Ai scăderi la orice experienţă şi dificultăţi intelectuale. Când ai luat model grafic pagina şi expresie suficientă ideea, parcursă de marginile unui desen, drumul de la o pagină la alta şi escaladarea din idee în idee, ferindu-te de câinele rău al autocriticii, ţi se par primejdioase şi de încercat mai cu seamă noaptea, contrastul părţilor în totaluri.
    Ca să faci un roman, trebuie să închizi un ochi sau să-ţi adaogi unul suplimentar? Trebuie să scobori storul ferestrei sau să dai geamurile de părete? Cum se face un roman, şi ce deosibeşte romanul roman de povestirea povestire?
    Ţi s-ar părea că se poate scoate un roman din orice povestire, dară luăm de bună tălmăcirea naturii, care face sămânţa copac şi pădure şi icrele moruni. Ce însemnează sentinţa: romanul acesta e un roman, pe când romanul cestălalt nu e un roman? Să fie un roman mai mult decât o pagină şi
o frază? Tâlcuirea sentinţei nu o găsim la profeţi, adică la acei excepţionali corsari ai mitologiei literare, care umblă în
1138
TUDOR ARGHEZI
stihare albastre pe albia cărţilor şi îşi zic, nu ştii pentru ce, şi critici. Ei nu vor să spuie cum se descuie broasca şi ţin cheia în buzunarul sfintelor veştminte, lăsând numai uşa câte puţin crăpată. Să fie ei atât de incomparabil inteligenţi încât să miroasă cu un creier, adeseori - iartă-mă Doamne că nu ştiu ce vorbesc - adeseori inferior, parfumele neidentificate şi confundate cu mişcarea aerului şi cu lumina?
    Un critic, mare, a căruia cursivitate s-a oprit la Vlahuţă, ne anunţă apariţia unui roman al său personal. Poate vom afla atunci ce este un roman, dacă nu se va repeta întâmplarea satanică a unui foarte hrănit şi suculent intelectual, care invitat de Ilarie Chendi să scrie un articol de critică literară, în patruzeci de rânduri de coloană a citat o sută şapte autorităţi. Pe acest autor, care avu subtilitatea să stea după primul şi ultimul lui articol, natura îl făcuse... cititor, nu critic. Dar nu cumva te naşti aşa ceva, adică romancier după cum te naşti şi aşa altceva, critic?
    Am răsfoit corecturile lui Romulus Dianu, ca să mă dumiresc dacă nu e şi el, cum trebuie să devenim toţi, un romancier prin necesitatea editorului sau dacă e un romancier prin vocaţie. I,a lectură, am uitat problema de tot şi m-am lăsat purtat de luntrea lui Dianu pe unde a voit el, fără nici o rezistenţă, drept, în zigzag, aplecat pe lopeţi sau povârnit pe spate şi mi-a plăcut. Mi-a părut rău numai când s-a isprăvit pagina din teanc. Ştii că e bine în roman, dacă o fi roman! îmi permiteam să-mi zic, gâdilat în ureche de câte un sfârc de păpuriş. Şi dacă nu-i roman, tot atât de bine e, ca şi cum ar fi roman. Şi trebuie să fie roman, iată de ce: pentru că vreau să citesc toată cartea şi de-abia o aştept. Dacă n-ar fi roman... Pardon! raţionamentul păşeşte greşit. Parcă dacă ar fi roman ar fi mai interesant decât dacă nu e...
PUBLICISTICA
1139
    Aş voi să-i dau luntraşului meu un ban de aur. Dar ce fel de ban de aur? încrustat cu o sută de briliante, ca o lucarnă de clopotniţă înaltă...
    P.S. Cât priveşte romanul gen, o să mai stăm de vorbă cu editorul - şi îl vom lua de scurt când ne va mai întreba o dată: „Cum stăm cu romanul?" Dacă şi editorul se va codi, va tuşi, va ridica un umăr, dând târcoale de critic întrebării, vom fi edificaţi şi vom căuta un cofetar, un lăutar, un ceasornicar. Până la toamnă, chestiunea trebuieşte lămurită negreşit.
1930
          C. DOBROGEANU-GHEREA
   Am cunoscut pe Gherea, ca toţi călătorii de cale ferată şi cititorii, acum douăzeci de ani adulţi - şi, relativ, l-am cunoscut personal. Foarte relativ, din pricina constelaţiei socialiste în care strălucea şi de care noi eram o puzderie de ţărână depărtată, şi din pricina, de-aşijderi sau mai ales, a rezervei şi timidităţii personajului său adunate cu sfielile şi rezervele noastre.
   Educat în singurătatea noţiunilor, lipsit de acele gesturi largi şi declamatorii, care, mental, la unii din contimporanii lui şi ai noştri intelectuali, se înfăţişează ca nişte completări abstracte ale formei fiziologice, ca o coadă de pene, ca o creastă de fulgi, sau ca o labă cu foarfecă de rac, Gherea nu suporta nici retorica, nici atitudinea umflată. Adeseori, suferea foarte greu chiar discuţia contradictorie şi se lăsa uşor învins; acest lucru dintr-o pricină suplimentară: absenţa scânteierii rapide.
   Niculae Cocea era aproape un socialist, un camarad al dogmei viitoare, care deocamdată a fost şi în trecut. El i se
1140
TUDOR ARGHEZI
adresa lui Gherea, cu apelaţiunea „Tov", care în societatea anterioară însemnează „Domnule", sau, pe italieneşte, „Ilustre".
    -      Tov. Gherea, îi spune odată, optimistul nostru, licăritor ca o beteală, scriitor, tare eşti învăţat mata, dar cam fără. gust...
    într-adevăr, ideea gustului încă nu intra teoretic în criteriul criticii din epocă, după cum organic nu face prea multă parte nici azi din toate rezultatele literare. Simţind că fascia operei literare se răsuceşte şi cu firul nedefinit, care indică prezenţa în personalitatea artistului, a unor suferinţe de proporţie, de compoziţie şi de nuanţe, însă neîncetăţenite în vocabular, critica ambelor părţi ale baricadei, aristocratică şi populară, s-au războit, pe nimerite, pentru controverse fără substanţă, căutând să determine situaţia cosmografică a unui astru secret, într-o regiune goală.
    Tovarăşul Gherea s-a gândit un moment la imputarea admirativă a tânărului socialist şi găsind ceva în sâmburele ei, ceva analog, de fapt, cu substanţa discuţiilor sterile ale criticii, a clipit de câteva ori din ochii lui naivi şi cinstiţi şi s-a învoit că poate să fie adevărată.
    Cititorii mai noi, dacă vor fi fiind numeroşi, ai lui Gherea, autorul unei cărţi de bază, cum se poate zice, Neoiobăgia, trecător dezactualizată de reforma agrară, dar iarăşi actuală peste vreo treizeci de ani, îl găsesc pe Gherea în bibliotecă. Noi l-am întâlnit pentru întâia oară într-un restaurant, în restaurantul gării din Ploieşti. Dacă cititorul nu se ospătează suficient la masa ideală a criticului literar, un prânz, în schimb în birtul gării din Ploieşti, era echivalent cu un regal. în toată România veche se mânca bine în două singure locuri şi în două gări, la Ploieşti şi Iaşi; bine, gospodăreşte bine.
    între artă şi bucătărie, ca şi între monarhie şi bucătărie, a fost întodeauna ceva mai mult decât nişte simple aderenţe şi todeauna unui roman mai mult sau mai puţin bine macerat
PUBLICISTICĂ
1141
şi bine scăzut, însuşi Balzac şi însuşi unchiul Rabelais şi chiar tata Goethe, i-a preferat o friptură la cuptor şi o cupă de vin original. Bucătarul stă biruitor de multe ori alături de împărat şi de poet şi masa facilitează nu numai relaţiile internaţionale şi dintre clase, dar şi colegialitatea artiştilor. Hrana cu zeamă de lămâie şi cu igienice borşuri filtrate într-un cilindru de cristal farmaceutic, e pentru bolnavii şi scriitorii fără rânză.
    Pe când îşi scria cărţile lui la tejghea, Gherea mirosea subtil parfumul divers al bucătăriei lui, întru totul suculentă şi pură în materiile prime. Opt ani, ne-a spus criticul odată, nu m-am sculat de pe scaunul tejghelei şi aceşti opt ani corespund cu opera lui literară. între două trenuri, între câte o sută, două, de călători îmbucând un pateu şi un pahar şi plescăind în fugă, năvălit de guri, Gherea, ca un vameş al Infernului, pe o tejghea ca o catedră, lua fiecăruia, pe colţul manuscrisului, care orânduia ideile şi dezvolta un punct de vedere, gologanul de trecere în munte şi către baltă.
    Probitatea intelectuală a lui Dobrogeanu-Gherea ca şi probitatea lui de bărbat, poate sluji de mare pildă fiecăruia din contimporani. în afară de unghiul artistic al ideilor, care se deschide şi se închide, ca limbile unui ornic, după soare, acest discursiv al principiilor şi emiţător de dogme, era omeneşte cel mai bun şi mai milos dintre prelaţii gândirii unei epoci. Dreapta lui a dat întodeauna şi inima lui, stângă, a îmbălsămat în căldura ei multe şi fără de număr dureri. Nimeni nu a trecut pe dinaintea ei şi n-a căpătat fie mângâiere, fie bucurie.
    Gherea nu a fost profesor, nici ministru, nici deputat, nici scriitor industrial, ca noi, care trăim din cerneală şi intelect şi, succesiv, din douăzeci de culori de cerneală şi din douăzeci de credinţe. El a realizat insul social îndoit, care serveşte ideile mai bine şi nu-şi dumică merindea din personalitatea lui artistică, muncitor pentru pâine şi contemplator pentru intelect.
1930
 1142
TUDOR ARGHEZI
             ÎNTINDEREA PE FOALE
    Se ştie că foalele exprimă abdomenul, adică pântecul, adică burta. Epilogul oricărui sport, cu pumnul, cu floreta, cu scaunul sau cu reteveiul, este situaţia culcată. Şi dacă sportul a fost relativ la spinare, sportmenul se vede silit să stea culcat negreşit pe foaie, în atitudinea lui Grivei, care se odihneşte foarte rar cu burta în sus şi îndeosebi când îi este plină.
    Am găsit într-o primăvară, pe coasta Păduchiosului, opt asemenea sportmeni, care se odihneau cu spinarea în sus, părând să pască muşeţel şi narcise, abundente în pătura muntelui. Ei căzuseră din două automobile, însufleţite de un entuziasm extravagant şi care s-au ciocnit, cap în cap, în radiatoare. Cu acelaşi gând, maşinile s-au răsturnat solidar, şi amatorii de viteză au sărit odată toţi şi s-au pus odată cu toţii în genunchi. O herghelie de cai mecanici, invizibili, teoretici, obţinuseră acest rezultat eminamente practic.
    Sosind la locul odihnei generale, cu o motocicletă, ne-am oprit. Un spectacol sportiv atât de izbutit se vede numai pe lună o dată, şi ne-am scoborât în şosea, după senzaţii. Maşinile zăceau ca două animale sfâşiate de lupi, cu toate intestinele lor de oţel, nichel, cauciuc şi păr vegetal, vărsate de jur-împrejur afară, - iar turiştii, cu ochii plini de orizonturi, erau aruncaţi ca o fiertură veche prin iarbă, cu lingura de strecurat. Camaradul de motocicletă, un sportiv fără inimă, ca toţi sportmenii, în firea cărora se găseşte, ca şi la vânători, cruzimea unui luptător cu taurii, pornise să glumească, remarcând că semenii noştri îşi aleseseră un loc nepotrivit, pentru rugăciunea lor musulmană.
    Dacă este adevărat că turcii se roagă îngenuncheaţi, ridicând către ceruri coltucul opus al genunchilor, în vreme ce buzele lor sărută ţărâna lui Dumnezeu, imaginea motociclistului se potrivea cu situaţia nefericiţilor accidentaţi.
PUBLICISTICĂ
1143
Capul fiecăruia din ei, fără deosebire de sex, se răzima cu nasul în piatră, într-o mocirlă de sânge. Unuia, din cădere nici nu avusese timpul să-i sară monoclul de pe ochi, icoană rotundă precoce a viitoarelor lui orbite. Accidentul din plimbare, din veselie, pare mai puţin tragic decât un accident din necesitate. Apropiindu-ne de sportmeni, câmpul respiraţiei lor exala un singur miros, de băutură beţivă. Accidentul avea şi origini comice.
    -  V-aţi îmbătat ca nişte porci! zise un alt motociclist.
    Participam la o cursă pe motociclete, şi în zece minute
treizeci de maşini cu pocnete şi bubuituri, se adunaseră să contemple peizajul.
    Răspunsul unui turist se văzu din lumina ochilor, pe care-i ridicase spre noi. Ochii lui ziceau: „M-am trezit!"
    -      Ba bine că nu! răspunse injurios motociclistul cel obraznic.
    Ce era de făcut? Ne-am culcat maşinile în şanţuri, şi fiecare din noi a luat în sarcina lui pe un turist, ca să-l degajeze din problema lui particulară. Nu murise nici unul şi nici nu aveau dar de gând să moară. Nasurile oftau, inimile băteau, şi picioarele şi braţele celor întinşi pe foaie ne puteau ajuta destul de corect în mişcările noastre.
    -      Mă doare! suspina câte unul, pe care ajutoarele încercau să-l culce pe spate.
    într-adevăr, în coviltirul toraxului se găseau diverse coaste rupte. Un sportmen căpătase doi genunchi la un picioar şi două coate la un braţ. Fragilităţile trebuiau cu pază bună respectate. O singură doamnă, foarte tânără, îşi pierduse definitiv o ureche şi o jumătate de buză, şi ne gândeam la ţipătul ei, peste câteva zile, când, într-un pat de spital, îşi va cere poşeta cu creionul de buze şi oglinda.
    Să nu ne întristăm afară din cale de mult. După patruzeci şi cinci de zile, sportmenii se întorceau pe la casele lor vindecaţi
1144
TUDOR ARGHEZI
şi reluau cursa şi viteza, ca şi cum nu li s-ar fi întâmplat nimic. Şi, din întinderea pe foaie, au ieşit şi două divorţuri, întrucât doi din domni, în ziua accidentului, se găseau alături de două persoane care nu erau soţiile lor. In sportul care duce la spital, la chirurgie şi la două paturi vecine, discreţia nu mai face parte din secretul profesional, şi minciunile se descompun cu o sinceritate automată. Unul din domni plecase, recriminând, într-o inspecţie impusă de ministru, iar celălalt fusese chemat de interese profesionale grave în străinătate, pentru opt zile. Dactilografa îşi rupsese clavicula lângă şeful ei iubit, iar vecina din etajul al doilea îşi pierduse briliantul din ureche, alături de proprietarul imobilului în care locuia. Anatomia se rupea într-un vodevil.
    La al patru sutelea kilometru, întinderea motocicliştilor pe foaie prezintă un caracter deosebit, culcaţi în popas. Spinarea şi încă ceva devin nespus de dureroase. Săriturile prin şanţuri pe arcurile şelei, au imprimat o amorţeală unei regiuni, nevindecată; un traumatism vibrător, de câteva ore, impune culcarea pe abdomen. Turistul doarme cu sforăitul în pământ, şi dorm treizeci de turişti laolaltă în izma câmpiei şi în poala-Maicii-Domnului, ca nişte cârtiţe legănate de vânt într-o plasă de soare.
    Unul dintre noi s-a ciocnit totuşi de un tren, şi motorul lui, de doisprezece cai, lansat cu şaptezeci şi cinci pe oră, l-a târât pe o latură a trupului pe răzătoarea şoselei, până a leşinat, îl ridicăm pe jumătate gol. Cracul pantalonului, jumătate din flanelă, din cămaşă, din ciorap au pierit. în locul lor, jumătate de motociclist e îmbrăcată cu pietriş, pardosit cu sânge, cimentat, macadamizat, betonat. Turistul s-a transformat pe jumătate în statuie şi pare construit în material silicos. Deasupra genunchiului i s-a încrustat în pulpă şi o jumătate dintr-o potcoavă de bou. Din flaconul cu coniac, care îl aduce la viaţă încet, o picătură a scăpat pe musculatura dezvelită de
PUBLICISTICĂ
1145
piele şi de nădrag, usturând ca fierul roşu de cositorit. El întreabă, pe şoptite, dacă nu i-a rămas un picior subt locomotivă, şi cere o ţigară. Până la spital sunt şaizeci de kilometri, şi întrepidul călător pe roate cu foc, este nevoit să iasă la şoseaua mare, pe catafalcul de fân al unui car tras cu boii.
    - Puneţi-mă pe burtă, geme camaradul...
1930
                 ARTA ÎN PARAZIŢI
    Relevarea paraziţilor radiofoniei, ca un defect al stării actuale a radiofoniei, a supărat concepţiile unui prieten estet, care şi-a propus să revoluţioneze atât literatura cât şi muzica, intercalând în textul lor, recitat sau cântat, contribuţia ruperii timpanului şi a zgândăririlor nervoase.
    Stând împreună dinaintea aparatului nostru familial, ascultam o conferinţă, debitată de unul din cei mai serioşi colaboratori ai Culturii, pe care, dintr-un exces de politeţe, nu voiam să-l întrerup. întreruperea unui orator la microfon nu are nici o asemănare cu întreruperea unui discurs într-o sală de conferinţe: întorci şurubul şi oratorul tace, tace numai pentru domnia ta, el continuând să se debiteze, ca şi când nimic nu s-a întâmplat. E o întrerupere prin absenţă, radiofonia oferind omului facultatea de a fi despărţit de el însuşi -spirit şi trup - realizată practic, de-a fi şi de-a nu fi în acelaşi timp. Totuşi, un individ cu ordine şi disciplină, împinge protocolul şi dincolo de o prezenţă în carne şi oase, sfiindu-se să închidă gura oratorului chiar de la o distanţă de câteva sute şi mii de kilometri.
    în plină conştiinţă, n-aş putea să afirm că ilustrul conferenţiar nu mă plictisea îngrozitor. Dar dacă n-ar exista
1146
TUDOR ARGHEZI
civilizaţie şi mărginiri între oameni de acelaşi sex, nu s-ar putea împlini niciodată nimic şi, de pildă, eu, locatar terorizat de vecinii mei de apartament, mi-aş scoate revolverul pe fereastră şi aş doborî, unul după altul, pe toţi tovarăşii mei de locaţiune. Slavă Domnului, sentimentul urbanităţii şi al bunei-cuviinţe mondiale încă nu m-a părăsit.
    Conferenţiarul emitea această idee: „Pe cât se depărtează de noi, pe atât par lucrurile mai mici. Culoarea se degradează proporţional cu forma şi obiectul, în sfârşit se topeşte în materia perspectivei. De ce?“ La întrebarea „de ce?“ s-a interpus un parazit. Auzirăm distinct răspunsul următor:
    -  Brrr! mf, mf hârrr! io-io-io-ifst...
    -      Vezi? Ce-ţi spuneam se adevereşte. Aportul neprevăzut pentru estetizat lucrul inestetic. Ai înţeles ce spune parazitul, cum îl numeşti? vezi că nu e un parazit, ci altceva?
    -  N-aş putea spune că am înţeles.
    -      Eşti un idiot! m-a bruscat atunci camaradul meu literar. Parazitul tău a devenit lucrul indefinit şi indefinibil. Eu am înţeles tot ce a spus. Adică nu am înţeles, aşa cum se înţelege vulgar prin acest verb al unei epoci de primitiv analfabetism: am sesizat.
    -  Ai înţeles mf mf mf. întrebai.
    -      Cum să nu înţeleg? însă fiecare mf are sensul lui particular şi se rosteşte cu o intonaţie proprie căci de la primul până la al treiela mft o distanţă ca de la cer la pământ.
    -      Spune-mi şi mie ceva din ce ai înţeles din io-io-io-ifit, căci mi se pare a fi expresia cea mai caracteristică din întregul răspuns al parazitului, cum l-am numit.
    Camaradul s-a lansat într-o mistică de aproximaţii şi de optimi de sensuri delicate, şi tot poliţetea m-a împiedicat să-l întrerup şi pe el.
PUBLICISTICA
 1147
    -     Fii mai clar, i-am adăogat, exprimă-te printr-o singură frază, căci, dacă-ţi dai seama, ai de-a face cu un teren impropice.
    Sculându-se în picioare, camaradul zise:
    -     Voi fi scurt şi tăios. Explicaţia sentinţei pronunţată de parazit e aceasta: Fâsssssss! Ai înţeles?
    -     Am înţeles. Mfînse amnează fi. Tot fi însemnează şi bry şi bâr şi io-ifit. îmi dai voie să doresc să sesizez, dacă nu să înţeleg, pe fi7.
    -     Fs însemnează gm. Dar pentru că ţi-e creierul ca plumbul şi eşti iremediabil, ai să mă întrebi ce se înţelege prin gm. Ei bine, gm este pt. Ai înţeles?
    -  Am înţeles. Pot să-ţi spun acum şi eu că pt este rţ.
    -     Perfect! zise camaradul. Eşti mai inteligent decât începusem să mă îndoiesc.
    -     Este absolut exact, într-adevăr? îl întrebai; pt este exact rf. Atunci dacă rţ este bine, gm este pt. Ai înţeles?
    -  Admirabil! a murit în tine omul vechi, pentru todeauna.
    -     Acum încep să înţeleg şi pe Marinetti. Vorba ceea: unde dai şi unde crapă! Geniul acesta al inovaţiunii m-a copleşit dintr-o dată, nu mai rezist.
    -     Exact, exact, zise camaradul. Te găseşti în interiorul chestiunii.
    -  Dar de ce zici exact şi n-ai zis: vdzk, vdzk7.
    -  în vorbirea practică nu facem artă.
    -     Căci dacă mi-ai cere o mie de lei şi ţi-aş da o mie de gm, nu ţi i-aş putea număra?
    -  Fireşte.
    -     Va să zică, să nu ne mai silim să înlăturăm paraziţii, ci să-i adoptăm şi să-i introducem în muzică şi în literatură, studiind cum ar putea să fie exprimată fiinţa lor şi în pictură. Când ne trebuie un cuvânt, în care să strângem dinamica unei idei, să nu căutăm să-l obţinem din alăturarea cuvintelor
 1148
TUDOR ARGHEZI
banalizate, puse să se incendieze unele cu altele prin alăturări calculate, ci să zicem de pildă bum! vââj! hlop! înlocuind vocabularul cu novo-onomatopeea. Şi dacă nu putem realiza silaba necesară cu gura, să recurgem la alte aparate sonore, la trâmbiţă, scârţâitoare, dopul din sticlă, bolovanul în geam; aşa s-a născut în muzică jazul. Ei bine, dragă, mă fac scriitor. Şi mă fac şi şef de orchestră. Şi o să întreprind o călătorie lungă, pentru că acum am aflat secretul tuturor limbilor. Mă duc la bărbierul din Londra şi mă frec surâzând pe bărbie: el mă rade. La Copenhaga, ajung să mănânc arătându-mi înghiţitoarea cu degetul în fundul gurii căscate.
    -    Sunt vesel că te-am iniţiat complet, îmi zise camaradul. Eu ca să ajung la această cunoştinţă am cheltuit o avere.
    -    îmi dai voie să-ţi spui şi eu câteva cuvinte muzicale la ureche?
    - Cum de nu, răspunse camaradul, plecându-şi capul.
    - Dtn pzd mt.
    - Bucuros, a răspuns camaradul.
1930
        ARUNCAREA CU GHIULEAUA
   Am trecut la ghiuleaua de fier, direct din popice. Popicar eminent, am utilizat amândouă formele recomandate de Federala Internaţională, atât în patrie cât şi în străinătate. Pieptul meu cu tricou, e covârşit de medalii şi decoraţii. (Dacă doriţi o fotografie cu bustul bombat, în sepia, trimiteţi optzeci şi trei de lei plus timbrele pentru răspuns.)
   întâia formă, forma clasică. Condus de-o punte de scândură, dai drumul ghiulelei de lemn târâş, după ce, bineînţeles, despuiat până la coate, ai balansat-o de câteva ori propulsiv.
PUBLICISTICĂ
1149
Ghiuleaua se duce drept şi răstoarnă, să zicem, trei, patru popice şi popicul central, aşa-numitul popa. Un băiat care şi-a ferit picioarele să devină popice suplimentare, aşază piesele căzute şi dă drumul ghiulelei îndărăt pe jghiab.
    A doua formă, ghiuleaua bască din Pirinei. Nu mai e nevoie de scândură târâtoare, iar ghiuleaua e găurită ca o mânuşă de box. Introduci mâna în sânul ghiulelei şi dai în popice pe sus, de-a zvârlită. Dificultatea principală a formei franco-spaniole consistă în degajarea mâinii la timp; de unde nu, se pronunţă incorectitudini. Cel mai serios accident este să-ţi vie ghiuleaua în cap. Cred că sunt clar: în capul dumitale, al jucătorului, nu în capul chibiţului, care te spionează şi-ţi fură meşteşugul. Cunosc la Saint Sebastien notabilităţi cu beretă, care din pricina jocului de „boule" (rog citiţi franţuzeşte) vor muri cu nasul turtit sau cu falca mutată mai la dreapta.
    Ghiuleaua de fier e altceva: o arunci indiferent unde, fără popice. Ieşi la câmp cu ea în automobil şi o repezi în sus ca pe minge. Unde cade, acolo se întâmplă ceva sau nu se întâmplă nimic, după locuitori. Un amator lovit în creştetul capului, Doamne fereşte, e imediat absorbit în teren, împins de sus şi atras de jos, în gravitatea universală.
    în ghiulea m-am distins ca şi în popicărie, verificându-se adevărul că talentul pe ţiteră se reproduce pe harmonică şi mandolină. Dacă scriu cu Wattermann, scriu şi cu tibişirul şi cu săpunul pe geam. Sunt rezultate de acestea, în care se recunoaşte logica unei civilizaţii întregi.
    însă, cum am învăţat să zvârlu cu proiectilul sportiv? Vă comunic şi dumneavoastră principiile învăţate de la un ilustru coleg negru, reputată forţă sportivă, retras acum subt un bambus şi ocupat excluziv cu supravegherea unei splendide culturi de banani şi cantalupi. Excelentul camarad a învăţat metoda pe pielea lui colorată, după ce i s-a dărâmat de repetate
1150
TUDOR ARGHEZI
ori peste craniu ghiuleaua de treizeci kilograme. Era într-adevăr un atlet care se juca de-a zvârlită în modul cel mai strict serios.
    începem cu gramul, ca să ajungem la unitatea kilo şi la multiplii lui. Neavând gramul etalonat precis, eu am utilizat întâi sâmburii de roşcovă şi de pepeni verzi. Prindeam între două degete unitatea, strângeam puţin şi, umed şi puţin vâscos, sâmburele scăpa din mână cu o putere de glonţ. Este foarte util ca acest sport să fie deprins din copilărie, de pe la patru ani, ca pianul, luând drept obiectiv ochelarii bunichii sau scrumul ţigării de foi a unchiului Otto. Preciziunea mişcării se recunoaşte după spaima bunicii, pe care o mângâi şi-i zici, în limba ce doreşti: „Lasă, bunico, nu e nimic" — se preferă pe englezeşte, idiomul universal sportiv - şi după căderea scrumului, ca un deget, în cafea. E totuna dacă ceaşca se varsă pe faţa de masă, căci ţesăturile moderne se spală: totul este să dobori ce ai ochit.
    Măslina e proiectilul imediat următor, dacă nu ne găsim numaidecât în epoca vişinilor şi a cireşilor. Scoatem sâmburele (din gură) şi dăm cu el. Un exerciţiu de o săptămână pentru fiecare corp rotund este de-ajuns; pipăitul se obişnuieşte şi buricul degetului se afinează aşa încât putem păşi mai departe, la cartofi, la pătlăgele roşii şi ouă. Se preferă cele stricate din pricină că sunt la preţ egal cu cele proaspete, care nu se găsesc. Şi se preferă tirul colectiv, la teatru sau la întrunirile publice, pentru ca să învăţăm să nu ne sfiim de lume, cu care vom avea de-aci încolo de-a face în cariera noastră sportivă.
    Când am ajuns la piatră, ne găsim în cursul superior al exerciţiului şi atunci ne adresăm în special geamurilor de la ferestre. însă cu discreţiune. De după o perdea, în vederea de a pune exerciţiului nostru obstacole, aruncăm o piatră de dimensiuni variate în geamul din faţă şi aşteptăm efectul pe care nu-1 mai descrim. Ajungem astfel până la bolovanul de
PUBLICISTICĂ
1151
râu, când, oprindu-ne, schimbăm materialul. Adoptăm alicele, până la gloanţele de urs. (Se găsesc la farmacie.)
    Va să zică, am parvenit la halterele demontabile, desşuru-bând extremităţile. Exerciţiul acesta se face în apartament, la etaj. Arunci ghiuleaua în sus şi te dai deoparte o dată, ca să cadă pe parchet. Arunci ghiuleaua în sus, te dai deoparte o dată, te întorci de subt ghiulea şi te mai dai o dată deoparte, înainte de-a fi ajuns ghiuleaua la mijlocul distanţei dintre tavan şi parchet. Virtuozitatea nu se va obţine decât atunci când ai putut în timpul cursei de precipitare a ghiulelei să stai de trei ori subt ea şi de trei ori deoparte. (Alle gute Dinge sind drei.) Dacă, eventual, ţi-a lipsit timpul numit timp material şi în loc să primeşti mingea de fontă pe parchet, ai primit-o printr-un hiatus al verticalei, în acelaşi moalele capului, pomenit mai sus, cu prilejul ghiulelei maximale, n-ai altceva de făcut decât să te laşi leşinat pe scânduri şi să dai de câteva ori din picioare, în cazul când iarăşi ţi-a lipsit timpul material ca să răcneşti.
    Acum ghiuleaua ne-a devenit familiară. Să ieşim pe stadion sau dacă vă place mai bine, la ştrand. Uniforma e aci de rigoare. Te-ai echipat cu papuci de cauciuc, cu maiou bi, sau tri, sau multicolor, ai luat atitudinea statuii, ai ridicat ghiuleaua de jos, de urechi, ai legănat-o de câteva ori în aer şi ai voit să arunci. Dar ai băgat de seamă că spectatorii pasionaţi, posesori ai geniului ghiulelei, vizibil în marele temperament, antrenaţi de pregătirile dumitale, se leagănă şi ei în ritmul dumitale fără de ghiulea şi, influenţat şi intimidat, te opreşti, ca să termine ei. Poate un muscalagiu să mai cânte pe nai, dacă se aşază dinaintea lui un admirator care linge o felie de lămâie? Nu.
    Dacă plouă, amâni lansarea ghiulelei şi rămâi acasă.
 1930
1152
TUDOR ARGHEZI
                       LETOPISEŢII
    Urmând sfaturile radiofonice recente ale unui mare profesor, am dat lui Baruţu să citească Letopiseţii, cea mai plăcută lectură între patru şi cinci ani. Profesorul nu e numai unul din acei banali dascăli de istorie, care au luat diplomă, ca să înveţe pe alţii cum se drege ceasornicul prezentului, după orologiul cu danţuri al trecutului. El însuşi l-a dres cu mâinile lui şi i-a orientat limbile la orele douăsprezece fix, ora de chietudine şi de ospăţ din timpul zilei şi de reculegere fericită a nopţii.
    Vorbindu-ne todeauna de vasta-i maturitate, o dată el s-a scăpat şi ne-a povestit copilăria lui şi preferinţele intelectuale ale acestei vârste; şi, pe când noi ne aşteptam să auzim că viitorul savant umbla după fluturi şi melci şi adora ciocolata, el ne-a spus cu francheţă că la cinci ani citea Letopiseţii... Oamenii mari au asemenea pedagogice indiscreţiuni.
    De vreme ce am aflat formula după care se compune un om de soi, am şi pus dinaintea lui Baruţu Letopiseţii.
    — Nu are poze, a observat Baruţu...
    -     Eşti impertinent, i-am răspuns. V-au stricat revistele, generaţie infectă, şi acum vreţi totul ilustrat. Află, prostule, că icoanele n-au nici un rost în existenţă şi că natura e compusă exclusiv din literă de text. Pozele nu sunt pentru învăţaţi, şi eu vreau să fac din tine un om învăţat...
    -     Lasă băiatul în pace, zise mama-mare. Parcă bunicu-tău a cetit tot Letopiseţi. Dacă vrei să ştii, el nici nu ştia să cetească şi a trăit o sută douăzeci de ani.
    —     Vezi, asta e deosebirea, am răspuns. Bunicii au creat Letopiseţii şi urmaşii trebuie să-i cetească... Altfel nu ajungem la nimic şi nu putem exporta un singur vagon de ouă. Dumneata nu i-ai cetit, eu nu i-am cetit. Cine o să-i cetească? Baruţu! Se va legifera acum un bacalaureat, numit micul
PUBLICISTICĂ
 1153
bacalaureat, pe care toţi băieţii şi toate fetele vor trebui să-l treacă la grădina de copii. Fără bacalaureat nu-i mai primeşte în cursul primar.
    Mama-mare dete un răspuns dezavantajos:
    -  Mi se pare că n-ai dormit bine azi-noapte...
    -     Să ştii că n-am dormit, am răspuns. Letopiseţii m-au agitat pe întuneric. Mi-am dat cu pumnii în cap că n-am cetit la cinci ani Letopiseţii. Trebuia să-i cetesc chiar mai de mult...
    Mama-mare râse.
    -  Nu râde, mamă-mare, zisei. Ai auzit de Iorgu...
    -  Ce-are-aface bărbierul vostru Iorgu cu Letopiseţii?
    -     Celălalt Iorgu, cel cu barbă, învăţatul, marele om... Te-ai dumirit, în sfârşit? El a cetit Letopiseţii la cinci ani şi erau fără poze.
    -  Letopiseţii lui Miile? întreabă mama-mare.
    -  Iar te-ncurci, răspunsei. Ceilalţi Letopiseţi... Mai sunt...
    -Aceia groşii? I-a cetit la cinci ani?... Asta făcea el la cinci ani?
    -  Şi mai devreme, zisei. Aşa e omul mare...
    -     O-ncepe cu bătrâneţa şi o sfârşeşte cu copilăria... Ca oamenii de toată ziua...
    -  Te rog, mamă-mare, să nu glumeşti cu idolii mei.
    -  Dar Baruţu, mă omule, nu ştie nici să cetească.
    -     Regretabil, foarte regretabil, am răspuns... De ce nu l-aţi învăţat?...
    -     Când să-l învăţăm? răspunse mama-mare. De-abia s-a ridicat pe picioare.
    -  Aici e meşteşugul. Nu l-aţi învăţat să sugă?
    -  Iorgu nu a supt şi el?
    -  Ferească Dumnezeu! El n-a avut vreme să sugă.
    -     Poate că suge acum, zice mama-mare, aprinzându-şi ţigara moldoveneşte.
    -     Mamă-mare, mă jigneşti. El nu a supt, nu suge şi nu va suge. El a cetit, şi când n-a cetit, el a scris, şi când n-a mai scris,
 1154
TUDOR ARGHEZI
 el a grăit. Când să mai sugă? Acum grăieşte şi grăieşte peste tot, şi la microfon. Stă grăind, umblă grăind, tot aşa cum a şi scris. Dumneata ştii că el scrie o piesă de teatru cu o singură idee — şi nici atât — cu şaizeci de persoane, de la Capul Podului până-n bulevard? Nu şti...
    - Ce-i de făcut?... întrebă mama-mare, înfrântă.
    -     Să câştigăm vremea pierdută, zisei. Până diseară, Baruţu să înveţe să cetească toţi Letopiseţii... La ce te gândeşti, mamă-mare?
    -     Noi n-am apucat oameni mari, zise cu părere de rău mama-mare. Numai mame-mari am apucat. S-a schimbat lumea de tot... Când a învăţat Iorgu să cetească?
    -     Ştiu eu?... Eu cred că niciodată. Eu cred că el exista înainte de-a se fî născut... Şi nici nu cred că s-a născut. Cred că a fost. Şi nici nu cred că a avut vreodată cinci ani. Ca să-l înţelegem noi ăştia, mărginiţii la minte, a spus aşa... Ştii ce cred eu, mamă-mare? Că Iorgu e Fiul lui Dumnezeu...
    -     Să n-o scrii că te crede şi cine ştie ce se mai poate întâmpla. Să nu se înalţe la cer. Să ştii că ăla nu moare acasă la el.
    -     Ei vezi! zisei. Pe cât îmi placi serioasă, pe atât mă turburi când nu mai vrei să fii... Gândeşte-te la Baruţu. Ce poate să ajungă el la majorat, dacă nu ceteşte Letopiseţii acum, la patru ani şi patru luni... un dezastru! Şi să nu crezi că Letopiseţii sunt nepătrunşi de mintea unui copil... Nu, dimpotrivă. Fireşte, Baruţu nu o să aibă niciodată priceperea lui Iorgu, care la opt luni şi două zile vorbea italieneşte, după ce cetise în original, din scoarţă-n scoarţă, şi pe Shakespeare. Cred că acest prim unic eveniment s-a petrecut pe la vârsta de trei luni. Ceea ce trebuie reţinut pentru generaţiile viitoare este că el vorbea curat englezeşte... înainte de a fi rupt o singură silabă românească...
    -     N-am mai auzit aşa ceva! zise mama-mare. Să-mi sară ochii.
    -     N-ai nevoie să te juri. Nici eu n-am mai auzit. Şi pot să zic: să mi se usuce limba!
PUBLICISTICĂ
1155
     -     Baruţule! vai de pielea ta, zise mama-mare. O să ajungi savant! Bagă mingea la canal, aruncă maimuţoii de lemn în foc: au venit alţi maimuţoi, cu gheroc. S-a isprăvit cu pumnul, cu muşchiul, cu echipa, cu boxul. începe reacţiunea intelectuală. Domnul Iorgu te cere scofâlcit şi strâmb. Să nu mai dai fuga pe câmp, cu viţeii. Să stai cu învăţaţii, să faci volume, să îndrepţi - strâmb - omenirea, să te alegi deputat, să fii şef, să îngălbeneşti după un portofoliu de ministru, să te supere toată lumea, să pizmuieşti pe toată lumea şi să ţi se umfle ficatul că poate nu eşti mai uriaş decât toţi. Să te cerţi, să înjuri, să faci spumă vânătă în barbă, ştiinţifică, politică şi literară...
     -     Lasă vorba, mamă-mare, şi nu te mai pierde în sterilitate. Până la Sân-Petru, trebuie să cetească două sute douăzeci de volume, zisei şi să ştie proiectul de buget pe dinafară. La 25 iunie, trebuie să-mi reciteze anuarul lui Rudolf Mosse. Vreau să batem pe Iorgu şi să-i arătăm că, la urma urmei, ne pricepem şi noi la ceva... Şi doresc ca, la unsprezece ani, să-l însurăm pe Baruţu cu o profesoară cu ochelari şi cu cocoaşă.
     Şi, înţelegi ce are să urmeze, şoptii confidenţial la urechea mamei-mari... ăla abia la cincizeci şi câţiva ani s-a dus la Sorbona să ţină cursuri şi la vârsta asta, ştii, se cam încurcă, nu mult de tot, dar, ştii, orişicum, destul. Limba franceză, neînvăţată la timp, la cinci luni şi trei zile, o rosteşte cu o suavitate niţeluş cam bulgară. Baruţu, vreau să dea lecţii lui Poincare, Briand şi Tardieu, la optsprezece ani... Şi, pe urmă, ăla s-a dus la Oxford, să puie caftan şi un carton de prăjituri pe cap, abia la şaizeci şi cinci de ani... Cam târziu, pentru unul care a cetit Letopiseţii la cinci ani! Baruţu trebuie să devină Doctor honoris causa şi dentist cu mult mai devreme, înainte de serviciul militar...
     -* Baruţule, uite deocamdată „Revista infanteriei".
1930
1156
TUDOR ARGHEZI
                UN PERSONAJ AGITAT
    Pe când funcţionam la Direcţia Generală ca şef de cabinet ajutor — ceea ce, pentru armonizarea beletristică, se indică pe cartea de vizită a titularului cu iniţialele S.C.A. - a intrat în biuroul meu un personaj agitat.
    -     Vreau să vorbesc numaidecât cu domnul director general, zise vizitatorul. N-am nici un moment de pierdut.
    Era domn director general domnul Scărlătescu, un tehnician de forţă: acela care inventase vaselina amestecată cu petrol, ca să coste unsoarea mai ieftin. Directorul general tocmai studia o problemă în biuroul domniei sale special.
    -     „Vreau" este a zice prea mult, răspunsei personajului agitat. Poate că nu voiţi, poate că doriţi, şi probabil că doriţi respectuos, să aveţi cinstea pe care o solicitaţi. Şi am impresia că aţi greşit un termen. Aţi voit probabil să ziceţi că doriţi să auziţi pe domnul director general, nu să vorbiţi cu domnia sa. Domnul director general nu vorbeşte, domnia sa comandă...
    -     Dumneata eşti un porc de câine, mi se adresă textual vizitatorul. Te rog să nu mă iei „subţire", că n-o să despicăm acum amândoi firul de păr în patru. Sunt nervos şi poate că, vorbind aproape telegrafic, să fi sărit din grabă formele ceremonioase ale unui discurs de intrare în materie. Retractez şi mă voi conforma, declară vizitatorul, subit impresionat de marele meu calm ironic. Retractez şi cuvintele „porc de câine", limbajul unei excesive intimităţi.
    -     Retractarea dumneavoastră vine la timp, domnul meu, îi zisei. într-altfel, degetul meu arătător tocmai se scobora din mâneca jiletcii pe butonul de sonerie de pe biurou, ca să cheme cameristul însărcinat cu scoaterea dumneavoastră, cel puţin pe vestibul.
PUBLICISTICĂ
1157
    -      Aşa îmi trebuie! răspunse vizitatorul, dând foc unui trabuc, îmbucat cu toată gura. Altă dată mă voi anunţa întâi la telefon.
    -  Cu ce pot să vă servesc? întrebai.
    -  Nu spusei? Doresc a vorbi cu domnul director general.
    -  Regret, zisei, că domnul director general lipseşte.
    -  O să-l aştept.
    -      Slabă speranţă, zisei, domnul director general se găseşte tocmai într-o anchetă în regiunea petrolieră. N-aţi auzit de explozia de la Ocna şi de aruncarea în aer a unui tren cu benzină grea?
    -  Ce vorbeşti, domnule? L-am văzut azi-dimineaţă.
    -  Aţi vorbit cu domnia sa?
    -      L-am văzut în automobil, ieşea de la Comunicaţii şi se îndrepta spre Domenii.
    -  Nu era domnul director general, am răspuns uscat.
    -  Mai bine spune-mi: domnule inginer, ai chiorât.
    Vizitatorul începea să se supere din nou, şi o undă de sânge
i se ridică în obraz, până la ochi. Francheţea lui antiparla-mentară îmi displăcea.
    -      îmi daţi voie să mă prezint: inginerul Nicolae C. Z. Popescu, zise el, sculându-se de pe scaun.
    -      Stimate domnule inginer, aţi asemuit pe altul cu domnul director general.
    -  E aici! răcni vizitatorul, trântind un pumn în masă.
    Şi, din doi paşi, înainte de-a putea să mă interpui, smulse
uşa de la cabinetul directorului general, se trânti cu nasul de uşa doua, care căptuşeşte pe cea dintâi cu o saltea de piele, şi se aruncă înainte vociferând.
    De la primele cuvinte răcnite, înţelesei că inginerul era un inventator nedreptăţit.
    -      De ce nu răspundeţi la nici una din somaţiile mele repetate, onorată direcţie generală? urla inginerul. Am inventat
 1158
TUDOR ARGHEZI
anul trecut scrumiera de la vagonul de clasa întâi şi v-aţi însuşit-o şi pe aceasta. Toate invenţiile şi descoperirile mele sunt furate când de unii când de alţii, şi cele mai multe de către Căile Ferate. Am descoperit scârţâitul clanţelor de la vagoane şi l-am remediat. V-aţi însuşit procedeul de a unge roţile de jos în sus. Am inventat capacul automatic de la cabinete: mi l-aţi furat. A douăzecea foaie de la arcuri aparţine brevetului meu cu numărul 48.002: mi-aţi luat-o! Tampoanele rugineau: le-am făcut să nu mai ruginească, acoperind talerul tamponului cu tibişir: văd că întrebuinţaţi tibişirul pretutindeni, fără să mi se rezerve nici un procent. Cine credeţi că a inventat numerele la vagoanele de marfă? Eu! M-am inspirat de la numerele tramvaielor, e adevărat, dar tot atât de adevărat este că eu şi nu un altul am stabilit ordinea şi distribuţia raţională. Mi-aţi luat şuruburile dintre pături, cureaua care ridică geamul şi-l lasă. Mi-aţi luat inscripţia: Hinaus nicht auslehnen, adică „Nu scoate capul pe fereastră"; luaţi-mi şi viaţa, atât mai rămâne. Meritele mele sunt cunoscute şi apreciate în toată lumea, cu toate că americanii mi-au furat cuplajul automtic. Uite, o scrisoare de la Briand, un bilet de la Poincare; preşedintele Elveţiei mi-a mulţumit călduros pentru memoriile trimise în chestiunea funicularelor fără cabluri. I-am dat o idee răposatului Balfour, cum să stăpânească apele Nilului cu o cheltuială derizorie. Am stârpit printr-o descoperire senzaţională gheţarii, care primejduiau vasele oceanului, prinzând în acelaşi timp toţi peştii care ieşeau înaintea procedeelor mele mecanice. Sunt neostenit. Inventez aşa cum răsuflu, şi nu dorm de douăzeci de ani din pricina descoperirilor mele. Am un calendar de părete, perpetuu. Am un proiect pentru votarea fără a mai osteni pe deputat, şi alt proiect pentru desfiinţarea mizeriei pe toată suprafaţa globului.
    Prins de un elan crescând şi declamatoriu, vizitatorul zise:
PUBLICISTICĂ
1159
    -      Ştiţi cine a inventat locomotiva? Uitaţi-vă la mine. Aţi ghicit!
    -  Aţi terminat? întrebă directorul general. Ca să ştiu.
    -  N-am terminat, răspunse străinul.
    -      în definitiv, totuna e, răspunse directorul general. Domnilor, faceţi-vă datoria, adaose el, luaţi pe domnul inginer Popescu şi suiţi-1 pe acoperişul Gării de Nord. Plouă. Daţi-i drumul pe acoperiş, ca să alerge acolo câteva săptămâni, până va face descoperirea cum se sare fără vătămare. Am isprăvit.
    Douăzeci de frânări puseră mâna pe vizitator, şi-l scoaseră pe sus, într-un alai de braţe şi uniforme.
    -  Ce-a făcut? întrebă un inspector general.
    -  A inventat şurubul şi piuliţa.
    -  Şi ce vreţi să faceţi cu el?
    -      îl ducem în staţia Piatra Olt, ca să se liniştească aşteptând coincidenţa Corabia Port...
1930
                          PASCIN
    Poate că era la începutul, poate că la sfertul carierei lui de încondeietor al hârtiei, poate că era cunoscut în străinătate, unde nu auzisem de el.
    Parisul de noapte ne-a rămas străin, şi cafeneaua literară ne-a interesat tot atât de vag pe franţuzeşte ca şi pe româneşte.
    între şampanie şi şevalet, şi literatură şi morgă, leşină desigur şi azi succesoarele păpuşilor de pe vremuri, la o poezie nazalizată, la un portret în culori. Hotelul „Pimodan“, existent sau inexistent, nu aparţine unei epoci şi unui număr municipal. în stare volatilă, el face parte din atmosfera pariziană a
1160
TUDOR ARGHEZI
unui cartier. Boema săracă a dat loc boemei opulente, boemul a devenit snob, tipul dandy e unanim, atelierul pictorului, cu un maestru mai mult sau mai puţin contestabil, e un restaurant artistic, unde îşi dau întâlnire, dinaintea unei pensuli, interpretativă de frumuseţi aproximative şi amestecate, aristocraticele din Petrol şi Bancă, înavuţite în ţările dintre Varşovia şi Constantinopol, ca să guste arta ca o căpşună, servită, ca pe farfurioară, pe un dolar.
    O prietenă a noastră, încetăţenită franceză, ne scria odată, despre un tânăr, ai căruia cei dintâi paşi pe asfaltul parizian ţineam să calce sănătos şi drept, că tânărul nostru este plin de calităţi şi virtuţi, pentru că nu lua cocaină, morfină şi nici un alt stupefiant şi nu era nici pederast. Prietena noastră îl socotea, din punctul de vedere al atmosferei, pe tânărul nostru, chiar puţin demodat, înainte de-a fî trecut bine de adolescenţă - şi cam sălbăticit de creşterea pe care o primise acasă, lipsită de canabis indica şi de excitante intelectuale, un fel de ţărănoi românesc, frumos, inteligent, însă primitiv. Primitivitatea e acceptată la Paris numai ca un termen artistic, cu însemnarea că s-ar putea lucra în pictură şi în literatură, cu pensula şi condeiul conduse de-a-ndăratelea pe material.
    Pascin, care s-a sinucis deunăzi, fără alt motiv, făcea parte din acest „Pimodan“, din acest Paris, strămutat prin imitaţie decadentă în toate oraşele mari, şi încercat şi la Bucureşti, unde într-o lume subţire ca o ceaţă, se ivesc irizări şi sfidări sufleteşti şi apucături, care gonesc pe fericiţii lor proprietari, sufocaţi de lumina şi de frumuseţea capitalei noastre, „în străinătate".
    Pe Pascin a fost să-l cunoaştem la noi, în Bucureşti. Era un tânăr de dimensiuni restrânse la un minimum de carne, puţin la trup şi îmbrăcat cu o rufărie şi o ştofă ireproşabil de curate, strâns în nasturi, bine călcat, echipat ca un geamantan de mână. Purta, ni se pare, şi un baston gros, căci dacă ne
PUBLICISTICĂ
 1161
gândim la el, cum sta, aplecat pe o masă, într-o noapte de vară, în dosul Băncii Naţionale, pe trotuarul fostei berării „Durieu“, unde, pe când se aducea, între furculiţe, biftecul cel mai suculent din fostul Bucureşti, nişte pitoreşti şobolani autentici colindau vitrina, printre sticle de „Piperment“, „Get“, „Malaga", „Madera“, „Voslauer“, - în dreptul pălăriei lui de paie zărim prezenţa unei jumătăţi de covrig decorativ, de lemn.
    Pentru că ne găseam cu douăzeci de ani mai devreme în vârsta timpului nostru, teoriile mişcării ne interesau încă mai mult decât mişcarea însăşi, intenţiile aproape cât şi rezultatele, şi .rezultatele ne gândeam că trebuie să aibă neapărat, în intelect, un motiv. Pascin trecuse puţin de acest meridian sufletesc, şi cu vârsta şi cu peniţa, şi suporta discuţia cu o blândeţe de om încercat pe toate cusăturile minţii, ca un ştiutor de basme multe şi de ghicitori. Condeiul lui, în cele câteva ceasuri petrecute cu acest om, foarte macerat, din care a rămas o fantomă, scria figuri, pe un bloc de buzunar, cu o linie de expunere a formei, redusă la un ultim rafinament.
    Fără să ne pricepem, ca nişte confraţi, apţi în a descifra, într-o lucrare de pictură sau sculptură, influenţe, evuri, manieră, pastă, categorii istorice şi alte substanţe, ne-a impresionat linia, scrisă ca o literă, ca o linie din palmă. Pascin, atunci, la „Durieu“, lua linia cu vârful peniţei de buzunar, de jos, de la picioare sau de la bărbie, şcolăreşte, şi o trecea încet şi dintr-o dată prin tot personajul din faţa lui, ca o sârmă fină, adecuată pe contur. Când ridica foaia blocului de buzunar, insul incondeiat era „bun“ - adică şi exact, şi interesant, şi supus firului de platină al artistului.
    Linia lui Pascin am văzut-o de câteva ori, din timp în timp aceeaşi, caracteristică, în presa străină. Pascin fusese gustat poate de mai înainte, dar ajunsese foarte căutat. Se pare că el era şi un pictor tot pe-atât de individual ca şi desinatorul. Ne pare rău de vasta noastră ignoranţă şi ne mulţumim cu cele
1162
TUDOR ARGHEZI
câteva desene cu cerneală, pe care le-am cunoscut, ca nişte expresii ale unei personalităţi cutremurate.
1930
                        PARENTEZE
    Am voit să scap de o întrebare şi m-am apucat să fluier, conducând melodia ca un dirijor de cor. Am fluierat ce mi-a venit mai repede în strungăreaţă. Şi am dansat. Şi am ieşit dansând, cu degetele în subsuorile jiletcii, din pingelele tari, pe mozaicul sonor, în rotogoale.
    Cineva mă întrebase: „Ce-aţi mai scris“?
    Şi am ajuns maestru de balet.
    - D-ta eşti un scriitor mare.
    -Eu?
    - Da, dumneata.
    -    Cine ţi-a spus? Nu scriu, mă joc. Alerg după mine sau mă apropiu de mine încet. Şi nu mă pot prinde niciodată. Beby e mai fericit: se poate prinde de coadă. Nu fi gelos: coada nu are, nici ea, cine ştie ce gust.
    Poemă în proză. Scoţi ceasul de buzunar şi-l pui pe masă. Aduci un ciocan. Condiţie esenţială: să nimereşti în mijloc exact. Ceasornicul a făcut explozie. Pe masă a rămas ciocanul singur.
    - Adu mătura şi făraşul, Mar io!
    Poemă în versuri. Un sifon de la gheaţă. îi dai drumul în oglindă. Ai auzit cum curge Mediterana între Corsica şi Sardinia?
PUBLICISTICA
1163
    Miss Thoothall apăru cu cărarea impecabilă a perucii sale sumbre şi cu ochii, ca nişte nasturi de sidef, cu sprincene circonflexe. Purta o rachetă de tennis cu corzile jerpelite, ca paiele sparte ale unui scaun. Trecuseră prin plasă soarele, luna şi inima Missei. Agreabil surâsul ei în proteză metalică, douăzeci şi opt de carate: o sărutare de diplomat dezgropat. Unde mi-este monoclul?
    A se face o piesă de teatru cu şaizeci de personagii.
    Răpirea Sabinelor şi Inelul Nibelungic. Simfonie de plajă. Trei fete blonde se ung în arşiţă cu nămol. îmi trebuie un văcar ca să le urce pe trei bivoliţe şi să împingă cireada în Marea Neagră.
    Literatură abstractă. Se face cu gura, cu nasul, cu subsuoara. Un bobârnac în beregată dă sonoritate. Dopul sticlei de şampanie se imită cu degetul în gură. Un artist parizian inaugurase odinioară muzicalitatea unei conducte, care până la el nu cântase niciodată după autori: le Petomane. Acest original, anterior premiilor naţionale de poezie şi proză, cânta Marsilieza din două unice fese.
    Când am început povestirea cânta un gramofon. La jumătate, mi-a trosnit plafonul. înainte de a fi terminat-o, am primit o telegramă. Nu era pentru mine.
    Scriitorii se împart în celebri, iluştri, geniali, mari, fenomenali, talentaţi, extraordinari, mistici, naturalişti. Scriitori simpli, scriitori scriitori nu se mai află.
    —      Dragă Zoe, să aşteptăm o altă civilizaţie şi să nu mai inventăm tipografii. Sp.une-mi că mă iubeşti.
1164
TUDOR ARGHEZI
    Le style cest l’homme. Bombastica sentinţă însemnează altceva; că le style c’est le sujet. De la inefabil la porcesc se trece ca de la mătase la dăsag. Caşcavalul şi piatra se taie în feluri deosebite. Poţi să construieşti totuna, reducând universul la o imensă brânză trandafirie, pulverizată cu parfumul „Je soupire“?
    Domnule critic, mută-ţi picerile de la nasul meu.
    Nu a venit. Adică a fost şi a plecat.
    Domnule, eşti, nu ştiu cum să zic, fără băgare de seamă.
    Materiale. Pentru stingerea unei sonde incendiate, s-a născocit un aparat, la care s-a lucrat un an. Acum e nevoie pentru aparat de noroi. Se va instala o fabrică de noroi.
    Dacă inversez timpurile compuse ale verbelor, fac, fără să vreau, limbă arhaică şi traduc liniştit şi din Homer. „Am izbutit" are destulă culoare, dar „izbutit-am" dă secolul înapoi. Cu dis-de-dimineaţă, fântână, moară, meleag, otavă, baci, fac o literatură. Şi dacă surogând chirilica în latină şi latina în slovă, construiesc un gotic de Cişmigiu, pot să public un volum, cu copertă pentru Academie.
    Ornicul meu de la jiletcă bate minutele după model, afectând sunetul tuturor pendulelor, în dreptul cărora îl dau înainte sau îndărăt cu patru minute. Mă pomenesc în haină cu bătaia turnului din Roma şi în călimară cu vocea ultimului autor citit. Şi dau manuscrisul la tipar.
    Am citit patruzeci de ani şi am notat. Mi-au crescut păr, bărbi, ochelari şi apuntamente. Sunt natură de artist, cum cântă bărbierul: fin, boem, dezinteresat; nu mă pricep decât
PUBLICISTICĂ
 1165
la idei, la cuvinte şi la frumuseţi. Şi când încep să „dau la lumină", public o broşură de şaisprezece pagini, pe care la corectură o reduc la patru. Aş fi voit să reţin din toată opera mea o silabă.
    Dacă am zis cămilă, cuvântul avea un sens. îl repet şi s-a modificat. îl mai zic şi-l pierd. Mă obsedează acel profesor de matematici dintr-un balamuc, care păstrase din toată ştiinţa şi din tot vocabularul lui, litera /, repetată ca un şuier de uzină mică. Savantul piţigoi.
    Pe unii nu i-am putut îndatora pentru că-mi erau prieteni şi pe ceilalţi, bineînţeles, pentru că-mi erau adversari. Sunt un om corect şi dogma mea este: „Ce se va zice, dacă?" Ah! dacă n-aş fi avut nici adversari nici prieteni, cariera mea putea să fie alta.
    Bilanţul meu e continuu cumpănit, ca pe registrul de fine de an: treizeci de milioane egal cu treizeci de milioane, pe două file albe.
    N-am făcut bine, de frică şi de frică nu am făcut rău. Am umblat pe două frici. Cum îi zice acelui căruţ pe două roate, care stă cât îl ţii şi care cade cât îi dai drumul? O să caut mâine în dicţionarul englezesc.
    Mă gândesc. A trecut peste mine viaţa ca săptămâna peste o franzelă. Nu ai mâncat-o proaspătă şi-ţi rupi dinţii în ea, după ce s-a uscat. Ce repede şi inexplicabil devine franzela pesmet!
    De câteva ori am fost ministru şi de câteva ori m-am însurat. Nu mă iubeşte nimeni şi nici nu mă urăşte: le sunt tuturora totuna. Am năzuit să fiu mereu mai mare şi am fost
1166
TUDOR ARGHEZI
fără greş: am fost întodeauna altcineva şi nu mai am timp să fiu şi eu, niciodată.
1930
               CUGETĂRI RADIOFONICE
    Sentimentul radiofonistului este că aparatul cel mai bun, ca şi femeia cea mai plăcută, îi aparţine todeauna vecinului, însă, aparent, el declară că are aparatul cel mai selectiv şi mai fidel şi cel mai inteligent. L-a costat câteva zeci de mii de lei şi s-a fript.
    Viitorul programelor rezidă în conferinţe reunite. în loc de zece conferenţiari succesivi, izolaţi, care izbutesc să dezintereseze şi să te scoată din fire, programul îi va pune să vorbească într-un sfert de ceas, o dată pe toţi. Emisiunea va putea să fie atractivă ca o ceartă de savanţi şi amatorii câştigă cel puţin două ore, pentru vioară şi dans.
    Ca şi acum, conferenţiarii îşi vor alege subiectele după preferinţă.
    Se anunţase Debussy şi postul de emisiune m-a întrebat dacă-mi place muştarul. Vream să răspund la telefon şi mi-a tăiat vorba domnul N. Iorga. Mi s-a părut că aş găsi fire de barbă în muştar şi mătreaţa, şi m-am resemnat. Prefer ciorapii de mătase şi motorul de fabricat electricitate.
    La doisprezece ani, Blaise Pascal descoperea din nou geometria euclidiană. Precocitate tardivă. Domnul N. Iorga citea la cinci ani Letopiseţii; ne-a spus-o la radio, acum câteva zile. Ce-o fi citind, Dumnezeu să-l ierte, acum Cihodariu şi
PUBLICISTICĂ
1167
cu ce lecturi s-o fî delectat Kemal-Paşa în primele nouă luni ale sale, de existenţă obscură? Oamenii mari fac evenimente şi miracole cu ghiotura, chiar după moarte şi chiar înainte ca părinţii lor să se fî logodit: aşa cum noi ne-am şterge la nas, ori de sudoare.
    — Ce bine e să fii om mare! zice Păcală.
    Dar tot el a zis că un aparat cu nouă lămpi nu este în stare să-ţi dea lumină nici cât o lumânare de seu. Dar nici nouă lumânări de spermancet, tot el a zis, nu pot prinde postul Otopenii.
1930
               SĂRITURA CU PRĂJINA
    Acest sport de mare însemnătate în regiunile uscate, îşi demonstrează marea lui eficacitate pe terenurile mlăştinoase şi pe ploaie, un pas echivalând cu aproximativ cincisprezece paşi, ceva mai puţin sau ceva mai mult, după prăjină şi picior. Cât despre teoria prăjinii, ea se găseşte calculată în angrenajul bicicletei, cu deosebirea că distanţa dintre coadă şi vârf, perfect verticală şi dreaptă, e reprezintată în spaţiu prin linie curbă sau în cifre rotunde.
    Verificarea se face destul de uşor, dacă luăm o prăjină de şase metri şi, culcând-o pe pistă, facem să circule de-a lungul ei, paralel, o bicicletă (indiferent marca şi naţionalitatea), socotind pasul acesteia egal cu poziţia, considerată de două ori, a unei pedale. Vom vedea că bicicleta păşeşte şase metri.
    Totul se petrece perfect normal; repetăm, pe teritoriul uscat, cum ar fi parcursul şes dintre Constanţa şi Techirghiol, unde cu toate că există umiditate, acest element se află în stare
1168
TUDOR ARGHEZI
de Mare şi ghiol, fără să se confunde cu terenul propriu-zis, cu apa propriu-zisă şi să formeze ambianţă de zmârcuri. Când plouă însă, sau pe ţărmurile Finlandei şi Zuiderzeii, bicicleta se comportă ca prăjina numai în ceea ce priveşte teoria, partea mecanică abstractă, lăsând, în practică, de dorit.
    Să presupunem că un sportmen ar avea intenţia să parcurgă distanţa dintre strada fostă Sărindar şi „Capşa“, pe o vreme de ploaie.
    Cu bicicleta i-ar fi imposibil, afară dacă, in extremis, sportmenul nu s-ar constrânge să poarte un înveliş de cauciuc hermetic fără nasturi, adică fără butonierele prin care se poate strecura substanţa lichidă a ploii. Sau, cel puţin, ar putea să utilizeze bicicleta, nu fără oarecare risc, din alt domeniu decât al teoriei ce ne interesează, scoborând scara pe bicicletă şi lăsând acest instrument, de altfel ideal, la portar, de unde ia cu sine prăjina.
    Cu prăjina însă, din două salturi, sportivul a şi ajuns la „Capşa“ unde îşi poate lua liniştit ceaiul cu brioşi. Singurul lucru care poate înlocui prăjina în asemenea cazuri, ar fi picioroanga. Dar ce mi-e picioroanga decât o prăjină în dublu exemplar şi acţionând paralel? - dovadă că acest cuvânt nici nu se întrebuinţează la plural decât pentru simplificarea înţelesului şi a elementelor de filosofic — de unde şi ezitarea la oamenii de ştiinţă, deprinşi cu pluralul „picioroange", de-a seri când „picioroanga4 când „pidorong“.
    Dar întrebarea ce vine spontan şi natural este: cum de a descoperit omul prăjina? Era prăjina înaintea sportului, sau sportul a venit după prăjină? Căci, în cazul bicicletei, problema e tranşată încă demult, în sensul că bicicleta s-a ivit după om, chiar dacă admitem că primul exemplar al acestui minunat vehicul avea roata din faţă cu diametrul de cincizeci de ori mai lung decât al roţii dinapoi. Şi concluzia este firească şi aproape banală. Obiectele de fier s-au născut toate, nichelate
PUBLICISTICĂ
1169
sau date numai cu lac, în urma istoriei universale, - adică după obiectele de piele şi de carne, cum ar fi girafa, omul şi cangurul.
    începând de la Buşteni şi până dincolo de Predeal, natura muntoasă începătoare, făcea exclusiv prăjini, adică linii multe paralele, ca băieţii mici, în primele săptămâni ale cursului primar, obligaţi să se obişnuiască să ţie condeiul cu trei degete, deasupra hârtiei. Entuziast în ridicula lui monotonie, muntele fabrica prăjinile cu iuţeala şi încredinţarea cu care omul în repaos ţine mâinile unite între genunchi şi învârteşte degetele mari unul împrejurul celuilalt, până ce adoarme şi stă. Ce i-a venit însă omului să scoată prăjina din pădure şi să se folosească de ea ca să sară cât colo? Problema, destul de complicată, e cu atât mai dificilă cu cât ne lipsesc documente. Dacă relativ la verbul mai mult sau mai puţin derivat, al noţiunii active, s-ar putea, cu oarecare fantezie absurdă, cerceta cuvântul „a prăji", „prăjire“, şi forma lui calificativă „prăjit", „prăjită", în ceea ce concerne substantivul suntem dezarmaţi. Ne mulţumim cu realitatea neinterpretată şi luăm sportul aşa cum l-am găsit, cu vârful subţire al prăjinii priponit în pământ şi cu căpătâiul gros ridicat în văzduh.
    Probabil că în timpurile imemoriale, când natura prezintă monştrii ei de la început, omul a văzut, poate, pleziozaurii, ihtiozaurii, dând fuga sprijiniţi în coadă, sărind peste insule şi fluvii, şi a notat pentru viitor, ca să încerce şi el, acest artificiu folositor. Un truc care sporeşte fie timpul, fie viteza, e todeauna binevenit la oameni; e de ajuns să reflectăm la benzină-uşoară şi automobil.
    Ca observaţii personale asupra sportului saltului cu prăjina, pot să spun că sunt, nu mulţumit, ci superior încântat. Prăjina mi-a permis să locuiesc în parcul de la Braşov şi să-mi văd de treabă în Bucureşti, venind de două ori încoace şi ducându-mă de trei ori încolo, înapoi, cu ajutorul unei prăjini de una sută metri. Cine doreşte să mă vadă, n-are decât
1170
TUDOR ARGHEZI
să mă aştepte la Câmpina, unde mă opresc todeauna câte puţin, ca să-mi leg şireturile la ghete — şi plecarea are loc todeauna de la Şosea, unde prăjina îmi stă răzimată de Arcul de Triumf. De acolo, cu autobuzul sosesc la Cercul Militar. Economia şi de chirie şi de cale ferată e considerabilă. Dau lecţii săptămânal la Aerodromul de la Băneasa, unde tocmai fac un curs cu câteva domnişoare, care au părăsit pilotajul şi doresc să încerce senzaţiile aeriene fără motor. înscrierile se primesc la Rectoratul din Bucureşti sau la ziarul „Neamul românesc".
1930
                 VINERI 6 IUNIE 1930
    Orele 7 seara. Un vârtej de baloane de Moşi, agăţate -sateliţi — de o limuzină. Trece regele Mihai spre Cotroceni, lângă mama lui.
    De la plecarea Absentului şi de la moartea regelui Ferdinand, publicul, stăpânit pân-atunci de bărbaţi în maturitate, se dezvaţă să salute automobilele regale şi Copilul este întâmpinat mai mult cu zâmbetul, părintesc, al cetăţenilor cu copii frumoşi. Au contribuit la indiferenţa votului universal, exprimat cu pălăria, zvonurile, repetatele tăgade, declaraţiile politice şi faptul că pe firma dinapoi a maşinilor emblema Coroanei s-a înmulţit, ca şi subdiviziunile autorităţii.
    Lucrul unic e singurul de preţ. Regenţii nu s-au prea bucurat, mai ales de autoritate. Stima publică a devenit greoaie. Figura de medalie a prinţului Niculae îndemna todeauna să se scoată căciula, însă nimănuia nu-i aducea aminte de Regenţă. El era frate cu Absentul. Şi era prinţ. Nu era unul dim unul din Regenţă. Sentimentul popular nu se învoia cu gândul
PUBLICISTICĂ
1171
oficial, de strictă paradă şi de imprimat cu formule, că un arhiereu pasionat, în ştirea tuturora, de milioane şi cârmuind un cler aproximativ, jumătate ateu şi jumătate protestantist, ar putea împărţi vreo putere oarecare şi mai ales puterea domniei: cu prinţul Niculae, socotit reprezintant întreg şi leal al Absentului. Se poate spune despre acest prinţ Niculae, că el realizează în arme sufleteşti medievale, lucii şi albe, insul din caracterizarea lui Bayard, „chevalier sans peur et sans reproche“.
    Zvonul că prinţul Carol e în ţară, circulă de astă dată printre oamenii informaţi. De atâtea ori a fost fără să fie, încât publicul s-a deprins şi cu normala lui inevitabilă sosire şi cu necazul că nu soseşte mai curând. Prietenii „carlismului“ aşteaptă de la întoarcerea Absentului toate binefacerile făgăduite de imaginea diverşilor dictatori, propuşi de doi ani încoace examenului colectiv - iar adversarii lui, copleşiţi de un soi de neputinţă istorică, evidentă în activitatea statului, care face că toate iniţiativele sfârşesc în impas, zic şi ei: „Să vie. Mai bine un cap decât patru sute, în orice caz“.
    O indisciplină mai mult morală decât materială, a lăbărţat figurile geometrice fixe: pătratul merge spre triunghi şi circonferinţa s-a ovalizat, ca la motoarele uzate cilindrii. S-a petrecut ca o strămutare: ghimpele a ieşit între petalele rozei şi rădăcinile obosite circulă la suprafaţă. Uşile nu se mai închid exact. Pana scrie strâmb. Creionul se rupe şi trebuie ascuţit mereu. Nasturii spânzură, găurile nu-i mai cuprind. Din punctul de vedere social, este ceva analog cu pierdera chefului de viaţă, nejustificată aparent: o sinucidere de miliardar. Lipseşte foarte puţin, dar lipseşte un puţin esenţial: cu un milimetru în plus materialul ar fi fost de ajuns pentru construirea unui centigram. Peste tot lipseşte un miligram, din toate - un centimilimetru. Lipseşte... Absentul.
1172
TUDOR ARGHEZI
    Orele 12.30 noaptea. Telefonul. A venit! Cine a venit? M-ai deşteptat din somn. Te culcaseşi aşa devreme? De zece ani, nu m-am simţit atât de obosit. Pot să-ţi spui ceva la telefon? Ai o voce misterioasă: spune. A venit! Zău? Spui drept?... L-am văzut... Să fie sănătos!
    Ca Lohengrin, a sosit cu o lebădă sau cu un cocor de fier, din miezul azurului în holdele de aur. Şi tocmai venea şi Coco. Ieri, a fost afişată reapariţia „Biletelor de Papagal"...
    7iunie, sâmbătă. O simplicitate normală. Parcă nu a plecat niciodată şi parcă s-a întors de la Otopeni. Nici o protestare, nici o împotrivire. într-o secundă s-a lichidat toată terminologia: chestia închisă, Scarlat Caraiman, actul din 4 ianuarie. Presa toată îi publică portretul, scos din sertare încuiate. Lumea politică se dă deoparte cu unanimitate şi-i face loc, dezorientată, scuzându-se fiecare că ocupă un loc în stat fără aprobarea lui. Ediţii speciale apar din toate ziarele la oră. Ca şi creştinismul, toate ideile şi împrejurările au lichelele lor. Cei mai declamatori sunt demagogii carlismului, care improvizează ifose şi iniţiative.
    Poporul e pe stradă, toată ţara a venit în Bucureşti. Circulaţie cu neputinţă, din pricina surâsurilor, florilor, femeilor, automobilelor. Cocarde, steaguri. A venit Cineva, pe care îl aştepta toată lumea. Şi el a venit cu încrederea, meritată de acest popor extraordinar, generos şi blajin, egal cu sineşi todeauna şi neprimind, ca lumina fixă a unei oglinzi, în dreptul ei, decât frumuseţi şi găteli.
    Şi numaidecât s-a schimbat ceva. S-a ivit în toate florile centimiligramul de polen, bobul de rouă, fulgul de parfum. Actele grave, măsurile crâncene, punctele de vedere groase, evenimentele, fenomenele, cataclismele s-au absorbit ca o funingine albă de zăpadă, într-un fluviu liniştit. O lume întreagă s-a opintit să înăbuşească fluturele albastru cu o
PUBLICISTICĂ
1173
lespede mare şi când părea mai înrădăcinată, piatra s-a întors ca o foaie de hârtie şi a ieşit de dedesubt fluturele albastru... Păstrătorii, proprietari definitivi şi crunţi ai marilor principii de granit, date la strung şi făcute bare şi conuri, păzite în dulapuri sfinte, au pierdut toate exclusivităţile şi încă o dată se afirmă personalitatea sprintenă, elastică, vioaie şi armonică a unui popor, care nu ştie să fie niciodată nici prost, nici crud, nici îngust la minte. E o indicaţie politică pentru toate partidele ce-şi propun să guverneze această ţară, de oameni înainte de toate zâmbitori, uitători şi buni, dacă ţin să nu fie înlăturaţi cu simplicitatea elastică a boilor noştri, dintr-o legănare calmă de cozi.
    Din partea adversarilor prinţului întors, s-a impus azi actul de consecvenţă şi de fidelitate la concepţia veche liberală a declaraţiilor domnului I. G. Duca, bănuit până acum de oportunism. E cel mai frumos discurs de carieră încheiată în douăzeci de rânduri, fierbinte de-o rană adâncă şi de-o emoţie tragică, al locotenentului politic al domnului Vintilă Brătianu. Perdelele clubului liberal au rămas trase până jos.
    8 iunie. Duminica Rusaliilor. Ascultată la haut-parleur, transmisă de microfon, şedinţa Parlamentului, care a proclamat rege al României pe Carol al Doilea. Jurământul Majestăţii sale a fost urmat de o vorbire explicativă. „Nu am venit să mă răzbun", a zis noul rege. N-a păstrat „urmă de urmă" de resentiment celor care au voit să „rupăa legătura lui cu ţara. Şi afirmă că îndeplineşte „ultima dorinţă a tatălui său, regele Ferdinand“, ca un răspuns dat domnului Duca, şeful liberal, care afirmase ieri solidaritatea partidului, tocmai cu voinţa contrarie, expres făcută act, a regelui defunct, ca fiul lui să fie refuzat din domnie. De altfel, acest gând precis al regelui Ferdinand, cu înţelesul regal, a fost mărturisit adunărilor şi de prinţul Niculae.
1174
TUDOR ARGHEZI
    A lipsit din presă un cuvânt, o lacrimă, un suspin pentru principesa mamă Elena. Poporul a voit să ştie dacă soţii s-au întâlnit, dacă s-au îmbrăţişat lângă copilul lor şi dacă ş-au alăturat capetele în cadrul gol al celor patru ani trecuţi. Acest lucru extrem de gingaş n-a putut încăpea în comunicate, după dorinţa poporului, care, obişnuit să se împace şi împăcat, aşteaptă a doua împăcare... Omagiul cuvenit prinţesei mame Elena, care este un model de soţie şi de mamă, a fost adus din partea Parlamentului de către domnul Ciceo Pop. Ca un tată, ca un ardelean cu tradiţii de familie bine zidite, preşedintele Parlamentelor unite a găsit cuvintele cu mare sprijin moral trebuincioase, şi principesa Elena a primit ovaţiile pline ale poporului întreg, din mâinile elocvente şi din strigătele deputaţilor lui.
    O      mâhnire au manifestat în ziua acestei sărbători Miţu şi Baruţu... Ei n-au putut înţelege pentru ce băiatul frumos din limuzina cu baloane şi de pe moneta galbenă de douăzeci lei, nu mai e „regele Mihai", şi a rămas „prinţul Mihai"...
1930
               JUSTIŢIA ÎN COREEA
    în Coreea, când un împricinat are să se prezinte unui tribunal sau unei Curţi, nu se preocupă, nu numai în primul rând, dar nu se preocupă câtuşi de puţin de dreptatea sau de strâmbătatea cauzei lui.
    întâi, el a căutat să-şi asigure un advocat cu influenţă politică, de preferinţă un fost ministru sau un şef de partid, căruia magistraţii naivi îi datoresc un respect care exclude putinţa judecăţii, iar cei interesaţi o avansare sau recunoştinţa unei făgăduieli în vederea timpurilor mai propice. Simpla
PUBLICISTICĂ
 1175
prezenţă a marelui advocat e de-ajuns ca să asigure izbânda în cele mai strâmbe procese. Marele advocat aranjează succesul de cele mai multe ori în camera de deliberare, unde intră fără nici o turburare, sau dacă i-a lipsit timpul, vine şi se aşază pe bancă şi desemnează pe advocatul care să vorbească, el aprobând numai, cu mâna, cu capul, cu surâsul. Advocatul politic câştigă astfel câteva milioane de lei pe an şi un prestigiu imens.
    După advocat, sau dacă nu are advocat cu trecere politică, împricinatul face socoteala membrilor care compun Curtea, pe care şi-i notează mai întâi după culoare politică şi apoi după relaţii şi, în sfârşit, după rigiditate. Dacă sunt şapte membri ai unei Curţi, ei trec în carnetul de buzunar al împricinatului, în felul următor:
    X. liberal, văr cu Dumitrescu-Paşa, nepotul lui Costică. A
i se vorbi prin prefectul de Vaslui.
    Y. şi liberal şi conservator, membru al clubului „Junimea", cartofor. A se aduce vorba prin doctorul Mişu, care îl va predispune în favoarea mea, lăsându-se bătut şi păgubaş de cinci mii de lei, pe care îi voi plăti eu.
    La Z. să intervie Zozo şi Caliopi, la hotel, invitându-1 la ele.
    V. cere cincizeci de mii de lei şi dă în schimb o poliţă şi restituind suma, dacă nu izbuteşte să formeze majoritatea.
    Pe T. îl va prepara mănuşereasa din bulevard, rugându-1 să ia în considerare legătura de rudenie fictivă a nevestei mele cu dânsa.
    Până la stabilirea acestei liste, împricinatul a urmat tratative, a luat informaţii sigure, a cheltuit. Ceea ce-i mai bizar, e că el are nevoie de asemenea date chiar atunci când cauza lui e dreaptă şi dreptatea strâmbă.
    Ceea ce-1 încurcă e magistratul reputat, integru şi neinfluenţabil. Dar aceia sunt cunoscuţi de toată lumea şi deşi inspiră cea mai meritată stimă şi uneori teroare, rămân să
1176
TUDOR ARGHEZI
înainteze destul de greu, la coada magistraturii... Coreea însă se japonizează...
1930
            9 IUNIE 1930 (DUMINICĂ)
    Steagurile s-au înmulţit la ferestre şi balcoane, pe nesimţite. Proprietarii, în majoritate liberali, au ezitat vineri, s-au afirmat în doi peri sâmbătă şi azi n-au mai avut, zicea unul, încotro: au arborat câte două şi trei drapele. La Dona e mobile...
    Oare domnul general Moşoi (pe franţuzeşte Mâchoî) n-a declarat într-un mare avânt naţional, acum câteva zile, nu mai demult, că dacă se va întoarce prinţul, să nu se mai amestece nimeni, să-i fie lăsat corpul prinţului viu, ca să-l măcelărească singur, cu mâinile domniei sale? în dimineaţa zilei cu pricina, domnul general Moşoi s-a scărpinat în ceafă şi a scos un steag în balcon...
    S-a cam povestit pe vremuri, înainte de-a fî plecat prinţul din ţară, un incident, de prin Vest. Domnul Moşoi era, ni se pare, comandantul militar în uniformă al circumscripţiei Oradea Mare şi în această calitate năduşise să ridice un monument maiestăţii sale regina, pe loc. Monumentul a displăcut înfiorător, din punctul de vedere artistic, suveranilor, siliţi să-l contemple şi să se identifice cu materialul lui.
    în ziua recepţiei, domnul general, întinerindu-se cu cea mai neagră vopsea, prezintă la inaugurare o mustaţă ca pana corbului. Ceea ce a indispus, zice-se, la superlativ, a fost însă un detaliu sculptural. Pe feţele soclului, domnul general adunase, dacă e adevărat, nişte basoreliefuri, figurând şi domnia sa cu fizicul domniei sale întreg, într-un asemenea
PUBLICISTICA
 1177
relief. Lucrul nu era interzis: domnul Moşoi avea şi un bulevard la Oradea Mare, întocmai ca şi regele Ferdinand. Cineva, nu credem să fi fost prinţul Carol, ar fi rămas încremenit dinaintea acestui spectacol de autoreclamă monumentală şi i-ar fi scăpat cuiva - se povesteşte, şi probabil nu-i adevărat - un calificativ dezavantagios domnului general, numit din eroare, cu voce tre:
    - C’est un leche-cu...
    -     Alteţa sa regală doreşte ceva? ar fi întrebat cu volubilitate domnul general.
    - Nimic, domnule general, ar fi răspuns un adjutant.
    Vorba venită din senin, i s-a tradus viitorului ministru de
comunicaţii, în absenţa din ţară a celui care se presupunea că o rostise, şi generalul i-a păstrat prinţului acea ură de moarte, manifestată la un comitet al Partidului Liberal, când îşi valorifica un eventual merit de portofoliu, pipăindu-şi revolverul.
    Noroc însă că, dotat cu o natură reflexă, domnul general şi-a modificat ameninţarea şi a evoluat. în curând, fără îndoială, se va putea admira în fotografiile festive, plecăciunea ceremonioasă maximă a goliatului naţional-liberal, convertit.
1930
                        UN ÎNCUIAT I
    Azi la prânz, conducătorul Partidului Liberal trebuia să ia o atitudine definitivă, făgăduită în şedinţa precedentă. Ideea schematică fusese să se lase, printr-o declaraţie aspră,
1178
TUDOR ARGHEZI
membrilor libertatea să ia individual orice atitudine vor crede necesară, partidul suspendându-şi oficial activitatea până la moartea evenimentului. Această coroană mortuară, pe care partidul hotărâse să şi-o expună în fereastra clubului, avea însuşirea să-i fie frunzele de fier.
    Şefii sunt mai cuminţi, dau înapoi. însă ei au avut inteligenţa tardivă a omului de pe scară. Obligaţi de o declaraţie pripită, socotită de majoritatea membrilor vitejească însă neroadă, ei caută un echilibru între debit şi credit, în fiecare zi. Ei ar dori să nu fi spus ceea ce spuseseră clar, şi lipsindu-le elasticitatea intelectuală a unui Pherekide, a unui Mârzescu, a unui Constantinescu şi a unui Ion I. C. Brătianu, şerpuiesc între extreme, cu o rigiditate de par lung, de la căruţele de chiristigii. Domnul Vintilă Brătianu a intrat în stilul hermetic şi într-un vocabular simbolic constructivist. Vinul viilor Simulescu primeşte atâtea găleţi de apă, încât n-a mai rămas o picătură de Drăgăşani. Singură firma indică provenienţa. Nici domnul I. G. Duca nu mai e atât de poetic, de melancolic şi de crepuscular. Braţele acestor domni n-au putut să prindă realitatea şi se întind înainte de blestem. Grafic, evenimentul se înfăţişează ca un tren care a trecut pe lângă un om cu o scrisoare în mână. El n-a pus scrisoarea în minutul de oprire şi fuge cu ea francată, după vagonul poştal.
    Partidul s-a aşteptat ca domnul Vintilă Brătianu să părăsească, după primele declaraţii, şefia ca o singură compensaţie la gaura făcută-n cer, lăsând tinerilor locul ce-i putrezise subt şezut. Domnia sa rămâne şi dă înapoi. La fiecare oră câte puţin.
    Desigur că sensibilitatea domniei sale a fost aţâţată şi de prezenţa, în chestiunea închisă, a domnului Manoilescu şi a unui rând întreg de tineri, care şi-au permis să intre în istorie fără autorizaţie semnată, contrasemnată şi ştampilată, ca şi cum ar fi intrat în literatură, când este ştiut că nici această
PUBLICISTICĂ
1179
activitate gratuită nu este lipsită de dictatură şi nu poate să fie întreprinsă fără paşaport şi viză.
    Apoi, tineretul întreg liberal, obosit de un imperialism obositor, nejustificat prin calităţi certe şi care face trăsura de unire dintre haos şi neant, şi-a sfărâmat căluşul, strecurat în gură, între măsele. între aceşti terorizaţi se găseşte şi domnul Vasilescu Valjean, ale căruia priviri, judecăţi zâmbitoare şi caracterizări fac să sufere necurmat orgoliile sălbatice şi neputinţa categorică a şefilor. Domnul Valjean a fost intenţionat ţinut în carantină, ca o răzbunare, de care trebuie să se împiedice valorile constant barate de autoritatea conducătoare.
    Pe lângă un nepot inofensiv care scrie versuri şi grupează tantieme, domnul Vintilă avea un nepot supărător, pe fiul lui Ion I. C. Brătianu, pe George Brătianu, om de bibliotecă şi un savant care nu moşteneşte întru nimic portretul moral autorizat. Domnul Vintilă nu a ştiut să se strecoare pe la spatele acestui tânăr viitor şef al partidului, proclamat cu câteva săptămâni mai devreme şi cu consimţământul său intuitiv. Domnia sa l-a gonit din partid. Cu o sută de ani înapoi, unchiul i-ar fi tăiat nepotului capul.
    E orişicum o distanţă de la această strangulare în familie, până la conduita prinţului Niculae faţă de fratele lui!
1930
                      UN ÎNCUIAT II
    Comicul întreg îl izbutesc, Moliere este actual, oamenii gravi. Cel mai grav personaj din România era domnul Vintilă
1180
TUDOR ARGHEZI
Brătianu, şeful de ultimă instanţă al Partidului Liberal. Când rostea „Bună ziua", domnul Vintilă Brătianu avea pompa, academismul şi acreala magnifică a unuia care dăruieşte din punga lui, cu scârbă, un milion. Lozincile acestui domn, igienice şi economice, se auzeau, ca din gura încleştată a Sfinxului, o dată la zece mii de ani. Pustiul cuvânta din generaţie în generaţie şi ultima rostire avea să fie a silexului domnului Vintilă, care vorbeşte exclusiv în momentele solemne şi în orele uriaşe. Singura dărnicie discursivă a şefului actul, cu deosebire în scris, a consistat în multiplicarea cacofoniei, izbutind ca nimeni altul, afară de domnul Mihail Dragomirescu (dar acesta e altceva, e profesor de literatură) să grămădească în şase silabe un muşuroi de că, ca şi ca, că consecutivi.
    Unii copii trăiesc în sperietura unui colţ de stradă întunecos din mahalaua lor, până la adolescenţă. Strigoii şi balaurii închipuiţi că şi-au ales domiciliu în ungherul temut, dispar subit, când zidul s-a dărâmat ca să se construiască o casă. Un depozit de vechi tingiri, de papuci şi fulgi, de cercuri de putină ruginite şi cutii de conserve goale se folosea de învelişul patetic al umbrei, ca să pară un mister înfricoşat. Şi o vagă inscripţie veche, ştearsă de actualităţi: „Murdăria oprită".
    Slujit de un spirit consecvent de vindictă şi cu statui autentice în ascensiune, domnul Vintilă s-a crezut împuternicit de originea divină să ţie registrul sentimentelor şi ideilor, să pună note şi monopol şi să arunce anateme. Puterea acestui biet om a fost pe cât de groaznică pe atât de covârşitoare, executând, paralel, verdictele creierului său taciturn şi ducând realmente la nenorocire oameni mai utili şi mai înzestraţi ca el şi un popor întreg.
    într-o bună zi şeful a rămas fără colaborarea evenimentelor, din care şi-a tras în todeauna un prestigiu şi un exponent. Nu a mai fost servit nici de date, nici de palat, nici de siguranţă, nici de jandarmerie; delaţiunea şi denunţul nu au mai fost între
PUBLICISTICĂ
1181
uneltele sale. Omul a rămas despuiat, adică în situaţia în care s-a găsit Prometeu înlănţuit de stânci şi Aruncătorul cu discul, din statuara greacă. Ştiţi ce a făcut acest mare bărbat de stat cu stânca lui de granit...
    Consultaţi în toate chestiunile, amici din tineret, mai repede autorii veseli decât învăţătorii fără umor şi oamenii sentenţioşi. In Moliere veţi afla înţelepciune multă.
1930
              12 IUNIE (MIERCURI)
    Majestatea sa regina Maria, întoarsă în ţară după o absenţă de câteva zile, a găsit în Bucureşti o regină nouă. Cu începere de azi „Principesa Mamă“ este regina Elena. Această strămutare de roluri satisface publicul, ca o consecinţă a întoarcerii şi suirii pe Scaun a fostului prinţ.
    Cine a urmărit viaţa fostei principese în pauza de patru ani a căsniciei, şi-a scos pălăria cu duioşie şi recunoştinţă când melancolia ei stăpânită a trecut prin oraş: duioşie pentru omenescul ei întristat şi recunoştinţă pentru demnitatea şi cuminţenia ei, de mare cucoană. Batista ei a avut lacrimi ştiute numai de dânsa şi tinereţea ei s-a identificat cu pavăza şi cu simbolele familiei din care a purces. Casa ei albă, de la Şosea, a fost un schit. Către casa ei a zburat gândul oamenilor care încă nu au renunţat la o ţinută, la o arhitectură morală şi la o estetică a vieţii, de la zi la zi şi de la ceas la ceas, ca la un criteriu de idealuri şi de aristocraţie...
1930
 1182
TUDOR ARGHEZI
              „VALURI ARTIFICIALE"
    Un domn profesor doctor, fost ministru, suferă de mizeria unui venit anual de vreo sută de milioane. Nu vrem să întrebăm ce plăteşte la fisc. Vrem să constatăm spiritul practic de care e animat, în vreme ce şeful domniei sale politic geme răstignit pe principii. Domnul fost ministru a deschis pe proprietatea domniei sale din strada Clemenţei - intrarea prin dos - un „ştrand", cu toate cele necesare unei petreceri în mai mulţi, pentru a pune sexele de acord.
    Inovaţiunea stabilimentului cu apă de spălături consistă în „valuri permanente". Dată fiind originalitatea ei genială, e o idee, desigur, proprie, a domnului fost ministru.
    în definitiv, parcă tot mai bun e un local de înotat decât o bibliotecă şi poate că domnul fost ministru va fi mai fericit, trecând de la clădiri de şcoli la cabine separate. Şi poate ca ştrandul domniei sale să facă pui de cartier. Oborul şi culoarea periferică de Albastru duc marea lipsă de instalaţii de scăldat. Ar fi bine de întrebat şi-n Crucea de Piatră.
1930
              SINODUL CITEŞTE
   Sfântul Sinod, care-şi mai păstrează o aparenţă de impeca-bilitate în titulatură, şi-a împlinit toate datoriile, toate dreptăţile, a realizat toate purificările şi s-a înstărit cu toate virtuţile. O singură treabă îi mai rămânea de făcut şi a făcut-o, jucându-se de-a Conclavul şi de-a Vaticanul şi băgându-se în literatură. Superbia patriarhului, nărăvit la Regenţă, vrea să exercite în poezia românească o autoritate incapabilă să fie
PUBLICISTICĂ
 1183
ascultată, recunoscută şi existentă în cler, condamnând cu maimuţăreala Congregaţiei Indexului, o carte de frământări şi de elevaţii mai ales, Icoane de lemn, ca imorală.
    Imorală e altă carte. Ea imaginează o viaţă a patriarhului Miron, care constituie o reclamă trivială pentru persoana unui şef de biserică şi în acelaşi timp o afacere de bani, şi se vinde în afară de librării, clandestin, cu cinci sute lei bucata, prin protopopi. Zece mii de preoţi au fost obligaţi să cumpere câte două exemplare, ceea ce dă, în lei, un total de zece milioane.
    Cu cine împarte autorul, domnul Russu-Abrudeanu, literatul Patriarhiei şi evanghelistul purissim al Sfântului Sinod, beneficiul net, de cel puţin opt milioane?
1930
                     TRATATIVE
    Un fost ministru care îşi închipuia că va mai fi, a dezvoltat în interviuri condiţiile puse de el unui şef politic însărcinat, între alţii, să întocmească un cabinet. Condiţiile erau de genul ideilor următoare: să nu se mai taie cozile la câinii mopşi, o cutie să conţie optzeci şi două de chibrituri şi pulverizatoarele de parfum să nu mai facă zgomot când stropesc. Acestea toate, ca să se simtă că am intrat într-o eră nouă. într-altfel, candidatul nu putea să primească nici un portofoliu şi mai aştepta doi, trei ani sau mai mulţi.
    Ceasul e însă un factor de sarcasm în viaţa politică. La ora ediţiei speciale, care informa publicul despre condiţiile ministrului aproximativ, guvernul se şi întocmise, cu alţii...
    Naivitatea te aduce uneori să crezi că ai fost solicitat serios.
1184
TUDOR ARGHEZI
    Alţi naivi au primit să facă parte din guvern, imediat şi fără nici o condiţie.
    Guvernul se formase şi fără aceştia.
1930
                  ULTIMA VORBĂ
    Un confrate bine informat şi sentenţios ne face cunoscut că „în grajdurile în care rândunelele şi-au făcut cuibul, nu sunt nici ţânţari, nici muşte".
    Confratele a uitat să citeze numai coada.
1930
                        RADIO
    Idealul în radiofonie este să înlocuieşti orchestra cu placa şi conferinţa cu acul. Staţia de radio Bucureşti a împins idealul dincolo de el însuşi, emiţând cu placă nu numai simfoniile lui Beethoven dar şi muzica lăutarilor din Bucureşti. Placa devine atunci „doză electromagnetică", după cum la un restaurant select brânza devine „fromage“.
    Numindu-1 valută, leul pare mai scump şi subt echivocul cuvântului „aperitiv" ţuica dobândeşte o aromă exotică.
    Cu timpul, directorul general al postului se va putea numi domnul Gramofon şi compozitorul unanim al postului românesc va fi Mişonznichi. E şi mai ieftin.
    Supunem propunerea, domnului Guşti, preşedintele Societăţii de Radiodifuziune.
PUBLICISTICĂ
 118$
     - Ce faceţi acolo, domnule profesor? învârtiţi o flaşnetă?
     - Vă înşelaţi, domnul meu: conduc o universitate.
     Un amator pretenţios cerea ca ştirile de presă pentru străinătate să fie citite într-o limbă franceză impecabilă.
     Nu este nevoie. Un remarcabil accent bulgaro-slovac vine foarte frumos limbii franceze, căreia îi dă o suavitate balcanică şi un neînţeles artistic, absente din franceza originală.
     Moliere nu citeşte nici aşa, căci a murit.
     Onorariile de conferenţiar vor fi invers proporţionale cu salariile directorilor. Nici conferenţiarii nu sunt obligaţi să fie interesanţi, nici directorii să se obosească.
     La telefon: orele 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 după-amiază: Nu e nici un director. Orele 8, 9, 10, 11, 12, înaintea prânzului, a doua zi: nici un director.
     -Alo! Nu-i nimeni, niciodată?
     -     Alo! Mai încercaţi, vă rog, luna viitoare. Trebuie să daţi de cineva.
     - Inginer electrician? Ai studiat ingineria?
     - Cu o lampă de buzunar... O sting şi o aprind.
1930
                      REGELE
    Cu simplicitatea tinereţii, el a venit într-o bună zi, cum vine rânduneaua, ca să deschidă, fără să întrebe, apele, florile şi cerul. Oamenii l-au văzut şi au zis: a venit primăvara. Şi au salutat-o. Femeile şi-au pus rochiile cele mai bune păstrate şi au ieşit întru întâmpinarea lui, cu lumina ochilor învăpăiată de o flacără nouă. Văzduhul mirosea a nădejde şi evantaliul
1186
TUDOR ARGHEZI
nopţii şi-a desfăcut licăririle, ca un dar de logodnă pentru toată lumea. Steagurile legănau îngeri de aer culcaţi în poala lor. Venise primăvara într-adevăr.
    Regii obişnuiţi aparţin curtenilor şi unei clase, care nu-i nici cea mai vie, nici cea mai meritorie. O categorie pune monopol pe ei, ca medicii pe un bolnav: la toate orele din zi se vorbeşte numai de medicamentul care va întreţine suferinţa unuia şi alături de ea profesiunea celorlalţi. O coterie, un partid politic fac din rege şi un prizonier şi ideea regalităţii, confundată cu o regiune încremenită şi interzisă a vieţii publice, e diminuată şi înstrăinată ca pământul, ca neamul şi ca patria, consacrate proprietate definitivă a unui pâlc. Dacă înconjuri clanul cu baionete, cu agenţi, cu bănci şi cu principii, ai statul, ca un tezaur rezervat, cu libertăţile şi bucuriile lui, câtorva colonii parazitare. Şi dedesubtul lor, aşa-numitul popor, ca o pardoseală de carne pentru trecerea pe moale şi pe sânge, conservat în flacoane umane, a roţilor ieşite la plimbare.
    Dacă această familie a câtorva sute de inşi ar fi refugiul nobleţilor, al elitei şi al inteligenţei naţionale, privilegiile, utile vieţii însufleţite în ramurile înalte, ar avea o îndreptăţire şi doliul obştesc, răbdarea şi ascultarea ar însemna ţinuta de reculegere, de tăcere şi de respect, în care trebuie să lucreze minţile directoare. Ea şi-ar plăti cruzimile cu merite şi intransigenţele cu acte. Poporul a favorizat însă durata unei elite false şi selecţionarea prin servilism, făţărnicie şi minciună. Alături de rubedenii, au putut deveni puternici valeţii şi moralitatea clanului a fost apărată, ca un ban cu dobânzi, ca o crescătorie de vulpi.
    Fără actul de la 4 ianuarie, întărit de consimţământul majorităţii oamenilor politici, ceea ce se va vedea mai clar când vom pune pe două coloane proza jubiliară a multora dintre bucuroşii de azi, - poate că prinţul nostru n-ar fi ajuns Omul Nou aşteptat de ţărănime, de burghezie, de muncitori şi de
PUBLICISTICĂ
1187
intelectualitate. El ar fî căutat-o şi nu se ştie dacă ar fi găsit-o la timp, veriga ce trebuia sfărâmată din lanţul de continuitate, încolăcit pe genunchii poporului lipiţi de lut. Clanul îşi asigura prinţii din generaţie în generaţie, lucrând paralel în Parlament şi în bucătărie şi Palatul era urmărit să devie o dependinţă a clubului politic. Bărbaţii, slăbiţi, trec amazoanelor hăţul şi, degeneraţi, stăpânii se sprijină pe feciorii din casă. Clanul are cadrele lui fixe definitiv, mamelucii lui organizaţi, ienicerii, inchiziţia şi presa lui. în ultimii ani, starea de intelect şi de ideal, absentă, fusese înlocuită cu unica operaţiune a denunţului şi a vânzării. Actul din 4 ianuarie zidise şi ultima ogivă, în care o speranţă îşi făcuse cuib, pentru ca întunericul, întovărăşit cu lanţul, să se împletească strâns. După ce au ucis toate năzuinţele şi au bătut în cuie toate ieşirile şi intrările, vizirii s-au retras în cavou şi, mângâiaţi, au zis: „Acum putem să domnim. Schimbaţi străjerii la timp şi băgaţi de seamă, ca de jur-împrejurul cimitirului nostru să nu se ivească nici o pasăre să cânte“. Acest lucru a fost obţinut, cu consimţământul laşităţii vanitoase, a tuturor aprinzătorilor actuali de ruguri cte paie verbale.
    Numele de 4 ianuarie trebuie dat Căii Victoria. Regele nu mai e al unei categorii, împărţită în subdiviziuni, care şi-au trecut domnitorii din mână în mână, ca o minge, imprimată cu o coroană. El aparţine poporului întreg, e al ţării, al tânărului care visează între cărţi şi sărăcie, al săteanului dintre boi şi spice, al muncitorului odihnind, răzimat în ilău şi ciocan; al elitei vechi, putrezite, rămâne din el foarte puţin şi ceea ce-i mai inconsistent: surâsul trecerii cu vederea şi mila de îngustimea sau de nebunia lor. Ziua de 4 ianuarie nu a ucis un prinţ, ci a renăscut o ţară. Clanul şi-a pus de la sineşi, nesilit de nimeni şi nesfătuit de nemărginita lui trufie, un termen de moarte. Deprins să facă legi şi să orânduiască, el n-a băgat de
1188
TUDOR ARGHEZI
seamă că-şi face un testament şi îşi pregăteşte osânda lui: e răzbunarea confuziei şi a stârpiciunii.
    O lume nouă se iveşte, voinică şi vitează, odată cu regele nou, cu Omul Nou. încă o dată, descurajată de experienţe, ţara care a dat unora popularitate, altora supunere şi slavă şi tuturor câte ceva din sufletul ei, pângărit şi mânjit, îşi recapătă vioiciunea şi de astă dată frăgezimile, care nu s-au mai împrospătat în stihia de azi, din vremea turcilor şi a Bizanţului, biruit încet şi cu caznă, însă biruit...
1930
                    25 IUNIE 1930
    Pe când prinţul Carol intra în Bucureşti, aclamat de populaţie, baba se pieptăna: domnul Vintilă Brătianu era absorbit în problema telefoanelor. Regenţa primise cel puţin un memoriu de la domnia sa şi autorul atâtor proteste indiferente concentrase toate aşa-zisele, la club, Interese Superioare în minuscula pâlnie de ebonit. Se schimba lumea şi auzul şefului celui mai puternic partid politic din România era obsedat de un apel unanim al tuturor lucrurilor: „Alo!“. Din tot ce se zămislea fără cunoştinţa domniei sale, acest autor de mari directive şi nefericiri făcuse o sârmă de telefon, pe care o învârtea de o sută de ori pe un mosor înainte şi de o sută de ori îndărăt. Interesanţii pensionari ai unei case de odihnă hotărâseră, odată, să facă supă cu un coleg al lor şi colegul i-a oprit cu un raţionament, pe care pensionarii l-au înţeles: „Ce vreţi să faceţi? Staţi niţel, să-mi scot încălţămintea, că iese supa neagră".
    -    Alo! auzi într-o noapte domnul Brătianu. Era un „alo!" adevărat.
PUBLICISTICĂ
1189
    -  Ce este? a întrebat.
    -      A venit prinţul Carol! i-a şoptit domnului Vintilă cineva...
    -  Ce vrei să spui? a răspuns domnul Vintilă.
    -  A venit... E la Cotroceni...
    -      Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate! vocifera domnul Vintilă, crescendo.
    Domnul Vintilă ieşise din telefon. Domnia sa socotise, de vreme ce domnia sa se scufundase în telefon, că şi prinţul şi toată lumea se găseau cantonaţi în obsesiune. Nu i-a venit să creadă până ce nu i s-a confirmat de la Prefectură, sigur că dacă venise, dormea acum la Poliţie, arestat de domnul general Niculeanu şi zăcea împuşcat de domnul general Moşoi. A fost atât de stupefiat domnul Vintilă Brătianu, încât nici astăzi, după ce s-a trezit, nu se mai dezmeticeşte şi nu-şi explică de ce domnia sa nu a ştiut. Domnul Vintilă are o aptitudine naturală care, când nu complică o chestiune simplă, cere explicaţia unei chestiuni complicate.
    Telefoanele însă s-au concesionat. Interesele Superioare mai era câte cineva ca să le verifice şi aprecieze. Şi la aceştia s-a adăugat unul nou.
    Alaltăieri Caraiman, ieri prinţ şi astăzi rege: cum de s-au putut petrece toate acestea, fără autorizaţie?
    O întrebare domină necunoscuta politică a domnului Vintilă Brătianu, care a devenit brusc un om ca toată lumea. Mai poate domnia sa să controleze mecanismul unui partid politic, când n-a ştiut nimic din câte s-au petrecut? Ce încredere mai poate inspira un general armat până-n dinţi, care se pomeneşte pus cu nasul în şorţ, cu pantalonii lăsaţi pe genunchi şi bătut la fese cu palma goală?
    în comunicatele scurte şi dese, pe care le publică în oficiosul fostului său partid, domnul Vintilă, stupefiat de acţiunea tinerilor liberali, are o nouă obsesiune şi se leapădă
1190
TUDOR ARGHEZI
de ea căznindu-se să fie vesel şi numindu-1 repetat pe domnul George Brătianu „ridicul".
    Nu. Spuneţi-i domnului Vintilă Brătianu că altcineva e ridicul. Căutaţi-1 pe acest ridicul în flanela şi ciorapii domniei sale. Rostul domnului Vintilă era să ştie că vine prinţul. N-a ştiut.
    —  Pune-ţi, bardule, lira-n cui şi cumpără-ţi tobă.
    „Actul de la 4 ianuarie" era o mare operă de stat, o creaţiune constituţională, un monument istoric, o piramidă politică. Aţi văzut cum s-a dus această mână de făină, în care ai suflat o dată? Mai poate avea un credit moral şi mai poate să-şi plătească locul de şef politic un om atât de nepregătit pentru destinaţia ce i-a dat-o prin simplă ereditate, decesul unui frate, încât să confunde o pungă de mălai cu un conglomerat de bronz? Dar poate cineva, fără ironie, să-şi mai puie aspiraţiile şi nevoile de orientare în mâna unui director de ţară atât de slab? Bărbatul politic fără vocaţie e bun de vodevil, ca şi bărbatul înşelat. S-a văzut vreodată un prezident de guvern, ales pentru motivul că purta o păreche de coarne?
    Dar domnul Vintilă Brătianu pentru că-şi pierduse Actul (de la 4 ianuarie) şi pentru că e dibaci, cum îl dovedesc toate faptele domniei sale cunoscute prin semnătură proprie, a voit să aplice totuşi actul din 4 ianuarie în familia domniei sale: avea nevoie de simetrie - şi a făcut cu domnul Gh. Brătianu ceea ce se făcuse cu prinţul. Cu toate că ar fi constituţional, patriotic şi în sensul Intereselor Superioare, să nu-1 mai cheme nici Brătianu pe domnul Gheorghe, e singurul lucru pe care nu-1 mai poate impune acel papă suplimentar al Partidului Liberal, care se cheamă Vintilă Brătianu. încolo, conducătorul firesc al partidului a fost înlăturat în şedinţă secretă, până ce se va întoarce să-şi ia partidul în primire, ca prinţul coroana lui.
PUBLICISTICĂ
1191
    Optimismul palid al informaţiilor cu ton de comunicat din oficiosul fostului şi încă actualului fost şef, e numai gramatical. Sufletul a lichidat: mai rămân câteva rame goale în părete şi singura realitate, portretul cu degetul sprijinit în subsuoara jiletcii, al lui Ion I. C. Brătianu către răsărit.
    Pare că istoria începe a se desluşi. Ionel Brătianu şi domnul Vintilă Brătianu, Ionel Brătianu şi Anturajul, Ionel Brătianu şi Clica. Unul reprezintă întodeauna generozitatea, acoperită de muşiţa şi mucegaiul clicii, vigilentă, agresivă, poliţistă, strâmtă şi veninoasă. Este greu de admis că ultimii doisprezece ani, de teroare lentă şi de exclusivism mediocru, au putut să aparţie inteligenţei şi stilului unui conducător cu nuanţe şi nu mucegaiului care îl izolase înlăuntrul lui, ca o crisalidă.
    Ca toţi plebeii mari, domnul Vintilă s-a fortificat (în spatele fratelui domniei sale) în bastionul voinţei, prezentând la maximum acele însuşiri ale plebei groase, o tenacitate de piatră şi o stăruinţă în muncă, în ură şi într-un punct de vedere, de contra-maestru. Sunt multe momentele din viaţa lui Ionel Brătianu, care îl arată îndoielnic, timid şi catifelat -şi lascivitatea literară a personajului său, deasupra căruia se depun acum flori la Florica, se întrevede prin hârtia groasă şi inflexibilă a timpului politic, ca un filigran. Toată opera calvinească şi teoristă, de la Finanţe până la Municipiu, de la Coroană până la Siguranţă, de la Interne până la Justiţie, şi la actul din 4 ianuarie, este a domnului Vintilă şi a unui anturaj. Blocul a durat peste marginile rezistenţei şi trebuia de la sine să-şi piardă coeziunea.
    Un simplu inginer de materiale putea să demonstreze anticipat, anturajului şi domnului Vintilă, zădărnicia rigidităţii şi proasta calitate, pe o întindere exagerată, a unui material bun pe distanţe mici. Transformarea calităţilor în defecte poate să fie uşor demonstrată prin calcularea câtorva formule. Chiar şinele de oţel au molecula dură şi cristalizată fix numai pe un
 1192
TUDOR ARGHEZI
parcurs de cincizeci de metri: lipite cap la cap, ca să lungească unitatea, pe un kilometru, ele devin moi, ca frânghia şi se rup. La o intersecţie cu drumul slobod, calea ferată a domnului Vintilă s-a frânt şi locomotiva cu directori generali a luat-o razna peste porumbişti.
    De curând, s-au prezentat directorilor, la club, şefii organizaţiilor din ţară, convocaţi ca să fie puşi la unison.
    -      Iacătă-ne, am venit. Vrem porunci! au cerut şefii, directive.
    -      Ţineţi-vă la declaraţiile domnului Duca, a răspuns domnul Vintilă. Le-aţi citit?
    -      Cum să nu, au răspuns şefii. Ele ne recomandă expectativa. Ce-i expectativa?
    -      Ce-i expectativa? a întrebat domnul Vintilă, pe domnul Duca.
    -      Ce-am vrut să zic, când am zis expectativă? a întrebat domnul Duca pe domnul Alexandru Alimăneşteanu.
    -  Cu-cum ai zi-zis? a întrebat domnul Alimăneşteanu.
    -      Când era chestia închisă, au reluat şefii organizaţiilor din provincie, domniile voastre cereaţi repetat tuturor oamenilor politici să se desluşească şi cum tăcea un om politic două zile, presa noastră, discursurile noastre şi atitudinile noastre îl puneau la părete şi-l somau: explică-te că te tai! Noi nu ne putem explica de douăzeci şi cinci de zile. Hai, explicaţi, vă rugăm, expectativa. O să mă duc la mine acasă, o să adun oamenii într-o odaie sau într-o sală şi o să le spui: expectativă! Ce va să zică asta? o să mă întrebe lumea. Cum şi până când? Cu ce participăm la viaţa politică şi la rostirea evenimentelor? Stăm... aşa şi bem tutun? Păi, politică e asta? viaţă politică e asta? activitate politică e asta? Dacă sala va striga: „Trăiască regele Carol al Doilea!" noi ce facem? Stăm în expectativă sau strigăm şi noi să trăiască!? Şi dacă strigăm, nu mai suntem în expectativă, ci am trecut de partea domnului George
PUBLICISTICĂ
1193
Brătianu... Atunci, zicem noi — au încheiat şefii de organizaţii -să ieşim din expectativă şi să zicem numaidecât: Trăiască domnul George Brătianu!
    Scoateţi-ne din impas.
    Cei trei mari directori ai fostului Partid Liberal s-au uitat unul la altul.
    -     Parcă vreai să mai spui ceva, domnule Duca? zise domnul Vintilă.
    -     Eu? Nu, nimic, zise domnul Duca. Dar parcă voia să spuie ceva domnul Alimăneşteanu.
    -     Io?... răspunse domnul Alimăneşteanu. Ni-ni-mi-mic... Mă gâ-gândeam la ba-bancă... Am uita-tat să li-li-pe-pesc ti-timbre pe co-corespondenţă şi o fi plecat aşa.
1930
                    AMNISTIA
   Se atribuia Majestăţii sale regelui, încă din momentul în care s-a întors, după patru ani de absenţă şi după ce a fost osândit de partidele politice la pribegia pe viaţă şi la interzicerea de a intra în ţară zece ani - intenţia amnistiei. Silite de necazul public, diverse guverne au acordat de la război încoace din ea câte un crâmpei. Curajul unei amnistii întregi nu l-a putut avea nici un guvern, din pricină că oamenii fără inimă, fără dragoste şi fără creştinătate ai teatrului politic s-au temut de otrava şi imbecilitatea agresivă a rândaşilor din jurul fostului Partid Liberal, a cărora nerozie confunda duşmănia cu autoritatea şi mustrarea cu eternizarea puşcăriei. Am avut în Regenţă pe şeful duhovnicesc al ţării şi el nu şi-a adus aminte de suferinţa nimănuia şi nici de răstignirea Celui în numele căruia a purtat veşminte frumoase şi o cârjă cu şerpii de aur.
1194
TUDOR ARGHEZI
     Majestate, toată lumea în ţara ta are nevoie de o iertare, şi cei morţi şi cei ce sunt încă în viaţă, şi cei reputaţi vinovaţi şi cei socotiţi nevinovaţi. Datoria, dacă se poate pomeni o vorbă atât de aspră pentru meschinăria timpului nostru, nu şi-a făcut-o nimeni întreagă, decât din întâmplare; întâi, pentru că oamenii sunt de carne şi nu de metal şi nu de idee, şi al doilea pentru că românii sunt ceea ce sunt, români chinuiţi şi români iertători, cum îi cunoaşte trecutul întreg, în care n-au putut încăpea două lucruri: pedeapsa cu moartea şi crima politică, indicaţii definitive pentru a fi judecaţi de orice popor şi de orice civilizaţie, fie cât de veche şi de strălucită.
     Şi dacă, pe de o parte, fiecare stăpân şi conducător a greşit, pe de altă parte nici slugile n-au greşit niciodată de tot, sau în orice caz greşeala lor nu poate fi socotită ca un asasinat. Nici miniştrii n-au fost miniştri întregi, nici patrioţii n-au fost patrioţi întregi, nici dezertorii dezertori întregi, nici trădătorii trădători întregi. Toţi au nevoie de o iertare şi mâna ta tinerească este aşteptată să mângâie cărunţimea părinţilor şi capetele copiilor noi - pentru ca, şi din holde şi din ocne, toate însufleţirile să se ridice către tine şi să nu fie la punerea piciorului tău drept în scara lui Vodă Mihai Viteazul, nicăierea nici o mâhnire.
1930
           PEDEAPSA EXCESULUI
   Domnul N. Iorga şi-a luat sarcina delicată a dictaturii culturale, iar inconştientul domniei sale sarcina de a se pedepsi singur, de câte ori devine excesiv. în literatură, pedepsele şi le-a administrat indirect, poeziile domniei sale n-au cititori şi pieselor domniei sale de teatru le lipsesc spectatorii. Un
PUBLICISTICĂ
1195
adversar pe care şi l-a ales de preferinţă şi în mod inexplicabil, din toată literatura românească, domnul Arghezi, e obiectul permanent al unei critici injurioase, cu aparenţa de idee fixă, de obsesie şi uneori de asasinat: numărul cititorilor domnului Arghezi sporeşte. Ca rector, domnul Iorga a voit să răpuie pe domnul Tzigara-Samurcaş (nu uitaţi că domnul Iorga e văr cu domnul Tzigara-Samurcaş) într-un proces disciplinar: Juriul a dat domnului Tzigara o sentinţă de achitare, iar ca urmare a unei judecăţi, căreia i s-a supus cât se bizuia pe o condamnare, şi împotriva căreia se răzvrăteşte când adversarul a fost achitat, domnul Iorga a demisionat din rectorat.
    Pe terenul politic, domnul Iorga a recoltat succesiv rezultatele ce se cunosc. Când avea partid, n-avea guvern şi când ar fi avut guvern n-avea partid, domnul Iorga masacrându-şi partizanii, câte unul, cu o perversitate de crocodil.
    Dacă demisiunea din rectorat i-ar sugera nevoia de a demisiona de pretutindeni, cultura românească ar câştiga tot ce a pierdut în persoana unui savant vivace, măcinat şi pulverizat însă între ambiţiuni imposibile şi patimi contradictorii.
 1930
           FUGA ÎN STADION ÎNCHIS
    Nici un sport fără defîniţiune. A fugi, fugire este acţiunea aceea, care consistă în a desface picioarele, subiectul păstrând poziţiunea verticală, şi a muta tălpile, pe rând, una după alta. O talpă, două tălpi.
    - Ăsta e mersul pe jos, obiectează unchiul Otto.
    -     Oare ţi-am afirmat contrariul? răspunse cronicarul. Aşteaptă puţin: sportul începe acum. Iei piciorul - vorba vine -şi-l duci repede mai departe, din ce în ce mai repede şi din ce
1196
TUDOR ARGHEZI
 în ce mai departe: o sută de kilometri. Adică, să fim corecţi: iei picioarele, căci omul, neavând un singur picior, nu poate fugi numai cu el, această fugă fiind şi inestetică şi sportul fiind, înainte de toate, ceva estetic. (Despre omul cu un singur picior vezi articolele viitoare şi în special articolul: Sportul în băţ.)
    O sută de concurenţi s-au antrenat câţiva ani şi s-au prezentat la aşa-numitele alergări pe jos; facem excluzie de concurenţii neînscrişi după regulament şi de fuga în sac. E vorba numai de alergările în libertate. Adică, să ne înţelegem: concurenţii o singură voie nu au, să o ia pe câmp, de-a curmezişul, siliţi să fugă fiecare pe drumul însemnat pe hartă, încolo, vive la liberte!
    Se alege o linie pe hipodrom, şi concurenţii, aliniaţi de-a buşile, pornesc la un semnal de gong sau de fluier scurt. Observatorul expert poate acum să răsucească o ţigară. Iar noi putem schimba câteva idei pentru că alergătorii au treabă, fug şi s-au depărtat. Nu o să ne mai ocupăm de ei până ce nu vor ajunge la linie încă o dată. Primul sosit iese, cum se mai poate zice, întâiul.
    O singură excepţie a făcut odată Păcală, care se găsea într-o duminică printre atleţi. S-a întors înapoi la linie, pe dincolo, adică pe dincoace, după cinci sute de metri, salutând ca un câştigător. El a fost imediat descalificat şi nu i s-a mai permis să ia parte la curse decât ca spectator...
    De obicei, alergările se termină cu bine. învingătorul ia un cadou, de preferinţă un pahar simbolic, cu picior, cu un singur picior, în care se subînţeleg două picioare lipite.
    Cât priveşte gongul - ca să ne întoarcem la gong şi să nu lăsăm nici un termen sportiv nelămurit, cuvântul tehnic e luat de la chinezi. în civilizaţia noastră europeană, gongul există din timpurile cele mai vechi, însă separat: tingirea de aramă şi pămătuful. Au devenit gong abia după ce s-au întâlnit. Parcă, vorba unchiului Otto, şi fuga pe jos nu a existat şi pe vremuri!
PUBLICISTICĂ
1197
Desigur, însă ea interesează numai după ce devine sport, după ce se face conform unei concepţii şi unui ideal, pe distanţe măsurate, în timpuri cronometrate şi cu intrare de la patruzeci lei în sus.
    Odinioară, lumea se ducea să asculte cântece şi tragedii, o poemă în treizeci de cânturi, o harpă, o voce, să vadă un joc de scenă. Toate astea cer multă bătaie de cap şi vreo douăzeci de ani de studii şi exerciţii - şi se mai cere un fleac jignitor, care se numea, pe atunci, talent. Progresele sociale, principiile democratice, nu s-au mai putut învoi cu această aşa-zisă facultate, de categorie închisă.
    -     Dacă el cântă şi scrie atât de bine, a strigat un spectator, rănit în amorul lui propriu; eu fug mai repede ca el! Inspiraţia venise de la sine, la o reprezentaţie de Sofocle. Poporul ceru să se ia la întrecere Sofocle cu întrerupătorul şi Sofocle rămase de ruşine. Istoria lumii reţine de atunci numele triumfătorului, ilustrul Jim Mihalopulos.
    Acest Jim avea deschizătura piciorului mai mare decât deschizătura creierului autorului grec pomenit şi o velocitate de cal.
    Cât priveşte antrenamentul, el poate să fie practicat paralel cu ocupaţiile sociale şi se recomandă mai ales funcţionarilor publici, fără automobil, de la subdirector în jos, profesorilor de latină, de muzică şi de matematici, doritori de a compensa printr-un premiu ineficacităţile unui salariu bugetar, vizat de domnul ministru de Finanţe şi votat de Parlament.
    Oricât s-ar muta de departe ultima staţie de tramvai, concurentul viitor la fuga pe jos trebuie să se mute şi mai departe. Dacă el stă azi la Colentina, când linia electrică va trece prin Colentina, datoria lui de sportiv îi încumbă să stea în Afumaţi - şi de jur-împrejurul periferiilor să respecte distanţa, sentiment fără care va putea să dea naştere, pe terenul
 1198
TUDOR ARGHEZI
sportiv, la ciocniri şi alte accidente sângeroase. într-un cuvânt, este recomandat să locuieşti aproximativ la minimum 10 km de biurou şi catedră, şi să faci drumul de patru, cinci ori pe zi la dus, şi de tot atâtea ori la întors, cu piciorul -explicaţia acestui singular se găseşte mai sus - să ajungi la slujbă după ce s-a terminat şi la masă după ce a mâncat toată lumea şi s-a culcat.
    Cu aceste avantagii profesionale, un candidat la atletismul uşure al fugii pe jos este asigurat de victorie. Mai ales dacă la parcursul lui se adaogă ploaia torenţială, gerul uscat, praful alimentar şi noroiul până la genunchi; după sezoane. Să nu uităm că genunchiul face parte din picior şi prin urmare din sport.
    Ca profesionist şi expert în acest admirabil sport, am avut o singură decepţiune într-o a doua zi de Paşti. Concurenţii fiind în număr de optzeci, sosiţi din toate unghiurile ţării noastre, construită în zigzaguri, iar spectatorii fiind ca la cincisprezece mii, am aşteptat în stadion, sosirea câştigătorilor cursei, de la orele două până la opt seara. Neliniştiţi, enervaţi, agitaţi şi în cele din urmă exasperaţi de aşteptare, ne-am dus pe marginile câmpului să culegem informaţii şi să aducem, morţi ori vii, pe concurenţi la tribune.
    Am fi putut sta cincisprezece zile fără rezultat. Limita nordică a stadionului era atinsă de o linie a Căilor Ferate, şi profesionalmente şi victime ale unui antrenament exagerat concurenţii s-au luat după un tren express, care tocmai trecea cu destinaţia Praga şi s-au dus după el.
    Ce să vă spui? Spectatorii au cerut banii înapoi şi, personal, am mâncat ca la minimum cincisprezece mii de pumni publici care m-au hotărât să părăsesc sportul fugii în stadion închis şi să mă pasionez de fugă pe drumuri deschise.,.
    Am uitat să explic numai semnalul fluierului scurt.
1930
PUBLICISTICA
 1199
           NOTĂ COMEMORATIVĂ
   Cinci sute de numere, cinci sute de săptămâni; împărţiţi cu cincizeci şi doi, ca la şcoala domnului Dragomirescu, şi vedeţi: nu vă dă zece ani? Acesta e şi folosul numitei şcoli: iese cât orişicum.
   Mulţi ani de zile „Adevărul literar" a fost manifestarea de prestigiu a complexului de edituri, cărţi, ziare şi reviste, de tot felul, a Societăţii din strada Sărindar, întemeiată de Constantin Miile, într-un ceas de greutăţi financiare. Ziarele „Dimineaţa" şi „Adevărul" politic au înţeles din timp că datorau inteligenţei româneşti sau culturii, cum i se zice astăzi minţii, jertfa costisitoare a unei publicaţii artistice, pe care nu cuteza nimeni să o încerce în proporţiile necesare.
   N-am putea să insistăm asupra punctului de plecare ideal al acestei publicaţii de literatură - datele intenţionale nici nu interesează acolo unde rezultatele s-au impus, definesc o vârstă şi deosibesc o carieră. Putem însă considera cu amplitudine o stare de spirit, o atmosferă, o mentalitate, care au prezidat la toate activităţile fie de ziarism simplu, fie politice, fie literare ale importantului complex. „Anumita presă", unul din titlurile de glorie ale acestei prese cu ramificaţii multiple, este ieşită din preocuparea de libertăţi dorită de începătorii şi de urmaşii ei, aflaţi de aproape cincizeci de ani în acţiune, publicului românesc.
   Despre „Adevărul" nu se poate vorbi numai ca despre o publicaţie apărută în concertul presei pentru apărarea unui interes de clan, mai mare sau mai mic. El reprezintă un criteriu şi toate criteriile din stânga baricadei. De cincizeci de ani, cu voia sau fără voia lor, toate iniţiativele de sinceritate, de critică şi de dezmorţire, au căzut şi cad în lotul „Adevărului", care riscând continuu şi înaintând continuu, a stabilit o demarcaţie» un drum hotărât, şi a deschis un orizont de orientări stabile. Fără prezenţa lui în viaţa ideilor românească, n-ar fi fost
 1200
TUDOR ARGHEZI
posibile cele mai multe acte şi acţiuni dominante ale unei dezvoltări, în sensul civilizaţiei occidentale, cea mai reală avere agonisită de eforturile variate ale istoriei. Este atât de organică şi de întemeiată această stare morală, şi atât de necesară, încât „Adevărul" s-a putut dispensa la direcţia lui de nume politice, consacrate de pergamentul statului şi de autoritatea momentană de partid. El n-a dat miniştri şi guverne şi nu şi-a făgăduit nici una din căpătuielile şi parvenirile, la care se simt chemate ziarele de rând. La „Adevărul" oamenii sunt ideile, o categorică realitate constantă — şi directorii şi redactorii, de multe ori din cei mai eminenţi, se identifică, nu cu o ambiţie personală, dar cu o gândire, mai mare decât numele fiecăruia din colportorii anonimi ai principiilor de categoria libertăţii. Pe când alte redacţii şi direcţii sunt organizate pe căprării şi pe reguli de jandarmerie şi ierarhie poliţienească, munca „Adevărului" se face într-un stup cu lucrătoare de ranguri egale, slobode, neconstrânse de sila dictatorială.
    în această atmosferă, se obţin zilnic ziarele cele mai bune din presa românească şi este natural ca metodele interioare, verificate de rezultate notorii, să fie recomandate ca nişte metode bune pentru toată ţara şi lumea românească. Un ziar mai vechi şi, odată, mai popular decât „anumita presă", caracterizat de metode contrarii, în care inteligenţa, aliată cu un şovinism retrograd, joacă rolul de motor determinant principal, şi-a văzut dispărându-i popularitatea şi tirajul, zilnic şi repede în declin.
    Dacă poate fi vorba în presa românească de ziare independente, independente în toată fiinţa lor, morală şi materială, este a fi strict obiectiv afirmând că aceste ziare aparţin complexului „Adevărul". De altfel, o simpatie înainte de toate de modalitate, de construcţie, de intelect, atrage publicul de preferinţă către realizările acestei edituri. Publicaţiile ei sunt optimiste, surâzătoare, gravitatea brută se absentează, ca o eliminare stilistică şi psihologică din factura lor; casa are
PUBLICISTICĂ
1201
lumină, aer şi nu se teme de hoţi la fiece fereastră. Neaservită nimănui, anumita presă poate să aibă curajul întreg al unei opinii şi atitudinea onestă, care permite publicului, todeauna nedreptăţit, să se bizuie pe prietenia şi pe sprijinul unei adevărate instituţii, creată pentru trebuinţele lui şi sinonimă cu o putere.
    Nu e mai puţin interesant de notat sentimentul de camaraderie, care face cu putinţă colaborarea redactorilor disparaţi şi de multe ori necunoscuţi între dânşii, la acest lucru cotidian şi fragil şi totuşi durabil, ca şi făptura omenească, provizorie şi eternă, ce este o gazetă ca „Adevărul" şi ca „Dimineaţa" şi la tonul general, politicos însă ferm, de încredere şi siguranţă critică şi informativă a textului.
    O publicaţie literară altoită pe acest fond nu putea să reflecteze în criteriul ei particular decât criteriul general al editurii întregi. „Adevărul literar" e o universitate de genuri şi individualităţi, adeseori contrarii însă situate în sensul celei mai pline libertăţi. întâmplându-se că personalităţile expresive sunt întodeauna şi cele mai înaintate, principiul era de ajuns, s-ar putea spune, să fie aplicat prin invitarea tuturor penelor libere să scrie nestânjenite. în orice caz „Adevărul literar" reprezintă progresiv ultimele achiziţii certificate ale literaturii.
    Directorul lui actual, domnul M. Sevastos, a ştiut fără lansări de crezuri şi dogme, să facă din foaia săptămânală o publicaţie literară populară, lipsită de trivialităţile şi vulgaritatea genului şi satisfăcătoare pentru cerinţele variate ale intelectului mijlociu, în perfecţionare an de an. El uşurează nevoia informativă culturală a intelectualilor din profesiunile libere şi, mulţumită măsurii cu care îi organizează sumarul, echilibrului dintre antagonisme şi limitărilor destul de largi, „Adevărul literar" nu ar putea să fie înlocuit cu nimic, toate celelalte periodice, bune sau mediocre sau pur şi simplu foarte proaste, fiind cu putinţă de cetit sau răsfoit după el sau în acelaşi timp cu el, nu fără existenţa lui. Şi iarăşi e adevărat că fără prezenţa,
 1202
TUDOR ARGHEZI
la plămădirea lui, a directorului actual, ziarul n-ar mai fi câtuşi de puţin ceea ce este, cum nu fusese nici mai-nainte, şi ar pierde acel aglutinat eficace şi inexplicabil, care l-a dus la un maximum de succes public, râvnit de toate publicaţiile literare.
    Cinci sute de numere în opt pagini de câte patru coloane mari nu dau mai puţin de şaisprezece mii de foi de carte, adică şase sute patruzeci de volume în câte două sute cincizeci pagini: o bibliotecă! Nimeni nu poate tăgădui că „Adevărul literar" slobod şi nesubvenţionat de stat, constituie un puternic instrument de cultură, a căruia influenţă consistă în faptul că e căutat şi cumpărat.
1930
                     BIFTECUL
    Domnul Constantin Stere şi-a terminat articolele prin care s-a explicat de ce a stat neclintit în Partidul Naţional Ţărănesc până în momentul, exact, când a fost rugat să-l părăsească. Domnia sa revine cu unul „după restaurarea constituţională", dovedind opinii şi tratamente pentru orice chestiune, deschisă sau închisă, indiferent, mai ales după ce s-a deschis de la sine. Presa antagonistă geniului domniei sale politic l-a recompensat, retrăgându-i titlul de „trădător", uzitat în toate împrejurările domniei sale şi acordându-i-1 pe cel de „domnul". Sunt epoci în care domnul Stere excită verva blasfematorie a tuturor redactorilor până la scribi, ucenici şi calfe, şi momente, ca nişte luminozităţi, de reconciliere generală. S-a iscat un atare moment şi nu se poate afirma că stilul artificial, în atmosfera căruia şi-a dezvoltat cu întârzieri istorice, desigur involuntare, domnul Stere, părerile, rectificările şi modificările, a izvorât fără colaborarea unei intenţii de abilitate, puţin cam groasă.
PUBLICISTICĂ
1203
     în ultimul domniei sale articol, domnul Stere se întoarce la biftecul domniei sale cu lapte, de la aceeaşi vacă, o imagine fericită, creată într-o pauză de lirism, şi are sincerităţi de acestea directe, bune de imprimat, dinaintea cărora delicateţea discreţiei se zbârceşte ca o piele interioară: „Ceea ce mă indigna, scrie domnul Stere, era mai ales exploatarea crizei dinastice, ca mijloc de presiune spre a grăbi chemarea la putere". Tonul pare luat din Leo Taxil şi aminteşte pe Anatole France în papuci, încondeiat de un valet cu funcţiuni de secretar.
     Tot ce-a spus la divorţul de nevestele domniei sale politice, domnul Stere a interesat la maximum cronica politică scandaloasă. Din sărutul său intim s-a aflat că uneia îi miroseau picioarele, şi linia dintre şoldurile alteia era lăbărţată. Domnul Stere a scăpat însă din vedere că se intercalează într-o categorie, în care nimeni nu presupusese, până atunci, nici adversarii săi de talie meschină, că ar primi să facă parte...
     Articolul final, de după restaurare, conţine lucruri plăcute pentru toate gusturile şi simţurile. Să cităm aproape pur şi simplu: „Experienţa recentă făcută cu Regenţa (vagă cacofonie), sper că poate convinge şi pe cei mai intransigenţi doctrinari", care, fie zis în treacăt, nu există decât în finalul de frază scurtă pentru circumstanţă, al autorului. „Dar după 9 octombrie 1929 n-a fost om cu judecată sănătoasă în ţara aceasta, care să nu fi văzut că situaţia ajunsese intolerabilă şi intenabilă (sic) şi care să nu fi căutat (vorba ceea) o soluţie." Şi pentru acelaşi gust: „Era natural, în aceste condiţiuni, ca în lipsă de acord între factorii politici, numele prinţului Carol să fi venit - cel dintâi în gând — şi mai natural ca însuşi prinţul Carol să fi fost îngrijorat şi preocupat în căutarea soluţiei". Dacă vaca domnului Stere nu poate da lapte şi biftec în acelaşi timp, stăpânul vacii consimte să le dea pe amândouă, plus o farfurie cu frişcă.
1204
TUDOR ARGHEZI
    Pentru senzaţiile palatale democratice, domnul Stere zice: „Voi lupta pentru întronarea unui regim parlamentar sincer, spre a împiedica dictatura militară". Domnul Stere era atât de grăbit să dea manuscrisul la tipar, încât lasă cuvântul spre, de o formă superior analfabetică, să-i mişune subt condei. Şi, de două ori, starea sufletească democratică trebuie satisfăcută, şi ea: „în ce priveşte însă primejdia dictaturii militare şi realizarea regimului parlamentar, temerile mele încă nu sunt împrăştiate".
    Acum, pentru gustul dictatorial: „Ca profesor de Drept constituţional pot şti doar atâta că, o formă ideală de stat, egal de potrivită pentru toate timpurile şi pentru toate ţările nu există".
    Tradus în franţuzeşte, cel mai bun titlu pentru articolul alesului basarabean, ar fi, netăgăduit, unul şi singur: Plaire a tout le monde et a son pere aussi.
    [Dacă aţi adoptat moravurile chineze în ceea ce priveşte desertul cu şoareci albi, ţinuţi de coadă şi scufundaţi în miere, veţi savura următoarea cruditate de ordinul fioros al stilului direct: „Dacă prinţul Carol, fără să mai aştepte, îşi va reaputa tronul, l-aş combate?"
    Evident, domnul Stere a răspuns: „Nu!" cu semnul exclamaţiei. însă s-a lăsat numaidecât în scăldătoarea modestiei: „în măsura puterilor mele".
    Anch’io sonpittore^\
1930
            OILE PATRIARHALE
   Sfântul Sinod, parlamentul bisericesc, a dat pe brânci muncind la renaşterea sentimentului religios şi a încheiat sesiunea cu o netăgăduită operă creatoare.
PUBLICISTICĂ
1205
     A hotărât ca preoţii să nu-şi modifice costumul, prin adăogiri de buzunare, reversuri şi gaică, basmaua cu ouă trebuind purtată pe dedesubtul giubelei, prin buzunarul fals, în care se introduce mâna preotului întors de la piaţă.
     Nu se vor mai primi coroane în biserici, pentru că au ars cele de la Costeşti - şi se va înfiinţa un timbru creştin lipit pe cărţile de învăţături derivate din Iisus, pentru o casă de pensii.
     Mai doriţi ceva? A, da. Preotul Davidescu a fost alungat din preoţie, pentru că s-a recăsătorit, adevărata doctrină impunând preoţilor văduvi o amantă cu copii nelegitimi sau o călăreaţă de circ, vizitată la hotel. Şi s-au luat măsuri în ceea ce priveşte averile, să treacă la biserică.
     De la patriarhat încoace, în jurul altarului se aude, necurmat, şoapta şi sunetul crescendo al leilor devalutaţi.
     De când nu mai e una a treia dintr-un rege, înaltul patriarh face operă socială şi literatură morală, care nu-1 costă un ban. Uite-1, paternei şi răpit cu al său cuget la copii:
     „A trecut iarna", zice înalt preasfinţia sa. Păcală i-ar putea răspunde: „într-adevăr", deoarece constatarea trecerii se face în iunie. Şi urmează: „Chiar şi când (foarte bine) e mai domoală, ca cea (pardon) din urmă, ea îşi are vânturile şi viscolele ei". Cu toate că a trecut, să nu vă culcaţi pe urechea asta, căci vara nu e decât o formă nouă a iernii, ceea ce însemnează că iarna nu a trecut. „Cari ne înghemuiesc în jurul căminului încălzit şi ne ţin zăvorâţi cu zilele şi săptămânile, în odăile strâmte şi întunecoase". A se vedea spre convingere nenorocitul bordei, construit de curând pe Dealul Mitropoliei.
     Poetic: „De aceea, când primele raze de soare primăvăratic şi de căldură ale zilelor mărite bat în fereşti, deschidem larg fereştile, ca să intre premeneala aerului proaspăt şi plăcut. Şi în măsura, ce reînvie firea din afară la nouă viaţă, ce înverzesc
 1206
TUDOR ARGHEZI
codrii şi înfloresc câmpiile - ne cuprinde o altă dispoziţie sufletească". Adică, pe radical.
     „Totul ne îndeamnă mai ales pe cei din înghesuiala oraşelor (patruzeci şi cinci camere la Patriarhie) cu locuinţele îngrămădite şi ogrăzile înguste, să ieşim la larg; să plecăm la ţară, la munte, la mare etc." Acest etc. trebuie gustat din punct de vedere literar.
     Pe urmă, vine drama: Staţi pe loc, nu vă mai duceţi. Căci cădeţi în râpă şi în apă şi vă înecaţi. De ce? Pentru că: „Tinerii au uitat ori au întrelăsat a asculta de poveţele date".
     Această operă literară pe luna iunie a fost plătită cu o sută cincizeci de mii de lei. Dar ce face domnul Sărăţeanu?
     Un călugăr indiscret, din anturajul fostului regent bisericesc, ne-a procurat planul noilor binefaceri ale patriarhului, în proporţie cu suplimentul de o sută cincizeci de mii de lei salariu parlamentar. Reproducem textual.
     „Cu treizeci la sută, capitalul de un milion opt sute de mii de lei anual sporeşte la două milioane trei sute patruzeci de mii lei, a câte patruzeci şi cinci mii de lei lunar. în zece ani, douăzeci şi trei milioane patru sute de mii de lei".
     Rândurile precedente sunt şterse în manuscris, după ce s-a încercat succesiv dobânzi de patruzeci şi cinci, cincizeci şi opt, şaptezeci şi trei şi optzeci şi doi. Şterse de asemenea şi cuvintele: „Nici nu-mi vine să sper".
     Tot şterse şi următoarele autopropuneri:
     „O bancă la Timişoara, unde însă m-am mai fript.
     O moară la Buzău, sistematică.
     A se cumpăra oi. Păscutul în grădina Patriarhiei şi tăiatul oilor în dosul paraclisului. Pieile se vor usca pe zăbrele şi vor fî vândute în piaţă. A se prezenta cumpărătorul personal.
     Nu, mai bine închiriez grădina din deal, ca pe cea din vale".
PUBLICISTICĂ
 1207
    Urmează un suflu de generozitate:
    „Voi face o bibliotecă pentru călugări şi o şcoală de călugări, alegând din toate mănăstirile pe cei mai deştepţi". Dar imediat dedesubt: „Dă-i în..." Ne sfiim să mai reproducem şi două litere, ca să nu fim acuzaţi la Universitate (cursul de istorie), unde cuvintele se rostesc neprescurtate şi fără să fie scrise, de pornografie. Şi repetat, tot dedesubt: „Pe călugări îi bag în..." (A se reciti scrupulul de mai sus.)
    „Am să fac altceva, continuă manuscrisul, un spital, ca să spăl rănile bolnavilor cu mâinile mele şi să dau leacuri cu lingura mea, ca Sfântul Pantelimon".
    Dedesubt: „Prostii! care nu se mai fac. Puneţi-vă pofta-n cui".
    Dedesubt: „Să ne mai gândim. în nici un caz nu se va refuza, cum au pretins câţiva căpiaţi. Ne facem de râs".
1930
       MÂINILE DOMNULUI DUCA
   Pe când era student, domnul I. G. Duca sta obsedat subt farmecul raselor cavaline. Creionul domniei sale de miop, la cursuri şi acasă, stând la biurou de vorbă, repeta de zeci, de sute, de mii de ori o siluetă de cal şi, între cai, ca numele unui jocheu preferat, numele domniei sale. Anatomia calului întreg fiind însă mai anevoioasă, domnul Duca îşi mărginise ambiţiunile de crochist la cap. O mie, două mii de capete de cai în profil şi orientaţi cu deosebire spre stânga, ieşeau din plaivazul domniei sale nervos. Domnul Duca iubea caii şi se iubea mai cu seamă pe sine, căci numele „Duca", Du-ca, două silabe, ca la marile stele ale artelor, şi două silabe clare,
1208
TUDOR ARGHEZI
neîntunecate de nici un accent, ieşea din grafica viitorului ministru de diverse departamente, în şi mai multe mii de exemplare cotidiane. Şi pentru a-şi seri numele frumos şi vibratil, îşi alesese din toate autografele oamenilor mari literile cele mai expresive, care, după grafologie, traduc în forme ţuguiate lungi şi-n tăieturi orizontale de bare tari, idealismul, nobila nerăbdare şi tenacitatea.
    Puţini oameni, într-adevăr, au un manuscris cu litere de afiş, ca domnul I. G. Duca, al căruia creion pare derivat din tibişir, cu slove derivate din scrisul pe păreţi. Câte un prieten, pe care îl iubeşte, aşa cum îşi iubeşte prietenii fostul ministru, cu pasiune, s-a putut încredinţa că şi în corespondenţa privată şi în plic lipit, domnul Duca îşi păstrează literele intacte. Am cunoscut un asemenea prieten al domnului Duca, sufletesc, care i-a cerut să-i numească un copil la un loc vacant într-un minister condus de un coleg. „Ceri prea puţin, pentru copilul tău‘£, a observat ministrul. „Lasă, mai bine, i-a răspuns prietenul, dă-mi o recomandaţie pentru colegul domniei tale din guvern." Domnul Duca scrise unul din acele cartoane albe ce-i sunt familiare, atrăgându-i prietenului atenţia că nu poate fi, desigur, vorba decât de o funcţie provizorie, întrucât domnia sa, ministrul, domnul Duca, avea de gând să-i ofere eminentului copil un post important, proporţionat cu meritele lui demonstrate. „Este de ajuns, nu mai e nevoie de nimic, dă-mi scrisoarea", zise prietenul, impresionat.
    Faptul că i se da o recomandaţie închisă, i se păru prietenului straniu şi, împins de intuiţii, desfăcu acasă scrisoarea: „Excelentul meu prieten B. vrea să te roage ceva. Te rog să făgăduieşti", îi scria ministrul. Excelentul prieten se roşi până în albul ochilor, dar ceea ce-1 surprinse mai mult decât procedeul, fusese slova. Domnul Duca scria un bilet confidenţial cu aceleaşi litere cu care caligrafia un articol de politică externă.
PUBLICISTICĂ
1209
    Asupra domnului I. G. Duca două opinii contrarii circulă în Bucureşti. Una aparţine tuturor oamenilor care l-au cunoscut şi cealaltă e numai a domnului H. St. Streitmann, autorul rubricii „între da şi nu“.
    De la cai, domnul Duca a parcurs o carieră, un timp şi o viaţă. Jocheul domniei sale a parvenit la potou, servit de un telegar care nu se poate bine preciza că a fost un armăsar sau un sânge pur. Dată fiind pista propice, domnul Duca ar fi ajuns, călărind şi un baston. într-un răgaz de guvernare, domnia sa şi-a strămutat privirea de pe hăţuri pe mâini şi cu o reminiscenţă de cititor juvenil al lui Gabriele d’Annunzio, care dăruia Eleonorei o carte, cu dedicaţia A la Duse, aux belles mains, s-a surprins visând cu lacrimi literare deasupra labelor cu cinci degete ale câtorva bărbaţi politici, şi făcând, într-un ziar, portretul câtorva părechi de palme de miniştri {le caractere d'apres Ies lignes de la mairi).
    Ne aducem aminte de mâinile domnului Duca acum, când amprenta lor digitală se şterge în fiece zi câte puţin, de pe oglinda evenimentelor, absorbită în limpezimea ei netedă, implacabilă şi nesimţitoare...
1930
         DOMNUL ŞABAN-FĂGEŢEL
   Nu de mult, o ştire a ziarului „Adevărul" afirma că trecerea domnului Făgeţel din Partidul Liberal în aripa liberală a domnului G. Brătianu, a fost pedepsită de domnul Tancred Constantinescu, executorul partidului şi managerul de ultimă instanţă, în calitate, poate, de scriitor şi ziarist, al presei, exprimată sau clandestin liberală, prin Creditul Industrial. Se
1210
TUDOR ARGHEZI
ştie că la această instituţie împărăţesc două puteri aristocratice, un domn Popescu, plătit cu patru milioane de lei pentru că e cocoşat, şi domnul Tancred Constantinescu pentru că e bâlbâu şi peltic. Valorile se aleg după şira spinării şi după aţa limbii.
    Domnul Tancred ar fi hotărât scoaterea în vânzare prin Creditul Industrial a importantului aşezământ cultural „Ramuri" din Craiova, ca să răzbune deschiderea chestiei închise şi întoarcerea prinţului Carol pe tronul său, pe care l-ar fi ocupat mai estetic rachitismul domnului Popescu sau dege-nerescenţa domnului Tancred. „Ramurile" aveau o datorie de câteva, puţine, milioane la Creditul Industrial, care a distrus cu volubilitate, într-o fabrică insignifiantă, de ciocolată, cincizeci de milioane şi într-o banală întreprindere de pesmeţi alte zeci de milioane, fără să se socotească făbricile de cărămizi teoretice şi de alte materiale ideale inexistente.
    La ştirea din „Adevărul" a răspuns „Viitorul". Mâzga de otravă, îndopată în cuvintele răspunsului, împotriva unui entuziasm cultural optimist, neînfrânt la povară şi inadaptat la reţetele de înavuţire fără capital ale domnului Tancred, demonstrează, cel puţin în contrazicere cu glumele fracţiunii vintiliste asupra mişcării domnului George Brătianu, primejdia noilor orientări.
    Răspunsul crede că ticăloşeşte pe domnul Făgeţel, aducându-i aminte că timp de „şase luni a bătut la toate porţile pentru a fi salvat" - la toate porţile, bineînţeles, liberale, porţile prietenilor şi protectorilor săi.
    Cunoaştem în toate amănuntele şi situaţia institutului „Ramuri" şi împrejurările domnului Făgeţel, pentru care, fără să ştie şi părându-ne rău că o află acum, am bătut şi noi la o poartă, la poarta domnului I. G. Duca, un admirator până atunci şi deocamdată, al eforturilor de splendid visător şi om de acţiune ale domnului Făgeţel. Domnul Duca nu ne-a
PUBLICISTICĂ
 1211
 primit la bancă, unde l-am vizitat, cu superbia de biruitor, cu care îl consideră în „Viitorul" domnul Tancred pe domnul Făgeţel. E adevărat că între domnul Duca şi domnul Tancred Constantinescu sunt mari deosebiri de substanţă şi de metodă, primul pricepându-se să rămâie sărac şi al doilea pricepându-se să facă avere cu demnităţile de stat.
    Situaţia „Ramurilor" nu a fost niciodată disperată, în sensul căruia i se acordă publicitatea presei liberale şi domnul Făgeţel a fost cu mult mai mult un om minţit decât un solicitator indezirabil. Creditul industrial, chemat să vindece o anemie momentană, de care suferă toate întreprinderile cu caracter cultural (de curând marile instalaţii ale „Culturii Naţionale" însăşi au fost cumpărate de stat), a mers atât de departe cu angajamentele lui, încât a invitat la o şedinţă pe creditorii „Ramurilor" şi i-a determinat să renunţe la o parte din dobânzi, luând asuprăşi îndatoririle editurii. Contestă cineva că s-au făcut toate formele pentru acordarea unui credit ieftin aşezământului craiovean? că timp de şase luni domnul Făgeţel a fost continuu reţinut în Bucureşti, pentru îndeplinirea tuturor îngenunchierilor silite?
    în ultima şedinţă, s-a opus însă domnul Tancred Constantinescu. Acest domn mai are câţiva ani, înainte de-a deveni simplu hoit şi simplu cadavru, satisfacţia de a fi dictator financiar. Domnul Tancred Constantinescu crezuse, întâi, că „Ramurile" erau o întreprindere forestieră şi, apoi, o fabrică de salam sau o măţărie. Aflând, în şedinţă, că era vorba de o uzină de cărţi, s-a opus.
    Ce doreşte acum domnul Tancred, să-i facă domnul Făgeţel litografia în culori a picioarelor, să o puie în buzunar şi să o sărute de câte ori se va gândi la dificultăţile sale industriale şi sufleteşti?
 1930
 1212
TUDOR ARGHEZI
                     O SCADENŢĂ
    - Alo! domnişoară. Pot vorbi cu domnul Almuly?
    - Cu care din doi?
    -     Alegeţi-1 dumneavoastră domnişoară. Daţi-mi-1 pe cel fără barbă.
    - E la băi.
    -     Perfect. Să fie sănătos! Daţi-1 pe domnul Almuly cu barbă... Alo! Domnul Almuly?
    -Da.
    - Aici, Coco!
    - Bună dimineaţa, Coco!
    -     Am azi o scadenţă la poliţa mea veche. Nu vă scărpinaţi, vă rog, după ureche. O mai putem trage încă pe trei luni de păr?
    - Bine, Coco... Dar nu mai are păr.
    -     Foarte bună! domnule Almuly. îmi dai voie să o pui într-un „Bilet"?
    - Să nu uiţi să trimiţi însă dobânda...
1930
          PLANETĂ DE REGE TÂNĂR
    îmi permit să mă-ntreb dacă bănuieşti tot ce aşteaptă scumpul tău popor de la tine, Maiestate, acum când îmbrăţişările au trecut şi discursurile sunt isprăvite. Poporul e superstiţios şi crede că unul poate să-i dea tot ce n-au fost în stare ceilalţi să-i făgăduiască.
    Făgăduinţa tuturor a fost: pământ, boi graşi, nevastă frumoasă, somn uşor, teatru şi cinematograf. Pământul fecund fără muncă, vaci cu dăsagii laptelui plini automatic, cojoace
PUBLICISTICĂ
1213
de mătase, scurteici de catifea. Bobul grâului cât migdala, săcara cât e trestia, apele îndulcite cu zahăr. Un preş de lână va duce la mare şi unul de caşmir la munte. Salcâmii vor face micşunele şi oţetarii nuci şi-n iarba proastă a troscotului darurile cerceilor de briliant şi ale bijuteriilor pentru grumaz vor sta dinaintea târnurilor cui va voi să le adune în dăsagi. Hi, măgarilor cu poveri de mărgăritare, pe punţi, înainte!
     Lumea nu mai cere, Maiestate, nici pâine caldă, nici haine frumoase, nici cocioabe cu turnuri, balcoane şi caturi. Ca piţigoiul, omul se poate mulţumi cu merinda gratuită, pe care i-o scoate lumina zilei înainte. La urma urmei, el mănâncă şi ţânţari prinşi cu gura din zbor - şi la nevoie roade colţurile monumentelor sau muchia municipală a drumului de preumblat pe pardoseli de asfalt. Măseaua poporului e de oţel cromat şi limba lui de tablă ondulată nu mai simte gust şi nu mai caută suculenţe. Poporul tău vrea mărfuri necostisitoare, sufleteşti. El vrea ceva fără fiinţă de consumat în fiertură, dorit de visări şi de imponderabil.
     Iată cam ce ar vrea, dacă mi-i auzul bun, poporul tău, Maiestate.
     Planeta nr. 1.
     înainte de toate şi la începutul schimbării şi prefacerii, dreptate. Am avut să mă lupt într-un proces cu un om foarte avut şi avar, care mă dăduse în judecată pe nedrept. Ca să fie mai tare ca mine nu i-a fost averea de-ajuns şi a umblat să mă biruie, câştigând influenţa unui ministru. Ca să-i rezist, mi-am luat şi eu un ministru. întâi a biruit ministrul lui, apoi a biruit ministrul meu. Pricina noastră se făcuse pricina celor doi miniştri, care ne-au sprijinit, în afară de tribunale şi dosar.
     într-o zi, ministrul meu m-a chemat şi mi-a spus liniştit, ca şi cum s-ar fi scumpit numai mălaiul cu cincizeci de bani la kilogram:
 1214
TUDOR ARGHEZI
    -     Te-am chemat să-ţi dau un sfat. Du-te şi împacă-te cu adversarul dumitale. Şi-a adaos un al doilea ministru, mai tare ca noi şi care ne bate pe toţi. Primeşte toate condiţiile lui.
    -     îmi vorbeşti, domnule ministru, i-am spus, ca şi cum nu te-ai găsi în ţara dumitale şi ca şi cum ai trăi într-o povestire şi într-o piesă de circ. îţi este, va să zică, indiferent, cazul intervenirilor într-un proces şi primeşti ideea corupţiei cu o seninătate industrială.
    -     Sunt revoltat, nu te îndoi, răspunse ministrul, dar nu pot să schimb nimic. Şi, dezgustat: aşa ne este ţara.
    -     Şi trăieşti bine, în această ţară, fără să te simţi dator să-i acorzi nici o suferinţă morală, păstrându-ţi agitaţiile pentru mine şi între patru ochi. Taci şi primeşti. Frumos îţi stă, dragă domnule ministru.
    -     Dacă n-aş fi făcut aşa, nu puteam să fiu nimic, şi decât să mori de foame, tot e mai bine să fii ministru, mi-a răspuns domnul ministru. Ai auzit dumneata de inadaptabilitate? Trebuie să te adaptezi şi să nu rămâi naiv şi grotesc. Unui maimuţoi, care nu-şi părăseşte temperamentul şi nu utilizează nici un depilator şi nici o reţetă a institutelor de înfrumuseţare, ca să se prezinte imberb şi ras şi cu monoclul potrivit în cavitatea osoasă a sprâncenii, nu-i foloseşte smochingul mult. în mijlocul salonului populat de lume adaptată, el îşi trădează instinctul simiesc, scărpinându-se subt cravată sau lăsându-şi coada să-i sară din costum afară. Eu nu vreau să fiu un inadaptat! Vreau să trăiesc într-un comerţ de agremente cu lumea, care lume e asta pe care o vezi. De ce nu te adaptezi şi dumneata? Mi se pare că la vârsta dumitale mai scrii versuri şi mai faci cochetării cu luna de argint şi cu reflexul apelor cristaline. Şi crezi că şi aceste articole divine nu produc beneficii, dacă ştii să le adaptezi? Mai treci, te rog, săptămâna viitoare, ca să mai stăm de vorbă puţin, isprăvi ministrul. Deocamdată, reţine că sunt cu totul revoltat însă nu am ce să fac...
1930
PUBLICISTICĂ
1215
                      10  IULIE 1930
    Domnul Vintilă Brătianu s-a supărat pe sat la începutul lui iunie şi a voit să se împace cu satul la începutul lui iulie, anul curent. E destul de mizerabil lucru că s-a supărat, dar este şi mai mizerabil că a dat fuga la împăcare. Nici n-a trăit frumos, nici nu ştie să moară frumos, palicarul. Genul clasei mijlocii, lipsită şi de aristocraţia reală a sângelui şi de primitivitatea pietroasă a plugarului de subt vânturi, conţine mediocrităţile reunite substanţial. Burghezia îşi slăveşte stăpânii pe burtă, după ce Lohengrin i-a găsit în broscărie şi râncegai, uitându-se la ceruri prin coccix şi sacrum.
    Ce a putut să-i spuie regelui gura cu barbă a domnului Vintilă? Că e bătrân? Că bătrânii nu pot îngheţa elanul şi vopsi cu cenuşiu de ulei culoarea luminii şi nu pot stârpi tinereţea decât în treacătul unei vieţi de hidoasă dictatură deghizată şi laşitate ipocrită? Că sună ceasul din turnul de la Royal şi că poate de astă dată cura se va încheia cu sepultura? De unde a scos şeful liberal curcubeul artificial, cu care s-a dus să se înfăţişeze regelui, ca un clovn cocoşat, în pantaloni scurţi şi cu un cerc de hârtie? Curcubeul domnului Vintilă miroase a pap, ramura-i de măslin pute a naftalină şi echilibrul domniei sale s-a operat pe funia întinsă de-a-ndaratele şi tuşind.
    Domnul Vintilă trebuia întâi să nu se supere că s-a întors regele legiuit. în paiele sale rupte se putea culege orişicum un buchet de flori, şi uscate, cu care să-i iasă pe aerodrom înainte. Domnul Vintilă n-a avut măcar înţelepciunea fotografică instantanee a domnului Iorga, ca lepădându-se de rege la orele zece să i se devoteze la zece şi treizeci de minute. Domnul Vintilă s-a inspirat în momentul decisiv de la politica părinţilor cu principii care se opun la căsătoria unui copil până-n ceasul extrem al sinuciderii. „Dacă Vintilă nu mă vrea, plec
1216
TUDOR ARGHEZI
numaidecât de unde am venit“, a crezut domnul Vintilă că gândeşte Vodă.
    Pentru că dacă domnul Vintilă nu se supăra, trecerea şi autoritatea domniei sale prin moştenire rămâneau neclintite. Regele se mai putea împiedica de un ciot. Nu prea era plăcută prezenţa domnului Vintilă în câmpul politic, păşind între doi morţi, dar ar fi existat şi, până la evenimentul arterio-sclerotic definitiv, domnia sa mai putea să fie dus pe targă de doi oameni de bronz.
    în al doilea rând, domnul Vintilă, ca un om cuminte, trebuia să-şi facă bagajele, să lase vanitatea unei prezidenţii foarte discutate, în grija arhimandritului şi să-şi vadă, pe una din moşiile sale, mutate de la munte la şes ori de la şes către munte, de găini ca să ouă, ca emulul domniei sale domnul George Corbescu, lovit într-o clipă de triumfuri rău interpretate, de un trăsnet mut cerebral. întrebaţi-1 pe domnul George Corbescu, care îşi caută acum găinile, acolo unde se cuvine precupeţului să-şi pipăie cu degetul beneficiile dacă ar mai întreprinde cu inima uşoară răspunderea unui proces, intentat cu superbie odinioară câtorva ziarişti şi scriitori şi cereţi-i într-un interviu psihoterapie opiniile ce şi-a putut face asupra blestemului românesc, într-un balamuc austriac.
    Domnul Vintilă seamănă la încăpăţânare cu defunctul contele Tisza, care a stăruit în punctul lui de vedere până ce a fost doborât. Să se datorească mediocritatea în spiritul lui de hotărâre al domnului Vintilă faptului că potrivit cu Tisza, care a fost un ungur aristocrat, domnia sa reprezintă simpla nobleţe a unui contabil de fabrică de sifoane?
    S-a întors la împăcare, ca după o nuntă cu palme. Oamenii mari mor neîmpăcaţi: se împacă numai oamenii meschini, numai ei găsesc în insul lor sufletesc posibilităţile unui zigzag de puncte opuse diametral.
    Morala acestei atitudini e ca un efect de mecanică. Domnul Vintilă a găsit la Palat un stăpân prin consens universal, căruia
PUBLICISTICĂ
 1217
 nu i se mai poate opune nimic şi care activează singuratic în ceasul istoric al integralei autorităţi. Şi domnul Vintilă a ieşit de la Palat, cum trebuia să iasă, ca o slugă de rând.
 1930
                             CRIZA
    Dragă Coco, ţi-am mai vorbit de criză, explicându-ţi că pentru noi criză a fost întodeauna. De câte ori ne-au trebuit câteva zeci de mii de lei, ca să copleşim nişte datorii mai vechi sau să facem faţă unei îndatoriri curente, băncile sau ne-au felicitat pentru presupusul nostru talent literar, sau invocau „momentul de criză". Acest moment de criză, indiferent de vârstă, de timp şi sezon, este calificat, ca să sune rotund - momentul sau criza „prin care trecem". Este ceva în felul „răspântiei istorice", care, dacă începi să numeri, umple veacurile, istoria fiind în ultimă instanţă o neîntreruptă succesiune de răspântii.
    Când uitau să invoce criza, formula bancherilor se simplifica în „consiliu de administraţie". Neputând să ia mărturie criza, în anii de abundenţă supraîncărcată era citat consimţământul numitului Consiliu. Acum, tu ştii ce este o societate anonimă, Coco, şi ce rol activ poate să joace în această modalitate juridică de divină escrocherie consiliul de administraţie, inexistent ca şi acţionrii. Falimentele splendide, rostite în ultimii ani, afirmă, fără necesitatea altor dovezi, că o singură tărtăcuţă hotărăşte şi operează, capul directorului general.
    De câteva luni, se adaugă la argumentul refuzului deghizat, „portofoliul comercial". Nimeni nu mai poate lua bani cu împrumut dacă nu e comerciant, sau, mai simplu, dacă nu e candidat la bancrută. Argumentul e pentru intelectuali.
1218
TUDOR ARGHEZI
    Şi totuşi, Coco, pentru că nimănuia nu-i ajunge produsul muncii lui, trebuie să ne împrumutăm...
    Anul acesta însă, criza pare să fie un început de realitate: industriile şi negustoriile rentează, în cel mai bun caz, o cifră egală cu totalul impozitelor anuale. Prăvăliile goale sunt orientate către răsărit ca nişte biserici fără credincioşi. Fioroşii „speculanţi", destinaţi să varieze monotonia presei cotidiane, stau în uşa magazinelor flămânzi.
    Ei bine, dragă Coco, sunt cincisprezece mii de automobile noi strălucite în Bucureşti, cu preţuri între trei sute de mii şi opt sute de mii de lei. Câte miliarde fac adunate? Par Bucureştii, într-adevăr, o capitală ameninţată de criza? Mint negustorii, minte falimentul, minte Bursa, minte statistica? De unde iese atâta putinţă de risipă, dacă funcţionarii sunt prost plătiţi, profesiile libere improductive, industria şi negoţul nule?
    Mi se pare că descoperim, dragă Coco, o clasă de oameni de profesie politici şi un izvor de beneficii exorbitante, fără calificare economică şi socială: şperţul şi şperţarii. Cumpără-ţi o pensulă şi un bidon cu vopsea albă, ia-te după cele mai scumpe automobile şi scrie pe spinarea limuzinelor: şpert> eşti sigur că de nouăzeci şi nouă la sută de ori vei nimeri exact. Ai să nimereşti cupeul câte unui potentat sau al unei lichele satelitice de potentant: nu e nimic. în lipsa curajului de a doborî cristalele maşinii cu bastonul, pensula constituie o restabilire de echilibru.
    De ce suntem, Coco, atât de ticăloşi? De cine ne-am putea teme şi cine ne-ar putea ţine de rău că am găurit cutia cu roate a unui politic şperţar, cu băţul, şi că la nevoie am deranjat şi falca posesorului cu o figură de box?
    Căci o hotărâre de un gen oarecare trebuieşte luată pe cale privată, de vreme ce toate partidele în opoziţie au revizuit averile şi la guvern le-au însutit. Tu, eu, cititorul, vecinul,
PUBLICISTICĂ
1219
prietenul, suntem destui ca să luăm de scurt pe acei mari aşi ai societăţii, lipsiţi de meritul personal şi cetăţenesc, care le-ar face parazitismul până la un punct, justificat. Capul tău să nu se plece şi inima să nu ţi se descurajeze, când pe dinainte-ţi, muncitor de biurou, de carte sau de uzină, trece urletul unui „Packard“. Mustră cu ochiul rânjetul acestei opulenţe şi fă-1 să degere sugerându-i strigoiul.
    Ca să refuzi dezmăţul unei fracţiuni sociale, care trăieşte şi se satisface în lumea chelnerilor şi a lăutarilor, nu e nevoie să fii nici socialist, nici comunist; căci dacă ai fi aşa ceva, ai găsi numaidecât şperţul tău particular. E de-ajuns, Coco, să fii om cumsecade sau inteligent.
    Şcoala ta, Coco, a fost să te iei bine cu aceşti bandiţi, ca să-ţi cadă şi ţie ceva în buzunar. De unde au băut şampanie, tu te-ai ţuicărit cu drojdii. Varsă ţuica pe care ai lins-o şi te trezeşte, corcitură dezgustătoare. Nu ai nevoie de ifose şi de atitudini. Du-te din om în om şi spune-le în mahalaua lor câţi bandiţi politici sălăşluiesc: să se uite în curtea lui şi să scuipe. Să se întâlnească în drum cu el şi să-l scuipe. Să-i scuipe automobilul - şi când o Vorbi la tribună să-l scuipe toată asistenţa.
    Povesteşte fiecăruia cum s-a îmbogăţit vecinul tău, prin nevastă, prin şperţ sau prin furt de la stat - şi scrie acest lucru, ca să-l afle toţi. E, deocamdată o pedeapsă.
    Ştii tu, Coc6, ştii ţu că lumea de-aia l-a aşteptat pe prinţul Carol să fie rege, şi că de-aia îl iubeşte pe regele Carol al II-lea, ca să-i dea în aceste lucruri o mână de ajutor? Du-te, Coco, la geamul palatului regesc şi vorbeşte, tu care nu ştii să ceri audienţă decât la fereastră.
 1930
 1220
TUDOR ARGHEZI
                         DOZA
    Doza electromagnetică a luat definitiv, la Radio Bucureşti, locul şomerilor de la Operă, care cântau din când în când în studio. Comitetul, cu ştire sau în neştire, a patronat de altfel excluderea sistematică a tuturor elementelor bune de la microfonul românesc. Cei câţiva cântăreţi care-şi găsiseră în emisiunile radiofonice singura mizeră resursă pe timpul verii, au fost înlăturaţi pentru a se face loc plăcilor de la „Ipcar“ şi „Michonsniky“, plăci care beneficiază extrem de rar de scuza selecţiunii. Când nu se transmit simple pornografii în limbi străine, se dau plăci cu muzică populară rusească şi ungurească, paralel cu predicile de cultură românească, ale aceluiaşi post de radiodifuziune.
    Preşedintele comitetului e domnul profesor Guşti, care, exagerat de sensibil la tonul polemicii riscate, rămâne indiferent la observaţiile obiective. Aude domnia sa cum se judecă de către abonaţi programul; citeşte domnia sa observaţiile presei; ascultă cel puţin la un aparat de aprins ţigarete, ce se cântă şi ce se rosteşte în microfonul, atât de specialmente limbut, deschis în urechea Europei? Bănuim că nu.
1930
   DOMNUL DIRECTOR GENERAL ARE URECHE MUZICALĂ
   Cel puţin aşa ne spun gazetele. O cântăreaţă de nediscutat talent a fost invitată de directorul muzical să cânte în faţa microfonului. în vremea emisiunii, domnul Cârnu, plutonierul major al staţiei româneşti de radiodifuziune şi menţinut prin
PUBLICISTICĂ
1221
 stăruitoare şi variate intervenţii în acest cadou de funcţiune, făcu constatarea stupefiantă că artista n-a interpretat exact o... apogiatură. Şi trăgându-i - ca să rimeze - o înjurătură, domnul Cârnu se repezi la comutator şi întrerupse emisiunea.
    La insistenţele publicului radiofonic de a se comunica pricina întreruperii, domnul Cârnu a răspuns, plictisit, că doamna în chestie „nu mai conrespunde!“
    Societatea însă va răspunde (fără con) în justiţie. Şi atunci se va putea şti dacă şi servitorul de la uşa postului e obligat să aibă ureche muzicală.
 1930
    [„NICI LITERATURA RADIOFONICĂ...“]
    Nici literatura radiofonică nu se lasă mai prejos!
    După „deliciosul muştar", după biscuiţi şi ciorapi şi după un faimos ceasornic, radioamatorii sunt obligaţi să asculte la fiecare emisiune o indigerabilă producţie poetică, şovăitoare între indecenţă şi prost-gust afrodisiac.
    Iată monstrciy cum ar spune domnul Cârnu:
                „Când Adam plecă din Rai Şi cu Eva pătimaşa,
                Au plecat fiindcă gustară Din cafeaua de la «Paşa»!"
    Dar cine e domnul Cârnu? de care n-a mai citit nimeni, până azi, nimic?
    O personalitate.
1930
1222
TUDOR ARGHEZI
      A DOUA PLANETĂ DE REGE JUNE
    Mi-ai luat-o înainte, Măria ta: ai fost în piaţă. Vream tocmai să te rog să începi să circuli. Teafăr şi treaz, cum te ştiu, nu-ţi este teamă, ca fariseilor şi marilor bărbaţi politici, să te apropii de oameni. Ai mâini cu care ştii să strângi mâinile cu bătăi ale muncitorului de pământ şi de unelte — şi braţe cu care ai dus la piept multe capete triste şi le-ai legănat. Eşti al nostru, Măria ta, al ăstora care ne străduim cu o lampă, cu o făclie sau cu o candelă măcar, să luminăm ţărâna şi lutul. Marele nostru dictator intelectual actual, căruia i-ai dăruit, peste pupăză, un colan, ca să-i folosească estetic la viitoarele sale portrete în ulei, când se ducea, după documente, înaintea războiului, pe la ţăranii satelor mai depărtate, n-avea încrederea ta în rumâni, şi mai lua şi câte doi jandarmi cu sine, în căruţă, ca să-i apere, la nevoie, catifeaua.
    Şi Vodă Cuza Alexandru circula prin popor. Nu-ţi este străină, Măria ta, întâmplarea lui moş Ion Roată, pe care l-a pupat pe obraji, în locul unde-1 pălmuise administraţia cu latul mâinii. Poporul are nevoie să ştie pe Vodă lângă el, în toate chipurile, şi cu cât îi va simţi mai des Vodă sudoarea cu atât Vodă va fi mai iubit. Măria ta, tronul tu nu-1 vei face să miroasă a drogherie şi a institut de licărit unghiile lungi. Eşti sănătos şi voinic şi în fiinţa ta dârză şi hotărâtă n-ai nici o moliciune femeiască şi nici un ascunziş mohorât, de suflete tulburi şi de piezişe minţi. Bărbatule! vino des între bărbaţii frământaţi din piatră şi din necazuri şi pune mâna în rana zdrenţei lor: e carne şi aceea sănătoasă, de silex şi calcar.
    Am fost câteva zile în Moldova, unde şi tu fuseşi. Ai văzut umflatele talazuri şi spuma spicelor de aur, înalte până la bărbie? Într-însele, un ţăran alb şi flămând înota cu secera
PUBLICISTICĂ
1223
    lunii în mână. înecat în bogăţie, secerătorul e sărac, satele văzute din tren şi târgurile pipăite cu piciorul sunt nişte cimitire, împodobite cu cenuşă şi scaieţi. Mătrăguna, spinul, troscotul şi lipanul cresc în voie, ca o vegetaţie a râii şi tuberculozei, a satelor de bordeie, în vreme ce Bucureştii sunt străbătuţi de cincisprezece mii de limuzine şi au adoptat „sensul unic".
    Ai văzut copiii, vitele şi câinii acestor neînchipuite ţinuturi, roditoare de holde vrăjite? Parcă ieşeau dintr-un spital de subt pământ, arătări de friguri, spectre cu bube dulci. Ai înţeles însă, Măria ta, de ce zace un popor istovit de comori de holde, atât de beteag? Nu ţi s-a părut că e şi mai umoristic contrastul decât nepermis de trist? Boabe de mărgăritar se scutură din spice şi le mănâncă vrăbiile şi corbii, coborâţi dintr-un sfert de cer înlăuntru oceanului de borangic.
    Bate vântul lumină, adie pomii mireasmă.
    Năvodul apelor duce peşte cât poate sătura zilnic Europa. Pepenii împuiază ca scroafele. Turme mari de vite cu coarne şi lână colindă piscurile şi şesul. Mătasea, mierea şi vinul mucezesc din belşug. Fântâni nenumărate de uleiuri negre, varsă ficatul pământului către văi. Pădurile trosnesc de puteri şi avuţie.
    Şi omul se ascunde printre odăjdii ruşinat că este gol şi desculţ şi flămând şi bolnav. Ar trebui să fim un popor de miliardari şi suntem un neam de cerşetori.
    Măria ta! ce este putred în sâmburele nostru? N-am cutezat să întrebăm încă pe nimeni, ca să nu ne trimită în temniţa tăcerilor liniştite. Te întrebăm, Măria ta, pe tine, în mâna căruia, ageră şi tinerească, stă cumpăna netăgăduită a încercării. Caută, Măria ta, caută şi întreabă mai departe şi vei găsi... Du-te în popor şi întreabă poporul, cum ai făcut în Piaţa Mare din Bucureşti.
1930
1224
TUDOR ARGHEZI
             SĂPTĂMÂNA PATIMILOR
    Săptămâna patimilor a durat câteva zile şi încă nu s-a încheiat. De la 9 până la 12 iulie, numerele de atracţie ale păturii bătrâne liberale s-au produs succesiv în cele trei figuri politice caracteristice ale clovneriei tradiţionale: smirna, de-a buşile şi tumba. Domnul Vintilă Brătianu rezervându-şi pentru sine un aperitiv şi un desert, reunite, lingând unde a vomitat. Din resturi, trag, fiecare cu degetul, câte o boabă, câte o pojghie, un albuş sau un sâmbure nedigerat, toţi conducătorii.
    Publicul adunat dinaintea palatului din Pont, al lui Pilat (rog a nu se confunda şoarecile cu şoricioaica), i-a văzut pe toţi Cristoşii carnavalului liberal întorcându-se cu jobenele turtite şi mânjiţi, cu cravata întoarsă la ceafă şi cu pantalonul niţel cam veştejit.
    A doua zi, sau chiar în ziua cu pricina, presa liberală bătrână a proclamat că partidul a luat contact cu vârful ghetei regale. în ceea ce-1 priveşte, domnul Vintilă exagerează contactul, pretinzând că a şi rămas gravid de un viitor guvern. Laudă de spălătoreasă care a dus rufele boierului şi a trecut prin odaia vizitiului.
    Adolescentul „Moşoa“ a fost crud încercat. După cum prevedeam, acest general răzbunător al ordinei constituţionale şi care îşi încărca revolverul de pensionar, într-o şedinţă a clubului liberal, ca să-l „cruţe" pe „prinţ", a preferat, cam târziu, nu e vorba, să-şi puie gloanţele în sarmale şi să-şi mănânce revolverul preparat la tavă. Domnul „Moşoa" s-a dus la Palat şi - Doamne! - s-a iscălit în registru. A tras cu limba, acolo unde altădată îşi punea degetul gros.
    O informaţie ne spune că registrul de la Palat s-a umplut şi că s-a comandat al doilea registru. Toate felurile în care se poate găti vânatul numit lichea, figurează în primul registru - şi, desigur, Vodă a poruncit să fie transportat
PUBLICISTICĂ
1225
 departe de mirosul Curţii şi pus în careva din haznalele de la grajduri.
     Va să zică, o nouă eră a început pentru liberalii bătrâni, din jurul (brr!) al domnului Vintilă. Să fie sănătoşi!
 1930
        NOUL DIRECTOR GENERAL AL TEATRELOR
    Părul pudrat. Profil fin şi spiritual. Fizionomie de nobil descălecat dintr-o pânză de Lancret, domnul I. Gr. Perieţeanu pare un anacronism: poartă un cap de marchiz pe un costum republican şi în loc de spadă un stilograf care, în schimb, şi scrie şi taie. întreg şi cu de-amăruntul maestrul e rupt din blazoane şi din porcelane de Saxa. V-aţi uitat la piciorul lui de păpuşă? La mâna lui? Aţi pipăit dantela versurilor sale, pe subt care trece scânteierea ochilor fugitivi ai unei cavalcade graţioase de fete nude gătite cu lotus?
    Ne bucură faptul, spune domnul Al. Bilciurescu, colaboratorul nostru şi advocat, că unul de-ai noştri, un advocat şi, mai cu seamă, un confrate distins de talia domnului I. Gr. Perieţeanu a fost chemat să ocupe fotoliul directorial al lui Ion Ghica.
    Sunt apropieri...
    De la domnul Perieţeanu publicul teatral aşteaptă inovaţii remarcabile, dictate de simţul artistic al poetului şi desăvârşite de tactul jurisconsultului.
 1930
1226
TUDOR ARGHEZI
       POSTUL DE RADIO BUCUREŞTI
    Revista oficială a postului de radio Bucureşti costa şaptezeci de mii de lei săptămânal, adică aproape patru milioane pe an şi constituia şi un monopol. Revista era singură în drept să publice, pe câte şapte zile, programul emisiunilor europene, pe care postul îi primeşte gratuit. Pe când în toate ţările apar în libertate şi în concurenţă, zeci de reviste de radio, care de care mai bogate şi mai ieftine, în toată România o singură publicaţie putea să iasă în public fără intervenţia Parchetului, „Radiofonia".
    Ne puteam aştepta ca privilegiul monopolului să se traducă în sumar, cu materialul literar şi ştiinţific cel mai divers şi mai interesant - şi ar fi fost singurul motiv de monopol: valoarea instructivă a textului. în afară de programe, de cele mai multe ori inutile, dată fiind puterea de audiţie limitată a posturilor de recepţie din ţară, atât în Bucureşti cât şi în provinciile care nu cad mai de-a dreptul în zona de mai bună influenţă a posturilor de emisiune străină, textul nu prezintă nici o importanţă. Traducerile tăiate cu foarfeca din revistele străine, se raportau la o educaţie tehnică inexistentă la publicul românesc, iar colaborările originale, inspirate din aceleaşi reviste, datorite poate câte unui bun inginer sau instalator, sufereau de neajunsul fatal, de-a fi inexpresive, lâncede şi inutile şi ele.
    Rostul unei publicaţii care vrea să fie exclusiv tehnică era să folosească măcar amatorilor din tineret fără mijloace şi curioşilor din public, pentru montarea unui aparat puţin costisitor. Trimiterile de-a-ndaratele, la numere vechi sfârşeau prin a echivala în lei cu cheltuiala unui aparat de recepţie scump şi, amatorul, orbit de o nomenclatură şi de un stil ştiinţific moliereşti, numindu-se placa de gramofon doză electromagnetică, după cum în farmacie apa chioară gratuită
PUBLICISTICĂ
1227
se cheamă, primită de la robinet, aqua fontis, a cincizeci de lei suta de grame, se găsea la discreţia bombastică, fizică şi matematică, a unei redacţii de oameni prea mari pentru aplicarea cursului care-i califica.
    Postul Bucureşti a concesionat revista şi s-a uşurat de o cheltuială anuală de patru milioane circa. Atunci, publicul s-a aşteptat la altă traducere a sumei economisită, în sumarul programului de astă dată. Şi deodată s-a ajuns la placă, la doză, la aqua fontis, şi la o reclamă din toate punctele de vedere ruşinoasă. Scuza acestei publicităţi, utilă negoţului şi finanţelor postului Bucureşti, ar fi putut să fie literară, redactându-se reclama cu maximum de inteligenţă şi de spirit. Citatul nostru, din numărul trecut, pe care îl repetăm aci (gratuit pentru firmă) dă măsura acestui maximum de spirit, şi de inteligenţă: „Când Adam plecă din Rai şi cu Eva pătimaşa. Au plecat fiindcă gustară din cafeaua de la Paşa“.
    în ultimul număr al revistei, fostă oficială, „Radio şi Radiofonia", se răspunde indirect la imputarea reiterată că programul a devenit placă de gramofon, cu afirmarea că toate posturile europene dau fuga după plăci.
    Afirmaţia e adevărată întru atât întrucât ai spune că fumătorii europeni îşi aprind ţigările unul de la altul. Când nu e foc şi nu-s chibrituri la îndemână, se întâmplă, într-adevăr, ca un fumător, salutând pe alţi trecători, pe bulevard, să-şi ceară voie să ia fum cu ţigarea lui din ţigările lor. La Budapesta, unde postul de difuziune e în activitate permanentă, timp de aproape douăzeci de ore zilnic, este permisă, desigur, emisiunea timp de o oră, din când în când, de jocuri englezeşti la modă şi de melodii americane pe placă; se satisface o curiozitate de exotism, nu o îndatorire de program. E cu totul altceva.
    Postul din Bucureşti îşi reazimă programul întreg pe plăci şi combină publicitatea cu placa. Nici o placă nu e prezintată fără citarea vadului la care poate să fie cumpărată din
1228
TUDOR ARGHEZI
Bucureşti. Aşa că postul nostru aparţine de fapt fabricilor de muştar, de ciorapi, de ceasornice, brutăriilor şi magazinelor de gramofoane. Pentru atingerea acestui scop, necuprins în dezideratele şi principiile expuse acum câţiva ani, s-au cheltuit câteva sute de milioane (în ele se găseşte şi un podeţ de beton peste un şanţ, de care ne vom ocupa la timp) şi se întreţin directori generali, directori, directori de programe şi un întreg personal, plătit extrem de scump, în vreme ce o conferinţă se plăteşte o mie şi o mie cinci sute de lei?
    Dacă idealul postului era să devie un post-gramofon, nu era nevoie nici de atâtea sume fantastice, cheltuite, derobate drumurilor, străzilor şi locuinţelor populare, nici de atâta patetică, nici de aţâţi figuranţi; nici de forţarea câtorva zeci de mii de abonamente, plătite de posesorii simplelor gramofoane fără comitete şi directori cu ifose artistice şi culturale...
1930
              DOAMNA MARGOT
   Dacă directorul general răspunde la un nume de chiristigerie şi se cheamă Cârnu, îndulcit cu Munteanu, fosta spicheriţă îşi trage numele dintr-alt vocabular, parizian, şi se cheamă Margot (T nu se citeşte).
   Spicheriţa este acea persoană invizibilă şi percepută numai cu urechea, care dă de veste că un lucru s-a isprăvit şi că începe altul. De pildă, în seara solemnă de 14 iulie, a zecemaiului francez, când domnului ministru Puaux i-a urmat omagiul la microfon al domnului ministru Moldoveanu şi după ce domnul Moldoveanu a terminat, spicheriţa a intrat direct în subiectul favorit postului din Bucureşti, muştar şi conserve.
PUBLICISTICĂ
1229
Va să zică, spicheriţa e vocea de după şi dinainte, precursoarea şi succesoarea materiilor vorbite şi cântate.
    Cu alte cuvinte, spicheriţa e Buna-Vestire, îngerul, strigătorul, strigaciul. Doamna Margot a fost strigoi numai până la un timp; azi e secretara programelor şi totodată baza şi criteriul şi persoana de încredere a domnului director general. Cârnul şi Strigoiul.
    Meningea, timpanul şi toată mucoasa intelectuală a domnului Cârnu se pun în funcţiune exclusiv cu avizul doamnei Margot. Fără doamna Margot nu se poate nimic realiza în Societate. Doamna Margot bănuieşte şi verifică însuşirile artistice ale colaboratorilor, le verifică din nou şi le supraverifică.
    E vechea istorie a valorilor degenerate. Când lipseşte stăpânul, poarta nu o închide feciorul din casă fiindcă-i e lene şi feciorul pune să o încuie bucătăreasa, iar bucătăreasa trimite cotoiul.
1930
                   PROGRAMUL
    Majoritatea ascultătorilor de radio obişnuiţi cu scurte dar substanţiale conferinţe radiofonice, nu înţeleg de ce, deşi conferinţele au rămas, dispar pe zi ce trece ambele atribute: şi scurt şi substanţial.
    S-a citit odată o întreagă pagină din „Monitorul Oficial" şi jumătate din „Monitorul burser^i cerealelor".
    Regulamentul de conducere al închisorilor şi regulamentul controlului vagoanelor de marfă se citesc, regulat, de trei ori pe zi. Se anunţă retransmiterea amănunţită, cu comentarii spirituale, a Anuarului Rudolf Mosse pe 1930.
 1230
TUDOR ARGHEZI
    E drept că cei mai de seamă vorbitori ai postului românesc au renunţat să colaboreze, fiind vară; renunţarea lor va continua însă şi la iarnă,... fiind iarnă.
    Nici doamna Margot, nici domnul Cârnu, care au consultat pe domnul Vasilache, alt personagiu, nu-şi pot explica acest fenomen.
    Domnul Cârnu a fost de părere să se ceară conferenţiari de la regimentul de tracţiune automobilă, iar în zilele de sărbători - de la Compania de pompieri.
1930
          DOMNUL COSTĂCHESCU ŞI AUTONOMIA
   Nepoţii patriarhului Miron Cristea se înmulţiseră ca păduchii şi, în vremea Regenţei, ei ameninţau să devie o sinistră calamitate, pentru toate treburile publice, patriarhul fiind aprovizionat cu nepoţi. Unul din nepoţi e şi pictor şi unchiul obţinuse un monopol, al icoanelor, prin Institutul Biblic, pentru acest nepot. Nici unui artist nu-i este permis să tipărească o icoană fără aprobarea unui nepot, adică a Institutului Biblic - şi zugrăveala bisericilor apucase să intre cu de-a sila în acest monopol.
   Domnul Teodorescu-Sion, inspector artistic al Ministerului de Instrucţie Publică, şi calificat de o activitate laborioasă, în care s-a distins, să aprecieze o pictură, a făcut ministrului său un raport asupra efectului artistic al nepotismului patriarhal şi a cerut înlăturarea lui. Domnul Costăchescu, autorul a multe măsuri riscate, a luat de astă dată o măsură bună, unindu-se cu concluziile raportorului domniei sale.
PUBLICISTICA
 1231
    Mitropolia a răspuns că o priveşte exclusiv caricaturizarea picturii bisericeşti şi că nulitatea ei picturală interesată sunt de resortul exclusiv al bisericii, autonomă. Se ştie că o stranie inspiraţie a domnului fost ministru de Culte, Lapedatu, care în materie bisericească a inventat al cincilea picior la scaun, a determinat un guvern liberal, indiferent şi nepriceput la erori şi consecinţe bisericeşti, să dea clerului, adică patriarhului şi membrilor Sinodului o independenţă funestă şi puteri anacronice în stat şi societate.
    Se citează mult rezoluţia domnului ministru Costăchescu, pusă pe răspunsul Patriarhiei, reţinând argumentul obscurantist, înfumurat şi abuziv al autonomiei. Domnul Costăchescu trebuie felicitat pentru atitudinea domniei sale şi împins să stăruiască.
    Să examineze domnul Costăchescu activitatea Institutului Biblic şi destinaţia sumelor continuu încasate, cu un titlu şi altul de către acest institut, care a fost incapabil să subvenţioneze o naţionalizare a Sfintelor Scripturi (traducerea integrală a Bibliei de către scriitorul, profesorul şi preotul Gala Galaction), scopul final al numitului Institut.
    Să examineze realităţile literare şi religioase de subt volumul „închinat" activităţii flatate a patriarhului Miron.
    Să cerceteze starea de imensă decrepitudine şi de intens putregai, în care au căzut şi mai adânc de la autonomie încoace, episcopiile şi clerul zis superior, străjuit de o sumedenie de nulităţi ecleziastice, plătite disproporţionat la toate eparhiile. Să examineze rostul bugetului enorm ce se varsă anual în pungile şi dăsagii Comitetului Central Bisericesc. „Biletele de Papagal" se vor ocupa în numărul viitor cu de-amănuntul de falimentul băncii din Timişoara, legată de interesele variate şi ascunse ale patriarhului şi care a putut să fie înăbuşit câtă vreme patriarhul a fost regent.
1232
TUDOR ARGHEZI
    Cercetările domnului ministru Costăchescu vor duce armonic la desfîiţarea Institutului Biblic şi la anularea autonomiei — urmate inevitabil mai târziu de separaţia bisericii de stat, ideal social de civilizaţie sănătoasă şi binefacere sigură atât pentru poporul românesc, cât şi pentru ce mai rămâne bun din cler.
1930
    BURSA DE VOIAJ PENTRU PICTURĂ
    A obţinut-o din partea Salonului Oficial, anul acesta, un artist al tinereţii şi cu certitudine al viitorului, domnul Paul Miracovici, care săptămâna trecută a şi plecat din ţară.
    La Paris; unde va studia.
    I-am văzut pânza premiată. Bravo Miracovici!
    Premiul - deşi personal detestăm felul acesta de încurajare, care s-a dovedit subt multe raporturi sărac în rezultate -premiul a nimerit-o o dată bine.
    Aperitivul de cincizeci de mii de lei, atunci când studiile adevărate pentru un tânăr amant al culoarei reclamă ani de zile, nu-i va ajunge domnului Miracovici. Cu ce va trăi? N-are atâta importanţă asta.
    încăput pe mâini bune, nimic nu ar fi mai firesc ca francezii, cărora le trimitem un talent, să ne întoarcă o glorie.
1930
              EDIŢIILE DE „LUX“
   „De lux“, la cărţi, exprimă mult mai puţin decât gradaţia de la sâmbătă la duminică, în materie de costum, şi de cele mai
PUBLICISTICĂ
 1233
multe ori luxul reprezintă numai o modestă diferenţă de câţiva gologani la coala de hârtie. Se intercalează în tirajul normal o sută, două sute de coli dintr-o categorie de material cu cleiul sporit sau cu satinajul redus şi s-a făcut o ediţie de lux.
    în editura curentă luxul e reprezintat în special de lustrul, ca în operele de tâmplărie, şi se capătă prin utilizarea hârtiei celei mai inconsistente, ivită odată cu tibişirul şi îngălbenită odată cu frunzele de salcâm. Industria foilor de celuloză are primăverile şi toamnele mai dese decât calendarul - şi pentru mărfurile tiparului aplică operaţia mercerizării, din textile, transformarea bumbacului în mătasă aparentă... E un crâmpei din vechiul vis al strămutărilor în aur, realizat mai concret în bursă şi în operetă. De-aş fi rege este expresia muzicală a proiectului unui editor de-a vinde o carte de doi lei cu două sute de lei.
    Cartea cursivă se fabrică în materialul ei fizic, ca o cutie de chibrituri sau ca un carton cu ţigarete, în serii de mii şi zeci de mii. Pe cât a fost manuscrisul de lent, pe atât devine cartea de rapidă. Imediat intră în joc toate acele mitraliere cu efect instantaneu, care de la linotip la rotativă şi la maşina de cusut şi broşat au înlocuit pipăitul drăgăstos al bijuteriilor de cărţi de pe vremuri şi au făcut cu putinţă naşterea unui volum săptămânal. Ca şi copilul teoretic, de laborator, vizibil la cinematograf, cartea iese cu osatura fragilă, încheiată în zgârcituri şi rezolvată, la o primă foiletare, a tăiatului, în broşuri. Cotorul se desface, coperta fuge ca o pălărie lipită pe creştetul capului cu cocă provizorie. Citită la biurou, din carte rămâne destul de puţin; citită pe canapea nu mai rămâne pentru bibliotecă nimic. Editura, urmărind să scoată repede un volum, a scos un ziar în două sute cincizeci de pagini.
    Ce pui în raft? Ediţia de lux. Ediţia de lux corespunde la ţigarete cu tabacherea de metal.
1234
TUDOR ARGHEZI
    La simpla reproducere pe o hârtie mai puţin ieftină a unui tiraj restrâns, editorul care vrea să adaoge o cheltuială contribuie şi la schimbarea fizionomiei textului, obţinând un alt format decât al ediţiei ordinare, prin dublarea rândurilor sau lungirea lor o dată şi jumătate. In acest caz se iau rândurile ca nişte beţe de chibrituri, şi al doilea rând se aşează cap în cap cu cel dintâi.
    Pagina devine astfel mai artistică, adică pătrată, pătratul bucurându-se în editură, din pricină că a pornit din streinătate, de o reputaţie nebiruită. Cu cât va fi mai greu de purtat o carte cu sine, ca să fie citită mai des în răgazurile din tren, din tramvai şi din anticamera existenţei, cu atât va fi cartea mai artistică.
    Şi dacă ai ajuns aici, mai lipseşte ceva pentru ca volumul să fie cu adevărat de lux: ilustraţia, de preferinţă în culori. Editorul intră aci în suferinţele creaţiei, căutând un desinator bun şi, desigur, ieftin, de vreme ce el face un sacrificiu. Criteriul nu e chiar cu desăvârşire incomod, editorul orientându-se după revista în culori cea mai cumpărată şi desluşind în ea pe colaboratorul cel mai mult reprezintat. Desinatorul e pus să facă o căciulă dacă povestirea de ilustrat are drept erou o căciulă şi pe Făt-Frumos, când în povestire vine vorba de el; însă un Făt-Frumnos ieftin, adică în două culori, în maximum trei culori, ţinându-se seamă şi de culorile combinate.
    Acum, dacă această ediţie de mare lux este, la terminarea ei, sinonimă cu oroarea, chestiunea rămâne de discutat, căci todeauna lucrul urât are tot atâţia partizani cât şi adversari, din nefericire specialiştii fără gust sunt în toate epocile mai numeroşi decât ceilalţi. Ceea ce însă nici o casă de editură n-a admis până azi, este prezenţa unui desinator, a unui expert, în personalul ei, proprietarul firmei rezervându-şi toate competinţele, pentru că plăteşte. El distribuie ilustraţia, el prezidează la întocmirea copertelor şi comandă tonalitatea generală a cărţilor.
PUBLICISTICĂ
1235
     Un boier foarte bogat din Bucureşti avea odinioară două ziare, pregătindu-se să ajuijigă bărbat politic, şi directorul vieţii intelectuale, la care averea lui îi dădea tot dreptul. Criteriul lui de apreciere a redactorilor era cu totul substanţial, secretarul de redacţie fiind însărcinat să taie din cele două ziare cu foarfeca şi să puie în plicuri deosebite, contribuţia fiecăruia. Boierul lua de pe biurou plicurile, succesiv, le cântărea în mână şi la plicul cel mai umflat - o mişcare în armată sau în magistratură — surâdea mulţumit, zicând:
     - Bun băiat!
     A fost un timp de penibilă decadenţă a gustului grafic, când s-a pus în circulaţie un hibrid decorativ, care stricând forma literelor, cu aporturi chirilice, a dat naştere unui alfabet convenţional similiasiatic. El era indiciul luxului şi al maximului estetic şi a trecut de la hârtie la piatră şi monumente, ca o mărturie constantă că însuşirile arhivarului n-au nimic comun cu alte însuşiri. Gustul evoluând spre simplu şi destortocheat, acest alfabet nu mai figurează, ni se pare, nici pe cutiile de chibrituri, şi a rămas vestigiul comic numai în literele tipografice ale unei turnătorii care îşi propusese să bată goticul şi latinul. Coperţile aveau ciubuce, paginile gratii şi motive, luate de-a dreptul de pe covoarele săteanului, ca o dovadă că timpul cultural are invenţia mediocră.
     Pe nesimţite însă, şi - regretabil - pe căi derivate străine, editura şi luxul se întorc la imaginea cel puţin, a tiparului vechi, din mânăstiri, la timpul când calitatea hârtiei, calitatea liniştei intelectuale şi calitatea tiparului se întocmeau ca să dea, întovărăşite cu o muncă surâzătoare, cărţi tinereşti şi zvelte, ca nişte plante cu floarea gingaşe.
 1930
1236
TUDOR ARGHEZI
      A TREIA PLANETĂ DE REGE JUNE
    Folosul de căpetenie obştesc al întoarcerii Măriei tale pe tron este că omul are cui se plânge. Pentru cele şi sufleteşti şi pământeşti, cetăţeanul poate să alerge la tine drept. N-ai să te superi că-ţi zicem Tu, ca lui Dumnezeu. Pe linia frântă a rânduielii, omul trebuia să umble în zigzag, ca o lăcustă, pe la o sută de autorităţi, care şi-l treceau, ca o coadă de topor, uneia celeilalte — şi drumul rupt sfârşea întodeauna în baltă.
    Stăpân după stăpân, stăpânirile erau fără nici unul şi numărul stăpânilor începuse să întreacă slugile şi supuşii. Dacă mai lipseai patru ani, puteam să avem cincizeci de regenţi, zece mii deputaţi, opt sute de prefecţi, şaizeci de mii de perceptori şi la fiece câte cinci oameni, o dată înainte şi o dată îndărăt, unul mai mare, nevoiţi să aducem pe simplii cetăţeni dintr-alte tărâmuri. Deasupra tuturor acestora guverna un Dumnezeu aproximativ şi abstract, care şi el a fost divizat aşa, încât, în chestiunile cât de puţin complicate, tatăl să întrebe pe fiul şi fiul să nu poată face nimic fără să se puie întâi de acord cu ceilalţi doi tovarăşi identici, aflaţi mai todeauna în lungi călătorii, către Olimp sau Himalaia.
    Să ne ierţi, Măria ta, că aducem vorba de pumni, dar era nevoie de un pumn, undeva în conştiinţa, îndeosebi, a celor mari de tot. Să-l găsească subt perină şi în geamantan, în dreptul ferestrei şi subt pălărie - şi imaginea lui să nu părăsească pe nimeni.
    Pumnul singur e o imagine impresionantă de autoritate. Te-am ruga să-i pui chipul pe monezi, pe reversul inscripţiei tale, şi să dai poruncă să se fabrice din metale şi piatră câteva zeci de milioane de pumni variaţi, pentru a face parte din obiectele de pe biurou, din vitrine, din firme şi pentru a fi purtaţi, breloc, în mărgelele de la grumazi şi la ceasornic pe pântec.
PUBLICISTICĂ
1237
    j Când la pumn se adaugă cucuiul, simbolul se desăvârşeşte. De multe ori este însă de-ajuns să apeşi puţin brelocul, ca să se înţeleagă consecinţa.
    Am devenit atât de civilizaţi şi de politicoşi, Măria ta, că nu mai batem pe nimeni şi nu mai scoatem o singură măsea. Pumnul ni s-a înmuiat în glicerina trecerii cu vederea reciproce. Surâdem, ne facem cu ochiul, ca nişte buni auguri, şi viaţa se petrece ca un brâu de jur-împrejurul unui urcior artistic, încins cu o horă şi cu o procesiune de dansatori. Ai să străbaţi de mii de ori Bucureştii şi n-ai să auzi că a tras cineva o palmă. Viaţa politică şi socială a intrat într-o monotonie de „pasenţă".
    Dintr-un ou peticat policrom, arlechinesc, a ieşit, odată, în absenţa Măriei tale, Coco. Aproape doi ani el a făcut la rândul Iui, zilnic, câte un ou, micuţ, cât o icră. Mai zâmbind, mai râzând cu toată gura, mai ciugulind în câte o chelie, Coco a rămas însă anacronic, izolat şi duşmănit. Piţigaiul lui gutural strepezea întrucâtva concertul păsărilor puse la unison şi al viorilor înţelese cu un arcuş.
    Coco nu s-a prea uitat la slova falsă şi la valoarea goală şi în aproape cinci sute de zile de când mototoleşte cuvinte şi flecăreşte, n-a făcut pentru uzul intern nici o pilulă spoită cu aur.
    Nu mai merge. Lumea s-a civilizat şi săpunul emolient, strecurat din mână în mână, a pus inşii la un loc în acelaşi clăbuc: clăbuc de politeţă şi de necesitate, Măria ta. N-ai vroi să strici puţin isonul unanim, cu pumnul? Să pui pumnul în tobă, să-l cobori în violoncel, să-l trânteşti în pianolă şi în căpăţâna şefilor de orchestră?
    De ani de zile nu ne mai păruie nimeni şi, ca nişte neveste nărăvaşe voim, negreşit, să fim iubiţi, dar dorim arzător să fim şi bătuţi. Bătaia, Măria ta, excită instinctul de viaţă şi urecheala sporeşte auzul muzical.
 1930
 1238
TUDOR ARGHEZI
               [„TREI DEPUTAŢI..1
    Trei deputaţi din actualele Camere au plecat de acasă, de prin Bihor, cu gândul să facă parale. Nu e un gând afară din cale de anormal. Orice reprezintant al naţiunii caută să tragă maximum de foloase dintr-un mandat care se potriveşte cu o sumedenie de interese. Traficul de influenţă şi îndătinatul şperţ au fost, doară, făcute pentru pisici?
    Cei trei colegi parlamentari, oameni primitivi şi simpli, n-au venit în Bucureşti cu proiecte grandioase. Fără să înveţe stilul mişcării din urechi, modalităţile acreditivelor, confecţionarea hârtiilor în doi peri, sensibilităţile gradate ale cambiei, le-au făgăduit nevestelor, pe scara vagonului de clasa întâi, oprit în staţia regiunii, că le vor trimite, conform unui vechi obicei din partea locului, din tain şi simbrie.
    Cu economiile realizate dintr-o leafă de treizeci de mii lei lunar, un brav deputat, pe care soarta nu l-a răsfăţat cu parale şi ale cărui venituri lunare n-au întrecut poate suma de două mii lei pe lună, cu hrană şi hodaie, poate cumpăra într-un an şi jumătate de legiferare activă şi de votări până la sudoare, câteva părechi de drăgane bune de lapte şi câteva iugăre de pământ. în opoziţie, mulgi bivoliţele şi lucri pământul şi mânci lapte cu picioci. Că mare e Dumnezeu şi sfântă e oaia, şi vremea trece.
    Dintre deputaţi unul e domn părinte. Tustrei au închiriat, va să zică, o cameră mobilată, de o mie cinci sute lei, cu un singur pat, în strada Izvor, şi s-au abonat la o masă cu trei scaune, la un restaurant din Calea Griviţei. Toate ei le fac pe dintrei, ca şi patul, şi la sfârşitul lunii se aleg cu economii emoţionante.
    Preotul e cel mai original însă din societate. La masă, el scoate anteriul şi ghetele...
PUBLICISTICĂ
1239
     Cuiva, care se uita cu insistenţă la picioarele sfinţiei sale ieşite pe subt masă, părintele i-a explicat că se simte mai bine în ciorapi, din pricină că în ghete înăduşeşte şi, ca să-l asigure în privinţa mirosului, pentru că se găsea într-un restaurant, i-a afirmat că s-a spălat pe picioare şi săptămâna trecută.
     Confratele şi profesorul universitar domnul Sân-Giorgiu, fratele domnului colonel de Saint Georges, autorul şi proprietarul unui muzeu personal, se frământă între partidele politice, ca un Prometeu şi, în plină criză sufletească de matur efeb, caută o ieşire şi poate că un portofoliu.
     Desigur că la braţul unui ministru, drăgălaşa domniei sale soţie s-ar simţi mai bine decât lângă cotul profesorului universitar. în toată comedia franceză unui bărbat, acoperit cu capacele în email a numeroase decoraţiuni, îi vine mai bine alături de o copilă cu ochii deschişi în marea naivitate, zicân-du-i-se la coborârea din automobil excelenţă, decât domnule decan.
     S-a ivit, prin urmare, mai mult ca jamais inexorabila necesitate a unui partid al intelectualilor, chemaţi să se federalizeze. Nimic nu mai mişcă în ţara noastră din pricina absenţei politice a unui partid intelectual. Grâul va fi mai cu spic, vacile mai cu lapte şi celula nervoasă mai cu miez, îndată ce se va organiza un atare partid.
     Dificultatea începe odată cu definiţia: ce-i un intelectual? Ca să fii intelectual, trebuie să fii profesor universitar? Doctor în câte ceva? Licenţiat? Şi în anume ce?
     Domnul profesor Petrovici, care priveşte viaţa cu coada ochiului şi niţel cu pleoapele închise, are o viziune japoneză despre politică şi societate. Intelectualul domniei sale este pur, creator: o fantomă artistică şi aproape ipotetică, fără stomac şi fără digestie. Şi, cu oarecare pedagogie, domnia sa cere o mai bună selecţiune la liceu şi bacalaureat. Intelectualul, model
 1240                   TUDOR ARGHEZI
                         \
 Petrovici, trebuie să elucubreze în turla unei biserici pentru cei de jos, prefecţi, subprefecţi, primari, administratori financiari şi miniştri - şi guvernele sunt datoare să-i asculte. Că de unde nu, statele rămân neintelectuale.
     Ah! dacă s-ar face un calapod sau un cântar, n-ar mai fi nici o discuţie. Am lua greutatea, în kilograme, perimetrul capului, volumul piciorului, linia în centimetri, de la fese la călcâie şi de la călcâie în creştetul capului; am obţine cifra suspinului, a strănutului şi a fluieratului; am pune pe candidat să strige „Jacques" de trei ori, ca la medicul de gât, nas şi urechi, am face douăsprezece înmulţiri şi şapte sustracţiuni, am ridica la cub, am tăia rezultatul cu trei şi punând un punct de carmin în dreptul ultimului cât sau rest, am avea, după o cotă, imprimată ca o carte de dobânzi, gradul de intelectualitate.
     Deocamdată, trebuie încă să ne resemnăm. Să ne înscriem în partidele existente şi să trecem, eventual, de la un partid la altul, cu agreabilul risc, în definitiv, să ne întoarcem de unde am mai plecat. Numai aşa ar putea un tânăr profesor să ajungă mai repede ministru. Metoda intelectuală are dezavantajul că dă roade tardive şi de cele mai multe ori în lumea viitoare, unde toţi muritorii devin intelectuali.
 1930
            JURNALUL VORBIT
   Jurnalul vorbit al postului Bucureşti se face cu tăieturi din gazetele din cursul săptămânii trecute, de preferinţă din colecţia „Rampei", dându-se preferinţă - ca fiind mai populare -greşelilor de limbă, de acord şi de tipar.
PUBLICISTICĂ
 1241
    Nu este neglijat nici carnetul monden - domnul Cârnu fiind de părere că face parte din elita, deocamdată, intelectuală a regatului.
    Toată ţara şi întregul continent au aflat astfel la vreme că doamna Popescu, născută Ionescu, a dat naştere unui prunc de sex masculin, care de la primele cuvinte a cerut un abonament la postul doamnei Margot.
    La botez au luat parte domnul Vasilescu cu doamna, domnul Georgescu-Şchiopul, domnul Petrescu-Talpălată, inclusiv doamna văduvă Ionescu, zisă şi Creaţa.
    Familia regală - întrucât domnul Cârnu bănuieşte că din partea locului i-ar putea veni o dizgraţie - e urmărită pas cu pas. Domnia sa cere o repetare a depunerii jurământului regal spre a-1 putea retransmite din proprie iniţiativă, şi chiar o nouă reîntoarcere a regelui în ţară, pentru a trata solemnitatea în perfectă cunoştinţă de cauză.
    E drept că, din exces de zel, plecarea regelui din capitală e anunţată cu două zile după înapoiere, iar sosirea - cu douăzeci şi patru ore după ce regele a plecat din nou.
    Pentru a nu produce iritaţie şi conflicte inutile, jurnalul vorbit a adoptat un limbaj de echivocă eleganţă, precum: „Se spune că... Se crede că... E mai mult ca sigur că... Se dă ca sigură probabilitatea că...“ Etc....
1930
                     CABARET
   Inaugurarea cabaretului, deşi insignifiantă şi... dozată, ca orice început, promite să devie numărul cel mai interesant prin hotărârea Comitetului de a lua parte efectivă la alcătuirea programului.
 1242
TUDOR ARGHEZI
    Deocamdată s-a decis ca doamna Margot să declame, cu inflexiunile de voce ale domnilor Manolescu şi Vraca, faimosul cuplet: Aţi gustat muştarul „Flora ..
    Domnul Cârnul postului va cânta o arie din Don-Juan în Infern, acompaniat de oboi şi lătrături.
    E tot ce s-a decis, după lungi dezbateri, argumentate şi contradictorii, în prima şedinţă plenară a comitetului genereal.
    în şedinţa viitoare se vor fixa definitiv normele şi fizionomia artistică a Cabaretului.
    Cineva a emîs ideea înfiinţării unei secţiuni artistice noi, care va urma cabaretului, pe la orele patru dimineaţa, subt un nume încă nehotărât. Unii membri fiind partizanii denumirii „Tuskma“, ceilalţi s-au opus pe motive naţionale, preferând, într-adevăr, denumirea „Ciorbă de burtă", rectificată, pentru decenţa vocabularului cu forma „Supă de abdomen".
 1930
                    INOVAŢII
    Postul Bucureşti este mai mult ca oricând ferm hotărât să nu cruţe nici un sacrificiu pentru a-şi perfecţiona programul. Duminica trecută a pus pe o doamnă să fluiere. Pentru duminica viitoare se caută un artist care să emoţioneze pe abonaţi printr-un alt organ încă neutilizat.
    Domnul Cârnu aşteaptă oferte.
1930
             CĂRŢILE DE ŞCOALĂ
    Pentru a pricepe antipatia de şcoală a copiilor, este inutil să ascultăm argumentele complicate ale domnilor pedagogi.
PUBLICISTICĂ
1243
O uitătură în ghiozdanul cu cărţi ne-a edificat. El nu seamănă câtuşi de puţin cu tolba de botanist a fetiţei şi paginile cărţii de cetire nu-i aduc aminte fluturii din muşeţel. Cartea e cel dintâi lucru cu adevărat urât, pe care îl propunem ochilor nedumeriţi şi degetelor mititele.
    Toate industriile, de până la primul abecedar, se silesc să semene cu natura şi pun pe fiecare obiect câte ceva din ceea ce este convenit să reprezinte, cărturăreşte vorbind, lumina. Firul de lână, fota, cămaşa, bondiţa şi însăşi stamba poartă mult mai mult din semnele simbolicului atribuit. De la cea dintâi jucărie şi bomboană, şi de la scutec, copilul se învaţă cu o iconografie, pe care gravul „învăţământ şcolara ţine cu îndârjire, zi cu zi, de cincizeci de ani, să o anuleze.
    Sunt cărţi care te urmăresc toată viaţa. Este de ajuns să-ţi aduci aminte de un aşa-numit manual, indiferent care, când ai nevoie de o stare sufletească hidoasă — şi dacă n-ar exista cărţile de poveşti şi de literatură, ca să te răzbune aproximativ, ai rămâne în viaţa viitoare cu impresia că scopul sforţărilor culturale vine dintr-o concepţie diavolească şi din preocuparea constantă şi asasină de-a întuneca bucuria, cu începere de la vârsta cea mai furnicată de imagini şi de culori.
    Ministerul Instrucţiunii a luat iniţiativa unui concurs de abecedare. Pomenim în treacăt că ne-a atras această chestiune, încă de acum douăzeci de ani, când am discutat-o într-un articol lipsit de orice ecou, ca majoritatea articolelor de presă, destinate altor probleme decât ale politicii dintre partide. Dar la publicarea concursului, am căutat înţelesul acestei iniţiative în sensibilitatea didactică a câtorva autori care vor participa la concurs.
    Am constatat că premiul de o sută de mii de lei îi fixează în primul rând de obiect. în al doilea rând, tot premiul şi acelaşi premiu şi într-al treilea rând. S-a observat totuşi că este prea mic în proporţie cu dreptul de proprietate absolută, ce şi-l acordă statul asupra fericitului abecedar premiat. Cota de
1244
TUDOR ARGHEZI
cinci la sută este derizorie; ar fi trebuit să fie de cel puţin douăzeci şi cinci la sută.
    Atât am putut remarca la o serie de pedagogi de şcoală primară, pietrificaţi în unica idee a beneficiilor, de obicei enorme în toată literatura silnică şcolară. Vederi noi, inspiraţii, idei, până acum nu am dovedit. Ceva mai mult, evenimentul abecedarului românesc tip, nu este nicăieri discutat în presă. Ziarele populare, câmpul de controversă şi de publicitate edificatoare pentru o problemă atât de vitală, nu e vizitat de condeiul nici unui profesor. Revistele învăţământului nu o scot în vileag şi privelişte. Abecedarul nu interesează!
    Oricât ar părea de secretă reţeta după care se va ivi noul abecedar, semnat de un membru al învăţământului, ea nu e atât de impenetrabilă şi de individuală încât să nu facă parte din preocupările curente ale tuturor pedagogilor cu simpatii pentru profesia lor; ar fi trebuit să zicem cu dragoste, dacă momentul ar mai avea profesionalmente conţinutul obligatoriu. O discuţie de îndrumări ar fi la locul ei.
    Dar poate că nu e legiuit ca numai pedagogii să cugete la abecedarul Ministerului. Toţi profesioniştii intelectuali ar trebui să participe la determinarea lui, şi părinţii sunt chemaţi să-şi dea un aviz autorizat. Şi cu deosebire mamele, care mai mult decât profesorii şi învăţătorii sunt autorizate să semneze copiilor întâiul certificat de cărturari.
1930
             PLANETĂ DE REGE
   Măria ta, frumoasa ţară şi frumosul popor suferă de neajunsuri multe, însă nu e mai mare sărăcia pungii decât sărăcia sufletului nostru. Un ochi palid priveşte ridicarea
PUBLICISTICĂ
 1245
luminii în zare, o inimă palidă cântă, o nădejde palidă întâmpină ploaia şi surâde vântului, aruncat, ca un şarpe îndrăgostit, în talazele de jar auriu ale holdei dintre râurile mari. Munca plugarului e în zadar şi anii lui de belşuguri sunt nedeosebiţi de anii sterpi; opintirea-n ţarini dă rodul gol al trândăviei. Semănăm au ba, sacii duc în bătătură cenuşă.
    Mi-a dat un strigoi în cot un brânci şi mi-a lunecat pana pe de lături; căci altceva voiam să zic. Spuneam că s-au înmulţit stăpânii şi că nu mai avem nici un stăpân, unul singur; fie el om, închipuire sau vis, dar viu şi puternic, ca să adune toate rândurile laolaltă, cu cârja unuia, cu strălucirea sau cu fierbinţela alteia. Simţeşti, Măria ta, cum se desface, mută, urzeala tăriilor noastre, ca un păinjiniş? Cum se strămută din făgaşe toate mădulările maşinii noastre? Din opt găuri câte are fluierul nostru nu mai sună nici una drept. Hora capătă pas de bătută şi sărituri de chindie, dragostea începe să semene cu jalea, ca pe vremea robiei, azi când nimeni nu vrea să ne robească şi toţi s-au dat în lături de a ne stâpâni. Biruinţa, Măria ta, îşi face rugăciunea, îngenuncheată pe un mormânt.
    Nu mai este, cum se cheamă cu vorbă urâtă, autoritate, Măria ta. Nu mai ascultă nimeni de nimic mai mare decât dăsagul lui deosebit, de merinde şi ţoale, căci nici unul de care ar trebui să asculte lumea nu mai poate să fie ascultat, acoperit cu bube cum se găseşte şi stropit cu zmârc. Şi încă nu ar fi atât de greu dacă poruncitorii nu şi-ar fi pierdut ei cei dintâi credinţa în chemarea lor. Se îndoiesc, se mişelesc. Slugărnicia şi teama de a nu cădea din piscurile suite pe brânci, au luat locul mândriei de autoritate. Idolii dintre stele s-au coborât în Cişmigiu şi umblă cu barca, lopătând printre chelneri, după bătaia muzicală a unui jaz. Idolii se scarpină, se descalţă şi se şterg de năduşală şi cer bere şi şpriţ.
    De la prefect până la jandarm, nimeni nu mai crede că are un rost în ţesătura statului românesc şi fuge din dregătoria lui
1246
TUDOR ARGHEZI
fiecare. Ai văzut cum, de la întoarcerea Măriei tale, s-au aprins târgurile şi s-au mişcat pământurile, pornite de-o ameţeală de talaz, dincolo de marginea lor? Dezlânarea braţelor şi zădărnicia muncii au înmulţit în toată ţara tâlhăria singuratică şi în cete. Dezlânarea sufletului a dus la împuşcarea unui dregător civilizat pe care ai fost să-l mângâi în spital. Măria ta! e numai un semn al unei boli care mocneşte: nu-i fapta unui individ anumit: e beteşug de autoritate. Nu se poate vedea nicidecum, mai devreme de ora cuţitului şi a glonţului, că în sângele strigoilor se muncesc întunecate preludii de furtună?
    Nu cunoaştem, Măria ta, nici pe nihilistul care a tras, nici pe juristul care-1 aprobă public şi ne găsim diametral opuşi în aşteptările noastre sentinţelor muşchetarilor deghizaţi cu căciulă. Unii într-un naţionalism violent şi alţii în violenţa comunistă, caută instinctiv, Măria ta, o bâtă nouă pentru o autoritate şi o spinare veche şi o disciplină de pumni, ca şi mişcarea acelui fiu de boier, autorul unui ţepeşism deocamdată pentru muşte.
    Măria ta, bolim de marea lingoare. Vrem un stăpân, care să călărească timpul şi să-l comande. Avem nevoie de un bici, pe zi, peste ochi şi de o bătaie săptămânală, la moalele spinării. Nu mai putem trăi fără harapnic. Fie-ţi, Măria ta, milă de nevoile noastre.
1930
                MUNICIPIUL
   Vor fi vroind să admită edilii anteriori au ba, faptul brut, simţit de cetăţeni, este că mintea municipiului s-a schimbat. De la superba autocraţie a domnului Costinescu, care şi-a împărţit împărăţia impenetrabilă a primăriei cu câţiva buni
PUBLICISTICĂ
1247
tovarăşi din familia domniei sale politică, până la omenia simplă şi cordială a domnului Dobrescu, e o întreagă civilizaţie şi o întreagă barbarie.
    Domnul Costinescu îşi datora numelui său, care dăduse ţării şi partidului un ministru de finanţe cu avuţii multe - un stil şi o infailibilitate de Princeps şi râvna domniei sale consista în a stabili, paralel cu guvernul statului, un guvern al Comunei, prezidat de vastele-i înfumurări. Domnul Costinescu învăţase la club rigiditatea indiscutabilă, inflexibilitatea poruncii şi urechea surdă - şi, proprietar pe dinlăuntrul acestei armuri de exterior, al unei inteligenţe, puţin expresivă, atitudinile domniei sale dictatoriale, în proporţie cu personalitatea, deveneau jignitoare şi agasante. Domnul Costinescu avea todeauna un mister, o toană, un capriciu, o chichiţă şi un pârţag, ca oamenii mari, imitaţi, din cancelarii şi ambasade, în bărbierie.
    S-a isprăvit pe todeauna cu acest rit hermetic al nulităţilor somptuoase. După cum ciorba nu mai merge după plăcintă, nici Costineştii nu vor mai fi cu putinţă după Dobreşti.
    Pentru întâia oară în capitală, cetăţenii au intrat la primărie cu capul pe umeri şi în mers neîncovrigat, neanunţaţi de diverşi lachei şi lingăi şi de feluritele lichele, care formau exlcusiv statul-major politic şi sufletesc al primarului precedent, în ziua sosirii la primărie a domnului Dobrescu. Azi se vorbeşte şi se cercetează, nu se mai porunceşte scurt din profunzimile efigiei unui ministru cu barba albă, care a ştiut să iscălească. Cetăţeanul vine în casa comună, găseşte ascultare şi sfat, se ştie făcând parte din obştea, pân-aci exclusă din conclavul câtorva Mataci.
    E stilul nou al oamenilor de ispravă şi el se găseşte în onoare la toate primăriile municipiului. Domnul Chiriţă Vasilescu, primarul culorii de Albastru, de pildă, aduce în despărţământul cel mai întins, mai divers şi mai complicat al capitalei, metodele unui om, ale unui bărbat, ale unui cetăţean mai mare şi mai autorizat şi nu ale unei stafii, care cere supuşilor tămâie
1248
TUDOR ARGHEZI
şi adoraţiune. Cetăţeanul este, ca în ţările de civilizaţie veche, ascultat cu camaraderie, pricina lui face obiectul unei judecăţi, al unei chibzuinţe şi încă nici un ins, cât de neînsemnat - şi cu atât mai mult - nu a ieşit de la domnul Chiriţă Vasilescu, din sectorul III, cu sentimentul că a fost nedreptăţit.
    Din colaborarea bunelor voinţe şi bunelor intenţii, grupate la municipiul Bucureştilor, subt prezidenţa domnului Dobrescu, au ieşit toate îmbunătăţirile, renovările, inovaţiile şi reformele de utilitate generală. Capitala, luată în răspăr, de la periferie la centru, a cunoscut întineriri, pe care nu le mai putea nădăjdui de la Protopopescu Pake încoace - şi realizări şi speranţe, continuu descurajate pân-aci. într-un singur an, în singura culoare de Albastru, s-au pietruit aproape o sută de străzi. în orice altă ţară pavajul corespunde la noţiunea veche a monumentalizării: la noi, a pune piatră înseamnă a desfiinţa o mocirlă, un infern, o cloacă, o nefericire: la noi este a trece de-a dreptul din epoca reteveiului în epoca respectului de semeni.
    Pentru că rolul presei şi al presei literare nu consistă numai în defăimare, şi la demerite şi la merit - şi numai în literatură extatică; şi pentru că Bucureştii, oricât s-ar lepăda de el pripăşiţii şi nervoşii unui romantism izmenit, sunt un oraş de mare şi variată frumuseţe fermecătoare, şi mai interesant decât multe capitale din Apus, ne vom face şi plăcerea şi datoria să notăm pe foi de calendar săptămânale, îmbunătăţirile aduse şi posibilităţile dorite municipiului nostru.
1930
             LAXATIVELE
     Laxativele literare pe care le emite de la o vreme postul doamnei Margot s-au înmulţit. Publiciştii de periferie literară
PUBLICISTICĂ
1249
au prididit şi se prezintă Europei, care, după părerea lor, e mai înţelegătoare „faţă de artă" decât urbea natală.
    întrebat de ce a solicitat concursul neaşteptat de nimeni al unui domn Scrioşteanu, care s-a recomandat la post „nuvelist şi prozator, adică, ce mai una-alta?... ziarist" - şi a căruia interminabilă şi sufocantă lectură a făcut să leşine pe toţi radioamatorii cu abonamentul plătit - domnul Cârnu (care are răspunsurile formulate cu mult înaintea întrebărilor) a răspuns:
    -     Ce vrei, nene? (sic). Mi s-a tot spus că suntem constipaţi. Domnul Cârnu ar fi voit să spuie, fără să-şi nimerească ideea, probabil altceva. între creierul şi aparatul domniei sale de rostire este o distanţă ca de la sprâncene la subsuoara picioarelor şi cugetarea parcurge timpul bolului alimentar. Lepădându-se de aşa-numita constipaţie, concepţiile domnului Cârnu au intrat, cu alte cuvinte, în faza purgativă. Atunci când pune cu cele mai bune intenţii, în programul postului, lecturi de soiul celei citate, domnul Cârnu are conştiinţa că a pus amatorilor de muzică şi literatură o sondă „Nelaton", un supozitor, un săpunel sau un clistir.
                                                          1930
                    CHESTIA AIA
    S-a deschis tocmai când părea mai închisă şi domnul Cârnu discuta despre ea cu doamna Margot numai pe întuneric, şi pe o lungime de undă cunoscută numai de doamna Margot.
    Domnul Cârnu se leapădă de zvonul că s-ar fi opus în calitate de liberal, la transmiterea solemnităţii proclamării regelui Carol al II-lea.
  Dimpotrivă, domnia sa afirmă că a căutat în pod şi în „pimniţă" circuitele necesare şi microfonul ce trebuia dus la
1250
TUDOR ARGHEZI
Parlament, convins şi indignat că vor fi găsite exact după terminarea solemnităţilor.
    Directorul de pe atunci al programelor literare, puţin priceput în politică, obţinuse însă, printr-o intervenţie eficace, circuitele şi găsise microfonul înainte de a începe să-l caute domnul Cârnu, şi îl instalase la Cameră, în timp ce domnul Cârnu... nu-1 găsea deloc.
    Iată o amintire care-1 plictiseşte. De aceea, domnul Cârnu s-a făcut luntre şi punte şi a obţinut înlocuirea fostului director literar, preocupat să dispară şi urmele şi martorul...
    Toate acestea - la adăpostul unui consiliu naţional-liberal -domnul Cârnu le-a făcut, fiindcă până în momentul depunerii jurământului de către rege, domnul Vintilă Brătianu (care-1 numise la Radio pentru merite de familie) nu-şi fixase încă atitudinea, - adică domnul Vintilă nu scuipase încă în obrazul domnului Vintilă cel cu chestia închisă şi nu se dusese încă să vadă cum arată chestia când e deschisă.
1930
               O MITOCĂNIE
   S-a relatat la timp în „Bilete de Papagal" fantastica mitocănie, că o artistă a fost întreruptă în mijlocul producţiunii sale muzicale la microfon, de însuşi direcţia care o invitase, întreruperea în sensul radiofonic e suprimarea pură şi simplă; un delict de ordinul asasinatului şi agravat nu numai de premeditare dar şi de laşitate ironică, suprimarea făcându-se de la distanţă, ca în magie şi cântăreţul sau vorbitorul continuând să grăiască, fără să ştie că fiinţa lui vocală a murit şi comportându-se ca un surdomut nebun.
PUBLICISTICĂ
1251
     Directorul programului muzical insistase, într-adevăr, pe lângă artista, sosită din streinătate cu autoritatea succeselor câştigate la Radio-Viena şi Radio-Milano, să se producă şi la Radio-Bucureşti, obţinând consimţământul artistei pentru participarea la programul din seara de 17 martie, care a şi avut loc. Satisfăcut, evident, de rezultat, postul Bucureşti a invitat din nou pe artistă pentru alte producţii şi artista s-a manifestat din nou în programul din 2 iulie, data cu pricina.
     Artista este domnişoara Anne Mărie Cernina, care, în dubla sa calitate de muzicantă şi de persoană din înalta societate, este obişnuită cu alte procedee decât şi-au permis faţă de domnia sa odăiaşii cu simbrii inegale din serviciul postului Bucureşti. Domnişoara Cernina vine pe de o parte din Europa oamenilor binecrescuţi şi de gust şi pe de altă parte este fiica fostului ofiţer de ordonanţă al regelui Carol I, colonelul Gr. Cernătescu, şi verişoara pictorului portretist Stoenescu, atât de mult cotat în lumea amatorilor din Paris. Asemenea argumente sunt la locul lor, când persoana care le invocă este insultată de un instalator de becuri şi robinete.
     întreruperea dirr cabina electricianului, a unui artist care cântă în cabina lui osebită, echivalează cu o palmă trasă peste gura unui advocat în mijlocul unei pledoarii, de către serviciul de la cuiere. Situaţia e cu atât mai specială cu cât persoana care a primit palmele domnului Cârnu Munteanu, intendentul electric al postului - un om de o sută optzeci kilograme, cu labe cu tot - este o femeie, şi cu cât, în acelaşi timp cu demnitatea, i-a fost jignită şi reputaţia artistică, în auzul publicului românesc şi european.
     în orice altă ţară, sancţiunea era instantanee, căci priveşte, înainte de toate, onoarea colectivă şi culturală: întregul personal ar fi fost întrerupt la rândul lui din funcţionare. Cavalerismul nu pare însă că face parte la noi decât din vocabular şi consecinţa tristă pentru acest sentiment, la postul Bucureşti,
1252
TUDOR ARGHEZI
 a fost că în loc să se procedeze la eliminări automatice, s-a recurs la o comedie de responsabilităţi imprecise, cu tărăgăneli, zigzaguri, scuze între patru ochi şi rugăciuni confidenţiale. Şi cu fuga directorului la băi.
    Personalul răspunzător al postului Bucureşti şi-a manifestat de altfel şi într-alte împrejurări laşitatea şi surâzătoarea lui mişelie; o senzaţie de scârbă ne împiedică să insistăm. Inginerii şi teoreticienii radiofoniei au minţit precis şi au falsificat cu conştiinţă, într-un caz al nostru personal şi categoric individualizat, accesoriile care stabileau o realitate, în consiliul de direcţie al Societăţii, de mai multe ori.
    Domnişoara Cernina s-a adresat diverselor foruri, ca să i se dea satisfacţia, la care are dreptul: scuze exprimate în public, la microfon, şi citite de pe un text aprobat de domnia sa, pentru măgăria din ziua de 2 iulie. Dacă aceste scuze nu vor avea loc, artista se va adresa Justiţiei cu un proces de daune împotriva postului Bucureşti şi postul va plăti, din pricină că în magistratură nu se găsesc ingineri analfabeţi, directori de rândăşie şi muzicanţi pe flaşnetă, ci buni intelectuali şi o pudoare profesională absentă în partea implicată.
    Am imputat adeseori postului Radio-Bucureşti specialitatea ce şi-a creat-o din emiterea muzicii cu plăci de gramofon. Placa de gramofon nu arată numai incapacitate şi trândăvie; ilustrează o stare de spirit şi o psihologie: evadarea şi iresponsabilitatea.
    Publicăm aci, textual, întâmpinarea adresată de artistă domnului Guşti, profesor universitar, preşedintele Societăţii de Radiodifuziune.
    „Domnule Preşedinte,
    întorcându-mă din străinătate în urma succeselor obţinute am fost solicitată de Societatea «Radiodifuziune» Bucureşti spre a mă produce în faţa microfonului în zilele de 17 martie şi
2 iulie crt. Am fost prezentată de domnul Brăiloiu. Ultima
PUBLICISTICĂ
 1253
dată, adică în seara de 2 iulie crt. în mijlocul programului mi-a trimis vorbă domnul director general Munteanu Cârnu să încetez de a cânta pentru că era prea târziu şi că dorea să prescurteze emisiunea. N-am făcut dificultăţi şi am încetat cu toate că eram vexată de acest procedeu neobişnuit, adică de a fî prevenită în timpul execuţiei, de prescurtarea programului. Procedeul acesta poate fî întrebuinţat cu o elevă de Conservator, la o producţie, nu însă cu o artistă consacrată căreia i se datoreşte o consultaţie cel puţin câteva minute înainte de a începe să cânte. Totuşi n-am protestat pentru a evita discuţii. Părăsind postul, am zărit pe electrician vorbind la telefon şi precaut îşi făcea cornet din mână, ca să nu fie auzit. Ajunsă acasă, găsesc familia şi prietenii adunaţi acolo, consternaţi în urma a două convorbiri ce mama mea avusese cu Radiodifuziunea cu câteva clipe înainte. Şi iată ce am aflat.
    Cerând să vorbească cu mine, servitorul postului spune că eu sunt ocupată şi se prezintă în locul meu, recomandându-se electricianul postului, un domn. La întrebarea mamei mele care ar fi cauza întreruperii emisiunii, acest domn îi răspunde: «pentru că a cântatfoarte prost şi a fost oprită de a mai continua». La protestările celor prezenţi, domnul repetă a doua oară acelaşi lucru. După câteva minute, mama mea a vrut să vorbească iarăşi ca să întrebe pe cineva mai competint. Cu toate insistenţele nu s-a prezentat nimeni afară de electricianul care a revenit încă o dată şi care-şi precizează din nou identitatea urmată de un debit de obrăznicii. Imediat după ce am aflat cele petrecute mă reîntorc la Societate. Emisiunea continua cu plăci de gramofon, prin urmare prescurtarea emisiunei nu era şi găsesc pe domnul director general Munteanu Cârnu, care mă primeşte cu o insolenţă puţin demnă de funcţiunea care o ocupă şi la întrebările mele cine şi-a permis să mă critice mi-a răspuns că nu-mi poate numi persoana şi că de altfel ar fi foarte
1254
TUDOR ARGHEZI
 posibil. Am priceput dar că domnul Munteanu Cârnu, cât şi electricianul erau de perfect acord.
    Am onoarea să vă întreb, domnule preşedinte, şi vă rog să ne comunicaţi şi nouă care este menirea aşa-zisă naţională şi culturală a instituţiei «Radiodifuziune» şi dacă rolul directorului general şi al electricianului este de a face aprecieri de orice natură artiştilor şi a-i defăima prin comunicaţii telefonice. Verificarea celor ce susţin poate fi confirmată de persoanele care au fost de faţă la acest regretabil incident şi care pot depune mărturiile lor dacă li se va cere acest lucru.
    Primiţi, vă rog, domnule preşedinte, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
                                          Anne Mărie Cernina“
    Domnul profesor Guşti, care, în calitate de preşedinte, este mărginit de câteva reguli şi îndatoriri sau cel puţin ori mai ales - de un gentleman şi de un om social, nu a dat încă, până la apariţia prezentei cronici, nici o soluţie conflictului dintre o instituţie, condusă de subalternii domniei sale vizitii şi o doamnă rugată să ocupe un loc în birja lor.
                                                           1930
                           PAUZA
    Metronomul a fost trimis, după un termen cazon local, la reformă, iar în locul lui s-a instalat o pupăză, care — în pauze -fluieră primele măsuri din aria chiristigiilor: Şapte gâşte potcovite au plecat să se mărite.
    Asta pentru sezonul de vară. La toamnă, gustul muzical rafinat al Cârnului va introduce în pauze o variantă:
    Ce faci, babo, după sobă?
1930
PUBLICISTICĂ
 1255
         DOMNUL GEORGE BRĂTIANU LA CRAIOVA
    Domnul Vintilă e solidar şi egal cu personajul domniei sale, în toate împrejurările. Când toată lumea gemea de cancerul economic inculcat cu o satanică stăruinţă României, singurul care jubila de sănătatea prosperă a ţării era omul ei cel mai bolnav, domnul Vintilă. în zece ani, acest dement i-a asigurat o lingoare de un veac. Tot domnul Vintilă e autorul actului de la 4 ianuarie, aşa-numit, pe care cel puţin îl expiază. Aceluiaşi personaj i se datoreşte ironia „regele Saharei“, obsedantă pentru autor, ca o epigramă de nătâng. Domnul George Brătianu, şeful adevărat al Partidului Liberal şi fiul lui Ion Brătianu, şeful precedent al partidului, nu a găsit în inteligenţa creatoare a unchiului Vintilă, altă zeflemea şi alt comparativ. Domnul Vintilă îl expiază şi pe domnul George Brătianu. întrunirea de duminică, din Craiova, a noului şef, a fost crâncen demonstrativă. Dacă din numeroasele fese de pepene galben ale domnului Vintilă, flagelate cu toate bastoanele şi bătătoarele de muşte din capitală şi provincie, mai rămânea vreuna în stare de rezistenţă, s-a înmuiat şi aceea, la Craiova, unde oltenii au dat sănătos cu dovleacul de pământ.
    Domnul George Brătianu a fost primit în capitala Banatului dintre Dunăre şi Olt, de basmul românesc întreg, ca Făt-Frumos. Năfrămile, cămeşile cu mâneca dantelată, cojoacele cusute şi căciulile au ieşit din holdele mari, întru domneasca lui întâmpinare. Cântăreţii doinei l-au recunoscut îndată ce l-au zărit, căci unul singur putea să poarte pe faţă, în căutătură, în ţinută şi în fruntea cinstită, tiparul sufletului lor, cotrobăit de şoareci şi cutreierat de gângănii. Ca un pom viermuit de omizi, poporul frumos al Oltului, al Jiului şi al Amaradiei, şi-a rupt şi jumulit de pe chip vălul de păinjinişuri,
1256
TUDOR ARGHEZI
surâzând cu poamele ochilor şi cu rodul gurii, la descălecarea între ţărani şi orăşeni a Omului Nou.
    Mişcarea pornită din Bucureşti, într-o secundă de întuneric, care avea să ameninţe ţara cu o noapte lungă şi cu blestem greu, răsună între toate râurile şi pământurile româneşti, de munte şi şes. Sosirea din văzduh a fostului prinţ de coroană a fost prinsă în braţe de înfăţişetorul de-acum al soarelui din câmp şi al plugului din vatră. Ivirea lui George Brătianu s-a făcut odată cu suirea regelui pe tron. Ţăranului şi târgoveţului, aceste două minuni neaşteptate, li s-au împletit sufleteşte într-o mare aşteptare.
    Câteva urme de creion pe marginea de pergament a zilei:
    Maşinile sosesc în Craiova pe la orele opt şi jumătate dimineaţa. Maica Duminica avu de grijă să-şi scoată plocatele cele mai albastre pe marginile cerdacurilor cereşti şi puse în ramurile Craiovei mii de steaguri de lumină de cleştar. Şeful este însoţit de sfetnicul lui dezinteresat şi vioi, o minte politică de fineţea urzelei de mătase şi de adâncimea catifelei moi, orator diamantin şi artist cu mâzga fierbinte. Am numit pe acel domn fosforescent, idealist şi proprietar al celei mai îmbelşugate comori de resurse, cunoscut sub numele autorului dramatic şi advocatului Vasilescu-Valjean. O ajustare a ochelarului şi „maestrul" se găseşte la telescop. Domnul profesor universitar Rosetti dăruieşte lumii, care compune sărbătoarea, o privire mirată şi un surâs virginal. Capul de fildeş al domnului Istrate Micescu indică, răzimat în propria-i statuie de Satir subtil, drumul de crini şi crizanteme al noilor năzuinţe, al noilor îngeri, impalpabili, ca fluturii albi. Domnul Ifrim, care cumpăneşte o celebritate şi clătinător de oameni cu un vis, pe umărul sufletului său de teafăr bărbat, aduce, ca să puie pe discul de aur al zilei, anafura crezurilor unui gingaş neînvins. Domnul Toma, fostul primar al Iaşilor, clipeşte ochii
PUBLICISTICĂ
1257
negri, ciulindu-şi nervii neastâmpăraţi dinaintea judeţelor, forfotite pe cai mărunţi.
    Craiova e un Ierusalim. Mai multe mii de oameni, în majoritatea lor săteni, îşi desfăşură pitorescul variat şi multicolor împrejurul celor douăzeci de maşini care au părăsit Bucureştii în zori-de-zi. Domnul Făgeţel Şaban, identificat de o râvnă vastă şi de o muncă monumentală cu mintea şi simţirea poporului oltenesc şi cu cele mai înalte doruri cărturăreşti ale ţării, e sufletul Banatului local, în această duminică a unei noi Pascalii, care adună azi atâtea suflete şi atâtea inteligenţe. Puţintel la trup, ca un pelerin, care face de o mie de ani drumul printre stânci şi prăpăstii, dintre idee şi întrupare, cu sacul cu bijuterii în spinare; mic cât un greiere şi nestins ca o cădelniţă de vestale, domnul Făgeţel a vestit ţăranilor lui venirea lui Făt-Frumos şi toate însufleţirile au alergat cu el la Craiova. Popasul de sosire a fost făcut în biserica „Ramurilor", ridicată slovelor româneşti şi speranţelor curate, de acest arhiepiscop mărunţel, sărac şi trudit, dar înflăcărat, care-i domnul Făgeţel. Acolo, domnul George Brătianu a putut să asculte o povestire a unei vieţi, de adaos Aghiografiei, în luptă cu resentimentul răilor şi cu brutalitatea neghiobiei, şi todeauna dârză şi mereu nerăsplătită.
    Sala Teatrului Naţional a fost prea mică pentru adunarea laolaltă a publicului fanatizat. Numărul mare al plugarilor se înmulţea cu elita socială şi intelectuală a marei capitale din Dolj. S-au făcut două întruniri, una în sala Teatrului, prezidată de domnul George Brătianu şi alta, în grădina de alături, subt prezidenţia domnului general Sava Dimitriu.
    Birurile, dezolarea, deznădejdea, prestaţiile, dobânzile băncilor au împins pe sătenii sărăciţi de vechea organizare, de poliţe şi procente, liberală, la o stare morală prerevoluţionară. George Brătianu e ultima lor speranţă, după ce aţâţi oameni şi atâtea speranţe s-au aprins şi s-au stins, ca nişte chibrituri
1258
TUDOR ARGHEZI
făcute pentru candela morţilor, înainte de a da o flacără purtată pentru vatră şi pirostrie. Apariţia noului şef e înconjurată de un entuziasm furtunos şi o vijelie de voinţe se dezlănţuie de jur-împrejurul acestui simbol, care se face mit.
     După paisprezece oratori, care epuizează toate genurile elocinţei, tribuna este ocupată de cuvântul ager, puternic şi plastic, de triumful, ca să-i spunem pe nume, al domnului Valjean. Intrarea oratorului a fost ca iscarea subită a unui nor cu haruri fertilizatoare. Sala tresare, se zbuciumă, cuvântul vibrează în ascultători, ca tunetul în corzile de vioară. Fiece săgeată nimereşte ţinta şi o măcelăreşte. De puţine ori fenomenul de pătrundere a vorbitorului cu publicul s-a putut exprima în această măsură. Tribuna şi publicul au devenit un ins, o singură fiinţă.
     Satira domnului Valjean, cu neputinţă de schiţat, s-a dezvoltat asupra punctului decadenţei Partidului Liberal, pornit de la Kogălniceanu şi Ion Brătianu şi degenerat într-o meschină activitate de zarafi: bani luaţi din Banca Naţională cu şase la sută şi împrumutaţi cu treizeci la sută. Uite, în orizonturile noastre, un an bogat. El nu foloseşte stărilor noastre falsificate. Belşugul vă încurcă, le-a spus sătenilor oratorul, ca şi seceta, anii buni sunt la fel cu anii răi. Trăim ca robii fără nădejde. Sărăcia ţării e atât de neagră, încât din mână ne-a trecut în suflet; ni-i sufletul sărac. Nu ne mai putem lecui pentru că nu ne mai putem găsi şi pipăi. Chemarea lui Gheorghe Brătianu este să ne învioreze sufletele şi să ni le înfrăgezească. Gheorghe Brătianu e un ziditor. Mergeţi cu el, cu lumina, sau vă întoarceţi dincolo, în întuneric?
     - Nu, domnule! Nu! au strigat ascultătorii.
     -     Gheorghe Brătianu, fiul marelui potentat politic Ion I. C. Brătianu, putea cu înlesnire să afle un colţ umbrit în mijlocul războiului, în care să se ascundă, nesupărat de nimeni — povesteşte domnul Valjean, vorbind de trecutul
PUBLICISTICĂ
1259
 şefului nou. El a căutat însă frontul, unde a căzut rănit, amestecându-şi sângele cu sângele feciorilor de ţărani, după cum îşi amestecă azi lumina lui cu lumina voastră. Politica lui e cinstită, cum cinstită i-a fost viaţa întreagă şi sângele cinstit...
    Banchetul de după întruniri aduse o surpriză. Generalul Sava Dimitriu făcu o destăinuire de militar. Domnia sa este colonelul comandant al fostului ofiţer George Brătianu - şi ofiţerul a căzut în faţa lui. Regimentului îi lipseau pansamente şi fostul colonel le-a dat soldaţilor faşa lui, rezervată rănilor personale. Evocaţiile domnului general Sava Dimitriu au un accent sacramental şi citându-şi cuvintele de colonel, ele par citite pe piatra unui drum de lupte, de suferinţe şi de victorii. „Duceţi-1 la Divizie, a spus soldaţilor colonelul. Moartea copilului acestuia ar putea să fie moartea unei ţări - şi vindecarea lui va putea să însemneze vindecarea ei.“
    E un final frumos de adunare politică şi un început semnificativ de mare carieră.
    Maşinile pornesc înapoi la orele şase seara...
Duminică, 3 august 1930
                ŞTRANDURILE
   Un merit directiv al actualei municipalităţi îl constituie iniţiativa plăjilor de nisip, pe marginea bazinelor cu apă proaspătă, denumite în termen destul de nou ştranduri. Cel dintâi ştrand, construit la Şosea cu o repeziciune care arată posibilităţile de muncă românească, bine organizată, a cunoscut un succes nebănuit şi contribuie la rămânerea bucureştenilor acasă şi la emanciparea de lăcomiile, anul acesta
1260
TUDOR ARGHEZI
cumplit de pedepsite, ale hoţilor hotelieri şi restauratori. Alte plaje au ieşit din pământul scormonit de municipiu.
    întâia plajă populară din capitală, din Bulevardul Maria, e aceea, inaugurată duminica trecută în culoarea de Albastru, a domnului Chiriţă Vasilescu, pe care suntem nevoiţi, cu voie şi fără voie, cu intenţie şi fără intenţie, să-l felicităm, de câte ori îi pomenim numele şi activitatea. I^a plaja de nisip s-a adaos un sistem de duşuri şi la bazinul adulţilor, inovaţie fericită un bazin rezervat copiilor, a căror nevoie de tăvălire în nisip, de soare, de apă şi de aer primit în pielea goală, e documentată de toate cercetările igienice, întreprinse după război.
    Transportarea vieţii pe litoral şi o modalitate de mare în oraşe fac oraşele mai frumoase şi existenţa şi mai sănătoasă şi mai plăcută. Un om care se plimbă o dată pe zi în lumină, în aer şi în apă, sau măcar o dată pe săptămână, nu poate să nu fie mai viu decât osânditul de odinioară la veşnica încălţămite, la gulerul permanent, la subsuorile constrânse şi la pantalonul ferecat cu şapte nasturi şi o sută de prejudecăţi şi ipocrizii.
    Incontestabila influenţă a nudului sincer asupra moravurilor nu poate să fie decât binevenită şi la noi, unde sporturile au contribuit foarte mult la civilizarea mahalalelor. în biu-rourile particulare, funcţionarii încep să lucreze în cămaşă; e de dorit ca obiceiul să fie generalizat şi în biurourile oficiale.
    Baia în comun şi nudul vor decide nu numai o estetică intimă mai exprimată, de moda costumului, dar mai ales de starea morală a cetăţenilor, aduşi din copilărie să vadă formele de aproape, să înlăture curiozitatea morbidă şi să aprecieze castitatea.
    Suntem cu o deosebită plăcere datori să cităm numele unui fruntaş al primăriei culorii de Albastru, a cărui perseverenţă, eleganţă de mijloace şi promptitudine de execuţie au făcut posibilă realizarea în plin sezon a ultimei plaje: domnul Manole
PUBLICISTICĂ
1261
Constantinescu, un mare gospodar şi o puternică energie. Şi un consilier iubit de toţi cetăţenii.
1930
                    ULTIMA ORĂ
    Domnul N. Iorga nu mai ţine cu tot dinadinsul să fie prim-ministru şi s-ar mulţumi şi cu locul domnului Dobrescu, de prim-primar. Au mai rămas, pesemne, câteva specialităţi în care marele omnivor nu şi-a dat preţioasa aramă de aur pe faţă. însă domnul rector va trebui să treacă un examen anatomic înainte de alegeri, unii cetăţeni pretinzând să ştie, după o veche îngrijorare a lui Caragiale, că marele om este fiziceşte defectuos şi având impertinenţa să aleagă de preferinţă, pentru trebile măcar municipale, oameni cu coşul pieptului integral şi cu cobiliţa echilibrată.
    Cetăţenii îl roagă să anunţe, prin afişe colorate, ziua şi ora precisă când se va arăta nud la ştrand, pentru ca domnul Iorga să fie respectuos şi unanim aplaudat. „Biletele de Papagalw îi vor face agreabila surpriză să-i ofere un tricou de baie şi o frunză de viţă.
1930
         GEORGISMUL LA TECUCI
   Congresul de duminică, de la Tecuci, după congresul de la Craiova, indică şi în maximum un superlativ. Mişcarea georgistă ia în Moldova proporţiile unui miracol. Tot ce se
1262
TUDOR ARGHEZI
iveşte ca aducere-aminte inexprimată, în colţurile de piatră ale bisericilor şi mormintelor domneşti, în stiharele diaconilor, zugrăviţi acum câteva veacuri subt catifeaua de fum de ceară a păreţilor, cântecele pierdute, vocea trâmbiţelor neauzite, litera şi chipul, şi steagurile - sufletul unui timp imens - au luat fiinţă şi scapără în lumina unui răsărit neaşteptat.
    Descrierea sosirii la Tecuci a domnului George Brătianu, căruia în Moldova s-a apucat să i se zică şi Sfântul Gheorghe, poate să fie făcută cu tumultul, ordinea, râvna şi culoarea unui capitol istoric, documentat şi suflat cu aur de un faur argintar ca Flaubert. Rămâne o impresie de drapele grele, înşirate pe drumul Putnei, ca nişte sălcii de mătase, până la lespedea de odihnă a lui Ştefan, un sunet în auz de cădelniţi şi un miros ca de tămâie şi smirnă: sudoarea celor patru mii de plugari tecuceni.
    Ei au venit prin grâu, prin porumb şi prin colburi aprinse, din toate şesurile judeţului, însufleţite de o ivire licăritoare, bine vestită satelor, şi de un bucium, dar şi de o presimţire. Străbătând poştile, cu steaguri şi cu judecăţi scrise pe tăblii în proţap, cu bete noi pe şolduri, cu aripi cu fulgi cusuţi la mâneci, ca la o chemare de dincolo de zări şi din pământul lor, înfrăţit cu osemintele, ei s-au strâns în oraşul Tecuci subt un cor de fanfare şi au trecut dinaintea lui George Brătianu cântând biruinţă.
    Ca în Sfintele Scripturi, Duhul care a înviorat pana şi şapte corzile psalmistului, a binecuvântat adunarea, din cerurile lui. Odată cu sosirea apostolilor, a căzut ploaie de sus şi bucuria păşunilor şi a florilor s-a întovărăşit cu iedera revărsată-n sus din sufletul oamenilor, însetoşaţi, ca şi popuşoiul după răcoare. O a cincea parte din an nu a mai căzut lacrimă proaspătă din genele luceafărului şi n-au mai găsit fetele din Tecuci mărgăritarul de rouă în cuprinsul romaniţei. De cincizeci şi opt de zile nici grindina măcar nu s-a învrednicit să înfrăgezească
PUBLICISTICĂ
 1263
pământul. Fanfarele sătenilor au sunat duminică, la Tecuci, în curcubeu - şi semnul lui Noe, pus pe capul tânărului Brătianu, rămâne în aducerea-aminte a moldovenilor, ca o chemare şi o ungere de Sus. Când eşti unsul Celui de Sus, te slujesc vânturile, ploile, ţi se potriveşte timpul şi-ţi cad în mărturie toate zicalele şi ghicitorile netâlcuite.
    Au venit la Tecuci chipuri şi plete, umeri şi piepturi, din toate ţinuturile moldoveneşti, de dincoace de Prut, înfăţişând zimbrul lângă vultur. Suceava, Baia, Dorohoiul, Botoşanii, Putna şi toate tărâmurile din bătaia Bucovinei au fost de faţă în oraş, unde veniră şi trimişi ai Covurluiului, ai Buzăului şi ai Râmnicului cu chivotul şi cu împărtăşania învierii lor.
    Un moldovean de răzeşie, un bun căpitan ţărănesc, domnul Turtureanu, anima lanurile şi le făcea să joace în jurul oaspeţilor din Bucureşti. Acest voievod al Tecucilor a pus în mâna zveltă a lui Făt-Frumos, miezul de pâine şi sarea tărâmului cât îl ocoleşte o margine de judeţ. Au mai rămas în toată întinderea douăzeci de inşi de partea arendaşului ţării şi cămătarului Vintilă, vânduţi sărăciei sau cumpăraţi cu dregătoriile zarafiei. Domnul Valjean, sfetnicul domnului Gheorghe Brătianu, spusese adunării: „Cu aceştia nici nu avem ce face şi nu ne putem împovăra".
    Domnia sa povesti sătenilor o ispravă la pescuit. Nişte ţărani aruncaseră năvodul şi nu mai puteau să-l scoată din heleşteu, de prea mult peşte, crezuseră ei. Şi chemară satul întreg, care se opinti grămadă, de-a surda. Şi mai chemară şi pe Diavol, care nici el nu putu smuci năvodul din fiind, ajutat de toată drăcăria.
    -     Nu vă mai osteniţi degeaba, oameni buni, le spuse Diavolul priceput. Nu-i peşte de nici un fel. Dacă n-o fî niscai dăsagi de popă, trebuie să fîe negreşit o pungă boierească în năvod.
    —     Jos cămătarii! răcni ţărănimea. Jos Vintilă! Să rămâie cu • cămătarii lui, care ne-au sărăcit.
 1264
TUDOR ARGHEZI
    Iată cuvântul de ordine şi adunare al ţării şi iată gloria pe care şi-a agonisit-o domnul Vintilă Brătianu pentru inima poporului, încărcată cu muşiţa veche.
    Domnul Turtureanu documentează prin puterile sale incapacitatea politică şi nulitatea morală a unui domn, a căruia mediocritate densă s-a ascuns, două decenii, cu chibzuială, într-un simulacru de atitudine cugetătoare. Domnului Turtureanu, o realitate politică, decisivă, slujnicăria domnului I. G. Duca, locotenentul partidului şi un foarte atent diplomat al bucătăriei şi un aliat deosebit al rândaşilor, atât în politica de partid cât şi în presă, i-a preferat pe un oarecre şters Anghel Mihăileanu, a căruia gestiune de cămătar se găseşte actualmente la judecătorul de instrucţie din Tecuci.
    Nu de mult, domnia sa a jertfit corectitudinea oamenilor cinstiţi din Romanaţi în folosul unui trib de ţigani buzaţi şi de zlătari cu bărbi, cărora le-a lipsit în cariera politică, dacă este totuşi adevărat, numai delictul furtului din altare prin spargeri şi al dezgropării pentru smulgerea cerceilor din urechi, în cimitire.
    Acestor bande, conduse la succesele defuncte de un fost ministru cu ochelari, care ştie englezeşte, domnul Turtureanu le-a administrat duminică pedeapsa supremă.
    După Galaţi, unde toată organizaţia liberală a trecut cu liberalismul nou, Tecucii şi-au agăţat panoplia lor în păretele cu arme şi trofee al domnului George Brătianu.
    O imagine exactă a vechei organizaţii o dă, în Tecuci, faţada unui imobil, dinaintea căruia miile de săteni au manifestat aplaudând.
    Jos se citeşte firma Băncăii de Scont; deasupra se citeşte firma: „Clubul naţional-liberal“... Punga şi viaţa.
 1930
PUBLICISTICĂ
 1265
          CÂINELE ŞI VIOLONCELUL
   Săptămâna trecută, în timpul producţiilor violoncelului domnului Fotino, publicul radiofonist a putut să audă cum, paralel cu vocea profundă a instrumentului, se producea şi glasul unui câine emoţionat. în special sonata lui Boccherini a fost puternic impresionată de acompaniament.
   Interesându-ne la faţa locului, ni s-a răspuns că e vorba de o nouă formă de colaborare a diverşilor directori de la postul de radiodifuziune, a cărora activitate, indivizibilă, natural, ochiului, dar inexistentă şi pentru ureche, a fost adeseori criticată.
   Vocea din sonata violoncelului aparţinea unui dulău. în realitate, se exersa directorul general, domnul Cârnu, care a şi primit felicitările telegrafice ale domnului Guşti, vilegiaturist într-o ţară din Occident.
1930
                   O PĂCĂLEALĂ
   Plecase bietul plutonier major al postului nostru de emisiune într-o binemeritată vilegiatură.
   Prietenul de gazdă, care avea un aparat de radio, crezând că-i face plăcere, a dat drumul în difuzor postului Bucureşti. Şi, spre a-1 măguli, i-a oferit musafirului o farsă uşor de ghicit, declarându-i:
   — Cântă Viena!
   Cârnul, ascultând câteva clipe, cu ochii abstraşi într-un neant perfect, se duse la fereastră, scuipă, ca să-şi manifesteze cum trebuie opiniunile artistice, şi întorcându-se, zise:
   - Tâmpit post!
1266
TUDOR ARGHEZI
    E primul răspuns inteligent, care, poate că, fără voie, i-a scăpat directorului general.
1930
               UN LAPSUS... LINGHE
    Aşa explică doamna Margot, care vorbeşte uneori şi latineşte, fenomenul de introducere în limbajul vorbit de la postul Bucureşti, a unei picături de ceea ce se cheamă pe latineşte „urina“.
    Simţitori la criticile noastre, instalatorii de robinete însărcinaţi cu programele radiofoniei au hotărât să introducă în rândul isprăvilor moderne, numirea, plimbările, aventurile, intrările şi ieşirile şefilor de cabinet.
    Astfel, Cârnul a anunţat, trei zile după marele eveniment al dării lui afară din slujbă, că un infim cabinet-şef a demisionat. Şi, pentru ca să-i fie personal agreabil, a adăugat că personagiul, plecând, şi-a cumpărat de la un magazin din Calea Victoriei o cravată pipită. Lapsusul a fost creat de faptul că spicheriţa, pentru a complace delicateţei Cârnului, care vorbeşte în distante jumătăţi de cuvinte, înghiţise, cu gândul, probabil, mai mult la cabinet decât la şef, ultima silabă din nuanţa cravatei şefului de cabinet.
1930
                 LAPSUSURILE
   Sau lipsurile de memorie sunt mai dese la postul Bucureşti chiar decât lipsurile de articulaţie şi limbă. Şi atunci când
PUBLICISTICĂ
 1267
spicheriţa stă cu ceasornicul dinainte, se produce, pe lângă turburarea viziunii, uitarea orei la care se uită, cifra cadranului manifestându-se dublă.
    Dându-se ora precisă, aşa-numită, în seara de sâmbăta trecută, spicheriţa fu încă o dată victima unui remarcabil strabism. Vocea domniei sale rosti cuvintele sacramentale, stilizate în formularul liturgico-radiofonic al postului:
    —     Dăm ora precisă, după Institutul Meteorologic de la Filaret. Când veţi auzi un sunet de gong, va fi ora 22 şi 47 minute.
    Pauză. Auditorii îşi scoaseră ceasornicele.
    -     Atenţiune] zise din nou spicheriţa şi bătu gongul. E ora 21 şi 47 minute!
    între ora anunţată şi ora de gong, era o diferenţă de un ceas. Care a fost ora adevărată? Ori este pe ales?
    Ori şpicherii se încurcă la aritmetica simplă?
    Ori şi inginerul, domnul Cârnu, directorul general, ezită între unsprezece şi zece, când se uită la un ceasornic?
    Credem că un bun criteriu, ştiinţific şi tehnic, după care trebuiesc aleşi directorii generali, ar trebui să fie numărătoarea, de către candidat, dinaintea unui juriu examinator, a degetelor de la mâni. Şi numai ca un adaos de competinţă, inutil, ar putea fi pus viitorul director general în situaţia matematică, de-a face, fără creion, adunarea cu degetele de la mâini, şi a degetelor de la „picere“, cum zice domnul Cârnu.
    Desigur că nici acest examen legal nu s-a făcut.
1930
                  PRECIZIUNI
   Spicheriţa a primit dispoziţiuni exprese ca, în afară de contribuţia informativă, tăiată din ziarele vechi, să transmită
1268
TUDOR ARGHEZI
zilnic, cu cele mai pitoreşti amănunte şi reflecţii, accidentele săptămânii. Deunăzi, am aflat astfel că „automobilul nr. 11700 a suferit un accident mortal". Şi spicheriţa a silabisit, corect şi suspinând, fraza adăugată cu creionul albastru de domnul director general, Munteanu-Cârnu, inginer T. F. F. şi F. S. S.: „Din nefericire, n-a fost nici o victimă omenească!"
1930
                RADIOAMATORII
    înregistrăm şi trecem mai departe indignarea radioamatorilor, care ni se plâng subt semnătură şi anonim împotriva programelor postului de radio, pe zi ce trece mai slabe şi mai dezorganizate.
    Publicul radioamatorilor, obişnuit cu scriitorii de seamă ai literaturii româneşti, grupaţi, nu fără greutate, de fosta direcţie literară la postul Bucureşti, vede că din toţi foştii colaboratori ai programului nu mai reapare nici unul, oferindu-i-se în schimb surogate, imitaţii şi multipli şi submultipli de nulităţi.
    Un onorabil neaşteptat conferenţiar al postului, a fost un distins reprezintant al pumnului în zgârciul nasului. Domnul Lucian Popescu, tip „muscă", neînsărcinat cel puţin să facă teoria profesională a boxului. Acest tânăr pumnalagiu al ringului, nemuritor şi rece, a dezvoltat subiectul: „Cum am devenit boxeur", ceea ce nu i s-a cerut nici domnului Iorga, care totuşi ar fi primit, poate, cu justificări speciale, să trateze subiectul: „Cum am devenit Pico dela Mirandolla".
    Pe calea aceasta, dacă postul Bucureşti şi-a însuşit-o definitiv, sunt o mulţime de subiecte, care trebuiesc introduse în program: Cum am devenit şofeur, Cum am devenit dactilografa, Cum am devenit mamă, Cum am devenit tanti.
 1930
PUBLICISTICA
 1269
        UN ADEVĂRAT EVENIMENT
   Arzător pentru Cârnul nostru este colaborarea absentă a scriitorilor. Astfel, în ultimul număr de pe piaţă, organul radiofonic oficial „Radio-Margot“ anunţă cu litere groase, ca o senzaţie a veacului, că în curând va vorbi la microfon... Ghiciţi cine?... Domnul Murnu! Era să ziceţi: Dumnezeu să-l ierte.
   Probabil că imediat după acest eminent literat, va veni rândul domnilor Rădulescu-Niger, Nae Ţăranu, Jean de Leresty etc.
1930
                      SELECŢIUNE
    Ministerul Instrucţiunii îşi raţionează metodele, adoptând pentru numirile din învăţământ criteriul biologic.
    Iată lista noilor profesori, aleşi la catedrele vacante. O luăm textual dintr-un ziar de dimineaţă:
    „Au fost numiţi la religie 8 bărbaţi, limba română 43 bărbaţi şi 45 femei, limba latină 7 bărbaţi şi 3 femei, limba franceză 10 bărbaţi şi 34 femei, limba germană 12 băbaţi şi
 8 femei, limba engleză un bărbat şi 6 femei, istorie 13 bărbaţi şi 7 femei, geografie 18 bărbaţi şi 22 femei, pedagogie-filozofie
 2 bărbaţi, ştiinţe naturale 4 bărbaţi şi 17 femei, matematici 25 bărbaţi şi 4 femei, fizico-chimice 10 bărbaţi şi 27 femei, ştiinţe agricole 25 bărbaţi şi 3 femei, muzica 5 bărbaţi şi
 3 femei, desen-caligrafie 5 bărbaţi şi 8 femei.
1270
TUDOR ARGHEZI
    în învăţământul profesional au fost numiţi la juridico-chimice (?) 25 bărbaţi şi 8 femei, la productologie 10 bărbaţi şi 35 femei şi la ştiinţe comerciale 31 bărbaţi şi
12 femei."
    Comunicatul a scăpat din vedere două amănunte esenţiale, obişnuite pe piaţa Brăilei şi în Oborul de vite: procentul de materii străine şi greutatea totală în kilograme.
1930
    DOMNUL IORGA, ZIARIST POLITIC
    Dacă bucătăreasa rectorului i-ar da Marelui Om o tocană în genul articolului, reprodus mai jos după un afiş cotidian, care stăruie să poarte numele de „Neamul românesc" şi preţul de trei lei pe manşetă, domnul N. Iorga nu ar mai putea să apuce decât la figurat ziua de mâine.
    „.încoronarea regelui liber. Se vorbeşte de încoronare, şi data acestui act mistic — fiindcă act mistic este — se discută: septembrie, octombrie...
    Dacă ar fi vorba de încă una din zadarnicile solemnităţi pe care le-am primit de la alte timpuri, cu alte minţi, o dată ori alta ar fi indiferentă.
    Dar încoronarea, pe care noi o păstrăm şi pe care alte monarhii n-o au> încoronarea pe care o cere (un mic singular) porunca istorică şi dreptul popular, pretinde anume condiţii.
    Una - o înţelege aşa de bine inima unei întregi naţiuni, încât nu e nevoie s-o spun, nici aici, nici aiurea.
    Dar mai este şi alta.
PUBLICISTICĂ
1271
     Regalitatea românească a ajuns să fie supusă jocului partidelor de căpătuială, închisă în alegerea şi acţiunea ei, de valorile falşe pe care le impune un politicianism degradant.
     Regalitatea românească e desigur constituţională, dar Constituţia, care nu pomeneşte de partide, nu-i impune aceste datorii.
     Până ce regalitatea nu se liberează de jugul partidelor, ce poate însemna o încoronare?
     Acuma câţiva ani am avut a lui Ion Brătianu: Carol al II-lea va consimţi să încoroneze în prezenţa sa un şef de partid biruitor la rândul său asupra Coroanei?£t
     Iată în numele cărei clarităţi, cugetări, organizări mintale, frumuseţi literare, al cărui stil şi al cărui curaj are domnul N. Iorga bunul-simţ să bârfească literatura domnului T. Arghezi până şi dinaintea Capetelor încoronate şi nevroza de a răcni în accese de epilepsie oratorică, la Universitate şi la microfon: „Să nu citiţi pe Arghezi!"
 1930
            O SCRISOARE DE LA PANAITISTRATI
   în numărul 468, din 3 august, al „Biletelor de Papagal", s-a publicat un articol remarcabil, intitulat învăţământul nostru şcolar şi semnat: C. Ionescu, licenţiat în litere. L-am publicat fără să cunoaştem pe autor, care ni l-a trimis cu o rezervă: că fusese „refuzat de toate ziarele"; o primă indicaţie despre un gen de valoare supărătoare, numită prin consimţământ unanim inoportună. Sunt, într-adevăr, pe lume - şi din fericire pentru normele şi dezideratele culturii, şi la noi - unii
1272
TUDOR ARGHEZI
 oameni, doi, trei ici, unul, doi dincoace, trei, patru mai departe, care desprinşi din hora solidară şi pe riscul lor propriu gândesc şi câteodată scriu, pentru opiniunea publică ideală şi pentru satisfacerea fantomelor tăcute din bibliotecă.
    Articolul domnului C. Ionescu nu a fost relevat nicăieri în presă, presa bucureşteană fiind atentă mai ales la tictacurile mici ale existenţei şi evitând sistematic problemele în legătură cu interesele complicate, cu dramatismul vieţii noastre mentale, timorată între popularitate şi tiraj. Prin fercvenţa relaţiilor şi a înlănţuirii reciproce s-a stabilit o geometrică fixă şi cristalizată, a câtorva figuri cu suprapunere teoretică arbitrară şi în liniile lor se înţeleg şi se păsuiesc în eternitate categoriile cu expresie politică şi socială. Tidvele goale ale grădinarilor din dreapta cu ale grădinarilor din stânga se caţără pe zăbrelele aparent despărţitoare, dintre loturi, îşi amestecă vrejurile şi scârlionţii şi când rupi o tărtăcuţă cu gâtlej din lotul meu, ea poate să fie a dumitale şi invers, noi nu ne putem sfădi pentru o gogoaşă. Dar ne apărăm deopotrivă de grindină şi de ghionoaie, măcar printr-o asigurare cu primă plătită la ziar.
    Un cititor depărtat, scriitorul Panait Istrati, care se găseşte actualmente izolat într-un sat de pe marginea helvetică a Lemanului, a citit articolul domnului C. Ionescu şi, într-o scrisoare personală, ne-a intercalat scrisoarea de pe pagina următoare, adresată domnului C. Ionescu.
    O publicăm cu atât mai multă plăcere cu cât întâlnirea în foaia noastră a penei lui Panait Istrati cu condeiul domnului Ionescu ar putea să devie fertilă.
    Domnului C. Ionescu,
    (cel dat afară din învăţământ pe toată ţara)
    Dragă Domnule,
    Fiind copil bătrân şi pasăre călătoare, citesc şi eu „Biletele de Papagal", despre care spui cu necaz că „sunt o foaie pentru
PUBLICISTICĂ
 1273
copii şi păsări". Aşa că am dat peste căuşul de gozuri şi acadele iuţi, cu care mai, mai c-ai umplut numărul de la 3 august.
    Le-am ciugulit cu nesaţiu, până la epuizare. Şi nu ştiu ce să admir mai mult: legitima dumitale revoltă ori curajul lui Arghezi, acest urs căzut în groapa românească, aşa cum la Berna urşii adevăraţi sunt închişi pe viaţă într-o „groapă" ce le poartă numele.
    Lucru curios: ca şi „Groapa cu urşi" din capitala Elveţiei, vizuina în care Arghezi singur şi-a ferecat avântul, atrage duminica în jurul ei tot felul de lume. Unii aruncă în ea cu lucruri bune de ronţăit. Alţii, aiuriţi, cad într-însa. Şi atunci vezi că multe scene prăpăstioase se petrec.
    Scena provocată de dumneata şi amplificată de îndrăzneala lui Arghezi ar merita să fie cunoscută de un public internaţional. Am tradus-o în franţuzeşte şi aş vrea s-o public într-un organ european, dar, vezi dumneata, aş nimeri-o ca Irimia cu oiştea-n gard, ori aş vinde castraveţi la grădinar, mai ales în Franţa, care, toute proportion gardee, nu-i altceva decât o Românie care poartă în lume un obraz niţeluşi mai spălat decât acela al patriei noastre comune. Atât.
    Omenirea toată, prin guvernele ei, seamănă leit cu ţărişoara noastră: indivizi nătângi, de genul dumitale, al meu ori al lui Arghezi, nu pot decât să fie daţi afară din învăţământ, din altă muncă, sau chiar din viaţă. Seamănă leit, dar îmbrăcându-se în smoking şi punând mânuşi albe, de câte ori comite câte o „porcărie". Asta-i toată diferenţa.
    Aşa că mă mulţumesc deocamdată să citesc filipica domniei tale tuturor celor care vin să mă vadă, printre care mulţi intelectuali de ispravă, unii profesori şi prieteni de-ai amicului meu N. Iorga.
    Spui că nu mai ai „cu ce trăi". Nici nu s-ar putea să fie altfel, afară numai dacă cumva vei fi însurat cu o moşieriţă bătrână. Şi ca să nu crezi că te ajut aci cu un oftat - cum zicea
1274
TUDOR ARGHEZI
bietul Ştefan Gheorghiu - am să-ţi spun numaidecât că nici eu n-am cu ce trăi, deşi mi-a trecut prin mână o avere. Trăiesc de-o zi pe alta, săturându-mă cu revolta înăbuşită, ca dumneata, sperând mereu că groapa vreunui Arghezi se va lărgi mereu, în aşa fel ca să poată cuprinde cât mai mulţi oameni de teapa dumitale. Atunci, ceva se va schimba, în învăţământ şi în lume, căci eu cred că schimbările de felul acesta oamenii le produc, nu curcile.
    îţi scriu aceste linii, cum ţi-aş întinde mâna, gândindu-mă la toţi acei care - ca dumneata şi ca sârguitorul elev, de care spui că „acum stă acasă" — n-au putinţa să urle decât în vreun „bilet de papagal".
    Aceştia vor fi auziţi.
                                  Al dumitale,
                                              Panait Istrati
Le Muids sur Nyon (Vaud). Suisse.
9 august, 1930.
    UN RĂSPUNS ZIARULUI „VIITORUL"
    Sub tidul CazulArgheziy ziarul „Dreptatea" face comentarii la o notiţă apărută în „Viitorul" şi datorită mediocrităţii cursive şi acceselor literare ale domnului I. G. Duca, fost ministru, într-o ţară a fostului domniei sale partid.
    în douăzeci şi trei de rânduri de text, adică în intervalul de două minute şi jumătate, cât îi durează domnului Duca respiraţia intelectuală, o convingere independentă, o idee şi un sentiment, acest bărbat politic, care s-a căsătorit până acum de trei ori, care şi-a minţit constant prietenii, şi-a păcălit partizanii, credincios numai împărţitorilor de porţii
PUBLICISTICĂ
1275
ministeriale, anulează şi activitatea literară, şi personalitatea morală şi dispreţuieşte şi durerile domnului T. Arghezi, făgăduindu-i pentru eventualitatea întoarcerii domniei sale la un ipotetic guvern, o nouă puşcărie; ca şi cum o singură dată nu i-a fost de ajuns că i-a dat-o, ca un bun amic ce i-a fost, într-un guvern trecut la gunoi.
     Domnul T. Arghezi este pentru domnul Duca şi un neruşinat, şi un pornograf, şi o slugă, şi un trădător - o miniatură complexă într-o beşică de bale; căci domnului T. Arghezi îi place personalitatea domnului Gh. Brătianu, fiul fostului stăpân, căruia domnul Duca i-a servit zilnic, timp de cincisprezece ani, ca un valet ataşat persoanei, cafeaua cu lapte şi zahărul la pat, relevându-se ca o capacitate guvernamentală. Domnul Duca îşi dă, poate, cu pumnii în cap că nu a căutat să servească şi fiului, la timp, o singură ceaşcă, măcar special aromată.
     Ca insul dement care muşcă scaunele şi bea cerneală violetă în loc de sânge, domnul Duca, neputându-1 mânca pe domnul Gh, Brătianu, se dă la umbrela şi la pălăria de paie a redactorului nostru, care pentru domnul Gh. Brătianu profesează o simpatie ferventă, fără aproape, să-l cunoască personal; care pe domnul Valjean îl preţuieşte de cincisprezece ani cu totul într-altfel decât pe domnul I. G. Duca şi care nu poate să uite lesne ceea ce pentru o viaţă de literat este un eveniment: apariţia primului său volum de versuri, Cuvinte potrivite, s-a făcut cu hramul fostului prinţ Carol. Motivele se cheamă şi se alcătuiesc.
     Domnul Duca a închis odinioară pe domnul Arghezi, şi acum îl ocărăşte că a stat închis... L-a închis, ca să-l utilizeze, odată liber, cu meritele lui întregi, anonime, însă cu chibzuinţă că va fi socialmente devalutat. Dacă domnul Arghezi ar fi „făcut politică" - după cum taxează „Viitorul" creionările şi schiţele literare din „Bilete de Papagal" - şi dacă printr-o fenomenalitate absurdă ar fi devenit un prezident sau un
1276
TUDOR ARGHEZI
 dictator, domnul Duca n-ar mai fi scris notiţa din „Viitorul", ci o petiţie pentru o audienţă, la care ar fi stat treizeci şi cinci de minute în picioare... Nemaiputând să-i dea nimic, nici din tăcerile lui, nici din picăturile lui de negreală, era normal ca domnul Duca să-l înjure, cu lipsa de spirit şi de ascuţiş în care excelează.
    Publicăm mai jos articolul din „Dreptatea". Cititorii vor observa că pentru întâia oară ne folosim de elogii şi documente. Era însă de stabilit autenticitatea ne varietur a prototipului Duca la vechii liberali, de la Banghereanu şi Ficşinescu, de la Radovici şi Morţun, până la 1907, până la hecatomba din
13  decembrie, socialistă, până la punerea ziariştilor în temniţă şi - nu este aşa? - până la deportarea prinţului Carol pe zece ani...
    Iată articolul în chestiune:
    „CazulArghezi. S-a apucat Arghezi, în răvăşelile Papagalului lui năzdrăvan, să tragă un foc de artificii uluitor de sclipitor în onoarea domnului Gh. Brătianu. Prilej i-a dat întrunirea ţinută de nepotul răzvrătit la Tecuci.
    Cu acea bogăţie de paletă, cu care cel mai risipitor de comori de limbă al vremurilor noastre ştie să puie pe picioare fresce nepieritoare, ierodiaconul Tudor a făcut din istorisirea sosirii domnului Gh. Brătianu, cu belşugul ploii într-un ţinut bântuit de secetă, un pitoresc apolog.
    Dar Arghezi, ca maestru consumat, pentru a pune mai bine în evidenţă luminile tabloului, a strecurat şi două umbre - ca repoussoire — pe aceea a domnului Vintilă Brătianu şi pe aceea a domnului Duca. Nu se poate spune că îi menaja pe aceşti domni.
    De aci, o explozie a « Viitorului».
    Arghezi? Este cel din urmă dintre oameni. Condamnatul de acum vreo unsprezece ani. Unul care provoacă dispreţul organului vintilist.
PUBLICISTICĂ
 12 77
     Şi totuşi, acelaşi Arghezi, acelaşi condamnat, lucra vreme îndelungată la «Cugetul românesc», se simţea cinstit, nu mai departe decât acum vreo patru ani, cu colaborarea lui, un alt nepot al dinastiei, domnul I. Pilat - şi la revistă şi la un ziar politic, «Naţiunea»... Ba încă, semnătura acestui outcastâe azi, figura în primul număr al «Cugetului» domnului Pilat, alături, horribile dictu, de aceea a lui Ionel Brătianu...
     Dar, Arghezi de azi s-a apropiat semeţ de cele sfinte. Şi-a permis să vadă pe domnul Vintilă Brătianu, - vai! aşa cum este. Şi şi-a permis să încondeieze pe domnul Duca cu toate însuşirile sale ancilare.
     Idiosincrasiile tricolore ale «Viitorului» s-au trezit ca prin minune."
     N-am fi pomenit niciodată de nişte împrejurări, care vorbeau de la sine şi care aparţineau cronicii ideilor, sentimentelor şi a vieţii politice, şi literare, dacă domnul I. G. Duca nu punea piciorul său cel mai bine încălţat în strachina din poveste. A uitat atâtea lucruri recente, domnul Duca?
     Am pune rămăşag că domnia sa a dat uitării şi episodul aeronautic, din ultima guvernare liberală, în care era ministru de Interne, când zvonindu-se că se întoarce prinţul Carol, brusc şi-a închiriat un aeroplan, ezitând o zi între frica de prinţ şi frica de văzduh.
     Fie că le-a uitat, fie că îndârjirea necazului de a-şi fi pus cariera politică la naftalină îi fură minţile, ca să i le trivializeze. Domnul Duca şi-a pierdut echilibrul, pare bolnav şi trebuie să fie bolnav şi iresponsabilitatea domniei sale actuală face parte din maladie. în loc de un portofoliu visat în divagaţiune, i s-ar potrivi mai bine un bun tratament.
1930
 1278
TUDOR ARGHEZI
                  CALIFUL VICIOS
    Pe când eram calif, s-a iscat o revoltă în Bagdad şi a trebuit să-mi iau cămilele, catârii şi robii şi să fug spre Apus. în urma noastră a izbucnit vijelia de foc, satele au ars, ca şi capitala mea, şi vâlvătaia nu a putut să fie stinsă decât cu sânge. Vâna omului şi beregata lui sunt încă aparatele cele mai sigure pentru înăbuşirea incendiilor, şi cel mai eficace lichid potolitor rămâne tot acel spirit de carne ciudat, care trece şi se întoarce prin urechile inimii neîncetat. El are două facultăţi, ca apa, din care îşi trage începutul, şi care şi îngheaţă şi opăreşte, şi stinge şi aprinde.
    Cheltuindu-ne toate pungile, am vândut, pe măsură, întregul inventar: covoarele, elefanţii, cămilele şi catârii. Şi în urmă de tot, sclavele şi sclavii. „Dacă va binevoi Dumnezeu să se restabilească în puterile şi drepturile lui califatul, le-am lăsat cuvânt oamenilor mei, când voi face drumul îndărăt, vă voi răscumpăra şi vă voi lua cu mine înapoi, pe câţi veţi mai fi în viaţă, - facă-se ca zilele voastre să fie ca nisipul din pustiile Arabiei, fără de sfârşit. Dar, pân-atunci, are să fie mult, şi mă tem că nici eu nu o să durez. “
    Când am intrat în Europa, mai duceam cu mine un şarpe amorţit într-un geamantan, şi care avea patrusprezece picioare lungime, luând piciorul de la încheietura lui cu pântecul până la unghia degetului gros. L-am vândut unei grădini zoologice, căreia i-am cedat pe un preţ derizoriu şi un- pui de crocodil, plus patru papagali cu şapcă, de patru culori în totul deosebite: alb de tot, trandafiriu de tot, gălbui-deschis de tot şi cenuşiu-curat de tot.
    Singuratec în toată lumea, mi-am cumpărat un costum englezesc, pantofi, un pardesiu, şi m-am instalat într-un mic apartament, aşteptând prilejul să mă apuc de oarece şi, cum
PUBLICISTICĂ
1279
se zice în Europa, să produc. Mai aveam câteva economii, cu care aş fi putut întreprinde o industrie mică sau un comerţ modest. Mă atrăgea, prin acurateţea ei, o fabrică de scobitori de dinţi, exploatând o materie primă care nu lasă lături şi nu pute. Nu ştiam însă concura producţia americană, care în doi ani a desfiinţat toate făbricile de specialitate de pe planetă, inventând o maşină care râjneşte lemnul şi-l face scobitori cu rapiditatea morilor de mălai, şi în aşa fel — ideal american -încât materia transformată costă mai puţin chiar decât materialul brut.
    Aşa s-a făcut că mă hotărâi să mă stabilesc ghicitor. Cum de nu m-am gândit mai devreme, nu pot să spui. Cabinetul meu de mag a fost încă din prima zi intens freventat, şi fusei adus să practic nobila mea nouă profesiune şi prin corespondenţă. Femeile, de bună seamă, au constituit baza clientelei mele, şi durerile, ca şi speranţele, mi-au fost destăinuite pentru găsirea leacurilor fără greş. Dar oamenii de stat din partea locului nici ei nu m-au ocolit. La fiece schimbare de guvern, primeam vizita şi a monarhiştilor şi a republicanilor, cărora le-am dat răspunsurile cele mai aproximativ satisfăcătoare. Când era vorba de venirea la putere, preferam stilul cel mai precis: „în trei zile, trei săptămâni au trei ani - nu împingeam timpul mai departe - zodia Capricornului întâlneşte Câinele în dreptul Casiopeii". Şi nu descurajam pe nici unul - şi toţi veneau la putere, dacă nu chiar în trei ani, în trei ani şi treizeci şi trei de luni, în de treizeci de ori trei luni, într-o epocă determinată prin trei.
    Ghicitul, ca orice altă preoţie, nu se practică fără convingerea că ghiceşti într-adevăr - şi dacă eşti timid din fire, prima ucenicie consistă în a parveni să spui cu gravitate lucrurile care, povestite cu humor, te silesc să râzi. Un exerciţiu de cincisprezece zile este suficient ca să capeţi în ochii tăi prestigiu şi să te priveşti în oglindă fără să te scuipi. Dacă-ţi
 1280
TUDOR ARGHEZI
pui anteriu şi o barbă, poţi să te arăţi pe stradă, fără să te aresteze poliţia, câştigând şi dreptul ca, de ori câte ori vei deschide gura, să faci o declaraţie majestuoasă asupra unor chestiuni pe care nu le cunoaşte nimeni; de preferinţă, viaţa viitoare, învierea morţilor şi evenimentele din Paradis şi Infern.
    întruparea sublimă: ghicitul şi rugăciunea. Preoţii voştri din Europa, dacă la darul liturgic şi-ar adăuga descifrarea aşilor şi a liniilor din palmă, puterea lor ar fî împătrită, şi bisericile ar cunoaşte o dezvoltare fără precedent. Ca un medic complet, care şi-a instalat la domiciliu toate laboratoriile necesare, conexe cu medicina, analizele de la spută la sânge, razele de felurite culori, electroterapia, acidul carbonic; - un preot ghicitor, vrăjitor, hipnotizor, magnetizor, filosof şi psiholog ar putea să puie pe fiecare credincios în formula lui sufletească exactă şi să încaseze un onorariu după un tarif cu douăzeci de capitole, egal cu preţul unui pogon de şes.
    Desigur, cu timpul, nu mi-am mai adus aminte de cămile şi elefanţi, transpuşi în echivalentul lor de lire sterline. Avantajele dolarilor şi lirelor sterline asupra inventarului viu este că ele nu dau naştere la baligă, la găinaţ, şi căcărează, -şi că excreta lor relativă este de felul exact al agentului producător şi se traduce în dobânzi, zece franci producând un franc, şi o sută de fiorini olandezi, douăzeci şi cinci de asemenea fiorini. La noi, la Bagdad, nu se ştia nimic despre această splendidă facultate a capitalului lichid. Aşa că pe aceeaşi stradă cu cabinetul meu de consultaţii, am deschis şi o bancă mică, unde stările sufleteşti se depuneau în formă de aport social.
    Să nu te întristezi, tinere care-mi scrii. Dacă nu poţi să te faci ghicitor, poţi trăi onorabil dintr-alte venituri. Ce te împiedică să iei apă de la robinet şi să o distribui în sticluţele cele mai mici cu putinţă, pentru suferinţele de ochi? N-ai auzit încă de vestita „apă de nimica", vindecătoare de pleoape umflate şi de bube-dulci? Daca bolnavul va avea norocul să se spele şi cu săpun în apa lecuitoare, aceasta devine un remediu
PUBLICISTICĂ
1281
 şi de alte beteşuguri. Un mare învăţat în medicină, pune făină de o calitate, e drept, superioară, în nişte băşici numite buline, şi vindecă durerea de cap cea mai rebelă. Aceeaşi făină, fără etichetă şi luată cu linguriţa, rămâne fără efect. E ca povestea omului cu anteriu şi barbă, ale căruia rugăciuni merg de-a dreptul şi repede în ceruri. Ia-i barba, pletele şi anteriul, şi nu-1 mai ascultă, din Tărie, în vecii vecilor, nimeni.
    Ascultă sfatul bătrânului calif şi dă culoare şi ifos inocentului tău simţ de conservare. Dacă nu vrei să pui în vânzare sticluţe, borcănele şi comprimate, poate vrei să utilizezi ambalajele gata făcute şi care nu cer nici o investire de capital, hapurile verbale, — ca să le scrii sau să le grăieşti. Sunt miraculoase, tinere, şi uneori toată farmacia nu face cât un dicţionar. Dar alege bine vorbele: o sută de vorbe bine împachetate, ca făina vindecătoare a medicului, biruitorul migrenelor şi al nevralgiilor, tămăduiesc în unele momente mii de oameni, loviţi de o contagiune. Ca să te documentezi şi să fii expert vei citi ziarele, dezbaterile parlamentare şi discursurile festive. în câteva săptămâni ai să mulţumeşti califului şi ai să-i trimiţi un cadou.
    Pentru asemenea eventualitate, vreau să te previu că m-am învăţat să-mi placă icrele-negre moi, şase sticle de „Pommery“ băute pe nerăsuflate şi o cutie cu ţigări de Cuba. La aroma personală a vestitului tutun insular, se adaogă felul de manufac-turare al ţigăncilor ţigaretiere, care le răsucesc pe şoldul gol, cu palma linsă cu bale.
 1930
                  DESPRE ÎNVĂŢAŢI
    De la întoarcerea Măriei tale, felurite şopârle politice şi ştiinţifice dau târcoale împrejurul pintenului ager al călcâiului
1282
TUDOR ARGHEZI
Măriei tale. Când a ieşit, odată, din ţară, el avea sunetul amorţit de balele încălecate pe furiş peste rotiţă. Politica a dat culturii o seamă de artişti modelatori, al cărora pipăit expert s-a specializat în construirea plastică a balelor guturale şi narine, cu care învăluiesc şi omoară mugurii, florile, inimile cu bătaia vie şi chimvalele cântătoare.
    Arta lor nu concurează îmbălsămirea eghipteană, care freca morţii cu aromate. Meşteşugul l-au învăţat de la păienjenii din dosul casei, care aşteaptă fluturii înşelaţi de umbră şi de două flori de măr, în joc cu un firicel de soare, într-o fereastră puturosă. Dar zeci de ani de zile ei l-au aplicat, înăbuşind viaţa şi oamenii vii cu un miros şi cu o pătură de scuipat.
    Iertaţi această limbă de bădăran: neiscălitul trece drept un autor pornograf. Pentru că nu pudrează lumea cu vopselele baletistelor, râncede de farduri, şi pentru că în toate declaraţiile mari şi vitejiile verbale marţiale el îşi aduce aminte că fiecare orator poartă în tot momentul prezent în el, pe aproape de sufletul nemuritor, ca un sâmbure, singur permanent, un kilogram de excremente, pe care în focul entuziasmului de tribună augurii îl uită, nefericitul păsărar de mici papagali literari a suferit şi execuţia indexului autofecal ortodox, cum s-a exprimat un vestit parlamentar liberal, anatema rectoratului din Bucureşti şi o mulţime de oprelişti şi interdicţii, vătămătoare pentru coşniţa şi copiii lui, dar vorba aceea... dont ils’en fou.
    Să crezi, Majestate, că fără filosofia optimismului simplice şi a râsului din rărunchi, otrava, pe care i-au furişat-o până şi în bomboane, contemporanii binevoitori, flaşnetarul papagalizator nu ajungea ziua să se bucure de întoarcerea Fiului speranţelor mistice, cu un gârbaci în geamantan.
    Deşi ţi-s adresate din tot sufletul, n-aş putea să ştiu, Măria ta, că scrisorile astea, trase săptămânal de ciocul învârtit al lui Coco, sunt şi citite, după cum doresc bufniţele, luciolele şi stelele din pădurea noastră, fără şerpi şi cu poame de aur.
PUBLICISTICĂ
 1283
 Proţapul nostru este prăjina telegrafică şi pe sârma ei dăm drumul din când în când câte unui bilet, ca să ajungă până la Vârful cu Dor...
     Vreau astăzi să pomenesc, Majestate, de târcolirea oamenilor de ştiinţă, care jinduiesc să puie mâna pe gârbaciul din geamantan şi să cârpească lumea cu el peste ochi, călări pe scaune mari. Dar Măria ta este cuminte; lasă-mă să-ţi zic Tu, ca lui Dumnezeu. Tu ştii ce faci, nu se îndoieşte nimeni. îi laşi pe învăţaţi să tragă nădejde până ce, convinşi de osteneală, muşchii lor se vor resemna să treacă la odihnă. Totuşi sunt lucruri care stau pe toate buzele şi nu se rostesc, şi în toate călimările şi nu se scriu. Aşa suntem noi, Majestate, cei din Bucureştii intelectuali, neam cam de lichele. Ocolim tocmai pe la periferiile expresiunii pe oamenii care credem că prin evenimente ne-ar putea fi practic utili, şi tăbărâm cu ciomege pe ei în ceasul când suntem siguri că s-au demonetizat. Afară de câţiva, Majestate, care au ştiut să lucreze întodeauna, întâi, împotriva nevoilor şi a interesului lor.
     învăţaţii par să aibă trecere peste meseria lor. Ei în sine bănuiesc că luntrea scârţâie pe o apă fără lunecuş, artificială, dar se mai opintesc, ca doar prin încăpăţânare să capete ce nu vor căpăta. Noi, cei neînvăţaţi, cam ştim cum o să se isprăvească, dacă îndârjirea se va face plictisitoare: gârbaciul o să iasă singur din cufăr şi o să treacă pe la nasul bărbilor cu vază şi bărbile se vor apleca hieratic, descoperind chelii de ceafă, ca icoanele Sfinţilor Părinţi.
Noi avem mare nevoie de învăţaţi, Măria ta, până la cartea de citire şi la caiet; de aici înainte, ne şi cam putem lipsi de ei, căci scriem şi citim şi singuri. învăţaţii vor prea mult, de un cârd de vreme, să se vâre în noi, să se încalţe cu sufletul nostru şi să ni-1 tocească după scrânteala piciorului lor; să ne lăbărţeze; să bage în noi dezordinea cumpenei lor de cărturari de catedră, de care nu se mai îngrijesc omeneşte. De când
1284
TUDOR ARGHEZI
bunurile împărăteşti le-au intrat în tidva încă plină, de pe urma învăţaţilor ne-am ales cu atât, că nimeni nu ştie să scrie din optzeci la sută de români şi că din o sută de mii de noi învăţaţi, făcuţi de la război încoace, nici unul nu a fost văzut în librărie cumpărând o carte. Numărul cititorilor noştri e tot atât de mic, Majestate, cu trei universităţi şi cu treizeci de mii de studenţi pe an, ca şi atunci când avem o singură şcoală de comerţ.
    învăţaţilor pe care-i avem în vedere, le lipseşte, Majestate, ceea ce se întâlneşte foarte des la oamenii cu o minte mai puţin îndopată: cinstea sufletului şi a gândului. Ei trec de la un om la altul, de la o idee la alta, îmbrăţişează ceva ca să-l lepede, leapădă şi ia mereu acelaşi lucru, sunt cârcotaşi, geloşi, meschini, înfumuraţi, isterici sau nebuni întregi, mahalagii şi cutre. Şi când nu se mişcă, stau cu ochii în oglindă, uimiţi cât sunt de mari şi de pricepuţi. Ţâfna lor personală le creşte, ca la găini, pe târtiţă şi hotărăşte de tot ce vrei. Ea trebuie operată, Majestate. Dacă peniţa nu se potriveşte todeauna de minune la spargerea ulcerului maladiv de la coada minţii, pune, Măria ta, când ţâfna prinde zgârci, pune grădinarul parcului să-i prindă pe la răcoare şi să le-o reteze el, cu foarfeca de tăiat trandafirii.
    Căci vezi, Majestate, nici orice bine nu-i bine venit, nici binele nu se face cu de-a sila - sau binele tuturora nu e singurul bine al unei singure închipuiri. Iată un învăţat, care nu ştie să cumpere un castravete şi pe care îl păcăleşte un ucenic de precupeţ la un pepene galben, pretinzând că poate guverna buna stare a unui popor şi-l poate face cu de-a sila fericit. Trăit cu bursă şi cu leafă pentru facultatea că a ţinut minte buchiile cărţii, aprovizionat cu cadouri, călătorit prin cărţile străine, el se socoteşte, străin cum e de orice viaţă şi ignorant într-ale sufletului şi ale pământului, apt pentru a desface după plac viaţa plugarilor, a meşteşugarilor şi a negustorilor de lucruri cuprinse în controlul obştesc al pipăitului, şi a întocmi după o reţetă sau după o fantezie. Majestate, nu se poate legiui că
PUBLICISTICĂ
1285
mintea e mai sănătoasă decât podul palmei, atunci când nu o însoţeşte cazna mâinilor şi tăria spinării.
    Am auzit mulţi oameni cu venituri de la două milioane în sus, cenzurând poporul şi bătându-se, fără ruşine, în piepturi că sunt cinstiţi. Nu miră mai mult cinstea adevărată a omului, care nici nu pomeneşte de ea? care fără să fure şi să moştenească a primit să dureze într-o muncă grea de toată ziua, toată viaţa, să se împovăreze de familie şi de îndatoriri? Acest om, care nu vorbeşte, nu trebuie auzit niciodată; la el nu trebuie să să gândească nimeni - şi dreptul de a ieşi în privelişte şi de a înfrunta suferinţele şi chinurile oamenilor de pe brazdă, din ateliere, din cancelarii, trebuie rezervat exclusiv unor savanţi care au luat notă bună la toate obiectele în liceu şi universitate şi, în nestare să-şi guverneze gospodăria lor personală, asemănătoare unui balamuc, se încumetă a gospodări casa unei ţări întregi şi casele osârdnicilor din unelte şi lipsuri?
    Ţara nu poate să fie guvernată cu citate engleze, franţuzeşti şi germane. Mămăliga şi sfoara cu care se taie sunt româneşti şi prosteşti. Măria ta, gândeşte-te câte puţin, când îţi dau târcoale deştepţii, la proştii de la mămăligă, care au făcut tot ce se vede făcut, bun sau rău, însă întemeiat şi demult întemeiat şi mereu păstrat, fără sprijinul muştelor care însoţesc coada boilor şi cântă.
1930
      SUBSTANTIVUL DEMOCRAŢIE
   Domnul I. G. Duca, fost de şase ori domn ministru liberal şi stabilit magnat al Râmnicului Vâlcii, petrece o vară proastă. Silit, ca să nu-şi piardă judeţul ameninţat de georgism, să facă vizite, să strângă mâini cu palma bătută de plug şi topor şi să
 1286
TUDOR ARGHEZI
ia în braţe cogeamite munteni puturoşi a oaie, căpriorul pădurii vintiliste trece din sat în sat şi de-a fuga.
    Uneori i se întâmplă că un sătean îi întrerupe discursul cu întrebarea:
    -      Am vrea să ştim şi noi, domnule ministru, de ce s-a despărţit domnul Gheorghe Brătianu de dumneavoastră.
    Nervos, domnul Duca îşi scoate ochelarii, şi-i şterge cu ciudă şi şi-i pune pe nas la loc. E semnul normal al neliniştilor cumplite ale fostului de şase ori domn ministru.
    -      S-a certat nepotul cu unchiul, răspunde domnia sa... A fost o ceartă de familie: nu mă bag, nu mă priveşte.
    -      Dar ce-i cu şefia partidului? mai întreabă un sătean, provocând repetarea jocului cu ochelarii.
    Domnul Duca devine atunci patetic, ancestral, confidenţial şi disciplinatul momentelor.
    -      Ion I. C. Brătianu mi-a spus pe patul de moarte că lasă şefia domnului Vintilă Brătianu, fratele ăsu. Eu m-am supus acestei voinţe. Dacă totuşi evenimentele vor decide într-altfel, mă voi supune şi lor.
    întreruperile ţărăneşti s-au ivit în toate localităţile parcurse de fuga domnului Duca prin judeţ, pân-acum pierdut numai pe jumătate.
    -      Eu cred că Brătianu nu i-a spus nici în viaţă niciodată nimic, observa un sceptic; şi tocmai în agonie să stea de vorbă cu el?
1930
               BATERIA USCATĂ
   Se vorbea între medici de tensiunile domnului Vintilă Brătianu, ale căruia acte politice se mai apreciază actualmente cu voltametrul.
PUBLICISTICĂ
1287
    -     Să-ţi dau un exemplu, afirma un medic vintilist, specializat în scleroze. Unul din intimii politici a prezintat fostului nostru şef dosarul în fotografii al gestiunii domnului Costinescu, fostul primar.
    - Nu vreau să-l văd, răspunse şeful.
    -     Dar iată numerele de înregistrare oficiale, stăruia intimul politic.
    - Nu vreau să le cunosc! adaose domnul Vintilă.
1930
                     LAKARLSBAD
    Oamenilor politici care nu se pot întâlni în Bucureşti, cel puţin la ştrand, le este imposibil a se evita la băi, unde şi ei şi oamenii de rând fac cursa pe jos între izvor şi cabinet, sorbind din câte un pahar cu apă sărată.
    -     Sunt informat, nu vă supăraţi, îi atrase domnul Octavian Goga atenţia domnului Vintilă, că la întoarcerea dumneavoastră în ţară amicii politici umblă cu gândul să vă debarce.
    Domnul Vintilă avu un acces de vociferări, care atesta un sentiment de mare paşalâc. Domnia sa se lamenta, răcnind.
    - Partidul meu! Partidul meu! Partidul meu!
    Şi căzu un sfert de oră în melancolie, răzimat de un scaun.
    Domnul Octavian Goga nu se aştepta la un efect atât de penibil şi care compromitea vagile rezultate ale apelor purgative, îl ridică respecutos de subsoară şi-l duse până mai încolo...
1930
 1288
TUDOR ARGHEZI
                     RUGINOASA
    Obişnuit cu staţiile la drum, ca vitrinele pe trotuare, călătorul este surprins de frumuseţea ilogică a vechei staţii moldoveneşti. Localul gării ridicat pe o movilă, apare, printre arborii parcului povârnit, ca un castel, ascuns de fumul de cărbuni şi greu de împăcat cu progresele transportului rapid. Două alei suie spre staţie printre castani, sau fagi, sau stejari, ca două scări domneşti, pentru intrarea călare, prinzând în ocol
o grădină cu zăbrele mici.
    Florile proaspete ilustrează în violeturi insula mare de iarbă nouă, şi la trecerea trenului o gospodină în capot roz ciuguleşte foile şi petalele, ca şi cum ar găti pentru oaspeţi buchete vesele în vase de sticlă. O tulumbă sprijinită în pirostrie, stropeşte cu ploaie grădina şefului de gară, el însuşi îmbrăcat în alb imaculat de mixandră şi ras atunci. Şapca roşie are vivacitatea florilor de muşcată, şi toţi oamenii din gară se resimt de aristocraţia peizajului local.
    întâia oară am ridicat binoclul, ca să scotocim umbra de catifea, brodată cu aurul naiv al dimineţii, în care se mişcă un personal însufleţit. E mai puţin o gară şi e mai mult o reşedinţă. Ce director general, proprietar sau prefect necunoscut duce răspunderea inteligentă a izolării din funingini a celei mai frumoase staţii din ţară? Trenul porneşte, şi ochii călătorilor au rămas nedespărţiţi de măgura micului paradis, şi parcă fiecăruia i-a căzut ceasornicul sau brăţara, sau cel puţin o batistă de mătase în acest punct seniorial al căii ferate - şi se uită cu părere de rău după obiectul pierdut.
    Cineva a maturat dis-de-dimineaţă pietrişul aleilor suitoare, a vopsit zăbrelele, a dat cu pensula şi cu peria, minuţios, pe toate frunzele şi pe fiecare harac din zăbrele, de care spânzură, ca o iederă, lumina. Fiecare bob de pietriş a fost şters cu o cârpă de flanelă şi a rămas lustruit ca o cireaşă. Pe unde se zăreşte,
PUBLICISTICĂ
1289
pământul gol a fost pieptănat cu târnul şi a rămas ca un preş de cânepă, din care nu se ridică un singur abur de praf Şi găina dintre două şine, scoborâtă până la călători, are creasta săpunită ca o ureche clătită în apă rece şi ştearsă cu peşchirul. Unghiile ei sunt făcute cu luciu, şi penele unse cu briliantină. Ea îşi ascute câteodată, cu cochetărie niţeluş pedantă, ca să nu-i cadă pălăria crestei, ciocul pe glaspapirul potecii, se uită pieziş printre ostreţe, unde stăpâna gospodărească a ţinutului şi-a umplut mâna cu foile culese, pe care le duce să le arunce undeva cu băgare de seamă, ca peticele mărunte ale unui bilet rupt în bucăţi pătrate, cu slove, într-un coş.
    -     E, fără îndoială, soţia şefului de gară, întreabă un călător. Harnică femeie. Trebuie să o facem să ştie că gospodăria ei a fost văzută şi că ne-a emoţionat.
    Un sătean cu cămaşa proaspătă trece pe lângă zăbrele şi îşi scoate cuviincios căciula. Pe faţa lui se vede din tren satifacţia omului de treabă, că întâlneşte o femeie de ispravă. Ea s-a oprit din cules, ca să-l întrebe ceva, cu un surâs de bună cucoană. Părul ei, pieptănat strâns, licăreşte curat cu de-amănuntul şi, înconjurându-i grumazul cu un decoltaj decent, rochia, călcată nou, îi lasă bărbia liberă şi pieptul degajat. Mâneca e scurtă, deasupra coatelor albe. Un inel de nuntă îi sticleşte la mâna care aleargă de la ramură la ramură şi de la plantă la plantă. Până ce nu vor fi curăţate toate pojghiile uscate de ieri până azi, la pintenul florilor şi pe praştia crăcilor subţiri, degetele nu se vor simţi tihnite.
    -     Sărut’mâna, Cucoană, spunea sentimentul, pe când se puneau vagoanele în mişcare ca să ne ducă prin faţa gărilor prozaice, de sub Şiret. Ne-ai dat, fără şă ştii, o mare mulţumire şi dacă ne împărtăşim altora bucuria de-a fi citit o carte frumoasă, de ce să nu ne destăinuim plăcerea simţită dinaintea operei dumitale, mai vie decât un tablou şi mai pozitivă decât un roman?
1290
TUDOR ARGHEZI
    Casele, gările şi curţile, Cucoană, sunt îndeobşte triste şi monotone, pentru că cei ce le locuiesc nu iubesc nimic, neiu-bindu-se unii cu alţii. Aş trimite cu trenul la mitocul dumitale câte o mie de cucoane din Bucureşti, care cască de urât şi îşi omoară un timp, molâu şi somnuros ca un buldog bolnav, jucând cărţi, devastate de neantul dezgustului de sine şi de alţii. Ele nu cunosc fericirile dumitale, albinărind printre flori, uscând rufele pe o frânghie, călcând feţele de masă pe cuta mijlocie, gătindu-şi bărbatul, înfrumuseţându-şi copiii, stropind grădina şi făcând dintr-o staţie de drum de fier, necunoscută decât în orar şi tarif, un loc râvnit din trenul expres, pentru mulţumire şi odihnă.
    Aş duce la dumneata în gară pe toate fetele care nu ştiu cum să înceapă viaţa şi pe toate soţiile încă nedumirite. Şi aş lua cu mine nevestele tuturor şefilor de gară, ale impiegaţilor, casierilor şi telegrafiştilor, şi le-aş aduce la măgura dumitale, din Ruginoasa, ca să înveţe cum ştii dumneata să lucrezi toată ziua şi să rămâi voioasă — şi cum ştii să iubeşti lucrul ce-ţi alunecă prin mână, trandafirul cu ghimpi, găina cu ouă, sau cravata soţului. Să înveţe de la dumneata cum se fac zulufii copiilor şi ai grădinii - şi cum se poate trăi cu genele în soare şi cu mâinile în leşie, dintr-o leafă ridiculă de şef de staţie mică.
    Am mai văzut neveste ca dumneata, îndurerate însă că nu dansează jocuri americane într-un oraş mare, cu lume purtătoare de costume negre cu coadă şi cu nasturi în josul spinării. Le-am găsit citind, între tigăi murdare şi într-o bătătură uscată, povestiri de hoţi de fete pribege, şi visând pe tânărul fercheş care le va fura într-o zi cu automobilul, înainte de-a fi purtate în pasul calului încetinat, de la dric.
    Cucoană dragă, pe care nu te cunosc, cum să facem să înveţe câte ceva de la dumneata doamnele din Bucureşti, din provincie şi din staţii? Eu te rog să fii sănătoasă şi să faci să râdă
PUBLICISTICĂ
 1291
todeauna gara, grădina şi ochii dumitale la trecerea trenului accelerat.
1930
                 VASILE ALECSANDRI II
    Literatura noastră se mai găseşte, în ceea ce priveşte frecvenţa publică, în stadiul curselor de cai şi din pricină că interpreţii sentimentului de umanitate sunt, aproape exclusiv, tinerii din fragede vârste, pripiţi de o sevă exuberantă, când se vorbeşte de un poet, el este imediat înhămat la o problemă. Care e mai mare, Alecsandri sau Eminescu? Generaţiile anuale sunt mânate de o însufleţire de recorduri.
  Este adevărat că, redusă la acest element, literaturii îi lipseşte, cum se constată pe altă diagonală a chestiunii adesea,
0 aşa-numită critică şi mai ales o sumedenie de critici, care au început să fie atât de necesari ca şi suma poeţilor, obţinută în şaizeci de ani de floricultură mentală. Pentru inventarul materialului literar, datorit unui mare număr de scriitori, apăruţi în sălbătecia naturii, ca buruienile cu aromă, e nevoie într-adevăr de un serviciu de botanică inteligentă, căruia nu
1 se consacră încă profesorii.
    Critica se produce după normele poeziei, în tablete, sonete şi epigrame, documentate de inspiraţie şi fantezie, măsurând proporţiile şi referindu-se la un raport, aproxiamtiv.
    Metoda, din punctul de vedere al agrementului şi al variaţiunii, nu iasă mult de dorit, căci seamănă cu excursile şi dă plăceri divizate, după un program circular, în momente şi
 1292
TUDOR ARGHEZI
submultipli de moment. Dar e o metodă fără memorie şi stabilitate, în care secunda împiedică priveliştea veacului şi a timpului: ghemul trece prin urechea acului în fragmente, şi pe când sunt cusuţi nasturii, se desface haina. Lucrul care se cheamă cultură şi care justifică în ansamblu o activitate de la pană la pană şi de la generaţie la generaţie, împletite împreună, pentru a prinde la un ţărm definitiv vasul fantomal, se execută cel mai puţin şi nu se mai face deloc.
    Vasile Alecsandri, de care gazetele şi publicaţiile literare îşi aduc din când în când calendaristic aminte, ca să ceară unui colaborator un articol ca un acces şi un fel de judecată în patru linii telegrafice, n-a ispitit cu personalitatea lui răgazul şi onestitatea profesională a nici unuia din acei literaţi constructivi şi organizatori, pe care îi oferă studiul universitar şi catedra. în aprecieri provizorii şi în instantanee mici de „Kodak", se cuprinde când un port când altul din trecutul literaturii.
    Dar de acest grav inconvenient nu suferă numai literatura. Amatorismul e tot atât de bine reprezintat în ştiinţele legate cu pământul românesc, în cereale ca şi în petrol, în geografie, în meteorologie şi chiar în geologie, pentru care a fost creat un institut, cu desfăşurarea infinit de lentă. Am putea afirma, fără intenţii jignitoare, că regiunea ştiinţifică cea mai exploatată aparţine medicinei şi în special diviziunii ei principale, a naşterilor - şi acest lucru, probabil graţie torentului neîncetat de viaţă, care bântuie de la sine şi ne sileşte să ne ţinem după spumele lui.
    Ne găsim încă şi desigur din cauza unui progres forţat, în starea sufletească a nerăbdării, sporită de plictisul în care se rezolvă acest sentiment. Un zigzag furtunos ne aruncă de la o preocupare la alta, hora vieţii noastre a încăput într-un ritm artificial, fiecare din noi face într-o săptămână călătoria repetată de cincizeci şi două de ori pe an a lui Cristofor Columb, pe un spaţiu de un kilometru pătrat.
PUBLICISTICĂ
1293
     Remediul acestui patinaj, deghizat în zeci de costume diverse, ar fi venit de la studiul lui Diogen, neturburat în circonferinţele lui, la gura unui butoi răsturnat. în bibliotecă şi în universitate inteligenţa românească şi-ar fi putut găsi un tempo şi o dimensiune constructivă, răpită de evenimentele precipitate în viaţa noilor ei generaţii. Ea nu s-a putut folosi măcar, ca la catolici, de liniştea mânăstirii, de grija împăraţilor şi a papilor. Biblioteca a intrat în geamantan, cu oglinda, cu peria, cu papucii şi cu săpunul de ras şi ca la nici un popor în vârsta lui de formaţie, politica a intrat lătrătoare şi injurioasă în toate activităţile, ştirbindu-le pe toate şi devenind instrument de selecţiune în toate profesiile, meşteşugurile şi artele -şi în poezie.
     Singura şcoală în care se mai poate refugia, într-un program forfotit ca un coş de raci, o preocupare, neîncetat asaltată de preocupările concurente, se poate să fi rămas liceul, unde provincia, mai ales, numără profesori de merit, agitaţi însă de o autoritate sâcâitoare. în universitate începe numaidecât, la cele mai multe facultăţi, amatorismul. Profesorii caută febril cu totul altceva decât mulţumirile, desigur măsurate în suprafaţă, ale catedrei şi studenţii sunt atraşi în orba lor pasională. De câte ori universitatea noastră creează tipul meditativ, indispensabil circulaţiei culturale pe altitudini, acesta se declasează, ca un invalid. Studentul se refuză profesionalmente cu întreaga lui individualitate profesiunii în perspectivă, la exemplul profesorilor lui, absenţi din stricta disciplină.
     Mai este vreme pentru Alecsandri, un clasic al literaturii? Cine e mai mare, vrem să ştim, la ghişeu, Alecsandri sau Eminescu?... Dacă e mai mic nu interesează. Dacă e mai mare, de ce ar interesa mai mult? Nu e mai literar să lăsăm libelula să doarmă, învăluită în ciripitul luminii şi al ceţei alburii de la Mirceşti, pe mormântul poetului liniştit?
1294
TUDOR ARGHEZI
    Şi să vorbim de el, peste cincizeci de ani, când temperatura bolnavului nostru va fi scăzut...
1930
                GEORGISMUL LA BUZĂU
    Până la Buzău, drumul a fost întrerupt la Urziceni. Sătenii ialomiţeni, care au dat viaţă Bărăganului, tăiat pe vremuri numai de zborul păsărilor întristate, au aflat rostul mişcării georgiste pentru regenerarea şi întinerirea Partidului Liberal. Au fost de faţă prezidentul organizaţiei Ialomiţa, domnul Sima Niculescu, şi domnul Teodoru şi congresul dintre holde a fost prezidat de domnul Valjean. Aceeaşi însufleţire de pretutindeni, de la munte, din ţările de deal şi din şesurile grâului şi porumbului, înviorează speranţele ţăranilor din regiunile de baltă, unde doina se cântă mai lent şi horele au un pas mai gânditor. Lămurirea raporturilor dintre partid şi Coroană e ascultată cu o luare-aminte vie şi evocarea regelui bucură inima plugarilor ca un basm frumos urzit cu realitatea.
    Buzăul aparţinea nababului doctor Anghelescu, moştenitorul titlului de avuţie al lui Gheorghe Cantacuzino şi, subiectiv, al inelului de apreciat valoarea oului după dimensiunile diametrului mijlociu. Rockefeller pe toată ţara, mai puţin instituţiile de binefacere, ospitalizare şi cultură ale miliardarului americaan, domnul doctor Anghelescu stăpânea oul politic al districtului din timpurile ultimei iobăgii, şi certitudinile domniei sale morale şi-au putut da seama că împotriva tuturor erorilor exprimate în proverbele de partid, sufletele nu pot fi cumpărate cu bani.
    Autorul spărturii în zidul bancar vintilist, care se rezolvă în ruină progresivă şi dărâmare pe toată întinderea cărămizii,
PUBLICISTICA
1295
e domnul Duca. Trei miile de ţărani prezenţi la congres au făcut pe domnul doctor să se frece la ochi, ca de un vis urât, şi să înţeleagă cu necaz schimbarea stihiilor şi în judeţul său. Sentinţele congresului din Buzău au fost lapidare. Consacrând în urale pe fiul marelui om de stat Ion I. C. Brătianu, ţărănimea a dat strigătele, pe care urechea înţeleaptă a sfincşilor în agonie trebuia să le perceapă înainte de a fi fost ridicate în marele văzduh: „Jos băncile!", „Jos Vintilă Brătianu!", „Jos politicianii bancari!" Adormiţi la ghişeu şi pe registrul în care stau, îngreuiaţi cu lanţuri de cifre debitorii, ochii bancherilor politici se trezesc la realităţi neaşteptate. Ei purtau ţara în agenda din buzunarul mic de la jiletcă - şi le-a rămas agenda, fumurie de notele cu plaivaz.
     Dintre numeroşii vorbitori, domnul Valjean are ca todeauna meşteşugul vioi, accentul substanţial, culoarea fierbinte şi stilul polemic dus la expresia satirei crude. Domnia sa face apropierea de actualitate între cadavrul exploratorului Andree, descoperit de curând, după treizeci şi trei de ani de congelare în gheţurile polare, şi fiinţa politică a domnului Vintilă Brătianu, găsit „intact" în frigoriferul politic şi „ucis de râvna înălţimilor la care nu a putut să ajungă niciodată"...
     Poetul Horia Furtună vorbeşte de libertăţile recăpătate în partid, de posibilitatea de aci înainte de a gândi şi simţi, facultăţi care nu mai constituiesc o ruşine; de consultarea cadrelor libere, de dispariţia sclaviei din partid şi de înlăturarea teroa-rei bancare, mai stearpă în acte, şi mai brutală şi mai tragică decât toate terorile cunoscute.
     Dar domnul Gheorghe Brătianu face un rechizitoriu vehement al politicii culturale greşite a domnului doctor Anghelescu. Profesorul Brătianu se găseşte pe terenul catedrei cu dascălul Anghelescu. Unul vede departe, celălalt a văzut până la lumina chibritului, cu care şi-a aprins opaiţul de mizerie culturală.
 1296
TUDOR ARGHEZI
    Domnul doctor Anghelescu nu a putut cunoaşte problema culturii decât la suprafaţă, închisă pentru zarea şi pipăitul domniei sale, ca un glob de fier. Problema se găseşte în interior şi în adânc: alte scrutări şi alte însuşiri pot ajunge până la dramatismul ei. Şcoala domnului doctor a produs în neştire, ca un strung care macină fierul compact în firimituri de aruncat, un proletariat intelectual cu cele mai primejdioase elemente: dezrădăcinaţii - şi nu s-a priceput câtuşi de puţin să armonizeze problema cu nevoile păturilor sociale şi cu interesele generale ale ţării. Cultura urmăreşte obţinerea individualităţilor întregi şi sinteza calităţilor adunate laolaltă; s-a obţinut o corcitură, un hibrid, o caricatură, o declasare - şi posibilitatea de a reproduce divagarea, provizoratul, instabilul şi aproximativul în exemplare omeneşti nefericite.
    Posedat de o idee fixă maladivă, domnul doctor Anghelescu s-a concentrat în laitmotivul construcţiilor şcolare: o sfeştanie şi un discurs. Şi o papură de şters picioarele, la uşa cancelariei. Multe şcoli au fost părăsite şi de şcolari, şi de profesori. Cultura a fost tencuită cu material politic de suprafaţă, în culori: trebuie totul ras, doborât, spălat, cultura neavând ce face cu spoiala politică.
    Vodă Carol ţine îndeosebi la titlul istoric de rege al Culturii. Vodă Carol va fi ceea ce ţine să fie, când invazia bălăriilor politice în florile culturii va fi nimicită.
    Domnul doctor Anghelescu, insuficient în rolul ce şi l-a luat, a fost absent şi din ministerul domniei sale, unde a jucat un rol subaltern, de intendent. Ministerul domniei sale a avut todeauna mai mulţi miniştri afară de ministru. Domnul ministru Ghiţescu alterna cu domnul ministru Kiriţescu şi domnul ministru Ionescu se împletea cu domnul ministru Popescu. Şase miniştri pe săptămână îşi schimbau scaunele rând pe rând, pe când domnul doctor Anghelescu, din balconul de la club, cerea var, cărămidă şi rogojini...
1930
PUBLICISTICA
 1297
           ION MARIN SADOVEANU
    L-am ales din trei portrete, pe cel cu căciulă, şi i-am tăiat căciula, ca să-i rămâie numai căutătura metalică şi fixă de teuton în arme. Poet, conferenţiar, dramaturg şi însetat cititor al cărţilor cu zvâcnire nouă, domnul din clişeul de alături e cel mai aristocrat din scriitorii timpului în care o lumină picturală medievală cade pe profilul lui imperial impertinent şi acerb, între hamalii şi ţăranii de noi, iviţi pe după baloturi, coceni şi pluguri, cu umărul brutal şi cu podul palmelor scânduros, acest boier în aere şi costum, ne scandalizează. îi vine gulerul lustruit mai bine decât chiar altui domn curat din literatură şi din literatura universitară, Tudor Vianu, care arborează o cravată impecabilă subt o bărbie cu gălbui clasic alb. Mâneca de chiciură a lui Ion Marin Sadoveanu se articulează cu o mână desinată preţios şi icoana lui întreagă aparţine unei rase de portrete, de care ne documentează precis Albrecht Diirer şi Vaticanul.
    Noi ne răzbunăm pe toate aceste funeste nedreptăţi ale naturii care a fabricat garoafa, muntele şi cedrul, citind subt lampă Cântecele de rob, cartea domnului Ion Marin Sadoveanu de ghiersuri şi greierişuri adânci.
1930
             ARISTID DEMETRIAD
   Un steag cernit atârna marţi ca un cocor negru împuşcat, cu aripile grele, pe frontispiciul Teatrului Naţional. El se mişca în soare încet, adiat de un suspin, care venea până la catargul
1298
TUDOR ARGHEZI
 lui oprit, tocmai din Bărăgan şi din papura cu berze şi nuferi a bălţii.
      Demetriad a izbutit pentru critica teatrală cotidiană să realizeze integral personajele în care a fost aplaudat cu entuziasm şi îmbătare. Noi am preţuit în el mai mult sforţarea de a realiza, chinuit şi duşman cu sine, tenace, strâns în voinţa de a se porunci şi de a se totaliza într-un rezultat fără păreche. Şi câteodată, când e mistic urmărită şi învierşunat, sforţarea către devenire, cu caracterul ei etern, întrece momentana satisfacţie de a fi ajuns.
      Demetriad a fost şi un om de civilizaţie, care nu s-a supărat niciodată mai mult de supărările dinafară cât de cele din sufletul lui. A murit un artist de probitate şi cu el o muncă dură şi un eroism. Arcul a căzut, săgeata zboară. Călătorească pură prin lumină, dimpreună cu rândunelele care pleacă de la noi, până ce se izbesc de luceferi.
 1930
                      G. TIMICĂ
     M-am uitat la dumneata, cum mâneai patru cotlete de porc dintr-o dată, în cinstea Sfântului Alexandru Buzescu, din farfuria unui banchet. Eşti un mare comedian, domnule Timică. Să mă ierţi, altfel nu te cunosc. Nu-ţi place comicul acestui stil direct, obişnuit la recepţiile de Academie, când răspunzând candidatului primit, preşedintele îi spune în faţă: „Domnule, eşti genial şi construcţiile dumitale sunt fenomenale?"
     Suportă, colegule al ceior mai iluştri predecesori ai geniului dumitale european, şi nu roşi. Pentru că în jocul - pe care ţi l-am văzut, ca un neghiob, cu o gravă întârziere - nu e nici
PUBLICISTICĂ
1299
  o vulgaritate, supus cum e, prin firea succesului, la ieftinire şi trivial, lasă-mă să salut în nobleţea satirei şi a humorului dumitale, izbânda pe care nu pot să o câştige asupră-le scriitorii căzuţi în publicitate şi pictorii degeneraţi în tiraj. Puţin mai la dreapta, rămâneai simbolic şi neînţeles şi puţin mai la stânga lunecai în hohotul aplauzelor palmelor groase şi al sensibilităţilor cu lăutari. Nuanţa dumitale, domnule Timică, e cât o aripă de fluture splendidă şi fragilă — nuanţa artistului mare cu adevărat.
      în jocul dumitale e atâta dantelă, atâta înstelare şi atâta dulce amărăciune; atâtea subtile mototoliri de mătase şi transparenţe, care vin odată cu impalpabilul luminilor şi parfumelor din cer, încât, nici o laudă nu e prea mare pentru covârşitoarea lor îngrămădire pe o singură fină tulpină fragilă...
  1930
                    LENY CALLER
     Pune-n ghioc un zuluf de aur şi are să-ţi spuie baba o grămadă de lucruri dulci.
     Vezi, că nu eşti frumoasă ca o actriţă, ca o cântăreaţă, ca o femeie. Eşti o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale şi cu văpseli imposibile în sângele dumitale, dacă ai. Trebuie să fii de sticlă şi azbest. Trebuie să fi venit de prin minerale şi o să întrebăm dacă nu miroşi a platină sau a chihlimbar.
     Vezi, curată ca o scoică şi iute ca o biciuşca ageră şi zveltă, dumneata eşti mai mult decât o actriţă şi personagiul dumitale ţine dincolo de marginile unei piese de teatru, în care te pui să joci ca într-o frescă de biserică. Dacă ai fi fost fata mea, te-aş fi închis într-o vitrină şi aş fi pus lângă dumneata icoana
 1300
TUDOR ARGHEZI
 ierodiaconului Ştefan şi un ciubuc de lemn de cireş. Ţi-aş fî dat să ronţăi mărgăritare şi să te adăpi dintr-un flacon cu parfum de răşină. Şi toată lumea ar fî crezut că te-ai născut din porcelan şi ceară.
    Aşa, lumea bate din palme la teatru, pretinzând că faci parte din distribuţie şi din repertoriu. Fugi de-aci, Leny Caller! Dumneata eşti un material din seria briliantelor, întunecate de un reflex de seninătate. Să nu ne spui nouă că ai fost la Conservator, că ai învăţat roluri pe dinafară, că ai făcut repetiţii. Minciunile astea spune-le Marioarei Ventura, care-i actriţă şi lui Victor Ion Popa, care-i regizor.
    O să avem nevoie de material când vom reconstrui Babilonul într-un turn de beton de peruzele, cu patru vânturi în preajma balconului circular, pentru vocea matale, şi cu un clopot de hârtie tras de un fir de şofran, de mătasea căruia trebuie să se anine făptura dumitale de tină înflăcărată.
1930
                       N. IORGA
    Fălosul domnul N. Iorga a mai scris o piesă foarte proastă. Casandra mai verifică o dată, şi tot inutil pentru înţelepţirea rezistentului autor, lipsa de valoare artistică şi de gust literar a unui spirit nelimitat şi confuz, împiedicat, în toate opintirile sale eroice, să substituie talentului o ambiţiune agresivă şi trufaşă, de slăbiciuni mai mari decât puterile măsurate.
    De sute de luni domnul Iorga escaladează piramidele, care-1 primesc, lovindu-1 în frunte şi doborât în nisip, ca pe un ţap, cu coarnele anual reparate cu sârmă şi pap. Energia domniei sale se redublează, dar genunchiul l-a însângerat. Orice ar face, domnul Iorga rămâne în urma domnului Victor Eftimiu, din
PUBLICISTICĂ
1301
care şi-a creat un model de teatru. Versurile sale profesionale suferă de o tenace banalitate şi nu se bucură cel puţin de candela jăluitoare a rimelor, purtate prin cimitirul unui text mediocru. Invenţia e oarecare, imaginaţia mucegăie, tema însăşi trebuie împrumutată.
    De la ultima piesă de acelaşi, redactorii teatrali ai ziarelor n-au mai văzut un spectacol cu atâtea afinităţi cu limonada; ba părerea unanimă este că numita Casandra le-a lăsat în urmă pe toate. Are şi nula câteva gradaţii.
    Totuşi, nici unul din toţi câţi şi-au manifestat stupoarea în sală şi foaier, nu şi-a strămutat-o în presă, unde cu domnul Iorga se petrece un fenomen de minciună special, care arată mai clar decât indicaţiile economice şi sociale, trivialitatea şi demoralizarea epocii noastre.
    Deocamdată, Casandra s-a reprezintat sâmbătă şi ezitările terorizate de o datorie falsă a cronicarilor artistici s-au refugiat în cele două zile de neapariţie a ziarelor, evitând să se rostească în scris la orele unsprezece noaptea, când ar fi rămas vreme suficientă, subt influenţa directă a spectacolului însuşi. Până luni dimineaţa, au trecut patruzeci şi opt de ore şi s-au intercalat considerente politice şi de interes personal care vor face posibile amăgirea cititorului şi alterarea onoarei profesionale prin tactica menajamentului, adoptată în conduita scârbită a redacţiilor din Bucureşti.
    —      O să scriţi la gazetă tot ce spuneţi acum în culise, am întrebat pe confraţii care înjurau vehement geniul de zămisliri literare al domnului Iorga şi încoronau cu frunze înmuiate în scuipătoare chelia de idol a domnului rector. Sau rămâneţi la convenţia că pitecantropul universitar trebuie sistematic trecut cu vederea?
    —      Cum să te pui cu nebunul! răspunseră aceşti foarte bravi colegi, al cărora elogiu artificial şi căznit, însă palid, l-a citit domnul Iorga în ziarele de luni dimineaţa. Nu mai poţi încasa
1302
TUDOR ARGHEZI
 un leu de nicăieri adaoseră ei cu bună dreptate, dacă te apuci să spui adevărul. Cuconiţa cu barbă umblă cu geanta de calomnii deschisă pe la toate autorităţile şi guşa ei cu urlete e în funcţiune permanentă, pe unde trece, ca o băşică de automobil. Şi pretutindeni avem interese de apărat. Excelenţa sa masculină terorizează de jur-împrejur, minte cu pasiune, falsifică şi murdăreşte cu un elan pe care nu ştie să şi-l plaseze în tragedie. Locul unde stă se împute ca de dihor. Emanaţia lui, şi de piele şi de măruntaie, covăseşte aerul închis, face să leşine deputaţii, primarii, miniştrii, prefecţii, profesorii, popii, generalii...
    Este secretul prestigiului acestui doftor, care făgăduieşte de douăzeci de ani o pomadă miraculoasă, şi care, înainte de a şti să o fabrice, a încasat preţul a câteva milioane de borcane. Iată de ce e domnul Iorga poet şi dramaturg. Şi iată de ce e şi bărbat politic.
1930
                    GHEBINSKY
   Ajungând la o avere considerabilă, pe care am urmărit-o arzător ca o răzbunare, împotriva fiinţelor verticale, nu m-am simţit mai mulţumit ca mai nainte. Accesoriile avuţiei scoteau şi mai mult în evidenţă idioata mea infirmitate fizică: sunt cocoşat. Natura sălbatecă m-a înzestrat, de la născare, în spate, cu un nod, dezvoltat până la gheba actuală, cu vârf.
   Automobilul, în care dispăream cu pălărie cu tot, costumele de gală îmbrăcate pe măsura ridicării mele sociale, portul sportiv, basca, racheta, ghiozdanul cu documente au fost pentru cămila mea din spate, ceea ce este pentru briliante vitrina strălucitoare, aşternută cu catifea. Din limuzina
PUBLICISTICĂ
1303
superbă, oprită cu artileria reflexelor ei de nichel, de cristale şi emailuri, scobora un păianjen cu pantofi sau un corb cu aripile tăiate. După cum o cucoană de neam trebuie să fie „interesantă" şi „distinsă", adică foarte urâtă, feciorii cu galoane, de la scară, ştiu să onoreze, într-un bărbat şchiop sau cocoşat, o personalitate din marea finanţă.
    Căpătasem, desigur, acel ton de glas, acel gen de căutătură, acele scurtimi de cuvinte şi de gesturi, care deosibesc numaidecât pe omul călare pe situaţie, de simplul pieton aspirant. Cu noi toate chestiunile încep de la mijloc, nu de la început, omiţându-se prin stil introducerea şi pregătirea: acolo, în mijlocul chestiunii, se găseşte aşa-zicând salonul chestiunii, şi noi ne introducem numai în salon.
    Cocoaşa n-ar constitui o infirmitate, dacă majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu s-ar prezintă cu şira spinării dreaptă; şi nici nu este, bine vorbind. Nici un sentiment nu se află redus ori absent; dimpotrivă, sensibilitatea noastră este mai delicată, şi facultăţile inimii sunt complexe. Cred că adevărata iubire nu o simte în toată plenitudinea decât un cocoşat, şi aş compara fineţea senzaţiilor lui cu transparenţa unui vas de porcelan, în care lumina se reflectă roză, şi albul devine ivoriu sau azuriu.
    Am avut nefericirea să iubesc o splendidă blondă, de patru ori mai lungă decât mine, şi pe care, ca să o sărut cu îmbătare, trebuia să mă sui pe un scaun, când femeia adorată se aşeza pe fotoliu. I-am acordat toată sonoritatea mea sufletească şi intelectuală, întreţinând cu dânsa un comerţ amoros superior, ca un Abelard cu o Heloiză. Cele mai pure ceasuri ale universului întreg s-au concentrat în duioasele noastre schimburi de vederi din budoarul ei, parfumat cu esenţele scumpe ale ţărilor calde, în care cerul, zefirul şi ecourile planetare îşi distilează cele mai nebănuite arome, dorinţe devenite parfumuri.
 1304
TUDOR ARGHEZI
    într-o seară, ivindu-se în mine reminiscenţele sau atavismul ascendenţelor verticale, m-am apropiat de fiinţa superioară, ca un om care nu ar fi cocoşat şi, strecurându-i mâna mea gingaşă, pe deasupra umărului, de pe fotoliul pe care mă suisem, în sân, am fost lovit cu cotul în bărbie şi trântit între boarfe.
    -     Maimuţă infectă! striga fiinţa. Du-te la muzeu şi fă curte, dacă te-apucă strechea, lepădăturilor din borcane.
    Aceste cuvinte abjecte, din gura trivială a unei făpturi ideale, m-au încremenit. Bestie integrală! Ca să simţi în nuanţe trebuie să fii cocoşat.
    Am voit să uit şi mi-am luat geamantanele, plecând într-o călătorie lungă, ca berzele, care la fiece trecere din suduri în norduri şi invers, au de uitat câte ceva. La Berna m-am simţit atât de iremediabil singur, definitiv singur, încât m-aş fi sinucis, dacă nu mă temeam de înfăţişarea mea şi mai caricaturală în căpătâiul unui ştreang, spânzurat de bec sau de cuier.
    Acolo mi s-a revelat noţiunea că noi cocoşaţii suntem o elită, un fel nou de-a fi al omenirii, un grad sau măcar o jumătate dintr-un grad, care reprezintă un stadiu viitor al progresului biologic. Am înţeles acolo că aristocraţia noastră se vădeşte prin raritatea speciei, perfectibilă greu. Şi ideea, corolarul intuiţiilor ce mă vizitau, că putem porni o mişcare politică, socială şi filosofică, m-a determinat să scot o foaie săptămânală, pentru propagarea crezului ghebos, „Ghiuleaua", însemnând pe de o parte tortura noastră în societatea perpendiculară pe călcâie, şi pe altă parte comportând sensul că în cocoaşă trebuie să vedem formaţiunea încă nelămurită a unui al doilea cap, în orice caz ivirea unui creier nou, cu două palme mai jos de creierul mic, creierul de control, cerebrometrul.
    O estetică nouă a făcut obiectul studiilor remarcabile, date la lumină prin revista publicată în esperanto, limba preferată de semenii mei şi care se construieşte ca o pipă cu două bucăţi
PUBLICISTICĂ
1305
de cireş, una de spumă de mare şi alta de chihlimbar, înşurubate împreună: pictura cocoşată, literatura cocoşată, arhitectura cocoşată, trebuiau să se sprijine unele pe altele, pentru iscarea unei renovări artistice complete - şi oricum, o idee politică a izvorât din toate tendinţele noastre: reconstituirea patriei cocoşate.
    O descoperire nouă punea într-o lumină favorabilă idealul nostru politic. Scoborându-se, după pescuirea unui cufăr cu mărgăritare, pierdut în Atlantic la întoarcerea lui Columb în Europa, de pe bordul corăbiei lui, „Pinta“, nişte scafandri englezi au găsit în ocean urmele unei civilizaţii, în creaţiile căreia domina unghiul scalen. Lingurile, furculiţele, acele, săgeţile, suliţele purtau urmele limpezi ale unei concepţii cu o frântură la mijloc. S-a găsit, bine conservat, şi cadavrul demonstrativ şi concludent al unui crocodil ghebos, din care, probabil, prin timpuri, şi date fiind fanteziile variate ale naturii, au derivat dromaderul, pelicanul şi apterixul. Bisericile n-au avut pe vremuri vârf, afectând, în linia de contur, forma ţestoasă pe brânci.
    Descoperirea senzaţională a fost verificată de savanţii britanici, la lumina tuturor ştiinţelor reunite, şi cu acest prilej a fost proclamată individualitatea unui popor admirabil, risipit azi în lume, câte doi, trei într-un judeţ şi numărând câteva sute în fiecare ţară. O vastă corespondenţă, fie în esperanto, fie în volapiik, a justificat propaganda mea literară. Fotografii şi schiţe arătau că se şi începuse aplicarea principiilor: un observator de incendii, construit de un municipiu, a fost întâia oară clădit cu vârful în jos.
    Atunci, am convocat un mare congres al cocoşaţilor internaţionali, chemând pe toţi la datorie, şi congresul avu loc la Basel, într-o primăvară liniştită şi albă...
1930
1306
TUDOR ARGHEZI
                 MIHAIL SĂULESCU
    Poetul Mihail Săulescu, înfricoşat de „instrucţie" la o cazarmă şi refugiat pe front, fără să se fi putut sluji de puşcă mai bine decât de bastonul lui civil, a murit fără utilitate pentru patrie, la Predeal. El ar fi cinstit-o mai cu folos în versurile încă nescrise. Societatea Scriitorilor a însemnat locul aproximativ, unde bietul visător adolescent a căzut, cu o statuie. O prismă de calcar, tăiată cu sobrietate şi lipsită de farafastâcul statuar, poartă-n creştet, ca o căciulă de bronz, încleştarea masivă a unui simbol. N-am putea spune ce intenţie grafică a înfierbântat braţele modelatorului, frământând într-o copaie de piatră, personajul tragic şi dur, care sugrumă steiul şi scutură bronzul dedesubtul cerului gol. Am văzut statuia numai din faţă. Dar putem spune altceva, că realizează ideea, oricare ar fi fost, magistral şi grandios. Ea se datoreşte sculptorului Han, acela care ne-a porcăit acum câţiva ani, pentru că nu pricepuse boabă dintr-un articol al nostru, ca un vizitiu. E al doilea lucru admirabil, pe care-1 cunoaştem realizat de acest animal. Din primul n-am putut obţine o reproducere, pe care am dorit-o fervent. Poate că din monumentul Săulescu să căpătăm o reducere pentru raftul nostru de cărţi.
    Nu putem insista îndeajuns asupra acestei splendide întrupări, atroce şi vie, din materialul nesimţitor: şi dacă nu am cunoaşte mojicia puternicului autor al minunatului monument, l-am felicita fără înconjur şi cu brutalitate. Credem că bronzul lui Han e unic în toate epocile şi în toată lumea: ticălos artist, parşiv şi genial.
    întâi, am refuzat să-l asimilăm, pe urmă ne displăcu şi în cele din urmă ne-a captivat. încă o dovadă că e vorba de o adevărată operă de artă.
    Un singur defect şi un defect nenorocit. Soclul nu trebuia să poarte medalionul poetului; sculptorului nu trebuia să i se
PUBLICISTICĂ
1307
ceară să puie dedesubtul unei răzvrătiri glorioase, parcă a pământului întreg, şi a muntelui, şi care bate cu frumuseţea lui Bucegii, fotografia metalică a poetului. Numele acestuia pe soclu, ar fi fost de ajuns. Poate că artistul va putea să influenţeze autorităţile să renunţe la medalion, căci monumentul îi aparţine tot atât lui cât şi lui Săulescu şi poate că şi mai mult altcuiva, bunului-gust.
    Punctul de aşezare nu se putea să fie mai bine ales: între vânturi şi orizonturi. Este foarte probabil că şi l-a fixat însuşi artistul, de vreme ce toată natura acestei răscruci de precipicii se acordă atât de profund cu fiinţa muncilor lui. Şi, desigur, vor dispărea din preajma monumentului şi îngrădirea de mesteacăn şi florile şi jerbele, pentru ca piscul lui Han să rămâie singuratec şi pleşuv, între piscurile dimprejur.
    Inaugurarea, prezidată de rege, care a dezvelit statuia, s-a petrecut pe un frig vioi şi într-o atmosferă de baionete. Un colonel, pe care îl strângea cizma de lac foarte îngrozitor, a evoluat dinaintea tinerilor vânători de munte, cu trefla cetinei la pălărie, purtând un fulg alb în chipiu. [Lângă regele, darnic de zâmbete şi emanând o simpatie fermecătoare, profilul ascetic a prinţului Niculaie, desinat în toată eleganţa lui înaltă şi luminată de basorelief, cu vârfuri de oţel.] Autorul lui Conu Enake, colonelul Condiescu, în civil, dă lui Vodă informaţii, explicaţii şi relatează. Politicosului colonel trebuie să-i ardă o ureche. Dincoace de drum, în preajma tribunei, unde s-a sfinţit apa, îl înjură mocăneşte un confrate, care a sosit gătit de mare gală, tocmai din Bucureşti, cu socoteala că toată lumea îl va arăta regelui, aclamându-1 cu inscripţia verbală: Acesta e Corneliu Moldovanu. Desigur că îi zvâcneşte şi un discurs în buzunar. Majoritatea confraţilor au sosit cu câte un discurs în sân şi cu dorinţa ca timpanul Majestăţii sale să ia contact cu vocea şi cu talentul oratoric respectiv. Dar toate discursurile au rămas necitite, şi al
 1308
TUDOR ARGHEZI
 confratelui Ion Minulescu, care cumulează funcţia de premiat naţional cu aceea de port-parolă literară a ministerelor, subt toate guvernele fără poeţi, reangajat în calitate de tambur major estet.
    în apropierea regelui, acest confrate îşi compune o mască de devotament disperat, îşi leapădă pardesiul şi pălăria ca şi cum ar veni în pas gimnastic tocmai din Făgăraş, înainte de a cădea mort pentru Coroană. Joacă din spinarea covârşită, din braţele legănate şi din figura aiurită de închinare, personajul teatralei paiaţe.
    La discursul măsurat şi grav al confratelui Rebreanu, răspunde scurt, concentrat şi frumos milităreşte, glasul de comandă al generalului Ionescu, care primeşte bronzul pentru vânători. Deşi protocolul nu prevedea decât al treilea discurs, facultativ, al regelui, Majestăţii sale i s-a acordat pedeapsa a două alte discursuri intercalare. Un domn profesor de gimnastică s-a poftit pe neaşteptate să-şi vocalizeze elocinţa, într-o postură caricaturală, greu de explicat, în vreme ce talpa prinţului Niculaie începea să-şi caute un derivativ, frământând cu nervozitate o pietricică. Şi n-a putut pierde prilejul nici domnul Costăchescu de-a tronitrua un discurs, revendicându-şi fericirea sublimă, pe care încă nimeni nu i-o cunoscuse, de a proteja poezia şi meritul de a citi versuri pe nerăsuflate. Dacă Săulescu ar fi fost în viaţă şi i-ar fî cerut sprijinul să-şi tipărească stihurile, am fi avut de pizmuit o a doua mare fericire.
    Discursul regelui carbonizează însă setea de discursuri a zecilor de autori, agitaţi de neastâmpăr. Regele e departe, dincolo, pe dealul dimpotrivă, lângă monument: cuvintele sale ne ajung în monosilabe, clocotite de vântul care treieră Carpaţii.
    Dar cine-i arătarea cu joben şi papuci albi, în redingotă, care escaladează muntele din valea Timişului încoace, cu o chelie cu rotocolul flocos? Cine face pe ţăranii din vale să râdă
PUBLICISTICĂ
 1309
şi să-l arate cu degetul, smucindu-se din pământuri, ca să ajungă înainte de a se fi sfârşit totul de tot? E un strigoi în haine negre vechi, ieşit dintr-o groapă, ca să vie să-şi citeacă discursul? A căzut din tren? Stă pe dedesubt, pe undeva? Stranie arătare! E domnul Cincinat Pavelescu, care gâfâie şi se opreşte. Venea în goană din Braşov cu automobilul şi maşina i-a fost capturată de poliţia militară, între drumuri, jos între pâraie. Nici el nu putea să sufere să nu fie văzut de rege, maestru şifonat şi amărât ca un clovn. La un pas mai lung s-a petrecut însă ceva în insul maestrului, a trosnit ceva, s-a scrântit ceva; maestrul s-a împiedicat, a stat o clipă-n loc, şi-a pipăit, palid, abdomenul.
1930
                    HALUL LIBERAL
    Şeful schematic al vechiului Partid Liberal îşi trăieşte vijelios tragedia.
    Anulat în concepţiile sale de experienţă, partizanii apropiaţi i-au intimat în zilele din urmă dorinţa categorică să le renege. Domnul Vintilă Brătianu le-a renegat. Nu este de-ajuns să le renegaţi verbal, au precizat partizanii, credinţele dumneavoastră trebuiesc lepădate în scris şi subt iscălitură: actualmente, domnul Vintilă Brătianu redactează acest penibil document.
    întoarcerea prinţului Carol, pe tronul părintesc, fusese interzisă printr-o legiferare specială, care constituia al doilea punct cardinal din politica domnului Vintilă Brătianu. întor-cându-se totuşi fără să-i ceară autorizaţia, domnul Vintilă a refuzat să-l primească. Pentru renegarea acestei atitudini nu a putut să aştepte doisprezece ani, ca în materia concepţiilor economice: renegarea s-a produs în două săptămâni. Nu este
1310
TUDOR ARGHEZI
de-ajuns, au precizat partizanii apropiaţi: trebuie să vă duceţi la rege şi să vă lepădaţi de atitudinea dumneavoastră chiar în faţa lui. Domnul Vintilă Brătianu s-a dus, a stat în picioare şi a plecat.
    Zigzagul pe care îl parcurge scheletul politic al domnului Vintilă Brătianu e tragic, complex. O dată reneagă un ideal şi a doua oară se prosternă la ceea ce a renegat. între aceste două gropi paralele, care durează cât un drum infinit, domnul Vintilă Brătianu are greaua corvoadă de a umbla toată ziua, în mână cu o căldare goală. Vrând să ia dintr-o groapă ca să împlinească nivelul celeilalte, acest Sisif liberal e împiedicat când de un partizan, când de altul, care doresc să apuce găleata găurită.
    Al treilea eveniment de alternanţă, în epoca de patru luni a tragediei domnului Vintilă Brătianu, este mişcarea domnului George Brătianu, subt steagul căruia trece progresiv terenul liberal, diminuat în jurul unui şef, înfipt în noaptea de panică a unui deces, ca o cruce de lemn, provizorie. Domnul George Brătianu a fost eliminat din partidul tatălui său. Nu a fost de-ajuns, şi lepădarea domnului Vintilă n-a putut împiedica întru nimic vasta difuziune a sentimentelor, redeşteptate în poporul târgoveţ şi plugăresc, la ivirea tânărului cărturar pe brazdele speranţei. Orice ar încerca domnul Vintilă Brătianu şi cei câţiva aspiranţi, care vor să-l prohodească de viu şi să-l îngroape înainte de sfârşitul agoniei, împrejurările au dat naştere unui mit ineluctabil. Domnul George Brătianu îşi va parcurge prin forţa simetriilor mecanice naturale, toată cariera şi nu va putea fi oprit din linia de ascendenţă, după cum nu poate să fie retezat de nici o putere firul de înălţare al albinei, pornită într-o dimineaţă de soare de mai, din prisacă în azur. Mişcarea domnului George Brătianu s-a intercalat în viaţa politică de la sine şi caracterul ei e atât de matematic logic şi fatal necesar, subt aspectul istoric, naţional şi biologic, încât
PUBLICISTICĂ
1311
n-am fî surprinşi să ni se facă într-o zi cunoscută geneza irezistibilă a fenomenului, prin afirmarea că el s-a produs mai mult prin colaborarea pasiunii şi harului, decât a voinţei şi a chibzuirii.
     într-adevăr, satisfacţiilor domnului George Brătianu nu le lipsea nimic în vechea organizaţie, şi camarazii domniei sale de luptă aveau situaţii excepţional de favorizate. Ruperea cadrului şi năvala tabloului încremenit în pătratul lui dincoace de părete, afară din pinacotecă, însemnează cu totul altceva, decât impulsul unor ambiţii şi superfetaţii, cum par mulţumiţi să explice unii proşti şi unii partizani, lipsiţi prin calibrul calităţii de simţul cârmuirii interioare a evenimentelor. Oamenii se ivesc întocmai ca stelele, şi forţele omeneşti ca grupările planetare. Presa micii politici de bucătărie şi de rândăşie veche liberală ar putea să găsească Stelei Polare un motiv de zămislire în înfumurarea ei de a ieşi la vitrina zărilor, ca să fie văzută din balconul clubului şi admirată de la „Capşa“.
     Dar nici lepădarea din partid, nici renegarea de sânge a domnului Vintilă nu au fost de-ajuns. Ele au contribuit să accentueze simpatia cu care este întâmpinat tânărul şef şi să o întărească în sentimentul chiar al ultimilor soldaţi rămaşi credincioşi, din sensibilitate şi milă, eroului tragediei. Pentru aceşti oameni de treabă, care cu sufletul stau la domnul George şi cu scaunele la domnul Vintilă, trebuia pus în circulaţie un element de ordinul chiromanciei şi spiritismului: sentimentul Defunctului. Adică: ce crede Ion I.C. Brătianu despre acţiunea fiului său Gheorghe? Dar pentru că domnului Vintilă, autor de bănci şi de constrângeri prin protest şi falimente, nu i-au mai rămas frăgezimea şi naivitatea morală, care au făcut posibilă învârtirea meselor dinaintea directorului Băncii Româneşti, un fost fervent al magiei, opinia lui Ion I.C.
1312
TUDOR ARGHEZI
Brătianu a fost luată din gura lui pământească, pe patul de moarte.
    Toţi fraţii, nepoţii şi prietenii care au asistat zguduiţi decesul lui Ion Brătianu, l-au privit sfârşindu-se în tăcere, fără să citeze într-un ultim discurs politica financiară a domnului Vintilă, întoarcerea prinţului Carol şi acţiunea viitoare a fiului său.
    A! vă înşelaţi. Trebuie să vi se mărturisescă după doi ani de la moarte că simţul politic al bărbatului de stat prevedea precis, în supremul moment al morţii, nu numai că prinţul Carol va deveni rege, dar şi că domnul George Brătianu va rupe Partidul Liberal.
    Orice tată, mai puţin bun şi inteligent decât Ion Brătianu, ar fi pomenit de copilul lui cu blândeţea şi cu surâsul înlăcrimat, adus pe buze din tumultul sufletului amar. Aş! Ion I.C. Brătianu a fost un om artificial. Inima lui era de platină sau de cositor. în loc să-şi mângâie fiul absent, el l-a luat la înjurături, în vreme ce fiul alerga, chemat telegrafic la căpătâi, să-şi prindă părintele în viaţă. Ocările lui Ion Brătianu pentru copilul lui au fost cumplite. Ultimele lui cuvinte n-au fost nici pentru oameni, nici pentru ţară, nici pentru suferinţa lui de om, ci pentru situaţia electorală la Tătăraşi...
    Iată cum le relatează un devotat zelos, unul din acei siniştri lingăi, care pot să scalde sau să jefuiacă morţii cu aceeaşi amploare cu care spală picioarele viilor, ştergând săpunul cu limba:
    Ultimul cuvânt al făuritorului României Mari, adresat familiei şi colaboratorilor săi apropiaţi, cu privire la fiul său a fost: „Să vă păziţi de Gheorghe, pentru că este un om în care nu poţi avea nici o încredere". Colaboratorul apropiat care face această relatare autentică, e pe cât de plat însă, pe atât de analfabet: „ultimul cuvânt" al lui Ion Brătianu are şaptesprezece cuvinte.
PUBLICISTICĂ
1313
     Acestei „chestii" i s-au consacrat trei coloane într-o foaie, care nu aparţine domnului Mateescu-Şoz, pentru că apare zilnic. De altfel, Ion I.C. Brătianu a mai vorbit o dată, cu aceeaşi vehemenţă, ca pe patul de moarte, împotriva fiului său, pe care l-a urât, după confidenţele lamentabilului personaj semnatar, mai groaznic decât pe toţi adversarii lui politici laolaltă. E de mirare că nu l-a băgat şi în puşcărie şi, desigur, numai o scăpare din vedere şi o pierdere de amintire au făcut că nu l-a dezmoştenit şi că nu i-a luat numele înapoi ca să i-1 dea încă o dată domnului Vintilă Brătianu sau, eventual, domnului Duca. Păcat că nu a mai trăit!...
     De dorul documentului secret şi al revelaţiilor politice senzaţionale, destinate în mintea lor speriată să micşoreze persoana domnului George Brătianu, domnul Vintilă Brătianu şi cioclii domniei sale sufleteşti n-au băgat de seamă că fac din Ion Brătianu exact contrariul decât a fost: un tată meschin şi odios şi un om fără ţinută şi demnitate - ceea ce iarăşi nu e de natură să-l scoboare pe domnul George Brătianu. Limbajul şi atitudinea în care se deghizează acum după moarte, distincţia şi rezerva aristocratică a lui Ion Brătianu, a căruia preocupare de distanţă, de discreţie şi de nuanţă, caracterizează viaţa lui întreagă, trăită într-un Vatican personal, încuiat de două ori pe dinlăuntru cu o cheie de aur, constituiesc o insultă pentru nobleţea ţinutei lui, nu pentru moştenitor şi cel dintâi jignit de această purtare prin cârciumă şi bodegă a memoriei marelui descălecător trebuie să fie însuşi domnul Vintilă Brătianu, ne închipuiam, a căruia aşteptare a fost întrecută de un slugoi afară din cale de servil.
     Dar pe cine a putut însărcina domnul Vintilă Brătianu cu rolul de confident şi destăinuitor al secretelor hermetice, şi cum se numeşte individul care a primit să fure din mormânt inelul primei căsătorii şi al primei iubiri a lui Ion Brătianu, să-l tăvălească, să-l îmbăleze şi să vomite pe el? O destăinuire, dacă
1314
TUDOR ARGHEZI
era de insinuat, putea să o scrie domnul Ion Pillat, de pildă, nepotul lui Ion Brătianu, un om de politică şi un scriitor, care cunoaşte marginea cuvintelor şi circonferinţa tangentă a ideilor şi care putea să salveze forma cel puţin literară.
    Directorii de după Ion Brătianu ai Patidului Liberal au selecţia bizară şi se complac în presa lor recentă cu ceea ce dă la fund gramatica elementară, şi spitalul de nebuni încă nu îmbrăţişează corcituri între masturbare, rachiu şi demenţă măgărească. Costă mai puţin? Poartă afinităţi mai exprimate?
    Domnul Victor Iamandi, care ţine să-şi semneze un excrement, la toate dobitoacele anonim, a fost ales să facă trăsura de unire între morţii mari şi viermii lor în viaţă?
    într-o existenţă aproximativ politică, în rândul valeţilor fără uniformă, cărora le poţi strânge mâna din greşeală, domnul Victor Iamandi s-a distins în două singure privinţe:
    Toţi miniştrii care l-au utilizat cu fondurile secrete, l-au utilizat după propria lor expresie, în calitate de „canalie" şi de „lichea". Acest grad în domesticitatea politică e întrebuinţat în interior pentru viciile lui, ca în exterior dansatoarele şi agenţii cartofori străini, anexaţi instrumentelor informatoare. Meritul nu-i cu totul remarcabil. [Când nu va mai avea pe cine să slujească în Iaşi, este infinit probabil că domnul Iamandi îşi va îndrepta din Moldova însuşirile mai departe, mai la răsărit. Faptul verosimil pân-acum este că nu s-a rostit numele „canaliei" în afacerea Tibocu, din Chişinău.]
    Cât priveşte pe particulari, pe neminiştri, aceştia au cunoscut în existenţa privată un singur soi de Iamandi. Timp de cincisprezece ani ei l-au scos când beat de subt scaune şi mese, când bătut din mâinile gardiştilor, birjarilor şi întreţinuţilor femeilor de moravuri, deşi ieftine, neplătite. Realităţi, nu figuri de stil. O singură profesiune nu snopise în bătaie pe domnul Iamandi: brutarii. într-o noapte, l-au bătut şi lucrătorii brutari. Nărăvaş la beţie, domnia sa nu mai
PUBLICISTICA
1315
face articole politice, dar sparge ferestrele caselor, pe dinaintea cărora se împleticeşte, şi dă cu băţul în firme şi obloane. într-o noapte, i-a venit gustul să încerce şi geamurile unei case de rugăciuni şi le-a doborât pe toate, la biserica Mitoc. N-a intrat pe geam, fiind în imposibilitate de echilibru...
    Atât spărgător le-a rămas directorilor vechiului Partid Liberal, degenerat? Atâta abilitate câtă figurează această „canalie" şi „lichea"? Atât curaj, atâta vitejie, atâta onestitate polemică şi socială, câtă are acest beţiv?
    Indicaţia e funestă.
1930
               [„DUMINICA TRECUTĂ S-A DESCHIS...“]
    Duminica trecută s-a deschis în Parcul Filaret a doua expoziţie internaţională de radio şi aerochimie, prezidată de prinţul Niculaie şi organizată de inginerul Lupaş. Prima secţie arată ce s-a făcut mai variat şi mai nou în domeniul auzului de la distanţă şi a doua demonstrează cum se pot ucide oamenii de la aceeaşi distanţă. Orchestra nevăzută, din toate ungherele lumii, intră în odaia noastră de acasă şi, prin învârtirea unui buton, urechea trece din ţară-n ţară şi din continent în continent. Depărtările de mii de kilometri sunt parcurse cu ajutorul unei mişcări de un milimetru.
    Aerochimia vizitează apartamentele într-altfel, subt aspectul unui nor alburiu, care ne va asasina la domiciliu, dimpreună cu copiii şi dobitoacele noastre, fără să avem cui să ne plângem.
    Pentru desfătarea auzului, expoziţia va propune aparatele cele mai felurite, iar pentru paza vieţii măştile ocrotitoare. Va
 1316
TUDOR ARGHEZI
veni timpul, chemat de o civilizaţie din ce în ce mai geloasă de rezultatele ei, când figurile noastre, luând o înfăţişare de strigoi, vor purta fiecare o botniţă ştiinţifică pe măsură. Din ce în ce mai subtilă şi aproape subiectivă, moartea ne va căuta în plapumă, orientată dintr-o staţie cu manivele şi bombe.
    S-ar putea ca peste un an, doi, gazele asfixiante, care con-stituiesc marea speranţă şi năzuinţa ultimă pentru strangularea popoarelor civilizate, să fie înlocuite cu un element cu totul invizibil şi imaterial, vreo rază P sau vreun curent B pătrat, care va încremeni omenirea şi mai instantaneu, după regulile unui anonimat complet. Rusia va putea atunci să desfiinţeze statele burgheze şi popoarele rebele metodelor slave, fără declaraţie de război şi o râjniţă de aer, pusă în funcţiune la Moscova, va distribui neantul pe suprafeţe de milioane de kilometri pătraţi.
    în toate cazurile, expoziţia din Bucureşti instruieşte infinit mai mult decât o bibliotecă şi paralel cu achiziţia de noi aparate şi de noi amatori de radio, manifestarea condusă de domnul inginer Lupaş dă noţiuni concrete despre perioadele viitoare ale războaielor şi datoria unei apărări efective.
    Domnul Manoilescu, ministrul Comunicaţiilor, care, ager şi zvelt, a deschis din partea guvernului porţile expoziţiei, nu se găseşte pe teritoriu străin. Cea dintâi expoziţie românească de după război, expresia întreagă a industriilor naţionale, a fost întocmită şi organizată de domnia sa în epoca în care numai inginer cutezător şi inteligenţă creatoare, forţele leneşe şi exclusiv bancare ale politicii, combăteau în isteţimea şi rapiditatea domniei sale de gândire pe omul politic viitor, trecut printr-un proces, cu scopul de a fi declasat şi aruncat din zona unde împărăţea spiritul de beznă acră al domnului Vintilă Brătianu, rectorul şi eminenţa tăinuită a fostului Partid Liberal. într-un discurs mişunând de idei şi judecăţi, verva substanţială a domnului ministru Manoilescu
PUBLICISTICA
 1317
 a fost sunetul de gong intelectual al deschiderii expoziţiei de fizico-chimie.
     Câteva cuvinte asupra personalităţii domnului inginer Lupaş nu vor fi de prisos. în lupta, de multe ori deşartă, dintre competinţele aproximative ale specialităţii radiofoniei, în care se ivesc atâtea personalităţi false şi necontrolate, numele acestui inginer, un savant pur şi simplu, este nevoie să fie reţinut, ca o valoare profesională şi ca o serioasă făgăduială pentru ţară. Cine cunoaşte pe acest tânăr de mare ştiinţă, de dârză rezervă şi de nobilă atitudine, care nici nu a cerut niciodată nimănuia nimic, dar nici nu a fost încă pus la locul de iniţiativă şi de comandă cuvenit, ştie să aprecieze în individualitatea lui însuşirile reunite ale omului de bibliotecă, de laborator şi ale cetăţeanului bărbat, dus la expresia perfecţiunii.
     Satisfacţia de a-1 vedea ales pentru o primă sarcină, în care şi-a dat măsura tehnică, ştiinţifică şi practică, nu a fost mică pentru câţi au urmărit efortul personal al tânărului inginer, concurat constant de searbăde şi bine înrudite nulităţi.
     Este numai un început şi meritul alegerii sale îl ştim al cui a fost. O valoare atrage inevitabil valoarea şi nu este scris şi jurat ca o ţară de inteligenţe să nu sfârşească prin a selecţiona şi pune în folosinţa obştească inteligenţa şi curata ei onestitate.
 1930
                DOMNUL DE DOUĂ ORI VASILE
   Trecuta sesiune a Camerei a vibrat de activitatea domnului Vasile V. Haneş, un profesor secundar care a concentrat, un moment, cinstea şi purităţile ţării. Exploziile domniei sale de cenzor şi de Catone priveau în special Direcţia Culturii
1318
TUDOR ARGHEZI
 Poporului, în fotoliul căreia pusese să fete pisica unei speranţe corcite. Cititorii îşi aduc aminte că interpelarea acestui domn s-a produs paralel cu o cerere de fonduri de la Direcţia atacată, dibăcia personagiului bizuindu-se pe intimidare. A fost una din loviturile sale neizbutite.
    Domnul De Două Ori Vasile a mai alarmat monotonia parlamentară, cenzurând o conferinţă de radio, care implica din partea rolului domniei sale de figurant cultural o discuţie civilizată şi atenţia, acordată îndeosebi ideilor născute din împrejurările româneşti. E drept că, personal, conferenţiarului domnia sa nu-i ceruse nimic. Dacă răcnetu-i parlamentar putea să-l hotărască pe conferenţiar să dea un referat favorabil către autoritatea cu fondurile, ar fi fost cel mai mult o consecinţă bine venită.
    Ziarul „Adevărul" a publicat deunăzi rândurile reproduse mai jos, relative la o altă activitate, necunoscută, a domnului De Două Ori Vasile.
    Directoratul Ministerial Bucureşti. Serviciul Instrucţiunii
    şi Cultelor. învăţământul Primar. Nr. 43812. 29/8 1930
    Domnule Inspector,
    Avem onoarea a vă face cunoscut că ministerul, prin decizia nr. 108116-930, autoriză pe d. V. V. Haneş, profesor la Liceul Spiru Haret, pentru timpul de la 15 august la 1 octombrie 1930 de a vizita şcoalele primare din ţară şi de a putea avea de la directorii de şcoli, revizorii şcolari şi inspectori, toate informaţiunile, de care are nevoie.
    Comunicaţi celor în drept.
    „Adevărul" însoţeşte autorizaţia de mai sus cu următoarele comentarii, care dau în vileag, dacă mai era nevoie, neobositul apostolat cultural al autorizatului:
    „Dacă ţinem seamă de faptul că domnul V. V. Haneş, căruia i se dă autorizaţia ce face obiectul circulării de mai sus,
PUBLICISTICĂ
1319
      este profesor secundar, deci n-are vreo legătură cu învăţământul primar, rostul misiunii sale apare puţin explicabil.
     însă devine şi mai puţin explicabil, când vedem că autorizaţia de a vizita şcolile primare şi de a lua contact cu directorii lor este dată pentru timpul de la 15 august la 1 octombrie.
     Nu se poate atribui domnului V. V. Haneş dorinţa de a-şi da seamă de mersul învăţământului în şcolile primare. Aceasta pentru simplul motiv că în august şi în cea mai mare parte din luna septembrie şcolile primare nici nu sunt deschise, aşa că n-are ce vizita şi controla.
     Ce rost are deci autorizaţia în chestiune? Anume, uzând de autorizaţia dată, ca de o armă, ca un mijloc de presiune, domnul V. V. Haneş vrea să impună şcolilor primare nişte cărţi didactice, la a căror elaborare nu ştim în ce măsură a colaborat, dar la a căror desfacere este personal interesat.
     De aceea, domnia sa, alegându-şi un timp când şcolile primare îşi procură manualele didactice, nu vizitează şcolile, unde n-are ce vedea, ci prezintând autorizaţia ministerială şi invocând pe deasupra calitatea sa de deputat majoritar şi de consilier tehnic al Ministerului Instrucţiunii ia contact cu directorii de şcoli şi cu revizorii şcolari şi le cere în numele ministerului să introducă în şcolile respective numai cărţile la care este domnia sa interesat.
     Ni s-au adus chiar la cunoştinţă cazuri în care domnul V. V. Haneş a ameninţat cu darea afară pe directoare şi directori, care ar recomanda elevilor cărţi didactice de alţi autori."
 1930
                     A LIPSIT O VOCE
      Trebuie să facem cuvenita rectificare la afirmaţia noastră din numărul trecut, că din toţi recenzenţii teatrali, care au taxat
1320
TUDOR ARGHEZI
piesa domnului N. Iorga, Cassandra, în seara reprezintaţiei, nici unul nu s-a dat înapoi să cânte şi să tămâieze în articolele zilelor următoare marele talent artistic al celui mai integral pe toate feţele dintre români, unicul şi totalul.
    A lipsit din concert „Curentul", adică domnul Ion Dimitrescu, cronicarul dramatic oficial al acestui ziar. Frica de a judeca nu a fost, prin urmare, generală. Semnul e bun. Viitoarea piesă a domnului Iorga, a căruia mâncărime de teatru sporeşte, sau trebuie să fie foarte bună, sau e ameninţată francamente de huiduieli.
1930
        SENSUL UNIC ŞI INTELIGENŢA
   în noaptea de luni, pe la orele unu, publicul ieşea de la premiera Teatrului Ventura pe o ploaie cu găleata. în vreme ce strada Sărindar era plină de automobile, Pasajul Comedia era plin de un public, care nu avea cu ce să se transporte. Distanţa de douăzeci de paşi dintre aceste două puncte devenea de mai mulţi kilometri, din pricina unui aşa-numit sens unic, care se opune ca o maşină să treacă drumul fără să ocolească pe la periferie.
   La orele unu, Calea Victoriei era pustie. în vederea cărei superioare satisfacţii morale se păstrează şi după miezul nopţii un consemn util numai în timpul zilei? Protecţia publicului, din care a ieşit regularea circulaţiei în orele de aglomeraţie, trebuie să traducă noaptea cu împilarea lui? Spectatorii şi-au stricat rândul lor cel mai bun de haine, ca să facă plăcere visului dulce al poliţiei de circulaţie, care la ora spectacolului se întorcea în pat pe partea cealaltă.
PUBLICISTICĂ
1321
     O măsură bună e bună numai la timpul ei. Poliţia nu trebuie să fie un instrument de organizaţie rigid şi lipsit de inteligenţa normală. Ea trebuie să-şi adapteze rigorile după elasticitatea trebuinţelor. Onorata Prefectură ori suprimă „sensul", de la o anumită oră în sus, ori va îngriji ca dinaintea teatrelor şi gărilor să staţioneze un mare număr de automobile, mai cu seamă pe ploaie. E atât de anevoie de servit nevoile publicului şi cele mai simple?
1930
                        ARIPA DE FIER
    Locotenentul pomenit la mitingul de duminică de la Băneasa, că şi-a rupt picioarele de crestele Alpilor Europei Centrale şi că, renunţând la ele, se foloseşte de la însănătoşirea lui încoace numai de aripi, ca hultanii, are un predecesor. Meşterul Manole a fost la Curtea de Argeş cel dintâi aviator român, şi e de mirare că numele acestui ctitor nu face parte tradiţională din facultatea nouă de zbor a ţării şi că nu a fost amintit la sărbătoarea aripilor, deschise duminică deasupra capitalei româneşti şi zămislite din ţandăra lui Manole.
    Toate festivităţile sfârşesc în oboseală şi cu sentimentul timpului pierdut, de la Bobotează până la Naşterea Domnului. Cu toate că lungă cât o zi întreagă, de vreme ce a început în zori şi s-a isprăvit pe întuneric, la un ceas târziu, când ultimii şoimi cu motoare, cu ochii de rubin, păzeau din fundul nopţii, bătând azurul vânăt cu pana, retragerea miilor de oameni, rămaşi cu capul vioi întors către vâslirea pe atlaz, duminica zburătorilor a trecut ca un fluture alb.
    Fiecare ins a căpătat o certitudine, pe care o aşteaptă nehotărâtă din activitatea socială şi de stat; că Pasările
1322
TUDOR ARGHEZI
muncesc. Este indiscutabil, rezultatele nu au nevoie de comentarii şi demonstraţii, ca vârtelniţa în gol a finanţelor şi a economiei. Liniştită şi izolată pe planeta ei, aviaţia se găseşte în plină ascendenţă. O elită de inteligenţe, de promptitudini şi de voinţe s-a selecţionat progresiv din cel mai viguros tineret şi selecţiunea e în continuare.
    De cu noapte, zilnic, un autobuz militar staţionează în fiece cartier, adunând la un sunet de claxon, pe navigatorii aerului din partea locului, bine odihniţi şi sprinteni, echipaţi pentru o luptă de fiece secundă cu marile lanţuri ale naturii, aruncate prin vânt, după îndrăzneala lor. Unii din ei poartă la deget verigheta logodnei cu o pământeancă; alţii o caută încă printre stelele de care se loveşte ritmic aripa încă naivă a lăstunului de cuib. Un semnal şi autobuzul, purtând emblema profesională a infinitului, căutat în imponderabil cu o maşină mai grea decât eterul, pleacă la Băneasa, la Pipera, de unde începe materia abstractă...
    Preocuparea lor constantă le-a dat o absenţă terestră evidentă. Ochiul lor a căpătat o acuitate nouă, frunţile încordate şi-au boltit coiful de gândire pe o linie de sprânceană tăiată dur. Maxilara e tenace, gura tăcută, bărbia strânsă. Dacă ne-am uita bine şi dacă privirea noastră ar fi ajuns să presimtă conturele inefabile şi luminişurile imateriale, am putea zări capetele acestor ofiţeri înconjurate de firul scăpărător, pe care iconarii l-au scris cu aur şi argint în jurul feţii Sfântului Gheorghe, ca o margine de lună
    în toate meşteşugurile statului, sedentare şi contabiliceşti, oamenii îşi pot lua întâlnirea de fiece oră: aperitivul e asigurat, butelia cu vin soseşte după program, satisfacţiile, amărăciunile şi neroziile sociale sunt punctuale. Un minimum de farmec cotidian organizat, de la cafeaua cu lapte până la spectacolul de seară, e asigurat fiecăruia, cu foaia de calendar. Ofiţerul care intră în barca lui cu lopeţile zburătoare încearcă
PUBLICISTICĂ
1323
pentru a mia oară senzaţia incomparabilă a dezlipirii de pământ şi nu ştie dacă tangenta lui pe soare va mai putea întoarce spirala întreagă şi dacă reazimul sufletului pe speteaza tăriei va mai rămâne geometric neclintit.
    Dincolo, de bine şi de rău, se găseşte singurul teritoriu flexibil şi provizoriu, mai puţin ţesut decât apa şi mai puţin urzit decât însuşi văzduhul, unde toate eroismele îşi dispută victoria şi eternitatea. Până la cârmacii zborului, omului îi era iertat să răzbească greu cu mintea şi cu virtutea răbdării. Pilotul trece graniţa cu minte cu tot, cu trup cu tot şi fiinţa lui întreagă, amestecând neîncetat neantul cu speranţa, participă la izbânda reveriei. Şapte păsări de fier trec miercuri pe deasupra plugarului şi a coviltirului, subt care pruncii se tăvălesc în paie şi ţoale cu câinii. Se poate să nu saluţi iscoadele vântului, care au plecat poate fără întoarcere, pe când îţi aduni tu ştuleţii de porumb?
    Meşterul Manole, care se află încă din timpul lui Neagoe în cele mai bine încuiate ceruri pentru nomazii dintre şesuri şi Răsărit, a mijlocit ca pe ziua de duminică să se potolească toate stihiile şi aviatorii noştri să fie primiţi în lumea călătorită până acum numai de îngeri şi arhangheli, cu binecuvântarea lor, ca nişte feciori de mari împăraţi.
    Basmul a ţinut o singură zi şi acoperi cu bucurii bărbăteşti şi cu minuni gingaşe cetatea. Copiii, poeţii, fetele zvelte, femeile fierbinţi şi bărbaţii gravi cer să fie basmul povestit mai des.
1930
       [„DOMNUL INGINER LUPAŞ...“]
    Domnul inginer Lupaş, comisarul Expoziţiei Internaţionale de Radio, după o săptămână de aplicare a programului
1324
TUDOR ARGHEZI
domniei sale, este mulţumit. Matematic, răspunsul domniei sale este lapidar, ca şi cum tânărul inginer a construit un tunel.
    - Cum a mers, iubite domnule Lupaş?
    -     Conform aşteptărilor, zice inginerul, care vrea să spuie: conform planului sau după crochiu.
    Siguranţa spiritului cu care se rosteşte, dovedeşte, într-adevăr, că nici nu putea să se desfăşoare succesul altfel decât după proiect, cu nuanţa că dacă proiectul era să nu fie cu preciziune bun, nici succesul nu putea să fie riguros exact. O definiţie, după comisarul expoziţiei, ar fi că succesul este prelungirea în linie dreaptă a unei linii, trasă fără şovăială de-a lungul unei idei liniare.
    In medie, expoziţia a fost vizitată zilnic de câte o mie de oameni. La obiecţia noastră iluzionsită că ne aşteptam la mai mult, domnul inginer Lupaş ne corijează eroarea, atât cu certitudinile de principiu ale planului cât şi cu afirmaţia că, din punct de vedere practic, cifra de o mie pe zi se traduce cu douăzeci şi cinci de mii de vizitatori şi cu câteva noi mii de amatori radiofonişti, ceea ce, raportat la numărul cititorilor de cărţi, constituie aproape un record.
    Va să zică, după Expoziţia de Radio numărul amatorilor, socotit actualmente la douăzeci şi cinci de mii abonaţi şi douăzeci şi cinci de mii clandestini, în total cincizeci de mii de amatori amestecaţi, va spori cu aproximativ douăzeci de mii, cifra clandestinilor sporind, evident, în proporţie onorabilă.
    Tocmai acum, la spartul expoziţiei, când târgul a parvenit la jumătatea curbei de revoluţie, ne vine o idee, care ar putea să fie utilizată, cu consimţământul iniţiativei, anul viitor. Pentru că Expoziţia de Radio nu exclude gazul asfixiant şi masca de apărare, poate că se vor găsi pe viitor afinităţi între aceste două tehnicităţi şi carte. Ar fi atât de absurd, cum i s-ar părea poate profesionismului obtuz, ca între aparatele
PUBLICISTICA
 1325
de sonoritate şi de tăierea respiraţiei să figureze volumele literaţilor anuale?
     în presupunerea că un cetăţean, mascat cu botniţa protectoare, nu va putea face altceva decât să citească, s-ar putea descoperi o alianţă de ideal între fotoliu şi bibliotecă. Dacă se vor vinde în cursul expoziţiei numai zece mii de aparate, mijlocia achiziţiilor se poate intabula cu un minimum de una sută milioane lei. Cifra nu aţâţă oarecum regretul librarilor, închistaţi în luna expoziţiei în negoţul de cărţi şcolare? Ei au pierdut, ca să-i măgulim, cel puţin o vânzare de zece milioane lei — şi autorii un prilej suplimentar de a dobândi cititori noi.
     S-a făcut de curând o experienţă aparent bizară. O librărie din centru a scos pe trotuar cărţile din interior. Câteva mese, care aminteau hramul bisericilor cu clientelă festivă multă, şi nişte mese care nu s-au deosebit prin nimic de mesele cele mai antipatice, au fost umplute cu cărţi nevândute. Publicul a cumpărat; un public, întâi, care şi-a închipuit că afară cumpără mai ieftin şi că răscolind va descoperi cărţile rare care ar fi scăpat cunoştinţei librarilor. Al doilea, a cumpărat, mai ales, un public care nu voia să intre în librărie, să deschidă uşa, să fie întâmpinat cu: „Domnul?" să-şi scoată pălăria, să ceară şi să fie anapoda servit; un public căruia îi place să caute singur. Publicul cel de-al treilea, cam treizeci la sută, era publicul refractar, acela care nu citeşte decât dacă autorul îi deschide cartea şi-l îmbrânceşte cu nasul în ea. Reţeta zilnică, pe trotuar, a fost cam de zece mii lei - şi exhibiţia a durat cam o lună de zile.
     Probabil, că librarul s-a inspirat de la vecinul lui din colţ, care, sub zugrăveala picioarelor pe carton ale turnului Eiffel şi pe un decor ilustrat cu bidineaua, Notre Dame şi câteva reminiscenţe variate, vinde mărunţişuri de îmbrăcăminte, „ca la Paris".
1326
TUDOR ARGHEZI
    De vreme ce publicul nu vine singur la carte, cum n-ar veni nici la aparatul de recepţie, problema cărţii, cum de altfel am mai afirmat-o de zeci de ori pentru surzii de stat, se strânge la o banală chestiune de colportaj. De câte ori se îngrămădeşte public într-un loc, la Aerodrom, la Hipodrom, la expoziţii, ar trebui să apară şi cartea purtată pe cărucioare sau stabilă în dulapuri slobode la pipăit.
    Pe viitor „Biletele de Papagal", din propriu elan şi fără a se mai ruga de nici o pălărie cu o mare personalitate dedesubt, va căuta să se amestece în aglomerările din capitală în folosul cărţii, şi să nu lipsească la expoziţia viitoare, în nici un caz, de subt umbrela pestriţă a flaşnetei...
1930
               CAZUL CARAPANCEA
    Ministrul de Război actual, domnul general Condiescu, se deosebeşte de predecesorii domniei sale şi de cerberii unei moralităţi, rău înţeleasă în corpurile constituite, care dictează solidarizarea individualităţilor oneste cu indivizii de aventură şi respectarea putregaiului în cinstea instituţiei. Se ajunge astfel la un contract de ipocrizie: toată lumea ştie unde zace puroiul şi toată lumea îl salută. Şi se ajunge la starea de maladie socială şi de mizerie morală actuală: evitându-se treptat chirurgia mică, infecţiile locale s-au generalizat şi se simte nevoia marii chirurgii, a căreia aplicare s-ar putea să-l coste viaţa pe bolnav.
    Izbucnirea, ca din senin, a cazului Carapancea, relatat de un ziar, în urma insistenţelor tragice ale inginerului Niculescu, nu reprezintă un fenomen, care să nu fi avut în amintirea tuturora, de la război încoace, numeroase precedente, rămase
PUBLICISTICĂ
 1327
înăbuşite, din timiditate şi adeseori din sentimentul unei frici documentare.
     Regretăm imens pentru domnul Carapancea, pe care l-am cunoscut personal la lucru, ca pe un ofiţer vioi, inteligent şi îndatoritor, şi căruia nu i-am economisit elogiile cu prilejul unui act de dreptate făcut de domnia sa în beneficiul unui funcţionar al foii noastre, arestat printr-o neghiobie. Dar trebuie să fim drepţi şi cu domnia sa.
     Domnul colonel Carapancea nu era un ofiţer din aceia care, munciţi din greu la regiment şi răzimaţi pe o simplă soldă neîndestulătoare, îşi duc greutăţile de cetăţeni împovăraţi, asudând la jugul datoriei, anonimi şi nebăgaţi în seamă. Domnul Carapancea era „Carapancea", un colonel care îşi confundase numele cu dregătoria şi primul comisar regal al Consiliului de Război. Intrările domniei sale oriunde, la cei mai mari demnitari ai statului, îi erau asigurate, ca unei autorităţi peste toate, la orice oră din zi şi din noapte: domnul Carapancea se bucura de o magistratură confidenţială şi putea să conexeze oricând interesele statului cu un dosar din arhiva Curţii Marţiale, să le interpreteze şi să le păzească. Salariile sale însemnate nu erau discutate de nimeni, confortul domniei sale era înţeles, frumosul domniei sale automobil făcea parte din ţinuta personajului dinlăuntru şi nu supăra pe trecătorul din noroi, jignit la fiece pas de limuzina câte unei vaste nulităţi, angrenată la maşinăria statului, cu lanţuri de aur. Statul nostru, care a exclus atotputernicia şi absolutismul, îi acorda acestui domn colonel puterile refuzate unui suveran - şi pe când partidele politice se leapădă de eventualităţile dictaturii, colonelul Carapancea, ca şi alţi câţiva mari funcţionari necontrolaţi, era unul din dictatori.
     Justiţia militară, în special, s-a bucurat de apanagii excepţional de semnificative. Orice „comisar" putea să citeze la cabinetul lui de zeci de ori pe un individ, de preferinţă
1328
TUDOR ARGHEZI
 negustor, şi să-l trimită înapoi. Citaţia era laconică şi imperativă şi isca în oraşul, în târgul şi în familia în care era trimisă panică şi descurajare. Pe drept sau pe nedrept, se urzise o atmosferă. Se spunea că inculpatul era citat periodic, nu todeauna pentru nevoile pure ale justiţiei. Se cita prezenţa câte unui advocat civil pe culoarele instrucţiei, intervenind ca un binevoitor din întâmplare şi ca un salvator al împricinatului, şi intervenţiile lui ajungând eficace. Dar ce nu s-a citat şi ce nu s-a povestit!
    Faptul evident era că unii din aceşti advocaţi, lipsiţi de procese şi de un elementar har al pledoariei, au strâns avere, nu se ştie cum. în imediata apropiere a noastră cunoaştem un asemenea caz şi bănuim mai multe. Există puroi, nu se poate contesta: există localizări închise cu puroi, nu se poate tăgădui. Şi există un dezechilibru sufletesc exprimat în sute de mii de cetăţeni, care iarăşi nu poate să fie trecut cu vederea. Când ziarele, înfierate pentru jidovismul lor, au cerut anularea celor câteva zeci de mii de dosare, aflate la Curţile Marţiale, printr-o amnistie, ele au ştiut mai mult dar s-au temut să vorbească, din pricina solidarizării interesaţilor, care ştiu să asocieze la maximum sentimentul naţional când este nevoie, cu construirea averilor scandaloase.
    Domnul colonel Carapancea a ştiut să aplice reţeta integrală. Arestându-1 pe inginerul Niculescu, care spre şansa posibilă a unei elucidări mai mari, este bine că nu s-a chemat Neumann sau Silberştein (se comit uneori greşeli), l-a ţinut la Jilava subt acuzarea înscenată de spionaj, tocmai atâta timp cât a trebuit ca să i se sufle avutul. La proces „spionul" a fost achitat de Consiliul de Război în unanimitate, subt prezidenţia domnului colonel Bottescu, după ce zăcuse în puşcărie aspră un an şi jumătate...
    Este sigur că domnul general Condiescu nu va ceda presiunilor ce funcţionează în asemenea împrejurări şi că va
PUBLICISTICĂ
1329
sancţiona cazul cercetat. Domnul ministru va trebui să facă mai mult: să încurajeze plângerile justificate ale celor care, ca şi inginerul Niculescu, sau mai puţin decât acest nefericit, au motiv să se jăluiască; garantându-le că nu vor avea de suferit nimic. Groaza de complicaţii îi face netrebnici şi laşitatea lor înainte de toate a înlesnit ivirea cazurilor Carapancea, care necăutate şi nedescoperite şi cruţate — vor spori calamităţile poporului şi vor pregăti necondiţionat dezastrul ţării, ai căreia funcţionari de încredere devin tocmai asasinii inocenţei şi ai prestigiului ei.
 1930
                    SNAGOVUL
    Pe când se găsea la opt ore de Bucureşti, socotind cu calul, cu butca şi cu făgaşul, singurul scriitor care l-a văzut, de la Ţepeş încoace, a fost Alexandru Odobescu. El a consacrat lacului elveţian cu curgerea albastră, ascuns îndărătul a cinci kilometri de stejar românesc, o povestire fără crezare. Nimeni nu a verificat, până la ivirea carului cu motor şi pneumatic, că într-adevăr, lângă Bucureşti, şesul uscat de funinginile ţărânii se pardoseşte pe o întindere de mulţi kilometri, cu cer unduios şi azur adevărat. Şi după aceea, câţiva din bucureşteni l-au cunoscut, plecaţi după covoare şi cusături de borangic, la mănăstirea maicilor din Ţigăneşti, de peste drum. Acum douăzeci de ani, intrând în biserica dârzului domnitor valah, am găsit pe altarul de piatră gol, cadavrul proaspăt al unui pui de cucuvaie.
    Snagovul devenise proprietatea arândeşească a întru Domnul adormitului Doiciu, care corecta un volum fizic de vreo două sute de kilograme, cu un surâs nevinovat şi fraged.
 1330
TUDOR ARGHEZI
Vizitatorul se împiedica după voia magnatului, care stăpânea cu contract ducatul dintre ape, de bârna cu lacăt, aruncată-n drumul trăsurii, ca o bară de trecere la nivel. Şi intrarea lui, şi pe jos, era interzisă de o tăbliţă cu coadă, care, după fantezia legiuitorului local, apărea periodic.
    Din adâncimile Snagovului mrejele lui Doiciu scoteau, ca dintr-o Dunăre încremenită de stele, varietăţi neînchipuite de peşte şi câte o fiară de apă, uneori de proporţiile înseşi ale proprietarului. Pe un pat de sticlă rece cât o sală de teatru, din gheţărie, s-au zărit o dată, odihnind alături cu somnii de câte opt coţi, crapii gigantici, şalăii albi, cega monstruoasă, târâtă în ajun pe maluri, cu năvodul, şi care mai aveau în măruntaiele lor bine hrănite, din sângele politic şi boieresc al osândiţilor de pe vremuri, scufundaţi accidental, după scrisele lui Odobescu, pe plutele încărcate cu suspecţi. însăşi ţeapa lui Vlad se codea dinaintea cerbiciilor hotărâte.
    Doiciu purta de grijă ca recoltele lui să rămâie neştiut strecurate la vitrinile băcăniilor mari şi în bucătăria câtorva personalităţi şi restauratori de zi şi de noapte, şi lacătul cu grinda şi unchiaşul pădurar cu puşcă, din vechiul bordei cu prispă, unde se putea gusta uneori o mămăligă discretă, un ou, un peşte şi o tidvă cu lapte, turnat în cană cu mâna unei mătuşi, apărau taine profesionale.
    Dacă povestirea nu-i adevărată, este frumoasă, din pricina imaginilor ei chino-japoneze. Fostul ministru Constantinescu, cel mai darnic, mai inteligent şi mai suculent, în ceea ce priveşte ospăţul şi complementul lui, femeia vecinului, dintre miniştrii de pe vremuri, când politica nu împiedica pofta de mâncare, gălbejindu-şi discipolii, ci era o însoţitoare, ca un aperitiv şi ca o saladă, suferea de cheful ironic de a fi servit de reprezentanţi ai naţiunii, membri ai Corpurilor legiuitoare. Chelnerii şi bucătarii lui preferaţi erau senatori şi deputaţi.
PUBLICISTICĂ
1331
Vagonul ministrului Agriculturii, care vizita adeseori Banatul, era aprovizionat şi cu mâncări fine şi cu parlamentari dibaci în mânuirea tigăii.
    Aceştia se împărecheau după specialitate. Unul ştia să facă numai omlete, altul frigea bine friptura sau bătea exact maioneza, suflecându-şi mânecile şi aducând fiecare farfuriile pe tava lui. Cu vinurile era însărcinat un deputat pivnicer, care grada tăriile şi gheaţa şi înţelegea cum se obţine la ora desertului butelia frapată „Pommery Grenot".
    Argaţii în haine englezeşti erau chemaţi de la bucătăria vagonului cu bătaia din palme a foştilor viziri - şi trimişi înapoi cu epigrama izbutită. „Porcul", cum i s-a spus ministrului, avea volubilitatea satirică şi gluma crudă, ştiind precis câţi creiţari făcea pielea fiecăruia din amabilii lui lingăi. Pentru că nu putea să inventeze oameni, el se folosea de ceea ce găsea în piaţa politică, apt pentru toate trebuinţele şi în relaţiile lui cu acest personal domestic, „Porcul" era surâzător şi neîndurat.
    Unul din „amicii politici" de genul pomenit se specializase în vizitele matinale, la ora când ministrul se întorcea în pat de ceea parte, între vis şi viaţă, între zori şi micul dejun. El sosea, evident, în automobil, dar într-un automobil mai mare, din care debarca, ajutat de alţi bărbaţi politici, un geamantan curios. Geamantanul era purtat până la patul ministrului şi acolo, descuiat şi despicat în două carapace, lăsa să i se vadă conţinutul. Un splendid aquarium dreptunghiular, de cristal, ieşea la iveală, ca un tezaur cu bijuterii şi în unda lui curată înotau peştii rari, din ultima recoltă. Ministrul, indicându-i cu degetul somnoros, îşi alegea peştii de vii. Omul politic trecea la bucătărie, unde alte somităţi politice aveau să-i ia în primire, pentru sosurile dorite. Peştele, noaptea, intra în capitală de la Snagov.
    I-a rămas, prin urmare, Snagovului nealterat, însă uşor deplasat, caracterul politic acordat lacului şi fostei mânăstiri
 1332
TUDOR ARGHEZI
de către Vlad Ţepeş, de la care alţi bărbaţi politici, de dată recentă, mai puţini sanguini, vegetarieni, hidropaţi şi cu virtuţile posomorâte, umblă să ia suliţa, spada şi încruntarea fioroasă.
     Dar de la Odobescu, Snagovul a mai fost descoperit o dată de domnul Dobrescu, care l-a şi adoptat numaidecât. Azi, lacul albastru şi verde, de o puritate explicabilă numai prin probabila lui mare adâncime, a devenit al tuturora, primarul dăruindu-1 bucureştenilor într-o singură primăvară, transformat ca o margine de ape de veche străinătate. Băneasa fusese un smârc infect, de când s-a pomenit: într-o primăvară s-a occidentalizat şi Băneasa. Pardoseli migăloase au podit pe neaşteptate malurile, croite geometric, între rotocoale de piatră şi plante. Preşuri de iarbă fină catifelează perspectivele şi îmbogăţesc conturele. Cloaca imensă de subt pod n-a supărat nasul, ochiul şi sensibilitatea - oh, ma chere! - a edililor anteriori, ţanţoşi în amintiri şi absenţi din realizările, altele decât personale. Domnul Dobrescu a făcut dintr-însa un peizaj olandez, amplificat cu Puvis de Chavannes. Individualitatea întreagă a orizontului a fost totalmente răsplămădită şi la Băneasa, unde a puţit, natura s-a parfumat. Aeroportul are o prefaţă ilustrată în culori şi o panglică de mătase culcată pe foaia de la început.
     Maşina splendidă şi scelerată a unui prieten medic ne-a dus, după zece ani, la Snagov. Şoseaua dintre drumul Ploieştilor şi lac, atent gudronată, n-a ridicat pe aripile de oglindă ale maşinii o singură moleculă de praf. Arborii fug de-a dreapta şi de-a stânga cristalelor Sedanului nostru, şi se întorc: ei au dat de ştire pădurii că venim şi că aducem cu noi farmecelor umbrei doi copii frumoşi, o fată zveltă, ca o domniţă de fluturi şi muşeţel, şi un băiat, gros ca un buldog. Umbra se strecoară printre stejari ca un balaur diafan şi se uită la noi dintre gorunii, în zăbrelele căreia verticale a fost silită să încapă.
PUBLICISTICĂ
1333
 Cablul electric arată că împărăţia lui Vlad s-a modernizat şi totuşi pădurea e intrigată de clacsonul nostru, căruia îi răspunde, din istorie, un muget de zimbri. Nişte pasări pestriţe rânjesc văzduhul şi trec peste şosea, ca nişte ciocane cu aripile prea scurte. Buna vrabie natală aşteaptă zadarnic de la motor o minge de ovăz cu paie, să-şi sfărâme tezaurul cald între ciocuri. Când frânele maşinii au blocat roţile brusc, Snagovul ne stă dinainte, ca un occident maritim.
     - Uite, copii! ăsta e Snagovul.
     Sfioşi ca nişte păpuşi, strămutate dintr-o cutie într-o vitrină, şi satisfăcuţi că e mai frumos decât le spunea şoapta instinctului cu poze, ei pun întâi piciorul pe nisip, ca pe un lucru de beteală, călcând uşure, ca să nu omoare nici o scânteie. Ochii şi nasul lor au intrat în smalţurile peizajului fermecat. După zece suciri de cap şi cincizeci de paşi, contactul e făcut. Pantofii jos, basca jos! într-o secundă, se schiţează pe linia de profil a ţărmului o fugă de călcâie mărunte şi de coapse mici. Băgaţi de seamă să nu cădeţi!...
     Un castel de vânătoare, ridicat din grinzile pădurii şi acoperit cu stuhul marginilor îndesite de păpurişuri, stăpâneşte cu terasele lui primul platou: restaurantul; de unde coboară succesiv, în undă rectificat, stilizat, pământul cu metereze şi flori. Aliniat elegant pe margini de un drum construit ca un ghizd, lacul s-a supus pe toată coasta lui, asfaltată cu alei şi trotuare, betonului cârmuit de legile inginereşti. Un pas te lasă-n portul bărcilor cu motoare, altul te aşază pe o rustică bancă. în orizontul, unde se lucrează desăvârşirea programului edilitar al acestei capitale de vară, legată de metropolă printr-o intenţie cutezătoare, devenită o admirabilă realitate, se ghicesc viitoare şesuri de nisip, în patul cărora se vor tăvăli copiii, noi dâmburi, noi adaose, o insulă, un promontor, toate nedeslu-şirile schiţate ale unei zări de extensiuni şi cuceriri, pentru estetică şi chietudine, între lumina lichidă şi lumina cerească.
1334
TUDOR ARGHEZI
Creştetul, de unde, într-un punct, ţărmul se reazimă aproape abrupt pe ape, e dominat, ca roata policromă a unui evantaliu, de vârful de pagodă al unui chioşc din Imperiul de porcelan. Alte pasări, necunoscute, coboară pe atlazul zilei, peste nuferii districtului de subt pădure. Una zbura galbenă ca floarea-soarelui şi cealaltă s-a ivit albastră peste tot. Iată şi o barză, desfăcând şalul aripilor albe, cu ciucurii negri. Un vânt, ca o vorbă venită din Delta depărtată, ne cântă o romanţă şi tipsiile din trestii o însoţesc.
    Snagovul domnului Dobrescu nu e o lucrare municipală, o stradă, un pavaj, o reformă, un cartier — Snagovul e ceva neobişnuit, şi neaşteptat de nou, văzut în ipotetic şi în grandios şi echivalează, lăsând necazul politic şi otrava invidiei deoparte, cu o descălicare şi cu o întemeiere de ţară. Acesta e simplul strict adevăr. Cui nu-i place, astupe-şi urechile şi ducă-se să vadă Snagovul.
1930
              [„ÎN ZIUA DE PLOAIE...“]
    în ziua de ploaie a săptămânii trecute, organizatorii Expoziţiei de Radio din Parcul Filaret a invitat o ceată de scriitori să purice, cu ajutorul unui cicerone, care s-a întâmplat să fie eminentul inginer domnul Lupaş, un tehnician şi un savant, animalele de sârmă şi plăci, născute din erotica omului cu fantezia.
    Ar fi cu neputinţă pentru noi să ne măsurăm ignoranţa descriptivă cu atâtea mii de existenţe, câte pulsează electric în câmpul unei expoziţii de maşinării şi caricaturi mecanice. Toate vehiculele monstruoase în mic, de la dimensiunile busolei până la extravaganţele lămpilor, care unesc facultăţile
PUBLICISTICA
 1335
expresiei cu sensibilităţile urechii, sunt destinate aceluiaşi unic fenomen, al modulaţiunii. Ici o scânteie neagră fuge prin văzduh ca o mărgea nevăzută şi venind să se sfărâme în cutia de alături, revarsă orchestra a două mii de instrumente, simfo-nizate la Varşovia sau la Viena. Dincolo, intervine o muscă bâzâitoare sau, sprinten, rupe fluiere de sticlă un greiere eteric. Toate sufletele naturii sosesc prinse de un fir de bronz şi strecurate în pâlnia haotică a unui difuzor dinamic.
    Cadavrelor spânzurate-n cuie, pe zid, confecţionate din materiale cauciucate, le atârnă de gură câte o beregată externă cu vârful într-un stomac pătrat. Să nu ne intimidăm: e forma viitoare a costumului. Ameninţate de asfixii aeriene, părechile se vor deghiza, ca să danseze, în liniile ei simplificate pe schelet.
    Domnul primar Dobrescu primeşte comentariile ciceronelui cu surâsu-i de Mefistofeles, pe când domnul Pan Halippa, întunecat şi grav, ministrul Muncii, trece în revistă expoziţia, cu o emoţie pe care va împărtăşi-o peste câteva minute, sinceră şi nevoalată de stiluri, ţării întregi, la microfon. Un microfon stă, într-adevăr, dinaintea unor perdele albastre de altar, subt care se produce modelul „70 Atwater Kent“, arhiepiscopul absolut şi excluzivist al întregei expoziţii. Ca un sfeşnic cu picior, pentru făclie, microfonul, construit în special pentru vorbitorii cu picioarele lungi, seamănă cu o sită ridicată pe marginea ei rotundă. Aparent inocent, el duce zgomotul în toată ţara şi în tot continentul şi ochii celui ce vorbeşte nu se pot dezlipi de capac. în reculegerea speriată cu care respiră sau tuşeşte în aparat, ar fi de ajuns ca microfonul să scoată, de pildă, limba, pentru ca oratorul să înnebunească.
    O sfoară lungă leagă, cel puţin aşa credem, microfonul expoziţiei cu postul de emisiune de la Otopeni. Jos, într-un genunchi, stă, într-adevăr, un domn, care răspunde la vocativul de „Vasilache“, pipăind o cutie cu lămpi şi telefon. Comandorul sforii e domnul Cârnu Munteanu, directorul
 1336
TUDOR ARGHEZI
general al Postului Bucureşti, pe care Coco, în momentele de intimitate şi admiraţie, l-a numit în Biletele lui, pur şi simplu, Cârnul, fără să fî fost cârn deloc: au contraire. La o poruncă scurtă: „Vasilache!" acest vasal a căzut numaidecât în extaz, şoptind ceva într-un cornet de ebonit. Indiscretă, o cucoană din asistenţă, de lângă microfon, i-a şoptit vecinei sale rumene, aplecându-se spre lacrimile verzi ale cerceilor ei de agată: „Vorbeşte cu Margot". Margot este, în limbaj familiar - aţi înţeles -postul Otopeni.
     Domnul căpitan Gudju (se poate citi Gugiu) anunţă programul de crâmpeie, pe care doamna şpicher, strigăriţa Postului Bucureşti, îl anunţase din vreme amatorilor, devenit obligatoriu. A tout seigneur tout honneur, întâia voce aparţine domnului ministru Halipa şi al doilea vorbeşte domnul primar Dobrescu, deprins cu graiul pe dinafară, dintr-o lungă practică a tribunei. Domnul Liviu Rebreanu e scriitor: citeşte. Domnul Horia Furtună, care debitează calambarul în serii de mitralieră, la microfon, s-a melancolizat transformat într-un poet sentimental şi romanţios: a vorbit de ceva care aminteşte unui cronicar lipsit de memorie, liliac şi petale de tuberoză, stropite cu ciocolată. Iancovescu, care e actor şi ardea de neastâmpăr oratoric, a spus că dacă războiul viitor va fi aşa cum poate să fie văzut din măştile protectoare, spânzurate de păreţi, cabotinii teatrului unde funcţionează s-au hotărât să dezerteze în bloc. Amar, foarte amar domnul Vraca, de la acelaşi teatru, neconsolat în radiofonie de pierderea salariului pe câteva luni la ruleta din Sinaia, un excelent punct de recepţie. Acurateţa de verb a domnului Ion Marin Sadoveanu rimează cu toată persoana domniei sale tăiată în ştofă englezească, în olandă şi în carne cu zigzagul osos: deşi nevăzut amabilelor ascultătoare, vorbitorul şi-a ales, ca o cravată, surâsul cel mai potrivit din profil. Domnul Dem. Theodorescu nu-şi poate juca la microfon satirica suplă inteligenţă, deviată pentru împrejurarea
PUBLICISTICĂ
 1337
oficială, la care participă ca invitat, în binevoitoarele sale judecăţi şi aprecieri. Domnul Bădăuţă, a căruia uşoară sonoritate verbală culantă, deprinsă cu discursul rostit par coeur, contrastează cu un fizic cântărit, monumental, e niţel riguros şi didactic. în sfârşit — pentru că nu se poate altfel — iată şi pagina de încheiere a domnului Arghezi, care în materie de radio e clandestin de şapte ani şi speră, ca şi abonaţii „Biletelor de Papagal", să nu-şi plătească abonamentul niciodată.
     „A doua expoziţie internaţională de Radiofonie documentează, o dată mai mult, valoarea şi puterea iniţiativei particulare, autoarea frumoasei manifestări ştiinţifice la care asistarăm, încredinţată priceperii şi spiritului de organizare a domnului inginer Lupaş, comisarul expoziţiei.
     Pe vremea când ştiinţa se găsea numai la exploatarea principiilor, laboratorul ocupa un colţ al bibliotecii şi orice colaborare între industrie şi invenţiune teoretică era exclusă, ca o diminuare a individualităţii pure.
     Rezultatele însă s-au înmulţit, s-au aglomerat; laboratorul a devenit manufactură şi uzină. Marile industrii actuale sunt prelungirile în viaţa practică a ideilor; şi, de la filosofie la motorul electric şi la menghina de ajustare, se poate urmări pas cu pas drumul inteligenţei.
     Industria nu mai e operaţia izolată de altădată. Solidară cu idealismul din toate vremurile ale omului, ea dă la rândul ei ştiinţei înapoi binefacerile pe care le-a primit în epoca de adolescenţă. Astăzi, cercetările şi verificările se fac în fabrică, iar experienţele pe terenul vieţii de toate zilele. Născut fragil şi provizoriu, omul şi-a adaos progresiv armele şi forţele luate de la natură.
     A mai spune că industria sprijinită pe ştiinţă se sprijineşte tot atât de mult pe negoţ, este a formula un adevăr în genul domnului De La Palice. Şi totuşi, fără concursul categoric al
 1338
TUDOR ARGHEZI
 comerţului de specialitate, nu am cunoaşte astăzi nici confortul radiofoniei la domiciliu, nici realităţile măgulitoare ale expoziţiei din Parcul Filaret.
    Radiofonia dă omenirii mai mult decât un confort intelectual, concurent al dulapului cu cărţi; îi dă speranţa unei epoci viitoare de împăcare universală, de pace, visată în toate vârstele istorice culturale. Raza vorbitoare sau unda vorbitoare, electronul, acest corpuscul invizibil şi mai mult presupus decât existent, va sfârşi prin a netezi, odată cu calea aerului, şi căile de pătrundere şi de interdependenţă ale statelor şi popoarelor, satelizate într-o unică năzuinţă.
    Cartea Facerii, din Sfintele Scripturi, povesteşte că la început a fost cuvântul, care se purta slobod pe ape... Cuvântul are şi astăzi ultimul... cuvânt".
    La bufetul rece, care a urmat, s-a servit ţuică, şpriţ, tartine cu icre (de crap), felii de şuncă pe felii de pâine şi cuburi de brânză de burduf. Distinsa asistenţă era înfometată şi şunca nu s-a ştiut cum a dispărut chiar înainte de ţuică. Printr-o fericită omisune, au lipsit numai ţigările.
    Intr-adevăr, după un atare bufet, odinioară servit cu o îmbelşugare excesivă, un confrate de la un ziar scris pe aproximativ franţuzeşte, din capitală, voia să îndatoreze pe un coleg cu un chibrit şi căuta cutia. Confratele uitase că purta în buzunarele umflate o parte din bufetul precedent şi îşi trase degetele, din pardesiu, încărcate cu o compoziţie alimentară bizară. în crema de frişcă se înnămoliseră sandvişurile de icre (negre), de sardele, ficatul de gâscă, feliile de salam şi douăzeci şi două de havane excelente...
    P.S. Domnul inginer Mihai Konteschweller ne-a dăruit în expoziţie o carte a domniei sale, apărută acum şi pe care o
PUBLICISTICĂ
 1339
recomandăm publicului doritor să cunoască realităţile radiofoniei.
    Volumul Radio pentru toţi, foarte ilustrat şi numărând două sute de pagini, se vinde cu o sută lei, ceea ce reprezintă derizoriul preţ de cincizeci de bani de pagină. Autorul este acel faimos inginer Konteschweller, inventatorul geamantanului radiofonic, care, din admiraţie excesivă, i-a fost furat în străinătate şi imitat, fără să i se recunoască inventatorului nici un drept.
    Ne vom face datoria să revenim asupra lucrării tânărului inginer specialist.
    Volumul Radio pentru toţi poate să fie comandat şi la Administraţia „Biletelor de Papagal", trimiţându-se costul în mandat poştal.
1930
                     IOSIF NĂDEJDE
    De-abia alaltăieri, parcă, l-am întâlnit ultima oară, pe strada Sărindar. Se plângea tărăgănat, în cuvinte mai silabisite ca de obicei, şi cu o ciudată vitrificare a luminii ochilor, oprită în loc, de o balonare a trupului, de o nelinişte, de un vag fizic, care-1 înseamnă, cu o presimţire de despărţire. O despărţire de viaţă. Şi, luni, s-a aflat că Iosif Nădejde, căutându-şi un mormânt dincolo de cimitirul natal, a murit la Viena...
    Acest om, de o seriozitate tristă, zâmbea ca o statuie chineză, inabil exprimată în masca ei, între suferinţă şi comedie şi, probabil, nimeni nu l-a văzut niciodată consumând o bucurie întreagă şi vesel până la hohot. El se oprea subit, când începea să surâdă, ca şi cum îşi amintea că nu este voie. Impresiile lui se cerneau monoton egale şi scrisul lui avea o
1340
TUDOR ARGHEZI
cuminţenie de bun gospodar, care se plimbă prin proprietatea lui, cu pipa stinsă şi cu mâinile la spate, notând unde lipseşte o zăbrea şi unde mai trebuieşte un cui.
    O viaţă întreagă petrecută între foile „Adevărului" şi „Dimineţii", unde peniţa lui cu ciocul negru a ronţăit zi cu zi şi ceas cu ceas meiul literelor şi al ideilor, dându-le dumicate de-a gata cititorului, l-a identificat cu firma, de care a ştiut să nu se depărteze pentru nici o iluzie şi nici o făgăduială. Iosif Nădejde a fost ziaristul integral, cosacrat exclusiv meseriei lui, onest înţeleasă şi servită cu credinţă. De aceea, el nici n-a făcut avere, ca unii din confraţii lui, nici n-a figurat în Parlament, n-a fost nici ministru şi nici secretar general, rezervat de toate tentaţiile ce i se oferă unui redactor de mare cotidian. Singura fantezie, pe care şi-a permis-o spiritul lui documentar, a fost participarea la viaţa teatrală, cu cronici dramatice conştiincioase şi supuse stilului deductiv. Egal depărtat de toate râvnele politice organizate, el şi-a putut exprima întodeauna părerea cea mai clară şi gândul cel mai liber cu putinţă.
    Convingerile lui Iosif Nădejde au fost şi au rămas socialiste.
1930
                DOMNULE DIRECTOR
   în vreme ce patriarhul şi episcopii devorează sute de milioane de lei sub toate formele cu putinţă şi fără de putinţă, iată preoţii la lucru.
   Faptul s-a petrecut la Braşov, în Prund. O femeie tânără, decedată subit la douăzeci şi opt de ani, era condusă către biserica Sfântul Niculae, însoţită de popor mult. Procesiunea e neobişnuit de numeroasă. Nu aş putea să spui cine era
PUBLICISTICĂ
1341
răposata, dar pare să fî fost dintr-o familie românească venerată. înapoia dricului pândeau trei copii...
    Convoiul înaintează, ca-n partea locului, cu muzica în cap, preoţii şi apoi dricul urmat de mulţime. într-un punct, strada se bifurcă: o stradă rapidă, aproape abruptă şi o uliţă cu panta dulce. Povârnişul iute duce mai de-a dreptul la biserica Sfântul Niculaie, unde va poposi cortegiul, panta lină lungeşte drumul de două ori.
    La răscruce, preoţii o iau spre prăpastie. Dricul se opreşte. Vizitiul funebru atrage atenţia lumii că nu-şi poate duce carul după ei, de teamă să nu-i cadă caii şi să nu se răstoarne coşciugul. Preoţii refuză să se supuie necesităţii. Participanţii la convoi îi cheamă înapoi. Preoţii vociferează din vale şi înjură. O polemică se încinge între preoţi şi vizitiu. După o jumătate de oră de parlamentări şi insulte, ei sunt nevoiţi, subt ameninţarea publicului, să se întoarcă, să o ia pe drumul potrivit şi de-aci înainte moarta e purtată pe drumul cel lung cu toate injuriile rostite în odăjdii.
    Vă închipuiţi, domnule director, impresia poporului, care conducea femeia la locul de veci şi mai ales vă rog să vă închipuiţi deznădejdea şi groaza copiilor orfani, de două ori nenorociţi.
    Asemenea lucruri se produc şi se repetă în toată ţara, mi s-a spus. Ce este de făcut? Ce ar mai fi dacă preoţii ar fi fost linşaţi de mulţimea înfuriată?
                                                                 1930
                     UN CITITOR
    De făcut, nu este nimic de făcut. Episcopii sunt la fel cu aceşti preoţi, iar preasfinţitul patriarh, în sălbateca-i înfometare
1342
TUDOR ARGHEZI
isterică de bani, nu e preocupat de când nefericirile finale ale bisericii au făcut să-i fie şef, decât de patima ce-1 întărâtă şi-l face dezgustător. Pentru crimele de felul celei relatate, din Braşov, nu există nici o sancţiune, afară de acelea pe care va fi silit să le aplice publicul pe loc. Punerea preotului cu burta la pământ, bătaia lui cu varga în stradă şi trimiterea lui acasă, la preoteasă, în izmene şi cu fesele umflate, ar fi una din soluţiuni.
    E o măsură, la care mai târziu sau mai devreme se va recurge. Luteranilor, calvinilor şi catolicilor, concetăţenilor saxoni şi maghiari nu li se poate prezintă creştinătatea, civilizaţia şi omenia românească în modele de soiul preoţilor în chestiune, fără o reacţie, care să puie lucrurile la locul lor şi să compenseze actele de mare neruşinare.
    Să cerem o anchetă? Cui să o cerem, ca să nu trebuiască acela cel dintâi anchetat şi pedepsit? în ce priveşte cel puţin biserica şi clerul, poporul se poate socoti intrat în epocă revoluţionară şi împuternicit de la natura confuziei şi a infecţiei ambiante să-şi facă dreptate singur. E suveran.
    Iar rugăciunile morţilor le putea citi oricine alţii decât nişte preoţi, a cărora hirotonie este anulată automatic prin pângărirea harului preoţesc. Unde preotul e odios, acolo preot poate să fie primul venit dintre credincioşi.
1930
             O CASĂ AUTONOMĂ
   Noua instituţie, Casa Autonomă a Construcţiilor, după câteva ceasuri de existenţă, şi-a încetat operaţiile. Un trimis al nostru a găsit numita casă instalată pe vestibul, într-un imobil neînchiriat de câţiva ani şi care face să fie prima afacere de folos obştesc realizată de Casa Autonomă. Serviciul de
PUBLICISTICĂ
1343
informaţii, care funcţiona lângă o sobă, nu a putut să satisfacă întrebarea noastră: câtă chirie plăteşte casei Casa, ca să ne orientăm.
    Trimisul nostru a vizitat şi pe domnul prezident al consiliului Casei Autonome, domnul fost ministru Răducanu, instalat la cooperative, şi pe care trimisul nostru nu a fost însărcinat să-l întrebe ce salariu primeşte domnia sa şi de la Casa Autonomă.
    în schimb, domnul Răducanu, căruia i s-a pus o respectuoasă întrebare de chiriaş nevoiaş, de vreme ce rostul funcţiunii domniei sale suplimentare nu era căutat în arta japoneză şi în beatitudinea universală, a luat cea mai dureroasă paloare de fecioară ofensată şi a izbutit să-i vie sfârşală, din pricina unui rău de mare de la creier şi stomac.
    Un fond al Ministerului Muncii, de acum câţiva ani, de o sută milioane, a fost repede forfecat prin împrumuturi acordate unora care nu aveau nevoie decât ca să-şi sporească o avere considerabilă. Domnului Ghiţescu, directorul general al învăţământului primar, printre alţii tot atât de fericiţi ca şi domnia sa, i s-au „împrumutat" atunci două milioane de lei cu un leu la sută dobândă...
    Pentru că fenomenul pare să se fi repetat, Casa Autonomă nu-şi va justifica existenţa decât publicând pe măsură numele şi calitatea persoanelor pe care le împrumută. Refuzul publicităţii va fi o indicaţie categorică, din care publicul va trage concluziile unei mai noi bătăi de joc sistematizate.
1930
                     DE-AŞ FI REGE...
    Expoziţia din Parcul Filaret s-a închis şi pentru prima oară comisarii unei expoziţii s-au arătat mulţumiţi. Domnul
 1344
TUDOR ARGHEZI
inginer Lupaş, un cumulard de însuşiri excepţionale, cumulează şi optimismul.
    întâlnit pe treptele Pavilionului regal, fizicul inginerului de acord cu intelectul surâde, toată persoana lui e un surâs în sute de exemplare. Iniţiativa i-a reuşit. De altfel, robusta-i sănătate morala era încântată cu începere încă din ajunul inaugurării. Vă aduceţi aminte cu ce cuvinte a fost întâmpinat de domnia sa Coco: „Totul va ieşi conform proiectului" şi în proiect intra succesul şi intra şi surâsul. Cum să se mire de izbândă, de vreme ce a gustat-o apriori? Matematician şi pozitivist, o singură senzaţie ar putea să i se pară nouă, plăcerea de-a se fi verificat.
    Iată ce poate să facă un iniţiator corect în socoteală şi liniar în intenţii, iată ce poate să facă un bun gospodar, când aerul este plin de vaietul incapacităţilor şi de oftatul crizelor economice de creier. Domnul Henry Ford pretinde în cărţile lui că un stat nu se conduce într-altfel decât o mare uzină de automobile, care lucrează mult şi vinde ieftin — şi această opiniune trebuie să fie împărtăşită şi de domnul inginer Lupaş. Se poate conduce altfel un stat decât o expoziţie? După deviz, după proiect, după buget, după program. Şi cu optimism.
    De-aş fi rege, ca într-o veche operetă, l-aş chema pe domnul inginer Lupaş la Palat şi i-aş ţine următorul limbaj, ca în basmele pentru copii şi ca în fabulele unchiaşului literar I ja. Fontaine:
    -     Bine ai venit, domnule inginer. Ce mai faci? Ia şezi colea, lângă mine şi aprinde o ţigară. Vrei să-mi faci plăcere? E criză politică şi vreau să te fac prim-ministru. Du-te acasă, întâl-neşte-te cu amicii dumitale de încredere. Am auzit că ai un prieten şi jumătate, al naibii şi al ciorilor, tot un inginer năzdrăvan, mi se pare că-1 cheamă Marcu, şi dă-mi în două zile un program de expoziţie guvernamentală. Vreau să-mi faci o menajerie de stat, cu miniştri, cu deputaţi, cu senatori, cu subsecretari de stat, fără să lipsească în ordinea politică nici un elefant. îmi faci un buget de cheltuieli şi te instalezi pe
PUBLICISTICĂ
1345
    douăsprezece luni. în douăsprezece luni vreau să-mi faci din statul mare, un stat model. Ai să reduci miniştrii şi ministerele la şase, şi din trei sute de mii de funcţionari vei rămâne cu treizeci de mii. Să meargă toate făbricile, să curgă toate apele, să încolţească toate seminţele, să rodească toate livezile. Trenurile să umble şi să nu se ciocnească, procesele să scadă la una a opta, pădurile să pornească pe şlepuri, păcura să se verse în cisternele plutitoare. Să fie bani, muncă, bucurie şi sănătate şi să nu văz un om fără lucru. Drumurile se vor pardosi de la sine cu piatră nouă, pe toată întinderea ţării. Telegraful şi telefonul vor funcţiona exact. Medicii îşi vor vedea de medicină, inginerii de inginerie, plugarii de pluguri. Vaca nu va mai da concerte şi măgarul nu va mai ţine cursuri universitare. Peste tot o sută de oameni vor fi înlocuiţi cu unul singur, în toate dregătoriile. M-ai înţeles?...
    Aş fi sigur că inginerul, privindu-mă fix prin ochelari, între sprincene, va reflecta două minute, se va scula de jos şi va răspunde:
    -     Majestate, am înţeles. Mă duc să deschid menajeria. Şi peste un an, exact la 1 octombrie 1931, expoziţia guvernamentală va înregistra succesul după program, după deviz. Mai aveţi ceva de adăogat?
    - Cred că nimic, i-aş răspunde în gândul meu de operetă.
    Şi inginerul s-ar ţine strict de cuvânt, ba ar mai trece cu
mult peste laturile poligonului complex în care l-am închis.
    La 1 octombrie 1931 toată lumea s-ar simţi vioaie şi bucuroasă şi universul s-ar înfăţişa ca o mare dulceaţă de trandafiri cu micşunelele bietului nostru român. Şi sunt sigur că nici inginerul, nici oamenii lui nu vor fi peste un an mai bogaţi decât azi, ba m-aş apleca să cred că i-aş găsi mai săraci, pentru că n-au putut agonisi decât avere de fapte şi bunuri sufleteşti.
    în La Fontaine, în basmele de copii şi în munca ingineriei, bine păzite de însufleţiri, statul nu e o direcţie tehnică mai complicată ca organizarea şi succesul unei expoziţii, orice ne-ar
1346
TUDOR ARGHEZI
putea spune acele somităţi cumplite, care în nerozia lor pustie fiiră de la englezi pentru români, citesc nemţeşte ca să ne înveţe minte americană şi conduc statul cu o sută de afişe albastre şi o bidinea de cocă de lipit. Avem o mie de mari gospodari în stat, incapabili să conducă o gospodărie personală, şi a cărora căsnicie copiază casa de nebuni. în dulapul lor ghetele stau amestecate cu ghiudenul, cu ciocolata şi cu gulerele scrobite, iar în mintea lor ordinea publică se organizează cu divorţul conjugal şi cu anarhia intelectuală şi sufletească a progeniturii. Pisica mănâncă priveghetoarea din colivie şi câinii dorm în bibliotecă şi pe biurou. Toate cheile se potrivesc pe toate lacătele şi uşile nici nu se închid, nici nu pot sta deschise.
    Am găsit în supă peria de mustăţi şi ceasornicul deşteptător în cuptorul de fripturi. Luciul oglinzii era jerpelit pe dedesubt, gândacii umpleau sertarele şi în găurile saltelelor de lână se cuibăriseră şoarecii, mâncaţi de ploşniţe şi purici. însă vorbeam franţuzeşte cu accent provansal, jucam din pingele dansuri argentiniene şi pregăteam un mare discurs pentru deschiderea unui anume Parlament. Iar preţul grâului era de două ori mai mic decât al tărâţii şi cu trei ocale de secară cumpăram o cutie cu douăzeci şi cinci de beţe de chibrituri...
1930
          PLANUL DE SISTEMATIZARE
   Municipiul e preocupat precis de sistematizarea oraşului şi domnul Dobrescu a prezidat două şedinţe, de câte trei ore, ale comisiei însărcinate cu această specialitate.
   O ştiinţă nouă, de care omenirea a dus o gravă lipsă în timpul vechiului ei trecut, s-a ivit cu încetul: urbanistica. Presimţirea acestui suprasimţ recent parcă o avusese lumea
PUBLICISTICĂ
 1347
civilizată în starea de sentiment. A fi urban nu însemna până ieri a fi de la oraş, ci a vorbi şi a te purta cu ceea ce la oraş se cheamă mânuşi, fie că le-ai pus, ori fie că nu le-ai scos din buzunar.
     Cu totul altceva este a fi urbapist. Urbanismul e o enciclopedie care începe cu strada şi cu numărul de la casă pentru a nu se isprăvi nici cu numărul de Ia trăsură. Urbanistul trebuie să fie inginer sau arhitect, dujfă cum farmacistul trebuie, înainte de toate, să fie chimist. E)e aci o nomenclatură nouă, spaţii verzi, limită uscată, pieţe de aer, funduri de terenuri şi o grămadă de termeni, care, dacă te invită deocamdată să surâzi, încep, după ce te gândeşti mai bine la ei, să te pasioneze şi să corespundă la realităţi: parcuri, bulevarde, plantaţii. Fără să vrei, devii urbanist şi fără să ştii, ca un personagiu din Moliere, ai făcut o viaţă întreagă urbanism.
     Ieşind de la o şedinţă, în care s-au succedat planuri în culori, cercuri, însemnări cu albastru şi cifre portocalii, parcă te găseşti mai luminat şi mai conştient. Căci reflectezi că ai trecut de o mie de ori pe la Şosea, fără să fi ştiut că aveai de-a face cu un spaţiu verde şi cu un principiu edilitar.
     Mai interesantă decât noua ştiinţă e flacăra ce animează pe doctorii ei, controversaţi de o centură, de un trotuar sau de o localitate satelit. Deşi în fond de perfect acord, aceste simpatice personagii se cred în adversitate la fiece sută de centimetri de teren purtat pe plan şi sunt înarmaţi pentru lupte titanice, favorabile sau nu unui viitor metropolitan, unui port presupus, unei plantaţii întrezărite.
     în două şedinţe, prin urmare, s-a discutat pe planuri frumoase în aquatinta şi pe nuanţe de verde şi violet, obţinute printr-o laborioasă aplicare pe planşetă. Inginerii şi arhitecţii au dat dovezi de însuşiri oratorice, remarcate de domnul primar Dobrescu, care a făcut constatarea că advocaţii, oratori de profesie, au cuvântul în comisie cel mai puţin.
1348
TUDOR ARGHEZI
    Faptul istoric pentru capitală e trecerea măcar intenţională de la troglodit la om civilizat, de la noroi şi miros la asfalt şi canalizare. Această tendinţă, categoric fixată în viaţa Municipiului, a luat bucuros proporţiile unui ideal.
    S-au remarcat documentările perfect echilibrate, pe o concepţie, ale domnului Sfinţescu, care îşi apără punctul de vedere logic cu o îndârjire liniştită. Nervozitatea simpatică a domnului Bolomey s-a exprimat într-un ideal de situaţii existente şi în păstrarea simţului de realităţi. Domnul Davidescu-tatăl, armonizat întrucâtva cu proiectele domnului Davidescu-fiul, aminteşte într-un sens pe Dumas-pere, romancier, faţă de Dumas-fils, dramaturg. Silueta domniei sale elegantă dă un atac impetuos împotriva „analfabeţilor" din profesie, măsurând aerul cu un gest al mâinii drepte, de compas. Domnul Costin Petrescu, pictorul, care face parte din comisiune, s-a îngrăşat. Domnul Rebhun, wottanul grădinilor şi parcurilor din Bucureşti, are în sprijinul sistematizării sale ideale argumentul unei opere făcute: primăvara eternă a Cişmigiului. Domnia sa exprimă într-o românească dificilă idei cu miez şi suc. Domnul arhitect Antonescu are observaţii de totalizare, todeauna juste şi deschide parantezele bunului-simţ în proiectele colegilor.
    Domnul din fund, care face şi tace, este mi se pare domnul primar al culoarei de Verde: masa acestui parlament urbanistic e lungă cât verişoara ei de la Versailles. Ca întodeauna, domnul Chiriţă Vasilescu, primarul de Albastru, are observaţia rotundă şi bine închisă, ca o circonferinţă. Ieri domnul Chiriţă a făcut ca Iisus Hristos, a împărţit şomeurilor din Piaţa Mare câteva sute de pâini, însă fără nici un peşte. La orele două după-amiază încă nu se isprăviseră minunile cărate de la brutărie în automobil.
    în două şedinţe s-a fixat din sistematizare delimitarea, şi toată problema este redusă la un prim punct esenţial: limita oraşului va fi o curbă algebrică sau linia frântă, propusă de
PUBLICISTICĂ
1349
domnul Bolomey? Personagiul care a introdus un darac al ideilor specialiştilor a fost domnul Cruţescu, advocat. într-o expunere rapidă, liniştită, însă cu ascuţişul sintetic, domnia sa dă o metodă de lucru.
    în amănunte s-au relevat tehnicii. în generalităţi au dominat ticăloşii de advocaţi, care fără să fie, ştii, urbanişti, au cu ei cântarul şi măsura. Domnul primar Dobrescu a jucat tot timpul ca un regulator, determinând cursa ideilor, mărginin-du-le, diminuând efervescenţele, cadrilând confuziile inevitabile, retezând câteodată, cum se zice, scurt şi derivând la canal...
1930
           ÎN MARGINEA DRUMULUI
   în spatele cazărmii. Soldatul din curte trebuie să fie un recrut. El poartă uniforma unui număr mai mare, ca în spitale şi ca la închisoare un pipernicit nou-venit hainele precedentului voluminos. Mânecile îi ajung pe unghii, gulerul lasă loc în spate ca un ham cu jug. Pantalonul e adunat subt curea, la spate, şi vipuşca incertă s-a şters ca o dungă de creion roşu, între buzunar şi bocanc.
   Şi-a uitat capelul în cazarmă şi a ieşit pe poartă cu capul gol, un cap cărămiziu, cu părul gălbenuş, descins şi naiv ca un canguru. Un braţ îi ajunge aproape de pământ, ca la maimuţe şi ca braţul de bronz al doctorului Istrate din Parcul Filaret, se întinde câteodată afară din cale şi măsură. Până a nu fi luat şi strâns la piept un pachet adus de acasă, soldatul părea să aibă patru picioare, adunate laolaltă, ca la caii cocoşaţi de poveri
 1350
TUDOR ARGHEZI
şi care rânjesc, dintr-o bătrâneţe prematură a scheletului, unei deziluzii.
    Surâde şi soldatul, cu gingiile lui opărite. Pielea-i nerasă împrejurul gurii, pe falcă şi bărbie, zbârcită de întrebuinţare şi jigărită, schiţează sentimente turburate, şi expresia feţei lui aminteşte fizionomia imobilă şi impenetrabilă a găinii, care, voind să excepteze regula, s-ar căzni să se bucure şi să exteriorizeze. Ceva de crocodil şi ceva din litera F majusculă transpare în trista lui codeală sufletească. Uneori seamănă cu o mătură sau cu un geamantan de imitaţie cu o ureche. Probabil că nicăieri în fiinţa recrutului nu există nici o rotunjime şi că toate mădularele lui, coastele, scândura spinării, fluierele picioarelor şi stinghia braţelor, se comportă ca nişte scule de lemn şi ca nişte surcele.
    Ochii lui sunt tot atât de nefericiţi, purtând în albastrul lor incolor o nuanţă de cocă de lipit, în care fierbe o pensulă eternă. Şi totuşi e singura secundă de entuziasm pe care o încearcă sufletul recunoscător al recrutului, de când a pus pe el uniforma glorioasă a statului prevăzător. Cei de-acasă au venit să-l vadă şi i-au adus merinde, porţia sărăcăcioasă a privaţiunilor familiale, înfăşurate într-un ziar vestejit. Câteştrele fetele, surorile lui, au venit, în onesta lor peticată îmbrăcăminte, din care nici o cochetărie nu a mai fost în stare să scoată nimic. Sunt surorile lui, căci aduc cu soldatul, şi nici una din mişcările lor nu trădează nici o simţire senzuală. Ei s-au sărutat cu buzele uscate, ca nişte păpuşi cu gura cusută şi cu pipăitul pierdut, ca nişte păpuşi culese din gunoiul boieresc, după ce au rămas chioare şi strâmbe. Una l-a sărutat pe păr, şi cea mai mică s-a ridicat până la bărbia lui nerasă.
    Nici unul nu ştie să întrebe nimic. O lumină fumurie vine de undeva din cerul plumbuit, şi personagiile întâlnite au încremenit, uitându-se trei fete la un soldat şi un soldat la trei fete mute. între cei patru fraţi, se leagănă o dragoste indiferentă
PUBLICISTICĂ
1351
ca o frânghie pe care se usucă rufele uneia şi aceleiaşi fiinţe, cămaşa, nădragul, gulerul şi ciorapul, neîntocmindu-se decât prin încheiere de nasturi.
    - E cam frig, afirmă o fată.
    - O să se schimbe vremea, verifică soldatul.
    în poartă, sentinela, cu baioneta la puşcă, aşteaptă visător să treacă termenul serviciului militar. Că trece încet, că stă, la începutul toamnei, cu dormitorul rece, cu baioneta rece, cu satul rece, cu câmpia rece, parcă e totuna într-o viaţă rece...
1930
                         FĂRĂ Şl CU
    Două sute de ani au aparţinut lui Cu, din pricină că tot ce s-a zămislit în ordinea politică, socială şi industrială, se afirma din compus. Umbrela s-a făcut cu coadă, carele s-au făcut cu roţi şi roţile cu spiţe. Trăsurile au mers cu cai şi apoi cu motor. Trenul a umblat cu aburi. Omul a fost să fie cu minte. Acest cu a dat ierarhie, selecţie, comandă, principii, idei, idealuri; a slujit căsătoria, familia, descendenţa.
    Regimul lui Fără s-a ivit ca o compensaţie şi ca o varietate la monotonia universală. Poate că timpul de creştere trebuie să poarte semnul cu ori de câte ori împletitura se îngroaşe şi se strânge, semnulfâră însemnând faza în care firele se desfac. Ferăstrăul taie numai în cu şi se dezechilibrează în fără, adică atunci când căluşul care întinde lama dinţată scapă din fix. Atâta e tot: o încordare.
    Unui prieten foarte bogat i-a sporit averea în sensul unui plural considerabil în regimul lui cu. Adăogând milion la milion, adunând milioanele cu milioanele, el ajunsese un
1352
TUDOR ARGHEZI
proprietar puternic de capitaluri, şi ar fi putut să-şi trăiască viaţa în marile îndestulări ale veniturilor lui automatice şi să lase urmaşilor un arbore genealogic bine înrădăcinat.
    în ce zi a început imperiul neantului, însemnat cu fâră, psihologiceşte nu s-ar putea preciza, dar este sigur că înainte de a i se fi rostit, privativul material se pronunţase integral în abstract. Un inginer i-a expus în parc, odată, o invenţie miraculoasă. El putea să facă temperatură fâră foc. Ideea era de proporţiile fenomenalităţii, şi dezechilibrul noţiunilor experimentale s-a produs prin seducţiile moralităţii de anarhie.
    Dar ca să dea căldură fără foc, trebuia capital. De ce, în definitiv, numai focul să încălzească, şi să nu se găsească, în stadiul ştiinţific obţinut, mijloace noi de a ridica termometrul până la plus o sută şi douăzeci? Judecata proprietarului de capital era logică, exact în punctul decadent al concepţiei cu. Capitalul a funcţionat numaidecât în linia lui fără, cu o convingere pe-atât mai violentă pe cât obârşia speranţelor de constructivism în afară de materialitatea industrială, se apropia de tragedie. Milioanele s-au depănat înapoi, ca ibrişimul de pe mosor, cu velocitate, zeci de milioane, şi până ce nu s-au isprăvit, iluzia lui fâră a durat intactă.
    în momentul în care a fugit în zero şi cel din urmă milion, proprietarul şi-a dat seama curat că fusese vorba de o escrocherie. Inginerul fusese un escroc, era sigur; însă flacăra fără foc, nu era o escrocherie, era o realitate, care putea să izbucnească în văzul tuturor, cu o uşoară modificare: o sârmă se răsucise în dreapta, şi ea trebuia sucită invers. Nici nu se putea într-altfel, căci căldura fără foc nu mai aparţinea unei invenţii, ci regimului fără.
    Stăruinţa pe loc duce, subt amândouă regimele, şi în fâră şi în cu, la un patriotism al locului, la o identificare până la agresiune. O situaţie intelectuală lipsită de primejdii se găseşte în parcurgerea distanţei dintre fără şi cu şi înapoi. O
PUBLICISTICĂ
1353
excelentă imagine a situaţiei celei mai bune o dă oamenilor îndoielnici şi şovăitori solniţa cu scobitori de dinţi: scobitorile şed între sare şi piper...
1930
                             ISRAEL
    Legenda cere ca evreul să fie, una peste alta, milionar, cu excepţii de miliardari la una sută unul - sau de ce nu mai des? Un evreu trebuie să aibă, după legendă, o bancă, trei fabrici, o moşie, un tren, un aeroplan, un vapor şi un automobil, trecând neîncetat din biurou în uzină şi de pe uscat în aer sau pe apă. Capitalurile ar avea o tendinţă filosemită expresă, toate statele confecţionând monede exclusiv pentru evrei, posesorii unui hipnotism devastator de fonduri şi bugete. Aşa că lumea se împarte de fapt în milionari şi creştini, în luptă unii cu alţii. De mâna creştinului banul, fie de aur, de argint sau numai de hârtie, nu se poate lipi nicidecum, căci creştinilor Iisus le-a rezervat doctrina sărăciei de bunăvoie, creştinii fiind proprietarii unei singure serii de averi, virtuţile, pe care, compensativ, le-au monopolizat şi le exploatează în regie.
    Un evreu poate să facă tot ce vrea, de vreme ce are bani. Pe lângă o mulţime de lucruri de primă utilitate, el cumpără, după plac, toate obiectele de lux: conştiinţa, patriotismul, dreptatea, legile, căci creştinul nu poate intra în clasa bogată, adică a evreilor, decât ca „vândut". Creştinul nu se poate bucura din punctul de vedere capital, nici cât o marfă curentă de toate însuşirile acesteia, ci numai de jumătate din ele; el nu e niciodată cumpărat, el numai se vinde.
    Va să zică tot ce se vede este evreiesc, îndată ce face cât un preţ de la un leu în sus (după valuta actuală: trei lei patruzeci
1354
TUDOR ARGHEZI
de chibrituri). Creştineşti sunt numai articolele gratuite, praful din drum, frunzele ce se scutură şi acelea care nu se mănâncă, gândacii şi pisicile. Trăim într-un mare univers, jidovit încă din Vechiul Testament - de ce să ne înşelăm?
    înţelegem fâră greutate ce decurge din această situaţie: ramificaţii şi complicaţii. Legenda mai vrea ca evreii să sară toţi în ajutorul unuia din ei, îndată ce din milionar cade în rândul creştinilor. Astfel, evreii alcătuiesc ceea ce s-a numit un Cahal, un fel de papistaşie, o jezuiterie, o masonerie şi nu lasă pe nimeni din Israel să se piardă. Un negustor de aparate fotografice nu mai are clienţi? îndată se dă o circulară verbală printre evrei şi fiecare evreu îşi cumpără un aparat, o cutie cu plăci şi ingrediente şi chimicale, până ce negustorul zice: „Nu mai am“. Apoi, evreii nu plătesc dobândă, folosindu-se de împrumuturi sufleteşti. Aţi văzut vreun faliment al vreunui comerciant evreu? Ferească Dumnezeu! Falimentul e o stare de creştin, ca eucharistia şi nunta, sau mai bine zis un mister, al optulea mister. Dacă eşti evreu şi publici o carte, ea se vinde numaidecât şi dacă scoţi o revistă ţi se plătesc abonamentele automatic. Zău, ce bine e să fii ovrei! Parcă-ţi vine să faci şi o romanţă şi să-i cânţi cupletele toată ziua. Dacă ştiai de mic cum stă chestia socială, te rugai să te cheme Şulăm în loc de Petrică şi azi aveai măcar câteva milioane.
    Cu aceste însufleţiri şi mâhniri am trecut acum vreo trei luni prin Paşcani, prin Iaşi, prin Târgul Frumos, localităţi reputate prin situaţia lor iudee, adică milionărească. Probabil, ne ziceam, locuitorii au şi uitat să meargă pe jos, preferând baloanele şi limuzinele şi, probabil, ei se poartă în uniformă de aur, ca diaconii zugrăviţi şi arhanghelii. Libelule, în carne de fată mare blondă, le toarnă în cupe lapte cu smântână şi şampanie. Evreii ăştia au uitat şi gustul vulgar al apei şi dacă e adevărat că Moisi, vreodată, a lovit stânca şi a nimerit-o cu băţul bine, din piatră seacă trebuie să fi curs un lichid
PUBLICISTICĂ
1355
fermentat, un cotnar sau un hidromel macerat cu măghiran şi enupere negre.
    Din dosul gării Paşcani, am intrat pe uliţa cea mai tristă din viaţă. O pulbere, de care se scărpina drumul, ca un câine, se ridica din floaca lui cojită. Mărfuri dureroase, cuie ruginite, scrobeală albastră incoloră, douăzeci de măsline, un pieptene şi un brici, alături de un săpun bolnav formau un bazar. Un bărbier teoretic se uita la soarele infectat, dintr-o prăvălie ca toate celelalte, douăzeci de lăzi de gunoi aşezate la rând, ca nişte vagoane, într-un Liliput holeric sau ciumat, conduse de hornul unui brutar, ca de o locomotivă de scânduri. Ne-a fost sete: n-am putut bea nicăieri. Nu era nici apă şi locuitorii se adăpau, poate, cu năduşeală.
    La Iaşi am cercetat vastele cartiere de mahala, construite din moluz, mucavale şi mucegai, încleiate cu materiale umede şi provizorii. Doi, trei, poate patru şi cinci kilometri i-am străbătut, apăsaţi de groază. Am văzut curţi, sute de curţi, ca nişte funduri de cenuşare stricate; oameni reduşi la a şaptea parte din om, priviri sleite de o descurajare chiorâşe, copii jerpeliţi şi strâmbi, mame de zdrenţe, ca păpuşile de bâlci, bărbaţi ca nişte mături uzate până la coadă. Nici o speranţă, nici o agitare, o agonie acceptată, împărtăşită şi ochi care se uitau la noi şi fizionomii, parcă zgâriate cu un cui pe păretele umed şi şterse cu palma, pentru a se încerca în epiderma tencuielii un crochiu deosebit.
    Această mizerie, rea şi stagnantă, nu am zărit-o niciodată la creştini. îi lipseşte şi varul din care să se spoiască zidul, lipseşte găleata, lipseşte bidineaua, lipseşte un bob de sămânţă, de pus în pământul bătăturii, lipseşte doniţa, perna. Voi sunteţi marii noştri duşmani, populaţie de hârburi, fără nume? Voi aveţi acel rafinament satanic, de care ne înfricoşem? Voi sunteţi sugrumătorii noştri, milionarii şi miliardarii uniţi în ideea de a birui şi în râvna neobosită de-a ne stinge? Voi sunteţi
1356
TUDOR ARGHEZI
adversarii naţionalismului integral? Pe voi vă aruncă băieţii din trenuri şi vă ciomăgesc pe uliţi? împotriva voastră ies atâta proză şi arme spirituale la iveală? Pi tine, Iţăc, ti-o târnuit de barbă un student? Măi Arum, tu eşti personajul din discursurile incendiare ale unui profesor? Şi tu, Rifcă, eşti osândită şi vei purta de-a pururi păcatul, că te-ai supus şi tu oarbei naturi şi că ai rămas într-o seară de oribil entuziasm borţoasă?
1930
                UN MISTIC PRACTIC
    V-am vorbit odată de mine şi sunt silit să vă mai vorbesc. E vorba de vorbirea scrisă, căci de orală mă îngrijesc mai des şi aproape cotidian. în genere, mă feresc de hârtie mai mult decât de voce, dar când scriu prefer să aleg subiectul Eu şi să mă numesc pe Mine. Viaţa mi se împarte în două: epoca în care n-am făcut nici o ispravă, şi epoca următoare, în care citez din epoca precedentă: e cea mai bună formulă pentru a deveni autoritate. Accentul meu se iveşte dintr-o dată bătrân, înţărcat şi fulgerător, cu intuiţii universale. Şi sunt obraznic, ca să nu cad în autoanaliză, — şi din născare.
    Tatăl meu, săracul, era ţigan, şi unde s-a milogit el cu picioarele goale, eu dau de părete cu uşa, încălţat. Reţeta lui a fost mai funestă, şi nu s-a făcut cu ea măcar paracliser, pe când formula mea m-a scos şi deputat şi era gata să mă bage şi ministru, adică bulibaşa, adică împărat. Nu ştiţi care a fost reţeta venerabilului meu părinte. Simţindu-se greu bolnav, el a cerut să fie uns cu un material căruia îi ziceam acasă pe nume şi, acoperit aşa, cu scârnăvie, să fie băgat în cuptor, crezând că se tămăduieşte. Bietul taica, a murit copt. Mă mângâia
PUBLICISTICĂ
1357
dulce, cu diminutivul nichifore, diminutivul, cred, al lui nimic. Era om deştept, Dumnezeu să-l ierte.
    Despre scris am principiile mele. Cu zece foi tipărite numai pe o parte poţi înfrunta Academia, şi cu cărţile altuia Universitatea, dacă mai şi spoieşti locurile râvnite şi cu niscai moliciuni purtate cu limba.
    îţi voi da, tinere, mijloace de bună căpătuire; numai să mă asculţi.
    Un tânăr se cuvine să fie revoltat. însă cu măsură şi meşteşug. A nu se pune cumva gândurile în afară de categoria binecuvântată a oamenilor cu bune parale. Să predici că e bine cum e şi să te lepezi de cugetul supărător, care clatină binele moştenit. Nu te vei atinge niciodată de administraţie, de poliţie şi de religie, ca să nu necăjeşti, şi te vei răzvrăti numai că lucrurile nu merg îndărăt şi că nu merg de-a-ndaratele mai iute. Bagă de seamă cine-i mai tare şi ia-te după el şi bate-i din palme şi tipsii, şi să nu-ţi încurci cariera cu săracii. Sărăcia, mila şi jertfa le vei păstra pentru teologie.
    Dacă te-mpinge naiba către idei, să te păzeşti. Ia-le peste picior; - aci vreau să-ţi văd meşteşugul, în ardoarea pentru leacurile vechi. Românii n-au obiceiul să se laude cu românitatea lor şi suferă de inferioritatea vitelor, lipsite de abilitate.
    Afară de românii iviţi din ţiganii Balcanilor, toţi ceilalţi sunt sau jidani sau jidoviţi. Dacă n-ai todeauna interes să o spui, dă să se înţeleagă. Şi să surâzi ca un proprietar integral al adevărului naţional, făcându-te rudă cu Ştefan, cu Mihai, şi cu moştenitorul lor legitim. Dacă eşti ţigan, ca mine, vei fi fericit: prin scripca ta vor trece emoţiile mari.
    Ideea dă puşcărie: să treci ţanţoş pe lângă idei şi puşcăriaşi: nu faci tu, oare, parte, de pe acum, din admirabila plutocraţie? Pe când tradiţia - vorba mea - aduce lei, domnule băiete, din toate părţile numai lei, şi e mai bine să ai lei decât idei. Viaţa se împlineşte cu ţuică şi şpriţ, şi cu Iisus Hristos, cu care trebuie
1358
TUDOR ARGHEZI
să sameni întocmai - şi câţiva ani ai băut, ai urinat, iar ai băut şi urinat, pentru religie. Mă tinere, eşti ori nu eşti ortodox?
    An cu an, meşteşug cu meşteşug, ajungi să aperi toată ordinea socială şi, clondir după clondir, îţi devine sacru şi nasturele de la tunica vardistului, care într-o noapte, demult, te-a buşit într-o cârciumă din hală, unde, ca omul la beţie, ai tras cu ochiul la ibovnica unui flaşnetar, de la o masă din fund.
    Bunul ţigan, devenit mare român, va face mai mult, consacrându-se prin vocaţie prefecturii morale. Activitatea ta literară, tinere, dacă ai veleităţi de poet sau prozator, se poate concentra într-această unică şi sigură sursă de inspiraţie: brevete, certificate, informaţii şi denunţuri. E idealul meu de literat, şi pentru ideal pot să scot şi o revistă necitită, dar -ce-are a face! - cu subvenţii de stat.
    Ai cunoscut, fiică blondă, sărutul meu de după vin. Ai văzut masculinul meu, ca din Cântarea Cântărilor? Gingia mi-e neagră, şi pielea ce-mi căptuşeşte buza, până-n cerul gurii, vânătă-i. Sunt ca un strugure de culoarea prunelor violete pe toată burta. Te-am adăpat întâi cu ţuică şi ne-am adăpat amândoi, şi când am fost sătui, eu te-am mângâiat dulce, înjurându-te de mă-ta, te-am gâdilat şi te-am silit să oticneşti şi să dai afară. Şi am mâncat din vomitura ta, fiică blondă, icre şi macaroane, de care bietul tata n-a mai gustat, asemuindu-le cu nişte limbrici. Eram îndrăgostit şi cu chef.
    Recunosc, e-adevărat, că utilizând aceste resorturi sufleteşti, care au tot slujit şi încă nu s-au isprăvit de tot, intelectul a devenit bont, pana şi-a pierdut ghimpele. Am cam ajuns, recunosc, ca un arici năpârlit, şi am început să mă identific cu această jivină vertebrată şi scroafă minusculă. Nu mai merg rotund nici limba, nici condeiul şi mă simt lovit de o tâmpenie secretă. Toate încercările mele dau greş, Am sărit de
PUBLICISTICĂ
 1359
câteva ori, ca să sugrum o beregată, şi m-am trezit cu mâinile mele în beregata mea. M-am urcat în amvon, ca un crainic, ca să arunc apă fiartă omiletică, şi m-am opărit. M-am suit la ceruri, şi credincioşii au râs: uitasem să-mi pui izmenele şi pantalonii, sosind tocmai de la berărie. Am voit să trag clopotele ortodoxe, înfrigurat şi extatic, şi clopotele s-au oprit întoarse, în dreptul meu, au tuşit ca de oftică, s-au strâmbat la mine şi m-au huiduit.
    M-a cam părăsit Mântuitorul, şi îngerii îmi dau cu tifla: unul şi-a şters mucii de buzele mele. într-o bună zi mă tem că voi răcni şi, în loc de glas de tunet, va ţâşni din gâtlejul meu pulbere de mătreaţă. Şi visul greu de astă-noapte! Se făcea că-mi stă ceva puturos şi mare pe ochi, că nu vedeam nimic, înăbuşeam. Hoitul mă strivea pe pântec şi piept. în mustăţile mele se încurca un păr mărunt şi creţ, şi auzul mi-era plin de un hohot gras. O noapte întreagă sărutasem, nu mă întreba unde, un prelat, de astă dată fără folos.
    Dar tot mi-a rămas o consolare: ţuica şi vinul, vinul şi ţuica... Haide! cine vrea să se măsoare cu mine?
1930
             GENEZA ŞI APOCALIPSA
   Dumnezeu a făcut frunzele, una câte una, florile, poamele. Le-a plouat, le-a luminat, le-a crescut. A făcut primăvară, vară şi toamnă - şi iarnă. A dat drumul vântului, le-a scuturat, le-a îngheţat şi le-a strâns laolaltă - movilă.
   Dumnezeu a făcut tot aşa iarba, ca să măsoare zilele. A strâns-o toată şi a făcut o a doua movilă, deopotrivă cu cea dintâia.
1360
TUDOR ARGHEZI
     Dumnezeu a făcut timpul, ceasurile, minutele, secundele şi a desfătat viaţa cu mărgăritarele lor de apă şi lumină de rouă. A secerat o dată timpul, l-a făcut grămezi şi movilă. A treia movilă, deopotrivă cu celelalte două.
     Dumnezeu a făcut tot aşa gândul şi visul cu neînchipuitele lui podoabe, şi dragostea dimpreună cu ele, le-a scuturat o dată ca pe o floare de salcâm — albă, albastră şi trandafirie - şi a făcut din ele altă movilă, deopotrivă cu celelalte trei.
     Şi pe om l-a făcut de asemeni, şi l-a doborât de asemeni, şi a făcut din toţi oamenii un muşuroi. Cinci movili deopotrivă au rămas în pustietate. Şi numărul frunzelor, al ierbii, al clipelor, al gândurilor, al visurilor şi al oamenilor a fost înto-deauna acelaşi, numerele ivindu-se şi pierind numai părechi.
     Peste cele cinci muşuroaie, umblă singur Dumnezeu şi se joacă pe nisip cu greierii, care sar dintr-un muşuroi într-altul. Atunci îşi va deschide gura întâia oară Sfinxul şi va da urlet a toată lumea, şi va muri şi el.
1930
             FEMEIA CU COPILUL
   O femeie cu un copil în braţe a greşit vagonul electric de gară. Taxatorul o ceartă că nu ştie să citească numerele şi direcţiile, şi regulamentul vrea să-i aplice o amendă corecţională prin controlor, care ţine curs public despre fraudă şi îndatoriri. Femeia rabdă injuria, lipită de uşă, în picioarele goale şi cu pieptul desfăcut fără falsă decenţă. Un copil scheletic suge din ţâţa ei de schelet, obosită. E cu neputinţă de suportat aspectul de mizerie fantastică al grupului consacrat de icoanele împărăteşti, şi mai ales ideea că femeia a putut să fie râvnită şi fecundată. Sau mai ales că ochii ei morţi au putut licări, că
PUBLICISTICĂ
1361
braţele ei au putut cuprinde, şi că pântecul ei s-a putut bucura femeieşte. Ţi se strânge pumnul şi ai voi să izbeşti natura dur în gingii, inconştientă şi vicioasă.
    între cele două staţii de asfalt, pe un bulevard forfotit de lume, femeia şi copilul sunt mai singuri decât într-o tăcută sală de disecţii. Câtă vreme ei au făcut numai un rău strict personal, nimeni nu întreabă ce caută şi de unde vin. Libertatea lor e la fel cu a tuturor persoanelor care-şi plătesc biletul şi au învăţat să deosibească vagoanele şi să nu le confunde. Nimeni nu e obligat să caute femeia singură lângă un copil singur, şi în tăcerea vijeliei mute, pe care o străbate, mamei i s-au acordat răspunderi şi drepturi.
    Răzvrătirea înfăţişării dovedeşte că femeia din vagon e nebună. Un petic de fustă o îmbracă toată, de la umeri la genunchi. Ea surâde când nu trebuie şi, între spaimă şi beatitudine, îşi priveşte câteodată copilul care-i mănâncă leşul. Singur instinctul datoriei pare intact, cu care se duce la gară.
    -  Unde vrei să pleci? întreabă cineva.
    -  Nu ştiu, răspunde femeia corect. Mă duc la gară.
    -  Şi de la gară unde pleci?
    -  Nu ştiu.
    -  Atunci de ce te duci la gară? întreabă un logic.
    -  Nu ştiu, răspunde netulburată femeia.
    -      Ţine un pol, îi spune cineva, întinzându-i o monedă nouă.
    Fără să ştie să ia banul gălbui, femeia se uită la strălucirea lui, ca la o ţigară aprinsă, şi zâmbeşte, ca şi cum nu ar avea nevoie.
    -      Ia-1, să cumperi ceva copilului cu el, o îndeamnă o femeie din vagon.
    Femeia zâmbeşte iarăşi, vorbeşte cumva din ochi, mişcându-şi buzele.
    -      A murit! zise femeia cu copilul, tocmai când se dete jos din vagon.
1930
1362
TUDOR ARGHEZI
                        CIOCLII
    Era pe seară. Ceremonia se sfârşise. Podoabele negre, cu blazoane de tinichea albă, pe care se scriu cu o pensulă de expediat bagajele, iniţialele defunctului, condus la groapă cu „pompă", fuseseră ridicate. Poarta cimitirului, cu bolta goală, indica drumul dinlăuntru gol, în cimitirul gol. După doliul unuia singur, începea cernirea înceată a tuturor morţilor şi a viilor din cimitirul viu de mai la vale, oraşul, capitala, cu sticliri electrice de candeli.
    Negustorii de crizanteme, flori care evocă din ce în ce mai mult agonia, îşi adunau ghivecele în cărucioare împinse cu braţul, şi porneau către grădini. Cartierul cimitirelor, adunate ca nişte instituţii ale vieţii viitoare, care va începe numaidecât, poate că mâine, poate că la noapte, se înconjură de un vast şantier pentru morţi. Un atelier lucrează şi creşte flori, altul, alături, durează monumente, glorificând în material etern şi cu preţuri reduse, valoarea de-a fî trăit şi durerea de-a fi pierit, a unui client deocamdată anonim. Zeci de cimitire superficiale, fără nimic dedesubt, s-au improvizat, în priveliştea trecătorilor, viitorii cumpărători, pe marginile străzilor, orientate către cimitirele adevărate. Pe o cruce de marmură albă, răzimat, un arhanghel, coborât pe pământ, plânge. Fericitul căruia o să-i aparţie acest bolovan de simbole împărecheate, încă nu s-a ivit. Numele lui încă nu este săpat pe locul neted. Şi o să coste mai scump, îngerul fiind „operă de artă", şi crucea singură construindu-se mai iute, cu ferăstrăul italian, retuşat cu bucearda şi dalta.
    Peste drum, între cimitire, un rând întreg de localuri de petrecere afirmă că durerile nu-s tot atât de eterne ca amintirile sigilate cu piatră. Cu batista la ochi, jăluitorii se consolează. Un autor francez a scris odată că toate aceste „cest la vie\ şi formula a fost adoptată şi generalizată ca „regrete eterne", traducându-se cu „aşa e viaţa", „morţii cu morţii şi
PUBLICISTICĂ
 1363
viii cu viii“, reproduse de toate condeiele, de categoria ferăs-trăului şi dălţii din atelier. Lăutarii au rechemat la viaţă pe cei rămaşi în viaţă, şi vălul de Isis al văduvei, se dă cu melancolie deoparte, ca să facă loc furculiţei, înfiptă într-o friptură la grătar, şi halbei masive, cu spumă. Atenţi, bărbaţii înrudiţi cu cel dispărut, care se află colea, aproape, subt o movilă de pământ afânat, aglomerează ofertele şi insistenţele faţă de femei, ca să le decidă să uite, pe calea gurii şi a stomacului, mâhnirile ce vin de la suflet şi figura celui pierdut, ivită când în berea din pahare, când pe o felie de pâine, când între „mititei". De câte ori se face o pauză în terminarea unui gest, e pericol: se iveşte fratele, soţul, copilul sau mama, printre dumicaţi, şi poate izbucni un hohot sopran. De aceea, chelnerii aduc farfurii lângă farfurii, mâncare peste mâncare, iar lăutarii schimbă cântecele des, de preferinţă dansuri. O doină tărăgănată, un bocet de dragoste, ar putea să evoce Figura şi poate că un drum lung într-un şes fără margini, un muget întristat, o talangă, — şi s-ar strica efectul tuturor opintirilor făcute de trei zile, ca să derive un plânset şi să înşele un oftat. După alte trei zile, munca se uşurează, în speranţa că se va lua contact din nou cu lumea cealaltă la parastasul, sorocit experimental.
     Dar ce caută acei şase domni mici, împâsliţi în obscuritatea serii, la poarta cimitirului? Ce mai aşteaptă ei? Trei stau de o parte a golului intrării şi trei de cealaltă parte, şi capetele lor ţuguiate se uită în cimitir. Chivăre, cu un cioc pe ceafă şi cu altul pe frunte, pun aceste personagii cu redingotă neagră, cu pantalonii pe călcâie şi cu mânecile grele, în ipostaze teatrale de fine de act.
     Cioclii!
     Ei aşteaptă posaci, caricaturi de Bonaparte, şi unul dintr-înşii se preumblă gânditor, pe dinaintea porţii, cu mâinile la spate.
1930
1364
TUDOR ARGHEZI
                 SĂRACUL ISRAEL!
    Israel, tu nu ai dreptul să râvneşti, căci te înmulţeşti şi copiii tăi vor fî urmăriţi de mine peste tot locul. Dacă-i naşti, ascunde-i în pivniţe şi unghere, răsfăţaţi în lumea gângăniei şi a guzganilor. Să nu-mi spurce lumina zilei cu ochii lor şi să nu-mi otrăvească văzduhul, în care vreau să răsuflu liniştit. Lumina e-a mea şi tot al meu şi aerul este. Ah! de ce n-aş împunge ochii pruncilor tăi cu acul şi nu i-aş crăpa cu o lamă de briceag? Ceară-mi apă ca să le dau mocirlă, şi scut ca să le dau bici, şi miere ca să le dau lătură cu sânge.
    Tu ai în cocoaşă cinci mii de ani cunoscuţi şi nu ai voit să mori nici pe Nil, nici pe Iordan, ci, dimpotrivă, ai întinerit mereu la anotimp şi ai sărit, ca o minge, cu atât mai sus cu cât mai răspicat te-am trântit de pământ. Am ucis unul şi au ieşit zece din cenuşa lui, am înecat o sută şi s-au întors din valuri o mie, ai fost o ceată şi ai ajuns un popor şi când am vroit să-l sugrum pe-acest unul singur au înviat subt strângerea biruinţei mele o sută de popoare. La ce-mi serveşte biruinţa, dacă rămân în cele din urmă biruit?
    Eu stam pitit într-o vizunie, la rădăcina unui copac şi tu te mişcai pe mare ca un diavol, strămutând roade şi marfă de-a lungul pământului mărginit cu apă. Tu scriai şi puteai citi. Din semnele degetelor şi ale mâinii ţi-ai făcut slove şi le-ai pus la rând şi pe când numai şacalul şi pantera cutezau să-şi lase urmele pe ţărâna moale a pustietăţii, tu cel dintâi ai mâzgălit cu băţul rupt dintr-un măslin vârsta ivirii tale pe spinarea continentului sculat din ocean ca un bivol de piatră.
    Avram, cel ce vinde gazete şi se scarpină de păduchi într-un gang din bulevard, e cam nebun. L-au gonit o zi întreagă cu bolovani băieţii şi sfârşit de oboseală face spume la buze, răzimat pe un cot în beton; el are cinci mii de ani în pielea lui de geamantan şi a vorbit cu Dumnezeu de câteva ori. Uite-1,
PUBLICISTICĂ
1365
ca Iov s-a strecurat din gunoi, printre câini. Un câine mâncat de râie stă lângă el, neputând să şadă de bube, neputând să umble de zgârciuri scurte. Ticălosul şi pe Iov l-a speculat. El nu are numai regi şi împăraţi şi profeţi în neamul lui: el şi-a asigurat pe cel mai pedepsit şi dezgustător dintre oameni. Unul a cântat pe coarde, unul a zidit cetatea şi templul cu porţile de aur, unul a lovit în stâncă izvorul şi celălalt a făcut viermi de viu pe un maidan. Israel, tu te-ai fălit şi cu Rothschild, şi cu Spinoza, şi cu vânzătorul de ziare, Avram! Puterea ta voită, şi în mărire şi în micşorare, m-a înspăimântat.
    Iată cerşetoarea bătrână, cu o jumătate de ochi în bătaia felinarului şi cu un ochi stins întreg. Ea nu ştie în ce fel de jidovească să ceară şi se îndoieşte - sunt creştin ori iudeu? -şi-mi face o şoaptă fără grai. Ea nu poate să semene cu muma mea. Ea nu are pântec, în care să fie purtat cinstit şi nici sân la care să se fi adăpat cu lapte adevărat altceva decât o caricatură. Nu o ajutaţi că minte. Ea nu e nici femeie, nici bătrână, nici chioară, nici săracă. S-a deghizat în zdrenţe, ca să ne fure mila. Vino-ncoace, babă de teatru, să-ţi înfig mâinile-n câlţi şi să te dau cu capul de zid.
    Israel, tu minţi în toate felurile. Minţi când te-ai născut aci, pentru că tu te naşti într-un singur loc, care nu-i nicăieri decât acolo unde te gândeşti. Minţi când îţi iubeşti ţara şi minţi când îţi aduci aminte de ea, după ce te silesc să fugi. Minţi când cânţi în streinătăţi ca la noi, minţi când vorbeşti acolo limba mea. Minţi când o citeşti şi minţi când o scrii. în tot ce faci rămâne ceva nefăcut de tot - şi dacă mori apărând ţara în care te-ai iscat, mori cu rezervă mintală şi te duci cu ea în lumea de apoi. Sceleratule! ai făcut şi spitale şi aşezăminte de binefacere, tot ca să mă amăgeşti. Medicii tăi mă caută, ca să mă inducă în eroare şi pentru acelaşi cuvânt mă şi tămăduiesc. Medicamentele tale sunt curse, în care nu eu am să cad şi bunătatea ta e cea mai sinistră scamatorie căreia mă supui, ca
 1366
TUDOR ARGHEZI
să mă batjocoreşti. Cu banii tăi mi-ai ajutat şcolarii: era o datorie; însă, pentru că ţi-ai făcut-o, scopul tău îl cunosc: ai voit să mă minţi. Când mă urăşti mă revolţi şi când mă iubeşti mă jigneşti: nu ai voie la ură şi eşti în dragoste suspect.
    Israel, ai avut un bogătaş obraznic, care şi-a lăsat rudele muritoare de foame şi averea lui impertinentă a dat-o unei Academii. El a socotit că ne păcăleşte şi în ceasul morţii şi că eu n-o să pricep la ce se gândise. Ar fî voit să dăm numele lui unei străzi dintr-o mahala. Şi păcăleala lui a mers atât de departe, că singur s-a păcălit. Am făcut ce trebuia cu zecile lui de milioane şi cu amintirea lui. La mine acasă fac ce vreau.
    Israel! Israel! Eşti nesuferit la bunăvoinţă şi criminal la indiferenţă. Dacă plăteşti impozite, o faci cu socoteală; dacă nu le plăteşti, eşti sediţios. N-ai declarat nimic la vamă? Eşti un contrabandist. Ai declarat? Ţi-a fost frică. Plăteşti şperţ: ne corupi. Refuzi şperţul: unde moaş’ta te găseşti? Merge firma bine: jos! Dai faliment: te contrafaci. îţi arde casa: i-ai pus foc. Ai ars în incendiu: aşa ţi-a trebuit. Şi n-ai primit măcar instituţia noastră, să ne scoatem pălăria când se iveşte dricul tău, tras de cai cu poale negre: trebuie să trecem pe lângă tine cu pălăria în cap. Poate că s-ar fi rostit atunci un prilej, să-mi scape şi pentru tine o părere de rău şi să zic din greşeală: „Săracu Israel!"
1930
          „LA ÎNGERUL ALBASTRU“
   Un profesor de liceu, îmbătrânit flăcău, trăieşte între cărţi cu o pasăre în colivie, care murind îi sporeşte singurătatea. La cincizeci şi cinci, şaizeci de ani naiv ca un copil eL şi îşi surprinde elevii, care toţi au şaptesprezece, optsprezece ani, cu
PUBLICISTICĂ
 1367
mult mai înaintaţi în ceea ce priveşte femeia. Ei frecventează localul de perdiţie „La îngerul Albastru", un teatru ambulant de varietăţi provincial popular, şi nu-şi mai văd de carte. Apostol şi pedagog, datoria îi comandă să-şi urmărească discipolii şi să-i smulgă influenţelor demoralizatoare.
     într-o mahala, pe unde n-a mai călcat, cu femei pierdute, se găseşte varieteul. Dascălul vrea să scape băieţii, obişnuiţii îndătinaţi ai localului şi se îndrăgosteşte de artista principală, o cântăreaţă, care apare concepţiilor lui riguroase şi cinstite ca o persoană demnă de respect şi de apărare. La a doua vizită, profesorul adoarme pe canapeaua artistei şi se trezeşte din somn cu un maimuţoi în braţe. Deşteptându-se, el ia la o masă gospodărească ademenitoare şi curată cafeaua cu lapte servită de actriţă: niciodată nu a mai gustat dascălul din această plăcere burgheză, rezervată oamenilor căsătoriţi şi poezia ei îl farmecă. O viaţă pierdută poate să fie recâştigată? Bat ceasurile opt la catedrală; ora de intrare la şcoală, ora datoriei. El niciodată n-a mai întârziat de la curs: se grăbeşte.
     Şcolarii în clasă ştiu totul şi i-au pregătit o manifestaţie batjocoritoare. Scandalul scoate pe toţi profesorii din clasele lor. Directorul a evacuat sala şi îi atrage profesorului atenţia că începe să calce greşit. Profesorul îşi respectă fericirea şi răspunde că femeia, pe care o vorbeşte directorul de rău e viitoarea lui soţie. în cheotoarea hainei, înflorită tardiv, domnul dr. Rath şi-a uitat garoafa curtezanei. Cariera lui de pedagog lichidează.
     Profesorul are intenţiile educaţiei lui de datorie şi onoare. Cu un buchet în mână şi cu un inel de logodnă într-o cutioară, el se duce în cabina artistei, care tocmai pleacă în turneu. Contrast: propunerea profesorului provoacă ilaritatea ei ofensatoare. El însă nu glumeşte: cazul e serios. El îi cere mâna printre geamantane.
     Căsătoria este sărbătorită de mireasă şi mire în mijlocul personalului varieteului întreg. în timpul mesei, prestidigitatorul,
1368
TUDOR ARGHEZI
 directorul, scoate ouă din nasul profesorului, care, bine dispus şi fercheş, face ca cocoşul. Dar după o scurtă epocă de mulţumire, în care se sleiesc economiile de o viaţă întreagă ale profesorului, vine prăbuşirea. în localurile, pe unde trece trupa, demoralizat şi ursuz el vinde cărţi poştale cu fotografia nevestei. Scene de neînţelegere. Dr. Rath încalţă, descalţă, o îmbracă, îi scoate şi-i pune ciorapii. Ea curăţă de coajă un măr cu indiferenţă. Sunt în prezenţă: o canalie şi un idealist.
    Trupa trece din nou prin orăşelul în care el a fost profesor. Pentru atracţie specială, afişele anunţă că va juca într-un număr senzaţional, fostul profesor de la gimnasium. Afluenţă considerabilă în sală. Profesorii şi foştii elevi sunt în păr. Colegul se va prezintă în clovn. Pe când, mortificat, i se pune peruca, i se vopseşte obrazul şi i se aruncă în jurul grumazului un guler caricatural, fostul profesor urmăreşte gelos flirtul nevestei cu un actor obraznic, pe care scelerata îl place. Fantomal, profesorul, târât din cabină pe scenă, de câteva ori, ar voi să se supuie dar nu poate. El a intrat într-o stare de spirit când gelozia e mai mare şi decât ruşinea să apară dinaintea colegilor lui cu un nas artificial şi deghizat în August cel prost. Pe scenă, mai are exact atâta viaţă cât îi mai trebuie ca să se ţie pe picioare.
    Numărul senzaţional e administrat de prestidigitator, care îi scoate ouăle din nas şi pe măsură ce le scoate, i le sparge-n cap sleindu-i-le pe frunte. El mai pleacă o dată ca să-şi urmeze sentimentul geloziei şi e readus pe scenă şi supus din nou scoaterii de ouă şi spargerii în cap. Şi la urmă, detaliul de mare efect: profesorul trebuie să dea un suprem cântat de cocoş. Foştii lui colegi protestează la fiece ou turtit în moalele capului şi se scoală să plece. Strigând „cucurigu!" profesorul nu se mai opreşte şi cucurigând nebun, intră în cabine. Sparge uşa ca să-şi prindă rivalul, în vreme ce i se pune o cămaşă de forţă şi e închis într-o magazie cu boarfe. Se dezmeticeşte puţin, prestidigitatorul
PUBLICISTICĂ
1369
îi scoate curelele în care l-a imobilizat. In profesor geme regretul şi devastează declasarea. Halucinat de o speranţă iese târâş prin dosul teatrului, în care reprezentaţia continuă, şi se duce la gimnaziu. Sună. Un om de serviciu şchiop scoboară scara şi deschide. Fostul profesor se duce în clasa pe care a părăsit-o, se suie pe catedră, se încleştează cu mâinile de ea şi moare fără să i se poată dezlipi degetele din loc.
    Lampa de buzunar a portarului, lăsată pe catedră, pune o aureolă albă în jurul chipului fostului clovn.
    Orele bat la catedrală...
    Povestirăm subiectul unui film, extras dintr-o carte care se găseşte de vânzare în toate librăriile. E cel mai frumos şi mai puternic film, de când se filmează - şi el elimină şi argumentele formulate împotriva filmului sonor. Lucrat de casa Ufa, cu o activitate ştiinţifică de toată lumea cunoscută, filmul e pur şi simplu fenomenal. Toată problema sonorităţii consistă în distribuţia ei inteligentă în filme — şi în „îngerul Albastru" e distribuită exact. Fără sonoritatea orelor, a clopotelor, a corului de fete de la o şcoală vecină, a teatrului, extrem de studiată, filmul ar pierde jumătate din efect.
    Acest film a fost găsit imoral de un număr de profesori, invitaţi să verifice avizul favorabil al unei comisiuni de cenzură; ba doamnele profesoare, care de astă dată au avut vot egal cu bărbaţii şi chiar suplimentar, au fost de neclătinat.
    în numele şcolii, filmul nu poate să fie reprezintat în România. El a putut să facă înconjurul lumii şi să ruleze nestingherit în Germania, patria strictei pedagogii. O comisie de profesori germani reprezintând federaţia învăţământului Reichului a emis la vreme părerea că filmul e moral. Profesorii noştri sunt mai nemţi decât germanii. Ei s-au identificat cu moralitatea Europei. Filmul e, după părerea domnilor
 1370
TUDOR ARGHEZI
profesori, imoral. Unul din profesorii universitari invitaţi semăna într-o privinţă cu dr. Rath: n-a mai văzut până azi nici un film. Probabil că domnul profesor refuză să se spele la robinet, motivând că apa adusă deasupra ligheanului în gură e mai puţin imorală.
    Cinstea artistică a dăscălimii a fost salvată totuşi prin numărul profesorilor care au fost de părerea domnului profesor Pogoneanu, apărătorul moralităţii filmului. Examenul s-a petrecut în sala unui cinematograf - cel mai luxos teatru din Bucureşti - şi stalurile, ca nişte catedre, au adus aminte timpurile de pe când pământul nu era încă rotund şi caraghiosul de Columbus căuta răsăritul prin apus.
    Dacă azi se poate opri un spectacol în numele Corpului didactic, mâine poate să fie oprit altul de preoţi, de arhitecţi, de ofiţeri, de ingineri, de medici şi de toate profesiile organizate în societăţi.
    învăţământul ne prosteşte, dacă efectele lui se traduc printr-o diminuare progresivă de libertăţi, libertate de a construi şi libertate de a aproba. Cu asemenea învăţământ calvi-nesc, sărac şi strâmt, lumea nu mai dă la lumină nici o artă, de la sculptură la literatură şi muzică — totul trebuind să jignească parţial câte o categorie socială. Mergem spre interzicerea de a pune bancheri şi petrolişti într-o piesă de teatru, spre excluderea sexelor din spectacol şi spre înlocuirea personagiilor cu cifre.
    Ultimul control a fost făcut de domnul ministru Haţegan, de-aşişderi profesor de universitate. Domnul Haţegan vine din Occident. Părerea domniei sale, după o nouă probă de două ore, a fost că îngerul Albastru e un film perfect moral.
    E ceva moral numai dincoace de strada Câmpineanu şi devine, cum treci uliţa, imoral?
    Este moralitatea ceva colectiv şi nu individual? Excepţia nu are voie să ilustreze regulile sufleteşti? Şi când frumuseţea
PUBLICISTICA
1371
unei opere de artă te face să uiţi dacă este sau nu morală, mai trebuieşte citat acest iniţial calificativ? Un lucru este moral sau imoral când nu prezintă altă calitate. Dacă însăşi biserica ar avea o genialitate creatoare, credeţi că s-ar mai întreba cineva dacă este clerul moral sau imoral? Nu ar precumpăni valoarea asupra oricărei moralităţi? Ce-ţi pasă de organele lui Bossuet, dacă Bossuet e un mare orator, în stare cu cuvântul lui să dea tresăriri de vast frumos şi intuiţii mai mari decât moralitatea?
1930
           [„NU AM PREA PĂTRUNS...££]
    Nu am prea pătruns înţelesul festivităţilor de cincizeci de ani şi mai ales supunerea docilă a cincantinilor la spectacolul mâncărilor consumate colectiv în prezenţa lor. Acum câteva zile, confraţii şi lista de bucate au sărbătorit vârsta domnului Mihail Sadoveanu.
    Domnul Lovinescu împlineşte şi domnia sa cincizeci de ani şi dumneavoastră v-aţi gândit să-i aduceţi aminte acest eveniment curent, la masa redacţiei, sărbătorindu-1 cu tacâmuri pentru cerneală şi cu declaraţii scrise. Procedeul pare preferabil.
    Să-l felicităm pe domnul Lovinescu că a durat cincizeci de ani? Nu era mai elegant să o facem cu zece ani mai devreme sau mai bine la treizeci? Un advocat, pe care îl cunoscusem foarte sărac, scobora la un magazin dintr-o limuzină luxoasă.
    - Te felicit că-ţi merge bine, i-am declarat.
    -     Din nefericire, ne-a răspuns. Când am avut stomac n-aveam ce să mănânc. Am acum ce mânca şi nu mai am stomac.
     Cu ce i-am putea face plăcere domnului Lovinescu?
1372
TUDOR ARGHEZI
    întorcându-i, poate, plăcerea ce ne-o face, de câte ori îl zărim răsfoind cărţile din librărie... în toată vasta expoziţie de volume asortate în rafturi, nu se mai vede niciodată, de doisprezece ani, nici un scriitor. Nu mai citesc nici scriitorii... S-au ofilit frăgezimile, curiozitatea a murit, scriitorii şi cei mai tineri au ajuns prea mari ori au îmbătrânit prea devreme; ceea ce-i totuna. Afară de domnul Lovinescu.
    Nu cred să fie adevărat că are cincizeci de ani. Domnul Lovinescu împlineşte abia douăzeci.
1930
       DOUĂ ATITUDINI ŞI O A TREIA
    Două atitudini şi o a treia. Putem continua şi zice: o a patra, o a cincea şi o a şasea atitudine, atât este de adevărat că omul, de când se naşte, şi chiar cu începere de mai nainte de a se fi născut, până la moarte, face un schimb succesiv numai de atitudini. Aţi auzit: Georges Clemenceau a contrazis atitudinea definitivă, orizontală, cerând să fie băgat în pământ ca stâlpii, de-a-n picioare.
    Ieri, trecea pe lângă mine un amic în trăsură, în trăsură simplă, cu doi cai şi vizitiu. Amicul era silit să stea sucit şi rezemându-şi palmele suprapuse pe covrigul bastonului, îşi răzima bărbia pe mâini. Pălăria lui mare se clătina ca o umbrelă, şi pasagerul îşi rectifica poziţia neîncetat, mutându-se de pe un şezut pe altul. Moda timpului e răspunzătoare de acest vehicul, prea înalt la capră şi pentru birjar, şi oblic, prea ridicat şi pentru pasager, care pare purtat pe un scaun cu patru roţi şi un burduf.
    Unde a putut găsi el o birje atât de veche şi de strâmbă? m-am putut întreba, privindu-1 parcă sosind, în dimineaţa zilei,
PUBLICISTICĂ
1373
dintr-un vodevil cu bal-mascat, bătut cu confetti. Acum înţeleg de ce vechiul camarad, om foarte inteligent şi doctor în Drept, n-a parvenit la nici o situaţie de invidiat. Până la cincizeci şi doi de ani nici n-a făcut avere, nici nu s-a însurat, nici nu s-a fixat într-o dregătorie. Poartă şi acum lavaliera şi pălăria exagerat de mare a epocii, mânuşi glasate, redingotă şi o carte în buzunar - şi nu îndrăzneşte să se transporte decât cu trăsura cu cai. Trăsura îl hâţână, vizitiul îl atinge din greşeală cu moalele biciului, şi din când în când caii miros a ovăz digerat. Dar şi salutul amicului meu e adecuat epocii şi birjei: un deget se urcă la buze şi de-aci la marginea pălăriei, şi amicul surâde exact ca acum şaptezeci, optzeci de ani. - Hi! calule, hi!
    Poftim. Domnii ceilalţi trec în limuzină, răzimaţi pe spinare şi aproape culcaţi. Fără să voiască, piciorul încalecă piciorul celălalt şi se leagănă elegant, din articulaţia ciorapului, care trebuie să fie de mătase, ca să concorde cu licărul de cub lustruit al automobilului cu opt cilindri. Ei au ajuns cu toţii la situaţiile esenţiale, pentru că încă devreme nu s-au sfiit să se urce în automobil, plecând un cap distrat, ca să nu-1 lovească de portieră. Poate că la început ei n-au avut în buzunar decât o plată socotită în mărunţiş pentru o cursă. Dar lumea s-a obişnuit să-i vadă în maşină, şi ei înşişi au căpătat semeţia liniştită a pornirii automate, elasticitatea arcurilor cu amortizor, carnaţia mişcărilor paralele şi o scăpărare a insului interior împrumutată de la geamul de cristal „triplex“. Calul-armăsar şi calul-iapă au fost excluşi, cu dezordinele lor vulgare, din imaginea lui de om zăcut pe canapele adânci. Clanţa limuzinei reverberează pe nichel un punct al luminilor de soare, cadrul radiatorului e îngheţat în pojghii de metal, buşonul din creştet are un coif cu două aripi, o naiadă care se aruncă în spaţiu sau un cioc de vultur. Acest om poartă cu sine succesul, şi din ziua când a fost pizmuit de cel dintâi concurent, el a bătut concurenţa, căci una se încrucişează cu alta.
1374
TUDOR ARGHEZI
    Dacă se întâlneşte acum trăsura cu limuzina, comparativul e dezastruos. Juristul cu lavalieră pare că participă la o cursă comică de motociclete, călare pe un măgar. Şi el nu mai are timp să mai ajungă nimic.
    Atitudinea celui care fuge după tramvai indică locurile de bibliotecar, de arhivar, de suplinitor de profesor secundar, şi aparţine în special maeştrilor de desen şi titularilor de limba latină, bătuţi de jaz şi de placa gramofonului: „Io te-am vozut odata şi chear te-am şi iubit, dreguţa adorata". Actorul a bătut pe savantul care aşteaptă tramvaiul în punctul exact, de unde începe taxa cea mai mică pentru cea mai lungă distanţă, din pricină că şi-a cumpărat un automobil neplătit şi a închiriat un apartament cu garaj pe credit.
    Până la un timp a izbutit atitudinea călăreaţă, comandată de o atitudine cu autoritate mai mare, a jeţului curul. împăratul de pe sofale da porunci călăreţilor să plece, să intre în cetate şi să o pustiască. Abia se ivea trăsura cu arcuri cu doisprezece cai împăunaţi. Adio, armăsar! Tu vei mai figura la cinematograf, ca rămăşiţele Pieilor Roşii, păstrate în câteva dosare americane. Băgaţi de seamă, oameni buni: v-a bătut atitudinea orizontală. Toţi regii din industrie şi comerţ dorm iepureşte, întinşi pe spate. Magnifica lor subsuoară e prinsă galeş într-o bretea de catifea, geniala lor coapsă din pantalon activează odihnind, splendidul lor ombilic veghează cu pleoapa în reverie. I-ai văzut cum put a mirodenii scumpe, a fumuri lichide gălbui, concentrate în flacoane de similibriliant, amicule din trăsura cu cai?
    Toată pedagogia se pusese pe capul tău ca să te înveţe să te scoli de cu noapte, motivând că cine se trezeşte mai de dimineaţă ajunge mai departe. Cum te-au păcălit şi cărţile şi autorii! Nu-i nimic adevărat, prietene. Biruinţa e-a somnului îndelungat şi a unei activităţi care pare o imagine a somnului. Şi, fie vorba între noi, dacă nu vei birui, ai pierdut ceva? Vei
PUBLICISTICĂ
1375
birui anume ce? Crezi tu că îţi adaogi oarece, că poţi creşte oarecum, că poţi fi alta decât un om bolnav de tuse la şaptezeci de ani? Că trăieşti ca să pipăi o biruinţă dincolo de o coroană de crizanteme cu panglici?
    Totuşi e bine să birui, ca să ai cu ce plăti medicina, operaţia, sanatoriul şi toată organizarea socială de la farmacist până la cioclu. Ai văzut cum se prezintă atunci toţi factorii sociali, şi oratorii, şi poeţii, şi preoţii, şi fizico-chimia, şi statistica şi imprimeria.
    Tot ieri am cumpărat doi cocoşi negri cu creasta roşie ca muşcata. Natura le-a făcut nişte ciocuri ca nişte pinteni şi nişte pinteni ca nişte ciocuri. Ochii lor posomorâţi şi vexaţi de comercializare aveau din şoim ferocitatea senină şi rece. I-am aţâţat ca să mă muşte: au refuzat. I-am apropiat ca să se măsoare între ei, ca nişte cocoşi ce erau. A întors fiecare capul.
    -     Du-te de-aci, negustorule: cum o să mâncăm noi pasări frumoase? Adu găini, găini tâmpite, care fac ouă pentru toată lumea şi cad cloşti la pui mulţi. Nu ne mai aduce cocoşi.
    —     Dacă nu-i mănânci dumneata, domnule Autor, mi-a răspuns precupeţul, o să-i mănânce altul, care nu-i autor, şi ar fi păcat!
    La toate acestea m-am gândit în tramvai şi am oftat. După ce m-am urcat într-o limuzină şi m-am culcat în fundul ei, iarăşi m-am gândit - şi atunci am râs. Cocoşii erau pentru mine. Şi succesele şi biruinţa.
1930
             STAŢIA CĂPIŢA
    în apropierea satului cu căciuli de stuh, cu oameni de mii de ani şi cu vite rămase în toate, la formă şi la volum, din
 1376
TUDOR ARGHEZI
ultimele epoci ale geologiei, trece trenul ultimei ore a timpului modern. Aburul, lumina electrică, sârma telegrafului şi a telefonului se încrucişează, urzind între ele Steaua Polară, cu zborul decorativ al berzei, alunecat pe atlazul perdelei închise a bolţii. La „nivel", taurul vechi s-a întâlnit cu taurul de fier, şi ochii unuia, turburat de o amintire milenară, au scăpărat în ochii celuilalt, de roşie văpaie. Şuierând expresul, din prăştiile copacilor, ridicate în văzduh, au scăpat în sus vrăbiile, aruncate în stoluri de pietre.
    Lângă sat se despică şinele părechi: unele purced la munţi, altele se opresc la Mare, celelalte străbat ţările străine: Lipsea, Berlinul şi Parisul şed pe linia staţiei Căpiţa - şi când se uită ciobanul, din mijlocul oilor lui, de lângă măgar, pe subt pălărie, în apus, el nimereşte drept, fără să le vadă, în Roma şi la Gibraltar.
    O       preumblare, pe înserate, de-a lungul drumului de fier, cheamă în staţie icoanele depărtate ale lumii mari. Şantier de activităţi mondiale, gara Căpiţa înfăţişează copiilor în opinci, care culeg pietricelele albastre din zgură şi cenuşă, o uzină şi un miniatural univers. Pe o sfoară de sârmă lunecă gândul şi cuvintele, schimbate între ţări şi popoare şi, pe o linie de oţel, roata duce pe oameni, cu gândul lor cu tot, dintr-acoace într-acolo, din soarele fierbinte în soarele răcorit, din lumina de aur în lumina de argint şi în ceaţa de fum a pământurilor, unde cerul plouă şi pasările gem. Trenurile de marfă târăsc vagoanele încărcate cu materiale şi poposesc să se adape locomotiva. Un fluier, un steag şi o lanternă compun limbajul, după care convoaiele se opresc şi se mişcă. Pe o prăjină de fier piruietează un disc sau se ridică şi se scoboară braţul cu semnale. Şi greierele telegrafic sună toată ziua şi toată noaptea din clopoţel.
PUBLICISTICĂ
 1377
    Sunt singurii drumeţi popositori la Căpiţa şi în câteva minute staţia se populează cu case pe roate, care au sosit în dreptul felinarelor ei, ca un al doilea sat, înnăcrit şi trist în şesul lui, şi a pornit în lume, şi-a scoborât prin întuneric turla mai jos. Nu şi-a uitat nici turmele, închise în staule cu speteze. Iar trenul următor aduce lăzi monumentale, cu inscripţii englezeşti: automobile americane... Căpiţa e ca o gaură de ac, prin care se pot strecura şi cânepa, şi inul, şi mătasea, şi sârma de oţel.
    Dar celelalte trenuri duc lumea departe, şi nu se opreşte nici unul niciodată. Din puţul staţiei nu gustă nici un călător cu mustaţă rasă şi cu beretă, al căruia profil fuge prin lumina curată a ferestrei, ca printr-un aparat fotografic. Gara, pomii, funcţionarii cu şapca roşie, câinele de lângă şef şi mâţa din geamul de sus au trecut ca o cutie cu jucării instantaneu: s-a ridicat capacul şi s-a închis, s-au sculat jucăriile şi s-au culcat, au fulgerat, s-au mistuit. Nu s-a zărit nici păpuşa articulată cu tabla subsuoară: mâna ei, cât o frunză, a făcut un semn în lume, ca: „umblaţi sănătoşi", şi ca: „viu şi eu". O părere de rău se întâlneşte cu altă părere de rău. O părere de rău vine, o părere de rău se duce.
    Ca într-o fabulă de vreme bună, la Căpiţa s-au întâlnit odată Nădejdea şi Urâtul şi au căscat. E salutul lor obişnuit, de câte ori se lovesc împreună într-o gară goală şi într-un han posomorât. Urâtul a vorbit aşa:
    —    Vezi tu cuprinsul de jur-împrejur, al câmpiei rotunde? în marginea lui, mii de câmpii se micşorează şi scad şi, line, şesurile se varsă într-alte şesuri, ca nişte tăceri într-alte tăceri şi încremeniri. S-a socotit pământul din dreapta să samene cu cel din stânga, turtit pretutindeni. Aş vroi să umblu şi stau, de teamă că toţi paşii mei vor fi la fel. Deapăn o aţă fără nod şi fără sfârşit. Ca un pescuitor, mi-am aruncat undiţa în vreme,
1378
TUDOR ARGHEZI
şi sfoara mi se duce tot mai afund. Aţa e sufletul meu, şi îl aud cum i se pierde firul. Dacă aş putea-o scoate înapoi, aş găsi un fir de praf în cangea undiţei mele. Nu mă înveţi ce să fac, ca să mă scap de linişte şi tăcere? Numai noaptea se aude suspinul spicelor şi al foilor cu panglici desfăcute, de porumburi, vuietul holdelor, ca un vânt de iarnă strecurat pe hornuri mici. Şi tăcerea se face parcă şi mai adâncă.
    Şi i-a răspuns Nădejdea, întocmai ca tot într-o povestire:
    —      O să-ţi cumpăr o bicicletă, ca să te duci mai departe, şi dacă vrei îţi dau o motocicletă şi un bidon de benzină. Sau, mai bine, opresc toate trenurile la Căpiţa şi fac la Căpiţa un restaurant. Domnii cu tartan şi baston întors, îmbrăcaţi în haine cu pătrate mari, vor veni să-ţi ceară informaţii şi să te roage să le schimbi o mie de lei. Cucoane frumoase, dinaintea uniformei dumitale se vor pudra, cu nasul într-un fund de oglindă, şi una din ele te va iubi cu pasiune. Ministrul Comunicaţiilor îţi va cere creionul ca să noteze o cifră şi te va răsplăti, mutându-te într-un oraş mare, cu cinematografe, unde nu se mai aude murmurul nici unui fel de spic. O să-ţi dau pe mână călătorii care circulă fără bilet, ca să-i opreşti din drum în staţie şi să-i judeci douăzeci şi patru de ore. Vei zice „ga-ta!“ cu oarecare stil şi întârzieri de silabe, ca un generalisim. Nu eşti mulţumit cu două rânduri de şine şi cu o linie moartă. îţi voi da douăzeci de şine active. Dar bagă de seamă să te fereşti: trenurile multe se cam ciocnesc. Vagoane parlamentare, ministeriale, trenuri regale, câte doreşti. Şi schimbăm şi numele staţiei, vrei?
    Nădejdea şi Urâtul au tăcut din pricina unui apel telefonic. Vine trenul. Tot un tren de marfă. Un tren de vagoane-cis-terne. Prin staţia Căpiţa, de astă dată, s-a fudulit şi el ca un expres, şi nici nu s-a oprit...
    Acarul cere gaz pentru felinarul de la puţ.
1930
PUBLICISTICĂ
1379
                   UNIVERSITARE
    în lumea profesorilor viaţa nu curge deosebit, ca râul de slove pe albia cărţii. Nu se deosibeşte adeseori mintea unui învăţat de instinctul porcului pur şi de sfincterul raţei, decât în lauda orăteniilor din curte. Luminişul de fildeş al paginii albe, contemplată la flacăra lămpii de studiu, nu şi-a prins claritatea selenară măcar pe fruntea boltită de hârtie, necum să intre dincolo de frizură şi să rectifice rafinând-o, pornirea de sălbătecie a brutei moştenite.
    S-ar părea că reflecţiunea şi reveria dezarmează fiara şi strămută molecula primară într-o ambianţă serafică, derivând celula ca la călugări, către un neant şi intercalând-o ca o notă fină într-un sens de portativ muzical. Organele fizice agresive se resorb de intelect, şi trupul se transfigurează dogorât de o continuă arşiţă nocturnă, rece, de Cale Lactee. La un grad sau altul, fiecare inteligenţă, târâtoare prin povara stâncoasă a cărţilor şi a ideilor, este atinsă de acel morb sideral, cu care începe era cuviinţei, a smereniei şi abnegaţiei, cu indiferenţa ei pentru bunurile strict animale.
    De aceea o viaţă de intelectual nu trebuie subt nici un unghi să se asemene cu viaţa unui vierme, care mai are câteva mii de ani până să se ridice din coadă în picioare şi din smârcul bălos în biblioteca uscată. Rezerva cerebrală povăţuieşte bunătatea şi mila, dragostea şi bunăvoinţa, măsura şi lepădarea de acel sentiment de care bestia trufiei nu se împiedică, al clevetitei recunoştinţe, starea morală pesemne antifilosofică pentru veneticii tardivi şi senilii imperialismului senzual.
    în frumuseţea inegalată a Iaşilor există o universitate, şi între monumentele de mare vechime şi gust esenţial, cu clopotele cuprinse de mătăsării şi cu turlele îmbrăcate în catifeaua mantalei prinţului Hamlet, trăieşte omul suav al timpului
1380
TUDOR ARGHEZI
 nostru, asupra căruia harul celor înalte, sublime şi divin copilăreşti, s-a revărsat ca o lumină duioasă. Pentru revoltă, pentru scârbă, pentru scrâşnire şi pentru pumnul ridicat în biruinţa absurdului, oamenii maceraţi ai Iaşilor se raportau, ca să se biruie în cele din urmă singuri, la acest arhiepiscop al nopţii şi al singurătăţii, anahoret al unei camere vaste cu ferestrele într-o grădină de început de lume. Prezenţa acestui învăţător în existenţă este pentru toată lumea o pildă şi o mângâiere. Nu-1 cheamă nici Platon, nici Confucius, nici Mohamet: numele lui e numai Ibrăileanu — şi viaţa lui, o jertfă deplină gândului şi scripturii, compensează multe amărăciuni. El ţine o carte pe genunchi şi îşi reazimă capul gânditor de o turlă de chivot a Cetăţuii.
    Cine a cunoscut pe acest om o dată, nu l-a mai uitat şi a plecat cu nălucirea ochilor lui crepusculari în amintire. Cărturar gotic, erou leal.
    Trei dascăli din universitate s-au simţit incomodaţi de prezenţa lui în zodia lor şi au cerut stăpânirii să-l scoată cioclii din universitate pe Iovul bibliotecii şi să-l ducă-n spinare să-l culce în cimitir. Viaţa lor de porci s-a simţit sfioasă de viaţa fantomei, şi a rugat ministerul să sufle-n ea şi să o alunge. Căci Iaşilor de azi nu le mai stau bine pergamentele şi oamenii care evocă marele trecut, interpretat de slugoi.
    Lamentabilă în această întâlnire a secolului cu tărăboanţa şi a clopotelor cu scârţâitoarea, e figura geometrică în care se ciocnesc. Doi din cei trei dascăli sunt creaturile integrale ale filosofului bolnav, al treilea fiind numai un confrate al lor, idiot. Ascultaţi cum cântă intelectualitatea unuia din ei şi pipăiţi extracţia.
    Fiind întreţinutul unei femei, i-a făcut acesteia un copil, dar a jurat în justiţie că n-o cunoaşte. Dovedindu-se cu acte că a minţit şi că a jurat strâmb, acest model de profesor
PUBLICISTICĂ
1381
 universitar a fost suspendat de la catedră, unde îl recomandase binefăcătorul lui. Fostul întreţinut şi sperjurul nu s-a ridicat din genunchi, de la uşa lui, până ce n-a fost toată magistratura penală convinsă să-l ierte cu dezgust.
     Prins la nevasta unui actor şi bătut la sânge, profesorul universitar a trebuit să parcurgă capitala Moldovei în pas alergător şi în izmene...
     A tocmit odată, cu un ţăran, înainte de război, un car de lemne: doisprezece lei. Profesorul locuia într-o înfundătură îndepărtată, şi săteanul a cărat pe umeri, lemn cu lemn, carul întreg până la stivă. La plată, profesorul universitar i-a dat săteanului nouă lei. Săteanul refuzând rectificarea, profesorul universitar l-a luat la bătaie - şi lemnele au fost cărate înapoi, cu spinarea, la car.
     Admirabilul profesor fura şi găinile vecinilor. Subt raportul moralităţii el nu lasă nici un fel de dorit, de la situaţia de mascul de saltea până la imboldurile de satir. A trebuit să-l batjocorească o mahala întreagă pentru viciul de-a se fî ţinut după copilele de zece, doisprezece ani. Cât priveşte ştiinţa, pe care o profesează de pe o catedră, şi plagiatul, poate să dea informaţii un filolog reputat, ale cărui etimologii creatura le-a publicat subt numele ei.
     Hoţii profesionali nu obişnuiesc nici să-şi renege copiii, nici să se lepede cu jurământ pe cruce de amantele care i-au hrănit din sex câtă vreme au fost nişte golani. Hoţii de găini, a cărora profesiune principală este catedra de universitate şi care dispun de celelalte activităţi ale lor ca de nişte meserii suplimentare, se leapădă de ce fac şi pârăsc pe cei ce i-au făcut.
     înscrim cu părere de rău, în ceea ce priveşte dăscălimea, cazul de mai sus, în paragrafele Pravilei, însă ca o singură putinţă de a pedepsi canalia cu temperament şi abjecţia înscăunată în aşezămintele înalte.
 1930
1382
TUDOR ARGHEZI
                             ISER
    Iser care deschide o expoziţie nouă în Bucureşti, e acel îndrăzneţ de acum douăzeci de ani, sosit în Gara de Nord a picturii, pe neaşteptate, cu luleaua în dinţi şi cu creionul în buzunar. Un îndrăzneţ vechi şi nou în acelaşi timp, vechi pentru că, va să zică, a venit acum douăzeci de ani, şi nou pentru că de douăzeci de ani, de când a venit şi a plecat, a tot venit mereu.
    De unde tot vine şi unde tot pleacă interesează de altfel puţin şi mai mult pe prietenii cu care el se găseşte în corespondenţă de cărţi-poştale şi cărora le scrie, când de la Balcic, unde a descoperit pe turci, când din Spania, unde caută liniile şi culorile cu lumânarea. Iser se ceartă de douăzeci de ani cu toată natura şi se bate cu ea pe mâzga paletei în toate climatele, de preferinţă calde.
    Dacă ziserăm linii şi culori, nu-i vina noastră mai repede decât a limbii şi a ochiului nostru mărginit. Iser vă poate convinge într-o discuţie la „Capşa", pe unde se arată la doi, trei ani o dată, o lună de zile, că linia e un fel de-a vorbi arbitrar şi că nu există culoare. Când intri în pictură, te năpădesc aproximaţiile ca nişte furnici, şi dacă te scarpini eşti pierdut: ţi se umflă pleoapa şi ţi se îngroaşe pipăitul.
    Am auzit, fiecare din noi, părerile bune ale pictorilor despre Iser: „E bine, dar lasă de dorit"; „Are talent, însă nu e genial"; „Desinează la perfecţie şi, regretabil, nu e colorist"; „A! ce însemnează ororile astea?! pictură ori bătaie de joc?!"; „E excelent, dar prea afumat. Nu crezi că mai trebuia fiert o jumătate de ceas?"
    Veţi auzi, ca în literatură şi în muzică, circulând limbajul tehnic şi nomenclatura de specialitate dinaintea păreţilor acoperiţi cu Iseri, în peniţă, în acuarelă şi în ulei. Dacă nu e universitară, critica e savant obscură: pe măsură ce Şcoala de
PUBLICISTICĂ
1383
Arte se leapădă de reţete, Facultatea de Filosofie le rafinează şi le întunecă artistic. Dinaintea unei analize, înţelegi că iepurele cu măsline produce acid uric, şi-ţi vine ruşine să mărturiseşti medicului, ce ţi-a plăcut mai mult la masa din ajun. Un specialist complicat este în stare să-ţi afirme că sunetul clopotelor duminicale e frumos; ce păcat însă că nu e gros.
    Orice specialitate vrea să cadă în ridicul din punctul ei culminant, şi un parlament care nu se va certa niciodată, trebuie improvizat din specialişti, câte unul singur de specialitate: un instalator, un petrolist, un profesor de geografie, un farmacist, un istoric, un literat etc., nu mai mult de unul singur strict. Doi instalatori se ceartă, trei fac gălăgie, şi opt se asasinează, trebuind la urma urmei tot unul singur să rămâie dintr-o categorie.
    Ca să guşti o pictură, trebuie să te fereşti: să nu cumva să te însoţească un pictor. Explicaţiile lui sunt tot atât de profesionale ca ale moaşei urâte, care de câte ori îţi alunecă ochii după o fată cârnă, îţi demonstrează, ca o doamnă conferenţiară de medicină, cunoscută auditorilor de radio, menstruaţia şi vaginul. Ridică-ţi gulerul, trage căciula pe ochi şi strecoară-te în expoziţie, singur cu priceperile dumitale, gata să fugi, îndată ce din dreptul unei naturi moarte sau al unui pastel, te cheamă surâsul salutător al unui pictor de meserie.
    Ai să vezi, fără prea mari înfrângeri de amor-propriu, că pictura lui Iser - fie cu pensula, fie cu băţul cu măduva neagră — nu se aseamănă decât cu a celuilalt Iser, văzut acum un an, doi ani şi acum zece, doisprezece ani. Dacă ai puţintel ochi, niciodată şi la nici o vârstă n-ai să poţi confunda pe domnul Popescu cu domnul Protopopescu. Câteva fire albe într-o mustaţă nu modifică portretul şi fizionomia - şi, în definitiv, pictura, ca şi omul, se recunoaşte, când firele chelesc sau se decolorează, după voce. N-am vrea, desigur, să ne trezim din pictură în literatură, dar Iser vorbeşte în toate câmpurile
1384
TUDOR ARGHEZI
în care îşi cotoroseşte cărbunele de negreală şi penelul de vopsea, la fel. Ghiersul lui gălbui-stacojiu şi vânăt se aude pentru orice ureche, cu o sonoritate egală. De unde iau urechea ca să se audă pictura, e altceva; totuşi nu vă pot ascunde secretul că urechea o iau din ochi. în tot ochiul stă la pândă o ureche, după cum în toată urechea clipeşte un ochi...
    Aceste năzdrăvănii ale înţelesului curent, sunt banal de normale în toată arta, a căreia modernitate, cum se numesc însuşirile împărecheate triplu, quadruplu şi quintuplu, supără ochiul care nu ştie să audă, urechea care nu ştie să vadă, şi pipăitul care nu ştie şi nu poate să miroasă. De aproape treizeci de ani, lumea serioasă s-a separat în două din pricina încincitei esenţe a tendinţelor artistice, dovedindu-se că fiecare timp se poate amplifica într-alte patru, sporite la cel puţin douăzeci, dacă facem abstracţie de nuanţe, şi putând realiza suplinirea tuturora printr-unul singur. Omul dormea până atunci în cinci încăperi, pe rând, câte o noapte, şi nu băgase de seamă că împărţirea pe apartamente şi odăi era pur arhitecturală şi nu satisfăcea instinctul.
    Dacă ne aducem aminte, Iser a fost, cel puţin la noi, primul pictor care a suprimat încuietorile şi zăvoarele de la odăi, făcând să se audă, în bibliotecă şi bucătărie, vorbele din vis, rostite în pat, din dormitor. El a stricat cel dintâi şi linia şi culoarea, păstrate în tâlcul meşteşugului ca şabloanele sfinte invariabile ale unui zugrav de firme, care se deznădăjduieşte când A începe să semene cu N şi când burţile lui B, topite, se absorb. Numai că problemele involuntare şi de inspiraţie aspră, cu care Iser îşi populează hârtia, cartonul şi pânza, trădează un miez tare, un sâmbure pietros, şi poartă, ca un dram de dinamită, expus pe o lentilă, dedesubtul unui copac de cristal, puteri şi putinţe neînchipuite...
1930
PUBLICISTICĂ
1385
               ŞOARECELE ŞI MÂŢA
    -    Trebuie rectificată eroarea că pisica prinde şoareci, zise bunica. Sunt femeie bătrână şi am avut, Dumnezeu să le ierte, poate că zeci de pisici. Niciodată, nu a prins un şoarece nici una. Se prea poate ca unele mâţe să se ia după şoareci, însă nu pentru însuşirile lor de şoareci, ci din pricină că şoarecele e un lucru care sare şi fuge. Pisica vânează mişcarea, în general, şi nicidecum pe şoarece în particular. Dacă ar fi mai inteligent, şoarecele ar umbla la pas; ceea ce-1 strică pe el, ca şi pe hoţi, este că fuge fără motiv: criză de psihologie. Şi, evident, pisica s-ar lua şi după locomotivă, dacă n-ar avea intuiţia că locomotiva este exagerat de mare faţă de ea. în timpurile preistorice, trebuie să fi existat vreo panteră sau un jaguar, destul de uriaş, ca să doboare cu laba expresul, dacă ar fî existat în timpul preistoric drumul de fier.
    Pisica preferă mişcările lucrurilor mici: se ţine după o muscă toată ziua. în lumina ochilor ei nu cred să încapă nici trenul, nici locomotiva.
    Ca să ne demonstreze exactitatea punctului ei de vedere, bunica puse să i se aducă pisoiul nostru răsfăţat, un pisoi negru, învestmântat în lutru, şi purtând în ochi nişte mărgăritare palide, cu orientul verzui. Ea dete drumul ghemului de lână să circule pe covor, şi cotoiul nostru, repezindu-se de zeci de ori în el, ne făcu să cunoaştem cele mai autentice facultăţi adversare ale mişcării.
    —    Acum fă ghemul la loc, ne zise bunica, şi nu-i mai da drumul de-a rostogolul. Aşează-1 încet şi nemişcat jos, ca o călimară.
    într-adevăr, pisoiul rămase nepăsător, şi privirea lui piezişe era acum interesată de mişcările pendulei de părete. El îşi schimbă atitudinea şi concepţiile în momentul când a sunat de douăsprezece, pendula noastră imitând soneriile clopotelor
1386
TUDOR ARGHEZI
catedralei Sfântul Marcu şi fiind prevăzută cu dispozitivul de a repeta de câte trei ori cele douăsprezece bătăi - treizeci şi şase de note şi o nebunie de sonorităţi exasperante.
    Cu acest prilej am aflat că pisicii îi displace muzica şi că în special îi displăceau clopotele, cum zice bunica.
    — Singur pianul îi place, zise o cucoană mai tânără.
    —     Mofturi! răspunse bunica, o cititoare, pasionată de Fleurs du Mal: ai auzit-o de la Baudelaire, care murea, în versuri, după pisici, dar le da din casă afară cu biciuşca.
    Nepotul nostru, locotenentul, se simţi vexat de înfumuratele credinţe ale bunichii, şi după ce a căutat prin toată casa un şoarece, fără succes, dat fiind că în casa noastră lumea e cinstită şi că şoarecii se prăsesc numai la domiciliile cu hoţi, şi-a procurat o cutie cu şoareci.
    -     O să-i dau o mare deziluzie babei, zise nepotul. Nu numai că şoarecii vor fi prinşi, dar ei vor fi şi mâncaţi, adaose el cu un elan didactic şi conferenţiar.
    Complotul fusese realizat de acord, împotriva bunichii. Adusesem pisoiul, care, gâdilat de copii şi mângâiat de mătuşi, se înmuiase până la ultima formă, cataleptică, a lenei, şi rămase culcat şi desfăcut, cu pântecul în sus, în mijlocul odăii. Dintr-un colţ, se dete drumul pe covor unui şoarece, care, luând-o în direcţia pisoiului, se duse de-a dreptul subt sofa. Pisoiul mişcă rotund din coadă şi îşi zbârci căutătura. Al doilea şoarece fu pus pe drum: pisoiul se ridică în picioare, zbârlindu-şi spinarea şi transformându-se într-un animal de soi necunoscut.
    Atunci ieşi din cutie al treilea şoarece. Pisoiul scoase un miorlăit de mare descurajare şi o luă la fugă.
    - Vezi că-i este frică de şoareci? zise râzând bunica.
    Nepotul locotenent ieşi din încercare înfrânt. Ba ceea ce-i
mohorî inima şi mai mult era prezenţa şoarecilor, de-aci înainte, în casă.
PUBLICISTICĂ
 1387
    -     O să-ţi roadă încălţămintea de lac! zise bunica. Dacă pisicilor nu le plac şoarecii, în schimb să ştii că şoarecilor le plac cizmele elegante...
    -     Nu înţeleg, analiza în şoaptă locotenentul, vărul meu. Nu numai că pisoiul nu s-a repezit, dar a luat-o şi la fugă. Eu cred că e altceva, zise el: motanul n-are experienţă, e ignorant: nu cunoaşte şoarecii, nu a mai văzut... O să constatăm pe viitor, de vreme ce acum el îşi cunoaşte clientul. Ai răbdare, peste două, trei zile o să-i prindă, şi peste o săptămână îi mănâncă.
    Pisoiul însă nu s-a mai întors de atunci acasă niciodată. Probabil că, mutându-se într-altă parte, i-a fost frică să nu-1 mănânce şoarecii pe el.
1930
                   LUPUL DE MARE
    într-o seară am fost oaspeţii unui amic de curând. îl cunoscusem într-un varieteu, plătind şampania fetelor şi a invitaţilor, la o masă de cel puţin douăzeci de persoane, la care venea să se aşeze cine voia, se prezintă posesorului mesei, amicul de curând, ducea o cupă la gură, o golea de două, trei ori şi dispărea în vârtejul electric şi muzical, de dansuri şi fum de tutun.
    Luasem cu mine pe excelentul meu prieten, filologul, ce ţinea să cunoască pe ciudatul personaj.
    -     Nu ştiu precis ce meserie are, dar ştiu că la vârsta lui e un om foarte bogat şi, aş zice, foarte puternic. Mi s-a spus că e un mare armator din Galaţi, şi că vapoarele lui cu cereale poartă pavilion recunoscut în Sicilia, la Gibraltar, la Rotterdam şi de-a lungul coastei africane. O să ai plăcerea să cunoşti un
1388
TUDOR ARGHEZI
tip de voinţă şi energie, unul din acei oameni născuţi pentru comandă, şi creatori.
    Intrând în casa gazdei, făcusem cunoştinţă cu opulenţa lui. Scurt, cu figura pătrată, clădită pe un bust în cub, cu umerii orizontali şi grei, şi flăcău, el îşi anima personalul cu o atitudine de amiral, din care nu era exclus Bonaparte. Bărbia lui, înţepată de colţurile unui guler scrobit sticlos, dispărea într-o combinaţie a plastronului cu cravata şi jiletca albă, de stil imperial, iar degetul arătător sta prezent, agăţat într-un interval de nasturi. Mi se pare chiar că pe tabachera lui am distins litera N., caracteristică, a Corsicanului, într-o ghirlandă de atribute.
    După un ospăţ, la care au defilat cărnurile complex car-minate şi aurite de un cuptor savant, curcile cu pulpele indecent întoarse pe umeri, purceii rumeni, prăjiţi într-o poziţie intimidată, pe un pat de legume debitate în culori, în fire ca de lână şi în gogoloaie ca de dantelă, s-au aprins ţigările, şi convorbirile s-au grupat. Vocea sonoră, de bas, a bogatului amfitrion domina, cum se şi cuvenea, dialogurile toate. Prietenul meu voia să determine oarecum profesiunea exactă a unui om care îşi permitea, pe vremuri de mare criză, ospeţe scumpe şi havane autentice pentru toţi invitaţii lui, filologia, cu toate că studiată adânc, dovedindu-se incapabilă să procure unui învăţat, cum era prietenul, măcar siguranţa repetată a ceştii matinale cu ciocolată.
    -      Se pare că afacerile merg destul de bine, insinuă filologul, cu imaginea în ochi a unui port populat cu catarge.
    -      Nu aş putea să mă plâng, răspunse amfitrionul, frângând scrumul havanei pe marginea licăritoare a unui vas de alamă.
    -      în general, celelalte întreprinderi se aude că merg destul de greu. Dar cine mai înţelege ceva? Eu cred că există un gen bancar şi comercial de a se plânge omul de afaceri şi atunci când îi merge mulţumitor.
PUBLICISTICĂ
1389
    -      Cred că se exagerează, zise amfitrionul; de altfel, la mine am avut un sezon remarcabil de gripă.
    Filologul îşi încrucişă privirea cu privirea mea.
    -      Probabil că şi crizele sunt de sezon, reluă filologul, analitic.
    -      Toamna şi ceaţa sunt cei mai favorabili agenţi, zise armatorul. îndată ce iese soarele şi se iveşte vara, nu mai e mult de făcut...
    Nu înţelegeam nimic din această răsturnare a noţiunilor noastre de navigaţie.
    -  Crezi că-i armator? m-a întrebat prietenul filolog.
    -      Vorbeşte ca un medic, îi răspunsei. A zis „gripă". Dacă nu o fi şi ăsta un termen maritim.
    -      Dar „soarele" şi „vara"? La întoarcere am să-l iau altfel, mai concret, zise filologul, care se pregătea să iasă. Poţi să-mi spui situaţia locului de care am trebuinţă?...
    -      Ieşi în curte, îi răspunsei. Văd că toţi invitaţii ies în curte şi o apucă la stânga, către fund.
    Filologul, grăbit de o nevoie, care de obicei în versificare se ascunde, ieşi în curte. Era pe la două după miezul nopţii şi întuneric beznă. în fundul curţii el se lovi de câteva trăsuri cu vârfurile înalte, şterse de întuneric. I se păru poate curios, dar trecu printre ele cu gândul la îndelungatele călătorii pe mările albastre. Se duse şi mai în fund, atras de paloarea luminată a unui geam, care indica, poate locul căutat. însă deschise din greşeală o uşă în dreapta, de sală vastă. Luminişul geamului făcu descifrabil conţinutul încăperii. Pardoseala era acoperită de câteva rânduri de coşciuge. Filologului îi trecu nevoia numaidecât şi trânti uşa, dându-se de-a-ndaratele înapoi. Uimirea lui fu atât de mare şi obiectul ei atât de neprevăzut, încât îl părăsiră puterile de a se mai strecura printre roţile trăsurilor, care, evident, nu puteau să fie decât nişte dricuri. Subţiat până la şira spinării, strângându-şi pântecul şi respirându-şi-1, ca să
 1390
TUDOR ARGHEZI
încapă, el nu-şi iuţi pasul, până ce nu izbuti să iasă. Prin geamul de galantar al unei trăsuri, zări, indistinct, opt chivăre de cioclu cu panaş, suprapuse piramidal.
    -      Eu o să plec! îmi şopti prietenul, venind să-şi ia pălăria, galben şi alb ca un părete. Tu mai rămâi?
    Şi apropiindu-se de tot de urechea mea, şopti dezamăgit:
    -  Am aflat... E dricar.
1930
            SCRISOARE DE CRĂCIUN
    La început, stă scris în Sfintele Scripturi, era cuvântul. Mai târziu, a fost iarăşi cuvântul şi cuvântul a rămas până azi, nedezlipit de viaţă şi pecetluit în posteritate. La început, cuvântul umbla pribeag: acum, cuvântul se tipăreşte: fragilitatea vorbelor împreunată cu fragilitatea hârtiei, a dat naştere materialului nou, literatura, care se prezintă timpului cam ca piatra de calcar.
    Odată cu cuvântul, a fost la început vocea. Niţel tărăgănată şi legănată de voce, vorba se făcuse cântec. Cântecul însoţea munca şi odihna oamenilor, îndulcea întristarea, aţâţa bucuria şi purta biruinţa. încurcate cu greerişul din tihna toamnei la culesul grădinilor, vocile încete, urzite, ale lucrătoarelor, încercuiesc cu smalţ delicat urciorul albastru sonor, care cuprinde nemărginirea...
    Dar cântecul nu poate să fie rostit, ca vorbele, de toată lumea. Şi, la ceasul când se opresc şi uneltele, vioara suspină-toare şi cobza mărturisirilor şoptite, rămâne să stăpânească vorba. Pentru vorbe nu e nevoie de un meşteşug învăţat. Vorbele pleacă din plinul inimii şi cei care le iubesc cu deosebire, când sunt rostite în umbra lămpii sau la lumina
PUBLICISTICĂ
1391
crepusculară, sunt copiii şi femeile. Vorbele cu rostire vijelioasă şi mânate de zgomot, sunt ale bărbaţilor, care, ca să se bucure de imaginile rechemate din timpurile când bărbaţii goi călăreau caii fără şa, îşi întreţin avânturile şi luciul armelor în adunări. E ziua vorbelor şoptite, a graiurilor încetinate şi a oftatului silabic.
    Dacă n-ar fi fost dragostea, din care se împărtăşeşte durerea lumii necurmat, ca dintr-o nesleită nădejde — şi dacă n-ar fi fost copiii care caufelează viaţa şi dau gândului sălbatec frăgezimea petalelor de bujori şi aroma pomilor înfloriţi de tot anul, nu am fi avut nici cântece, dar nici basme şi vorbe. Aceste jucării verbale, care se strică mereu şi mereu se reîntregesc, parcurg printre maşini şi lupte, de la începutul anului la sfârşitul lui, toate drumurile grele.
    A venit Moş Crăciun. Bătrâneţea lui vioaie e cunoscută de toţi copiii, care îl aşteaptă, nerăbdători că luna lui decembrie merge mai încet decât toate celelalte luni. Două vorbe nu se sting: vorba mamă, vorba tată, ca nişte chemări la leagăn şi la patul alb, din stelele de aur: ca nişte voci de printre tufănici; ca nişte şoapte de izvoare: izvorul bunului cuget împrospătat. Şi nu se va stinge niciodată nici poza de Crăciun a lui Moş Crăciun.
    Toţi copiii îl cunosc fără să-l fi văzut, întocmai ca părinţii lor pe Dumnezeu, cu care Moş Crăciun este sau frate mai tânăr sau tiz. Fără îndoială, mai repede, că urându-i-se cu îngerii şi cu Paradisul - pe care din aceeaşi nelinişte de zăpadă, oamenii îl caută şi-l doresc fără îndoială o dată pe an şi în anotimpul cel mai greu, pe vifor, pe îngheţ şi pe ploaie rece; fără îndoială că Dumnezeu ţine să petreacă o vacanţă de cincisprezece zile pe pământ... Până să ajungă la pământ, Sfinţia Sa are de îndurat însă nu atât geruri cumplite, cât mai ales nămeţii mari de zăpadă ai norilor, în care se împiedică potcoavele cailor lui mici. Dumnezeu nu călătoreşte decât în
1392
TUDOR ARGHEZI
sanie şi cu caii mărunţi ca ai noştri, din Teleorman, cu care poate să vorbească româneşte şi care nu înţeleg altă limbă. Vine ce vine Dumnezeu, şi pe urmă lasă sania legată pe undeva, pe la Dunăre, poate că pe la Comana, şi intră în Bucureşti pe jos, îmbrăcat în haine de Moş Crăciun. Zăpada, lapoviţa şi frigul de pe pământ nu se prind de el, pentru că îl recunosc şi se dau deoparte de obrajii lui rumeni, de barba lui albă, de nodurile mânilor lui: el le-a făcut pe toate, cum să-l supere pe făcătorul lor? Cât priveşte celelalte oraşe şi sate, e altceva: el avu grijă de cu vară să facă atâtea măntăi şi reverende roşii, câte nume de locuri şi pământuri sunt în ţările româneşti şi îmbrăcând câte un suflet, căruia i s-a făcut dor de acasă, în straiele pregătite, a trimis sufletele cu traista-n spinare pe la copii.
    Nici un copil nu se poate îndoi că este Moş Crăciun, după cum nici o mamă şi nici un tată nu se îndoiesc că este Dumnezeu. Şi dovadă că sunt amândoi, şi că se aseamănă unul cu celălalt, jucăriile, pe care le aduc amândoi şi copiilor şi părinţilor. Pe de o parte, copiilor le dă unul jucării şi pe de altă parte celorlalţi, celălalt le dă copii, tot nişte jucării.
1930
   SCRISOARE LUI NENEA ION EFTIMIE, LA CIUPERCENI
   Ai auzit, nene Ioane, că la 28 decembrie, a patra zi de Crăciun, vine Recensământul... Nu te speria, că nu vin turcii, vine, uite aşa, un om cu nişte foi lungi, pe care te scrie, pe dumneata, pe nevasta dumitale, pe copii şi dacă mai ai pe-acasă şi niscaiva părinţi sau bunici, să-ţi trăiască, îi scrie şi pe ei. Adică, pe toţi câţi trăiţi la un loc, într-o casă.
PUBLICISTICĂ
1393
    Anul ăsta, 1930, a fost sorocit acestui recensământ, cum îi zice, adică acestei numărători a locuitorilor din toată ţara. Toate ţările s-au legat să facă ăst an numărătoarea şi ne-am legat şi noi să o facem şi o facem acum, la Crăciun.
    Când ţi-oi spune, nene Ioane, că numai noi am rămas de codârlă şi că numai noi românii nu ştim câţi suntem adunaţi în ţara mare, de la război încoace, o să-ţi crape, cum mi-a crăpat şi mie obrazul de ruşine. Auzi dumneata? Nu ştim câţi suntem la noi acasă. S-a aflat câţi bulgari, câţi turci, câţi nemţi sunt în ţările lor, nu se ştie însă câţi români suntem.
    Ei bine, până la Sfântul Vasile o să aflăm şi noi şi după ce se vor număra pe hârtiile cele lungi oameni cu oameni, vom putea să scrim şi noi în cartea lumii câţi români suntem pe lume. într-o ţară cu rânduială bună acest lucru trebuie neapărat ştiut, pentru ca rânduiala să se îmbunătăţească treptat. Dacă te-aş întreba eu, de când n-am mai dat pe-acasă, câte oi, câţi viţei avem, o să-mi răspunzi numaidecât, că avem atâta şi atâţia, că ai vândut aţâţi şi că ne-au mai rămas aţâţi. Va să zică ştim câte vite avem şi nu ştim câţi oameni avem. Văzuşi?
    Crăciunul o să fie de rândul ăsta mai greu ca în anii trecuţi -ştim cu toţii că sărăcia e mai mare, că preţul bucatelor este foarte scăzut şi că tărâţea, ca niciodată, e mai scumpă ca grâul: cum am zice, coaja oului se plăteşte mai mult decât gălbenuşul şi sâmburele mai mult ca miezul lui. E foarte adevărat şi nu zicem nimic, căci cu vorba nu se satură nimeni, oricât ar părea vorbele câteodată de săţioase. Dar, ţi-a scăpat, nădăjduiesc, un purcel în cuptor şi nişte cârnaţi în pod. Poftă bună! ce să mai zic? Hrăneşte-te bine, că iarna e lungă şi mai ales veseleşte-te căci o singură dată pe an e Crăciunul. Şi dacă, lângă porcul afumat, lângă piftii şi lângă sarmalele care-ţi fac gura să dea apă, mai te-ai îngrijit, din toată sărăcia, şi de un boloboc cu vin, o să vezi că e şi mai bine.
1394
TUDOR ARGHEZI
    Statul s-a gândit că între Crăciun şi Anul Nou tot n-o să ai altă treabă; că o să rămâi acasă, mai îmbucând câte ceva, mai dând pe gât câte un pahar, mai dormind, mai lenevindu-te. Ce şi-a zis el? Pe Ion o să-l găsesc negreşit acasă a patra zi de Crăciun; ia să trec pe la el şi să-l număr şi să-l scriu. Aşa se face, nene Ioane, că recensământul se brodeşte tocmai în ziua de 28, după cele dintâi colinde. Să-ţi fie milă numai de omul care vine cu hârtiile lui şi care şi-a lăsat poate şi el un chef neisprăvit, dând fuga să numere prin sat.
    Tot ce te-aş ruga, nene Ioane, este să nu-i cam dai să ducă la gură, că oricât ar fi el de recenzor, cum îi zice omului de vine cu recensământul, tot nu e de piatră şi se poate lăsa ispitit de nişte băutură bună. Păcat nu e să-i dai o cană cu vin sau un ciocan cu rachiu, pe lângă o frântură de trandafir; dar vezi dumneata, nene Ioane, el bea la dumneata o cană, la vecinul dumitale o cană, peste tot o cană, şi cana se face clondir şi clondirul se face doniţă şi, de! omul, ca omul, nu se mai poate ţine pe picioare — şi ce-am făcut atunci?
    Acum, că s-ar ameţi şi el, adică recenzorul, niţeluş ori de tot, iarăşi n-aş avea nimic de zis. Dacă i-ai dat trei, patru ulcele cu vin, o să-i dai, când s-o îmbăta, şi un loc pe laviţă ori pe vatră să se culce şi să-i treacă. Dar ce ne facem atunci? că trece ziua de 28 decembrie şi nu sunt două zile 28 în luna asta. Şi poate că nici asta n-o să fie cea mai rea împrejurare. Ce mi-e, la urma urmei, 28 şi ce mi-e 29? Dacă n-o fi recensământul gata la 29, o să fie la 30, vorba e să fie odată gata. Alta e teama mea, nene Ioane: că recenzorul o să numere, după băutură, îndoit şi întreit şi în loc de vreo paisprezece milioane de români te pomeneşti că ies de Sfântul Vasile douăzeci şi opt sau cincizeci şi şase de milioane, dar-ar Dumnezeu să ne facem atâţia cu timpul! Aici e toată buba, dragă nene Ioane, bagă de seamă.
PUBLICISTICĂ
1395
    Altceva nemaiavând ce seri, rămân al dumitale văr şi cumsecade, care îţi urează voie bună, mâncare grasă şi vin negru, vârtos, până la Sfântul Ion, de ziua dumitale, când voi veni şi eu pe-acasă, că mi-e dor de Paraschiva, de mă topesc.
1930
            UN MÂNTUITOR ACTUAL: COOPERAŢIA
    Singura cooperare clar exprimată la noi au dat-o, între intelectuali, colaborarea ignoranţei şi lenei cu indiferenţa. Aceste puteri hotărăsc inactivitatea noastră în grupuri şi colectivităţi, de la întemeierea regatului. Cu toate că prima Unire, dintre Muntenia şi Moldova, a fost cântată şi jucată şi de opincă, şi de pantoful Louis XV, şi de ciubote, în versurile:
                „Unde-i unul nu-i putere La nevoi şi la durere,
                 Unde-s doi puterea creşte,"
cuvintele cântecului au trecut peste simţirea noastră, ca nişte stoluri de ciori. Primei uniri i-a urmat unirea tuturor provinciilor româneşti, şi în vreme ce ochiul intelecţilor îmbrăţişează conturul Daciei întregi, inima lor rămâne străină evenimentului şi unirea interioară, dintre fruntarii, o unire practică şi reală, nu s-a efectuat.
    Subt specia ei cea mai simplă, unirea este, ni se pare, o cooperaţie, şi cooperaţia este punerea laolaltă, tovărăşeşte, a minimului puţin, de care individual dispunem. Lipind bătătură de bătătură se face o ţară, şi braţ de braţ se face un popor. Un petec de om sau de pământ nu însemnează nimic, dar acest
1396
TUDOR ARGHEZI
nimic multiplicat neîncetat cu sineşi devine totul şi dă insului insignifiant putere, cultură, mulţumire şi confort, prin strămutarea eficacităţii totului asupra unui singur individ. O moleculă de fier se zăreşte numai la microscop, molecula devine însă, prin aglomerare, cale ferată, unealtă şi pod. Până ce nu s-a stârnit o vigoare aglutinantă în atomi, aceştia au vieţuit incapabili şi sterpi.
    Coeziunea magnetică a materiei brute şi temperatura necesară coerenţei sunt, la oameni, ideile şi sentimentul. Ce împiedică pe om să se alipească de oameni, organizaţi în state legale, şi prin interesele individuale? Un leu molecular nu are nici o valoare, dar zece milioane de asemenea lei, pe zi, reprezintă o forţă zilnică, adaosă zilei precedente. Dacă zece milioane de oameni ar pune zilnic deoparte câte un leu, adică mult mai puţin decât costul transportului acestui leu, la sfârşitul anului s-ar afla într-un loc trei miliarde şase sute de milioane de lei, care plasaţi inactivi cu o dobândă minimală de zece la sută ar produce anual trei sute şaizeci de milioane, care capitalizaţi ar da în zece ani, dimpreună cu leul investit zilnic, aproximativ patruzeci de miliarde.
    Mutat din loc în loc şi din nevoie în nevoie, acest capital ar fecunda munca tuturor celor zece milioane deponenţi, şi împărecherea continuă a capitalului general cu activitatea individului, pe lângă că el însuşi ar spori, provoacă bunăstare şi solidarizarea naţiunii. Nu trebuie să fii matematician, contabil sau ghicitor, ca să măsori dinamica formidabilă a leului cooperativ.
    în zece ani de la război, care devin în curând unsprezece, s-a vorbit toată vremea de împrumuturi străine, s-au plătit dobânzi şi tranşe, din împrumuturi continuu absorbite între ele, şi naţiunea a ajuns la limita posibilităţilor ei de plată, industria şi-a răcit cuptoarele, negoţul îşi trage obloanele. Băncile sunt falimentare, şomajul sporeşte zilnic şi câteva zeci
PUBLICISTICĂ
1397
de mii de alte guri flămânde se vor adăoga prin concedierea funcţionarilor la imensul proletariat care începe. S-ar părea că incapacitatea consacrată prin sumedenii de acte, a conducătorilor statului, e dublată de o socoteală de genul Machiavel, ca la fiecare douăzeci de ani (1907 e încă recent şi pierderea în război a opt sute de mii de oameni se intercalează la mijlocul perioadei), să fie scoşi prin presiune lentă câte zece mii de oameni la poarta istoriei şi împuşcaţi.
    Calculaţi efectele unei averi acumulate cu leul, în zece ani de pace, de patruzeci de miliarde şi faceţi suma greşelilor fiecăruia din noi, plus greşelile guvernelor - şi balanţa.
    Dezorganizarea şi viciul social are un adversar ineluctabil în cooperaţia voită şi conştientă. Legi peste legi şi absenţă de iniţiative. Este atât de greu ca fiecare stat, fiecare stradă, fiecare oraş să creeze o cooperativă zilnică a leului scos din ţuică şi din lulea şi să-şi verse colaborarea la o federală a tuturor acestor cooperative mici, o dată pe săptămână?
    Nu vi se pare această acţiune şi mai inteligentă, şi mai patriotică, şi mai vitală, decât disputa politică şi propagarea nestânjenită de acte de viaţă, a indisciplinei sociale?
NOTE BIBLIOGRAFICE
EPISTOLĂ CĂTRE TIT
    A apărut în „Bilete de Papagal41, nr. 150, 1 august 1928, p. 1-2. Cu titlul: Epistolă literară.
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III1, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 45-48.
(p. 8.)                LA DRUMUL MARE...
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 150, 1 august 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.2
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p. 133-134.
(p. 10)                  OMUL         EXORBITANT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 151,2 august 1928, p. 1-2. Cu titlul: Un concurs literar: Omul exorbitant.
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 49-51.
      1      în notele bibliografice sunt menţionate numai volumele apărute sub directa supraveghere a autorului (n. ed.).
     2      I,a articolele semnate T. Arghezi sau Tudor Arghezi nu s-a mai făcut menţiunea respectivă (n. ed.).
 1402
NOTE BIBLIOGRAFICE
 (p. 12)               EFLORESCENTĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 151,2 august 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 285-286.
 (p. 14)                  PE  ŢĂRMURI
    A apărut în „Bilete de Papagal44, nr. 152, 3 august 1928, p. 1-2. Cu titlul: Pe ţărmurile mării.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 287-290.
 (p. 16)                       IA   ŢARĂ...
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 152, 3 august 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
     Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 372-373.
 (p. 18)            CUM AM MÂNCAT-O PRE EA
    A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 153, 4 august 1928, p. 1-2. în volume: Răzleţe, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 485-487; Scrieri 16, Subiecte II, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 178-181.
 (p. 21)                 PROPAGANDA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 154, 5 august 1928, p. 1.
 (p. 23)                          NOŢIUNI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 400, 5 august 1928, p. 3.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1403
    Inclus în Scrieri 44, Parenteze, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, 2003, p. 156-158.
(p. 25)             UN PROFESOR SUPERB
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 155, 6 august 1928, p. 4 {Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 185-186.
(p. 27)               DOUA MINIATURI
    A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 156, 8 august 1928, p. 4. Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de Cronicar II, p. 135-136.
(p. 28)             PREUMBLAREA LOR...
    A apărut în „Bilete de Papagal44, nr. 157, 9 august 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 291-292.
(p. 29)                       ARHIBALD
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 158, 10 august 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, Bucureşti, Editura Minerva,
1975, p. 198-200.
(p. 31)             POEZIA BROAŞTELOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 159, 11 august 1928, p. 1 (iCronica. Bisericeşti).
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 369-370.
1404
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 33) UN TÂLHAR AL SFÂNTULUI POTIR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 159, 11 august 1928, p. 1-2 (Cronica. Bisericeşti).
(p. 35) MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ. I, 1-3
    A apărut în,Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 401, 12 august 1928, p. 3.
    în volume: Manual de morală practică. Iaşi, Editura Pygmalion, 1946, p. 1-15; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 7-14, punctele 1-3. Cu dislocări din articole.
(p. 39)                    COLONELUL CULTURAL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 160, 12 august 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 187-190.
(p. 42)                       ŢĂRANUL LITERAT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 160, 12 august 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 191-192.
(p. 43)          UN    REPORTAJ SENZAŢIONAL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 162, 15 august 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 374-375.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1405
 (p- 45)
               DE ÎNCHIRIAT.. .GRATIS
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 163, 16 august 1928, p. 1—2. Semnat: Coco.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 293-296.
(p. 48) MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ. II, 4-10
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 402, 19 august 1928, p. 1.
    în volume: Manual de morală practică, p. 21-31, punctele 5, 6, 8, 10; Scrieri 20, Pravilă de ?norală practică I, punctele 7, 43, 53; Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, Bucureşti, E.P.L., 1969, p. 55, punctul 92. Cu dislocări; Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 137, punctele 4, 5.
(p. 52) PROFESIA DE DIRECTOR DE MUZEU
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 166, 19 august 1928, p. 1-2. Semnat: Coco.
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 167, 20 august 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P. Cu titlul Glontele sârb.
        Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 139-140.
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 168, 22 august 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
     Inclus. în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 366-367.
(p. 56)
                           GLONTELE MIRACULOS
(p. 57)
          FUNCŢIONARUL COMERCIAL
1406
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 59)
                               SĂ NU EXAGERĂM
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 169, 23 august 1928, p. 1. Semnat: Coco.
     Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 378-379.
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 170, 24 august 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 45-48.
(p. 64) MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ. III, 11-13
    A apărut în Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 403, 26 august
1928, p. 3.
  în volume: Manual de morală practică, p. 46-62; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 77, punctul 23, p. 88-89, punctul 27.
(p. 67)                   COC0-EXPRES
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 172, 26 august 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 371-374.
(p. 60)
                                                     ,NU ŞTIU1
(p. 70)
                                        JELANII Coco scrie lui Coco
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 173, 27 august 1928, p. 1-2. Semnat: Coco.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 297-299.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1407
(p. 73)        MAREA REVOLUŢIE FRANCEZĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 173, 27 august 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 300-301.
(p. 74)                     EXPROPRIEREA STATUILOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 175, 30 august 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, Bucureşti, Editura Minerva,
1976, p. 206-208.
(p. 76)                PACTUL KELLOGG
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 176, 31 august 1928, p. 4. Semnat: B. de P.
(p. 78)                          FETIŢA DIN BELGIA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 177, 1 septembrie 1928, p. 4 [Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, Bucureşti, E.P.L., 1969, p. 55-56, punctul 158.
(p. 80) MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ. IV, 15-23
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic11, an. IX, nr. 404,
2 septembrie 1928, p. 5.
    în volume: Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 92, punctul 28, p. 130, punctul 42; Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 141-142, punctele 20, 21, 22, 23.
1408
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 83)                    FALIMENTUL BOXULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 178, 2 septembrie 1928, p. 4 {Cronica). Semnat: B. de P.
(p. 84)             UN PRIMAR DE VERDE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 179, 3 septembrie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 143-146.
(p. 87)                      CÂNTECUL LEBEDEI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 180, 5 septembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 380-382.
(p. 90)       CHILOŢII DOMNULUI DEPUTAT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 180, 5 septembrie 1928, p. 4 {Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 302-306.
(p. 91)                      BEL-AMI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 182, 6 septembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Pagini din trecut, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956, p. 202-204.
(p. 94)                LEON TOLSTOI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 405, 9 septembrie 1928, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 201-205.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1409
 (p. 98)                        BĂNICĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 184, 9 septembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 270-272.
(p. 101)                   CU   TRENUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 185, 10 septembrie 1928, p. 2-3.
    Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 273-275.
(p. 103)                     BUZEUL SATANIZAT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 187, 13 septembrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 375-379.
(p. 107)         VOTUL FEMEILOR ENGLEZE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 187, 13 septembrie 1928, p. 4. {Cronica). Semnat: Papagalul verde.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 147-148.
(p. 108)                      LUPTA CU TAURII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 189, 15 septembrie 1928, p. 1-2. Semnat: Coco. Numerotare greşită: s-a sărit nr. 188.
    în volume: Pagini din trecut, p. 208-210; Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 383-385.
1410
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 111)
                                   O IDEE GENIALĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 189, 15 septembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul verde.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 386-387.
(p. 112) MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ. V, 24-32
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 406, 16 septembrie 1928, p. 2.
    în volume: Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 169, punctul 56, p. 196, punctul 65; Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 149, punctele 24, 25, 26, 27, 28, 31, 32.
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 190, 16 septembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul portocaliu.
     Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 152-153.
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 193, 20 septembrie 1928, p. 1-2. Cu titlul: Foiţe.
     Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii', p. 22-24.
(p. 116)
                                 FEMEILE SĂ VOTEZE!...
(p. 117)
 FOIŢĂ
(p. 120)
 POEZIE
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 194, 21 septembrie 1928,
 p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul verde.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1411
 (p. 121)                    ALO! ALO!
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 195, 22 septembrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 193-196.
(p. 124)                 MANUSCRISE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 195, 22 septembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul portocaliu.
    Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 379-380.
(p. 126) MÂNUAI, DE MORALĂ PRACTICĂ. VI, 33-39
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 407, 23 septembrie 1928, p. 5.
    în volume: Manual de morală practică, p. 63-69, punctele 33, 38, 39; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 7, punctele 33, 34, p. 8, punctul 38, p. 140, punctul 35, p. 115, punctul 36, p. 145, punctul 39, p. 219, punctul 37.
(p. 129)           CARNAVALUL TIMPULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 196, 23 septembrie 1928, p. 4 (Cronica socială). Semnat: Papagalul verde.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 380-381.
(p. 131) COCO LA CONSILIUL DE RĂZBOI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 198, 26 septembrie 1928,
 p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 154-157.
 1412               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 135)                 VINOVAŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 199, 27 septembrie 1928, p. 1-2 (Cronica).
    Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 26-29, punctul 7.
(p. 138)                 STIL MODERN
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 199, 27 septembrie 1928, p. 4. Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 197-198.
(p. 139)           UNDELE FERMECATE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 200, 28 septembrie 1928, p. 4 (Cronica).
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 52-53.
(p. 141)                 TECLA ŞVAB
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 202, 30 septembrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 13, Poarta neagră, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 153-156.
(p. 144)                       BOLI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 203, 1 octombrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 55—57, punctul 15.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1413
(p. 146)              SCRISORI  DE PRINŢI
                             Fabulă
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 204, 3 octombrie 1928, p. 1-2. Semnat: Coco p. conf. T. Arghezi.
    în volume: Pagini din trecut, p. 205-207; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 305-307.
(p. 149)               PĂRINTELE ABRAMESCU. I
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 205, 4 octombrie 1928, p. 1-2. Cu titlul: Preotul Nicolae Abramescu.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 206-207.
(p. 151)         DIN EPISCOPIA BUZĂULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 205, 4 octombrie 1928, p. 2. Semnat: T. A.
(p. 152)                SABIN DRĂGOI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 206, 5 octombrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 213-215.
(p. 154)                    MUTUL DE LA RADIO
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 206, 5 octombrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul roşu.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 199-200.
(p. 156)         ELOGIUL BUCUREŞTILOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 207, 6 octombrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 46-48.
1414
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 158)            CREDITORUL DEBITOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 207, 6 octombrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 308-309. Cu titlul greşit: Creditul debitor.
(p. 160) MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ. VII, 40-46 Politică
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 409, 7 octombrie 1928, p. 2.
    în volume: Manual de morală practică, p. 70-76, punctele 40, 41, 42, 43, 46; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 210-214, punctul 71.
(p. 164)            HIBRIZII ŞI GARSONII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 208, 7 octombrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 382-385.
(p. 167)           POVESTEA      PRINŢILOR   SAŞII
                              Fabulă
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 209, 8 octombrie 1928, p. 1-2. Cu titlul: O mie şi una de ore. Povestea prinţilor saşii.
    în volume: Pagini din trecut, p. 224-226; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 310-311.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1415
 (p. 170)                      OPTIMISM
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 210, 10 octombrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 144-147, punctul 185.
(p. 173)                       ACATIST
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 211, 11 octombrie 1928, p. 1-2. Cu titlul: Acatist: Bilete de Papagal.
    Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 381-383.
(p. 175)                  STILUL INSEMNIFICATIV
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 212, 12 octombrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 201-204.
(p. 178)                         FOIŢĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 212, 12 octombrie 1928, p. 2. Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 205.
(p. 179)                      NOI SUNTEM DÂRJI!
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 214, 14 octombrie 1928, p. 4
{Cronica). Semnat: Papagalul violet.
 1416                               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 180)                  ETERNUL OSÂNDIT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 215, 15 octombrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 158-160.
(p. 183)                       DISTANŢA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 216, 17 octombrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 39-41, punctul 88.
(p. 186)                 MANEVRELE DE TOAMNĂ: IMPRESII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 217, 18 octombrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 175-179, punctul 126.
(p. 189)               FUGA LUI HORAN
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 217, 18 octombrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul verde.
(p. 191)           SEPARAŢIA  BISERICII  DE STAT
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 218, 19 octombrie 1928,
p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 386-389.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1417
 (p. 194)                   PARLAMENTUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 219,20 octombrie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 230-232; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 314—316.
 (p. 197)                       AERONAVA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 219, 20 octombrie 1928, p. 4 {Cronica). Semnat: Papagalul portocaliu.
 (p. 198)                         FEMEIA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 411, 21 octombrie 1928, p. 1 (Manual de morală practica).
    în volume: Manual de morală practică, p. 77-83; Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 96-100, punctul 105.
 (p. 202)             PĂZITORII ORDINEI!...
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 220, 21 octombrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 161-162.
 (p. 203)           COMPETINŢELE     UNIVERSALE
    A apămt în „Bilete de Papagal", nr. 221,22 octombrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 206-209.
 (p. 206)                   BUCUREŞTII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 222, 24 octombrie 1928, p. 1-2 (Tablete). Semnat: Coco.
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 49-51.
 1418
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 209) epistoiA către filimon
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 224, 26 octombrie 1928, p. 1—2. Cu titlul: Epistolă.
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 54—57.
(p. 212)             POETUL POLITICOS
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 224, 26 octombrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
(p. 214)             MEDICINA INCERTĂ
                      Din carnetul unui medic
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 225,27 octombrie 1928, p. 1-2. în volume: Răzleţe, p. 312-315; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 317-320.
(p. 217)         PE  URMELE LUI BEETHOVEN
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 225, 27 octombrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul albastru.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 390-391.
(p. 218)                    CUM AM PETRECUT O VACANŢĂ
 A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 412, 28 octombrie 1928, p. 3. Cu titlul: Cum mi-am petrecut vacanţa. în volume: Răzleţe, p. 523-526; Scrieri 16, Subiecte II, p. 206-210.
(p. 222)                    O POLEMICĂ DE CIVILIZAŢIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 226, 28 octombrie 1928, p. 1-3.
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 58-64.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1419
(p. 228)             O FOAIE  DE   CARNET
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 228,31 octombrie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 239-241; Răzleţe, p. 175-176; Scrieri 17, De prin răspântii, p. 33-35.
(p. 230)                   RECEA SUFLETEASCĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 229, 1 noiembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 321-323.
(p. 233)                   DOBROGEA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 231, 3 noiembrie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 101-102.
(p. 234)                        DOI CAMARAZI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 232,4 noiembrie 1928, p. 1-2. în volume: Răzleţe, p. 183-185; Scrieri 17, De prin răspântii, p. 118-120.
(p. 237)               CRIMA DE   FIECARE ZI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 232, 4 noiembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 210-211.
(p. 238) PENTRU FUNCŢIONARII DE BANCĂ
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 233, 5 noiembrie 1928, p. 4
 (Cronica). Semnat: Papagalul albastru.
1420
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 239)                     SĂ     JUCĂM
    A apărut în „Bilete de Papagal, nr. 234, 7 noiembrie 1928, p. 1-2 (Teatru).
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 349-351.
(P. 242)           cocO Intre semeni.
           FABRICA DE AVIOANE DIN BRAŞOV
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 235, 8 noiembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 392-395.
(p. 245)                    ASIGURAŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 236, 9 noiembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 163-165.
(p. 248)                PROFESORUL NICOLAE MINOVICI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 237, 10 noiembrie 1928, p. 1-2. Cu titlul: Un drac şi jumătate: Profesorul Nicolae Minovici.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 95-99.
(p. 252)         BILET UNUI PRIETEN PREOT
  A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 238, 11 noiembrie 1928, p. 1-2.
(p. 255)                    PALATUL LUI MARGHILOMAN
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 238, 11 noiembrie 1928, p. 4
 (Cronica). Semnat: Papagalul vioriu.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1421
 (p. 256)              GÂNDURILE LUI BADEA ION
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 239, 12 noiembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 324-327.
(p. 259)        NĂPASTA LUI SABIN DRĂGOI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 240,14 noiembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 352-354.
(p. 262)                  TRIPTIC POLITIC
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 241, 15 noiembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 19, Profiluri, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 22-26.
(p. 266)                       CETATEA MORŢILOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 245, 19 noiembrie 1928, p. 1-2 (Tablete).
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 166-168.
(p. 268)        EPISTOLĂ LUI SABIN DRĂGOI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 246, 21 noiembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 397-400.
(p. 271)                       POPA ÎN LIBRĂRIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 246, 21 noiembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 212-213.
 1422
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 273)               DOCTORUL    GHELERTER
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 248, 23 noiembrie 1928, p. 1-2. Cu titlul: Iubirea de oameni: doctorul Ghelerter.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 100-103.
(p. 276)                ŞTIINŢA    POLITICĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 249, 24 noiembrie 1928, p. 4 {Cronica). Semnat: Papagalul roşu.
(p. 278)                 SCRISOARE POLITICĂ SCURTĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 250,25 noiembrie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 242-244; Scrieri 19, Profiluri, p. 35-37.
(p. 280)                BAPTISMUL ŞI PREASFINŢITUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 251,26 noiembrie 1928, p. 1-2.
(p. 284)                SEMINARIATUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 251, 26 noiembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul albastru.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 214-216.
(p. 285)           BADEA    ION ŞI FEMINISMUL
       A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 252,28 noiembrie 1928, p. 1-2.
       Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morala practică II, p. 113-116,
punctul 109.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1423
 (p. 288) DILEMA DOMNULUI MINISTRU
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 252, 28 noiembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
 (p. 290)                     COCO IA MÂNĂSTIRE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 253, 29 noiembrie 1928, p. 1-2 (Tablete).
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 169-171.
 (p. 293)                  CULTURĂ ŞI ORTODOXIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 254, 30 noiembrie 1928, p. 1. Cu titlul: Moravuri: Cultură şi ortodoxie.
    Inclus în: Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 217-218.
 (p. 294) DOI ROMANCIERI CĂTRE ALEGĂTORI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 254, 30 noiembrie 1928, p. 3-4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 219-222.
 (p. 297)             UNIREA LITERARĂ
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 417, 2 decembrie 1928, p. 3.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 172-175.
 (p. 300)             GAZETA POLITICĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 256,2 decembrie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 245-247; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 78-80, punctul 24.
 1424
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 303)            REPUBLICA  RADIOFONIEI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 257, 3 decembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 223-225.
(p. 305)       TRĂIASCĂ     ANALFABETISMUL!
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 258, 5 decembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 226-228.
(p. 308)                 GENERALUL    ALEVRA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 259, 6 decembrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 176-178.
(p. 310)                 CITITORUL LUI SENECA
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 260, 7 decembrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Seynne cu creionul III, p. 65-67.
(p. 312)             POSTUL    ROMÂNESC
                 DE RADIODIFUZIUNE
   A apărut în „Radiofonia", an. I, nr. 5, 7 decembrie 1928, p. 2 (.Note în marginea programului nostru).
   Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 179-181.
(p. 315)                      UCIGĂ-L       TOACA
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 261, 8 decembrie 1928, p. 1-2. Cu subtitlul: Note pentru o povestire mai lungă.
    în volume: Răzleţe, p. 199-202; Scrieri 15, Subiecte I, p. 177-181.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1425
 (p. 319)                    CINSTEA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 418,
9 decembrie 1928, p. 1 (Manual de morală practică).
    în volume: Manual de morală practică, p. 107-112; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 33-36, punctul 9.
(p. 322)              SĂ FIM OBIECTIVI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 262, 9 decembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 182-184.
(p. 325) BIEŢII FUNCŢIONARI DE BANCĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 264, 12 decembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul roşu.
(p. 326)         TREPTELE IMBECILITĂŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 265, 13 decembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 25> Spini de hârtie, p. 229-230.
(p. 328) DISPUTĂ CU ARHANGHELUL GAVRIL
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 266, 14 decembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul albastru.
    Inclus în Scrieri 25> Spini de hârtie, p. 231-233.
(p. 330)             PORTRETELE ELECTORALE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 267,15 decembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 331-333.
 1426
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 332)            FIŞĂ DE CONSOLARE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 267, 15 decembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul roşu.
(p. 334)          BUNĂ     DIMINEAŢA, COCO !
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 268,17 decembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 159-161, punctul 189.
(p. 336)               COCO FILOSOF
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 269, 18 decembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 190—192.
(p. 338)                 NU ESTE VOIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 270, 19 decembrie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 248-250, cu titlul Robul, Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule?, Bucureşti, E.P.L., 1964 p. 34-36, cu titlul Robul şi modificări stilistice.
(p. 341)             EUROPA INSTANTANEE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 270, 19 decembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 334-335.
(p. 342)         RĂSPUNS IA O SCRISOARE
                        PUBLICATĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 271,20 decembrie 1928, p. 1-2.
    Indus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 384-387.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1427
(p. 345) POSTUL DE RADIODIFUZIUNE BUCUREŞTI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 272,21 decembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 68-70.
(p. 347) DE VORBĂ CU APARATUL MEU
    A apărut în „Radiofonia", an. I, nr. 7, 21 decembrie 1928, p. 3. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 193-195.
(p. 349)              MORBUL MOLECULAR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 273,22 decembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 238-241, punctul 213.
(p. 352)              DOMNUL MEHEDINŢI ŞI
                     LUMEA VIZIBILĂ
    A apămt în „Bilete de Papagal", nr. 274,23 decembrie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 234—238.
(p. 356)               REVOLTA COPIILOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 274, 23 decembrie 1928, p. 4 (Cronica ). Semnat: Papagalul roşu.
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 180-181, punctul 127.
1428
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 358)            INFORMAŢIA    LITERARĂ
   A apărut în „Săptămâna literară, plastică, teatrală", an. I, nr. 1, 23 decembrie 1928, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 196-198.
(p. 360)                  TRISTUL SCĂRPINIŞ
   A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 275, 24 decembrie 1928, p. 1 (Tablete).
   în volume: Pagini din trecut, p. 251-252; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 170-172, punctul 57.
(p. 362)                 CRĂCIUNUL LUI COCO
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 276, 25 decembrie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 327-328.
(p. 364)                 SCRISOARE UNUI CITITOR
                      DE-O ŞCHIOAPĂ
    A apărut în „Dreptatea", an. II, nr. 365, 25 decembrie 1928, p. 3. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 199-201.
(p. 367)                HONNYSOIT QUIMAL YPENSE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 277, 29 decembrie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 201-203.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1429
 (p. 368)          VIOARA  SFÂNTULUI VASILE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 421, 30 decembrie 1928, p. 1. Editorial.
    Inclus în Scrieri 7> Cartea cu jucării, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 182-185.
(p. 372)                    LITERATURA, MEŞTEŞUG
    A apărut în „Săptămâna literară, plastică, teatrală", an. I, nr. 2, 30 decembrie 1928, p. 1. Editorial.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 204-206.
(p. 374)                       REVOLUŢIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 279, 31 decembrie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Papagalul verde.
(p. 376)                  SPORTUL    UNANIM
    A apărut în „Almanahul ziarelor «Adevărul» şi «Dimineaţa»", pe anul 1928, p. 89-91.
(p. 380)                             DE ANUL NOU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 280, 2 ianuarie 1929, p. 1-2. Cu titlul: 1929. De Anul Nou.
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 71-73.
(p. 382)                         LEONARD
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 280, 2 ianuarie 1929, p. 2.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 355.
1430
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 382)         O CONFERINŢĂ A DOAMNEI
                       ALICE VOINESCU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 281, 4 ianuarie 1929, p. 1-2.
         Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 329-331.
(p. 385)           SENTIMENTUL RELIGIOS
    Aapărnt în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 282,5 ianuarie 1929, p. 1-3.
(p. 390)                      SCRISOARE
           Domnului Grigore Iunian, ministru al Justiţiei
    A apărut în „Săptămâna literară, plastică, teatrală", an. I, nr. 3, 6 ianuarie 1929, p. 1.
        Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 207-210.
(p. 394)                      PRIETENIA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 422, 6 ianuarie 1929, p. 3 (Manual de morală practica).
    în volume: Pagini din trecut, p. 253-256; Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 225-228, punctul 210.
(p. 397)                    PREŢURI FIXE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an, II, nr. 283, 6 ianuarie 1929,
p; l~2i
    Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p* 250-253*
NOTE BIBLIOGRAFICE                1431
(p. 401)               AFACERI     EXTERNE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 284, 7 ianuarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 336-338.
(p. 403)              UN PARTID LITERAR
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 284, 7 ianuarie 1929, p. 3. Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 239-240.
(p. 404)           O, TAMAVACHIS !
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 285, 9 ianuarie 1929, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 339-341.
(p. 407)                    GUVERNUL DREPTĂŢII ?
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 285, 9 ianuarie 1929, p. 3 (Cronicăpolitica). Semnat: Papagalul roşu.
(p. 408)                    VORBIŢI SÂRBEŞTE?...
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 287, 11 ianuarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 211-213.
(p. 410)                  FECUNDITATE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 289, 13 ianuarie 1929,
p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 342-344.
 1432                NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 412)           GLASUL     CELOR  CARE   VIN
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 289, 13 ianuarie 1929, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
(p. 414)                         POEM ÎN PROZĂ
    A apărut în „Săptămâna literară, plastică, teatrală", an. II, nr. 4, 13 ianuarie 1929, p. 1-2.
(p. 416)                            MAMA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 290, 14 ianuarie 1929, p. 1-2.
    în volume: Pagini din trecut, p. 257-259: Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 292-294.
(p. 418)                    SUNETUL DINLĂUNTRU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 291, 16 ianuarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 74-76.
(p. 421)                      CĂLINDARUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 292, 17 ianuarie 1929, p. i.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 214-216.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1433
 (p. 423)              PĂRINTESCUL      PLAGIAT
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 293, 18 ianuarie 1929, p. 1-2. Se referă la cele 15 publicaţii ce imitau ca format „Biletele de Papagal". Revista „Cucu", apărută la Ploieşti, preia titlul anunţat de T. Arghezi pentru o revistă dedicată copiilor.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 241-242.
(p. 425)               CIOCOII VECHI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 294, 19 ianuarie 1929, P. i.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 217-218.
(p. 427)          CEA  MAI FRUMOASĂ FEMEIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 295, 20 ianuarie 1929, p. 1.
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 101-103, punctul 106.
(p. 429)                      DICTATORII
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 297, 23 ianuarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 388-390.
(p. 432)               ILUŞTRII CHEFLII
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 297, 23 ianuarie 1929, p. 4. Semnat: A. & B.
 1434                 NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 433)             GUVERNUL BLÂNDEŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 298, 24 ianuarie 1929, p. 4 (Cronica). Semnat A. & B.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 219-220.
(p. 435)                             NUD
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 299, 25 ianuarie 1929, p. 4. Semnat: A. & B.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 401-402.
(p. 436)                         SĂRACII
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. DC, nr. 425, 27 ianuarie 1929, p. 5 (Manual de morală practică).
(p. 439)                          PASTELE ORTODOX
    A apărut în „Bilete de Papagal", an; II, nr. 300, 27 ianuarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 403-405.
(p. 442)                        NUMĂRUL TREI SUTE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 301, 28 ianuarie 1929, p. i.
     Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 332-333;
NOTE BIBLIOGRAFICE
1435
 (p. 443)             GRIGORE IUNIAN
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 301, 28 ianuarie 1929, p. 1-2 (Medalion). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 104-106.
 (p. 446)             VÂRSTA FERICITĂ
                           Stenogramă
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 302, 30 ianuarie 1929, p. 2-3.
    Inclus în Scrieri 7> Cartea cu jucării, p. 52-56.
 (p. 449)         AL.  TZIGARA-SAMURCAŞ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 303, 31 ianuarie 1929, p. 1-2 (Medalion).
        Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 107—110.
 (p. 452) UN CONFERENŢIAR: I. PETROVICI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 303, 31 ianuarie 1929, p. 3. Semnat: A. R. Cu titlul: Conferinţe: Ion Petrovici.
    Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 334.
 (p. 453)          UN PROIECT DE PARLAMENT
    A apărut în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", an. III, nr. 1, ianuarie 1929, p. 12.
 1436
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 455)                     ICLISLARHUL
    A apărut în „Revista C.F.R.", an. XVI, nr. 1, ianuarie 1929, p. 2. Cu următoarea notă: „Marele nostru scriitor, domnul T. Arghezi, cinsteşte acest prim număr al «Revistei C.F.R.», dându-ne o admirabilă pagină de literatură ceferistă, de savoarea unui capitol din Anatole France".
    în volume: Răzleţe, p. 139-142; Scrieri 15, Subiecte I, p. 148-152.
(p. 459)                  SOLDATUL     PĂTRU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 304, 1 februarie 1929, p. 2-3.
(p. 462)                       C. ARGETOIANU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 305, 2 februarie 1929, p. 1-2 (Medalion).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 111-113.
(p. 464)        S-A      RĂZVRĂTIT UN MINISTER
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 306, 3 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 221-223.
(p. 466)                     UN SALUT IZOLAT
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 306, 3 februarie 1929, p. 2.
    Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 335.
                      NOTE BIBLIOGRAFICE                     1437
(p. 467)              CE VREA MUNTELE ?
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 307, 4 februarie 1929, p. 3-4.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 345-347.
(p. 469)                   N. D.   COCEA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 308, 6 februarie 1929, p. 1-2 (Medalion).
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 216-218.
(p. 471)                                UN EPILOG
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 309, 7 februarie 1929, p. 1-2.
(p. 474)                   EPISTOLĂ CĂTRE FARISEI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 310, 8 februarie 1929, p. 2-3.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 224-226.
 (p. 476) UN ZIAR NOU: „EPOCA" SAU UN GAZETAR NOU: GRIGORE FILIPESCU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 311, 9 februarie 1929,
 p. 2-3.
    Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 336-337.
 1438                 NOTE    BIBLIOGRAFICE
(p. 478)                      BALUL PRESEI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 427,
10 februarie 1929, p. 3.
(p. 482)                    CLANUL POLITIC
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 312, 10 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 173-175, punctul 58.
(p. 484)                       SERENISSIMA
          Rugăciune pe brânci la domnul N. Iorga
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 313, 11 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 243-246.
(p. 489)                         MORALESCU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 314, 13 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 348-350.
(p. 491)                 CALENDARUL CU DOI...PAŞTI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 315, 14 februarie 1929, p. 1-2.
                    NOTE BIBLIOGRAFICE                  1439
(p. 493)           TEXTUL CĂRŢII PASTORALE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 316, 15 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 227-230.
(p. 496)                    TUTUNUL REGIEI
    A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 317, 16 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 406-408.
(p. 498) ALEXANDRU DOBROGEANU-GHEREA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 318, 17 februarie 1929, p. 1-2 (Medalion).
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 222-224.
(p. 501)                    EDITORII APAŞI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 319, 18 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 248-250.
(p. 503)                SALOMON  ROSENTAL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 320, 20 februarie
 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 114—117.
 1440
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 505) CUM SE APĂRĂ UN FOST MINISTRU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 322, 22 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 351-355.
(p. 509)              C. ŞABAN-FĂGEŢEL. I
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 323, 23 februarie 1929, p. 1-2. Cu titlul: Un jubileu: C. Şaban-Făgeţel.
    Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 338-340.
(p. 512)           UN  EPISCOP    CERE    REFORME
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 324, 24 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 231-233.
(p. 514)                        BLESTEMUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 325, 25 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 234-237.
(p. 517)                             NOTE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 236, 27 februarie 1929, p. 2. Semnat: B. de P. Se referă la revista „Pe drumuri noi", în format identic cu „Biletele de Papagal", „şi îngrijită de doi gazetari". Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 388-389.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1441
 (p. 518) A TREIA HOTĂRÂRE A SINODULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 327, 28 februarie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 409-411.
  (p. 520)        PREUMBIĂRI PRIN JURUL
                                                               CHESTIUNII Internatul Teologic
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 327, 28 februarie
  1928, p. 2. Semnat: Coco cu comanac.
  (p. 522)        MECANICA LUI TÂNDALĂ
    A apărut în „Revista C.F.R.", an. XVI, nr. 2, februarie 1929, p. 36. în volume: Răzleţe, p. 401-404; Scrieri 19, Profiluri, p. 78-82.
  (p. 526) ALO ! CENTRALA: CINE-I ACOLO ?
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 328,1 martie 1929, p. 1-2. Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 52-55.
  (p. 529)                 O   MORALĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 329,2 martie 1929, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 356-361.
  (p. 533)                 GEAMANTANE GRATIS
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 430, 3 martie
  1929, p. 5.
1442
NOTE BIBLIOGRAFICE
    în volume: Răzleţe, p. 488-492, cu titlul Călătorul; Scrieri 16, Subiecte II, p. 182-186, cu titlul Călătorul şi modificări; Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 263-267, cu titlul Geamantane gratis .
(p. 536)               PACTUL MIJLOCIU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 331, 4 martie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 184-186, punctul 61.
(p. 539)                     C.   STERE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 332, 6 martie 1929, p. 1-2 (Medalion).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 118-122.
(p. 543)               H. ST. STREITMAN
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 333, 7 martie 1929, p. 1-2 (Medalion).
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 235-237.
(p. 546)               [„DRAGĂ COCO..."]
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 333, 7 martie 1929, p. 2. Semnat: T. A.
(p. 546)               UN  STAREŢ   VÂNĂTOR
     A apăruţ în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 334, 8 martie 1929,
p, 1-2.
     Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p, 412-414.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1443
 (p. 548)
                          MIZERII
      A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 335, 9 martie 1929,
     Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 44-47, punctul 12.
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 336, 10 martie 1929, p. 1.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 238-240.
(p. 554) DE LA INTERNATUL TEOLOGIC
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 336, 10 martie 1929, p. 2-3. Semnat: Coc6 cu comanac.
(p. 556)                   ALTE    MIZERII
    A apărut în „Biletele Papagal", an. II, nr. 337, 11 martie 1929, p. 1-2 {Tablete).
    în volume: Manual de morală practică, p. 16-20; Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 186-188, punctul 198.
(p. 557)                CEZAR PETRESCU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an* II, nr. 339, 14 martie 1929, p. 1-2 (Medalion).
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 240-243.
p. 1-2.
(p. 551)
                               TRĂSURA DE PIAŢĂ
 1444               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 560)                    COMERŢUL AMBULANT
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 340, 15 martie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 56-58.
(p. 563) BADEA ION ŞI DOMNUL REGENT
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 341, 16 martie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 241-243.
(p. 565)                       LUPTA FRANCEZĂ
    A apărut în Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 432, 17 martie 1929, p. 3 (Sportul).
(p. 568)                        FĂRĂ MĂMĂLIGĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 342, 17 martie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 362-364.
(p. 570)                      SECUNDA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 343, 18 martie 1929,
 p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 415-417.
                    NOTE BIBLIOGRAFICE                 1445
 (p. 573)                   MELANCOLII
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 344, 20 martie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 130-133.
(p. 576) PUMNI AMERICANI ŞI LEACURI ROMÂNEŞTI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 345, 21 martie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 365-368.
(p. 578)                      DUMINICA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 346, 22 martie 1929, p. 1-2.
(p. 580) DE LA CONCURSUL DE FRUMUSEŢE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 347, 23 martie 1929, p. 1-2 (Duminica femeii).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 369-372.
(p. 583)                   MĂNĂSTIRILE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 349, 25 martie 1929,
 p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 373-376.
 1446               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 585)            MITROPOLITUL     GURIE  AL
                         BASARABIEI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 351, 28 martie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 244-246.
(p. 588)                    FLORIILE
    A apărut în „Vremea", an. II, nr. 57, 28 martie 1929, p. 5.
(p. 592)         MORAVURI DE BOGĂTAŞI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 352, 29 martie 1929, p. 1-2.
    în volume: Pagini din trecut, p. 271-273; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 59-62, punctul 17.
(p. 594)              PARADISUL ARTIFICIAL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 353, 30 martie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 141-144, punctul 47.
(p. 597)            O PLIMBARE ÎN ALPI
    A apărut în Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 434, 31 martie 1929, p. 3.
    Inclus în Scrieri 16, Subiecte II, p. 64-69.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1447
(p. 601)
                    IISUS HRISTOS
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 354, 31 martie 1929, p. 1 (Medalion).
     Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 247-248.
     A apărut în „Revista C.F.R.", an. XVI, nr. 3, martie 1929, p. 82. Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 18-21.
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 355, 4 apriliel929, p. 1-2.
     Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 418-420.
             (p. 609) LIBERTATEA PRESEI, O FICŢIUNE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 356, 5 aprilie 1929, p. 1-3.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 251-255.
              (p. 613) STERE, SLAVICI, ARGHEZI ŞI S.S.R. A apărut în „Izbânda", nr. 477, 5 aprilie 1929, p. 1.
(p. 615)                     ION     GORUN
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 358, 7 aprilie 1929, p. 1-2 (Medalion).
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 244-246.
(p. 603)
                                PRINCIPII DE CĂLĂTORIE
(p. 606)
                                      PASTELE ŞTIINŢIFIC
 1448                          NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 617)                 MISS... BRICENI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 360, 10 aprilie 1929, p. 1-2.
(p. 619)                  CULTURĂ ŞI CAPITAL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 361, 11 aprilie 1929, p. 4 (Actualităţi,). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III\ p. 77—80.
(p. 623)                   SECRETE DIPLOMATICE. I
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 361, 11 aprilie 1929, p. 4 (Actualităţi). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 424—425.
(p. 624) DE LA UN EXAMEN DE LICENŢĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 382, 12 aprilie 1929, p. 1-2. Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 256-258.
(p. 626)                         ZIDURI...
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 363, 13 aprilie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 59-61.
(p. 628)                         IDEOLOGIE
    A apărut în Adevărul literar şi artistic", an. EX, nr. 436, 14 aprilie 1929, p. 4.
    în volume: Răzleţe, p. 434-437; Scrieri 19, Profiluri, p. 38-41.
                     NOTE BIBLIOGRAFICE                    1449
(p. 632)                       DANSATORUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 366, 17 aprilie 1929, p. 1.
    Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule?, p. 72-74.
(p. 634)              CAVALERISMUL    CETĂŢENESC
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 367, 18 aprilie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 377-379.
(p. 636)           DE  VORBĂ CU UN STAREŢ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 368, 19 aprilie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 421-424.
(p. 639)               „PROPRIETARUL"
    A apărut în , Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 437, 21 aprilie 1929, p. 4.
    în volume: Răzleţe, p. 492-495; Scrieri 16, Subiecte II, p. 89-92.
(p. 642)               DE CIOCOLATĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 370, 21 aprilie 1929, p. 1-2 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 425-427.
 1450               NOTE   BIBLIOGRAFICE
 (p. 644) CE TREBUIE SĂ ŞTIE UN TÂNĂR DE OPTSPREZECE ANI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 371, 22 aprilie 1929, p. 1-2. Semnat: Coco, p. conf. T. Arghezi.
    In volume: Pagini din trecut, p. 274-276; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 23-26, punctul 6.
 (p. 647)            MITROPOLIE ŞI   REGENŢĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 372, 24 aprilie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 428-430.
 (p. 649) DOMNUL ZICE, DOMNUL AUDE...
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 374, 27 aprilie 1929, p. 1-2.
     Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 431-433.
 (p. 652)                UN INVENTATOR
    A apărut în Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 438, 28 aprilie 1929, p. 3.
    în volume: Răzleţe, p. 464-467; Scrieri 16, Subiecte II, p. 173-177.
 (p. 656)          ÎNTRE BIBERON ŞI FANTOMĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 375, 28 aprilie 1929, p. 2.
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 81-83.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1451
 (p. 658)                 VAGOANE-BIBLIOTECI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 376, 29 aprilie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 259-261.
(p. 661)          POLITICĂ  ŞI  LITERATURĂ.  I
    A apărut în „Ramuri“, an. XXIII, nr. 4, aprilie 1929, p. 107-112. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 92-101.
(p. 669)              MORAVURI  EPISCOPALE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 377, 1 mai 1929, p. 1-2.
(p. 671)             GAIA GALACTION. II
    A apărut în „Bilete de Papagal“, an. II, nr. 378, 3 mai 1929, p. 1-2. Cu titlul: Gala Galaction are 50 de ani.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 133-135.
(p. 674)             PĂCATUL GINGAŞ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 379,4 mai 1929, p. 1-2. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar 77, p. 249-251.
(p. 677)           SECRETE     DIPLOMATICE. II
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 379, 4 mai 1929, p. 4 (Actualităţi). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică., p. 425-427.
  1452                 NOTE    BIBLIOGRAFICE
 (p. 678)                         NIRVANA
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 380, 5 mai 1929, p. 1-2.
     Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 84-86.
 (p. 681)              TABLETA        RÂNDUNELEI
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 381, 6 mai 1929, p. 1. Cu titlul: 1 Mai.
     Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 81-82.
 (p. 683)               DOUĂ FRUMUSEŢI
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 383, 9 mai 1929, p. 1-2.
     Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 434-436.
 (p. 685)                         ŢIGANII
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 384, 10 mai 1928, p. 1-2.
     în volume: Pagini din trecut, p. 277-279; Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 74-76.
 (p. 687)                       INVITATUL
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 440, 12 mai 1929, p. 5.
     în volume: Răzleţe, p. 103-106; Scrieri 15, Subiecte I, p. 76-80.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1453
 (p. 691)
                           5 ŞI 10 MAI
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 385, 13 mai 1929, p. 1.
     Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 394-395.
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 386, 15 mai 1929,
      în volume: Pagini din trecut, p. 280-282; Scrieri 19, Profiluri, p. 211-213.
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 387, 16 mai 1929, p. 1.
    Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 15-17.
(p. 698) FABRICA DE AVIOANE DIN BRAŞOV
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 388, 17 mai 1929, p. 1-3.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 437-441.
(p. 702)                  BABA CHIOARA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 389, 18 mai 1929, p. 1.
     Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 396-398.
(p. 693)
                                             BIETUL OM
p. 1-2.
(p. 695)
                                         NOTE MICI
  1454                  NOTE      BIBLIOGRAFICE
 (p. 704)                COCO ŞI EVREII
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 390, 19 mai 1929, p. 1-2.
     Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar, p. 252-254.
 (p. 706)                         VIERMII
     A apărut în „Bilete de Papagal", nr. II, nr. 391, 20 mai 1929, p. 1-2.
     în volume: Pagini din trecut, p. 283-285; Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 399-401.
 (p. 709)            SECRETE     DIPLOMATICE.    III
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 391, 20 mai 1929, p. 3-4 (Actualităţi). Semnat: B. de P.
     Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 428-430. Subtitlul Citaţia a fost eliminat de cenzură.
 (p. 711)                          REGELE
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 392, 22 mai 1929, p. 1.
     Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 255-256.
 (p. 713)                        „HAMAL!"
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 393, 23 mai 1929, p. 1-2.
     în volume: Răzleţe, p. 160—162; Scrieri 17, De prin răspântii, p. 39-4 L
                    NOTE BIBLIOGRAFICE                  1455
(p. 715)          UN SEMINAR CĂLUGĂRESC
    A apărut în „Bilete de Papagtal“, an. II, nr. 396, 26 mai 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 442—444.
(p. 717) O SCRISOARE CĂTRE BADEA ION
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 397, 27 mai 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 262-264.
(p. 719)            DREPTUL FLUIERULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 398, 29 mai 1929, p. 1.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 356-357.
(p. 721)             LACRIMA    MĂSCĂRICIULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 399, 30 mai 1929, p. 1.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 358-360.
(p. 723)            POLITICĂ ŞI LITERATURĂ. II
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 5, mai 1929, p. 139-143. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 101-109.
(p. 730) ION POGAN: LINIŞTI ŞI COMORI
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 5, mai 1929, p. 168 {Cărţi). Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 342-344.
 1456               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 732)                    BENE-MERENTI
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 5, mai 1929, p. 174 (Bilete). Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 265-266.
(p. 733)                     DO-RE-MI-FA
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 5, mai 1929, p. 174 (Bilete). Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 267-268.
(p. 734)                 DUNĂRE GREAVU
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 5, mai 1929, p. 175 (Bilete). Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 123-124.
(p. 736)                REGĂŢENI ŞI ARDELENI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 401, 1 iunie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 402-404.
(p. 738)        CONFORTUL ARDEALULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 402, 2 iunie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 257-259.
(p. 741)                    ŞOMAJUL ABSTRACT
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 403, 3 iunie 1929,
 p. 1-2 (Ministerul Muncii).
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 405-408.
                    NOTE BIBLIOGRAFICE                   1457
(p. 744)           SUFLETUL DEFICITAR
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 404, 5 iunie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 380-383.
(p. 747) O ŞEZĂTOARE IA TÂRGUI. JIILOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 405, 6 iunie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 345-349.
(p. 751)           SUPEROMUL UNANIM
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 406, 7 iunie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 269-272.
(p. 754)                      GEAMANTANUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 407, 8 iunie 1929, p. 1-2 {Tablete).
    în volume: Răzleţe, p. 87-90; Scrieri 15, Subiecte I, p. 48-52.
(p. 758)           EPISTOLĂ    CĂTRE   TIMOTEI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 408, 9 iunie 1929,
p. 1-2 {Tablete). Cu titlul: Bilet de începător.
    Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 87-89.
1458               NOTE  BIBLIOGRAFICE
(p. 760)             CHINEZUL    INTERIMAR
    A apărut în „Bilete de Papagal“, an. II, nr. 409, 10 iunie 1929, p. 1. Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 62-64.
(p. 762)          BANCRUTA     ORTODOXIEI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 410, 12 iunie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 445-447.
(p. 765)               VĂRUL       MIHALACHE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 411, 13 iunie 1929, p. 1—2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 260-262.
(p. 767)                 MĂRUNTE. I
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 411, 13 iunie 1929, p. 4 (Actualităţi). Semnat: B. de P.
(p. 769)     SCRISOAREA UNUI INVALID I.O.V.
                                SAU
                  CĂINŢELE LUI NAEIDIOTU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 413, 15 iunie 1929, p. 4. Semnat: Invalidul de la Argeş.
(p. 770)                 ĂI, DE FACE AŞA
    A apărut în , Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 445, 16 iunie 1929, p. 4.
    Inclus în- Scrieri 19, Profiluri, p. 96-100.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1459
 (p. 774)                       DIALOG
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 415, 17 iunie 1929, p. 1. Cu titlul: Iorga şi Baruţu: Dialog.
    Inclus în Scrieri 7, Cartea cu jucării, p. 108-110.
(p. 776)                  ORTODOXIA ARTISTICO-LITERARĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 416, 19 iunie 1929, p. 1-2. Răspuns la articolul lui Nichifor Crainic, Pentru domnul Tudor Arghezi, apărut în „Curentul", an. II, nr. 504, 15 iunie 1929, p. 1.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 273-276.
(p. 779)                 DOMNUL     „PRESĂ"
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 417, 20 iunie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 277-279.
(p. 781)                           MIHAI EMINESCU. III
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 418, 21 iunie 1929, p. 1-2 (Tablete). Cu titlul: Cocb la Eminescu.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 47-49.
(p. 783)                       FALIMENTUL
        A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 419, 22 iunie 1929,
 p. 1 (Tablete).
        Inclus în Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 49-50.
 1460
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 785) [„METODELE VECHI, UZATE...“]
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 446, 23 iunie 1929, p. 4 (Manual de morală practică).
    în volume: Pagini din trecut, p. 289-291; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 154-157, punctul 51.
(p. 788)                HORIA MANIU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. I, nr. 421, 24 iunie 1929, P. i.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 147-148.
(p. 790)          MÂNĂSTIREA         PANTELIMON. I
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 422, 26 iunie 1929, p. 1-2. Cu titlul: Eforie. Note cu lapte.
    Inclus în Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 150-152. Cu modificări.
(p. 792)                       EXAMENELE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 424, 28 iunie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 166-168, punctul 124.
(p. 794)          MĂNĂSTIREA         PANTELIMON. II
       A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 425, 29 iunie 1929,
p. 1-2. Cu titlul: Eforia: Pantelimonul.
          Inclus în Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 152-154.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1461
 (p. 797)              UN SINGURATIC
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 447, 30 iunie 1929, p. 3 (Tratat de morală practică).
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 12-1$, punctul 144.
 (p. 800)                ORTODOXIE CU   ŢUICĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 426, 30 iunie 1929, p. 2-3. Semnat: T. A. Cu titlul: P.S. — Ortodoxie cu ţuică.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 280-281.
 (p. 802)         CUM  CĂLĂTORIM FĂRĂ BILET
    A apărut în „Revista C.F.R.", an. XVI, nr. 5-6, mai-iunie 1929, p. 141.
    Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 157-160.
 (p. 804)          BISERICA  ŞI     EPISCOPATUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 427, 1 iulie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 448-450.
 (p. 807)            GAI A GALACTION. III
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 428, 3 iulie 1929, p. 1-2. Cu titlul: Premiul părintelui Galaction.
    în volume: Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 282-284; Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 282-284.
1462
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 809)              ÎNGERUL A STRIGAT
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 429, 4 iulie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 451-453.
(p. 812)         SECRETE DIPLOMATICE. IV
    A apărut în „Bilete de Papagtal", an. II, nr. 429, 4 iulie 1929, p. 3-4 (.Actualităţi). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 430-432.
(p. 814)         UN CORB ALB: EPISCOPUL
                     ROMAN CIOROGARIU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 430, 5 iulie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 454-456.
(p. 816)              PROIECT DE LEGE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 431, 6 iulie 1929, p. 1-2. Semnat: Coc6, p. conf. T. Arghezi.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 285-287.
(p. 819) CE BINE ESTE SĂ FII CE ŞTIU EU...
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 432, 8 iulie 1929,
 p. 1-2.
     Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 457-459.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1463
 (p. 821) LĂSAŢI FEMEILE SĂ VIE LA MINE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 433,8 iulie 1929, p. 1-2. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 268-270.
(p. 823)                    CĂUTAREA PATERNITĂŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 434, 10 iulie 1929, p. 1-2. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 409-411.
(p. 825) CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 435, 11 iulie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 412-414.
(p. 828)                  GRĂDINARII ŞI POMPIERII
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 436, 12 iulie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 65-67.
(p. 830)                           A. A. BARDESCU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 437,13 iulie 1929, p. 2. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 249-250.
(p. 831)                     BINE ŞI RĂU
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 449, 14 iulie 1929, p. 3 [Manual de morală practică).
 1464               NOTE BIBLIOGRAFICE
    Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 105-108, punctul 33.
(p. 834)              COMUNISMUL  LA EL ACASĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 438, 14 iulie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 271-274.
(p. 837) O AUTORITATE CARE NE LIPSEŞTE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 439, 15 iulie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 384-386.
(p. 839)               DESCOPERIRI CARE    VOR
                     PRODUCE MILIOANE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 440, 17 iulie 1929, p. 4 (Actualităţi). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 460-462.
(p. 841) RĂZBUNAREA ŢIGANULUI DELICIOS
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 442, 19 iulie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 288-289.
(p. 844) PUNE, DOAMNE, STRAJĂ GURII MELE
        A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 443, 20 iulie 1929,
p. 1-2.
           Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 275-278.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1465
 (p. 847)                  SECRETE DIPLOMATICE. V
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 443, 20 iulie 1929, p. 4 (Actualităţi). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 432-434.
(p. 849)             ATITUDINEA VIEŢII
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 450, 21 iulie 1929, p. 1 (Manual de morală practica). Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 50-54, punctul 91.
(p. 853)                       PĂCALĂ EX-CATHEDRA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 444, 21 iulie 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 291-293.
(p. 855)         MEDICINA ŞI PREFECTURA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 445, 22 iulie 1929, p. 1.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 279-281.
(p. 857)         PRIN EPISCOPIA BUZĂULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 447, 25 iulie 1929,
p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 463-466.
 1466
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 860)
                           PROBLEME DE ISTORIE
   A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 448, 26 iulie 1929, p. 1.
                    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 415-417.
  A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 449, TI iulie 1929, p. 1-2.
                  Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 418-420.
               (p. 864) ACTUALITĂŢI INTERNAŢIONALE
  A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 449, 27 iulie 1929, p. 3-4. Semnat: B. de P.
                  Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 434-437.
  (p. 867)                          IDEALURI
  A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 451, 28 iulie
  1929, p. 3 {Manual de morală practică).
  Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 229-232, punctul 211.
  (p. 870)                     MĂRUNTE.   II
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 451, 29 iulie 1929,
 p. 3 (Actualităţi). Semnat: B. de P.
     Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 438-439.
(p. 862)
                                  INDIGESTIA DE APĂ
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1467
(p. 872)
              VIOARA DOMNULUI CONSTANTIN NOTTARA
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 452, 31 iulie 1929, p. 1-2. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 282-284.
     A apărut în „Adam", an. I, nr. 5, 31 iulie 1929, p. 1-2. Deschide numărul.
                 Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 285-287.
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 6-7, iunie-iulie 1929, p. 208-209 (Bilete).
                  Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 90-91.
(p. 878) POLITICĂ ŞI LITETRATURĂ. III
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 6-7, iunie-iulie 1929, p. 179-183.
               Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 109-115.
(p. 884)                   F. ADERCA: MIC TRATAT DE ESTETICĂ
                 SAU LUMEA VĂZUTĂ ESTETIC
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 6-7, iunie-iulie 1929,
p. 209-210 (Bilete).
    Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 350-352.
(p. 874)
                            THEODOR HERZL
(p. 876)
                                       REVISTE MICI. II
 1468                 NOTE BIBLIOGRAFICE
 (p. 886)                        LEON DONICI
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 6-7, iunie-iulie 1929, p. 210 (Bilete).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 125-126.
 (p. 887)             UN OM PROVIDENŢIAL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 455, 3 august 1929, p. 1-2.
    în volume: Pagini din trecut, p. 295-297; Răzleţe, p. 407-409; Scrieri 19, Profduri, p. 200-202.
 (p. 890)                       PAIELE GOALE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. EX, nr. 452, 4 august
 1929, p. 3 (Manual de morală practica).
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 45-48, punctul 154.
 (p. 893)               ZIUA COMUNISTĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 456, 4 august 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 288-289.
 (p. 895)               ZAMFIR ARBORE. I
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 457, 5 august 1929,
 p. 1-2 (Medalion).
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 251-253.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1469
(p. 898)                  PARTIDUL      COCOŞ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 458, 7 august 1929, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 421-423.
(p. 900)                  EXAMENUL   CONŞTIINŢEI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. II, nr. 460, 9 august 1929, p. 1-2.
    în deschiderea numărului republică Biletul de voie din nr. 459: „Neputând să-şi distribuie timpul suficient domnul Tudor Arghezi îşi roagă cititorii să binevoiască să-i acorde o vacanţă destinată unui supliment de lucru, până la 1 octombrie. «Biletele de Papagal» îşi vor suspenda apariţia la nr. 460. Următorul, nr. 461, va apărea la
1 octombrie, când se va da la tipar şi volumul de proză Amintirile Ierodiaconului Iosif, în Editura Ciornei. Termenul abonamentelor se sporeşte, bineînţeles, proporţional. Administraţia funcţionează fără vacanţă, iar mandatele şi corespondenţa se vor adresa, ca şi în trecut: «Bilete de Papagal», Bulevardul Elisabeta, 5, Bucureşti".
    în volume: Pagini din trecut, p. 298-300; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 390-391.
(p. 902)                     A. I,   ZISSU
    A apărut în „Adam", an. I, nr. 6, 15 august 1929, p. 13-14. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 290-292.
(p. 904)                      POPA   MIHAI
    A apărut în Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 454, 18 august
1929,  p. 3. Cu titlul: Popa Mihai. Epistolă către duhovnic şi cu dedicaţia: „Doamnei O. M., la ziarul «Neamul românesc»".
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 21-25, punctul 83.
 1470
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 908)                      TOT AVERI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 455, 25 august
1929, p. 3 (Manual de morală practica).
(p. 911)                             O PETIŢIE
    A apărut în „Revista C.F.R.", an. XVI, nr. 7-8, iulie-august
1929, p. 178.
    Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 258-261.
(p. 914)                      IUŢEALA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 457,
8  septembrie 1929, p. 5.
    Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 165-168.
(p. 918)                         DOMNUL ŢIPARU
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 460,
29 septembrie 1929, p. 3.
    în volume: Pagini din trecut, p. 301-304; Răzleţe, p. 246-249; Scrieri 15, Subiecte I, p. 241-245.
(p. 922)           POLITICĂ   ŞI LITERATURĂ. IV
     A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 8-9, august-septembrie
 1929, p. 221-226.
     Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 116-125.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1471
 (p. 931)                        COCOŞILĂ
    A apărut în „Revista C.F.R.“, an. XVI, nr. 9, septembrie 1929, p. 238. Cu titlul: Duminica lui Cocoşilă.
    Inclus în Scrieri 19, Profiluri, p. 71-74.
(p. 934) UNIVERSITATEA PENTRU MORAL Reportaj
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 464,
27 octombrie 1929, p. 7-8.
    In volume: Răzleţe, p. 502-506; Scrieri 14, Tablete din Ţara de Kuty, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 99-104, punctele 38-41.
(p. 939)            POVESTIRI DE CLASA AIIA
    A apărut în „Revista C.F.R.“, an. XVI, nr. 10, octombrie 1929, p. 251-252.
(p. 943)               BIBLIA  CU CREIONUL
    A apărut în „Adam“, an. I, nr. 11,1 noiembrie 1929, p. 10-12. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 126-129.
(p. 947)                        INS ŞI NEAM
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 465, 3 noiembrie 1929, p. 3 CManual de morală practica).
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 209-213, punctul 205.
1472
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 951)             FRICA DE MOARTE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 466,10 noiembrie
1929, p. 1 (Manual de morală practică). Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 99—102, punctul 31.
(p. 954)             COSTUME DE SEZON
    A apărut în „Dreptatea", an. III, nr. 630, 15 noiembrie 1929, p. 2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 393-397.
(p. 958)             BUNUL PATRIOTISM
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 468, 24 noiembrie 1929, p. 4 (Manual de morală practică).
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 40-44, punctul 153.
(p. 961) LITERATURA ŞI OMUL DE RÂND
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 10-11, octombrie-noiem-brie 1929, p. 277-281. Cu titlul: Dobitoacele noastre literare. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 25> Semne cu creionul III, p. 130-136.
(p. 967) CRITICĂ MARE ŞI CRITICĂ MICĂ
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 10-11, octombrie-noiembrie
1929, p. 304-305 (Bilete).
NOTE BIBLIOGRAFICE
1473
(p. 970)                    TUDOR        MĂINESCU
     A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 10-11, octombrie-noiem-brie 1929, p. 305-306. Cu titlul: Tudor Măinescu: O picătură de parjum.
     Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 127-128.
(p. 971) RĂSPUNS LA O SCRISOARE DE CITITOR
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 470,
8  decembrie 1929, p. 5 {Manual de morală practica).
     Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 21-24, punctul 147.
(p. 974)                           BILETE
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 471,
15 decembrie 1929, p. 8.
     Inclus în Scrieri 12, Icoane de lemn, Bucureşti, E.P.L., 1966, p. 219-222. Un pasaj eliminat.
(p. 978)                 SACRIFICIUL    SPECIAL
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 472,
22 decembrie 1929, p. 8 (Manual de morală practica).
     în volume: Pagini din trecut, p. 305-308; Scrieri 19, Profiluri, p. 173-177.
(p. 982)                        SENS UNIC
 A apărut în „Vremea", an. II, nr. 94, 25 decembrie 1929, p. 1.
1474
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 985)               NOUA LEGE  A PRESEI
    A apărut în „Ramuri", an. XXIII, nr. 12, decembrie 1929, p. 321-326.
(p. 995)                 UN PASAGER
    A apărut în „Revista C.F.R.“, an. XVI, nr. 11-12, decembrie
1929, p. 298.
    în volume: Răzleţe, p. 177-178; Scrieri 17, De prin răspântii, p. 53-54.
(p. 997)                    AUTOGRAFIE
                       Editorului meu
  A apărut în „Cronicarul", an. I, nr. 1, 15 ianuarie 1930, p. 1.
(p. 999)                     MITOLOGII
    A apărut în „Dimineaţa", an. XXV, nr. 8289, 16 ianuarie 1930, p. 3.
(p. 1003)          [„UN       NEGUSTOR DIN
                      BUCUREŞTI..."]
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 476, 19 ianuarie 1930, p. 6 {Manual de morală practica).
    Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 96-98, punctul 30.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1475
 (p. 1005)          [J. L. PERETZ]: NOAPTEA ÎN
                         TÂRGUL VECHI
    A apărut în „Adam", an. I, nr. 16, 1 februarie 1930, p. 4-6 (Studio. Teatrul Idiş din Bucureşti).
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 361-364.
 (p. 1008)                 O      REVOLUŢIE
    A apărut în „Facla“, an. IX, nr. 301, 18 februarie 1930, p. 1 CZig-Zag - Tic-Tac).
        Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 296-298.
 (p. 1011)                      POEŢII
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 303, 20 februarie 1930, p. 1 {Zig-Zag - Tic-Tac). Editorial.
    Inclus în Scrieri 26, Semne cu creionul IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 165-167. Spini de hârtie.
 (p. 1013)            •         ICONIŢE
    A apărut în „Avântul", an. I, nr. 1,21 februarie 1930, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa., p. 398-400.
 (p. 1015)        „RETRAGEREA" DOMNULUI
                          DEMETRIAD
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 305, 22 februarie 1930, p, 1.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 365-367,
1476
NOTE BIBLIOGRAFICE
 (p. 1018)
                          DINŢII
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic4, an. IX, nr. 481,
23  februarie 1930, p. 5.
     Inclus în Scrieri 13, Poarta neagră, p. 233-236.
     A apărut în „Facla", an. IX, nr. 307, 25 februarie 1930, p. 1 (Zig-Zag— Tic-Tac).
(p. 1024) SCRISOARE PARLAMENTARĂ
   A apărut în ,Adevărul", an. XLIII, nr. 14165, 27 februarie 1930, P-3-
   Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 171-174.
(p. 1027)                    UN EPILOG
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 309, 27 februarie 1930, p. 1 CZig-Zag- Tic~Tac).
    Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 168-170.
(p. 1030)          TURISMUL ÎN ROMÂNIA
    A apărut în „Turismul român". Buletinul lunar al Societăţii, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1930, p. 1.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 293-295.
(p. 1032)               STRICĂCIUNI
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 311, 1 martie 1930, p. 1 (Zig-Zag- Tic-Tac).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 401-403.
(p. 1021)
                                      CĂRTURARII
NOTE BIBLIOGRAFICE               1477
  (p. 1034)                  RĂZBOIUL ADEVĂRAT
     A apărut în Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 482, 2 martie 1930, p. 5.
     Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 285-288.
 (p. 1038)              LOCATARI, PROPRIETARI
     A apărut în „Facla", an. IX, nr. 313, 4 martie 1930, p. 1-3 CZig-Zag - Tic-Tac).
     Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 443-446.
 (p. 1041)               O    SCRISOARE
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 315, 6 martie 1930, p. 1-3. Inclus în Scrieri 26, Spini de hârtie, p. 175-176.
 (p. 1043)                            ZVON
     A apărut în „Facla", an. IX, nr. 317, 8 martie 1930, p. 1 (Zig-Zag - Tic-Tac).
     Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 404-406.
  (p. 1045)                             PISI-PISI
      A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 483, 9 martie 1930, p. 5 (Tablete).
 (p. 1048)               RADIOSOCIOLOGIA
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 319, 11 martie 1930, p. 1 (Zig-Zag- Tic-Tac).
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 447-449.
1478               NOTE  BIBLIOGRAFICE
(p. 1051)               AMANETUL  TRAGIC
    A apărut în „Facla“, an. IX, nr. 321, 13 martie 1930, p. 1 {Zig-Zag- Tic-Tac).
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 450-452.
(p. 1053)             SUSCEPTIBILITĂŢI
   A apărut în „Facla", an. IX, nr. 323, 17 martie 1930, p. 1-3 (Zig-Zag- Tic-Tac).
(p. 1055)                   NEGUSTORII
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 325, 18 martie 1930, p. 1 (Zig-Zag— Tic-Tac).
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 299-300.
(p. 1057)        SUBT ŞI  SUPERESTETICĂ
   A apărut în „Facla", an. IX, nr. 327, 20 martie 1930, p. 1 (Zig-Zag- Tic-Tac).
(p. 1059)             PAPA ŞI      DOMNUL
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 329, 22 martie 1930, p. 1 (Zig-Zag- Tic-Tac).
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 301-303.
(p. 1061)                   DREPTURILE   FEMEII
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 485, 23 martie 1930, p. 5 (Manual de morală practica).
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 109-112, punctul 108.
                   NOTE BIBLIOGRAFICE                 1479
 (p. 1064)              SĂ EVADĂM
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 331, 25 martie 1930, p. 1-3 (Zig-Zag - Tic-Tac).
(p. 1067)                   ŢI-E    FRICĂ!
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 333, 27 martie 1930, p. 1 (.Zig-Zag - Tic-Tac).
(p. 1069)             DOMNUL POTÂRCĂ
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 335, 29 martie 1930, p. 1 (Medalion).
(p. 1072) IDEILE BUNE ŞI IDEILE RELE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 483, 30 martie 1930, p. 1-2 (Manual de morală practică).
    Inclus în Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 45-49, punctul 90.
(p. 1076)             REMORCA GENIALĂ
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 337, 1 aprilie 1930, p. 1-3 (Zig-Zag - Tic-Tac).
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 304-306.
(p. 1078)                LfiO    BACHELIN. II
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 340, 4 aprilie 1930, p. 1 (Zig-Zag — Tic-Tac).
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 129-131.
 1480               NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1080)                   PRINCIPII
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 341, 5 aprilie 1930, p. 1 (Zig-Zag— Tic-Tac).
(p. 1082)                 PARAZITUL  MĂTUŞII
    A apărut în „Radio şi radiofonia", an. III, nr. 81, 6 aprilie 1930, P. i.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 467-470.
(p. 1085)            O TRINITATE: S.T.B.
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 343, 8 aprilie 1930, p. 1 (Zig-Zag— Tic-Tac).
(p. 1087)           N.     IORGA ŞI C. STERE
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 345, 10 aprilie 1930, p. 1 (Zig-Zag- Tic-Tac). Cu titlul: Două vieţi paralele.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 132-134.
(p. 1090)            ŢIGARA FOILETON
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 347, 12 aprilie 1930, p. 1 (Zig-Zag- Tic-Tac).
(p. 1091)           UN    APARAT DE EMISIUNE
    A apărut în „Radio şi radiofonia", an. III, nr. 82, 13 aprilie 1930, P. i.
     în volume: Răzleţe, p. 551-553; Scrieri 16, Subiecte II, p. 139-142.
                    NOTE BIBLIOGRAFICE                   1481
(p. 1095)          ÎN    SĂPTĂMÂNA    POEZIEI
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 349, 14 aprilie 1930, p. 1 (Zig-Zag- Tic-Tac).
(p. 1097)         O    POVESTE  CU  ŞAPTE OUĂ
    A apărut în „Realitatea ilustrată", an. IV, nr. 168, 17 aprilie 1930, p. 9.
(p. 1100)                         ACŢIUNEA LUI GANDHI
    A apărut  în „Facla", an. IX, nr. 353, 18 aprilie 1930, p. 1.
Semnat: T.
(p. 1101)                     MIZANTROPIE
    A apărut în Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 489, 20 aprilie 1930, p. 3.
    în volume: Răzleţe, p. 323-325; Scrieri 19, Profiluri, p. 88-91.
(p. 1104)                    RADIO-TEORIE
    A apărut în „Radio şi radiofonia", an. III, nr. 83, 20 aprilie 1930, p. 1-4.
    Inclus în Scrieri 16, Subiecte II, p. 127-131.
(p. 1108)                            SFÂNTUL GHEORGHE
    A apărut în „Realitatea ilustrată", an. IV, nr. 169, 24 aprilie 1930,
 p. 4:
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 68-71.
 1482                    NOTE       BIBLIOGRAFICE
(p. 1111)                OMUL DE LA CASĂ
     A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 490, 27 aprilie 1930, p. 1-2.
     în volume: Răzleţe, p. 348-351; Scrieri 19, Profiluri, p. 60-64.
(p. 1115)                     REVERII...
    A apărut în „Radio şi radiofonia", an. III, nr. 84, 27 aprilie 1930, p. 1-2.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 407-410.
(p. 1118)        PE   RUGUL DIN COSTEŞTI
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 355, 28 aprilie 1930, p. 1.
(p. 1120)  DICŢIONARUL ROMÂNO-BARUŢU
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 491, 4 mai 1930, p. 1-2.
(p. 1124)                      PARAZIŢII
    A apărut în „Radio şi radiofonia", an. III, nr. 85, 4 mai 1930, p. 8 (Literatura radiofonică).
(p. 1127)         CONTRIBUŢII ŞTIINŢIFICE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 492, 11 mai 1930, p. 1.
    în volume: Răzleţe, p. 285-287; Scrieri 16, Subiecte II, p. 123-126.
                    NOTE BIBLIOGRAFICE                 1483
 (p. 1130)                  RADIO-KUTI
    A apărut în „Radio şi radiofonia", an. III, nr. 86, 11 mai 1930, p. 3.
(p. 1134)                          UN CONGRES
    A apărut în „Facla", an. IX, nr. 357, 12 mai 1932, p. 1.
(p. 1137)            BILET LITERAR
                     Lui Romulus Dianu
    A apărut în „Cronicarul", an. I, nr. 3, 21 mai 1930, p. 1.
(p. 1139)        C.         DOBROGEANU-GHEREA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 494, 25 mai 1930, p. 5. Cu titlul: Gherea.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 225-227. Cu titlu greşit: Alexandru Dobrogeanu-Gherea II.
(p. 1142)                 ÎNTINDEREA PE FOALE
    A apărut în „Realitatea ilustrată", an. IV, nr. 173, 25 mai 1930, p. 10 (Cronica sportivă).
    Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 169-172.
(p. 1145)            ARTA ÎN PARAZIŢI
    A apărut în „Radio şi radiofonia", an. III, nr. 88, 25 mai 1930, p. 1.
       în volume: Răzleţe, p. 527-529; Scrieri 16, Subiecte II, p. 143-146.
1484
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1148)      ARUNCAREA CU GHIULEAUA
    A apărut în „Realitatea ilustrată“, an. IV, nr. 174, 29 mai 1930, p. 10 (Cronica sportiva).
(p. 1152)                    LETOPISEŢII
    A apărut în „Viaţa românească", an. XXIII, nr. 4-5, aprilie-mai 1930, p. 131-134 (Cronica modei). Cu titlul: Letopiseţi.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 411-416.
(p. 1156)            UN    PERSONAJ    AGITAT
    A apărut în „Revista C.F.R.", an. XVII, nr. 5, mai 1930, p. 120. Cu titlul: Un inventator.
    în volume: Răzleţe, p. 481-484; Scrieri 15, Subiecte I, p. 246-249.
(p. 1159)                         PASCIN
    A apărut în „Adam“, an. II, nr. 2, iunie 1930, p. 9-11.
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 209-211.
(p. 1162)                      PARENTEZE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 495, 1 iunie
 1930, p. 3.
    Inclus în Scrieri 44, Parenteze, p. 162-166.
HOTE BIBLIOGRAFICE
 1485
 (p. 1166)              CUGETĂRI       RADIOFONICE
     A apărut în „Radio şi radiofonia1', an. III, nr. 90, 8 iunie 1930, p. 3.
     Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 307-308.
(p. 1167)                       SĂRITURA CU PRĂJINA
     A apărut în „Realitatea ilustrată", an. IV, nr. 176, 12 iunie 1930, p. 26 (Cronica atletismului uşor).
     Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 173-176.
(p. 1170)                       VINERI 6 IUNIE 1930
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 461, 15 iunie 1930, p. 1-3 {Carnetul lui Cocb).
     Reapariţia „Biletelor de Papagal", cu frontispiciul de culoare roşie, a fost semnalată printr-o foaie volantă, cu următorul Salut!, semnat T. Arghezi:
     „Când au apărut întâi, «Biletele de Papagal» au fost refuzate de chioşcari, care credeau că e vorba de un prospect sau de o reclamă de săpunuri de ras. Obişnuiţi să vândă cu 3 lei un volum zilnic de hârtie tipărită, bunul lor simţ s-a speriat de preţul de 2 lei, exorbitant, al unei foiţe cu formatul derizoriu, socotind că ea poate fi cel mult, şi cu insistenţe, împărţită gratuit. Iar colegii profesionali au râs de idee, de format şi de preţ...
     Zi cu zi, «Biletele de Papagal» au apărut de 460 de ori şi numărul unu a început să fie cerut de chioşcarii, asaltaţi de cereri, abia de la nr. 3.
     Apariţia zilnică, timp de doi ani, a Biletelor a probat că în latura ştiinţelor şi literaturilor oficiale poate rodi o activitate de sine stătătoare, mai utilă în consecinţe practice şi umane culturale, decât reţetele impecabile ale proştilor pedanţi şi ale inteligenţilor sălbatici şi isterici. Şi acest ziar minuscul a dat naştere, pe de o parte, la 75 de asemenea ziare mici, în toată ţara, şi posibilităţi de afirmare unui
1486
NOTE BIBLIOGRAFICE
număr de aproximativ 15 tineri scriitori. Această situaţie nouă se cheamă un rezultat.
    «Biletele de Papagal» reapar azi cu tovărăşia Domnului de alături [N. Brăescu - n. ed.\ şi până vor avea amândoi tovarăşii vreme mai multă, numai săptămânal.
(p. 1174)                   JUSTIŢIA ÎN COREEA
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic*, an. IX, nr. 498, 22 iunie 1930, p. 3 {Două însemnări).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 417-418.
(p. 1176)          9 IUNIE 1930 (DUMINICĂ)
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 462, 22 iunie 1930, p. 1 (Tablete). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 453-454.
(p. 1177)                  UN ÎNCUIAT. I
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 462, 22 iunie 1930, p. 1-2, Cu titlul: 10 iunie 1930 (luni). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 419-421.
(p. 1179)                 UN ÎNCUIAT. II
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 462, 22 iunie 1930,
 p. 2-3 (Tablete). Cu titlul: 11 iunie 1930 (marţî). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 422-423.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1487
(p. 1181)           12 IUNIE (MIERCURI)
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 462, 22 iunie 1930, p. 3 {Tablete). Nesemnat.
(p. 1182)           „VALURI ARTIFICIALE"
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 462, 22 iunie 1930, p. 7 (Vorbe). Semnat: B. de P.
(p. 1182)                              SINODUL CITEŞTE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 462, 22 iunie 1930,
p. 7 (Vorbe). Semnat: B. de P.
(p. 1183)                      TRATATIVE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 462, 22 iunie 1930, p. 8 (Vorbe). Semnat: B. de P.
(p. 1184)                                 ULTIMA VORBĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 462, 22 iunie 1930,
p. 8 (Vorbe). Semnat: B. de P.
(p. 1184)                          RADIO
       A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 462, 22 iunie 1930,
 p. 8. Semnat: B. de P.
 1488
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1185)                        REGELE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 463, 29 iunie 1930, p. 1-2. Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 309-311.
(p. 1188)                25 IUNIE 1930
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 463, 29 iunie 1930, p. 2-5 (Tablete). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 312-317.
(p. 1193)                      AMNISTIA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 463, 29 iunie 1930, p. 10 (Vorbe). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 318-319.
(p. 1194)               PEDEAPSA    EXCESULUI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 463, 29 iunie 1930, p. 10 (Vorbe). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 319-320.
(p. 1195)            FUGA ÎN STADION ÎNCHIS
    A apărut în „Realitatea ilustrată", an. IV, nr. 179, 3 iulie 1930, p. 10 (Cronica atletismului uşor).
(p. 1199)            NOTĂ      COMEMORATIVĂ
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 500, 6 iulie 1930, p. 5. Cu titlul: Notiţă comemorativă.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1489
    Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 289-292.
(p. 1202)                     BIFTECUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 464, 6 iulie 1930, p. 2-3 {Tablete). Semnat: B. de P. Cu titlul: 3 iulie 1930. Domnul Stere.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 455-457.
(p. 1204)             OILE PATRIARHALE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 464, 6 iulie 1930, p. 3-5 (Tablete). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 471-474.
(p. 1207)            MÂINILE DOMNULUI DUCA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 464, 6 iulie 1930, p. 11-12. Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 321-323.
(p. 1209)         DOMNUL ŞABAN-FĂGEŢEL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 464, 6 iulie 1930, p. 12. Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 324-326.
(p. 1212)                       O SCADENŢĂ
        A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 464, 6 iulie 1930,
p. 13. Semnat: B. de P.
1490
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1212)              PLANETĂ  DE   REGE TÂNĂR
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 465, 13 iulie 1930, p. 1-2 (.Bilete scoase de Coco). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 327-329.
(p. 1215)                  10 IULIE 1930
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 465, 13 iulie 1930, p. 2-3 (Tablete). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 330-332.
(p. 1217)                        CRIZA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 465, 13 iulie 1930, p. 8-10. Semnat: Coco.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 333-335.
(p. 1220)                        DOZA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 465, 13 iulie 1930, p. 10 (Radio). Semnat: B. de P.
(p. 1220) DOMNUL DIRECTOR GENERAI.
                        ARE URECHE MUZICAIĂ
        A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 465, 13 iulie 1930,
    p. 10. Semnat: B. de P. Cu titlul: Domnul Cârnu are ureche
muzicală.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1491
(p. 1221) [„NICI LITERATURA RADIOFONICĂ...“]
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 465, 13 iulie 1930, p. 10 (Radio). Semnat: B. de P.
(p. 1222)   A DOUA PLANETĂ DE REGE JUNE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 466, 20 iulie 1930, p. 1-2 (Bilete). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 336-338.
(P. 1224)              SĂPTĂMÂNA PATIMILOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 466, 20 iulie 1930, p. 2 (Tablete). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 458-459.
(p. 1225)          NOUL DIRECTOR GENERAI.
                       AI, TEATRELOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 466, 20 iulie 1930, p. 6. Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 368.
(p. 1226) POSTUL DE RADIO BUCUREŞTI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 466, 20 iulie 1930,
 p. 8-9 (Radio). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 26, Cutia de poştă, p. 363-365.
 1492
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1228)
              DOAMNA MARGOT
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 466, 20 iulie 1930, p. 9 (Radio). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 26\ Cutia de poştă, p. 366-367.
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 466, 20 iulie 1930, p. 9 (Radio). Semnat: B. de P.
     Inclus în Scrieri 26, Cutia de poştă, p. 368.
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 466, 20 iulie 1930, p. 10 (Vorbe). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 339-340.
(p. 1232) BURSA DE VOIAJ PENTRU PICTURĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 466, 20 iulie 1930, p. 10. Semnat. C.
(p. 1232)                EDIŢIILE DE „LUX"
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 503, 27 iulie 1930, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 293-296.
(p. 1236) A TREIA PLANETĂ DE REGE JUNE
(p. 1229)
                                 PROGRAMUL
(p. 1230)
                         DOMNUL COSTĂCHESCU ŞI AUTONOMIA
         A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 467, 27 iulie 1930,
p. 1-2. Semnat: T. A.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1493
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 341-343.
(p. 1238)              [„TREI DEPUTAŢI...“]
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 467, 27 iulie 1930, p. 8-10 {Vorbe). Semnat: B. de P.
(p. 1240)                   JURNALUL    VORBIT
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 467, 27 iulie 1930, p. 10 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
(p. 1241)                         CABARET
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 467, 27 iulie 1930, p. 10 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
(p. 1242)                        INOVAŢII
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 467, 27 iulie 1930, p. 10 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
(p. 1242)              CĂRŢILE   DE ŞCOALĂ
    A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 504, 3 august
 1930, p. 1. Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 26, Arhivă de literatură, p. 297-299.
 1494
NOTE BIBLIOGRAFICE
 (p. 1244)                 PLANETĂ  DE REGE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 468, 3 august 1930, p. 1-2 (Bilete). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 344-346.
 (p. 1246)                       MUNICIPIUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 468, 3 august 1930, p. 2-3 (Tablete). Nesemnat.
    Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 72-74.
 (p. 1248)                       LAXATIVELE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 468, 3 august 1930, p. 5 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
 (p. 1249)                CHESTIA AIA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 468, 3 august 1930, p. 5 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
 (p. 1250)                O MITOCĂNIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 468, 3 august 1930, p. 5-7 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 26, Cutia de poştă, p. 369-373.
 (p. 1254)                            PAUZA
        A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 468, 3 august 1930,
p. 7 (Cronica radiofonică:). Semnat: B. de P.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1495
(p. 1255) DOMNUL GEORGE BRĂTIANU IA CRAIOVA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 469, 10 august 1930, p. 1-3 {Bilete). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 460-464.
(p. 1259)                  ŞTRANDURILE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 469, 10 august 1930, p. 4 {Municipiul). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 75-76.
(p. 1261)                            ULTIMA ORĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 469, 10 august 1930, p. 4 {Municipiul). Semnat: B. de P.
(p. 1261)                  GEORGISMUL LA TECUCI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930, p. 1-2 {Bilete). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 465-468.
(p. 1265)          CÂINELE  ŞI    VIOLONCELUL
        A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930,
 p. 7-8 {Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
 1496
NOTE BIBLIOGRAFICE
 (p. 1265)                O      PĂCĂLEALĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930, p. 8 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
 (p. 1266)           UN LAPSUS... LINGHE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930, p. 8 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
 (p. 1266)                LAPSUSURILE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930, p. 8-9 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
 (p. 1267)                PRECIZIUNI
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930, p. 9 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
 (p. 1268)                   RADIOAMATORII
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930, p. 9 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 26, Cutia de poştă, p. 374.
 (p. 1269)                  UN ADEVĂRAT EVENIMENT
       A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930,
p. 9. Semnat: B. de P.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1497
 (p. 1269)                       SELECŢIUNE
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930, p. 10 (Vorbe). Semnat: B. de P.
 (p. 1270) DOMNUL IORGA, ZIARIST POLITIC
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 470, 17 august 1930, p. 10. Semnat: B. de P.
 (p. 1271)         O SCRISOARE DE IA PANAIT ISTRATI
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 471, 24 august 1930, p. 1. Semnat: T. A.
 (p. 1274) UN RĂSPUNS ZIARULUI „VIITORUL"
     A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 471, 24 august 1930, p. 8-10 (Vorbe). Semnat: B. de P.
 (p. 1278)                 CALIFUL     VICIOS
     A apărut în ,Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 508, 31 august 1930, p. 4.
     în volume: Răzleţe, p. 266—269; Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 131-135, punctul 181.
 (p. 1281)                 DESPRE    ÎNVĂŢAŢI
         A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 472, 31 august 1930,
     p. 1-2. Semnat: B. de P. Cu titlul: Bilet de rege: Despre învăţaţi.
         Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 347-351.
1498
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1285) SUBSTANTIVUL DEMOCRAŢIE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 472, 31 august 1930, p. 10 {Vorbe). Semnat: B. de P.
 (p. 1286)             BATERIA USCATĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 472, 31 august 1930, p. 10 {Vorbe). Semnat: B. de P.
 (p. 1287)              IA KARLSBAD
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 472, 31 august 1930, p. 10 {Vorbe). Semnat: B. de P.
 (p. 1288)                       RUGINOASA
    A apărut în „Revista C.F.R.", an. XVII, nr. 7-8, august 1930, p. 191.
    Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 70-73.
 (p. 1291)           VASILE ALECSANDRI. II
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 509, 7 septembrie 1930, p. 1.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 145-148.
 (p. 1294)           GEORGISMUL IA BUZĂU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 473, 7 septembrie
 1930, p. 1-2 {Bilete). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 352-355.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1499
(p. 1297)            ION MARIN SADOVEANU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 473, 7 septembrie 1930, p. 4 (Medalion). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 135.
(p. 1297)            ARISTID DEMETRIAD
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 473, 7 septembrie 1930, p. 6 (Cronica teatrală: Tablete). Semnat: Coco.
    în volume: Tablete de cronicar, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960, p. 232; Scrieri 28, Cortina, p. 371.
(p. 1298)                         G. TIMICĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 473, 7 septembrie 1930, p. 6 (Cronica teatrală: Tablete). Semnat: Coco.
    În volume: Tablete de cronicar, p. 233-234; Scrieri 28, Cortina, p. 369-370.
(p. 1299)                       LENY CALLER
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 473, 7 septembrie 1930, p. 6 (Cronica teatrală: Tablete). Semnat: Coc6.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 136-137.
(p. 1300)                          N. IORGA
        A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 473, 7 septembrie
 1930, p. 7 (Cronica teatrală: Tablete). Semnat: Coco.
 1500
NOTE BIBLIOGRAFICE
 (p. 1302)                       GHEBINSKY
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 510, 14 septembrie 1930, p. 4.
    în volume: Răzleţe, p. 308-311; Scrieri 16, Subiecte II, p. 158-161.
 (p. 1306)                       MIHAIL SĂULESCU
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 474, 14 septembrie 1930, p. 1-2 {Bilete). Semnat: Coco. Cu titlul: Crochiuri din Predeal. Sculptorul Oscar Han i-a oferit o copie miniaturală, în ghips, a monumentului Săulescu.
    Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 256-259.
 (p. 1309)                  HALUL LIBERAI.
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 474, 14 septembrie 1930, p. 3-5 {Papagalulpolitic). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 469-475.
 (p. 1315)                    [„DUMINICA TRECUTĂ
                         S-A DESCHIS..."]
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III> nr. 474, 14 septembrie 1930, p. 8 {Cronica radiofonică). Semnat B. de P.
 (p. 1317) DOMNUL DE DOUĂ ORI VASILE
        A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 474, 14 septembrie
 1930, p. 9-10 {Vorbe). Semnat: B. de P.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1501
(p. 1319)               A LIPSIT  O VOCE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 474,14 septembrie 1930, p. 10 (Vorbe). Semnat: B. de P.
(p. 1320)      SENSUL UNIC ŞI INTELIGENŢA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 474, 14 septembrie 1930, p. 10 (Vorbe). Semnat: B. de P.
(p. 1321)                  ARIPA  DE FIER
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 475, 21 septembrie 1930, p. 1-2 (Bilete). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 356-358.
(p. 1323)      [„DOMNUL INGINER LUPAŞ...“]
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 475, 21 septembrie 1930, p. 10 (Cronica radiofonica). Semnat: B. de P.
(p. 1326)            CAZUL CARAPANCEA
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 476, 28 septembrie
1930, p. 1-2 (Bilete). Semnat: B. de P.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 359-361.
(p. 1329)                        SNAGOVUL
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 476, 28 septembrie
 1930, p. 2-4. Semnat: Coco.
    Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 362-367.
1502
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1334)           [„IN ZIUA DE PLOAIE... “]
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 476, 28 septembrie
1930, p. 7-8 (Cronica radiofonică). Semnat: B. de P.
(p. 1339)                      IOSIF NĂDEJDE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 476, 28 septembrie
1930, p. 9 {Vorbe). Semnat: T. A.
    Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 138-139.
(p. 1340)           DOMNULE DIRECTOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 476, 28 septembrie
1930, p. 9-10 {Vorbe). Semnat: B. de P.
(p. 1341)                         UN CITITOR
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 476, 28 septembrie
1930, p. 10 {Vorbe). Semnat B. de P.
(p. 1342)              O   CASĂ     AUTONOMĂ
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 476, 28 septembrie
1930, p. 10 {Vorbe\. Semnat: B. de P.
(p. 1343)                 DE AŞ FI REGE...
       A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 477, 5 octombrie
 1930, p. 1-2 {Bilete). Semnat: Coco.
NOTE BIBLIOGRAFICE
 1503
 (p. 1346) PLANUL DE SISTEMATIZARE
    A apărut în „Bilete de Papagal", an. III, nr. 477, 5 octombrie
1930,  p. 9-10 (Cronica municipala). Semnat: B. de P.
    Odată cu acest număr, cea de a doua serie a „Biletelor de Papagal" îşi încetează apariţia.
(p. 1349)           ÎN       MARGINEA  DRUMULUI
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 514, 12 octombrie 1930, p. 1 (Tablete).
    în volume: Răzleţe, p. 163-164; Scrieri 17, De prin răspântii, p. 59-60.
(p. 1351)                        FĂRĂ Şl CU
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 514, 12 octombrie 1930, p. 1 (Tablete).
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 180-182, punctul 196.
(p. 1353)                        ISRAEL
    A apărut în „Adam", an. II, nr. 9, 15 octombrie 1930, p. 1-3 (Tablete). Deschide numărul.
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 424-427.
(p. 1356)               UN     MISTIC  PRACTIC
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 516, 26 octombrie 1930, p. 7 (Manual de morală practica). Cu titlul: Un mistic practic grăieşte în stil apropiat.
    în volume: Răzleţe, p. 438-441; Scrieri 19, Profiluri, p. 42-45.
1504
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1359)             GENEZA ŞI APOCALIPSA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 517,
2  noiembrie 1930, p. 4 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule?, p. 50-51.
(p. 1360)                  FEMEIA  CU    COPILUL
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 518,
9  noiembrie 1930, p. 3 {Tablete). Cu titlul: Doi camarazi.
    In volume: Pagini din trecut, p. 309-310; Răzleţe, p. 173-174; Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 91-92.
(p. 1362)                       CIOCLII
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 518,
9  noiembrie 1930, p. 3 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 96-98.
(p. 1364)                     SĂRACUL ISRAEL!
    A apărut în „Adam", an. II, nr. 10, 15 noiembrie 1930, p. 9-10 {Tablete).
    Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 428-431.
(p. 1366)             „IA     ÎNGERUL ALBASTRU"
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 519,
16 noiembrie 1930, p. 6 {Manual de morală practică).
NOTE BIBLIOGRAFICE
1505
(p. 1371)                   [„NU AM PREA PĂTRUNS..."]
    A apărut în „Vremea", an. III, nr. 148, 27 noiembrie 1930, p. 2.
(p. 1372)                 DOUĂ ATITUDINI ŞI O A TREIA
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 521,
30 noiembrie 1930, p. 3.
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 83-87, punctul 167.
(p. 1375)                   STAŢIA CĂPIŢA
    A apărut în „Revista C.F.R.", an. XVII, nr. 11, noiembrie 1930, p. 300.
    Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 91-94.
(p. 1379)                       UNIVERSITARE
    A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 523, 14 decembrie 1930, p. 3 (Manual de morală practică). Partea a Il-a a articolului a fost republicată în „Lumea", an. XIII, nr. 3745, 14 decembrie 1930, p. 2, cu titlul: George Pascu: portret sintetic.
    Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică III, p. 99-102, punctul 172.
(p. 1382)                               ISER
    A apărut în „Adam", an. II, ^r. 11, 15 decembrie 1930, p. 13-15.
    Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 212-215.
1506
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1385)
                               ŞOARECELE ŞI MÂŢA
   A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 524, 21 decembrie 1930, p. 1 {Tablete). Deschide numărul.
   Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 110-112.
   A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 524, 21 decembrie 1930, p. 1 {Tablete).
           în volume: Răzleţe, p. 133-135; Scrieri 16, Subiecte II, p. 76-79.
  A apărut în „Adevărul literar şi artistic", an. IX, nr. 525,
  28 decembrie 1930, p. 3 {Tablete).
  (p. 1392)           SCRISOARE LUI NENEA EFTIMIE,
                      LA CIUPERCENI
  A apărut în „Vatra", an. II, nr. 3, decembrie 1930, p. 2.
  (p. 1395)        UN      MÂNTUITOR ACTUAL:
(p. 1387)
                                     LUPUL DE MARE
(p. 1390)
                             SCRISOARE DE CRĂCIUN
                  COOPERAŢIA
  A apărut în „Almanahul Cooperaţiei", 1930, p. 47-49. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 440-442.
INDICE DE NUME
 A
 Abramescu, Nicolae: VI - 149, 150 Adamescu, Gheorghe (Adamache): VI- 237, 393,519 Aderca, Felix: V- 1339; VI- 884, 885
 Agârbiceanu, Ion: V — 123 Alcalay, Leon: V - 320, 885, 1257 Alcalay, Micu: V - 320 Aldea, Mircea (Mavrodi Alexandru P.):
   V-  884
 Alecsandri, Vasile: V - 524, 1030, 1408,1447; VI-661,925,1291, 1293
 Alesseanu, Teodor: V- 884 Alevra, Nicolae: V- 1266; W-308, 310
 Alexandrescu, Temistocle: V - 955;
   VI-54
 Alexandrescu, profesor; V - 1409, 1447-1449 Alimăneşteanu (Alimăneştianu), Al.:
   V-  666, 962-964; V7 - 1192, 1193
Amenemhat, faraon: V - 643 Amenullah, emir: VI - 848 Amundsen, Roald: V - 1380; VI-625
Anacreon; V- 1106 Andersen, Hans Christian: V - 196 Andree, Salomon August: VI- 1295 Andreev, Leonid Nikolaevici: V -
   1048,     1093 Angelescu (Anghelescu), Constantin:
   V      - 1017; VI - 454, 472, 844, 1294-1296 Antim Ivireanul: V - 1213 Antipa, Grigore: V - 50 Antonescu, Nicolae Em. (Nolică):
   V-     1192, 1313, 1352 Antonescu, Petre: VI- 1348 Antonescu, Victor I.; V- 517-518, 612, 667 Arbore, Nina: VI-896, 897 Arbore, Zamfir: VI - 895-897 Argetoianu, Constantin: V - 61, 927, 987; VI- 462-464 Archinard, L. : VI -706
1508
INDICE DE NUME
Arhimede: V- 1307; VI- 535 Arhip, Ticu: V - 861-862 Aristofan: V- 1098 Artachino, Constantin: VI — 150 Artaxerxe: V - 643 Asquith, Herbert Henry: VI - 813 Atanasie Popescu, arhimandrit: VI — 34, 104-107, 857, 859, 1071 Atatiirk, Mustafa Kemal (Kemal-Paşa): VI- 56, 709, 890, 957, 1055, 1167 Attila: V-858
Augustin Popescu, ieromonah: VI -34, 103-106 Averescu, Alexandru: V — 60, 61,
   238,  338, 987; VI - 609, 780, 1005
B
Babson, Roger: VI - 839-841 Bacalbaşa, Anton C.: V - 63, 1187 Bacalbaşa, Constantin: VI — 635 Bachelin, Leo: V - 697, 698; VI -1078, 1079 Baker, Josephine: V - 1293-1295, 1335-1338 Bakunin, Mihail: V - 1126, 1128, 1129
Baldwin, Stanley: VI — 813 Balfour, Arthur-James: VI — 677, 813,1158 Ballin, Claude: V/-1035 Balzac, Honor£ de: V - 351, 444, 526; VI- 1141 Banghereanu, Theodor: VI — 609, 1276
Banu, Constantin: V - 153-154, 211
Barbilian, Dan (Ion Barbu): V - 932 Barbu Ştirbei: VI — 743, 861 Barbusse, Henri: VI - 434 Bardescu, Anton A. : VI - 830 Bart, Jean: V - 1231 Bartel, Casimir: VI — 709 Bartolomeu, episcop: V7-514, 516 Basilescu, Nicolae: VI - 624-626 Bataille, Henry: V — 334 Baudelaire, Charles: V— 115, 148, 429-431, 1099, 1286; VI- 83, 485,1386 Bayard, Pierre Terrail: VI — 1171 Bazin, Rene: V-581, 582 Băbeanu, B.: V - 1391 Bădărău, T. A. : V— 212 Bădăuţă, Al.: VI - 327, 404, 1337 Băicoianu, Constantin I.: V — 885 Bălceşti, Ştefan: VI- 511 Bălţăţeanu (Băltăţeanu), Nicolae: V -652, 653 Becker, bancher: V - 434; VI - 870 Beckett, Williams: VI - 769 Beethoven, Ludwig van: V - 51, 302, 414, 653, 844, 1146, 1307, 1412; VI -217, 218, 262, 530, 616, 621, 658, 872, 910, 1006, 1083, 1184 Beldiceanu, Nicolae N.: V- 916 Beldie, Constantin: V - 258 Beldiman, Alexandru: V - 266 Beneş, Eduard: VI - 865 Berceanu, Ion N.: V— 1093 Berceanu, doamna: V - 1094
INDICE DE NUME
1509
 Berchtold, Leopold: VI-866, 1036,
   1037
Bercovici, Eli (Ely): V - 429; VI -706,916
 Berger, comerciant: V — 38, 40, 892 Bergson, Henri: VI — 777 Bernard, Claude: VI - 376 Bernhardi, Friedrich von: V - 991 Bernhardt, Sarah: V — 174, 181— 182, 193, 194; VI- 1016 Bernstein, Henry: V — 334 Berthelot, Henri Mathias: VI - 200 Berthelot, Philippe: VI - 433 Bertillon, Alphonse: VI — 419 Bertoni, tipograf: V - 1126 Besant, Annie: VI - 709 Bethmann-Hollweg, Theobald von: VI- 866
 Beze, Theodore de: V—698; VI- 547 Bianu, Ioan: V - 49; VI - 487, 753, 818
 Bileiurescu, AL: VI-1225 Bismarck, Otto von: V - 840, 1332, 1352; VI-463, 711, 1035 Bizet, Georges: V - 1146 Bjornson, Bj^rnstjerne: V - 1333 Blaga, Lucian: V - 221; V7 — 299 Blank, Aristide: V - 38, 149-152, 170, 171, 216, 217, 220, 232, 235-238, 246-251, 253-255, 258, 259, 269-272, 279, 280, 1210, 1211; VI-441, 448, 450, 818
 Blank, Charles: V — 219 Blank, Mauriciu: VI — 706, 775 Bobescu, Aurel: V — 956 Boccaccio, Giovanni: V - 666
 Boccherini, Luigi: VI— 1265 Bocu, Sever: VI - 692, 707 Bocklin, Arnold: V- 189 Boerescu, comandor: V - 884 Bogdan, Ştefan: V - 884 Bogdan-Duică, Gheorghe: V - 931 Bogdan-Piteşti, Al.: V - 321, 516 Bolintineanu, Dimitrie: V - 309, 665,1151, 1226 Bondfîeld, Margarett: VI - 847 Borcea, Ion: VI - 14 Borgia, Cesare: V- 1159 Boris, regele Bulgariei: VI - 623 Bossuet, Jacques Benigne: V- 1129, 1213; VI-97, 766, 1371 Botez, Corneliu: VI— 196 Botez, V.: V— 212 Bourdet, Edouard: V - 625, 626 Brandes, Georg: V - 1048 Branişte, Andrei: V - 218 Branişte, Tudor: V- 235, 253 Branly, Edouard: VI - 1084, 1117 Brăiloiu, Constantin: VI— 1252 Brănişteanu, Barbu: V - 38-42 Brătăşanu, Păvlică: V - 163 Brătescu-Voineşti, Ioan Al.: V -8-18,21,37, 49,315,374, 862, 863, 884, 1013, 1014, 1024, 1032-1034; VI - 224, 227, 228, 413
 Brătianu, Gheorghe I.: V/ - 1179, 1190,        1193,    1209,    1210,
   1255-1259, 1262-1264, 1275, 1276, 1286, 1295, 1310-1313 Brătianu, Ion C.: VI- 157,255,635, 1258
 Brătianu, Ion (Ionel) I.C.: V- 105,
   168,  375, 395, 666, 788, 789,
1510
INDICE DE NUME
   814, 987, 1231, 1382, 1408, 1409; VI- 41, 72, 88, 462, 463, 471, 505, 541, 542, 780, 844,
   1049,     1178, 1179, 1191, 1255, 1258, 1271, 1277, 1286, 1295, 1311,1313,1314 Brătianu, Vintilă I. C: V- 267, 335, 375, 860, 868, 901, 903, 962, 963, 987, 1017-1019, 1022, 1089, 1197, 1239, 1261, 1390; VI- 12, 48, 70, 88, 111, 505, 780,1173,1178-1180,1188-1193, 1215-1217, 1224, 1225, 1250, 1255, 1263, 1264, 1276, 1277, 1286, 1287, 1295, 1309-1311, 1313,1316 Brătianu, familia: VI - 206 Brâncuşi, Constantin: VI — 879, 1077
Brezeanu, Grigore: VI - 722, 723 Brezeanu, Ion (Iancu): V- 667, 951; VI-7 23
Briand, Aristide: V - 62, 219, 1127, 1181; VI- 190, 204, 927, 1155, 1158
Brillat-Savarin, Anthelme: VI - 546 Brumărescu, Tache: V— 85 Brunea-Fox, Filip: VI - 43-45 Brunetiere, Ferdinand: VI - 298 Biichner, Georg: V - 133 Bucuţa, Emanoil: V - 219, 251 Buffon (Georges Louis Leclerc, conte de): V- 582, 1444, 1446 Buisson, Ferdinand: VI - 968 Bulandra, Tony (Antonescu): V -632, 649 Bulandra, familia: V - 51
Bulfmski, Romald: V— 612 Bulow, Iosef: V - 424, 425 Busuioceanu, Al.: V — 221; VI-327 Buzdugan, Ion: V — 158, 884; VI -298,661,991 Buzescu, Alexandru: VI - 1298 Buzescu, Aura: V — 414, 415 Byron, George Gordon, lord: VI -546
C
Cadorna, Luigi: VI - 109, 898 Calboreanu, George: V- 612, 862 Calinic Miclescu, mitropolit: VI -380, 495,647,810 Calinic Şerboianu, arhimandrit: V -
   1215
Caller, Leny: V - 613; VI - 1299, 1300
Calotescu-Neicu, A.C.: VI - 747, 749
Calvin, Jean: V - 90, 132, 431, 698, 1285; VI- 128, 465, 492, 546, 860, 861,986 Campbell-Bannerman, Henry: VI -813
Cantacuzino, Alexandrina: V - 932; VI- 822
Cantacuzino, Gheorghe: V - 353;
   VI - 178, 826, 1294 Cantacuzino, Grigore: V - 162, 163;
   VI - 88 Cantacuzino, Iorgu: V — 354 Cantacuzino, Mihail G. (Mişu):
   V-     163, 169, 917; VI - 87-89 Cantacuzino, familia: V — 162
INDICE DE NUME
 1511
Cantemir, Dimitrie: VI - 853, 925, 1050
Carada, Eugenia: V — 394, 395 Carafoli, Elie: W-242 Caragiale, I.L.: V - 64, 489, 1164, 1190, 1226; VI- 202, 353, 878, 925, 1261 Caragiale, Mateiu: VI — 387 Caranfil, C: V-285 Carapancea, colonel: VI— 1326-1329 Carnarvon, George Edward, lord:
   V-    196
Carnot, Mărie Franţois Sadi: V -1126
Carol I de Hohenzollern, regele României: K-433, 1408; VI-47, 99,450,467,470, 826, 984-986,
   1049,    1079, 1251 Carol II de Hohenzollern, regele României: V - 130-132, 171;
   VI-   1171, 1173, 1177, 1188, 1189, 1192, 1203, 1204, 1210,
   1219, 1249, 1271, 1275-1277, 1296, 1309,1311
Carp, Horia: V7-203 Carp, Petre P.: V-32,94,246; VI-17, 463, 1050 Carpeaux, Jean-Baptiste: V - 5 Carpentier, Georges: VI - 83 Caserio: V - 1126 Catargiu, Lascăr: VI — 207 Catidian Munteanu, monah: VI— 34,
   103,  106
Cavour Camillo Benso, conte de:
   V-    840
Cazaban, Al.: K-398, 734; VI-748
Cazimir, Otilia: V- 877, 878, 947, 953,966-968 Cazzavillan, Luigi: V-524; VI -780 Cârnu-Munteanu: VI - 347, 1220, 1221, 1228, 1230, 1241, 1242, 1249-1251, 1253, 1254, 1265-1267, 1269, 1335 Ceaikovski, Piotr Ilici: VI - 873 Celarianu, Mihail: V - 1231 Cernat, Alexandru: V - 1409 Cernăianu, C.: VI -670 Cernătescu, Grigore: VI— 1251 Cernina, Anne Mărie: VI - 1251, 1252, 1254 Cervantes, Saavedra Miguel de: V -1255
Cezar (Caius Iulius Caesar): V -731,858, 923; VI- 179, 813 Chabrier, Emmanuel: VI— 873 Chamberlain, Austen: VI - 871 Chamberlain, Joseph C.: V - 952; VI- 190
Champollion, Jean-Franţois: VI-861
Cha tea u briand, Frangois Rene, viconte de: V- 1445 Chendi, doamna: V-50 Chendi, Ilarie: V - 48-50, 58, 59;
   VI- 1138 Chesarie Câmpulungeanul: V— 225;
   VI -547 Chiriac, locotenent: V- 1281 Churchill, Winston: VI - 678, 710 Cian Kai-Şi (Jiang Jieshi): VI- 767 Cihodatiu, Dimitrie: VI— 1166 Cilibi, Moise: V - 146 Cioflec, Virgil: V-516, 1448
1512
INDICE DE NUME
Ciomac, Emil: V - 208 Ciomac, Garabet: V - 109 Ciprian, G.: V - 921, 922, 937, 938, 959-961,971,972 Ciornei, Niculae N.: V - 164, 165;
   VI - 998, 999 Ciotori, D. N.: V-467, 468 Ciuchi, C.: V- 1280 Ciucurete, Nae P.: V — 61 Ciurcu, Alexandru: V ~ 93-94 Cizek, Oskar Walter: VI - 327 Claparede, Edouard: V - 373 Claretie, Jules: V — 5 Clarnet, Adolf: V-253 Claudel, Paul: VI-444 Clausewitz, Karl von: V - 991 Clemenceau, Georges: V — 38, 370, 487, 619, 840; VI - 203, 656, 658, 879, 1049, 1372 Cocea, Alice: V - 1384 Cocea, N. D.: V-36, 233, 255-257, 266, 267, 281-284, 404, 405, 407; VI- 469-471, 1139 Cock, Paul de: VI - 296 Cocteau, Jean: VI - 970 Coculescu, Nicolae: VI — 46-48 Columb, Cristofor: V - 540, 1278, 1380; VI - 625, 1015, 1292, 1305, 1370 Comşa al Aradului, episcop: V — 474 Condiescu, N. M.: V - 129, 130, 221,1135, 1136; V/-511, 1307, 1326, 1328 Condrus, Mihail M.: V- 1017 Confucius (Qiu/Kong Fuzi): V — 1077; 1207; VI - 376, 1118, 1133, 1380
Conrad, Joseph: V - 1454 Constantin Brâncoveanu: VI — 292, 684
Constantin cel Mare: V - 1409, 1447
Constantinescu, Alexandru C.: V -373-376; VI- 1071, 1178, 1330 Constantinescu, J.: V - 649 Constantinescu, Manole: VI- 1261 Constantinescu, Tancred:       V -
   867-870, 1059, 1238; VI - 506, 508, 509, 530, 531, 533, 570, 1209-1211 Coolidge, Calvin: VI-623, 866, 867 Copernic, Nicolaus Copernicus (Kopernik, Mikolaj): VI - 46 Coquelin, Constant: V — 195 Corbescu, Gheorghe Matei: V - 13, 886; VI - 86, 1216 Cordun, arhimandrit: VI- 811 Cornescu, Traian: V - 176 Cornoiu, Ioan: V - 364 Cosăcescu, Alex.: VI - 834, 835 Cosmin, Radu: V-35, 1348 Costa-Foru, Gheorghe: VI - 634, 635
Costăchescu, Nicolae: VI - 817, 1230-1232, 1308 Costinescu, Ioan E.: V - 432, 433;
   VI - 158, 207, 1246, 1247 Coşbuc, George: V - 9, 117, 436, 835, 1241; VI- 1025 Cotruş, Aron: VI - 212-214, 298 Coty, Rene: V - 1286, 1287 Courier, Paul-Louis: V - 429-431
INDICE DE NUME
 1513
                                      Crainic, Nichifor (Dobre Ion): VI- 43,328,403,404,671,764, 776-778, 800, 801 Creangă, Ion: V - 9, 148; VI - 353 Crispi, Francesco: V - 840 Cristescu (Christescu), Gheorghe:
   V-     34 Croisset, Francis: V— 195 Cromwell, Oliver: V - 1383 Cruţescu, Radu: VI - 1349 Cuvier, Georges: V - 491 Cuza, A. C.: VI - 450 Cuza, Alexandru Ioan: V- 133, 237, 500; VI- 1050, 1222
D
Dalai Lama (Dalailama): VI - 848 Damian, Mircea: VI — 748, 749 Damian, preot: VI — 548 Damianos, patriarh: V - 318 Daniil Ciubotariu, arhimandrit: VI -164,166, 715 D'Annunzio, Gabriele: V - 193, 730; VI - 864, 1209 Dante, Alighieri: V-351, 431, 444, 730, 1143; VI - 95, 202, 1119 Dante, Gherman: V - 262 Darius: V - 643; VI - 179 Darwin, Charles Robert: V — 1378 D'Aubigne, Agrippa de: V — 698, 975; VI- 1052 Daudet, Leon: VI — 433 Dauş, Ludovic: V - 884 David, rege: VI - 945 David, M.: V — 212; VI- 117 Davidescu, Alexandru: VI — 1348 Davidescu, Nicolae: V— 1231
 Davila, Alexandru: V - 1048, 1100 Dawes, Charles Gates: VI - 678, 812
 Dărăscu, Nicolae: V — 176 Debussy, Claude: V - 302, 1146, 1412; VI- 444, 842, 1166 Decebal: V-655 Delaisy: V - 231
Delavrancea Ştefănescu, Barbu: VI— 878
 Demetrescu, Traian: V — 133 Demetriad, Aristide: V - 88-90, 611; VI- 1015-1017, 1297, 1298 Demetrius, Vasile (Dumitrescu):
    V-     257 Descartes, Rene: VI - 97 Diaconescu, Nicolae: V - 966 Diaconovici, C.: V - 521 Diamandy, George I.: V - 147, 1034;
   VI-499,   879
 Dianu, Romulus: VI - 1137, 1138 Diderot, Denis: V- 1129; VI-356, 837
 Didon, Henri: VI - 292 Dimitrescu, Ion: VI- 1320 Dimitrescu, Ştefan: V - 176 Dimitriu, Const. D.: V - 860, 885 Dimitriu, Horaţiu (Oraţiu): V' — 517 Dimitriu, Sava: VI- 1257, 1259 Dionisie Lungu, ieromonah: V -1215; VI-669-671 Dionisie Popescu, ieromonah: VI -859
 Disrael Benjamin, lord de Bea-consfied: VI - 218 Dissescu, Constantin: VI- 503
 1514
INDICE DE NUME
Dobrescu, Dem. I.: VI - 692, 707, 873, 926, 928, 930, 931, 1247, 1261, 1332, 1334-1336, 1346, 1347, 1349 Dobrescu-Argeş, Constantin: VI -765
Dobrogeanu-Gherea, Alexandru: VI- 498-500 Dobrogeanu-Gherea, Constantin:
   V-      1420; VI- 500, 878, 1050, 1139-1141 Dona, Dumitru: V- 398 Dongorozi, Ion: VY — 511, 748 Donici, Leon: VI - 886, 887 Dosoftei (Dositei), mitropolit: K-500,
   1193,   1194; VI-269, 495 Dostoievski, Fiodor Mihailovici:
   V-      431, 505; VI- 780-886 Doumergue, Gaston: VI— 17 Doyen, doctor: V — 78 Dragnea, Radu: VI-747, 748 Dragomirescu, Mihail (Mihalache):
   V-99,354, 356, 381,720,1069, 1092, 1231, 1254-1256, 1305, 1349; VI- 186, 213, 224, 237, 393, 450, 613-615, 823, 1180, 1199
Dragoslav, Ion: V - 1189, 1190 Dragoş Vodă: V — 1378; VI - 969 Drăgoi, Sabin: VI - 153, 154, 259-262, 268,270, 271 Dreyfus, afacerea: V - 1362 Duca, I.G.: V- 394, 395, 666, 987, 1269; VI- 54, 203, 775, 1173, 1178, 1192, 1193, 1207-1211, 1264, 1274-1277, 1285, 1286, 1294, 1295, 1313
Dumas, Alexandre-fiul: V - 194;
   VI- 1348 Dumas, Alexandre-tatăl: V — 243, 524; VI- 294, 296, 1348 Dumitrescu, Nae: V — 1233 Dumitrescu, profesor: VI — 47 Dumitrescu-Brăila, Vasile: V - 901 Dunoud, F.: VI— 547 Duse, Eleonora: VI- 1209 Diirer, Albrecht: VI - 1297 Duţă, N.: VI - 468
E
Ecaterina cea Mare: VI— 1033 Eckener, inginer: VI - 197, 767, 768
Edison, Thomas Alva: V - 1012;
                                        VI- 172, 1117 Eftimiu, Victor: V - 18, 37, 38, 114, 303, 310, 312, 313, 413, 415-421,441,665, 1034, 1035, 1100, 1348, 1349, 1453, 1454;
   VI-43, 212, 970, 1300 Elena, regina României: VI - 1174, 1181
                                        Eliade, Mircea: VI-327 Elinescu, Petru: V - 956 Elisabeta de Wied (Carmen Sylva), regina României: V- 1361, 1408, 1460, 1467, 1468; VI-450, 451 Emerson (Emmerson), Ralph Waldo:
   V-     1374 Eminescu, Mihai: V - 9, 45, 115, 396, 489, 513-516, 518, 526, 617, 1033, 1128, 1241, 1255, 1412; VI- 353, 450, 501, 661,
INDICE DE NUME
 1515
   781,878, 925, 967, 1014, 1049, 1291, 1293 Enacovici, Titus: V - 1259, 1287;
   VI-      293 Enescu, George: VI- 155, 873 Erno Tibor: V - 206, 207 Esculap (Asclepios): V - 690, 1362 Esop (Aisopos): VI - 292 Euripide: V— 1098
F
Fabre, Henri: VI - 225, 702, 902 Fagure (Honigman), Emil D.: V -38,40-42, 52,61, 163,310,312, 313,416, 1204 Farrere, Claude: V - 889 Fălcoianu, Scarlat: V - 902, 1060, 1067, 1068, 1148, 1238, 1239, 1318,1319, 1404 Feld, Oscar: VI— 501 Felea, I.: VI-521,554 Feng Ju Siang: VI — 767 Ferdinand I de Hohenzollern, regele României: V - 1408; VI - 470, 861,1049, 1170, 1173, 1177 Ficşinescu, Ion: VI -609, 1276 Filaret Jocu, arhimandrit: VI - 650 Filipescu, Grigore: VI — 88,476-478, 698-702, 898 Filipescu, Nicolae: VI - 700, 1050 Filderman (Fildermann), Wilhelm:
   V     - 1090 Filloti, Victor: V - 517 Filotti, Maria: V - 308, 362 Finteşteanu, Ion: V — 610 Finţi, Alexandru: V - 631, 632 Flaccus, Magnus Pontifex: V - 923
Flaubert, Gustav: V— 923; VI - 1262 Flers, Robert de: V - 195, 334 Fleva, Nicolae: VI - 635 Florescu, Grigore.: V - 1409, 1448 Florescu, Jean Th. : V - 178, 859, 860, 861, 922, 927, 928, 956, 957; VI-450 Florescu, Toma: V - 63, 64 Foch, Ferdinand: VI - 656, 658 Folescu, Gheorghe: V - 970, 971; VI-262
Ford, Henry: V - 539, 540, 542, 543, 550, 553, 985, 1405, 1470; VI - 64, 1005, 1344 Formagiu, V.: V- 975 Forster, Elisabeth: VI - 768 Foti, I.: V7-611 Fotino, Ion: VI — 1265 France, Anatole: V- 318, 326, 765, 1142, 1220; VI-353, 837, 1066, 1203
Frank, Thomas: V - 1213 Franz Joseph I de Habsburg:
   V-840; VI- 130 Freud, Sigmund: V - 373, 1008, 1181; VI - 808 Frimu, Ion C.: V - 29, 1420 Fuad, regele Egiptului: VI — 1101 Furtună, Horia: V - 664-666, 677, 678, 1351; VI- 1295, 1336
G
Gal, pictor: V - 1384, 1385 Galaction Cordun, arhimandrit: VI— 650
Galaction, Gala (Grigore Pişculescu):
   V  - 150, 170-172, 236, 254,
1516
INDICE DE NUME
   883; VI - 269, 495, 613, 614, 671-673, 807-809, 874, 946, 1231
Galileo, Galilei: VI - 46 Gandhi, Mahatma: VI- 1100, 1101 Garibaldi, Giuseppe: V — 88 Gaspari, cardinal: VI — 848 Gautier, Theophile: V- 127 Găetan, Burelly: V- 1060, 1148 Georgescu, Constant: V - 932, 933 Georgescu, George: V— 1369 Geraldy, Paul: V - 646 Ghelasie, părintele: VI - 548 Ghelerter, Iuliu: VI - 273-275 Ghelerter, Leon: V - 1420 Ghenadie Niculescu, episcop: V -1097, 1432; VI - 33, 34, 103, 105, 106, 151, 167, 193, 472, 548, 857, 859 Gheorghiu, Ştefan: VI - 1274 Gherasim Safirin, episcop: V - 103,
   104,     134, 511 Gherontie Nicolau, monahul:
   VI-      548 Ghiaţă, Dumitru: V - 176 Ghica, Ion: VI- 1225 Ghiţescu, Stan: VI - 1296 Gide, Andre: V - 886, 1142; VI -968
Gillard, Marcel: V - 210 Giurgea, Emil: V - 844, 884; VI -303-305
Giurgiu, Teodor: V — 1450, 1451 Gladstone, William Ewart: VI- 813,
   864
                                          Goethe, Johann Wolfgang von: V — 9, 97, 285, 351, 401, 412-415,
   431,444, 631,699; V7-95, 202, 902, 1141 Goga, Octavian: V - 37, 63, 335, 337-339, 341, 377, 489, 490, 987, 1030-1032; VI- 218, 609, 776, 780, 783, 807, 930, 931, 1012, 1029, 1287 Gogol, Nikolai Vasilievici: V — 452-454 Goldiş, Vasile: VI - 1029 Golescu, Dinicu: VI- 157 Goncourt (Academia): V - 1294 Goncourt (fraţii): V- 883 Gongopol, Const.: VI - 293 Gorcea, Vasile: V - 928 Gordon-Bennet, ziarist: VI — 871 Gorki, Maxim: V— 553 Gorovei, Artur: V - 212 Gorun, Ion: VI— 615-617 Gounod, Charles: V — 401 Gourmont, Remy de: V- 494, 581, 582; VI- 902 Grasset, Joseph: VI - 86 Graur, Constantin: V— 199 Greavu-Dunăre, S.: V - 908, 909;
   VI-     734-736 Grecu, I. N.: VI- 138 Grieg, Edvard: V - 673, 954 Grigore, mitropolit: V - 504 Grigore al Aradului, episcop: VI -282, 283 Grigore Popescu, revizor eparhial: VI - 858
Grigorescu, Nicolae: VI - 916, 964 Grigorie cel Mare: VI — 647 Gudju, Ion: VI— 1336
INDICE DE NUME
 1517
Gurie, mitropolit: VI - 421-423, 471, 585-588 Guşti, Dimitrie: V - 271 Gusty (Guşti), Paul: V - 389, 608, 609, 884; VI- 1048-1050,1184,
   1220,     1252, 1254,1265 Gutenberg, Johann: V — 139, 451
H
Halevy, Ludovic: V- 195 Halippa, Pan: VI- 1335, 1336 Hamangiu (Codul): VI - 625, 670 Han, Oscar: V - 177, 515; VI -1306, 1307 Haneş, Petre: VI - 26 Haneş, V. V.: V7-464, 1024, 1025, 1027, 1317-1319 Harden, Arthur sir: V - 619 Harding, Warren: VI - 866-867 Haret, Spiru: V - 1213; VI - 725, 844, 1050, 1318 Hasdeu, Bogdan-Petriceicu: V -1305
Haţieganu (Haţegan), Emil: VI -1370
Hau, Constantin: VI - 649 Hefter, Alfred: V — 318 Hegel, Georg Wilhelm Friedrich:
   V-      l128 Heliade-Rădulescu, Ion (Eliade): V — 395; VI- 708 Henri IV, regele Franţei: V— 97; VI -47
Herodot: V - 643
Herriot, Edouard: V - 326; VI — 217,
   218,    658 Hertz, Ignat: VI - 225
Herz, A de: V-6,11-13,15,17,221, 667, 1024, 1033; VI - 509, 614 Herzl, Theodor: VI - 874, 875 Hindenburg, Paul von Beneckendorff und von: V — 1356 Hipocrat: V - 1056, 1057, 1226, 1418; VI-276 Hitler, Adolf: V7-890 Hodler, Ferdinand: V - 562, 643 Homer (Omer): V - 285, 431, 643, 1028, 1116, 1464; VI - 667, 1118,1119, 1164 Honigman (Honigmann), Albert:
   V      - 38, 40, 163 Hoover, Herbert Clark: VI - 848 Horan, ziarist: V — 189-191 Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus):
   V-  675
Horea (Vasile Ursu Nicola): VI— 981 Horthy (Horty) Miklos: VI - 957 Hossu Iuliu, episcop: V - 1065 Hugo, Victor: V - 1099; VI - 348, 420
Hugo, Victor Georges: VI - 433 Huret, Jules: VI - 372 Hurmuzescu, Dragomir: V - 884
I
                                          Iamandi, Victor: V — 884; VI— 1314 Iancovescu, Ion: V— 196, 303-309, 314, 383, 425-429, 612, 613;
   VI-    1336
Iancu, Avram: V- 1241 Ibrăileanu, Garabet: V - 145, 872;
   VI-450, 1380
1518
INDICE DE NUME
Ibsen, Henrik: V-431, 638, 1027, 1034, 1069, 1241, 1255, 1333;
    VI-721
Ignat, Mircea: V- 1025, 1066; VI — 32
 Iliescu, Tony: V - 1391, 1392 Inculeţ, Theodor C.: V - 59 Ioan Gură de Aur (Hrisostomul): V -91,684; V/-405, 472 Ioana d'Arc (Fecioara din Orleans):
    V    - 1330,1375 Ioanin, Toma: V - 18-21 Ioaniţescu, D.R.: V- 1021; V7-776, 1029
 Ioaniţiu, editor: VI - 224 Ionescu, Constantin: VI - 1271, 1272
 Ionescu, Doru, pictor: V— 176 Ionescu, Nicolae, general: V - 1467 Ionescu, Puia: V - 862 Ionescu, Take: V - 128, 129, 210, 364, 486, 517; VI - 164, 925,
    1050,    1051 Iorga, Nicolae: V - 35, 113, 114, 116-118, 129,210, 1016, 1018,
   1054,  1055, 1214, 1304, 1381, 1382; VI - 312, 450, 462, 463, 484-489, 492, 581, 625, 643, 751-754, 774-776, 779, 807, 808, 816, 817, 819, 925, 930,
   1049,  1087, 1088, 1094, 1166,
   1194,  1195, 1215, 1261, 1268,
   1270,  1271, 1273, 1300-1302, 1320
 Iorgulescu-Yor, Petre: V - 176
Iosif Gheorghian, mitropolit-primat:
   V-  134, 511; V7—291,292,495, 647
Iosif Naniescu, mitropolit: VI — 495 Ipsilanti (Ipsilante), Alexandru I.:
   V      - 369 Isac, Emil: V - 221 Iser, Iosif: V- 160, 162, 177, 815, 816; VI- 1382-1384 Ismet Paşa: V - 197 Istrati (Istrate), Constantin: VI -960, 1349 Istrati, Panait: V - 314-316; VI —
   1271,     1272 Iulian, Ştefan: V - 1092 Iunian, Grigore: V — 1020; VI — 390, 391, 443-^45, 612, 780, 823, 824, 987-989, 993-995, 1070
                     Iuvenal (Juvenal) Decimus Iunius Iuvenaiis: V - 451 Iuvenalie Monahul: VI — 291 Ivanov, George M.: VI - 887 Izvoranu, Mihail: V - 1281
J
Jacquard, Joseph-Marie: VI - 278 Jaures, Jean: V — 1400 Jufkovici, general: VI - 408
K
Kadison, Liuba: V- 424, 425 Kalinderu, Ioan: V-131, 172,1187, 1240
Kaiinin, Mihail Ivanovici: VI - 848 Kant, Immanuel: V- 1207; VI - 83, 530,895, 902, 1066
INDICE DE NUME
1519
Karagheorghevici, dinastia: VI - 56 Karnabatt, doamna: V — 932 Keiser, Reinhard: V — 1100 Kellogg, Frank Billings: VI - 76-78, 179, 180, 190 Kerr, John: V-1048 Keynes, John Maynard: V - 239 Kimen, episcop: V — 1193 Kiriac, Dumitru: VI - 154 Kiriţescu (Chiriţescu), Const.: VI -464-466, 489,519, 1296 Kiuvotariu, călugăr: V - 1195 Kogălniceanu, Mihail: V - 1408;
   VI - 1258 Konon Arămescul Donici, mitropolit: VI - 887 Konteschweller, Mihai: VI - 1338, 1339
Kostaki-Lupu, C.: V-61,62, 66, 67;
   VI-A 51 Krefeld, procesul: V -66 Kreisler, Fritz: V - 816, 817; VI -678
Kropotkin, Piotr Alekseevici: V -1126
L
La Fontaine, Jean de: V- 872-874, 1129; VI- 128, 222, 464, 1344, 1345
Laforgue, Jules: VI - 347 Lahovary, Alexandru: V - 395 Lalescu, Traian: V - 212 Lamark, Jean-Baptiste de Monet:
   V-491
Lamartine, Alphonse de: V- 1099, 1435
 Lancret, Nicolas: VI- 1225 La Palice, Jacques de Chabannes:
 VI-     1337 Lapedatu, Alexandru: V-496,1063;
 VI-     191, 194, 1231 Laplace, Pierre Simon: VI - 376 La Rochefoucauld, Franţois de: V -524
 Larousse, Pierre: V- 1258; VI- 182 Lasalle, Antoine, conte de: V - 1362 Laurenţiu Busuioc, protosinghel: VI - 166
 Lavoisier, Antoine Laurent de: V -491,702 Law, Bonard: VI - 813 Lazăr, Gheorghe: V - 395; VI- 708 Lazăr, Nichi: V - 262, 263 L^baudy, Jacques: V - 594; VI - 876 Lebovici, Herman: V - 247 Lenin, V. I. : V-24, 27, 31, 1262;
 VI-656, 894, 973 Leonard, Nicolae: V - 835, 1147; VI-382
 Leonardo da Vinci: V - 699, 832;
 VI- 202 Leresty, Jean de: VI - 450, 1269 Li^bault: V- 828
 Lindbergh (Lindberg), Charles: V — 115 7
 Linne, Karl: V - 1306
 Liszt, Franz: VI- 156
 Littre, Emile: V - 1258
 London, Jack: V - 1454
 Loti, Pierre: V - 130
 Loucheur: V-214, 1417; VI-929
 Louis XV, regele Franţei: V - 97
 1520
INDICE DE NUME
Lovinescu, E.: V- 58, 59, 143, 144, 892, 1231; VI- 1371, 1372 Loyola, Ignaţiu de: V- 133; VI — 39 Luchian, Ştefan: V — 7, 284, 513-518, 1448; VI - 150, 491 Lucian (Lukian): VI — 204 Ludwig, Emil: V7-865, 1034, 1037,
   1038
                                          Lupaş, N.: VI - 347, 1315-1317, 1323, 1324, 1334, 1337, 1344 Lupescu, M.: V - 212 Lupu, Nicolae: V - 154, 156, 158, 169, 213, 237, 248, 249, 272, 1416
                                          Luther, Martin: V - 90, 132, 431, 469, 1285; VI - 462, 492, 625
M
MacDonald, James Ramsay: V -326; VI-812, 813, 864 Macedonski, Alexis: V - 143, 1124, 1125,1240 Machiavelli, Nicolo: V7-561, 1397 Mackensen, August von: VI - 451 MacMillan (Mac Millen), Francis:
   VI - 678
Macri Eftimiu, Agripina: V — 418 Madgearu, Virgil: V - 213, 239, 880-882, 1288; VI-397 Madger, B.: V7-1108 Maeterlink, Maurice: V — 185; VI — 116
                                          Magellan, Fernando de: VI - 911 Maiorescu, Titu: V - 226, 1255;
   VI-450, 925, 1050 Maistre, Xavier de: V - 681 Malcoci, inginer: VI — 498
Malec, actor: V — 666 Mallarme, Stephane: VI - 968, 969 Man, Nicolae: V - 213 Maniu, Adrian: V — 221; VI — 672, 789, 887 Maniu, Horia: VI - 788, 789 Maniu, Iuliu: V— 159, 166, 168-170,
   213,     228, 230, 495, 496, 1020, 1021, 1088, 1089, 1196, 1197, 1288; VI - 214, 374, 375, 403, 404, 408, 434, 462, 505, 609, 724, 725,780, 826, 1011 Maniu, Rodica: VI - 789 Manoilescu, Mihail: VI-776, 1028, 1029, 1178, 1316 Manolescu, Ion: VI— 1242 Manolescu-Strunga, Ion N.: V — 1017
Mantu, Lucia: V — 968 Mânu, Ion: V-667, 958 Marconi, Guglielmo: VI - 1084, 1117
Marcu-Balş, Petre: VI - 327 Marcus Aurelius Antoninus, împărat roman: V7-824, 1105 Marghiloman, Alexandru I.: V— 210, 1218; VI-255, 256, 542 Margulius, Isidor: V - 861 Maria, regina României: V - 1408;
   VI    - 675, 1181 Maria-Cristina, regina Spaniei: VI — 812
Maria Tereza, împărăteasa Austriei:
   V  - 840
Marinescu, Gheorghe: V - 1208, 1209
INDICE DE NUME
1521
Marinetti, Filipo Tomaso: V - 683;
   VI-      1147 Marioara, regina Iugoslaviei: VI — 410 Marmorosch, banca: V — 219, 271, 272; V7-818 Marx, Karl: V- 98; VI- 579, 1055 Masaryk, Tomâs: VI — 1049, 1050 Massena, Andre: V — 1250 Maşin, Draga: VI — 409 Mateescu-Şoz: VI— 1313 Matei Basarab: V - 367; VI - 1050 Matei, I.: VI - 520, 521, 554, 555 Maximilian, Vladimir: V — 632 Maxy, Max Herman : V - 401, 403 Mayer, R.: V - 1258 Măciucescu, Eustaţiu: V - 335 Măgură, Ioan: VI - 175, 177 Măinescu, Tudor: VI — 970, 971 Mărculescu, Niculae: VI - 1105 Mândrescu, Simion: V - 932 Mârzescu, George G.: VI- 1178 Medrea, Cornel: V- 177 Meftodie, schivnic: VI - 547 Mehedinţi, Simion: V — 1015; VI — 352-356, 393,421,735 Meilhac, Henri: V — 195 Melchisedec, M., episcop: V - 1194, 1213; VI- 807 Menicheli, Pina: V — 123 Merdoc, Alfred: V - 910 Merejkovski, Dmitri Sergheevici: K— 1448
Merim^e, Prosper: V - 9
Metz, Nicu: V- 146
Micescu, Istrate: V- 880-883, 927;
   V7 - 1256 Miclescu, N.: VI - 699, 701, 702
Miclescu, arhiepiscop: VI —380 Mihai I de Hohenzollern, regele României: V - 772, 773, 1111, 1130, 1232, 1288, 1310, 1312, 1408, 1459; VI-292,712,1170, 1174
Mihail Mihailovici, mare duce: VI -710
Mihai Viteazul: V-395,1133, 1164, 1274, 1382, 1466; VI- 189,486, 626, 699, 708, 780, 962, 982,
   1050,    1194 Mihalache, Ion: V- 155, 156, 163, 169, 197, 213, 238, 239, 1020, 1288; VI - 444, 612, 765-767, 780,821, 1069, 1070 Mihalescu, I.: V-311 Mihalopulos, Jim: VI- 1197 Mihăescu, Gib: VI -404, 511, 773 Mihăileanu, Anghel: VI- 1264 Mihăilescu-Toscani, Dumitru Gh.: V-956 Milcu.N.: VI- 511,749 Militaru, Vasile: VI - 43 Miile, Constantin: V - 38-42, 163, 256, 266, 370, 618, 619; VI-635,1153, 1199 Milozi-Roseţ, Dimitrie C.: VI- 546 Mincu, Ion : VI - 158 Minovici, Mina: V- 973, 974, 991, 992, 1215, 1263; VI- 249 Minovici, Niculae: VI - 248-250 Minulescu, Ion: V - 126, 221; VI -466, 489, 511, 748, 783, 1308 Miracovici, Paul: VI - 1232 Mirbeau, Octave: V— 1126
1522
INDICE DE NUME
Miron Cristea, patriarh: V — 131, 293, 1430; VI -547, 636, 1183, 1230, 1231 Mironescu, George G.: V- 1313 Mitilineu, Ioan M.: V - 886 Moldovanu, Corneliu: V-318, 958, 987; VI- 1307 Moldoveanu, Leonte: V— 901, 903, 904
Moliere (Jean-Baptiste Poquelin):
   V    - 52, 404; VI- 120, 121, 132, 741, 1179, 1180, 1185, 1347 Moltke, Helmuth von: VI — 866 Montaigne, Michel Eyquem de: VI -1065, 1066 Mora, Mihail G. (Don Jose): V -1089, 1408, 1447, 1448 Morgan Gilbon, Murii: VI - 769 Morin, Charles: VI —678 Morţun, Constantin I.: VI — 723 Morţun, Vasile: VI-499, 879, 1276 Moruzi, Dumitru C.: V - 886 Moscovici, Ilie: V- 25-30, 34, 1420 Mosley, Cynthia: VI - 768 Mosse, Rudolf: VI— 1155 Moşoiu (Moşoi), Traian: VI- 1176, 1177, 1189, 1224 Mrazec, Ludovic (Louis): V — 1133 Mugur, G. D.: V - 131, 132, 171, 1459; VI - 225 Munteanu, Gh.: V - 884 Munteanu-Bârlad, Gh. N.: V— 1409, 1448
Munteanu-Râmnic, D.: V - 1408 Murnu, George: VI- 1269 Musset, Alfred de: V - 438
Mussolini, Benito: V - 239, 487, 952, 1126-1128; VI- 19, 430, 623, 768, 818, 848, 957, 983,
   1055,  1060
N
Nadir Khan: VI- 871 Napoleon I (Napoleon Bonaparte): V- 112, 404, 858, 1216, 1250, 1330, 1393; VI - 56, 73, 189, 463, 478, 479, 530, 1363, 1388 Napoleon III (Charles I^ouis Napoleon Bonaparte): V — 1408; VI — 130, 860
Nădejde, Ion: VI — 499 Nădejde, Iosif: V - 88; VI - 1339, 1340
Neagoe Basarab: VI — 1050, 1323 Nedelea, I.: V-238 Negruzzi, Ella: VI- 822 Negruzzi, Iacob: V - 932; VI - 743 Negulescu, Paul: V - 1312, 1313 Nero (Tiberius Claudius Drusus Germanicus): V — 630 Newton, Isaac sir: V - 1352 Nicodim Munteanu, patriarh: VI -166,167
Nicodim Zamfirescu, protosinghei:
   VI -650
Nicolae Bălan, mitropolit: V — 1065 Nicolae I, ţarul Rusiei: VI —710 Nicolae al II-lea, ţarul Rusiei: VI — 710
Nicolae, mare duce: VI — 866 Nicolae de Hohenzollern, prinţ: VI -1170, 1171, 1173, 1179, 1307, 1308, 1315
INDICE DE NUME
 1523
Nicoleanu, Eracle, general: V- 886, 992, 1434; VI- 1109, 1189 Niculescu, Grigore: V - 1448 Niculescu, Sima: VI- 1294 Nietzsche, Friedrich: V-431, 991;
   VI-76 8 Nifon, mitropolit: VI - 92, 647 Nobile, Umberto: V — 1115, 1116, 1380, 1384; VI- 18, 19,44 Nottara, Constantin: V - 611; VI -872, 873
O
Odobescu, Alexandru: VI - 149, 1329, 1330, 1332 Obregia, Alex. A.: V- 973, 974 Obrenovici, dinastia: VI - 56 Olzewski, pictor: VI - 55 Orendi, actor: V — 667 Ortiz, Ramiro: VI - 733 Otetelişanu, Enric: VI - 46 Ottoi, Călin, doctor: V - 1420 Ovidiu, P. N.: V— 1465
P
Paciurea, Dimitrie: V- 177 Packer, bancher: V — 434 Paderewski, Ignacy: VI — 879 Painleve, Paul: V - 1019 Palissy, Bernard: V- 206, 699, 832;
   VI-  359
Pallady, Theodor: V - 166-168, 176, 207, 208, 378-380 Pann, Anton: V — 146-148; VI -968, 1066 Panu, Gheorghe: V- 394; VI - 635, 925
Partheniu, Cesar G.: VI - 795 Pascal, Blaise: V- 370, 682; VI - 97, 535, 585, 806, 898, 902, 924, 925, 1166 Pascin (Pincas), J.: VI- 1159-1161 Pasteur, Louis: V- 1374; V/-215, 244, 376, 824, 1125 Paşcanu, Mihai: V - 883, 884 Pauker, Jean: V - 434 Pauker, Simion: VI - 835, 836 Paulov, Ion: V - 261 Pavanelli, Livio: V — 124 Pavelescu, Cincinat: V - 932; VI -970, 1309 Pătrăşcanu, Dimitrie D.: VI - 614 Păunescu, Mihai: VI - 904-907 Păunescu-Ulmu, T.: VI— 511 Pârvan, Vasile: V - 220, 271 Penticov, pictor: VI — 271 Peretz, J. L.: VI- 1005 Perieţeanu, Grigore. I.: V — 675, 676, 1208, 1210; VI- 1012, 1225 Perpessicius (Dimitrie S. Panaitescu):
   V  - 1231; VI - 222-224, 227, 466
Pestalozzi, Johann Heinrich: V -1062 Petoman : V - 891 Petrarca, Francesco: V — 9 Petraşcu, Gheorghe: V - 160-162 Petrescu, Cezar: V- 143, 221; VI — 327, 404,511,557, 559, 560 Petrescu, Emil: V - 886 Petrescu, Titel (Constantin): V -1197
Petrovici, Ion: VI —452, 453, 1239, 1240
1524
INDICE DE NUME
Petrovici-Armis: VI - 951, 952 Petru, regele Iugoslaviei: VI — 408 Petru Şchiopul: V — 1158 Pherekyde, doamna: V — 395 Pherekyde, Grigore M.: VI - 1031, 1178
                                       Pico della Mirandola Giovanni: VI -488,1009, 1268 Picton-Turbeville, Edith: VI - 768 Pillat, Ion: V-221; VI- 1277, 1314 Pilat din Pont (Pontius Pilatus): V -1108; VI - 957 Pimen Georgescu, mitropolit: VI -164,166,167,193,442,472,715 Pilsudski, Jozef: VI - 454, 705, 709 Pitagora (Pythagoras): V-804, 932;
   VI-     535, 976 Pitulescu, Ion: V - 884 Pius al Xl-lea, papă: VI — 864 Platon: V- 1128; VI- 976, 1380 Pleyel, Ignaz: V- 378 Poe, Edgar Allan: V - 1249; VI -1007
Pogan, Ion: VI — 730-732 Poincare, Raymond: V - 198, 553, 952, 1383; V/-847, 1155, 1158 Poldistern (Poldi, Ernest): V-428, 429
Pop, Traian: VI — 47 Pop-Cicio (Ciceo), Ştefan: V — 213,
   239, 1018, 1198, 1289; VI-213;
   214,    582, 1174 Popa, Victor Ion: V — 1348; VI — 1300
Popescu, Alexandru: V - 262, 263 Popescu, Elvira: V — 311, 1348 Popescu, Lucian: VI — 1268
                                         Popescu, Stelian: V - 861, 917, 1089, 1408, 1409, 1441, 1448;
   VI-     352, 353,782 Popescu, Tudor: V - 533; VI - 253 Popescu-Mălăieşti, Ion: V — 265 Popovici, Mihail: V - 157, 160 Popovici, maior: V — 20 Popovici Pretorian, Lucreţia: V — 956
Portes, Gill: VI - 624 Porto-Riche, George de: V - 629, 630
Porumbaru, Emanoil M.: V - 1239 Potârcă, Virgiliu: VI - 1069-1072 Pressense, Francis de: VI — 634 Prezan, Constantin: VI — 991 Primo de Rivera, Miguel: VI — 111, 403,812, 957 Prodan, Paul I.: V — 51, 53, 88 Protopopescu-Pache, Em.: V- 395, 433; VI- 1248 Proudhon, Pierre Joseph: V - 1128, 1129
Proust, Marcel: VI —A33, 968 Puşkin, Aleksandr Sergheevici: VI -
   710
Puţureanu, doctor: V —77-81 Puvis de Chavannes, Pierre: V — 167
Q
Quinet, Edgar: VI - 46 R
Rabelais, Franţois: V - 148, 1128, 1250; VI - 95, 225, 1066, 1141 Racine, Jean: V — 194 Rackham, Arthur: VI — 292
INDICE DE NUME
 1525
 Racovski (Racovsky), Cristian: V -1420
 Rădici, Ştefan: VI - 57 Radovici Alexandru Gh.: VI - 879, 1276
 Ralea, Mihail: V - 1231 Ramsay, Muir: VI - 814 Ranetti, doamna: V - 1238, 1240 Ranetti, George (Don Paladu): V -1186-1188, 1206, 1207, 1240;
    VI   -970 Rarincescu, Mihail G.: V - 1313 Rasoviceanu, Ion, general: V — 1093, 1094
 Raspail, Franţois: V-702; V7-215 Rasputin (Novîh), Grigori Efimovici:
    V-854, 916; VI- 18, 589, 863, 956,1059 Ravachol (Franţois Claudius Koeningstein): V— 1126 Rădescu, Nicolae: V - 884 Răducanu, Ion: V - 900-904; VI -325, 326, 332, 333, 827, 846, 847, 1024, 1343 Rădulescu, Alexandru: VI - 1108 Rădulescu, G. (Arhibald): VI - 29, 30,31,925 Rădulescu, Mircea: VI-A3, 213 Rădulescu-Motru, Constantin: V -
    251, 890-892; VI- 1015, 1041, 1106
 Rădulescu-Niger, Nicolae G.: VI — 1269
 Răiculeanu, Nicolae: V- 1279-1281 Răşcanu, Ioan: V- 1262 Râpeanu (Rosenberg), B.: V — 1456 Râureanu, cronicar dramatic: V - 639 Rebreanu, Fanny: V - 84
Rebreanu, Liviu: V-81, 82, 84-86, 146, 228; VI - 222, 223, 466, 502, 807,1008,1009, 1011-1014, 1025, 1027-1030, 1308, 1336 Reclus, Elisee: V - 1129 Rejane (Gabrielle Reju): V - 182 Rembrandt, Harmensz Van Rijn: V- 369 Renan, Ernst: VI - 130 Ressu, Camil: V - 177; VI- 55 Richelieu, Armând Jean du Plessis de: V- 1435; VI-26 Rimbaud, Arthur: VI - 470 Roată, Ion (zis Moş Ion Roată): VI -1222
Rockefeller, John Davison: V- 1457;
   VI     - 1294 Rodin, Auguste: V — 1060 Rodţianco, preşedintele Dumei în 1914: VI - 375 Rolland, Romain: V - 494 Roman Ciorogariu, episcop: VI -814,816, 1071 Romano, actor: V — 667 Romanov, familia imperială rusă:
   VI     - 848, 886 Rops, Felicien: V - 429; VI - 1007 Rosebery, A.P. Primrose: VI - 813 Rosental, Salomon: VI — 503-505 Rosenthal, ziarist: V — 220 Rosetti, C. A.: V - 395, 619, 1408 Rosetti, Radu: VI- 970 Rosetti-Bălănescu, Alexandru: VI — 886,1256 Ross, Iosif: V— 1456 Rostand, Edmond: V — 193-195, 674,675; VI- 1069
 1526
INDICE DE NUME
 Rostand, Maurice: V - 193, 195 Rothschild, M. A.: VI -677, 1365 Rousseau, Jean-Jacques: V — 431, 888,953, 1129, 1399, 1401; VI-98,311,536, 541,543, 546, 837, 860,986, 1052 Rusu, N.: ţ/- 1256 Rusu-Abrudean, Ion: VI — 1118, 1183
 S
 Sacco, Nicola: V — 768 Sadova, Marietta (Marietta Sadoveanu):
   V-632
 Sadoveanu, Ion Marin: VI - 1297, 1336
 Sadoveanu, Mihail: V — 318, 377, 954, 1075-1077; V7-413, 614, 807, 970, 997, 998, 1371 Safo (Sappho): V — 1041 Saint-Georges de Bouhelier: V -1192, 1193 Salmanovici, pictor: V - 61-63 Sanielevici, Henri: V - 314-316, 318; VI- 450 Sanielevici, S. (Gros Rouvre): V — 147
 Sardou, Victorien: V - 194 Saussure, Ferdinand de: V - 1394 Savu, Constantin: V - 263 Sărăţeanu, Constantin D.: VI— 991, 1206
 Săulescu, Mihail: VI - 1306-1308 Sân-Giorgiu, Ioan: V - 390; VI -818,1239 Scăenaru, Ion: VI— 173 Scheeser, doctor: V — 1185
 Schiller, Friedrich von: V - 649-651 Schopenhauer, Arthur: V - 226, 281, 883, 1128, 1129 Schulder, comerciant: V - 38, 40, 892
 Schure, E.: V- 1448 Schweitzer-Simonnot: V — 1409 Scribe, Eugene: V — 1445 Second, Louis: VI - 946 Seişanu (Seişeanu), Romulus: V -1013, 1383 Sell, pictor: V- 986-988 Seneca: VI - 310, 311 Serao, Matilda: V - 730 Şervet, Midiei: V - 1372; VI - 547, 1015
 Sesostris (Senusret), faraon: V- 220 Sevastos, Mihail: V- 318; VI- 413, 1201
 Severing, Karl: VI - 848 Sfetea, Constantin: VI — 224 Sfinţescu, Cincinat I.: VI- 1348 Sidoii, Cezar: V—315; V7-83 Simionescu, Ion: V-212, 253 Simionescu-Ramniceanu, Marin: V-152, 215-220, 232-235, 238,
   252,     254; VI- 450 Simu, Anastase: V — 789 Shakespeare, Wîlliam: V- 9, 87, 122, 285, 318, 351, 431, 638, 1047, 1069, 1092, 1100, 1231, 1249, 1255; VI- 120, 720, 813, 1154 Shaw, George Bernard: V - 609-611 ;
   VI-56, 709, 864 Singer, Mauriţiu: V - 1185, 1186, 1225-1227 Sion, Constantin: VI - 725
INDICE DE NUME
1527
 Skina, C. G.: V-238, 239 Slavici, Ioan: V-951, 976; V7-485, 543, 613, 614, 617 Slawek, Walery: VI-709 Smara, Maica (Andronescu Smaranda):
    V-      1187; VI-450, 823 Snowden, Philip: VI -710 Soare, Soare Z.: V - 413 Socrate (Sokrates): V- 73; V/- 431, 976
 Sofocle (Sophokles): V7— 120, 121,
    212, 1197 Solomon: V - 1294 Spineanu, Alexandru I.: VI - 1070 Spinoza, Baruh (Benedict de): VI — 278, 1365 Spitzer, Robert: V - 646 Staicovici, Nicolae D.: VI - 675 Stalin, I.V.: V - 1362; VI - 957, 1056
 Stamatiade, Alexandru: VI— 8 Stamboliiski, Aleksandăr: V - 214 Stancu, Zaharia: VI - 404 Stăncescu, Constantin: VI-718 Stănescu, Nutzi: V— 196 Stătescu, Eugeniu E.: V- 928 Steeckt, von: VI — 677 Stelian, Toma: VI - 256, 1049 Stelian, arhimandrit: VI - 547 Stephen, Jessie: VI - 768 Stere, Constantin: V- 9, 39, 50; V7-462, 539-543, 613, 614, 861, 1087, 1089, 1202-1204 Steriadi, Jean: V - 176, 177, 1257 Sterian, Paul: VI - 326, 327 Sternberg, I.: V - 452-454; VI — 1006-1008
 Stoenescu, Anibal: VI - 132, 133 Stoenescu, Eustaţiu Gr.: VI — 1251 Stoenescu, doctor: V— 991, 992 Stoicescu, Constantin C.: V - 1313 Storin, Gheorghe: V" — 51, 648 Stradivari (Stradivarius), Antonio:
    VI     - 378 Strauss, Richard: VI— 140 Streitman, St. H.: 543-545, 1209 Stresemann, Gustav: VI— 190, 677,
    711
 Strindberg, August: V - 638 Stringer, episcop de Yukon: VI - 864,
    865
 Sturdza, DimitrieA.: VI -292, 826 Suchianu, I. D.: V- 863, 864 Suru, Pavel: VI - 659, 821 Surya, regina Afganistanului: VI -848
 Switalski, K: VI - 709 $
 Şaban-Făgeţel, C.: VI - 509-511, 747, 749,751, 1209-1211,1257 Şaguna, Andrei: V- 496 Şaliapin, Fiodor Ivanovici: V - 971;
    VI-      1021, 1022 Şăineanu, Lazăr: V -65 Şeicaru, Pamfil: VI - 327, 656 Şinkvilla: VI-678 Şirato, Francisc: V - 176; VI - 55 Ştefan cel Mare: V - 367; VI- 164, 269
 Stefanik, Milan R.: VI- 865 Ştefănescu, Constantin: V - 494, 495
 1528
INDICE DE NUME
Şuţu, Mihail: V- 1148, 1274, 1276;
   VI-157
T
Tagore, Rabindranath: VI —710 Tailhade, Laurent: V — 1126 Taine, Hippolyte Adolphe: V- 1448 Tarde, Gabriel de: V - 239 Tardieu, Andre: VI- 1155 Tartampioneanu: V - 373 Taşcă, Gheorghe Gh.: V- 1312 Taxil, Leo: VI— 1203 Tănase, Constantin: V — 517, 1092, 1147, 1187,1335, 1337; VI-721 Tătărescu, Gheorghe: V - 666, 1146, 1197, 1269; VI- 59 Tăuşan, Grigore: VI - 508 Tăzlăuanu (Tăslăuanu), Octavian Cordu: V - 233 Teişanu, Mihail: V - 176 Tell, Wilhelm: V- 975, 1392; VI-311,547, 791, 1052, 1079 Teodorescu, Alexandru: VI - 872 Teodorescu, Ion: VI - 635 Teodorescu-Sion, Ioan: V - 175;
   VI-     1230 Teofil Ionescu, protosinghel: VI — 650
Terziman, Al.: V- 1362-1364 Theodorescu, Dem: VI— 1336 Theodorian, Caton: V —652 Thomas, Albert: VI -742 Thomas, J. H.: VI - 813, 814 Timică, G.: VI- 1298, 1299 Tisza Istvân: VI - 865, 866, 1038,
   1216
                                         Tit Simedrea, mitropolit: V - 1431, 1432; VI- 35 Titulescu, Nicolae: V - 951, 952, 1002, 1239, 1240; VI- 54, 445, 505,711,826 Tolstoi, Lev Nicolaevici: V — 152,
    219,   1069; VI- 94-97, 897 Tomescu, Nicolae I.: V- 494; V7 -53
Tonitza, Nicolae N.: V - 176; VI -55
                                         Topîrceanu, George: V - 221, 318, 321, 871, 872, 1010, 1075-1077;
    VI-    413, 613,614, 783, 970 Torquemada, Thomas de: V— 1159 Trancu-Iaşi, Grigore L.: V - 1416;
    VI     - 195, 581 Treitschke (Treischke), Heinrich Gotthard: V - 991 Trifa, Iosif: VI - 1074 Troţki, Lev Davidovici: V — 217915 Tudor, Sandu: VI - 293 Tudosie Cherciu, arhimandrit: VI -291
Tuney, Gene: VI - 84 Tutankhamon (Tutankamen): V -220
Twain, Mark: VI— 528 Tzigara-Samurcaş, Alexandru: VI -449-452,489, 753, 1195
T
Ţăranu, Ion: V — 306 Ţăranu, Nicolae: VI - 1269 Ţăranu, Olga: V-612 Ţiţeica, Gheorghe: V— 271; VI— 117 Ţopa, Sorana: V - 1101, 1102
INDICE DE NUME
1529
  U
  Urechia (Ureche), Vasile Alexandrescu:
  V-65; VI-469 Urmuz (Dem. Dumitrescu-Buzău): V-919-922,938,959-961, 972
  V
  Vaida-Voevod, Alexandru: V- 166,
  169,  170, 213, 230, 1288; VI-582
  Valentineanu, V.: V - 610, 862 Valerian Kiriţă, arhimandrit: VI — 290
  Valery, Paul: V - 386, 1454; VI -967, 968, 1066 Valjean, Ioan Al. Vasilescu (V. Al. Jean): V - 172, 173, 268, 269, 675,861; VI- 1012, 1179, 1256,
  1259,     1263, 1275, 1294, 1295 Vanzetti, Bartolomeo: V-768 Vartolomeu, episcop: V7 — 514, 516,
  571
  Vasco da Gama: V - 852 Vasile Lupu: V - 1382; VI- 1085 Vasile (Vasilie) cel Mare: V- 104, 133, 290, 511; VI- 472 Vasilescu, Chiriţă: VI- 1247, 1248,
  1260, 1348
  Văcărescu, Ienăchiţă (Enăchiţă): VI — 50, 970
  Văitoianu, Arthur: V- 154, 155 Vălleanu (Văleanu), Gheorghe: V -884
  Veniamin, Costache (Costachi): VI — 152
  Venizelos Eleutherios: VI — 454
Ventura, Marioara: V - 625, 626. 631,646,649,1031,1093,1099, 1100, 1147, 1239; VI - 750, 1300, 1320 Verdi, Giuseppe: V - 1411 Veres Miklos: W-53 Vergiliu (Publius Vergilius Maro):
   VI   - 495, 573, 1069 Verlaine, Paul: V - 379, 648; VI-372,580 Verne, Jules: VI - 680 Verneuil, Louis: V - 308, 310, 312, 313,612,613, 1100 Vespucci, Amerigo: V - 852 Vianu, Tudor: VI-327, 1297 Vigny, Alfred de: V - 1099 Villon, Franţois: V- 553 Vissarion, I. C.: V- 14, 15, 18, 225, 226; VI- 634-636, 968 Vissarion Puiu, episcop:     VI-
   512-514 Vlad, Alexandru: VI- 214 Vlad, Andrei: V/-521 Vlad Ţepeş: V-788, 1296; W-898, 916,957, 1329, 1330, 1333 Vlad, doctor: VI- 86 Vladimirescu, Tudor: VI - 981 Vlahuţă, Alexandru: V - 117; VI -1031, 1138 Voiculescu, Marioara: V - 610, 612 Voiculescu, Vasile: V - 514; VI— 674 Voinescu, Alice: VI- 382-385 Voinescu, Ion: V- 1190, 1207 Voltaire (Franţois-Marie Arouet): V- 568, 1274, 1400; VI - 853 Vorvoreanu, Aurora: V — 961
 1530
INDICE DE NUME
Vraca, George: V - 414, 415; VI -1242, 1336
W
Wagner, Richard W.: V - 1011, 1041, 1146,1378,1411; VI-83, 140, 431,672, 847 Washington, George: V — 141 Wassermann, August von: VI - 215 Weber, Karl Maria von: V7 - 873 Wedekind, Frank: V- 1047 Wegener, Paul: V - 1047, 1048, 1091, 1092, 1093 White, Horse Eagle: VI - 677, 678 Wilde, Oscar: V - 886, 1411 Wilhelm al II-lea, rege al Prusiei şi împărat al Germaniei: VI - 130, 451,849, 866 Wilhelm Cuceritorul: VI — 768 Wilson, Thomas Woodrow: VI -77, 576
X
Xenopol, Alexandru D.: VI — 1049 Z
Zahareanu, Jean: V - 1257-1259 Zamfirescu, Duiliu: V - 126-128, 594; VI -878 Zamfirescu, Mihail: V- 116 Zarifopol, Paul: VI - 925 Zeppelin, Ferdinand conte von: VI — 197, 767, 768 Zimniceanu, Marioara: V - 632 Zissu, A. L: V—613-618; VI-902-904
Zola, Emil: V - 1440; V7 - 420 Zosima, arhimandrit: VI - 547, 570, 571,573
Zwingli, Ulrich: V" - 1285; VI -492
Anul II* —         10,
                                                       1531
 5 Octombrie i$3ţ*
HIENA
REVISTĂ DE POLEMICĂ POLITICĂ-EITERARĂ
              Director: PAMFIL ŞEICARW
O societate de „Critici dramatici*
      Intr'Qn „apel", publicat în Hiena, d. Paul I. Prodan cere „criticilor dramatici" să sa grupele într'o societate specială de critici dramatici...
      întâi şi ’ntâi titlul acesta de critic, pur şi simplu, fâră măcar bombasticul dramatic, conţine un sens aproape de îngâmfare şi. mai mult un „ia ui taţi-vă la mine" decât o noţiune profesională. A zice „sunt lăcătuş** însemnează într'adevâr a fi un lăcătuş ; adică, a nu fi un tâmplar sau un croitor, chiar dacă te-ai pricepe şi 'ntralte meserii. A zice „sunt critic dramatic* este par’că ai spune „sunt băiat de talent". Lăcătuşena e o meserie, o meserie utîlă, o meserie strictă şi de care nu te poţi lipsi. Critica e o destoinicie ce ţi se poate recunoaşte, o Însuşire, ceva ce iese din puterile proprii de control. Nu e critic oricine sqrie despre geniul d-Uii Storin şi despre apucăturile artistice ale familiei Butandra, care a dat lumii tot aţâţi artişti câţi a zămislit şi neamul lui Beethove». Şi în definitiv critica interesează mai puţin în calitate de critică decât în calitate de motiv de literatură.
      Cât despre utilitatea criticului, ea e destul de contestabilă. Omwl poate trăi fără critică şi nu se simte nenorocit. Nu trăeşie eJ, oare, fără contrabas ?
      Totuş, la gradul de civilizaţie unde se găseşte, lurnea practică manicura; ceeace constituie pentru o persoană fragedă, de sex.,, profesiunea de-a scoate de subt unghiile boereşti mucii cu care an fost încărcate în ajun Ia teatru, de-a face dintr'o unghie boantă «a opal migdalin, prin frecare cu pita, cu tâlcuri şi cu pielea dş căprior. Deci §i o nevoie de critică dramatică poate si existe.
„Hiena“, an. II, nr. 16, 3 octombrie 1920.
 1532
 ANUL L No* 5-7           1 Februarie—I Alai 1022,
   „CUVÂNTUL"
 OE&â'N ĂL MÎHISTBEULm CULTELOE ŞI ARTELOR
                                        FiîKTRU
                        PROPAGANDA CULTURALA Şl SQSfALA
                     TIPOGRAFIA CĂRŢILOR 3I3BBI0E$XI 1©^
 „Cuvântul", an. I, nr. 5-7, 1 februarie-1 mai 1922.
1533
CUGETUL ROMÂNESC
          REVISTĂ LUNARĂ
                    COLABORATORII ACESTUI NUMĂR:
       T, ARGHEZI, AL. BOA, J. RIANU, HORlA FURTUNA, I, GÂVĂSESCUL, K.
 H. LAHOVART, A. MANlD, V. MUNTEANU, Ci. AUDI A MTILUN, ION PIL LAT, SKXTIL PUŞCAK1U, li. STAUL, MARIA STANCULEANU. 1. D. ŞTEKAN'ESCij, V. RUSSU ŞIRIA-8U, t'HANCISC ŞIRATO, V. VOICULESCU, I. V1NRA.
 MI I              No.  4:.        ANUL 1922
„Cugetul românesc", nr. 4, mai 1922.
1534
ANUt 1. No. I 2 16» 3 IUNIE 1922
contimporanul
        Redactor: I. VIN EA cu colaborarea in acest număra d-lor: T. ARGHEZI, A. BRANIŞTE, B. FUNDOIANU, EUGEN FILOTTI, Dr. N. LUPU, CAM1L PETRESCU, H. STREITMAN, DEM. TEODORESCU
          BUN SOSIT!
                In clipa în care finanţa cotropitoare, dup fi ce a pus mâna pe haina şi mărUntaele frumoşilor noştri munţi, pe urida zburdalnică a râurilor limpezi şi repezi, pe holdele câmpiilor bogate, după ce a furat hoţeşte puterea politica prin gâtuirea nocturnă a voinţei populare, se pregăteşte a întind Şi Cugetarea românească, eră necesan' imperios necesar ca măcar gândirea tinerei generaţii sâ rupă .lanţurile grele, prometeice, şi s&şi ia sbor liber către înălţimile albastre.
                Această înfăptuire de mare importanţă sufletească şi etică o săvârşesc azi tinerii plini de talent şi clocoti-tori tâe curai şi de voinţă cari fac să apară „Contimr por anul”.
                In 'RiOinAnia mărită, cu atâtea feluri: de fraţi şi cu variate culturi a diverse civilizaţii, unite acum se fău' reştesuflel ripu, eră necesar metalul curat şi strălucitor al gândi ret purer al talentului imaculat şi neaservit ni' mânui cdiuia decât Ideei.
                Pe lângă cioarsele ruginite cu mânere vechi ori noi, cari se agită îrt aerul învălmăşit, al vieţii noastre, irebtie sâ aparii şi sabia scânteietoare de oţel curai a criticei con' stractive, a talentului origiiiaţ şi creator•
                Generaţia mea şi cea anterioară, datoreşte mult îft cultura ei sufletească, în ppleirea ci intelectuală, marii reviste socialiste de pe vremuri, care purtă acum 30 de ani acelaş nume.
                ’Doresc tinerilor mei confraţi şi rtouei reviste, să aibă, în „civilizarea” intelectului şi vieţii româneşti, dela începutul acestui secol şi în această nouă Şi rară epocă a omnirei, acelaş succes cd şi bunica sa dela. finele, veacu'
           M ,,CCUL                                       * . Or. N. Lupu
 „Contimporanul", an. I, nr. 1, 3 iunie 1922.
 1535
  fruMAf
<mn I MO. 7
       BAgAQ JAFTA.-*? ANAL
 SCRIITORUL ROMIN
               de TUDOR ARGHEZI
   M »<*»» num Ir: Mihalţ Sadoveanu, Tu Jar             C.  Topi rtaaitu, M. (•«■•lot, OtUla
                Albart Qhlca, D. Mai»|kov»kl,-ftllr*« Hatlar, G. M. Nasoli*.
              R«dacii* şl Admmi«trt|la: lAfl-LUMEA. — Str. Stafan ctl Mar* No. 6 Abonmeatul MD M p« >n ti
 „Lumea“} an. I, nr. 7, 14 decembrie 1924.
1536
 ANUL II — Nf. 37.-3 LEI APARE 8APTAMÂSAL 23 Martie 1925 ^
GLASUL MONAHILOR
 GAZETA BISERICEASCA
  Sub conduccrta unui Comitet-Fuad.-Propr. Icrom. DIONISIE LUNGU, Str. Popeacu Nr. 39 (Floreasca) Bucure;tl
                CALVGARIZ
            Pentru D-xtii Parlamentari
  In curând I se va supune Par- ranţâ, Biserica s’a vâzut păstorită In folosul Iul, pe călugăriţe ţi războia. Stalul actual nu a or-lamentului, pe cil se crede, pro- de indivizi ca defunctul Popa calug&ri. Mănăstirea devine astfel ganizal nimic comparabil cu les-iectul unei noi legi a Bisericii Iapa, Iar clerul de elita al socie- un birou de servitori gratuiţi şl Irea moşteniţi de el, din bătrâni: româneşti. Senatorii, mai apro- taţii creştine — călugării — s'a legea, o lege pentru procurarea el nu are dreptul să o risipească. piaţl de ceruri, ţi deputaţii, care prăbuşit In că|ivi ani, izolat ţi Negrilor episcopali, plaţi|i cu bl- O armata padnicâ şi energică au auzit cândva de Dumnezeu, nesocotii. Apoi, un antagonism necuvântari şi aghlaim». de convingere ţl de cultură, stă
  vor H chema|i si voteze un text, firesc violent s’a stabilit intre xris- Cunoaştem cu amănunte cazul ta dispoziţia lui, pe care o tnă-pregatft de nlţte bărbaţi Insera- tocraţia Crucii, monastica, ţi de- unui episcop care, inslalându-şi buşeşte. niţi, lntr*ai carura act de botez mocratlsmul pedagogiei   peatru    o crescătorie de porci ca să placi     Oricine ar ii propagat-o mai
  este trecuta calitatea de creştin sergenţi, in mare cinste in ierni- mol mult lui Dumnezeu, utilizează   târziu, cultura româneasca este
  ortodox.                          narii.                             .tn originalul său meşteşug supli- de origina excluziv bisericeasca
  Oamenii politici simt nevoia Proectul actual de lege se pre- mentor, pe toii călugării valizi, ţi călugărească. Monumentele el unor unificări in armonie cu Sta- zlnta insipid ţi Ieneţ, ca o hota- afinii In ascultarea preasfinţiei sunt întotdeauna biserica de lemn . tul, 'a guvernului bisericesc — ţi râre comunala. Nimeni nu ar re- fale. Un uit episcop li tntrebuin- sau de cărămidă, crucea, troi(a,
  o nevoie mai mult şl aproape cunoaşte In textul lui inspiraţia tează la cultivarea zarzavaturilor psaltirea, icoana: Esplanade Pa-exduzlv de arhitecţi de faţade lui Dumnezeu, a cehi. care a şi chiar ta vânzarea tor cu carafa lace, Aihambra ţi Rotativa au ţi de vitrine, Mnişti|i cu sinţelria spus ca .OrdcCâte oii va ve|i prin oraşele eparhiei. Statut a m- venit mai târziu. învăţaţii noştri aparenta. Câţiva înalţi func|io- aduna mai mulţi In numele meu, destulaI fiecare episcopie cu câte seculari au fost călugării, popa nari, dăruiţi Ministerelor de către eu voiu li In mijlocui vostru*, o moşie, dăruită episcopilor de şi cântăreţul din stranii. Toţi Vol-facultatea de Teologie, au pri- Dumnezeu care scrie ca stele, cu '.curând, unui episcop sljnctu-i fru- vozll au clădit mânăstiri şt bise-mlt însărcinarea sa se adune, sa lumina şi cu Hori t totalmente mos un pântec bine hrănit si o rici. Cele mat multe familii de mica
  ritl# «« «1 „ni-                  -- _                     _. : - r- _, . J. . ■     ,_L_:_.__.
 „Glasul monahilor", an. II, nr. 37, 23 martie 1925.
1537
 1925. Anul xvn                                                Shptembre.  No. 9
Viaţa Rominească
                          REVISTA LITERARA ŞI ŞTIINŢIFICĂ
                                           SUMAR:
 Ionel Teodoreanu....................Drumuri.
 G. Bfirgguaau.......................Basmul fluerulut.
 Tudor Vianu......................... . Spiritul nou tn estetică.
 I. Minea............................Intre păreri ţi Ipoteze. (Cetind despre cronica
                                           lui Ureche).
 T. Arghezi..........................închisoarea.
 I. Petrovici........................Doi orator!: Alex. Marghiloman                 şi Take Ionescu,
 Al. A. Philippide...................Invocaţie.
 Ionel Teodoreann. .... Matei Caniacuzlno.
 P. Andrei............................ Despre conştiinţa socială.
 1, Gonciarov........................Oblomoo (Sfirşit).
 1. Şiadbfti , ......................    Influente franceze tn poezia                 lui lîminescu.
 Demosfene Botez.....................Profesorul meu.
 Mihai O. Ralea......................Specific şi frumos.
 O. Topîrce*nu ....... Ioan Slavici.
 Al O. Teodor «anii..................Cronica fonta zisi ii (filantropie).
 P. Nicanor A Co.....................Miscellanea (Kutnu tnvâfumtntulut şi a cul-
                                           turii.—,Aniolo<)îa poeţilor de uzi". Redacjta imparţială. -.închisori*. Rectificare).
        Rtttmil i 1‘OKuit Ixtraf!: de» n»idor.<.a. <*. Ifcrfifcaitti.— TU. t'(Jpidan : RuminH «li 11
 l-tt'.iiisujii Juicjinki ; ?*. Cafiirinn; Mrgltiicrvtriuli. t. şi&rtfcc!.— H. Atah/; .Sji:ţh-.. M. K. —.4. Keabinin-Scitattt-sfy : Ocofi«i«a Jî.v. arabici rfe cfiiri K<-in:intit. i»r. f. Caiacu.—O. fievmans ; i'j-ycfiohvfie des fcicmts. M. K.
        RevUU K«vlBt*lor J ^Societsltii dt ,trlin(".—„Atlrvârui Lltrrttr*.—„Cri*.-» minifru ?i ili£icuiUţUe hritaniue* (L. Wtis». L’EtuOpe Noiroeilt).~■„Asopru Vnallicli cxltnic a (i«m»r.lri* f.Mînrd Chum.ntix, Ri-vue tic Paris).~„împărţirile «iOcioIoRiei* (Tftnnit*. Ztitşchrift Jur StaatSîerjazHschfijti.—
        Miţe#rea inl«lzctu*li în *tr»in£tatc : (l-iuraturi.- Ştfinta.—Antropolog-le.—Rluotrraîic.— Biografie). -
        Tabta MMttriti.
                                                    I A $ !
                    Redacţia şi Administraţia: Strada Alecsandri No. 3
                                                       1925
        ~ViATA KOMINE/SCA *v*re luunr ctt «el p*ti» i5o pagini.—J
 jumtiata an Iso tei. Km\ml jo Ici___Pentru »triiiut*te : u» im 50# 1
 «al ţo 1*1. Pentru detalii a »t i«4n pagina nrn>*to»rt
                                                                  Rtprointxrta oerltă.
„Viaţa românească14, an. XVII, nr. 9, septembrie 1925.
 T. TEODOBESCU-BRANIŞTE: D. A. C. CUZA LA PESTA. ..~*C R> GHIULEA; ROLUL CETĂŢENESC •• CA-MIL PETRESCU; „S’AU ÎNŢELES’"
 — M. SHVASTOS; DICTATORUL — F. ADERCA: UN OM CAZ UT ÎN STRADA -- PERPESSJCIUS: TRAMVAIUL OBLIGATORIU — ALEXIS NOUR: IMPESTRÎŢAREA SUPUŞI-LOR T, ARGHEZI : TEATRUL „DRAMA ŞI COMEDIE” — CRONICA î ADNOTARE INTARZJATA LA ARTICOLUL D-LUI LEON FE~ RARU — INTERNAŢIONALISM DE DREAPTA — H< LOLLIOT - CAZUL DELA BUZĂU — MIZERII -ETC — ETC
       REVISTA SĂPTĂMÂNALA
                      mm IN FIECARE $&MBkrk
                           mrmun E(JQ6N FîLOTTi
'  24:  OCTOMBRIE
        1925
                                           PREŢUL 5 LEI
„Cuvântul liber“, nr. 34, 24 octombrie 1925.
 1539
        B47AJR SAFtASiAAAL
*
                                        MIHAIL SADOVEANU TUDOR ARGHEZI GH. TOPÎRCEANU M. SEVASTOS ALFRED HEFTER OTltlA CAZIM1R
             Radaclla «I Admlnlatralla: IAŞI—LUMIA. — Sir. Sl«f«n cal Mar* No. 6 Abonamentul 320 lei pe un «n
 *Lumea“, an. I, nr. 11, 18 ianuarie 1925.
      SCRIS VL îtOMANESC
   &»■:                        :«5~Cp;
   ®v: v,;*'”\ ■*. ... ”7“.“' ..- ' "'
      '■       î.*i'î\va.'v
      ^?|s. ...-•' ”' "" "" "' """'
                  ANUL I ^ NtîMARXIL t NOEMBRIE S927
       „Scrisul românesc", an. I, nr. 1, noiembrie 1927.
     | SCRISORI DIN BUCUREŞTI
               REPETIR I
                 T. ARGHEZI
   ¥isul unei reviste, mari, de neam bun şi cu zestre, I-au avut, rând pe rând, toţi bărbaţii între 35 şi 60 de ani, din Bucureşti, literari şi politici. îndrăgostiţi de cel mai frumos surâs al culturii sau numai loviţi de-o streche artistică la netimp, şi gravii şi ridiculii, şi potenţii şi fa-menii, şi cei inteligenţi de-a binelea, şi cei nelecuîţi de o tâmpenie definitivă, au umblat să peţească fetiţa, în zadar. La Bucureşti, căsătoria fuse cu neputinţă şi diverşii flăcăi mai tineri sau mai copţi ai Cosânzenii, s’au mulţumit temporar cu un concubina; în domesticitate.
        Kevista e un bun delicat, capricios şi de lux. Ea trebuie să fie împodobita cu bijuteriile cele mai fine, la întocmirea cărora ajunge o civilizaţie înstelată şi înflorită, şi să afirme nivelurile înalte atinse şi străbătute de belşugul intelectual al unui popor. In Ko-mânia singura revistă care să prezinte, ca un fluviu cu afluenţe variate, priveliştile răsfrânte ale unui parcurs, s’a stabilit la Iaşi; încercările, prost organizate în Capitală, au dat greş. Capitala nu are acea publicaţie periodică aşteptată mereu, în numărul căreia poate sa figureze număr cu număr, cifra valorilor şi gradaţia ei culturală.
        In timpul tratativelor de pacc şi teritorii cu Ungaria, delegaţia românească a putut să audă şi să vadă ca din circulaţia revistelor, adversarii ei au scos un argument care a slujit favorabil teza culturală a Pestei. Câte reviste avem noi, citite şi cum-parate de public şi plătite de abonaţi? întrebau Maghiarii: iată-lc, sunt aci, în cufcrcie noastre. Câte au Românii? Maghiarii le aduseseră cu ei şi pe ale noastre...
   64
     Pagina 64 din „Scrisul românesc“, an. I, nr. 1, noiembrie 1927, cu articolul Scrisori din Bucureşti.
1542
                  Ctj
 *I*V *» /V ^itA^                     AuU    <«**A    « *" •
                  *££- *L •’S+şf-^i'f *J&-:.                         AjăL    şJz~L     ~-*£
 *+&+*■ t’J,    £*jJt£~tZ£ Hi-                 ,(u,fi*^ mJL&+^t t*«*3fc faii'.i V*^ u *•''■'
 ^-|tv^ V yiMf» « 4«a. .                       /'•« *L/Lîf**++£ Z. <wm«^ i ****&.
                                                                               lymi*’ <w»yn»fr v e<u\ârt£*£*.
                  (***?<£■        f~*f~ T              fJCfJ&J*:  **&+£*- -
             jLhW                       <L^i<.  y'-*»         £<t'f—»jX-^ t
£. Ju a*JUJU ■ 0iuLj»Jt- 1*4. A,V->
£**+                 >*                    d» v             /A-
^  *■  «■ <lV*V ^Cl»..«l t«VxfS y                  ( CUtM. ««»«</      4. •■<« «^ •»
</££T>o-*l£ c*t «m/tv £**£*&*?, c* m j*~. **•£***£»*> *yts£**-
                        JU*C€ fJT^+iJnr , A*+                       , *l+            ,
*+                            ■**-&               /<T-—r*~-ţ                *^‘
*Cur>»&U~ , t+4. -clnUt*. , ţsuL fUt-fiZ., r I / jVi I r/i „ / ''y +**£*****& M-
           ^sdaai^iSA^AC^ KpJte* Ut, k***Uma^, f*4*+2 r**cJ2tr ,U. i««a*., vCstf+ţ+^Jă. -*£- y&tjt****- , «JW^‘ V y «>&««»
 ^î*i' • Jh«w i^ytfc             iyrtAvT«
       vfUJS SL t4jp             ft                jUAJ'.»/ <C* +±£jM:
                   ^           m (**{,....A JLt /Ȕ^vi ,
               ^--y./v.v^                               y£j;           ,J***.-
 /U*t*» A J>a»<           *  «XJ<LA.  <X^‘                  ■*’
 *      *J1~A  (4«^C^ M                                            ■*•    *W“
jL*v^. - - -^        *._   . .                J/.^f     ^                    ^
^«m>v<X£ i* 1 * ‘‘^V
Filele 1 şi 6 din manuscrisul Zapada.
 1543
      't'~~     ***m— +L ILmLuU ,                 £~Z~6^U Arr +*&*- , «~ CZ^~L.
fr** <!*■       , Ut                      ^«.     Mi«y!cA  a^»ca    V            r *rs -
^»»jy%Jt* «*•. *Zf£-                                        #«‘       iaU^ A*-~* —
».»Aw<t - ./■«                                      - tu. -y^fc^<«*" ***-’**^t- *
U*!*~ «A          teu^vcct     &£6lZ*. t MaZ*                  tC+*M^   M4       *“* ^MutJ
             Tf*<u* «A» (tf.                                 •
                                  .              -wAji-i- ,
                                  :^,yL                                          /***■•-
                   /    <.«2l
              7t jl^vc.               7t*v<*^ , a»t^H
              W 4- ^*4-uT J^CCU -U*- 1
           4Uk* •*"
|
1544
ŢctraJsToodtnx
                                      Reforma religioasă
     iadeobşfe dbîrşiH<\ măcar prin sentimentul      oglinditor  al  nostal-
giei; sunt respectate. O viată întreagă' te urmăreşte, şi după ce se va fi uscat, copacul ce ţi-a umbrit! bordeiul părintesc, cu desenul Iu? delicat. Ua fir de iarbă explică pe Dumnezeu, pe care zeci de spe-csîişti s’au străduit să-l argumenteze fntipatic — şi un păinjeniş te încatenează dt* o imagine călăuzitoare.
     • La ş> fii: »isericii, iscusiţi iu cele tainice şi necântârite, nu există nimic anaîog şl ar părea monstruos ca episfOpii şi arhiereii, ridicaţi în trepte prin călugărire, să urască pe călugări. Ura lor este cruntă şi exclusivă,   aproape eiementală,  ca  prodestinarea văpăii, ca     vrăşmăşia
şerpilor   şi a- mâtrfigunii.   ‘
     De bună seamă, d*” vreme ce călrgăria se ajustează de vre-o treizeci de ani încoace, în Bucureşti, u^de se fabrică pălăriile şi se construiesc   ţ*gărUe cu carton.   Un  ins oare care,     purtstor  de   barbă,
marcat de o protecţie şi înzestrat cu o slugărnicie, este ferchezuit în faţa oglinzilor, călugăr şi arh’ereu. Med'taţia, studiul lăuntric al dch^vniciei, ascultarea sunt înlocuite cu criteriul favoritismului şi ai fanteziei. Viitorul arhiereu nu este ales dintr’un rând de călugări mânaţi de o disciplină, consacraţi de o viaţă şi de un temperament : chiriarhul face un călugăr de circumstanţă, ca o manta de pioaie, cumpără o umbre ă, ascute un creion. Dacă ar putea să cânte puţin, arhiereii,; nimic nu s’^r împotrivi ca să fie făcuţi din cutii de chibrituri sau din comp t nţa unei perii cu coadă. Noviciatul, clasica şi unica unealtă de selecţiune, a dispărut
     închipuiţi-vâ că medicina • şi?ar recruta chirurgii şi profesorii din bodegă şi dancirg, dintre- consumatorii care au înghiţit o halbă de coniac pe nerăsuflate, sau tîmp decâ.tva ore au jucat cn labele mânilor, paralizate aparent de un ritm adecuat, un dans din FJiptne.
                                                      777
                              „Ţara noastră“> an. VII, nr. 28, 11 iulie 1927, cu articolul Reforma religioasă.
PAGINI 3 LEI
1545
                     „Rampa“, an. XII, nr. 2905, 1 octombrie 1927, cu articolul Minoritarii şi vecinii.
Manuscrisul articolului Ijt Moşi, II.
im
 IANUARIE ŞI FEBRUARIE
 CAETELELUNARE
DîSIJATE DE «. l P S L T Z
HEDÂCÎÎA; $??. Thrien, 215
TUDOR ĂR£»^EZ1
mt M. ii Mexy
     Coperta de la „Caetele lunare“, ianuarie-februarie 1927.
 1549
Foaia literară zilnică
bilet*
Director
T. ARGHEZI
      Careţi la t Februarte tai toată fam
BILETE de PAPAGAL
  cea m-al mică foîaîe ssSlnlcil posibila» creionata «Ie
             Tîidor As'CfSneseî
   cu colaborarea: domnişoarei Otilia Cazfmir şi a Domnilor F* Aderca, A* Biicmrescu* De mo sten© Botez^ N* O, Cocea, N. M Coadlescu, Romuius Diantt,
G,  Ibrăiieanu, Adrian Maniu, Mihail Sadoveanu» Âî3 O* Teodoreana, Ionel Teoâoreanu, G* Topârceanu. Sărmanul Kiopşiok, A. L> Zissu* etc*
   BILETELE de PAPAGAL vor fi expresia dinîcă lite* rară a vieţii intelectuale» politice, şi artistice româneşti* copiată cu un surâs»
                 Z lei exemplarul
             Abonamentul 00 1$; ps lună <30 ci© numere)
  Cernite dc ioi şi coresponde^ţn vor ti adresate Biletelor «le Papagal
               Spatia Sârtodor So. Bucuireftt
      Frontispiciul „Biletelor de Papagal" şi reclama ce le anunţă apariţia la 1 februarie 1928.
1550
t+Â+f+X*. ĂM.           d*           fjârv&f***-, ‘«A** /<r»^
      f£jA»2A £<•*# M«y>^ A •*.           ^wu->    a*»a»»WA*«U
'tV
         4^i   *%v Mn«.k <ti. «i* fc* ş >• «*~ *ţ£1t*j£m.   f Qa.
         mi *^U‘ fcifci- u»                             »'      w   x
     to Mu * «4 <£C*2.        ^<wA'm.i^,£h        fcA»» .   *H»«*    »«>*>*
  M»4 /UuM f*Ct>U+~S ..                       «*-^ frr. *,«           tuÂ^*
  ^T*^<Vi>i. B—*»               «îyAţtA.   ^TUfM*1 ).    ^ 1*' w.
  futfc ^vUi- /•. IwîtM ,
         /                         «w. 4**jk. ^twvulAl                    y
  «*l«.                0 +Jt           ■*•* f£uL
  0vrfJ&«T Ai  ^vt«»««iA.y Ofrffl <M>*
  i ~**juu4& *    £        ţ/- eB.*-        4|m^4lK|HMk
  ••*■*           ^      */<iiry«>iit                *£  ^      ^ #rf
         *r+4fM4-%J^ tvf4w .                                             «•
                       yii|K»a<A ^ Jlr^T                        ^    /*>*-*
  <*«jt JL               V «j^** Um                  fZvUCZ» <*,'    jâăSfc
  ***** ***/* * ^^Ur^JL:, JL'^jk*                              ~f 4*+«*«*jL
  v ^'-yXvîs. l*+*?JîL*JL tM                                    ■  I
  «*■**               <£ -fcj£,%ujJUr *t i^t Tl<*ty+~
  M^.^64. «^»^v,/                                   /uuâu.             uu,'
  €\-t £« a ..           ._..      -     -   ****£?•***
  •urA.V
    * w r
       4& }*mÂ. %                    Cjt  #             ^
            &A mtJtmji               <  4Mu*>‘    (MUi  M**»***’
j^>» r ^<*<^       £ yvU^i «MU* ^u^ţr'               4UUÂs*- .
                    Filele 1 şi 6 din manuscrisul >4rM aplicată.
1551
                   hr\'     a*aa. if%'^ut «•* X*fa^ «*>-             ^ **£*■
 £+**■      fM^*' , Câ"          KnA/       MtJ^-^Jt -&              Z^1* *
 &/**.       &(r* of^AA     /a'«/^ W ,
 (ji*+J iM*. fjLvJ^pJ.      »   <^Mi. 4<*»4fc_      r           IVw «VWVX»*^*'^
 /k4 IvJU' ImJL* «' «Awk t'«4.<^ a^bs^ **"> •**^<^'                        Ua*’ ^
 ^âC^/guvM£"" o» «j^-u»*' \M4>‘                  , ÎL -ourt£î*v^*^ ^fl,4^L|, **“
             (^VaM-h/ tW**MXy kvB^Cwt ^»<>y*
        —-    -i»’ /lu./«v£ Ao*L*u%* ? M **Ac*mJr+‘ 'tr Vm.\.*+"£ m         C*> **m-
 ****■ ^ ’ “IAM               .
        --   4^'u  Mt •
        ft       <y>uf< , (jL^vuJL lh*c4~*- , o*”                         w~*-a <HJU^
 A^**        /»-HTC*utu»«.’ «Iau                                 .,              Ac^t ,
 •*£**+£ M tu*WL~A*\
 ^ ’*AaUI jU^ixu/w,.' & cMif ACma*AuA«3 ^ z</cu‘ *»*                 •“*' «•»
 ,              , „                           n£*«**
             -■* ^ ^
 **       ^               . £wm. ^iu^wU* Al» kV   iuJt     /
                   ? - «^ ^ CU~t~~JX >
        ^** «A«i «-*" «Wb IAAU                        «(«vvvvw/1             7*  ***'
 Vns^jt" ^ ÎK/1. (Ltf       *•*■ vCv-^ci # iZerJU.            [unii'            • ^
          u ^ '~if*rt^ ^*»‘t/iVuf «*£«« yjrrij*. ^                            —  j*.’ X
             «wu».    *^ui»A4                                         ,a»v»^»^ /u*ym^
        <JM4^ • * A» € ^v^vAf*^’,                   f        f<*yAd* t ,
 1 *               *•*            «muI e« o ^LJUasJ^’ «’ou-^wbu.
                             V «£*•* ' CwViwA f £KtttLAjL CMu*r£t*Ât !•
 Jtiin /j^eAA •                    ^rtc*jjU'^r        u^eA yUJw^          *»'in    v-
          .♦’ i ’«u* UKujUiR^ C4i tv^fc ^|^»B^|I’<> iwM*^ yuhdflidfc
 ^tn)^'^'...^/f4v •+/JtA*Jrvi ^
1552
                   Bilete de Papagal
                        Reapar la 15 Iunie săplâmSnal
Directori: T. ARGHEZI şi GH. BRĂESCU
                                       Salut!
   Când au apărut întâi, Biletele de Papagal au fost refuzate de chioşcari,cari credeau că e vorba de un prospect sau de o reclamă de săpunuri de ras. Obişnuiţi sâ vândă cu 3 lei un volum zilnic de hârtie tipărită, bunul lor sirr( s’a speriat dc preţul de 2 lei, exorbitant, al unei foiţe cu formatul derizoriu, socotind că ea poate fi cel mult, şi cu insistenţe, împărţită gratuit. Iar colegii profesionali au rts de idee. de format şi de preţ...
   Zi cu zi, Bilelele de Papagal tu a-părut de 460 de ori şi numărul unu a început să fie cerut de chioşcarii, asaltaţi de cereri, abia dela îîo. 3.
   Apariţia zilnică, timp de doi ani a Biletelor a probat că în latura ştiinţelor şi literaturilor oficiale poate rodi o activitate de sine stătătoare, mai utilă în consecinţe practice şi umane culturale, decât reţetele impecabile ale proştilor pedanţi şi ale inteligenţilor sălbatici şi istorici. Şi acest z»ar minuscul a dat naştere, pe dc o parte, la 75 de asemenea ziare mici, în toată ţara, şi posibilităţi de afirmare unui număr de aproximativ 15 tineri scriitori. Această situaţie nouă se chiamă un rezultat.
   Biletele de Ptpagal reapar azi cu tovărăşia Domnului de alături şi până vor avea amândoi tovarăşii vreme mai multă, numai săptămâna!,
                                                                                T. Argliezt
                      Surprize,*
  Erau însuraţi abia de o lună. El funcţionar de bancă, ea profesoară. Se întalniau în Cişmigiu, venind din direcţiuni opuse, ascunzând la spate o-biectul surprizelor ce-şi făceau reciproc.
                                    Apoi se întrebau copilăreşte:
  •— Ghici ?
  —    Ouă de raţă...
  —    Gămanule, mi-ai făcut poftă.
  —    Cravată...
  —        Nu, cravata o alegem împreună... Poate îmi iau şi eu o pălărioară şi vreau să fie Ia fel.
  —    Nu cumva ai luat cireşi?
  —        Bâz... Două sute patruzeci de lei kilogramul.
  —    Aralâ-mi...
  —    Nu, vreau $2 ghiceşti.
  —    Arată, că-ţi arăt şi eu.
  —    Ce mi-ai adus?
  —    Ghici?... Mi-a venit rândul.
  —    Ia să văd, arată...
  —    Tu întâiu, pentru că m’a! necăjit.
  —    Nu, odată... dacă vrei.
  Şi se prăpădiră râzând, descoperind amândoi, Bilele de Papagal
  —    Ştiai că reapar?
  —        Ştiam de Duminecă. Ce facem cu două ?
  —        Trimetem unul iui tăticu la Arad şi pe a! meu îl cetim la dejun... Sau nni bine diseară, în pat.
  —    Diseară...
  —        Nu te uita aşa la mine, zise ea, plecând ochii fericită... Ne văd oamenii.
                                                                                         01*. lîrăesco
   Cereţi-ie Joia la toate chioşcu-pile din (apă. 8 Paglni. 5 lei
        Redacţia şi Administraţia : 5, Bulevardul Elisabeta. Bucureşti
             Foaie volantă prin care se anunţă reapariţia „Biletelor de Papagal" la 15 iunie 1930.
                   1553
 ADAM
 Anul II —No. 9 Redactor: I. LUDO 15 Octombrie 1930
  COLABOREAZĂ D-NU; TUDOR ARGHEEI, HAy, A. L. ZISSU, DR. S. BICKEL, DR. I. R. ROTHENBERG, FRIEDA BACAL. ILUSTRAŢII DE:  H Ay, TITINA CÂPITĂNESCU,
  AMEDEO MODIGLIANI, O. L U B I T S C H.
  REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: BUI.EV. DOMNIŢEI 30 bis      BUCUREŞTI 1
  drotul unul exemplar Lei 8              Abonamentul anuul Lei 160
„Adam“, an. II, nr. 9, 15 octombrie 1930.
 1554
        1 1 "             —*j 103. Calea Victoriei,
 AGENŢIA LITERARĂ BucuWîU Director: Ţ. ARGHEZI
 REDACŢIE. UÎBUOORAFfE. UBttAJUB. BDiTURA. COLPORTAJ. PAi'ETERIB. TIPOGRAFIE,
                                              Onorată Doamnă,
                                                Stimate Domn,
       Ne acordăm plăcerea de-a vă informa că am înfiinţat un serviciu de. librărie la domiciliu, cu scopul de a pr&eura cititorilor acasă, îndată după apariţie sau sosire, toate revistele şi publicaţiile periodice româneşti ţi străine, fără sporim de preţprecum şi tiarele străine.
       Agenţia va ţine în curent pe cititori cu noutăţile remarcabile ale librăriei europene şi va executa cu rapiditate toate ca-mentile, fie literare fie de specialitate, ce i-se vor încredinţa. In timpul vacanţelor, Agenţia Literară îşi va servi abonaţii in localităţile unde se stabilesc.
       Dacă oferta noastră răspunde, după cum credem, unei nevoi a Dv., vă rugăm să bine-voiţi să remileţi prezentatorului acestei circulări lista publicaţiilor ce vă sunt obicinuite, preeitând şi data de la care vă jmtem socoti printre abonaţii Agenţiei Li-’erare.
  Plăţile se fac .in momentul livrărilor.
  O dată cu distribuirea publicaţiilor, funcţionarii Agenţiei primesc fi execută prompt orice comenzi de papoterie (hârtie, plicuri, cerneală, creioane* cărţi poştale ilustrate, articole de biurou, de pictură şi fotografierii comenzi de tipografie u-şoară (cărţi de vizită, invitaţii, mcnu-uH, etichete, broşuri şi toate imprimatele mieij.
  Afară deplata i'e.vistelor, a cărţilor şi a obiectelor depapeterie livrate, nici-o sumă de bani nu se va avansa distribuitorilor fără recepisă din carnet eu cotor..
  Agenţia Literară fiind condusă de uit scriitor, cititorii vor avea, poale, eatis* facţia de a fi serviţi şi orientaţi în lecturi cu mai potrivită competinţă de cât de nişte librari, respectabili desigur, dar care nu întreţin cu cărţile şi cu substanţa lor, cu cititorii şt eu trebuinţele intelectuale, alte raporturi dccdl acelea stabilite intre 6 marfă şi o cassă de marcat.
  In speranţa că ne veţi trece nouă cu preferinţă, sarcina de-a vă aproviziona biblioteca, masă de lucru şi biuroul, vă rugăm să binevoiţi a primi expresia respectului nostru.
                     A.GSNŢIA LITERARĂ 103, Calea Victoriei, Bucureşti
        P. S. — Serviciul itts distribuim al Af/enpul 'literare, «<t fttce cu automobilul.
Anunţ despre intenţia de înfiinţare a unei „Agenţii literare".
 Tudor Arghezi în anul 1914.
1555
Tudor Arghezi, soţia sa Paraschiva şi Eliazar (Eli Lotar), 1915.
 Tudor Arghezi, Paraschiva şi copiii lor Mitzura şi Baruţu, 1930.
1556
      Tudor Arghezi, Nae Theodorescu (tatăl poetului), Paraschiva şi Eliazar, 1920.
Tudor Arghezi, pe aleea de la Mărţişor, 30 aprilie 1931.
1557
Familia poetului la Mărţişor, 30 aprilie 1931.
Poetul în faţa casei de la Mărţişor, 15 mai 1954.
5
8
10
12
14
16
18
21
23
25
27
28
28
29
31
33
35
37
38
                         CUPRINSUL
                          1928, august
Epistolă către Tit .....................
La drumul mare..........................
Omul exorbitant.........................
Eflorescenţă ...........................
Pe ţărmuri .............................
La ţară.................................
Cum am mâncat-o pre ea .................
Propaganda .............................
Noţiuni ................................
Un profesor superb......................
Două miniaturi
    Primăveri ..........................
    Naşul şi fina ......................
Preumblarea lor.........................
Arhibald ...............................
Poezia broaştelor . ....................
Un tâlhar al Sfântului Potir ...........
Manual de morală practică. I
    1. [Un cărturar avea...] ...........
    2. [După ce ai învăţat...] .........
    3. [Fereşte-te de acela...] .......
1560
Colonelul cultural ..........................................    39
Ţăranul literat .............................................    42
Un reportaj senzaţional......................................    43
De închiriat... gratis ......................................    45
Manual de morală practică. II
     4.  [Construieşte-ţi viaţa...\ .........................    48
     5.  [Am cunoascut acum...] .............................    49
     6.  [Vreau să te învăţ...] .............................    50
     7.  [Moralapractică încuviinţează..^....................    50
     8.  [Majoritatea oamenilor „de răspundereH...] ...          51
     9.  [Şeful cel mai greu...].............................    52
     10. [Profeţii încep să se selecteze...] ................    52
Profesia de director de muzeu ...............................    52
Glontele miraculos ..........................................    56
Funcţionarul comercial.......................................    57
Să nu exagerăm...............................................    59
„Nu ştiu“ ...................................................    60
Manual de morală practică. III
     11. [Ai de ales între doua...]..........................    64
     12. [Nu te clinti...] ..................................    65
     13. [Te-a impresionat câteodată...].....................    66
Coco-expres .................................................    67
Jelanii. Coco scrie lui Coco ................................    70
Marea Revoluţie Franceză.....................................    73
Exproprierea statuilor ......................................    74
Pactul Kellogg ..............................................    76
Fetiţa din Belgia ...........................................    78
Manual de morală practică. IV
     15. [ Câtă vreme viaţa... ] ............................    80
     16. [Ne-am obişnuit să considerăm...]...................    80
     17. [Dacă ai căuta să provoci...].......................    80
     18. [Ciudatăperversiune...] ............................    81
î
                                                                            1561
               19.  [O altăpervertire...]................................     81
,                                             20.[Pentru fiecare nou-născut...] . 81
               21.  [O generaţie strânge...].............................     81
               22.  [încă nu s-a găsit omul...]..........................     82
               23.  [Conducătorii se îndelet7iicesc...]..................     82
           Falimentul boxului ...........................................     83
           Un primar de Verde ...........................................     84
           Cântecul lebedei .............................................     87
           Chiloţii domnului deputat ....................................     90
           Bel-Ami (Jnaugurându-se localul...)...........................     91
1          Leon Tolstoi .................................................     94
           Bănică .......................................................     98
           Cu trenul .................................................... 101
           Buzeul satanizat ............................................. 103
i          Votul femeilor engleze ....................................... 107
           Lupta cu taurii .............................................. 108
           O idee genială................................................ 111
           Manual de morală practică. V
               2 4. [Zi în fiecare zi...] ............................... 112
               25.  [Nu te iuţi să pari...] ............................. 113
               26.  [S-a ţinut un căţel...] ............................. 113
               27.  [în meşteşugul de giuvaiergii...].................... 113
               28.  [Mi-ai demonstrat în zece...]........................ 113
               29.  [Cu ajutorul culturii...] ........................... 114
               30.  [Un entuziasm de fatalitate...] ..................... 114
               31.  [în Italia, în Sicilia...] .......................... 114
               32.  [M-am pomenit într-o seară...] ...................... 115
           Femeile să voteze!................... ........................ 116
           Foiţă (Nicăieri omul nu-şi pierde...)......................... 117
           Poezie {Amândoi sunt autori dramatici...) .................... 120
           Alo! alo! (Ce glumeţ a tradus...)............................. 121
           Manuscrise (Cu lampa aprinsă...) ............................. 124
1562
Manual de morală practică. VI
    33- [Tu vei crede...]..................................... 126
    34 [Schimbul nostru cu autorii...]........................ 127
    35.  [A spus cineva odată...]............................. 127
    36.  [Când în nevoile tale...] ........................... 127
    37.  [îţi scriam odată...] ............................... 127
    38.  [O sugestie...]...................................... 128
    39.  [Epoci goale...]..................................... 129
Carnavalul timpului .......................................... 129
Coco la Consiliul de Război .................................. 131
Vinovaţii .................................................... 135
Stil modern .................................................. 138
Undele fermecate ............................................. 139
Tecla Şvab ................................................... 141
Boli ......................................................... 144
Scrisori de prinţi. Fabulă.................................... 146
Părintele Abramescu. I ....................................... 149
Din Episcopia Buzăului ...................................       151
Sabin Drăgoi . ............................................... 152
Mutul de la Radio ............................................ 154
Elogiul Bucureştilor ......................................... 156
Creditorul debitor ........................................... 158
Manual de morală practică. VIL Politică
    40.  [Copii de mâzgă...] ................................. 160
    41.  [Să considerăm pe fiecare...]      .................. 160
    42.  [La recrutare se măsoară...]......................... 161
    43.  [Nu te încrede...] .................................. 161
    44.  [Dacă o comisiune de medici...] ..................... 161
    45.  [îndoiala este necesară...] ......................... 162
    46.  [Să nu faci cumva...] ................................ . 162
Hibrizii şi garsonii .......................................... 164
Povestea prinţilor saşii. Fabulă ............................. 167
Optimism . ................................................... 170
Acatist {Multe din manuscrisele...)........................... 173
                                                                      1563
Stilul insemnificativ .................................... 175
Foiţă CZiarul„Cuvântul..) ................................ 178
Noi suntem dârji! ........................................ 179
Eternul osândit .......................................... 180
Distanţa ................................................. 183
Manevrele de toamnă: Impresii ............................ 186
Fuga lui Horan ........................................... 189
Separaţia bisericii de stat .............................. 191
Parlamentul (Cu începerea sezonului...)................... 194
Aeronava ................................................. 197
Femeia ................................................... 198
Păzitorii ordinei!........................................ 202
Competinţele universale .................................. 203
Bucureştn {Rămâneam în tradiţia...)....................... 206
Epistolă către Filimon.................................... 209
Poetul politicos.......................................... 212
Medicina incertă. Din carnetul unui medic................. 214
Pe urmele lui Beethoven .................................. 217
Cum am petrecut o vacanţă ................................ 218
O polemică de civilizaţie..........................          222
O foaie de carnet ........................................ 228
Recea sufletească......................................... 230
Dobrogea ................................................. 233
Doi camarazi ............................................. 234
Crima de fiecare zi ...................................... 237
Pentru funcţionarii de bancă ............................. 238
Să jucăm.................................................. 239
Coco între semeni: Fabrica de avioane din Braşov . . 242
Asiguraţii ........................................          245
Profesorul Niculae Minovici .............................. 248
Bilet unui prieten preot .........................           252
Palatul lui Marghiloman...................................   255
Gândurile lui badea Ion .................................. 256
1564
Năpasta lui Sabin Drăgoi ................................... 259
Triptic politic ............................................ 262
Cetatea morţilor ........................................... 266
Epistolă lui Sabin Drăgoi .................................. 268
Popa în librărie ........................................... 271
Doctorul Ghelerter ......................................... 273
Ştiinţa politică ........................................... 276
Scrisoare politică scurtă .................................. 278
Baptismul şi preasfinţitul ................................. 280
Seminariatul ............................................... 284
Badea Ion şi feminismul .................................... 285
Dilema domnului ministru ................................... 288
Coco la mânăstire .......................................... 290
Cultură şi ortodoxie ....................................... 293
Doi romancieri către alegători ............................. 294
Unirea literară ............................................ 297
Gazeta politică ............................................ 300
Republica radiofoniei ...................................... 303
Trăiască analfabetismul! ................................... 305
Generalul Alevra............................................ 308
Cititorul lui Seneca........................................ 310
Postul românesc de radiodifuziune .......................... 312
Ucigă-1 toaca .............................................. 315
Cinstea .................................................... 319
Să fim obiectivi............................................ 322
Bieţii funcţionari de bancă ................................ 325
Treptele imbecilităţii ..................................... 326
Dispută cu arhanghelul Gavril .............................. 328
Portretele electorale ...................................... 330
Fişă de consolare........................................... 332
Bună dimineaţa, Coco! ...................................... 334
Coco filosof ............................................... 336
Nu este voie ............................................... 338
                                                                        1565
Europa instantanee ........................................ 341
Răspuns la o scrisoare publicată .......................... 342
Postul de radiodifuziune Bucureşti ........................ 345
De vorbă cu aparatul meu .................................. 347
Morbul molecular........................................... 349
Domnul Mehedinţi şi lumea vizibilă ........................ 352
Revolta copiilor .......................................... 356
Informaţia literară ....................................... 358
Tristul scărpiniş ......................................... 360
Crăciunul lui Coco ........................................ 362
Scrisoare unui cititor de-o şchioapă ...................... 364
Honny soit qui maly pense ................................. 367
Vioara Sfântului Vasile ................................... 368
Literatura, meşteşug ...................................... 372
Revoluţie ................................................. 374
Sportul unanim ............................................ 376
                                   1929
De Anul Nou ............................................... 380
Leonard ................................................... 382
O conferinţă a doamnei Alice Voinescu ..................... 382
Sentimentul religios ...................................... 385
Scrisoare. Domnului Grigore Iunian, Ministru al
    justiţiei ............................................. 390
Prietenia ................................................. 394
Preţuri fixe .............................................. 397
Afaceri externe ........................................... 401
Un partid literar ......................................... 403
O,  Tamavachis ! .......................................... 404
Guvernul dreptăţii ? ...................................... 407
Vorbiţi sârbeşte?.......................................... 408
Fecunditate................................................ 410
1566
Glasul celor care vin ...................................... 412
Poem în proză (Artistul nu are de luptat...) ............... 414
Mama........................................................ 416
Sunetul dinlăuntru ......................................... 418
Călindarul {Probabil că odinioară ştiinţa...)............... 421
Părintescul plagiat ........................................ 423
Ciocoii vechi .............................................. 425
Cea mai frumoasă femeie .................................... 427
Dictatorii ................................................. 429
Iluştrii cheflii ........................................... 432
Guvernul blândeţii ......................................... 433
Nud ...............’........................................ 435
Săracii..................................................... 436
Pastele ortodox ............................................ 439
Numărul trei sute .......................................... 442
Grigore Iunian {E inutil să-l condensezi...)................ 443
Vârsta fericită. Stenogramă
    La masă................................................. 446
    La plimbare............................................. 447
    Acasă................................................... 448
Al. Tzigara-Samurcaş ....................................... 449
Un conferenţiar: I. Petrovici .............................. 452
Un proiect de parlament..................................... 453
Iclisiarhul ................................................ 455
Soldatul Pătru ............................................. 459
C. Argetoianu .............................................. 462
S-a răzvrătit un minister .................................. 464
Un salut izolat ............................................ 466
Ce vrea muntele? ........................................... 467
N. D. Cocea {Absenţa îndelungată...) ....................... 469
Un epilog .................................................. 471
Epistolă către farisei ..................................... 474
Un ziar nou: „Epoca“ sau un gazetar nou: Grigore
    Filipescu .............................................. 476
                                                                       1567
Balul presei ............................................. 478
Clanul politic ........................................... 482
Serenissima (Rugăciune pe brânci la domnul
    N. Iorga) ............................................ 484
Moralescu ................................................ 489
Calendarul cu doi... Paşti ............................... 491
Textul cărţii pastorale .................................. 493
Tutunul regiei ........................................... 496
Alexandru Dobrogeanu-Gherea .............................. 498
Editorii apaşi ........................................... 501
Salomon Rosental ......................................... 503
Cum se apără un fost ministru ............................ 505
C. Şaban-Făgeţel ......................................... 509
Un episcop cere reforme .................................. 512
Blestemul ................................................ 514
Note {La Braşov a ieşit de subt tipar...) ................ 517
A treia hotărâre a Sinodului ............................. 518
Preumblări prn jurul chestiunii. Internatul Teologic . . 520
Internatul Teologic....................................... 520
Mecanica lui Tândală ..................................... 522
Alo! centrala: cine-i acolo? ............................. 526
O morală ................................................. 529
Geamantane gratis ........................................ 533
Pactul mijlociu .......................................... 537
C. Stere ................................................. 539
H.  St. Streitman ........................................ 543
[„Dragă Coco, ...“] ...................................... 546
Un stareţ vânător ........................................ 546
Mizerii .................................................. 548
Trăsura de piaţă ......................................... 551
De la Internatul Teologic ................................ 554
Alte mizerii ............................................. 556
 1568
Cezar Petrescu ............................................. 557
Comerţul ambulant .......................................... 560
Badea Ion şi domnul Regent.................................. 563
Lupta franceză ............................................. 565
Fără mămăligă .............................................. 568
Secunda .................................................... 570
Melancolii ................................................. 573
Pumni americani şi leacuri româneşti ....................... 576
Duminica {Pe vremuri ziua a şeaptea...) .................... 578
De la concursul de frumuseţe ............................... 580
Mănăstirile ................................................ 583
Mitropolitul Gurie al Basarabiei ........................... 585
Floriile ................................................... 588
Moravuri de bogătaşi ....................................... 591
Paradisul artificial ....................................... 594
O plimbare în Alpi ......................................... 597
Iisus Hristos .............................................. 601
Principii de călătorie ..................................... 603
Pastele ştiinţific ......................................... 606
Libertatea presei, o ficţiune............................... 609
Stere, Slavici, Arghezi şi S.S.R............................ 613
Ion Gorun .................................................. 615
Miss... Briceni ............................................ 617
Cultură şi capital ......................................... 619
Secrete diplomatice. I
    Coolidge ziarist........................................ 623
    Consiliul de Miniştri .................................. 623
    Regele comunist......................................... 623
    Preşediivte şi preşedinte .............................. 624
    Crucea şi Coroana....................................... 624
De la un examen de licenţă.................................. 624
1569
Ziduri.................................................... 626
Ideologie ................................................ 628
Dansatorul ............................................... 632
Cavalerismul cetăţenesc .................................. 634
De vorbă cu un stareţ .................................... 636
„Propietarul“ ............................................ 639
De ciocolată ............................................. 642
Ce trebuie să ştie un tânăr de optsprezece ani ........... 644
Mitropolie şi Regenţă .................................... 647
Domnul zice, Domnul aude.................................. 649
Un inventator............................................. 652
între biberon şi fantomă ................................. 656
Vagoane-biblioteci ....................................... 658
Politică şi literatură. I ................................ 661
Moravuri episcopale ...................................... 669
GalaGalaction.il ......................................... 671
Păcatul gingaş ........................................... 674
Secrete diplomatice. II
    Paşaportul lui Stressemann ........................... 677
    Mutare................................................ 677
    Nobili piei-roşii .................................... 677
    Cu ce se ocupă unii................................... 678
Nirvana .................................................. 678
Tableta rândunelei ....................................... 681
Două frumuseţi ........................................... 683
Ţiganii {în primele săptămâni)............................ 685
Invitatul ................................................ 687
5 şi 10 Mai .............................................. 691
Bietul Om ................................................ 693
Note mici ................................................ 695
Fabrica de avioane din Braşov............................. 698
1570
Baba Chioara ..............................................
Coco şi evreii ............................................
Viermii....................................................
Secrete diplomatice. III
    Liberatoarea Indiei ...................................
    Dicţionarul turc.......................................
    No ul german polonez ..................................
    Moravuri americane .....................................
    Un mare duce în Anglia ................................
    Ţigările ..............................................
    Citaţie . .............................................
Regele {Dragă Cocă, m-a mirat...)..........................
»Hamal!“ ..................................................
Un seminar călugăresc .....................................
O scrisoare către badea Ion ...............................
Dreptul fluierului ........................................
Lacrima măscăriciului .....................................
Politică şi literatura. II ................................
Ion Pogan: Linişti şi comori...............................
Bene-Merenti ..............................................
Do-re-mi-fa ...............................................
Dunăre Greavu..............................................
Regăţeni şi ardeleni.......................................
Confortul Ardealului ......................................
Şomajul abstract ..........................................
Sufletul deficitar ........................................
O şezătoare la Târgul Jiilor ..............................
Superomul unanim...........................................
Geamantanul ...............................................
Epistolă către Timotei {M-ai întrebat şi dumneata...) .
Chinezul interimar ........................................
Bancruta ortodoxiei .......................................
702
704
706
709
709
709
709
710
710
711
711
713
715
717
719
721
723
730
732
733
734
736
738
741
744
747
751
754
758
760
762
                                                                      1571
Vărul Mihalache .......................................... 765
Mărunte I.
    Botez colectiv .......................................   767
    Adversarul contelui Zeppelin.......................... 767
    Nietzsche şi Mussolini................................ 768
    Candidaturi engleze .................................. 768
Scrisoarea unui invalid I.O.V. sau câinele lui
    Nae Idiotu ........................................... 769
Ăl de face aşa ........................................... 770
Dialog (Baruţu credea că Iorga...) ....................... 774
Ortodoxia artistico-literară ............................. 776
Domnul „Presă" ........................................... 779
Mihai Eminescu. III ...................................... 781
Falimentul ............................................... 783
[„Metodele vechi, uza te...u] ............................ 785
Horia Maniu .............................................. 788
Mânăstirea Pantelimon. I ................................. 790
Examenele ................................................ 792
Mânăstirea Pantelimon. II ................................ 794
Un singuratic ............................................ 797
Ortodoxie cu ţuică ....................................... 800
Cum călătorim fără bilet.................................. 802
Biserica şi episcopatul .................................. 804
Gala Galaction. III ...................................... 807
îngerul a strigat ........................................ 809
Secrete diplomatice. IV
    în Spania............................................. 812
    Un diplomat foarte modern............................. 812
    Macdonnald şi scoţienii............................... 813
    Shakespeare şi greva.................................. 813
    Parabolă.............................................. 813
    Robinson cel Mare..................................... 814
Un corb alb: episcopul Roman Ciorogariu .................. 814
 1572
Proiect de lege .......................................... 816
Ce bine este să fii ce ştiu eu............................ 819
Lăsaţi femeile să vie la mine ............................ 821
Căutarea paternităţii .................................... 823
Cu ajutorul lui Dumnezeu ................................. 825
Grădinarii şi pompierii .................................. 828
A. A. Bardescu ........................................... 830
Bine şi Rău .............................................. 831
Comunismul la el acasă ................................... 834
O autoritate care ne lipseşte ............................ 837
Descoperiri care vor produce milioane .................... 839
Răzbunarea ţiganului delicios ............................ 841
Pune, Doamne, strajă gurii mele........................... 844
Secrete diplomatice. V
    Epidemie wagfieriană.................................. 847
    Pragmatism ........................................... 847
    Prudenţă ............................................. 848
    Cărţi de joc.......................................... 848
    Gotha, 1929 .......................................... 848
    Comparaţie............................................ 848
Atitudinea vieţii ........................................ 849
Păcală ex-cathedra ....................................... 853
Medicina şi prefectura ................................... 855
Prin Episcopia Buzăului .................................. 857
Probleme de istorie ...................................... 860
Indigestia de apă......................................... 862
Actualităţi internaţionale
    Macdonald şi filmul vorbitor.......................... 864
    Muntele Piu alXl-lea.................................. 864
    Eparhie .............................................. 864
    Stefanik.............................................. 865
    Iulie 14 ............................................. 865
    Drept internaţional................................... 866
                                                                          1573
    Coolidge şi Constituţia ................................. 866
Idealuri .................................................... 867
Mărunte. II
    Radio.................................................... 870
    Nuanţe................................................... 871
    Un ziarist............................................... 871
    Politică afganistanâ..................................... 871
Vioara domnului Constantin Nottara........................... 872
Theodor Herzl ............................................... 874
Reviste mici. II ............................................ 876
Politică şi literatură. III ................................. 878
F. Aderca: Mic tratat de estetică sau Lumea
    văzută estetic .......................................... 884
Leon Donici ................................................. 886
Un om providenţial .......................................... 887
Paiele goale ................................................ 890
Ziua comunistă .............................................. 893
Zamfir Arbore ............................................... 895
Partidul Cocoş .............................................. 898
Examenul conştiinţei ........................................ 900
A. L. Zissu ................................................. 902
Popa Mihai................................................... 904
Tot averi.................................................... 908
O petiţie ................................................... 911
Iuţeala ..................................................... 914
Domnul Ţiparu ............................................... 918
Politică şi literatură. IV................................... 922
Cocoşilă .................................................... 931
Universitatea pentru moral. Reportaj......................... 934
Povestiri de clasa a Il-a ................................... 939
Biblia cu creionul .......................................... 943
Ins şi neam ................................................. 947
Frica de moarte.............................................. 951
1574
Costume de sezon.............................................. 954
Bunul patriotism ............................................. 958
Literatura şi omul de rând ................................... 961
Critică mare şi critică mică ................................. 967
Tudor Măinescu ............................................... 970
Răspuns la o scrisoare de cititor ............................ 971
Bilete
    1.  [De multe ori surprinşi ...] ......................... 974
    2.  [Era vorba să se ridice...] .......................... 975
    3.  [De la venirea lui...]................................ 976
    4.  [Sfinţii sunt ciudaţi...] ............................ 976
    5.  [Doamne!cum aiprimit...] ............................. 977
Sacrificiul special .......................................... 978
Sens unic .................................................... 982
Noua lege a presei............................................ 985
Un pasager ................................................... 995
                                    1930
Autografie. Editorului meu ................................... 997
Mitologii .................................................... 999
[„Un negustor din Bucureşti...“] .............................1003
Q. L. Peretz]: Noaptea în Târgul Vechi .......................1005
O revoluţie ..................................................1008
Poeţii .......................................................1011
Iconiţe ......................................................1013
„Retragerea" domnului Demetriad ..............................1015
Dinţii .......................................................1018
Cărturarii . . . .............................................1021
Scrisoare parlamentară .......................................1024
Un epilog . . ................................................1027
Turismul în România ......................... . . ............1030
Stricăciuni ...»...................... . . ...................1032
                                                                       1575
Războiul adevărat ............................................1034
Locatari, proprietari ........................................1038
O scrisoare (Stimate domnule profesor...).....................1041
Zvon .........................................................1043
Pisi-pisi....................................................1045
Radiosociologia ..............................................1048
Amanetul tragic ..............................................1051
Susceptibilităţi .............................................1053
Negustorii ...................................................1055
Subt şi superestetică ........................................1057
Papa şi Domnul ...............................................1059
Drepturile femeii ............................................1061
Să evadăm ..............................................      1064
Ţi-e frică! ........................................          1067
Domnul Potârcă................................................1069
Ideile bune şi ideile rele ...................................1072
Remorca genială ............................................ . 1076
Leo Bachelin............................................      1078
Principii {Există un caz...)..................................1080
Parazitul mătuşii.......................................      1082
O trinitate: S.T.B......................................      1085
N. Iorga şi C. Stere..........................................1087
Ţigara foileton ..............................................1090
Un aparat de emisiune ........................................1091
în săptămâna poeziei .........................................1095
O poveste cu şapte ouă .......................................1097
Acţiunea lui Gandhi ..........................................1100
Mizantropie ..................................................1101
Radio-teorie ...........................................    1104
Sfântul Gheorghe .............................................1108
Omul de la casă ........................... ..................1111
Reverii......................................................1115
Pe rugul din Costeşti ........................................1118
1576
Dicţionarul Româno-Baruţu .................................1120
Paraziţii .................................................1124
Contribuţii ştiinţifice ...................................1127
Radio-Kuti .................................... ...........1130
Un congres {Pe la orele nouă dimineaţa...) ................1134
Bilet literar. Lui Romulus Dianu ..........................1137
C. Dobrogeanu-Gherea ......................................1139
întinderea pe foaie .......................................1142
Arta în paraziţi ..........................................1145
Aruncarea cu ghiuleaua.....................................1148
Letopiseţii ...............................................1152
Un personaj agitat ........................................1156
Pascin ....................................................1159
Parenteze .................................................1162
Cugetări radiofonice
     [Sentimentul radiofonistului...]......................1166
     [Viitorulprogramelor rezidă...] ......................1166
     [Se anunţase Debussy... ].............................1166
     [La doisprezece ani, Blaise Pascal...] ...............1166
     [Ce bine e să fii om mare... ] .......................1167
Săritura cu prăjina .......................................1167
Vineri 6 iunie 1930      ..................................1170
Justiţia în Coreea ........................................1174
9 iunie 1930 (Duminică) ...................................1176
Un încuiat. I..............................................1177
Un încuiat. II ............................................1179
12 iunie (Miercuri) .......................................1181
„Valuri artificiale".......................................1182
Sinodul citeşte ...........................................1182
Tratative..................................................1183
Ultima vorbă ..............................................1184
Radio {Idealul în radiofonie...)...........................1184
Regele {Cu simplicitatea tinereţii...).....................1185
25 iunie 1930 ............................................. 1188
Amnistia {Se atribuia...) .................................1193
                                                                      1577
Pedeapsa excesului ..........................................1194
Fuga în stadion închis.......................................1195
Notă comemorativă ...........................................1199
Biftecul.....................................................1202
Oile patriarhale.............................................1204
Mâinile domnului Duca .......................................1207
Domnul Şaban-Făgeţel ........................................1209
O scadenţă ..................................................1212
Planetă de rege tânăr........................................1212
10  iulie 1930 ............................................. 1215
Criza {Dragă Cocd, ţi-am mai vorbit...)......................1217
Doza.........................................................1220
Domnul director general are ureche muzicală .................1220
[„Nici literatura radiofonică...“] ..........................1221
A doua planetă de rege june .................................1222
Săptămâna Patimilor .........................................1224
Noul director general al teatrelor ..........................1225
Postul de radio Bucureşti ...................................1226
Doamna Margot................................................1228
Programul ................................................1229
Domnul Costăchescu şi autonomia ..........................1230
Bursa de voiaj pentru pictură ............................1232
Ediţiile de „lux“ ........................................1232
A treia planetă de rege june..............................1236
[„Trei deputaţi... “] ....................................1238
Jurnalul vorbit ..........................................1240
Cabaret...................................................1241
Inovaţii .................................................1242
Cărţile de şcoală {Pentru a pricepe antipatia...) ........1242
Planetă de rege {Măria ta,, frumoasa ţară...)     ........1244
Municipiul ...............................................1246
Laxa ti vele .............................................1248
Chestia aia ..............................................1249
O mitocănie ..............................................1250
Pauza ....................................................1254
1578
Domnul George Brătianu la Craiova ..........................1255
Ştrandurile ................................................1259
Ultima oră (.DomnulN. Iorga...).............................1261
Georgismul la Tecuci .......................................1261
Câinele şi violoncelul .....................................1265
O păcăleală {Plecase bietul plutonier...) ..................1265
Un lapsus... linghe ........................................1266
Lapsusurile .............................................1266
Preciziuni .................................................1267
Radioamatorii............................................1268
Un adevărat eveniment.......................................1269
Selecţiune ..............................................1269
Domnul Iorga, ziarist politic ...........................1270
O scrisoare de la Panait Istrati ...........................1271
Un răspuns ziarului „Viitorul" ..........................1274
Califul vicios ..........................................1278
Despre învăţaţi .........................................1281
Substantivul democraţie .................................1285
Bateria uscată ..........................................1286
La Karlsbad .............................................1287
Ruginoasa................................................1288
Vasile Alecsandri. II .................................... . 1291
Georgismul la Buzău .....................................1294
Ion Marin Sadoveanu .....................................1297
Aristid Demetriad........................................1297
G.  Timică...............................................1298
LenyCaller...............................................1299
N. Iorga ................................................1300
Ghebinsky ...............................................1302
Mihail Săulescu .........................................1306
Halul liberal ...........................................1309
[„Duminica trecută s-a deschis...“] .....................1315
Domnul de două ori Vasile . .....................           1317
A lipsit o voce..........................................1319
Sensul unic şi inteligenţa ..............................1320
                                                                    1579
Aripa de fier .............................................1321
[„Domnul inginer Lupaş... “] ..............................1323
Cazul Carapancea ..........................................1326
Snagovul...................................................1329
[„în ziua de ploaie...“] ..................................1334
Iosif Nădejde .............................................1339
Domnule director...........................................1340
Un cititor ................................................1341
O casă autonomă ...........................................1342
De-aş fi rege..............................................1343
Planul de sistematizare ...................................1346
în marginea drumului ......................................1349
Fără şi Cu ................................................1351
Israel.....................................................1353
Un mistic practic .........................................1356
Geneza şi Apocalipsa ......................................1359
Femeia cu copilul .........................................1360
Cioclii ...................................................1362
Săracul Israel! ...........................................1364
„La îngerul albastru* .....................................1366
[„Nu am prea pătruns...“]     .............................1371
Două atitudini şi o a treia ...............................1372
Staţia Căpiţa..............................................1375
Universitare ..............................................1379
Iser ......................................................1382
Şoarecele şi mâţa..........................................1385
Lupul de mare .............................................1387
Scrisoare de Crăciun ......................................1390
Scrisoare lui nenea Ion Eftimie, la Ciuperceni.............1392
Un mântuitor actual: cooperaţia ...........................1395
NOTE BIBLIOGRAFICE.........................................1401
INDICE DE NUME ..........................................1507
ILUSTRAŢII ...............................* .#:T.......1531
Tiparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial"
 TUDOR ARGHEZI
         OPERE
    VI. RiLlicistică (august 1928—1930)