ACADEMIA ROMÂNĂ
FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ
Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE” Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
TUDOR ARGHEZI
OPERE
V Riblicistică (1919 - iuliel928)
Ediţie îngrijită şi note bibliografice de MITZURA ARGHEZI şi TRAIAN RADU
Prefaţă de EUGEN SIMION
■M
Editura Fundaţiei Naţionale univers enciclopedic pentru Ştiinţă şi Artă	^
Bucureşti, 2004 \ 8
TUDOR ARGHEZI
OPERE
V. Riblicistică
(1919 - iulie 1928)
Coperta: PODALV Redactor: Elisabeta SIMION Tehnoredactor: Mariana MÎRZEA
Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial“, îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări.
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic şi Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă.
ISBN: 973-7934-19-9	ISBN:	973-9436-64-1
973-637-064-x
1919
ARTA AFRODIZIACĂ
Undeva Jules Claretie povestea pudica indignare cu care parte din publicul parizian a întâmpinat inaugurarea grupului La dame din faţada Operei. Grupul lui Carpeaux a fost subiectul unor îndelungate discuţii, ziarele se împărţiseră în două tabere, Parisul fu agitat două sezoane. Arta învinsese la sfârşit; dansatoarele lui Carpeaux rămaseră să mângâie ochii trecătorilor cu o viziune plastică şi rară. Dar polemicile dintre scriitorii de pe acea vreme, dezbaterile din Parlament - căci fusese adusă chestia şi în Palais-Bourbon - fură înregistrate, fiindcă aduseseră o nouă lumină asupra castităţii în opera de artă. Se stabili pentru oficialitate măcar, că artă imorală nu se numeşte decât acea artă în care răzbat intenţiile lascive. Un nud, cu sau fără frunză de vie, nu jigneşte castitatea marii mulţimi decât atunci când alunecă în obscenitate. Arta cu aceste tendinţe încetează a se mai numi astfel; trece în rândul carierelor lucrative, între meseriile proxeneţilor şi procuratorilor de senzaţii noi şi bolnave!
Mă gândesc la acestea toate, întorcându-mă după un asa-zis spectacol artistic, de la una din grădinile noastre de vară. Slavă Domnului, ochii au avut ce vedea, urechile ce auzi, şi după indignarea ce simt mă întreb cu grijă dacă nu cumva în vinele mele va fi curgând cumva vreo picătură de sânge filistin. Altfel indignarea mea izolată în mijlocul unei mulţimi ce aplaudă cu
6
TUDOR ARGHEZI
frenezie toate inepţiile decoltate îmi pare inexplicabilă şi primitivă. E drept, critica şi-a făcut datoria mustrând în treacăt autorii acestor vulgare şi indecente exchibiţii de picioare şi volane de pantaloni, care servesc de pretext unei reviste. Dar vina nu e numai a autorilor. Producţia acestor reviste - ca în orice industrie - e condiţionată de legea cererii şi ofertei. Mulţimea îşi are spectacolul clandestin ce adoră. Că va fi fiind Pisică pe orez, Basmul cu cocoşul roşu sau 1916 al patriotului A. de Herz, e indiferent.
Mulţimea cere Panem et circenses, şi dacă numeroasele comi-siuni de aprovizionare o cam posteşte de pâine, în schimb are toate libertatea de a se delecta la spectacole şi adoră. Nu. Marea vină nu e a autorilor, care în definitiv caută să-şi câştige pâinea cu muncă uşoară şi cu o artă ieftină. Marele vinovat e publicul, în fiecare seară cetăţenii se grămădesc la casa de bilete strivindu-şi reciproc bătăturile, pentru a-şi vărsa arginţii (scuzaţi anacronismul) salvaţi din gheara Comisiilor de alimentare.
Iar înăuntru spectacolul afrodiziac e uniform.
Costume care dezbracă şi cărnuri cărora le-ar sta mai bine să fie îmbrăcate. Gusturi de foburg care dezgolesc regiuni pe care natura, mai decentă, a avut prudenţa să le îmbrace măcar cu naturala foaie de viţă a mamiferelor. Cancanuri pe care ne-am deprins a le socoti specifice unor anumite case cu perdelele trase. Obscenităţi de care ar roşi şi un jandarm rural. Spirite şi calambururi de comis-voiajor după al zecelea pahar de vin. Iar etern laitmotiv, o muzică asemenea celei ce se cântă în tavernele periferice.
Totuşi majoritatea publicului spectator e format din femei care râd, fac haz de toate inepţiile; care nu sunt toate nici venite din suburbii, nici toate cotate pe piaţă; şi care totuşi nu mai roşesc niciodată subt opacul strat de „Germendree“.
E drept, revistele au devenit un preţios compliment al amorului.
1919
1920
„ARTA ROMÂNĂ“ A treia expoziţie
Este între morţi şi cadavre o deosebire: cadavrele continuă să moară, şi morţii încep să trăiască... E atât de plină viaţa de viclenia cadavrelor, care se descompun în acte false de existenţă, în acţiuni caricaturale, în imitaţii de puteri de luptă şi de victorie ale tinereţii, încât artiştii aci adunaţi, subt coperta catalogului de faţă, s-au hotărât să rupă pactul cu intendenţa cimitirului picturii, reglementat de un statut-epitaf, şi au evadat peste ziduri.
La al treilea gest de independenţă şi de energică afirmare voluntară, aceşti expozanţi trebuie salutaţi ca nişte dezrobitori.
în cinci ani de războaie, ei au învăţat să moară tineri şi să trăiască sprinteni, neaşteptând să-i cotropească anchiloza reumatismelor sentimentale şi diabetul psihologic, de care suferă, subt pretext de rafinament şi cuminţenie obeză, inteligenţa, inspiraţia, creionul şi culoarea gloatei economice şi de bursă a turmei oficiale de pictori, părăsită de dânşii.
înlăturând cadavrele din drumul lor, artiştii grupaţi subt steagul agil al „Artei române“ s-au asociat însă cu un Mort, cu cel mai tânăr, mai viu şi mai revoluţionar dintre morţi, cu Ştefan Luchian, sfântul şi mucenicul picturii româneşti.
8
TUDOR ARGHEZI
Dacă simplificarea pe loc a vieţii şi contemplarea din brazda natală a izvoarelor şi înfăţişărilor ei, pătrunse de uneltele neliniştite şi viguroase ale acestor mari plugari ce sunt pictorii, constituiesc o revoluţie, artiştii din acest catalog sunt nişte revoluţionari. Iar dacă isprava de a se fi emancipat de familia prea numeroasă şi disciplinată prin nivelare a pictorilor strânşi în harem şi obişnuiţi să parvie prin coabitare la o asemănare leită a fiecăruia cu ceilalţi, şi la fizic şi la subiectiv, ca soţii unei căsnicii îndelungate; dacă această despărţire violentă constituie o agresiune, aceşti artişti revoluţionari sunt nişte agresivi. Viaţa, speranţa, credinţa, pasiunea, tinereţea şi geniul sunt foarte agresive...
Nu căuta aci, vizitator fermecat al grădinii vii în care intri să te odihneşti, ca toţi arborii să dea o singură frunză şi pomii toţi un fruct la fel. Identitatea roadelor se produce numai în cimitirul de peste drum, unde cedrii se târăsc gheboşi, ca nişte şopârle pe un pământ bolnav de lepră, iar dovlecii suie la cer în atitudini de aştri.
Aci, fiece plantă are florile şi rădăcinile-i proprii, sucul ei particular şi gnomii ei deosebiţi, care o curăţă de omizi şi gângănii, fiece boschet rugul lui şi cu Dumnezeul lui în rug, unul.
1920
ION AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI. O JIGODIE LITERARĂ
Să nu fie surprins cititorul că este vorba de cel mai celebru şi mai nul scriitor.
Cititorul s-a obişnuit să cugete la domnul Brătescu-Voineşti cu o superstiţie învăţată din publicitate. Analişti denaturaţi în
PUBLICISTICĂ
9
vlagă, ramoliţi ai hârtiei tipărite şi ai scaunului care le-a mâncat potenţa, se miră ca de un miracol de câte ori tipăreşte omul cu capul de găină o nouă stupiditate. Domnul Brătescu e trecut sistematic prin triplul aparat al artei, al sociologiei şi al filosofiei şi declarat profet şi precursor. Proza de copist a poeticului cumulard devine scăldătoarea erudiţiilor bombastice şi exemplificatoare. Se încearcă pe cerbicea voluptuos frecată a Nuvelistului, a Gânditorului, a Complexului Fenomen, definiţii şi preziceri. Este Brătescu-Voineşti, din anul în curs, de două ori şi jumătate mai mare decât Brătescu-Voineşti de anul trecut? - şi cu cât va creşte genialitatea lui peste patru luni? Seamănă absolut Brătescu-Voineşti de la orele nouă ante-me-ridian cu Brătescu-Voineşti de la două şi jumătate de după-prânz, sau numai întrucâtva? Cum era Brătescu-Voineşti când a fost de ţâţă, şi cum ar fi fost în momentul când încă nu începuse să fie? Este înrudit cu Goethe şi cu Shakespeare? In ce raporturi cerebrale se găseşte congenitalul său cu Merimee şi Petrarca? E todeauna aristotelic, sau uneori şi dantesc?
O publicaţie care s-a consacrat cu autoritate, din pricina formatului ei voluminos, acestui serviciu de valetudine admirativă şi extatică, a fost revista domnului Stere, din Iaşi. Când domnul Brătescu-Voineşti scrie „pârţ“, „Viaţa românească“ oftează: „Ce deliciu! Câtă profunzime!“
De cincisprezece ani urechile ne-au fost împuiate cu Brătescu-Voineşti. Criticii literari ai acestui maaare scriitor, sărac ca un cocean, uscat şi sălciu ca mătreaţa şi câlţii, nu s-au lăsat până ce nu l-au încărcat de glorii şi funcţii. Graţie geniului, care a ţinut departe şi de blidul cotidian pe un Eminescu, pe un Creangă, pe un Coşbuc şi pe alţii, domnul Brătescu-Voineşti e Membru al Academiei Române, Membru în Comitetul de Lectură al Casei Şcolilor, Expert literar al Editurii „Cartea românească“, Director al Biuroului Camerei
10
TUDOR ARGHEZI
Deputaţilor, Director General al Teatrelor, Membru în câteva Consilii de Administraţie, după ce în timpul războiului a mai fost şi Comisar Regal... Tot ce au suferit întemeietorii scripturii româneşti se întoarce, se povârneşte şi plouă asupra spinării încovoiate a domnului Brătescu-Voineşti, în pomeni, sinecuri şi acţiuni. Şi, domnul Brătescu-Voineşti afectează, subt povara acestei avalanşe, martiriul. Târtiţa lui intelectuală ia o expresie de durere blajină. Casierii plătesc, buzunarele marelui scriitor se umflă. Scriitorul e distrat şi dus cu gândul: inima lui moare după flori şi se topeşte de chinurile inexprimate ale speciei umane.
Dar Muza - palida şi matinala Muză - imaculata fecioară a inspiraţiei se necăjeşte, îşi suflecă braţele, se face trivială şi-l apostrofează din uşa bucătăriei:
-	Catâr infect! Cine te-a sfinţit scriitor, fără să ştii să scrii? Ce gusturi, pervertite de-o îndelungată frenetică alimentare cu albuşul nasului şi cu gălbenuşul urechii, drept delicat desert, s-au adăpat la fântânile tale de cleiuri şi pap şi au lins din sudoarea ta de cerneală şi alifie, ca să le găsească suculente şi cereşti? Jivină urâtă, dihanie meschină!
Se cuvine să cădem de acord cu Muza mâniată. Coca moale a domnului Brătescu-Voineşti nu se deosibeşte prin nimic de lichidul literar al concurenţilor lui, mai nefericiţi subt raportul pomenilor ca filosoful de la Târgovişte. Platitudinea lui stilistică e o continuare la nesfârşit a platitudinii lui sufleteşti.
Poate că l-am fi suferit încă cincisprezece ani instalat în jilţul bărbieriei literare pe domnul Brătescu-Voineşti, fără să-i punem o vezicătoare la şezut, dacă pe lângă scriitorul nul n-ar fi operat încă o dată, şi de astă dată nepermis de cruţată, jigodia din interiorul scriitorului.
Ascultaţi de ce-i în stare virginala şi abjecta făptură a poetului.
PUBLICISTICĂ
11
Suntem în 1914. Inefabilul academician se adresează tinereţii intimidate a domnului A. de Herz, autorul de teatru, incontestabil cel mai stăpân pe meşteşugul lui dintre contimporani.
-	Domnule De Herz, i se mărturiseşte academicianul. îmi umblă de mai mulţi ani prin creier una din acele idioţii literare al cărora secret îmi aparţine exclusiv. Aş vrea să o scriu pentru scenă, ca să-mi justific şi drepturile la Direcţia Generală a Teatrelor. Aş vrea tare să scriu şi nu pot. Simţul compoziţiei şi al echilibrului dovedesc toate povestirile mele mălăieţe că-mi lipseşte. Dialog, vei vedea din fiece nerozie de-a mea că sunt incapabil să rup. Acte, scene, înţelegi: sunt mai presus de puterile mele. în absenţa acestor daruri am însă altceva, o nobilă însuşire, voinţa de a parveni. Vreau să fiu şi autor dramatic. De ce să fii numai dumneata, aşa de tânăr şi atât de sărbătorit? Spune, mă primeşti să „colaborăm"? Dumneata pui pensula şi culoarea: eu o să pui „subiectul“...
Domnul De Herz era pătat de două cusururi. întâiul cusur: o bună-creştere excesivă, care amortizează pornirile şi le înmoaie. Domnul De Herz s-a simţit jenat; cunoaştem temperamente mai umane care i-ar fi turtit domnului Brătescu-Voineşti, cu istoria literaturilor, bosa comediei.
Al doilea cusur: domnul De Herz suferea, din cabotinism, de idolatria oamenilor mari şi necontrolaţi. Omagiul scriitorului bătrân care cere sprijinul unui adolescent şi nu se sfieşte să recurgă la linguşirea orgoliului unui debutant, l-a măgulit, l-a scos din sărite... Şi domnul De Herz s-a apucat de lucru. Şi din lucrul acesta a ieşit Sorana.
Această Sorană nu-i o perlă, nu-i o splendoare, e-o piesă care nu sporeşte faima domnului De Herz, dar care a constituit unicul titlu de teatru al domnului Brătescu-Voineşti. Pentru cine ştie să citească, Păianjenul lui Herz umblă pretutindeni pe subt textul şi prin urzeala Soranei.
12
TUDOR ARGHEZI
Repede după gătire, Sorana s-a şi tipărit în „Viaţa românească“, vitrina produselor covăsite ale domnului Brătescu-Voineşti. Domnul Brătescu-Voineşti era nerăbdător să-şi expuie certificatul de autor dramatic subscris de mâna unui autor aplaudat. Unul avusese „ideea“, celălalt a realizat-o. în 1915 apare Sorana în volum cu numele reunite ale celor doi „colaboratori“.
Jucată, piesa cade. Nimeni nu s-a mai preocupat de soarta lepădăturii. Cine voia să se mai documenteze asupra unei colaborări ilegitime şi neizbutite, s-a dus la librărie şi a răsfoit volumul. Rămăsese noţiunea sigură, de netăgăduit, pe care o dă faptul viu, petrecut subt ochii de martori, că domnul Brătescu-Voineşti participase cu foarte puţin la o lucrare teatrală scrisă de A. de Herz. Pentru De Herz, această muncă nu însemna nici efort, nici privaţiune. Mâna lui Herz e uşoară, concepţia instantanee, execuţia rapidă. E un scriitor plin de omizi, dar un om de teatru născut. Fertilitatea lui dramatică poate atinge un tonaj săptămânal de două comedii, o dramă şi patru „reviste“. El face piese cum toarce pisica. E năravul lui.
Să trecem în anul 1920> în luna lui iunie. Isprava s-a petrecut săptămâna trecută. Iată ieşind din tipar o nouă ediţie a volumului Sorana.
Numele lui De Herz este de astă dată şters de pe copertă... Domnul Brătescu-Voineşti îşi revendică singur proprietatea lucrării. într-o prefaţă lăcrimoasă, jucând modestia celui cu merite puţine, dulcele şnapan parcurge cu cinismul particular oamenilor reputaţi mimoze, romanul de invenţie recentă, al unei sumbre escrocherii.
A zis cândva cineva că domnul Brătescu-Voineşti e un psiholog. Este. El îşi despoaie colaboratorul într-un moment de criză de antipatie publică acută pentru domnul De Herz. Domnul Brătescu-Voineşti a fost comisar regal în Moldova,
PUBLICISTICĂ
13
iar domnul A. de Herz un acuzat al Curţii Marţiale din Bucureşti.
-	Ce timpuri potrivite! în numele eroilor de la Mărăşeşti declar pe Herz duşman al neamului, îi aplic exproprierea silită şi-mi anexez opera lui. N-are să ţipe nimeni. »Adevărul“, ziarul eroilor sângeroşi, va refuza publicarea unei întâmpinări a scriitorului furat, „Izbânda“ va fi indecisă, „Viitorul“ e gazeta domnului Corbescu, fostul dictator poliţist. Cum? România poate lua Ardealul, Bucovina, Banatul etcaetera, şi eu, Brătescu-Voineşti, nervul artistic al acestei Românii, să nu-mi pot însuşi piesa de teatru a unui scriitor cu nume nemţesc, despre care s-a scris că ar fi fost şi jidan? Dar în ce lege veţi găsi dumneavoastră prevăzut că un avocat democrat din districtul Dâmboviţa nu are drepturi asupra unei lucrări dramatice a unui baron originar din Viena?
Domnul Brătescu-Voineşti şi-a asumat lovitura unui măgar mai vechi, care nici el nu scria pentru teatru, dar a jucat în schimb într-o fabulă.
Şi toată această psihologie complicată pentru ca domnul Brătescu-Voineşti să câştige singur o sumă de şase mii de lei.
Se ivise o conjunctură favorabilă... O dată mai mult domnului Brătescu-Voineşti i s-a încredinţat interimatul direcţiei Teatrului Naţional. Domnul Brătescu-Voineşti împlineşte rolul de buştean. Când rămâne deschisă uşa, căreia-i cade clanţa, doi servitori ai teatrului reazimă uşa cu el.
Cu interimatul domnului Brătescu-Voineşti coincise termenul de distribuire, din fondurile speciale ale teatrului, al premiilor destinate lucrărilor dramatice cu succes. Domnul Brătescu-Voineşti îşi aduce aminte, din întâmplare, de vechea Soranay care căzuse acum cinci ani, şi îşi acordă sieşi, pentru piesa căzută, un premiu de şase mii de lei; cu consimţimântul de altfel al tuturor membrilor din comitetul de lectură, care s-au autopremiat cu toţii la rândul lor. Şi pentru ca să încaseze
14
TÜDOR ARGHEZI
singur premiul, îi trebuia o ediţie din Sorana, tipărită exclusiv cu numele lui, ceea ce s-a şi făcut prin bunăvoinţa casei de editură „Cartea românească“, de unde îngerul cel dulce a mai încasat încă cel puţin alte două mii de lei.
Diferenţa dintre măgarul fabulei şi domnul Brătescu-Voineşti este că măgarul, neavând portofel, s-a mulţumit cu gloria şi n-a umblat după gologani. Diferenţa dintre domnul Brătescu-Voineşti şi un hoţ de buzunare consistă în faptul că cel din urmă ştie să fie brav: bagă mâna şi scoate. Autorul nostru e om de legi, pe lângă filosof; el cunoaşte preţul inestimabil al formei; jefuie părinteşte, despoaie oftând şi compunând nuvele. E de crezut că în cariera bine cercetată a
acestui om cuminte şi ticălos trebuie să figureze măcar un asasinat.
Pentru că Sindicatul Ziariştilor a cerut un permis de export ca să-l speculeze, un gazetar, membru al Sindicatului, a demisionat cu zgomot. Suntem curioşi să vedem cum va reacţiona Academia faţă de un membru al ei care fură munca si talentul unui scriitor nevoiaş. Si ne întrebăm ce socoteală
>	» >
vor cere şi deputaţii României Mari, giuvaierului de moralitate ce-i directorul chesturii.
Că domnul Brătescu-Voineşti e un sentimental căptuşit cu o sinistră canalie o ştim dintr-un antecedent al său, ce ne-a fost împărtăşit în ceasul chiar când se definea.
Am primit la „Cronica“, înaintea războiului, vizita înspăimântată a scriitorului I. C. Vissarion.
—	Invaţă-mă ce să fac, ne întreabă Vissarion. într-o zi din luna trecută, ca să câştig o pâine, pe care îl rugam să mi-o înlesnească, Brătescu-Voineşti mi-a spus: „Ştii, Vissarioane, cât îţi apreciez talentul; am să vorbesc cu miniştrii despre tine şi de cei zece copii ai tăi. Să mă găseşti la Ministerul de Interne.“
Mă duc bucuros, la Ministerul de Interne, Brătescu-Voineşti mă face să aştept, ia înţelegere nu ştiu cu cine, mă poartă pe
PUBLICISTICĂ
15
ia vreo două, trei biurouri, şi un casier îmi numără două sute
de lei.
Am plecat vesel, cu făgăduiala să trec de câte două ori pe lună ca să-mi încasez „leafa“. Mă dusei acuşica şi viu de-acolo, prăpădit precum mă vezi. Directorul general trimite să mă cheme în cabinetul lui şi-mi cere „raportul". „Raport?! Eu?! domnule director general? îl întreb. Ce raport, sărăcuţ de maica mea?“ Şi directorul general mă ia la-njurături! Şi se răsteşte la mine. îmi cerea un raport scris, bimensual, asupra stării de spirit a ţăranilor din regiunea satului meu. Mă băgasem spion făr’ să stiu.
Pe domnul Vissarion, domnul Brătescu-Voineşti nu a putut să-l fure, ca pe domnul De Herz: poate că indirect, în vreo nuvelă, într-o povestire, l-a furat. Mai mult, lui Vissarion domnul Brătescu-Voinesti i-a recunoscut însuşirea de scriitor
j	»
faţă de Siguranţa Generală, de vreme ce rapoartele lui trebuiau predate în scris. Părintescul nuvelist şi ilustrul academician vânduse pe Vissarion poliţiei secrete, ca să-i asigure un scriitor ţăran agent provocator ţărănesc.
Cade în sarcina unui critic, mai obiectiv decât cei din trecut, să examineze opera literară, politică, socială şi filosofică a domnului Brătescu-Voineşti şi din acest punct de vedere nou, al agentului special.
1920
REPLICĂ ÎNGRETOSATĂ
>	>
Domnul Brătescu-Voineşti dă prin „Dacia“, articolului publicat în „Hiena“, un „Răspuns“. Pentru că am început-o
16
TUDOR ARGHEZI
la dumneavoastră, o să mă lăsaţi, domnule director, tot în revista dumneavoastră să o sfârşesc.
îmi voi abandona însă subiectul, după ce însuşi cel interesat să-l explice l-a abandonat bucuros: hotărârea domnului Brătescu-Voineşti - românce sansparoles - este demonstrativă. Şi nu voi reţine punctele în care mă opresc decât ca să adaog o pensulă mai mult la tonalitatea marelui academician.
în chip de mustrare, domnul Brătescu-Voineşti face aducerea-aminte că, pe când mi se judeca procesul la Curtea Marţială şi materia subtilă a ideii se cântărea cu mâna expertă a unui domn colonel de cavalerie, asistat de un domn maior de jandarmi pedeştri, domnia sa, domnul Brătescu-Voineşti, cerebralul şi ideologul, era directorul ziarului „Dacia“, care, după „îndemnul“ domniei sale, „a avut o atitudine binevoitoare inculpatului“.
Simetria şi sentimentul de solidaritate că asinii sunt datori să se scarpine unii pe alţii când îi mănâncă, cereau, prin urmare, la rândul meu, de la mine, o atitudine identică în momentul în care Membrul Academiei Române îşi dezbrăca de drepturi colaboratorul. „Lasă-1 să fure, trebuia să-mi şoptească delicat conştiinţa, că şi el te-a lăsat să trădezi...“ Mi se pare că interpretez exact cugetarea de după ureche a ilustrului scriitor.
O să-mi permită bunul contemplativ şi arvunit al imortalităţii, ca în ce priveşte această chestiune, introdusă fără abilitate şi cu multă fâstâceală într-un subiect precis, să profesez păreri deosebite. Din partea domnului Brătescu-Voineşti, om de litere şi ziarist, s-ar fi cuvenit nu o atitudine binevoitoare a ziarului „Dacia“, dar o apărare deplină şi bravă a domnului B rătescu-Voineş ti.
Căci crima mea consistă în a fi aplicat în scris o credinţă, bună sau rea, justă sau eronată, la modă în ianuar sau demodată în noiembrie - nu importă. Dacă unul, câte unul,
PUBLICISTICĂ
17
a purtat costumul întreg şi nu l-a lepădat, câte o cravată cel puţin din stofa lui purtaseră, cu câteva luni în urmă, toţi locuitorii României, în cap cu oamenii politici care arboraseră măcar o cocardă. întreg procesul ziariştilor s-a învârtit în jurul unui singur vârf: substanţa gândirii politice. Aci nu încape „bunăvoinţă“: osândeşti categoric, sau îmbrăţişezi cu francheţe libertatea de gândire. Că domnia sa a luat o jumătate, sau un sfert, sau numai o zecime de atitudine şi, fără să apere, a fost numai binevoitor, adică, ştii, nici pentru dar, mă înţelegi, că nici contra, însă câte puţin şi contra, dar şi câte puţin şi pentru, domnul Brătescu-Voineşti se defineşte şi se clasează singur.
Ca să ajungem la crima domnului Brătescu-Voineşti, ea e cu totul de altă natură. Domnia sa deposedează, ca scriitor, pe un scriitor de opera lui. I se păruse că Herz a murit: i-a spart sertarele, şi-a însuşit manuscrisul lui. E un atentat la proprietatea cea mai indiscutabilă şi singura sfântă, e un viol la Mistere, e scuipatul unui ucenic cocoşat al Muzei, care se înalţă pe vârful pingelelor ca să stingă lumina stelei sacre; e flegma blajină a unui director de chestură.
Ce legătură este, într-adevăr, cum se întreabă singur, ca un nepriceput în cele curate şi eterne, între ura mea şi persoana domnului Brătescu-Voineşti? Acest domn a uitat că sunt atitudini care trebuiesc ispăşite.
E bizar şi comic un lucru: domnul Brătescu-Voineşti s-a decis să-i recunoască colaboratorului domniei sale toate „drepturile“, deşi nu-1 mai recunoaşte, aşa de târziu, colaborator. Ciudat record de compatibilităţi morale realizează domnul Brătescu-Voineşti! Domnia sa are un butoi din care curge şi ţuică de prune şi bere de orz, indiferent, şi cade pe gânduri, dacă-1 acuzi de magie, şi se uimeşte dacă-i declari conţinutul apă chioară.	r	J
în răspunsul domnului Brătescu-Voineşti găseşti., ca într-o rahagerie, tot ce se poate concepe afară decejcautai, de
18
TUDOR ARGHEZI
pildă: afară de colofoniu. I-aş atrage autorului atenţia că e foarte slab şi inatent compozitor chiar de răspunsuri scurte, când într-o problemă de împărţire de paternitate literară strecoară pe cei doi copii ai domniei sale fizici. Dar domnul Brătescu-Voineşti (ah! acest Voineşti lângă acest Brătescu!) vizează la un efect indirect de înduioşare. îi place teatrul (vezi Sorana). Dumnezeul comisarilor regali l-a păzit să-şi frângă vreo unghie de la picior în război: căci ne-ar fi fost rezervate emoţii palpitante şi o piesă în colaborare cu Victor Eftimiu.
Publicul a luat notă. Publicul a mai luat bună notă că şi în cazul scriitorului Vissarion buzele domnului Brătescu-Voineşti au rămas pecetluite.
1920
TOMAIOANIN
Totul se petrece ca într-o nuvelă închipuită frumos şi croită cu stil. E şi romantism, şi tinereţe, şi bravură, şi credinţă, şi cultură, şi umanitate, şi entuziasm. Dar mai este ceva, care lipseşte romanului şi nuvelei: aripa, aripa tangibilă - un motor şi o vâslă de pânză alunecând între ceruri şi holde.
Personajul meu e un premergător cu înfăţişarea unui copil.
îl întâlneşti până seara târziu pe distanţele satului Băneasa şi aerodromului „Ligii aeriene“. Un pantalon mai scurt decât pulpa îi lasă genunchii liberi umbletului pe câmp; o pălărie de plută imensă îl acoperă ca o ciupercă. Pe umeri i se încrucişează simplu nişte cozondrace. Mâinile-i sunt unse, figura-i pute a benzină, uleiuri şi petrol.
-	Domnule căpitan!...
Căpitan? Un căpitan fabulos. Căpitan de lăcuste, de fluturi, de libelule? Căpitan de jucării?
PUBLICISTICĂ
19
Băiatul, lipsit de semeţie, delicat ca o fecioară, fragil ca o păpuşă, are pe tunica lui de-acasă, din cui, trei galoane de fir. în jurul lui roiesc soldaţi adevăraţi, soldaţii părinteşti, care-1 iubesc cu idolatrie, mecanici ai aerului, fauri ai vântului, stăpâni ai motoarelor, care mârâie domesticite, ca nişte fiare.
Peste tot ce se găseşte, şesul, crepusculul, oamenii în uniformă verde, avioanele oarbe ca nişte bufniţi căzute pe-o rână, ciocanele, uneltele, hangarul - comandă căpitanul. El face un semn şi păsările de fier încep să zboare cu câte un sergent în pieptul lor calculat.
Soarele îşi închide întregul evantaliu de aur deasupra zărilor metalice ale Bănesii.
—	Unde te duci, căpitane?
—	Bună seara, băieţi, mâine „zburăm“.
Casa căpitanului e aci-n Băneasa, pe heleşteu, despărţită de unde cu o perdea de hăţiş pitoresc. O casă cu cerdac, cu câţiva alţi camarazi soldaţi, cu un mobilier demontabil care încape tot într-un geamantan.
La ora aceasta toţi funcţionarii României Mari şi-au făcut căscând datoria, s-au îmbrăcat frumos şi au pornit-o ageri, care spre cafeu-concert, care la club - ca să răsufle în sudorile balerinei şi să soarbă farmecele asului de pică.
Căpitanul Ioanin meditează... El va medita până-n zorii zilei când şantierul „Ligii aeriene“ îşi va relua murmurul şi cadenţa. Un vis grandios umple sufletul de pustnic al acestui ofiţer ascuns în apropierea Bucureştilor ca-ntr-un munte. Din nimic şi în mijlocul indiferenţei universale, căpitanul Ioanin vrea să înzestreze puterea României cu mai multe stoluri sigure de vulturi de fier. Are împotriva lui orientul îndărătnic şi greoi, închegat cu pâcla deasupra ţării româneşti. Are împotriva lui serviciile aeronautice subvenţionate în vederea unei complete inutilităţi şi a satisfacerii pasiunii de confort a unui şef
20
TUDOR ARGHEZI
complicat. Are împotriva lui neîncrederea obştească şi o sărăcie de călugăr propovăduitor. Şi un prieten aci, lângă dânsul, sihastru ca şi el, pe sublocotenentul Simionescu, mucenic al aceleiaşi munci covârşitoare şi obscure, ale căreia rezultate, subt efortul, izolat şi el, condus de maiorul Popovici, se vădesc în aerodromul din Tecuci.
Aşa singuratic şi înarmat cu multele daruri cu care i-a înavuţit conştiinţa generoasa natură, el duce o luptă în fiece zi cu sinagogile, cu biurourile, cu autorităţile, cu atelierele oficiale, cărora le smulge câte un surâs şi din zale câte un zimţ putrezit.
Bucureştii îl văd pe căpitanul Ioanin, murdar de păcură, tăindu-1 în lung în fuga motocicletei, ca să fure la capătul cursei lui, indolenţei biurocratice, o scândură ruptă sau o bucată de tablă ruginită, pentru înjghebarea din sfărâmături a crescătoriei de avioane de la Băneasa. Alteori el duce „acasă“ cele o sută de pâini şi câte provizii a fost în stare să capete cerşind cu prestigiu, pentru camarazii lui soldaţii. Ca o rândunică, el culege paiele şi noroiul de construit coliba - departe şi nu-1 ostenesc nici depărtările, nici crâncena împotrivire a celor de la care cere pentru păsările lui un cuib, pentru soldaţii lui un pachet de tutun şi pentru ţară o instituţie ce-i lipseşte.
Şi e de crezut că va izbuti să doboare şi reaua-voinţă, şi nepăsarea, şi lenea mai-marilor lui. Puterea lui de voinţă întrece puterile lor de indolenţă: visul lui e mai viu decât realităţile obşteşti şi energia care-1 cârmuieşte e din neamul lui Dumnezeu şi-al oamenilor predestinaţi.
L-am văzut pe căpitanul Ioanin în mijlocul lumii lui de maşini şi de oameni identificaţi cu ele. L-am văzut muncind cu simplicitate şi cu o râvnă mistică la palatul proiectelor sale. Am cunoscut biografia lui tânără, neasemănat de bogată; l-am
PUBLICISTICĂ
21
aflat aviator în armata engleză, contemplând pământul dinastiilor industrioase egiptene, Nilul şi piramidele, din creştetul tăriei; mi s-au povestit din viaţa acestui căpitan mic, care pare să se fi născut locotenent, episoade şi fapte, demne de-o artă viguroasă, educativă a unui tineret nou, pornit pe isprăvi şi pe descoperiri.
Şi m-am pomenit vibrând şi zguduit în sufletul meu, ca un pod de fier străbătut de un expres. E o anomalie ca un Brătescu-Voineşti să fie celebrat pentru fierturile sale literare şi pentru proza lui scrofuloasă, iar un căpitan Ioanin, un inovator, un frământător de viaţă şi de vigori să rămâie necunoscut, astăzi mai ales când ţara simte nevoia inevitabilă a individualităţilor făptuitoare şi concrete mult mai vârtos decât a hârtiei tipărite cu sirop de dovleac.
Cititorule, du-te şi cunoaşte iniţiativele căpitanului Ioanin. îl găseşti la Băneasa. Dacă eşti bogat, pune în mâna lui onestă ofranda ce-i trebuieşte. Şi dacă eşti ministru de război, cheamă pe căpitan şi-i spune: „Dragă băiete. Avem câteva organizaţii de aviaţie care n-au făcut toate la un loc cinci parale. Am auzit că te pricepi bine şi că noi nu te pricepem şi nu te cunoaştem deloc. Uite, ia toate aparatele, toate materialele astea şi du-le cu tine; alege-ţi toţi camarazii de valoare asupriţi în serviciile noastre, adună-i cu tine şi apucaţi-vă laolaltă de treabă. M-ai înţeles? La revedere“ ...
Şi căpitanul Ioanin, salutând respectuos şi cu timiditate, va face ceea ce n-au putut măcar schiţa zecile de milioane aruncate până astăzi în gura căscată a câtorva potenţaţi monopolişti şi neputincioşi.
în ce mă priveşte, voi ruga modestia micului căpitan să mă ierte...
1920
22
TUDOR ARGHEZI
ÎNTOARCEREA DIN CITERA
Regele-i salutase defilând şi acum îi vedeai din loja balconului, înaintând pe Calea Victoriei, pe compănii, în rânduri de câte patru. Tot regimentul se mişca în figuri pătrate de baionete şi puşti şi în intervalul dintre pătrate călca ofiţerul ca pe albul, intercalat simetric, al unui joc de şah. Un fir de oţel îşi arăta spicul pe umărul ofiţerului, şi mâna lui se ascundea în garda săbiei, medievală, ca-ntr-o mânuşă ajustată pe pumn.
O linişte asemuitoare cu tristeţea însoţea mersul gânditor al coloanei. Nici un soldat n-a căutat dincolo de pasul ciubotelor lui, nici un ofiţer n-a trimis, jucându-şi alura, sărutări şi gesturi balcoanelor încărcate. Ei au străbătut fără orchestră oraşul, într-o tăcere de fotografie. Si nu s-a făcut auzită nici bătaia ritmică a tălpilor ghintuite. Cu straie de culorile argilei regimentul a trecut ca un nămol uscat pe-o albie de catifea şi pâslă.
Câteodată, o teacă de sergent, ca un ghiuden imens cu inele de alamă turtite, aducea precis aminte sfărâmăturile oştilor muscăleşti şi câte o cruce a Sfintei Ana, prinsă pe unele piepturi cu panglică trandafirie, trezea reflexele uitate ale icoanei sfintei împărăţii.
I-ai fi voit pe aceşti eroi mai mândri şi mai vanitoşi, cu o vervă a mişcării exprimată italieneşte - şi erai foarte mulţumit de cuminţenia şi scepticismul atitudinilor lor, corectă cu măsură. Bonetele lor, croite româneşte din fantezie, de-o foarfecă străină, purtau câte două invariabile coarne triunghiulare, moi ca nişte urechi, care dădeau oamenilor de subt legănarea lor un aer exotic şi straniu.
Un domn, a căruia demnă şi propovăduitoare omniscienţă afirmă o paternitate recentă de milioane, destăinuieşte misterul ştiut de toată lumea că trupele ce trec în fundul umed al
PUBLICISTICĂ
23
pardoselii de asfalt stropit, sosesc din Siberia. Rostind Siberia, ca un om familiarizat cu regiunea, domnul are surâsul unui fante bătrân, care pomeneşte numele unei actriţe roşcovane, cucerită la vârsta când părul îi era încă negru. El a văzut, este sigur, Azilul de noapte la cinematograf. Vocea lui exprimă într-un grup şi o judecată mai lungă, căci, după Siberia, se aude într-un final de frază, condus cu degetul gras, cuvântul: bolşevism.
Sosesc din Siberia, într-adevăr, toţi aceşti oameni robuşti şi lenţi, toţi aceşti români, căzuţi în captivitate rusească subt steagul Austriei de odinioară. Unii dintr-înşii au căzut din 1914, anul începător al marelui război, şi au aşteptat de şase ani de zile întoarcerea acasă, în Ardealul propriu-zis, în Banat, în Maramureş. Au plecat prin Varşovia; se întorc prin Bucureşti...
Ei evocă, fără să ştie, ca nişte păpuşi de porcelană, Extremul Orient, plin de miracole şi de fantome, Japonia, China, Indiile, Arabia, prin faţa cărora, oglindite-n sideful mării, vapoarele ce i-au adus suind în Marea Roşie şi-au încetinit motoarele ca să le privească. Sufletul fiecăruia din soldaţii aceştia, îmbrăcaţi în uniformă de lut, trebuie să fie ca o bijuterie sătulă de splendori, în care rubinul, sublimat de sânge, se împreună cu zerul azuriu al opalului pervers, cu briliantele siderale, cu sălciile deşteptate-n smaralde. Capul lor trebuie să poarte, îţi zici, ca o corabie ameţită de un tezaur de poveşti, zmalţuri irizate, fildeşuri, perle, miruri sfinte şi amintiri de ceruri, a căror lumină cântă ca nişte orgi de clopote şi talaze de mătase.
Oamenii aceştia au băut laptele măgăriţei şi gustul lor poate s-a rafinat în stilul asiatic galben; broderii pentru corpuri, şoareci savuroşi cu miere, salamandre şi păianjeni tăvăliţi în zahăr pentru limbă. Ei au tras oricum cu puşca în atmosfera
24
TUDOR ARGHEZI
milenară a Cerescului Imperiu, au înjurat româneşte la Vladivostok şi Pekin, au spânzurat în Irkuţk pe apostolii cu palmele scorţoase ale Iisusului Lenin. In şase ani de mizerii uriaşe şi veşnic variate, în şase ani de infernuri repovestite, încrucişate cu basmele reale şi vii, emise din creierii plumburii si cetosi ai Himalaiei — soldaţii sosiţi la Bucureşti sunt, fără
y	>	>	>	>	j	*
îndoială, nişte supraoameni.
Către seară mă întâlnesc si stau de vorbă cu unul din ei, de pe la Criş, îndemnându-1 să-şi descaiere firul de aur pe care s-a pogorât la noi din profunzimile legendei.
E un om cumsecade, cu un accent neaoş rusesc în
7 *
cuvântare.
—	Aviam patruzieci de rusoaice cu noi, măritate cu soldaţi de-ai noştri. Le-o sunat unora capul aşa. Eu n-am vroit să duc rusoaic’ acas\ Am lăsat-o cu un copchil peste mare.
—	Ţi-a plăcut acolo? îl întreb cu sfială.
—	Plăcut.
—	Dar aici la noi cum îţi place?
—	Aşteptăm amu solda pe trii luni şi ne-om răsipi de la Braşov. Apoi om vide.
Mai fac o încercare să provoc impresiile soldatului să izbucnească, şi el îmi dă acest răspuns admirabil...
—	Nu ştiu, domnule, nămic. Nu ştiu să zâc nămic...
1920
LEPĂD AREA SOCIALISTA
La clubul socialist au fost descoperite bancnote româneşti din tezaurul de la Moscova. Bine informată întodeauna de evenimentele din sânul secret al filonului socialist, poliţia a mers de-a dreptul la pachetul bancnotelor ascunse. Un
PUBLICISTICĂ
25
membru al partidului s-ar putea întreba uimit: Cum se face că taina strictă a celor doi, trei inşi care au participat la dosirea comoarei, a trecut cu atâta elegantă înlesnire din conştiinţa lor la cunoştinţa Siguranţei Naţionale? E o chestiune în care nu avem ce căuta, de resortul exclusiv al partidului, pus în situaţia supărătoare de a-şi suspecta conducătorii.
în urma descoperirii, au circulat, după zile şi ziare şi uneori în aceleaşi ziare, mai multe versiuni contradictorii. S-a spus că bancnotele au fost introduse, într-adevăr, cu consimţimântul normal al autorităţii casieriei, în lada de fier. S-a mai spus că introducerea lor acolo e opera de poliţie a unui agent provocator, actul unui complot al Siguranţei împotriva partidului de muncitori. Pentru că ne dezinteresăm de materialitatea faptului, ajunge să înregistrăm şi, mai mult ca umplutură a unui teren găunos, aceste sigure versiuni.
Prezenta bancnotelor din tezaurul de la Moscova, în tezaurul clubului socialist din Bucureşti, poate că ar avea importanţa documentului doveditor că între bolşevicii ruşi şi socialiştii români există raporturi diplomatice serioase, cu toate că socialiştii din Bucureşti nu şi-au ascuns niciodată legăturile celelalte, mult mai tari şi mai decisive, sufleteşti. Este materie pentru arestări şi sentinţe, apreciabile în faţa oricăror magistraturi, — şi poate că şefilor socialişti din România nu le-ar fi prea displăcută crearea de la sine a unei fabule, după care ei ar fi lucrat, în ţara noastră, în înţelegere cu leniniştii. Senzaţionalul e un element scump şi romanului socialist.
în afacerea bancnotelor, un punct izbeşte mai ales: o atitudine neaşteptată; şi surprinderea-n sinceritate deplină a unei atitudini într-o împrejurare dată, interesează superior istoria ideilor. întrebat în primul moment ce crede despre afacerea bancnotelor, domnul Ilie Moscovici s-a lepădat cu lepădarea lui Petru de fapta camaradului său, cu dezgustul
26
TUDOR ARGHEZI
burghezului plin de morala clasei lui, care spune „eşti un scelerat dacă furi“, - pentru că hoţul fură clasa.
Domnul Moscovici avea reputaţia unui revoluţionar integral, şi ochii lui albi, reflex al unei oţeliri morale ipotetice, au putut să înşele. Acest profet al socialismului românesc declară că un singur socialism există, al preoţilor consacraţi ai partidului, al clubului socialist, al ziarului partidului şi al automobilului partidului. în afară de partid e numai eroare şi întuneric, — credinţă împărtăşită, în ce o priveşte, cu mai multe veacuri înaintea deputatului, de biserica Romei şi de toate bisericile câte au putut fi întemeiate în creştinism. Ca un prefect în slujbă, domnul Moscovici se apără în auzul lumii că dispreţuieşte şi condamnă toate luptele clandestine ale socialismului, toate actele ce depăşesc arhiva şi ştampila partidului din strada Sfântul Ionică.
Să-i spunem pe nume: atitudinea domnului Moscovici poate fi oportună, însă e urâtă şi de o burghezie măruntă. Ea ironizează cu o cruzime nebănuită temerile pe care le profesează clasele noastre burgheze că puterea socialiştilor e rezultatul puterii şi rectitudinii convingerilor mai mult decât al numărului şi al masei. Sărăcite în izvoarele morale care le făceau tari atunci când credeau în misiunea lor socială, apărată cu toate armele mânuite de o convingere, clasele conducătoare româneşti, abdicate de la misticismul lor, vedeau monopolizată energia convingerii şi a credinţei de socialişti.
„Cel mai bun“ dintre socialişti, iată însă că la cea dintâi întâlnire cu poliţia, se scutură şi se dă înapoi. „Ne credeţi în stare să aprobăm toate mijloacele de luptă ale cauzei noastre? Vă înşelaţi. Când unul dintre noi se vădeşte mai îndrăzneţ, suntem de părerea poliţiei: el trebuie arestat şi dat judecăţii, căci e un mişel. Şi dacă mişei din aceştia s-ar încumeta şi ar izbuti să provoace revoluţia socială în România, noi, socialiştii
PUBLICISTICĂ
27
oficiali, cu timbru, cu registre şi cu arhivă, vom fi cei dintâi ca să intrăm în rândurile poliţiei, ca să-i prindem şi să-i ucidem.“
Astfel vorbit-a Ilie Zaratustra. El a născocit o zgardă nouă şi un nou nepotism.
Ce vă mai temeţi dumneavoastră, aşadară, reprezintanţi ai bunei burghezii? De ce atâta emoţie şi atâta îngrijorare? Socialismul, ca teorie şi ca evanghelie, poate să fie unul şi acelaşi, dar socialismul viu e, ca şi creştinismul, considerat peste texte, e după naţie şi latitudini. Ideile se naţionalizează şi participă în aplicarea şi conturele lor de la sânge, de la rasă, de la climat şi ambianţă. Un Troţki românesc s-ar fi comportat ca domnul Moscovici, care nu are cu Moscova decât o asonanţă de nume.
Oricât ar stabili justiţia vreo legătură între bolşevicii ruşi şi socialiştii români, ea n-ar putea să fie decât o legătură de superficialităţi. Fără doar şi poate că oamenii ca Lenin nu s-ar fi lepădat în nici o împrejurare de un camarad al lor; l-ar fi apărat, dimpotrivă, cu hotărârea cu care armatele roşii apără şi azi, în formă revoluţionară, prestigiul vechi al poporului rus.
Sovietele şi Partidul Socialist Român? Lenin şi Moscovici? Ecuaţii copilăreşti, comparaţii de vodevil. „Oligarhie“ română, Ilie Moscovici e unul din nepoţii majestăţii tale! Fii blândă cu el, căci din partea lui poţi dormi liniştită.
1920
PROFESIA DE SOCIALIST
Domnul Ilie Moscovici, rabinul atitrat al Partidului Socialist cu zgardă, ştampilă şi ierarhie, s-a supărat peste măsură. în „Socialismul“, domnia sa răspunde articolului
28
TUDOR ARGHEZI
nostru liniştit, din „Hiena“, cu o râgâială multiplă şi pre-cipitată, care n-aş putea preciza dacă vine din creier sau dintr-o regiune osificată mai puţin.
Domnul Moscovici mă întristează: l-am socotit mai inteligent. Domnul Moscovici mă uimeşte: l-aş fi crezut mai demn. Domnul Moscovici mă multumeste: este asa cum l-am
>	*	J
întrevăzut — burghez.
De ce s-a supărat domnul Ilie Moscovici?
Nu-i adevărat că domnia sa s-a lepădat, printr-un interviu acordat „Adevărului“, de camaradul său, care introdusese bancnotele în casa de fier a partidului? înţeleg să se fi supărat dacă i-as fi adaos că si domnia sa si alti tovarăşi ai domniei sale
y	y	y	y	y
de Corpuri Legiuitoare sunt amestecaţi în afacerea bancno-telor, dar că, magnanim, guvernul i-a scos din chestiune. N-aş fi spus un lucru fals, dar aş fi făcut o indiscreţie jignitoare. Această indiscreţie nu am comis-o şi m-am ţinut la simplele declaraţii şi lepădări ale deputatului socialist.
S-a supărat poate de calificativele mele, care manifestau îndoieli asupra virtuţilor revoluţionare ale domnului Moscovici. N-am ce-i face; totuşi putea să se supere mai puţin, fiind vorba, ca să zicem aşa, numai de impresii.
Domnul Moscovici îşi intitulează răspunsul Arghezi înjură. S-a supărat domnia sa pentru că l-am înjurat? Domnul Moscovici şi-a pierdut până şi poza: nu am înjurat pe domnul Moscovici, l-am definit - şi l-am definit destul de vag si destul de în treacăt. Mai mult mă nedumiream decât îl
*
defineam. E foarte ciudat, într-adevăr, că solidaritatea revoluţionară a şefului Moscovici încetează odată cu descoperirile poliţiei. Pe cine a voit să flateze domnul Moscovici, renegându-şi camarazii? Siguranţa, guvernul sau partidul? şi pe cine a voit să scape?... E atitudine de revoluţionar aceasta?
Ştim de ce s-a supărat domnul Moscovici; ştiam că are să se supere înainte de a-1 fi provocat în termenii blânzi şi evazivi
PUBLICISTICĂ
29
în care ne-am înfăşurat îndoiala. Domnul Moscovici, ca si
>	*	y
clerul superior al partidului nostru socialist, are tot interesul să nu se ştie în public că partidul este zguduit de două curente opuse: unul al comitetului executiv în majoritate - boieria partidului - şi celălalt al masei din partid. Intre aceste două
tendinte, una moderată si alta revoluţionară, barba domnului
y J	i	^
Moscovici se strecoară cum poate mai bine, când aprobând în particular, când renegând în public.
Domnul Moscovici nu tolerează să i se spuie: precizează-ţi atitudinea. El evită orice discuţie care ar grăbi fie ruperea partidului în două, fie măturarea conducătorilor, funcţionarii
satisfăcuti ai socialismului actual.
)
Mă rog, în legătură cu aceste două tendinţe, manifestate înaintea congresului Internaţionalei a IlI-a, care s-a ţinut la Moscova, nu ne-ar putea răspunde domnul Moscovici - dar stii, colea, neted — de ce Partidul Socialist Român si-a
y	*	*	)
amânat participarea la el?
Oricât de mare şi de sângeroasă ar fi supărarea profetului biurocrat, nu ne putem împiedica de-a ne aduce aminte, în sprijinul îndoielilor noastre exprimate, trecutul imediat recent al conducătorilor Partidului Socialist Român, care sunt la remorca guvernelor şi a Ministerului de Interne încă din începutul anului 1919 — să nu mergem mai departe — adică exact în epoca sovietelor ruse.
închişi în urma evenimentelor din 13 decembrie 1918, bătuţi şi trimişi să se vindece în spitalul penitenciarului Văcăreşti, membrii comitetului executiv, afară de Frimu, mort în închisoare, au fost daţi în judecata Curţii Marţiale a Corpului II de armată. Procesul era la începutul lui, şi de la hotelul „Modern“, unde fuseseră transportaţi socialiştii, ca să fie mai la îndemâna justiţiei militare, se urmau tratative cu guvernul.
30
TUDOR ARGHEZI
Precursori-precursori, revoluţionari-revoluţionari, toate bune; dar şefilor li se urâse la închisoare; mai aveau pe-acasă neveste, saltele neisprăvite şi copii: nimic de zis. Făuritorii societăţii viitoare doreau să mai ia aer pe Calea Victoriei, în automobil, şi câte o cafea la „Capşa“.
într-o bună zi, şefii căzură bolnavi de-o stranie migrenă: pactul se făcuse: Ministerul de Interne consimţise. în douăzeci şi patru de ore, ei fură puşi în libertate.
Tragicul meşteşug începe aici. întâi, o primă renegare şi o primă ticăloşie: părăsind temniţa, şefii socialişti au lăsat în mâinile justiţiei trei tineri muncitori, din rândurile obscure ale partidului, ca să fie masacraţi în schimbul libertăţii lor. Aceştia primiră, pentru faptele şefilor puşi în libertate, osânda de cinci, de opt şi de zece ani muncă silnică. Ei se mai găsesc şi astăzi în puşcărie, şi şefii îi consolează, sau punându-le candidatura anodină pe câte o listă socialistă, sau inspirându-i că nu e de demnitatea unor socialişti să ceară graţie de la un rege necunoscut domnilor Moscovici et Cie.
Ceva analog i s-a întâmplat într-o iarnă grea şi unui popă autentic, care, ajuns din urmă de o haită de lupi, şi-a aruncat lupilor copiii, şi a zburat, fericit şi teafăr, cu sania, în satul lui.
Lepădarea, renegarea a devenit de-atunci o dogmă de înaltă morală a conducătorilor socialişti: ei s-au purtat după aceleaşi norme cu aşa-numiţii Vitanişti - şi au avut în tot timpul atitudinea cea mai cuminte, recunoaştem, pe care nişte „revoluţionari“ pot să o practice faţă de guvernele ce se succed.
O probă ni s-a dat, despre marile facultăţi de adaptare ale conducătorilor socialişti, în Parlamentul actual, mai cu seamă de la descoperirea bancnotelor din tezaur.
1920
PUBLICISTICĂ
31
INDIVIDUALITATEA PARTIDELOR POLITICE
Războiul, izbucnit prin slăbiciunea socialiştilor, a luat sfârşit cu împuternicirea incomparabilă a „clasei muncitoare“. S-a văzut că „burghezia“ n-a fost în stare să dea loc decât unui măcel general de cinci ani de zile, de pe urma căruia nimeni nu se alege cu nimic. Aşezări şubrede şi combinaţii politice efemere caracterizează marea pace care încheie ca un nasture spânzurat, mantaua lui de sânge. Totul a devenit provizoriu şi aproape inutil - şi viaţa, şi averea, şi bucuria. Evenimentele, susceptibile şi capricioase, fac explozie la cea mai uşoară atingere de umbrelă, ca proiectilele înăbuşite în ţărână, peste care trece piciorul unei capre sau a sărit o lăcustă. Europa poate fi zguduită de o nouă mare detunătură, când se va supăra un leah sau îi va cădea greu englezului biftecul. Punctul de fricţiune franco-german, care zeci de ani a ameninţat continentul, s-a multiplicat în sute de puncte primejdioase noi.
A căpătat Franţa Alsacia-Lorena şi acest ideal împlinit n-a contribuit cu nimic la fericirea Franţei; singuri jurnalistul şi istoriograful trag vanitate din acest rezultat. Naţionalismul şi imperialismul şi-au găsit un vast câmp de aplicare în război: e ultimul cuvânt al aşa-numitei societăţi burgheze. După el, mizerie şi calamităţi. Sârbii au ieşit la Adriatică. Polonezii sunt de sine stătători, naţiile pestriţe cu nume compuse de iarmaroc, cehoslovacii şi jugoslavii, au avut câte satisfacţii au dorit. A pierit Austria, şi marile puteri care au desfiinţat-o sunt cuprinse ca de un regret şi au emis proiectul unei „confederaţii danubiene“. A fost dezarmată Germania şi supusă unui impozit de război covârşitor; dacă mâine armatele roşii ale lui Lenin pătrund în fostul imperiu, aliaţii vor da Germaniei ajutoare militare şi dacă va insista, îi vor restitui şi pe Kaiser.
32
TUDOR ARGHEZI
Contrazicerile grosolane în care încape politica europeană, condusă exclusiv de partidele burgheze, nu sunt de natură să le reabiliteze. Şi atunci, lumea se întoarce către socialişti, zicându-şi: să vedem ce ne vor aduce şi aceştia. Dacă nici cu ei nu vom izbuti să ajungem la o stare mai sigură, ne vom mai întoarce o dată, şi de astă dată la monarhia absolută, la o dictatură aspră, condusă de cine o pofti, de un rege, de un crescător de porci sau de un bolşevic; ne-am săturat.
Partidul Socialist Român suferă relativ de toate viciile partidelor burgheze şi boiereşti şi, faţă de ele, de inferioritatea capacităţilor de guvernământ. Oricâte valori noi de pocher sau de bridge, smulse cu greaţă burgheziei de noapte, ar recruta şi oricâţi isprăvnicei de ocupaţie germană ar lua în serviciul lui, Partidul Socialist e încă pentru multă vreme inapt pentru o guvernare ce trece de la afacerile de poliţie în sus.
într-o totală lipsă de individualităţi în clasele „de jos", România nu are măcar norocul anacronic al unei clase suprapuse de caracter. Boieri nu se pomenesc şi trebuie să ne îndoim că ei au existat altfel decât în basme şi în istoria vremurilor frumoase prin deces, căci tare li s-a secat izvorul. Un surogat de aristocraţie au schiţat conservatorii din toate varietăţile acestei specii. Dar de la Petre Carp încoace - şi singur Carp era de părerea lui într-un partid de unul singur — conservatorii s-au ferit ca de-o tară să-şi cultive principiile şi să se identifice cu ele. Din pieptul lor de zimbri heraldici ies voci de paseri şi de berbeci. Ei s-au simţit atât de puţin serioşi, atât de slab convinşi de rolul lor social, încât îndată ce liberalii — care nu s-au prea deosebit de dânşii - le-au cerut socoteală şi pergamente, n-au mai contenit în justificări şi concesii. Citind apoi în ziarele franceze că socialismul e o modă foarte purtată, partidele conservatoare şi-au ras firmele într-o seară şi au devenit peste noapte fie democratice, fie progresiste. Tipul conservatorului întreg, care înţelege să trăiască şi să
PUBLICISTICĂ
33
moară conservator, e pierdut pentru istoria politică românească. Conservatorul s-a transformat în pitpalac.
Aveam în ţara noastră un partid mai accentuat în tendinţe, şi care îşi făurise o individualitate rebarbativă încâlcită, calvinistă, însă reală - Partidul Liberal. De la introducerea votului universal, el a încercat aceleaşi alteraţii ca şi conservatorii; votul universal a fost prima ofertă de dragoste efectivă făcută păturilor subalterne. Acum Partidul Liberal valsează cu tot trupul lui către stânga, în vârtejul în care îşi arată formele stafidite şi baletista conservatoare. E un dans general şi un marş general către stânga. Disputa oamenilor politici actuali rezidă în chestiunea unică de a se şti care din toţi e mai „democrat“ decât altul şi toţi afirmă cu entuziasm, cu o bizară isterie: suntem democraţi.
Nu suntem — ferească Dumnezeu! - potrivnici democraţiei. Vie şi democraţia la guvern, ca să treacă şi ea, conform obiceiului, că nimic nu poate să fie veşnic, şi să vie apoi regimul guşaţilor, al fonfilor şi al celor cu picioare moi, toate clasele având drepturi la un număr de portofolii. Dar e suspectă de neputinţă individuală această caznă de evoluţie spre stânga. Sunt câteva cuvinte noi tabu care formează vocabularul sacru al sensibilităţii politice la noi. Muncitorimea, greva, salariul, sindicatele... Presa le menajează cu un respect ridicul. Oamenii politici şi le însuşesc. Guvernele fac tot ce pot ca să evite un conflict precipitat, din care să se aleagă una din două: ori stat revoluţionar, ori stat cuprins în verigi de fier. Partidelor politice li-i frică şi de revoluţie şi de vehemenţă. Conducătorii lor admit din laşitate esenţială, pentru nevasta ce li-i dragă, şi un amant, cu condiţia ca să fie lăsaţi să pupe şi ei un călcâi.
Sau: vrem să spunem că războiul, care, profeţii lui ne-au cântat că e o şcoală de virtuţi şi un mijloc de selecţionare, ne-a lăsat într-un hal de decrepitudine morală, fără precedent. Nu
34
TUDOR ARGHEZI
mai credem nici unul în rolul nostru obştesc. Toată mistica noastră socială a trecut la muncitori. De la boieri şi de la liberali a trecut în inima tovarăşilor Moscovici şi Christescu, care croiesc drumul ideilor socialiste în România, pe la spatele Prefecturii.
1920
CONSTANTIN MILLE II
Fostul director al,Adevărului“ şi-a depus pana lui de gâscă. Idealul lui s-a împlinit: după vânzări provizorii, înscrise când în registrele societăţii „Ica“ şi când într-ale Ministerului de Interne rusesc, taraba ziarelor sale s-a vândut definitiv pe şapte milioane. Domnul Miile se retrage. Domnul Miile a murit. Ţărâna lui încă pute.
Subt stăpânirea inteligenţei şi a corectitudinei lui, ziarul »Adevărul“ a caracterizat o epocă a presei şi a fost şcoala la care şi-au perfecţionat psihologia toate puşlamalele mai mari şi mai mici ale jurnalismului românesc. Se cunosc campaniile lui începute cu ifos şi înăbuşite subit: cineva trecea la momentul oportun pe la casă... Se ştiu diversele atitudini ale „Adevărului“ într-una şi aceeaşi chestiune. în timpul neutralităţii, ziarul care îşi revendică titluri la gloria de-a fi provocat războiul, apărea cu pagina telegramelor dominată de literele groase, o zi în favoarea aliaţilor, şi altă zi în favoarea puterilor centrale: „Corpul 12 aldin“, cum i se zice în tipografie, însemna pe fiece zi valuta convingerilor, strămutată de la un front al războiului la altul. „Adevărul“ e singurul ziar la care redactorii, plătiţi cu
PUBLICISTICĂ
35
maximum cinci sute lei pe lună, au realizat averi de câteva milioane.
Paralel cu politica, la el s-a vândut critica şi admiraţia. Nici un teatru nu şi-a deschis vreodată porţile fără ca să fi chemat mai înainte pe cronicarul dramatic al ziarului, să-i ungă balamalele cu mucii lui uleioşi. Nici o expoziţie de pictură nu s-a deschis fără o vizită a cronicarului artistic la un antevernisaj.
Nu ştiu ce ar putea în definitiv să revendice pentru justificarea existenţei lui,,Adevărul“ de subt conducerea domnului Miile. Plătit, el a propagat corupţia şi demoralizarea; gratuit, el a încurajat exclusiv stupiditatea şi cel mult scârnava mediocritate. Produsele oblice ale uretrului literar, tip Radu Cosmin, au fost puse în valoare de gustul şi rafinamentul lui Constantin Miile.
Un ziar cu bătrâneţele „Adevărului“ şi-ar fi făcut un ideal, într-altă ţară, de-a sta în fruntea mişcărilor politice şi culturale. Criteriul în cele dintâi l-au format numai bancnotele, indiferent de slova şi de efigia împăratului de care erau tipărite, în ce priveşte cultura, „Adevărul“ a dat o limbă de samsari şi a introdus în ortografia şi gramatica românească formele galiţiene, complicate de la război încoace cu alteraţii pseudo-franţuzeşti. Şcoala lui a scris senzaţie, inzistenţă, senzibilitate, senz. Geniul lui lingvistic a descoperit cuvinte: ritos, grobian — şi construcţii: încercarea de-a se trimite pe oameni la muncă, iată ceea ce domnul Iorga a spus-o ritos.
Imaginaţie proastă, spirit de invenţie nul, o proză mocirloasă — cu acestea personalitatea Adevărului“ condus de Gonst. Miile e schiţată deplin. Imitând ziarele pariziene cu vervă, el s-a încumetat să inaugureze, în manşeta foii, publicarea zilnică a unei axiome politice, pentru a cărei epigramă se cere dacă nu geniu şi talent, măcar deşteptăciune; domnul Miile şi apostolii săi se mulţumesc să umple cu caractere mari spaţiul cotidian al unui cretinism imens. O
36
TUDOR ARGHEZI
rubrică „Hai să râdem“ conţine jalnica dovadă a unei macabre impotenţi intelectuale.
Se zice că odinioară cămilele slabe, care străbat acum zilnic pustietatea cenuşie a unei foi fără orizont, erau pline de intenţii şi maţe. Const. Miile a vegheat cu gelozie la păstrarea intactă a bandei sale şi însuşi ginerele lui, N. D. Cocea, care reprezintă în presă altceva decât socrul, a găsit uşile mercatorilor închise.
„Adevărul“ a fost o comoară, un trib ermetic, consacrat de douăzeci de ani aceluiaşi rit, de la direcţie până la fabrica de anunţuri; şi oricare erau deosebirile de vederi politice ale membrilor, familia s-a ridicat solidară, ca un singur om, când a fost vorba de un alişveriş ameninţat. Cu dispariţia definitivă a clocitorului de putregaiuri e de dorit ca taraba să devie o tribună.
în viaţa privată, răposatul Constantin Miile s-a remarcat printr-o căsătorie cu o doamnă foarte în vârstă, care aducea în hamacul legănat al idilei tardive, dăruit unui trândav fără meserie, o moşie şi câteva sute de boi.
Mila obştească a născocit dictonul că morţii să nu fie vorbiţi de rău. E tot binele ce se poate spune despre Constantin Miile, a cărui meschină răutate, în timpul deţinerii ziariştilor condamnaţi pentru opinii politice, n-a încetat, canalia şi stârpitura! o singură zi să-i murdărească, fără apărare. Familiile lor au putut citi proza lui ticăloasă şi tâmpită fără să pălmuiască fesele bucale ale acestui scelerat.
Izbit de un acces de stupiditate patologică, de competenţa ospiciului „Pantelimon“, acum câţiva ani, „Bătrânul Peşte“, cum i s-a spus pentru fornicaţiunea lui senilă, salariată de neamul Cinculeştilor, visa o statuie a mutrei lui de piatră, ridicată în Alba Iulia, de neamul românesc adunat ca să-l adore.
Doresc ca posteritatea să puie pe groapa lui odioasă singurul monument în acord cu cadavrul: un câine bolnav de
PUBLICISTICĂ
37
bube, contractat în spasmul fecal, dedesubt cu balta colicilor canine, sculptată artistic în calcar, care să-i învelească mormântul.
1920
NOUL DIRECTOR GENERAL
Teatrul Naţional s-a debarasat de strigoiul omniprezent al domnului Brătescu-Voineşti, care ca director al acestei instituţii şi ca membru în comitetul ei de lectură şi-a acordat sieşi un premiu, pentru unica sa piesă, şi aceea scrisă de altul.
Domnul Goga, primul ministru al Artelor, a făcut o alegere oportună în persoana celui mai tânăr posibil candidat la directură, domnul Victor Eftimiu. Funcţia de director general al teatrelor a fost rezervată până astăzi organismelor în fază de hemoroizi. în sfârşit, se instalează în fotoliul cronicului ramolisment un voinic, energic şi curajos şi - trebuie să-l felicităm - suficient de obraznic.
Fără podul palmelor puternic şi fără un braţ înzestrat cu oarecare musculatură, puterea direcţiunii e o muncă afară din cale de grea.
Laşitatea directorilor succesivi a transformat funcţiunea într-o nesfârşită urzeală de diplomaţie. Şi se pare că numai cu bătaie şi ghionţi, administraţi convenabil, poate să fie condusă turma vorbitoare a grosului domnilor artişti dramatici.
Domnul Victor Eftimiu se bizuie pe creditul întreg al presei. Unanim simpatic, el va fi unanim lăsat să lucreze cum îl va tăia capul, fiecare dându-şi seama, în pofida spiritului democratic, că la Teatrul Naţional, cel puţin, e nevoie de un dictator. S-au comis nedreptăţi vechi şi adevărate asasinate în zidurile bizantine ale Teatrului Naţional.
38
TUDOR ARGHEZI
Nulităţi impuse direcţiei, talente înlăturate brutal, persecuţii sistematice şi lente. Se aşteaptă de la domnul Victor Eftimiu desfiinţarea privilegiilor îndreptate în folosul celor mediocri - şi între alte multe acte violente, decapitarea vitelor din comitetul de lectură.
1920
MUŞTELE CADAVRULUI
Domnul Emil Fagure, unul din membrii familiei politice comerciale Honigman-Brănişteanu-Schulder-Berger &C Cie, s-a congestionat la faţă şi a năduşit la picioare. Necrologul nostru, adresat cadavrului Constantin Miile, l-a emoţionat, l-a revoltat. Când se revoltă, domnul Fagure face explozii de fiară; domnul Fagure e ca Georges Clemenceau: Tigru. Domnia sa ţine să solidarizeze şi atitudinea actuală, de după Miile, cu dublele, triplele şi cvadruplele atitudini, anterioare morţii aceluia, în serviciul corectitudinii şi inteligenţei căruia i s-a subţiat intelectul şi i-a crescut bazinul.
Deşi fioros, domnul Emil Fagure nu cunoaşte însă mândria împărtăşită în cuprinsul zoologiei de toate dobitoacele, care, atacate, se apără cu coarnele, cu copitele şi cu dinţi proprii. Măselele sale stricate domnul Fagure vrea să şi le păstreze în fălci intacte pentru rumegarea pe viitor a milostivului buget consacrat invalizilor presei româneşti de către domnul Blank -şi îşi împrumută unghiile cu care ne prăpădeşte şi ciocul cu care ne săgeată din pomenile noastre de „pamfletari“.
Domnul B. Brănişteanu — Bubi sau Bebe nu importă — cu toate că mai felin, este mai dibaci. Bijuteria dibăciei acestui foarte simpatic milionar e strecurarea catifelată prin tăcere, prin toate tăcerile lin organizate. îşi împrumută şi dânsul dinţii, însă nu ca să muşte, ci numai ca să devore - oh! o devorare liniştită şi inofensivă — şi nu şi-i împrumută de la mine sau de la
PUBLICISTICĂ
39
dumneata, ci şi-i potriveşte la un dentist - oh! să nu felicităm prea mult nici pe dentistul care i i-a potrivit.
Domnul B. Brănişteanu rămâne, de pildă, în Bucureşti, după retragerea lui Miile din Muntenia. Nici o înţelegere, dar ştiţi, nici una, nu intervenise între Miile franţuzescul şi domnul Brănişteanu germanicul. De pildă, Miile plecând, nu i-a şoptit domnului B. Brănişteanu: „Vezi, dragă, aranjează cu nemţii ceva, ca să nu-mi strice instalaţia“. Desigur că nu; s-ar fi putut? Şi aşa, năvălesc nemţii peste domnul Brănişteanu, şi, din întâmplare, „Bukarester Tageblatt“ nu se tipăreşte nici la „Universul“, cu o instalaţie tipografică formidabilă, nici la „Minerva“, proprietatea din timpul neutralităţii a unui consorţiu german, nici la „Viitorul“, destul de bine utilat - ci exact şi exclusiv la „Adevărul“. Ursitoarele au fost şi mai generoase: au împins pe ocupant nu numai să păstreze, dar să şi perfecţioneze proprietatea domnului Miile.
Ei bine, vorbit-a vreodată domnul Bubi Brănişteanu de asemenea bagatele? Nu. Căci domnul Bubi Brănişteanu e dibaci. Ba, ceva mai mult: domnul Brănişteanu, cu restul familiei de presă, rămasă în Bucureşti, şi asociindu-şi pe domnul C. Stere, care se găsea tocmai într-un impas de cancelar — ce să facă? să-şi rază mustaţa, sau să-şi lase barbă? -a scos „Lumina“, lumina mântuitoare de după întuneric, cu ajutorul cărei lumini şi al lui Dumnezeu, domnul Brănişteanu a mai pus deoparte suma de un milion. Vedeţi, aceasta e presa cea bună, aceea care îţi permite ca dintr-un condei prost şi cu un pardesiu, melodramatic, rupt în coate, să tezaurizezi capitaluri. Presa cealaltă, a „pamfletarilor“, a celor cu câteva idei în cap, cu bravură apărate, şi care ca să trăiască normal trebuie să-şi schimbe profesia şi să lase Brăniştenilor, Honigmanilor şi tuturor reprezintanţilor fagurismului loc pentru trafic, e o presă de antologie.
Domnul Brănişteanu e dibaci şi inocent; aceste subiecte domnia sa nu găseşte că-i de-o educaţie aleasă şi oportun să le atingă în scris.
40
TUDOR ARGHEZI
A vorbit domnul Brănişteanu de ce i s-a întâmplat la închisoare, unde a stat arestat cu noi pentru aceeaşi „vină“? Ferească Dumnezeu! A pomenit domnul Brănişteanu vreodată misterul pentru care a fost, într-o noapte pe la douăsprezece, pus brusc în libertate, din mijlocul a cincisprezece ziarişti stupefiaţi? V-a spus domnia sa că în crivăţul nopţii, care zguduia puşcăria, era aşteptat, într-un automobil capitonat, de domnii Schulder şi Berger, locotenenţii lui Miile? Că în seara punerii sale în libertate, îi pierise prin farmec ciudat apetitul, şi că acasă, în sânul familiei, îl aştepta un banchet, la care s-a ospătat discret, cu numeroşi admiratori, şi s-a glumit pe socoteala celor ce nu ştiu să se învârtească?... V-a spus domnia sa cum a făcut că procesul său a fost înăbuşit, pe când al nostru s-a judecat şi s-a încheiat cu cinci condamnări de scriitori, care şi-au câştigat în literatură un nume şi în presă numai galoane şi nici un gologan? V-a supărat vreodată domnul Brănişteanu cu spovedania împrejurărilor în care şi-a reluat colaborarea la „Adevărul“ şi legăturile cu fostul său patron Miile? V-a comunicat sentimentul de satisfacţie al patronului pentru conservarea proprietăţii lui în timpul ocupaţiei? A făcut oare cea mai slabă aluzie la vânzarea „Adevărului“, negociată de domnia sa, şi la cei cinci sute de mii de lei pe care i-a căpătat, cu acest prilej, numai dintr-o singură parte?
O! nu! Domnul Brănişteanu e-o fiinţă dibace şi o făptură nevinovată. El ştie să tacă, ştie să se strecoare, şi nobilul său temperament orientează foloasele, cele mai multe, evident, în buzunarele sale de „proletar“, dar, ce mai rămâne din ele, şi la casa comunităţii „Fagure-Honigman etc.“.
Uite, domnul Brănişteanu a fost în Franţa, mi se pare că la Luchon, ca să-şi caute de-o boală nenorocită — Dumnezeu s-o ierte - soţia. Domnia sa a dat şi pe la Berlin, a stat de vorbă - cine ştie ce aduce ziua de mâine? - cu ocupantul de ieri, care a fost şi a rămas un naiv. A spus domnul Brănişteanu ceva? S-ar putea? „Adevărul“ a şi dat o dezminţire oficială — era încă director Constantin Miile.
PUBLICISTICĂ
41
Domnul Brănişteanu, în inocenţa lui, iarăşi, n-a căutat să explice cum s-a putut împăca prezenţa lui în redacţia „Adevărului“ cu injuriile pe care ni le adresa cu regularitate ziarul, şi cum s-a făcut că injuriile acestea au sporit odată cu plecarea domnului Brănişteanu, colegul nostru de puşcărie, din puşcărie?
Domnul Brănişteanu e mult mai dibaci decât domnul Fagure; el tace şi se strecoară. Te întâlneşte, zâmbeşte. Te ia de braţ şi te înghesuie: „Când o să scoatem şi ziarul nostru «Trădătorul»?“ Şi dacă-1 pişti pe domnul Brănişteanu, dacă-1 faci să-ţi strănute în cleşte, oricare ar fi nasul pe care l-ai apucat din familie, domnul Brănişteanu se necăjeşte. Dar îşi ascunde necazul. Cel mult dacă insinuează, în proza cu care răspunde „Adevărul“ la necrologul nostru, că a isprăvit cu noi definitiv, într-un moment când nici nu începuse. Prudenţă logică şi cuminte, convenabilă şi domnului Fagure.
Ca să răspundă, prin urmare, domnul Fagure evită toate punctele din articolul nostru, care caracterizează activitatea de douăzeci de ani încheiaţi ai ziarului „Adevărul“.
Rămâne deci perfect stabilit că tot ce a întreprins în politică, în literatură, în muzică, în pictură şi teatru ziarul lui Constantin Miile a fost întodeauna rodul unei închirieri sau vânzări. Era şi greu să apuce pe povârnişul înşelător al chestiunilor de arendă şi bacşiş un ziar care printr-unii din redactorii lui figurează în registrele poliţiei secrete ruseşti, iar prin alţii pe listele lui Günther.
Domnul Fagure se apără şi răspunde prin publicarea în „Adevărul“ a unei scrisori pe care a primit-o anul trecut din închisoarea Văcăreşti, după un articol, subit ca un acces, instantaneu venit, instantaneu pierdut, dar neobişnuit de drept şi semnat cu numele său. Articolul cu pricina a fost însă repede retractat prin numeroase alte articole injurioase.
Dar publicând scrisoarea mea, domnul Fagure, emoţionat şi confuz, dă uitării esenţialul. Nu e vorba de determinat conduita mea privată faţă de un redactor al „Adevărului“.
42
TUDOR ARGHEZI
Problema era pusă cu preciziunea cu care a şi fost dezlegată: rolul politic, educativ şi moral al ziarului „Adevărul“ subt direcţia de douăzeci de ani a lui Constantin Miile.
I-am trimis domnului Fagure, adevărat, o scrisoare de mulţumire. Din florile pe care le cultivam, broderii, în celulele noastre, subt mantale, am smuls câteva şi le-am aruncat în fereastra lui. A fost un dar, un dar de poeţi. Când ni s-a mânjit ofranda, nu am socotit că ne-am băgat sufletul cu simbrie în „fondul moral“ al domnului Fagure şi că ne-am identificat cu pestilenţele ziarului domnului Miile.
Ca să nu părăsească însă năravul tarabei, domnul Fagure, neputând să opereze un şantaj, comite un fals şi o escrocherie în publicarea scrisorii; modifică finalul şi reduce iscăliturile la una. Scrisoarea i-a fost adresată şi iscălită de toţi ziariştii arestaţi. O notă murdară pentru ambii domni, şi Fagure şi Brănişteanu: necrologul nostru nu a greşit.
Scrisoarea o revăd cu plăcere. E frumoasă. Domnul Fagure o închide în două capace de proză personală. E lamentabil. Dar îşi face din scrisoarea noastră un certificat: sunt măgulit şi-mi pare rău.
în definitiv, pentru domnul Fagure, nu putea să existe decât o decepţie: că în plicul nostru a găsit o scrisoare în loc de o bancnotă.
Eram strâmtoraţi.
1920
SINDICATUL SCRIITORILOR
Ideea înfiinţării unui sindicat profesional al scriitorilor a făcut, încet, înconjurul ţării. Manifestul, ce va deveni public la momentul ales poartă de pe acum patruzeci de semnături şi a provocat adeziuni de simpatie în număr satisfăcător. E un început de succes; în abstract, sindicatul există. Ca să devie o
PUBLICISTICĂ
43
realitate este nevoie de un efort susţinut de câteva luni - şi acest efort nu lipseşte. Poate că până la întocmirea spicelor viitoare de grâu să iasă şi roadele lui din întuneric.
Chemat să facă din scriitor un profesionist complet, hrănit din munca exclusivă a urzirii cuvintelor cu gândul şi un tip social deplin, sindicatul, care va fi un chip de şcoală şi un atelier, întâmpină adversităţi şi rezistenţe.
Adversitatea i se acordă din cercurile aşa-numitei Societăţi a Scriitorilor Români, care prin indiferenţa justificată a membrilor valizi, s-a transformat din nu prea ştim exact ce fusese, în depoul de papagali bolnavi şi de gaiţe proaste ce este. S.S.R. nici nu şi-a propus a răspunde, nici nu a răspuns vreodată unei alte chemări decât a paradării cu ifos a câtorva serii de botgroşi, unii dârzi, alţii plouaţi.
Rezistenţa, sindicatul o primeşte din partea scriitorilor cu situaţie editorială făcută. Deşi interesaţi să se vadă tipăriţi frumos şi răsplătiţi în proporţie cu beneficiile literare, rezervate până astăzi exclusiv câtorva editori, ei n-au încredere - întâi pentru incapacitatea formală a intelectualului român de a crede în ceva, şi al doilea pentru că nu pot să fie constrânşi fiziceşte -în viitorul unui sindicat.
Dar mulţi dintr-înşii au afirmat că nu ştiu măcar la ce vor fi determinaţi să se aştepte din partea unei atari cooperative -estetismul unora mergând până acolo încât să-i displacă numele de sindicat, pe care l-ar prefera botezat „Flora”, ca o cremă de obraz, sau „Excelsior”, ca un săpun.
Am primit şi scrisori nedumerite, care mă hotărăsc să iau cu împrumut o atitudine de belfer şi să lămuresc, celor ce nu şi-l închipuiesc, rostul sindicatului... meu. Regret că atitudinea iarăşi mă sileşte să-i zic sindicatului „sindicatul meu“, pentru motivul şi simplu şi corect că am fost şi sunt şi rămân croitorul acestui model până în ziua când cincizeci, şaizeci de scriitori se vor arăta trăind şi lucrând în uniforma lui.
S-ar putea ca un cititor analist să întrebe: „Foarte bine, sindicat de scriitori — dar ce-i aia scriitor? Ce e scriitorul?“ Şi în faţa acestei chestiuni ciudate aş rămâne deocamdată interlocat.
44
TUDOR ARGHEZI
Unde începe, într-adevăr, scriitorul ca să nu mai fie cititor, şi ce te deosibeşte pe dumneata, scriitor, de cititorul dumitale, poate că mult mai inteligent şi mai dotat? Şi - ce fel? — a seri e o meserie, într-o societate în care lumea e obligată a citi, seri şi socoti? Uite, cutare scriitor e un catâr remarcabil. Cum i se poate acorda lui un titlu asupra mea, cititor, pentru o funcţiune pe care eu nu vreau să o exercit şi poate că o şi dispreţuiesc?...
Toate discuţiile în această direcţie sunt şi rămân jenante şi juste. Dar e un fapt. Un om pe care-1 cheamă Gheorghe are într-o zi negrăita obrăznicie să scrie un articol şi să-l tipărească, să scrie o poezie şi să o tipărească, să scrie un roman şi să şi-l tipărească. Şi i se face lui Gheorghe poftă de scris, şi mai scrie. Nu devine Gheorghe scriitor şi deci nu face un pas peste capul lui Jorj, care, causeur admirabil, critic spiritual şi erudit, ilustrează dogma că a seri e o acţiune inferioară? Uneori domnul Jorj, cedând stăruinţei admiratorilor lui, consimte chiar să-şi depuie genialitatea-i ascunsă pe hârtie, şi devine autorul unei imense gugumănii, pe care Gheorghe n-ar fi putut-o seri niciodată.
Este Gheorghe un scriitor? Rămâne domnul Jorj un ratat? Vă lăs să decideţi. De la minte până la hârtie este o distanţă mai lungă decât poate măsura un cosmograf burghez instruit: păianjenul lui Gheorghe o parcurge pe firu-i propriu, - însă nu şi scarabeul de aur al domnului Jorj, fără aripi şi fără mătase, ac de cravată decorativ.
Poftit sau nu, scriitorul se iscă singur , ca mitul, apărut călare între munţi. Vine fără permis de locaţiune, se instalează şi îl suporţi. Gheorghe se nărăveşte să scrie, încep să-i placă numai anumite lucruri şi-i creşte-n cap un cucui, cucuiul scriitorului: la bosse... Gheorghe-i aproape un profesionist. De ce nu l-am face, cu ajutorul sindicatului, profesionist deplin?
îi zice sindicatul: „Gheorghe! tu n-ai să mai faci nimic altceva: ai să scrii. Scrisele tale sunt ale sindicatului, care le
PUBLICISTICĂ
45
tipăreşte şi vinde, întâi în folosul tău, şi apoi în folosul lui, care tot un soi de tu este şi el. Vreau, Gheorghe, şi zice lui Gheorghe sindicatul, să te văd bine îmbrăcat şi ţi-aş recomanda chiar un crâmpei de lux. Aş vrea să ieşi cel puţin o dată pe săptămână în automobil. Vreau să te caute femeile ca pe un bărbat responsabil, vreau să ai un interior, desfătări, copii sănătoşi. Te vreau vesel, Gheorghe, şi dacă-mi dai voie, fericit...
Nu te înfricoşa, îi spune lui Gheorghe sindicatul. Ştiu bine că te tragi dintr-un neam de robi speriaţi. Astăzi, cuvântul neamului tău trăieşte în agerimea pe care i-o adaogă condeiul tău. Gheorghe, te-ai emancipat! Ai dreptul să trăieşti ca medicul care nu te caută gratuit, ca editorul care te fură, ca ministrul care te ia cu chirie la gazetă, sau cel puţin ca un actor care slujeşte de încălţăminte unui personaj fictiv, născocit de tine. Muzicanţii şi-au creat situaţii de prinţi, tenorii sunt milionari, pictorii trăiesc în opulenţă, comedianţii străbat Europa în automobile. Şi numai tu, Gheorghe, ai să te învoieşti, fără revoltă, a fi umărul de deal pe care se resfiră drumurile tuturor? Numai tu, simbriaş obscur de gazetă, valet de om politic şi de librar, numai tu, Gheorghe, pe care istoria te numeşte tâlmaci de cultură, păstrător de civilizaţie şi de limbă, să primeşti, în cetatea îmbuibată până la crăpare, un rol de gură-cască, jucat cu entuziasm? S-a făcut România Mare şi este ruşine să te mai prindă veacul luptelor şi al victoriilor tremurând ca un searbăd romantic subt ferestrele balului social.
Gheorghe, vreau să fii stăpân de sine stătător. Primeşte cu bărbăţie darul“, spune sindicatul.
Sindicatul va creşte negreşit în pretenţii, proporţional cu vârsta lui. El va fi întâi casa de editură, de tipar şi de vânzare a membrilor lui - şi a scriitorilor morţi. Din zece editori milionari încă nu s-a găsit unul care să-i ridice unui Eminescu un mormânt frumos de hârtie.
46
TUDOR ARGHEZI
Sindicatul desfiinţează rolul de parazit al casei editoriale, care consistă în a înmulţi, nimic mai mult, exemplarele manuscrisului adus de scriitor.
Operaţia e simplă: sindicatul cheltuieşte, şi beneficiile le împarte de mai nainte cu autorul, care poate să trăiască până la lucrarea lui viitoare.
De vânzarea unei cărţi tipărite sindicatul e sigur ca şi editorul, care „riscă“ - nu numai pentru că totul (orice nerozie tipărită) se vinde - dar pentru că sindicatul, pe simplu temeiul autorităţii căpătate din calitatea de membru sindicalizat, nu tipăreşte orice nerozie i s-ar prezintă.
Nu. Principiul sindicatului este că orice scriitor să scrie când îi vine să scrie, nu când are nevoie de mia de lei pe care i-o dă editorul anual. Şi Dumnezeu ştie dacă scriitorul simte atât de des cât ar părea să afirme frecvenţa operelor lui, impulsiunea poruncitoare de-a seri. El scrie de cele mai multe ori cu dezgustul pentru că trebuieşte. Scrisul lui nu are frăgezimea şi suculenţa pe care o aduce scrisului spontaneitatea unei idei şi a unei imagini. Lăsând autorilor răgaz, literatura se îmbunătăţeşte, cultura câştigă, cititorul îşi afinează gustul. Aceasta în ce priveşte produsul artistic al literaturii.
Căci sindicatul mai vrea să dezlege altă problemă, dând publicului în mod sistematic o literatură utilă, informatoare -şi la această muncă precisă şi frumoasă sunt utilizaţi toţi membrii sindicatului. împărţiţi în biuroruri şi redacţii, ei vor face să apară periodic în fabrica deasupra căreia muncesc, revistele, broşurile, cărţile pe care toate limbile le au şi nouă ne lipsesc. Această muncă în colectivitate a sindicatului, care va pune în circulaţie zeci de lucrări serioase, pentru instruirea poporului, e cea mai de căpetenie căreia i se poate închina un scriitor - şi ea este bine plătită, căci sindicatul produce mult.
Limba românească nu are încă Abecedarul ei, Cartea ei de citire, Cartea ei de socoteli — cărţi tip, inteligent şi sistematic elementare, interesante şi limpezi. Publicul românesc aplaudă la creşterea ţării, dar el nu ştie ce-i Ardealul, Banatul, Bucovina
PUBLICISTICĂ
47
şi celelalte; nu ştie judeţul ce-i judeţul vecin. Românul nu-şi cunoaşte trecutul, românul nu ştie nimic. Căci la nepăsarea directorilor politici şi a guvernelor pentru învăţătură, se adaogă vina editorilor, care, analfabeţi şi lacomi de bogăţii false, n-au întreprins alcătuirea unui plan şi realizarea lui. Sindicatul scriitorilor va face tot ceea ce nimeni n-a voit, n-a cutezat şi n-a ştiut să facă. Cât priveşte politica, sindicatul va avea o politică, dar una singură: a limbii româneşti. Iar cititorul va trage, pe lângă folosul cultural al activităţii sindicatului, folosul material de a-şi plăti cărţile ieftin.
Sindicatul face mai mult. Se declară cu neobrăzare proprietarul exclusiv al limbii româneşti scrise şi mijloceşte, prin campanii energice, revizuirea erorilor occidentale în materie de proprietate literară şi anularea „domeniului public“. în virtutea nici unei falsificări de noţiuni opera literară nu mai trebuie să iasă din moştenirea urmaşilor unui autor: ea rămâne a copiilor, a nepoţilor şi strănepoţilor, şi când aceştia se vor stinge, a sindicatului.
Sindicatul mai obţine înfiinţarea monopolului traducerilor. Cu fiece traducere nouă se comite o nouă crimă literară. Traducerile vor fi bune, vor fi româneşti - sau nu vor mai fi. Şi în acelaşi timp, un control sever va fi făcut, zi cu zi, ceas cu ceas, asupra presei, pentru respectarea drepturilor autorilor străini, sistematic furaţi de toate ziarele şi de toţi editorii, ca şi autorii naţionali.
Librăriile la sate, iată iarăşi un punct din programul sindicatului, al căruia program este vast şi cu de-amăruntul studiat. Ajunge. Gheorghe e edificat.
-	Bine, bine, dar unde se vor găsi sumele enorme, mai multe milioane, trebuincioase formării şi înzestrării acestui sindicat, care s-ar părea să fie emanaţia literară a unui creier fără subiect mai consistent?
Să nu se înşele contradictorul crezând că a citit un articol care trebuia să sfârşească printr-un apel la inima patriotică a Parlamentului şi a guvernului. El poate cel mult să surâdă; dar
48
TUDOR ARGHEZI
îi dau asigurarea că milioanele cerute de înfiinţarea sindicatului scriitorilor sunt foarte aproape de noi şi că într-o zi, nu prea târzie, scriitorii vor avea casa lor, maşinile lor şi mândria lor de-a se fi zămislit folositori, puternici din nimic...
1920
ILARIE CHENDI II
Mi-aduc aminte de-o întâlnire cu Ilarie Chendi, pe Bulevard. Fusese un timp la Pantelimon şi acul inteligenţei lui părea să se îndrepte. Tratamentul dăduse rezultate.
în programul vieţii bolnavului supravegheat fusese introdusă libertatea ieşirilor în oraş. Medicii obţinuseră certitudinea că pensionarul lor începe să se folosească din nou de câteva noţiuni pierdute pân-atunci sau turburate. Aşa, el putea să apuce trotuarul şi să-l urmeze fără să se încurce în ghidul Bucureştilor şi în trăsuri. Pasul, pervertit de influenţele misterioase ale maladiei şi trădător, recăpăta stabilitate. Prăbuşit la picioarele idolului ce-1 blestemase, Ilarie Chendi renăştea, sculându-se pe brânci.
Sufletul lui însă se tăvălea încă în ţărâna adoraţiunii. Poetul zburase ca un stol de muguri din lumina crengilor şi rămânea singur muritorul, pustiu ca un copac de iarnă care s-a hotărât să umble, lemn uscat şi noduros, prin opalul transparent al ceţii, fără scop.
Când l-am zărit pe Bulevard, mi s-a părut că mi se părea. Mentalmente îmi făcusem definitiv socoteala şi-i dădusem întâlnire lui Chendi într-o lume viitoare, în care el putea să devie prin condensare metafizică, o linie sau un punct. îl văzui urmând chenarul de arbori înşiraţi pe Bulevard. Era ca o iluzie
PUBLICISTICĂ
49
călare pe-o umbră şi ca o umbră ce descălecase. Era ca un om cu figură şi numai cu figură, ca un Lazăr nou, înviat de un alt Mântuitor, numai pe jumătate, şi mirosind a ce se descompusese din fiinţa lui înmormântată.
îi ieşii înainte cu o bucurie înfiorată. M-a recunoscut. Şi cum îndrăzneam să-l întreb ceremonios: „Ce-ai mai făcut?“ el îmi răspunse: „Mi-a ascuns proprietăreasa umbrela.“
înţelesei... îl lăsai să-mi povestească romanul cu peripeţii confuze şi infinit de trist al umbrelei ascunse şi regăsite. Povestirea lui a durat cel puţin un sfert de oră.
Ilarie Chendi nu mai era din lumea noastră a celor care mişunam pe bulevarde. El şi trecuse la universul curbelor şi al punctelor unde visasem să-l reîntâlnesc.
M-am despărţit de el ca într-o nebuloză. Eram amândoi halucinaţi şi distraţi, fiecare într-un fel deosebit. Şi m-am uitat după el, coborând bulevardul spre Eforie şi mi se mai pare că merge şi astăzi...
S-a slujit un parastas de curând pentru odihna neodihnitului scriitor. Au fost în biserica unde i s-a citit molitva veşnicului repaos, patru scriitori... Presa n-a adus prin nimic aminte numele lui Ilarie Chendi. Ea se ocupă cu o febrilitate canalie de intrigile culiselor politice şi de valoarea infimelor personagii sociale. Şi nu e de mirare: şefii presei actuale sunt samsarii, ofiţerii în retragere fără vocaţie, cămătarii, foştii poliţişti şi profesioniştii şantajului.
Şi s-ar fi găsit un mijloc, şi cel mai omenesc, de aducere aminte în persoana familiei scriitorului. Murind, Ilarie Chendi a lăsat în 1913 o femeie şi doi prunci, unul de trei ani şi celălalt de un an şi jumătate. îşi închipuie cineva că Academia Română, care îngraşe atâtea animale, de la domnul Brătescu-Voineşti până la domnul Bianu, căpcăuni uscăţivi însă nesăţioşi, n-a acordat urmaşilor lui Chendi, fost ani de zile bibliotecarul Academiei, decât „prin o concesie extraordinară“ o pensie de o sută treizeci lei pe lună?
50
TUDOR ARGHEZI
Un ins de semnalat atenţiei celor ce mai gândesc şi se emoţionează este doctorul Antipa. Acest mormoloc a fost în timpul ocupaţiei un fel de sfert de ministru, un aşa-zis girant, figurant de guvern, care avea voie să stea drepţi şi să nu sufle în faţa unui feldwebel german, ca să-şi salveze autoritatea şi prestigiul maimuţărind pe Cezarul omnipotent şi crud faţă de funcţionarii subalterni. Văduva lui Ilarie Chendi intrase în serviciul Ministerului de Domenii, ca să-şi crească copiii; caricatura ministerială a girantului i-a redus leafa la o sută de lei pe lună! Interveni atunci domnul Stere pe lângă rânza satisfăcută a girantului, cu rugămintea să se aibă în vedere calitatea funcţionarei şi sarcinile ei. Odiosul broscoi cheamă pe doamna Chendi în biroul său şi îşi plăteşte luxul unui succes de regent înpartibus, copleşind-o cu greutatea puterilor lui în stat. Brutal, vanitos, impertinent, şi cârn girantul, degenerat, fetus cocoşat din pântec, îi vorbeşte ca un generalisim:
Doamnă, nu mă impresionează nici dacă vei masa împotriva mea un pluton de intervenţii.
Iată ce li se rezervă tuturor scriitorilor români, toleraţi în timpul vieţii şi umiliţi în posteritate - afară, bineînţeles, de nulităţile prea patente şi de obsecuiozităţile obsedante. Ilarie Chendi nu a flatat stupiditatea şi impotenţa nimănuia dintre puternici. O secătură academică fixează copiilor o pomană, dăruită cu frazeologie. O stârpitură crăcănată, care şi-a creat un titlu de savant în distrugerea crapilor din Dunăre, face, fonf, pe viteazul cu văduva săracă a unui scriitor sărman.
Toţi veţi trece pe-acolo, poeţi şi prozatori, toţi câţi consimţiţi la sacrificiul de-a crea o limbă pentru oratoria parlamentară, pergamente de civilizaţie miniştrilor fără idei şi merite şi nimic pentru voi.
Câtă vreme nu se vor aduna scriitorii într-un sindicat profesional, hotărâţi să-şi facă din el o armă de atac şi un instrument de muncă şi solidaritate, copiii lui Ilarie Chendi vor muri de foame şi de frig.
1920
PUBLICISTICĂ
51
O SOCIETATE DE „CRITICI DRAMATICI“
4
Într-un „apel", publicat în „Hiena“, domnul Paul I. Prodan cere „criticilor dramatici“ să se grupeze într-o societate specială de critici dramatici.
întâi şi-ntâi titlul acesta de critic, pur şi simplu, fără măcar bombasticul dramatic, conţine un sens aproape de îngâmfare si mai mult un „ia uitati-vă la mine“ decât o noţiune
y	**	y	*
profesională. A zice „sunt lăcătuş“ însemnează într-adevăr a fi un lăcătuş; adică a nu fi tâmplar sau croitor, chiar dacă te-ai pricepe şi-ntr-alte meserii. A zice sunt „critic dramatic“ este parcă ai spune „sunt băiat de talent“. Lăcătuşeria e o meserie, o meserie utilă, o meserie strictă şi de care nu te poţi lipsi. Critica e o destoinicie ce ţi se poate recunoaşte, o însuşire, ceva ce iese din puterile proprii de control. Nu e critic oricine scrie despre geniul domnului Storin şi despre apucăturile artistice ale familiei Bulandra, care a dat lumii tot atâtia artişti câţi a
J	i	y	>
zămislit si neamul lui Beethoven. Si, în definitiv, critica
1 1 * J
interesează mai puţin în calitate de critică decât în calitate de motiv de literatură.
Cât despre utilitatea criticului, ea e destul de contestabilă. Omul poate trăi fără critică şi nu se simte nenorocit. Nu trăieşte el, oare, fără contrabas?
Totuşi, la gradul de civilizaţie unde se găseşte, lumea practică manicura; ceea ce constituie, pentru o persoană fragedă de sex, profesiunea de-a scoate de sub unghiile boiereşti mucii cu care au fost încărcate în ajun la teatru, de-a face dintr-o unghie boantă un opal migdalin, prin frecare cu pila, cu tâlcuri şi cu pielea de căprior. Deci şi o nevoie de critică dramatică poate să existe.
Au fost si mai sunt scriitori care acordă criticului un soi de episcopat artistic şi definesc meseria omului acestuia cu un aparat ştiinţific alambicat la extrem. Reminiscenţi de anatomie,
52
TUDOR ARGHEZI
fizică şi matematici îi determină să acorde criticului preciziuni imposibile, disecţii elucubrative, facultăţi de cercetare şi de expresiune în adevărurile eterne, care-ţi aduc aminte rafineriile savanţilor lui Moliere.
>
Critica e o toană, ca toată realizarea artistică, o întâmplare nimerită, une tournure desprit; — tot restul... cest de la blague.
Dar, în sfârsit, sunt domni care îsi zic critici dramatici. De ce să nu fie? Sunt şi frenologi, şi cărturărese, şi agenţi de bursă, şi pederaşti, şi spiritişti. In Bucureşti, ca în Europa, este loc pentru toate nobilele jivine ale existenţei. Directorul ziarului spune: să nu ne lipsească un foileton teatral — şi criticul dramatic e gata, fie că iese din camera reporterilor, fie din loja portarului. Odată cu „faptele diverse“, zeţarul culege şi crâmpeiul teatral, îndeobşte anonim, al criticului dramatic.
Evident că darea de seamă a criticului e din cele mai elogioase. Pe lângă că criticul nu are opinie personală în nici
o chestiune, sensul criticii lui este mai conditionat si de
*	) *
lungimea publicităţii pe care trupa examinată o închiriază la ziar. De câte ori ziarul se arată nemultumit de un teatru, e semn că administratorul întreprinderii a venit timpul să treacă pe la casă cu un pachet de bancnote. De obicei aceste atacuri discrete la incasso sunt si ele anonime.
Pe de altă parte, criticul nu înţelege ca directorul ziarului său să guste singur din borcanul cu aperitive al trupei — şi participă, la rândul lui, la beneficiile laterale. Formele sunt multiple. Salarii lunare, bilete zilnice vândute în folosul criticului, traduceri, de cele mai multe ori neiscălite, de piese. Domnul Emil Fagure, actualul prim-redactor al „Adevărului“, a supt din icrele teatrelor bucureştene, prin câteştrele aceste orificii, delectându-se uneori şi cu un al patrulea, mai bălos.
Alţi critici sau aceiaşi mai sunt ospătaţi, cinstiţi, plătiţi şi direct din punga actorilor.
Acestea sunt moravurile în circulaţie din lumea teatrului.
%
S-a stabilit între teatre si ziare un contract: unele laudă si altele plătesc.
PUBLICISTICĂ
53
înţelegeţi ce reacţiune cruntă se petrece de câte ori un critic independent, ca domnul Paul Prodan, judecă o piesă şi
condamnă un actor. Un eveniment complicat şi divers are loc
numaidecât. Direcţia teatrului ameninţă direcţia ziarului si cere
>	>51
să i se impuie criticului o atitudine pocăită. Casieria teatrului anulează biletul, acordat ziarului ca o parte din plata laudelor tocmite, iar actorii calificaţi de critic mai puţin fenomenali decât sunt, sau înjosiţi până la gradul de simple mari talente, ies în drumul criticului cu boxeuri si bastoane.
împotriva acestei situaţii domnul Paul Prodan vrea să instituie o falangă de apărare a demnităţii profesionale de critic dramatic, cu dreptul grevei, al boicotului şi cu magistraţi care să judece şi să hotărască, în diversele cazuri de conflict, de partea cui se află dreptatea. Publicul, care se dezinteresează complet de judecăţile tribunalelor şi de hotărârile curţilor marţiale, va urmări cu pasiune — crede domnul Prodan -
sentintele unei instante de critici în materie de cabotinism.
) >
Ne place sinceritatea tânărului domn Prodan şi ne emoţionează. Dar cu cine va izbuti domnia sa să alcătuiască
J
o societate „a criticilor dramatici"? Cu cei trei sau patru cronicari din presa românească, nesubvenţionaţi de nimeni? Ce prestigiu va putea să capete în opinia actorilor şi a direcţiunilor teatrale, o societate de critici pe care şi unii şi celelalte i-au plătit din proprie iniţiativă sau în urma unui şantaj? Şi ce autoritate ar putea să acţioneze asupra direcţiilor de ziare, ca să înlăture influenţa stăpânitoare a publicităţii? Dar legăturile politice şi financiare ale presei, obligatorii şi în materie de critică teatrală, şi graţie cărora cronicarul dramatic este dator să încununeze cu lauri capul ruginiu al actriţei mediocre dar durdulii, care a parvenit în noaptea precedentă să trezească în vesia unui protector opulent şi ramolit simulacrul fiorilor virilităţii de-a pururea defuncţi?
Poate că în loc de societate, domnii critici şi gazetari ar fi mai oportun să se gândească la înfiinţarea unui ziar cu adevărat
54
TUDOR ARGHEZI
independent, capabil să renoveze criteriile comercializate, pe care se întemeiază o idee şi se impune un verdict.
1920
JUSTIŢIE NU POATE SĂ FIE
E cu putinţă administrarea unei justiţii ştiinţific precise? Poate un cetătean căruia nu-i mai rămâne altă cale deschisă
>
pentru valorificarea unui drept, să alerge cu încredere la magistrat?
Chestiunea pare însă demult rezolvată prin negativă. Spiritele libere s-au învechit în convingerea justiţiei imposibile. Totuşi, universităţile dau anual câteva mii de licenţiaţi în
y 9	y	y	y
ă ca si medicina la douăzeci de
*
retete - are şahişti si cântăreti pasionaţi. Nu mai vorbim de
>	>	’	>	>	r	>
numărul proceselor, zilnic mai impunător, şi de al gogomanilor
, care se
in grajau
• *
ustitiei cu
ca toata justiţia este
si ca
pentru
un
, pe care-1 paşte o întreagă
pu-
PUBLICISTICĂ
55
proprietarul apartamentului ocupat de către medic. Ne
întâlniserăm câtesitrei acolo.
*
-	Am venit, doctore, ca să-ţi pui în vedere decretul-lege, ultimul în serie, care dă proprietarilor dreptul la un spor de patruzeci la sută asupra chiriei. Totodată, îţi mărturisesc că sporul mă nemulţumeşte şi că mă aştept din partea dumitale la un spor egal cu întreitul chiriei.
Plăteşti patru mii de lei pe an; îţi cer douăsprezece mii. Mi se pare rezonabil. Altfel, n-am cu ce trăi.
Proprietarul e un tânăr valid care în loc să se masturbeze în frageda lui vârstă s-a amuzat, făcând oarecare studii, mi se pare că de drept. Are patru imobile în Bucureşti, joacă la club şi politicăreşte la cafenea.
-	Eu, dragă prietene, răspunde medicul, voi asculta ce-mi ordonă decretul-lege; sporesc chiria cu patruzeci la sută şi, peste, nu dau nimic.
-	Decretul-lege mai prevede ceva, spune proprietarul. în cazul când sunt nemulţumiţi, care-i cazul meu, li se acordă proprietarilor dreptul de-a se plânge unei comisii de arbitri. Sunt nevoit să-mi duc si eu nemulţumirea mea în fata comisiunii.
-	Ai să faci cum crezi dumneata, adaogă chiriaşul. Deo-camdată, pentru că termenul de plata chiriei e apropiat, te rog, spune-mi, după ce tarif o să-ţi plătesc.
-	O! dragă doctore, aceasta e-o chestie fără importanţă. Să suspendăm plata până va ieşi hotărârea comisiei arbitrale. îmi vei plăti după aceea.
Atunci, ne-am înţeles.
, impresionat
contractual de plata dă în judecată pe medic pentru că nu i-a
56
TUDOR ARGHEZI
-	înţelegi, monşer, argumentează acum proprietarul, că dacă pot să-l dau afară, iau pe apartamentul lui o chirie de treizeci de mii lei anual...
Revoltat de ipocrizia proprietarului, medicul cere proba cu martori, care i se admite. Magistraţii puteau să nu i-o admită şi nu era justiţie. Ei au admis-o şi nu e justiţie nici de data asta.
Sunt singurul martor al medicului şi medicul mă roagă să-mi exercit calitatea. Aş fi putut să-l refuz, pe temeiul realităţii că nu am vreme de pierdut, şi nu era să fie justiţie. Am considerat mărturia mea ca o datorie şi am depus. Va fi justiţie? Trei mii de muşte în sacou stau grămezi pe crengile de piatră ale Palatului ei.
înainte de ziua procesului, proprietarul, care spusei că-mi este prieten, încercase de câteva ori să-mi determine evaziv şi similidistrat sugestiunea de care avea nevoie ca să-şi dea locatarul afară, că în ziua întâlnirii noastre în cabinetul medicului convorbirea noastră avusese cu totul alte obiective decât relaţiile dintre proprietar şi chiriaş.
în ziua procesului, proprietarul e cel dintâi la intrarea camerei de „chibzuire“. Avem de aşteptat un ceas şi, ca nişte prieteni vechi, stăm de vorbă: el vorbeşte şi celălalt ascultă:
-	Ce ciudat! mă complimentează proprietarul. Unul eşti când stă cineva de vorbă cu tine şi cu totul altul când scrii. Aş vrea să te citesc mai des. Când o să am acest noroc?
Şi, după o pauză, menită să puie un strat de rezistenţă, atentatul:
-	Ştii că noi, proprietarii, care suntem o clasă, încă neorganizată, ne-am hotărât să ieşim la luptă. Eu am spus în comitet că nici o luptă nu se poate duce fără presă... Vom face un mare ziar... în curând. Pe cine crezi că-1 punem în capul ziarului nostru?
O	nouă pauză şi un zâmbet scăpărător de ticăloşie.
-	N-ai ghicit?...
-Nu.
PUBLICISTICĂ
57
—	Pe tine, dragă, nu înţelegi?...
In camera de chibzuire. Un magistrat simpatic îmi arată crucea, pe care jur să spun adevărul. Mărturia mea consistă într-atât, în a repeta cu gura mea ceea ce afirmase medicul cu a lui: anume, că întârzierea plăţii chiriei peste termenul din contract fusese instigată şi convenită de proprietar. Ar fi fost de-ajuns să mi se citească întrebarea şi să afirm dând din cap. Fusese cineva de faţă la înţelegerea dintre proprietar şi locatar şi acest cineva era de-ajuns pentru justiţie să afirme da.
Dar justiţie nu poate să fie, chiar dacă ar exista un tipar cu care să fie împărţită ca un afiş; căci oamenii chemaţi să puie în mişcare tiparul, suferă de particularităţi: le tremură creierul sau le alunecă opinia pe lângă urechi. Anumite viduri intelectuale îi aduc să se fixeze pe accesorii şi să uite principalul, fascinaţi de afinităţi bizare.
Magistratul are o replică, în care martorul nu-1 mai poate urma:
—	Nu-mi explic, spune magistratul, cum de vă găseaţi câtesitrei în cabinetul medicului.
A fost un fapt, această întâlnire întâmplătoare: magistratul voia să-şi explice faptul... Poate să fie justiţie? Detaliul de compoziţie absorbea judecata în sens, a magistratului.
Martorul, uimit de această diversiune, devenise deodată inutil cauzei care nu-1 mai încadră.
—	Aveţi vreo întrebare de pus martorului? se adresează magistratul către advocatul proprietarului.
—	Să ne spună martorul, se ridică advocatul, dacă medicul propunând proprietarului chiria, ţinea mâinile în buzunar, ca să-i numere banii, sau într-altă parte...
—	Da, da, întăreşte magistratul, luminat deodată în mijlocul problemei?
Magistratul, spusei, era un tânăr simpatic şi, probabil, cu lecturi de autori. îl privii mai bine: susţinea pe o cravată elegant înnodată, o figură curată.
58
TUDOR ARGHEZI
Advocatul, care se refugiase în această atroce chiţibuşărie de mercenar, era şi el un tânăr din „generaţia“ cultivată. Statura lui flexibilă şi îngrijită cu arta gentlemenului exterior, se rupse deodată, golindu-se de tărâţele şi paiele ce-i simulau demnitatea fizică pân-atunci. într-altă vreme şi societate, aş fi aşezat pe proprietar lângă advocat, întinşi pe trotuarul Teatrului Naţional şi aş fi pus să fie flagelaţi la fese cu câte cincizeci de biciuşci.
în vremea noastră m-am mărginit să scot dintr-un fapt divers cu mai multe puşlamale, ideea generală că justiţie nu poate să fie.
Un grefier dând în gropi cu condeiul, urma dicteul alterat al magistratului, alterându-1 şi mai mult - şi înţelesei din scrisul lui, din ortografia şi din versiunea grefierului, că justiţie nu poate să fie niciodată. Faptul zboară din mâna tuturor ca un fir invizibil de aer. Faptul moare — şi advocaţii trăiesc.
UNDE DUCE IMPRESIONISMUL
Fiindcă după şapte ani de la moarte, „cenuşa scriitorului se aşează în columbariile definitive“, de unde nu mai pot tresări, cum se cuvine, la aprecierile lovineştilor literari, directorul „Sburătorului“ l-a pus în fine la locul iui şi pe Ilarie Chendi.
a neantizat. uin v^nenai n-a mai ram as
»
ea şi copita domnului Eugen Lovinescu. E morţilor li se cuvine adevărul“. Ei nu mai pot răspunde
• •
de umbre.
un mit, un paradöx monstruos âl
•	«	•	•	I	•!	•	1	:	.	•
î. .	‘f’A	'	I-.	.	I"	J	W	-	•	f	•	.	•	v*	.■ W
, o apariţie moriaa şi etemera,
Lovinescu o turteşte postum cu un singur pumn bărbătos.
PUBLICISTICĂ
59
Ilarie Chendi? Hm. „Inteligent, dar poate mai mult vioi,
harnic, de o hărnicie risipită însă în lucruri mici, de oarecare lectură, deşi-i lipsea cu totul fundamentul umanistic şi cultura latină, om de gust şi de bun-simţ, judicios fără a fi pedant, uşor fără a fi frivol, cu un talent literar ce nu l-a împins totuşi până la artă, deşi i-a dat o claritate suficientă, stilist întrucât nu i se simţea stilul, fără idei directive dar cu intentii sănătoase, cu un
*	J	y	*
indiscutabil curaj intelectual, dizolvat adesea în gest şi paradă, agresiv şi temerar până la lipsa de probitate intelectuală, - Ilarie Chendi avea destule calităţi pentru a se vorbi de dânsul, i-au lipsit totuşi multe pentru a-şi marca un loc.“
Socotim dimpotrivă, graţie domnului Eugen Lovinescu, Chendi îşi are de acum locul marcat. Regretabil că directorul „Sburătorului“ nu şi-a continuat evocarea, demonstrându-ne, încă mai talentuos, că: „spân, dar purtând barbişon, scund fără a fi înalt, teolog fără a fi popă, grăbit fără a merge încet, vindicativ dar totodată răzbunător, Chendi avea pasiune atât pentru plăcintele cu carne cât şi pentru cele cu brânză, fără a-şi fi fixat însă predilecţia pentru una din două, în afară doar dacă nu prefera şpriţul, ridichile de lună, «Lectura pentru toţi» sau impresionismul cu panglicuţi, zgardă şi clopoţei de tinichea“.
Domnul Lovinescu nu-şi desface talentul în monedă măruntă, ci cu toptanul.
Că are de unde, omul.
60
TUDOR ARGHEZI
Odată, generalul Averescu a fost puţin politicos cu reprezintanţii ei, şi însuşi „Universul“ şi-a găsit destulă sensibilitate ca să se revolte.
Cu un an înainte, cincisprezece ziarişti fuseseră ţinuţi arestaţi câteva luni de zile, şi cinci dintr-înşii condamnaţi pentru articole de ziar, fără ca demnitatea confraţilor să fie jignită. Ba n-au lipsit nici propunerile de excomunicare formală din Societăţile de presă, din care unele i-au şi excomunicat.
Demnitatea ziaristului român se zbârleşte numai atât cât nu este în pericol, şi ziaristul suferă exclusiv de jignirile care impresionează pe valeţi. îl supără pe ziaristul român lipsa de considerare a celui ce l-a plătit: bacşişul şi subvenţia el ţine să
i	se dea cu ceremonie. O insultă a principiilor îi lasă educaţia indiferentă. Prinde guvernul şi beleşte pe unul de-ai lui pentru o credinţă exprimată prin scris? Ziaristul român aplaudă numaidecât, îşi acuză confratele, îl denunţă şi-l înfierează.
S-a spus că presa oglindeşte politica locului, care nu-i mai bună decât presa. De-aci, consolarea că ziaristul trebuie să fie neapărat un şnapan, o maşină de articole şi de vorbe, pusă în slujba cui plăteşte mai bine, şi uneori în serviciul, în acelaşi timp, a doi sau trei adversari politici. Ziaristul se recunoaşte, fără greutate, slugă şi dator să semene cu boierul - numai că nu doreşte să i se spuie.
Cu un cuvânt, când nu-i radical un nenorocit, incapabil să se măsoare cu dificultăţile, ziaristul e o javră pură.
Ziariştii români ar face o ligă ca să fie dat afară uşierul Ministerului de Interne, care îi împinge la intrare, dar nu s-au grupat să lupte cu o cenzură administrată presei timp de patru ani.
De câteva zile s-a înfiinţat „Asociaţia Criticilor Dramatici“. Criticul dramatic poate să scrie articole de fond, informaţii, reportaje, cronica modei; indiferent. în seara premierei el se transformă în critic dramatic, după cum, alteori, în economist sau meşter de politică externă, — şi atunci opinează în materie
PUBLICISTICĂ
61
de teatru. Dacă opinia lui i-ar aparţine lui şi nu casierului trupei, oricât de rea, ar fi de respectat şi de cititori şi de actori.
Actorii însă, care ştiu pe cine plătesc şi pe cine nu, trag uneori la răspundere pe un critic dramatic prea cinic şi dornic de sporuri noi, fie lipindu-i o labă pe figură, fie aducând registrele la redacţie, ca actorul Ciucurete, ca să dovedească cât ia domnul Fagure pe lună de la trupa respectivă. Criticii atunci se găsesc ofensaţi şi protestează. Ei vor să continue să primească bani, însă mai mulţi şi cu condiţia ca platnicul să se supuie regulii tăcerii. Auzit-aţi vreodată că s-ar fi întrunit criticii dramatici ca să dezaprobe pe colegii lor de-o notorie venalitate? Nu. Ei se asociază însă ca să apere interesele specialităţii lor — una din specialităţi — dramatice.
Teatrele sunt avizate formal. Şi ca să caracterizeze de la început, fără echivoc posibil, Asociaţia lor, criticii dramatici aleg preşedinte pe cel mai murdar dintre dânşii, pe Emil D. Fagure.
Mizerabil spectacol al presei româneşti actuale, în care, ca să se afle în treabă unii, şi alţii ca să se reabiliteze, îşi iau sarcina să poleiască blazonul uns cu mocirlă al unui ziarist definitiv clasat în abjecţiune.
Altădată, generalul Averescu şi-a câştigat dreptul să puie uşierul să dea în brânci pe ziarişti afară. Libertatea părerilor şi drepturile omului nu vor avea nimic de pierdut.
1920
SALMAN O VICI Domnului ministru Argetoianu
Se reproşează revoluţiilor sociale orbirea cu care lovesc şi distrug. Furtuna trece pe uliţa singuraticului studios, îi
62
TUDOR ARGHEZI
zguduie odaia, îi prăvăleşte cărţile, îl prinde şi-l aruncă, pradă uimită, răzbunării poporului dezlănţuit.
Aceeaşi mustrare trebuie făcută de multe ori şi puterilor organizate şi reputate cu ponderă şi fără greş ale statului.
în procesul aşa-numit al Vitaniştilor — revoluţionari amatori şi tineri ai unei idei, preferabilă orişicum beţiei cu alcool, cântecelor pornografice şi ştiinţei asului de pică - a fost implicat anul trecut un copilandru, inocent chiar, de aşa-zisă vină a celorlalţi, de-a se fi jucat de-a manifestele incendiare. Aristide Briand era mai vârstnic în momentul în care fixase planul detaliat al unei greve generale nihiliste şi tot a avut timpul să fie de mai multe ori ministru burghez al Republicii franceze.
L-am cunoscut pe Salmanovici la Văcăreşti, schiţând cu
o	nesiguranţă talentată şi cu un accent de pană personal, figurile în haine de zebra ale deţinuţilor din penitenciar. Exagerat de înalt pentru vârstă, cu privirile mai apropiate de cer decât ale camarazilor lui, Salmanovici semăna cu un baston foarte lung terminat în măciulie, alegoric şi străpuns cam în dreptul ochilor de două boabe de safir - şi răzimat în colţ visa, cum visează toate capetele de baston la magazin.
Osândit ca „bolşevic“, băiatul acesta cuminte n-a fost măcar un socialist, dar, om de caracter, cum nu se prea vede a produce partidele politice, Salmanovici şi-a însuşit fanteziile şi pripelile altuia, ca să scape un prieten... Dacă vom adăoga că prietenul lui era logodnica lui, o persoană vivace şi fragilă, care se frânge în aşteptarea soţului făgăduit, cititorul va înţelege emoţionat sacrificiul delicat şi romantic al tânărului Salmanovici. Unica lui preocupare a fost întodeauna şi rămâne aceea de-a se consacra picturii.
Sunt înştiinţat că Salmanovici va fi strămutat din închisoarea Văcăreşti în puşcăria inabitabilă a portului Constanţa -şi-mi împlinesc o datorie de conştiinţă semnalându-1 atenţiei guvernului şi scepticismului rafinat al domnului Argetoianu, ministru cu autoritate şi energie activă.
PUBLICISTICĂ
63
Acest copil lung trăia în plin roman, în momentul când un comisar regal l-a arestat. Sănătatea lui gingaşă s-a împăcat cu romanul: închisoarea i-a mai îngustat spinarea; temniţa din Constanţa îl va ucide...
Salmanovici e un nevinovat — şi-i un artist. E adevărat, el poartă un nume inestetic, şi blestemat poporului din care a ieşit. E evreu. Dar e un artist. Am încredere în talentul lui, a căruia aripă se jerpeleşte de zăbrelele închisorii.
Daţi-i drumul, domnule ministru. Un nevinovat merită cel puţin graţierea. E atâta lumină în cerul întomnat al ţării, e atâta aur şi-s atâtea zmalţuri în arborii ei, domnule ministru, atâta frumuseţe de zugrăvit şi de cântat, şi-atât de puţini sunt cei care o cântă şi o slăvesc cu inspiraţie şi cu decenţă, încât, domnule ministru, însuşi îngerul Domnului, călător printre frunze, vă va şopti, dacă ieşiţi cu limuzina la Şosea, că lui Salmanovici trebuie să-i daţi drumul din închisoare ...
Un burghez.
P.S. Domnule ministru, timpul s-a schimbat de când v-am adresat scrisoarea de faţă. Ninge şi plouă şi temniţa e îngheţată.
1920
TOMA FLORESCU Domnului ministru Goga
Să vă povestesc cum l-am întâlnit pe Calea Victoriei pe Toma Florescu.
Toma Florescu? Da; gândiţi-vă puţin... L-aţi ghicit. Exact... autorul unei epigrame care s-a recitat adeseori în Bucureşti, vreo zece ani. Nu e prea mult într-o viaţă! Toma Florescu a scris, recunosc, mai puţin ca domnul Const. Bacalbaşa,
64
TUDOR ARGHEZI
care publică pe zi câte cinci articole de învăţăminte şi directive pentru toată suflarea politică a ţării. Geniul lui Toma Florescu a fost puţin şi l-a vărsat întreg într-o lingură de literatură. Nu era un artist, ştiţi, un artist, nici poate că un maestru, ştiţi, un maestru. Unde Caragiale făcea cozonaci, Toma Florescu a făcut tăitei.
Dar Toma Florescu era un confrate; plutea — satelit al unei himere - într-o atmosferă de rotative. Fuma în redacţii,
> *
azvârlea fumuri de ţigare în crema băşicată a scuipătorilor de subt biurouri, înjura pe paginator, trântea uşa directorului, remarca idioţia contimporanilor; era într-un cuvânt, un om de litere şi un ziarist. Şi pe buza inferioară purta cocarda vânătă a unui cancer precoce, care n-a mai izbucnit, ca o ventuză de viciu în perpetuă excitare.
E îngrozitor, domnule ministru. L-am revăzut pe acest om care m-a recunoscut, în linia vitrinilor abundente, din faţa Teatrului Naţional. în zece ani epigramistul s-a transformat fantastic. El dibuia pe frontiera ancestrală pe care omul a sărit-o în două picioare cu câteva mii de veacuri înaintea epocii de piatră. Fiinţa lui a trecut-o înapoi, comutată în jigăniile sălbatice, în dobitoacele ce se vor fî sfâşiat pe atunci. O barbă de goril bătrân îmbracă figura lui de lup improvizat. Cămaşa lui a fost cândva o cămaşă, pe care acum o ascunde cu gulerul hainei fără pulpană, ridicat şi ţinut ca o mască rebelă pe o jumătate de cap. încălţămintea lui Florescu a luat formele de gheare, ale vulturului căzut din ceruri printre găini, pe un plisc rupt în porumb.
E mult mai lesnicios de jucat decât de scris un nebun. Cuvântul n-are scânteia şi rapiditatea mişcării unui spirit dement mânat de neprevăzut; el nu se deschide la trecerea lânoasă a fantomelor cu liniştea sigură a nebuniei. Toma Florescu trăieşte schematic într-o regiune de schiţe, peste care mi-a afirmat cu gravitate că domneşte.
—	Ce faci? l-am întrebat cu o tristă ipocrizie?
—	Sunt rege...
PUBLICISTICĂ
65
De ce v-am scris de toate acestea, mă întreb mirat, domnule ministru. Ce puteţi face dumneavoastră pentru un
alienat, dintr-un buget al artelor haotic şi el ca toată Mărcuţa?
Căci scriitorii asociaţi nu fac bieţii nimic.
> »
Cine ştie, poate că poetul...
1920
*
OMUL DE SPIRIT
Domnule doctor Urechea, vă citesc proza din când în când. Procedaţi numai pe specialităţi. De mult de tot v-aţi îndeletnicit cu Lazăr Săineanu si cu dicţionarele sale, devenind la rândul
)	)	I	7
dumneavoastră autorul unui dicţionar. Ati decăzut, dinţii
)	y	*	y
dumneavoastră nu mai pot muşca, dacă, precum se povesteşte, e adevărat că vor fi muşcat vreodată. V-aţi specializat acum în sucul ugerilor vacii, care nu cere eroilor ei decât o păreche de gingii nude. Vă întâlnesc în „Universul“ polemizând cu lăptăreasa Mitana Gebe şi cu lăptarul Ivan Stoica Ghiciu.
Funcţiunea de inspector al zerului capitalei vă împrumută, din frageda tinereţe a laptelui, o copilărie de mare viţel, foarte compatibilă cu glorioasele dumneavoastră ambiţii literare. Ziarele vă publică proza. E drept că la rubrica morţilor. Ghicesc câtă durere a stăpânit bosa dumneavoastră de fost calamburist, când aţi citit, graţie unui hazard mai humorist decât medicul de odinioară al vardistilor, în aceeaşi coloană
y	J	y
cu inspiraţiile domniei voastre despre lăptari, anunţul mortuar al defunctului Eugene de Laptev.
Domnule doctor, ati fost întodeauna o nulitate literară.
*	)
V-ati ramolit. Lăsati-o naibii de literatură si dati-1 dracului de
>	y	y	y
sarcasm! Deschideţi o iaurgerie!
1920
66
TUDOR ARGHEZI
PROCESUL KREFELD Depoziţia domnului Lupu C. Kostaki
Publicăm mai jos1, cu titlul de document şi după note steno-grafice, depoziţia de martor, a domnului Lupu C. Kostaki, în procesul ofiţerilor foşti prizonieri în lagărul din Krefeld.
Să amintim că domnul Lupu C. Kostaki a fost lăsat la retragerea în Moldova, din 1916, să gireze Ministerul de Interne şi că timp de doi ani teritoriul ocupat de armatele germane a fost administrat, din partea autorităţilor româneşti, de un guvern compus din giranţi.
Prin vârsta, prin bonomia lui naturală, bătrânul boier moldovean a fost aci figura cea mai reprezentativă a datinilor străbune şi cea mai populară. „Lupu Costache“ nu era numai un girant cu autoritate morală pentru cei rămaşi în ţara ocupată, dar a fost cu mult mai mult decât atâta, suprema lor instanţă sufletească, un fel de Tata Costache, un Moş Crăciun cu dăsaga plină de mângâieri şi doftorii duhovniceşti.
Niciodată, se poate spune, n-a fost mai apropiat cugetul românesc şi mai pasionat de trecutul şi de oamenii lui ca în vremea ocupaţiunii. Se petrecea un răgaz sufletesc propice contemplărilor lăuntrice şi reveriilor în legendă. Orice îi putea vorbi în limba imaginilor ce se aglomerau în spiritul lui, ca un preludiu pentru suspin şi lacrimi, era bine venit pentru om. Era o transpunere nesimţită în primitiv: spicul de grâu, pâinea, pământul, ţăranul deveniseră exclusiv tezaurele speculaţiunilor secrete. Dacă într-o după-prânză de promenadă şi eleganţă, la care participau cochetăriile autohtone ca şi uniformele liniare ale ofiţerimii germane, ar fi trecut pe Calea Victoriei un şuier de doină din frunză sau oftatul flautului românesc, toată lumea
1	Vezi Note bibliografice.
PUBLICISTICĂ
67
ar fi izbucnit într-un mare hohot de plâns, atât erau bucuriile de factice şi zâmbetele depline de geamăt.
Prin soarele care poleia înfăţişarea fizică a sensibilităţii acesteia, apărea din când în când boierul Lupu Kostaki - şi fiecare îşi zicea „Acesta e al nostru“, aducându-şi aminte şi de un boier mitropolit - şi satisfăcut că giranul de la Interne îşi poartă barba întreagă, ca un arhimandrit.
1920
1921
CORTINA TEATRULUI NAŢIONAL
Un domn deputat publică într-un cotidian de dimineaţă o scrisoare adresată ministrului Artelor, în chestia noii cortine a Teatrului Naţional. Deputatul declară că nu-i place noua cortină a primei noastre scene şi în consecinţă reclamă toate fulgerele ministrului Artelor, asupra directorului general al teatrelor. De ce nu-i place noua cortină, domnul deputat nu spune. Domnia sa regretă o anumită cortină care a funcţionat acum vreo cincisprezece ani. Se vede că de atunci domnia sa n-a mai fost la Naţional şi-şi închipuie că alegoriile care se pictau odinioară pe cortine, se pictează şi azi. Suntem obligaţi să-i dăm o mică lămurire. Noua cortină a Teatrului Naţional cuprinde o alegorie românească. Că domnul deputat nu poate admite o alegorie din care să lipsească cornul abundenţei, cele nouă muze, ochiul lui Dumnezeu şi soarele răsărind roşu din fund, aceasta e altă chestie.
Şi pentru aceasta, îl poate interpela - cum ameninţă domnia sa de altfel - pe domnul ministru al Artelor în Cameră. Va fi fără îndoială o amuzantă şedinţă.
1921
1922
LITERATURA DE SFINTELE SĂRBĂTORI
A intrat în deprinderile din toată lumea că de Crăciun, de Anul Nou şi de Paşti ziarele să semene cu revistele şi revistele cu cărţile. De Ia o zi la alta, presa devine halucinantă şi începe, aşa dintr-o dată, să vorbească de flori, de stele, de dragoste şi de o serie întreagă de obiecte inactuale şi de convenţii de bibliotecă. De unde până în ajun redacţia nu avusese măcar răgazul să acorde subiectul cu predicatul, într-o dimineaţă te trezeşti cu toate ziarele grăind în versuri, ca şi cum niciodată n-au făcut altceva decât să potrivească rime şi să aşeze cuvinte cu bătaie.
Astă-seară, când ne îndeletnicim cu aceste consideraţiuni festive, zeci şi sute de autori îşi muncesc închipuirea ca să scoată pentru câte o gazetă o nouă păcăleală literară de ziua de Crăciun. Naşterea Mântuitorului în chip de prunc, în mijlocul tabloului complet, cu vite cornute şi magi, îi ispiteşte pe cei mai mulţi. Povestirea, de o banalitate gravă, se termină cu un apel deghizat la renaşterea morală, care se operează în lumea bună cu nuvele şi poezii. în orice caz, povestirea se va petrece într-un cadru de zăpezi hermeline, evocatoare de purităţi ideale, ţurţurii de gheaţă vor străluci ca nişte bale cereşti de diamant şi prin focarele de cristale ale naturii, încremenită o dată pe an pentru literaţi şi fotografi, va străbate câmpia infinită, albă, sania lui Moş Crăciun, purtătorul de daruri, şi furnizor direct al casei Lindenberg et C-ie. Asta,
70
TUDOR ARGHEZI
indiferent dacă a nins cu adevărat sau dacă plouă, şi vardistul din Bucureşti înoată în mocirlă până la genunchi.
Sau literatul schiţează o vânătoare de mistreti în munţi, la
>	> > 7 care ar fi luat parte pe un ger cumplit, odată, cu o puşcă adevărată şi cu un glonţ adevărat. Iar la ziar fiecare prozator şi poet cere să fie pus în pagina întâi şi să i se publice şi portretul; întâi ca să-şi dovedească rangul, al doilea ca să-l cunoască publicul pe stradă şi să şi-l arate cu admiraţie.
De Crăciun si de Paşti toată sensibilitatea literară se face
>	y
dulce şi parfumată ca un ceai de tei. E o abstracţie universală către gândirea pişcot şi-o strămutare a substanţei în regimul paradisului cofetăriei, improvizat din lăpturi şi glucoză. Se arborează an cu an şi sărbătoare cu sărbătoare aceleaşi imagini, ştirbite de întrebuinţare şi ajunse municipale ca podoabele de 10 Mai, concepute cândva, de mult, de un consilier artist, o prăjină roşie cu blazon de mucava, în diagonala căruia citeşti cu seriozitate cuvântul Teleorman.
Dar literatura de Sfintele Sărbători constituie, la anumite ziare şi pentru scriitori anumiţi, o specialitate. De Crăciun vei ceti întodeauna o poezie cumplită, iscălită de un autor, care ar fi putut în timpul căldurilor să cadă în deces şi care te miră că mai trăieşte. In poezia lui vine îndeobşte un înger, cu o cultură aproximativă, care se exprimă ca un tâmpit, îşi închide aripile şi face pe anul întreg urări nepermise, de factor poştal. Sau vorbeşte un porumbiel, dresat Ia vocabularul cretinismelor alambicate. Ideea cu floarea, animată de dorinţa limbuţiei, nu e nici ea străină acestui gen literar. Toate cugetările, comparaţiile şi motivele scriitorului de sărbători sunt decente ca ornamentele imaginate pe monumentele funerare hermafrodite, cu o placă liberă între ghirlande, unde, după vânzare, cioplitorul va săpa sau „Neuitatului meu soţ“, sau „Neuitatei mele soţii“.
Publicul cumpără astfel, de Crăciun şi Paşti, întregul efort creator al artiştilor de cuvinte, în câteva ziare ghiftuite de literatură şi poze. Cititorul se simte obligat de un soi de tradiţie
PUBLICISTICĂ
71
culturală, să se aprovizioneze. Cititorul trebuie să fie intimidat şi lipsit, de două ori pe an, de personalitate. Căci dacă pofta lui de mâncare şi de petrecere îl împinge cu violenţă către piaţă, bunul său simţ de ispravă, mai accentuat la cititor decât la toţi barzii şi rapsozii Paştilor şi Crăciunului de gazetă, nu este de făcut să suporte această literatură. El simte numaidecât că are de-a face cu o elucubraţie cadaverică frigidă, cu o regiune de noţiuni neutre şi factice, care cad pe masa lui întinsă ca nişte vânaturi putrede, de lână şi bumbac.
Presa l-a învăţat pe cititor, cu viaţa documentului ager, cu realităţile reproduse fără bombastică, fără ramolisment literar, în exactul lor aspect - şi, în definitiv, un accident de tramvai e mai interesant, subt toate raporturile, decât morfoleala unui crâmpei uscat de literatură proastă. O informaţie vădeşte de cele mai deseori mai multă inteligenţă şi mai mult talent decât o nuvelă.
Viu în tot anul, ziarul încetează însă subit de-a trăi, de Sfintele Sărbători, lovit de o stranie lingoare. Coloanele se posomorăsc, litera e veştedă, tobele se-nmoaie zbârcite, fanfarele răguşite trec în gura fără suflet a domnilor literaţi. Asaltul, fuga şi pasul zguduit al maşinelor se rezolvă într-un
fâsâit melancolic de sifon. Cu ochii la ceruri, fardaţi cu
7 )
misticisme ofensate, extatici, somnuroşi, senzitivi şi prostănaci se apropie autorii. Credeţi că această sărăcime a duhului în procesiune îi place cititorului la Crăciun?
Rugaţi-1 să vă răspundă cu sinceritate...
Inventatorul maşinei de tipar rotative nu se ştie dacă nu s-a inspirat, când a conceput-o, de la maşina uriaşă a anului
72
TUDOR ARGHEZI
solar, care merge, cu multă maculatură şi ea, exact şi sistematic, ca morişca de tăvălit hârtia.
Ideea acţiunei curbe aparţine eternităţii şi omul a reprodus-o din toate puterile lui. De la roată, de la bila rulmenţilor până la spirala arcurilor, totul se duce învârtindu-se solidar cu pământul, cu soarele şi cu toate materiile prime ale ştiinţei şi poeziei — şi tendinţa însăşi a omului pare să fie de a se rostogoliza şi de a se produce pe cicluri şi pe sfere.
Natura se vădeşte din primele ei cursuri ziaristă şi cotidiană subt direcţia lui Dumnezeu, care a scris programul şi articolul de fond în şase zile şi într-a şaptea l-a recitit şi admirat, ca un începător literar: Atotştiutorul era la debutul carierei Sale şi proceda epic, în poeme lungi.
Singură culoarea se deosebeşte, marele cotidian independent „Die Natur“ fiind imprimat în verde şi albastru, ca afişele balneare, cu câte puţin galben şi roşu, pentru efecte particulare, în pete aruncate pe tablou. Imprimeria modernă a adoptat ca vopsea de fond cerneala neagră.
O perfecţiune la care încă presa nu a parvenit, este ca literele ce compun fraza, pagina şi coloana să se împrumute unele altora, să se alerge, să se fecundeze şi să se plimbe libere de-a lungul foii imprimate. Această facultate a cotidianului prim e înlocuită în ziare prin înţelesul celor scrise, care în foaia Celui de Sus lipseşte câteodată cu desăvârşire şi pentru cei mai iluştri filosofi.
Cât priveşte personalul ziaristic, organizaţia e cam aceeaşi. Se cunoaşte serviciul de îngeri reporteri de care a dispus Tatăl din Ceruri întodauna. Cete întregi, înzestrate cu mijloace absente ziaristului de pe pământ, fac naveta continuă între popoare şi Redacţia Superioară, informată cu de-amănuntul şi mai bine decât o Siguranţă de stat perfecţionată. Principiul redacţiei şi administraţiei fiind gratuitatea absolută şi toate sufletele fiind constrânse să nu găsească azil decât în Ceruri, întrucât şi Infernul este situat prin partea locului, recrutarea
PUBLICISTICĂ
73
în batalioane de colaboratori e extrem de facilă. Directorul îţi dă din pod o păreche de aripi de uniformă, cu care să vehiculezi în cele patru direcţii ale Existenţei şi, îndată ce-ai ajuns, te şi trimite după ştiri. De altminteri, se naşte întrebarea, la ce ar putea să folosească salariul unui personal fără buzunare şi portofel, care cutreieră în pielea goală universul?
Când te-ai băgat redactor la Sfântul Spirit, al treilea membru în comitetul de conducere te pune în faţa borcanelor cu azur şi stele şi-ţi spune:
-	Mănânci la discreţie din această miere, a neapăratei fericiri, şi nu te teme că ai avea să te frigi. în frigoriferele veciei, alimentele se păstrează rect la orice oră din zi şi din noapte.
Şi nici timbrele nu sunt originale, pentru expedierea cole-telor cu ziare. Cu mii de ani înainte de apariţia primului jurnal, arborii fabricau mărci poştale pentru mesageria internaţională. Iar telefonul e de dată veche, în persoana agenţilor păianjeni, care poartă mosorul cu sârmă subsuoară.
Astfel, Rotativa, pornită odată pentru totdeauna, trage zilnic în miliarde de exemplare ilustrate toate noutăţile posibile care se repetă îngrozitor, ca într-un ziar adevărat. în patru volume anuale, colecţiile sporesc, rămânând cam aceleaşi, cu suplimente artistice o dată la trei luni. Sulul de hârtie al universului se deapănă necontenit tăiat în fiece secundă de foarfeca invizibilă a Marelui Gazetar, care tocind aceleaşi clişee, de veacuri, a izbutit acolo unde toţi confraţii o feştelesc, să scape de banalitate.
De-aşijderi, nu o să ne facă nimeni să credem că reclama e născocită de oameni şi că singuri actorii şi bărbaţii politici sunt reclamagii. Priviţi: dovlecii şi monstruosul lor volum inutil; castraveţii cu forma lor necuviincioasă; girafele cu un gât atât de preţios; liricele muşte; pomada de buze a muşcatelor; oh! şi atracţia parfumelor, care-i ultima escrocherie pentru adormirea simţurilor, a celui mai savant dintre proprietarii de ziare.
Să nu insistăm asupra celor două baloane, care mobilează invariabil în permanenţă văzduhul ca nişte reclame luminoase
74
TUDOR ARGHEZI
de spiţer şi să nu mai vorbim de cele două momente nepermis de spectaculoase: răsăritul şi amurgul, unde ziarismul, depăşit cu o îngâmfare scelerată, intră în domeniul senzaţional al feeriei, al reclamei de bâlci şi denunţă pe omul de afaceri, ascuns în inima naturii.
Marele arhitect e cel mai vanitos dintre directorii de ziare -şi cel mai sigur de ziua de mâne.
1922
„CUGETUL ROMÂNESC“
Până la marele nostru război, care a fost un război universal, literatura românească izbutise să intre în sfera de mare dizolvare a literaturii mondiale. Se precizau accente sufleteşti vecine, în subordine cu cele mai înaintate nuanţe de rafinament steril. Cuvintele îşi pierdeau tot mai mult miresmele iniţiale, ca nişte flori ce treceau dincolo de viaţă prin ierbar; ideile deveneau fumurii, concepţiile, tot mai anemiate, îşi uitaseră originile. O tocire generală a formei şi a gestului a caracterizat ultimele timpuri premergătoare războiului. Lupta începea să semene cu dragostea şi antagonismul cu simpatia... O toleranţă universală slăbea resorturile vieţii, şi niciodată nu s-a scris şi nu s-a vorbit cu neurastenie ca până la război.
Războiul a surpat dintr-o dată etajele unei civilizaţii prea depărtate de pământ, şi omenirea s-a găsit scufundată şi încăie-rată, timp de mai mulţi ani, în subsolul veacurilor artificializate. Războiul a fost un fenomen unic: de la el încoace toate ideile merg într-altfel şi toate concepţiile s-au schimbat: oricâte sforţări s-ar face pentru a dovedi o continuitate şi pentru a lega pe acel ieri, situat, pare că, în extrema depărtare a trecutului, cu acest azi, atât de nou, rezultatul lor rămâne, cel puţin în generaţiile actuale, cu totul deşert.
PUBLICISTICĂ
75
Continuitatea e atât de absentă din senzaţiile noastre, încât mulţi dintre supravieţuitorii războiului se descopăr având două memorii şi două serii de amintiri: una foarte veche, ca şi cum ar fi aparţinut unui ascendent, unui strein; şi alta cu totul recentă. Războiul a fost, înainte de toate, un extraordinar fenomen psihologic: clopotul sufletului dă alt sunet astăzi decât acum şase ani...
Poporul românesc, îndeosebi, şi-a întreit, prin războiul trecut, puterea de a trăi. Cu războiul lui de calamităţi fără păreche, au coincidat trei evenimente: unirea tuturor românilor într-o ţară de trei ori mai mare, exact aşa cum a visat-o poetul; votul universal, care l-a făcut într-o zi din slugă stăpân, şi exproprierea, care i-a dat noului stăpân avere. Nici un alt popor din câte au participat la război nu a cunoscut în acelaşi grad aceste trei emoţii într-un singur moment. Ne găsim, şi prin definiţie şi de fapt, în faţa unei lumi absolut noi. Vigorile fiecărui român au sporit, prin definiţie, în proporţie cu ţara, şi fiecare gând românesc prezintă astăzi o curbă de creştere mai adâncă decât până ieri. Singur sentimentul că străbaţi în patru zile o ţară prin cs$e până ieri trenul trecea în patru ore, dă ideilor o perspectivă şi o sonoritate nouă.
Până ieri am fost un regat: astăzi suntem o patrie. De aci înainte munca noastră va avea de scop să facă din fiecare român un cetăţean real al patriei sale şi cu fiecare să meargă sufleteşte, pretutindeni unde el se duce, patria întreagă. Cuvântul a fost cam uzat şi a ieşit cam jerpelit din condeiele şi buzele celor ce până la noi l-au întrebuinţat ca trei silabe scoase din vocabular. Azi Patria a căpătat un sens viu, şi poporul nostru trebuie identificat cu el.
Dacă astăzi pornim din negreala tiparului şi din nesimţirea hârtiei această revistă, este ca să o semănăm cu câteva scântei şi nu pentru bucuria deşartă de-a pune slove pe pagini şi de-a ne iscăli dedesubt. Liniile noastre sunt destinate în primul rând nu să ne satisfacem pe noi înşine, care putem cu entuziasm să
76
TUDOR ARGHEZI
rămânem nişte anonimi, dar să indicăm cu degetul pe aer zborul viitor al neamului nostru, văzut cu o zi mai devreme.
Literatura românească, viaţa românească nu vor mai fi, credem noi, încă puţin degajaţi de un trecut intelectual disolut, ceea ce au fost şi ceea ce poate că încă mai sunt. Dascălul, poetul şi omul politic au încetat de-a mai fi nişte cercetători melancolici, nişte cântăreţi de reminiscenţe palide şi nişte domni cu ghiozdan, în automobil. Datoria intelectului românesc este să provoace creşterea până la extrem a voinţei, a voinţei de putere şi a încrederii în sine. Am fost un popor de jăluitori: vom deveni un popor de braţe tari, de conştiinţe aspre şi de rectitudini grave. Am fost o uşă legănată moale pe ţâţâni: vom deveni un lacăt.
După război, mulţi povestesc iarăşi de-o vârstă istorică de concesii către noi înşine, de dulci slăbiciuni pentru prieteni, de congratulări pentru adversari. Dacă trăim o epocă de glorie, trăim şi timpurile cele mai primejdioase din povestirea neamului nostru - şi trebuie să privim lucrurile drept, fără şovăieli. Trebuie să facem onoare deplină primejdiilor noastre, printr-o atitudine. Să nu ne temem, să nu ne simţim îmbătrâniţi: bătrânii şi famenii să călătorească şi să doarmă. Poporul nostru începe să fie mare şi să ducă viaţa de popor mare, numai de atunci de când viaţa lui s-a complicat şi s-a îngreuiat. Să fim bucuroşi că vom cunoaşte de aci înainte o existenţă de luptă permanentă.
Fără şovinism şi infatuare, ştim că suntem un popor foarte inteligent şi artist, care intrăm în cultura universală cu un profil personal, cu o individualitate clară. Vom munci să devenim un popor fiziceşte şi moralmente puternic şi victorios - şi vom izbuti. Toate scrisele, toate cuvintele şi actele noastre se vor inspira de la această atmosferă.
Cu asemenea preocupări apare „Cugetul românesc“, care poate să fie acuzat de virtutea misticismului şi de dărnicia exagerării. Fie acestea singurele noastre păcate. Ne vom ţine
PUBLICISTICĂ
77
de ele cu energie, şi ele vor forma lumina centrală din care vor purcede dibuirile noastre.
1922
DOCTORUL PUTUREANU
Subt aparenţele unei îndulciri a moravurilor se repetă în ora de faţă un fenomen, pe care satisfacţia de a trece drept civilizaţi, a semenilor noştri, ne obişnuise să-l atribuim exclusiv unui trecut urât, abandonat de insistenţele istorice ale cărturarului modern. Sunt insinuări leneşe ale timpului nesupravegheat, păsări fugare, încăpute în aerul nostru din greşeală, pe care câteodată suntem datori să le verificăm şi să le atribuim faunei adevărate.
S-a vorbit, cu accent, de virtuţile noi, pricinuite de studiul ştiinţelor, în sufletul servitorilor ei. Aceştia au blamat spiritul bisericesc, îndărătnic în faţa cercetătorilor cu drepturi recunoscute de a se îndoi de adevărurile lui imutabile. Stării morale religioase, dispusă a considera în încercarea liberă de gândire erezia şi să o condamne ca o insultă, adusă lui Dumnezeu, i s-a opus starea morală ştiinţifică şi obiectivismul laic al inteligenţei.
în realitate, s-a schimbat numai terenul: personagiile, în costume varii, sunt aceleaşi întrupări de pasiuni. Omul de ştiinţă - vreau să zic: omul rezultat al studiului ştiinţei - e tot atât de intolerant ca episcopul din secolele catolice şi cu atât mai vehement şi mai dârz în intoleranţă cu cât obiectul furiilor lui e mai apropiat, în spaţiu, de el.
în realitate, tendinţa tuturor atitudinilor şi ideilor noi, odată încăpute pe mâna specialiştilor, este şi astăzi să devie invariabile doctrine şi corpuri. Sectele cele mai persecutate, care au în trecutul lor martiri şi frumuseţi morale, imposibil de
78
TUDOR ARGHEZI
reeditat la două vârste deosebite ale aceleiaşi vieţi istorice, capătă de la succes şi de la puterea acordată de succese îndrăzneli şi exclusivisme, menite să le asigure stăpânirea perpetuă a terenului pe care s-au manifestat. Poate că dintr-un punct de vedere pur ştiinţific apucăturile aceste coincid chiar cu momentul falimentar, cu începere de la care noua doctrină îmbătrâneşte şi devine o piedică în drumul progresului normal. Vreau să spui că ştiinţa unei epoci ajunge, graţie luptătorilor ei, o biserică şi că oamenii de ştiinţă, anchilozaţi în preceptele primitive, sfârşesc prin a compune un cler care îşi apără cu sălbăticie digestia, privilegiile, domeniile şi prestigiul.
Omul de ştiinţă şi, mai cu seamă, specialistul, se închistează la un moment al evoluţiei lui în coaja noţiunilor câştigate, şi se odihneşte: spiritul lui deprimat reprezintă maximum de cunoştinţă la care se poate parveni. îndată ce un om de ştiinţă mai neliniştit, mai viu şi nemulţumit cu maximul epocii, umblă să deranjeze lâna saltelelor pe care au adormit, solidari, confraţii, adormitul devine agresiv cu picioarele şi atunci se dezlănţuieşte lupta, acea luptă folositoare ştiinţei şi omenirii în timpul căreia ştiinţa recunoscută şi oficializată, cu toate forţele ei, organizate pentru înăbuşire prin constrângere şi calomnie, dă inevitabil înapoi.
Nu vom face nici un reproş acestui mecanism al eroismului noilor veniţi; el e inevitabil şi constituie condiţiunea de tinereţe şi de optimism a intelectului, care, între o înfrângere şi o victorie, merge totuşi înainte şi trece, din mânile unei generaţii de plecare, văpaia sfântă în mânile generaţiilor sculate. E jignitoare însă forma ce se mai dă şi astăzi acestui soi de război, pe care ipocrizia culturală îl credea terminat. La descoperirea Neosalvarsanului> doctorul Doyen publica articolul faimos şi ridicul 606 * 0, în „Le Matin“. Descoperirea serului Puţureanu dă prilejuri unui medic de tuberculoşi să-şi întindă competinţa şi vanitatea blesată pe nesfârşite pagini de ziar.
PUBLICISTICĂ
79
La Olăneştii Olteniei, un sat depărtat în Vâlcea, trăieşte un pustnic al ştiinţei, doctorul Puţureanu. De douăzeci de ani, acest izolat de ambiţii vicioase ale multora din confraţii săi urmăreşte, într-un laborator improvizat subt casă, nişte probleme ciudate, care pe confraţii lui, satisfăcuţi şi instalaţi pentru o rumegare definitivă, nu-i turbură şi nu-i lasă gânditori.
Este, într-adevăr, să faci o jertfă pe care poate că, din punct de vedere al egoismului existenţei, contimporanii nu o merită câtuşi de puţin; să renunţi la posibilităţile politice incalculabile ale situaţiei tale, să renunţi la limuzină, la mondaneitate, la gazetărie şi la toate deşertăciunile decorative ale timpului tău; să vrei să rămâi simplu şi singuratic.
Doctorul Puţureanu întreţine în persoana lui această jertfă, consimţită de toate pornirile lui de om sănătos, fără să se fi plâns cuiva de decepţiile sale de cercetător şi de timpul pierdut în ipoteză şi între himere. Din medicină nu şi-a făcut drumul sigur care duce la onoruri şi avuţie. în meseria lui de medic, craiovenii îşi aduc aminte, pe cei bogaţi şi susceptibili de maladii literare, care bântuiesc pe opulenţii fără căpătâi, ori de câte ori rămân singuri, la crepuscul, fără parteneri la pocher, i-a neglijat întodeauna; şi tocmai această clasă socială, procură unui medic care ştie să exploateze nazurile şi să jongleze cu persoana lui profesională, putere şi situaţii în stat. Doctorul Puţureanu a primit însă întodeauna să-şi întrerupă studiile pentru a scăpa de suferinţă un trup de om sărac, şi numeroase sunt cazurile când, odată cu reţeta, doctorul lăsa pe masă şi banii cu care bolnavul plăteşte pe farmacist.
Se degajează din această conduită nu prea obişnuită, a unui medic, altceva decât că practicantul ei e un savant autentic şi un bărbat neasemănat de onorabil şi de bun?
Şi, totuşi, acest om identificat cu ştiinţa lui a fost arătat ca un impostor, ca un şarlatan şi ca un escroc, iar autoritatea medicală constituită l-a clasificat suspect, suspect turburător de sieste, pentru că şi-a permis să descopere un tratament poate
80
TUDOR ARGHEZI
că foarte imperfect al tuberculozei şi, ceea ce-i mai bizar, să vindece şi tuberculoşi.
Medicina oficială ajunsese la dogma tuberculozei incurabile -o dogmă de ordinea infailibilităţii papale - şi deci la consecinţa ei naturală, că cine îşi va permite să afirme contrariul trebuie excomunicat.
Când a început vâlva descoperirii doctorului Puţureanu, medicii l-au mustrat deocamdată pentru un număr de nerozii: că neglijează să ţie registre, că nu are fişe cu coloane tipărite, tip A, tip B sau tip W, cu linii transversale pe rubrici şi că nu le prevede cu câte o foaie de hârtie carbon. Apoi, i-au adus învinuirea că nu dă o reprezentaţie la Teatrul Naţional cu compoziţia serului său şi că nu-1 împarte gratis, pe Calea Victoriei; şi s-au supărat pe doctorul Puţureanu, ieşit din ermitagiu după douăzeci de ani de umbră, unde a lucrat singur cu nădejdea lui, că nu ţine socoteală de carta lor de vizită, că nu-1 emoţionează autoritatea lor sportivă. Starea de seninătate a doctorului, care, biet, îşi cunoaşte lumea şi o preţuieşte la valoarea ei exactă, a curs ca o gârlă de imondice. Colegii lui au mers până la impertinenţa că doctorul Puţureanu face un vulgar oficiu de şarlatan, ca să scoată bani de la naivi. O anchetă discretă îndreptată în acest sens a dat rezultatul că din trei sute de bolnavi în tratamentul doctorului Puţureanu, la Olăneşti, treizeci erau căutaţi cu plată şi... două sute şaptezeci gratuit!
Dar pentru noi alta e problema decât serul şi eficacitatea lui şi, în acest fapt medical, noi căutăm ceva mai puţin şi ceva mai mult. Că serul vindecă sau nu, că creştinismul a izbutit sau nu să înfrăţească lumea, nu ne priveşte. Ceea ce primează terapeutica e aci importanţa morală a faptului ştiinţific. Poate să fie permisă, mai ales la noi, condamnarea unui efort cultural de douăzeci de ani, fără o repercusiune brutală asupra educa-ţiunii? Este de-ajuns ca serul doctorului Puţureanu să fie ineficace, pentru ca aplicarea cumplită a savantului care l-a urmărit să nu reţie şi să nu impuie? Dacă în artă preţuieşte numai rezultatul,
PUBLICISTICĂ
81
care-i operă, de revelaţie pură, în ştiinţă şi în toate disciplinele întemeiate pe muncă şi stăruinţă mijlocul are o valoare mai importantă chiar decât scopul zădărnicit; căci, independent de rezultate, munca intră în patrimoniul naţional al civilizaţiei.
Voi fiţi fără grijă, tineri ingineri, chimişti sau numai lucrători, încovoiaţi cu speranţă şi cu un vis profesional, pe uneltele voastre. Doctorul Puţureanu, care v-a dat o pildă glorioasă de abnegare şi tenacitate, nu este pungaşul prezintat pe grătarele detractorilor lui din medicină şi presă; tipul lui social e o achiziţie superioară pentru ţară. Continuaţi efortul vostru penibil, lent şi admirabil, fără descurajare. în jurul vostru nu este numai indiferenţă sau numai ură. Că izbutiţi sau ba în muncile voastre, voi rămâneţi dascălii noştri de voinţă biruitoare binecuvântaţi.
1922
ION DE DOMNUL L. REBREANU SAU CUM SE SCRIE ROMÂNEŞTE...
De observat, poate, înainte de toate, că „Viaţa românească“, şi în materie de ortografie, caută să împace, de la război încoace, pe toată lumea, adoptând în revistă scrierea cu î, şi în editură însemnarea aceluiaşi sunet cu â. Cât despre roman, se ştie că el a fost premiat de Academie, şi acest unic titlu literar al autorului i-a făcut în presă o primire cu chiote şi cimpoaie.
Domnul Rebreanu a fost minunat inspirat din punctul de vedere al librăriei, acordând eroului său numele votului universal, care se poartă cu plăcere de când partidele politice au cârmit-o spre stânga. Propriul său nume, care se articulează, pare-mi-se, Liviu, se restrânge şi el la o iniţială incertă. Numai la dedicaţie distonează, în atmosfera de cioareci şi năduşeală
82
TUDOR ARGHEZI
în care şi-a învelit autorul pruncul artistic, numele de Fanny. De altfel, toată opera e bine chibzuită în sensul ei economic.
De ce însă şi Academia şi presa au luat, în rândul al doilea, pe Ion drept un miracol literar, ar fi o chestiune deosebită, căci numai calitatea de Ion şi de căciulă nu conferă valoarea artistică unei lucrări. Răspundem, fără întârziere, că nimeni nu mai ştie să scrie şi că Academia şi presa trec printr-o criză de gândire comparabilă numai cu deprecierea valutei.
A seri începuse să aibă un înţeles înainte de 1916. A seri b...a = ba, b...e = be, b...i = bi este a seri, evident, dar a seri aşa, sau a râncheza, sau a umbla pe bicicletă e cam acelaşi lucru.
Când oaia zbiară se serie, desigur, „oaia zbiară“, dacă verbul e corect şi în Bucureşti şi la Năsăud, şi a seri că oaia zbiară nu este literatură şi nu este artă. Căci a seri e mai mult decât funcţia de a învârti litere şi de-a zgâria cuvinte, şi cine îndrăzneşte să facă literatură trebuie să se obrăznicească până la artă, căci într-altfel zbiară.
Ştim, fără îndoială, că anume critică este satisfăcută numai de faptul că-i vei vorbi de oaie şi de brânza ei; dacă oaia paşte lângă un sat din comitatul Braşovului, şi brânza ei se vinde în Banat, prestigiul celui ce-o spune prin scris şi nu într-o scrisoare de negoţ, dar într-o carte, sporeşte.
Literatura e un adaos, nou în permanenţă, la materia primă, oferită de-a gata în natură; scrisul este menit să complinească materia cu un accent personal, să o transforme, să facă din oaie altceva decât oaie şi din brânză să scoată mai mult decât brânză. Ne ţinem la oaie şi brânză, ca să fim în cadrul autorului lui Ion. A seri ca domnul Rebreanu nu este câtuşi de puţin a seri, este a lipi cu pap, pe geamuri, ilustraţii din „Universul literar“. Omul ia foaia, foarfeca şi papul, şi lipeşte. Proza domnului Rebreanu şi proza uşierului de redacţie sunt la fel, plus gramatica şi punctuaţia - şi, din nefericire, tiparul. Mă rog, o mostră luată la întâmplare:
PUBLICISTICĂ
83
„Ion nu răspunse. Amândoi tăcură apoi multă vreme. Calul se opintea, iuţea paşii câte o postată bună, pe urmă se oprea singur şi răsufla pornind iarăşi singur înainte.
Ţăranul, pe marginea şoselii, mergea cu paşi mărunţi, învârtea biciul deasupra capului şi îndemna calul din când în când cu câte un «hi, cionş, hi!» dar fără să se mai uite la învăţătorul care, cu un zâmbet îngheţat pe buze, clipea des din ochi, cuprins de o nedumerire apăsătoare.
Din vârful dealului se deschidea o privelişte măreaţă.
Valea Bistriţei ü deştepta...
Jos în faţă...“
Aşa e scrisă toată cartea, pe unde apuci să intri, şi asta se cheamă literatură. în rândurile citate, îngerul bleg care le poartă nu are o tresărire, o enervare; el trece cu maţele târâş prin praf, şi doarme.
Un scriitor nu scrie că „Valea Bistriţei se deştepta“; căci aşa au scris toţi proştii, şi el ştie că a repeta prostiile nu este a seri. El nu scrie „privelişte măreaţă“ şi nu scrie că această privelişte măreaţă „se deschidea“, pentru că atunci când scrie el e înfrigurat, pasionat, şi nu se mulţumeşte să îmbăleze natura. „Ţăranul, pe marginea şoselii, mergea cu paşi mărunţi...“
Platitudine de plăcintărie şi mediocritate totală. Ochi mort, minte somnolentă. Un artist se spânzură şi nu dă la tipar asemenea rezultate. Demnitatea literară îţi impune un rol activ în spectacol, o atitudine în cuvinte, o frântură în imagini, o iuţire şi o abreviere lapidară, un ritm - o mie şi una de sarcini pe care trebuie neapărat să le răstoarne scriitorul. Ceva să umble prin fundul cuvintelor, să le reînsufleţească, să le croiască un destin, să le stăpânească şi să le comande. Limba nu poate să fie o magazie şi un depou de unelte sterpe ca dicţionarul, decât în cărţile proaste.
O carte în care ţi-e cu neputinţă să treci peste douăzeci şi şapte de pagini, câte am avut puterea să îndurăm, în Ion> nu este cartea unui scriitor. O carte în care de-a lungul acestui
84
TUDOR ARGHEZI
imens număr de pagini nu găsesc o invenţie, o surpriză, o lumină, nimic care să mă intereseze, cu toată marea mea bunăvoinţă, e-o carte de registratură, nu de scriitor. Şi sunt dator să-i cer ceva scriitorului, de vreme ce însăşi găina şi însuşi puricele izbutesc să mă intereseze. Dacă vrabia îmi provoacă o infinitate de surprize prin ţinuta, prin cochetăriile ei, măgulind un bălegar, să nu-i cer măcar cât ei scriitorului, care cloceşte un roman şi este distins cu un premiu de către Academie? să stie să se întoarcă în vocabularul si în subiectul lui?
» *
Ţăranii pe care-i exploatează pana inferioară a domnului Rebreanu au cântece, au cuvinte, au duh, au cuţit şi fluier la brâu. Ia pune-i să povestească şi vezi-i, aşa se comportă ei în snoavele lor, ca nişte mortăciuni? Cuvântul lor e atât de incolor, atât de molâu, atât de fără mâzgă, şi se întinde aşa, ca o ninsoare de tărâte infinită? Nu are zdruncinături, concentrări, raccourci-uri şi sărituri? Aşa trebuie să se scrie după război, aşa literatură trebuie să se facă? Autorul lui Ion a căzut într-o putină cu clei în care se zbate, şi când vrea să iasă cade înapoi şi reîncepe. Ion merita un titlu mai adecuat: Musca si sosul.
Cineva cu care stam de vorbă, enervat de nămolul si drojdiile literare ale domnului Rebreanu, cineva care pretindea că avusese răbdare să citească ambele volume - ceea ce cred că nu a izbutit să facă nimeni din câţi au aplaudat pe autor, cu atât mai vârtos Academia - singurii cititori integrali ai lui Ion au fost cel care l-a scris şi, cel mai mult, încă unul, Fanny — acel cineva mi-a dat sfatul scârbos să citesc romanul întreg, socotind că dacă m-aş obişnui să mănânc mălai prăjit pe băţ de chibrit ar însemna că mălaiul la chibrit e delicios.
In toată arta lucrurile se petrec însă ca în piaţă, pe gustate; îmi ajunge un vârf de cuţit ca să judec despre burduful întreg, fără să fiu obligat să îngurgitez tot conţinutul.
Scriitorul care nu este în stare să facă ce face negustorul, ca să-mi placă marfa lui de la gustare, nu e un scriitor — şi dacă gustarea e proastă, cum a fost cazul cu domnul Rebreanu, totul e netăgăduit prost.
PUBLICISTICĂ
85
Nu mai pomenim mirosul de şoareci care te dezgustă din primele pagini, nici de gândacii pe care i-am simţit pe limbă, morţi în tocătura domnukii Rebreanu.
Ni s-ar putea face imputarea unei severităţi exagerate. Ni s-ar putea răspunde că, odată ce domnul Rebreanu e român, iar eroul lui, Ion, calităţile sunt suficiente pentru mulţumirea sufletească a cititorilor şi pentru încoronarea autorului. Măcar munca de-a fi tăvălit prin cerneală cinci sute cincizeci şi două de pagini trebuieşte răsplătită. Dacă nu l-am consacra, columba domnului Rebreanu n-ar mai încasa nimic, ghişeul său sufletesc ar rămâne gol, ca într-o gară rurală, şi ar fi păcat să nu ne folosim de clientela ţărilor alipite ca să vindem literatura chelnerilor noştri literari. Dacă se va mai adăoga că autorul are nevastă şi copii, nu mai rămâne decât să scoatem batista şi să ne pornim cu toţii pe un mare hohot de jale. Partida e în felul acesta câştigată, şi... hai, băieţi, să scrim şi să tipărim şi să ne facem limba de ocară!
Ţăranul, el, are o limbă; poporul românesc are o literatură, a lui, orală, de-o exemplară frumuseţe. Dacă scriitorii români nu pot să scrie mai bine decât vorbeşte ţăranul, şi cugetă mai puţin, să se aşeze măcar la nivelul artistic la care stau cântecele, basmele, ţoalele şi urcioarele lui; ceea ce nu însemnează deloc că arta scriitorului român consistă în a face în scris pe Brumărescu şi a izmeni şi reproduce. Măcar atât spirit de invenţie cât are săteanul, care nu candidează la Academie şi nu-şi face din distracţia lui o profesiune şi un ifos,
ie neapărat condiţionat scriitorului român, pentru ca
acesta să parvie să scoată altceva din limba lui decât ţăranul.
i -
Când iei căruţa din Obor şi te duci să cumperi ovăz pe Ialomiţa, străbaţi un şir de sate şi o gloată de situaţii foarte
interesante, care sunt viată, si nu literatură; si dacă a seri s-ar
*	f * > 7 î
numi numai actul de-a aglutina privelişti şi personagii şi de a le pune într-o carte, literatura ar fi numaidecât dedesubtul
86
TUDOR ARGHEZI
realităţii, pe care copistul şi anecdotistul le adună în sac, private de viaţa lor. Şi aci încep, ni se pare, şi vocaţia, şi talentul, şi arta: să substitui vieţii materialelor în libertate o viaţă esenţială, concentrată, compatibilă cu constrângerile şi disciplina artei, în dozajul acestei vieţi, în felul cum o dozează, în abilităţile, violenţele şi farmecele pe care le pune în joc, se vede artistul, şi în raport cu această singură muncă de zămislire, care n-ar fi nici numaidecât o muncă şi ar fi mai mult inspiraţie subită, se cunoaşte artistul.
A umbla haplea după subiect şi a-1 înfăţişa pe sutele şi miile de hectare, unde el trăieşte slobod, este a seri cinci sute de pagini şi a face literatură ca domnul Rebreanu. în acest caz, e mai plăcut, mai sănătos şi mai recomandabil să iei o brişcă din Obor şi să dai o fugă până la Bojdani.
Incapacitatea de-a inventa, de-a vedea strâns şi de-a reproduce viu sau a crea din nou, a dus pe contimporanii noştri mai tineri la o formulă de concesiuni reciproce, într-adevăr comodă: a seri româneşte. Nu importă cum scrii, este destul să scrii româneşte ca să fie bine. Formula se mai poate simplifica: este de ajuns să scrii cu cerneală roşie.
înţelegeţi ce gras pulsează laşitatea autorului când toate dificultăţile acestei arte pe cât de delicată pe atât de tragică, a scrisului, se elimină şi se rezolvă în uşurinţa grafică de a pune slove pe hârtie. Prostului şi mediocrului i-a venit în ajutor -crede el - şi starea de spirit a românului de după război, justificată de situaţii precise, de-a naţionaliza produsele şi de-a iubi mai de aproape ceea ce este românesc.
Dar cărbunele şi petrolul pe care le scot din pământul patriei mele, au caloriile şi destinaţiile valorificate pe toate pieţile şi în toate laboratoarele lumii, iar grâul meu românesc, la Marsilia, la Rotterdam şi New York, este primit ca un bun obştesc. Pământul românesc îşi face datoria, el este şi românesc, şi şi-a câştigat şi-o autoritate universală. SLaee mi~i bună însă o literatură care, deşi româneaxa, produce gogoşi şi muşte? Această literatură a limbii noastre trebuie a meargă,
PUBLICISTICĂ
87
în liniile ei verticale, de concert cu literatura mondială, Bâlbâiţii şi gângavii literelor noastre trebuiesc, n-am zice aruncaţi afară din grădinile limbii, dar înfricoşaţi, ca să cugete mai bine când scriu şi să nu ia cuvântul în deşert, căci loc pentru deşertăciune şi afaceri nu este în artă nicăieri.
Numai prostimea culturală îşi închipuie că arta e o cravată şi literatura o umbrelă; şi numai industrializarea prin tipar şi expediţie a cărţilor, dând autorilor putinţa să trăiască din scrisul lor într-alte ţări, a stricat concepţia profetică şi călugărească a literaturii. Arta fără suferinţă nu există, şi trebuie bine lămurită starea de declarare socială în care se aşează benevol artistul, pentru ca începătorii să nu sufere decepţii prea tardive, la o vârstă când schimbarea macazului din fuga trenului cere un eroism excepţional - şi pentru ca scriitorii înnărăviţi să-şi modereze instinctul de-a culege bancnote pe dâra imaculată a razelor de lună.
Tendinţa de a degrada rolul aproape mistic al artistului în lume, de a-1 încuraja să calce cu nesocotinţă răsadele îngrijite de geniul artiştilor cu o sfinţenie veche — va fi energic reprimată în revista de faţă. Ne însărcinăm să salvăm din haosul de banalitate actuală noţiunile ce se sting, şi, aşezându-le laolaltă, să facem din ele o constelaţie ce nu trebuie pierdută niciodată din vedere. Şi dăm toată asigurarea că ne luăm rolul în serios.
Este o probitate literară, cum este şi o probitate comercială. Literatura limbii româneşti nu are ce face cu lipsa de respect şi de religiozitate a calfelor şi a ucenicilor ei. Şi a fi bun român în literatură este a scrie frumos româneşte - şi original.
1922
[W. SHAKESPEARE]: HAMLET
într-o sală cu stăruinţă plină la toate reprezentaţiile se iscă întrebarea: place atât de mult şi de ce poate anume să placă Hamlet Probabil că publicul nu-şip.une asemenea întrebare;
88
TUDOR ARGHEZI
ca în toate celea el urmează dâra. Cititorul de ziare, fie că-1 rosteşte „Şexpir“ sau „Şake Speare“ — e adevărat că ar fi putut să fie şi mai lung - ştie că autorul lui Hamlet nu-i contestat de nimeni şi nici pus, barem, la îndoială. El a fost recunoscut pe deplin de toţi criticii de artă, de la Iosif Nădejde până la Prodan, şi întemeiat astfel, pe astfel de autorităţi, spectatorul merge la teatru ca glonţul, sau după o ortografie mai veche, ca glontele.
Apoi, piesa e spectaculoasă şi senzaţională. Fantoma grăitoare a regelui Danemarcei, înmormântarea Ofeliei, teatrul din sala tronului, duelul - şi unde mai pui că urmăreşti, în viaţa lui intimă, pe un rege în carne şi oase... Şi cam toată piesa se petrece, relativ la culoare, la uniformă şi la lume multă, ca o Bobotează din vremurile bune.
Publicul de intelectualitate, care s-a învăţat să citeze proverbiala nerozie „ To be or rtot to be“ ca „Uite popa, nu e popa“, îşi satisface, la rândul lui, şi grăuntele de morbideţă cu silueta albă, cu flori pe braţe, a Ofeliei, bolnavă de alienaţie mintală, în contrast cu silueta neagră a lui Hamlet, literat şi improvizat nebun.
Dar nimic mai misterios ca pricinile succesului. Are succes o piesă pentru că nu s-a mai jucat şi are succes altă piesă pentru că de trei sute de ani este jucată mereu! Şi ce s-ar face omenirea fără divinităţi literare!
Fiece epocă are un Hamlet, după cum fiecare judeţ un prefect. Hamletul epocii noastre ar fi Aristid Demetriad, despre care am auzit că este cel mai tare dintre hamleţii români din ultimii douăzeci de ani.
-	Să-l vezi pe Demetriad în Hamlet!
-	Dacă nu l-ai văzut pe Demetriad în Hamlet, n-ai văzut nimic!
Pentru provincialul venit în Bucureşti, Demetriad este ca un tutun superior şi ca o bodegă cu electricitate.
PUBLICISTICĂ
89
Asemenea exclamaţii te primeau, profesor sau colonel, ori de câte ori soseai în capitală cu ordin de serviciu sau din îndemnul lui Cupidone. Şi Hamletul lui Demetriad ajunsese foarte celebru şi uzual. Un om mai slab de înger decât artistul nostru şi-ar fi identificat, într-o criză supremă de conştiinţă de sine, rolul cu fiinţa lui laică şi ca Grünberg-Ruleta, ar fi semnat Hamlet Demetriad.
Dar interpretul prinţului Danemarcei nu e dintre aceştia. El a continuat să-l joace cu o modestie admirabilă şi să dea numai pe departe să se înţeleagă că ar fi cea mai perfectă întrupare a numitului prinţ. Ceea ce-i, într-adevăr, bizar şi nu lipsit de un comic savuros, este tocmai această facultate, cerută actorilor, ca o condiţie neapărată, de către orice critică respectabilă, de a se confunda cu personajul inventat de autori şi care s-ar numi sinceritate. într-un teatru de pisici acel motan va fi mai talentat care va lătra mai exact, ca personajul câinelui.
N-aş putea jura de ce ne-a plăcut şi de ce ne-a displăcut prinţul lui Demetriad, căci ca să ne exprimăm cu o nuanţă, fără să riscăm o părere precisă, din care s-ar putea ghici sau că ne-a displăcut, sau că ne-a plăcut, ne-a plăcut până la displăcere şi ne-a displăcut până dincoace de senzaţia deplină...
Un mare critic teatral, care, odată cu posibilităţile critice incomparabile, a introdus în viaţa artistică obiceiul agreabil ca direcţiile să plătească ziariştilor specializaţi în arta dramatică bacşişul, scria nu demult despre o interpretă în l’Enfant de lamour: „...a suferit în faţa noastră umilinţele, disperările, spaimele amantei şi mumei cu accente şi schimbări de fizionomie, cărora nu se poate rezista. Puterea sa de emotivitate, am putea spune, e în creştere şi fizicul mimează tulburările lăuntrice prin aspecte care înfioară, cu o precizie ce ţine de virtuozitate“.
Evident că nu ştii ce să apreciezi mai mult: limba românească sau expresia elogiilor din acest extras. Dar nu de asta e vorba. Interpreta pare, în rândurile criticului, că a jucat, nu atât l’Enfant de lamour cât Mere la Colique.
90
TUDOR ARGHEZI
Ce să spunem? Nefiind critici nu am putut urmări la Hamlet poziţia şi dimensiunile viscerelor şi ne găsim cu totul afară din criteriu. Tot ce anatomiceşte am putut observa la Demetriad este poate că membrele inferioare — are şi Demetriad ceva inferior — erau, cum să zicem? o lecuţă cam strâmbe. Dar la actor totul este posibil.
1922
ROMANTICA INDUSTRIALĂ
Când şi-a făcut sfinţi, dogme, adevăruri şi superstiţii, omul căuta o morală. Câteva secole stau pline în vitrina istoriei, de cele mai ciudate invenţii. Din două materiale, cerul si închi-puirea, străbunii civilizaţiei de faţă au fabricat mii de chipuri de a învăţa şi de-a fi susceptibili. Neadormita lor indiscreţie culturală i-a determinat să caute esenţele necunoscutului, slujiţi de singurul instrument, de cele mai multe ori în deviaţiune, al intelectului pur. Problema iezuită: dacă un călugăr are mai multe drepturi să fie ispitit de o femeie frumoasă decât de una urâtă, putea să mobileze un veac întreg fără să supere pe nimeni
PUBLICISTICĂ
91
fc".
dogmelor omul a pus într-o bună zi şurubul, cuiul, piuliţa, sârma, fierul pătrat şi rotund, socotit în milimetri, subtilizat, placa laminată, geamul, sita. Apoi veni invazia metalelor organizate şi a organelor armonice în funcţiuni simetrice:
, broaşte; într-un ungher de turlă bătea de mult prevestitoarea voce a orologiului, cântarul vremii, ca o excepţie acceptată. Intrarea locomotivei în câmpia cu fragi şi iepuri, a fost ca o nouă papalitate pentru regatul recent al fanteziei fierului, concurent cu Spiritul Sfânt al vaporilor de
V
apă. Roata dinţată apăru în toată splendoarea mesianică a
mecanicii aplicate. Roata dinţată şi helicea corespund cu Pavel
^ t
din Tars si cu Sfântul Ion Gură de Aur. Si totul deveni fontă,
*	* oţel, aramă, azbest şi cauciuc. Pentru lacrimile de ulei ale motoarelor, poetul descoperi şi un bumbac deosebit.
Fulgerul alb al electricităţii, fugar de-a lungul fibrelor izolate, aduse Buna-Vestire a luminii renăscute. Carburatoriul şe răcu inima noilor maşini; sfinţi pe vremuri, astăzi maşini; q maşină de fiece îndeletnicire. Maşina urmează pe om întâi ca un câine, şi i-o apucă apoi înainte. Viaţa fără maşină, viaţă fără morală. Maşina le-a permis nepoţilor lui Knox şi să zboare.
Telefonia cu glasul ei ultraterestru şi strigoi, telegrafia fără fir, ca un mesaj al stelelor cuvântătoare, cinematograful, toate ^razde, undele, iradierile si efluviile...
masim.
• *
merii
si
a ei
pentru
vecernia industrială în temple de
cu
ca un mucenic, scoate la tribună sinteza unor
care si-a
T.MMJlIt
• »
, primeşte • •
si o
e oameni si-i
•J1 f
ca pe un
"«V L
, fără să-si
*	y
ce a t
a
A ,
ătat, Iimuzir
92
TUDOR ARGHEZI
cincizeci de cai putere a determinat miracolul interpendenţei
dintre stăpân şi slugi.
Ciocănitorii de fier purced să mântuiască lumea, cuprinşi
de un fior de înaltă tensiune, cu o sinceritate si cu o credinţă la fel cu a diaconilor Reformei - şi ei vor vărsa sânge şi vor profana trecutul, trist întodeauna, al jucăriei omeneşti, ca toţi
reformaţii. Romantica industrială e în toi.
1
Iar în mijlocul acestei lumi şi al acestor avânturi se iveşte un temperament, al tânărului-celui-mai-de-curând-sosit. El nu are nici unul din sentimentele predecesorului său. Studios şi distrat, el nu s-a gândit încă, până la douăzeci de ani, să dăruiască un buchet de garoafe unei fete şi să lăcomească senzualitatea virginală, relevată ochiului atent, de peizajul palid şi alb, ascuns între urechea diafană şi pieptănătura castă a domnişoarei trecătoare. Si nu a tresărit încă în sărutarea respectuoasă a unei mâni ce i s-a întins cu simpatie.
Numai cu patruzeci de ani mai devreme, el ar fi arborat pălăria lui Garibaldi, ar fi cântat cu mandolina subt fereastră şi ar fi îndrăznit în aburul nopţii o aventură. Astăzi persoana lui fizică e frigidă şi personalitatea lui sufletească absentă. Mai frumos ca toti înaintaşii lui, e mai metalic si mai dur. Mintea
y	>	J	y
lui e preocupată de formulele în care un X apare de câteva ori. Rezistenţa materialelor are pentru el o atracţie aproape sexuală. Sufletul lui visează o maşină... frumoasă. La ce va sluji această maşină, la lichefiat lumina sau la cristalizarea umbrei, încă nu se ştie. Poate că tânărul de lângă mine, care urmărea zborul unei muşte, gândeşte ca un descoperitor. Uneori închide ochii şi surâde: a cugetat la un electron sau e amuzat de o moleculă. Dacă s-a încruntat este sigur că se supără de randamentul mediocru al pistoanelor actuale. El reflectează la o mie de alternative şi posibilităţi, care toate exclud ridicula mecanică a biologiei şi inaugurează, pentru alte generaţii, împărăţia strictă a maşinei totale.
Tânărul cel-mai-de-curând-sosit nu seamănă cu noi, care
mai ştim câteva cântece si mai ne lăsăm ademeniţi de câteva
>	> i
PUBLICISTICĂ
93
slăbiciuni. El învaţă carte pentru că-i place şi nu se sileşte să-i caute valoarea socială. Nu se plânge şi nu va dori. Inteligenţa lui, sensibilă ca o balanţă, e rece ca materia din care a fost construită. Copil matematic al unei Madone blindate, spiritul
lui a supt o idealitate stranie din sânii-i de nichel şi aluminiu.
•;v > v	r
1922
f'
\
ALEXANDRU CIURCU
Prea puţini oameni au putut să moară, aşa ca plecarea lor să pară o continuare... De obicei, viaţa se sfârşeşte. De obicei, oamenii cad. Intr-un punct care va marca finalul, se prăbuşesc peste fiinţa lui, aşteaptă la trecătorile timpului îngustat, lespezile destinului. Omul intră deodată în tragedie si strică seninătatea eternitătii cu o suferinţă si cu o scârbă de
î	y	>	*
naufragiat, batjocorit de marele diavol azuriu din natură.
Despre Ciurcu nici nu se poate spune că a murit, acum când s-ar părea că se întoarce. Zborul lui a fost atât de încordat şi atât de sus, încât, ca despre pasărea ridicată în ceruri, pe care ai urmărit-o dispărând, nu poţi şti dacă a lunecat oblic înapoi sau s-a pierdut înlăuntrul tăriei, în clipa în care nu s-a mai văzut. Probabil că de la plantele, pe care le-a crescut la Copăceni şi de la pământul în brazda căruia, zilnic întinerită, călca în fiece dimineaţă, Alexandru Ciurcu căpătase însuşirea de-a trăi cu încrederea, cu siguranţa şi cu naivitatea lor.
Ciurcu a fost un poet primitiv de câmp, care duce aratul şi cântă. Rareori o viaţă a putut să fie mai frumoasă şi mai neatârnată ca a lui. Ziua plugar şi noaptea scriitor, el şi-a împărţit mintea între secerişul bucatelor şi semănatul gândirii, ferit de numeroasele meschinării ale cetăţii, care pricinuiesc perversitate, politică şi perfidie şi fac din oameni nişte caricaturi. între soare şi luceafăr, el descoperea zilnic
*
numeroase pretexte de-a fi simplu, liniştit şi onest — şi proza
94
TUDOR ARGHEZI
lui purta o neîncetată mireasmă de mirişte şi de grădină, care-i
împrumutau farmecele curate.
O viată ca a lui s-ar cuveni tuturor scriitorilor si artiştilor, micşoraţi în firea lor şi cu sufletele gârbovite de povara unui salariu. Când în coşniţa cu struguri, adusă pe piaţă, scriitorul îşi va pune şi manuscrisul pentru tipografie, gândirea lui va fi mai vitejească şi sinceritatea mai pură şi în tovărăşia vitelor şi a legumelor sensibilitatea lui va fi mai folositoare şi mai umană...
Alexandru Ciurcu înfăţişează în presa românească tipul ziaristului care trebuie recăpătat, de convingeri şi de onestitate profesională. în el au persistat, până-n ultima secundă a vieţii, principiile luptătoare pentru libertăţi. Ciurcu nu a făcut parte din acea elită a presei, care mai târziu pipăia pricinile şi efectele unui elogiu în buzunar şi care a povârnit balanţa judecăţilor după greutatea pieselor daralei. într-o privinţă, efigia lui morală se aseamănă cu a celuilalt ţăran aristocrat, Petre Carp, untarul.
Familia lui Ciurcu va putea simţi aleasa mândrie, de-a fi avut în ascendenţă pe unul din bărbaţii cei mai frumoşi ai timpului şi mai superiori ai rasei.
1922
MIZERII...
Să ţi se scuture preşul de şters picioarele în cap, în fiece zi, de la toate geamurile, şi mai ales la deschiderea Camerei, când te grăbeşti pentru Te-Deum.
Să opreşti la văxuitorul de ghete, şi să te dai jos din automobil cu pieptul plin de decoraţii ca un prestidigitator, ca să te cureţi. Emoţionat şi confuz, ţiganul să te scuture cu peria de uns, mânjidu-ţi plastronul şi cravata.
PUBLICISTICĂ
95
\*'T 'r-	:•	Jv
• M-	£	-ljţ
,..â	-r	^ \
biserica Mitropoliei, trecând prin faţa Majestăţii sale să-ţi iei poziţia şi să saluţi ceremonios, fără să ştii pentru ce Majestatea sa închide ochii şi-şi stăpâneşte un surâs. Şi să nu te mai poţi mişca din loc din pricina unei scame lungi de la
^ • 9
covorul locatarului, ce-ţi gâdâlă înghiţitoarea, pe când corul cântă „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără-de-moarte:
-ne pre noi“.
Să umbli cu vax pe piept în tot timpul solemnităţii. Să nu se găsească oglindă în care să te vezi, nici colegi care să-ţi spuie: „Du-te acasă şi-ţi schimbă cămaşa: unde te-ai murdărit?" Să te chieltuieşti în zâmbete, în vorbe de spirit şi în genuflexii fără efect şi băgând de seamă că nimeni nu mai face caz de verva ta cunoscută şi de persoana ta importantă să te îngrijorezi, să te schimbi la faţă şi să te întrebi: „Ce s-a întâmplat cu mine, că parcă m-am prostit?"
j3l spargerea solemnităţii, să mai faci o încercare de contact cu cercurile care simţi că te-au eliminat şi imaginând o frază
strălucită, să te apropii de suverană, foarte respectuos, dar să
o	calci cu stângăcie pe coada mantalei.
Să-ţi fie cu neputinţă să-ţi mai ceri măcar iertăciune şi să pleci plouat.
Iar peste trei luni de zile să scoţi un ziar republican, convins că ai căzut în dizgraţie din pricină că te-ai vădit om de principii şi de idei, şi pe baza acestei convingeri să formezi un partid cu consecinţe incalculabile, să dai lupta electorală şi să cazi.
Să treci în istoria politică a ţării ca un precursor şi Paria-mentul să voteze urmaşilor tăi o pensiune de recunoştinţă pentru spiritul tău independent. La moartea ta, oratorul cel mai vehement să proclame, în stil indirect, şi cu transparenţe, bravura ta radical-socialistă.
Să găseşti zilnic în faţa uşii etajului I, la care stai, gunoaie,
i şi maţe de pasări, coji de ouă, sticle cu lichide stricate,
96	TUDOR ARGHEZI
borcane vechi cu eticheta „Extern“, murături mucede, pere putrede, coji de pepeni şi vată maculată, de bandaje.
Să găseşti şoareci în apartament, în canapele, în bibliotecă şi în aşternut, din care unii morţi şi pe jumătate descompuşi.
Să ţi se plimbe pe gulerul pardesiului câte o ploşniţă, ori de câte ori vei sta de vorbă cu cineva într-o chestiune vitală.
Să ţi se primenească zilnic patul şi în fiece noapte să te scoli ciupit de sute de păduchi. Să umble tifosul exantematic şi să-ţi fie frică în permanenţă de el, fără să te îmbolnăveşti niciodată.
Coropijniţile, urechelniţele şi gândacii de bucătărie blonzi să-şi construiască în salteaua şi în perinile tale cuiburi - pentru ca, adormind, să te deştepţi în zgomotul unui lent rumegat şi universal pilit de materiale moi.
Ace cu vârful în sus să-ţi colinde patul.
Să visezi că mănânci spărturi de sticlă, cioburi de fontă, cercuri ruginite de putini, brice şi dinţi de fierăstraie.
Să vrei să te scoli din aşternut şi să nu poţi niciodată, împiedicat în păretele cu faţa către care dormi. Să ai iluzia că eşti îngropat de viu şi asupra acestei absurdităţi să răsară soarele şi să te deştepţi dormind pe scaun, în closet.
Să chemi doctorul şi să-ţi diagnosticeze dubla pneumonie, de care să zaci unsprezece luni şi să nu mori.
Să vrei să scrii si condeiul să ti se încovoaie în mână, ca un
) > 7
vierme.
Să vrei să citeşti si cărţile să refuze să ti se deschidă.
Să te uiti la ceas si să-i vezi limbile învârtindu-i-se
>	1
continuu - şi să auzi orele sunând neîntrerupt unele după altele si amestecate.
PUBLICISTICĂ
97
*' if
Să te rogi la Dumnezeu să te ierte şi icoanele să se întoarcă
> >
la ruga ta pe dos.
* {
' W ''v ■
4	^' J	*	,	•
Să-ţi dai târziu seama că ai început să vezi cu nasul, să auzi
cu degetele şi să guşti cu urechea - şi să te aplici, ca să-ţi
corectezi această extravaganţă, la un studiu de experienţe. în timpul lor, organele tale să se vădească dizarmonice şi independente de hotărârile tale: gura să te insulte, ochiul să-ţi joace în pleoape ca nişte ochi de sticlă, mâna să ţi se ridice şi să te cârpească. Să iei un pahar cu lapte şi să ţi se verse în cap.
Să vezi în jurul tău scaunele pornind la plimbare, încet ca
nişte oi şi masa de lucru păşind ca bivoliţa, liniştit.
.• * •• • i* .
Să-ţi crească bătături cât ouăle la toate degetele picioarelor.
Gura să-ţi pută a hoit, nasul a saladă cu puţin usturoi, urechile a morcov fiert, iar picioarele să-ţi fie fireşte parfumate
• • • s	’ ;	'	,
a cozonac.
• • , /.	r.*;*	*}<
'*■. Ji . «*•	** •	¥
Să-ţi curgă ochii şi să-ţi fie mâna umedă şi lipicioasă ca peştele vechi şi să fii cochet.
v	i	'	V
Să porţi până la vârstă bătrână o pensulă ridiculă cânepie,
bărbiei, si să crezi că ti-a stat bine si că ai fost în tinerete frumos.
i'-. - '
Să fii un sentimental, îndrăgostit în permanenţă şi să nu îndrăzneşti să-i spui iubitei „te iubesc“, fiind peltic.
Să fii amorezat, gelos şi cocoşat.
>
Să te ştii frumos, să ai părul şi fruntea lui Goethe, mâna
i	Henry IV, piciorul lui Louis XV, o inteligenţă gustoasă şi să fie în deşert, din pricina subsuorilor.
s;,	•f *
Să-ţi găseşti batistele şi prosoapele curate din dulap, murdărite, după fiece spălătură. Un sucub pervers să-şi sufle guturaiul putred în toate rufele tale, cu regularitate.
98
TUDOR ARGHEZI
Să fii om de stat şi la cincizeci şi cinci de ani să nu-ţi fi găsit încă figura, cu toate că principiile ţi le-ai organizat. Să umbli şase luni ras ca un vizitiu bătrân, şase luni cu barba până la urechi, şase luni cu cioc şi şase luni cu mustăţile tunse englezeşte, şi la fiece şase luni să-ţi faci câte o fotografie mărime naturală şi să o expui în vitrină, la fotograf; căci niciodată n-ai ştiut cum îţi va sta mai bine, în automobil, ca şef de viitor partid.
Să fi suferit ani îndelungaţi regimul puşcăriilor polare, ca intelectual revoluţionar, să fi publicat de mult aceste suferinţe ca să nu le ignore nimeni; iar la Văcăreşti să tremuri, să învineţeşti şi să bâlbâi în faţa unui gardian care, ştiindu-te deţinut politic, te salută cu veneraţie şi-ţi strigă „Trăiţi“ tocmai când te-ai speriat.
Să faci curte, cu perucă, şi să-ţi sară, vorbind, proteza dentară.
Să-ţi fie cuţitul întodeauna ştirb, furculiţa împletită şi lingura găurită ca să tai anapoda, să-nfigi ridicul şi să-ţi curgă ciorba la banchete pe piept.
Să găseşti gândaci şi muşte în toate mâncările la fund şi când ţi-o fi foame mai mare să scoţi din gură fire de păr, de care să tragi câte un minut.
Să-ţi servească ochiurile la birt un chelner cu ochiul umflat şi supurent, pâinea cu degetele unsuroase scoase voluptuos din găurile nasului, şi să nu poţi face şi răspunde nimic, chelnerul fiind sindicalizat, votând după regimul universal şi găsindu-se apărat, de la Marx încoace, de toţi bărbaţii politici şi de toţi sociologii, printre care să te numeri şi dumneata.
Să-ţi aibă scaunul pe care şezi, un picior mai lung şi încălţămintea cu care calci o talpă mai groasă.
Când deschizi umbrela să te lovească spetezele şi să te întorci de pe scară chior.
PUBLICISTICĂ
99
Să găseşti seara acasă cotoare de ţigară străine în scrumieră şi nevasta dumitale să nu ştie nimic.
Să vrei să-ţi mângâi câinele şi să te mârâie; pisica, şi să se zborşească; copiii, şi să fugă; nevasta, şi să se îndepărteze, pentru că s-a citit într-un ziar politic că eşti un satir.
Să ai o corespondenţă imensă şi întodeauna indescifrabilă.
Pe toate hârtiile când vrei să scrii, să găseşti invariabil imprimată inscripţia „Sunt un măgar“ şi să fii silit să înjuri.
Să dai drumul robinetului de apă şi să curgă tărâţe.
Să te uiţi în oglindă şi să te vezi cu barbete şi să te întrebi cine eşti.
Să te refuze birjarul şi să te dea jos din tramvai, subt cuvânt că eşti hoţ de buzunare.
Să-ţi sune clopoţelul toată ziua şi toată noaptea şi să nu fie la uşă nimeni.
Să trăsari din somn de pocnetul unui foc de revolver, ori de câte ori adormi.
Să-ţi trosnească toate mobilele din casă, să-ţi fluiere şi să-ţi cânte toate uşile şi sertarele, iar când vei voi să te scapi ieşind, să-ţi scârţie ghetele.
Să-ţi fie nevasta literată, inteligentă, urâtă şi şoldie şi să te certe că încă nu ai ajuns membru al Academiei.
Să te întâlneşti la diverse ore cu câte zece oameni care să te fixeze cu insistenţă şi, oprindu-se în loc, să se uite lung după tine, fără să descifrezi în expresia feţei lor nimic.
Să te întorci de la ospăţ şi să dai în buzunarul pardesiului de un pahar cu cifra familiei la care ai mâncat şi ai ţinut un discurs.
100
TUDOR ARGHEZI
Să-ţi aduci aminte că solicitând un serviciu de la ministrul Demetriescu, i te-ai adresat cu vorbele „Domnule Pompilian“.
Să te plimbi prin grădinile publice şi să-ţi auzi numele strigat, fără ca să te cheme nimeni.
Toţi nasturii de la pantaloni şi haine să-ţi lipsească într-o zi - şi limba, cu şireturile, de la ghete.
Să-ţi fie sete şi să-ţi aducă o cană cu cocă.
Pălăriile din dulap să nu ţi se mai potrivească: una să-ţi cadă pe urechi, alta să-ţi stea pe creştet.
într-o zi să-ţi fie costumele cu mult prea largi şi a doua zi cu mult prea strâmte, ca şi încălţămintea.
Să vezi portretele veneraţilor tăi părinţi că scot limba la tine şi într-o pictură să-ţi găseşti bunicul, fost colonel, smulgându-şi firele de păr, ale unui neg crescut pe tablou.
Să-i spui fecioarei pe care o adori că o iubeşti şi fecioara să-şi caute în unghii. Să insişti şi să observi că adormise.
Să te interneze în spital pentru otită, să te schimbe în patul altuia şi să fii tratat de rinichi, şi să te supui, socotind că aşa cere ştiinţa. Iar într-o zi de operaţie, să te trezeşti din cloroform cu piciorul tăiat deasupra genunchiului. Şi totul, graţie unor greşeli în registre.
Să te doară măselele un an de zile şi dentiştii să nu te creadă, obiectându-ţi că eşti maniac.
Să ai în cap numeroase proiecte geniale şi ţinând o conferinţă să vezi ridicându-se, unul câte unul, auditoriul, înaintea expunerii celui de-al doilea proiect din unsprezece.
Să te pizmuiască săracii de avere şi să te urască bogaţii pentru idei revoluţionare şi să n-ai nici un franc şi nici o idee.
PUBLICISTICĂ
101
Cinstit până la stupiditate, să te bucuri de reputaţia unui escroc. Să fii blând şi să n-ai cu cine, toată lumea fiind încredinţată de răutatea ta bestială. Jalea ta să provoace râsul, gluma ta să mâhnească şi să întristeze. Să cauţi atunci să te însori prin mica publicitate şi să ţi se ivească o văduvă israelită cu opt copii sănătoşi.
Să găseşti în buzunare scrisori de dragoste şi propuneri galante. Să te duci la întâlnire şi să mănânci bătaie.
Să-ţi fie dulcele acru, acrul amar şi săratul iute, şi să-ţi fugă apa când o bei.
Să-ţi umble stoluri muştele prinprejur.
Să vrei să te împuşti şi să nu-ţi ia foc revolverul. Să vrei să te spânzuri şi să alunece sfoara. Să vrei să te otrăveşti şi să-ţi administrezi un purgativ. Să-ţi înfigi cuţitul în grumaz şi cuţitul să ţi se îndoaie. Să vrei să te arunci pe fereastră şi să dai cu ochii de proprietar, care, ameninţându-te cu degetul, îţi aduce aminte că murdăria e oprită. Şi să trăieşti încă douăzeci de ani, căci o să mai fie nevoie de dumneata.
1922
FLUIERATUL ÎN TEATRU
Până a relua greul contact cu autorii şi cu interpreţii -extrem de susceptibili şi unii şi alţii şi deopotrivă de geniali -cronicarul de teatru se vede constrâns la câteva pipăiri şi sondaje pe la periferie, la o introducere lentă şi insinuantă, la o apropiere de scopuri prin aluzii. Căci cronicarul, prin esenţa lui bârfitor şi nemulţumit, se îndreaptă spre un viespar de temperamente iritate.
Actorul îşi simte cronicarul ca rinocerul pe vânător, prin vânt, după mirosul ierbii de puşcă, sensibilitate nedatorită
102
TUDOR ARGHEZI
totuşi unui pahiderm. Dacă nu-1 poate pune jos sau lăsa lat, cum se spune în limbajul efectului de artă, actorul este sigur că va fi cel puţin atins de alica fulgerătoare a domnului din stal, trimis să fie ochiul scrutător al gazetei.
Un cronicar cu respect de oameni începe prin a umbla de-a-ndoasele, ca să nu deştepte neliniştea personajelor rare, în templul cărora cutează să intre: ca să fie pur şi stângaci, el îşi freacă o jumătate de ceas picioarele pe grătarul şi preşul de la uşă. Apoi tuşeşte, apoi examinează vopseaua păreţilor cu o distracţie şi cu o sfială calculată. E politeţea lui, de-a grăi de obiectul vizitei lui, cât mai târziu.
De fapt ce caută un nepoftit acasă la domnii actori şi autori? Şi un nepoftit nou adaugă la rândul nepoftiţilor toleraţi nevoia unei modalităţi noi de toleranţă, o vopsea care sporeşte paleta de compoziţie a unui rol.
De aceea ne-am întreba deocamdată, aşa din senin, pentru că vine vorba de teatru şi nu ţinem să fixăm dintr-o dată vorba, preferând-o alunecată — de ce nu se mai fluieră la teatru?
Nu vi se pare monoton acel torent uniform de aplauze, care primeşte şi piesele bune, şi respinge şi piesele proaste? Nu vi se pare prea binecrescut publicul nostru, care a uitat să fluiere?
Cu puţină bunăvoinţă, am ajunge la rezultate interesante, în loc să-şi împreune ritmic palmele ca să rezulte zgomotul special al aplauzei, auditoriul va scoate o singură mână din buzunar, se va ridica în spatele fotoliului vecin şi... va fluiera. Şi după ce a fluierat un singur spectator bine intenţionat, se porneşte orga întreagă şi fluieră toată lumea.
De când a murit fluierul, o piesă slabă revine pe afiş cu încăpăţânare, chiar în faţa sălilor goale. Autorii exploatează faţă de direcţii argumentul cu publicul satisfăcut, pe când o bună sirenă ar tranşa toate diferendele dintre excelenţa autorilor şi timiditatea proverbială a directorilor...
Fără fluier toţi domnii care au încercat fiorii dumnezeieşti ai cortinei ridicate, pot să-şi puie deopotrivă titlul de „autor dramatic“ pe cutia de scrisori. Fluierul tot ar fi un criteriu
PUBLICISTICĂ
103
într-o epocă în care complezenţa publicului e întovărăşită... sst!... încet! — de marea camaraderie teatrală a presei.
Pe timpurile fluieratului s-au putut vedea, de pildă, celebrităţi în faşă dispărând definitiv din arenă, graţie celor două degete, indexul şi inelarul, duse la gură şi apăsate pe limbă cu mijlociul strâns în palmă. Ca să facem o definiţie, fluieratul e violenţa aeriană aplicată unui organism impertinent. Şi fluierul e şi artistic, şi natural, căci evocă inflexiunile violon-celine ale vântului.
De când nu se mai fluieră, viaţa artistică şi intelectuală curge mediocră şi sterilă, şi dascălii de proporţiile domnului Mihail Dragomirescu pot să debiteze de la tribună gugumănii falacioase, nerozii bombastice, pe care orchestra spontană a fluierăturii le-ar face imposibile pe vecie.
Cititori simpatici, fluieraţi! Fluieratul e aperitivul simţului critic. Fluieraţi cu entuziasm, cu pasiune, cu tinereţe...
1922
EPISCOPUL GHERASIM
A murit, pe munte, între brazi, călugări şi şoimi acel prelat incomparabil care a răzvrătit acum vreo zece ani Sinodul.
Un profesor de teologie procurase cândva unui ieromonah cu studii nişte medicamente profane, pe care i le-a adus aminte când, ridicat la rangul de mitropolit, fostul ieromonah refuzase profesorului beneficiul de a se lăsa condus. Profesorul păstrase toate reţetele şi biletele fostului bolnav şi-l ajutase din răsputeri şi cu speranţe solide, să obţie împărăţia spirituală a ţării. Răzbunarea imprudentă a profesorului dezvălui un putregai mare, în faţa căruia s-a relevat uimită candoarea monahicească a episcopului Gherasim. Acesta lua situaţia în
104
TUDOR ARGHEZI
serios şi reedita pentru moderni momentele vechilor gâlcevi interesante, puerile şi simpatice din sinoadele primitive.
Pentru Gherasim călugăria cerea o interpretare literală. Nu încăpea în mintea lui, foarte hrănită şi foarte vie, putinţa ca un călugăr — paracliser sau episcop - să fie mai puţin decât o universală castitate şi în aventura unui mitropolit galant el s-a simţit chemat să intervie ca un trăsnet al cerului ameninţător. Cuvântările din Sinod ale episcopului Gherasim Safirin au avut accentul blestemelor lui Moisi şi din liturghia lui Vasilie cel Mare, afinate de cultivarea clasicilor greci şi latini, familiari spiritului ciudat al episcopului. Aceste cuvântări, rostite într-o limbă uitată, dau literaturii noastre, care a trebuit să le ignore, modele suave de stil.
Folosul încăierării sinodale din 1911 nu a constat în demascarea câtorva figuri urâte ci în descoperirea unei valori sufleteşti de calitatea lui Gherasim, care, dispreţuind rolul de surdomut într-o situaţie preponderentă în stat, şi-a lăsat mitra scânteietoare la Episcopie, şi-a luat scufia de călugăr şi pantofii şi s-a întors în mânăstire.
Moartea fericitului Safirin Gherasim e moartea ultimului prelat adevărat al bisericii româneşti din Vechiul Regat şi despre el cronicile nu vor greşi când vor povesti că a murit precum s-a fost născut, întru feciorie.
1922
ALEGERI...
Un prieten întors din alegeri povesteşte:
Am plecat cu trenul în prima zi de alegeri pentru Cameră. In Gara de Nord, vagoanele ticsite. Abia mă pot strecura pe culoar, unde rămân strâns încadrat de doi cetăţeni corpolenţi.
PUBLICISTICĂ
105
îi privesc pe furiş: eroi ai zilei de azi, în exerciţiul funcţiunii. Vrednici urmaşi ai epicilor luptători electorali de pe vremuri, cei doi vecini ai mei au pe feţele lor congestionate un aer pontifical de-o comică gravitate şi respirarea uşor spirtoasă deocamdată, iar toată atitudinea lor e ofensivă.
Mai departe, prin înghesuială, o familie întreagă de cetăţeni alegători: meseriaşi, mici negustori. Nu ţi-aşi putea spline de ce-mi părură aşa de-aşijderi unii altora cu toţii: parc-ar fi fost acelaşi chip reflectat într-o mulţime de exemplare, printr-un sistem de oglinzi de bodegă.
Pleacă trenul.
Vecinul din dreapta îşi înalţă capul şi, din senin, cu o voce mohorâtă, răcneşte:
—	Trăiască Crucea!
Ca un ecou, câteva voci din culoar răspund:
-Trăiască.
Se auziră şi câteva murmure.
La un capăt al vagonului, aproape de uşă, un tânăr cu aspect de învăţător „ţărănist“ şi, desigur, cu nădejdi ministeriale, se adresează vecinului, înălţând vocea:
—	Cum îţi spuneam... De-aia a luat Brătianu puterea. Teza-uru’ de la Moscova e al lui. Să mă scuipi de n-or mobiliza vreo zece, douăzeci de regimente, să-i aducă auru-îndărăt. Ascultă vorba mea: o să ne lăsăm oasele şi p-acolo, pentru ciocoi.
Vecinul meu, ca să-mi atragă discret atenţiunea şi găsind, probabil, că ar fi o prea mare îndrăzneală să-mi facă cu cotul, mă striveşte semnificativ cu un bocanc bine potcovit, pe vârful piciorului şi zbiară:
—	Trăiască Crucea!
Ecoul ce răspunse, fu şi el mai puternic. Câteva murmure slabe. încurajat, vecinul:
—	Secera... de cap să vă fie!
Glasul viitorului ministru rosteşte:
—	Vedea-ţi-aş crucea la cimitir.
106
TUDOR ARGHEZI
—	Ia nu vă legaţi de cruce că-i sfântă, se răsteşte un cetăţean mai bătrân (şi cu convingeri liberale, se vor gândi cititorii...)
—	Sfântă! O fi aia de la biserică, da nu asta boierească.
—	Crucea-i cruce.
—	Ce spui, soro! A boierilor e de aur, da a noastră-i din plumb de la 907. Totuna e? Şi să ştii de la mine, că aşa s-au vorbit ciocoii: câte cruci, atâtea tidve-n băt.
*	y
—	Mă, dacă nu taci, opresc trenul şi te arestez. Bolşevicule, socialistule...
Prezenţa mea ciocoiască, apropierea şi mai ales oarecare prudenţă inspirată de statura „ţărănistului“ potoli puţin furia războinicului guvernamental, reprezentant al ordinei. Dar, refuzând să lase auditoriul subt impresia discursului „opoziţiei“, cu glasul şi mai întărâtat, argumentează:
—	D-aia mor ruşii pe uliţi, d-aia-şi mănâncă de vii copiii, d-aia-şi vând nevestele, că le-a apus crucea şi se-nchină la seceră, ca tine...
—	Ba o să ne fie frică de crucea ta de hârtie. Secera-i pâine, mă...
—	Eu ştiu una: mă-nchin, la cruce, nu pup secera ca tine, reteza-ţi-ai gâtleju-n ea.
—	Prohodi-te-ar crucea.
Crucea, secera, secera, crucea, replicile se aruncă de la grup la grup şi dialogul interminabil dintre aceste două pacifice unelte sfârşeşte cu marea şi ireproductibila înjurătură. Politica e în plină funcţiune.
Doi pumni bine conformaţi se ameninţă deasupra capului meu. Dar, ca şi prima oară, furia vecinului se potoleşte, pumnii cad.
îndurerat, ascultam în tăcere această înfricoşată luptă, în
care se hotărau într-un vălmăşag de patimă şi de inconştienţă destinele ţării. Şi mă gândeam la partidele noastre politice, la programe, la discuţiuni cuminţi şi cinstite... Cei doi eroi ai înfierbântatei discuţiuni de principii> întrupau grotesc şi
PUBLICISTICĂ
107
caricatural două partide politice, reduse la o simplă semnificaţie
#	• •
Apare conductorul... Dintr-un compartiment (vagonul era de clasa I) doi evrei cu bilete de clasa a Il-a se strecurau plouaţi, turburaţi de eşecul micului gheşeft... Intru şi ocup un loc,
mulţumit că penibila obsesie a conversaţiilor politice din culoar
va înceta.
întreruptă puţin de intrarea mea, discuţia noilor mei tovarăşi de compartiment reîncepe:
—	Nişte brute toţi, domnule; ţăranii au bani de-i pot mânca şi cu lingura. Şi-apoi, proşti! Iacă, nu mai departe, alaltăieri, mergeam cu popa prin sat, la mine, şi întâlnii pe unu care zicea că-i cu noi. Fă-ţi cruce-atunci, îi spusei, şi începu, domnule, crucea de jos în sus.
Acest doct rechizitoriu împotriva ţăranului mă face să
privesc pe vorbitor: un domn bine hrănit şi frumos încălţat.
“ *• . ■ '!
O	tocătură măruntă de dialoguri, teorii, combinaţii:
—	îţi spui eu: dările-alea nu le mai plătim. Au găsit ei
:',v	:	'	■	!_	‘
Soluţia; nu plăteşte nimeni un ban mai mult.
-‘‘t-.-a ~-'A
Păi atunci cine plăteşte!
Statul! Sunt averi destule, apoi societăţile...
Ia lasă c-am mai auzit eu vorbele-astea; să vezi ce-o să mai
plătim...
-	Să plătească ţăranu, că el mi-a luat moşia.
Dările ca dările, dar valuta, frate.
-	Valuta, i-am dat de hac.
-	Cum?
-	Ai să vezi...
-	Dar cu exproprierea ce faceţi?
-	Ai să vezi.
-	O să văd.
—■ Sigur. O să-ţi spui planul nostru după-acuma, aşa crezi
? Şi să dai fuga cu el la jurnal, să spuneţi că voi aţi scăpat ţara.
?' i-
• V.
108
TUDOR ARGHEZI
-	Auzi, să puneţi voi candidatura lui Dumitrescu, ăla care!...
-	Parcă Mitache-al vostru-i mai breaz.
-	Te rog...
-	Ce ţi-i rudă?
-	Zice că Mihalache-i ţigan.
-	Ţigan?
-	Da, ţigan, numai că umblă cu lupu, în loc să umble cu ursu’...
-	Ei, ţi-a dat ceva?
-	Nimic până acum, dar mai aştept.
-	Ce-ai făcut cu poliţa-aia, ţi-au preschimbat-o?
-	Mai întrebi? Altfel, o sută de voturi le-aş fi rupt!?...
De la un timp conversaţia se specializează tot aşa de luminoasă şi de decisivă ca înainte, mai numai asupra ţăranului. Din culoar se ridicau, din când în când, stoluri de hohote, de înjurături şi salve de huidueli... Şi mă-ntrebam ce-i preferabil: fetişismul inconştienţilor de pe culoar sau spoiala imbecilă şi sinistră a îmbogăţiţilor din compartiment?...
-	Da, ţăranul, talpa ţării, care ea vă hrăneşte cu sudoarea sa, pe această talpă o iubesc şi voi iubi-o întodeauna, îşi isprăvi gafa oratorică un declamator.
-	Talpa mea de gheată-i talpa ţării, mai curând decât ţăranul, glumi un spiritual.
-	Ţăranu-i un incult şi o brută, rosti un sentenţios.
Trenul se opreşte. Deschid fereastra, ca să nu-mi mai văd
tovarăşii de drum şi să nu-i mai aud... în staţie un furnicar de lume: o jumătate de sat pornea la vot. Un pâlc se apropie de vagonul meu, se opreşte şi ascensiunea pe acoperişul vagonului începe... Munciţi, obosiţi, cuminţi, ţăranii se duc la vot, cum s-au dus deunăzi la război, fără fraze, fără discursuri. Dialectica secerii şi a crucii li-e necunoscută; limbajul savant al semnelor, născocit în special pentru ei, le rămâne străin.
PUBLICISTICĂ
109
-	Ce faci, nea Ghiţă, te duci la Găieşti? întreabă unul, care tocmai încalecă marginea vagonului, pe moşul din vârful acoperişului.
-	Ce să fac, nepoate. Cică ne amendează, dacă nu mergem să votăm... Asta ne mai trebuia... Să iei omul de la munculiţă lui şi să-l porţi pe drumuri... Bătu-l-ar Dumnezeu p-ăl care ne-a mai adus şi drăcia asta.
Bătrânul de pe acoperiş făcea, fără să ştie, aluzie la votul universal.
1922
ARMENIA LITERARĂ
Un colaborator armenesc al revistei Băncii Crisoveleni, „Vremea Nouă“, Garabet Ciomac, face în ajunul Paştilor româneşti o profesiune de credinţe literare, care nu puţin aduc aminte predilecţiile eroicului său neam pentru fructele unui efort uman particular şi preferinţe, ridicate de înţelepciunea populară până la rangul de gust şi de estetică naţională.
Pentru stupiditatea sentenţioasă din articolul său, autorul trebuie, din motive clinice, cu blândeţe trecut cu vederea, numitul Garabet Ciomac fiind născut guşat exoftalmic, cu alte cuvinte guşat-boboşat. Bolnavii acestui gen de suferinţă, grăieşte patologia, prezintă un tremur, mai ales la membrele superioare, sunt iritabili, persecutaţi, halucinaţi stau locului cu greutate, din pricina unei mâncărimi şi fierbinţeli generale.
Tratament: băşică cu gheaţă pe guşă. Uitarea învăţului cititului, care la cretini se confundă cu facultatea de-a seri româneşte şi derivă în necesitatea irizistibilă de-a imita.
Evoluţie: deces prin înăbuşire, datorit ferocităţii indompta-bilei neputinţe.
1922
110
TUDOR ARGHEZI
TIPOGRAFI ŞI SCRIITORI
între numeroasele mijloace de exploatare a scriitorilor, unii editori adoptă tertipul reproducerii fără indicaţia sursei.
Publicaţia „Orizontul“ a tipărit o poezie a colaboratorului nostru T. Arghezi, uitând să numească revista din care a desprins-o şi dând, vizibil intenţionat, cititorului impresia mincinoasă că între publicaţie şi autor sunt legături de cerere şi ofertă. Dacă actul „Orizontului“ nu se cheamă cumva hoţie, probabil că el trebuie numit bună camaraderie şi salutat.
Un domn din Bucureşti cumpără maşini de tipar cu care treieră zilnic, nesupărat, bucatele străine şi se instalează editor de literatură fără o redacţie de scriitori şi fără cheltuieli de autor. Proprietatea unei maşini îi asigură domnului în chestiune proprietatea limbii şi scrierilor româneşti, ba stăpânirea tuturor literaturilor din lume, editorul român fiind complet iresponsabil şi sustrăgându-se de la orice îndatorire.
într-o organizare profesională a scriitorilor - necesitate de numeroase ori discutată în deşert - actul de a tipări o lucrare şi de a face reclamă, pe afiş, cu nume de scriitori care n-au cu tipografia dumitale nici o legătură, şi cărora nu li se cere măcar consimţimântul atunci când este de rigoare tariful, ar fi judecat de un juriu recunoscut competinte, şi editorul condamnat să despăgubească. „Orizontul“, care face negustorie cu marfă furată din toate limbile şi plăteşte un salaor ca să-i opereze cu foarfeca, n-ar mai putea nici să apară.
Ar fi de dorit ca noul Parlament să se îngrijească de proprietatea literară, ca de toate celelalte proprietăţi, din toate cea mai incontestabilă şi mai sacră, şi în studiile pe care îi dorim să le facă, să ne poftească să-i prezintăm şi studiile noastre în această chestiune. Francezii au putut să valorifice proprietatea lor literară chiar în conferinţele de la Versailles.
1922
PUBLICISTICĂ
111
FIUL LUI DUMNEZEU
„Mai sunt multe alte lucruri, făcute de Iisus. Dacă toate ar fi fost cu de-amăruntul scrise, cred că nici nu ar încăpea în lume cărţile ce le-ar cuprinde“.
(XXI, 25) Ioan Evanghelistul
Muritorul vulgar care trăieşte în solda penibilă a naturii, salariat cu două mese pe zi şi cu o şedinţă de somn, supus legilor, ordonanţelor şi regulamentelor, respectuos faţă de gloriile Finanţei şi ale Proprietăţii, bolnav de stomac şi de nervi, încărunţit fără vreme, însurat în rândul lumii, cu copii, cu poliţe şi cu funcţiune precisă pentru ieşirea la pensie -citeşte Sfânta Scriptură ca o consolare supremă.
A fost, prin urmare, pe vremuri, un om care nu era nici magistrat, nici ofiţer, nici profesor, nici preot, nici arhivar. Bugetul statului, diploma, licenţa, doctoratul, stagiul şi avansarea i-au fost acestui om cu desăvârşire străine. Camera şi Senatul, dreptul de vot şi democraţia nu făceau parte din preocupările lui esenţiale. Presa şi teatrul îl lăsau destul de rece. El zicea: „Eu sunt alfa şi omega“, după cum altul ar fi spus: „Sunt ministrul justiţiei“.
El vorbea de păsările cerului şi de îmbrăcămintea strălucită a crinilor - şi lumea se ţinea fermecată după el. Negustorii îşi lăsau coşurile cu marfă, pescarilor le scăpa din braţe năvodul, ajutorii-contabili părăseau registrele la auzul cuvintelor lui ciudate, neobişnuite la bărbaţii cu răspundere socială şi ifos. Când omul acela, corupătorul, distrugătorul de cariere întemeiate, trecea printre robii şi slugile societăţii, trezea în fiecare ascultător un dezgust, nelecuit de meserie şi o speranţă fierbinte. La un popas, fermecătorul vedea adunaţi în jurul fiinţei sale, întru totul curată, mii de ascultători obosiţi. Atunci el ridica mâinile spre ceruri şi, la ruga lui, se făceau venind coşuri cu pâine albă şi vase cu peşte fript. Şi încrucişându-şi braţele
112
TUDOR ARGHEZI
deasupra fântânii, apa se făcea vin adevărat, pentru adăparea gloatelor uimite. Şi de-a lungul împărăţiilor de pustietăţi străbătute, puterile lui neînchipuite se desfăceau în miracole, ca vâlva sonoră a unei orchestre în liduri şi dansuri. Din cotiturile drumului el ridica ologii, din morminte morţii. Mireasma cuvintelor lui însănătoşea vigorile defuncte ale sufletelor, sceptice de civilizaţii culinare. La problemele de logică şi de raţiune ale învăţaţilor guvernamentali, el răspundea uscând un smochin sau reamintind pilda cu cămila şi acul. Spiritul critic universitar se găsea enervat, plictisit: omul pildelor şi al cuvântărilor cu tâlc nu ţinea socoteală de nici un calapod şi duhul lui umbla în iarba şi în florile lui Dumnezeu, desculţ.
Persoana lui Iisus din Nazaret reprezintă răzbunarea universală a insului robit în meschinăria socială şi împovărat de admirabilele stupidităţi ale naturii. în fiinţa sacră a Mântuitorului bat năzuinţele omenirii neputincioase. Cuvântul Evangheliei aduce iluzia tare că omul a putut tot ce a voit într-un moment al veciei şi făgăduiala că el nu e destinat unui jug perpetuu, de convenţiuni şi instincte. Deopotrivă înge-nunche la crucifix şi Napoleon şi Stan al Paraschivei.
Dacă evanghelistul Ioan scrie adevărul - şi cine s-ar putea îndoi de scrisul fecioriei lui Ioan? - viaţa Domnului a fost infinit mai complexă şi mai plină decât ne-o spune Scriptura. Pentru că închipuirea şi intuiţia nu greşesc niciodată, ele ar putea să ne povestească într-o carte cu frumuseţi şi limpede inspirată, Adevărata viaţă a Fiului Ceresc scrisă de un cercetător al inimilor triste.
1922
„LITERATURA NOUĂ“
De câtva timp, se readuce în discuţie o veche mare nerozie, care nu se bucură măcar de calitatea stupidităţilor
PUBLICISTICĂ
113
utilitare. Până acum vreo câţiva ani s-a vorbit de simbolism şi decadenţă. Astăzi, aceste cuvinte fără sens, tocite subt pana insignifiantă a mulţilor scribi de literatură, reapar în formula „poezia nouă“.
Dacă reeditorii ei ar fi cu toţii de calibrul subdivizionar, nici nu am încerca o relevare. Dar deasupra acestor ţăndări, surcele şi rumeguşuri, care se reclamă de autoritatea tăietorului de lemne, stă cel mai simpatic şi mai înzestrat din câţi rotari are mişcarea intelectuală. Numim pe domnul Iorga, şi credem că elogiul nostru n-are să fie interpretat injurios de către fierbintele scriitor al unei limbi în vâlvătaie.
Diverşii purici ai grădinii literare actuale se refugiază în frumoasa domnului Iorga barbă, ori de câte ori n-au nimic de spus, şi aceşti purici, lătrători şi scriitori, n-au de spus niciodată nimic. Pe crâmpeie de Iorga brodează, cu citat în cap, diverşi diletanţi şi rataţi, închipuindu-şi, în stârpiciunea lor vanitoasă, că fac parte din Iorga şi război adversarilor pe care domnul Iorga binevoieşte să şi-i aleagă. încercători de literatură neizbutită, ei devin pe neaşteptate îndrumători: chirurgi şi medici, din coxalgici şi eczematoşi: o trasmutare instantanee totală.
De altfel, un mare dubiu public planează asupra chestiunii poeziei, iar unii, şi nu puţini dintre cititori, nu se pot hotărî cum să gândească între o poezie atrăgătoare şi o critică lipsită de talent şi lecuitor doctorală. Dubiul merge până sus şi, ca să vorbim întreg, până şi-n detractorii cu meritele literare ale domnului Iorga. Adevărul este că de când combate „poezia nouă“ domnul Iorga nu a ridicat în faţa ei o piedică echivalentă cu un argument; între „poezia nouă“ şi ochiul cititorului domnia sa nu a putut aşeza o imagine capabilă să o înlăture sau măcar să o umbrească. Şi de bună seamă, căci domnul Iorga e un artist care simte frumuseţea „poeziei noi“. Ea îl supără nu prin absenţa sensibilităţilor autentice. Ea nu-1 jigneşte măcar prin libertăţile exagerate, şi nici tonul de familiaritate universală al „poeziei noi“ nu-1 indispune pe
114
TUDOR ARGHEZI
domnul Iorga. Poezia noua îl impresionează displăcut pentru motivul, ca să zicem aşa, de tradiţie imediată, şi mai cu seamă -nu ştiu cum ne-am exprima mai încolăcit şi cu o mai catifelată perfidie - pentru că aşa-numita poezie nouă, în care se recunoaşte o tenacitate veche cât lumea, s-a produs şi a recoltat cu totul în afară de controlul unanim al domnului Iorga.
Se întâmplă că în fundul râpilor şi-n creştetul munţilor se reproduce de veacuri câte o floare, pe care savantul o descoperă după încheierea celui de-al doisprezecelea volum al operelor sale complete de botanică, integral clasificată. Cam enervat, învăţatul îi acordă un nume minor, o învârteşte „nouă" şi o aruncă într-o notiţă apendiculară. Nu-i chiar atât de nouă poezia nouă cât sunt mai cu seamă noi poeţii acuzaţi de poezie nouă. Cu vederile sale largi în multe probleme, domnul Iorga în materie de poezie se păstrează pentru cunoştinţe şi amici.
Mie unuia, nu este vorbă că atitudinea definitivă a domnului Iorga îmi place. O guşti în orice caz mai mult decât oportunismul câte unei calfe de critic, care ştie să ocolească dificultatea de-a călări pe două spinări, una gârbovă şi cealaltă verticală, comandându-şi la păpuşar un al doilea ins aparent identic sieşi, de mucava. La un moment dat al vieţii lui literare, de complimentare a poeziei tip Victor Eftimiu, şi după neîncetate tăgade şi imense munci morale răbdate, criticul simte că intuiţiile l-au trădat şi îşi alege subit, din duzină, şi după ce duzina a crescut, un oarecare „poet nouw, pe care îl decretează justificarea curentului până la el tăgăduit. Ceea ce se poate caracteriza şi cu o expresie nouă: lichelism literar -sau: lichelism divin.
Prin ce oare ar putea să fie nouă poezia nouă? Prin limbă? Prin sentiment? Prin plagiat?
Că se află ceva nou în poezia timpului prezent nu este totuşi neadevărat: vecinul e mai tânăr, şi tinereţea lui este mai recentă. Noul acestei poezii a fost determinat de învechirea clişeelor anterioare, trase în mii de exemplare şi neprimenite la timp: nimic nu se ştie primeni la timp; într-altfel nu s-ar
PUBLICISTICĂ
115
putea învechi nimic. Secretul poeţilor noi e simplu: ei lucrează pe alte clişee, pe nişte clişee născocite sau nu de dânşii toţi, însă altele decât acelea din piaţa comună: amar va fi de ei când şi aceste noi clişee vor fi fost scâlciate. Atunci, în locul poeziei noi, se va impune o poezie mai nouă.
De altfel, toată lumea ştie, pentru că toată lumea pricepe mai bine în trecut, că toţi poeţii care au marcat un nivel descifrabil în cota literaturii, au scandalizat pe câte cineva la timpul lor. Atât numai: că astăzi se scandalizează persoane mai multe şi necontenit mai multe, progresiv cu sporirea tipografiei şi-a exemplarelor de abecedar. Acum treizeci de ani străbunii mei nu s-au scandalizat, în România, de Eminescu, sau, în Franţa, de Baudelaire. Paşnici râjniţari în Asia Minoră sau bravi halvagii la Monastir, ei n-au învăţat limba română ca să o scrie şi să o contureze, sau pe cea franţuzească, decât prin vlăstarul lor actual. Astăzi, Eu mă scandalizez.
Că se află ceva nou în toată poezia timpului de faţă, în cărţi, în teatru, pretutindeni, este, într-adevăr, adevărat. Şi acest nou e considerabil - nu vreau să exagerez nimic - căci el nu e numai un nou de clişee, ci e şi un nou interior, un sâmbure nou, aş zice un stil. Limba românească începe să aibă piezişuri, măsuri şi transparenţe, şi o manufactură nouă. Analizaţi numai cretinismul sincer al criticii uimite. Criticii de meserie sunt aproape disperaţi. Ei nu înţeleg cum s-a făcut şi cum se face că ştofa limbii, la care ling ei molcom de câteva decenii şi o îmbălează, începe să aibă inflexiuni de mătase, şi chiar pentru potenţa lor labială o suculenţă neobişnuită. Docili cântători ai grosului bun-simţ, ei ar trebui cel puţin să răcnească a bine dacă nu să şi jubileze; dar trecutul lor de onoare, acela de a muri precum au trăit, cântărit, îndeosebi atunci când sunt şi cantori universitari. Ei nu se mulţumesc să accepte cu generozitate şi cu entuziasm. Ei îşi fac probleme, ca să analizeze şi să piardă timpul cu o similitudine de savanterie: ca să deprecizeze ceea ce nu-i la îndemâna omului
116
TUDOR ARGHEZI
de a dispreţui. Arsenalul lor se găseşte risipit în faţa lucrului nou şi inevitabil; calapoadele lor se vădesc zadarnice şi ridicule: ei le par anatomiceşte imposibile, şi corul dascălilor şi paracliserilor se văietă că miracolul se cheamă găină.
în câteva consideraţii stă toată povestea literaturii.
Ca să ne întoarcem - domnul Iorga, care e un istoric, pricepe foarte bine că dacă toate celea curg şi se schimbă, numai poezia singură nu trebuie obligată să se fixeze locului trunchi. Ar fi şi o proastă pildă de vitalitatea inteligenţei româneşti, ca toată lumea să scrie la fel cu Mihail Zamfirescu. Noutatea e condiţia ce se impune insului înainte de toate, necum să nu fie poruncită literaturii. Ce-ar mai fi istoria pentru domnul Iorga, care şi-a concentrat în frumuseţea ei nobilele sale pasiuni, dacă toate popoarele şi toţi împăraţii s-ar fi mişcat la fel, după un tipar, preocupaţi să nu supere pe contimporanii primului părinte? Dar domnul Iorga, fără să admită identitatea şi maimuţăreala istorică, se preface că i-ar conveni în literatură căprăria; poeţii să facă pasul pe compănii, cu palma pe vipuşcă şi să-ntoarcă toţi capul odată, pentru onor literar.
Subsemnatul roagă pe domnul Iorga să-şi formuleze doctrinele, dacă poate, în chiar paginile publicaţiei, de-a lichida, odată pentru todeauna, chestiunea poeziei noi. Dacă cu cinci mii de cuvinte unul nu-i în stare nici să bâlbâie, iar altul ştie să exprime simţiri neobişnuite şi să cârmească în interiorul lor rigid, acest ultim rezultat e departe de-a constitui o vinovăţie; este pentru limba ce le cuprinde o înavuţire, o creştere, o complicare.
Nu-i aşa că fiecare îşi alege cuvintele lui proprii din limbă, ca plantele care îşi iau individual, pentru dezvoltarea particularităţilor, numai cât le trebuieşte din pământ şi lumină? Natura se vădeşte mai complexă şi mai inteligentă decât critica literară: pe un metru pătrat de pământ mama Safta cultivă zece plante cu mirosul tare, absolut distinct: măghiranul, busuiocul, calomfirul, cimbrul, mărarul, izma, melisa, leuşteanul,
PUBLICISTICĂ
117
usturoiul şi livănţica - şi mai încap în metrul pătrat alte douăzeci de parfume deosebite, toate hrănite exclusiv din acelaşi gunoi. Mama Safta se bucură de grădina ei. Să fie domnul Iorga sincer ofensat că limba românească se mai poate seri şi altfel decât de către poeţii Vlahuţă şi Coşbuc? Acest soi de judecată nu poate aparţine domnului Iorga. Domnul Iorga a apucat să comită greşeala de-a vorbi într-un fel. Suntem siguri că, aşezată şi proporţionată cu problema, domnia sa va binevoi să facă o corectură de opinii. însuşi domnul Iorga e altceva decât un scriitor nou al unei noi poezii, care se bârfeşte? Într-o limbă sunt mai multe soiuri de limbi, şi din momentul în care se face despărţirea limbilor e vorba de suflet, de individ, de capacităţi înnăscute: aci critica literară umblă în întuneric, şi trebuie să se resemneze, nu mai interpretează; primeşte sau refuză. Dar refuză pentru că e nou - şi atunci nu mai e vinovat obiectul, ci contemplatorul.
Cred că este ca şi dovedit că noutatea limbii nu are nou decât aspectul nou al aceloraşi cuvinte, puse să comunice unele cu altele şi să se împrumute între ele, aşa încât un critic superficial nu le mai recunoaşte. Evident că în această circulaţie a torentelor subterane ale limbii prin sedimentele vechi ale vorbelor este nevoie şi de puţin meşteşug: oare să fie vreo ispravă demnă de luat aminte dacă la compunerea ei nu a participat şi meşteşugirea?
Mai e nou în poezia nouă alt lucru, şi acesta destul de vechi, numai că profesat intermitent în literatură, de nimereală. Căutând aurul şi-n aer, nişte poeţi au născocit chimia - şi de aci-nainte, până la materiile colorate şi până la sinteze, fiecare chimist a exploatat izolat câte un punct ai chimiei.
E nouă în poezia nouă atitudinea, concentrarea, părăsirea subiectului din tactica veche, care se naşte ca o artificie, descrie o curbă luminoasă şi se stinge. Până într-un timp, toate povestirile începeau cu „A fost odată“ şi toate rugăciunile se terminau cu „Acum şi pururea... amin“. Poeţii au observat că
118
TUDOR ARGHEZI
rugăciunea se mai poate exprima şi altfel. Până într-un timp, orice bucată literară era obligată să cuprindă un episod: literatura faptelor diverse şi a invenţiilor istorice, de la roman la teatru. Poeţii au observat că din opera poetică poate să fie sustrasă o parte care să fie mai caracteristic poetică şi, din evoluţie în evoluţie, ei au ajuns la exploatarea supraconcentrată a sensibilităţii: fabula a fost din ce în ce mai abandonată şi înlocuită cu exploatarea imaginilor, cu intensificarea sentimentului: şi, grad cu grad, poeţii au parvenit la o stare de vaporozitate a ideii, care le permite să părăsească şi metrica şi însăşi rima... Dacă impresia câştigă, dacă puterea sentimentului câştigă, şi metrul şi rima pot să fie fără pagubă înlăturate. Or, şi în aşa-zisa poezie nouă ca şi în aşa-zisa poezie clasică, singur talentul interesează.
O! desigur că ceea ce-i la unii o stare naturală a firii lor proprii sau o preocupare de arhitect, poate cădea la alţii în simplă imitaţie sau în manieră. Slavă Domnului că literatura „nouă“ românească prezintă şi exemplare de acest soi - şi lucru edificator şi sugestiv pentru teza noastră, acelea sunt cele mai acceptate. împotriva acestui fel de-a fi nou domnul Iorga îşi poate arunca toate pietrele: ele nu izbesc în literatura nouă, ci în mediocritatea cea nouă. însă mediocritatea veche e atât de numeroasă şi atât de grandilocventă, încât se cade să fim cu multă luare aminte sfioşi...
1922
INGINERUL REDACTOR
Aş vroi să cunosc gândul dumitale.
Crezi dumneata, într-adevăr, că meşteşugul de a seri frumos trebuie să aparţie numai autorilor de literatură şi că
PUBLICISTICĂ
119
după atâţia amar de ani de citire şi învăţătură profesioniştii liberi ai societăţii sunt unanim datori să scrie prost şi urât?
Socoţi dumneata că singură biblioteca trebuie să cinstească în raftul biuroului virtutea moartă a limbajului ales şi că viaţa de toate zilele nu trebuie împărtăşită cu el?
A zugrăvi şi a cânta din vioară nu este ştiut de orişicine; poţi fi un cetăţean însemnat în ţara ta, fără paletă sau arcuş, şi tabloul şi unealta răsunătoare, ca să grăiască, au nevoie de catacomba muzeului şi de cripta sălii de concert. Muzica e o voce care vine, pictura e o clipă ce s-a dus — amândouă ghicesc ceva din eternitatea înaltă a intuiţiilor de peste viaţă şi înfăţişează atitudini mari îngheţate.
A scrie este a trăi, de când actele cele mai mari şi cele mai mici ale vieţii au apucat drumul cel alb al hârtiei, depănată, lactee, de rotativă - de când, ca o şoricărime trandafirie, omenirea forfăie într-un iremediabil univers de foi volante, broşate şi cartonate.
Domnul acela, încruntat pe masa lui de lucru, vrea să rupă din lespedea inteligenţei sale, purtătoare de lumini latente, o scânteie cu neputinţă de scăpărat. El scrie un discurs, un articol sau o carte, el e parlamentar, ministru sau profesor. Are un plan, o vedere personală de idei, şi intenţii. Ideea lui se stinge de la cea dintâi scufundare a condeiului în călimară. Discursul lui va fi foarte stupid, articolul său va fi searbăd, cartea lui va fi deşartă.
Scrisul e un ciur subţire, prin care se pierde şi cea mai bogată făină, fără meşteşugul aglutinării potrivite.
Bărbatul de stat şi de idei este nevinovat de ignoranţa acestui meşteşug. E un meşteşug ciudat, care nu prea se învaţă, cei mai buni dascăli de literatură exteriorizează insignifiant, întinderea unui text, ponderea reală a unei gândiri, diviziunile şi dozajul, contrapunctul, cheia de boltă a unei compoziţii sunt noţiunile absurde însă sigure ale scriitorului înnăscut. Un text se croieşte ca o jiletcă şi o carte ca o manta: pe măsură. Pedagogii şi conducătorii sunt vinovaţi de altceva: că nu se completează cu câte un... inginer.
120
TUDOR ARGHEZI
Lipsa inginerului redactor o simt mai toţi oamenii publici, obligaţi să se rostească prin scris, mai toţi directorii culturii şi politicii vii. Guvernul, Parlamentul, Universitatea, Biserica, Armata şi toate autorităţile ce trebuie pronunţate cu majusculă, au nevoie, în funcţia lor de a administra şi de a se înţelege cu lumea, de un inginer-redactor în toate serviciile lor. Cu inginerii-redactori, ataşaţi la Cameră şi Senat, şi Legea exproprierii şi Legea chiriilor ar fi scutit magistratura de mii de procese şi interpretări parazitare.
Un capriciu diavolesc voieşte ca în limba dumitale natală, pe care o vorbeşti toată ziua, să bâlbâi şi să te şepeleşti îndată ce intervine blestemata pană. Nu te încăpăţâna! Ia-ţi manuscrisul şi, înainte de a-1 da la tipar, trimite-1 inginerului-re-dactor, ca să ţi-1 cureţe bine: un manuscris se spală ca o batistă. A înfrunta nepregătit hârtia e un păcat împotriva sfântului spirit, care se răzbună. Pergamentul va fi întrebuinţat cu temere şi economie, ca un lucru sacru: nu trebuie să te joci cu jertfa omului care-şi leapădă cămaşa şi face dintr-însa foi albe de piatră. Cheamă-1 pe inginer şi plăteşte-1 ca să slujească în reconstruirea notelor dumitale, limba românească.
Şi guvernul, şi parlamentul, şi justiţia, şi armata vor putea să-şi recruteze inginerii-redactori, cu înlesnire. Ei sunt poeţii, prozatorii, cu sau fără geniu, dar întodeauna destoinici să facă onoare misiunii de revizuitori ai textelor încâlcite - şi autorităţile îi pot găsi fumând o ţigară amară şi purtând un toc scâlciat, la cafenea, de unde nu vrea să-i scoată nimeni pentru o muncă folositoare şi foarte bine retribuită.
1922
PRESTIGII
Pe-o uliţă dosnică se strecoară sfios un domn simpatic, scoborâtor sărăcit al unei familii opulente. Cea din urmă avere,
PUBLICISTICĂ
121
moşia soţiei, a fost „vândută“ statului, pe valoarea unei părechi de galoşi hectarul, plătibilă peste o sută de ani, când luminata democraţie va purcede la o expropriere nouă.
Domnul îşi doseşte figura palidă, de intelectual cu ochelari, în gulerul mantalei. Cu greutatea neobişnuinţei, el duce subsuoară bolovanul unui pachet exagerat. Sunt orele opt dimineaţa şi domnul vine din piaţă, ca altădată sluga tatălui defunct. Din pachetul lui atârnă coada de fazan a unei legături de praz, iese coltucul blond al unei franzele, transpare carminul delicat al ridichilor de lună, strânse buchet. Probabil că, mai din fund, gâlcile cartofilor şi cepilor planetare încheie lista proviziilor pe douăzeci şi patru de ore.
Trecătorul e preşedintele unei secţii a Tribunalului Ilfov. Personaj considerabil, el este însărcinat de stat să hotărască în procese, pledate de advocaţi salariaţi regeşte, parveniţi, prin ştiinţa dreptului şi harul trăncănelii, la lenea supremă, pe care, ca unor eroi trecuţi în marele repaos papal, le-o acordă un automobil cât un mormânt cu bolţi, cui se cuvin milioanele controversei.
îl însoţeşti cu o privire insistentă şi datezi amănunţit întreaga lui garderobă, înaintea războiului naţiunilor şi a votului universal, şi printre voi trece, cu sughiţuri calculate de scroafă, limuzina unui escroc matinal al cărui vizitiu, în costum sportiv kaki şi ras proaspăt şi pudrat, cu mâna indolentă pe cârmă, asociază într-un tablou sintetic două banditisme.
Desigur că magistratul şi-a fabricat pentru soţia lui frumoasă şi pentru copiii lui inteligenţi o morală, o filosofie compulsată din ideile veştejite pe cărţi. în vremea ce el, şeful familiei, va administra cetăţenilor civilizaţi dreptatea sfântă, una şi indivizibilă, ea va cârpi ciorapii, ei vor învăţa geografia şi matematicile pure. Şi seara se vor întâlni cu toţii iarăşi la masă, la ridichi, la cartofi, şi la basme culturale, apărându-şi mâncarea de muşte într-un apartament discutat de lege. Nevasta va suspina răsfoind jurnalul de modă împrumutat de vecină. Băiatul cel mare va întreba:
122
TUDOR ARGHEZI
-	Papa, cunoşti un dascăl care a tradus din bulgăreşte pe Shakespeare?
Si se va stinge lampa: economie. Şi vor dormi: somnul hrăneşte.
Magistraţii şi profesorii sunt destinaţi să joace mai mult ca-ntodeauna rolul benevol de gură-cască sociali, întreţinuţi cu elogii gratuite, cu discursuri parlamentare, cu diplome şi cu articole de presă. în virtutea unor studii de triste abstracţiuni, ei au rămas timizi, protocolari, visători, intenţionişti, politicoşi cu viaţa, considerată ca o Madonă şi ca un violoncel. Chemarea lor e splendidă. Unii vor forma mintea, caracterul şi personalitatea prăsilelor puturoase, ceilalţi vor păzi ordinea şi legalitatea, trebuincioase abdomenului total al aristocraţiei recente. Şi vor fi numai cuviincioşi, numai cinstiţi şi numai disciplinaţi, căci aşa cere prestigiul şi aşa porunceşte datoria unui funcţionar.
1922
PUBLICUL ŞI PRESA
Să notăm un fel de fenomen.
în vreme ce valorile comerciale mediocre au sporit cu mia la sută; în vreme ce nisipurile de aur, după retragerea undelor de sânge, au clădit bancuri statornice în cele mai mizere limanuri; în vreme ce toate şantierele muncii sociale s-au înavuţit, şi cele mai provizorii bordeie se reclădesc cu turnuri; în vreme ce cârciuma, cafeneaua, circul şi teatrul cunosc neaşteptate opulenţe (chelnerul: capitalist, actorul şi clovnul transmutaţi în baroni şi prinţi) - tărâmul de farmece al literaturii stă, dinaintea soarelui, sterp.
Niciodată cartea n-a însemnat mai puţin ca azi, niciodată scriitorul nu s-a vădit mai inutil - scriitorul, preotul limbii,
PUBLICISTICĂ
123
cel exaltat de domnii senatori şi deputaţi teoretici - niciodată nu s-a citit mai puţin. Consecinţa cea mai crudă a războiului o suferă invalizii şi orfanii literaturii. Cine afirma cu o convingere agresivă că războiul civilizează şi alege?
Nimeni nu mai citeşte. Ediţiile încep să fie scurse cu greutate, şi editorii încep - în sfârşit! - să aprecieze durerile autorilor.
Scriitorii, şi cei mai cotaţi în piaţa librăriei, se văd refuzaţi de toate casele editoare. Exemplul cel mai recent ni-1 aduce domnul Agârbiceanu, care, cu două manuscrise voluminoase în ghiozdan, bate la uşile editorilor în deşert. Literatura care mai prinde trebuie să fie strict pornografică.
A circulat pe sub masă, în capitală, o broşură de patru pagini, care cânta, în versuri, nici măcar lubricitatea brută. Domnii cu studii înalte, cu pantofi de lac, şi cu monoclu, o căutau numai pentru că broşura numea organele pe rostirea lor vulgară. E, probabil, o perversitate analogă aceleia care face ca, la oraşe, boii, stâlciţi în bătaie la ţară, să fie adoraţi în pictură şi, la Universitate, profesorii în redingotă, să recomande în literatură deliciile cioreciului şi ale extractului de oaie ţurcană.
în ultimele zile s-a împărţit în public următorul afiş. Se discuta cu aprindere tocmai libertatea presei.
FETELE LA ŞAISPREZECE ANI
Dintre cele două perioade critice, pe care le are femeia în viaţă, cea de la şaisprezece ani e cea mai turburătoare, cea mai plină de farmec.
Ochii turburi rămân fixaţi în gol, iar sânul fraged şi crud e răscolit de suspine neînţelese. Simţiri pe care ele nu le pot pricepe, cuprind inimioara fetei la şaisprezece ani, şi o dorinţă nebună, mii de dorinţi îi agită febril fiinţa.
Pentru a întruchipa această minunată trezire a simţurilor, pentru a putea uni senzualitatea încă nedefinită, cu perversiunea instinctivă a femeii, pentru a reda setea de iubire, de iubire pătimaşă, fără alegere şi fără de gând la consecinţe, Pina Menicheli, marea artistă
124
TUDOR ARGHEZI
italiană, a dat filmului unul din capadoperile cinematografice VÂRSTA CRITICĂ, ce se rulează de luni 3 iulie la cinema,Apollo“ şi la frumoasa grădină ,Arena Bland uzia“, din str. Paris Nr. 7.
în filmul montat cu o artă superbă, joacă şi popularul artist Livio Pavanelli. Monopol S.A.R.P.I.C.
Ziarul, nici el nu este, relativ, mai cumpărat decât cartea. Tirajul neînsemnat al marilor cotidiane, pentru un popor de şaisprezece milioane de părechi de ochi, s-ar putea explica prin formatul hârtiei, care slujeşte la împachetat. Cele mai răspândite ziare nu trec în zilele lor meritorii peste o vânzare de şaizeci de mii de foi, şi atunci este nevoie de o gâlceavă de generali care au comandat armatele în război şi îşi servesc reciproc epitetele inspirate de la dezerţiune şi trădare. în ultimele luni au dispărut, şi din capitală şi din Ardeal, câteva ziare. Maşinile tipografice treieră aiurea decât în presă şi literatură: chitanţele, facturile, formularele, poliţele, sunt singurele opere de artă care le hrănesc.
Acum doi ani s-a citit ceva mai mult decât anul trecut. Anul acesta se vând numai cărţile obligatorii, didactice, şi presimţim un an când cursurile se vor face de mimi si echilibristi. E
>	*
surprinzător că individul devine incapabil să stea cu sine însuşi pe o carte; concentrarea este pentru contimporanii noştri o pedeapsă, şi fiecare dintr-înşii evadează camera, biuroul, casa, unde acum zece ani familia întreagă începuse să citească.
Pe un om de cultură această situaţie trebuie neapărat să-l jignească. La începutul oricărei isprăvi a insului, a tovărăşiei şi a societăţii, a stat todeauna o idee, o carte. Cartea este, poate, înainte de toate, un mijloc de autocontrol, pentru ponderea judecăţii, pentru aprofundarea analizei, pentru confruntarea cititorului cu constelaţiile mari ale cugetării. Să fi devenit moralmente atât de puternici, atât de siguri de dânşii contimporanii noştri, încât să nu mai simtă nevoia de un canon şi să nu mai caute plăcerea tradiţiei în înmugurirea fiinţei lor abstracte pe o ramură întinsă dintr-o lumină depărtată?
PUBLICISTICĂ
125
Omul de intelect este pornit în turbarea lui să bată generaţiile cu biciul şi să le împovăreze cu impozitul forţat al culturii.
Dar nu e cumva locul să ne punem şi altă întrebare?
j !
Este literatura actuală pe gustul cel bun al cititorului, şi mulţumeşte, oare, presa curiozitatea lui aţâţată de nişte timpuri iuţi şi acre?
Ce află de fapt cititorul în literatura curentă? Aceleaşi poze se repetă pretutindeni, în toate cărţile şi revistele. Scriitorul morfoleşte un fapt divers, care de cele mai multe ori are savoarea unei bomboane de săpun; aş îndrăzni să scriu: a unui supozitor. Scriitorul iese la ţară, sau se plimbă prin mahala, în toate scrierile lui. Fie că-şi caută florile pe hârtia altora, fie că le ia, cum se zice „din viaţă“, sau din imperiul sărăcăcios al
invenţiei - el izbuteşte mai todeauna să dezintereseze...
f *
Tineri şi mai bătrâni, acestor simpatici fabricanţi de cărţi le lipseşte nivelul, poate de nevroză, poate de energie, al timpului lor. O carte care iese azi, pare scrisă şi tipărită cu treizeci de ani mai devreme, şi dacă, în principiu, cartea ar trebui să depăşească hotarul vremii, în realitate prezentul trebuie să comunice neapărat cu interiorul ei, o carte trebuie să se afle în atmosfera ceasului în care a fost compusă.
Se pare că publicul este prea conştient de absenţa geniului la scriitorii care-1 poftesc să-i citească, şi nu le acordă nici o autoritate. Se pare că publicul acesta ticălos nu mai poate să fie simtitor decât la lucrul rar, la o esenţă cu totul tare si nouă.
»	*	1	7
În această privinţă ziarul stă neasemănat de prost. Presa cotidiană, care ar putea răspunde mai bine decât cartea aşteptărilor de senzaţii aspre ale cititorului, a parvenit la o formă
expresie şi inteligenţă, care nu mai permite mişcarea
i	şi a sentimentului. Pagini imense cenuşii, ca poteca mizeriei, articole ca pulberea lentă a carelor cu nuiele, duse pe drumurile de humă plumburie ale bălţii.
E un dezechilibru regretabil. Publicul nu mai tolerează neta, pe când scriitorii au rămas la nobilul ariston şi ziariştii
126
TUDOR ARGHEZI
la fonograf. Publicul ar simţi, pare-se, nevoia unei orientări, \ unei puternice orientări.
Atari probleme muncesc fără îndoială şi pe alţi confraţi, care le rezolvă cam după cum îi taie capul. Cităm, de pildă, din ultimul număr al revistei „Flacăra“, încercări de-a satisface publicul cu orice preţ, în genul afişului reprodus mai sus. Reproşând Sulamitei că a evitat, fată săracă, propunerile proprietarului şi prilejul de a se procopsi, poetul Minulescu îi spune, cu un accent oportun, împrumutat din sensibilitatea . unei directrice de institut special:	\
„Dar tu minte n-ai avut	l
Şi când regele te-a vrut...
Pentru ce-ai fugit de rege Şi-ai fost proastă?...“
Dacă aci trebuie să ajungă cititorul, soluţia e găsită şi să nu ; ne mai întristăm. Scriitorul viitorului culturii româneşti va ! copia fidel pe carnet literatura păreţilor acoperiţi cu inscripţii şi va trimite la tipar.
1922
DUILIU ZAMFIRESCU	[
Solidaritatea ciudată a trunchiului cu vlăstarul a făcut ca fiului ucis într-un duel mai idiot decât cele obişnuite, să-i | urmeze în mormânt părintele, otrăvit cu ciuperci... Ştiu că s-a dat şi o versiune medicală morţii lui Duiliu Zamfirescu, dar legenda va păstra ciuperca veninoasă, ca un final mai iconografic decât decesul prin funcţiunile unui ficat stricat. ? Căci poetului îi şade în toate timpurile mai bine să moară din pricina unui vegetal, care ar fi putut să fie o floare.	\
PUBLICISTICĂ
127
Necrologul lui Duiliu Zamfirescu nu s-a deosebit prin nimic, în presa românească, de lauda pripită, evazivă şi proastă, care însoţeşte marşul funebru al unui deputat de rând, şi am putut găsi chiar în presa aproape literară atitudinile de bravadă ale celor câţiva mucoşi, cu un caş fiziologic la gură şi pleoape, care întreţin, după război şi într-o valută morală scăzută la nulă, rubricile informative, cu ifose de pedanterie primară.
Poate că dacă în loc de Duiliu poetul s-ar fi numit Marin sau Dumitru, zborul libelulelor care îi caracterizează poezia s-ar fi orientat într-altfel şi cititorul nu era să fie obsedat de atât atlaz şi atâtea mătăsuri câte îi plăcea scriitorului cu sonorităţi adriatice să brodeze unui auz august. Unele poezii ale lui seamănă cu batistele de bal, în care o marchiză de porcelană consimte să-şi încredinţeze o lacrimă de diamant; altele, cu nişte lampioane. La şoldul înalt al cântăreţului, drapat în mantaua studentului cu mandolină, străluceşte o spadă agrară, care nu se ştie dacă înfăţişează amatorului de aspecte mai mult decât o teacă fină cu peruzele. Lama ei se înfăţişează febrilă şi într-ascuns netăioasă.
Dar Duiliu Zamfirescu are locul lui sigur în literatura românească, asemuitor rolului franţuzesc al lui Gautier. Grija lui de limbă, de simplicitate compusă, respectul lui de cuvânt, împins la exces şi manierism, acurateţa lui gânditoare sunt însuşirile unei aristocraţii ce năzuieşte la o arhitectură cu liniile lungi pe dinafară.
El nu a fost nicicând boem şi nespălat, palmele lui au fost întodeauna uscate, unghiile lui fără căptuşeli de mocirlă şi trupul lui s-a ferit de mâzgă şi de sudoare. La fizic şi la intelect, Duiliu Zamfirescu a luat baie zilnică şi rufărie proaspătă. Carnea lui a trăit sănătoasă şi cu voinicia rasei: fără bube şi dege-nerescenţe şi haina poetului a fost întodeauna aleasă şi călcată.
Toate aceste autocorecţiuni indică un tip de civilizaţie şi cultură şi le însemnăm cu gândul la esteticii riguroşi pestilenţi sau râncezi, care la moartea unui poet autentic îşi scot ciubotele
128
TUDOR ARGHEZI
şi ciorapii şi îşi expun cu agrement şi entuziasm emanaţiile personale.
Despre poetul ca şi despre insul Duiliu Zamfirescu, contimporanii păstrează o impresie de curat şi de fraged: (mozaic şi in topit) rămase în cărţile lui, ca nişte icoane şi ca nişte covoare. Rog ştergeţi picioarele.
1922
TAKE IONESCU
S-a scris atât de mult şi din atâtea părţi asupra marelui aţâţător de oameni şi de pasiuni dispărut, încât o pagină nu adaogă nici nu scade arhiva necroloagelor cu nimic. Toată lumea care l-a contestat, care a jignit şi insultat gingăşiile lui Take Ionescu, simţitoare şi la calomnie şi la adoraţie, a căzut, în faţa doliului, de acord cu preoţii cultului conservator-democrat.
Dacă totuşi înscrim numele lui în paginile acestei reviste, este ca să facem o constatare aproape dureroasă. Din sutele şi poate că miile de prieteni politici, literari şi gazetăreşti ai lui Take Ionescu, nici unul nu a fost în stare să înjghebeze un manuscris demn de figura lui. Să fie pentru că l-au iubit mai puţin decât li s-a părut sau pentru că toţi închinătorii lui Take Ionescu au fost mai prejos de cureaua încălţămintelor sale? j
Pe mormântul lui Take Ionescu, care a sprijinit numeroşi j ziarişti, s-ar fi cuvenit să se aşeze lespedea mare a unui articol puternic, tăiată în liniile întâlnite ale piramidei. O simţire adevărată ţine loc, la moartea unui prieten mare, chiar de talent.
Această simţire absentă nu a putut să fie înlocuită cu banalele fraze ale elogiului postum, însoţit de fotografie. î Prietenii politici ai lui Take Ionescu au fost ceea ce au putut să fie, în necesitatea lor de a se acoperi cu lumina marelui şef. Răscolitor de mulţime, Take Ionescu a trăit în izolare morală şi a închis ochii izolat.
PUBLICISTICĂ
129
Domnul Iorga, care-i un om neasemănat de bun, a scris pentru prohodirea mortului elogiul bunătăţii lui Take Ionescu. Pentru ce s-au sfiit să grăiască despre această însuşire a omului, partizanii care s-au folosit de milostenia ei din belşug? Ei nu şi-ar fi pricinuit nici un neajuns, mărturisindu-se, în taina morţii, creaturile lui Take Ionescu. Căci, spre deosebire de toţi oamenii noştri politici, care se slujesc de alţi oameni numai ca să-i lepede după ce s-au folosit de validităţile lor, adevărul este că Take Ionescu nu a lepădat niciodată pe nimeni şi că s-a mândrit cu bărbătescul curaj de a-şi susţine prietenii cu energie împotriva tuturora, nepăsător la insinuare, la rea-credinţă, ca şi la satiră, şi de a-i susţine cu atât mai mult cu cât erau mai mici şi mai slabi.
E o însuşire, ce singură ar merita monumentul de piatră proiectat deunăzi de zece subscriitori. Ceea ce dorim, după ce ziua scrisului frumos a trecut, este ca monumentul să ţie loc, la ceasul lui, de tot ce nu s-a putut rosti pe hârtie - şi să însemneze, prin alegerea ce se va face în persoana sculptorului chemat să înfăţişeze pe Take Ionescu, o lucrare de artă adevărată.
1922
COLONELUL N.M. CONDIESCU
începe să se arate şi la noi răbdarea pentru notorietate şi acceptarea noviciatului pentru meşteşug. De unde toate precocităţile maladive erau geniale la şaptesprezece ani, extraordinare la optsprezece, fenomenale la nouăsprezece şi sterpe la douăzeci, iată-i venind către noi din turnurile înalte în care au studiat, oamenii vârtoşi ai maturităţii. Ieri îi cunoşteam ca pe nişte personagii cultivate în materia gustului, putând să strămute o discuţie pe mai multe terenuri şi uimindu-ne uneori cu reflecţii care trădau obiceiuri îndătinate de gândire şi rafinamente. Azi, dintr-o dată, ei se afirmă scriitori şi scriitori de meritul cel mai vădit.
130
TUDOR ARGHEZI
Colonelul N.M. Condiescu ne aduce o carte surprinzătoare, din Grecia şi Eghipet şi mai ales din teritoriile pân-aci necunoscute ale cosmosului său propriu. La aroma foarte evocativă, pătrunzătoare, a mărilor şi ţărilor străbătute cu prinţul Carol, se adaogă, amplificând-o suculenţa atmosferei sufleteşti a fericitului autor. Peste mări şi ţări, cum e intitulat volumul, autorul ancorează în realitate la ţara luxuriantă a personalităţii sale.
Pierre Loti, care a purtat şi el uniforma, spada şi pana, de-a lungul lumii, are în opera lui accentul permanent al pubertăţii : de internat, care cântă la pian, brodează, pictează flori şi scrie, în mâna lui toată natura este de consistenţa trestiei încovoiate cu miezul gol. Cartea colonelului Condiescu e cu totul altceva. Cuvântul său e dinţat, fraza lui merge cu precizie viguroasă, uleiuri generoase îi lubrifică mecanismul. în tot ce vede şi scrie se ghiceşte bărbatul; simţirea autorului stampează. El arată luna cu un gest de îndrăgostit care o fură. Vântul în mâinile colonelului Condiescu e o fiinţă vie. Pietrele bat ca nişte inimi. Pământul are grai, putere şi voinţă. în cartea domnului Condiescu natura nu zace pasivă, ca odalisca literară, cu ochii languroşi din cele mai multe cărţi, ci acţionează, cugetă şi spune.
Ca un vârtej se desfoaie volumul şi mergi cu spirala lui, sedus de elastica lui frumuseţe. Şi nici melancoliile pregnante ale autorului nu se sustrag puternicului lui optimism şi toate stările sufleteşti din cele vreo două sute cincizeci de pagini ale cărţii sunt ca nişte rugăciuni şi ca nişte ofrande ale unui j voievod voinic, care se împărtăşeşte cu Domnul, călare.
Pe neaşteptate, domnul Condiescu se certifică scriitor din dinastiile cele mai bune.
îndemnăm publicul să citească volumul colonelului Condiescu: e o datorie, răsplătită de un mare agrement. Negreşit că e supărător pentru profesioniştii penei să le afirmi că noul venit îi întrece. Dar e cazul colonelului Condiescu: de multă vreme nu a ieşit din tipare o carte comparabilă cu volumul său.
PUBLICISTICA
131
Şi e abia primul volum, al epocii sfielilor şi al îndoielii. Trebuie să aplaudăm tare pe autor, pentru ca în al doilea volum făgăduit să se cuprindă toată impetuozitatea, neîmpiedecată, a individualităţii lui remarcabile, relevantă în Grecia şi Eghipetul celui dintâi.
1922
FUNDAŢIA CULTURALĂ „PRINCIPELE CAROL“
Duminică, 9 iulie. Inaugurarea, subt prezidenţia prinţului moştenitor, a Fundaţiei Culturale „Principele Carol“, instalată în frumosu-i local propriu din str. Dr. Kalinderu.
în asistenţă, impresionează atitudinea modestă a domnului Iorga, întors în ajun din Paris, faţă de obrazele mult mai puţin culturale, care se înghesuiesc în primele rânduri ale invitaţilor, ca să fie foarte bine văzute de preşedinte. Ici figura întru totul aristocratică a mitropolitului Miron, dincolo personagiul grotesc al unui doctor celebru în istoricul stârpirii peştelui din apele româneşti, adunarea e un extract sintetic al întregii lumi culturale din capitala ţării.
Trei miniştri, al Finanţelor, al Instrucţiunii şi al Comunicaţiilor, de un tonaj puţin obişnuit, vor asculta aluziile foarte transparente ale prinţului Carol şi ale profesorului Mugur, la indiferenţa organelor competinte pentru cultură.
Lucru excepţional, n-au fost rostite, îmr-adevăr, decât două discursuri şi acestea de către conducătorii autorizaţi ai instituţiei. Directorul general al Fundaţiei, domnul G.D. Mugur, într-o limbă frumoasă şi cu o culanţă verbală de orator dispunând de toate resursele, catifelează fondul, pe care îşi va t&a liniile aspre prinţul. E interesant de reţinut din istoricul
132
TUDOR ARGHEZI
Fundaţiei, schiţat de domnul Mugur, că ideea unei acţiuni culturale intense i-a venit prinţului Carol în Indii.
Discursul prinţului a părut rostit de către un critic social informat şi nemulţumit, mai repede decât de către un moştenitor de Coroană. A surprins plăcut în tonul discursului impresia că ţara va cunoaşte la tronul ei un viitor rege, care rupe cu tradiţia protocolului strict, a ochilor închişi. Formule fericite prin concentrarea, expresia şi conţinutul lor au caracterizat discursul princiar.
Sentimentul unanim cu care a plecat gânditor auditoriul, este că Fundaţia Culturală „Principele Carol“ va lucra crâncen cu voinţa neînfrântă a folosinţii reale culturale, fie că oamenii politici vor sprijini-o, fie că-i vor pune piedici.
De notat că Fundaţia şi-a creat de pe acum câteva mii de debuşeuri de librărie inexistente până azi - şi că în vreo treizeci ; şi cinci de zile de funcţionare embrionară a distribuit aproape > un milion de cărţi româneşti.	!
1922	; CLERUL MONAHICESC
împotriva călugăriei au argumentat, cu impulsuri sufleteşti simili-ştiinţifice, toţi micii pedagogi ai aşa-numitei „libere cugetări“, care a putut să aibă momentul ei, într-un timp de ; mari nădejdi materialiste, dezamăgite. Călugăria era înfăţişată ; ca o rătăcire seculară a lumii creştine, şi călugărul, când ca un ; libidinos ipocrit, când ca o victimă. Şi preoţii şi monahii cato- j lici, întemeietori ai schismelor Reformei, s-au mărturisit, în I ceasul dragostei, înşelaţi de-o fostă rea interpretare a Sfintelor j Scripturi... Viaţa religioasă pe de o parte şi curentele^ ştiinţificeşti pe de alta, au dat, la o răspântie de simţuri groase i nesatisfăcute, spectacolul revoltelor minore, slugi constrânse \ la fecioria şi sărăcia de bunăvoie. Şi Luther, şi Calvin, şi |
PUBLICISTICA
133
Büchner s-au pus de acord cu chestiunea banală a instinctului sexual, şi în viziunea lor despre viaţă s-au vădit dedesubtul chiar al poeziei de mahala sentimentală a lui Traian Demetrecu: Călugărul din vechiul schit...
înţeleasă cu nobleţă, ştiinţa nu exclude câtuşi de puţin credinţa şi e departe de a dezaproba valoarea călugăriei.
Cel ce vede în călugărie imaginea permanent actuală a sexului şi-atât, emite o judecată simplistă şi vulgară. Călugăria însemnează, înainte de toate, meditaţie, putinţă de izolare înlă-untrul unei gândiri şi a unei preocupări înalt intelectuale. Fapt este că monumentele mari de răbdare, de stăruinţă şi de reverie, ale civilizaţiei, sunt roadele timpurilor monastice, care concepeau în colaborare cu eternitatea; ne-ar ajunge pilda arhitecturii bisericeşti. Apoi tot ce au produs, iniţiat sau profan, literatura, ştiinţa şi toate artele, afirmând sau tăgăduind credinţa, a fost condiţionat de altceva decât de singurătatea călugăriei? într-alte vremuri, artiştii şi cercetătorii zişi moderni, lucrează întocmai ca ucenicii lui Loyola şi ai lui Vasilie cel Mare.
Răstimpul modern, supus unui provizorat dramatic de doctrine şi atitudini, e tot atât de compatibil cu călugăria, ca şi veacurile medievale. între noi circulă zilnic, pe Calea Victoriei, naturile bogat asortate cu facultăţi de izolare. Melancolicii, obosiţii, nemulţumiţii vieţii factice, de gloată şi de larmă, s-ar simţi renăscând cu folos într-o mânăstire intelectuală şi primitoare.
Desigur că mânăstirile au decăzut foarte. Statul a stârpit, începând cu domnitorul Cuza averile mânăstireşti. Azi, un călugăr este prevăzut în bugetul României creştine şi culturale cu solda de trei sute douăzeci şi cinci de lei pe trimestru! Cine ar mai avea datoria şi puterea să se retragă la o mânăstire de cadavre şi de muritori de foame? Câţiva birjari fără familie, doi, trei ţărani alungaţi din sat şi vreo mizerie cu neputinţă de suportat, câte un bâlbâit, câte un maniac sau capiu. Sunt mânăstiri, în care nu se mai poate alege un stareţ, din lipsă de călugări valizi.
134
TUDOR ARGHEZI
Si totuşi, mănăstirile trebuiesc neîntârziat înviate. O cere
»	y *
timpul de faţă, o cere tradiţia poporului românesc, o cer sufletele dureroase ale atâtor oameni de cultură, fără rost în viaţa viermuitoare a oraşelor şi care pot deveni buni directori de avânturi şi conştiinţe.
Dar însăsi biserica nu este condusă de şefii ei fireşti, iesiti
*	j * ' > » din călugărie. A trebuit să se accepte arhieria foştilor preoţi mireni, încărcaţi de progenituri varii şi văduviţi prin moartea preotesei; — şi această vacanţă în ierarhia clerului se simte de douăzeci de ani în toată viata bisericii. Dinastia arhiereilor de
$
baştină ai bisericii Vechiului Regat s-a stins cu Iosif Gheorghian şi cu Gherasim Safirin, ultimele figuri mari ale decadentei monahiceşti.
I	1
Pentru un guvern preocupat de imponderabilele naţionale problema renaşterii în viaţa activă a călugăriei nu e o imposibilitate, soluţiile practice sunt numeroase, iar consilierii cu competinţă trebuincioasă nici ei nu sunt peste măsură de greu de găsit.
PARADISUL CĂRŢILOR
"% •> 7I
Iată dulapuri, scaune, vitrine; iată paturi, sofale, fotolii, covoare; iată porcelana, tablouri, medalii, lucruri mărunte scobite în metale, în oase şi în lemn. Sala de mâncare cu păreţii de stejar sticleşte din cristale şi argintării din cheotorile de alamă lustruită ale sertarelor încărcate cu scule pentru masă. De-a lungul apartamentelor şi până la bucătăria acoperită cu aştri de aramă se vădeşte o gospodărie diversă, bogată şi
• Stăpâna casei, cu bătrânul bariş alb înnodat pe ceafă, dă târcoale lucrurilor şi odăilor cu cârpa de şters praful în mână, toată dimineaţa. Veselă si zveltă, tineretea ei nouă si vigoarea ei amoroasă recompune zilnic tabloul imens al căsniciei, descompus de viaţa unei zile.
moliciunea unei canapele e-o luptă necurmată între pisica răsturnată ca o leneşă odaliscă şi câinele glumeţ, pregătit mereu pentru un asalt imposibil. Vârful mănuşii de catifea
pe care mâţa o ţinea indolent ridicată conţine un e drăcesc, rezervat impetuozităţilor exagerate ale câinelui. Uneori contractul s-a încheiat. Motanul se asază cu burta-n sus pe parchetul lungului coridor, îşi desface coada, şi fesul stropit pe corpul alb cu o pată neagră, trasă pe un singur ochi ca o tichie, îl purică, delicat şi-i roade pielea cu grijă.
Curtea e-o planşă ilustrată pentru zoologia elementară a copiilor, doi băieţi şi o fetiţă de mărimea unor pepeni născuţi
136
TUDOR ARGHEZI
în acelaşi sezon. în legănarea nesigură a trupurilor pline şi naive, abia dezlipite din întunericul misterios al pământului cald, zămislitor de veşnice vieţi, se ghiceşte, parcă, vrejul lung, pneumatic, natal şi copiii sunt ca nişte cantalupi sculaţi în picioare. Cocoşul arămiu, cu creasta de carmin violent, cărnoasă, înveşmântat în odăjdii de Mare-Vizir, îşi poartă cadânele mascate până la pleoape cu mantale pestriţe fără nici o strălucire, prin desimea grădinii. O gâscă albă, cu ciocul zugrăvit în gălbenuşuri de ouă, umblă pribeagă şi străină printre animalele gospodăriei ca porumbielul Sfântului Duh, adăpostit din întâmplare în pomul cu ciori; dar natura, care nu a pus în ochii-i de victimă mediocră nici o subtilitate şi nici o psihologie, pare să fî destinat-o cu gâtu-i imitat de la lebede, cu şoldurile-i proaspete, singurelor ustensile ale bucătăresei. Un cârd de purcei, ca nişte şobolani cu coada răsucită, sunt ocupaţi în toată vremea cu deplasarea din loc în loc, prin alergări generale. Diaconi voioşi, ei presimt imobilitatea viitoare, arhiepiscopală, şi se folosesc cu entuziasm de mişcările încă neîmpiedicate de ireductabila slănină. Dulăii curţii păzesc intacte, până la Sărbători, toate orătăniile gospodăriei pentru stăpâni: ei ştiu că oasele atâtor făpturi măreţe, care ademenesc pensula zugravului de vietăţi, le sunt de veac hărăzite şi ochii lor contemplă cu ironie zbuciumul ogrăzii.
Iată grajdurile, magaziile, pivniţele, crama, oile, boii cu coarne cât nişte braţe, staulul vacilor, pătulele şi fântâna.
Toate acestea au expresia lor de sinteze în camera mare din fund a boierescului conac, unde patru păreţi întregi de cărţi trăiesc de câteva generaţii cu cotoarele întoarse către lumină, înţelepciunea, trecutul, gândirea şi reveria tuturor popoarelor de când au început să-şi însemne, pe pietre şi scânduri, s-au filtrat până în bibliotecă. Ca nişte flacoane, fiece carte conţine sucul unei distilări, o esenţă tare, o licoare dulce. Artificiile industriale au preţuit lucrurile indiferente naturii, cu care natura, posesoarea şi creatoarea tuturor tainelor nu are ce face:
PUBLICISTICĂ	137
pulberea impalpabilă a cugetării au strâns-o şi au închis-o în nişte cărţi.
• >
Obişnuiţi cu cartea, care de multe ori ne plictiseşte şi ne
sugrumă, noi nu ne mai dăm seama ce bijuterie de ingeniozităţi fizice şi intelectuale reprezintă. Dacă Dumnezeu a făcut totul din nimic, singură cartea el nu a făcut-o, iar omul este adevărat că a făcut cartea din chiar nimic. Insusi universul
y
vădeşte câteodată un continut mai mic decât unele cărţi în o
)	I	1
sută de pagini, şi cititorul poate duce în buzunar, în forma unei tablete cartonate, străbătând piaţa, oraşul şi bucătăria, un extract integral a tot ce a fost şi ce va să fie.
rândul castelului de pe moşia semănată din nou, e un paradis, închis într-o cameră albă. Acolo, ostenit de muncă, după ce şi-a adăpat vitele şi a comandat argaţii şi a împărţit
&'
. :> y,'
•'3 \- ,'
i: ■ "i
■l •
câin' în gărzi vigilente, proprietarul stă câteva ceasuri de vorbă cu sfintele si înfiorătoarele cărţi. Cărţile trecute, cărţile de pe
J	»	>	*	JL
vremuri care au ajuns ca şi pământul de scumpe. Cărţile care imobilizau o viată si un destin, cărţile care nu se mai scriu. Si
)	>	*	t	y
care nu se mai tipăresc...
ORIGINILE UNUI CONFLICT
• *
La Şcoala de doftori din Cluj, mozaicii, ortodocşii, calvi-niştii şi luteranii studiau deopotrivă anatomia, excluziv pe
#	#
morţii creştini.
—	Pentru ce voi nu contribuiţi niciodată cu jertfa trupurilor voastre la învăţătura medicinii? au întrebat, pe neaşteptate, studenţii creştini pe colegii lor. Oare pe rugurile ştiinţei trebuie
s
să ardă neapărat numai cadavrele creştine? Voi nu datoriţi scalpelului nimic? Este nobil numai studiul iar materialul studiului vulgar; de vreme ce cadavrele voastre se feresc să apară
138
TUDOR ARGHEZI
în sălile de disecţie ale şcolii? Dacă aţi crezut aşa, noi ne vom socoti jigniţi intenţionat şi vă facem proces. Cadavrele sacre ale poporului ales vor fi aduse deopotrivă cu cadavrele dispreţuite pe mesele de studiu, sau noi studenţii vom interzice şi celor vii din Israel intrarea în universitate.
Ne găseam la Cluj, când această problemă interesantă provoca discuţiile Facultăţii de Medicină. Studenţii în medicină sunt apţi, prin aplicarea specială a disciplinii lor culturale, să rezolve o atare problemă, fără ajutorul celorlalte. Şi soluţia, într-adevăr, a fost găsită, mozaicii recunoscând dreptele plângeri ale camarazilor creştini.
Dar s-au amestecat în treaba viitorilor medici, viitorii doctori în drept, advocaţi şi comisari. Acest gen de studenţi au volubilitatea cerebrală a profesiei lor, răzimată pe demagogie. Prin solidarizare forţată cu mediciniştii, problema a ieşit din laboratoarele ştiinţei pe străzi, a intrat în cafenele şi, în două zile, a devenit „mişcare“ şi a degenerat. Trecătorii au fost bătuţi pe motivul că le era nasul prea lung şi adus din vârf către buze. Au fost cutreierate localurile publice şi sculaţi în huiduieli toţi consumatorii liniştiţi, care nu puteau să reziste scandalului spectaculos. Viaţa medievală şi reculeasă a Clujului a cunoscut toată lamentabila nedelicateţă a unor tineri, chemaţi prin frumuseţea duioasă a vârstei să aibă toate atenţiile, pentru ca florile iluziilor şi nădejdilor să nu fie scuturate cu bâta.
Ceea ce ne-a impresionat mai penibil decât toate regretabilele nerozii ale unui tineret excitat din umbră de către nişte profesori, care râvnesc să joace comedia Eminenţelor Cenuşii, şi-a bărbaţilor de stat fără portofolii, a fost că toate agresiunile, grosolăniile şi stricăciunile erau operate în cântarea corală a imnului de deşteptare românesc. Nu se poate ceva mai brutal pentru sentimentul gingaş al iubirii de ţară.
Absenţa cadavrelor evreieşti din Şcoala de Medicină s-a datorit însă unei realităţi, care trebuia să puie studenţii pe gânduri şi nu să-i aţâţe. Pe temeiul unei dispoziţii, foarte legale,
PUBLICISTICĂ
139
oricine reclamă un cadavru pribeag şi se obligă să-l înmormânteze, are dreptul să-l ia cu sine şi să-l ducă acasă. Comunitatea evreilor din Cluj, ca toate comunităţile din toate oraşele, sunt organizate şi în vederea acestui act, de-a întoarce ţărâna celor de-o lege cu ele, întru ţărână. O pudoare, care creştinilor le lipseşte în foarte multe oraşe, îi îndeamnă pe evrei să curme pribegia morţilor nefericiţi.
Analizând situaţia cu obiectivitate, studenţii trebuia să fie mâhniţi şi revoltaţi de indiferenţa creştinilor faţă de coreligionarii lor (şi vii şi defuncţi) şi în special de indiferenţa noastră românească pentru tot ce a murit sau mai este viu, în ţara noastră de năzuinţi fermecătoare şi de întristări fără leac....
1923
STUDENTUL ŞI MAŞINA
La Cluj, la Iaşi studenţii au devastat tipografiile. Lucrul pare de necrezut. Am văzut literele de bronz ale lui Gutemberg amestecate cu mocirla şi maşinile ingeniozităţii geniului omenesc sfărâmate.
Este permis unui uragan să nu ştie ce este civilizaţia şi munca bietului om; nu-i este însă permis unui om şi îi este absolut interzis unui student să nu ştie că maşina este cartea, în care el învaţă.
Orice s-ar tipări cu o maşină, rămâne sfântă maşina. Maşina, mai mult decât toate rezultatele de meditare şi de eforturi ale omenirii, reprezintă un organism deplin, o fiinţă nouă, zămislită din totalizarea caznelor, renunţărilor şi jertfelor umane. Raportul dintre maşină şi om este egal cu raportul dintre om şi maimuţă: nu se poate distruge un asemenea miracol decât din greşeală, din accident, niciodată cu voinţa şi niciodată de un cărturar.
140
TUDOR ARGHEZI
Ce fel de studenţi sunt aceia care n-au căpătat în cincisprezece ani de muncă mintală respectul dinaintea apostolatelor | trecute, ci sfărâmând bijuteria civilizaţiei cu brutalitate pretind că se opresc cu umilinţă în faţa morţilor din sala de disecţii?
Ca să nu-şi descurajeze cu totul părinţii, aceşti studenţi au datoria să mediteze în singurătate, să vadă toată imensitatea sălbăticiei, să definească: ce a fost aport de pasivitate şi nevro-patie în fapta lor şi ce îndemn criminal; să-şi demaşte cu sinceritate instigatorii şi să facă acte publice de pocăinţă, lepădându-i de la ei, fie că îndemnul a venit de la catedră, fie ; că de-aiurea.	I
1923
NUMERUS CLAUSUS
O inspiraţie parazitară a determinat studenţimea să ceară mărginirea numărului străinilor în şcolile româneşti. Sunt două feluri de streini în sensul secret al acestei noţiuni: sunt evreii, care legalmente nu mai sunt străini şi străinii adevăraţi, care : vin să înveţe carte românească. Studenţii români interzicând ; străinilor să înveţe şi să răspândească limba românească!
Noi ne întrebăm cum am putut parveni ca popor de o inteligenţă cu totul remarcabilă, la o atare prăpastie de aberaţii; căci, când vorbesc copiii noştri, ne ascultăm vorbind în glasul lor. Cărui paralitic şi cărui dement dintre dascăli, necercetat de medicul specialist, i s-a înfăţişat această mântuitoare idee de ospiciu, că influenţa culturii româneşti j nu trebuie pusă în funcţiune cu nici un preţ şi că ar trage . foloase cultura românească din interzicerea şcolilor tineretului străin?
Cu voie şi fără voie, în sufletul celui care numai citeşte într-o limbă străină se strecoară, uneori până la pasiune,
PUBLICISTICĂ
141
dragostea pentru limba studiată. Când se adaogă şi atmosfera particulară a vieţii străine, în care trăieşti, suferi şi te bucuri, ţara unde ai trăit face, în inima ta, în tot inconştientul tău, un plasament de simpatie decisiv. E atingător şi caracteristic detaliul că evreii din România imigraţi în America mănâncă la New York mititei, fleici şi murături şi că în jurul statuilor lui Washington, Grünberg, David cântă cu lacrimi Colea-n grădiniţă, subt bolta de viţă... Cele mai banale amănunte ale unei vieţi trăite devin, în amintire, resorturi morale, puncte de sprijin, motive de iniţiativă.
b în războiul mondial simpatiile cele mai multe au trecut în partea Franţei. Şcoala franceză şi cartea franceză au făcut ceea ce politica franceză n-ar fi izbutit să determine.
S-ar mai putea ca într-o bună zi studenţii să ceară, din surmenaj şi inutilitate, reducerea cursurilor la sfert.
Studenţii trebuiesc energic ajutaţi să-şi vie în fire.
1923
REVISTELE MICI
Rolul revistelor mici este mai cultural decât al marilor publicaţii, magazine şi expoziţii de mărfuri intelectuale cu mărci cunoscute.
Când un scriitor şi o grupare de scriitori au ceva nou de spus şi când acest lucru nou nu poate fi nicăierea scris, fără să supere şubrezenia unui crez sau ticul, fără să supere prea mult o rumegare bine stabilită sau interesele asociate, atunci trebuie să iasă o revistă nouă.
în genere, revista nouă şi mică trebuie să fie sprintenă ca
o	lăcustă şi să coste ieftin, scriitorii frământaţi de probleme şi mai ales de diavolul adevărat, fiind întodeauna săraci.
142
TUDOR ARGHEZI
Revista nouă apare, scandalizează, este contestată. Frescheţa : ei indispune mătuşile cu barbişon ale literaturii curente, naivitatea ei entuziastă strică jocul cu cinci popiei al bătrâneţilor, liniştite într-o dogmă. Noua fetiţă distribuie tifle în toate 1 nasurile şi bobârnace în toate cheliile, şi atitudinea ei, cu şorţul în cingătoare, simpatică şi vie, încurcă toate socotelile literare, : făcute de dascălii zbârciţi ai didacticii, ca apariţia subită într-o = familie tradiţională de pastori calvineşti, a unei nepoate dansatoare.	\
Revista mică e ţăpuşa prestigiului declamator. De prea mult stomac, proprietarii cu titluri ai moşiei artistice uită de Ü cap; este şi sănătos şi cultural ca luarea-aminte să fie înteţită ; cu regularitate.	\
Sunt persoane respectabile, de diverse profesiuni libere, , care cred cu seriozitate şi duşmănie în eternizarea unei J preferinţe, ieşită din colaborarea clişeului cu vârsta. Ne * aducem aminte stupefacţia sinceră şi adorabilă a defunctului Dobrogeanu-Gherea, când i s-a vorbit de vechimea tristă a f formulelor lui literare si de înlocuirea lor necesară. Gherea era
I
un bătrân foarte inteligent şi primitor; alţii se mânie şi răcnesc * în lungi foiletoane: proştii.	j
Mai cu necaz, mai cu pizmă, tinerii îşi fac însă loc: revista lor neînsemnată îi consacră, numele ei e pomenit. Poate că rezultatul cel mai plăcut e tocmai atunci când ţi-ai silit contimporanii să te recunoască, lovindu-i peste bale şi mânându-i legaţi de coate la carul victoriei tale. Evident că asemenea izbândă nu se iartă dar e singura izbândă integrală...
în ultimile săptămâni ale anului ce trecu, apărură câteva reviste mici, „Clopotul“, „Contimporanul“, „Se zice...“. în materii felurite şi la vârste descrescânde, redactorii acestor reviste, fără să fie nici cei mai noi, nici cei mai înfocaţi de nepublicitate, nici cei mai munciţi de crunte idealuri, fac un \ oficiu trebuincios cultural, presărând uneori, pe pilota de puf a somnolenţei actuale, câte-o reminiscenţă de scaieţi.
PUBLICISTICĂ
143
O	revistă care ţine de revista mică şi apare ca o revistă mare este „Gândirea“ fermecătorului scriitor Cezar Petrescu, mutată de la Cluj cu roaba, sosită în Bucureşti cu vagonul de lux. Ea aparţine categoriei publicaţiilor dispărute odată şi reapărute.
Degradând scara cronologiei, găsim o clasă cu totul specială de publicaţii, din care, este adevărat, nu face parte până azi decât una. Ca odinioară „Literatorul“ lui Macedonski, ea apare ca să dispară şi dispare ca să reapară, cu o alternanţă care pare să facă parte din programul ei şi cu toate formele metempsihozei: înmormântare dizolvare, scoborâre în Infern şi revenire într-un corp iscat subit, ce-i slujeşte de ambalaj până la noul deces relativ. E „Flacăra“, ce reînvie o dată mai mult din stinsul ei.
Dar mai sunt revistele care dispar de tot, care mor. Nu ştim cine a născocit pentru ele morala că nu trebuiesc vorbite de rău.
Domnul Eugen Lovinescu, profesor pe cât se ştie şi critic literar, directorul unei reviste de poezie, a fost în stare odinioară de ingrata vitejie de-a jubila în scris că un scriitor, care-i tăgă-duise geniul şi omenia, se afla în închisoare şi în neputinţă să-i răspundă. Dascălul se vădise pân-atunci de-o mediocritate comodă, suflată cu praf de poleială. Atunci el se descoperea sinistru, de bunăvoie. Dar perversiunile se iartă, din motive de natură.
Cine şi-a frecuentat oleacă savanţii ştie un număr incalculabil de scuze pentru brutele delicate ale patologiei. Un sex incapabil să se mulţumească pe căile fireşti şi normale, îşi denaturează funcţiunile fiziologice, transpuse în suflet şi cerebralitate. Sunt asasini care în contact cu portofelul victimei lor au un supliment de satisfacţii, de ordinul spasmului - şi literaţi plini de senzaţii la spectacolul unei muşte care zboară cu alta în spinare sau la vitrina unei prăvălii cu galoşi.
De morţi să vorbeşti numai de bine... A murit un titlu umflat de revistă, „Sburătoul“, de-o moarte futilă, şi odată cu el şi domnul Lovinescu. Dar moartea acestui literator e-o moarte ridicolă, dacă se poate. Pe domnul Lovinescu nu-1
144	TUDOR	ARGHEZI
1923
O REVISTĂ MARE: „VIAŢA ROMÂNEASCĂ“
Anul XIV, nr. 12, „Viaţa românească“ intră în al cincisprezecelea an, vârstă demnă de toate civilităţile pentru o publicaţie românească. Desigur că marea revistă ieşană nu s-a bucurat numai de un singur prilej ca să-şi revizuiască estetica şi că a ştiut să cedeze tuturor oportunităţilor, îndrumându-se tăcută, de la o stea la alta, şi având uneori de străbătut ape adânci, furtuni şi poate că şi câte o mocirlă. De la ţărănismul în literatură, pe care nu l-a reprezentat niciodată
ll
*
I
ft 7.V''
i -V, ' V
-v.V-;
ry'i"
'■VS. •
. <.W ;
> • f-v »• 1
...
' •>•*?» * * :V>
ii'
I
5>: **
w
•%v.
it:
m
îj-o..'
!§■
ucide măcar timpul, ci numai infima lui fracţiune, săptămâna.
Se poate vorbi de moartea muşiţei cu regret?
Scrisul domnului Lovinescu a fost întodeauna corect şi insignifiant, cu propoziţia gramaticală şi cu conţinutul săpu-nos. în literatură, el nu a introdus nici o pondere necunoscută şi nici o substanţă. Presa cotidiană era plină de condeie tot atât de bune ca şi pana domnului Lovinescu şi ziariştii nu trăgeau nici o vanitate din proza lor. Ei nici n-o semnase. Ei nu se opresc în loc cu soarele şi nu dau o privire de ansamblu şi din patru puncte de vedere filosofice, produsului lor de-o zi. Au scris un număr de ziar şi trec la numărul viitor, cu nepăsarea cinstită a oamenilor sănătoşi. Personagiul lor nu-i înăbuşă, silabele numelui lor nu-i fascinează.
în necrologul ce şi-l făcea sieşi, domnul Lovinescu punea deunăzi şi nota barocă, raportându-se la valoarea colaboratorilor, care au scris în paginile sale. Pe viitor, domnul Lovinescu se va făli că locuieşte în acelaşi oraş cu Vodă şi că pe strada domniei sale stau doi coloneii si un arhiereu.	i
V,.î . • •
•r ■ ■
mi'---
■.pil.
■R-: li-'- ':: $R:-te-
m
fer--:-'
■■ :
?C:
te
"i • !
m--
m..--
- -• •• ■
b .*
w?;.- ; *
I"
1®
W-r'.- ; ■■
f*/.... •
' ■
^■!
: '
(ii- ,
.v
^1--
■	r.
mi
K?
m
> s	'	•
r/-..*	*.J
{*:■■■■
* :
V:-'.-: 1-
%
Vr,
i'‘-V ;•
.v.,■. ■
Ift
î •• *>
m
Wwr: ■
ti -
I
i-v;“ •. t:.-. •• p ■: {*>/ rv;
■iV
îftv
i
PV.-:
?<-5- -
îW';;-
PUBLICISTICĂ
145
decât ca o doctrină abstractă, „Viaţa românească“ a făcut drumuri şi popasuri şi zigzaguri. Ea a ştiut să tacă întodeauna la vreme, să se amendeze mulţumitor, să nu stăruiască în chestiunile demodate; cu o bună creştere care putea să însemneze şi lipsă de curaj şi lipsă de convingere tare.
După toate concesiile făcute instabilităţilor literare, sociale
şi politice, „Viaţa românească“ şi-a găsit forma generală, fără
asperităţi şi fără strălucire, care convine culorilor stinse. Cu colaborarea întemeitorilor şi soldaţilor ei credincioşi, care punctează cu lumini mantaua ei de tonalitatea timpului neutru, marea revistă ieşană poate pretinde să înfrunte rigorile secolului cu dulceaţă. Nimeni nu-i va face niciodată reproşul că nu a arvunit toate contractele posibile şi chiar câteva suplimentare. Problemele arzătoare sunt sistematic înlăturate, discuţiile care ar fi în stare să supere vreo autoritate sunt lăsate pentru mai târziu, niciodată nu pare să fie momentul pentru o preciziune şi atitudine decât în chestiunile care ne lasă
indiferenţi. Un colaborator al ultimului număr se îndeletnicea
)
cu subiectul, de altfel simpatic, Când Economia Politică va fi o ştiinţă, şi altul avea observaţii pentru Literatura nouăy -inactualitatea, dar nici aceea prea bătătoare la ochi, absoarbe toate fiinţa voluminoasei reviste. Turburarea, neastâmpărul, revoltele de civilizaţie şi de intelect rămân să slujească surcele revistelor mici, care n-au avut încă timpul să intre în consensul general. Presa cotidiană a căpătat „Universul“; presa literară şedea rău să rămâie fără corespondenţă şi analogie.
Este o personalitate în interiorul „Vieţii româneşti“, care deţine meritul tuturor felicitărilor şi injuriilor ce-i pot fi aduse revistei, de care norocul ei este definitiv legat: domnul Ibrăileanu. Individualitate fără păreche în vremea noastră de comercializare, voită sau nu, acest spirit rector şi spirit făcător a toate al revistei, este prizonierul dragostei pe care i-a consacrat-o îndoielnic la început. O broboană pe grumazul fătului se reproduce instantaneu pe pielea părintelui, care nu
146
TUDOR ARGHEZI
vrea să-l ştie bolnav nici de sughiţ. Rostul total al vieţii conducătorului s-a concentrat cu patimă şi înfrigurare în paginile revistei care se adună lent una peste alta, într-un vraf de vreo două mii pe an. Domnul Ibrăileanu rămâne un savant tipograf, căruia îi ajunge din lumina zilei atât cât este nevoie pentru ca numerotarea paginilor să nu se încurce.
Dar nu-i slobod fieştecare să-şi extragă din viaţă numai ce-i trebuieşte, cu condiţia ca munca lui complicată să dea maximum de randament?...
1923
ANTON PANN
» *
De Anton Pann critica oficială nici nu face menţiune. Autorul Povestei vorbii suferă şi azi de condiţiunea lui socială de cântăreţ de biserică. E drept că nici corporaţia cântăreţilor bisericeşti nu-1 revendică şi, probabil, că nici nu-1 cunoaşte. Căutând un loc de frunte în cimitirul literar, pentru oasele de mucava ale domnului Rebreanu, Universitatea ar părea dispusă să izoleze pe Anton Pann cam între Cilibi Moise, alt original, şi Nicu Metz, şeful adevărat al şcoalei umoristice moderne, care începe cu „Furnica“ şi se continuă cu „Padin...“
Se poate spune mai mult; anume, că pe Anton Pann nu l-a citit si nu-1 citeşte nici un autor român în viată, întrucât
>	y	>	*
poeţii şi prozatorii curenţi nu pot imita de la el nimic.
Să vă citez un fapt caracteristic. Societatea Scriitorilor Români pregătise domnului ministru, în 1914, un banchet. Era în vremea când unii mai îndrăzneau să-şi facă iluzii despre activitatea unei organizări a scriitorilor români, speţă de oameni care din punct de vedere social şi colegial au încă mult de învăţat de la dulgheri şi chelneri. Făceam şi eu parte din
PUBLICISTICĂ
147
aşa-numitul comitet al Societăţii Scriitorilor Români şi am primit cu plăcere însărcinarea de a compune, cu un desinator, înfăţişarea artistică a foaiei de hârtie pentru care avea să se tipărească lista de bucate a banchetului.
Am lucrat atunci cu regretatul pictor Sanielevici, dominat peste talentul lui pictural fără expresie, de o foarte remarcabilă inteligenţă. Pentru că desenul avea să decoreze un ospăţ de scriitori, ghirlandele listei de bucate trebuiau amestecate cu citate potrivite, din literatura românească.
—	Ce punem în locurile astea goale? întreabă Sanielevici.
-	Să alegem din Anton Pann.
-	Anton Pann?... Nu am auzit vorbindu-se decât foarte evaziv despre el, răspunde Sanielevici. Crezi că face?
Deschidem Povestea vorbii. Citim amândoi, si citim toată
* î
cărţulia, însemnând cu roşu cuvintele care se legau de mâncare, de cumpătare, de tâmpenie şi de beţie.
Din când în când, hohotul de râs al pictorului scotea în
evidentă valoarea lucrului citit. Sanielevici venea din Paris si
» )
din Gros-Rouvre unde trebuia să se întoarcă. Spiritul şi pointa
care caracterizează viata intelectuală franceză erau moneda cu
f
care se obişnuise. Lecturile lui Sanielevici erau mari, el se desfăta cu autorii dificili ai cititorilor puţini. Anton Pann ar fi putut să-l lase indiferent...
—	Tu suis, mais c ’est delicieux, conchise Sanielevici după Povestea vorbii.
Am intercalat, prin urmare, citatele lui Anton Pann, în intervalele înghirlandate de către pictor, şi m-am dus cu lista de bucate la... Comitetul Societătii Scriitorilor Români, casă o dăm zincografului şi la tipar.
Pe atunci prezidentul Societăţii era un om deştept şi învăţat, George Diamandy, în personalitatea căruia Uterele româneşti au pierdut o minte de elită. Citesc „Menu“-ul în
auzul comitetului întreg. Eram întruniti în biuroul Direcţiei
Ö * »
Teatrului Naţional, al căruia titular era de-aşijderi Diamandy. Tăcere semnificativă, muţenie admiratorie.
*	>
148	TUDOR	ARGHEZI
de calitatea
urmare
Anton Pann, este că ei aşteaptă să puie cineva la modă Povestea vorbii \ fie Societatea de profilaxie a tuberculozei, fie vreo întrunire a cucoanelor domnilor miniştri.
Anton Pann si-a petrecut viata într-o lume oe care nici
scriitorii, nici cititorii din Bucureşti ai lui Baudelaire nu o cunosc, între Piaţa Mare şi Obor, cu popii lui, cu basmaua lui,
cu tabacherea lui de tabac, la un nivel cu căruţaşii, cu cârciu-
* ) 1 7
marii, cu geambaşii, în lumea ciorbei de burtă, a mititeilor şi a vinului turburel. De-acolo si-a scos Anton Pann toată Po-vestea vorbii, pe are a scris-o, zi cu zi, seară de seară, acasă la el.
E suculenta celui mai bun Rabelais în scrisul cântăreţului
) >
de biserică. Intr-o facilitate glumeaţă curge toată povestea lui. Dacă şi-ar fi făcut din literatură o providenţă şi nu un joc, Anton Pann ar fi lăsat în urmă, artistic vorbind, pe Ion Creangă, în care se găseşte vad sufletesc mai sărac şi ar fi trecut de noi - acum când, în câteva privinţe, ne mai depăşeşte — cu o sută de ani. Asa cum a rămas si cum a vroit să fie, Anton Pann este
y	y	*
singura sursă la care cititorul curios găseşte acea înţelepciune tare, populară, absentă din tot ce se scrie astăzi, comunică
1 Notiţă scrisă anume, pentru a pregăti o lectură din Anton Pann la şezătoarea Antologia română, organizată săptămâna trecută, la Fundaţia Universitară, de grupul „Insula“ (n.a.).
r*;.-
V;;-' . L
Kr
P;
hf
IV.
Trece o pauză de mister şi de morfoleală a intelectului. Pe subt sprâncele, ridicate cu înţeles, ochii comitetului mă interogau. în sfârşit, unul mă întreabă insinuant:
-	De cine sunt?... (Adică: de cine dintre noi?)
—	Cum, nu-1 recunoasteti? am întrebat. De Anton Pann.
A trebuit să scot Povestea vorbii din buzunar şi să dovedesc că în literatura românească există un clasic, de-o vervă scân-
t* • . 1 ••
teietoare, pe care „fiii Romei“ îl ignorau cu desăvârşire.
Probabil că de atunci încoace scriitorii români au citit pe j Anton, de vreme ce în programul „Insulei“1 se vede şi numele
'i-V.. &. v<y. k'
■v *
■
Ir
i;
î;-
Y*
fi':1'
w:-
s‘;vo-
ţ.: \ ' i
i .
i.j y, f 1 Si'-f:
l-'V
t • l
£
K'
■fe;
y':-
feO.'
ţ:; :/
PUBLICISTICĂ
149
neamurilor inteligente, şi care nu are popular decât califi-
#
cativul. Anton Pann se găseşte în cea mai curată linie tradiţională, preocupată şi de formă, a literaturii româneşti. Cine nu-1 cunoaşte să facă bine să nu piardă timp şi să-l citească.
»
23 ianuarie 1923
O EDITURĂ NOUĂ: „CULTURA NAŢIONALĂ“
De curând s-au inaugurat în Bucureşti uzina, casele şi biurourile celui mai recent institut de editură. Am aflat din ziare de bogăţia instalaţiilor, de maşinismul ultraperfecţionat al atelierelor, de localele vaste şi foarte aerate, în care muncitorii de la prese, claviaturi şi zeţărie, se vor bucura de toate cubajele de aer recomandate de higienă. Descrieri ilustrate au pus în vedere somptuozitatea neobişnuită a ultimei fabrici de copiat şi înmulţit manuscrise.
Numele acestei case, acordat parcă într-adins ca să însemneze o evoluţie în editura noastră, suna plăcut: „Cultura Naţională“. Apoi, faptul că întemeietorul ei era un bancher foarte îmbogăţit din operaţiuni de finanţă şi comerţ, domnul Aristide Blank, permitea presupunerea unor raporturi noi între scriitori si editură. Căci într-altfel, la ce ar fi renuntat finan-
9 * ciarul la câteva zeci de milioane din capitalurile sale, care ar fi putut să fructifice incomparabil mai bine pe tărâmurile băncii decât ale literaturii? Scriitorii şi-au putut spune cu toată dreptatea: în loc să construiască un spital pentru întreţinerea epitropilor şi economilor, domnul Aristide Blank a preferat să facă un sacrificiu spiritual în numele tuturor durerilor şi nenorocirilor, pe care le reprezintă câteodată o mare bancă în tezaurul ei. De-aci înainte, au continuat să-şi zică scriitorii,
150
TUDOR ARGHEZI
producţia literară intră într-o epocă de abundenţă de care se vor putea folosi în sfârşit şi autorii...
Dar dacă pentru muncitorii care mişcă litera şi maşina domnul Blank a construit ferestre mari, plafoane înalte, closete şi spălătoare sistematice, pentru ceilalţi, pentru aceia care mişcă inima, conştiinţa şi imaginile, domnia sa nu a realizat absolut nimic.
Domnul Aristide Blank avea o concepţie sau nu? Una din două: sau a ostenit în drum, distrat, în ideile sale mari, de bibe-lourile decorative ale vieţii, sau şi-a părăsit drumul apucat, subt influenţa unei atmosfere locale, în argumentele căreia se complac şi alţi oameni decât ai finanţei. în nici un caz personalitatea de creator a domnului Aristide Blank nu poate să fie cu efuziune felicitată.
îndoielile noastre sunt întărite şi de un precedent. Scriitorul Gala Galaction, unul din stăpânii cei mai autentici ai prozei româneşti, uneşte subtilitatea şi însuşirile artistului de elită cu ingenuitatea Evangheliei, cu spiritul religios şi
teologică. Domnul Aristide Blank, prin nu pricepem ce fel de absurd miracol, îl alesese să facă singura
românească
Primă pornire bună. Angajament cu contract, salariu mic dar
w . *
ît
»k
a cateva
pornire contrarie
manuscris,
, un zeu mic
de seu, de talc sau tibişir, sau pâlcul întreg din jurul domniei şale, determină pe domnul Aristide Blank să descalifice pe
cu care a
insaranarea,
i-o şi retrage. E adevărat că, petrecând pe (azi părintele Grigore) până la uşă, domnul seama de situaţie şi, întors către cel care asistase la ruperea, cu surâsuri, a
ce şi-a
, ca un
Ml
proprie în liniir~A
nu-şi
o
PUBLICISTICĂ
151
I V
până la capăt, chiar când o are. Şi dacă editura domniei sale, „Cultura Naţională“, se găseşte în starea morală a tuturor vechilor edituri abuzive, care nu ar fi fost motiv cultural să sporească la număr, probabil că acest rezultat trebuie atribuit Statului său Major, care, în societatea unei galbene invidii, devoră salarii monumentale. Singur directorul propriu-zis al editurilor literare, un snob de literatură cu sufletul amar şi cu scheletul bolnav, este plătit cu trei sute de mii de lei anual, ca să-şi măsoare slăbiciunile cu artele şi maşinile.
Un autor care s-ar adresa „Culturii Naţionale“ este ca şi cum şi-ar propune manuscrisele la „Steinberg“, la „Herz“, la „Alcalay“, care, cel puţin, fac din copierea manuscriselor un negoţ, şi nu „cultură naţională“... După cele şaizeci şi cinci milioane investite de domnul Blank într-al său institut,
' ■
scriitorul român se găseşte exact în aceeaşi stare, dacă nu mai rea, ca mai înainte de război, în legături de inimiciţie fundamentală cu editorul. Gratie lui, editorul face avere cu manu-
1 ♦
scrisul poetului, iar acesta este silit să-şi caute o meserie
■V:
suplimentară ca să trăiască, şi să cedeze terenul ce-i aparţine amatorilor şi fantomelor fugitive.
Scriitorul român este obiceiul să fie citat si chemat să
y
mărturisească pentru cultură şi pentru naţie atunci când prezenţa lui în viaţă nu mai poate importuna pe nimeni şi când posteritatea i-a pierit. Toate Camerele au răsunat de rechemarea din ţărână, prin organul câte unui domn ministru, a câte unui scriitor, şi nici un Parlament nu s-a gândit cel puţin la îngrădirea prin legi serioase, şi artistice-literare şi ştiinţifice, mai sacră decât toate celelalte. Anunţându-se domnul Aristide Blank, editura lui, literatura s-a simţit emoţionată. Se aştepta ceva nou, ceva ca o instituire de raporturi civilizate între scriitori şi editură. Căci, dacă ne vom mărgini să admirăm, ca nişte maimuţe atrase de mărgele, frumuseţile de mucava concavă ale volumelor, curat tipărite, este drept - datorie
-	scoase de „Cultura Naţională“, şi atâta tot, ne aşezăm cu mult mai prejos de adevăratele dorinţe ale
152
TUDOR ARGHEZI
culturii româneşti şi dintr-un punct de vedere altul decât acela în care stă de la sine chestiunea. Cărţile „Culturii“ cartonate, pătrate, cu chenare şi cvadrige, cu ecusoane de hârtie frezată,
pe fonduri de linii şi culori (cu un program prostesc şi cu traduceri din cele mai dobitoceşti) - toată lumea le-a văzut, acum cincisprezece ani, prin Germania cataloagelor ilustrate.
Totuşi, noi credem că nu lipsesc mijloacele pentru ca editura domnului Aristide Blank să capete însemnătatea culturală pe care nu se poate să nu o fî avut în primele sale intenţii; mai ales în starea de înnămolire în sterp funcţionarism, „Cultura Naţională“ este exclus să producă altceva decât mari deficite.
Dacă s-ar deştepta într-o bună zi cu hotărârea să nu-şi mai consulte miniştri universitari şi simpli mondeni, care n-au cu arta, cu limba românească si cu vocaţia literară decât indirectele
'	y	*
raporturi de samsari savanţi, şi ar trece direct „Cultura Naţională“, cu toate proprietăţile ei, la o asociaţie de scriitori calificaţi, domnul Aristide Blank ar face un act de nebunie
>	7
sublimă. (Cu atât mai uşor cu cât se vor putea găsi, prin tratative duse într-un spirit de culturală toleranţă, şi modalităţile pentru ca proprietatea să fie plătită.)
In spatele fotoliului domnului Aristide Blank se ridică, enigmatică, o statuie mare a pribeagului Tolstoi. El face chiar, în material rigid, mai mult decât genialul creier totalizat al unui norvegian de Focşani, ca domnul Marin Simionescu-Râmniceanu. Iată un prilej când domnul Aristide Blank ar putea sta de vorbă un sfert de ceas cu statuia...
1923
PROPRIETATEA LITERARĂ
Proprietatea artistică şi literară face obiectul unui proiect de lege depus pe Biuroul Corpurilor Legiuitoare de către
PUBLICISTICĂ
153
domnul Banu, ministrul Artelor, pentru înlocuirea vechei
legiuiri din 1862.
Momentul coincide cu înmulţirea, am zice disproporţionată, a caselor de editură, prea îmbelşugate din lipsa de drepturi şi apărare a scriitorului. Artistul, cu pana, cu pensula sau cu arcuşul, a rămas iobag şi minor: tatăl lui, ţăranul, Împroprietărit pe ogoarele muncite, i-a luat-o înainte. în special scriitorul, cel care păstrează, subţie şi înavuţeşte limba poporului şi a civilizaţiei lui, se bucură, pentru că aşa vine vorba, de starea cea mai contradictorie cu rostul lui. Pictorul şi sculptorul au cel puţin norocul să fabrice o artă, cu care, dacă nu o înţelegi, te poţi cel puţin mobila. Un tablou cât de urât tot se agaţă avantajos pe un părete, şi pentru studiu de cap, normal sau torturat, se găseşte întodeauna colţul potrivit într-o odaie. Din carte nu se poate face mobilier decât cu cotorul, şi pentru o mobilă deplină este nevoie de sute de cărţi. Un estet al cotoarelor se multumeste, la urma urmei, cu o colecţie din
>	1	*	9	I
„Monitorul oficial“, în rândul cărora mai aşează volumele din
•s
coduri, o fotografie şi o ulcică. Cartea trăieşte prin conţinut — şi cine se mai împăinjeneşte lesne în filele unui text?
Cartea este citită mai ales de o lume care nu colecţionează
*
beneficiile lui, pe-atât de imense pe cât de absente sunt drepturile unui autor. Intr-o organizaţie a scriitorilor, cu desăvârşire anorganici, fiinţa editorului, tolerată din lene, nici nu ar putea să existe; ca şi ţăranul, scriitorul ar deveni proprietarul nu numai al terenului, dar si al uneltelor cu care îl munceşte si-i transportă recolta.
Din Parlament fac parte câţiva poeţi, începând cu autorul proiectului de lege, şi mai mulţi iubitori de artă. Nu se poate admite că adunarea deputaţilor unui popor de artişti de scoarţe, de cântece şi cioplituri, se va dezinteresa de
oportunitatea legii domnului Banu.
Poate numai că domnul Banu a scăpat din vedere câteva amănunte ale vieţii de autor: reproducerea fără autorizaţie. Un editor se joacă de-a admiraţia, şi în elanul lui îţi reproduce o povestire, o fabulă sau un tablou, şi te vinde exclusiv în folosul
154
TUDOR ARGHEZI
lui. Aceşti editori extatici circulă prin toate răspântiile: ei se numesc, pentru prestigiu, „directori“, după cum semnatarii iau titlul protocolar de „profesori“ — directori de reviste. Fiecare
samsar fără altă îndeletnicire se face „editor“ şi „director“ şi, cu proză furată, încasează la prefecturile, primăriile şi regimentele din ţară, sute de mii de lei anual.
Nu ar fi timpul ca domnul Banu să se gândească şi la ei, astăzi, când vine în dezbaterea parlamentară şi aşa-numita libertate a presei, care ocroteşte prin lipsurile ei de precizie, împotriva artistului, vermina publicităţii?
1923
DOCTORUL LUPU INSPIRAT
Domnul doctor Lupu are, chiar pentru un medic intemperant, o atroce convulsiune în „Aurora“ de ieri, şi nu împotriva nectarului care a putut să-l scuture din adâncuri în ajun, ci împotriva domnului general Văitoianu, ministrul de Interne.
Cu superba-i pălărie cafe-au-lait, dată pe-o ceafă, toridă şi ţinându-se de grilaj, doctorul Lupu... polemizează cu generalul. Evident că la fiecare aruncare de argument sare şi ceva în afară din intimitatea personajului său. Stomacul doctorului se întrece într-adevăr în entuziasm cu cerebralitatea de subt pălăria melon a omului politic.
Litaniile împurpuratului deputat sunt caracteristice. Generalul este un excroc de rând, o brută sinistră, un cretin, un prost, nici mai mult nici mai puţin.
Este adevărat că printre silabe, limba dulcelui apostol al viitoarei fericiri se cam încurcă. Aşa el zice excroc, nesigur şi de picioare şi de ortografie. Probabil că efectele ţuicii şi şpriţului rece se mai exagerează în gura doctorului cu niscai
PUBLICISTICA
JUPITER MIHALACHE
* . ' * *
Domnul Mihalache riscă escrocheria revoluţionară.
1
Costumat în dimie, domnul Mihalache se simte chemat pentru comedie. Dând greş în toate întreprinderile sale de total demagog, domnul Mihalache se teme, se teme de sineşi, se teme de săteni, căci şi-a consumat prestigiul fustanelei.
—	Ce mai pot face eu, ca să dau împresia că sperii boierii?
2
* v
Ieri, la Cameră, ţăranul mascat a amenintat cu revoluţia,
*	*	y	)	y	*
dt pe tribună. De pe tribună! Bum! Bum!
Camera nu ar fi râs mai puţin dacă domnul Mihalache,
, ♦ (
ridicând mânile spre ceruri, ca un demiurg, ar fi ameninţat cu
prăvălirea peste Adunare a unui foc ce nu sosea.
Ministrul de Interne, domnul general Văitoianu, a avut satira surâzătoare şi a primit bluful demagogului cu o batjocură isteaţă, nu fără să-i atragă atenţia că setea de reclamă ar putea să frigă degetele domnului Mihalache. Pentru cojocul, pe care şi-l lăsase demagogul acasă, generalul a lăsat să se găsească un ac minunat, Dar bluful s-a complicat peste prevederile domnului
, care în extaz de profeţie face concurenţă mucenicilor bisericii, plângându-se de o arestare, odată, într-un local de jandarmerie, pe la Priboeni.
Generalul Văitoianu a expus în ilaritatea inimoasă a Camerei că domnul Mihalache nu a fost niciodată arestat.
•r '•••
i ;
!
K
• •
m localul jandarmeriei pentru o declaraţie, in împrejurarea că ţinuse întrunire fără autorizaţie, domnul
a jucat rolul victimei şi s-a arestat singur,
-se şi propriul său procuror.
Domnul Mihalache e singurul om care a reuşit să se
autoaresteze, în analele judiciare. Avea omul plăcere să dea o
> t
ramă M. s. regelui, în calitate de arestat şi şi-a plătit
156
TUDOR ARGHEZI
Hohotele de râs ale Camerei au avut un efect dezastruos pentru fasonul domnului Mihalache. Domnul Mihalache a părăsit Camera în pasul forţat al insului urmărit de ridicul.
1923
EPILEPSIA CU BEŢIA
O maladie şi o stricăciune. Maladie tristă şi nevindecabilă, cu durerile, cu demoralizările, cu paliativele ei. Nimănuia nu-i este permis să o vorbească de rău şi nici nu se gândeşte cineva să bârfească un ins apucat, fără voie, de tremurul ei spăimân-tător şi imobilizat în transă de puterea ei de şarpe uriaş invizibil.
Dar nefericiţii tributari ai acestei dramatice suferinţe rămân betegi în puritatea fragilă a funcţiilor mintale. Cristalul este plesnit şi rămâne fără conţinut.
De aceea nu se recomandă niciodată adaptarea epilepsiei la politică, oricare ar fi politica examinată, conservatoare, takistă sau fuzionistă.
Cu beţia tragedia se petrece deosebit şi a o considera fără nici o ironie, este a ieşi din natura lucrului considerat. Beţivul se spurcă pe sine în toate felurile şi în şedinţele lui interioare de inconştienţă el este supus să spurce pe toată lumea. El vede aerul circulând ca o fiinţă şi dă să-l muşte; zarea
i	se pare apropiată şi întinde mâna ca să o apuce; calcă pe o treaptă ce i se pare mai ridicată ca într-o groapă şi într-un şanţ ca pe o movilă. Se împleticeşte, se încurcă în propriul său ins, se povârneşte, cade de-a rostogolul şi îşi jupoaie nasul şi obrazul cu cioburi, ceea ce domnului doctor Lupu i se întâmplă de câteva ori pe lună.
De beţie şi de beţiv, restricţiile impuse epilepsiei nu te mai împiedică să vorbeşti. Dar sunt cazuri când şi epilepsia este voie să intre într-un articol, mai ales epilepsia politică; şi mai cu
PUBLICISTICĂ
157
seamă, mai ales atunci când se asociază politiceşte cu beţia, împreunate, epilepsia şi beţia se revarsă, ca să întrebuinţăm un cuvânt de circumstanţă ţărănistă, una peste cealaltă şi scrupulele scriitorilor nu mai au aceeaşi forţă şi autoritate ca să-l oprească.
1923
DIURNA
Alaltăieri, opt deputaţi au fost judecaţi şi excluşi pe zece zile din Adunare. Ieri au cunoscut un succes îndoit alţi zece scandalagii. Un total de optsprezece bravi geambaşi parlamentari excluşi pentru că nu ştiu să se poare şi umblă descheiaţi în priveliştea lumii.
După figură de o inteligenţă absentă, cei mai mulţi nu se aşteptau la acest rezultat. O stupoare ciudată se aşternea pe buzele lor blegite şi pe ochii lor cu pleoapele subit molâi. Ei s-au crezut în târg acasă, unde oricine îşi poate lesne închipui ce culmi atinge impertinenţa lor brutală şi la ce ameţitoare înălţimi jonglează ifosul şi trufia acestor mitocani imperialişti.
Zece şi douăzeci de zile, ei nu vor mai încasa diurna deputăţiei! Iar la succesul ultimilor excluşi se mai adăogase de astă dată bătaia! Oribil, de o mie de ori oribil, numiţii au mâncat o straşnică bătaie! Au căutat-o, vorba ceea, şi au găsit-o. Noţiunea dispariţiei diurnei se mai complica deci cu noţiunea nouă a bătăii meritate. Gândiţi-vă numai: să-ţi poţi aduce aminte că un deputat obraznic are două şezuturi omeneşti, să-l pui jos şi să i le dărăceşti!
Onoratul deputat ardelean, domnul Mihail Popovici, pe punctul de a fi exclus şi contopind cele două noţiuni într-o idee, a cerut Parlamentului scuze. Iar divinul deputat ţărănist
158
TUDOR ARGHEZI
basarabean Buzdugan a cerut iertare, cuvântul fiind mai moldovenesc.
Diurna! Bătaia şi diurna!
1923
MAIMUŢOII LIBERTĂŢII PRESEI
Doctorul Lupu, de când s-a întors din America, a fost apucat de o subită dragoste pentru libertatea presei, care de altfel nu a fost şi nu este întru nimic ameninţată.
în căutarea unei permanente platforme de scandal, doctorul Lupu se scoală ca apărător din oficiu al unei cauze, care nicicând nu i-a solicitat concursul său, ce într-o proză resimţită de pe urma dejunurilor copioase din separeuri se opinteşte să darme pe adversarii inexistenţi ai scrisului.
Credem că presa nu are nevoie de apărarea ameţită a doctorului Lupu. Dimpotrivă, atacul permanent întreprins de doctorul Lupu cu atâta lipsă de scrupul împotriva tutulor regulelor gramaticale, îl jumuleşte de orice autoritate pe fostul emigrant american, şi-l face inapt pentru apărarea unui lucru pe care nu-1 înţelege. Singura presă care autoriză pe doctorul Lupu să bâlbâie în numele ei este presa de tescovină.
De altfel, acelaşi domn Lupu, care azi cere libertatea absolută a scrisului, a susţinut în parlamentul de lângă Cişmigiu (tramvaiul nr. 14) că tipograful trebuie să fie răspunzător de lucrările tipărite.
Ieri, îndemna pe tipografii de la „Monitorul Oficial la grevă. Azi, când vede că forţa lui politică nu conteaza
PUBLICISTICĂ
159
introduce un text în anteproiectul Constituţiei ţărăneşti prin care cere că tipograful să fie răspunzător în faţa justiţiei.
Şi beţiv şi maimuţoi.
1923
METODELE UNGUREŞTI
Până la Parlamentul României Mari, dezbaterile au putut să fie adeseori înflăcărate, uneori aspre sau vehemente: întodeauna însă, şi în luptă şi în satiră, s-au păstrat acele procedee, care reunite în cuvântul „parlamentar“ dau noţiunea justă a duelului politic civilizat.
Când ajungea până la Bucureşti ecoul larmei Parlamentului din Budapesta, ne găseam cu toţii miraţi că acolo unde trebuie să argumenteze capul vorbeşte pumnul şi subliniază bastonul. Istoria parlamentară a Ungariei e un lung şir de şedinţe de box şi de extragere de măsele cu ghiontul. Opiniunea se făcea numaidecât ciomag şi intra în capul combatanţilor printr-o spărtură ad-hoc.
La această şcoală de sălbăticie au supt viţeii Partidului Naţional al domnului Maniu. între ei, când se adună patru laolaltă, amicii domnului Maniu vorbesc exclusiv ungureşte, ca să nu priceapă proştii de regăţeni. A nu şti ungureşte este încă şi azi în Partidul Naţional un criteriu ştiinţific de prostie, după care cea mai inteligentă făptură omenească trebuie să fie ungurul, pentru că el ştie numai ungureşte.
Nostalgia e lucru mare şi în politică. Metodele ungureşti trebuiau introduse în Parlamentul ţării noastre, ca să nu se zică, după criteriul domnului Maniu, că politica noastră a rămas în urmă.
Am putut asista, graţie metodei ungureşti, la bâzâitori, la muzici, la fluiere, la un vast concert de urlete, de imitaţi de voci de animale, după cea mai curată şcoală maghiară.
160	TUDOR ARGHEZI
Chiar duminică domnul Mihail Popovici a declarat la : Ploieşti, într-o întrunire, rugându-se să fie scutit să ţie discurs, | că-şi rezervă vocea pentru luni în Parlamentul din Bucureşti. \
1923	î
EXPOZIŢIILE PICTORILOR ISER ŞI PETRAŞCU
Iser	:
Trăind într-o epocă de mercantilism artistic şi de ! virtuozitate vulgarizată, ajunsă până la o adevărată acrobaţie j coloristică, era natural ca arta lui Iser să rămână cu totul izolată ; de restul producţiunilor noastre, etichetate emfatic.
Printr-o experienţă falsă, căpătată prin abundenţa operelor îndemânatice dar mediocre şi desigur din cauza lipsei noastre de moştenire artistică, ne găsim oarecum stângaci şi incapabili să asimilăm ceea ce arta lui Iser poate procura prin atitudinea sa pur spirituală.
Iată-ne dar înarmaţi cu logica scolastică, să-i răsturnăm ; „insezisabilul“ clipind nemulţumiţi din ochii cotidiani - j obişnuiţi cu simpla formulă întemeiată pe acordul dintre mână, linie şi culoare.	j
Opera lui Iser ce pare încă stângăcie şi primitivă, aduce cu |' ea expansiunea unei largi sincerităţi şi mai ales o rară emoţiune plastică.
O	sonoritate gravă se desprinde f...]1 nului său îl izolează instinctiv de orice realizare „corectă“ şi sustrăgându-se „caligrafiei“ tipice de forme moderne el sugerează, printr-ö barbară spontaneitate, pulsul interior al vieţii, cu care se joacă :
1	Rând lipsă în periodic.
PUBLICISTICĂ
161
personalitatea lui artistică. Acestui desemn, de căutare lăuntrică, Iser îi adaugă o emoţiune colorată, adesea brutală şi violentă, cu care sfidează, în izolarea lui, armonia materială şi tehnica independentă a celor corecţi.
Vibraţiile mobile ale unei vieţi de perpetuă mişcare se zbat violent, spărgând forma materială şi dispreţuind armonia cuminte a unei traduceri directe după natură - iar de subt linia şi pasta lui colorată ies sonorităţi şi tonuri pe care privirea „cea de toate zilele“ nu le poate se zisa.
O	sonoritate gravă se desprinde din întreaga înfăţişare a operei lui - dureros şi profund orchestrată - susţinând o evo-luţiune caracteristică circonferinţei izolatoare în care s-a închis.
Petraşcu
Romantic prin temperament şi printr-o vizualitate de un albastru-cenuşiu, cu care îşi traduce sensibilităţile, pictorul Petraşcu este unul din artiştii blazonaţi cu pecetia artei, într-o formulă individuală şi constantă.
Nu tinde la cercetări noi, ci ca un nobil feudal se plimbă pe acelaşi ochi şi cu acelaşi gest, peizajul învestit cu echisonul şi culoarea lui proprie.
Conservator - nu al unor principii de artă, căpătate din experienţa altora, ci închis în el ca într-o concavitate opacă -Petraşcu îşi păstrează prisma colorată în tonuri de lună şi de noapte, şi prin această atitudine el şi-a dobândit singur „caracterul“ personalităţii sale artistice.
Deşi ca îndemânare pare realist, el păstrează în puterea lui de traducere o notă sufletească - egală în senzaţie şi emoţie -de unde rezultă o „unitate“ poetică în înţelesul ritmului şi al viziunii. Şi totuşi Petraşcu ştie să fie sever, poezia lui e sobră şi de aici pictura lui se revelează superioară.
Izvorâtă din aceeaşi veşnică impresiune şi obsedată de învelişul natural al aceleiaşi culori, pictura lui Petraşcu
162
TUDOR ARGHEZI
rămâne, în evoluţiunea sa firească de desfacere materială, ceva asemănător vegetaţiunilor constante.
Linia la el se confundă cu impresia colorată, ştergându-se prin deplasarea firească a emoţiunii, de unde a purces. Pictura românească a ultimelor decenii se reprezintă, conştientă de valoarea artei, prin concepţia veşnic nouă şi cercetătoare a lui Iser şi prin popasul romantic şi individual a lui Petraşcu.
în „mişcare“ şi în „statică“ se stabileşte astfel echilibrul „existenţei“ noastre artistice.
1923
AVENTURI TIPOGRAFICE
Aventurile tipografice ale familiei Cantacuzino par să fie un viciu ereditar, care munceşte în mod permanent dinastia şi izbucneşte rând pe rând, ca o eczemă cu mâncărimea spinării, în toţi membrii ei iluştri.
Domnul Grigore Cantacuzino avea pe vremuri aventura „Minervii“ cu palat pe Bulevard, cu instalaţii tipografice complete - şi scotea două ziare zilnice, cărţi, reviste, calendare, răvaşe... Domnul Gr. Cantacuzino însuşi aprecia valoarea colaboratorilor la gazetele sale. După o metodă înrudită cu inelul celebru, cu care familia făcea recepţia ouălor de la ţărani, prinţii Cantacuzino primeau numai acele ouă care nu puteau trece prin inelul lor imperial. I se pregăteau domnului Gr. Cantacuzino, tăiate cu foarfeca din gazetele sale, şi puse în plicuri, cu numele autorilor deasupra, articolele redactorilor, în fiece zi. Domnul Gr. Cantacuzino se aşeza pe fotoliu, lua de pe biurou plicurile, le cântărea în palmă, unul după altul. Redactorul cel mai bun era acela al cărui plic atârna mai greu. Pentru cântar, degetul cel mare princiar dovedeşte o remarcabilă supersensibilitate.
PUBLICISTICĂ
163
[	Aventura domnului Grigore Cantacuzino s-a terminat cu
\	trecerea unui număr de milioane în buzunarele celui mai ideal
\ om de încredere.
? Pasiunea paralitică a tiparului izbeşte acum pe al doilea frate, pe domnul Mişu Cantacuzino. înarmat cu cele mai superbe fumuri, prinţul Mişu, în alianţă cu mocârţanul Mihalache, se aruncă în jurnalism, închiriind speranţele de ! bătrâneţe şi vigoare trezită a domnilor Miile, Fagure şi Honigman, pentru o foaie politică nouă, cu patru sute şaptezeci şi doi de redactori, chemaţi să demonstreze că prinţul Mişu nu a fost ciocoi decât până acum câteva săptămâni, de când a devenit democrat şi muncitor manual.
Câte zeci de milioane îl va costa pe prinţ aventura nouă tipografică a familiei e treaba ziariştilor săi copleşiţi de convingeri democratice uriaşe. Dar ce ingnoranţă veche zace în nămolul sufletesc al familiei, ca să determine o pasiune răzbunătoare care să urmărească până la ultima corcitură o familie de mari aristocraţi?
1923
DATORIA GUVERNULUI
Opoziţia zisă unită are o teorie uimitor de simplă. Voim î să venim şi noi la guvern şi nu putem. Dacă vom face scandal în Cameră şi ceva zarvă prin oraş, venim la putere. p	Teoria se găseşte admisă ca o noţiune elementară în presa
takistă-cantacuzinistă-ardelenistă-ţărănistă. Cum doi cu doi fac patru, guvernul se va retrage îndată ce zece deputaţi vor grăi din răcnete în Parlament, j Cu membrii numitei opoziţii este inutil de discutat. Ar \ putea conveni domnului Pavlică Brătăşanu că nu e în floarea
I	vârstei şi seducător? S-ar putea însă pune chestiunea mai serios cu apărătorii de presă ai pomeniţilor membri.
164
TUDOR ARGHEZI
Voinţa guvernului nu însemnează nimic în această împrejurare? Ajunge să vrea opoziţia? E loc la multă, multă îndoială...
Un grup de oameni de stat nu vine la guvern şi mai ales nu-1 părăseşte aşa de florile mărului. Un guvern valorează prin • puterea lui de a gândi şi prin scopurile sale, prin energia gândiriir. şi scopurilor lui. Guvernul actual nu-i un guvern iscat din f pripirile zilei şi din salajul micilor evenimente cotidiane, chemat | să numească numai prefecţi şi să semneze decrete şi paşapoarte, j El este rezultatul unui ciclu istoric de mari evenimente, albia j lui se confundă cu albia Regatului, el are o misiune de} împlinit. Or, cine crede în misiunea lui, obişnuinţa vieţii afirmă [ hotărât că şi-o împlineşte, indiferent de timpuri şi rezistenţe.;
Dacă guvernul ar reprezenta numai dorinţele triste ale unui! program de partid particular, cum le place unor boieri şi unor I ambiţioşi să-şi înfiripeze ca să joace în realitate comedioara i politică în două scenete, pe care autorul le are în cap, lucrul1 ar fi uşor. Scoală tu şi voi şedea eu, apoi va şedea vecinul: { asemenea guverne ar fi săptămânale, bilunare sau mensuale,; ca revistele de literatură.	|
Nu este vorba câtuşi de puţin de un guvern calibrat ca o cheie pe gaura uşii, ci de un guvern puternic în toată ascendenţa lui, puternic în organizaţia lui actuală şi purtând pe spada lui, viguros prinsă de şold, inscripţiile mari ale, trecutului, care îi dau autoritatea şi liniştea mândră a datoriilor lui...
1923
IERTAREA	j
Sunt deputaţi, ca domnul Ciornei, ţărănist basarabean, i care se îndeletnicesc cu singurul meşteşug al scandalului j
PUBLICISTICĂ
165
parlamentar. Activitatea lor consistă în a bate toată viaţa din picioare cu frenezie. Răspunsul lor este un răcnet, întrebarea lor o huiduială, cugetarea lor politică un fluierat. Imitând toate jivinele în toate graiurile lor, deputaţii la care ne gândim cred că au asimilat toată arta guvernării şi că o propovăduiesc integral, pentru folosinţa obştească. Niciodată, la nici un ceas din zi şi din noapte, ei nu-şi pot aminti de dânşii cu ruşine. Entuziasmul lor de brute curge torent şi dansează etern.
Dar dacă o atare stare de spirit surprinde prin permanentizarea ei în acelaşi individ, există ceva şi mai uimitor, gradaţia în stupiditate fiind infinită: atitudinea jalnică în faţa comisiei disciplinare.
Ca nişte ţigani prinşi în bătătură că fură găini, ei tăgăduiesc că s-ar afla în momentul prinderii chiar în bătătură şi cu greutate convin că au intrat însă din distracţie şi prin greşeală de adresă. Comisia disciplinară îi confruntă pe deputaţii vinovaţi cu faptele lor, în vederea sancţiunii de a fi eliminaţi din Adunare. între patru ochi cu judecătorii, ei devin ţigani şi se roagă să fie iertaţi.
Iar când comisia îi iartă, ei mulţumesc, trec în sala de şedinţe şi apostrofează şi pornesc un nou scandal.
Pomenirăm mai sus numele domnului Ciornei, caz cu totul special chiar în specialitatea lui. El a fost iertat până acum de două ori şi de două ori a reînceput. „Iertat“ e chiar cuvântul utilizat de acuzat — şi în verdict.
1923
DREPTURILE FEMEII
Nu este de prea multă mirare că doamnele şi domnişoarele cu învăţătură de carte, cu drepturi egale cu ale soţilor şi părinţilor, doresc să voteze la urnă.
166
TUDOR ARGHEZI
E un sport încă neîncercat, o senzaţie nouă, rezervată, până azi, cel puţin la noi, exclusiv bărbaţilor.
Nu este de mirare. Ţara noastră, cu o majoritate de analfabeţi şi care socoteşte chiar o poezie simbolistă şi o pictură tot atât de înaintată în fantezie, ca şi ţările cu o cultură generală \ reală şi demne de toate aberaţiile legale, printre produsele ei ar putea să-şi permită un lux mai mult: imitarea bărbaţilor în activitatea femeii.	|
Cu deputaţii şi senatorii femeile din Parlament şi din localurile de vot se va înţelege, desigur, destul de bine şi nu ar fi dezagreabil spectacolul, de pildă, în sala paşilor pierduţi, al unui ministru la braţ cu o deputăţică blondă, discutând ; impozitul pe venit şi naţionalizarea subsolului. Mijlocul de a j se înţelege cu numeroasele Marii, Paraschive şi Ioane, care va da votul pentru alegerea cocoanei, rămâne însă de găsit.
Totuşi, dacă ne gândim, politica bărbaţilor o vedem ce este şi cât preţuieşte: o încercare de guvern femeiesc, cu o opoziţie a bărbaţilor, merită să fie făcută. Am avea la Cameră salon de coafură, şi la Senat institut de înfrumuseţare. La bufet s-ar [ consuma prăjiturile cele mai gustoase şi în tot Parlamentul ar î pluti un parfum deosebit decât acela pe care domnii Maniu şi Vaida, din obişnuinţa de a-1 distribui zilnic în familie şi în peţit, l-au adus la Cameră în şedinţa de ieri.
Şi am avea şi străzi mai curate şi poate că şi alte moravuri.
1923	!
THEODOR PALLADY
O	culoare transparentă, în care viziunea e revelată ca o răsfrângere luminoasă; o sensibilitate deosebită, acută ca o durere; o unitate de expresiune clară şi sinceră ca sinteza unei
PUBLICISTICĂ
167
măşti se unesc laolaltă pentru realizarea unei armonii spirituale — iată pictura de frescă a lui Pallady.
De ce orânduiesc, în pictura de frescă, pânzele sale expuse la „Arta română“, când artistul n-a urmărit nici încadrarea unei legende, nici evocarea unei pagini istorice şi nici feeria vreunui peizagiu de basm?
Intenţia autorului e departe să se închidă într-o formulă, fie ea grandilocventă, cum este aceea a frescei, şi totuşi, ceea ce pictura lui Pallady sugerează, nu este altceva decât o viziune largă de aşezare în „scena umanităţii" a motivelor, pe care sensibilitatea lui le sezisează într-o plastică definitivă.
Ideea e reală, iar verbul e poezie: iată fresca.
Din contopirea acestor două elemente primordiale rezultă îluminaţiunea spirituală, în care pictorul îşi concretizează ideea.
într-o atitudine antică, ideile sale deşi „realiste“ (când spun idei înţeleg motive) îşi desluşesc ritmul interior - adesea dureros - printr-o senină expresiune de formă şi culoare.
Pallady e nobil, dar nu prin acel aristocrat dispreţ de umanitate, ci printr-un avânt sufletesc cu care ştie să ridice „umilul“ până la motivarea divină a creaţiunii.
în cadrul pânzelor sale nu aşează „principese“ îndepărtate, ci fiinţe torturate de patimi şi dureri, însă străbătute de otrăvi sociale, flori umilite şi dispreţuite, peizagii putrede de ploaie şi năpădite de mătrăgună.
Se coboară la materia ignobilă a naturii inutile, pentru ca fidicând-o prin iluminaţia culoarei şi expresiunii, s-o purifice de incest şi putreziciune. De aici, arta lui are şi o latură mistică şi ceva de generoasă umanitate, dibaci disimulat, de atitudinea sa spectatoare.
Zic atitudinea spectatoare, fiindcă cercetarea motivului se leagă de cântarea lui lăuntrică fără nici o oboseală, ci printr-o coordonare naturală, impusă de inconştient.
Ca Puvis de Chavannes, Pallady este un evocator de simboluri, este un visător, care îşi colorează viziunile cu o
168
TUDOR ARGHEZI
umanitate nobilă. Prin această caracteristică a picturii sale şi prin afinitatea ce o are în fond cu inspiraţiunea lui Chavannes, arta lui Pallady este consacrată frescei şi oricât de mică este pânza [ în care îşi dispune obiectul viziunei sale, ea sugerează frântura : unei lungi înlănţuiri de gesturi şi atitudini interioare, ea rămâne colţul smuls dintr-o metopă plastică, în care simbolul alternează cu materia, printr-o caldă şi coordonătoare spiritualitate.
în arta noastră susţinută — nu de colectivitatea monoton de mediocră şi banal de virtuoasă, ci de câteva figuri reprezentative, de câţiva izolaţi originali — Th. Pallady este unul din cei mai rari şi subtili poeţi pictori, al căruia ritm e jumătate mistic, jumătate realist, unul din acei visători care fac artă ca să-şi realizeze cântecul lăuntric, ce le obsedează fiinţa materială.
1923
INUTIL CAMUFLAJ
Un ziar fără subiect face o rubrică „Maniu“, cum ar face un dosar sau un carnet de servitori, şi subt titlul atât de inteligent ales vrea să-şi determine cititorii să creadă că dom-; nul Maniu are vervă, are spirit şi replici incomparabile, pe care; le pune în cântar cu declaraţiile primului-ministru.	j
Este vorba de aşa-numitul „duel“ de acum câteva zile, dintre domnul Maniu şi I. Brătianu. Confratelui i se trezeşte inspiraţia cam târziu.	\
Cine a luat parte de ascultător la şedinţa cu pricina ştie J două lucruri pozitive:	j
1.	Că declaraţiile, într-adevăr scurte şi concentrate ale ; primului-ministru, au impus o tăcere respectuoasă şi au provocat contracţiunea spinărilor deputaţilor gălăgioşi, străbătuţi de un rece ascuţit fior. Cuvintele primului-ministru au lovit, grele de autoritatea unui om de stat care ştie să nu glumească. Chiar
PUBLICISTICĂ
169
sentimentul de încovoiare a unei trufii destrăbălate, cu care au plecat scandalagiii, i-a scos din fire, când au ajuns pe scară.
2.	Domnul Maniu, atât de imperialist în dogma persoanei sale şi atât de văduv de orice simţ politic, s-a dovedit a fi nu numai un politician de rând al zecelea, cum îl argumentează fapta, dar şi un orator incapabil şi confuz. Toţi ascultătorii au văzut pe domnul Maniu îngăimând întâi o românească ipotetică, de text administrativ şi apoi de o dezlânare a cugetării, penibilă. Domnul Maniu vorbea ca un afiş de teatru, indiferent, şi a făcut continuu impresia că se căsneşte mult să urmărească o idee, pe lângă care, odată ajuns la nivelul ei, trecea ca o minge care nimereşte la vecin.
Nu, presa, oricât de binevoitoare ar fi interesele ei pentru opoziţie, nu ne poate impune pe domnul Maniu ca purtător de cuvânt al unei gândiri şi a unui temperament.
Locul politic, pe care i-1 rezervă domnului Maniu capacităţile sale reale, este acela de supus ascultător, şi pentru acest cuvânt domnul Maniu nici nu are succesul în deşert râvnit.
1923
NU-L CUNOSC...
De câte ori opoziţia vrea să producă o justificare valabilă ä nebuniei fantastice pe care pasiunea ei de guvernare o străbate furios, şefii opoziţiei au o formulă la fel: „Ne vrea poporul: poporul ne cere“.
Materializată, această formulă însemnează: Maniu, Vaida, Mihalache, dr. Lupu, Mişu Cantacuzino etc. Toţi aceşti mari bărbaţi de stat sunt ceruţi de poporul care refuză orice altă guvernare decât a domniilor lor. Poporul i-a urmărit la lucru şi şi-a putut da seama de nemăsuratele lor capacităţi. Personalitatea fiecăruia a fost minuţios analizată de popor, pentru ca
170
TUDOR ARGHEZI
poporal să parvie la o sentinţă atât de lapidară: „Nu-i vrem decât pe aceştia“.
Poporul ştiţi cine este: căciulile, pălăriile, pieptănăturile - | anonime - care defilează în orele muncii şi ale duminicii de-a \ lungul ţării.	ţ
Desinatorii ziarului nostru circulă în toată lumea, cunosc J personagiile cele mai varii şi contradictorii ale scenei bucu-reştene, pe care toţi actorii, cu orice titlu, joacă într-o dramă tare, într-o comedie bufă în cuprinsul sezoanelor agitate.
Desinatorii se prezintă la redacţie:
-	Subiectul pentru ziua de mâine, mă rog...
-	Maniu, alături de Vai da, stau cu Miha...
-	Opreşte-te, domnule redactor, nu-i cunosc...	;
-Cum se poate, domnule desinator? Toţi redactorii
desinatori de la celelalte gazete îi cunosc. Poate-i cunoaşte caricaturistul...
-Nici el nu-i cunoaşte, domnule redactor...Şi nici un S desinator nu-i cunoaşte, de la nici o gazetă. Nu aţi observat că nici unul din deputaţi nu seamănă cu opozantul reprezentat? Desinatorii au adoptat un tip convenţional pentru fiecare deputat din opoziţie. Ochelarii, pentru cel ce poartă ochelari, •. individualizează pe opozant... Şi să vă mai spui ceva, domnule ; redactor: deputaţii din opoziţie sunt în genere oameni fără figură... ’
-Va să zică, după dumneata, domnule caricaturist, r oamenii fără figură erau destinţi să facă figură proastă în : Parlament.	j
-	Exact, răspund în cor desinatorii... Singurii care seamănă ;
în gazete sunt miniştri..	|
1923	!
BIBLIA PĂRINTELUI GRIGORE
Domnul Aristid Blank apucase o iniţiativă princiară, însărcinând pe scriitorul G. Galaction, devenit în urmă
PUBLICISTICĂ
171
preotul Grigore, cu traducerea în româneşte, bună şi pură, a Sfintelor Scripturi.
Se vede însă că o fatalitate compensativă impune ca nici bancherii cei mai bine intenţionaţi să nu-şi poată lega numele de o operă culturală, în care intră în primul rând Spiritul Domnului, sărăcia aristocratică a profeţilor şi geniul omului modest, atent la închiderea în tipare de expresiune a Cuvântului, plutitor, la începutul lumii, peste ape.
Ceva l-a oprit în cale pe domnul Blank; un îndemn lăuntric, sprijinit pe îndemnuri din afară: o intervenţie mistică a prostiei şi împietăţii - şi literele ale Băncii au încremenit pe frontispiciul palatului din strada Doamnei, neputându-se acomoda cu mediul elastic şi subtil al suferinţelor nude, suportate cu eroismul artei şi înţelepciunii de către ziditorii lumii morale.
Părintele Grigore nu şi-a întrerupt munca de interpret al Tainelor, în momentul când a călcat înapoi pragul uşii domnului Blank, în dreptul căruia preşul cu literele întoarse la ieşire primeşte pe cel ce intră cu o urare tipărită de: Bun venit. Agoniseala părintelui Grigore a fost culeasă de un prinţ autentic, de principele Carol, pentru casa culturală a căruia traducătorul ales de fericitele destine ale limbii româneşti trece din textele vechi desluşirile lui Dumnezeu pe hârtia cu literele încrucişate ale Fundaţiei.
Pe nesimţite, se construieşte un monument al limbii noastre, rafinată şi împuternicită de toţi golanii şi desculţii muzelor, care au suferit fără răsplată şi au murit fără pomenire, de la cei dintâi traducători până azi. Tăcut, părintele Grigore, între un vagon de tramvai şi o călătorie noroioasă pe jos, din mahalaua în care sălăşluieşte până în „centru“, pregăteşte aur sufletesc pentru credincioşii de azi şi scriitorii de mâine.
Şi traducerea părintelui Grigore a provocat, subt îndemnul celui mai vizionar, mai onest şi mai crâncen stăruitor agent de cultură contimporan, G.D. Mugur, directorul Fundaţiei
172
TUDOR ARGHEZI
Principele Carol, acele marţi biblice, care se petrec săptămânal în palatul instituţiei, din str. Dr. Kalinderu nr. 10, unde, subt o lampă galbenă, părintele Grigore îşi citeşte manuscrisul şi zece, cincisprezece iniţiaţi îl urmăresc şi-l ascultă.
1923	t
I
SCRIITORUL VALJEAN Un prinţ al umorului
Ieri s-a anunţat, definitiv, numirea în postul de director | general al teatrelor, prin delegaţie, a domnului Al. I. Vasilescu, deputat, advocat şi în literatura dramatică „Valjean“.	|
în lipsa unui clişeu fotografic pentru numărul nostru de faţă, suntem siliţi să mulţumim tradiţiei de a însoţi notele aproape biografice cu figura la care se raportează, intercalând în aceste rânduri fugitive o siluetă fugitivă desinată cu vocabularul.
Cineva împărţea pe oameni, înainte de toate, în slabi şi graşi, cu o categorie mijlocie de „potriviţi“, căci se pare că ceea ce vrea să ştie de la început cititorul despre un autor „envogue“, este cu cine fizicul lui seamănă mai mult sau mai puţin. Domnul Vasilescu-Valjean ar putea să fie aşezat între potriviţii şi graşii scurţi. De altfel, un chip stafidit i-ar şedea nespus de rău acestui provocator de râsuri homerice, care exploatează cu un firesc nemaipomenit genul cel mai dificil. Prin ochelarii luminaţi de o privire strălucitoare, iscodeşte din lăuntrul negreţii mărunte a pupilei un gând preocupat de a [ pune pe toate lucrurile pricina unui accent de fină ilaritate. Ochelarii domnului Valjean râd în hohote şi atunci când autorul este serios. Şi când îi izbuteşte, în tăcerea judecăţii, o ipoteză — ceea ce i se întâmplă de treizeci de ori pe ceas -autorul, cu nişte buze ce nu mai amintesc pe ale nimănuia,
PUBLICISTICĂ
173
spintecate de firul de păr al ironiei blânde, îşi soarbe satisfacţia, ca o picătură din fund a unui alcool parfumat şi dulce.
Unanim cunoscut ca advocat pentru pledoariile sale, pe cât de juridice pe atât de pipărate, domnul Al. I. Vasilescu face totuşi impresia, în publicul mare, că nu e întodeauna acelaşi Valjean, pe care aplauzele entuziaste ale sălilor, în tăvăleală de râs, îl cheamă la bara gloriei adevărate.
Făgăduim viitorilor noştri [cititori] un interviu documentat cu acest rege al râsului românesc. Deocamdată, să însemnăm pe scurt bibliografia lui teatrală:
Un manifest studenţesc, 2 acte (1902); Deputatul ţărănimii, 3 acte (1903); Ce ştia satul, 1 act (1912); Lacrima, 1 act (1920), Nodul gordian, 1 act (1920).
1923
UN PREMIU LITERAR
Ziarul „Dimineaţa“ oferă în concurenţa la care preferinţele publicului cititor sunt furios licitate, nu numai case şi bani fără alt motiv decât bonul colecţionat, dar şi un premiu de cincizeci de mii lei pentru „cel mai bun“ roman concurent.
E o iniţiativă inteligentă, care nu poate nimănuia să-i displacă. Scriitorii români s-au pornit de la război încoace pe romane şi, în multe privinţe, dacă nu în toate privinţele, o carte bine scrisă e mai bună decât o piesă de teatru.
O carte se citeşte acasă, în liniştea familiei sau a bibliotecii, o carte obişnuieşte pe cititor cu interiorul, cu interiorul casnic şi cu interiorul sufletesc. O carte îl deprinde să rămâie singur cu sineşi, să-şi suporte cu agrement singurătatea. O carte nu interpune între geniul scriitorului şi propriul său temperament nici o creaţie a fanteziilor câtorva interpreţi, nici o convenţiune. între ochii cititorului şi viaţa pe care o urmăreşte la sursa artei, care-i însăşi viaţa, nu strălucesc cheliile celor din staluri, nu bat aripile evantalilor ostenite, nu se intercalează nici un lornion.
174
TUDOR ARGHEZI
Teatrul scoate pe cititor din casă, îl aşază incomod într-un jilţ într-o atmosferă de parfumerii antagoniste, lângă un vecin lăudăros şi în spatele unei spectatrice care trăncăneşte.
O	voce îi suflă permanent la ureche ceea ce urmează: vocea savantului din stalul al II-lea. în teatru omul se risipeşte, se micşorează, se toceşte, purităţile morale se descompun, ambianta îl îndulceşte. Cartea îl concentrează.
>	J
Singurul lucru pe care-1 tace „Dimineaţa“ e cum se va cunoaşte „cel mai bun“ roman; cine va hotărî de calitatea lui: un juriu sau un scriitor? — şi în cazul juriului, din ce sa va compune juriul, din ranguri sau din competenţe?
1923
SARAH BERNHARDT
I
A murit, în cele din urmă, după ce presa, ostenită de atâta vitalitate, o înmormântase de mai multe ori. Mama, Bunica, Străbunica teatrului european, aceea pe care au ascultat-o zeci de generaţii, de multă vreme defuncte, aceea care la douăzeci, la treizeci, la cincizeci, la şaizeci, la şaptezeci... de ani a jucat întodeauna la fel si întodeauna tânără si cu îndrăzneală nouă.
y	i
A-i aduce elogii, ar fi o absurditate. Sarah Bernhardt e mai presus de laudă, de litanie şi de critică, în stare de fenomen pur. A plânge că a murit, ar fi stupid. Moartea Sarhei e ca o pră-vălire de stâncă — şi viaţa ei, din nefericire biologică, nu ar mai fi slujit nici artei, nici bunei bătrâne, copleşită de infirmităţi.
Ceea ce trebuie retinut mai ales, din viata acestei tragediene, e un exemplu educativ. Ea n-a ştiut niciodată să-şi lenevească personalitatea, apropiată de marea odihnă, a stăruit cu duşmănie şi cu o energie cu atât mai mare, cu cât secolul o degrada mai mult, stafidindu-i carnea, zdrobindu-i gingiile, smulgându-i părul, descompunându-i surâsul şi stingându-i lumina ochilor aspră.
PUBLICISTICĂ
175
Sarah Bernhardt e o pildă de mare bravură triumfătoare,
•	•
pentru toţi servitorii romani ai artei; actori, actriţe, scriitori
şi pictori, obosiţi şi descurajaţi întodeauna înainte de vreme.
Pilda Sarhei îi învaţă că niciodată în nimic avântul nu trebuie să cedeze.
ARTA ROMÂNĂ
Revoluţionarii, desprinşi acum câţiva ani de „Tinerimea" îmbătrânită, au deschis la Ateneu a şasea expoziţie. „Arta română“ reprezintă „avantgarda“ faţă de „Tinerimea“, care a luat rolul „Salonului Oficial“, decedat în mod iremediabil după câţiva ani de agonie şi de viaţă virtuală.
Oricât ar încerca „Arta română“, însă, să afişeze o revoluţie picturală, atitudinea ei rămâne ponderată şi rolul ei ponderativ. E un fel de senat al politicii picturale, o autoritate care domină toate mişcările dezmătate ale revoluţionarilor izolaţi. La
3 1 1 »
„Arta română“ există o viziune nouă, dar, în acelaşi timp, un
>.***. '
aspect al tradiţiei şi al echilibrului sănătos. Toate îndrăznelile sunt disciplinate în limitele unui desen, care poate să fie sintetizator, dar care păstrează, tocmai prin aceasta, caracterul lui disciplinator.
De altfel, e greu de admis anarhia picturală, când Jean Steriadi domină pontifical, cu peizajele sale, calme, tradiţionale, discret de oneste.
Dar mai interesant e tradiţionalismul lui Theodorescu-Sion. Revoluţionarul de odinioară s-a disciplinat admirabil, îşi strânge cu o stăpânire de tiran personajele în compoziţia La
lui Manole, legându-le prin invizibile fire de logică şi , pentru a ne da, într-adevăr, o pânză închegată.
■ j -
E o logodnă, între peizaj şi grup, între cer şi pământ, unele
in altele, explicite şi complementare. Nimic prea mult.
176
TUDOR ARGHEZI
Nimic prea puţin. E un moment static, care indică o succesiune de mişcări. Nu poţi deplasa un singur personaj: ar însemna să scoţi o cărămidă, ca să se prăbuşească un zid.
în celelalte pânze, Sion rămâne acelaşi pasionat al sintezei, al notaţiei esenţiale. Revoluţionar prin factură, se accentuează, din ce în ce mai mult, tradiţionalist prin subiect. Sion i reînnoieşte, animă refrene demodate, aducând în pictura lui actuală un ecou de caracteristică diferenţiere etnică.	;
Domnul Şirato nu vrea să ne mai aducă desenele şi viguroasele sale acuarele. Le regretăm sincer, fiindcă ne-au dominat atât de mult, încât le căutăm azi într-o pictură unde nu le mai putem regăsi.
Semnează cinci Studii domnul N.N. Tonitza, iar domnul ; Teişanu reproduce, multiplică de o mie de ori, o elegantă ; etichetă de produs afrodisiac.
Am regăsit, alături de stridenţa accidentală a domnului Tonitza, calmul nuanţelor subtile realizat de Pallady. Aceeaşi • discreţie odihnitoare, aceleaşi umbre, în adâncul căror se | presimte, eclipsată, lumina de argint. Pallady mângâie cu o culoare de catifea.
Pictează peizaj mai colorat ca altădată, domnul Ionescu-Doru, j. iar domnul Ghiaţă îmbrăţişează cu mai multă dragoste ; planurile finale, decât ultimul, amintindu-şi de albastrul paletei ! lui Steriadi.	*
Dimitrescu Şt. ne dă câteva pânze care n-au în cariera lui importanţa unei etape, mai cu seamă după admirabila-i f expoziţie personală.
Domnului Dărăscu continuă să-i placă şi pictura şi magia î colţurilor de peizaj oriental. Pictura lui e contemplativă. în ‘ schimb, Traian Cornescu îşi frământă viziunile într-o pictură i surprinzătoare prin dinamism şi prin vibraţia luminii.
într-un paravan decorativ, fără să uite că e de avangardă, Iorgulescu iar îşi aminteşte că a fost cândva discipolul profesorului Teişanu. Se reabilitează repede, cu Peisaj St. Tropez.
PUBLICISTICĂ
177
Iser continuă să-şi spulbere legenda gloriei, cu o persistenţă remarcabilă. Intre peizajul meridional, torid, şi pânză, domnul Iser îşi intercalează ochelarii negri, privind parcă o eclipsă.
în schimb, Camil Ressu îşi menţine aureola, cu un singur portret de mare eleganţă. Paciurea, Medrea şi Han aduc, în sculpturi, mai mult decât pictorii, egalitate în realizare.
1923
PROPRIETARI ŞI CHIRIAŞI
De la război încoace omenirea s-a împărţit exact în două categorii, care primează pe toate celelalte — şi s-ar zice că toată natura a încăput în aceste două unice case, mai bine zis sunt două sexuri noi, între care se eternizează acelaşi antagonism cu divorţuri senzaţionale, ocări şi puneri pe fugă, ca şi în sexele paralele.
Ceea ce pare mai greu este stabilirea exactă asupra căruia din doi cade, ca să zicem aşa, sexul cel tare; cu alte cuvinte, cine poartă pantalonii şi cine, din doi adversarii, poşeta cu cosmeticuri. Sau: este bărbat proprietarul ori chiriaşul?
Până la război, proprietarul fusese, este drept, mai mult ca un bărbat, adeseori un taur şi mai întodeauna un lup fioros -şi bietul chiriaş nu putea să joace decât rolul trist al mieluşelei din fabulă, ciupită de contracte şi mâncată de oase cu tot de către inamicul ei natural.
Am văzut aseară o manifestaţie de vreo sută de proprietari, care, deşi în plină efervescenţă revoluţionară, prezentau -nenorociţii — imaginea unei răzmeriţe anemice, aranjată cu melancolie, şi semănau mai mult cu nişte proprietărese.
Sexul mugitor şi impetuos a devenit chiriaşul. Dacă vrăjmaşul lui i-ar scoate de multe ori ochii, nu fără plăcere, chiriaşul după ce i-ar scoate i-ar şi înghiţi cruzi, ca nişte stridii. Chiriaşul nu mai poate ţine socoteală de nimic. Pentru el
178
TUDOR ARGHEZI
proprietarul e ţapul de ispăşire al tuturor crimelor, viciilor, ticăloşiilor. Proprietarul e bestie! Canalie! Sceleratul! Satirul! Asasinul!
Pe aceste două neamuri de temperamente este chemat să le potolească acum pe doi ani, îmblânzitorul domn Jean Th. Florescu, printr-o ordonanţă nouă.
1923
PSALMISTUL SINGURATEC 1
Pentru ce mi-ai dat minte, Doamne, şi judecată? Ca să mă batjocoreşti?
Eu am pus preţ pe mintea mea, mi-am frământat-o cu minţile altora, cu mintea morţilor şi cu mintea celor vii, şi m-am apucat să te chibzuiesc pe tine.
Şi am rămas tot atât de prost ca şi înainte.
Căci, făcându-mă, tu mi-ai curmat amintirile de mai-nainte de-a mă fi făcut, şi sunt ca un prunc orb născut, care nu şi-a văzut muma niciodată şi care poate şi-a simţit-o cândva cu pipăitul.
Pipăitul sufletului meu e plin de tine, Doamne, şi buricele degetelor mele au mirosul laptelui uitat, care le-a mânjit. Dar judecata mi-e deschisă ca o scorbură de copac, - adăpostul, câte o noapte, al păsărilor călătoare...
2
Un nebun a înfipt lopata în adâncul cerurilor şi a scos măguri de argint - şi lopata a trecut din mână-n mână, până la noi.
Săparăm noaptea întreagă — şi, cu ivirea dimineţii, gropile s-au umplut zilnic la loc — şi, cu căderea serii, lopata începe din nou să muncească.
PUBLICISTICĂ
179
Ne găsim şi azi într-acelaşi loc. Braţele noastre muriră mereu, dar n-au ostenit.
Cine-i făptura ciudată, care se străduieşte în zadar să intre în locul oprit?
Eu, Doamne, care te caut de la facerea lumii, şi care ştiu că osânda mea e în zadar.
3
Cântă, vioară, cântă! Parcă-n glasul tău ceva seamănă cu şoaptele zburătoare ale lui Dumnezeu.
Cântă lin, şi apoi fă-ţi hohotul repede! varsă-te, jăluie-te, destramă sufletul meu între coardă şi arcuş. Suferinţa mea de-a te asculta e fără de margini, ca firul rotund, de-a lungul căruia lunecă steaua dimineţii, cel din urmă bob al metaniei de cleştar.
Tu trebuie să ai pe Dumnezeu în tine, pentru că lăutarul care te-apasă cu bărbia, ca să gemi, e din proştii aceia cărora Dumnezeu le-a spus adevărul. Toate vitele necuvântătoare îl ştiu, pentru că tu li le-ai şoptit printre coarne. Şi vitele îl tac, încremenite de-a fi tăinuitoarele tale.
4
Pentru ce, Doamne, atâta cruzime şi atâta măcel în grădina ta frumoasă?
Unul mai viu mă pândeşte întodeauna ca să mă ucidă: că sunt eu floare, pasăre sau altă făptură, mare şi mică. Toţi suntem bolnavi de sfârşit şi toţi purtăm în noi, ca nişte cutii, numai îmbucătura altora mai fălcoşi.
Este drept să ne înghiţim unii pe alţii? O floare înăbuşeşte o floare: un om pe alt om ucide. Este drept?
Vezi tu, Doamne, cât mi s-a rătăcit mintea, de când mi-ai pus mocirla ei în cap, să gândească? Am născocit o dreptate, ca să apăr pe cei neînzestraţi; căci am născocit şi scrisul, şi
180
TUDOR ARGHEZI
cititul, şi foaia de hârtie pe care muştele albastre ale gândurilor lasă veciei semnele mele, după ce eu m-am risipit.
Neputincios şi slăbănog mă târăsc pe pietrişul ascuţit al stelelor tale.
5
Doamne!
Mi-am pus roţi la tălpi şi la umeri aripi.
Şi-n aripi şi-n roţi foc am pus.
Şi zbor acum repede ca raza, mai sus ca şoimii şi aproape de stele.
Un luceafăr a trecut prin aripa mea, şi aripa mea a fumegat, împuşcată cu aur.
Am crezut că înmulţesc timpul şi-l întind;
Că viaţa mea mai bogată va fi -
Iar timpul în jurul meu s-a scurtat.
Dedesubtul meu, în poalele lumii, trec, înjugaţi, boii liniştiţi, şi carele lor, ca nişte biserici, miros a primăvară.
Sus, pe fân, doi copii mănâncă fructele culese pe răcoare.
Ei nu vor şti să-şi facă aripi, ca să cadă mai de sus, nici roţi de foc, ca să treacă mai iute.
6
Doamne, tu trebuie să fii mai fraged ca spicul de săcară şi mai smerit ca vioreaua.
Şi de-aceea poate că noi nu te putem desluşi...
1923
CONCLAVUL
O zi de Vatican. De-a lungul coridoarelor curbe ale Camerei, o atmosferă de Conclav. Se aleg unşii Domnului şi unşii
PUBLICISTICĂ
181
Naţiunii, acei care vor păstori în cele patru răsărituri ale României Mari, din cetăţi şi biserici oglindite în râuri depărtate.
Culioane, potcapii, scufii închipuind alegerea iniţială, cea de Sus, se înmulţesc la înălţimea ochiului, pe galerie. Grupuri de robe cu forfoituri deosebite, de mătasă, de mohair şi de şiacuri, trec încrucişate de portul alb de pe cele două laturi ale Carpaţilor, ale deputaţilor gospodari.
Figurile prelaţilor poartă origina laică sau călugărească a începutului carierei. Astăzi, când după noua lege a Sinodului, pot intra în ierarchia superioară a conducerii reale, şi preoţii căsătoriţi şi văduvi, prelatura prezintă, într-adevăr, două tipuri distincte. Prelaţii de extracţie seculară au o libertate în atitudini, care nu se recomandă niciodată în educaţia monastică, unde smerenia întâi voluntară şi apoi firească este prima pictură generală a unui candidat. Călugărul fumează, dacă va fuma vreodată în chilia lui, cu perdelele de reţea lăsate, prin care se strecoară în afară numai privirea aprinsă a florilor de muşcată. Părul călugărului e mai lung, barba mai puţin forfecată, râsul lui nu e niciodată întreg şi se rezolvă într-un zâmbet fin. Pasul călugărului e ondulos şi moale: fratele tânăr, când îşi pune cea dintâi dulamă, e învăţat să calce într-însa armonic.
Am văzut călugării aplaudând un discurs. Ei păreau că mângâie două catifele.
1923
SARAH BERNHARDT
II
Ochii în adâncul cărora luminile tinereţii muriseră de mult s-au închis şi buzele de pe care, ani de-a rândul, şi-au luat
182
TUDOR ARGHEZI
zborul silabele versurilor sonore, s-au încleştat pentru veci, iar Sarah Bernhardt moare ducând cu ea parte din gloria teatrului francez pe care ea l-a ridicat prin forţa-i veşnic creatoare.
Scena franceză a învins dincolo de graniţele pudice -datorită jocului cuceritor al tinerei Rachela, de-odinioară.
N-a fost ţară în care Sarah Bernhardt să nu poarte magia talentului ei dominator, identificând cu teatrul francez. Pentru străinătate, jocul Sarhei face parte integrantă din teatrul pe care, decenii de-a rândul, l-a animat cu o forţă unică. Textul trăia prin gest şi ideea prin voce. N-a fost un glas mai dumnezeiesc decât al Sarhei Bernhardt, care întrunea, deopotrivă, şerpuirea sonoră, evolta subită, exclamaţia aspră, urmată de melodia înduioşării.
Pentru noi, care am văzut teatrul francez, tot prin Sarah Bernhardt, e mai uşor să înţelegem ce înseamnă la pasivul culturii franceze moartea unei artiste, care, deşi părăsise de mult rolul sacru de propagatoare, împrumuta încă prestigiul gloriei trecute scenei pe care îşi trăise cariera triumfală.
Sarah a jucat, între altele, teatrul fastului. E ceea ce a consacrat-o. Meritul ei însă e de a fi dat o sinteză a retoricei dramatice şi a solemnităţii - alegând elementele esenţiale de fast decorativ pentru a-1 doza cu o gravitate pur omenească.
De-aceea, când teatrul liber cu simplicitatea vieţii cotidiane mereu accentuată ca principiu estetic cucerea scena franceză, Sarah n-a rămas o izolată. Poate că jocul ei nu mai alcătuia o formulă de artă în ziua când R^jane aducea simplicitatea care s-a impus, mai dominantă decât gravitatea retorică - poate că şcoala Sarhei a murit, dar nimeni accentuând această realitate, câtă pietate păstra R^jane pentru marea predecesoară. Şi nu s-a mai spus că jocul Sarhei era numai al ei.
Gestul şi vocea ei - în care solemnităţile se înălţau ca braţele în antica rugăciune către soare, iar implorările aduceau îngenuncheri pioase de sunete - vor rămâne veşnic retuşate de personalitatea sa. Sarah moare lăsând în urmă amintirea Sarhei.
PUBLICISTICĂ
183
Discipolii nu vor mai juca teatrul ei, dar acest teatru va trăi numai prin felul cum l-a jucat ea. Jocul nu i l-a dat şcoala, i l-a dat natura. La cincisprezece ani uimea juriul, dându-şi primul examen de Conservator şi, doi ani mai târziu, părăsind severa instituţie, cu premiul I, era angajată întâi şi întâi - direct la Comedia Franceză.
La 1870 era consacrată şi idolatrizată publicului parizian.
De atunci au mai trecut câţiva ani, Sarah n-a făcut decât să-şi augmenteze gloria.
1923
CRĂCIUNUL ÎN PAŞTE
Monarhia oferă impunătoare aspecte estetice. Primire a noilor episcopi la Palat, cortegiul lor fastuos, trăsura „â la Daumont“, au umilit decorul bucureştean. Capitala însă şi-a luat orgolioasă revanşa, aruncând pe umerii săi municipali, de zintâi aprilie, zăpada unei hlamide regale: hermina meteorologică, împestriţată cu pete negre de noroi edilitar, şi astfel, tocmai când marele Colegiu - cu solemnitate de Conclav -alegea noii episcopi, s-a petrecut această revoluţie teologică, în urma căreia Crăciunul s-a întors năvălind în Paşte. De fapt, însă, nu e decât simplificarea unei proceduri care complică de 1923 de ani Calendarul. La Crăciun, Iisus s-a născut. De Paşte, după patimi, Iisus înviază, ceea ce, de fapt, e tot o născare. Meteorologia, animată de un remarcabil spirit juridic, a preferat, se vede, o conexare şi a făcut, de-a dreptul, Crăciunul în Paşte. Aşa se lămureşte rostul hivernalei privelişti de-o zi pe care capitala ne-a oferit-o între două ceasuri de primăvară, parcă am fi trecut succesiv la o panoramă - în faţa a trei peizaje diferite. Orice s-ar spune, Crăciunul în Paşte, chiar dacă are
184
TUDOR ARGHEZI
altă explicaţie, rămâne o minune pur religioasă. Se vede că meteorologia e ortodoxă creştină şi nu admite schimbarea calendarului după ordinele administraţiunei laice. Pastele acesta, care vrea cu orice preţ să sosească treisprezece zile înainte, încalcă domeniul gregorian al strămoşului Crăciun, iar revolta acestuia devenind legitimă, ofensiva lui spre citadela zilei de Paşte îşi găseşte iertare în generozitatea creştinească. Pastele nou privind spre Crăciun, Crăciunul vechi spre Paşti — întâlnirea avea loc pe hotarul zilei de întâi aprilie. Adversarii au renunţat însă la luptă, fluturând albul zăpezii, ca un steag de armistiţiu.
Singurii pentru care Crăciunul în Paşte rămâne o întâmplare fără însemnătate, sunt cei obligaţi să dea cadouri: pentru ei, ori Crăciunul, ori Pastele înseamnă aceeaşi cifră trecută la pasivul contabilităţii personale.
1923
PASTELE CALULUI
>
L-a creat fantezia populară sau pur şi simplu cuminţenia etnică negustorească silită să opună o dată eficace cămătarilor din Fanar, care purtau în catastiful lor, când era vorba de respectarea unor obligaţii, enigmaticul termen: ad calendas grecas? în vâltorile istoriei, „pastele calului“ a fost salvator, fiindcă era formulă de conservare naţională, opusă tendinţelor de acaparare zărăfească. De cât ori bizantinul venea să ia puţin din aurul bogăţiilor româneşti în schimbul unor foloase acordate »ad calendas grecas“ - românul hotăra, ca dată pentru îndeplinirea obligaţiunilor sale, pastele calului.
Grecii trebuie să fi privit lung şi întrebători ochii cârlanilor, pentru a lămuri rostul sărbătoarei cavaline. Dar caii
PUBLICISTICĂ
185
aceştia mici, legaţi, vânjoşi — înfrăţiţi cu stâncile carpatine şi cu întinderile şesului din Bărăgan - n-au elocvenţa cailor din Maeterlink şi răspunsul, în ceea ce le priveşte pastele, rămâne
Oricum, privirea lor melancolică de azi ne lămureşte că pastele nostru nu e al lor. Cai de trăsură, cai de saca, sau cai de tramvai, de aţi şti voi de câte ori pastele vostru e, totuşi, al nostru, cu deosebirea că sărbătoarea omenească e efemeră, pe când a voastră e perpetuă. Rămâne de văzut dacă pastele calului e sărbătoarea unei bucurii sau, mai curând, doliul unei continue aşteptări.
1923
r
t
CONCURSUL „NAŢIUNII“
Ziarul „Naţiunea“ plăteşte 100 lei săptămânal pentru cel
«; r
mai bun catren original primit la redacţie: patru versuri cu o idee întreagă, indiferent de subiect.
• !ţv". V '• ■’ ‘ :
Acest catren se va numi Manşetă şi este destinat publicării în rând cu titlul ziarului sau imediat dedesubt. Catrenele mai
slabe dar publicabile, primite în aceeaşi săptămână, vor
' : ■:%' ■ 1
apărea în textul ziarului, între câte două articole. Ele se vor numi Cartuşe.
9
Un cartuş: 50 lei.
y s / * y <	•
I	Ziarul „Naţiunea“ mai plăteşte 100 lei săptămânal pentru cel mai bun Glaspapir original (vezi ziarul) în care se va
: ’* • i • *. ÎJa . •
exploata cu spirit orice faptă sau idee, în aproximativ 25 de
J *. • \
rânduri de tipar, tipul coloanelor „Naţiunii“.
Toate celelalte „glaspapiruri“ publicabile vor primi câte 50 lei şi vor apărea în ziar cu alte titluri.
186
TUDOR ARGHEZI
Ziarul „Naţiunea“ plăteşte săptămânal pentru cea mai bună povestire originală de copii, destinată rubricei Cutia lui Păcală. Cea mai bună povestire, de dimensiunile, aproximativ de o coloană, publicată în capul rubricii, primeşte 200 lei. Celelalte bucăţi, publicate după bucata premiată cu 200 lei, vor primi câte 100 lei fiecare. Bucăţile pentru copii vor fi scrise de copii sau de părinţi, inspirate de copiii lor şi se vor publica pe numele copiilor.
Ziarul „Naţiunea“ plăteşte câte 200, 100 şi 50 lei elevilor de licee, care odată cu trimiterea manuscriselor vor indica liceul unde sunt înscrişi. Plăţile se vor face normal prin mandat poştal trimis Direcţiunii liceului, iar excepţional după dorinţa autorului.
200 lei povestirea literară sau ştiinţifică cea mai bună: aproximativ o coloană formatul ziarului.
100 lei articolul cel mai bun (o coloană).
50 lei povestirea sau articolul al doilea cu calitate (o coloană).
Manuscrisele se vor trimite din toată ţara, la redacţie. Examinarea lor se face în fiecare joi, iar în fiece luni următoare se expediază mandatele de plată.
1923
AMINTIRILE IERODIACONULUIIOSIF I
Frate Pafnutie,
Nu aş putea să spui de ce lucrul acesta s-a petrecut în luna lui ianuar, pe frig... Retragerea mea din lume s-a făcut în plină bătaie, la nouăsprezece ani. Ceruri dezolate, doborâte peste
PUBLICISTICĂ
187
păduri şi porumbişti, ruina universală a timpilor cu cântece şi flori.
Oamenii toţi, bolnavi de nevăzuta lepră a îngheţului, se duceau vineţi şi trişti prin obscuritatea târzie a dimineţii. Impetuozitatea câinilor se pierdea într-o umilinţă încovrigată, în seara permanentă, plumburie, lătratul din obişnuinţă al dulăilor răguşiţi de foame, copleşiţi de urât, la casele sărace. Sunt zile în care ţi-ar fi cu neputinţă să crezi că arborii îşi vor mai putea veni în fire, că viaţa va mai fi cum a fost.
Nu aş putea să spui cum s-a putut să mă hotărăsc să plec. Mi-aduc aminte, ca un început al vieţii mele noi, pragul casei, cu mama-n prag, îmbrăţişată; lacrimile ei, în care cădeau mute lacrimile mele. Nu voi putea niciodată să mă lămuresc cum am părăsit-o. Din momentul în care am luat, aproape fără să ştiu, o hotărâre, hotărârea mea mă mişcă hipnotic, ca o poruncă străină, şi trebuie să ascult. Nimic nu mai poate negocia o schimbare. Mă supui unei fatalităţi imperative. Nu ştiu când am determinat-o, dar îmi dau seama că trebuieşte să o suport. Am căutat să definesc în mine un tip mecanic al hotărârilor mele istorice. Am cercetat să stabilesc o linie evolutivă a voinţelor mele... Renunţ. Pentru stările de pasiune subită şi tumultuoasă, îndreptate într-un sens unic, românul se fortifică într-un cuvânt:,,Aşa-mi vine“ sau „Când m-apucă“. E un cuvânt adevărat.
Aşa mă apucase. Aşa mi-a venit.
Trecerea mea din toată lumea, într-altă lume cu totul, cu totul necunoscută, nu s-a petrecut cu nici un aparat romantic. Nici îngeri, nici şoapte de peste oceanul albastru, nici armăsari întraripaţi, cu mine călare pe ei. Intrarea mea din cele omeneşti şi deşarte în cele eterne, s-a efectuat rapid, într-o căruţă, cu geamantanul aruncat în fân.
Nici o impresie senzaţională, nici imaginea dramatică a unei vieţi care suie ca o linie dreaptă şi se frânge. Eram ca un
188
TUDOR ARGHEZI
şir de bureţi uscaţi, pot să zic, agăţaţi la uşa prăvăliei unui negustor de sfoară şi sacâz.
Poate presentimentul că tot ce se iscă şi devine e numai o aparenţă, ia la mine puteri mai active decât la alţii, care în cuvintele de măsurătoare: „pentru todeauna“, „s-a sfârşit“, „a fost“ pun o sentinţă şi un conţinut definitiv.
—	Nu te uita la suprafeţe, îmi spunea calul fabulist de la căruţă; suprafeţele sunt trecătoare...
Ceea ce mă revoltă în felul meu de a mă hotărî e totuşi senzaţia predestinării. Parcă patinez pe linia unui desen magnetic: alunec şi văd că nu mă pot sustrage arabescului în curba căruia mi-a fost piciorul prins. Aş putea spune precis în ce puncte ale câmpului vieţii mi-a mirosit a predestinare — ca ţăranul, care ştie locurile, fântâna, răscrucea, podeţul unde a dat cu ochii de Diavolul, în chipuri de năluci. Tăgăduiesc predestinarea, cred în veşnica putinţă a renaşterii, dar mă supui...
Mă interesau bănuielile de spectacolul vieţii de mânăstire. îmi făceam tot felul de povestiri şi snoave, şi miile de jucării ale închipuirii se construiau în mine ca nişte minuni. Mai fusesem o dată, în copilărie, prada imaginativă a unui mare entuziasm analog, când unchiul meu Cărbunescu îmi făgăduia, fără să se fi ţinut niciodată de vorbă, un pat în pivniţa lui de vinuri, ca să mă joc cu şoarecii. Visam, zâmbind, că mă aşteaptă şoarecii şi şobolanii, ca nişte camarazi lacomi de şotii, păcăleli şi joacă - şi începea să-mi fie milă de ei că aşteptau : de mult. Concepeam recepţii fantastice pentru persoana mea anunţată, stăteam cu ei de vorbă, ei mă înţelegeau şi-mi făceau semn să-i gâdâl şi să fug după ei.
Două rânduri de călugări albi la porţile boltite. Căruţa mea j intră la pas. Călugări, alţi călugări, aşezaţi ca plopii, mă primesc j
PUBLICISTICĂ
189
cu o plecăciune decorativă, â la Böcklin. Le-a spus Dumnezeu că o să vie un ales al lui cu o hârtie, în buzunar, de la Mitropolia Ungro-Vlachiei. Unul mai bătrân, probabil un stareţ, se apropie; descalec din căruţă, geamantanul mă bate-n genunchi; stareţul rosteşte o cuvântare. Treizeci şi cinci, patruzeci de heruvimi în pielea goală stau în coate sus, în cerdacul clopotniţei, şi fac observaţii neplăcute relative la costumul meu şifonat. Un zbor de porumbei: nu sunt porumbiei, sunt serafi, care trec dintr-un coteţ într-altul. Apoi, toate figurile mari şi senine şi turburătoare ale mitologiei creştine, sfinţi cu pălării de aur, platoşe de argint, spade vaste. în dosul bisericii, carul de foc al profetului Ilie, care nu a mai fost de sute de ani văzut prin Bucureşti.
Nimeni din neamul meu nu a fost preot sau călugăr, şi pe nici unul nu l-a chemat măcar Popescu - şi nimeni nu a fost afară din cale de religios. E adevărat că păretele din răsărit era acoperit, la toate rudele mele, de icoane, între care strălucea rubinul fix al unei candeli aprinse şi care scotea mirosul unsuros de peşte prăjit în untdelemn.
Credinţa părinţilor mei consista în recunoaşterea lui Dumnezeu ca autoritate de necontestat şi care se lăsa mişcată de rugăciunile din casă. Mama, îndeosebi, îl cita pe Dumnezeu ca pe un aliat al ei, de care era sigură şi care o asculta fără verificare. Ca să ne ocrotească, la rugile mamei, ca să-i împlinească o dorinţă, el strica tot mecanismul naturii, întorcea drumurile, încremenea apele, podea prăpăstiile, oprea fulgerele, zbârcea pământul. Când ameninţa pe vreun duşman închipuit, al rosturilor noastre, cu vorbele: „Am să-l blestem, mamă!“ mama ştia că osânda ei rostită într-o seară, în genunchi la icoane şi cu pumnul ei mic ridicat, urmăreşte ca o săgeată cercetătoare pe insul blestemat. Din ziua aceea omul nu mai avea dreptul la tihnă şi mulţumire. Şi dacă, totuşi, ignorând ce-1 aşteaptă, omul se arăta ca de obicei, rumen şi fălcos,
190
TUDOR ARGHEZI
credinţa mamei nu rămânea sfioasă: cu atât spulberarea vrăjmaşului trebuia să fie mai totală, cu cât provizoratul în care trăia i se părea mai tenace.
Biată mama s-a rugat întodeauna mult şi adânc pentru fătul ei, şi când am mâhnit-o şi când am înveselit-o, ca pentru fiinţa cu adevărat perfectă şi excepţională, care merită toate concesiile, toate cruţările, toate privilegiile. Dacă mă dovedea mâncat de vreo durere, pe care demnitatea mă împiedica să i-o mărturisesc, mama mă mângâia:
-	Am să mă rog, Iancule, lui Dumnezeu.
Şi aveam încredere în rugăciunea ei. Simţeam că în durerea mea se face o pauză, că intervine cuvântul ei, în stare să anuleze un eveniment printr-alt eveniment stârnit atunci.
Dacă mă gândeam şi eu la Dumnezeu, o făceam cu o rezervă, ascunzându-mă în trecerea de care se bucura mama -şi gândul meu se rezolva mai întodeauna cu o trimitere mai departe:
-	Despre asta, păream că zic, o să-ţi vorbească mai amănunţit mama.
Mai trăia cu noi în casă Maica Domnului, căreia mama i se adresa cu un sentiment de colegialitate, argumentându-şi-1 cu aducerea-aminte, plăcută persoanelor cereşti:
-	Şi tu ai fost mamă...
Despre Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu şi cel de o fiinţă cu Tatăl, nu exista în familia mea decât o noţiune mai mult iconografică. Bunul-simţ, lipsit de teologie, al bătrânilor noştri, : a trecut întodeauna respectuos dar evaziv pe lângă problema de aritmetică bisericească, relativă la Trinitate. Unul egal cu trei şi cu două, doi egali cu unul însă mai mic fără al treilea, trebuie să fi fost neapărat o chestiune esenţială în înfiinţarea lumii, când savanţii bisericii presupun că au fost trei tovarăşi care discutau firma şi procura unuia singur de-a iscăli, cu
PUBLICISTICĂ
191
punerea de deget şi a celorlalţi doi: astăzi, credincioşii preferă să lase asemenea chestiuni neatinse.
Iisus Hristos stă în dreapta uşilor sfântului altar, şi se cuvine să-i săruţi icoana, ori de câte ori te apropii de catapeteasmă cu o lumânare, cu o prescură, cu un acatist sau cu mâna goală. Obligatoriu este să plăteşti numai când vorbeşti cu popa: cu icoanele, sufletul poate să comunice gratuit.
Cel mai necunoscut era Sfântul Duh, pe care teologii tineri, vexaţi de terminologia slavă, îl mai numesc şi Spiritul Sânt, eliminând şi sunetul/din cuvântul titular, din pricina marei latinităţi ce copleşeşte ştiinţa lor de carte. Sfântul Duh, figurat într-un porumbiel cu beteală de aur în cioc, e interpretat, pe icoanele din camera de culcare, mai mult ca un amănunt al fanteziei gravorului şi zugravului, decât ca o personalitate considerabilă, care participase la facerea lumii.
Ascultam din pat, duminica, zvonul clopotelor de liturghie ca o muzică lichidă, dar cu toţii fermecaţi de cântecul turlelor ridicate la ceruri; nici unul din noi nu se pornea pe cruci şi metanii, dându-ne probabil seama că, în costumul în care ne găseam, practica religioasă ar fi fost inestetică şi cinică.
Dar, hotărât, nimeni dintre noi nu s-a gândit niciodată la preot ca la o autoritate, identici în această absenţă, în moralitatea noastră, cu toţi românii din oraşele şi satele ţării.
Preotul era cineva care se înfăţişa la noi în bătătură, de fiece zintâi, şi care avea, unicul, drept să intre în casă fără să bată-n uşă, cântând în gura mare, pe glasurile zilei şi stropindu-ne cu aghiasmă. Un ţârcovnic ghebos îl urma cu căldăruşa în care suna, înghiţită de apă, băncuţa noastră de argint. Şi mai era preotul un om cu barba lungă şi cu fustă, adeseori pântecos, cu care întâlnindu-se în drum, femeile făceau noduri la ciucuri sau batistă, iar bărbaţii se strângeau, prin buzunare, de cele necurate.
192
TUDOR ARGHEZI
Preotul nostru, din mahalaua noastră, din ţara noastră, nu avea nici o asemănare cu preotul întâlnit şi studiat mai târziu, la catolici şi la calvinişti. Nici preotul nu cultiva legăturile cu familiile, nici familiile nu simţeau nevoie de preot. Preotul românesc nu este chinuit de acea stare de ispită, care izgoneşte pe abatele catolic din presbiteriu şi, sporită prin morbiditatea singurătăţii, îl sileşte, ca să miroasă femeia oprită, la un apostolat de administraţie morală în parohie. Cu preoteasa lui alături de biserică, preotul nostru îşi vede de gospodărie, face fete preotese şi copii preoţi, adună parale, dă boabe la găini, stoarce vinul, taie porcii. Dacă se întâmplă ca preoteasa să fie asemenea cu consora ei sacrificată de Crăciun, şi dacă se mai întâmplă ca şi preotul să fie asemănător cu masculul care a fecundat şuncile afumate, acestea sunt numai accidente, şi în nici un caz primejdioase de clericalism.
Această cârnăţărie domestică a preotului a scutit poporul românesc de tragedia religioasă şi i-a dat putinţa să fie cel mai tolerant şi mai generos dintre neamurile pământului.
Conflictele de religie şi ştiinţă, importate un moment din streinătate şi imitate de câteva temperamente hibride, nu se cunosc la poporul românesc. Omul de ştiinţă nu este supărat de preot, iar popa se învoieşte bine cu toate concluziile învăţatului. Amândoi pot să ciocnească, foarte simplu, ouăle roşii de Paşti sau paharele la botez şi nuntă. Medicul dă mâna, liniştit, cu preotul, la căpătâiul mortului din cartier.
Pentru români, preotul e un sol sosit din depărtarea tradiţiei, un Barbacot povestit, slujitorul lui Dumnezeu, şi care ia parte la ceremoniile clasice ale familiei, ca vrăbiile la seceriş, încă nici un român nu s-a gândit că popa îl costă parale şi nu şi-a făcut socoteala cât. Popoarele înaintate şi avare au discutat bugete, influenţe, incompatibilităţi...
Preotul românilor e o amuletă evocativă, un personaj care completează viaţa, nelipsit de la ospeţe, de la culesul viilor şi
PUBLICISTICĂ
193
de la nici un început de treabă. în capul mesei, preotul dă binecuvântarea. în casa nouă, mâna lui grăsulie sfinţeşte apa. Popa glumeşte, are poftă de mâncare şi stârneşte entuziasmul moderat — iar românului îi place să aibă, în uniformă, un prieten, plătit de minister şi decorat, pe care să-l bată colegial pe umăr şi burtă...
Pace ţie!
Ierodiaconul Iosif
April 1923
SARAH BERNHARDT ŞI TEATRUL
Pentru teatrul poetic Sarah Bernhardt n-a fost o simplă şi genială actriţă: Sarah a fost o inspiratoare. Pentru ea, Gabriel d’Annunzio a scris la Viile morte, Edmond Rostand — care şi-a văzut teatrul încununat de glorie, prin jocul aceleiaşi Rachele -a scris actele de sublimă inspiraţie: la Princesse lointaine, iar Maurice — fiul — piesa puternic închegată: la Gloire. Iată de ce viaţa Sarhei Bernhardt se confundă, mai mult decât a orişicărei artiste, cu aceea a teatrului. A jucat, a creat şi a inspirat teatrul.
Textului a adăugat gestul, iar ideii vocea. A rămas: »Reine de Vattitude et princesse du gest..“
într-un articol din „Le Matin“, Maurice Rostand mărturiseşte că la Gloire nu e decât imaginea Sarhei. Spovedanie de poet, spovedanie izolată, care nu e decât ecoul poeziei franceze din paginile căreia se desprinde imnul de slavă al artistei decedate. „Sarah şi-a jucat propriul ei teatru“.
Pentru străinătate marea tragediană a fost plenipotenţiara scenei franceze. Toate ţările Europei şi America au cunoscut geniul galic prin această purtătoare a cuvântului francez, care
194
TUDOR ARGHEZI
adăuga silabelor sonore aurul vocii. Prin aceste turnee Sarah Bernhardt şi-a identificat şi mai mult fiinţa cu teatrul, din clipa când în memoria omenirii Racine şi Rostand, Sardou şi Dumas s-au gravat prin jocul Sarhei, în care se dovedeau, deopotrivă, magia gestului cu farmecul vocii.
Inspirând teatrul poetic şi dând viaţă scenei franceze, Sarah pleacă, ducând parcă sufletul textelor pe care le-a animat decenii de-a rândul.
Născută la 1844, îşi dădea, la cincisprezece ani, primul examen de Conservator. După doi ani cucerea premiul întâi şi era angajată, de-a dreptul, la Comedia Franceză, pe care o părăsea, de altfel, după scurtă vreme, din pricina firii sale fanteziste şi nedisciplinate.
A jucat, rând pe rând, la Odeon, la Gymnase, la Porte Saint-Martin, pentru a se reîntoarce la Comedia Franceză.
Această mare disciplinată a scenei, fixă la repetiţii, a debutat prin acte de revoltă, plecând în Italia cu un tânăr parizian şi lăsând în plata Domnului scena care o aştepta şi soarta personajului pe care trebuia să-l încarneze.
La 1870 era celebră. Franţa o aplauda frenetic. Parisul o adora.
De atunci au trecut... câţiva ani, în timpul cărora Sarah Bernhardt n-a făcut decât să-şi amplifice gloria stabilită: a fost o avalanşă, mereu crescândă.
Dar în viaţa acestei femei, unde gesturile au avut estetică arhitectonică, întâmplările au păstrat ele înşile o succesiune decorativă: când cariera ei era un preludiu, a izbucnit războiul franco-german. A făcut parte din ambulanţa „Odeonului“ la organizarea căreia a contribuit, în primul rând. în timpul marelui război, pe front, a jucat un rol asemănător celui din tinereţe. A fost o coincidenţă care îi încadrează viaţa, învecinând-o cu tragedia sufletelor pe care a evocat-o într-o carieră de peste cinci decenii.
PUBLICISTICĂ
195
Şi azi, când moare, se pregătea să joace o nouă piesă a lui Maurice Rostand: Sphinx. Textul, scris pentru ea, rămâne fără interpretă.
E o tradiţie, se vede, în familia Rostand de a îngropa pe marii actori, scriind o piesă care le e special destinată. Edmond -tatăl - a scris, Chantecler, pentru Coquelin. înainte de începerea repetiţiilor, marele maestru al scenei a închis ochii.
Azi, Maurice - fiul - scrie Sphinx pentru Sarah Bernhardt. Tragediana de-abia cunoaşte fragmente de scene şi închide ochii înainte de începerea repetiţiilor. E o tradiţie de fatalitate pe care o notăm.
1923
[ROBERT DE FLERS ŞI FRANCIS CROISSET]: NĂZDRĂVĂNIILE VINULUI
Les vignes du seigneur, comedie în trei acte de Robert de Flers şi Croisset, s-a jucat pentru întâia oară în româneşte, miercuri, la Teatrul Mic.
A fost o seră grea pentru publicul care venise să aplaude pe de Flers. O piesă care-ţi face impresia unei haine vechi, de pe vremea lui Meilhac şi Halevy, cu miros de naftalină, cu apropouri în loc de spirite, cu glume de situaţii şi cu observaţii de moaşă în curent cu studiile sociale publicate în „Universul“.
Subiectul piesei Năzdrăvăniile vinului e dezvoltarea temei latine »in vino veritas“. Fiindcă un june fără ocupaţie - dar probabil milionar, deoarece autorul nu-i acordă nici stare civilă şi nici socială - se îmbată porceşte ca să-şi uite o dragoste nemărturisită, toţi îl socotesc drept un beţiv pasionat. în realitate, după cum reiese din desfăşurarea acţiunii, junele e
196
TUDOR ARGHEZI
pur şi simplu un idiot inconştient şi imoral, care se culcă cu amândouă fetele unei foste demimondene, care-şi târguieşte copiii.
Rareori, o piesă să prezinte mai multă incoerenţă şi lipsă de interes. Direcţia Teatrului Mic a avut, din nefericire, o pietate egală cu a lordului Carnarvon, când hotărându-se să joace această inepţie, nu i-a făcut cel puţin amputările necesare ca să-şi salveze un spectacol, cu îngrijire jucat.
Toţi artiştii au fost deasupra textului şi din această cauză munca lor inutilă.
Domnul Iancovescu şi-a regăsit câteva accente din cele mai fericite în actul al treilea. Domnişoara Nutzi Stănescu, într-un progres de realizări, plin de cele mai frumoase nădejdi.
1923
POLITICA INTERNĂ
Iarna neaşteptată din Duminica Floriilor ne-a tăiat tot entuziasmul primăvăratic. Cine se mai preocupă acum, când am dat soba afară din casă, de doctorul Carniol sau de acţiunea opoziţiei? Avem cu toţii impresia că sunt lucruri vechi de acum un an, dinainte de Crăciun. Atât de mult, zăpada proaspăt transformată în mâl lipicios, a schimbat conturul lucrurilor, încât chiar eroii de la Buftea îşi socotesc fapta lor ca aparţinând istoriei şi o benchetuiesc prin praznice, care să le dea certitudinea că au existat cu adevărat.
Ca într-o povestire fantastică din Andersen, citită în vremea copilăriei, avem impresia că în ziua de duminică am trăit un an întreg şi că Pastele după Crăciun e o festă calendaristică, pusă la cale de candidaţii la episcopat căzuţi la Marele Colegiu de săptămâna trecută.
PUBLICISTICĂ
197
Când însă cetăţeanul care trece întâmplător pe subt clubul „Vanicu“ ca să ia o ţuică la „Dragomir“, îşi aminteşte de acţiunea opoziţiei, se opreşte în loc nedumerit şi se întreabă:
-	De ce s-o fi necăjit conu Mişu să nu vrea Constituţia, că eu văz că tot aia e. Gaură în cer nu s-a făcut.
Cetăţeanul socoteşte apoi cheltuielile făcute, se gândeşte cu părere de rău la cadourile pe care nu le poate cumpăra şi, din mărunţiş, mai ia şi câteva gazete cu minciuni ale presei negustoare de hârtie cu ocaua, ca să aibă material de întins pe sală, peste preş, în zilele umede de Paşti.
Mai comandă „un rând“ şi, domol, o ia apoi spre casă. E Pastele. Cel puţin patru zile nu va mai şti ce zice domnul Mihalache, ce zice Europa - şi nu-i mai pasă nici de dumneata nici de mine...
1923
ANGORA, RUHRUL ŞI SOFIA
Problemele războiului european stau încă deschise subt cele mai caracteristice aspecte. La Angora, problema „naţională“ a statului turc; la Ruhr, chestia reparaţiunilor de război; la Sofia, un aspect al slavismului contaminat de bolşevism.
Turcii vor să obţină prin tărăgănări şi ameninţări la Angora ceea ce Ismet Paşa n-a putut căpăta la Lausanne.
Soarta armelor, redând Turciei o superioritate de fapt asupra grecilor, principiul naţionalităţii a fost scos la iveală de către Adunarea din Angora pentru revendicarea teritoriilor locuite de turci.
Europa civilizată, care a dus războiul pentru principiul naţionalităţilor, nu poate refuza Turciei chiar discuţia pe acest teren. Interesată în chestia orientală din cauza populaţiei
198
TUDOR ARGHEZI
musulmane din imperiul său colonial, Anglia se teme de extensiunea acestui principiu în Asia şi de aceea ţine ocupat Constantinopolul. Interesele economice pe care le are în regiunea petroliferă Mossul au făcut ca sediul negocierilor să se mute la Londra.
Turcii însă speculează dezacordul franco-britanic, ca să întârzie la nesfârşit tratatul de pace. Anglia, dezinteresându-se de ocuparea Ruhrului, Franţa se dezinteresează aparent de chestia Turciei, care spera să obţie astfel maximum de avantaje. Grecii sunt în propriul lor război aproape complet uitaţi.
în Ruhr, Franţa îşi continuă politica ei de despăgubiri. Domnul Poincare e prea mult angajat faţă de poporul francez ca să poată ceda pe tema reparaţiunilor. Când germanii au refuzat să plătească, Franţa a ocupat, gaj, regiunile miniere. Se speră că în acest fel să se capete afectiv ceea ce până azi era de domeniul teoriei.
Germania caută să zădărnicească acţiunea franceză provocând dificultăţi ocupanţilor - greve, atentate, micşorarea producţiei, sabotaj. înăuntrul imperiului, depreciere valutară, mişcări anarhice, monarhiste şi separatiste menite să intimideze. Franţa, ca şi când n-ar şti nimic, se dezinteresează de zbuciumările interne germane — urmărindu-şi cu tenacitate planul economic.
în Bulgaria comunismul rusesc a îmbrăcat haina revoluţiei verde a ţăranilor. în numele acestora s-a întronat o dictatură, care împinge Bulgaria spre socialismul agrar. Proprietatea urbană şi rurală a fost confiscată, vechii conducători arestaţi şi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, intelectualii persecutaţi.
O operă negativă şi de distrugere, căreia nu-i corespunde decât un imens haos de legiuiri medievale şi comuniste. Europa e încă departe de a-şi putea căuta rănile liniştit
1923
i
PUBLICISTICA
199
LIBERTATEA PRESEI
Nu s-au stins încă vocile care discută aşa-numita libertate a presei. Broşura domnului Graur păstrează, peste limitele fragile ale ziarelor, argumentele şi vederile care au inspirat pe autorii mai convinşi sau mai ipocriţi ai articolelor de presă în această chestiune. Din turnul de ivoriu, care-i este familiar, domnul Graur, interesant şi vivace ca în tot ce scrie, îşi risipeşte cugetarea în cele patru vânturi ale orizontului bucureştean.
Se întâmplă însă că turnul de ivoriu al domnului Graur este clădit în aripa unei întreprinderi de presă, care, paralel cu lupta ideală pentru libertate, duce, de la administraţie, o luptă de monopolizare.
Cititorul român, alegătorul, cetăţeanul, către care se îndreaptă toate efluviile democratice ale presei, geloasă de libertăţile poporului, a fost, fără îndoială, în calitatea lui de mare naiv, adeseori încălzit de articolele din presa „independentă“. Mulţi cititori îşi vor fi pierdut uneori şi apetitul de indignare. Ce să te faci, într-adevăr, fără libertatea presei, decât să-ţi vie să înnebuneşti? Să nu mai poţi citi articole de sfântă revoltă, iscălite X., Y., W., S., P.? Este cu putinţă?
Cititorul român nu ştie însă că îndată ce apare un ziar, majoritatea ziarelor celorlalte, adică două ziare, ziarele cele mari, se asociază pentru dispariţia lui. Cititorul român nu ştie că vânzătorii şi chioşcarii, în majoritate greci şi albanezi, primesc ordinul administraţiilor să nu se aprovizioneze cu gazetele concurente. Cititorul nu ştie că şi atunci când ia gazeta boicotată, chioşcarul o ascunde, îi ascunde afişul şi afirmă că ziarul boicotat nu mai apare. Cititorul nu ştie că marile uzini de presă înţeleg să nu aibă concurent de calitate şi să robească în redacţiile lor, pe un salariu de flămânzi, pe toţi scriitorii de ziare. Cititorul nu ştie că pe când refuză să vândă foile româneşti puse la index de către gazetele democratice şi libertäre,
200
TUDOR ARGHEZI
chioşcarii expun cu un lux deosebit ziarele şi revistele streine, de toate naţionalităţile cu putinţă.
Cititorul va înţelege acum poate chiar mai mult decât îi
spunem noi.
Dar procedeele marilor fabrici de ziare vor trebui să constituie neîntârziat obiectul îngrijorării nu numai a publicului, dar şi a guvernului, căci atentatul adevărat la libertatea culturală a cugetului scris face parte din incorectitudinea ziarelor, şi nu din arbitrariul partidelor politice.
1923
PĂCĂLELI DE APRIL
Zi de Paşti, orele zece seara. La o staţie S.T.B. un pâlc de oameni fac umbră stâlpului de fier. Femeile, în rochii de vizită, frământă uşor subt tălpi ţărâna care-şi întinde desenul pe trotuar; bărbaţii desfac din zgarda pură a gulerului scrobit gâturi de struţ, spre a-şi apropia mai bine punctul pierdut în beznă, de unde o lumină călătoare trebuia să le vestească vehiculul electric.
Stomacurile aşteaptă nerăbdătoare să-şi transporte la domiciliu maceraţia pascală.
Vagonul dorit nu mai soseşte. Drumeţii şi-au întins un văl de tristeţe peste mulţumirea acumulată într-o întreagă zi de mâncare grasă, îşi pun întrebări, îşi dau răspunsuri liniştite. Sentinta: e Paste, tramvaiele s-au retras de cu seară.
v	>	9
Pâlcul de oameni se risipeşte ca o cireadă neagră, cu paşi leneşi...
5
Dar gâturile se tot sucesc ca rufa în mâinile de spălătoreasă; ochii drumeţilor mai aruncă o licărire turbure spre punctul îndepărtat şi deodată tresar, străbătuţi de-o emoţie răcoritoare.
PUBLICISTICĂ
201
S-a ivit generos un far de vagon cu strălucirea unei binefaceri oculte.
Picioarele, desţelenite ca prin farmec, aleargă domol spre
stâlpul staţiei. Vagonul alunecă pe linie ca un arcuş pe
coardele viorii, într-un tempo de vals vienez. Iată-1 lângă staţie, dar de ce această viteză? Un semn de întrebare încovoaie nasul unei cucoane.
Pe platforma dinapoi a vagonului un râs de cristal tremură nevinovat printre buzele îngheţate ale unei fetiţe conductoare. Vagonul trece înainte... nălucă! Şăgalnica amploaiată dă cu tifla.
Desprinşi de lângă stâlpul staţiei, domnii, vădit rău impresionaţi, strigă o clipă, şuieră, agită mâini şi beţe, apoi tac. April îşi are încă tolba încărcată de farse.
1923
AMINTIRILE IERODIACONULUIIOSIF
II
Cum se face că Dumnezeu locuieşte în ceruri exact, nu ne-am întrebat niciodată, admiţând, fără îndoială, că şi astăzi, din instinct ierarhic arhitectural, că trebuie să stea deasupra tot ce este mai sus. Formula ar semna-o şi sfântul Păcală.
Pentru tot ce mai rămâne din împărăţia credinţei, ne mulţumeam cu aspectele povestite de icoane, care, petrecute pe pământ, se despărţiseră de noi de mult şi luaseră locuri în abstract, nu ştim cum şi nici nu ne priveşte pentru ce.
Mă pregătise însă pentru biserică o fabrică, în care petrecusem un an de mistică izolare: adevăratul meu duhovnic
202
TUDOR ARGHEZI
fusese o maşină de câteva sute de cai putere. în societatea universală a o mie de muncitori, ingineri, chimişti, mecanici, fierari, rafineri, adunaţi în uzină ca într-un port, din toate naţionalităţile, slovaci, germani, francezi, belgi, unguri, moldoveni, ardeleni, evrei, legam cunoştinţă la optsprezece ani cu cosmosul întreg, completat de forţele naturii prinse în
câteva sute de aparate.
întâmplarea subită începuse cu precocitate să devie factorul
determinant al vieţii mele şi atenţia deosebită pe care mă şi învăţasem să o acord în primul rând Evenimentului Nebănuit, a zămislit în bună parte starea sufletească priincioasă evoluţiilor neobişnuite. Un belgian Deltenre, om pe atunci de vreo patruzeci de ani, fusese însărcinat de fabrică să caute un „laborant“ cu cunoştinţe de chimie industrială. Deltenre purta o mustaţă roşie mărăcinoasă şi, pe un obraz, în creştetul
pometei, o tomată de carne.
M-am înfăţişat în cancelaria fabricii după câteva zile cu un bagaj de specialitate, repede asimilat într-o tehnologie. Faptul că nu se mai prezintase nimeni m-a scutit de examenul de probă. în cancelaria directorului am fost primit cu acea grosolănie specială care caracteriza pe vremuri raporturile dintre conducători şi lucrători şi care, dispărând treptat cu revendicările din lumea uzinii, s-a transplantat cu un aşezământ mai sigur la intelectuali şi funcţionari.
Directorul era un parvenit cu barba neagră şi cu figura trandafirie, doctor în chimia industrială, gângav în limba românească dar orator emfatic într-un jargon austriac. Scântei de briliante îi aristocratizau mâinile cu degete scurte şi, blazon deosebit, nasturii de sticlă de la jiletcă puneau în fiecare cheotoare privirea aurie a câte unui ochi de pisică. Personagiul se termina cu cizme croite ca încălţămintele regilor francezi şi pălăria lui de vânător, verde, era ornată la ceafă de o compoziţie de pene şi fulgi, care aducea aminte puful de
PUBLICISTICĂ
203
scuturat praful din etajere şi pensula de ras. Se pare că din acest amănunt răpit din coada bufniţei şi guşa becaţei prestigiul directorului îşi extrăgea toată imensa lui vanitate.
Lângă director, în acelaşi biurou cu el, şi ca un verificator
de impresii, se găsea şeful contabil, un domn, umflat până la umeri ca un sac, al căruia conţinut se vădea după cel mai uşure pipăit, a fi o tărâţă fină. El îşi vitrifia ochii, blonzi şi frigizi cu reflexul unor lunete fixe de miop. Al doilea personaj vorbea cu cel dintâi ungureşte, însă o ungurească intenţionat tărăgănată, artificială, cu guturale savante, gresieri şi nazalisme; adept al francizării limbii natale. Pantalonii şefului contabil erau călcaţi cu o dungă veşnic tăioasă, cravata lui de aspirant se înnoda subt aurul ales al unui ac egipţian pe un plastron de ginere perpetuu.
înainte de-a mă accepta în laborator, cei doi directori m-au confruntat cu o infinitate de susceptibilităţi profesionale şi nu i-am salutat ieşind, fără să mă mai analizeze şi din punctul de vedere al umbletului şi al coborârii pe scară.
Primul pas în fabrică a fost pentru mine o măreaţă descoperire. Am rămas pironit în uşă, înconjurat de patru fronturi de coloşi de metal, care în toate formele mecanicii se ridicau, unii peste alţii în imensitatea sălii centrale, fiecare cu o mişcare deosebită şi răspunzând unei obligaţii măsurate. Puterile împărecheate şi asociate ale tuturor roţilor, ţevilor, motoarelor se rezolvau într-o sală depărtată, în fiece secundă cu o bucată albă de zahăr. Pentru obţinerea unui baston de zahăr pe secundă, mii de robinete, păzite de oameni la toate etajele unui singur grup de maşini, suspinau ca orgile în tonuri minore...
Am străbătut câteva săli cu făpturi de fier şi aramă, fără să mă opresc deocamdată, urmând pe delegatul directorului până în laborator. Acolo, chimistul titular, un doctor, îmi exprimă într-o franţuzească originală, speranţa de-a nu i se mai urî cu singurătatea locală.
204
TUDOR ARGHEZI
Greutatea debutului consista în a nu mă înşela asupra rostului aparatelor, pe care le vedeam pentru întâia oară şi hotărâsem să procedez cu o atenţie inteligentă. Doctorul Mislin îmi dete o reprezentaţie de intrare în serviciu, punând în funcţiune polarimetrul, autoclavul, arderea, analiza scrumului... La fiece operaţie mai lungă el se oprea să caşte, | de un căscat care-i deschidea şi pântecele odată cu gura.	j
„Şe zomei££, spunea chimistul, politicos... „Şe ete Pukarest“. Apoi, chimistul îmi arătă fotografia idealului său din Bucureşti, încremenit în mormântul unei admiraţii cumplite. \ Idolul se fotografiase, ca actriţele de atunci, ascuns pe jumătate de un evantaliu cu pene, era de origină vieneză şi locuia în Calea Moşilor.
Doctorul Mislin era ca o mică proprietate, cu încăperi	:
puţine, pe care o vizitezi în zece minute şi pleci; om fără taine,	\
un om-vitrină, o foaie de hârtie cu textul întreg pe o singură	l
pagină, tipărită cu literă de afiş. Pe cât era de frumos în ati tu-	j
dinea lui de îmblânzitor de cai, cu mustaţa blondă minuţios	}
îngrijită, cu stuful pe frunte al unui păr de muzicant, cu ghetre şi redengotă, pe atât era de transparent. Te uitai prin el ca	j
printr-un grătar şi nu-i puteai acorda cel puţin respectul milei.
în laboratorul alb şi proaspăt, cu sticlărie fină, cu lichide carmine şi albastre în borcane etichetate, cu aparate fragile, cu	|
o secţie de farmacie rapidă, spiritul volatil al titularului se	I
simţea prizonier. Ochii lui umblau până seara pe şoseaua colbuită a Bucureştilor, unde un automobil îl transporta în fiece noapte.
Serviciul meu adevărat începea în amurg, cu schimbul. Sarcina laboratorului consista în analiza deasă a tuturor apelor de condensare, care puteau să poarte urme de zahăr, furat de aburul circulat prin aparate. Un şef de fabricaţie lua	l
din ceas în ceas cunoştinţă de analizele înregistrate şi în caz de accident laboratorul da alarma, lucrul se suspenda subit în i
PUBLICISTICĂ
205
secţia defectuoasă şi inginerii, într-un tumult cu lucrătorii, căutau rănile unei ţevi, ruptura unei conducte, plesnitura unui colector.
O lună după intrarea mea în serviciu chimistul titular era concediat: cifrele rapoartelor de noapte în paralelă cu rapoartele de zi dovedeau o falsificare fantezistă. Cu o urcare de salariu derizorie, Direcţia încredinţă laborantului sarcinile unui chimist plătit cu de şase ori salariul şi realiză o economie nouă pentru consorţiul fabricanţilor din Pesta. Şapte zile pe săptămână plus două nopţi suplimentare, făceau nouă zile din şapte de lucru - dar adevăratul meu salariu era starea de îmbătare morală cu care munceam cu aparatele şi cu oamenii şi libertatea deplină în interiorul îndatoririlor fixate.
între două analize vizitam turlele, sălile, beciurile de râvnă şi sudoare ale muncitorilor, deşteptam un lucrător, adormit fixând un manometru, distribuiam lucrătoarelor muşcate până la os de câte o maşină şi leşinate, îngrijirile medicului, mă antrenam fără voie şi cu entuziasm la răbdare, bunăvoinţă şi realităţi. Pretutindeni munca şi speranţele erau ameninţate de moarte, chiar în sala calmă ca un vast altar, în care otrăvurile sfeclei, fierte, filtrate, cristalizate, eliminate şi rafinate se transformau într-o impalpabilă pudră de Cale Lactee. Sutele de coarne ale primului curăţitor de sfeclă se întâmpla să arunce afară maţele unui lucrător, împuns ca de tauri. în turnul de acid carbonic oamenii nuzi de fierbinţeală ameţeau şi aveau nevoie de un cordial. Pe un turnător de metal îl învăluia prapurul flăcărilor zbucnite. Un geamăt se ridica din fundul pământului, unde pompa centrală sugea, pe dedesubt, apele unui râu apropiat. O roată smulgea un braţ din umăr. Un abur opărea un ucenic...
Şi printre maşinile şi oamenii făbricii pusă în sfârşit în acţiune productivă, amintirea duioasă a ctitorului adevărat al acestei activităţi rătăcea în şoapte. Muncitorii din satele vecine mai vorbeau de Cezianu, poetul acestei uzine, care l-a
206
TUDOR ARGHEZI
ucis. Unul îmi arăta locul la pompa Burton, din fundul puţului; acolo Cezianu zile şi nopţi şi luni întregi a îndemnat pompa să umble. Puţul din mijlocul uzinei, ca olăria lui Bernard Palissy, a înghiţit toată averea lui Cezianu şi după ea şi trupul pasionatului boier. Ai voi să vezi evocate într-o inscripţie energia lui fără noroc, râvna lui sfărâmată, încercarea lui îndrăzneaţă.
Sus, subt acoperiş, călărea pe grinzi în permanenţă un domn în haine albastre, cu ochelari şi barbă. Era un inginer de la Praga care îşi făcea ucenicia experimentală de lucrător electrician, cu o conştiinciozitate de mare învăţat. Sarcina lui consista în controlul necurmat al legăturilor şi conductelor ce merg paralel cu lemnăria. Cu un cleşte într-un buzunar, cu panglică izolatoare într-altul, pipăitul lui înmănuşat colinda sforile, pe care se strecoară focul alb al curentului invizibil. Inginerul se deplasa de-a lungul grinzilor, deasupra prăpastiei uzinei, cu mişcarea jocului de-a capra, apăsând cu braţele în mijlocul grinzii şi alunecând înainte.
Dacă păinjinişul nu-1 chema la un control imediat, electricianul se preumbla preocupat şi grav cu mâinile la spate, prin mijlocul gol al sălii cu maşini. Era momentul potrivit... Câte o fată îşi făcea de lucru prin preajma lui şi-i şoptea o glumă ca să-l vadă roşind. Inginerul de la Praga se îmbujora ca o fecioară şi escalada grinzilor reîncepea sârguitor...
1923
TIBORERNÖ
Expune la „Mozart“ şi aduce, în coloritul lui, frenezia maghiară, accentele cuceritoare ale unei palete sălbatice care trezeşte în suflet ecouri de taraf, la han, pe drumul pustei.
PUBLICISTICĂ
207
Tibor Ernö e îndrăgostitul curcubeului şi îi cunoaşte magia, fie că o flutură când logodeşte dealul cu cerul, fie când sineala energică a unei marame se conturează pe-o paloare albastră de zare. E o farandolă de culori violente, de aspect local, de energie rustică, unde basmalele, şorţurile, fotele se învârtesc ameţitor în circul munţilor sau pe scena peisajului rural. Culoarea domină.
Nu ne impresionează nici construcţia unei compoziţii, nici energia de încrustare a desenului, căci paleta se întinde stăpânitoare peste gânduri, peste linii, peste intenţii şi meşteşug. E caracteristica lui Tibor Ernö; ne-a adus colorit local şi suflet viziunii regionale. A pictat priveliştea ardeleană şi zidul caselor albe de soare îl simţi că e transcarpatin.
Nu e nici varul orbitor al caselor din Tripoli, nici ima-cularea unei privelişti scandinave. Tibor Ernö nu pictează, ca mulţi, cu aceiaşi ochi, Florenţa, Tokio, Stambulul şi Provenea. El aduce o culoare plămădită din logodirea fondului românesc al priveliştii cu lumină cezaro-crăiască. Iată de ce paginile lui violente impun.
1923
ATENEUL
Maestrul Pallady mângâie acorduri pe claviatura culorilor, fără să fie preocupat de închegarea vreunei fraze picturale. Trei săli de armonie discretă, de „gris“ şi galben, de „gris“ şi albastru, de „gris“ şi roz. Pallady suflă tristeţi de cenuşă peste mozaicul prea viu al naturii şi face decorul catifelat. Pictează în surdină. Are discreţiuni intime, şi când un evantaliu nu acceptă rolul legendarei frunze viticole - cade în indiscreţiuni, de asemenea intime, faţă de model.
208
TUDOR ARGHEZI
Ramele încadrează subtile accente sufleteşti exprimate prin culoare şi familiaritatea de budoar. Subiectul însă nu interesează şi, de aceea, nici desenul, nici proporţiile. Cu o floare sau cu un nud, Pallady pune aceeaşi problemă picturală: acordul de nuanţă. Subiectul e pentru public.
1923
MAISON D’ART
Marin H. Georgescu expune o sută cincizeci de pânze, înrămate şi iscălite de o sută cincizeci de ori.
Au avut un succes într-adevăr popular. S-au vândut toate, din prima zi. Nu-i mai rămâne gloriosului artist decât politica sau literatura. In prima ipoteză va avea voturi, în a doua tiraj: „Vhomme de la foulet‘
1923
CLOACA Domnului Em. Ciomac şi altora
Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt celebri. O scrie ei singuri, fără să roşească de zâmbetul simplu al tipografului care le recunoaşte caligrafia. Sunt directori de revistă cu zece cetitori, dintre care cinci sunt cei cu finanţa - tinerii ce vor să se lanseze în politică şi care nedeprinşi cu şerpuirea frazei primesc tutele literare - iar ceilalţi cinci sunt, pe rând: autorul, corectorul, amanta (dacă există), chioşcarul şi, în sfârşit, minorul cu
PUBLICISTICĂ
209
aspiraţii beletristice care aşteaptă să fie lansat subt egida maestrului.
Au revistele lor, bineînţeles: fiindcă nu-i mai publică nici o altă revistă. Au câte-o informaţie în ziare, fiindcă dacă le-o dai de şapte ori la coş, cu perifraze de politeţe, se reîntorc a opta oară. Şi, dacă nu reuşesc se duc la administraţia gazetei, plătesc, iar celebritatea lor literară e consacrată între reclama fiolelor de „Neosalvarsan“ şi a miraculoaselor alifii de bătături.
După acest sport extenuant au neobrăzarea să anunţe că X - bunăoară - „consimte“ pentru prima oară să dea publicităţii un manuscris. Lucrul e prezentat ca un succes de impresionat literar. Şi fiindcă urbea trece indiferentă, cloaca se revoltă împotriva sufletului burghez. Sunt obişnuiţi însă să-şi dea singuri cele mai tari şi ameţitoare iluzii - dovadă literatura lor - şi astfel, împotriva nepăsării totale, ei îşi acordă consolarea glorificării în familie.
Numele lor, n-au nici o însemnătate. Nu-i cunoaşteţi, fiindcă de ei se vorbesc în fiţuice necitite şi - de altfel -necitibile.
Respinşi de pretutindeni, cei din cloacă nu au totuşi solidaritatea cimentată de un tratament identic: ei păstrează, unii pentru alţii, o surdă gelozie. De-aceea, de multe ori, cartelul nu se încheie pentru afirmarea cutăreia sau cutăruia dintre ei, ci — pur şi simplu — pentru negarea altuia.
Şi dacă, întâmplător, cloaca vă interesează, priviţi-o de pe trotuar, la cafenea. Prin vitrină, veţi avea imaginea unui acvarium în ale cărui tulbure ape de fum înoată membrii ei credincioşi, figuri uluite sau obezităţi găurite de doi ochi dilataţi în fundul cărora se citeşte definiţia boalei Bazedov.
1923
210
TUDOR ARGHEZI
VITRINA FRANCEZĂ La Roumanie nouvelle de Marcel Gillard - Agrege de TUniversite
E o carte care serveşte România, un volum informativ menit să prezinte, deopotrivă, şi viaţa României pitice dinainte de 1916, şi viaţa noului trup naţional, închegat vânjos în jurul coloanei vertebrale carpatine. Evident, domnul Gillard nu descrie priveliştile româneşti. Domnia sa descrie viaţa noastră politică, economică şi socială, prezintând problemele care-o frământă, subt întreitul ei aspect.
Preponderenţa maselor rurale şi rolul covârşitor al producţiei agricole, problema minorităţilor expusă obiectiv, chestiunea evreiască explicată nu tocmai exact, dar lămuritor şi admirabil de obiectiv, mai cu seamă când reliefează inexistenţa unei uri confesionale, criza economică şi cauza ei iniţială, criza transporturilor, sunt chestiuni care străbat, de cele mai multe ori într-o expunere pur informativă, paginile volumului.
Partidele politice sunt puse într-o lumină imparţială. Nici domnul Marghiloman nu e atacat. înfrângerea sa e însă explicată. Istoricul Partidului Liberal, rolul său, se învecinează cu pagini scrise pentru Take Ionescu, înainte de moartea acestuia. Partidele noi, ţărăniştii şi averescanii, sunt explicate ca formare şi program. Notăm câte un madrigal pentru personalităţile vieţii noastre publice, în frunte cu domnul Iorga.
O luminoasă expunere a politicii externe încheie volumul.
Ceea ce caracterizează cartea e exactitatea de informaţie. De obicei, străinii la noi sunt induşi în eroare, sau, căzând în mâinile unei călăuze interesate, sunt purtaţi pe aceste meleaguri cu ochelari de cal sperios, siliţi să vadă într-o singură direcţie. Lucrul acesta nu s-a întâmplat domnului Gillard.
PUBLICISTICĂ
211
Domnia sa vorbeşte cu familiaritate de lucruri cunoscute bine şi de aproape.
La Roumanie nouvelle contrabalansează, cu succes, toate cărţile de propagandă româno-fobă, mai cu seamă pe chestiunea minorităţilor. E cartea unui spectator, dar amiciţia lui se ghiceşte printre rânduri.
1923
PROPRIETATEA ARTISTICĂ
Aşteptăm încă proiectul domnului Banu, care ne promite garantarea proprietăţii artistice. Este şi timpul ca să se pună stavilă legală furtişagului exercitat de editori şi actori pe seama artiştilor creatori.
Trupe improvizate din dorinţa de speculă străbat ţara în tot cuprinsul, jucând piese de-ale autorilor români, cărora nu li se plăteşte nici o tantiemă, şi legea actuală, ineficace, adaogă scriitorului furat, pe lângă pierderea materială suferită, şi o pierdere de timp inutilă pe sala paşilor pierduţi sau în cabinetul ministrului de Interne. E tot concursul ce-i dă actuala lege. Telegrama de oprire soseşte todeauna prea târziu ca să zădărnicească un spectacol dat în condiţii lamentabile şi pe care autorul nu l-a autorizat, sau, în rarile cazuri, când l-a autorizat, după borderourile speciale aranjate, autorul nu mai primeşte nimic, fiindcă trupa s-a dizolvat şi nu are de la cine încasa.
Exemplele sunt multiple şi aproape tot atâtea câte turneuri şi autori sunt. O trupă cumpără o traducere pe care se face definitiv proprietară şi o revinde în cont propriu altor companii; un editor trage ediţii la nesfârşit, cu un tiraj ce nu se poate niciodată efectiv controla; o artistă de operetă, fiind
212
TUDOR ARGHEZI
oprită de autori să reprezinte o revistă, se declară ea singură ca autoare; o casă de ghips trage fără autorizaţii copii după o machetă a unui sculptor în viaţă; o revistă îşi umple paginile, reproducând fără autorizarea autorului, cu pagini din opera lui; un libretist introduce într-o lucrare compoziţii originale, pe care le semnează, fără nici o sfială.
Şi exemplele, care se pot multiplica după experienţe ale scriitorilor şi artiştilor, fac ca legea proprietăţii artistice să fie cerută ca o imperioasă necesitate.
1923
CUNOŞTINŢE FOLOSITOARE
De un an de zile apare în Editura „Cartea Românească“, în chip regulat, săptămânal câte o broşură, singura bibliotecă periodică ştiinţifică de la noi. Singura chiar de până acum. împărţită în patru serii, ea se adresează atât cărturarului de la sat (seria B), cât şi elevilor de liceu ori celor cu o cultură mijlocie (seria A). Ar învăţa multe din ea, de altfel, orice cărturar, căci în seria C (Din lumea largă) se cuprind multe cunoştinţe despre ţara noastră atât de puţin cunoscută de noi. Pusă subt îngrijirea domnului I. Simionescu, profesor universitar şi membru al Academiei Române, fiecare broşură e scrisă de specialişti, într-o limbă curată, pe înţelesul tuturor. Personalităţi cunoscute în cercurile culturale, ca domnii V. Botez, T.A. Bădăru, M. David, A. Gorovei, Tr. Lalescu, M. Lupescu, I. Simionescu, sunt autorii unora dintre broşuri. Acestea se vând aproape în dar, căci având fiecare treizeci şi două pagini şi multe figuri, preţul de doi lei este cel mai redus cu putinţă. De aceea le recomandăm tuturora. în biblioteca elevilor de şcoală să nu lipsească, după cum trebuie să se
PUBLICISTICĂ
213
găsească în orice bibliotecă sătească. E o enciclopedie ştiinţifică pe preţ cât se poate de redus.
1923
[„OPOZIŢIA NEMULŢUMITĂ DE CLIŞEELE...“]
Opoziţia nemulţumită de clişeele apărute în „Excelsior“, şi care dovedesc că marile manifestaţii ale opoziţiei au fost un spectacol prost pregătit, cu actori improvizaţi şi rău retuşate, a hotărât să se producă încă o dată în plenum la „Dacia“, dar de astă dată înaintea obiectivului să se perinde figurile cele mai fotogenice, pe care le posedă opoziţia.
Domnului Madgearu, care-i cam băgăreţ şi cu o suspectă eczemă pe gură, i s-a atras atenţia să treacă în pianul al doilea, iar domnul Mihalache, căruia i-a ieşit pe poză izmenele negre şi hainele albe, i s-a atras atenţia de domnul Mişu să şi le schimbe.
în schimb, domnul Ciceo, cu gazele sulfuroase, va sta în frunte ţinând împreună cu părintele Man o placardă pe care va fi scris: V.G.P. (Vrem gaze puturoase). Domnul Maniu, proaspăt ras de domnul Vaida, îşi va arăta urmele vezicătorilor ca să-l plângă streinătatea, iar domnul Lupu, împreună cu Grigoraş, vor azvârli serpentine, boauri şi praf de strănutat.
Greutatea însă cea mai mare o întâmpină fotograful lui „Excelsior“, care nu izbuteşte să aranjeze opoziţia cu toate repetiţiile făcute şi mai ales că nu se găseşte o placă destul de mare ca să cuprindă în primul plan toţi marii fruntaşi ai opoziţiei unite, care sunt fotogenici.
1923
214
TUDOR ARGHEZI
[„CONFERINŢA DE LA LAUSANA... “]
Conferinţa de la Lausana se va deschide din nou. Această redeschidere este concomitentă cu apropiata reînţelegere anglo-franceză, al cărei mediator este domnul Loucheur. Turcii, care n-au luat altă hotărâre în Adunarea din Angora decât convocarea unor noi Camere, care să ratifice eventuala înţelegere de la Lausana, se vor grăbi, desigur, să cedeze în faţa acordului anglo-francez. Motive noi de tergiversare sunt de acum excluse.
în ce priveşte chestia Ruhrului, Prusia, surprinsă de încheierea noului acord între Franţa şi Anglia, încearcă să provoace conflicte de ultima oră. Rezistenţa germană e însă pe un punct mort.
în Bulgaria, Stamboliiski netezeşte câmpul guvernării. După ce a proclamat pe comunişti singurul partid demn căruia i-ar putea încredinţa succesiunea, Stambulinski confiscă averile comuniştilor ca să facă experienţă pe pielea lor cu forma societăţii viitoare, şi pe recalcitranţii, puţini la număr, când nu-i arestează, îi propteşte lângă stâlpul de execuţie. Guvernarea veche ţărănistă are afinităţi de procedură cu steagul roşu bolşevic.
1923
PĂDUCHII CULTURALI
Un ziar periodic, „Ideea europeană“, reprezintând în presa literară din aceşti Balcani subtconstipaţia, pentru că integrala constipaţie intelectuală este masată la „Cultura Naţională“, îşi permite curajul suspect, nu să ia apărarea casei de editură, dar
.J
PUBLICISTICĂ
215
să îmbăleze, după un tipic sufletesc local, intenţiile, categoric exprimate, cu care subsemnatul a cercetat, în revista „Cugetul românesc“, rostul cultural al bombasticei „Cultura Naţională“.
Mă rog, una din două: ori domnii de la „Cultura Naţională“ se mulţumesc cu o satisfacţie confidenţială de polemică de bragagerie, acoperită şi de un strict anonimat, ori rămân pe terenul pe care singuri s-au aşezat, al utilităţii literare româneşti.
în cazul întâi trebuie să râdem, căci e cazul comic al „Ideei europene“: meschinăria nu e întodeauna sinistră. „Cultura Naţională“, prin domnul Simionescu-Râmniceanu, sufletul chinuit şi remunerat cu suma de anual lei trei sute de mii al acestei „instituţii“, şi-a asigurat din timp trompetele de hârtie din presa românească, prin funcţiuni şi traduceri fără gramatică, plătite de institutul de beauti. Domnul Simionescu-Râmniceanu a căutat să se puie bine şi cu subsemnatul, printr-o propunere plină de humor care va fi povestită, şi spiritul său ultra-rafinat a putut să bage de seamă că subsemnatul la muzică nu se pricepe.
Domnii de la „Ideea europeană“, sunt cu toţii în solda strategiilor domnului Simionescu-Râmniceanu şi printre cei dintâi care au căzut pe noadă în faţa scoarţelor de mucava minunată ale pedagogului de frumuseţe.
„Cugetul românesc“ a stabilit primul bilanţ cultural al existenţei „Culturii Naţionale“. Am dat copertele, afişele colorate deoparte şi am întrebat „Cultura Naţională“, care căuta să ne orbească săptămânal cu poze vopsite, întrucât este Cultură, întrucât este Naţională şi întrucât face întreprinderea onoare firmei sale zugrăvită proaspăt. Am întrebat: ce s-a schimbat în raporturile dintre scriitori şi editori, care-i aportul de civilizaţie al unei întreprinderi, pornită pentru cultură şi căzută în cel mai înfumurat mercantilism.
216
TUDOR ARGHEZI
Pentru că proiectele domnului Aristide Blank circulau şi pentru că nu le-am văzut realizate, am întrebat: e aci un vinovat - cine-i vinovatul? Adevărul este că în zădărnicirea proiectelor domnului Blank scriitorii români pierdeau o împrejurare de ridicare materială la care trebuia să răspundă un nivel literar ridicat. Acum, dacă o minoritate de scriitori, satisfăcută de salarii, dispreţuiesc interesele breslei, fondul problemei nu este schimbat.
Vinovat că nu s-a ţinut de cuvânt şi de rol am găsit în primul rând pe însuşi domnul Aristide Blank, care, circumstanţă atenuantă, suferă de-o abulie, interesantă numai din punct de vedere balzacian, şi de-o slăbiciune de-a se influenţa în coteria sateliţilor săi, comparabilă cu a omizii azurii, care sfârşeşte prin a fi mâncată de puii de găină.
Dar vinovaţii adevăraţi erau sateliţii, valeţii, feciorii literari ai domnului Blank, pe care l-au împiedicat să devie, cu o vanitate istoriceşte răsplătită, chiar o figură culturală.
Ştiu că nici domnului Aristide Blank nu i-au convenit constatările din „Cugetul românesc“, de care a găsit oportun să se plângă chiar acolo unde tactul şi protocolul cer o ţinută.
Cât priveşte pe domnul Simionescu-Râmniceanu, acest valet estetic e supărat foc şi, evitând să arboreze chestiunile hotărâte din articolul meu, îşi decide subtvaleţii, cu multă greutate, recunosc, şi foarte târziu, să mă, ceea ce se numeşte, înjure.
Articolul meu din „Cugetul românesc“ demonstra nulitatea nocivă a domnului Simionescu-Râmniceanu la conducerea unei mari organizări de editură, care ne priveşte direct pe noi scriitorii, în totalitatea noastră profesională, indiferent de calitate. Articolul meu mai strecura şi bănuiala că domnul Aristide Blank va sfârşi prin alungarea personajului nefast, de cioclu înăcrit, de la direcţia editurii sale, cu gogoloaie de hârtie,
PUBLICISTICĂ
217
confecţionate din paginile maculaturilor artistice. Această bănuială mi-a rămas şi o conserv, chiar cu preţul de-a exaspera pe domnul Blank prin analiză. într-un număr viitor voi face examenul lucrărilor literare publicate din iniţiativa tâmpită a domnului Simionescu-Râmniceanu: sunt silit să le citesc pe de-a-ntregul. Nădejdea mea este că într-o zi sau alta „Cultura Naţională“ va trece în averea Societăţii Scriitorilor Români, înainte de-a i se vinde instalaţiile cu kilogramul. Şi, nu mă pot ascunde, ţiu la această nădejde.
Cu domnul Simionescu-Râmniceanu am căutat un diferend de artă şi de breaslă; domnia sa, tocmai când scrisul românesc duce mai multă lipsă de temelii, încurajează de preferinţă lucrările proaste. Şi, pe deasupra, proprietar foarte bogat, domnia sa, la „Cultura Naţională“, pe un teren ce nu-i aparţine cu asemănătoare titluri ca viile din Putna, devorează cu o guriţă mică şi zbârcită, hrana a cel puţin şaisprezece scriitori, goniţi din ogoarele lor naturale, stăpânite de venetici.
Câtă vreme a fost prefect de judeţ şi mai mare peste jandarmi, nu am avut cu domnul S.-R. - regret că a moştenit de la două familii un nume atât de imens - nimic: funcţia domniei sale nu intra în conflict cu aşteptările culturale şi cu viaţa literară. Locul ce-1 deţine azi prin parazit ie, interesează dezvoltarea literaturii, şi ca autori şi ca lucrări, priveşte de aproape moralitatea literară.
Rolul pasiv din trecut al scriitorilor, pe spinarea cărora s-au ridicat atâtea hibride autorităţi şi s-au fabricat atâtea averi, a încetat. în rânduri compacte şi organizaţi pentru o biruinţă ce li se cuvine, scriitorii vor ataca şi slăbi, unele după altele, toate citadelele zidite în numele unei culturi subiective şi cimentate cu sângele lor.
Deocamdată domnul S.-R. va fi silit să plece de la „Cultura Naţională“. Deja articolul din „Cugetul românesc“ i-a zdruncinat situaţia morală în insula-i tipografică şi a
218
TUDOR ARGHEZI
verificat iniţialele prognosticuri. Pentru că domnul S.-R. îşi acordă nepermisa licenţă de a răspunde la constatările din „Cugetul românesc“ cu insinuări murdare, voi avea de aci înainte cu domnia sa şi un diferend personal. îmi iau sarcina să-l învăţ clar deosebirea dintre actul pasiunii şi masturbare, şi diferenţa dintre un ostaş în zale şi un simbriaş învestmântat în găinaţ. Am arătat cu alte prilejuri că mă ţin de cuvânt. Că va pleca de la „Cultura Naţională“ huiduit sau numai escortat de pufnete de râs, e o chestiune de sensibilitate în mila mediului său.
Ajutoarele de slugoi se numesc, mi se pare, rândaşi. Unul din rândaşii domnului S.-R. era un băieţaş obsecvios, cu o figură angelică de picolo de cofetărie, şi care avusese ideea originală de a-şi lua numele de Andrei Branişte, de la o piesă de teatru, astfel intitulată, a ober-ului său actual, domnul Simionescu-Râmniceanu. Probabil că văzuse piesa înainte de-a fi aplaudat Raţa sălbatică şi Maurul din Veneţia, căci altfel ar fi ezitat în alegerea numelui său literar mai mult. Tânărul Branişte nu avea nici o veleitate de obrăznicie literară; se mulţumea, în viaţa artelor, să culeagă mucurile altora ca să răsucească din ele ţigări subţirele, iar în viaţa civilă, cu bacşişul unui răspuns la salut, fericit şi peltic. Nu aş fi crezut că domnul Simionescu-Râmniceanu şi-ar putea determina vreodată argatul celest, să-mi dea o aspră lecţie de conduită, să mă corije şi să mă omoare într-un articol din „Aurora“. Şi totuşi evenimentul, cu toate tragicele lui consecinţe pentru mine, s-a întâmplat: zadarnic i-aş comanda tânărului Branişte un cadaif şi o privire binevoitoare. Băiatul m-a pătat cu cerneală de sus până jos, şi cerneala arde ca sifonul.
Celălalt rândaş, de la „Ideea europeană“, nu ştiu cine este: căci, cavaler în arme, el preferă o vizieră adâncă şi un prudent provizorat care să-i permită să o şteargă din arenă imediat ce
PUBLICISTICĂ
219
organul polemic al trupului său a reuşit să scoată un horcăit porcesc.
Domnul Em. Bucuţă, pe care l-am interpelat, faţă de martori, părea numele cel mai răspunzător de la numitul ziar. Din bâiguiala domniei sale am înţeles că dezaprobă şi că a lipsit în ultimul timp din Bucureşti.
Păduchii! Căznitele injurii ale paznicilor domnului Simionescu-Râmniceanu ar fi putut să fie înlocuite cu o discuţie demonstrativă: se cuvine „Culturii Naţionale“ să producă măcar atât. Injuriile, „băieţii“ le-au învăţat de la mine. Ei se dovedesc mediocri în gen: îi sfătuiesc să-l părăsească şi, mai ales, să semneze; să semneze şi când apără, şi când năzuiesc să atace — aşa precum i-am învăţat.
1923
DOMNUL ARISTID BLANK
Figură culturală: vezi Cultura şi vezi mai ales Naţională; a nu se uita nici Banca Naţională.
Figură diversă: politică şi estetică; vezi Aristide Briand şi vezi Charles Blank. A nu se uita pentru finanţe nici Marmorosch.
Figură limuzină: ochelarii enormi, de dimensiunea lanternelor cu acetilen, dau tânărului bancher artist un aer de automobil (două persoane). Subt ochelari, o privire literară de autor obosit de geniu: s-a mai spus că în cabinetul său de lucru se ridică, nemăsurată, statuia marelui acţionar fondator Leon Tolstoi. (Preţul: douăzeci de mii ruble Romanov. Preţul ochelarilor, în baga fină: o sută patruzeci şi doi dolari. Biuroul: două sute lire sterline.)
220
TUDOR ARGHEZI
Domnul Aristid Blank e un enciclopedist, care ciupeşte din toate cât îi trebuieşte: spiritul său e o muscă de aur, cu stomacul de sticlă.
Fericit în toate afacerile, numai acelea nu i-au izbutit pe care le-a meditat singur. Jurnalismul politic şi „Cultura Naţională“ au fost pentru bancherul artist două penitenţe. De jurnalism l-a scăpat domnul Rosenthal, de la „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ (premii: patru case, un roman), şi o bicicletă: de „Cultura Naţională“, într-un stil sobru deosebit, îl va debarasa domnul Marin Simionescu-Râmniceanu, care încă nu şi-a pus toate numele disponibile pe cartea de director al editurii (vezi catalogul şi vezi mai ales de citeşte).
Domnul Aristid Blank e pasionat de specialişti şi preferă pe cei cu alură calvinistă, pe care-i angajează după cocoaşă şi cântar: domnul Pârvan trage paisprezece kilograme iar domnul Simionescu, adică domnul Râmniceanu, treisprezece kilograme şi o litră, cât un bebe eczema.
Domnului Blank îi plac probabil oamenii care mănâncă frugal şi de preferinţă coji de ouă, mătreaţă, şi fulgii, mărfuri nehrănitoare, adăpaţi cu propria lor salivă higenică şi ei trebuie să semene cu regele Sesostris sau cu Tutankamen, din Egiptul cultural. O condiţie, esenţială, impusă în alegerea consilierilor săi intelectuali, pare să fie aceea, ca savanţii candidaţi să nu cunoască întrebuinţarea W.C. şi să exprime funcţiunea cea mai vulgară a inşilor de rând, prin pomparea gingaşă a unui praf imponderabil, ca pudra de orez, care să poată să fie depusă, pe biurou, în urna scrumierei.
Se prevede că domnul Aristid Blank se va osteni şi de aceste facultăţi excepţionale şi că peste vreun an, doi îşi va comanda directorii culturali la o fabrică de cauciuc, ca să-i aibă pneumatici şi cables.
1923
i
PUBLICISTICĂ
221
REVISTA REVISTELOR
„Gândirea“ tot mai înfrumuseţată în formă şi din ce în ce mai legalistă, începe să se deşerte de un conţinut, care, expus într-o vitrină mai puţin gătită, ar putea să strălucească mai mult. Revista domnului Cezar Petrescu s-a contaminat de bolile clorotice ale uscatului tibişiriu din editura „Culturii Naţionale“, care a parvenit la unificarea revistelor din Bucureşti, transformate în probare de literă de tipar. Sunt farmacii prin faţa cărora toţi trecătorii devin verzi. „Cultura Naţională“ îşi face clienţii incolori.
De relevat: Note de drum (domnul N.M. Condiescu), Prolog (domnul G. Topîrceanu), Cariera lui Vidran (domnul Cezar Petrescu), articole şi poezii de domnii Lucian Blaga, Emil Isac, Ion Minulescu, Al. Busuioceanu, A. De Herz, Adrian Maniu etc. şi în mod special următoarea poezie curioasă a domnului Ion Pillat:
„GÂNGUL
Clopotniţa din deal aruncă pietre-n zare.
Vezi, porumbieii albi prin seri albastre cad.
Amurgu-şi dă pe-o stea zăvoiul de vânzare.
Pe-o stea de-argint curat ce-a licărit în vad.
Guşatul la izvor a regăsit-o-n apă:
Talant stelar lăsat în dar de Dumnezeu.
L-au râs ţăranii răi, încovoiaţi subt sapă
Dar plopii, îngeri stau, păzind în heleşteu.
Clopotniţa de-acum azvârlă greu, ca-n groapă în noapte bulgări mari de sunet şi tăceri.
Dar gândul duce-n pumni pe-o minunată apă în mărţişor, un strop strălucitor de cer.“
1923
222
TUDOR ARGHEZI
AMINTIRILE IERODIACONULUIIOSIF III Arderea Mănăstirii Cernica
Frate Pafnutie,
Te-ai ţinut, în sfârşit, de un angajament penibil, acela de-a pune subt ochii şi ochelarii mei (cu numărul din ce în ce mai sporit), în text de tipar, nişte alcătuiri de cuvinte, fumurii, care, scrise calde, aveau o aromă astăzi pierdută. Nu ştiu cu ce sentiment, autorii profesionişti, ca să zic aşa - dacă a seri fără salariu şi nu numai în vederea salariului este o meserie - îşi recitesc manuscrisele tipărite. Eu, modest maniac al notaţiilor transpuse din ceea ce aş numi simţire şi este realitate, pe hârtie, între două clopote de vecernie şi utrenie, mă împac foarte greu cu fizionomia tiparului pusă pe foile mele. Este ca şi cum aş scoate o inscripţie de aur transparent de pe vitraliul unei ogive medievale şi aş trece-o cu creionul pe un carnet: sensul verbal al cuvintelor era completat în păretele de piatră al catedralei, de unde le-am scoborât, de formele elementului ambiant, de o culoare, de un reflex, de o dantelură de marmură, poate chiar de murmurul rugăciunii, cântată din orgă şi voci, în ziua când inscripţia m-a impresionat.
Vreau să-ţi fac mărturia neliniştii, dacă accepţi, pe care mi-au provocat-o, ca o armonie singuratecă de ecouri, amintirile la tipar. Singura mea consolare rămâne speranţa că o să mă pot împiedica de la ispita de a continua citirea manuscrisului meu, reprodus cu maşina de imprimat.
Totuşi pentru atâta lucru nu ţi-aş fi trimis o scrisoare. Un eveniment răzleţ mă sileşte să mă adresez ţie, o coincidenţă stranie - iartă-mă de-a fi superstiţios. Publicarea amintirilor mele concordă cu arderea Mânăstirii Cernica, unde am trăit un an din cele relatate în amintiri. Trebuia să cadă focul peste
PUBLICISTICĂ
223
mânăstire şi să mistuie cetatea Sfântului Gheorghe tocmai atunci când povestirea mea se îndrepta către clopotniţa ei, astăzi prăbuşită, din care, uneori, contemplam, lângă bătrânul cuvios clopotar, şesul din patru zări?
După cum ştii, locurile pe unde am petrecut în chinovie cu fraţii călugări, nu sunt niciodată pomenite în amintiri, după cum n-au fost precizate niciodată numele personagiilor, prea cunoscute, din cuprinsul povestirii. O nevoie de discreţie artistică, ineluctabilă, m-a împins de cele mai multe ori să părăsesc numele şi să reţin numai faptul şi ambianţa. Printr-o analogie inversă cu cazul inscripţiei de ogivă, din pilda de mai sus, ideea extrasă dintr-o împrejurare câştigă să fie curăţită de amănunte şi înfăţişată la un nivel deosebit. Preciziunile înăbuşite de gunoiul datelor, târăsc povestirea în mahalaua istoriei, la descoperirea căreia savanţii specialişti încearcă totuşi o bucurie de ciocli de comori. Cititorul face socoteala faptelor, le încrucişează şi le combină, împotriva voinţei lui şi, bana-lizându-şi astfel lectura, se scârbeşte de poezia inutilă şi fără mister a povestirii.
îi trebuieşte spiritului o abstracţie întodeauna, pe care arta are datoria să o cultive la toate gradele, exceptând satira. „Inima“ este organul anatomic, aşezat deasupra stomacului, şi anume, între ifedron, cum scriu părinţii bisericii, şi cleiul urechilor, - dar inima e cu totul alta când cuvântul care o numeşte intră în cântecul unui harpist. Misterul naşterii şi al vieţii corpului, considerat în expresia scopului, devine trivial, îndată ce Demonul unei analize de biolog îţi distrează gândul de la punctul esenţial. Ce-ar mai fi toată dragostea voastră, a oamenilor tineri, care vă căutaţi unii pe alţii prin pădurea simţurilor idealizate, dacă imaginea învăluitoare a funcţiunilor de întreţinere s-ar da în lături, ca să nu rămâie în văzul vostru decât glandele, intestinele, secreţiile şi flegmele pitite ale naturii.
224
TUDOR ARGHEZI
Aci este şi deosebirea dintre voi şi noi. Noi călugării, pretindem că suferim la maximum obsesia realităţilor definitive, urmărite succesiv în acelaşi individ, şi că imaginea ochilor este continuu descompusă de certitudinile amare ale cugetării. Fiecare strop de rouă cristalin, noi îl atingem cu vârful incandescent al gândului nostru îngropat în jar, şi roua fierbe şi floarea se ofileşte. Noi ucidem, în imaginaţie, înainte de moartea demonstrativă, care verifică şi ne dă dreptate. Plăcerea unei privelişti ne emoţionează o singură clipă: îndată îi căutăm interiorul şi o depreciem.
Şi când zic „noi călugării“, zic, după etimologia chiar a cuvântului: noi bătrânii. Probabil că monahismul, călugăria, a fost în timpuri disciplina bătrâneţilor precoce, cel puţin îmbătrânirea minţii, în sensul intelectual. Orişicum, atitudinea călugărească în faţa vieţii pare să fie, prin definiţie cel puţin, trebuincioasă oamenilor trecuţi de-o vârstă, cărora vopseaua mustăţilor şi fardul obrajilor le stau mizerabil şi-i ocărăsc. Ce-i, într-adevăr, mai sinistru decât un septuagenar cochet sau decât o bunică artificializată, ca un cadavru injectat pentru păstrare, cu gătelile zorzonate ale unei copile, pe care zorzoanele o gătesc.
Mânăstirea Cernica mistuită de foc! Ce păcate, mai mari decât cuprinsul obişnuit al unui sfânt locaş religios, au putut, prin agerimea lor pripită, să scapere-ntr-însa focul Gomorei? Au ars chiliile, cuhnia, frumoasa trapeză cu amvonul ei de vechi stejar, din care, la praznicile mari, un preot cu camilavcă citea Vieţile Sfinţilor, dintr-o carte bătrânească, tipărită cu gustul ales al epocii, şi legată în scoarţe tari, cu două cătărămi. La cele trei mese lungi, ca nişte poteci de străchini, fraţii se ospătau cu ciorbă de peşte, cu pilaf şi bulgur, priviţi din păreţi de rândurile părinţilor din vechime, zugrăviţi, ca nişte plopi
J
PUBLICISTICĂ
225
în odăjdii şi mantii, pe frescă. în capul mesei, într-o potcoavă a sălii, se ospătau, aparent, stareţul, iclisiarhul, casierul, duhovnicii şi arhimandriţii, autorităţile chinoviei. Lor li se pregătesc, prin chilii, de către fraţii ascultători, un peşte prăjit deosebit, în ulei economisit din pilaful comun şi schimbat, în oraş, pe un mai gustos undelemn. în trapeză însă, prezenţa lor slujea drept pildă traiului obştesc, regula chinoviei cerând ca nimeni să nu vieţuiască îndesine, ci toţi laolaltă, ca nişte mădulare ale unei aceleiaşi nevoie.
Arhimandritul Visarion, fost servitor în Bucureşti, şi în care duhul pocăinţei de-a ii fost făcut om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, intrase, fără îndoială, pe căile fireşti ale înduplecării şi lepădării de sine, dar şi din pricina unui dezgust de simbriaş, era stareţul chinoviei, şi se aşeza, între arhimandriţi, la mijloc. Om foarte clădit, rumen şi cu ochii de un albastru de miozotis, nepotriviţi cu statul lui, el suferea de o scurtime exagerată a limbii, care frământa cuvintele pe cerul gurii într-o voce mută, înainte de-a putea să se rostească. Din acest neajuns, se întărise autoritatea obştească a cuviosului arhimandrit Chesarie, care la liturghie primea din ochii stareţului, întorşi către marea lui luare-aminte, ordinul colegial să spuie Crezul. „Nu poate să zică Crezut‘ afirma expresia victorioasă a zveltului arhimandrit, mai bătrân şi mai nervos ca toţi, şi călugării îl desemnau cu vorbele respectuoase „Al de zice Crezula.
în schimb, stareţul era un minunat gospodar, şi îşi construise o grădină de trandafiri miraculoasă, exploatată cu cel mai deplin simţ de negustor. Trandafirii stareţului Visarion se vindeau pe Calea Victoriei, şi capetele lor parfumate visau, între ghimpi elastici, la corsajele calde, ale femeilor frumoase din Bucureşti, legănate de arcurile lascive ale trăsurilor mari, cu armăsari în hamuri, şi pe capră cu scopiţi. Foarfeca
226
TUDOR ARGHEZI
stareţului Visarion scrâşnea cu o ronţăială scurtă înlăuntrul boschetelor de roze, şi o ţigancă tânără, focoasă, cu zâmbetul de fildeş, prindea florile în poala ridicată, într-un joc de comerciale inocenţe.
Grădina stareţului Visarion a scăpat, este sigur, de înecul flăcărilor aruncate peste mânăstire, fiind aşezată în afară de zidurile cetăţii, pe coasta povârnită în stânga Sfântului Gheorghe, peste mostişte.
în grădina stareţului Visarion, care copiase la Cernica imensa Grădină de trandafiri a lui Popa Ilie, din Cotroceni, astăzi distrusă de fanteziile sterile ale câtorva proprietari cu teorii de agricultură studiate în revistele de modă, s-au odihnit o seamă de minţi ilustre, unele trecute în lumea din care face astăzi parte şi sufletul părintelui arhimandrit, altele încă fierbinţi de dogoarea arsenalului politic. Acolo l-am văzut pe Maiorescu, căutând o împăcare cu Dumnezeu, fără mustrările lui Arthur Schopenhauer, de Sfintele Paşti. El aducea în fiece an, la picioarele Domnului, prinosul de mireasmă al celor două mari făclii monumentale de ceară, aprinse poate că şi azi la icoana Mântuitorului, la altar.
Pe lângă Maiorescu, via şi grădina stăreţei erau vizitate şi de alţi învăţaţi sau miniştri. Subt un dud întunecat era o masă de brad cu scaune fără resorturi, de penitenţă. învârtiţi în vâltoarea problematicei filosofice, bărbaţii iluştri veneau la mânăstire, ca să-şi repauzeze graiurile contradictorii ale forului interior, într-un mediu de ceea ce ei numesc ignoranţă, iar liberii-cugetători totali: întuneric şi imbecilitate. Ei făceau o baie de primitivism şi se aşezau, din snobism, într-o atmosferă de terapeutică morală, luând din atitudinile icoanelor câte un gest pentru Parlament şi Universitate. Spiritul lor atoateinteligent, arunca o sondă de aprofundare în „sufletul* călugăriei, teoretic şi fabulos, care nu prezintă nimic din acel suflet de literatură.
PUBLICISTICĂ
227
Vizitatorii de marcă veneau la noi la mânăstire, nu as putea să spui ca să se distreze, dar din naivitatea particulară cărturarilor care învaţă, repetă şi nu gândesc. Noi, evident, eram aşa alcătuiţi şi ne osteneam aşa, ca iluzia lor să dureze şi să devie tenace; încât ei plecau cu convingerea că presimţirea lor de o mare descoperire, era o intuiţie genială, că într-ade-văr... este „ceva“ în toate acestea. Şi când ziceau că este „ceva“, ei făceau o concesie lui Dumnezeu, căruia independenţa lor de gândire şi conştiinţa valorii proprii nu le permiteau să-i acorde un volum mai mare. Unul din vizitatori, un vestit profesor de Drept, se îndeletnicea tocmai cu studiul ştiinţelor oculte, în care căpătase, după credinţa lui, o îndemânare foarte înaintată, şi cerceta aspectele religioase sufleteşti cu o comică satisfacţie şi o ridiculă savanterie. El se găsea în starea asimilării intelectuale a unui tânăr născut şi crescut în oraş, între asfalturi şi becuri de reverbere, care iese întâia oară la ţară, extaziat în faţa unui cocean de varză, transportat de profilul unui dovleac şi stupefiat de moţul curcanului şi de coada lui.
Erau alţii, care făgăduiau că se vor călugări, dintr-o pornire de sportmen sau de turist, care doreşte să-şi cumpere o proprietate în toate satele de popas, pizmuind, cu un entuziasm indiscret şi jignitor, fericirea ţăranului, mâncat de purici şi muşte. însă toţi erau indecişi asupra vremii, între o întâlnire adulterină, un proces cu onorariul important sau un banchet cu stridii.
Trebuie să întrerup abia când cred că mă găsesc la început. Distrugerea metaniei mele mi-a iscat un alt univers de amintiri şi aş putea să-ţi mai trimit un caiet... Se înfiinţase la Cernica o tipografie. Vorbeşte cu prietenul nostru, părintele Grigore, să îndemne pe mitropolitul primat să ia măsuri pentru reconstruirea grabnică a mănăstirii, din care ne gândeam să se facă odată un fel de Port Royal. însă cu condiţia
228
TUDOR ARGHEZI
să nu se reproducă meschina abjecţie arhitecturală de la Căldăruşani.
Pace ţie!
Ierodiaconul losif
April 1923
PLICUL
După un roman, domnul L. Rebreanu a ţinut să aibă la tabla de materii a vieţii, o piesă de teatru şi a făcut Plicul, o penibilă nerozie dramatică. Dar programul autorului continuă: domnul Rebreanu va ieşi în public, rând pe rând, cu o expoziţie de acuarele, cu un bust în piatră, cu o operetă şi, după o apă pentru distrugerea bătăturilor, va înfăţişa cunoscătorilor o broboadă croşetată de mânile domniei sale. Un singur episod nu va avea domnul Rebreanu indiscreţia să-l utilizeze în operele sale de când a devenit un pedepsitor de moravuri: ieşirea din Societatea Scriitorilor Români şi, urmare firească, modul în care a reintrat în societate.
1923
DUMINICA NECREDINCIOŞILOR
Obişnuita plimbare pe Calea Victoriei a fost încă o dată interzisă duminica trecută.
Străzile din piaţă spre centrul capitalei au fost iarăşi răscolite de pertractorii domnului Maniu, şi în vitrina clubului politic au reapărut figurinele politice cu coadă democratică.
PUBLICISTICĂ
229
Atmosfera frumoasei zile de primăvară şi odihnă a Duminicii apostolului Toma a mai fost o dată mânjită.
La ora când familiile ieşeau de prin biserici, cu florile binecuvântării în mâini, dinspre sala „Dacia“ s-au năpustit asupra lor vreo trei sute de entuziaşti ai dezordinii şi ţuicii, ca nişte muşte pe un pâlc de căprioare.
Copiii treziţi la panică, din reveria lor senină, şi-au strecurat mâinile cu spaimă în pumnii catifelini ai mamelor, printre zambile. Părinţii au deschis drumuri lăturalnice şi au putut scăpa cu fuga.
Târziu, după-amiază, în nepăsarea tuturora, siluitorii liniştei cetăţii s-au retras în cârciumile de unde porneau.
Farmecul admirabilei duminici de april fusese întinat.
Seara, când stropii de ploaie cenuşie cădeau deasupra Bucureştilor, umbra necredinciosului Toma căuta craniile politice ca să le pipăie şi să cerceteze ce le lipseşte, o doagă sau niscaiva injecţii.
1923
[„CA SĂ OBŢINĂ PUTEREA..."]
Ca să obţină puterea, opoziţia oferă orice preţ şi recurge la ultimele mijloace, sporite prin cele strict nepermise. Nevroza guvernării împinge pe unii conducători la acte de domeniul purei alienaţii mintale şi balul politic din stradă, asemănător cu evadarea din ospiciu a unei întregi populaţii de capii şi şui, are un supliment de sinistră nebunie în străinătate.
La ce nume să răspundă oare, precis, farsa epileptiformă care a răspândit în presa occidentală ştirea criminală a unei revoluţii în România? Cine, precis, a montat comedia exodului ziariştilor străini în Bucureşti, chemaţi să asiste duminica
230
TUDOR ARGHEZI
trecută la o mascaradă comandată, între Piaţa Mare şi Calea Victoriei, pentru maimuţărirea unei nemulţumiri populare?
Să fî rămas exact atât respect de dânşii şi de ţară, şefilor domnilor Maniu şi Vaida ca să-şi facă o speranţă de venire la guvern din prezenţa gazetarilor englezi în hotelurile şi localurile de noapte din Bucureşti? Dacă, în sfârşit, armele politice nu mai trebuiesc alese şi dacă ele pot fi căutate orişiunde, să nu rămânem uimiţi în ziua când ambiţia nemăsurată şi orgoliul ţanţoş, îngroşate de stupiditate, vor fi doborâte cu puştile jandarmului surexcitat.
Ţara Românească, ţara cea adevărată, se gândeşte cu totul la altceva decât la meschinăriile politice ale flămânzilor febrili de portofolii: pământul refuză, din anii războiului încoace, să mai ridice spicele grâului destul de sus, şi săteanul aşteaptă bunăvoinţa ţărânii să se lase muncită. A propovădui poporului românesc că singurul guvern cu autoritate posibil trebuie să plece ca să fie înlocuit cu o trupă politică pestriţă de circ de iarmaroc, este a batjocori durerile lui grele şi a întoarce auzul lui îngrijorat de la inima pământului la ceasornicul de aur care bate tictacul isteric în buzunarul de la jiletcă al boierului bosumflat.
Am cuteza să afirmăm, în aceste timpuri de teoretică dezmăţată democraţie, nevoia mâinii dure a unui guvern silit să joace rolul lui istoric până la capăt.
Când pretutindeni autoritatea ţine pumnul strâns pe o spadă înţeleaptă şi când singura slăbiciune sentimentală poate fi un pericol naţional, voinţa de ordine şi rectitudine aspră a României trebuie să străpungă, să biruie şi să iasă victorioasă, dincolo de judecata mică a timpului prezent.
Nu este răgaz să ne uităm în lături, nici ca să oprească potcoava cailor noştri de fier de-a scăpăra din piatră, priveliştea unui vierme ce se-ncălzeşte culcat pe silex la soare.
1923
PUBLICISTICA
231
[„EUROPA CONTINUĂ SĂ SUFERE...“]
Europa continuă să sufere de marea ei mâncărime de limbă: puterile se vor aduna din nou la Lausanne, ca să mai dea o dată spectacolul slăbiciunii şi, seara, la lună, diplomaţii vor naviga în bărci la Ouchy, fumând cu narghileaua şi scuipând în undele lacului Leman.
Turcii au citit broşura lui Delaisy, pe care o citiseră şi francezii, şi pretind că şi ei au la Mecca petrol. în curând toate ţările vor deveni ţărmuri petrolifere şi se va găsi gaz şi în caşcaval. Ca să concureze Anglia, care ar fi monopolizat producţia mondială de combustibil lichid, Franţa şi-a rezervat petrolul turc, pe care, peste noapte, guvernul din Angora l-a trecut cu cobiliţa în America. în contul gazului turcesc Republica franceză a şi vărsat turcilor parale, care acum trebuiesc luate îndărăt printr-o conferinţă cu calende internaţionale.
De fapt, se pare că occidentalii n-au noţiunea justă a petrolului şi că ei îl confundă bucuros cu religia lui Mahomed, cu peştele sărat şi cu icrele de chefal. Ei par să creadă cu sinceritate că oricine voieşte poate să aibă petrol, prin autosugestie şi concentrarea voinţei.
Turcii au încurcat universul şi pentru că au rupt oasele câtorva greci şi au aruncat în mare câteva populaţii armeneşti, ei au căpătat un prestigiu nou în Europa civilizată. Bătaia e ruptă din Rai în toate patriile şi sfântul ciomag cunoaşte o trecere şi o autoritate, pe lângă care electricitatea şi cinematograful sunt nişte detalii banale.
1923
232
TUDOR ARGHEZI
ÎN LATRINA „CULTURII NAŢIONALE“
„Cultura Naţională“ a domnului Aristide Blank şi a slugoiului său găunos, Simionescu-Râmniceanu, răspund la critica mea culturală cu calomnii personale: o deplasare totală a chestiunii.
Aş fi putut să înregistrez o etapă subliniind cu sarcasm fuga acestor directori de cultură, la cea dintâi alarmă, de pe terenul pe care aşteptau o promovare cu lauri. Şi aş fi putut să mă declar satisfăcut cu acest rezultat.
Fuga lor devine pasională. Ei părăsesc terenul pe care singuri şi l-au ales, şi aruncă, în retragere şi derută, cu bolovanii constipaţiei lor consistente: dovadă nouă de felul cum şi-au propus să se respecte pe sineşi, întreprinzând deşteptarea publicului românesc, şi cum sunt intelectualmente în stare să întreţie raporturile cu scriitorii care nu s-au băgat feciori la orgoliile speriate ale domnului Blank.
Aş fi putut să mă opresc. Vreau să dau o pildă deplină în sensul luptei, la care invit zadarnic pe scriitorii români de trei ani încoace, despre rolul adevărat în cultura românească a unei case de editură cu firmă sentenţioasă şi despre ferocitatea apetiturilor de nuanţă liberală ale unei categorii de nulităţi abjecte, care, aliate cu marile capitaluri, parazitează literatura şi cultura, şi le descompun. Primesc lupta şi pe terenul calomniei.
După ce prin „Ideea europeană“ - o filială a „Culturii Naţionale“ - s-a strecurat ca să se caracterizeze campania mea literară în sensul moravurilor şi sensibilităţilor morale ale „Casei“, cuvântul şantaj, în ziarul „Aurora“, al domnului Blank, sunt numit de-a dreptul escroc şi şantajist.
Numărul de faţă al ziarului „Naţiunea“ se va găsi pe piaţă sâmbătă dimineaţa, la orele cinci, ca de obicei. Până duminică la prânz, apar două rânduri de ziare: sâmbătă seara şi duminică
PUBLICISTICĂ
233
dimineaţa. Domnii care mă interesează au, prin urmare, tot răgazul ca să răspundă până duminică la prânz, la somaţiile de mai jos. Pe lângă ziarele casei, le stau la îndemână, cu plată, toate celelalte ziare.
1.	Somez ziarul „Ideea europeană“ să se explice satisfăcător asupra cuvântului „şantaj“, fără să mă intercaleze în abstracţiuni.
2.	Somez ziarul „Aurora“ să precizeze, cu toate datele şi cu mărturia persoanelor escrocate, „excrocheriile calificate“ pe care le-am săvârşit şi, de aşijderi, „şantagiul“ pe care l-am făcut.
Mai somez „Aurora“ să dovedească precis:
3.	Că „Naţiunea“ „apare stipendiată de Banca Românească“.
4.	Că domnul N.D. Cocea, care, am mai auzit la întoarcerea mea în ţară, acum doisprezece ani, că ar fi adunat fonduri pentru un poet care se află în Elveţia, mi-ar fi trimis vreodată, mie, bani. Sunt convins că domnul N.D. Cocea nu a strâns niciodată asemenea bani, pe care aş fi avut multă nevoie să-i primesc de la un prieten.
5.	Că domnul N.D. Cocea mi-ar fi „servit“ vreodată „lefuri“. Ştiu că domnul N.D. Cocea nu are deprinderea de a le servi nici personalului său, necum, fără utilitate, unor prieteni.
6.	Că l-aş fi înjurat pe domnul N.D. Cocea în ziarul „Seara“ (la care colabora dimpreună cu mine).
7.	Că aş fi primit vreun ban de la Legaţia germană, care a refuzat plata unui abonament anual de zece lei, la revista mea „Cronica“, abonată de alte legaţii.
8.	Că am fost „gazetarul domnului Tăzlăuanu“, fostul ministru de Industrie: unde am fost gazetarul acestui domn? Că am traficat cu „permisele“ sale. E vorba poate de permisia pe care domnul Tăzlăuanu mi-a dat-o de-a umbla cu tramvaiul electric.
234
TUDOR ARGHEZI
9.	Că am oferit vreodată vreunei case de editură vreun volum din scrierile mele. Toată lumea ştie că dacă aş fi solicitat publicarea unui volum de al meu, el ar fi fost imediat primit
şi publicat de mult. Din demnitate profesională, sunt singurul	(
scriitor român cu peste douăzeci de volume, nu tocmai proaste,	J
în manuscris. Mie, ca scriitor unanim recunoscut, literatura nu mi-a produs încă un leu, pe când domnului Simionescu-Râmniceanu, directorul „Culturii Naţionale“, care nu scrie, şi nu poate, literatura îi raportează pe an 300.000 (trei sute mii) lei plus casă, automobil şi combustibil.
10.	Că m-a „subvenţionat“ vreodată vreo „bancă“ sau vreun „bancher“. Că am primit vreodată o „subvenţie“ de 8.000 (opt mii) lei lunar. Care bancă? Ce bancher?
11.	Că aş avea sau că am avut un „cont curent“ de 250.000 (două sute cincizeci mii) lei de la vreo bancă — ceea ce nu m-ar nemulţumi deloc - şi că aş fi în „solda“ unei asemenea bănci. Care?
Aceste unsprezece puncte, de mai sus, constituie materialul foiletonului din „Aurora“. „Cultura Naţională“ a găsit în persoana unui lacheu dintre lacheii cei mici şi numele ca să iscălească foiletonul. Acestui bleg imbecil, autor de numeroase articole, enervante prin stupiditatea lor, de adulare pentru mine, i-a plăcut iluzia ce şi-a făcut-o cu sentimentul că e consacrat într-o polemică literară, că vorbind într-un articol trecut de câţiva scriitori calificaţi din jurul „Culturii Naţionale“, l-aş fi avut în vedere pe el...
Cer nu răspunsuri, cer precizări, precizări care să nu dea loc la îndoială. Nu ezitări, nu confuzii, nu interpretări. Cer probe, dovezi.
Este de la sine înţeles că acuzaţiilor cu vorbe precise, odată formulate, trebuie neapărat şi imediat să le corespundă dovezi precise şi indiscutabile, pe care domnii de la „Cultura Naţională“ — dacă ştiau ce fac — trebuiau să le producă odată cu acuzaţiile.
PUBLICISTICĂ
235
Este de la sine înţeles că orice ezitare, orice preambul, orice zigzag, orice dialectică, orice „am auzit că“, „ni s-a spus că“, şi alte formule de amânare şi de trimitere mai departe sunt acum cu totul excluse. Am determinat cu de-amănuntul cercul strâns în care trebuie amintită proba, dovada pentru a le face categorice şi prompte.
Dacă domnii de la „Cultura Naţională“ nu cunosc noţiunea cuvintelor „escrocherie“ şi „şantaj“, cu care se vede că tratează ca şi cu celelalte două cuvinte, „cultură“ şi „naţională“, vor avea de astă dată un prilej dureros ca să o înveţe. Pour une fois geniile creatoare ale domnilor Aristide Blank şi Simionescu-Râmniceanu sunt silite să consulte dicţionarul.
Dacă domnii de mai sus şi prepuşii lor; dacă ziarele lor, „Ideea europeană“ şi „Aurora“, nu vor dovedi afirmaţiile cuprinse în somaţia de mai sus, - ei vor mânca bătaie, căci unei bănci internaţionale nu poate să-i fie totul permis, fără impunitate, în lumea culturală, din care domnul Blank face un obiect de excitare pentru măruntaiele sale.
Vor mânca bătaie următorii domni:
1.	Aristide Blank.
2.	Simionescu-Râmniceanu, slugoiul precedentului.
3.	Redactorul responsabil de la „Ideea europeană“.
4.	T. Branişte, slugoiul slugoiului.
Primii trei vor scăpa de bătaie în singurul caz când, până duminică la prânz, se vor desolidariza în mod public sau prin scrisoare particulară: primii doi de al patrulea, iar al treilea de autorul notiţei din „Ideea europeană“.
Bătaia va fi dată în aşa fel ca personajelor culturale aci numerotate să le treacă definitiv cheful de a glumi cu vorbele, cu tiparul şi cu libertatea presei.
Subsemnatul e om de cuvânt.
1923
236
TUDOR ARGHEZI
RECAPITULĂRI
Domnul Aristide Blank a invitat acum un an pe scriitorul	j
Galaction la bancă, şi i-a propus să-i facă o traducere pentru	j
domnia sa - Aristide Blank - a Sfintelor Scripturi. Bancherul	!
evreu îşi permitea un gest de prinţ creştin. Scriitorul Galaction	j
a primit, şi un contract a şi fost semnat în biuroul domnului	'
Blank, contract în care Galaction dădea totul, iar bancherul, în raport cu munca scriitorului, foarte puţin.
După câteva luni, bancherul invită din nou pe scriitor -şi rupse contractul. Nu era prevăzut în destinele domnului Blank să joace pe prinţul, peste capacităţile lui de sânge şi de	;
moral — şi natura compensatorie nu i-a îngăduit să-şi puie numele de zaraf pe coperta unui monument de nostalgii şi de	j.
vocaţii mistice. Traducerea trecu în mâinile unui prinţ	;
autentic, care îşi va pune numele pe Biblie.	j
Am precizat aceste situaţii cu prilejul unui zgomot	\
exagerat, fabricat împrejurul altei fantezii a tânărului bancher evreu, o casă de editură: „Cultura Naţională“. Dezgustat de Dumnezeu, ca fiind prea departe, domnul Aristide Blank păşea acum spre cultură şi spre cultura naţională, românească. E o neobrăzare care ar putea să fie expiată prin utilitate.
în articolul meu, publicat în revista „Cugetul românesc“, am întrebat: pentru ce atâta larmă? Şi am contestat titlurile la cultura românească ale bancherului, nu pentru că era evreu,	j
ci pentru că nu se dovedise merituos. Tangenţial, făceam şi	j
analiza calităţii oamenilor de care ştiuse bancherul să se împresoare ca să impresioneze; ceea ce constituia în fond un supliment de analiză a posibilităţilor intelectuale ale bancherului, cunoscut ca o inteligenţă din cele mediocre. Nu voi strica nimic din decenţa limbii româneşti dacă voi spune cu francezul despre domnul Aristide Blank, cuprins în orgoliile sale, că „// veutpeterplus haut que son cui“.	\
PUBLICISTICĂ
237
Blazoanele culturale începură să ia formă pe firma din capul bancherului; presa îl legăna lent cu zeci de pene afiliate băncii prin „Cultura Naţională“. Articolul din „Cugetul românesc“ a dezumflat un balon de operetă, care prin fleşcăiala lui a trântit un întreg ciorchine de figuranţi, atârnaţi de frânghie. E o dezorientare generală la „Cultura Naţională“, pe care o înţeleg: ceea ce însă nu mă va împiedica să-mi fac datoria până la capăt.
Critica din „Cugetul românesc“ pornea de la idei şi fapte; pentru ce n-au răspuns cu idei şi fapte domnii şi valeţii lor, din preajma domnului Blank?
Mai ales din mediul lor de gogomani patetici vine adeseori imputarea ce se aduce polemicii de presă, că nu este obiectivă. Articolul din „Cugetul românesc“ reprezintă însăşi obiectivitatea.
în schimb, domnul Blank îşi pune slugoii să mă insulte direct pentru chestiuni care, chiar adevărate, nu rezolvă problema pusă şi care rămâne, soluţionată de mine. Orice aş face eu - escroc, samsar, cum îşi permite să mă califice domnul Blank printr-unul din cei mai mici ai săi supuşi la closetul băncii şi curăţitori de scuipători - „Cultura Naţională“ rămâne o casă de editură pentru specularea celui mai dezarmat agent al culturii româneşti, scriitorul, o organizare nulă din punct de vedere cultural şi cu efecte de ticăloşie. Domnul Aristide Blank pare să-şi fi propus, ca supremă plăcere de evreu parvenit, să verifice tezele domnului A. C. Cuza şi să le procure o monumentală exemplificare. Domnul Blank alimentează, pentru nevoile sale culturale, o întreagă presă de apariţii diverse, cu programe variate şi cu conducători aleşi după o politică denunţată de profesorul de la Iaşi, exclusiv dintre români. în ,Aurora“, unde a întocmit director pe revoluţionarul dr. domn Lupu, domnul Aristide Blank avea un întreg foileton injurios pentru mine, dictat unui băiat, pe care l-am
238
TUDOR ARGHEZI
identificat de curând cu un picolo de bodegă şi care-i emanaţia tuberculoasă a domnului Simionescu-Râmniceanu, unul din ceilalţi directori ai domnului Blank - dintre esteţi -prepus la „Cultura Naţională“.
Vedeţi că totul se ţine ca un fir de muci. Cum ai tras puţin, iese pe un vârf de unghie, şirul întreg, până la creier.
1923
[„MANIFESTAŢIA SPONTANĂ...“]
Manifestaţia spontană, pe care o prevestea cu o sibilină clarviziune ziarele domnului general Averescu, a avut loc conform programului, la coborârea din tren, duminica trecută, în Gara de Nord. Tătucul, purtat pe braţe, a fost fotografiat de omul-ştie-tot al „Dimineţii“, I. Nedelea.
Cealaltă opoziţie, zisă naţională şi unită, a comandat special de la Topoloveni pe domnul Mihalache. Şi astfel cei doi şefi s-au văzut, înconjuraţi de cohorte bătăioase, pe peronul gării. Deziluzia cea mai mare a avut-o însă domnul Grigoraş, fiul răposatului, care deşi a început să cărunţească, stupid, când şi-a văzut pe cei mai buni agenţi electorali lângă general, a întrebat:
-	Cum, aţi trecut la duşman şi v-aţi vândut?
-	Ferească Dumnezeu, coane Grigoraş, a răspuns celebrul Moacă, noi suntem oameni cinstiţi. Săptămâna viitoare, când o fi, suntem la dumneavoastră.
Cum sosirea domnului Mihalache n-a putut atrage la gară alţi cetăţeni, în afară de cei angajaţi - şi din aceştia puţintei, din pricina gheneralului - s-a mascat acţiunea opoziţiei cu ambiţiile domnului Skina.
PUBLICISTICĂ
239
Cariera domnului Mussolini a nenorocit pe mulţi în străinătate şi la noi, în virtutea ondulaţiilor imitative, de care Tarde a scris atât de convingător. Furia repedei înălţări a ajuns abia azi, transformându-1 pe domnul Skina într-o fantoşă a unui fenomen social.
Aşa se face că, într-o singură noapte, domnul Skina, care se vedea dictator, a intrat în Văcăreşti în frac cu joben şi cu lenta de naş al revoluţiei, pe care o visa în somptuosul său palat moştenit.
1923
[„DOMNUL MADGEARU COLECŢIONEAZĂ... “]
Domnul Madgearu colecţionează cu pasiune numere vechi din „Excelsior“, în care într-un colţ îi redă revoluţia opoziţiei fotografiată înghesuit, capul cu gura deschisă, gata să înghită guvernul. Reproducând placa fotografică, domnul Madgearu îşi înseamnă cu o steluţă encefalul pe care-1 trimite la Londra lui Keynes, domnul Ciceo abdomenul, iar domnul Mihalache izmenele. Totuşi impresia în străinătate n-a fost cea aşteptată. Până să sosească explicaţia cu asterisc din josul clişeului, fotografia fusese trimisă la institutul de teratologie, atât de curioase le păreau străinilor, neobişnuiţi cu multe figuri ilustre, anumite expresii şi semnalmente. Se înţelege atunci, de ce opoziţia nu se mai fotografiază în bloc. Anumite expresii tari, pe care doamna Julietta şi domnul Fotoglob le retuşează în carte poştală roz, în care un gânditor cu degetul la frunte dă cotul cu un apus de lună, nu pot fi retuşate într-un clişeu de masă. Acolo reiese asimetria facială, inegalitatea
240
TUDOR ARGHEZI
pupilară, deviaţia unghiului facial, sau o mână mai lungă decât alta, aşteptând nerăbdătoare bugetul care poate se ascunde.
Iată de ce fotografiile au fost acum înlocuite cu articole, trimise din ţară şi traduse în englezeşte pentru „Times“ de oamenii plătiţi de conu Mişu, fiul lui conu Iorgu.
1923
AMINTIRILE IERODIACONULUIIOSIF IV
Diversitatea personagiilor numite la posturile de comandă în serviciile fabricii mele, ilustra pasiune de câştig prin aventură, care împinge omenirea de pretutindeni către necunoscutul bănuit de fericire. Fiecare tehnician într-o măsură oarecare îşi părăsise o situaţie cu factorii banalizaţi dintr-o ţară oarecare, unde nu se mai putea îndrăzni nimic. în târgyl industrial abandonat îl cunoşteau toţi locuitorii:
—	Bună ziua, domnule doctor...
-	Mulţumim dumitale.
Plăcerea zilei, tocită cu desăvârşire, consistă într-o halbă de bere şi o partidă de biliard. Nevasta, copiii, duminicile în redingotă şi mânuşi, regulat acelaşi lucru. în România, ei veneau să se îmbogăţească după un stil imitat de la pripăşiţii din Americi. Dar cei mai mulţi începeau să priceapă că pro-copseala, când se va produce, nu va fi decât a celor trei, patru directori generali tocmiţi direct cu Societatea şi garantaţi de contracte magistrale. Moleşala plictisului urzea o somnolenţă a descurajării pe activitatea lor. Ei ar fi plecat bucuros într-altă parte.
PUBLICISTICĂ
241
Stăteam de vorbă cu ei, după lucru. în plină acţiune, toţi păreau alţi oameni decât erau, ca nişte clovni care au râs cu sinceritate în timpul spectacolului şi care în vreme ce intră balerina şi calul arab, retraşi din circ, povestesc, aşezaţi pe-o ladă, între o panteră şi un elefant, dureri adevărate şi oftează. Amărăciune, dispreţ de meserie, osteneală şi mai ales funestele deziluzii, nelecuite niciodată de nimeni.
Domnul Riffler păstra intactă înfăţişarea colonelului de cavalerie ce fusese la Viena. într-o piele roşie cărămizie se intercalau mustăţile foarte lungi, dezlânate, de un bălai de mălai, şi nişte ochi de outre-mer imposibil. Personagiul prezintă fizicul unui ac de cusut, zvelt ca o undrea, iute ca o igliţă, aspru ca o haşchie subt unghia degetului mijlociu. Fostul colonel comanda orientarea sfeclelor brute, aduse cu carele şi cu trenul, albe, grămădite în silozuri şi măguri, ca nişte oseminte dezgropate dintr-un vast câmp de bătălie. Şi ca să dea un ordin trebuia să facă un semn, cu care spinteca lumina, de cravaşă. în orele de lucru cravaşa-i era nedespărţită de mână şi mânuşă: către seară, ea intra în carâmbul fin al cizmei de lac.
Ras în fiece dimineaţă, întodeauna proaspăt, domnul Riffler era un ofiţer în puterea cuvântului şi născut pentru armată. Prin ce aventură a putut el să intre în aventura făbricii de zahăr, era o taină pe care toată lumea simţea că nu ar fi comod să o silească să se afirme. Colonelul Riffler era un minunat mânuitor de arme albe. El petrecea asaltând cu spada, în camera lui, inima unei fantome, în fiecare zi după lucru.
Alt ofiţer austriac, însă de intendenţă, fusese bătrânul Grabinsky, magazinerul şi chelarul făbricii. Liniştit ca muntele şi ca nisipul, el putea să asculte un ceas întreg o plângere de muncitor, ofensat de un camarad, care-1 înjurase - fără să întrebe, fără să se supere şi fără să hotărască. Magazinerul Grabinsky avea temperamentul unui lacăt, care ştie să se încuie
242
TUDOR ARGHEZI
şi să se descuie. într-un an întreg el nu a fost o singură dată nervos şi ţinuta lui era în toate. împrejurările identică şi limbajul lui la fel. Magazinerul trebuie să fi avut peste doi metri înălţime, căci talpa lui măsura bucuros o lungime de cincizeci de centimetri.
Ajutorul lui era un fost bărbier român, de probabilă extracţie ţigănească, buzat şi cu o „muscă“ de păr încurcat subt buza de jos. Purta o chică de poet, cravată neagră, zburătoare, pălărie artistică şi cămaşa câte trei luni. Cel mai murdar individ cu putinţă şi care îşi conserva murdăria cu o nemaipomenită demnitate. Subt unghiile lui lungi se aglutinau de ani de zile vaxurile existenţei şi le dădeau o culoare de abanos autentic. Dinţii personagiului nu fuseseră spălaţi niciodată şi aveau seurile versicolore pe care le aduna şi le fixa definitiv, o afinitate ciudată. Surâsul ajutorului de la magazie era ca plumbul coclit şi ajutorul surâdea toată vremea, gâdilat în conştiinţa lui secretă de un inexplicabil optimism.
Ca orice bărbier de pe vremuri el cânta din ghitară şi gură, şi în romanţele lui de dragoste, spuse pe amurgite, spectacolul dinţilor lui mâzgăliţi, al colţurilor gurii unsuroase şi al ochilor, punctaţi în cozile de către nas cu câte o picătură de lapte condensat, te făceau să visezi la romantismul unui interior de latrină în care un excrement de brânzeturi iubeşte un excrement de legume.
Dar celebritatea ajutorului de magazie era romanul... El citise toate romanele senzaţionale traduse în româneşte şi vorbea de eroii lui ca de nişte realităţi ilustre. Lumea lui culturală începea şi sfârşea întreagă în romanele foileton. Ea conţinea toată ştiinţa şi civilizaţia. Nimic nu era mai sinistru ca un citat in extenso, făcut de fostul bărbier dintr-un roman citit şi sinistrul culmina în rostirea literală a unui nume englez sau franţuzesc. Fostul bărbier era convins că ceea ce a citit el constituia toată literatura mondială şi că în afară de lectura lui
PUBLICISTICĂ
243
nu se mai scrisese; dar pentru el nici nu se putea isca o atare problemă. El zicea „volum“, „apare complet“ şi „literatură“ şi se gândea la Frumoasa veneţiană sau Gondola fermecată, operă în unsprezece volume de Dumas-pfre, al căruia nume îl pronunţa cum se scrie.
Dar acest bărbier grotesc şi ajutor de magaziner orgolios era un suflet devotat şi o inimă cordială, cum ar zice foiletonul; el economisea leafa lui cu îndărătnicie, ca să-şi înzestreze surioara, o domnişoară care îngrijea de el, nu-1 spăla niciodată şi prepara pe o maşină cu petrol sucurile infame ce hrăneau şi ţineau în viaţă ipersonalitatea masculină a familiei.
Inginerul mecanic era Meurens G^rard, un bleg de vreo cincizeci de ani, care nutrea o nevastă grasă şi, în amintirea patriei, patru iepuri de casă într-un coteţ, destinaţi a fi măcelăriţi de nevastă, după amorţirea clasică franţuzească. Această însensibilizare a iepurelui cu ochi de opal şi blană de hermelină se obţine într-o secundă. Iepurele este scos, fără să ştie de ce, din „clapier“, apucat cu mâna stângă de picioarele dinapoi şi mângâiat puţin, ca să se liniştească, asigurat că i se va da drumul să pască. Operatorul îşi întinde palma dreaptă, o înţepeneşte, calculând, prin plimbările în sus şi în jos ale mâinii pe spinarea victimei, depărtarea punctului trebuincios. Apoi, cotorul palmei loveşte brusc punctul de întâlnire al sirii spinării cu capul. Iepurele tremură şi leşină şi e aruncat la pământ. Cu aceeaşi mână cu care a lovit, cetăţeanul republican îi înfige cuţitul în grumaz. Operaţia reuşeşte întodeauna, însă întodeauna operatorul se mândreşte cu opera lui, căci ia o atitudine victorioasă, pe când copiii „Ies petits chou-choux“ aplaudă de „plaisir“ isprava lui „papa“.
Meurens G&rard ţinea să vorbească româneşte cu dinadinsul, dar sărmanul nu a putut ajunge niciodată la rostirea deplină a unui cuvânt. Din schimbul de lecţii pe care-1 făceam împreună, cel mai folosit am rămas eu. Ziua când a
244
TUDOR ARGHEZI
PUBLICISTICĂ
245
putut să mustre un lucrător, care crezuse că a întârziat, după fluieratul de dimineaţă, a fost pentru Meurens Gerard o dată istorică. De cu seară el a învăţat pe dinafară o frază, pe care voise negreşit să o rostească, din pricină că lucrătorii din echipele lui nu erau destul de punctuali: „De ce n-ai venit la şaser
A doua zi, el a repetat pe diverse tonuri, ca şi cum tonul trebuia să dea cuvintelor atâtea înţelesuri noi, câte voia inginerul, unica frază:
-	Deuxcheznous venu la chaise?
Ortografia frazei indică şi metoda cu care am învăţat pe Meurens Gerard româneşte, singura cu care spiritul lui matematic s-a învoit. Cuvântul „lumânare“ el nu l-a putut însă niciodată rosti decât într-o singură formă: lumuygnere; „sfânt“ a rămas „flusf şi „stea“: ssst! E adevărat că după fiecare dificultate Meurens Gerard se revolta peste măsură, trântea cu pumnul în masă şi apostrofa: Dis doncl... Nom dun chien!... Espece de charabial... şi... Merde alors!
Meurens se melancolizase în serviciul Rafineriilor Say şi venise în România, tu sais, pour changer un petit peu... mais cest un drole de patelin. Ceea ce-1 dezorienta cu totul, ca o chestiune de mare gravitate, era nădragul ţăranilor din Ilfov, moştenit de la bulgari. Inginerul nu se putea nicidecum obişnui cu turii. Matematician şi mecanic, el nu înţelegea ce caută un trup omenesc în nişte şalvari de o sută de ori mai largi. Majoritatea salaorilor lui erau îmbrăcaţi bulgăreşte. El se apropia de spatele muncitorului aplecat pe lucru, lua între două degete cu seriozitate mijlocul cusut al şalvarilor, trăgea de el încet şi când turul şalvarilor începea să se întindă ca burduful unei armonici, Meurens izbucnea într-un hohot de râs de copil naiv, tâmpit de absurditatea costumului...
Populaţia lucrătorilor, contramaeştrilor, şefilor, inginerilor şi directorilor era distribuită după ranguri pe suprafaţa celor
vreo douăzeci de pogoane îngrădite pe marginea şoselii. Directorul general locuia într-o vilă înconjurată de parc în mijlocului domeniului. Subalternii lui ocupau apartamente sau odăi în grupuri de case aşezate la rând în frontul din fund, cu câte trei trepte de piatră, pe linia unui drum bătut cu zgură de cărbuni. într-o latură deosebită se ridicau „cazărmile“, magazii imense de zid rezervate muncitorilor slovaci, aduşi în turme şi obiect al unui comerţ de oameni, care amintea târgul de negri.
în cazărmi, paturile se ridicau până la tavan, suprapuse pe grinzi. Slovacii, aparent imbecili sau dobitociţi de traficul la care consimţeau în patria lor săracă, veneau cu unicul instrument de lucru de acasă: un hârleţ, şi vorbeau între dânşii o limbă ca a muştelor şi lăcustelor, adunate multe laolaltă. Femeile nu se deosibeau de bărbaţi decât prin fustă, care la bărbaţi era spintecată în două izmene cu cracul larg: imberbi şi inexpresivi, capetele lor erau tunse la piele, afară de un ridicul breton decorativ, care ocolea craniul ca o curea de păr. Ei nu cântau niciodată, nu jucau, şi nici o idilă nu a fost observată între un slovac şi o slovacă, nicăieri. O privire stearpă şi stătută la toţi. Şi totuşi, câteodată, se năştea câte un slovac de ţâţă, conceput în paturile de subt straşinile cazărmii, între două sexe indiferente. Abia născuţi, pruncii slovaci, cu figura mizeră, cu privirile stinse, păreau nişte maimuţe bătrâne.
Am cunoscut printre slovaci un fermecător de... ploşniţi. Descântecele lui sileau păduchii de lemn să se adune într-un colţ de cazarmă, ca un muşuroi, peste care vrăjitorul turna petrol şi da foc.
Nu v-am prezintat încă pe Herr Pisko, doctor în chimie industrială şi şef de fabricaţiune la filtre-prese. Domnul Pisko era un personaj roşcovan, între floarea-soarelui şi morcov...
1923
246
TUDOR ARGHEZI
IMPERTINENŢE DE CUGETARE
■
O fudulie perversă: Aristide Blank
Tânărul Aristide Blank arborează ostentativ acea infatuare de nerod, pe care Caragiale o numise fudulia prostului. Prostului nu-i şade bine decât fudul, spunea Caragiale.
Un prost sărac nu-şi poate plăti nici lavaliarele de artist, nici pălăriile imense, care să-i prezinte capul mai mare de cât natura; cadrul lui îi trădează prostia numaidecât.
Un fudul avut, ca domnul Aristide Blank, îşi compune artificiile pe un picior de splendoare, se mişcă între obiecte şi situaţii scumpe şi prestigiul capitalului îi permite să se strecoare mai bine decât prostul sărac.
Singurul lucru ce nu se poate nici compune, nici plăti este analiza obiectivă. La o asemenea întreprindere a spiritului critic cartonul se înmoaie şi fudulia unui domn Blank apare drept ceea ce este: să nu mai repetăm cuvântul.
Până să se producă însă analiza obiectivă, Aristide Blank şi-a creat un temperament şi o manieră a fuduliei din consensul argaţilor intelectuali, pe care nu-i costă nimic, nici măcar o reputaţie, un certificat bine plătit. Tocmai când se obişnuise să fie mare, Aristide Blank se vădeşte microscopic şi meschin, calităţi pe care în secret şi le cunoaşte, dar care nu tolerează să-i fie în văzul publicului descoperite.
Aristid Blank concepe pe intelectualii români ca pe nişte ţigani asiguraţi dominaţiei sale pe toate terenurile şi nu permite să se cenzureze opera măreţei sale nerozii decât subt unghiul admiraţiei zgomotoase.
„Banii mei fac ceea ce nu poate face geniul meu“, zice Aristide Blank măsurând România Mare, după ce a funcţionat în România Mică. „Toţi locuitorii acestei ţări sunt slugile mele“, spune Aristid Blank lovind în harta ţării cu palma.
PUBLICISTICĂ
247
„Când cineva ar îndrăzni să mă conteste, ţiganii din bugetul meu sunt trimişi să-i spoiască pragul cu excrement. Mie nu-mi trebuieşte bravura luptei, pe spaţii precise. Cavalerismul, entuziasmul, ideea şi sinceritatea, nu am ce face cu ele. Politica mea intelectuală şi culturală e infamia. Am ticăloşit în ţara asta multe rânduri de oameni, am provocat dezvoltarea viciului, creşterea demoralizării, am dizolvat cinstea, am conrupt personalitatea. Valorile morale ale naţiei voastre de ţigani, presa banului meu spurcat, le toceşte zilnic cu sute de pile mărunte. Finanţa mea triumfătoare a stabilit, picătură cu picătură, noţiunea că între voi nu mai este nimeni onest, că orice idee echivalează cu o escrocherie, că orice năzuinţă este o pungăşie - v-am aruncat în incoerenţă morală, v-am disociat bravura, v-am otrăvit speranţa - v-am îmbolnăvit. Nu-mi vine greu, acum, ca dintr-o realitate chiar restrânsă să fac un principiu general de guvernare pe faţă şi să etichetez escroc pe primul care îmi va râde în nas, ridicându-mi de pe ochi marginea pălăriei şi spunându-mi: «Eşti bogat însă prost; eşti trufaş însă laş; eşti rumen însă stricat»“.
E de mirare că mişcarea studenţească îşi pierde gesturile şi timpul, urmărind cu învierşunarea ei nişte colegi inocenţi de crimele ce li se impută, şi nu intră mai adânc în chestiune şi nu o ridică mai sus. Hermann Lebovici, student în medicină, nu este vinovat că s-a născut evreu, că rămâne evreu şi că învaţă carte românească bună: el este român, fără să vrea.
Aristide Blank, insultătorul atitudinilor drepte şi corecte, spre care îşi împinge talazele de mocirlă, este un agent real de dizolvare naţională, un centru de dogme propagate prin faptă, o escavaţie socială fetidă, de unde pornesc, în România, adevăratele miasme sufleteşti şi servilismul febril.
Studenţii să-şi aducă aminte de Aristide Blank, de uneltele lui şi de operele lui de lentă degradare.
248
TUDOR ARGHEZI
LIBERTATEA PRESEI înfiinţarea unei Asociaţii de represiune
Când guvernul actual a reflectat, într-un articol al Constituţiei, la îngrădirea aşa-zisei libertăţi de presă, ziarele „independente“ şi „democrate“ s-au ridicat în vârteje de mânie împotriva reformei.
Din discuţie s-au reţinut şi argumentele frumoase ale câtorva, foarte puţine, inteligente, civilizate, pe care presa românească de astăzi dovedeşte zilnic cât le merită de puţin. Căci cuvântului „presă“ nu i se poate da un acelaşi înţeles la o distanţă a două Constituţii, şi dacă a comportat în trecut o noţiune de luptă pentru civilizaţie, în zilele noastre presa e o întreprindere de industrializare a ştirilor cancanului în beneficiul patronilor, care, cum este cazul cu cele mai răspândite ziare din Bucureşti, sau nu ştiu decât să iscălească, sau nu sunt decât bancheri, sau cumulează ambele condiţii.
Ca orice industrie, şi presa poate să fie supusă unui regulament, şi mai ales presa, căci ea manipulează calomnia cu seninătatea cu care sonda varsă păcură din pământ.
Un ziar foarte gelos de libertatea presei era,Aurora“, la care funcţionează ca director domnul doctor Lupu, şi ca eminenţă plătitoare, domnul Aristide Blank, acaparatorul curentelor politice contradictorii în folosul politicii sale pentru cultură şi tijghea.
S-a întâmplat ca tocmai „Aurora“ să fie primul ziar, care, de la votarea Constituţiei încoace, a produs, ca o exemplificare, primul model de calomnie totală — şi nu împotriva unui om politic, dar împotriva unui ziarist şi scriitor.
Scopul ziarului domnului Lupu n-a avut cel puţin scuza de a se fi înşelat, urmărind păstrarea intactă a unui program sau a unei etici, profesată în catehismul partidului reprezintat
PUBLICISTICĂ
249
de ziar.,Aurora“ era chemată să mângâie irascibilitatea şi rănile orgoliului unui bancher, Aristide Blank, improvizat amator de cultură. Şi „Aurora“ s-a supus ordinului cu docilitatea unui subaltern şi s-a achitat de însărcinarea de a imprima calomniile cele mai base, fără control, pe seama unui scriitor, care nu este chiar primul-venit în literatura românească. Mai mult: după ce scriitorul a somat, cu absolută precizie, ziarul, să facă dovada aserţiunilor publicate, răspunsul lamentabil apărut în,Aurora“, cu evitarea minuţioasă a precizărilor fundamentale, nu a fost în stare să trezească sentimentul de onestitate al domnului doctor Lupu, şi să-l oblige să ia o poziţie într-o calomnie care l-a clasat definitiv.
Băgaţi de seamă că doctorul Lupu este un şef de partid politic care cere guvernul şi un fost ministru de Interne - şi este vorba de un principiu moral general.
Concluzii: Sau doctorul Lupu nu-şi citeşte gazeta. Sau servilismul la care domnul Aristide Blank a redus „Aurora“ obligă pe director să primească orice. Sau doctorul Lupu este un om fundamental necinstit, pe care cinstea altora, calomniată alături de domnia sa, nu are de ce să-l impresioneze.
Altă concluzie: Asociaţiile de presă nu par să facă nici un caz, în atrofia lor morală, de faptul că o gazetă calomniază, în înţelesul tuturor, pe un ziarist care a contestat sanctitatea unei edituri, „Cultura Naţională“, şi infailibilitatea creatorului ei, Aristide Blank.
Cât priveşte în strictă considerare răspunsul „Aurorei“ la somaţiile mele, scârba pe care mi-o determină laşitatea, inconsecvenţa, dobitocia şi turpitudinea asociate în cuprinsul lui, o împărtăşesc cu mine toţi câţi au luat cunoştinţă de el. A mai stărui e inutil. Am ţinut de fapt să dovedesc procedeele de falsificare şi calomnie al consorţiului Aristide Blank, şi prin acest lucru perfect dovedit sporeşte autoritatea analizelor mele.
250
TUDOR ARGHEZI
Această libertate a presei nu poate să fie tolerată, şi pentru că ea nu are să înceteze cu înlesnire, o reacţiune e necesară. Constituţia să o îngrădească. Adevăratul frâu al acestei abjecte libertăţi este publicul - şi nu „marele public“ din fabulă, dar o elită activă din public, care trebuie invitată la acţiune pozitivă.
Se poate argumenta că la ziar se răspunde prin ziar. Am fost şi eu de această părere până la război; astăzi sunt partizanul stârpirii abuzului prin violenţă şi recomand persoanelor calomniate prin presă represiunea cu bătaia. Câţiva ticăloşi cu oasele bine înmuiate printr-un masaj cu pumnii şi cu bastonul, şi acţiunea de civilizare a presei româneşti va începe abia atunci.
Propun aci înfiinţarea unei Asociaţii de represiune, de la care, cel puţin în presă, sunt de aşteptat rezultate interesante. Adeziunile se vor trimite la ziarul „Naţiunea“, şi după strângerea unui număr oarecare de aderenţi hotărâţi, se vor compune statuetele, pe baza cărora, în văzul şi auzul tuturor şi cu publicitatea trebuincioasă, Asociaţia se va pune pe lucru.
1923
BELFERII CU UNU ŞI PATRU PICIOARE
Dibăciile căznite şi stupidităţile magistrale, adunate după mirosul picioarelor şi al rânzei, la ziarul săptămânal „Ideda europeană“ — o altă foaie — „feuille de rosec — a pasiunilor domnului Aristide Blank - au fost somate prin „Naţiunea“ să se explice asupra cuvântului „şantaj“, strecurat într-o notiţă anonimă.
O altă notiţă, tot anonimă, dă răspunsul că distinsele nulităţi, care se hrănesc lingând din sucurile domnului Aristide, nu stau de vorbă cu cel provocat, nici cu ziarul „Naţiunea“.
PUBLICISTICĂ
251
Argumentare mai simplă nici nu se poate. Cu „Naţiunea“ nu stau de vorbă fiindcă e liberală, şi cu mine iarăşi nu, pentru eu am fost băgat în puşcărie de liberali. O să întrebaţi, poate, ce-au de-a face acestea toate cu acuzarea de „şantaj“ pe care n-au avut ruşinea să o formuleze, dar de care i-a apucat ruşinea să vorbească. Ce importă! Belferii cu cap de muscă de la „Ideea europeană“ declară că ar prefera să stea de vorbă cu altcineva, cu o revistă, cu „Cugetul românesc“.
Răspuns pe cât de comod pe-atât de necinstit şi de idiot. Belferul care şi-a excitat năduşeala ciorapului intelectual până la acest răspuns, uită, în accesul lui de mizeră tâmpenie, că eu sunt şi la „Naţiunea“ şi la „Cugetul românesc“. Poate că dascălul lor ar prefera, de fapt, să stea de vorbă cu „Ideea bulgărească“.
Aş vrea să aflu cum rămâne cu angajamentul ce şi l-a luat formal, şontorog prin jurul meu, bâlbâu şi sentenţios, omul munţilor şi al Edelweisului, domnul Em. Bucuţă, care, viu şi apostrofat de mine, acum două săptămâni, la „Fundaţia Culturală Principele Carol“, a „dezaprobat“, cu o mare abundenţă, şi genul de reclamă depravată ce se face domnului Aristide Blank pentru „Cultura Naţională“, prin „Ideea europeană“, şi măgăriile cu sforăit doctoral în ce mă priveşte, din foaia la care colaborează ca principal agent.
în numărul trecut al „Naţiunii“ am evitat să-mi precizez opinia, ca să nu comit o greşeală. Constat însă că domnul Em. Bucuţă - care este şi poet (ah! sufletul de azur al poeţilor!) -tace mult. I-am acordat două lungi săptămâni suficiente.
Este domnul Em. Bucuţă un om onest, faţă de care aş putea să-mi retractez expresia bănuielii, sau este şi domnia sa o javră sinistră?
Domnul Rădulescu-Motru, psiholog, nu ar avea nimic de zis despre aceste suflete delicate strânse la oala sa de noapte?
252
TUDOR ARGHEZI
SANCŢIUNILE ÎN REPORTAJ Numărul 4 din listă a fost bătut
La somaţiile precise făcute prin numărul trecut din „Naţiunea“, ca să i se răspundă în treizeci şi şase de ore, domnul Tudor Arghezi a adăogat enunciul sancţiunilor, pentru cazul când răspunsurile ar fi fost neconcludente. Sancţiunea cea mai firească şi potrivită nu putea să fie decât bătaia, pe care fără de înconjur a fixat-o.
întrucât era în discuţie onestitatea domnului Arghezi, acuzat în ,Aurora“ de „escrocherii“ şi „şantaje“, domnul Arghezi avea tot atât de mult dreptul să ceară explicaţii pe cât avea şi datoria/de care nici un om cinstit nu-1 ţine de rău, să reacţioneze în cazul unui răspuns tras de păr.
Cum în umbra casei de editură „Cultura Naţională“, de la care a început conflictul, şi cum în dosul ziarului „Aurora“, care l-a deviat, stă bancherul Aristide Blank, acuzaţiile unui inconştient închiriat să semneze, căpătau autoritatea posibilităţilor misterioase. Domnul Arghezi a crezut chiar că spiritul de aventură al lui Aristid Blank, în colaborare cu dramaturgia lui Simionescu-Râmniceanu, îi pregătiseră o înscenare, lucru tot atât de lesnicios pentru un bancher care plăteşte, ca şi publicarea unui foileton calomnios. Domnul Arghezi crede astăzi că înscenarea a şi existat dar că numai tonul său hotărât, care nu putea da loc la două interpretări, a băgat în sperieţi pe autori, silindu-i în ultimul moment să renunţe. Este cert că atât Blank cât şi Simionescu ţin măgulitor la pielea lor, de vreme ce au avut viziunea realităţii, că ea poate fi uşor găurită şi au dat înapoi - pasul - la timp.
Răspunsul publicat în termen, de către „Aurora“, a uitat însă de punctele esenţiale din somaţie: şantajul şi escrocheriile.
PUBLICISTICĂ
253
Domnii Blank şi Simionescu s-au retras din joc la momentul primejdios şi şi-au abandonat stârpitura plătită, la propriile-i mijloace, ceea ce-i în stilul propriu al anturajului Blank, o desolidarizare. Răspunsul din „Aurora“ e o nemaipomenită lamentabilă îngăimare, în faţa căreia rămâi surprins că un gazetar, fie şi tâmpit cum este cazul, poate să-şi pângărească pentru câţiva arginţi o tinereţe, care-i o avere mai frumoasă, la timpul ei de sincerităţi şi expansiuni, decât aurul pătat cu batjocură, cu scuipat şi sânge al bancherului Aristide Blank.
Domnul Arghezi a socotit prima parte a programului său încheiată duminică la prânz. Luni, domnul Arghezi a circulat în căutarea autorilor calomniilor debitate pe socoteala sa. Malşansa a voit ca să-i iasă înainte la Şosea dactilograful lor, plătit ca să semneze; un anume Tudor Branişte, care până la Paşti se chemase Andrei.
Acest individ respira aerul mistic al amurgului, într-o trăsură cu caii la pas şi cu domnul Adolf Clarnet, directorul revistei „Se zice...“ care ştie să concilieze extremele cu o senină candoare. Domnul Arghezi se arată. Cei doi amici înţeleg şi pun pe birjar să dea bici cailor. E cam târziu... Domnul Arghezi intrase în trăsura lor.
Cu noţiunea împrejurării absentă, domnul Clarnet, crezând că mai este timp de parlamentări, sculat în picioare se interpune şi spiritul său de h propos găseşte două cuvinte, pe care le tot repetă în două limbi.
-Arghezi!... te rog... pentru mine... Pourmoi... Arghezi...
Rareori s-a putut vedea obrăznicie mai brută sprijinită pe o mai infectă laşitate, ca la numitul Branişte. Zgârcit în trăsură şi înţepenit cu picioarele în capra birjarului, capul lui ajunsese galben şi clănţănitor, în perinele şezutului, acoperit de îngustimea trăsurii şi de interpunerea domnului Clarnet. Individual căzuse într-o atitudine de lăhuză cu matricea deschisă.
254
TUDOR ARGHEZI
Pumnul domnului Arghezi cade cu toată greutatea în mutra stârpiturii, care ameţeşte. Cu piciorul, Arghezi îl aruncă afară din trăsură cu capul în jos pe ticălos şi craniul ciocnit de piatra şoselii scoate un sunet mat de bolovan cu coarne. Un alt pumn fleşcăieşte definitiv botul pocitaniei, care-i ajutată de birjar să-şi adune mădularele, de pe Şoseaua Kiseleff.
Din zeci de automobile, oprite în jurul locului cu pricina, se aude aceeaşi aprobare.
Domnul Arghezi încheie şedinţa cu o sentinţă:
-	Ai încasat, măgarule, numai un acont. îngrijeşte-te să obţii şi restul.
Detaliu lamentabil. Când Arghezi îl apostrofează şi punctează fraza cu degetul, calomniatorul, ascuns la o distanţă de câţiva metri, după Câteva persoane şi desfigurat, crede că mai primeşte un pumn şi se piteşte instinctiv, uitând proporţiile anatomice şi crezând că un braţ de om poate avea cincisprezece coţi lungime.
Păduchele de la,Aurora“ nu a tras nici unul din cele şapte gloanţe, pe care se angajase în scris să le descarce în domnul Arghezi, dacă acesta se va ţine de cuvânt şi îl va lua la bătaie. Dimpotrivă, purtarea lui a fost cât se poate convenabilă şi de blândă, întrucât numitul nici n-a schiţat un gest de apărare, îngheţat de intuiţia murdăriei la care participase ca un bas valet, împotriva unui om cavaleresc şi franc.
După bătaia valetului, monseniorii lui îşi construiesc situaţii şi alibiuri. Aristide Blank citeşte acasă capitolele traduse de Galaction, iar Simionescu-Râmniceanu iese cu automobilul plin de o familie numeroasă de copii şi cucoane.
Sezonul cârpelilor în aer liber şi în public durează însă câteva luni şi în capitală şi la băi.
Rep.
P.S. O notiţă comică, apărută în,Aurora“ după bătaie, s-a grăbit să declare cu bucurie „polemica“ terminată şi
PUBLICISTICA
255
interpretează literar senzaţiile pacientului ca „neizbutite“. Individul se aştepta ca domnul Arghezi să-l trimită acasă cu capul în batistă.
Cu două rânduri mai jos, apucat de crampe şi dureri şi probabil cu lacrimi, el găseşte la răsgândire cuvântul „tâlhărie“, mai potrivit cu suferinţele din acel moment.
1923
GREVA DE LA „CULTURA NAŢIONALĂ“
Domnul Aristide Blank, personalitate culturală românească, şi strigoiul său ibsenian, se poartă cu lucrătorii ca şi cu scriitorii. Lucrătorii au însă în folosul lor solidaritatea şi acţiunea colectivă şi pentru că marele intelectual cu lunete le-a respins o cerere de urcarea salariilor, s-au pus în grevă.
Sunt trei sute de lucrători în grevă, terorizaţi de domnia regelui Marin, prinţ al guturaiului, care în suprema lui dibăcie a inventat povestea că la „Cultura Naţională“ „nu există grevă“.
1923
CONTRIBUŢII ROMANTICE
De la domnul N.D. Cocea, sau un interpus, primim în plic două pagini tăiate dintr-o colecţie veche şi cuprinzând reproducerea ironică a unui articol al nostru, anterior războiului. Reproducerea precedase atunci o polemică între domnul
256
TUDOR ARGHEZI
Cocea şi revista „Cronica“, de pe urma căreia fostul bărbat al
fetei domnului Constantin Miile a ieşit cam cocoloşit.	f
Paginile tăiate sunt însoţite în apostilă recentă de un rând
proprietarului celor trei iniţiale, dar care mustră pe domnul Tudor Arghezi că şi astăzi, când este „liberal“, a rămas [ acelaşi...
Domnului N.D. Cocea îi place mult să facă pe romanticul când o îndrăzneală ieftină şi un suflet timorat nu-1 mai pot
literaturii şi i-a rămas în ureche, reminiscenţă obsedantă, accentul şi compoziţia lor. Aşa se întâmplă că domnul Cocea are fulgere amare în chibritelniţa sa, uneori, în momentele sale politico-sociale, împotriva prostiei omeneşti, din care totuşi deşteptăciunea domniei sale face parte fără să ştie. Domnia sa se concentrează şi ar juca bucuros şi pe Crist, cu gura plină de imprecaţii, necum pe prietenul îndurerat de ingratitudini.
L-a vexat pe domnul Cocea proba, cerută unui valet însărcinat să mă calomnieze, care afirma că domnul Cocea mi-ar fi trimis bani adunaţi dintr-o colectă pentru întoarcerea mea din străinătate în ţară.
Se pare că într-adevăr domnul Cocea a strâns bani pentru un poet, cu aceeaşi romantică atitudine cu care i-a şi cheltuit. Domnul Cocea e-o natură complexă: el poate să fie şi dezinteresat, aş zice uituc în acelaşi timp. La întoarcerea mea în ţară surprindeam pe câte o figură expresia, deocamdată inexplicabilă, a unei ciudate aşteptări. Contribuabilii la iniţiativa domnului Cocea aşteptau mulţumiri. Era o situaţie penibilă, pe care am parvenit să o înţeleg foarte cu greu! Nu-mi închipuisem un grad de amiciţie atât de înaintat: exploatarea prietenului în folosul idealistului cu gesturi. Parcă şi astăzi aş prefera să-i fac domnului Cocea concesia că m-am folosit eu de banii adunaţi de domnia sa, decât să fiu dureros silit să
în manuscris, semnat N.D.C., care poate să fie sau nu de mâna
sluji. Domnia sa a citit unele pagini de scepticism şi scârbă ale
PUBLICISTICĂ
257
înregistrez pentru conştiinţa cititorilor mei cifra de nivel a unui devotament fără păreche.
Dar aş minţi. Şi sunt pus în situaţia de a mă apăra cu singura mea putere, a adevărului.
Ce mulţumit aş fi fost să pot să afirm că o singură dată în raporturile sale cu prietenii domnul Cocea a fost un complet bun camarad. Aş găsi un peizaj curat, în mijlocul dejecţiunilor cerebrale infame, cu care păduchii cei mai noi şi lichelele cele mai recente ale epocii de faţă au avut obraznica speranţă să creadă că mă înăbuşă, cu începere din momentul când am luat conducerea acestui ziar, îndreptat agresiv împotriva demagogiilor variate, politice, sociale şi culturale.
Mi-ar sta rău să mint, şi minciuna mi-ar slăbi inspiraţia şi dezgusta frăgezimea, de care am nevoie în măcelul de viermi întreprins aci.
în cutia mea poştală de la Geneva am găsit într-o zi un mandat uimitor, de... cinci lei. El venea de la prietenul meu Demetrius, care câştiga pe atunci, cu o muncă grea, cincizeci de lei pe lună. Era banul văduvei, şi acest ban sărac şi admirabil mi-a provocat o întreagă criză de emoţii. Un sentiment de recunoştinţă umilă mă leagă de el pe toată viaţa.
S-ar putea să tăgăduiesc ofranda domnului Cocea, chiar atunci când exploatarea ei abuzivă, într-o polemică literară, ar da o argumentare plăcută domnului Cocea, dar de neînţeles? Şi-ar putea închipui cineva că mi-aş putea permite să neg că domnul Cocea mi-a trimis sumele colectate de domnia sa, dacă mi le-ar fi trimis? Nu aş putea-o face decât în cazul unei stări cerebrale de aberaţie totală, de care, pe cât îmi dau seama, nu sufăr şi de care nu aş fi putut suferi doisprezece ani neîntrerupt.
1923
258
TUDOR ARGHEZI
UN RĂSPUNS
Un oarecare domn C. Beldie afectează o caligrafie de literat, cu grosimi inutile şi cozi decorative, după cele mai avantajoase destăinuiri grafologice, ca subt firma „Ideea europeană“, ilustrată cu un om care îşi încearcă temperatura urinii cu degetul, să-mi trimită scrisoarea de mai jos.
. Cunoscând acum metodele caselor de tipografie şi editură subalterne domnului Aristide Blank, sunt silit să fac confesiunea legăturilor mele literare cu domnul Beldie, care acum trei ani a mai avut amabilitatea să-mi împrumute un kilogram de zahăr tos. Va să zică nici domnul Beldie, nici domnul Blank nu mi-au dat nici vagoane, nici fabrici de zahăr: să fie bine stabilit.
Zahărul l-am restituit cu mulţumiri în formă de cubic.
„Bucureşti, 29 aprilie 1923 Domnule Arghezi,
Pentru tot ce se tipăreşte în «Ideea europeană», responsabilul căruia i se va cere şi care va da întreaga socoteală este subsemnatul secretar de redacţie.
C. Beldie“
Cu data de 1 mai s-a trimis corespondentului nostru de ocazie următorul răspuns:
„Domnule Beldie,
O scrisoare a domniei tale cu data de 29 aprilie, mă încunoştiinţează că «responsabilul pentru tot ce se tipăreşte în Ideea europeană» ai fi dumneata.
Nu mă îndoiesc că eşti un tipograf conştiincios şi dotat cu spiritul răspunderii profesionale, deşi până astăzi, mărturisesc, nici această problemă măcar nu am dezbătut-o cu mine însumi
PUBLICISTICĂ
259
privitor la vocaţiile dumitale. îmi aduc aminte că nu am comandat niciodată o sută de cărţi de vizită la tipografia dumitale.
Pe mine m-ar fi interesat insul care a scris fără să iscălească, nu omul care a tipărit; sau, ca să înţelegi mai bine, responsabilitatea redactorului, nu a tipografului; căci jignirea măgulitoare a bănuielii că scrii şi dumneata nu mi-aş fi permis să ţi-o aduc.
Pe redactor mi-1 voi alege singur, fără indicaţiile şefului zeţar sau maşinist; de asta ai fi avut dreptul să fii sigur înainte de a-mi onora cutia de scrisori cu vizita domniei tale.
1 mai 1923“
MICA PUBLICITATE
Cumpăr bici lung, chiar uzat, pentru a putea fi ajuns cu sfârcul bancherul Aristide Blank, osândit în numărul trecut al ziarului „Naţiunea“ la o bătaie meritată, şi care fuge cu automobilul.
Ofertele şi bicele se vor adresa la redacţie: Hotel Frascatti. Bucureşti.
1923
ASOCIAŢIA DE REPRESIUNE
Unii confraţi dezaprobă cu oroare ideea bătăii profesionale. Aceşti confraţi au întodeauna ceva să-şi reproşeze însă şi meritul de a-şi da seama că şi ei ar trebui bătuţi.
Pentru că niciodată nu şi-au luat nici sentimentele, nici scrisul în serios, confraţii au parvenit la totala atrofie budistă. Lor li se pare că totul este îngăduit şi comod: după o insultă,
260
TUDOR ARGHEZI
augurii se întâlnesc la ţuică şi surâd. „Te iubesc!“ spune unul. „Te ador!“ răspunde „adversarul“.
Şi morala caldei laşităţi s-a întins.
îndată ce iei în serios un lucru obişnuit să treacă lent prin undelemnul scepticei, întreţinută cu tutun şi mastică, se produce o zbârcire a timpanului artistic şi, evident, o intimidare.
E un soi de camaraderie basă: aceea de a permite şi de a ţi se permite totul. Pe canapeaua cafenelii stau doi indivizi alături, depărtaţi prin leghii de extracţie morală. Că te cinstesc ciocnind cu dumneata paharul, nu însemnează că suntem acelaşi personaj, şi că între noi a încetat orice distanţă. Distanţa se restabileşte la nevoie cu pumnul.
Bătaia trebuie bine introdusă în legăturile noastre sociale. Un braţ întins şi un pumn colţuros au o estetică egală cel puţin cu o frază croită bine şi formează un corp mai sigur şi mai energic. Un ghiont administrat la momentul oportun în gingia ramolită profesională, e un argument.
Nu este ruşine să loveşti şi să baţi. Este o ruşine să meriţi bătaia.
Recomand cu râvnă copiilor o minte ageră, o voinţă tare dar şi un pumn utilat. Palma de fier, care se lipeşte de-o buză obraznică şi flecăritoare, este binevenită şi în societate, şi în politică, şi în literatură. Deschide Evanghelia zilnic, dacă vrei, şi citeşte; dar o şedinţă zilnică de box face parte din Dumnezeu, care nu te opreşte să-ţi întăreşti braţele şi pieptul ca să pedepseşti.
Şi de-aci nainte cu gândul, cu fapta şi cu pumnul să luăm lucrurile în serios. E singura noastră scăpare, prieteni necunoscuţi, tineri ardenţi, dintr-un timp de scărpinişuri de catâri şi de concesii.
1923
PUBLICISTICĂ
261
ASOCIAŢIA DE REPRESIUNE Cheamă publicul să se înscrie
Ideea îşi face drum.
Apelul ziarului nostru pentru înscrierea publicului inteligent într-o Asociaţie de Represiune e primit cu speranţele cu care a şi fost lansat. Numeroasele forme pe care le ia spiritul de lichea contimporan, nu pot fi urmărite şi desfiinţate decât cu bătaia. Biciul şi pumnul trebuiesc puse în onoare, în serviciul tuturor onestităţilor ofensate, ca o completare indispensabilă a instrumentului chiar al justiţiei, care nu poate lovi o întreagă clasă de delicte, din cele mai delicate, inexistente pentru Cod. Singur programul limpede formulat şi popularizat, al Asociaţiei de Represiune, va face ticăloşia atentă şi-i va tempera ardorile vicioase.
Din corespondenţa numeroasă primită la redacţie, publicăm următoarea scrisoare, sosită din Huşi, din partea domnului Paulov, fost magistrat şi actual advocat în localitate.
„Huşi 4 mai 1923 Stimate domnule Arghezi,
La o întrebare pusă de «Contimporanul» cititorilor săi, acum câteva luni, asupra pedepsei cu moartea, am dat şi eu următorul răspuns, care, bineînţeles, găsit fără spirit şi interes, nu s-a publicat.
«Sunt contra pedepsei cu moartea, nu pentru vreun motiv de ordin filosofic sau umanitarist, ci pur şi simplu pentru că nu cred în eficacitatea ei. Cred mai mult în pedeapsa cu bătaia.»
Partizan convins al unei Asociaţii de Represiune, rog consideraţi-mă printre aderenţi.
Regret mult că nu pot aduce, ca miză socială, spete late şi muşchi puternici; voi aduce însă suflet, voinţă şi... cloanţa.
262
TUDOR ARGHEZI
Cum sunt hotărât să mă mut la Bucureşti, voi pune în slujba Asociaţiei serviciile mele, dacă va fi nevoie.
Cu cea mai perfectă stimă,
Ion Paulov“
1923
NECESITATEA ASOCIAŢIEI DE REPRESIUNE
Fără să cunoaştem litigiul - dacă e de ordinul calomniei, ceea ce este de crezut, şi nu de al fanteziei agresorilor, şi nimeni nu se duce să bată un om în casa lui numai pentru că i se pare şi pentru că e susceptibil din fire - reproducem din,Adevărul“ cu data de vineri telegrama de mai jos.
Concluzia corespondentului, că „toate cercurile gazetăreşti“ sunt indignate, este naturală, dacă este şi adevărată. Aradul, de altfel, nu conţine prea multe „cercuri“ şi are mai ales cercuri de putină multe.
Domnii Lazăr Nichi şi Dante Gherman datoresc însă ziarului „Naţiunea“, care-i roagă să expună faptele, o lămurire completă a chestiunii.
„Arad 9. - Azi s-a produs o agresiune care e viu comentată, cu atât mai mult cu cât agresorii fac parte dintre notabilităţile oraşului.
Lazăr Nichi, directorul Palatului Cultural, şi Dante Gherman, profesor de liceu, simţindu-se atinşi de un articol al ziaristului Alexandru Popescu, au găsit de cuviinţă că singura armă care le stă la îndemână pentru a răspunde gazetarului, e bâta.
Ziaristul Popescu a fost bătut chiar în redacţia ziarului «Solidaritatea», din care face parte.
PUBLICISTICĂ
263
Agresiunea a indignat toate cercurile gazetăreşti. Toţi ziariştii români şi maghiari s-au declarat solidari cu colegul lor Popescu, protestând în acelaşi timp împotriva procedeului celor doi agresori.
Domnul Lazăr Nichi, directorul Palatului Cultural, a provocat la duel pe ziaristul Constantin Savu, pentru insultă.
Agresiunea e obiectul discuţiilor în toate cercurile; pretutindenea întâmpină reprobare“.
Vorbă să fie!
1923
STATUTUL ASOCIAŢIEI DE REPRESIUNE
în proiectul de statute, ce se va elabora la prima adunare, se va avea în vedere sensul următoarei schiţe de program.
în teză generală, Asociaţia se înfiinţează pentru pedepsirea faptelor de infamie şi nedemnitate, cu scopul moralizării sociale şi, prin extensiune, activitatea ei se exercită pe toate terenurile conexe cu ticăloşia.
Controlul libertinajului în presă. Oricine se va plânge organizaţiei şi va dovedi că a fost calomniat prin presă, persoană publică sau particulară, va primi o satisfacţie în concordanţă cu principiile Asociaţiei, rezumate în cuvântul: represiune.
1.	Ziarul încriminat va fi invitat să dea satisfacţie printr-un text spontan de dezavuare şi să îndepărteze imediat din redacţie pe redactorul calomniator.
2.	în caz de refuz, ziarul va fi invitat să publice un comunicat al Asociaţiei de Represiune.
3.	în caz de solidarizare a direcţiei ziarului cu redactorul ei, şi de refuz de a publica textual comunicatul Asociaţiei,
264
TUDOR ARGHEZI
Asociaţia şi-l va publica în Buletinul ei şi va anunţa represalii împotriva ziarului vinovat, aplicabile imediat: bătaia redactorului sau directorului de rea-credinţă, împiedicarea vânzării ziarului, arderea foilor, terorizarea prin toate mijloacele a ziarului condamnat.
Controlul presei pornografice şi dizolvante şi a spectacolelor pornografice: publicaţii, reviste, afişe, filme, urmate de împiedicare şi suprimare forţată.
Controlul posibilităţilor de apariţie ale unei publicaţii fără cititori sau cu tirajul neîndestulător — şi procesul cu probe al unei atari publicaţii, la tribunalul intern al Asociaţiei, unde se vor cerceta actele, fără pledoarie. Editorii şi tipografii vor fi
obligaţi să refere, la cerere, Asociaţiei.
Controlul utilităţii de apariţie a unui ziar şi utilităţii culturale a oricărei publicaţii sau edituri. Activităţile întreprinderilor judecate primejdioase şi tendenţioase vor fi obligate să se conformeze sugestiilor Asociaţiei subt ameninţarea represaliilor — si la refuz, să lichideze.
y	*
Controlul vieţii sociale subt raportul moralităţii şi apărarea femeilor, împotriva actelor necavalereşti. Orice femeie sedusă mişeleşte, are sprijinul Asociaţiei. Orice femeie va fi ofensată pe stradă de un bărbat va asista la coruţiunea individului, imediată.
♦
Controlul tratamentului la care sunt supuse animalele. Bătaia în stradă a birjarului sau cărăuşului care-si chinuieşte
/	1	1	J
vita.
Controlul copiilor pribegi.
Reprezentanţii Asociaţiei de Represiune vor participa la toate conflictele, de orice natură, cu preocuparea de a determina soluţii rapide, conforme cu principiul de organizare.
Asociaţia de Represiune nu-şi va pune programul în execuţie decât în ziua când va dispune de puteri în organizarea
PUBLICISTICĂ
265
ei, care îi vor da o autoritate fizică în primul rând, evidentă. Competinţa ei se confundă aproape cu viaţa în societate.
Sunt numeroase valorile morale din tara noastră, încre-
y	9
menite într-un mare dezgust filosofic. Pe acestea le chemăm la munca bravurii. Moravurile noastre se vor vindeca prin bătaie: să le batem cu de-amănuntuL
1923
CLERUL NOSTRU
•<Y	'*
Un articol de ziar al reverendului preot Popescu-Mălăeşti, profesor universitar, aduce aminte că în august, la un congres viitor, clerul ortodox, asociat la un congres trecut, îşi va acorda un statut şi o nouă gustare de cuvinte frumoase.
Congresele sunt, de bună seamă, interesante. Ele permit
preoţilor din provincie, care încă nu sunt deputaţi, o călătorie în capitală, vizitarea Operei şi a Pinacotecii. Dar ce urmăresc preoţii în congresele lor, afară de prilejurile de a declara, ca în trecutul congres, că mulţumită bisericii limba românească s-a păstrat şi că totul s-a făcut numai de biserică? Biserica fusese înfătisată de unii oratori entuziaşti si ca o scoală, ca unica
y y	y	*	1	9
şcoală, de strategie şi tactică militară.
Ceea ce nu se vădeşte la congres şi nici în articolul reverendului preot Popescu-Mălăeşti, este un program de activitate
at de viata actuală, care ar avea multă nevoie de acţiunea
i 9 i
unui corp organizat numeros şi răspândit în toată ţara, cum este clerul. Asemenea programe n-au fost încă formulate şi ar fi sosit, se pare, momentul în care clerul să-şi afirme utilitatea
lui socială.
De murit si de născut, românul se naşte si moare câte o
1 9 11
singură dată.
* .'t.
266
TUDOR ARGHEZI
Tot o dată se şi botează şi cu rare excepţii, relativ, o singură dată se şi cunună. Dacă preotul se mulţumeşte să-l asiste atât de puţin, este ca şi cum clerul abdică de bunăvoie de la amestecul lui intim în viaţa românească, unde este aşteptat.
în direcţia unei noi activităţi a clerului se lansează, an de an, singurele cuvinte, zbor ostenit al unor păsări ce nu se depărtează de cuiburi. Să nu fie chip de-a organiza un ideal sau măcar o muncă în vederea unui scop, aşezat dincolo de pobreganie şi prescură? Clerul românesc numără inteligenţe remarcabile şi energii.
Dar nici în direcţia împuternicirii monumentului religios moştenit, care se macină zilnic, congresele preoţilor nu aduc idei de luptă şi soluţii de succes. Mânăstirile pot deveni centre culturale şi industriale fără păreche: o mizerie hidoasă le locuieşte. O maică, un monah primesc de la stat pe an neînchipuita sumă de lei 1.277,50 (una mie două sute şaptezeci şi şapte lei şi cincizeci de bani)! Nimic nu se poate măcar îmbunătăţi? Măcar îndrepta?
1923
[„DOMNUL N.D. COCEA E UN REVOLUŢIONAR...“]
Domnul N.D. Cocea e un revoluţionar născut, un antidinastic feroce, şi aduce aminte mintea lui Beldiman, care, deja bătrân la naşterea ziaristului, se necăjea în fiece zi pe rege, capul tuturor răutăţilor.
Antidinasticismul domnului N.D. Cocea a fost mai târziu hrănit cu geniul politic al domnului Miile, alt ireductibil. Domnul Cocea e contra regelui, pe care, între o povestire pornografică şi o notiţă anapoda, îl trage la răspundere de tot
PUBLICISTICĂ
267
ce s-a întâmplat în Europa. Domnul Cocea vrea republică, nu regat, şi are şi un candidat venerabil şi fără ocupaţie pentru postul de preşedinte, pe generalul Cocea.
Dar judecătorul de instrucţie a făcut rău că nu l-a luat pe domnul N. D. Cocea în glumă. Primul care râde de opiniile domnului Cocea este însuşi domnul Cocea, care umblă cu limba scoasă după un mandat de martir.
1923
PUŞCULIŢA LUI DUMNEZEU Domnului Vintilă Brătianu
O mânăstire, frumoasă, urâtă, cu o viaţă religioasă perfectă sau imperfectă, cu cărturari sau ignoranţi, simpatică sau nu, rămâne o zămislire excepţională şi trebuie conservată ca o insulă de mari himere şi de supraumanitate. O mânăstire adăposteşte pe lângă boemii vieţii, care nu sunt niciodată de lepădat de către o societate cu respectul înţelesului şi al personalităţii - ci dimpotrivă de căutat, pentru ponderea dezinteresului lor sufletesc — oameni cu însuşiri însemnate, utilizabile pentru bine, muncă şi cultură.
Dar şi inutilă, o mânăstire e un zălog viu, lăsat pomenirii şi cugetării urmaşilor, de către nişte mari anteriori, în stare să voiască şi să întemeieze cetăţi de reculegere şi meditare.
Pierderea mânăstirilor va fi pentru sufletul românesc o pierdere cu desăvârşire grea. Până azi, modernitatea noastră nu a putut pune în societate nici un echivalent nou. Mâine, cu mânăstirile dărâmate, nu vom mai avea decât refugiul moral la Palatul Poştelor, Camera Deputaţilor şi Palatul Justiţiei. în mânăstire, şi poetul, şi omul de stat, şi economistul, şi ateul, poposit o zi, găseşte eternul subiect de gândire şi de răsgândiri.
268
TUDOR ARGHEZI
Cine trece prin tunelurile de mistere ale mănăstirilor, aceluia îi rămâne în pipăitul sufletesc puţin din pulberea de aur, cu care sunt încinse frunţile mucenicilor zugrăviţi pe negrul părete.
Evoluţie curioasă, din ziua Sfântului Gheorghe mănăstirile din jurul Bucureştilor au fost vizitate de-o foarte numeroasă populaţie evreiască.
De curând, o mănăstire a fost înjumătăţită de foc: Cernica. Ea trebuieşte reconstruită fără trecerea acelui timp, după care lucrurile îşi pierd interesul şi se îneacă în indiferenţă. Guvernul are prilejul să determine un curent mai mare decât cel necesar reconstruirii unei singure mănăstiri, luând iniţiativa reclădirii celei incendiate.
O colectă, la nevoie obligatorie, prin intervenirea hotărâtă a presei, va face restul.
Mănăstirea Cernica este în drept să aştepte de altfel iniţiativa tuturor celor care şi-au răzimat tristeţile şi îndoielile pe zidurile ei încă de mult dărăpănate.
Cititorii noştri vor putea, cu o uşoară sforţare de bunăvoinţă, să ia şi ei, în societatea lor, hotărârea de-a ajuta la reconstruirea rapidă a mănăstirii, colectând ofrande, care vor fi depuse, de pildă, la Banca Naţională. Puneţi bani în puşculiţa lui Dumnezeu!
O iniţiativă a domnului Vasilescu-Valjean, directorul general al teatrelor
Ceea ce nu ştiu să facă un bancher, care înfiinţează contra scriitorilor case de editură, vor realiza pentru scriitori, scriitorii, care îi vor înzestra cu case de locuit.
1923
VATRA SCRIITORULUI
PUBLICISTICĂ
269
în majoritatea lor scriitorii sunt chiriaşi. Cu toate că legea chiriilor îi protejează, legea chiriilor nu poate convinge pe proprietar să strice rolurile sociale şi să nu fie ispitit de casa locuită de scriitor. Unii din scriitori sunt pe punctul de a fi evacuaţi, alţii vor fi expulzaţi din casele lor mai curând sau mai târziu: pe toţi îi ameninţă transportarea domiciliului în câte o magazie, dincolo de periferii.
Cei cu totul săraci şi anemiaţi se vor putea muta la spital, în asemenea caz, domnul Aristide Blank le-ar putea trimite, cum a făcut-o o dată, zece mii de lei, cu mare publicitate în presă, pentru ca „gestul“ să nu rămâie necunoscut.
Oricine ar fi individual scriitorii, ei formează grupul social desemnat în toată istoria ca forţă civilizatoare directă şi născo-citoare de comori. La noi, scriitorii, aserviţi editorilor de calitatea milionarului Aristid Blank, depărtaţi de public, izolaţi şi străini în mijlocul poporului din care au ieşit şi care îi ignorează, ca să-i adopte, cu scuze, după moarte, au ajuns la o situaţie inferioară tuturor claselor societăţii; ceea ce e ruşinos. O casă pentru un scriitor însemnează o avere. „Daţi-ne mijlocul să ne mutăm într-un bordei, dar să fie bordeiul nostru“.
Lansată de curând, ideea Vetrei Scriitorului a fost cu prietenie îmbrăţişată de unul dintre scriitori care, dacă a înavuţit literatura cu lucrări dramatice valoroase, nu a făcut avuţie pentru sineşi decât dintr-o muncă, dusă dârz, în afară de maidanul cu scaieţi al artei. Domnul Valjean, deputat şi advocat, va interveni cât de curând la guvern şi Comună, în chestiunea terenului care se va acorda scriitorilor pe un preţ suportabil şi plătibil în anuităţi. E mai presus de îndoială că iniţiativa domnului Valjean va fi primită cu o binevoitoare dorinţă de satisfacere, de către guvern.
După obţinerea terenului, domnul Valjean îşi va continua iniţiativa, organizând cu sprijinul notabilităţilor şi al spontaneităţilor fertile, mijlocul de a se clădi un număr de
270
TUDOR ARGHEZI
locuinţe până la viitorul termen al chiriilor, de toamnă. Se vor depune toate sforţările ca numărul lor să fie cât mai îndestulător, cu tendinţa ca în scurtă vreme toţi scriitorii să sălăşluiască în vatra lor.
De astă dată nu se face demagogie.
1923
ORGANIZAŢII SECRETE O întreprindere de dizolvare şi amoralitate, condusă de un bancher. Domnul Aristide Blank şef de acţiune
Suntem siliţi să ne repetăm. Repeţirea nu constituie, în cazul acesta, un neajuns. Ridicând neîncetat la punctul de pornire un început de polemică, degenerat în porcărie gen „Cultura Naţională“ şi gen Aristide Blank, se pune în evidenţă un procedeu. Dacă ar fi numai un procedeu de mediocritate, el e de tolerat. Nu ne găsim nici la debutul, nici la finalităţile mediocrităţii în artă şi cugetare; personagiile prin autoselec-ţiune vor continua încă destulă vreme să joace rolul inutil şi deşert al băşicilor de aer, sparte la suprafaţa apei.
Dar e un procedeu de anumită finanţă, care, bizuindu-se pe eroarea că totul i-a devenit permis, recrutează cu bani soldaţi de pripas, îi angrenează la politica ei secretă, îi demoralizează, îi depersonalizează, pentru ca din spatele frontului lor, împins din bănci în ţară, să murdărească, dacă se poate - şi nu se poate! - forţele ce i se opun.
Am spus în numărul nostru trecut că mişcarea studenţească trebuie să-şi corijeze obiectivele, şi dacă loveşte, să lovească just.
PUBLICISTICĂ
271
Gultura românească nu poate să devie un nou trafic politic al unei firme, „Marmorosch, Blank & Cie“, a cărei dibăcie suspectă îşi constelează strategia cu nume de profesori universitari români, zeloşi în a câştiga câteva zeci de mii de lei mai mult pe lună, dintr-o muncă pe care nu o fac şi nici nu li se prea cere.
Asistăm la conrupţia şi degradarea intenţionată, cu tarif şi program. Şi în vreme ce banca ne conrupe, ziarele băncii ne batjocoresc, învinuindu-ne de conrupţie şi destrăbălare, iar agenţii ei, din străinătate, ne fac portretul naţional, obţinut prin conrupere, în persoana câtorva duzini de somnolenţi, atrofiaţi sau vicioşi. Aceste nuanţe ar fi de dorit să le mediteze tinereţea vie a studenţilor, cu un ceas mai devreme, înainte de a fi târâţi, la rândul lor, în marea mocirlă organizată, şi pentru că au pornit, să se oprească numai după ce reacţiunea deplină se va fi făcut, însă în sensul evenimentelor, nu al iluziilor şi al resentimentelor pripite.
Când se iveşte o pildă demonstrativă, ea trebuie ţinută şi îndelung arătată.
Iată acum exemple despre formula după care organizaţia secretă a actelor de cultură românească improvizează un front pentru necesităţi diverse, în caz de descoperire şi primejdii.
Aristide Blank face „Cultura Naţională“, pentru tipărire de cărţi, la care închiriază ctitoria de faţadă a domnilor Pârvan, Gusty, Ţiţeica şi alţii. Aceştia, la rândul lor, sunt încurajaţi să mobilizeze la editură cât mai mulţi tineri scriitori, care, izolaţi de conducerea „casei“, sunt risipiţi, prin posturile subalterne.
„Cultura Naţională“ scoate o serie de „biblioteci“ şi de reviste cu aparenţa independenţei, care par a fi numai tipărite la ea, şi de fapt se hrănesc din orientările directivei supreme.
„Cultura Naţională“ improvizează, tot cu aer de independenţă, un serviciu de colportaj, ca să acapareze şi piaţa librăriei,
272
TUDOR ARGHEZI
şi scoate un Buletin al cărţii, pe care-1 pune subt conducerea unui ucenic de fîlosofîe ratat, însă util prin numele lui de Ionescu.
Aristide Blank scoate ziarul „Aurora“ cu domnul doctor Lupu, notabilitate a Partidului Ţărănist, asigurându-şi pe firmă şi prezenţa unui ţăran zugrăvit.
în „Pasajul român“ iese ziarul „Ideea europeană“, ai cărei redactori fac servicii şi la „Cultura Naţională“ şi la Buletinul cărţii. Ziarul e editat de un alt organ al organizaţiei secrete „Marmorosch, Blank 6c Cie“, de Reforma socială, organizaţie a şefilor ţărănişti şi proprietară a unei tipografii.
îndată ce caracterul cultural al „Culturii Naţionale“ este contestat, din toate bălţile alimentate cu lăturile în care Aristide Blank îşi spală intelectul presupus, ies broscoii la iveală. Aţi observat socotelile organizaţiei: pretutindeni ea plăteşte numai profesori. Ceilalţi, profeţii, stau sus, pe Sinai, în bancă.
Este ceva, ceva bine sistematizat în toate acestea? Este. în polemicile noastre trecute - şi avem la activul nostru destule - niciodată nu am apelat la pumn şi la baston; căci, într-un fel sau altul, toate polemicile au fost duse cu fantezia şi cultivarea caricaturii, ceea ce face chiar din pamflet o savuroasă operă de artă.
De astă dată, în chestia „Culturii Naţionale“, a intervenit factorul asasin al asociaţiei de dizolvare, care, în probleme de cultură, descoperit şi ruşinat, caută să murdărească o pornire mentală şi o fervenţă literară cu insulta zarafului ticălos, procopsit din zdrenţe dezbrăcate de pe morţi şi mascat cu figurile celor vii.
Aci pumnul şi bastonul sunt de rigoare. Discuţia devenind infamă, încetează. E de doborât un făcător de rele, care, în întuneric, încearcă, pe sufletele noastre, cheile lui false. El se doboară cu pumnul şi cu bastonul - nu este nevoie de revolver.
1923
PUBLICISTICĂ
273
AMINTIRILE IERODIACONULUIIOSIF
V
Domnului Pisko i-ar fi stat rolul mecanic de-a mobila o grădină de douăzeci de metri pătraţi, cu avuz în mijloc şi raţe scăldătoare, plimbându-şi continuu pe-o alee de pietriş arătarea de caolin şi cauciuc. Mai pitic decât toţi funcţionarii făbricii noastre de zahăr, cu bărbia grasă, roză, terminată într-un cioc de câlţi, el făcea înconjurul maşinilor, cu degetele prinse în mânecile jiletcii şi cu palmele ridicate, ca un personagiu pregătit să zboare cu două aripi de boboc de gâscă. Umflat şi aparent uşure în pantalonii lui, prea scurţi faţă de diametrul pântecului enorm şi totuşi desinat, te aşteptai în toată clipa să-l vezi suindu-se în aer cu aripioarele lui de la jiletcă - şi de-acolo, de sus, lăsându-se surâzător şi roşcovan, ca un mare farsor, cu totul într-altă parte.
în castitatea celor mai mulţi ingineri şi chimişti din ateliere, frigizi în ce priveşte femeia străină, pe cât de sentimentali şi de copilăroşi cu nevestele lor, fecioria domnului Pisko era cum ar fi fost naşterea unei cămile într-un staul de iezi. Toţi îşi permiteau uneori aluzii, priviri poftăreţe cu fetele de la „ştangăre“, mai curate, şi alese pentru fizionomia lor, oacheşă şi durdă, să se compuie cu ciubucele albe pătrate şi cu vaporii liliali ai pudrei de zahăr, a cărora atmosferă de ceaţă albă-dulce părea o tămâie a zeilor celor de mai sus, adoraţi cu smirnă de marmură arsă.
Câte o idilă lângă un manometru se schiţa, provocată de fetele lucrătoare, care se jucau cu nemţii ca nişte pisici savante.
Dar, ca şi cum se simţeau strâns privegheaţi de ochiul conştiinţei, care făgăduise, în patria depărtată, unei copile stacojii, cu inelul logodnei la deget, singura bucurie a nupţiilor adevărate, binecuvântate de preot, surâsul galant al câte unui
274
TUDOR ARGHEZI
bavarez uriaş, se împleticea deodată, cu o încruntare voluntară a feţei la sunetul de sfârşit de rând dactilografic, al amintirii. Dacă ar fi insistat fata, băiatul prins în vâltoarea mistică a simţurilor înfierbântate, peste care raţiunea răsturna o apă îngheţată, ar fi fost în stare de violenţe neîngăduite şi de-o răzbunare inversată, dusă la exces.
între ţigăncile noastre pâlpâitoare şi între ţărăncile maculate de lumina soarelui, erau unele temperamente cu pripelile neastâmpăratului fus, care ar fi voit să se încaiere cu cânepa pieptănată şi cu firea de borangic a unui blond de la nord. Sfielile germanice aţâţau virginităţile scăpate din clăile de fân şi din strânsura cu putoare de usturoi, a flăcăilor, ieşiţi în dorinţa cerbilor, la lună. Devenind senzual agresive şi bărbăteşti, fetele lucrătoare din rafinerie se adaptau situaţiilor de atac şi urmărire, iar pudoarea lor, totuşi intimidată, găsea un refugiu exprimat cu nevinovăţie:
—	Domnule Franţ, vreau să fac cu dumneata un copil...
Auzind acestea, spuse întotdeauna altora decât lui, domnul
Pisko, care începuse să priceapă româneşte, ridica braţele-i mărunte către ceruri şi exclama:
-	KikilaîKikilal... mein Gott!
Doctoratul domnului Pisko fusese obţinut, evident, în chimia industrială: e un titlu meşteşugit, care se capătă pentru orice industrie în parte, cu chinul a două, trei manipulări şi zece reţete, învăţate pe de rost, şi cu obligaţia de-a nu trece de utilizarea lor aplicată, fără un titlu nou. Fracţiunea de doctor lucra însă, în spaţiu mărginit, ca un Doctor cu majuscula universităţii. Un vocabular restrâns şi misterios, adaos la un ochi din tricotajul chimiei, desăvârşea meseria. Doctorul Pisko zicea Schwefelsauer şi Betriebssauer şi Betriebstoff Lösung şi Sanft cu o dicţiune măreaţă de diplomat de Conservator.
Magnificenţa ştiinţei doctorului Pisko a fost supusă la o dureroasă încercare, cu prilejul sosirii unui complicat aparat
PUBLICISTICĂ
275
nou, aşteptat un semestru şi creat în întregime din cristal. Desfăcut din cutiile în care piesele se găseau izolate în gheme de lână de lemn, numai montarea lui, conform unei schiţe alăturate, cifrat, multicolor şi însoţit încă de pe exteriorul cutiilor, cu săgeţi de orientare, ne-a luat o săptămână.
Aparatul consista din tuburi groase de sticlă, răstignite pe un plan fix şi comunicând unele cu altele prin ţevi capilare. După factură şi comandă, aparatul trebuia să slujească la analiza ţiţeiului şi la extragerea automatică, în timpul unei singure experienţe, a tuturor derivatelor de petrol. Raportul dintre cantităţi era chemat să informeze preferinţele fabricii asupra comenzilor de combustibil lichid pentru marile generatoare, al cărora urlet de artilerie întâmpina auzul din depărtare. în tubul marcat Petroleum trebuia să se plaseze de la sineşi petrolul; benzina în tubul însemnat Benzin şi uleiurile la Oel.
Teoretic, totul s-a explicat în cele din urmă şi chimiştii toţi, adunaţi în laborator şi stupefiaţi de greutatea ghicitorii, s-au strecurat în fabrică şi în ateliere, unul câte unul, abandonându-1 pe doctorul Pisko, singur, asistat de mine. Simţisem de cu vreme că doctorul Pisko s-ar fi lăsat de bunăvoie spânzurat, mai repede decât să se măsoare cu fanteziile noului aparat. De ciudă mută el asuda exagerat şi, de ură, sudoarea începuse să-i miroasă din subsuori a fiere. în ziua când trebuia să-şi înceapă experienţa, udul l-a sâcâit ca o boală de băşică, scoţându-1 din laborator la toate zecile minute. „E curios, mi se plângea el: aici mă trece şi afară mi se opreşte.“ Doctorul Pisko era emoţionat.
Că aparatul mergea după ultimele date ale ştiinţei, o afirma cu formule şi cifre brevetul. în ce mă priveşte, de la început avui intuiţia că ne găseam în faţa unei reduceri, comparabilă cu maşinile de bucătărie şi fiarele de călcat, vândute pentru gospodinele de trei ani şi jumătate, în magazinele de jucării.
2 76
TUDOR ARGHEZI
Gravitatea comică a specialiştilor noştri, adunaţi la deschiderea, cu mii de precauţiuni, a lăzilor şi cutiilor, nu mi-a clătinat convingerea un moment.
Unul din noi desfăcea câte un calâp enorm de paie, un sfert de ceas - şi în cele din urmă, dintr-un sâmbure de foiţă, învăluit în câteva foi, apărea pe vârful celor două degete ale mâinii, care scotocea conţinutul, sâmburele: un robinet infinit de mic, de sticlă.
Plictisiţi şi surprinşi, nemţii strigau: „SchrecklichF - iar franţuzii: »MerdeF
Un singur detaliu lipsise câtva timp din piesele aparatului -şi el a fost găsit la un ţigan, însărcinat să adune talajurile ce serviseră la împachetat: ţiganul ezitase între a crede că are de-aface cu o bomboană sau cu o bijuterie şi pentru orice siguranţă şi-o îngropase în gură, între gingie şi obraz, la rădăcina măselei, cu intenţia, poate, de-a o înghiţi, ca să o spele a doua zi de noroi...
Ajustat, strâns în cârlige, splendid ca un raft de licuorist, aparatul sclipea, gata de a intra în funcţiune, dinaintea ochilor prea albaştri ai grăsucului Pisko. De câte ori ducea degetul către un gât sau o băşică, doctorul şi-l trăgea instantaneu înapoi şi citea instrucţiunea, cu unghia pe buze. Scutura capul şi rostea „Nein!“, apoi revenea împăciuitor şi zicea Natürlich“ sau „Gewiss“. Sau se supăra: „Unmöglich!“
Când totul era gata şi nu mai rămânea decât experienţa, proba, prin care vasele cu ţiţei, pregătite pe o masă, aveau să fie silite să-şi exprime purul adevăr interior, doctorul Pisko, căuta, confuz şi turburat în taină, noi pretexte de întârziere.
-	De ce mă fixezi aşa?, mă întreba doctorul în chimie, în minutul în care vroia să toarne în orificiul unui bazin din capătul aparatului o cantitate de ţiţei.
Ţiţeiul trebuia turnat prin capătul celălalt; noroc că instrucţia era deschisă subt ochii experimentatorului, cuprins
PUBLICISTICĂ
277
de o mare groază. EI se şi mută cu vasul lui de sticlă în capătul opus.
Problema era cu atât mai înfiorătoare cu cât se experimenta un material care murdăreşte şi idealul trebuia să fie ordonat astfel încât, introducând ceva negru şi lipicios în aparat, să iasă altceva, incolor sau irizat simpatic şi detersiv.
—	Dacă mă mai fixezi aşa, repeta doctorul Pisko, plec şi nu mai lucrez, şi răspunderea o să fie a dumitale.
Circulai prin laborator mai departe, în odaia vecină, unde fierbeau nişte zemuri de zahăr, acordându-i doctorului timp să se iniţieze, dar urmărindu-1 prin intervalul uşii. Mai asigurat, el se lăsă o dată pe vine ca într-un joc căzăcesc, strânse pumnii şi se încordă. Probabil că figura corespundea vreunui precept de autosugestie, învăţat dintr-o lucrare scrisă pentru fericirea omului, Energia prin sine însuşi, în douăsprezece lecţiuni, sau Magnetismul personal, teze care tocmai atunci părăseau obscuritatea psihologică a minţilor studioase şi începeau să se vulgarizeze în volume pe înţelesul tuturora.
II văzui luând o sticlă de ţiţei cu mâna stângă, apoi corijân-du-se şi apucând-o cu dreapta; întâi cu dreapta obişnuită, apoi cu dreapta întoarsă aşa ca răsturnând clondirul să se poată depărta şi piciorul şi, eventual, să poată ieşi, la rândul ei, şi limba. Aparatul avea o gaură prin care lichidul trebuia turnat cu scamatoria personalităţii întregi. Dedesubtul rezervorului, în care încăpea un sfert de kilo de combustibil, se găsea o lampă de spirt cu fitil.
întors lângă savantul meu, găsii şi ţiţeiul introdus în rezervor şi fitilul aprins. Doctorul Pisko tocmai sărise să mă cheme, cuprins de-o bucurie imensă de câine entuziast, care se întrece cu umbra lui, se întoarce şi o croieşte de-a fuga în toate direcţiile deodată. El voia să retuşeze şi impresia proastă pe care ghicise că mi-o făcuse doctoratul lui şi să-şi cureţe prestigiul de toată funinginea zilei. Cu un gest familiar îmi
278
TUDOR ARGHEZI
arată întâi că flacăra arde; ceea ce nu era prea surprinzător. Insinuă apoi că un asemenea aparat nu are nimic nou decât înfăţişarea generală; că analiza produselor petrolifere a fost în toate timpurile în programul laboratoarelor de fabrici, mişcate cu păcură şi gaze sărace, dat fiind că însuşirile unui produs bogat în carburante ieftineşte cheltuielile de fabricare.
Cu acelaşi deget care pornise de la flacăra de spirt, doctorul Pisko îmi arăta circulaţia alternativă a diverselor succedanee, care se strâng de la sineşi, numai prin puterea densităţii şi a volatilităţii în diversele tuburi, dispuse paralel în aparat, ca ţevile de orgă; petrolul la petrol, benzina la benzin, parafina la parafin.
-Acum, zise doctorul Pisko, pe ţeava asta, uită-te cum vine benzina.
Nevăzând venind nimic, îndrăznii să fiu sincer cu doctorul Pisko, care rămase uimit de perdeaua deasă a ochilor mei.
-	Nici acum nu vezi?
-	Nici acum nu văd. Poate că nici nu vine nimic, domnule doctor.
-	Nu vezi nişte vapori, aproape invizibili, care se îndreaptă încet între tubul B2 şi C3?
-	Aş putea să jur, domnule doctor, că nu se îndreaptă nici un fel de vapori.
-	Eşti extraordinar, dumneata, răspunde ironic doctorul Pisko, care totuşi se îndoia că zăreşte vaporii, căci îi vedea numai spiritualizaţi şi prin prospectul pe care îl citise.
Se aude brusc o plesnitură...
-	Ce e asta? întrebă doctorul Pisko.
-	A crăpat tubul de la benzin...
-	Nu se poate!
Ţac! Ţac! Ţac! Ca subt o ronţăitură de cleşte nevăzut, plesneşte, unul după altul, fiecare tub. Doctorul Pisko e consternat:
PUBLICISTICĂ
279
-	Aici trebuie să fie petrol, spuse doctorul Pisko.
-	Unde? La benzin?... Vă înşelaţi. Nu e nimic nicăieri. în toate tuburile este numai aer curat, domnule doctor şi toate tuburile au plesnit...
-	Un aparat atât de scump! plânse lin curajul bolnav al doctorului Pisko..
Doctorul Pisko, palid şi trist, stinse, suflând într’nsa, flacăra de subt rezervorul de ţiţei...
1923
ANTISEMIŢI?...
Răspunsurile pe care ziarul nostru le-a dat acţiunii financiare de ticăloşire întreprinsă de domnul Blank prin literatură şi presă, ne-a pricinuit din câteva părţi neaşteptatul supranume de „antisemiţi“.
După zece ani de activitate polemică şi literară în sensul introducerii românilor de lege mozaică în cetăţenia românească şi în toate drepturile locuitorilor creştini ai ţării, acuzaţia este cel puţin deplasată - şi ne putem permite, pe baza chiar a trecutului nostru, libertatea de a critica tot ce ni se pare criticabil în Israel, fără să avem datoria de-a ne aştepta la nemulţumiri şi mustrări.
Este de făcut un distinguo, pe care întodeauna l-am făcut.
între evrei se deosibesc câteva categorii naţionale, din care ne interesează trei, în cazul nostru: evreii finanţei politice (Blank &C Cie), evreii inteligenţi şi evreii... susceptibili.
Categoria din urmă nu este compusă nici din inteligenţi şi nici din proşti, exclusiv: sunt susceptibilităţi duse la exces şi printre inteligenţele evreieşti. De pildă, devii suspect îndată ce întârziezi asupra calităţilor româneşti şi de îndată ce ai exprima
280
TUDOR ARGHEZI
dorinţa să vezi un popor românesc concentrat în maximul personalităţii lui, pentru un maximum de randament propriu.
Dacă numeşti poporul român „o rasă“ provoci acuzarea de ignorantism: românii nu sunt o rasă - există pe lume o rasă -şi poate singura pe lume — dar aceea nu e românească. Dacă zici „neamul“, românesc, ţi se va răspunde că nici neam nu sunt românii. Românii ar fi ceva ca nişte pulbere ţigănească, ridicată din drumul în lungul căruia se numără paşii victorioşi ai altor popoare; ceva incert, inform, incoerent, fără drepturi la o individualitate întreagă: este şi nepermis şi imposibil - se cam răspunde. Noi deocamdată, spun evreii susceptibili, şi proşti, şi inteligenţi.
Dacă nu pomeneşti întodeauna numele de evreu cu câteva calificative extatice, eşti suspect şi pe cale de a fi taxat antisemit. Să nu dojeneşti un evreu, căci eşti un sectar şi poate că un huligan. Domnul Aristide Blank nu are de-a face decât cu categoria lui: să nu vorbeşti însă de domnia sa, căci eşti antisemit: domnul Blank se face sfânt (tabu) cu începere din momentul în care un creştin îi pomeneşte scabroasele întreprinderi culturale. Şi nici nu ar fi logic într-altfel, căci în toate întreprinderile de presă, cu nuanţă simili-independentă, domnul Aristide Blank are câte o participare.
Evreii proşti şi susceptibili se supără foc de toate celea - şi abia dacă, în ultimă analiză, ţi-ar fi îngăduit să scrii româneşte după gramatica limbii, necorectată de „Cugetul evreiesc“, o revistă care a răspuns du tac au tacy pentru ca să o înfunde, unei reviste ce avusese neobrăzarea să-şi ia firma „Cugetul românesc“. E de la sine înţeles că un cuget românesc nu poate să existe.
Ce-i de făcut cu atâtea susceptibilităţi, şi de-ale inteligenţilor, şi de-ale celor proşti?
Aci am apela la categoria evreilor inteligenţi, care ştim din experienţă cât au suferit moralmente de pe urma evreilor tâmpiţi, şi cărturari, al căror număr e considerabil. S-a observat^
PUBLICISTICĂ
281
şi observaţia e permanent adevărată, că în prostie, când un evreu are fantezia să se nască mărginit, nu-1 întrece nimeni.
înainte de toate, evreii inteligenţi nu fac decât într-o proporţie neglijabilă ziaristică: presa este rezervată, ca un apanagiu, evreilor săraci cu duhul - şi şmecheri, cu puţine excepţii întru tot onorabile. Evreii inteligenţi se îndeletnicesc cu profesiuni direct productive, sunt prieteni ai datinilor româneşti, curioşi ai folclorului, amici ai poeziei şi artelor. Detaliu interesant, evreii inteligenţi trec uneori, printre cei de-o categorie subalternă, drept antisemiţi. Dar trebuie să ne rugăm de evreii inteligenţi să scoată şi ei măcar o revistă, dacă nu un ziar, şi cu prilejul zilnicei expoziţii de susceptibilităţi, pe care le întreţin cei proşti cu ardoare, să-i tragă de urechi şi să le taie proştilor infatuaţi nasul.
Susceptibilitatea proştilor din Israel e agresivă şi se manifestează printr-un întreg jurnalism care-i departe de-a chema simpatia publicului asupra categoriei respective, ba prin generaţie spontanee determină necazuri, întreţin iritabilitatea, împotriva şi a categoriilor valoroase. Uneori, eşti şi pe punctul de a deveni antisemit din cauza unică a zelului idiot pe care-1 cheltuiesc urmaşii de calitate proastă a lui Abraham -şi pentru că aceştia te vor cu orice preţ antisemit - şi din spirit de contradicţie, ca Schopenhauer, adversar al şcolii sale, în momentul invaziei nerozilor bombastici.
1923
AGRESIUNEA DOMNULUI COCEA
Sunt mâhnit să constat, mai ales într-un moment penibil pentru domnia sa, că domnul N.D. Cocea suferă de-o bravură intelectuală specială.
282
TUDOR ARGHEZI
Câtă vreme m-am absentat din presă, domnul N.D. Cocea nu evita să facă în noua ediţie a „Faclei“, şi mai des decât ar fî avut nevoie, aluzii comode la persoana mea mută. De când redactez „Naţiunea“, domnul N.D. Cocea polemizează cu mine prin scrisori anonime, pe care le primesc la redacţie. Am relevat deunăzi una: de astă dată voi pomeni pe a doua. în manuscris şi prin interpus, domnul N.D. Cocea pretinde că, acum, când i-aş putea răspunde, o polemică tipărită m-ar onora afară din cale de mult şi personagiul său nu se mai învoieşte să-mi sporească onoarea. Vedeţi, domnul N.D. Cocea nu e numai brav, domnia sa este şi scrupulos şi acurat. A doua scrisoare a domnului Cocea, elucubraţie tristă,
inferioară si haotică, din care reţin că domniei sale îi convine
> ' )
bucuros un roman american, brodat pe regretabilul incident întâmplat într-o seară. Dacă nu aş fi cetit propriile sale declaraţii din „Adevărul“, şi nu aş fi aflat chiar din cuvintele sale că este o victimă a democraţiei, nu as fi crezut că domnul N.D. Cocea ar fi putut să fie bătut şi bătut în chipul cum relata acelaşi ziar.
Domnul Cocea mă acuză prin scrisoare anonimă că l-aş fi bătut eu, prin intermediul „bandei“ mele „negre“!
Halucinare sau infamie, trebuie să fac apel la memoria domnului N.D. Cocea, ca a avut câteva prilejuri să tremure agăţat de braţul meu, în trecut — trebuie să-i amintesc domnului Cocea că, şi prieten şi adversar, am fost şi sunt deopotrivă de leal; că atunci când scriu, iscălesc cu numele meu şi când lovesc, cum mi s-a întâmplat nu demult, lovesc cu pumnul meu, asumându-mi răspunderile actelor mele, greşite sau drepte, însă todeauna sincere integral. E singurul merit care
tin să nu-mi fie contestat — iar cu domnul Cocea nu am
i
răfuit
nimic.
PUBLICISTICĂ
283
.r
Domnului N.D. Cocea i-ar plăcea să stabilească o confuzie între agresiunea a căreia victimă a fost şi aşa-numita de mine Asociaţie de Represiune, care doresc să se înjghebeze.
Necesitatea acestei Asociaţii am simţit-o urgentă cu prilejul urlei campanii de calomnii murdare, comandată împotriva mea de la „Cultura Naţională“, o editură criticată de mine în opera ei artistică. Deşi la idei şi principii a fost opusă insulta insului meu social, nici domnul Cocea literatul, artistul, în revistele sale de literatură si idei, nici alti confraţi în celelalte publicaţii, care nu încetau să aibă păreri măgulitoare despre „talentul“ meu — nici unul şi nici una din toţi şi din toate, nu au relevat cel puţin abjecta deplasare a chestiunilor, în litigiul scabros dintre un scriitor şi o casă de editură, aparţinând unei bănci.
' ^ *** *
. 1 .. ' *•
Situaţia foarte nouă impunea o apărare nouă, cu atât mai mult cu cât se vădea organizarea completă a acestei situaţii, în folosul unei instituţii de finanţă acaparatoare.
Dacă Asociaţia de Represiune va fî vreodată realizată, autoritatea ei educativă nu poate fi dobândită decât printr-o acţiune publică şi cunoscută, cu scopuri netede, cu membri ştiuţi de toată lumea, declaraţi şi iscăliţi, în stare să reclame un
a ■ f. ti’
•4«
drept şi să-şi ia o răspundere. Bătaia, care va fi ultimul argu-ment al Asociaţiei, va fi administrată fără mister, după ce toate mijloacele energice, dar civilizate, vor fi fost epuizate - şi bătaia va fi, în orice eventualitate, aplicată direct, ziua namiaza mare piîn public, de către membrul lezat, nicidecum de către un grup anonim, năpustit din întuneric asupra unui singur om incapabil de apărare. Asta nu!
Modelul edificator al acţiunii unei atari Asociaţii l-am
>	> produs în fapt subsemnatul, în cazul jignirilor mele. Am dat toată publicitatea trebuincioasă cazului meu, pentru ca nimeni să nu piardă enunţiul problemei. Am pus condiţii, am un termen, în care o minte onestă putea să-şi recunoască
;’r‘-'i	♦	'
* VV;:
284
TUDOR ARGHEZI
păcatul şi, reculeasă, să dea înapoi, cu acea vitejie, şi în eroare şi în pasiune, care stă frumos intelectului chiar de calitate mediocră. Am acordat răgazul ca adversarii mei să ceară autorizaţia de-a purta revolvere: erau patru. Nu am căutat avizul nimănui, aprobarea nimănui, ajutorul nimănuia.
Agresorii ar face bine să se dea bărbăteşte pe faţă pentru ca imaginaţia domnului Cocea să nu mai fluştureze.
1923
C. CARANFIL
S-a convenit, în uimire şi revoltă, ca unii dispăruţi, dispăruţi fără sens, să fie aşezaţi în rubrica „morţii stupide“. Rareori moartea si-a meritat calificativul ca-n cazul morţii lui Caranfil; deasupra mormântului căruia a desfoiat câteva zile presa, fără
o	floare, fără o frunză, anunţuri şi publicitate.
L-au cunoscut toţi gazetarii, toţi scriitorii, toţi pictorii ţ toţi oamenii politici pe omul discret până la şoaptă, blând cu naivitate şi sceptic cu surâs, care aducea atât de mult cu precursorul lui în tărâmurile morţii, pictorul Luchian.
Născut în Galaţi, el era calificat prin dubla lui ascendenţă, atică şi moldovenească, să fie inteligenţa fină ca acul şi sensibilitatea de broderie ce-a fost. Trecut înainte de vreme si ostenit
y
la netimp, înfăţişarea lui chinuită, în secret, era răscumpărată de frăgezimea delicatului zâmbet, care-i sta în aspectul figurii ca trunchiului scorburos firul de salcie proaspăt.
Cu Caranfil s-a pierdut ceea ce-i mai rar şi mai de cinste în vitrina Bucureştilor, un om de treabă. Cititor priceput, contemplativ duios, trist în toate lucrurile şi chiar în zâmbetul lui adorabil, acest feminin şi friabil a putut să fie cândva, în furtuna războiului, si Cenzura, iar firea lui de melodii lü
PUBLICISTICĂ
285
surdină a putut să inspire domnilor din presă şi groază. Poate că tăcerea tuturor, la prohodirea trupului său de schivnic penitent, este şi o răzbunare, pentru toate frazele imbecile, pentru demagogiile ieftine fără sintaxă, pentru elucubraţiile mizere- şi improprii — curmate nervos de creionul roşu
exasperat.
Fie-i bietului Caranfil localul cerurilor la toate orele deschis şi Paradisul dulce ca ţigareta „Regală“.
DESPRE LITERATURĂ SI SCRIITORI
i'
Dascălul universitar cu care vorbeam într-un ungher de
I..
’.vV "
ie, judeca limba unui scriitor român, după ce o mai case şi-n jurnal. Fără să se teamă de vecinătatea cărţilor din rafturi, unde se strângea ghiersul celor mai tari generaţii de povestitori şi de artişti deasupra capetelor noastre, sentenţios şi savant, profesorul îmi aducea aminte de toate preceptele
care n-au folosit şi nu vor fi de nici un folos nici unui scriitor, niciodată. In mai puţin de un sfert de oră, evanghelia meşteşugului scriitoricesc fu recitată de tot.
Dacă omul acesta ar scrie după cum vorbeşte, ce n-ar putea , ne zicem noi, din pana lui, de vreme ce el cunoaşte ana-tom ia artei literare şi a limbii, atât de magistral. Când o să
apice tot ce ştie, acest profesor va fi miraculos. El ştie ceea ce nici Homer, nici Goethe, Shakespeare, nici Dante n-au
-m ■ ■ ■
Şi-i atât de familiar cu toate bagatelele literaturii mari, încât că toţi poeţii din lume s-au inspirat pentru opera lor, iÂperfect de la dânsul. Şi aceştia se mai îndoiau. Profesorul meu, ar fi o nesocotită îndrăzneală ca să crezi că s-ar putea
286
TUDOR ARGHEZI
îndoi oarecând de oarece. Totul la el e clar, orânduit şi definitiv.
Dacă ai cerceta acum foile pe care şi-a pierdut el cea mai preţioasă sudoare, cărţi, articole, discursuri, ai vedea că dogmele-i admirabile nu i-au slujit la nimic. Din cinci mii de volume pe care le va fi cetit cu patimă şi încăpăţânare, el n-a reţinut, afară de citaţii utilizate în scrierile lui, şi n-a putut să adune atâta dibăcie cât trebuieşte unei fraze banale ca să fie scrisă destul de cum se cuvine. Ei, domnule Dascăl, cum se face că în douăzeci de ani de activitate literară intensă, n-ai aşezat pe hârtie un singur rând care să reflecte decalogul dumitale şi că în tot ce scrii eşti greoi, moale, lăbărţat, plictisitor şi comun?
Scriitorul e un prost, să ne mulţumim că este critic excelent.
Se întâmplă însă că limba autorului criticat, mie îmi pare corectă. în zadar i-aş reciti paginile cele mai „puţin româneşti“. Ele sunt româneşti. E o limbă cugetată. Dascălul meu argumentează cu „geniul limbii noastre“, el care n-are geniu cât un bob de fasole. Geniul limbii, strâns în urechea lui, este jignit: O întorsătură în dialog, o inversiune în descriptiv, verbul nu ştiu unde, cuvintele împărechiate arbitrar. Dascălul meu şi dascălul dumitale habar n-au că stilul e singura limbă a scriitorului şi că stilul cuprinde şi primează limba.
La rândul nostru suntem dascălul şcolar literar, care în timpul lecţiilor ne încolţeşte într-o mie de chestiuni penibile şi delicate. Cursul nostru e un masacru, întemeiaţi pe lipsa de respect şi pe convingerea că în materie de artă totul trebuie să înceapă de la noi. La început nu era nimic, - şi ne punem în împrejurarea fericită că suntem la început. Pentru că n-a mai fost limbă, căutăm o limbă. Ce importă că noi purcedem din câteva mii de veacuri, de vreme ce tot artistul trebuie să fie neapărat un alt veac cu desăvârşire nou!
PUBLICISTICĂ
287
Ca să scriem, noi ne căznim să fim însăşi ignoranţa, şi toată cultura noastră consistă în aprofundarea acestei dumnezeieşti ignoranţe, cu care ne fălim. Abstracţie de reguli, de datini, abstracţie de literatură. Când scriem, noi nici nu facem literatură. S-ar zice că scriem şi nu-i adevărat. Scrisul nostru e agricultură sau ţesătorie. Abia de-ţi trebuieşte un plug sau un război. în vreme ce ni se strecoară rândurile printre degete, firul nostru plăsmuitor evocă sute de industrii. Ecouri de lăcătuşerie, şuier de rändele, zumzet de prisacă, lovituri abrupte de pietre cioplite, distilerie de păcură şi alcool, locomotive, ocne surpate în întuneric. Cum să ne mai placă literatura şi reţetele ei! Noi nu suntem „scriitori“ şi nici vom căuta să fim: pământul de hârtie al literaturii noi îl străbatem ca o mocirlă albă.
Şcolarului nostru îi recitim zilnic o singură lecţie, pe care este nevoit să o primească şi să o aplice riguros.
Tu să n-ai nimic altceva decât un condei, o călimară şi un caiet. Cărţile, aruncă-le pe fereastră. Neagă universitatea. Ţi-aş lua chiar condeiul, cerneala şi hârtia şi aş fi mai mulţumit când ţi le-aş arunca odată cu cărţile, pe fereastră. Pentru ce n-ar fi o brută ca tigrul şi un despuiat ca piscul? Dar m-ai luat de dascăl pentru literatură şi mă plăteşti ca să te-nvăţ.
Cu condeiul tău să faci tot ce vrei, pentru că pe lângă uneltele blestematului dat de a macula hârtia, când ai cumpărat un condei, aveai ceva de mai înainte şi mai mult talent. Poate vrei să-ţi explic şi talentul! Du-te, domnule, la Facultatea de Litere şi lasă-mă-n pace. Talentul îţi dă dreptul la suprema aristocraţie de a nu ţine socoteală de nimic. Ascultă-mă pe mine, într-altfel nu poţi fi şi de-a surda vei căuta sprijinul unei tradiţii. Mizerabilă alianţă: tradiţia nu te adoptă bucuros decât atunci când ai trecut peste dânsa; sclavii nu cunosc mântuirea, făcută pentru stăpâni.
288
TUDOR ARGHEZI
Tu trebuie să umbli ca un vârtej, în spirală. Să alegi tot ce se ridică de jos, cu tine şi nu mai mult. N-asculta la geamul luminat cum se vorbeşte subt perdele. Vorbeşte tu cu vorbele tale, pe care le vei amesteca, le vei rupe şi le vei anina de panta ta cum îţi place. Bunul tău plac e legea esenţială. Tu n-ai să te preocupi de altceva de nimic. Bunul-plac al tuberozei este să fie veninoasă. Bunul-plac al lumii o face albă. Bunul-plac al heleşteielor este stagnarea şi al oceanului răzvrătirea. Şi dacă vrei, pe aci primprejur este stilul şi este toată arta.
Şi vezi, împotriva tuturor rezistenţelor şi a cruntei antipatii, ţi se va face loc — din veneraţie, din laşitate, din prietenie, din corespondenţă. Şi când nu ţi se face loc, ţi-1 iei,
si este ca si cum ti s-a dat si este mai mult; căci în locul acela
> i » * *
căzând şi picătura de sânge care consfinţeşte cucerirea, locul
i
este mai scump. De altfel, întodeauna îngrijeşte ca munca ta principală să ţi-o aperi cu arme sănătoase, pe care ţi le vei fi pus din vreme în buzunar şi cingătoare.
Numai că şcolarul nostru, născut din femeie si efeminat
% * > din bărbat, trebuie adeseori scuturat de urechi, şi lovit în spinare, ca să ne asculte deplin. Din firea lui, el e tradiţionalist şi legal...
1923
V
CALUGARIA
*>
?«
Zeflemeaua ieftină occidentală a fabricat o întreagă literatură cu călugăriţe şi călugări, iar paracliserii ştiinţei au exploatat vreme îndelungată caracterul antinatural al călugăriei. Pentru că biserica monastică a Papei a ştiut să participe la toate mişcările sociale şi politice şi de cele mai multe ori să le domine şi să le comande, libera-cugetare, aşa-numită, şi-a ales ca
adversar simbolic, al victoriilor ei mărunte şi efemere, pe preot
Şi în special pe călugăr.
A cutreierat războiul timp de cinci ani universul: soldaţii i Pontif stau neclintiţi la posturi, după ce în toate formele, consacrate de pictura murală, au împărtăşit, fără reto-ncâ, suferinţa popotelor în sânge.
paguba propagandelor răzvrătitoare, în pofida republica-
i	şi agresiunilor laice, călugăria trăieşte pretutindeni -şi în Rusia. Ea recrutează neostenit, la disciplina sărăciei de bunăvoie, temperamentele contemplatorii şi naturile rebar-
, înlănţuite în fiziologica luptă pentru existenţă. Lupta jectă pentru pâine, şi nimic mai mult, călugării o transformă într-o tensiune de perfecţionare şi ascuţire, într-o caznă j|ntru extaze, într-o cultură a sensibilităţilor, dispreţuite în
. Cel din urmă monah e întodeauna mai complex şi mai delicat decât cel mai învăţat dintre doctori.
Jl’ V :• 1 :•	1
290
TUDOR ARGHEZI
Călugării noştri, români, nu s-au bucurat niciodată de prestigiul pe care-1 duce cu sine monahul cu obârşia în Vatican. Călugărul român este un urmaş sărac şi prigonit al lui Vasilie cel Mare. El nu are bibliotecile de piatră ale confratelui său catolic, familiarizat cu controversele şi subtilităţile unor civilizaţii milenare. Nici unul din ascendenţii lui nu a silit să tre-
*	> mure împărăţiile şi să se mişte fruntariile statelor ascultătoare.
Călugărul român e adeseori un sătean ascuns în mânăstire, după ce şi-a pierdut oile, caprele, copiii sau mireasa. Acolo, cu psaltichia, cu utrenia, cu priveghile, el îşi compune o viaţă şi o fizionomie nouă — şi tot citind în Sfânta Scriptură el se pomeneşte ştiind mai mult decât i-ar fi dat şcoala primară şi
v
foarte des cea secundară, urmată de dreptul de vot şi de disputa dintre partide. Umblând printre sfinţii unşi cu aur, printre făclii, icoane, vase de argint şi veştminte de mătase, fiinţa
capătă
V
Dar călugărul român ar vroi să răspundă şi unor nevoi obşteşti. El îşi dă seama că în acţiunea de „civilizare“ educaţia lui ar constitui un factor util. Este, fără îndoială, prea plăcuta rugăciunea, frumoasă liturghia, interesantă continua
%
apucare ia o
*	• t *
spirituali, de prieteni intru
rost in vieaţa
PUBLICISTICA
291
în amurg, acasă, cu o cămaşă de mătase sau cu un covor ţesut
• 1- •
' Dacă mânăstirile de maici se menţin în proverbiala
curăţenie a paharului de cleştar cu zambile înmuiate, la fe-
•	■ 4
reastră, într-o apă de argint, starea lor de aparentă prosperitate se datoreşte muncii cu acul a maicilor ţesătoare de păinjenişuri.
mâni, tinere şi vârstnice, din mânăstirile de maici, lucrează pentru învelişul seducător al cucoanelor frumoase din
Mânăstirile de călugări înfăţişează, în schimb, spectacolul ruinelor amestecate cu mizeria, cu mucegaiul şi cu des-
curajarea
" Vara trecută am văzut la Căldăruşani, ieşind la vecernie, un pâlc de călugări pe jumătate goi şi, către puţuri, patru viţei admirabili, cu roba cojită de râie, uitându-se cu toţii la fel.
-o chilie vastă am găsit o păreche de bocanci rupţi, lângă o saltea de paie aşternută pe podină, drept orice mobilier. Pescăria devastată, malurile dezolate, cimitirul sălbatec — şi, pe departe, apele tari, albastre, ale lacului imens, străjuite de şesuri trestii, uscate-n picioare. în şase camerele spitalului fără paturi, fără scânduri, fără geamuri, fără păreţi, un ţăran bătrân împletea o rogojină, în asociaţie comercială cu administraţia
• *
4:
i
Proporţional, toate mânăstirile au căzut, în cel mai bun caz,
mai
restaurata
e
tarii acestor insule de cântări şi rugă le-au aşezat aşa, ca fiecare
ei câte una, pentru
a cea
şi pentru supraveghere: ele erau
3IÎ5 îi
ce priveşte
r*:.v’/lV'...» t‘
I I
ii, şi laice şi bisericeşti.
câţiva peşti în
inica, uneori, de câte
292
TUDOR ARGHEZI
un funcţionar primit cu alai, cu peşte fript, cu faguri de miere şi boloboace. S-au uscat viile, s-au împotmolit heleşteiele: mănăstirea nu mai poate da nimic vizitatorului oficial. Nici ca să-i ajute, nici ca să-i mustre, nici ca să-i scoată din ticăloşire cu sfatul sau cu biciul, nu se mai duce nimeni la călugări, de la sleirea ultimelor grăsimi rămase după secularizare.
Episcopul s-a dezinteresat şi el de viaţa mănăstirilor, pe măsură cu intrarea în treapta arhieriei a preoţilor de mir. O lege funestă a înlăturat pe călugării băştinaşi de la arhierie şi a împins la conducerea bisericii pe preoţii cu preotesele decedate, taţi a câte mai mulţi adorabili copii.
Astăzi, când un preot de mir, ca acela de la Cuibul cu Barză, îşi plasează o intelectualitate factice, superficialitatea pregătirii morale şi o fudulie de bărbier oratoric în discreditarea Fecioarei Maria, în contestarea sfinţilor şi în rectificarea idioată a ritualului, călugăria nu găseşte sprijin nici la oamenii de stat, nici în clerul superior, absorbit de îndeletnicirile personale.
Aşa că ideea unui călugăr necunoscut, care mi se pare că a primit şi o pedeapsă pentru îndrăzneala lui, de-a strânge pe călugări într-un congres, am putea spune profesional, a venit la timp şi trebuie respectată.
Călugărul în cauză cugetă exact şi în conformitate cu detestabila realitate a vieţii mănăstireşti. Neavând nici un stăpân, călugării sunt siliţi să şi-l caute sau în tot cazul să-i confirme lipsa printr-un vot colectiv. Mănăstirile reprezintă energii gâtuite, averi dispreţuite, iniţiative cu neputinţă de îndrumat, din pricina totalei absenţe de coeziune dintre călugări şi a unei administraţii bisericeşti, care nu mai corespunde câtuşi de puţin necesităţii.
Câtă vreme arhiereii s-au tras din mânăstire, mănăstirile erau asigurate că viitorii episcopi şi mitropoliţi îşi vor aduce aminte de aşezămintele domneşti consacrate călugăriei - şi, întrucâtva a fost aşa, până la stingerea ultimilor călugări de
PUBLICISTICĂ
293
baştină mitropoliţi, şi a fost aşa cel puţin din punctul de vedere moral.
Actualmente, mănăstirile din cuprinsul unei eparhii atârnă de episcopul local şi, de la o eparhie la alta, călugării nu pot comunica unii cu alţii în vederea intereselor deosebite. De cele mai multe ori, episcopul nu păstrează nici o legătură cu mânăstirile din eparhia lui - şi este cunoscut din toate timpurile antagonismul, justificat pe motive de cult, între preoţii de mir, care inovează bucuros şi suprimă, şi preoţii călugări, care păstrează tradiţia intactă.
Se mai iveşte cazul, din păcate actual, când stareţul unei mânăstiri, mai inteligent decât episcopul care-1 comandă şi-l agasează, îşi vede toate bunele intenţii, toată activitatea de ridicare şi de împlinire, izbindu-se de indiferenţa agresivă şi gâlcevitoare a superiorului său, hotărât să nu se mişte cu nici un preţ.
Ne permitem să credem că I.P.S. Mitropolit Primat Miron va examina încă o dată nevoile călugărilor de-a se întâlni într-un congres şi de a întocmi reorganizarea puterilor călugăreşti în vederea unei vieţi folositoare şi mânăstirilor şi poporului românesc. Cu un program bine studiat călugăria poate deveni o armă culturală nebănuită şi mânăstirile centre artistice, cărturăreşti şi industriale, influente.
Iniţiativa unui congres călugăresc poate veni acum de la Sfântul Sinod, al cărui interes este să-l provoace, necum să-l interzică. Să fie chemaţi călugării să discute în toată libertatea, de suferinţele şi de idealurile lor, să ia hotărâri laolaltă, pe care să le urmeze.
Sfântul Sinod va putea să facă mai mult: să determine crearea unei administraţii centrale speciale a mânăstirilor, uşurând pe toţi episcopii şi mitropoliţii de un supliment de administraţie împovărător. Să se realizeze în interiorul bisericii ceea ce a fost realizat în alte domenii în interiorul statului, şi
294
TUDOR ARGHEZI
'
să se înfiinţeze un nou episcopat, Episcopatul Sfintelor Mănăstiri.
Iar episcopul sau directorul să fie ales, fără constrângere, de călugări.
Cu începere dintr-un asemenea moment, statul şi biserica se vor putea felicita că au introdus în viaţa românească o temelie nouă pentru cele mai înalte şi mai grele speranţe.
1924
NECROLOGUL LUI PUSSY
Fără morţi apropiaţi de noi, viaţa noastră moare fără să simţim. Timpul se isprăveşte, alunecând impalpabil, ca un fir de făină, prin gaura de ac a unei singure veşnice clipe fixe.
Numai când a murit în preajma noastră cineva, ne amintim că tăcutul timp munceşte şi răstoarnă, executor precis al sentinţelor primitive.
Liberi aparent şi luptători spectaculoşi, noi ne-am născut înjunghiaţi şi ne depănăm, convoaie de prizonieri cocoşaţi de cârceie, între două escorte de lănci, nopţile — cu vârfurile scânteietoare: stelele. Există un număr senzaţional de bâlci: covorul rotativ. Curioşii pun piciorul pe el, cu plată, şi merg fără să păşească, aşteptând într-un punct care fuge...
Momentul când ţi-a murit o speranţă se aseamănă cu zborul scoborât al unei pasări din colivia cu şoimi şi licurici, străbătând universul în parcurs diagonal. Ea nu a murit; a scăpat alburie în văzduhul albastru, pe care îl tiveşte. O urmăreşti ocolind, pornind, trecând şi reintrând în codrii depărtaţi, stârnitorii vârtejelor de farmece şi iluzii. Speranţele nu pot muri decât la figurat.
Moartea, singura moarte, e moartea surâsului, moartea privirii, moartea mişcării, încremenirea fizică definitivă.
PUBLICISTICĂ
295
Demnitatea cititorilor mei nu va fi scandalizată că spiritul inutil al filosofiei se deşteaptă la moartea unui câine, ca şi la dispariţia unui academician. Mie, mi-a murit un câine, cum mi-au mai murit. Cela ce nu s-a bucurat în cuprinsul familiei sale, de învăţaţi iluştri, de mari proprietari sau economişti, dobândeşte dreptul să se mângâie, făcându-şi un căţel.
Opinia publică revendică pentru oameni dreptatea, blândeţea, votul universal şi mila, iar pentru câini râia şi hinghierii. Ea se răsfaţă în certitudinea unei superiorităţi considerabile, nediscutată, asupra câinelui pribeag, din faţa magazinelor somptuoase. Un deputat al opiniei publice, un ziarist, se iuţea odinioară patetic, pentru că un câine, întărâtat de croiala cu manşetă, l-ar fi tras în Cişmigiu de nişte pantaloni, câştigaţi în ştiinţa dreptului şi a politicii mondiale.
Câinele tău nu mai este un câine, după cum de-ar fi fost un om, nu era numai un om. El a fost o împrejurare, un total general, un ultim rezultat, o viaţă, un ev, zece ani din timpul tău, din timp, care până la moartea câinelui s-a strecurat ascuns. Zece ani de pulberi fugare s-au adunat deodată, s-au strâns lespede şi s-au prăbuşit: s-au concretizat.
Urechile câinelui tău, de catifea plastică neagră, căptuşită cu atlaz carmin transparent, zbârlite ca o dantelă, ascuţite ca nişte frunze sau netede şi linse, indicau, armonizate cu ochii atenţi, ironici sau somnolenţi o făptură spiritualizată. De la plantă până la panteră, până la neant şi mit, câinele reprezenta integral, printr-o tonalitate, printr-o sculare, printr-o răzgândire, câte un mod, câte un moment de-a fi ^tkriateriilor abstracte şi al formelor ajunse. Gura lui pocită era suavă. Din patru furci deosebite, cu caier, se iscase zibelina lui, lină la frunte, spumoasă din sfârcuri la guler, aspră pe spinare şi despletită în coadă, ca un scul răsucit. Talpa lui puternică, învăluită cu puful unghiilor de cuarţ, înnoda de pământ tiparul fluid al piciorului ager. Din mapa necunoscută a stampelor ei
296
TUDOR ARGHEZI
f
aristocratice, natura, slujită de un pretext, improviza imagini infinite, în care geniul ei buimac scăpăra variat şi nou într-un amănunt, părăsind cu dumnezeiască nesocotinţă o construcţie trecătoare izbutită pentru alte improvizaţii schiţate, încercate şi rând pe rând anulate.
Câinii ignoră arta monotoniei, a imitaţiei şi a reminiscenţei. Ei risipesc opera lor liberă imensă, de invenţie, de prietenie şi bunătate, fără orgoliu, cu linişte şi nepăsare...
17 septembrie 1924
CÂINELE ŞI OMUL
Un gen declamatoriu de literatură încearcă să trivializeze sentimentul delicat al femeilor pentru câini.
Subt cuvântul de umanitate se debitează lesnicios toate insanităţile, în ipocrit, grav şi grotesc. Pentru ce s-ar plimba cu limuzina doamnei un câine cârn, buzat şi bălos şi nu intelectualul acvilin, graţios şi pudrat? Idealul nerealizat, de-a fi căţelandrul unei persoane bine situate, poate deveni o sursă de ironie socială şi de fierbinte umanitarism.
Ocara câinelui vine şi din concepţia inutilităţii lui. Fiind util numai ceea ce se mănâncă, un acord aproape unanim ne obligă să desconsiderăm tot ce nu ne aduce rentabilitate şi burtă.
Dar dacă ironistul, sărac de alte motive literare, ciupeşte câinele cu condeiul, cititorul şi admiratorul lui, mai puţin cerebral, îl arde cu bâta, îl deşală cu ciubota, îl ia de coadă şi-l dă de pământ.
Am văzut un soldat în exerciţiul răzbunării împotriva ofiţerului care l-a trimis să-i plimbe animalul: strângând câinele călărit între genunchi şi cărându-i bolovani de pumni în cap.
PUBLICISTICĂ
29 7
îmi aduc aminte de un oarecare Panaiot, cu gura strâmbă ca o prună, subt nasul lăbărţat. Panaiot întărâta câinii prin zăbrele, cu o vergea de încărcat ţeava puştii. Câinele apuca vârful în formă de cârlionţ al vergelii cu dinţii şi Panaiot împlânta cu o mişcare de spadasin în stomacul câinelui vergeaua, pe care o zmulgea sângerând ca o floretă.
Deunăzi, în colţul Bulevardului cu strada Belvedere, căzuse în agonie un câine splendid, îmbrăcat în blană cărămizie, otrăvit de către un agent municipal perfid. Pe acelaşi trotuar somnolau la soare, intacţi din partea primăriei, doi câini pleşuvi, în ultima fază de râie şi care nu ar fi dorit, în indiferenţa obştească pentru bubele lor vii, uşor de tămăduit, decât o moarte rapidă. Un câine ţărănesc frumos dormea într-altă parte... Un băieţandru se apropie de el, se aplecă, primit cu încrederea unui zâmbet, de câinele cu ochii galbeni. Cu o piatră pA care o ascundea în mână, băieţandrul izbeşte şi rupe piciorul şi. laba.
Lipsa de respect faţa^de dobitoace, nepedepsită corporal, inspiră pe vizitiii volanului să le ucidă din fuga maşinii. Un desinator fără talent povestea o victorie a lui, repurtată asupra unei pisici: ridicând pisica de picioarele dinapoi el îi zdrobise capul, trântit cu energie, de repetate ori, de trunchiul unui copac. Isprava şcolarului care prinde musca şi-i dă drumul să zboare cu paiul înfipt în abdomen, e o jucărie inocentă a unei educaţii ştiinţifice mai vaste, aplicată la fluturii asasinaţi în hatârul colecţiilor moarte, cu acul împlântat în spinare. Cunoaştem cazul şi mai abject al unui copil, amuzat să scoată ochii puilor de găină cu igliţa, cu care mama lui îi croşetase flaneluţa. Amatorii de muzică forestieră orbesc privighetorile cu briceagul, ca să le eternizeze suspinul într-o noapte eternă fără anotimpuri...
Toate vietăţile reprezintă, ca noi, acel lucru sfânt, provizoriu şi regretabil, care se numeşte viaţa, complement al
298
TUDOR ARGHEZI
luminii. Cine nu pune preţ pe câine, nici pe un om nu pune preţ, preţuirea pornind de la cel dintâi spre cel din urmă. Atâta timp cât nu putem face viaţă şi afla sigur ce este viaţa, suntem reduşi să-i dăm târcoala cu smerenie şi cu mirare - şi nici un drept, nici o justiţie nu are voie să o depăşească, pentru nici
o	credinţă.
I
Un rus evadat din închisorile revoluţionare istorisea morbiditatea asasină a unui comisar comunist, care îşi hrănea exclusiv căţeaua cu creierii prizonierilor politici. Materia gânditoare era izolată de cadavru şi dusă acasă împachetată în ziar. Ca să-şi aibă căţeaua proaspătă mâncarea, comisarul împuşcat un deţinut pe zi. Căpătase o dexteritate miraculoasă în aşezarea oblică a ţevii revolverului într-un punct al craniului, care, atins cu glonţul, se desfăcea dintr-o dată, ca o cutie cu resort. Nevinovata căţea circula prin închisoare. Desfătată cu mângâierile tragice ale deţinuţilor, ea trebuia, fără să ştie, să le mănânce inteligenţa şi să o găsească gustoasă.
1924
PEDEAPSA CU BICIUL
Calul cel mai frumos al reginei, un armăsar, a fost ucis de un rândaş. Susceptibilitatea lui, vexată de apropierea unei brute, a displăcut rândaşului, care, ca să o potolească, a ridicat ţesala şi a izbit. Calul căzu, cu fruntea străbătută de dinţii tesalei.
»
Ziarele care au relatat comercialmente crima, preţuiesc paguba la un milion de lei şi informează că rândaşul a fost arestat şi cercetat: pentru pagubă, negreşit.
Au trecut câteva zile de atunci. Am căutat zadarnic o urma în toată presa, din supărarea cu care un intelect trebuie să ia
PUBLICISTICA
299
■ir
:A
cunoştinţă de atare sălbăticie. Dacă sute de gloabe sunt zilnic doborâte de bâta patronilor, pe care vitele cu resemnare le hrănesc, dacă mii de câini primesc la fiece pas salutul omului civilizat, cu bastonul, cu piciorul, cu piatra, cel puţin un armăsar, armăsarul reginei, ţi-ai fi putut închipui că va cunoaşte o presă mai bună.
Sociologii de la gazete, sensibili până la sfârşeală şi înduioşaţi de toate durerile mari ale Democraţiei şi suspinând chiar în tragica strânsoare a ghetelor ei de duminică burgheze, apăsate pe bătături şi băşici, s-au specializat prin ştiinţă şi cugetare, în stricta fericire a semenului cititor. Compătimirea, prietenia, solidaritatea şi respectul, aceşti flaşnetari ai caterincii rotative s-au obişnuit să le ignore şi să le mânjească, de câte ori le aduc aminte, şi la oameni şi la dobitoace, păstrând din
pentru cei dintâi — clienţii de trei sau numai de doi lei exemplarul — simulacrele decorative.
Un vizitiu are drepturi imperiale absolutiste asupra fiinţelor din ograda lui şi nici un jurisconsult nu s-a gândit să
V-i . i.
i	le conteste. Nici un şef de partid popular, nefiind nici pointer
X :r' V
nici catâr, dreptatea vieţuitoarelor cu patru picioare este hotărât să nu devină niciodată obiectul unui discurs parlamentar.
O	palmă distrată, scăpând în figura unui chelner rânjit, emoţionează cel puţin zece organizaţii profesionale şi trei ziare
Nenumărate lovituri inutile cad zilnic în
spinarea calului împovărat peste măsură; trecătorul trece, gardistul stă, justiţia reflectează. Cu ochii îngropaţi în întuneric,
, întins ca un resort, este osândit să tragă perpetuu, până esneşte-n drum. Justiţia oamenilor a stabilit principiul că nu există nedreptate fără petiţie şi reclamant; că nu există nedreptate în sine, nedreptate goală, nedreptate fără timbre. Chelnerul are în spatele lui societatea; boul e izolat în lume cu asasinul.
r M-aş adresa copiilor, al căror număr, tot atât de mare ca
ţi, poate înfăţişa o autoritate, şi le-aş ţine un
300
TUDOR ARGHEZI
discurs: „Părinţii voştri, copii, şi mai ales masculinii, robesc unei lamentabile lasităti. Ei nu v-au învătat o atitudine de bărbaţi şi gentilomi. Inima voastră ei nu o cunosc şi nici nu le trebuieşte. Zestrea valoroasă a sufletului vostru fragil şi capabil acum de un eroism, pe care traficul părintesc o stârpeşte, nu-i interesează. Educaţia voastră are un singur scop: salariul, indiferent de mijloacele ce-1 însoţesc. Părinţii oftează după un singur ideal neostenit: milionul.
Totuşi, averea adevărată este simţirea. în ceasurile grele târzii, toţi câţi v-au înăbuşit-o prin pilde repetate de meschin
r.
egoism şi servilitate, cer simţirii voastre să vibreze, să zboare.
Niciodată inima nu v-a fost chemată să apere suferinţa, să înlăture nedreptatea. Voi nu aţi fost îndemnaţi de nimeni, copii, să vă mâhnească durerile unui câine, - iar pe voi, flăcăi, nimeni nu v-a deprins să daţi imediat, pe loc, pedeapsa cuvenită unui trecător care sileşte să roşească o femeie.“
Aş îndemna copiii din şcoli să se adune, să se grupeze, să-şi facă din datoriile milei şi ale veneraţiei pentru viaţă, o doctrină vie, aplicată pretutindeni cu pumnul. Aceşti copii, la maturitate vor înţelege că din legile româneşti lipseşte o lege capitală şi o vor face: pedeapsa corporală legală, sancţiune simetrică a crimelor nepedepsite.
Suferinţa morală a reginei ne ruşinează pe toţi, intelectuali şi rândaşi, cu atât mai mult cu cât reflexul spontan al sentimentelor noastre, generoase pe alte tărâmuri, nu s-a ivit în presă ca să consoleze educaţia engleză a Majestăţii sale.
A VE MARIA
• » * în mahalaua noastră pribegeşte un câine singuratic. Solitar şi vrăjmăşeşte solitar, el apare la câte un colţ, în marginea
PUBLICISTICĂ
301
câte unui maidan, absorbit într-o preocupare neştiută.
• »
A • A
, pe care ii însoţeşte un moment cu privirea, şi câinii, grupaţi în sindicate, pe care le ocoleşte, nu-1 mai ispitesc. A mâncat atâtea injurii, răstiri şi bastoane încât a înţeles că între
fiinţa lui dureroasă şi tot restul lumii s-a ridicat un zăgaz.
Pe el nu-1 mai miroase nici un camarad si nu-1 mai ocheşte
*	y
nici o femeie. însăşi impetuozitatea sălbatecă a câinilor lupi,
cărora le-a rămas din corcire ura de câinii adevăraţi, se
) *
opreşte dinaintea lui paralizată. Adversarul stă, analizează, se uimeşte şi fuge. Este, probabil, cea mai neînchipuită caricatură, în stare să neutralizeze pornirile cele mai furtunoase.
Un câine îsi are viata lui, ca un om, si Vieţile Câinilor ar
> » 7 7 > j constitui o enciclopedie de suferinţe şi de acte, pe lângă care Vieţile Sfinţilor şi Vieţile lui Plutarch rămân ca nişte imitaţii. Viaţa câinelui pribeag, din mahala, ’mi.este cunoscută.
Cucoana unui inginer, muzicantă şi soprană, observase că ceea ce lipseşte automobilistului care se plimbă pe seară la Şosea, este mai cu seamă un câine de rasă, şi că majoritatea proprietarilor de maşini deţin în autoritatea lor câte un câine cu botul pe limuzină. Pentru că nimeni nu-şi poate lua cu sine, la Băneasa, pianul şi orga, care fac pe nobilii lor posesori să iasă din comun la domiciliu, transportul unui buldog rânjit, cu
de chinchilla, cu membrele încovoiate, cu nasul despicat până la frunte şi mâzgălit cu o gelatină rece eternă,
.. V
. '
•: * 1111
împrumută proprietarilor o aristocraţie şi o ascendenţă.
Inginerul aduse acasă un câine excepţional, cu formele proporţionate, care displăcură scumpei soţii. El nu avea nici
o	cocoaşă, nici un nod la picioare, nici o încovrigătură. Grumazul nu-i era strâmb, ochii nu-i căutau şaşiu, coada nu-i era retezată pe o buză proeminentă, ca un gen de mustaţă trivială, redusă la două pensule scurte, deasupra unei guri cu
. Câinele nu strănuta cu morgă şi nici nu insinua în timpul concertelor casnice, acel nu ştii cum să-l numeşti, inut şi puturos, strecurat mereu din insul gazos al unui neam
302
TUDOR ARGHEZI
de câini, foarte căutat de persoanele alese. Era un câine vulgar, frumos însă vulgar, lipsit de orice sluţenie originală, nechemat să atragă privirile admirative cu scârbă ale publicului trecători Apoi, primise de la natură o educaţie detestabilă: scos în lanţ, ca să urmeze capriciile elegantei lui stăpâne pe trotuar, el nu se supunea nici uneia din dorinţele-i precise. Strada îl înspăimânta, aspectul tramvaielor îl scotea din fire, sforăitul motoarelor îl umplea de panică — şi lanţul stăpânei, care zmucea violent de zgardă şi gâtlej, îi înzecea emoţiile, până la consti-paţie totală. Aşa că deseori, după trei ceasuri de promenadă inutilă, de-a lungul imobilelor şi copacilor, câinele era întors acasă, tot atât de plin de el însuşi, ca în momentul când plecase.
Atunci, pe un covor de Persia, pe un Caramaniu, pe uri Buchara, el depunea, cu un entuziasm satiric, întregul şi imensul lui conţinut; ca şi cum, liber-cugetător şi artist, el voia, printr-o culoare neaşteptată şi printr-un adaos, să corecteze, să modifice simetriile monotone şi valoarea intrensecă, ale obiectului celui mai sacru pentru rafinaţii marelui gust.
în patru săptămâni de convieţuire, colecţia inginerului se
căpătase pentru miros o savoare, care să pară stricat şi
înăcrit cu
De atunci» părul cu talaze de ibrişim scăzu câte puţin*
\ '
coada rămase ca o sfoară roasă de uzură; din câine ieşi un nou
.t
pruritui cu o
ange şi nu se roagă
w *
începe ceaţa, soseşte iarna,
PUBLICISTICĂ
303
Sus, inginerul cântă la orgă Ave Mariay cu acompaniament de voci feminine.
ION IANCOVESCU
Teatrul Mic, al artistului Iancovescu, a fost obiectul, din nou, al unui foc de jurnale. Morala monumentală, cunoscută din trecutul unei lungi experienţe, al cumetriilor criticii cu teatrul, s-a cutremurat în faţa Fotoliului 47, Sentinţe au fost gravate pe metal, în jurul câte unui profil de medalie, celebru *
printr-o puritate netăgăduită. Rolul pontifîc în această mişcare de icoane şi de stomacuri golite de-o scârbă lapidară, şi l-a
însuşit chiar domnul Victor Eftimiu.
i. , *	«
Teatrul Mic nu este la prima lui excomunicare. O parte piesă nu i-a putut ierta brutalitatea de a se naşte fără o asistentă
ă sau rumeliotă. Domnul Iancovescu si-a
* ' 4b
început cariera de director la „Capşa“, la un mazagran. De trei
V.-:
şi-a câştigat autoritatea, pe care
si-o
Cu patru lei în buzunar, domnul Iancovescu a realizat ceea
neputincioase sa
ducă până la optimea unui proiect,
ei, cu ibovnică artistică si cu
* / t
pentru amatori şi
scena
w •
si urmări
a
t * t
româneasca în arta graiurilor,
*7' w w w
cu mimica şi cu mişcarea, rara sa ştie, poate,
o statiune în altitudini* de studiu si
•	*
e copn
304
TUDOR ARGHEZI
într-un argil opalescent adună şi precizează în acelaşi punct, reflexul şi transparenţa.
In teatrul românesc, Teatrul Mic este un aerodrom de fluturi, deşteptaţi din grădinile placide de primprejur şi năvălind, atraşi, în mari zigzaguri dezordonate, în interiorul artei, pe ferestre. Acolo, meşterul disciplinează aripa, o vopseşte din nou, mută tonalităţile, presară diafanul polen astral cu o pudră de orez şi, în jurul lămpii magice, fluturii plutesc egal, în ritmul voit. Consacrarea adevărată nu se mai
dobândeşte la Naţionalul subvenţionat, ci la Teatrul Mic. De
} t >
J. ■	■	:
altfel, dorinţa secretă a urnii actor, simtitor la chemările din
\ k **-
pustietate ale colombei de aur, este să joace măcar o dată între
*
crisalidele lui Iancovescu.
Aceste rezultate ale initiativei tânărului sef critica le
>	>
t 1 *
ignoră, cazul lor nu este înregistrat după cuviinţă nici la Ministerul Artelor, statul nu le remarcă, Universitatea nu le bănuieşte, Academia nu le stie cerceta. Nici atât: critica le
y J	y
ofensează. Adevărul este că totul se petrece actualmente în afară de mijloacele de identificare oficiale şi oficioase: puterea de
zămislire a geniului românesc real a intrat în faza lui decisivă
*• - •" '■ ■/ \
şi demnă, când în literatură, în plastică, în teatru se împlinesc
formele mari şi definitive ale culturii, care singure şi întârziat?
.• !'::ii
zidesc drumul tradiţiilor, pe lespezi netede de piatră. Aşa fel, că uimirea de mâine se va manifesta în prezenţa celor doi gemeni ai timpului de faţă, unul de ţiplă umflat cu vânt şi altul de cremene curată.
Artistul Iancovescu a dat întreprinderii Teatrului Mic ritmul şi avântul complex al personalităţii lui abreviatoare. Cine l-a văzut la repetiţii, ostenindu-se cu o didactică energică;
>	’	7
•>
şi vie ca să răsucească jocul interpreţilor cu de-amănuntul, ore întregi în fiecare zi, cu o răbdare de neconceput la un om atât de tânăr si de arzător, stie de câtă muncă tenace este în stare acest dirigent. El deşiră şi înşiră în loc, de zeci de ori, de suţe?
PUBLICISTICĂ
305
ele ori, acelaşi ghem de situaţii scămoase, pentru ca sfoara să se desfacă netedă, lină şi onctuoasă de-a lungul unei piese preparate. Un pas este modelat şi refăcut cu nenumărate tipare. Pentru obţinerea unei similitudini de nuanţe, aparent indiferentă, el sârguieşte ca pentru o simfonie. El vede exact relieful general al premierii, de la începutul lecturii, de atunci când repetiţia este un petec inexpresiv, ivit printre zdrenţe de text si de viată, în haosul de vechituri si cioburi al
>	*	»	*	y
culiselor demodate.
Iancovescu este şi şef, şi actor, şi regizor, şi arhitect, şi ingenios inventator în piesele întreprinse, şi autor, din pricina siguranţei şi îndemânării cu care îşi alege repertoriul. Mijloacele lui materiale puţine îi impun o multiplicare imensă a insului său, numeros. în acţiune, simpaticul dirigent este o uzină de îndeletniciri, pe care, pe toate, le suportă cu bravură, cu inteligenţă şi cu un surâs. în locul unui teatru bleg, Iancovescu obţine un teatru nervos, vibrant şi gingaş ca un vegetal. La Teatrul Mic munca este dansată, inspiraţia cântă, aerul este expansiv, florile se scutură de bucurie...
întemeindu-si teatrul domnul Iancovescu a trebuit să
i;.-
indispuie multe obiceiuri care călăreau pe deşelate, ceafa directorilor de trupă. Prietenia redactorilor teatrali nu se găseşte apreciată cu nici o cifră în registrele lui. Bugetul presei nu a figurat niciodată în contabilitatea Teatrului Mic... acel buget special, al fondurilor secrete, destinat să dezvolte civilizaţia ape-
, să amicalizeze o insinuare, că puie ticăloşilor o beteală şi să le prezinte ca pe nişte mirese. Un critic dramatic com-ieat nu găseşte cinci mii de lei la casa Teatrului Mic, pentru că ameninţă cu lapoviţă sau cu tămâie. Dacă un critic respectat i se plânge că i s-a sleit buzunarul, nu s-ar putea spune că Iancovescu rămâne chiar nesimţitor la propunerea politicoasă a traduce mizerabil o lucrare dramatică, rămasă în dulap revizuită, pentru a putea să fie vorbită româneşte,
‘siv;
306
TUDOR ARGHEZI
fundamental, de actorul Ţăranu, înspăimântat în faţa textului stupid al câte unei celebrităţi a cântarului artistic. Iancovescu este, în spaţiu şi timp, un camarad, însă fără condiţii, fără
cumpărare, fără văzut şi plăcut, fără schimb de servicii. El înţelege să fie insultat în strădaniile ce le face, nu miluit cu elogiile unui zaraf de intelectualitate, care-şi agită ponderele
sunătoare în iarmaroc.
Această situaţie a directorului Iancovescu este unică în lista directorilor foşti şi actuali ai teatrelor din metropolă. Blândeţea excesivă a unora, timiditatea altora, sau musca pe căciulă, au determinat raporturi între teatru şi presă, de-o moralitate suavă. Aşa se face că o lucrare bună este primită cu injurii, că
o	piesă stupidă se bucură de o presă blajină, că o interpretare categoric excelentă, se loveşte de nasul întors, cu strâmbături teologice, al specialiştilor farisei.
La reprezintarea Fotoliului 47 moralitatea criticilor dramatici a fost sângeros frământată, încă nu afară din cale de tragic, ca să împiedice falsificarea voită a simplului adevăr. Aceşti critici de chintesenţe în comprimate, nu s-au dat înapoi de a se comporta ca nişte tâlhari superiori. Falsificând şi textul piesei şi realitatea sălii, ei au tipărit pentru eventualii spectatori, că publicul a primit spectacolul cu dezgust. Ei au scris că piesa exploatează scandalul vulgar al situaţiilor sacrilege încurajând suprema violare a datinilor conjugale, prin aducerea pe scenă a unui ginere, care se sărută cu soacra ca un amant. Proclamarea incestului. Distrugerea familiei. Societatea, Statul, Şcoala şi
Biserica. Legăturile cinstite, murdărite de neobrăzarea porcească a unui autor abject, jucat de o trupă cinică revoltătoare;
Atari tirade au scutit întodeauna critica de analiză şi de opiniune: nu mai este nevoie de bătaie de cap. în apărarea minorilor de ambe sexe, apelează la orânduirea socială, cheamă într-ajutor Poliţia şi cântă La Arme! Nici că se poate ieşire mai plăcută, din încurcătură. Tendinţa de a se descalifica
PUBLICISTICA	307
Teatrul Mic e clară: prezinţi întreprinderea ca o casă de toleranţă şi pe directorul ei ca pe un patron special. Sau criticii au suferit de o adormire grea a inteligenţei, ceea ce pentru unü
ei este exact.
Burghezul care experimentează o soacră respectabilă se simte vexat cu drept cuvânt. Bărbatul soacrei se găseşte ofensat de trivialitatea ginerelui Iancovescu. Ginerele este îngreţoşat o doamnă, care primeşte să se pupe în public cu ginerele ei. Propaganda zvonului comite restul şi, timorat, publicul, socoteşte critica, se va abţine. Consecinţă: sucombarea
i	Mic.
1	Ei bine, ia textul într-o mână şi cu mâna cealaltă apucă Urechea pestriţă a criticului dramatic... şi: o dată, de două ori,
i	de ori, pe rând şi fără pauză, dă la scenă deschisă, pe critic cu capul de cuşca sufleurului. Nu este vorba de o părere, de o pricepere greşită însă sinceră, de o inofensivă Stupiditate, de-o judecată personală a unui sterp: aci munceşte
minciunii calculate, în distribuţie este o soacră, este un ginere într-adevăr, ginerele şi soacra se iubesc, se sărută într-adevăr, ca doi amanţi.
TkoV
•fe
‘ I
< - -
Dar nici soacra nu este soacra actuală, în momentul sărutului, nici el nu este ginerele actual. Nici unul nici celălalt, din cele
personaje, nu este numărul corespunzător obişnuit în familie, cu o noţiune tradiţională. în soacra actuală se iveşte
7	I	>	t
actriţa de-acum zece ani, îndrăgostită, fără să-l fi cunoscut Niciodată, de un spectator, care din fotoliul cu numărul 47 a iimărit-o, dorind-o, din depărtare. în momentul când se
eră unul pe altul, aceşti doi foşti îndrăgostiţi pe lume se descifrează în trecutul lor şi încetează subit de a fi actuali,
»-mai sunt ginerele şi soacra, pentru că nici nu erau atunci. Acum se îmbrăţişează fantomele unui trecut, două umbre
, subit iscate, care se ridică în fereastra vieţii, se fiierucişează şi dispar pe vecie. îmbrăţişarea mumei cu soţul
0&-
308
TUDOR ARGHEZI
copilei aparţine altui timp şi altor oameni. în această sărutare a doi abstracţi e tot atât păcat cât poate fi imputat apelor Oltului, întâlnite în albia cristalină a Căii Lactee cu aburii Mediteranei. Un dram de pricepere însufleţită merită să conţină necesar un critic artistic; într-altfel, între el, chemat la tălmăciri, şi un spectator de rând scandalizat, nu se mai poate face deosebire.
Revelaţia trecutului cu eclipsa momentului real, a unui trecut în care se întâlnesc puri cei doi amanţi cu gândul. Iubirea lor din vremuri, în casta înlănţuire a emoţiilor cu aplauzele: frumuseţea deosibită centrală a piesei. Această siderală ascendenţă în propriul lor personaj depersonalizat şi redus la neant împlineşte arhitectural arcul de aşteptare întins al interesului atenţiunii, cu un mare meşteşug sufletesc şi artistic. E o scenă de nobilă poezie şi de grandios adevăr. Regretabil, atribuţia mistică de a discerne la teatru, razele stelelor printre razele rampei, este acordată cu uşurinţă unui manechin.
A fost înşfăcată doamna Filotti, din rolul soacrei, şi confruntată cu postul domniei sale de profesoară la conservator şi măsurată cu situaţia domniei sale pastorală în clerul Teatrului Naţional. în momentul încriminat, doamna Filotti a dat rolului său o putere şi o acuitate, pe care nu le-a mai atins. Fără Iancovescu, fără Teatrul Mic, fără Verneuil, autorul, revelaţia adevăratului mare talent al doamnei Filotti ar fi fost inexistentă. Domnul Iancovescu a ştiut să aleagă, iar doamna Filotti şi-a însuşit cu entuziasm, din atmosfera slobodă şi antirigidă a Teatrului Mic, acel elan dezvolt şi fierbinte, acel accent întreg, care se pierde în celelalte teatre şi care totalizează remarcabile variante ale artistei subt o linie neaşteptat de nouă.
Domnul Iancovescu, o dată mai mult, s-a probat infinit divers şi incomparabil. în ora de faţă, el e prinţul incontestabil al actorilor buni. Comicul lui a fost jucat în dimensiuni de tragedie. Dintr-o scenă care a trecut pe lângă nările criticii
PUBLICISTICA
309
teatrale ca o murdărie, cei doi parteneri au construit un cap de operă, care în viaţa lui scenică provizorie s-a ridicat şi a stat o secundă alături de plăsmuirile artelor eterne, mai fericite că pot întârzia peste timp şi peste presă.
1924
O CRONICĂ DRAMATICĂ
Din partea domnului Iancovescu primesc rândurile de mai jos, care atacă două figuri literare, sau mai bine zis două fotografii. Sunt foarte mâhnit că trebuie să public întâmpinarea marelui artist, care le jumuleşte niţeluş mucavaua. Persoanele vizate şi numite în apărarea domnului I. Iancovescu, îmi sunt deopotrivă de scumpe: una pentru vasta ei însemnătate politică, de individualitate mondială, care dacă nu este citată niciodată, acest lucru se datoreşte numai respectului mut ce-1 inspiră. Rareori străfulgerări mai vultureşti au scânteiat într-o pupilă mai concentrată.
Cealaltă, mi-este scumpă prin geniul ei literar, de colonist vehement, care aliază fericit două puteri expresive: versul lui Dimitrie Bolintineanu şi flaşneta, sora clavecinului. Dar datoriile publicităţii nu contrariază, acum întâiaşi dată, un sentiment, sau două sentimente de admiraţiune. Sunt, cu mult regret, forţat să dau în rubrica mea, ospitalitate domnului I. Iancovescu, cerşind de la idoli o scuză, pe care nu îndrăznesc a o nădăjdui.
Domnule Arghezi,
Ţii cu orice preţ să faci din mine un actor cu merite exagerate. Asta e credinţa dumitale; mă sfîesc, însă nu am ce-ţi face: o credeai pe când nu ne cunoşteam unul cu altul, o mai
310
TUDOR ARGHEZI
crezi şi azi, după ce ne-am împrietenit; încă o dată nu am ce-ţi face, nu pot nimic, mă supun...
Nu te pot minţi: constanţa dumitale îmi face multă, multă plăcere; ce vrei! elogiile plac chiar atunci când sunt adevărate, vreau să zic, sincere, căci după laudele false mă înnebunesc.
Am citit prima dumitale Păpuşă din „Lumea“ şi mă simt inspirat să-ţi dau un răspuns. E un răspuns cu atât mai potrivit, cu cât îl aveam gata de mai înainte... Nici nu începuse cauza, că efectul se şi învechea. Premiera Fotoliului a fost primită de presa din Bucureşti cu două calităţi de indignare: indignarea pasională, a câtorva cronicari, săraci cu duhul şi blegi cu priceperea; şi indignarea fariseică a cronicarilor meşteşugiţi. Pe cei dintâi nu m-am supărat: ceea ce nu le dăduse Dumnezeu, nu putea să le prilejuiască Teatrul Mic. Cei de-ai doilea m-au necăjit şi le-am adresat un răspuns, răspunsul de mai jos. Cu toate că am fost determinat să elimin din el o infinitate de porcării adevărate, subt cuvânt că blesez prea mult - de astă dată prin scris - subprefectura morală a sufletelor candide din presă; cu toate că am renunţat la reliefurile oportune ale apărării mele, ziarele cărora m-am adresat şi care mă şi rugaseră să răspund, nu au putut sk-mi publice răspunsul. în „Păpuşa" dumitale ai citat musca şi căciula: o muscă mare se preumblă pe mai toate căciulile presei.
Răspunsul meu era scris în formă de scrisoare şi, neapărat, pornea aşa cu: Domnule Director.
Urmărind războiul de moralitate întreprins de domnii Emil D. Fagure şi Victor Eftimiu, să nu vă mire prea mult faptul că mă amestec în pulberea şi mirosul lui - ziceam eu în scrisoarea mea - şi continuam ca mai la vale:
Dacă ar fi vorba numai de moralitatea în artă, aplicată piesei jucate acum la Teatrul meu Mic, Fotoliul 47 de Louis Verneuil, aş trece pe lângă curajul de austeritate al criticilor mei, fliiierând cu mâna în buzunar (vreau să zic: în buzunarul
PUBLICISTICA
311
meu). Şi iarăşi nu aş fi luat cuvântul într-o problemă de morală, amestecată cu estetica, dacă domnii mai sus-numiţi ar fi făcut parte din suita patriarhului Damianos al Ierusalimului, sosiţi din pustietăţile Macedoniei şi ale Libanului ca să predice, călări pe lada sufleurului, virtuţile teologiale în Bucureşti.
în realitate, nu este vorba nici de morală în Teatru, nici de nişte îngeri înspăimântaţi, cuprinşi de ameţeală şi vărsături la spectacolele Teatrului Mic. Cei doi heruvimi de la „Lupta“ au văzut, ca să zic aşa, altele mai groase şi tot nu au izbutit măcar să roşească. Poate să le injectez de astă dată eu un cinzec de sânge în obraz.
De altceva este vorba, Teatrul Mic, început cu râvnă şi dus cu tenacitate, a sfârşit prin a se impune în Bucureşti prin toţi muncitorii lui şi apoi la Paris prin Elvira Popescu şi Mihalescu. După o muncă aprigă, urmărită orbeşte, un actor, care sunt eu, a creat un teatru nou, care este Teatrul Mic. Am debutat într-o sală care dusese toate încercările la dezastru, într-o atmosferă de total scepticism, cu singurul capital al energiilor mele, îmi place să mă laud. Asociatul meu, pe care mi-am bizuit speranţele din primul moment, era publicul şi el a fost un bun asociat al speranţelor mele. Din partea moraliştilor din presă, obişnuiţi să fie tarifaţi de toate teatrele subt toate formele (traduceri nefăcute, bilete vândute la casă în folosul criticului, bani de buzunar, flirturi în cabine, protejate de director etc.) nu am avut niciodată decât neplăceri. Sărăcia dar şi hotărârea de a nu-mi cumpăra elogiile, la care am socotit că sunt îndreptăţit de modestele mele însuşiri teatrale, m-au împiedicat să înlesnesc cutărui sau cutărui redactor valoros din presă, câte un chef cu damă, la Şosea. De câte ori m-am simţit ochit pentru a fi supus impozitului de presă, am dat cu picioarele; şi ştiţi unde nimeresc picioarele aţâţate: în cea mai autentică specialitate a criticului dramatic. Am un instinct, un miros
312
TUDOR ARGHEZI
precis, care mă face să mă păzesc cu sălbăticie de mângâierile presei. Cum o flerez, mi se zbârleşte părul, mă agit şi... refiiz!
Se spunea odinioară că fără concursul plătit al criticii ziarelor, un teatru bucureştean nu poate să dureze. Eu am demonstrat contrariul şi, în ziua când voi avea toată presa contra mea, sunt sigur că voi face reţetele cele mai mari...
De câte ori se compunea pe vremuri o trupă, grija tuturora era să-l angajeze pe domnul Emil D. Fagure ca june amorez sau ca tenorino la gazetă. Fără acest mare intelectual, care a fleşcăit graiul românesc un pătrar de veac, nu se putea face teatru în Bucureşti, înainte de război. Timpurile s-au mai schimbat. Domnul Emil D. Fagure s-a dovedit a fi ceea ce este, un gazetar insignifiant, care şi-a tras toată obrăznicia şi vechea dictatură de la titlul ziarului „Adevărul“. Trecând la altă gazetă, domnul Fagure a suferit păţania chelnerului dat afară de la „Capşa“ şi angajat la Turnul Măgurele: s-a demonetizat. Prin „critica“ făcută piesei Fotoliul 47, domnul Fagure găseşte mijlocul indirect de a-şi oferi serviciile şi de a încerca readucerea în uz a unei deprinderi anulată de mine.
Iată un moralizator al Teatrului, un călugăr, un pur, un calif, un efeb, un bectimis, o libelulă. Dacă v-aş mai spune că acest profet a mâncat palme în public de la femei de-o anumită vârstă, o să pricepeţi că nici persoanele cu care şi-a împărţit el, în căsnicie, beneficiile teatrale şi potenţele conjugale, nu au avut o părere sublimă despre mutra pistruie, care au cârpit-o.
Domnul Fagure face azi pe răstignitul pentru artă şi morală. în labele sale de săpun fetid nici un călău imperial nu va primi să împlânte piroanele divinului supliciu - şi limba lui cu clăbuc, cerşetoare de băuturi fine gratuite, va refuza să o ungă cu un burete dezinfectant, ultimul dintre hingheri.
Cu domnul Victor Eftimiu se complică într-altfel. Acest domn şi-a jucat piesa Akim în franţuzeşte, la Paris, cu un mare insucces, în acelaşi timp ce Fotoliul 47 de Verneuil repurta
PUBLICISTICĂ
313
j	considerabile succese. Actualmente această piesă, jucată de
[	mine în româneşte la Bucureşti, se mai joacă în nemţeşte la
Viena şi Berlin, în englezeşte la Londra puritană, cu un succes identic şi fără să scandalizeze pe Fagurii şi Eftimiii locali, pentru motivul că exemplarele lor unice se găsesc exclusiv la j Bucureşti.
Piesa Akim, a moralistului albanez, a cunoscut la Paris un calvar imens de icre moi şi şampanii, căruia moralistul i s-a supus cu toate fidelele sale elasticităţi naturale. Ca să-şi poată monta lucrarea teatrală, pe cheltuielile unui bogătaş român foarte cunoscut, domnul Eftimiu a slujit la chefurile pariziene ale bogătaşului de clovn, de bufon, de scuipătoare şi de closet. Când boierului îi trebuia batistă, domnul Eftimiu îşi desfăcea şi oferea iute lavaliera; când plătitorul trebuia descălţat de o gheată de lac, domnul Eftimiu îşi scobora mânile şi genunchii spontan. Dacă era nevoie de o ştergătoare moale, domnul Eftimiu dăruia mănuşile sale pandişpan şi jiletca de catifea -şi ar fi oferit, pentru orice serviciu, şi pipăirile labiale. Generos fără măsură, domnul Eftimiu oferă totul, fără să cruţe nimic; şi adeseori oferă chiar mai mult. Domnia sa ştie să tolereze în viaţă atâtea, încât nu-1 mai poate propriu-zis jigni pe scenă nimic, decât printr-o pervertire inversă a insului său social. Presupusa imoralitate a lui Verneuil cel puţin amuzează publicul, care umple sala Teatrului Mic. Moralitatea vie a domnului Eftimiu în schimb degradează şi dezgustă. Nu sunt un director de teatru timorat, şi nu mi-am făcut o meserie din a menaja ipocrizia tolerată a şefilor de bordel, îmbrăcaţi în stihare de predicatori.
Notaţi, vă rog, că ştiu exact cu ce laşităţi am de-a face. Le provoc într-adins ca să le demonstrez categoric. Domnii Fagure şi Eftimiu vor suporta contraofensiva mea fără nici un cavalerism. Amândoi sunt prea viţioşi în sensul murdar integral al cuvântului, ca să nu-şi adore unul pielea puturoasă, celălalt
314
TUDOR ARGHEZI
comodităţile luxurioase de băiat de cârciumar parvenit în intelectualitate. La ideea că un vârf de floretă ar putea să deşerte la canal cele mai dulci ale lor combinaţiuni, ei siint în stare să plângă şi, ticăloşi, să se resemneze.
O văzuşi, domnule Arghezi? Asta era scrisoarea mea, curăţită de asperităţi. Ţi-o trimit dumitale, ca s-o publici dumneata. Cred că măcar pe dumneata nu o să te rănească în buna educaţie ziaristică: te ştiu rezistent.
Sănătate!
I. Iancovescu
1924
ÎN FAETON
Coloana de faţă trebuia să poarte titlul, uzat cu simplicitate în ultimele douăzeci şi patru săptămâni, de Panait Istrati. I-am citit înjurat pe bietul băiat chiar în ziarul la care colaborez.
Toată lumea merge cu tramvaiul, cel puţin de încercare o dată. Domnul Panait Istrati a ieşit prin Bucureşti cu un vehicul economic, cu un singur loc şi cetăţenii literaturii s-au suit în el pe rând, câte o bucată.
Cel mai spumante dintre pasagerii lui a fost domnul H. Sanielevici, care stând ridicat în picioare, pe întregul parcurs, a gesticulat către ambele trotuare cu o violenţă particulară. Scuipând, vociferând, încercând petomania cerebrală, domnia sa era văzut aruncând în public cu parale, dând cu ceasornicul de buzunar, cu butonii de la cămaşă, cu nasturii de la jiletcă şi, rămas în cele din urmă descălţat, jubilând în ciorapi şi în izmene, cu pălăria în cap, şi dansând pe un cadavru, presupus dedesubtul tălpilor sale, furibund active. A fost o procesiune
PUBLICISTICA
315
valvârtej, de obiecte şi efecte, care determina să creadă pe mai mulţi că domnul Sanielevici, unicul şi sublimul, face ultima sa cursă în faetonul lui Sidoli, împrumutat Salvării, între Enciclopedie şi Balamuc.
Să-l iau şi eu o dată pe domnul Panait Istrati, măcar până la „Capşa“, mai ales că este gratis şi cu un cal.
Meritul necesar al acestui pribeag nu rezidă nici în opera lui, care şi-a găsit un excelent editor în Parisul tuturor incertitudinilor, improvizărilor, snobismelor şi dezorientărilor de după război, şi mai puţin în dureroasele sale din punctul de vedere al celor cinci simţuri ale bunului-simţ, epistole apos-toleşti, publicate „într-un ziar de seară“, cum îl numeşte un ziar de dimineaţa. Mai însemnat decât primul volum al sciitorului, care după al treilea volum nu va mai avea absolut nimic de spus, este persoana lui însăşi, de industriaş de energie.
El nu s-a ivit din cenaclu, din concubinajul Universităţii cu Critica, din amorul tragic al Finanţei cu Editura. Nici un părinte nu i-a împrumutat sexul artistic ca să-l ouă, nici măcar blajinul Făt-Frumos, cu târtiţa creatoare, domnul Brătescu-Voineşti, care a scos de curând un boboc de raţă dramatic.
Iritarea multora vine de acolo că domnul Panait Istrati dovedea în ziua înfăţişării la rampa literaturii că existase dincolo de cuiburi şi în afară de parlamentul literar. Criticii, care păzesc cu galoane şi sculare în picioare porţile literaturii în Bucureşti, au rămas, într-adevăr, neplăcut impresionaţi. Ignoranţa acuză întodeauna obiectul iscat pe neaşteptate, de nedelicateţă. Singurul critic profesionist excepţional a fost domnul Sanielevici, care şi-a descoperit o paternitate postumă.
Domnia sa se gândea de multă vreme, din veac, la domnul Panait Istrati, încă de pe când acesta nici nu fusese scăpărat în amnarul lui Dumnezeu. Si acum, pentru că era, criticul i-a tras un şir de imense vizite literare, fumându-i tot tutunul, mâncându-i toată dulceaţa, înghiţindu-i chiar părul subsuorii,
316
TUDOR ARGHEZI
tăvălit, tăiţei, în miere. Domnul Sanielevici stăruie, se agaţă însistă, ca şi cum noul autor ar fi strâpitura domniei sale; şi-
însuseste.
Dacă însă nu a scris pe de-a-ntregul că povestirile aceluia sunt opera domniei sale, este că i-a lipsit încă un timp ca să o demonstreze. Domnul Istrati s-a născut din ghicitoarea nului Sanielevici: de altfel, toată lumea din presă îi zice Panait, cu familiaritate - şi fiece redactor are măgulirea de sublocotenent, de a-şi fi descoperit vistavoiul model. Domnu Sanielevici purta pe domnul Istrati în spermul alienat al intui-tiei sale. Dacă acesta ar fi suferit de blenoree, celălalt i-ar fi * 7 răspuns: nu face nimic, căci gonococul tău trăia din vremuri în gonococul meu defunct şi, într-o zi sau alta, el trebuia
neapărat să izbucnească exploziv, până-n urechile ghetei.
1924
BAZARUL BAZARELOR
Un înger adormit pe marginea fântânii s-a ridicat, surprins de zorii zilei, în văzduh. In amfiteatrul vieţii viitoare se făcea tocmai apelul nominal. Răzimaţi în aripi, în coate, în bărbii, prin galerii, numeroşii şcolari începători ai disciplină divine se uitau din bănci la barba Sfântului Petru zbârlită. Dându-$i ghionţi diafani şi ciupindu-se idilic, ei pufneau de un râs nestăpânit: râsul care te apucă în locurile sacre şi atunci când este înterzis.
în ce priveşte toaleta, îngerii se curăţă jumatate ca oamenii şi jumătate păsăreşte, având nasurile cârne umede, ca şi copiii noştri, şi purici în pene, ca lebezile noastre - purici însă, de aur, de platină şi alte metale scumpe, cu intestinele de cristal
PUBLICISTICĂ
317
mătasă artificială. Singure speciile inferioare mai sunt prevăzute în vârsta lor evolutivă, cu paraziţi de tinichea.
Îngerul adormit pe ghizdul de piatră al unei fântâni apăru,
frecându-se la ochi. îl cuprinsese, trimis în misiune, plăcutul somn omenesc, care nu se lipeşte, după regulă, niciodată de genele metalice ale unui înger; căci deviza de todeauna a îngerilor este „Teafăr şi treaz“. Şi îl supăra realitatea biurocraţiei de Sus, cu apel, registru şi dosare, ca pe un arhivar, care şi-a petrecut duminica la Sinaia.
—	De unde-mi vii, domnisorule, acum la sase fără un sfert?
. . " v	*	!	*	\
A
întreabă Sfântul Petru, scoţându-şi de după urechi ochelarii,
-f
ca pentru o pauză de analiză şi cruzime profesională. Sfântul Petru practică de cele mai multe ori gravitatea, dar câteodată
y.-
şi zeflemeaua puţin izbutită.
îngerul nostru era de înălţimea unui cocostârc azuriu. El se opreşte sfios şi ruşinat în mijlocul universului de peruzele scânteietoare şi de heruvimi, ca într-un Ateneu, construit sbecialmente pentru pitpalaci, şi scoate trei lucruri pline de i, aduse subsuoară: revista „Lumea“ şi două Păpuşi.
-	Ce-i asta, băiete?
-	Lumea păpuşilor, sfinţia ta. erul învăţase pe pământ funcţiunea literară a idiotului
Surogat de materie spirituală calambur.
Cât te-ai fi sters la ochi, obiectele, unul de hârtie si celelalte
y	*	J	y
de ipsos, trecuseră prin câteva zeci de mii de mâni şi revista, din stal în stal, din balcoane în balcoane, ajunse până prin dreptul Cloştii cu Pui. Şi cum în veşnicie, adică în lumea îngerilor, nu există nici depărtare, nici timp, nici degradarea vocilor proporţional cu distanţa, reflexiile răsfoitorilor revistei se auzeau toate şi deodată; parcă se formulau alături de câte
h’ ■î' . *
v.-'
o sută de guri ale aceluiaşi cap — iar păpuşile erau mângâiate şi în nordul sălii când ele se aflau la sud, răsăritul şi apusul gasindu-se concentrate cu toate punctele cardinale ale bolţii,
318
TUDOR ARGHEZI
în centrul fără situatie nici dimensiune. Era chiar de mirare
I
că atâta lume catolică şi ortodoxă putea să încapă, cu atâta subţirime, în imensitatea microscopică, să pară întinsă şi vastă, fiind totuşi punctuală. Aşa că, un observator deprins cu iconografia, cu vopselele de apă şi cu spaţiul pelicular, ar fi comparat spectacolul cu o pictură pe gelatină: o perspectivă uriaşă zugrăvită pe un singur plan de un milimetru grosime.
Interpretări şi notiţe circulau printre grupuri. Titlu gros, desinat cu peria de dinţi sau cu degetul mare al piciorului... Copertă de curs secundar... Unui înger muzical i se părea prea lung numele „Sanielevici“: era un înger pedant şi antisemit, care se încăpăţânase să izoleze două silabe, repetându-le cu absurditate: „levi“... Careva, altul sărise ca un nod dintr-o scândură dată la rindea, la rostirea numelui domnului Topîrceanu. Corurile repetau în slavă: Topîr... Topîrci... Pîrceanu...
Intr-o ceată se citea articolul Păpuşiy cu ortografia Păpuşi', lipsiseră din cuierul tipografiei căciulile şi pălăriile purtate de literele mari, şi cititorii ezitau între titlul tipărit la Iaşi, şi cuvântul Papuci.
Domnul Hefter e asimilat cu Shakespeare. Articolul eschimoşilor, pe două pagini întregi, consternează pe Anatole France, transsubstantiat de curând si care caută o metodă de învăţat moldoveneşte... Cel mai celebru şi mai sărbătorit (şi acolo!) este domnul M. Sadoveanu; numeroasele sale ediţii au trecut de Sigma din Lira. Un seraf îndrăzneţ, probabil de curând emancipat de straiele de mâl ale lumii aparente, şi probabil coafor în timpul terestrei existenţe, clasifică „gândurile de toamnă“ printre „inspiraţii anevoioase“ şi „olecuţă trase de peri“... Sporturile vădesc gustul domnului Sevastos pentru cauciuc... Grota miraculoasă de la Lourdes, Dona Sol, portretul domnului Corneliu Moldovanu (cu nasul închis),
PUBLICISTICĂ
319
revoluţia rusească, profesorii şi cânii, vitrina comică şi bufă (Oh! lăsaţi-mi lacrimile mele de crocodil!) - mă rog, asta se cheamă un bazar? izbucneşte un înger musulman.
—	Originalitatea consistă, după o formulă de imprimerie literară, în a zice sticlă în loc de pisică, cravată în loc de nevastă, frisson d’Avril în loc de turtă dulce, humorescă în loc de gugumănie. Bazar?
—	Mă rog, preparaţi o revistă?
—	Nu: o droguerie săptămânală.
—	Câte pagini?
—	Epistaxis.
—	Cât costă?
—	Abis opalin.
—	Când apare?
—	Nikolaievsk.
—	Ilustrată?
—	Tibisir, Ibrisim, Filadelfia.
y *	?	*
—	Succes!
—	Ffffffi Vzzzz! Bum! HP.! 25 x 73 bis.
Dar interesul publicului cu aripi şi aureolă, strâns în jurul păpuşilor de pe pământ, devine într-alte regiuni ale Tăriei, serios şi sentimental. îngerii fiind excluziv băieţi, a fost luată în cercetare păpuşa fetii, vopsită cu carmin pe buze şi obraji. Băiatul zace aruncat pe un bulgăre de scaieţi de argint.
O rochie tiroleză scurtă acoperă secretul industrial al păpuşii. îngerii ezitară, se uitară unul la altul, o pipăiră delicat.
—	Ipsos şi altceva nimic!
—	Şi sfoară...
—	Miroase a prăvălie de mărunţişuri.
—	A chembrică şi a manşete.
—	E de mucava.
320
TUDOR ARGHEZI
—	E un procedeu: cocă de hârtie, clei şi câlţi.
Un înger cu baston ia călătorul de scurt.
—	Tu ne aduci - o! frate - nişte păpuşi uscate, fără sudoare
nişte imitaţii sterpe, cu organe aproximative, oarbe, tencuite) un contact aspru de cretă şi cocă pulverulentă. Ce-ai făcut ö noapte întreagă în fântână?
—	{Romantic)'. Venise Samariteanca să-şi umple amfora cu apă...
—	(Leon Alcalay)'. Unde dracu am mai auzit eu de numele Samaritencii şi de fântână?... Mă rog, dumitale, domnule înger, nu te-ai întâlnit cu fiu-miu, Micu Alcalay? Am auzit ca a vândut librăria...
—	{Un înger intrigant)'. Ei, şi dacă a venit Samariteanca?
—	M-a găsit răzimat de piatră, cu-o aripă lăsată în izvorul
rece.
—	(Un înger infect)'. Venise singură?
—	(Cu elari)'. Era singură în toată câmpia pustie, din fântână până-n zare... Şi luceafărul scăpărase sus... Şi era tânără ca o ciută, mlădie ca o pânză, neagră ca tămâia şi cu ochii lungi până la tâmple şi înflăcăraţi.
—	(Stăruitor)'. Şi s-a speriat de tine, frate?
—	(Abrupt)'. Nu!
—	Dar?
—	(Voce de cantilenă): M-a mângâiat aşa, încet, pe aripi şi a crezut întâi că sunt o rămăşiţă din vechile poveşti, care dau târcoale apelor şi pădurilor pe pământ. Şi m-a sărutat întâi aşa cum sărută fetele puii de vrăbii — şi eu simţeam că mă desfac ca o ladă demult închisă, că mă rup ca un sigiliu, că mă deschid, legănat, ca o uşă zidită, că mă clatin ca o turlă cu clopotele dezlănţuite... Apoi, ţâţa ei dreaptă, cu mura rece, m-a lovit inocent peste nas şi mi s-a îngropat în pleoapa ochiului, unde a stat, şi ochiul meu a supt în frăgezime. Şi mirosea a
PUBLICISTICĂ
321
piele nouă de curele. Şi mânile mele au adormit în poala Samaritencii. Si m-a întrebat de ce nu o sărut si eu, la care i-am răspuns că nu ştiu. Şi a vroit să mă înveţe, şi eu nu am putut
învăţa. Si m-a muscat si am simtit un cântec suindu-se în mine
> > > 1 >
departe şi murind departe, ca un zvon într-un plop. Şi s-a jucat în toate chipurile cu mine, şi a rămas năucită şi goală, ca un peşte frumos, şi a plâns de nesimţirea mea.
—	(Bogdan-Piteşti): Te-ai tâmpit, tipule...
—	Eram uscat şi tencuit ca păpuşa şi eu, fără căldură, fără sudoare, de aer, de var şi metal.
—	(O întrebare a unui înger lung): Răspunde: care este deosebirea între bărbat si femeie?
—	{Popa Iapă)\ Asta se ştie.
Popa Iapă ocupă, momentan, în ceruri rolul intermediar
catâr.
Peruchierul divin spintecă deodată cerul cu pieptenele mare şi-i face o cărare la stânga. Ia păpuşile, le pune pe ge-
j.
nunchi. Scoate două aripi mici din tabachere. Maestrul Gumelor Pure le lipeşte la locul potrivit. Şeful laboratoriilor de oxigen întroduce câte un atom de suflet în mucava... Şi când veni rândul Marelui Chinez, zmălţuitorul, acesta scoase pensula şi atinse cu două puncte de lac japonez. în sfârşit, le dete drumul.
Doi îngeri noi s-au născut: două muşte, una roşie şi una neagră. Ele vor zbârnâi alternativ, o dată la şapte zile, în „Lumea“, bazar săptămânal.
1924
N.r. Acestui bazar, domnul G. Topîrceanu îi răspunde printr-un reportaj cules în cer. Reportajul revăzut de Sfântul Petru va apare în numărul viitor.
322	TUDOR ARGHEZI
UN STIL DE LITERATURĂ: ZIARUL |
Pentru întreţinerea intelectuală a publicului, tiparul pune pe piaţă trei soiuri de lectură: cartea, revista şi ziarul. Cărţile j puţini mai au timpul să le citească. Revistele sunt o reducere a cărţilor şi constituiesc lectura duminicală: cetăţeanul poate lua cunoştinţă de o povestire, de o poezie. Singur ziarul circulă şi se citeşte într-adevăr.
Nu se poate reglementa că această preferinţă a publicului ; reprezintă, cum se afirmă, o scădere. S-ar părea că cititorii au j toată dreptatea; datoria scriitorului este să caute în preferinţa lor mijlocul de a-i interesa la maximum. Când publicul cere ca un punct al curiozităţii lui să fie satisfăcut în zece rânduri, el cere ceea ce-i trebuieşte.	\
De multe ori literatura, de cele mai multe ori, în loc de a fi sinteza artistică a unui eveniment sau a unei situaţii, este ; pretextul de-a îngrămădi pagini aproape goale, de ostenitoare dezvoltare, împrejurul unui detaliu. Romancierii consacraţi ; suferă de lungimi exasperante, menite să întindă un bob de cerneală pe suta de foi şi să dividă o aşa-zisă problemă în j douăzeci de volume. Ziarul scurtează: foarfeca e un simbol, nu i numai un instrument de colaborare al secretarului de redacţie.
Şi cu cât un fapt e redat mai telegrafic şi mai direct, cu atât cititorul se simte mai mulţumit.
In presa românească, există, slavă Domnului, numeroase ziare; dar nu este un singur ziar care să înfăţişeze genul. Ziarele noastre sunt încă o rămăşiţă de literatură, din acea literatură jumătate romantică şi jumătate speculativă, care nu a folosit niciodată nicicui... şi o rămăşiţă de cea mai mediocră calitate. Ş Ziarul se confecţionează după tipic. Pagina întâia este rezervată interpretării, destinată să ridice la linia generalizărilor | o chestiune sau Un fapt, şi servită cu o atitudine şi patos. E I pagina greoaie a ziarului, cea mai puţin inspirată, şi într-însa I
PUBLICISTICĂ
323
îşi dau întâlnire de obicei redactorii cu ifos şi rablele specializate. Munca totalmente inutilă pentru toată lumea, pe care o reprezintă această pagină, împărţită cu metrul, este de ö deşertăciune perfectă.
Ziarul se găseşte obligat, prin rutină, ca în primul articol, numit „articolul de fond“, să dogmatizeze obscur. Este cu neputinţă să-i scoţi din cap unui director că măcar o dată să-i lipsească ziarului articolul de fond: în ziua când s-ar petrece fenomenul, el s-ar simţi nenorocit. închipuiţi-vă grozăvie: să apari fără articol de fond!
Tonul acestui articol este contrabasul sau isonul, şi articolul se rezervă de obicei colaboratorului cu trese impotetice mai multe. în spaţiul lui se produc deobşte profesorii, pensionarii, foştii miniştri, care formează armătura unui partid politic şi apără „ideile“ fără iscălitură.
Este interesant de ştiut ce preţ imens ataşează un partizan câte unui articol ieşit din imaginaţia politică, văduvă de orice însemnătate... „Să citeşti articolul meu de fond de mâine“, îţi răspunde cu o făgăduială de infailibilitate omul politic căruia i-ai pus o întrebare de orientări. îl citeşti: autorul pozează ca o fantomă la fotograf, şi proza lui nu face o ceapă degerată. Cu câteva zile înainte el a vestit pe tipograf şi pe şeful partidului; a luat măsuri să nu se strecoare nici o greşeală; a citit manuscrisul de mai multe ori familiei şi coreligionarilor plictisiţi. Dacă în timpul culegerii articolului este în călătorie, îşi aduce aminte că nu a fost destul de desluşit şi, din Tecuci, dă o telegramă, ca să se schimbe neapărat cuvântul „căci“ din rândul al patrulea, de la pagina opta a manuscrisului, prin cuvântul „pentru că“. Fatalitatea amestecându-se la rândul ei, se întâmplă că telegrama transmite, în loc de „pentru că“, ^perucă“.
324
TUDOR ARGHEZI
Pagina întâia mai conţine „un cursiv“, o „casetă“, un desen dezolant cu o legendă idem, un „haz“ de care îţi vine să plângi, un foileton, devenit în zilele noastre „cultural“ etc.	|
A doua pagină este surogatul paginii întâia, în mult mai inferior... dacă se poate! A treia sau a patra pagină - în sfârşit! -dă ştiri, prime şi ultime informaţii şi invenţii politice lamentabile. Pe ici-colo un clişeu, care apare neschimbat, acelaşi de zeci de ori pe an, cu numele personagiului dedesubt. Clişeul \ e cănaful gazetei.
Dacă, pe de altă parte, iei metrul şi măsori articol cu articol jj şi spaţiu cu spaţiu, conţinutul material al gazetei, alcătuit din trei, patru titluri suprapuse de fiece articol, ajungi la rezultatul [ că un sfert de gazetă conţine un text oarecare şi că trei sferturi sunt compuse din vânt. Şi textul acesta, extrem de redus, este 1 şi el, chiar el, de o supremă insignifianţă. Redactorii au aerul că sug şi rumegă un borhot intelectual insipid, scos din gura altora, după ce a mai fost de câteva ori mestecat şi îmbăiat într-alte guri.
Genul la care au parvenit ziarele din Bucureşti este de strictă dimensiune. Ziarele se mărginesc la comerţul de hârtie înnegrită, în patru, şase, opt şi douăsprezece pagini, deopotrivă de goale.
Dar, într-un fel oarecare, toate ziarele slujesc, şi aşa, câte un partid politic, fără altă preocupare... iar oamenii politici şi partidele politice au o slăbiciune remarcabilă şi respectată de toate programele şi doctrinele, în special pentru ziarul inexpresiv, idiot şi zadarnic. Pe motivul de curiozitate, se caută ca ziarul politic să fie cât mai fad, cât mai nul.
Genul adevărat al ziarului e altul. Ziarul presupune un stil, indiferent dacă-1 va ajunge sau nu în presa românească, k Noţiunea exactă de ziar comandă genul particular al ziaristicii. Ziarul e o formă şi cea mai simpatică din literatură.	[
PUBLICISTICĂ
325
! Interesul publicului pretinde ziarului înainte de toate să-l informeze, exact sau aproape exact, nu se ştie... însă să-l informeze fără idee preconcepută. Publicului nu-i place să i se impuie din redacţie un fel de judecată asupra unui eveniment. Lui îi trebuie faptul, evenimentul brut şi libertatea de-a se orienta singur într-însul. A pune fiece fapt politic, social, mereu în legătură cu un program, cu un punct de vedere fix, cu o rancună, cu o dezamăgire, cu o invidie... este a silui pe cititor, şi dacă ziarele de partid au dreptul să o facă, acelaşi drept este interzis în principiu ziarelor făcute pentru public.
Asemenea ziare lipsesc din presa românească. Singurul ziar mai apropiat de chipul unui ziar pentru public ar fi fost unul întemeiat de un italian, dar care şi-a căpătat mai târziu o credinţă politică şi este obsedat de ea. Din ziar obiectiv, de prezintare, el a devenit un ziar de atac şi apărare în diverse domenii îngrădite şi păzite, dar zadarnic păzite de un ziar pentru public.
în datoria de a informa pur şi simplu, însă cât mai complet, stă toată nevoia de apariţie a unui ziar ce nu aparţine politicii. Şi din această datorie se deduce un stil.
Faptele trebuiesc strânse până la schemă şi prezintate cu uscăciune, adică fără sentimentalism, de nici un fel, şi fără principii, oricât de avantajoase ar fi ele. Un fapt e vorbitor prin sine mai clar decât adăugându-i limba redacţiei. Probitatea porunceşte şi ea această rezervă a delicateţei.
Aici intervine valoarea redactorului, care într-un spaţiu obiectiv limitat afinează şi perfecţionează genul până la stil. Redactarea uşoară şi fragedă a faptului nu poate fi interesantă la extrem; metoda succesiunilor; spuma înviată la suprafaţa paharelor, în care se cuprinde un conţinut greoi. Şi invenţia ziarului se manifestă în titluri, în aceste flori pe dedesubtul cărora cad faptele vii sau moarte. Nimic nu se poate mai prostesc şi mai antiartistic ca titlurile articolelor din ziarele
326
TUDOR ARGHEZI
noastre. Telegrama care anunţă în două rânduri moartea lui Anatole France, purta, în toate ziarele, titlul: A murit Anatole France! Alegerile din Anglia au nimerit în titlul: Alegerile din Anglia. S-a spânzurat un bărbier: Un bărbier s-a spânzurat. Accidentul de automobil din Calea Rahovei. O declaraţie a domnului Herriot. Activitatea Crucii Roşii. Macdonald va vizita America de Sud. Criza ministerială din Austria. Bulgarii tot nu se astâmpără. Titlurile revin de zeci de ori la fel.
Este greu de găsit ceva mai monoton narativ.
La titluri vii, adevărate ilustraţii care dau joc şi culoare unui ziar, trebuie să corespundă articole scurte, foarte scurte. Orice subiect poate fi înscris, în câteva fraze, cu toate complicaţiile lui. Naraţiunea faptului începe de-a dreptul, odată cu articolul, şi sfârşeşte cu el. Dacă începutul trebuie scutit de pregătiri şi zorzoane, nu tot aşa se poate spune despre sfârşit, care se împacă agreabil cu o mărgică sau cu un punct de dantelă. Tipografia vine în ajutorul scriitorului cu un semn, cu o linie dublă, cu un „spiţ“, şi se mai utilizează şi azi în reviste boul-lui-Dumnezeu, fluturele sau o vrabie pe o creangă, drept final, schimbate, în ultimii ani, cu imagini împrumutate din publicaţiile străine şi cu motive de ţesături şi oale.
Unui text tipărit i se cuvine o estetică, asupra căreia ingeniozităţile foarfecii au variat în toate editurile; dar estetica în stilul tipografic cea mai justă rămâne în studiul dimensiunilor, al împletirilor dintre alburi şi negreli.
Cititorul trebuie să simtă punctul unde sfârşeşte un articol cu inteligenţă, mai mult decât cu ochiul, care de fapt nu citeşte, ci numai transmite.
Ziarul este menit să anuleze trei sferturi din literatura ce se face de obicei şi să reducă facultatea elucubrativă a scriitorului la o îndeletnicire materială. încet, dar fără greş, ziarul va deveni ceea ce trebuie să fie: un gen literar, o literatură, sepa-rându-şi domeniul de preocupările de politică propagandistă
PUBLICISTICA
327
şi mărginindu-se la viaţa unei zile, în lumina căreia nu se ruşinează natura externă să-şi desfacă detaliile meticulos, cu splendoare, fiind momentană şi actuală. De altfel, ziaristul bun este superior scriitorului bun, care râvneşte la posteritate, neputând să încadreze în momentul lui un fapt petrecut. Scriitorul bun seamănă cu pictorul bun, care vede în fiece obiect altceva decât reprezintă, din pricina unei educaţii sentimentale. Când îţi trebuie să tipăreşti un corp omenesc, care se scrie cu linii exact cum se scrie cu litere imaginea lui verbală, zadarnic te-ai adresa unui.... artist. El are pentru fiece formă a naturii o anatomie personală, după cum un gâng sau un afon îşi are vocabularul lui, paralel cu vocabularul comun. Apropierea este şi mai adevărată atunci când ai nevoie de un portret, din care desinatorul exclude asemănarea, pentru motive încâlcite, de artă mare, adică de-o artă abstractă, mască a unei incapacităţi grafice, evidentă dar ţâfnoasă.
Apoi, scriitorul e artistul fără control, pe când ziaristul, continuu confruntat cu modelul, stă în obiect. Celălalt, în divagaţie.
în războiul dintre ziare şi fabricile de hârtie s-a lansat, pentru întâia oară în România, termenul de „editori de ziare“, în această formulă se refugiază neliniştea profesională a câtorva „directori“ de gazetă care n-au avut cu presa niciodată alte raporturi decât beneficiile şi din când în când semnătura cu literă uriaşă a câte unui articol modificat şi rămas tot atât de sec ca în momentul creaţiei.
Editură sau industrie ziaristică, se poate şi s-a putut, de vreme ce nimic nu se opune intrării în presă, la conducerea ziarelor, a cui binevoieşte să se transmute în intelectual, din berbec. Această evoluţie este vremelnică şi pe dos. Evoluţia ziarului aşteptată este către o individualizare deplină şi exclusivistă.
1924
328
TUDOR ARGHEZI
LITERATURA ÎN SPECTACOL
Scriitori şi-au creat interesanta deprindere ca o dată pe an, şi de preferinţă toamna târziu, după cântatul mierlelor, după plecarea gingaşei rândunele şi a ogarilor Tăriei - cocorii - când frunzele au pierit şi plopii rămân adunaţi laolaltă, ca nişte târnuri cu mătura în sus, să pornească de acasă şi să viseze în cuiburi străine.
Ei se duc să citească, şi citesc din proprie opera lor.
O	caravană de domni pletoşi sau cu chelia opalescentă părăseşte într-o bună zi capitala, condusă de un domn prezident. In buzunarul acestuia se găseşte tipărită pe hârtie velină ştampila tuturor ministerelor, de competinţa cărora atârnă fie inspiraţia, fie geamantanul, fie libertatea, fie locul în tren al cântăreţilor călători. După o sută de amânări şi tot atâtea refuzuri, autorităţile cad de acord asupra utilităţii ipotetice a turneului de scriitori, şi trenul se urneşte din gară cu şaptezeci şi cinci reducere la sută, acceptată pentru toate târgurile de mostre.
Geamantanul propriu-zis este înlocuit adeseori cu un ghiozdan de advocat sau, mai modest, cu o hârtie tipărită unsuros, în care se înfăşoară două părechi de ciorapi şi cămaşa de gata, subt monograma democratică a singurelor litere cu petrol din titlul unui ziar. Cu toate că protocolul alege de preferinţă pe scriitorii bine îmbrăcaţi, cu hăinărie potrivită, cărora, dintr-o direcţie oarecare, dintr-o magistratură, dintr-o academie sau dintr-un guvern, le-au mai rămas fracuri şi redingote cu butoniera înflorită de o rozetă, printre prinţii de o zi ai garderobei se mai strecoară şi câte un confrate mai puţin decorativ, dat fiind că jacheta şi smochingul nu cuprind în totalitatea lor geniul literar ambulant.
Ce caută de fapt aceşti tineri şi mai bătrâni, ca să prefere ploşniţei din Bucureşti păduchele de lemn al Ardealului, plin
PUBLICISTICĂ
329
de gospodării confortabile pentru alţii, şi mititeilor din patria mică, Holzfleişul şi Szekăligulaşul din patria mare? Ducă-se ei ca să prindă stoluri de aplauze prin stufişuri de oameni şi ca să exerseze o meserie trafîcă şi ridiculă, care împodobeşte fără consecinţe un discurs şi pe care nici statul, nici oamenii lui nu au luat-o nicicând în serios?
Scopul plimbărilor pare într-altfel lămurit. După culesul şi vânzarea bucatelor, scriitorii se duc în propagandă culturală.
într-o sală populată cu numeroase locuri goale, ei reeditează, de astă dată prin grai, scrieri publicate, admirate, readmi-rate şi clasate. Capacitatea de plăcere a unui cititor al operelor proprii rezistă tuturor repetirilor, ca o piuă de aramă în care se pisează uniform, timp de zece ani, piperul şi scorţişoara.
Este intelectuală această stare de spirit, care permite scriitorului să se măgulească, întâi: o dată, şi apoi; todeauna cu insul său literar?
Cu foile în mână, scriitorul calcă, slab sau masiv, către tribună. Prezidentul prezintă, publicul bate din palme, autorul salută, aşteptând o tăcere. Se numeşte titlul; să zicem: Seară de april. Pauză. Şi poetul citeşte... E ceva nemaipomenit! înconjurat de lume, el îşi dezvăluie curajos o însufleţire, o înduioşare, pe care ne-am obişnuit să le intercalăm între coarde mute şi vibrând într-ascuns, ale harfelor sensibilităţii... Pentru meritul de a se publica, poetul e satisfăcut. El surâde, succesul îi place. Contrariu tuturor plantelor, care fac flori suave în neştire, şi contrariu tigrului care îşi execută saltul fără să fie preocupat de fotograf şi reporter, el este fericit. Auziţi? Un sentiment, o delicateţe, un mister, o rugăciune sunt în stare să facă viaţa dulce şi confortul semeţ ca nişte suculente bucate de vânaturi. Ce zic? Ele devin mijloace şi ţeluri, pârghii şi schele de îngâmfare. Pentru că scrie, individul jubilează. Indiferent de opera lui, nulă sau valoroasă, el se socoteşte în fiinţa lui,
330
TUDOR ARGHEZI
limfatică sau sanguină, frigidă şi lipicioasă sau fierbinte şi năduşită, un purtător al Planetei în spinare. Este morală această trufie?
Doctrina artistului nu poate să fie în sine decât de totală umilinţă. Talentul care strecoară în ţevile de orgă al hohotului sufletesc altceva decât jalea de a fi tăcut şi tristeţea de a reîncepe — este un fals talent, o imitaţie, o abilitate, un rânjet care ar surâde. El trebuie înlăturat şi ucis.
Nimeni nu-i răspunzător de ceea ce-i mai mult sau mai puţin în compoziţia lui, şi într-un fel stupiditatea este de respectat ca şi geniul, — şi nimeni nu poate suferi cu sinceritate de osânda de-a fi mediocru, după cum nimeni nu se poate nici făli că străluceşte acolo unde altul rămâne argilos şi opac.
Cineva, care nu-i el, care-i nu ştii cine, de unde şi cum, călăuzeşte mâna abandonată între întuneric şi zare. Sunt linii în desenul unei idei şi al unei forme, care aparţin unei pre-ciziuni exterioare şi unui dictat străin controlului individual.
Când acest desen iese mărgăritar, întrucât artistul este justificat să se bucure de altă bucurie decât a umilinţei?
în realitate, artistul nu cunoaşte niciodată preţul lucrului săvârşit, ci, artificial, împrumută unui rezultat, îndeobşte mijlociu şi adeseori inferior, etichetele desprinse din ştcfele scumpe. Iar recunoscându-i preţul, întrucât poate să şi-l menţie pe cel artificial, în permanenţă afişat?
Doctrina bunului şi simplului artist mai învaţă că artistul dispreţuieşte pas cu pas, bucată cu bucată, tot ce construieşte el, ca o îndreptare măsurată către un edificiu în construcţie, care nu va fi sfârşit niciodată. Artistul rămâne ucenic şi meşter în fiece zi a vieţii lui de lucrător întru cele esenţiale. El se trezeşte câteodată chiar în Academie, însă subt uniforma lui de marchiz ocazional, rămâne, nedescins, şorţul cu buzunar
PUBLICISTICĂ
331
al calfei, cu o coajă de pâine în buzunar şi un chibrit. Are timp artistul să exulte şi să iasă-n bâlci cu frumuseţile lui imperfecte?
Stima socială este în cele mai multe cazuri fructul decorativ al ignoranţei. Când s-ar putea cunoaşte detaliat nu numai ce se petrece în măruntaiele morale ale unui om public, dar ceea ce materialmente alcătuieşte în fărâmituri viaţa lui neştiută, sentimentul cinstirii ar rămâne suspendat în umbră, neştiind asupra cui să se pogoare. Tot aşa, admiraţia artistică este ocazionată de o diferenţă. Artistul ştie în taină ceea ce publicul ignoră. El ştie că a purces într-un fel şi a sosit aproximativ conform - şi motivele lui de-a fi dezgustat sunt fundate. Publicul ia numai ce se vede. Cum poate bunul artist să fie deturnat de la convingerile lui, pentru că publicul îl preţuieşte, şi cum poate mai ales să-şi ia asupra-şi preţul ieşit la o licitaţie populară?
Mai sunt obiecţii de adus imperturbabilei siguranţe cu care un stol de scriitori, în special, pleacă să cucerească urechea naţională. Cea mai gravă este de ordin biologic-tehnic. Una e scrisul, şi alta e cititul.
Scrisul nu se citeşte, ci numai se urmăreşte. Ivit din constrângere, din concentrare şi din tăcere, legile lui sunt fixate. A seri este a clipi şi a gândi în semitonuri, în sferturi şi-n optimi de ton. Faceţi experienţa unei bune poezii - poezia rămâne orişicum limba interioară a sensurilor şi a cuvintelor -citind-o tare, citind-o şi urmărind-o cu ochii. O carte este ca lumina lunii rămasă pe pietre, după ce luna a dispărut. Intre cititor şi carte se aşează, nenatural şi obscen, un samsar, care turbură cu atitudinea, cu glasul, cu erorile lui de tonalizare, egalitatea cititorului cu cartea. Când însuşi autorul se interpune ca să dea o viaţă zgomotoasă cadenţei spirituale a scrisului artistic, indiscret şi violent, autorul rupe armonia scrisului, şi din scriitor iese un actor lipsit de darurile (care trebuieşte să rămâie străine) actorului şi un orator redus la rolul
332
TUDOR ARGHEZI
fabricat şi contrafăcut de a vorbi în scris. Meşteşugul scriitorului cere un gen de expresie propriu. Puterea scrisului este strict ascunsă, vocea o alungă, o prigoneşte, o transformă: inflexiunile ideilor se petrec pe catifeaua moale a gândului, care repudiază instrumentul vocal.
După cum fosforarea îşi atinge intensitatea la întuneric, meritul literaturii artistice se vădeşte în ambianţa tăcerii. Vehiculul ei natural este manuscrisul sau tiparul. A părăsi hârtia şi semnul şi a deveni sonoră şi verbală, este pentru literatură a trece în domeniul igliţei şi al broderiei. Este ca şi cum acul ar voi să coasă pe aer şi piatră cu lustru. Este ca şi cum ar cânta betonul şi ar mirosi diamantul. O artificializare.
1924
UN TEATRU NATURALIST...
S-a vorbit întodeauna de lipsa de religiozitate a poporului românesc, ca de un mare defect. în realitate, poporului nostru îi lipseşte şi i-a lipsit bigotismul, în sensul cel mai franţuzesc al acestui cuvânt. Românul crede, însă cu măsură - şi cu scepticism. El nu ştie să participe fanatic la mişcări religioase încă străine şi pe vecie străine de noi; nici ca să infirme un sfânt, nici ca să afirme un nou adevăr lăturalnic. El îşi păstrează din biserică atât cât îi trebuieşte şi nici o prescură mai mult.
E bine? Rău? - cine-ar putea-o spune cu jurământ? Asta este mentalitatea noastră, asta s-a întâmplat să fie. în cultura românească această însuşire sau această scădere se traduce cu un fel de-a fi original — şi trebuie să ţinem seamă de ea ca de un aport brut indiscutabil.
Dacă poporul românesc a fost mustrat că nu are spiritul religios al occidentalilor catolici şi protestanţi sau al orientalilor
PUBLICISTICĂ
333
ortodocşi, literatura românească este certată că nu are roman. Inexistenţa romanului românesc, constatată de critica dezideratelor, a fost privită ca o mare ruşine şi inferioritate. Ce haz trebuie să facă peştii, că oamenii trăiesc fără icre şi ce greu trebuie să le vie caprelor că păstorului îi lipsesc coarnele şi barbişonul! Sunt literatori fără lucru, care de patruzeci de ani păzesc ivirea romanului românesc şi se aruncă violent asupra câte unei cărţi de proză nouă... Este roman sau nu este roman? De ce este şi de ce s-ar părea că nu e? Dacă trece de trei sute > de pagini, cartea se clasează automatic printre romane. Este permis, domnule, ca francezii să aibă roman şi noi să nu avem?
în orice caz, părinţii noştri n-au fost prea mult tulburaţi de această absenţă şi nimeni nu poate spune că ei au dus-o cu mult mai prost decât noi.
Aş îndrăzni chiar să insinuez că romanul devine un gen plicticos. Eşti obligat să citeşti o mie de pagini, ca să afli cum se isprăveşte firul conducător al unui autor, nevoit orişicum să debiteze multe gugumănii într-o imensitate de fraze, tocmite cu un subiect ales.
Ca să-şi ascundă pudorile pur literare şi artistice, romanul a inventat compoziţia, tipurile menţinute la linie, logica, analiza, succesiunea gradată, culoarea, armonia... Ai de unele şi nu ai de altele. Nu ştii să scrii, dar ai compoziţie şi, astfel, devii scriitor. Nu ştii să încovoi arcul frazei cu săgeata unei idei, dar împărţirea capitolelor este bine făcută. Nu eşti tinichigiu dar eşti un bun vopsitor de acoperişuri de tinichea: deci, eşti tinichigiu. Surogatele de surogate concurează la crearea unei materii prime abstracte.
De altfel, romanul, ca mai toată literatura, nu se citeşte de către scumpul nostru public cititor - nu intră, aş vrea să spui, în marele lui interes intelectual. Toată lumea cunoaşte intelectuali de merit, în toate meseriile intelectuale - care n-au mai pus mâna pe o carte de zece ani; cum i-am ţine de rău pe ceilalţi?
334
TUDOR ARGHEZI
Dar fiindcă, iarăşi, singură realitatea trebuie considerată, ura publicului românesc pentru carte este reală. Şi pentru că, pe de altă parte, acest public nu trebuie lăsat în pace până ce nu-1 vom culturaliza — căci într-altfel, ce mai poate să însemneze marea noastră chemare de scriitori? - noi avem un mare rol, nu este aşa? — să ne folosim de o dispoziţie a lui, comună -în sfârşit! — cu a popoarelor care au şi religie şi roman, remarcabilă, pentru teatru. Şi să-i dăm dreptate că vrea să vadă mai multă viaţă decât hârtie şi că preferă lungimilor concentrarea.
Ia vedeţi, domnilor dramaturgi, dacă nu ar fi locul să administraţi publicului românesc, rebel la lecturile somnifere, un teatru agreabil şi, vorba ceea, moralizator. Până acum, majoritatea autorilor de teatru şi-au ales câte un model din străinătate. Bernstein, Bataille, De Flers şi chiar Ibsenii şi Hauptmanii au găsit numeroşi domni bine intenţionaţi să facă la Bucureşti pe maimuţoii de la Dunăre. Dacă ne-am hotărî să scrim şi nişte teatru curat românesc, din comedia atât de complexă şi de frumoasă, a vieţii noastre orăşeneşti? Nişte comedii extrase din ceva mai suculent, pentru că mai viu, decât teatrul francez şi bulevardier, din viaţa noastră zilnic trăită şi zilnic abandonată, fără să tragem dintr-însa folosul satirei cu învăţămintele ei - nu s-ar potrivi de minune cu aşteptările artistice şi culturale ale poporului românesc?
Şi m-aş adresa aci nu numaidecât profesioniştilor afişului, artificializaţi de un studiu special al demagogiilor scenice. M-aş adresa mai ales tuturor acelora care pot să vadă şi văd, tuturor celor care se necăjesc de-a surda, tuturor celor care cer ceva mai bun şi mai drept - adică oamenilor din publicul mare, de orice meserie, afară de aceea de scriitor celebru. Şi le-aş spune: puneţi pe hârtie de-a dreptul, citiţi, recitiţi, îndreptaţi, fără sfială -şi jucaţi piesele voastre, întâi mai proaste şi din ce în ce mai bune, voi înşivă, necunoscuţii, neclasaţii, purtătorii talentului adevărat.
PUBLICISTICĂ
335
La cârciuma mică vinul e bun şi ieftin şi cârciumarul om de duh...
1924
SCRIITORUL ROMÂN
Ziarul „Universul“ îşi pune o întrebare, cu care s-a dus la domnul Octavian Goga, membru al Academiei, prezidentul Societăţii Scriitorilor Români şi primul fost ministru al Artelor. întrebarea, cât se poate de precisă, priveşte onoarea socială a scriitorilor şi solidarizarea lor într-un corp activ.
„Dintr-un fel de lene sau poate dintr-un fel de obişnuinţă servilă, cei mai mulţi aşteaptă orientarea de la şi prin politică -scrie «Universul». Dar oare scriitorii n-au şi ei un rol, n-au o chemare pe care trebuie să şi-o îndeplinească?“
Iată, în sfârşit, o dată, pusă-n presa cotidiană o problemă de care ne-am ocupat inutil timp de zece ani în articole inutile de revistă. Interesând la maximum într-o convorbire de cafenea, chestiunea a fost întodeauna imediat abandonată atunci când venea vorba ca scriitorii să se manifesteze ca o putere deosebită neted. Scriitorii mai au o Societate, care a început să îmbătrânească în sterilitate şi care, dacă se menţine încă pe firma organizaţiilor profesionale, se datoreşte, putem spune, exclusiv, domnului Eustaţiu Măciucescu, casierul Societăţii şi care nu este scriitor.
Oricare intenţii teoretice ar avea, scriitorul român nu s-a degajat încă sufleteşte de iobăgie şi nu a putut ajunge la concepţia atât de insultată şi totuşi atât de înavuţitoare şi de fecundă, a domnului Vintilă Brătianu; la acel „Prin noi înşine“, comandamentul războinic pentru victoria tuturor îndrumărilor de după război şi o morală integrală.
336
TUDOR ARGHEZI
Ascunşi în pulpana unui om politic sau a unui îmbogăţit, timizi încercători de semigesturi schiţate, scriitorii, fragmentaţi în interese, sunt preocupaţi de un singur lucru: pe cine să nu supere o atitudine eventuală, câţi s-ar putea simţi vexaţi că scriitorul vrea să se emancipeze şi să intre în rolul lui.
La toate iniţiativele menite să-l facă să trăiască o viaţă completă, cu funcţiunile ei proprii, şi să-şi găsească într-o activitate originală formula de fericire, la care au dreptul să râvnească toate vietăţile distincte ale civilizaţiei şi ale Planetei, scriitorul a ezitat, s-a temut şi a căzut şi mai mult în dependenţa câte unei organizaţii străine sau parazitare, înjghebată pe inacţiunea şi pe cadavrul lui.
Sunt destui scriitori aparent mulţumiţi cu această situaţie de negri, de cimpoieri şi de valeţi - mulţumiţi materialmente cu un salariu de mici subalterni şi măguliţi că iau partea umpluturii la câte un ceai artistic, la câte o masă somptuoasă ce nu le aparţine, unde li se citeşte ultima producţie de imitaţie literară, cu aprobări obligatorii, a câte unui potentat provizoriu al economiei. în secret, ei sunt cei dintâi umiliţi şi întristaţi. Privirea lor de sălbăteciuni, închise în menajeria admiraţiunilor falsificate, se întâlneşte prin zăbrele cu lumina soarelui care coace spicul pe câmpia liberă, şi mirosul lor e gâdâlat de vântul stârnit pe brazdele fierbinţi, spintecate de pluguri. Fiecare scriitor poate să-şi rezumeze sentimentele adevărate dintr-o zi de moleşeală socială, de anticameră, de amăgire, seara, când îşi scoate picioarele opărite din încălţămintea tocită pe treptele băncilor, editurilor şi ministerelor, în cuvântul „Mi-e scârbă“.
într-adevăr, îi este scârbă de marele fanariotism în care se istoveşte, dar îi este scârbă deopotrivă de sine. El nu mai poate lua o hotărâre, înmormântat cum se găseşte în obligaţii strict ajustate pe mişcările lui biologice. El aşteaptă un resort din afară, care să-i întinerească resortul interior, cu vibraţia moale;
PUBLICISTICĂ
337
aşteaptă un eveniment. Acest eveniment, pentru măreţia actelor culturale pe care le va provoca, trebuie să vie, trebuie silit să se adune şi să se producă. întrebarea „Universului“ se anină în oarecare chip de această situaţie şi de asemeni aşteptări.
Domnul Octavian Goga, pentru personalitatea căruia toţi scriitorii au o stimă egală şi o stimă superstiţioasă, a dat ziarului anchetator un răspuns în ce priveşte rolul scriitorului:
„în frământarea noastră actuală, scriitorul trebuie să-şi păstreze atribuţiile istorice ale tagmei. Noi facem artă şi apostolat subordonând creaţia noastră literară ideii mari de existenţă naţională. Suntem receptacolul sentimentului public, şi oricât de sus am îndrepta privirile noastre spre cer, picioarele ne sunt adânc înfipte în pământul ţării. Acest contact cu pământul determină şi valoarea scriitorului nostru."
Răspunsul domnului Goga este cât se poate de frumos, însă acest răspuns, cu toate că are în vedere şi picioarele materiale adânc înfipte în pământ (până unde? - până la genunchi, se cheamă: înnămolire; până la piept, se cheamă: îngropare de viu; până la umeri?), s-ar părea că s-a raportat îndeosebi la nişte scriitori spiritualizaţi, zugrăviţi în altar, la nişte icoane fluide, fumurii, impalpabile, cu buzele închise ca în pictură şi cu stomacul îngropat în păcate, ca în iconografie. Frumoasa formulă a domnului Goga se adresează unor scriitori care s-au dezvăţat de apucăturile vieţii, sau care s-au amendat să digereze în viaţa viitoare. Domnul Goga este o persoană vie şi robustă: de unde, din ce elemente subtile, de sarcofag sau de aristocraţie avută, a iscat bagheta domniei sale de aur, bătută în ţinte de rubin, pe aceşti scriitori uituci de râia suferinţelor diurne, ca să-i îndrepte, nocturn şi sideral, în abstractul definitiv?
Fie cât de jalnică cealaltă preocupare, aceea care în viaţa statelor se traduce prin bugete, prin războaie şi revoluţii, adică prin actele care au înfiinţat şi au continuat istoria, politica, ştiinţele şi artele; ea trebuie să ne umilim să încapă în
338
TUDOR ARGHEZI
enunţul prim al problemei. Cu ce trăiesc scriitorii, cu ce trăiesc ei în aşa fel, încât să poată dura, fără să se scufunde printre stele şi fără să se înece cu raze şi azur, la nivelurile astrale, indicate cu un tibişir de argint de mâna voluptoasă a domnului Goga?
Fostul ministru al Artelor s-a gândit şi la acest amănunt, însă cea dintâi verigă a lui o atârnă de scriitor numai în momentul când acesta, ieşind de acasă, a parcurs câteva străzi până la Calea Victoriei, până acolo unde începe activitatea obştească şi unde scriitorul încetează de a mai fi un om nevoiaş, devenind o moleculă anonimă a talazului. Declaraţiile fostului ministru intră în amănuntele financiare ale activităţii colective, însă le uită în raport cu individul izolat cu familia lui, al scriitorului. Domnul Goga vorbeşte:
„La înfiinţarea Ministerului Artelor, m-a călăuzit ideea că astăzi, când vrem să consolidăm ţara, patronarea tuturor ramurilor artistice intră în atribuţiile cele mai de căpetenie ale vieţii de stat. Producţia artistică mi se pare cu deosebire, în mijlocul frământării actuale, un factor important în întărirea şi echilibrarea energiei naţionale.
La înfiinţarea Ministerului Artelor, m-am gândit să creez mijloace pentru a intensifica, aici, în ţară, o dezvoltare artistică. Am crezut că trebuie coordonate, la adăpostul acestui minister, producţiile noastre artistice, şi patronate direct printr-un concurs material.
Legea timbrului — aşa cum a fost făcută subt guvernul Averescu — a avut în vedere tocmai crearea acestor mijloace materiale.“
Trebuie reţinut din ultimele rânduri „concursul material“ prin care fostul ministru priveşte iarăşi chestiunea. Ochiul este însă destul de distrat şi strâns până la dimensiunea unei cheutori de rozetă... E cam puţin.
Este nevoie de curajul, întâi, de-a asimila pe scriitori cel puţin cu profesorii, care singuri duc o viaţă cu caracter cultural,
PUBLICISTICĂ
339
t	lucru de zi şi de noapte pentru perfecţionarea intelectuală -
şi de-a le înfiinţa - da! - şi privilegii.
|	Uneori	câte	un	scriitor	recomandat,	s-a strecurat printre
%	funcţionarii unui minister, la un post de bibliotecar sau de
secretar, ca să fie, după câteva luni, dat afară ca sinecurist, într-o vreme când statul nu este numai biuroul si arhiva, dar ţ ...... .
suma tuturor activităţilor risipite, în cancelarie, în fabrică, în atelier, în ogoare, în redacţie, în mansarda hotelului. Aceste pomeni, la care se mai adaogă câteva din când în când, mai mult sau mai puţin deghizate, nu sunt de natură să creeze un şantier pentru muncile culturale.
Un scriitor nu are prea mult de ales. Producţia lui artistică îmbogăţeşte pe editor, iar producţia lui de a doua sau de a treia mână nu are decât plasamentul problematic al presei
i	cotidiane, care pune condiţii. Se desfiinţează un ziar cum s-au desfiinţat atâtea, un rând întreg de scriitori - buni sau proşti: nu importă - mai chemaţi sau mai puţin chemaţi: nu importă — tradiţionalişti sau revoluţionari: nu importă - singurul lucru care importă este că rămân literalmente fără pâine (şi ce pâine!) - un rând întreg de scriitori soseşte să îngroaşe rândurile scriitorilor fără salariu. Ofertele lăturalnice sunt pur şi simplu lamentabile: câţiva vor deveni perii de unghii sau buretele de spălat acriturile câtorva constipaţi înfumuraţi.
Domnul Goga, sau alţi miniştri de Arte, dacă această specialitate va dăinui, au îndatorirea de a crea de urgenţă fonduri mari pentru scriitori şi un program de lucru care să ţie seamă în primul rând de independenţa individuală intelectuală a scriitorului, descurcat de orice program politic. De la început, în atare caz, sinecura şi pomana trebuiesc | înlăturate. Se vor pune la îndemâna scriitorului şi a grupurilor spontan formate de scriitori, în jurul unei idei, în capitală şi în provincie, pretutindeni, capitaluri restituibile într-un număr de ani, instalaţii, hârtie şi localuri. Obligaţiunea scriitorilor de a urma hotărât ideea emisă va fi contractuală.
340
TUDOR ARGHEZI
Ei vor edita singuri scrierile lor admirabile sau stupide, nu interesează, dat fiind că în genere literatura mediocră are un plasament mai avantajos. Vor seri reviste, ziare, vor lucra în tipografiile lor, pentru comerţ, pentru public, pentru stat - şi plăti. Aceşti patroni cărora nimeni nu le acordă niciodată un credit integral, se vor dovedi industriaşi onorabili când încrederea statului, servit nu se poate mai bine, le va da mijloace de proprietate şi de muncă mai liberă. Ei se vor găsi în situaţia sătenilor care, odată proprietari de pământ, plătesc fără să discute, mai precis şi mai exact decât foştii mari proprietari.
Sunt, în România, poate, două sute de scriitori, din care, poate, o sută nu au nici un alt beneficiu decât veniturile iluzorii ale speranţei. Cred că cel mult o sută de milioane de lei rezolvă problema scriitorilor definitiv, cu cele mai bune foloase şi pentru stat şi pentru cultură. Şi din asocierea tuturor acestor viitori scriitori-tipografi şi scriitori-editori se poate crea pe de o parte o armată de siguranţă, pe de altă parte instrumentul care lipseşte totalmente astăzi, al colportajului, al încasărilor şi al corectitudinii obligatorii. Şi, anual, câteva cărţi fundamentale, care actualmente se risipesc între chirie şi tutun.
Se poate admite chiar că statul va pierde din fondurile lui speciale o parte: totul nu va putea să fie pierdut. Şi în cazul pierderii totale, averile rămân. Beneficiul adevărat şi indiscutabil va fi al culturii româneşti, pentru care astăzi se distrug, prost întrebuinţate şi cu o sfială indirectă comică, anual câteva sute de milioane — şi al propagandei prin producţie şi valoare.
Acum e întrebarea dacă scriitorii au meritul unei atari atenţiuni. Subsemnatul, care nu e poate chiar primul venit în literatura românească şi care - cert - a contestat nenumărate valori admise, răspunde foarte afirmativ. Păstrând unele proporţii, se poate răspunde, în plină obiectivitate, că scriitorii români actuali pot face onoare oricărei literaturi occidentale, de vreme ce străinătatea adoptă ca scriitori de elită ai ei pe cei mai puţin înzestraţi dintre noi.
PUBLICISTICĂ
341
S-ar ivi poate obiecţia că artistul trebuie neapărat să trăiască în mizerie cumplită ca să dea operă bună. Obiecţia aparţine unui romantism ţigănesc, demult isprăvit: să nu insistăm.
Obiecţii finale: cum să se intereseze statul de producţia artistică şi ce fel de calitate poate să prezinte o artă, liberă prin esenţa ei, patronată de stat?
Condiţia libertăţilor s-a arătat că este posibilă. Apoi, înainte de începutul notelor de faţă, s-a admis că arta este cultură, şi scriitorul un factor important de cultură.
Fără această ipoteză, negreşit, discuţia e ridiculă, argumentarea copilărească, şi scriitorul o băşică de neant.
Nu-i mai puţin adevărat că scriitorii au întemeiat nădejdi puternice pe întoarcerea domnului Octavian Goga la guvern şi că Partidul Cultural al Intelectualilor, care poate întruni în douăzeci şi patru de ore toate sufragiile abstinenţilor politici actuali, aşteaptă numai o invitaţie de prietenie ca să fie cu utilitate iscat şi grupat subt prezidenţia domniei sale.
1924
SCRISOARE CU TIBIŞIR
Miracole nesfârşite zac în noi şi împrejurul nostru, pe care viaţa în societate ne-a dezvăţat să le preţuim. O educaţie condusă de dascăli dezgustaţi şi administrată de autorităţile de biurocraţie, ne face să ne pierdem frăgezimea şi virginitatea sensibilităţilor native şi să uităm să considerăm lucrurile dintru începutul lor. Noi am uitat cu desăvârşire mijloacele de împrospătare a inşilor şi a cunoştinţelor, prin întoarcerea la surse, singurul criteriu de artă şi de cultură şi de primenire a civilizaţiilor dezorientate.
342
TUDOR ARGHEZI
După cum viaţa politică începe de la Parlament, viaţa intelectuală porneşte de la licenţă şi doctorat, încoronarea marelui artificializator, învăţământul. Tinerii ne sosesc din urmă cu cincizeci şi două de noţiuni învăţate, cu Popii, cu Fanţii, cu Birlicii, cu care au să joace viaţa întreagă pe masa profesională, la toate capetele ei. De la jocul din buzunar porneşte totul, fără a cuteza cineva să examineze, pentru înavuţirea lui, cum s-au stârnit legile celor cincizeci şi două de cartoane.
Atâta vreme cât fiecare inteligenţă nu a refăcut drumul în zigzag al ideilor până la una din formele lor, anexată şi recomandată arbitrar, nu poate să fie vorba de cultură în sensul exact al acestui cuvânt. Cultura respectă, iar izbânda negaţiunii este uşoară, căci purcede şi sfârşeşte cu o broşură de propagandă. A învăţa este de cele mai multe ori a repeta, şi repeţirea este sugestie şi inculcare. învăţământul cultural conduce inteligenţa către un total de noţiuni deosebit în formă pentru fiecare om, prin colaborarea inteligenţei fiecăruia cu învăţământul. Ultimul şi cel mai fin rezultat al culturii este un fel de a fi şi de a gândi primitor şi optimist, tolerant şi primitiv -un savoir-faire“ tonalizat după indivizi şi infinit.
Universităţile noastre, populate de o masă de profesori, de cele mai multe ori absolut necunoscuţi, ar fi trebuit să aibă un şir imens de individualităţi. Recunosc că individualităţile culturale se găsesc, pe alese, la biurourile de servitori. Dar în afară de universitate şi în genere în afară de clasele zise culte, individualităţile sunt numeroase, mai numeroase decât naturile comune: fiecare ins reprezintă o individualitate, Am mai povestit cazul „muetelor ‘ de pe lacul Geneva. Muetele sunt nişte păsări acvatice cenuşii, care în lunile de iarnă sco-boară din nord pe lacurile elveţiene, Am văzut, cred, milioane de asemenea pasări, aşezate alături şi în rânduri, ca o pardoseală de aripi, pe toată suprafaţa imenselor ape, prinse ca pe o pătură de nuferi legănaţi de unde. Ciocurile lor ascuţite
PUBLICISTICĂ
343
se orientau toate într-o singură direcţie, după săgeata vântului. Dedesubtul ochiului fiecare muetă purta o pată neagră de frumuseţe: această pată nu era niciodată la fel aşezată şi de aceeaşi mărime: la zece milioane de muete erau zece milioane de pete deosebite.
Este cu neputinţă ca oamenii, care se nasc fiecare cu figura lui particulară, să fie, subt raportul intelectual, identici, ca să încapă într-un singur învăţământ şi într-o singură cultură. Nici academiile nu ar putea să admită o egalitate intelectuală şi cu calapod înnăscut.
Suferinţa morală începe atunci când funcţionează calapodul cu model şi tip cultural. Din intercalarea calapodului în inteligenţă, şcoala trebuie să-l producă în multe exemplare, ca o fabrică de ghete specializată excluziv în numărul treizeci şi doi. Ceea ce refuză natura împlineşte învăţământul: uniformizarea inteligenţei înăuntrul unei scări de preţuire fixă între unu şi zece.
Cetăţeanul îşi începe, prin urmare, exerciţiul libertăţii intelectuale după ce a căzut în sclavie, după ce toate facultăţile lui şi-au pierdut aroma şi s-au închegat în vederea unui grad pe densimetru. El a uitat să vadă, a uitat să guste, a uitat să se mire. în experienţa altora, aridă, rădăcinile inteligenţei s-au sclerozat. Deprinderea timidităţii de a verifica, l-a aruncat în comerţul de schimburi fixe; s-a valorificat eticheta şi s-a devaluat conţinutul. Criteriul s-a deplasat din individ în lexicon; de aceea, orice bibliofil care se respectă îşi cumpără şi un dicţionar universal în patruzeci, cincizeci de volume: siguranţa lui intelectuală.
Omul şi-a pierdut puterea de-a se aşeza în faţa lumii şi de-a interoga, pentru a obţine un răspuns sau o îndoială din confundarea lui cu natura. Ne găsim aci în plin teritoriu moral; originea artelor, originea originalităţii, a invenţiei, a calmului,
344
TUDOR ARGHEZI
a credinţei. Nu mai interesează cât conţinut din adevăr suportă un act, ci producerea actului de personalizare, de cultură.
în acest sfârşit de parenteză, ecoul catedralei se repetă: miracole nesfârşite zac în noi şi împrejurul nostru.
Miracolul suprem: Cuvântul, cu diviziunea lui: limba. Cum s-au născut cuvintele? întrebarea, de sineşi didactică, cere răspunsul care aparţine didacticii celei mai sterpe. Să nu insistăm, să contemplăm... Dar al cui este cuvântul? Al omului sau al naturii? Nu este cuvântul de un neam cu apele, cu vegetalele, cu minereul? A putut cineva să-l „facă“, să-l facă viu şi energic, să-l ţie minte înaintea tiparului, să-l treacă urmaşilor fără catalog? Cuvântul se moşteneşte ca bătaia inimii şi ca sângele; cu o lingură de sânge s-a făcut alt sânge, şi torente de sânge în sute de milioane de vieţuitoare. Generaţiile toate zic pânii „pâine“, şi-i singurul cuvânt potrivit şi propriu; căci „câine“ însemnează altceva, şi „pâine“ iarăşi ceva deosebit. La începutul veacurilor a rostit cineva singur, o dată: pâine? Cine?...
E miraculos cuvântul pentru că la fiecare obiect din natură şi din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată şi esenţială a naturii, şi omul poate crea din cuvinte, din simbole, toată natura, din nou, creată din materiale în spaţiu, şi o poate schimba. O mie de tone de pietriş sunt chiar pietrişul, şi dacă din ele nu aş putea face decât macadam, cu simbolele lor eu pot face orice afară de macadam, şi chiar macadam închipuit. Cuvântul permite evocarea şi punerea în funcţiune a tuturor puterilor închipuite şi sacre. O idee se face act, scoborâtă în cuvinte. Dar cuvântul însuşi, nealăturat unei împrejurări descrise, are o viaţă personală, împrumutată de la lucruri, şi el poate ajunge o putere de sine stătătoare.
Meşteşugul cuvântului a cernut şi cerne fără răgaz lumea şi sufletul - şi a dat naştere literaturii şi elocvenţei.
Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în mişcare, un alt cuvânt îi aduce lumina. Un cuvânt cântăreşte un miligram, şi
PUBLICISTICĂ
345
alt cuvânt poate cântări greutatea muntelui, răsturnat din temelia lui şi înecat în patru silabe. Cuvinte-fulgi, cuvinte-aer, cuvinte-metal. Cuvinte întunecate ca grotele, şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. într-un cuvânt se face ziuă, şi alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele, sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea; te otrăvesc ca bureţii, sau te adapă ca roua trandafirie. Chimia, aplicată la culori şi parfume, este o copilărie, comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le realizează cuvintele, de la primele cântece şi basme despre Dumnezeu şi om.
Toate cuvintele însă, lăsate-n voia singurătăţii lor, sunt ca nişte timbre uzate şi nu pot evoca peste înconjurul lor îngust nimic. Când vine cântăreţul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca pasările îndrăgostite la ivirea liniştitelor dimineţi; ele cântă, vorbesc sau ameninţă şi blestemă. Cu aceleaşi cuvinte cu care ciobanul îşi întoarce caprele în sat, s-a scris Sfânta Scriptură şi s-a făcut introducerea la bacteriologie. Şi după cum subt un condei cuvintele uscate se îndulcesc, subt un condei mai viu ele înviază mai mult; focul sfânt care le-a zămislit le dă şi o vigoare mai dură. Miracolul cuvântului se împlineşte cu miracolul înflăcărării lui. Prin cuvinte trec lămpile cu raze divergente ale talentului de-a le reconstrui.
Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapetesme de cuvinte, de turle şi de sarcofagii de cuvinte. Cuvântul construit poate să aibă gust şi mireasmă; poate oglindi în interiorul lui profunzimi imense pe-o singură latură lustruită; el dă impresii de pipăit aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze.
Scriitorul e un asistent, care a fost mut şi jurat să dea uitării, al operelor de construcţie cu materii brute de la început - şi el lucrează acum din amintiri încrucişate, descoperite în stare de enigme. El povesteşte şi în amăgire ceva care a fost şi mai este identificat. Cuvintele artistului sunt nişte uşi încuiate, prin cheia cărora scapă câte un punct de lumini de torţe, aprinse
1
346	TUDOR ARGHEZI
în interior, de unde se mai aud vocile unei aristocraţii secrete, beată de ferocitate sau de azur.
Nici un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat» mai dureros şi mai gingaş totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor. El devine o pasiune nestăpânită şi a scriitorului mediocru, şi a meşteşugarului de geniu, - şi când o urăşte mai mult, atunci o iubeşte artistul mai puternic. Atelierul: un colţ de masă, instrumentul: un condei pe hârtie; cea mai ieftină instalaţie: totul se găseşte concentrat în linia care le uneşte, invenţia - şi din mâna deschisă, ca dintr-un corn de abundenţă, curge avalanşa miraculoasă a cuvintelor, flacoane de superesenţe.
Dacă şi-ar da într-adevăr seama de zestrea fără sfârşit care mişună ca nişte aur viu în chivotele lor sufleteşti, scriitorii s-ar simţi mai mulţumiţi, şi invenţiile lor literare ar aduce optimism şi bucurie în viaţa bunilor cititori. Ei ar construi iluzia cu realitatea în cantitatea necesară, pentru a înconjura minţile cu confort şi a incendia lumea cu văpaia pură a speranţei.
Dar şi cuvintele mor, în aer, ca pasările lovite în cerul senin de paralizia subită a întinselor aripi. în apoteoză, cuvintele dispar pulverizate de un neant nebănuit; căci ele trăiesc exact atât cât durează şi obiectul pe care l-au simbolizat.
Dumnezeu, care-i etern* nu şi-a pierdut niciodată Cuvântul...
1924
1925
ISPITA
Există o clasă de oameni, săraci de bunăvoie. Ei s-au jurat ca, împotriva tuturor forţelor unite în tempestă, să-şi ducă virtutea prometeică din an în an, din veac în veac, până la capăt. Drumul lor de piatră spinoasă e un urcuş. El răzbeşte departe, poate în grădinile cerurilor, plantate cu codri de sidef.
Totuşi, în schima Sfântului Spirit celui adevărat, care pluteşte văzut peste oameni, ucenicii călugăriei Frumseţilor-fără-de-răsplată trec singurateci, unul câte unul şi unul după altul, printre brazi şi ienuperi. în mâna lor închisă cu fermitate pe sân, ei strâng un pumn de ţărână de-acasă, schimbat în pulbere sacră. în spinare, ei poartă povara, cu care străbat universul, a giuvaierelor răpite scânteii. Ca un coif sau ca o creastă grea de metal, o aureolă individuală apasă fruntea lor, impermeabilă la întuneric.
E un cin de bărbaţi care suferă constrângerea legilor de păcat şi impuritate ale tuturor oamenilor de şes. însă număraţi din muntele pe dedesubtul căruia suie, ei se deosibesc numaidecât, luminoşi ca licuricii- Ştofa cu care sunt îmbrăcaţi nu poate fi cumpărată nicăirea, fabricată, imitată, întrucât pentru dânşii ţes măsurat, cu calicie, singuri păianjenii Domnului, dintr-un fir necunoscut.
348
TUDOR ARGHEZI
Tâlhari puternici au ieşit la drumul de silex, ca să-i prade şi să le fure vestmântul. Au ucis pe unii, au dus în robie pe alţii. Curtezanele lor şi-ar fi croit din omofoare, svite şi epitrahile, pe linia pulpelor fierbinţi şi a şoldurilor legănate, rufăria licăritoare pentru jocul în ospeţe. Iar giuvaierele ar fi înflăcărat subt genunchi, pe copita elegantă a pantofului sau în subsuoara mijlocie, unde se îndoieşte braţul, paloarea brună a dansatoarei macerată în luxurie şi vin.
îndată ce se desface de la insul purtătorilor de drept, vestmântul se întunecă, însă lumina lui orbeşte, şi cei ce vor a se împodobi cu furtul, ies în adunarea, chemată la sărbătorile, izbânzii, ca nişte lupi bolnavi, gătiţi, în circ, cu mantale murdare de sac. Aurul se cocleşte, mătasea se face mucavale moi, focul pietrelor a murit. Un împărat adoarme în dorinţi şi visuri şi se deşteaptă acoperit cu mucegai.
Statornicii sihăstriei certaţi întodeauna cu timpul lor, sunt pizmuiţi. Sărăcia lor înavuţită nu lasă să doarmă zarafii, îmbelşugaţi în toate, acestora le lipseşte singurul bun ce nu se poate negustori, şi mândria lor, împotrivită destinului, le comandă să-l aibă.
De la război încoace parveniţii meritului altora au strâns păduri, moşii, fabrici, mori, heleştaie, râuri, mine şi munţi, într-un coş de logodnă viile se amestecă, înstrugurite cu cărbunii şi fierul. în vreme ce popoarele cu spada ridicată aşteptau privind în sus, ei căutau cu febrilitate pe jos, pe la picioarele statuilor şi, disputând cu corbii, scoborâţi pe bucate, adunau grâul furat în dăsagi. Acelaşi ins fără ascendenţă şi cu o progenitură absentă, peltică sau gângavă, are turme de vite în Carpaţi, vapoare pe Danubiu, dealuri cu fructe, uzine, cuptoare de var şi sticlă, rafinării de zahăr, spirt şi petrol, ţesătorii, tăbăcării, cai de curse, librării, cofetării şi bănci. Unghia lui liberă ciupeşte din fiecare dumicat, degetul lui rupe din fiecare floare, maşinăria lui cerne toate bunurile, strecurate printr-o
1
PUBLICISTICĂ
349
sită măruntă. Un fir din părul, din mustaţa, din barba fiecăruia ţine de puterea lui de tracţiune. El înfiinţează pe de o parte cantitatea acumulată a bunurilor imorale şi a nedreptăţilor explozive, şi tot el cumpără glasul şi energia celor chemaţi să restabilească un echilibru, întemeiat pe obişnuinţa comercială că materiile inflamabile trebuiesc asigurate. în proprietatea lui, el cuprinde parcuri, castele, femei, deputaţi şi ziarişti - şi, Noe recent, arca lui blindată, cotată la bursă, cu orchestră la proră, pluteşte beată, şi totuşi nefericită, pe talazele vinete ale morţii.
Proprietarul jinduieşte poetul. Prestigiul iscat fără capital îl vexează. Cinci miliardele sale nu-i pot da mai multe satisfacţii decât comportă confortul dintre baie şi alcov, şi nu lungesc cu o singură oră zilele lui mediocre, începute cu un act de naştere, continuate cu un registru de casă şi încheiate cu o invitaţie la înmormântare. Când râvneşte să fie milostiv şi darnic, ofrandele lui sunt primite cu indiferenţa lucrului datorit şi plătit cu întârziere. Dacă s-ar supune poruncii Mântuitorului: „risipeşte-ţi averile şi ia-te după mine“, jertfa lui imensă ar avea însemnătatea comună a unui ultim târg avantajos moralului său osândit.
De iubit el nu poate iubi integral, pentru că nici nimeni nu iubeşte numai pentru tezaur, şi nici întinderea simţirii nu-i ajunge. De urât, iarăşi, el nu poate urî. Calculat în daruri, el este timorat în ciudă şi meschin în iubire. Prietenia lui este amestecată cu un sentiment de binefacere publică: bal pentru orfani, cu loterie. Elanurile lui cele mai calde sunt pedepsite cumplit, cu îndoială şi bănuire. Râsul lui pare cinic, mâhnirea: afectată, surâsul: obraznic, lacrima lui chiar pare factice. Toate tiparele sunt socotite prea mari sau prea mici pentru personajul lui, şi reflecţia publică îl degenerează în toate faptele încercate sau săvârşite.
350
TUDOR ARGHEZI
Sătul de sateliţii lui domestici, îmbogăţiţi la rândul lor din lada de gunoaie a patronului, resturi de plăceri consumate ca havanele, pe sfert, el îşi construieşte o Curte intelectuală, ca măcar din contactul cu ea să capete senzaţia unui surogat de haruri literare. Dar, fragmentar şi aproximativ în orice iniţiativă care iese din sfera zărăfiei pure, el îşi alege curtenii dintre mijlocitori. în locul episcopilor, el cade peste paracliseri, înşelat de uniforma identică aparent şi de faptul că şi arhiereii şi ascultătorii i-a văzut ieşind din aceeaşi biserică, fără să cunoască împărţirea interioară a sfântului locaş. Şi în serile Cinei de Taină, celebrată la domiciliu, el constată cu tardiv regret că Sinodul a rămas pe dinafară şi că vasele de aur trec prin mâinile ţepene ale slugilor din arhondaric. Foarfeca mută a implacabilului destin rotunjeşte metodic şi de la sine limbile mai lungi decât capacitatea gurii, urechile afară din cale de proeminente şi nasurile nepermis de monstruoase.
Fiecare parvenit a parvenit să aibă o idee, o inspiraţie literară, un subiect. Dacă nici din comerţul cu noii curteni nu şi-a împlinit năzuinţa, neliniştea, absenţa, în cele din urmă el se simte apt să-şi fabrice o glorie singur şi un talent. Ce-i în definitiv talentul, ca să-l aibă un flămând şi să lipsească unui milionar? Bine judecând, nici nu poate să fie talent. Alegi un subiect şi-l dezvolţi, aşa cum ai citit că fac toţi scriitorii. Se naşte lucrarea literară de la sine? Nu. Trebuie să o munceşti şi să o răsmunceşti — şi opera şi talentul sunt gata: talentul nu-i decât lucrarea isprăvită.
„O idee, am; am câteva idei, am o grămadă de idei, şi ceea ce mi-a lipsit în realitate până acum nu a fost talentul, ci timpul. Numeroasele mele afaceri au întârziat manifestarea nu a talentului, ci a geniului meu.
Cine mi-ar putea tăgădui această însuşire, mie, care din capitalurile altora am realizat capitalurile mele; mie, stapânitor de sonde, de perimetri, de regiuni, de redevenţe şi participări? Nu este nevoie, cel puţin tot de atâta putere intelectuală, ca
PUBLICISTICĂ
351
să fie convinşi nişte acţionari, cât trebuieşte unei scrieri literare oarecare? Drept să spui, cele mai multe nici nu-mi prea plac. Shakespeare e adeseori incolor, Goethe mă cam plictiseşte, Dante s-a banalizat, Balzac rămâne o amintire. Eu am câteva subiecte pe care nu le-am găsit la nici un scriitor; viaţă, dramă, psihologie... tot ce vrei.
-	Ascultă, domnule casier... Am o idee...
-	Nu mă miră, domnule director general. Aţi avut multe idei admirabile...
-	De data asta am o idee literară...
-	Domnule director general!...
-	Să ţi-o povestesc... Azi-dimineaţă, intrând în biurou, am găsit o mătură pe masa mea de lucru...
-	Cât spirit de observaţie aveţi, domnule director general!...
-	Subt mătură era un făraş...
-	Admirabil!
-	Şi mi-am zis că mătura şi făraşul sunt ale femeii de serviciu, care le-a uitat pe biuroul meu, lângă tampon.
-	Extraordinar!
-	Fumezi, domnule casier?
-	Nu am îndrăznit niciodată să fumez în faţa superiorilor mei...
-	Ia o ţigară... şi să mă laşi să ţi-o aprind cu chibritul meu...
-	Mă uimiţi!
-	O să te uimesc şi mai mult când îţi voi spune deducţiile mele de la mătură şi făraş... M-am gândit, vezi dumneata, că la urma urmelor nu-i nici o deosebire între mătură şi viaţă. Ce este viaţa? Un complex de ani adunaţi între un termen şi o scadenţă. Ce-i o mătură dacă nu un mănunchi de fire de paie? Asemănarea e foarte izbitoare şi mă mir chiar că alţii înaintea mea nu au remarcat-o. Viaţa funcţionează până la deces: mătura durează până la cotor. Acest subiect de roman are să fie primul volum al activităţii mele literare.“
352
TUDOR ARGHEZI
O idee, o predispoziţie, ceva... Toată boieria nouă a economiei suferă de această maladie, şi ambiţiile celor mai contradictorii dintre profesioniştii pungilor proaspete groase năvălesc în literatură. Mi-au povestit câţiva din aceştia, ca să mă facă, probabil, invidios, stupidităţi grandioase, care vor apărea poate în volum, poate la rampă. Atunci am înţeles de ce unii au arborat fără motiv evident pălăria cu streaşina mare şi părul de popă, cravata înfoiată, ochelarii cu sticle de ceasornic montaţi pe o coadă de linguri.
Pentru că a fost la teatru şi a băut cu o actriţă, el se cheamă autor dramatic. Pentru că a împrumutat bani cu dobândă la literaţi, el a devenit romancier şi poet. Din Je sais tout şi-a copiat un „cabinet de travail“ cu trei mii de cărţi comandate, după cotoare, la Paris. Fotografia lui Anatole France i-a servit ca să-şi compuie o fotografie gânditoare, cu fruntea cutată, cu comisura gurii zbârcită de un dezgust filosofic. în toate actele lui sociale tânărul bogătaş se poartă ca un pirat: nu face nimic! El vrea să fie atins de undele eterne. Molia literară îl devoră, publicitatea îl pasionează, sufletul lui bolnav de lingoare caută aplauze, elogii - şi le plăteşte.
Or, voi confraţi talentaţi ai epistolistului Pavel, să nu simţiţi lucru de ruşine că scriţi, când epoca voastră economico-financiară vă face mustrarea îndeletnicirii voastre neindustriale, în armura lor de oameni tari şi victorioşi, prinţii precupeţiei oftează după o rimă, îngălbenesc după un vers, şi se schilodesc ca să compuie câte o piesă de teatru ridiculă şi solemnă.
1925
PAMFLETUL
Oroarea de a tăcea cât mai puţin, fără obligaţia de a exprima un conţinut, înlesneşte confecţionarea unui vocabular
PUBLICISTICĂ
353
care împacă toate cerinţele perfectei banalităţi. Ca să fie perfectă, banalitatea trebuie să se prezinte retorică şi gesticulativă. Ca şi atunci când ar avea ceva de spus, domnul care nu spune nimic asimilează în flacăra falsă a debitului său toate mijloacele oratorului şi ale tribunului: mimica ochiului şi a gurii, lovitura cu pumnul în pupitru, rânjetul, apelul cu braţele la ceruri. Când zice „am fost“, el se încruntă. Cuvântul „tărâţe“ îl înfioară. Verbul „a scutura“ îi fericeşte fizionomia. „La primăvară“ îl face macabru.
Singurul cusur al domnului care grăieşte consistă, ca şi cusurul domnului care scrie, în facultatea pământului călcat de multe picioare: de-a face praf nemotivat. Cuvintele, trecute prin aparatul de ostenit cu vocea sau cu peniţa, îşi pierd noi-mele şi figura, nu mai scapără din cremenea lor şi ajung să intre în concertul scârţâiturilor, al pocniturilor, al târşelii, degradări pentru neantul de condensaţie al zgomotelor fost utile.
Vocabularul acestui protocol, pe lângă cuvintele pe care le strică, pe toate, îşi alege predilect, pentru o fanfaronadă disciplinată, mai ales cuvintele lipsite todeauna de un sens. Acestora le dă un ton, o sacadă, cu aerul suficient că le deschide o perspectivă, măritându-le cu mirii absenţi ai unor intenţii inconsistente.
Personalitatea oratorică deplină a banalităţii ridicată la apogeu — printre defuncţi - a fost, pentru cine îşi mai aduce aminte de acest fost prim-ministru şi şef de partid politic, Gheorghe Cantacuzino (Nababul). Cred că niciodată n-a putut şi nu va putea să existe o poză mai superbă pe o fărâmiţă. Atitudinea lui statuară, de mare savant politic, grandilocvenţa lui strălucită, paralel cu nulitatea completă a ideii, sprintenă şi curgătoare, erau de-o substanţă care te făcea să te gândeşti la Tatăl. Istoria naturală povesteşte existenţa primitivă a unor pasări uriaşe, cu aripile cât răsăritul şi cu capul mic, de sifon; sau dispariţia unui soi de vertebrate cu încheieturile betege, cu şoldurile oloage, încă cu gâtul înalt de un kilometru, aşa
354
TUDOR ARGHEZI
construite încât animalul, în vreme ce s-ar fi scărpinat pe marginea Caspicei subsuoară, zărea Portugalia şi Finlanda -fără să-l intereseze, totuşi, spectacolul, prea mult. Când sta în redingota lui pe picioare, cu braţele nemişcate, cu privirea lucidă, cu glasul armonic, susţinând o părere albă într-un discurs de-o oră, integral consumată, Iorgu Cantacuzino semăna cu un viteaz de cocărie presărată cu anason, cu o icoană fantezistă zugrăvită cândva pe un părete de biserică mănăstirească, prin colaborarea vopselii incoerente cu pensula absurdă. El vorbea liniştit şi sigur, măsurat şi categoric, sentenţios şi lin; rostea totul şi nu grăia nimic, atent să netezească amănunţit şi corect silabele, ca o maşină de călcat, angajată caldă, într-un cearşaf imens, cu broderii fără relief şi plate. Şi în momentul în care îşi sfârşea discursul, el se găsea ca la-nceput, întocmai, neobosit, incoruptibil şi demn la elogii, ca o maşină de cusut care a tighelit, fără ştofă şi fără aţă, în gol, şi străluceşte zilnic identic din organele-i nichelate.
Printre cei încă vii şi în scris, memoria reţine, ca o pildă izbutită superior, pe domnul profesor Mihail Dragomirescu, nedepăşit încă de nici unul din elevii săi eminenţi. Acelaşi ritm, aceeaşi infanterie verbală, acelaşi zgomot fără de sunet. Culoare incoloră, căldură fără temperatură, iuţeală fără mişcare, sucuri fără aromă, idei-pelicule, cuvinte-ţinte-de-lemn. Călăreţ pe jos, năduşit în fuga răscăcărâie după un armăsar de mucava, înmuiat de ploaie, pe care suferă din juneţe de idealul de a-1 încăleca şi simţi subt buza anală.
Pe deasupra gropilor astupate, gropile moarte, umblă forfota gropile vii, care se pot defini ca mingea: găuri cu piele de jur-împrejur. Mingea domnului Dragomirescu sare de jos în sus şi de sus în jos, cu elasticitate, în toate ogrăzile, din măidane în grădini, ducând cu ea, în această perpetuă activitate, interiorul ei plin cu nimic. Tânăr, actualul pedagog a abordat literatura: în treizeci de ani o mai abordează şi azi.
PUBLICISTICĂ
355
Pe atunci el nu purta decât un creier subt o pălărie şi o umbrelă; mai târziu a pus dedesubtul gurii şi un barbişon. Inculoare şi fizică deosebită: ochii de ceriviş au fost aşezaţi în carne de pap cu ţăcălie de sfoară.
Prin mâinile acestor pasageri inexpresivi, toate materiile naturii şi obiectele cu caracter se deapănă îmbolnăvite de un privativ. Insuficienţă glandulară, atrofie a tiroidei, secreţiuni vătămătoare şi amare, cine ar putea, fără un studiu de veacuri de laborator, să fixeze, pentru pedagogie şi tratament, originea exactă a marelui sentiment al tâmpeniei monumentale? Probabil că va veni şi ziua când, graţie unui ac lat, împlântat în locul potrivit, şi graţie unei linguriţe cu ascuţiş, învăţaţii vor rectifica în permanenţă, în maternităţi, rezultatele hibride ale unui coit defectuos.
Până atunci, pamfletul săvârşeşte, şi pentru artă, şi pentru ştiinţă, şi pentru compensaţiile necesare vieţii sociale, opera lui de învigorare.
Pamfletul? Dar cine este pamfletul?
De obicei personagiile care fac obiectul unui pamflet, la auzul acestui singur cuvânt muzical, devin agitate şi estetice. Nu le place, la nici un grad, şi tot ce nu le place capătă numele de pamflet. Pamfletul ar fi ceva aşa ca un hoit în ultima lui descompunere, de care, dacă te apropii, rişti să-ţi murdăreşti trupul tău, pur şi sacru, cu drojdiile şi poşircile purulente. Dacă te-a supărat afară din cale un articol literar sau de gazetă, ajunge să-l clasifici pamflet, pentru ca orice om civilizat să priceapă că nu mai e nevoie să fii în stare de un răspuns. De unde reiese, bineînţeles, că pamfletul nu poate exista în pictură sau în arhitectură, ci exclusiv în presă. Cel care a scris pamfletul, de bună seamă, capătă numele de pamfletar - şi „pamfletar“ este mai rău decât „asasin“. Un guvern poate urmări cu toate rigorile lui pe un pamfletar, pe când un asasin îl poate lăsa
356
TUDOR ARGHEZI
indiferent, pentru că asasinul nu scrie, ci se mărgineşte, pur şi simplu şi propriu-zis, să ucidă. Pamfletul nu e numai o crimă; este ceva cu mult mai primejdios şi mai urât; rîu aş putea spune exact ce este, dar, mă rog, o simt, am noţiunea clară a pamfletului în capul meu inteligent.
Un asasin — nu este aşa? — omoară un om pentru ca să-l prade mort. Poţi afirma că într-adevăr asasinul s-a dus să fure cu intenţia ca să omoare? Poate că asasinatul a fost un accident. Dar pamfletul nu are această scuză. El nici nu urmăreşte — vorba vine - măcar să jefuiască. El se strecoară în afacerile private; se leagă de chestiunile politice; nu-i convine azi una, mâine alta; ţine condica dregătoriilor; vorbeşte cu statul fără ruşine. în rezumat, pamfletul se ocupă de ceea ce nu-1 priveşte, şi cu cât l-o privi ceva mai puţin, cu atât stăruie mai mult. Bunul cetăţean îşi vede liniştit de treabă, dacă vrea să fie iubit de legi şi stimat de Poliţie şi de regulamente - şi cel mai fericit mijloc de a-ţi vedea de treabă este să nu te amesteci. „Când te-oi chema eu, să vii bucuros şi să-mi dai votul dumitale mie; restul vieţii ai să stai acasă. Pentru dumneata nu există chestii de guvernământ, de stat sau de comună.“ Caută să nu necăjeşti oamenii de la putere sau pe primarul în funcţiune. Căci atunci începe pamfletul, şi la auzul acestui cuvânt se ridică împotriva ta, numaidecât, Notarul, Prefectul, Inspectorul, Directorul General, Directorul, Şeful de Biurou, Tutungiul, Brevetul De Băuturi Spirtoase - toată Ierarhia.
într-adevăr, totul până la pamflet. Dar lăsând de-o parte o clasă de oameni mai mult sau mai puţin iluştri, care urăsc pamfletul din instinct, să căutăm a restabili noţiunea.
Pamfletul reprezintă un gen literar. El e un fel de-a slobozi condeiul în răspăr. Nu ajunge să scrii că domnul Mihail Dragomirescu e Păcală universitar, ca să fi şi scris un pamflet. Acest lucru e unanim recunoscut, şi totuşi această cunoştinţă nu este un pamflet. Pe de altă pare, nici domnul Dragomirescu
PUBLICISTICĂ
35 7
nu este un pamfletar pentru că dă despre domnia sa impresia -să zicem — că ar fî ceva aşa, cum s-ar spune, mai pe departe, ca un prostănac. Pamfletul însă trebuie să lase el această impresie, că personagiul — să zicem Ix — de care se ocupă, este cum ziserăm cu două, trei rânduri mai sus. Orice personagiu care poate deveni subiect de pamflet este, într-o măsură oarecare, ridicul prin diferenţa dintre calitatea lui socială, dintre aşteptări şi calitatea reală. Tot pamfletul se inspiră din această singură diferenţă: condeiul se vâră aci şi scobeşte lărgind: poteca sufletului este deschisă. Subiectul cedează, gâdâlat în punctul convenabil.
Ca sa-şi atingă scopul, pamfletul trebuie neapărat să concretizeze vizual şi să corespundă egal cu subiectul; el lucrează în adâncime, cu intuiţia şi cu imaginea. Pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului; şi uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei.
Un pamflet îşi atinge scopul când izbuteşte să strecoare otrava îndoielii în insul însuşi al celui pamfletizat. Si această victorie, eminamente morală, o câştigă orice pamflet bine echilibrat şi scris cu văz.
în pamflet, ca în comedie şi ca în toată satira, rezidă puterea imbatabilă a surâsului. Scriitorul îşi domină subiectul. în proza dogmatică şi banal afirmativă, scriitorul suferă disciplina greoaie a dramaturgiei, a tragicului, copleşit. Pamfletul e tifla -şi acestui gest i se cuvine o mână curată, elegantă, şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul frumos, animat şi stropit cu lumină, reuneşte toate însuşirile care fac preţul lucrărilor de artă - şi-i lectura cea mai plăcută.
Numai că pamfletul bun este rar ca şi poezia bună, totuşi mai deasă. Imitatorii, al căror număr dezgustător face genul
358
TUDOR ARGHEZI
de ocară, sunt incapabili de invenţia personală activă, condiţie esenţială a pamfletului bun. Ei maimuţăresc, ca în toate meseriile, obsedaţi de un model, pe care, de la sine înţeles, sfârşesc prin a-1 tăgădui, tocmai când furia imitaţiei se vădeşte mai arzătoare.
Rămâne pe dinafară de rândurile de mai sus, neschiţată, o problemă: alianţa spiritului de pamflet cu entuziasmul şi respectul naturii. Pamfletul e pumnul iritat de râvna de stăpânire a stupidităţii.
1925
PREFAŢĂ
Un vechi fost cronicar al teatrelor din Bucureşti la revista de faţă, nu s-ar prea putea întoarce în cabina cu farduri şi peruci a redacţiei dintr-o singură dată şi fără preambul. între un final şi un reînceput s-au scoborât treptat vreo zece ani şi scara trebuie urcată acum înapoi. Pe lespezile de piatră, smulse din edificii surpate şi aruncate fără echer una peste alta, cam la întâmplare s-au scuturat florile convenţionale ale anilor, ea rozele adevărate pe nişte morminte adevărate. Sfiala de a le reîntocmi se înţeapă în spinii tulpinilor şi nu mai găseşte în vârfuri uscate nuclee. Uneori, cu mătase invizibilă şi tăioasă ai vroi să reconstitui în drum timpul în buchete, adunând petale topite şi culorile ridicate la ceruri, ca nişte suflete minuscule; şi te dovedeşti înfăşurând pe un băţ de sorcovă cojit, firul inexistent al ceţurilor toarse.
Ceva s-a schimbat în perspectiva formelor şi ideilor, ca şi cum le-ai privi acum dintr-altă înălţime sau pe dedesubt. 0 nuanţă incoloră a întunecat puţin fiece lumină şi obscurităţile transparente s-au închis. Azurul nu mai scânteia, focul ascuns
PUBLICISTICĂ
359
e în spuze. Ecourile sunt mai grele, zborurile mai împovărate. Toate constelaţiile s-au mişcat în matca lor* depărtată. Ceva a murit, un accent. Ceva a fost zidit, o fereastră. Ceva s-a frânt, un punct culminant al turlei. E poezia de melancolie a realităţilor de după război.
în priveliştea spectaculoasă a zilei circulă totuşi unele personaje în aceeaşi armură, frecată cu lustru de tacâmuri, ca mai demult. Războiul a despicat omul în două, în două profiluri ce nu se mai suprapun şi nu mai pot să fie lipite împreună: O jumătate a insului călătoreşte şi jumătatea despărecheată a rămas pe loc, răzimată pe o jumătate de timp... Cei lustruiţi cu apă grasă, fulgerători şi metalici, au trecut prin războaie ca nişte cazane de aramă prin pirostriile vetrii fără vâlvătaie. Armura lor fusese păstrată într-un cuier dintr-un dulap, scut nichelat, mănuşi de bronz, coifuri lucii cu licăriri - dimpreună cu toate costumele cetăţeneşti ale imperturbabilei prostii. Aceşti biruitori de paradă continuă jocul din vitrină al automatului senin şi nici un fus, angrenat pe mădularele lor placide, n-a suferit şi nu s-a uzat.
Am stat de vorbă o noapte întreagă, odată, cu un exemplar de asemenea manechin. El părea că trăieşte neîntrerupt de nimic, de cincizeci de ani încheiaţi. Nici o stropitură de sânge nu ajunsese pe cămaşa sufletului său, scrobită şi butonată cu diamante. Prezent ca o sticlă de reclamă, cu etichete şi capsulă şi inexistent ca şi conţinutul ei, facultatea amintirii lipsea din el ca dintr-un ceasornic, care bate egal, secundă după secundă, tictacul eliminând tictacul precedent, cu indiferenţă. El era omul de la început, etern şi intact, ca un vas pregătit pentru o expoziţie internaţională şi pe care fabricantul l-a destinat diplomei de onoare, voluminos şi gol. Pentru el, viaţa nu se deplasase, formatul orelor nu a variat, lumea se înfăţişa rânduită în rafturi variate rigide, ca articolele ambalate cubic, pătrat, dreptunghiular şi rotund, de băcănie. Nici o nelinişte
360
TUDOR ARGHEZI
nu putea să turbure capul lui de oaie cu principii omeneşti. Principiile, căci avea principii ne varietur, se sprijineau simetric unele pe altele, ca barele de colivie, lipite la încrucişare -cu puţin cositor. Aş fi voit să-l fac să creadă că noi nu murim ' numai o singură dată şi că viaţa noastră e o succesiune de morţi, de ondulări de unde pierdute, şi că atunci când se netezeşte suprafaţa s-a înecat într-însa unda cea din urmă... El :: nu putea să ştie că moartea e un lac elastic şi că vieţile sunt numai fiorii lui în perpetuă călătorie. El nu a priceput că viaţa poate muri în acelaşi ins de mai multe ori, gradat, că omul are r mai multe vieţi într-o viaţă şi mai multe suflete laolaltă, care : se despart din timp în timp unele de altele, se sărută şi plâng...
Şi el nu ştia că războiul a lăsat după sine neasămănata durere a unui mare suspin.
în decursul ultimilor ani m-a fost obsedat umbra calmă a unui interior, în care m-am simţit mai bine ca-n toate casele pe unde am poposit. Acolo, subt coviltirul lămpii, atinşi de o lumină gălbuie, povesteau lucruri din lumea cealaltă, doi scriitori credincioşi ai acestei reviste. Unul părea arhiereul unei episcopii ipotetice, de duh şi blândeţe. Obrazul lui, modelat ca-ntr-un lemn gălbui onctuos, era deghizat în călugăria schiv-nică a unui păr mărăciniu, care-1 izola într-o aureolă neagră, confundată în obscuritatea vastei odăi, ca în gravuri. înlăuntrul acestui întuneric, ochii se aprindeau ca două puncte lucide ; când suflai în jurul lor cu frumoasele cugete şi cuvinte. El se ivise la Iaşi, unde păzea exclusivist, neclintit şi aprig şi ‘ părintesc sufletul revistei. Celălalt, cu haina mai scurtă decât \ se cere pe şale, fasonat într-o croială căutată de paj, cu pieptul l cu multe buzunare, încheiat ostăşeşte, circulând pe glezne \ nervoase de spadasin şi pe tocuri înalte, era cel mai deştept din ; toată generaţia lui şi singurul mare umorist sentimental din ■ toate generaţiile literelor româneşti. Acesta se transplantase - şi j
PUBLICISTICĂ
361
a rămas — din Bucureşti; printr-un sacrificiu entuziast, cu singurul scop de a sta de vorbă, nesupărat de datorii şi drepturi, toată ziua şi toată noaptea, cu Fermecătorul lui.
Imaginea acelei seri din Iaşi a rămas cu frăgezimea ei neobişnuită. Războiul a mutat-o pe un părete opus, cum s-ar strămuta o icoană, după zugrăveală. Vremea, fată în casă nedi-bace, care sparge oglinzile cu coada măturii şi prăvăleşte din bufet câte o tavă cu ceşti de porcelan pe cimentul bucătăriei, a rupt imaginea din greşeală, odată cu cărţile poştale ilustrate. Târziu, cu gumă arabică şi cu răbdare, imaginea fu reconstituită din o sută de petece salvate.
Trecând prin Iaşi de două ori, am fost atras la cripta celei mai frumoase zile a unei vieţi. Am ajuns şi m-am temut. Cine mai eram eu şi cine mai erau aceia?
Mă reinstalez azi, după ani de hoinărie, în această rubrică de nimicuri poleite şi prestigii copilăreşti, între păduri de hârtie şi cetăţi de carton. Spectator de vanităţi, măsurător de atitudini, vaccinator de temperamente, îmblânzitor de gorile în miniatură şi de cimpanzei cu aripioare, mă regăsesc în mijlocul papagalilor şi cobailor periaţi, ca un flaşnetar destul de trist dar şi destul de sensibil la muzica mecanică; şi care n-a mai învârtit bagheta caterincii, plină cu inimi de cabotini, de un şir de ani.
Nu ştiu dacă pornind manivela voi regăsi şi tonul potrivit; poate că fluierele interioare s-au dogit. în orice caz, şi autorii, şi actorii, şi maimuţele din aceste două categorii vor regăsi în lipsa eventuală a unei aprecieri conformă dorinţii lor, sinceritatea şi onestitatea artistică, a tuturor cronicilor, cu mai multă sau mai puţină competinţă, semnate în trecut cu numele de mai jos.
Este adevărat că viaţa teatrală se găseşte, într-o privinţă, în progres. Cronicarul actual poate să-şi împlinească datoria, fără să mai exaspereze socotelile confraţilor monopolişti, care
362
TUDOR ARGHEZI
înainte de război se reduceau la un număr de doi, trei şi făceau parte din personalul plătit al trupelor de teatru. Dacă această trivială obişnuinţă s-a mai manifestat câteodată şi azi, ea este pe sfârşite şi cronicile noastre vor contribui ca să facă să dispară de tot.
însă în paguba subsemnatului, ca reporter de teatru imparţial şi neatârnat, s-a stabilit în durată inevitabilul aport de legături şi sensibilităţi, care îngreunează situaţia artistică şi intelectuală cu o situaţie topografică. Autorul pe care îl cunoşti şi actorul pe care îl cunoşti îţi cer în schimbul civilizaţiilor unui salut gospodăresc, obligaţia să-i declari talentaţi de câte ori sunt mediocri, extraordinari când ei sunt numai destul de satisfăcători, geniali când au talent şi fenomenali pentru că scriu şi grăiesc în limba română, necunoscută autorilor englezi. Unele direcţii de teatru împing rigorile la extrem, în sensul ca acordarea biletului de intrare unei publicaţii să reprezinte implicit datoria cronicarului de a fi cel puţin elogios.
Trebuie de la sine înţeles pentru armonizarea reportajului : cu teatrul, că toate trupele sunt impecabil organizate, că toţi actorii sunt incomparabil înzestraţi, că toţi autorii sunt peste măsură de originali, deosibirile fiind tolerate să înceapă numai de la minunat în sus. E formula cea bună pentru obţinerea : unei înţelegeri de pace colectivă şi pentru permanentizarea > surogatelor în specialitatea penibilă a creaţiei artistice.
Cronica nu este totuşi neapărat necesar să fie întodeauna ; reproducerea în text a unui succes sau a unei căderi. Cititorul are dreptul să pretindă mai mult decât o fotografie şi chiar decât o judecată pe măsură. Sentinţele la rândul lor nu mai . sunt pe gustul unui public deprins cu justiţia şi cu pledoaria, îndreptarea lucrurilor strâmbe, corectarea incorigibilului, nimeni nu le mai caută azi în critică, incapabilă din fire să determine curente şi să provoace fiagelaţii. Indiferent de un 1 scop artistic, penal şi administrativ, critica trebuie să fie înainte K
PUBLICISTICĂ
363
de toate interesantă şi dacă se poate frumoasă: subiectul rămâne un pretext.
1925 CĂLUGĂRII Pentru domnii din Parlament
în curând i se va supune Parlamentului, pe cât se crede, proiectul unei noi legi a bisericii româneşti. Senatorii, mai apropiaţi de ceruri, şi deputaţii, care au auzit cândva de Dumnezeu, vor fi chemaţi să voteze un text pregătit de nişte bărbaţi însemnaţi, într-al cărora act de botez este trecută calitatea de creştin ortodox.
Oamenii politici simt nevoia unor unificări în armonie cu statul, a guvernului bisericesc - şi o nevoie mai mult şi aproape exclusiv decât arhitecţii de faţade şi de vitrine, liniştiţi cu simetria aparentă. Câţiva înalţi funcţionari, dăruiţi ministerelor de către Facultatea de Teologie, au primit însărcinarea să se adune, să caşte şi să delibereze într-un spirit laic-sacerdotal. La acest cliros în veston, care corespunde, în categoria lui, cu foştii generali vărsaţi în lumea civilă printr-o ieşire la pensie, s-au adăogat şi câţiva arhierei cu dulamă, sosiţi în ierarhia bisericească târziu, după decesul preotesei sau după ce ispitele au încetat să-i hârţuie şi să-i satisfacă.
Proiectul izvorât din acest conclav de virtuţi şi inteligenţe, stilizat în manuscris, tipărit şi răspândit de o lectură posomorâtă şi subparafacturată, nu se citeşte nici în gările fără trenuri, unde telegrafistul contemplă cu plictis şi disperare monotonia cenuşie a orelor cotidiane. Articole oarbe succed
364
TUDOR ARGHEZI
articolelor goale şi aliniatelor indiferente. Câţi parlamentari vor avea curajul să le citească şi să le aprofundeze neantul? Legea riscă să treacă, mai ales într-un domeniu nefrecventat de politica de partid, ca o lege mai veche, zisă a lui Take Ionescu, şi din care s-au născut toate relele actuale pentru instituţiile religioase tradiţionale ale poporului românesc. Răposatul întru Domnul, profesorul Ioan Cornoiu, autorul adevărat al legii Take Ionescu, şi-a dispreţuit cel dintâi inovaţiile la experienţă făcută.
Această lege, votată cu amabilitate de către un Parlament politicos şi creştin căldicel, ştii, nici creştin întreg, nici ateu categoric, mijlociu şi sceptic fără surmenaj intelectual, a dezechilibrat toată biserica. înlocuind pe conducătorii de educaţie mânăstirească prin preoţi vădani însă proprietari ai unui titlu de licenţă, care agravează şi face funest un anumit soi de ignoranţă, biserica s-a văzut păstorită de indivizi ca defunctul Popa Iapă, iar clerul de elită al societăţii creştine, călugării, s-a prăbuşit în câţiva ani, izolat şi nesocotit. Apoi, un antagonism firesc violent s-a stabilit între aristocraţia crucii monastică şi democratisul pedagogiei pentru sergenţi, în mare cinste în seminarii.
Proiectul actual de lege se prezintă insipid şi leneş ca o hotărâre comunală. Nimeni nu ar recunoaşte în textul lui inspiraţia lui Dumnezeu, a celui care a spus că „Ori de câte ori veţi aduna mai mulţi în numele meu, eu voi fi în mijlocul vostru“. Dumnezeu care scrie cu stele, cu lumini şi cu flori, e totalmente absent din opera soborului actual. în urzeala textului nu se vădeşte nicidecum o preocupare mânată de marile talaze ale speranţelor timpului de faţă. Cutii uniforme de mucava, articolele legii sunt pline cu pulbere şi mucuri de ţigări, fumate în timpul concepţiunii. Nici nu se poate o acţiune mai rea şi mai primejdioasă.
PUBLICISTICĂ
365
Din comisiunea însărcinată cu schimbarea prozei celei noi, au fost excluşi proştii de călugări, ca incapabili să ştie ce se petrece cu ei, cinci mii de călugări în o sută cincizeci de mănăstiri şi schituri! Drepturile lor au fost interpretate de domnii domni episcopi, care întreţin cu monahii din monahiile respective simple raporturi de ciocoi cu camilavcă sau de berbanţi autoritari. Capitolul consacrat, în lege, mănăstirilor, e categoric infam. El nu poate trece în forma şi cuprinsul lui. Ceea ce n-au făcut membrii comisiunii să facă parlamentarii, luând informaţii şi documentări precise, de la călugări de-a dreptul.
După împroprietărirea ţăranilor şi după votul universal, după anularea privilegiilor de nobleţe socială, este cel puţin anacronic să se înfiinţeze blazoane de duci şi marchizi pentru arhierei şi episcopi, cărora proiectul de lege le pune la picioare -adeseori ce picioare — o sută cincizeci de principate dimpreună cu sclavia eternă a obştiilor mănăstireşti. Pentru că în eparhia unei Episcopii se găsesc zece mănăstiri, aceste mănăstiri devin proprietatea materială a episcopului, căruia i se recunoaşte dreptul pirateriei, să devore munca şi avutul mănăstirilor şi să puie la lucru cu forţa, în folosul lui personal, pe călugăriţe şi călugări. Mănăstirea devine astfel un biurou de servitori gratuiţi şi legea o lege pentru procurarea negrilor episcopali, plătiţi cu binecuvântări şi agheazmă.
Cunoaştem cu amănunte cazul unui episcop care, instalân-du-şi o crescătorie de porci, ca să placă mai mult lui Dumnezeu, utilizează în originalul său meşteşug suplimentar, pe toţi călugării valizi, aflaţi în ascultarea preasfinţiei sale. Un alt episcop îi întrebuinţează la cultivarea zarzavaturilor şi chiar la vânzarea lor cu căruţa prin oraşele eparhiei. Statul a îndestulat fiecare episcopie cu câte o moşie, dăruită episcopilor de curând, unui episcop stându-i frumos un pântec bine hrănit şi o gură grasă în interiorul bărbii.
Braţele, episcopul şi le ia din Congo, din mănăstiri.
366
TUDOR ARGHEZI
Noua lege va fi datoria Parlamentului să fie inspirată de la principiile care au regentat toate actele sociale din iniţiativa statului. Pământul devenind al ţăranilor care îl muncesc, mânăstirile nu pot fi ale altcuiva decât ale călugărilor care cinstesc în ele tradiţiile româneşti. Legea nouă trebuie să reducă imperialismul local al episcopilor, să-l mărginească la cele sufleteşti — şi să provoace reînflorirea mănăstirilor şi a vieţii călugăreşti. Autonomia mănăstirilor şi guvernarea lor de către un sobor special, ales de călugări, dintre călugări şi călugăriţe şi prezidat de către un arhimandrit cu atribuţii episcopale, este strict necesară şi în folosul călugărilor, şi în folosul credinţei, şi în folosul naţional.
Parlamentul va lipi pe episcop de Episcopia lui, fără alt amestec decât cultural şi de doctrină în mănăstiri. Mânăstirile vor asculta de soborul lor special şi vor studia mijloacele de îndreptare şi resurecţie aplicate pe loc şi imediat, fără avizul reticent al Episcopiei antagoniste. Parlamentul României Mari datoreşte această reformă, fecundă în numeroase rezultate, călugărilor şi mănăstirilor zidite de domnitori. El nu poate aproba şi asigura foamea de aur şi de autocraţie a episcopilor, care şi-au pierdut prestigiul şi îşi mânjesc chemarea, negustorind subt firma columbei Sfântului Duh.
Nu este obligatoriu ca un deputat sau senator să fie cardinal, pentru a înţelege ce rezervă naţională importantă are în viaţa mănăstirilor statul, ameninţat de doctrinele furioase ivite după război. Statul actual nu a organizat nimic comparabil cu zestrea moştenită de el, din bătrâni; el nu are dreptul să o risipească. O armată paşnică şi energică de convingere şi de cultură, stă la dispoziţia lui, pe care o înăbuşeşte.
Oricine ar fi propagat-o mai târziu, cultura românească este de origine exclusiv bisericească şi călugărească. Monumentele ei sunt întodeauna biserica de lemn sau de cărămidă, crucea, troiţa, psaltirea, icoana: Esplanade Palace, Alhambra şi
PUBLICISTICĂ
367
Rotativa au venit mai târziu. învăţaţii noştri seculari au fost călugării, popa şi cântăreţul de strană. Toţi voievozii au clădit mânăstiri şi biserici. Cele mai multe familii de mică burghezie românească poartă numele de Popescu, Protopopescu, Popa, Dascălu, Diaconescu. Profesorul a rămas până în ziua de azi „dascălul“. „Dumnezeu să-l ierte“, „Aşa să-mi ajute Dumnezeu“, „Să mă bată Dumnezeu“... indică o cultură bisericească vie. Posturile au trecut în viaţa modernă intacte. Boboteaza e bisericească. Etc. Dar blândeţea moravurilor româneşti, caracteristică, absenţa pedepsei cu moartea, generozitatea unanimă a poporului nostru, inexistenţa asasinatului politic - nu dovedesc un spirit de cultură personal? Cui se datoreşte el, dacă nu unei forme deosebite a vieţii bisericeşti, credincioasă fără fanatism, tare fără isterie, prietenoasă şi surâzător sentimentală? Cultura noastră s-a întocmit din ospitalitate, toleranţă şi libertate adevărată.
Realitatea acestui fond scump de cultură se datoreşte fiinţei sufleteşti a naţiunii, dar biserica nu l-a contrazis, nu i s-a opus, l-a cultivat instinctiv. Această biserică a fost călugărească. Parlamentul, care înfăţişează azi toate generaţiile trecute, să-şi aducă aminte cu pietate şi să nu socotească pe Ştefan cel Mare şi pe Matei Basarab mai proşti decât pe membrii actuali ai Corpurilor legiuitoare, numai pentru motivul că nu citeau gazetele de seară, că mâncau fără electricitate şi că nu se suiseră încă în taxi.
Cu atât mai mult trebuieşte azi o viaţă mănăstirească slobodă şi demnă, cu cât disciplina socială se micşorează şi cu cât aşezămintele pentru sporirea numărului unităţilor păstrătoare ne lipsesc. Pe lângă instituţia armatei, care face educaţia bravurii tinereşti, trebuiesc menţinute mai hotărât ca întodeauna şi împuternicite prin încredere şcolile de răbdare şi optimism ale călugăriei.
368
TUDOR ARGHEZI
în liniştea oraşului sfânt al mănăstirilor am tras focul de: puşcă al paznicului de pe ziduri, înspăimântat de blestemul mut al tăcerii. Ca să izgonim frigul, urâtul şi duhurile rele vom trage focuri până la ziua...
1925
CĂRŢILE
Invenţia cărţii, care adună, superioară tiparului, care răspândeşte, egalează pe a hârtiei, care păstrează. Cutie cu rugăciuni şi tabachere cu amănunte sacre, aşezată într-un colţ de masă, pe o velinţă de catifea, cartea nu a întârziat să devie un mobilier, ca oglinda, ca patul, ca dulapul cu blănuri şi accesorii. Rafturile stratificate ale bibliotecii fac parte din „menaj", armonizate cu zestrea, cu covoarele, cu tablourile, cu nevasta. Nu se mai concepe gospodărie fără bibliotecă, după cum nu se putea să nu fie, până mai ieri, apartament fără „salon“. Cărţile au înlocuit vasele de aramă de odinioară, din care bătrânii, orgolioşi că le străluceşte un părete, nu mâncau niciodată, de teama coclelii.
Belşugul de cărţi a provocat stricăciunea bibliofiliei şi a legătoriei. Mii de oameni aleargă prin Europa, toată viaţa lor, după o carte splendidă la pipăit. Satiri bătrâni, superpervertiţi, în căutarea unei milaneze cu un ochi albastru şi celălalt cafeniu. Dacă pe unii bărbaţi îi interesează amănuntul feminin mai mult decât femeia, copleşiţi de plăcere în faţa unui pantof cu tocul înalt dintr-un „galantar", adulând un neg de pe figură sau mustaţa parazită din colţul unei guri de carmin, bibliofilii leşină după data, după chenar, după piele de viţel. Cărţile se înşiră în biblioteci conform unui cotor. O ediţie valorează infinit mai mult decât orice text, prin rândul sărit sau prin titlul
PUBLICISTICĂ
369
estropiat. Pe o carte de bucătărie s-a iscălit Gambetta: îmi vine rău!
între bibliofili se stabileşte, ca între amatorii de timbre sau de cutii de chibrituri, o emulaţiune. Se obţine ca o mândrie profesională, ca la doctorii în ştiinţe politice, filosofîe sau belearte. Se iveşte o nobleţe, un punct de onoare, un cod oral. Se nasc ticuri, din care cel mai armonios e braţul strâns pe mapă, subsuoară, cu capul puţin aplecat. Buricul degetelor unui bibliofil ia îndată contact cu foile şi examinează: are merite sau nu, volumul oferit? El rosteşte cuvinte misterioase şi neobişnuite, ca iubitorii de covoare, subtili în Karamani, Sumacuri şi particularităţi cu nume de ceaiuri. Moralul el însuşi e atras: amatorul caută tertipuri ca să înşele pe negustor şi este satisfăcut că întodeauna l-a păcălit. Lucrul cumpărat face de zece ori cât l-a plătit; vânzătorul era un ignorant: el nu şi-a dat seama ce tezaur se afla în mâinile lui până la vânzare, şi nici nu a bănuit că s-a găsit în faţa unuia din cei mai mari cunoscători, dacă nu chiar cel mai mare.
Cumpărătorul, invariabil expert, are şi o strategie: operează cu etape. Când i s-a propus un obiect, el şi-a fixat ochii pe altul, pe cel de alături, a căruia valoare o remarcă pentru întâia dată el. „Acoperit cu praf, lucrul de preţ zăcea aruncat într-un colţ; am bănuit numaidecât că aveam de-a face cu un Rembrandt, după atmosferă, deşi purta o altă semnătură...“ Urmează verificarea posibilităţilor: ce căuta obiectul în Bucureşti? Se argumentează cu Ipsilante sau cu Divanul Ad-hoc. Se presupune romanul unui tânăr polonez, căpitan refugiat, care şi-a vândut, în trecerea lui spre Bizanţ, bijuteriile la Tecuci, cărţile la Ciocăneşti şi armăsarul roib la Giurgiu. înainte de a se despărţi de nobilul animal, l-a sărutat pe grumaz, şi Ducipal a nechezat.
Nu, azi nu va cumpăra, nici nu-1 interesează... Mai trece peste câteva zile şi confruntă verificările cu obiectul: nu a greşit.
370
TUDOR ARGHEZI
Obiectul e autentic. Dar nici de data asta nu se tocmeşte. Peste o săptămână, distrat, cu ţigara în dinţi, cu o zbârcitură de dispreţ pe obraz pentru meseria de anticar, cu o sprinceană ridicată ca din pricina fumului de la ţigară, întreabă agale: „Ce să-ţi dau pe porcăria aia, de colo?“
încurcat în reţelele amatorului, negustorul vinde şi, evident, se păcăleşte.
S-ar părea natural ca în bibliotecă să se servească toată familia. Deşi domnul figurează pe lectorul, cu o carte permanent înjunghiată cu un cuţit cu cap de pasăre de nichel, pe biurou, el se informează de mersul culturii în Ies Annales, în Ies Nouvelles litteraires, şi pentru ştiinţa adevărată şi-a rezervat almanahul Hachette. Cărţile, încremenite în nemişcare, rămân intacte generaţiei următoare, sau sunt cumpărate, după moarte, de alt amator, de alt bibliofil, conservator al speciei sfinte.
Dar alături de bibliofilul, amator de ambalaje şi etichete, s-a născut individul contrariu, al cititorului turbat. îndeosebi adolescenţei, la vârsta primelor ţigări şi gelozii, îi este plăcută lectura, ca o presimţire că diploma, funcţiunea şi vastele preocupări politice viitoare, vor interzice cititul altor lucrări de gândire şi inteligenţă decât ale scriitorilor de ţinuta domnului C. Miile, scoborâtor din Pascal şi confrate cu Clemenceau. Lectura se administrează la nouăsprezece ani, când studentul nu se îndoieşte o clipă de genialitatea lui fără păreche, cu o lugubră generozitate. în mintea, de cele mai multe ori aproximativă, a candidatului, se debalează activ lăzile cu cărţi, aşa cum sosesc. Sunt prin Bucureşti băieţi cumsecade, autori din când în când sau de stihuri creţe, sau de-o proză coriace, care s-au ales dintr-o înflăcărată epocă de lecturi în zigzag, cu
o	căciulă intelectuală de patru ori mai mare decât numărul capului respectiv. Ei ştiu tot, chiar dacă au citit mai puţin de
PUBLICISTICĂ
371
zece volume pe zi - şi socotesc drept o datorie sacramentală omniştiinţa librăriei. Victime ale literaturii, ei nu mai simţesc decât în mod de literatură, vorbind exclusiv în versuri şi proză, şi literalizând buna viaţă a simplicităţii. Nefericirea cărţilor întrece bucuriile incompatibile pe care aceste odrasle ale reveriei ştiu să le procure.
Ca şi ciupercile, cărţile trebuiesc alese după puterea, digestivă şi după inocuitate - şi după vârstă. Este foarte straniu ca, în raport cu analfabetismul nostru obştesc, să avem poeţi Laforgi şi alchimişti Gourmonţi. Asta ne vine cam ca un roşu de buze pe gura unchiaşului plugar din Pătrăoaia. înainte de-a fi evoluat până la abecedar, avem, ca Europa, o abundenţă de pederastii intelectuale ultrarafinate care merg de la „cubism“, la „constructivism“: prin veacurile de o sută de ani unul, noi am trecut râzând, dintr-o singură dată, dintr-un salt printr-un cerc de hârtie spart şi jumulit cu căpăţâna.
Cărţile stau în raport direct cu înmulţirea tipografiilor, nu numai în ce priveşte numărul volumelor, dar şi suma totală a foilor. La noi coincide exact înfiinţarea câtorva mari tăbă-cării de editură, cu cartea foarte voluminoasă. Niciodată literatura românească nu a biruit răbdarea cititorului ca în epoca noastră de arte grafice. Cărţile ies multe şi groase. Kilograme de literatură într-un singur volum, sute de pagini, mii de pagini.
Cartea groasă e reputată „operă“, pe când cartea subţire e numai volum. Unii scriitori au înlocuit dificultăţile concentrării, înălţimii şi adâncimii cu şesul emolient infinit, în care te întinzi, mergi şi stai, rumegi şi iar te duci, singur, liniştit şi mediocru. Autorii au fost distinşi, în ultima vreme, pentru că au scris cărţi imense, care nu pot să fie citite, aparent satisfăcuţi de asemenea distincţii.
372
TUDOR ARGHEZI
Criteriul numărului de pagini s-a impus, în conştiinţa câtorva măcelari, după sistemul metric, care orientează preferinţele la cântărirea râmătorilor cumpăraţi de picioare. Absenţa tinereţii verbale şi a virginităţii de inspiraţie este mascată cu aşa-numita muncă, în sensul ei de braţe suflecate şi năduşeală, ca geamurile sparte, lipite cu jurnal: munca bivolului înjugat la isprăvi nebivoleşti. E-o muncă asimilată cu prepararea varului cu nisip şi cu căratul apei la groapa cu var: această muncă pe distanţe şi în lăţime, nu construieşte bazilici, şi între arhitecţi este plătită cel mai puţin şi cu titlul de salaorie.
Cărţile-bolovani, la locul lor în ştiinţele documentare şi descriptive, denotă pentru artistul care asediază cu ele cetatea sprintenă şi ascuţită a literaturii, neputinţa de a-şi vedea obiectivul, căutat cu strădania paginilor acumulate; incapacitatea strângerii laolaltă a componenţilor armonici, lipsa de gust şi de facultate a construcţiei prin eliminare. Autorul de bolovani tipografici ia tot şi utilizează tot materialul ce-i vine la lopata sterilităţii, milos cu sine, blând şi frăţesc cu propriile-i băligare. Dacă orice adevăr poate fi înscris în câteva cuvinte, nu există subiect care să nu fie tratat în câteva pagini şi al căruia interes de originalitate să treacă peste numărul lor.
Când face un roman, scriitorul este ademenit de vanităţi abstracte şi influenţat de vorbele născocite de o critică fără imaginaţie, care scapă de obligaţiile individualizării şi preciziunii în rezervoriul cu psihologie, marele canal colector de impalpabile superfetaţiuni. Psihologia în roman constă în a descrie pe lung şi pe nemaisfârşite ceea ce se petrece exact în sufletul unui individ, în momentul când îşi încheie ghetele, când îşi taie friptura. Este obligator în psihologia acestor bărbaţi de ştiinţă ce vor să fie romancieri, ca eroul să nu se comporte niciodată mental în concordanţă cu actele lui, trebuind, de pildă, ca atunci când vorbeşte cu Nichifor să creadă că stă de vorbă cu Mazilu, şi chiar să-i confunde pe unul
r
PUBLICISTICĂ	373
I
I	cu celălalt, pe baza unui beteşug sincer sau imaginat. | Psihologul escortează toate mărunţişurile romanului său cu un alai de consideraţii, de accesorii şi analize, în care mărunţişul moare ca să trăiască psihologia. Mulţumită maşinii de tipar, domnul Tartampioneanu se face egal cu Claparede şi Freud, dacă nu chiar i-a întrecut, şi însuşi doctorul Marinescu, specializat cu toate acestea în cretinologia literară, rămâne un modest debutant, tolerant cu titlul de coleg.
Concluzii: să scrim închegat şi după geometria în spaţiu. Şi să scrim scurt şi nou. Şi să ne lepădăm de roman. Biblioteca noastră să aibă cel mai mult douăzeci de volume...
1925
UN MINISTRU AL AGRICULTURII
Domnul Al. Constantinescu, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, a cumpărat un castel brâncovenesc în ţara Făgăraşului, pentru artişti... Mulţumită domniei sale pictorii, muzicanţii, poeţii, actorii vor putea să trăiască o dată pe an, şi atâta timp cât le va plăcea, gratuit şi confortabil, cu pensulele, cu cărţile şi călimările lor, cu oglinda şi fardurile profesionale, într-o insulă a liniştii şi a singurătăţii. Ştirea e senzaţională.
Actul domnului Constantinescu este de natură să lase violent căscate gurile care nu se ostenesc de zece ani să bârfească în toate anotimpurile pe ministrul presupus cel mai inestet. S-au succedat prin toate guvernele amorezii sentimentali ai artelor, declamatorii devotaţi dar lenevoşi să transpuie în realităţi grandilocvenţa lor apelpisită. Din mijlocul codrilor şi fermelor, în care îi este închis departamentul, domnul Constantinescu a putut, liniştit şi sobru, să împlinească afară din program, ceea
374
TUDOR ARGHEZI
ce un minister precis al Artelor, creat cu scop categoric, nu a parvenit nici să formuleze în mulţi anii lui de existenţă.
S-a spus întodeauna că ministrul Agriculturii este un personaj foarte inteligent, ceea ce ar fi putut să nu pară extrem de anormal, dar şi în superlativul inteligenţei se deosibesc grade şi tonalităţi. Cel mai puţin tânăr dintre miniştri, dovedeşte în paguba colegilor domniei sale, vizitaţi, se spune, de toate muzele valide, o inteligenţă generoasă şi o sensibilitate constructivă: să nu ne temem de noţiuni şi de cuvinte.
Castelul va putea să fie pregătit pentru primire mai devreme sau mai târziu. Artiştii se vor grăbi mai mult sau mai puţin să se folosească de ospitalităţile lui boiereşti. Se va putea chiar ca direcţia castelului (nu se concepe castel fără director!) să revie temperamentului de unanim cumulard al domnului Brătescu-Voineşti, titular al vreo patru sute şaptezeci şi opt de slujbe şi căruia nu i-ar sta infinit de rău să ocupe cu nume-roasa-i dulce persoană toate camerele şi dependinţele domnescului refugiu. însemnătatea actului domnului Constantinescu depăşeşte darul făcut.
Pentru prima dată un ministru serios al statului se gândeşte la existenţa în carne şi oase, în afară de bibliotecă şi carte, a meşteşugarilor de cuvinte şi vopsele, părtinindu-i cu un privilegiu. Premiile, înfiinţate anul trecut, se adresează unei cariere şi unei vieţi, nu unui artist; intenţia distincţiei este complicată cu spaţiul şi timpul; iar Academia ţine socoteală, în alegerea membrilor ei, la o vârstă în genere înaintată, de proporţiile sociale, în special pedagogice, ale scriitorilor chemaţi să sugă din laptele-i bătrânicios. De „artist“ pur şi simplu, vorbeşte întâia oară un ministru al Agriculturii: trebuie subliniat apăsat.
Să recunoaştem în treacăt că literaţii militanţi din Corpurile Legiuitoare primesc un bobârnac. A trecut carul cu crăci de la pădure, şi un vârf înmugurit de nuia a scăpat elastic şi a
PUBLICISTICĂ
375
plesnit delicat peste nasuri. Sfielile diurnii şi frica de-a nu displăcea oamenilor politici antiartişti, care au făcut din siluetele lor literare nişte deputaţi decorativi şi cu autoritatea mărginită şi pulverizată de o grimasă, i-au împiedicat să-şi amintească o singură dată de datoriile lor, măcar într-un proiect de lege, care să garanteze, de pildă, pentru presă, plata abonamentelor şi încasările de la depozitarii de cărţi şi hârtie tipărită. Ba, aceşti parlamentari cu pana la ureche şi cu manuscris în buzunar, s-au simţit importunaţi şi cam jigniţi ori de câte ori li s-a atras luarea-aminte asupra sensului de colegialitate solidară al mandatului lor şi, îndoctrinaţi la metoda hatârului evaziv şi la arta de-a fi piezişi, tangenţi şi ocolnici, şi finalmente meschini, au fost adeseori auziţi, în exerciţiul abilităţii, debitând făgăduieli în gustul următor: „De asta am să-i vorbesc mâine lui Ionel. Astăzi dejunez cu Vintilâ şi am să-i cer şi opinia lui... La revedere!... Dacă mergi cu trăsura, te însoţesc şi eu până la mine acasă...“
Faţă de atari curteniri de camaraderie, care eternizează agonia ideilor şi întreţin pe artişti cu oxigenul falsificat în stihia ipocriziei, fapta domnului ministru Constantinescu, care nu este măcar poet agrest şi nu a scris măcar o prefaţă, capătă o considerabilă expresie de cultură.
Pentru că, în sfârşit, se găseşte un ministru cu auzul orientat de la sine către atmosfera frământată de nădejdi şi sugestii; un ministru cu care artiştii pot comunica, nu numai prin crăpătura şi gaura uşii; un ministru necopleşit de munci fioroase şi de răspunderi fenomenale; un ministru cu personalitatea activă, şi nu compusă exclusiv din reflexe şi parenteze; o voinţă, şi nu o absenţă; o energie, şi nu un amortizeur - artiştii s-ar simţi ispitiţi să formuleze propuneri...
Fără să ştirbească bugetul statului cu nimic, ministrul Agriculturii ar putea să facă dintr-o dată o situaţie onorabilă artiştilor pensulei şi condeiului, şi de mare fertilitate. Cugetarea
376
TUDOR ARGHEZI
domnului ministru Constantinescu avem temeiuri să credem cu certitudine că nu admite pentru artişti viaţa mizeriei sordide, târâtă între o tipografie de ziar şi un interior fără scaune. De la cadrul în care s-au mohorât sau strălucesc, mintea şi talentul câştigă facultatea de a se stinge sau de a se anima, ca briliantele, cărora li se potrivesc catifeaua, metalul şi feminitatea.
Statul are pământuri imense în zestrea lui de expropriator, clădiri pe aceste pământuri, conace, plantaţii şi ape, de la care se inspiră băştinaşul, pana, pensula şi scripca. Ar fi, oare, nepotrivit şi nedrept ca artiştilor care se simt atraşi mai mult de pământ decât de mocirlă, mai mult de soarele ogoarelor decât de felinarul trotuarelor; ar fi nedrept să li se înlesnească putinţa de a se stabili în câte o gospodărie care să devie proprietatea lor? împroprietărirea, cu plată treptată, a pribegilor şi clăcaşilor artei româneşti, pe câte zece, douăzeci de hectare de pământ, sprijiniţi de un credit de materiale şi unelte, ar vindeca o sărăcie ruşinoasă, gătită cu pardesiu, ar înmulţi pe suprafaţa ţării punctele stabile de influenţă intelectuală, centrele de organizare a educaţiei şi disciplinei sociale. Cât despre valoarea lucrărilor artistice, realizate în asemenea condiţiuni, ea nu poate fi decât cel puţin îndoită, comparativ cu cea de azi.
Cartea frumoasă, sculptura frumoasă, zugrăveala frumoasă, preţuiesc mai mult decât o oală artistică şi decât un şervet, care se folosesc de toate oblăduirile oficiale. Ţara e bogată şi pregătită pentru un popor bogat. Puneţi pe artişti în mijlocul ţării.
Smeriţi interpreţi ai intuiţiilor celor de-o treaptă cu noi şi muncitori voioşi în grădina cuvintelor româneşti cu mii de înfloriri şi parfume, care se deschid la trecerea prin plasa nopţii a ideilor fierbinţi din constelaţia reveriei, ne bizuim că vom interesa, poate mai mult, poate mai puţin, voinţa pregătită a unui ministru al câmpiei natale.
PUBLICISTICĂ
377
în ce ne priveşte, crâmpeiele noastre literare, cele mai bune, le-am scris întodeauna după apusul soarelui, după ce ne-am spălat mâinile de pământul din livadă, după ce ne-am închis orăteniile în coteţe, după ce am stat de vorbă cu vitele şi cu câinii, şi ne-am ras de lut tălpile la uşa gospodăriei.
întrebaţi pe prozatorul Sadoveanu unde îşi reînnoiesc frăgezimea şi gingăşia scrierile sale, dacă nu în via de la Iaşi. Să răspundă poetul Goga: contrazice gospodăria de la Ciucea, tinereţea optimismului său?
Pământul e marele cosmetic.
Ştim câţiva artişti, pictori şi scriitori, care ar urma cu cântece carul încărcat cu sculele meseriei şi cu copiii deasupra, peste tablouri şi cărţi, pornind din Bucureşti către ţară...
1925
LUX PERPETUUM...
Printre insectele împinse în lumina lămpii, zburdalnice, pasionate şi nebune, se iveşte una, liniştită şi gravă. Cine poate şti dacă are un nume acest gândac simpatic, mărunt cât oul de furnică, ţestos şi cafeniu? El ne vizitează destul de rar, chiar în luna fierbinte din iulie, când pe gura ferestrei deschise năvălesc din negrul cuptor al nopţii, animate vârtejuri de vietăţi şi larve.
îl găseşti pe masă, cu mătasea aripii strânsă pe trei sferturi, subt platoşa din spinare, şi lăsându-şi un căpătâi să atârne cocoloşit. E o insectă gânditoare. Capul mare şi osos e al unei făpturi încăpăţânate, cu creştetul pătrat. E orb, ori şi-a închis ochii în nişte pleoape inexprimate? Cugetă, sau se roagă în anteriul lui de şiac?
378
TUDOR ARGHEZI
Ca să-l feresc de primejdia de-a fi strivit cu o carte, cu o mişcare, dintr-o greşeală, îl împing cu marginea unei foi de hârtie, subţire ca o aţă albă, înpet, mai interior. Nu i-am schimbat întru nimic atitudineajde prunc înfăşat, ca şi cum nici nu l-aş fi atins.
Fără motiv aparent, spinarea lui cafenie s-a decolorat subit, degradată cu o nuanţă. Gândacul a murit! Cred că a murit de melancolie şi nu de o durere; de melancolia delicată de-a fi fost atins de mână de om.
Şi i-am făcut gândacului meu ciudat, întodeauna, o înmormântare demnă de sentimentul lui. Cu foaia de hârtie albă, cu care fără să ştiu l-am ucis, îl iau şi-l duc la fereastră şi-l scobor în cripta tot atât de misterioasă ca şi defunctul meu necunoscut tovarăş, a unei roşii flori de garoafă.
în dreptul mormântului de cuişoară al fiinţei care s-a stins, arde alb încremenitul în argint luceafăr.
1925
THEODOR PALLADY
Pictorul Theodor Pallady se întoarce din Paris acasa cu o nouă recoltă de imagini. Plămădite cu humele cenuşii ale cerului francez, culorile lui vin să înflorească, reminiscenţe şi gingaş melancolice, în lumina cu orchestraţii imense a pământului radioactiv românesc.
Muzele artistului binevenit în ţară nu cunosc totuşi forfota înflăcărată a vieţii de câmpie cu copacii aprinşi ca nişte ruguri, cu spicele arzătoare, cu boii şi oamenii asudaţi, în juguri, pe brazde şi furci — şi cu suplimentul recent, de ţărână dobrogeană, convertită pitoresc la un islam naţionalizat.
PUBLICISTICĂ
379
Theodor Pallady îşi găseşte şi îşi compune universul în interioare, bibliofil al viziunilor ce ţin de natură numai atât cât au nevoie de o solidaritate cu originile vechi, şi care ţin tot atât de mult de ediţiile secret sufleteşti ale modelelor interpretate. Interioare de casă, sporite şi adâncite cu interiorul sensibilităţii.
E ceva inexprimat întodeauna în lucrările meşterului nostru, lipseşte întodeauna punctul patetic din toată pictura lui, rezolvat printr-o soluţie de ecouri în obscuritate. Aş risca să spui că Theodor Pallady realizează în zugrăveală ceea ce Paul Verlaine a realizat în literatură: o culoare oftată ca un suspin perceptibil cu ochii...
L-am întrebat deunăzi pe domnul Theodor Pallady:
-	Nu ştiu dacă greşesc, dar mi se impune de la sine o analogie între pictura dumitale şi cea bisericească. Femeile dumitale sunt parcă diaconii iconografiei pe frescă. în spatele lor se bolteşte un părete, şi carnea lor se confundă, absorbită în conture de tencuiala zugrăvită umed.
—	Nu greşeşti defel, mi-a răspuns artistul. într-acolo tind.
Pentru unii, frământaţi, în ultimele timpuri, de nevoia unei
originalităţi tonante, arta se înfăţişează ca o formulă cerebrală, de raţionament şi voinţă, purtătoare a unei cantităţi mai mari sau mai mici de inteligenţă, proporţională cu inventatorul. în aceeaşi ecuaţie de cuvinte unul e mai simpatic decât altul, nu prin noutatea puterilor lui de sinteză, dar prin alambicarea facultăţilor de absurdizare. Se citează în istoria misticismului cazul unei fecioare bălane, care, covârşită de abstracţia ei integrală în crucificarea Domnului Isus Hristos, şi-a simţit palmele înăduşite de sângele cuielelor de pe cruce şi tălpile străpunse de piroanele dumnezeiescului chin. Credinţa spune mai mult: „Vei zice muntelui să umble, şi muntele va porni".
Theodor Pallady se conformează artei fără formulă, care este în toate timpurile şi subt toate formele colaborarea dintre
380
TUDOR ARGHEZI
doi: dintre artist şi privitor, artă singură, în sine, artă-neant şi artă-absenţă neputând să existe.
Pe puţinul interval dureros dintre necunoscute şi certitudini tradiţionale obţinute, pe linia de frontieră a vechiului conţinut cu marele întuneric şi marea nefiinţă, pe o linie ghimpată, se manifestă toată originalitatea posibilă; originalitate fără de voie, fatală, sinceră şi pură. în ceea ce aduce nou şi variat cu pensula-i plină de vopsea şi cu ochiul mărit de nostalgiile inexplicabile ale artistului de neam bun, domnul Pallady ne dă putinţa fericită de a-1 pricepe şi de a-1 iubi, ca o lumină din constelaţia noastră violetă, pe când o stea fugară, cu raza neagră, ne-ar putea ajunge nevăzută din depărtarea ei, exterioară kilometrajului nostru şi, trecând pe lângă noi, ne-ar putea încremeni, îngheţa sau volatiliza.
-	Doamnă, catalogul e deschis...
1925
„CAPSA“ ŞI CAPŞISMUL
Un confrate provincial, subt modesta semnătură X şi Y, a publicat, în ultimele săptămâni de dinaintea Postului Mare, un articol în revista de faţă, menit să discrediteze în ochii Moldovei cafeneaua din Bucureşti. Inocentul şvarţ şi candidele prăjituri servite clientelei artistice, literare şi politice ale singurului local intelectualizat, rămas pe Calea Victoriei după război, erau prezintate cititorului care-şi roade cizmele de urât în Panciu şi la Folticeni, ca nişte otrăvuri abjecte ale creierului contimporan.
După autorul ieşean, „Capşa“ ar fi pentru capitală ceea ce îşi închipuie cuviosul Meftodie din schitul Văgăunoasa că este Iadul faţă de Paradis. O învierşunare primitiv ortodoxă şi
PUBLICISTICĂ
381
aproape grecească pentru nişte liber-cugetători cum sunt iubiţii confraţi de la „Lumea“, îi făcea să incendieze la figurat locaşul de pierzanie al elitei bucureştene. Să vedeţi.
La „Capşa“ intră nişte oameni obişnuiţi să-şi perie hainele de două ori, să-şi schimbe des cămaşa, să se radă zilnic şi să-şi lustruiască ghetele. Oroare! Ei se spală pe dinţi cu nişte alifii cu mentol. Infamie! Subsuoara lor nu pute a năduşeală. Abjecţie! Ei se stropesc şi cu o apă nemţească. Ba, unii dintre ei sunt îmbrăcaţi ca nişte prostituate, adică poartă pardesiul căptuşit cu mătase, şi gulerul de catifea... Ce să mai pomenim de acele infecte personaje care vin cu trăsura sau în automobil?! într-o viitoare epocă de îndreptare socială ei vor fi daţi jos din birji, cu bâta, şi siliţi să lingă scuipatul de pe trotuar.
Dar viciul şi ofensa culminează în cravată şi plete. Un mare număr din aceşti pierduţi ai doctrinelor pure sunt prevăzuţi într-adevăr cu o şuviţă de mătase la beregată şi cu un păr dat pe spate. E de necrezut!
Confratele nostru de la Iaşi n-a avut, probabil, în ziua redacţiei, un subiect, şi şi-a închipuit că dărâmă ticăloşia de a bea tutun cu o satiră naivă. Articolul, să fim drepţi, nici nu s-a remarcat, şi numerele din revista „Lumea“ nu au fost smulse din braţele încărcate ale vânzătorilor, ca să fie citite cu lăcomie şi spaimă. Capşiştii sunt inteligenţi, capşismul e tolerant. El nu reprezintă nici o morală şi nici un fanatism. Capşistul fumează, soarbe cafea şi discută - şi apoi fuge după nevoile zilei: advocaţii fug după procese, ziariştii după ştiri, senatorii după cucoane, ardelenii după decoraţii, şi domnul Mihalache Dragomirescu după ţăcălie, căci şi acest domn sublim a devenit capşist, de când nu mai are revistă şi - pardon - anale.
E adevărat că la „Capşa“ se tăgăduiesc gloriile incontestabile. Dar ce-i o glorie incontestabilă mai mult decât un capşist, care comandă, consumă şi plăteşte - sau uneori uită să plătească? O glorie incontestabilă este ca şi noi toţi, din
382
TUDOR ARGHEZI
provincie sau din capitală^ un sac cu maţe peste care s-a suit un burduf cu circonvoluţii cerebrale. Superioritatea capşis-mului consistă în aceea că exclude conformaţia tabu.
Amicul de la „Lumea“ e humoristic... El aduce aminte de găinăresele din piaţă, cu mustăcioară, cu păr în nas şi în urechi, şi care, după ce-şi vând curcanii tăiaţi unei cucoane cochete, şi-i duc la trăsură, se întorc la coşuri şi oftează:
-	Ai văzut, curva? Nu mănâncă decât curcan.
-	Numai putorile au noroc! mamă Zinco.
-	Cum ţi le-aş mai pune eu să spele privăţile!
Fără îndoială că simpaticul Titu de la „Capşa“, care cumpără ţigările cu un leu şi cincizeci şi le vinde clienţilor cu doi lei bucata, este şi el foarte bine îmbrăcat şi probabil că într-o zi câştigă mai mult decât un profesor universitar şi, la urma urmei, el este şi mai comod, căci nu propovăduieşte nimic, nu face partid politic, nu ţine să fie ministru, aduce cafeaua târziu, dar o aduce, şi ştie să surâdă. Chelnerul Titu e tot atât de onorabil ca şi clienţii lui, care-i dau cu plăcere bacşişul: moraliştii sunt firi complicate, ei preferă comisionul.
Dar de ce atâtea fulgere care nu se aprind decât pe cutia lor, împotriva „Capsei“, domnule din a doua capitală? Crezi dumneata într-adevăr că în afară de consumaţii, capşismul nu însemnează nimic în cultura generală? Apostole, domiciliat pe Ararat!
Provincialul crede că la „Capşa“ face purici orişicine. Trebuie rezistenţă şi spirit. Mesele sunt alăturate, localul e mic, şi toată lumea stă pe o canapea lungă de pluş. „Capşa“ e un parlament universal. Cine vrea să devie capşist trebuie să fie, cum se zice la Braşov, zolid. El soseşte, ia o cafea, intră în vorbă cu un capşist inveterat, şi a doua oară nu mai dă pe la „Capşa“; fie că se abţine definitiv, fie că răsuflă într-o zi printr-o revistă. Urechile aud, mintea rosteşte... şi eşti clasat definitiv, ca zincul în lexicon, la litera z. Capşistul e un individ inteligent şi
PUBLICISTICĂ
383
primejdios, şi critica reală se face la „Capşa“, nu în presa literară. Dacă eşti prost la „Capşa“, este imposibil - zice capşistul - să fii inteligent altundeva, măcar în scris.
Uite, fraţii noştri transilvăneni, saşi sau maghiari, veneau odinioară, fiecare cu cifra lui, la „Capşa“. Au venit o dată, de două ori, de trei ori la „Capşa“... I-a mai văzut cineva? Nu s-au putut menţine.
Actorul Iancovescu, care-i un capşist dezgustător, susţinea odată, în gura mare plină cu fum, că optzeci şi cinci la sută din somităţile politice şi culturale, valoroase în special prin abţinerea lor de a circula, „s-ar curăţa“ în douăzeci şi patru de ore, la „Capşa“. în Cameră şi Senat prestigiul poate spori prin tăcere; la „Capşa“ el trebuie să vorbească - şi dacă nu vorbeşti exact, vorba lui Iancovescu, „te curăţă“...
De altminteri, iubiţii mei confraţi, cafeneaua e o trebuinţă civilizată a oraşelor mari, şi din punctul de vedere al intereselor stricte. La „Capşa“ eşti sigur să găseşti un concetăţean pe care l-ai căuta zadarnic la biurou, la laborator sau acasă. „Capşa“ e încrucişarea tuturor drumurilor, şi toate drumurile duc la „Capşa“ o dată pe zi. în Occidentul cel mare, cafeneaua primează la toate orele de pe cadran. Acolo oamenii sunt politicoşi, sunt sociabili înainte de sosirea societăţii viitoare celei fără de prihană; ei se adună ziua, îşi aduc familiile seara. Oamenii se cunosc, vor să se cunoască, se controlează, se întovărăşesc. Cafeneaua e o legătură, e un examen permanent. La noi în ţară cafenelele din Timişoara şi din Oradea Mare sunt staţiuni confortabile luxoase, pentru oamenii crescuţi în educaţia respectului de aproapele lor. O muzică bună se asociază la agrementul de-a trăi mai viu decât într-un muzeu de urşi umpluţi cu paie.
Aş vrea să sugerez confratelui care a spart în spirit geamurile de la „Capşa“ că perfecţia adevărată - oricâtă depărtare kilometrică ar fi de la ea la noi - nu este apanajul exclusiv
384
TUDOR ARGHEZI
al celor care refuză, din Podul Iloaei, cu jurământ, să dea prin Bucureşti. Apoi, inteligenţa nu-i incompatibilă cu cafeaua, ca să rămâie ataşată exclusiv secărichii şi pârjoalelor moldoveneşti. Şi dacă nu vin la „Capşa“, confraţii care detestă, în cadrul Copoului, locaşul de perdiţie al bucureştenilor, sunt siguri ei că gândesc mai temeinic şi scriu mai frumos decât capşiştii? Au căpătat ei convingerea înfumurată că bunii lor creieri funcţionează mai elastic şi că au cuprins în cutia lor cu păr geniul total rezumat, numai pentru că nu cer lui Titu un şvarţ cu un pic de lapte şi că înfulică la „Tufli“? Câtă mândrie, Doamne, la un modest superb!
Confrate bolnav de dictatură şi ursuzlâc: fii om cumsecade. Pune pălăria cea mare, ce-o ai la Iaşi în cuier, şi vino la „Capşa“. Aici sălăşluieşte fericirea: crema gălbuie, strudelul, cadaiful şi frişca. Şi fiecare capşist are de la un milion în sus lei venit anual...
1925
TEATRU ŞI LITERATURĂ
Industrializarea mijloacelor de producţie şi maşinismul dezvoltă noţiunea de ordine şi clasificări, care în regimul mistic al vieţii deriva haotic din câteva principii şi comandamente şi era purtat de ceva, ca de un sentiment.
Civilizat prin metalurgie şi chimism, omul are o viziune unitară, care-i permite să deosibească disparatele, să perceapă afinităţile, să grupeze prin simplificări, în familii solidare, lucrurile şi imaginile înrudite intuitiv. Construcţia lui este logică şi consecventă şi, din această pricină, vie - şi în fabrică, şi pe şevalet, şi în creaţiile politice şi sociale.
PUBLICISTICĂ
385
Dacă veţi considera o maşină de fabricat iuţeală, abur sau macaroane, veţi vedea că de la organele rigide până la cele elastice sau moi toate piesele care concurează la armonizarea mişcărilor în vederea unui scop precis îşi datoresc existenţa aceluiaşi material. Inginerul a supus metalele tuturor necesităţilor care i-au comandat conduita de a se menţine continuu în subiect. între două roţi dinţate de oţel, satelizate pentru o evoluţie uniformă, el a pus să şerpuiască un lanţ articulat, fabricat tot din oţel, însă dintr-un oţel modificat şi rupt. Pentru o piuliţă destinată să fixeze dur, s-a făcut un splint, care-i un vârf de sfoară de fier; jocul cu tracţiune dintre două puncte a fost închis în spirala unui zuluf. O estetică a elementelor ordonă organizarea strictă a materialelor şi motivarea neapărată a compoziţiei.
Abilitatea scobitorilor de piatră a încremenit atenţiunea câtorva secole asupra câte unui monument de marmură transparent. Meşteşugarul a îmbrăcat păretele în dantelă, obţinută cu dălţile şi cu ciocanul, pe când dantela se capătă din singura agilitate a firului de aţă pe firul igliţilor de ivoriu. Frumuseţea copilărească a acestei imitaţii, pe care egipţienii au dispreţuit-o, clădind piramide, este lăsată în urmă de simpla bară a şinelor de tramvai. Grosul timpurilor încolţise arta în preocuparea de amăgire a materialelor, strămutându-le factice unele în locul celorlalte, urmată de preocuparea imitaţiei după natură sau după alte imitaţii după natură, care se petrece cu mari tiraje şi în zilele noastre. Nevoia de a crea e o nevoie colectivă cu totul nouă, reprezintată în trecut de individualităţile monstruoase. Şi astăzi se face o întreagă pictură sau o întreagă literatură în genul sofisticat, al căruia model este arta hârtiii de o mie de lei sau a timbrului poştal, zugrăvite după natură, pe o tavă pentru dulceţuri.
în aşteptarea unui proces, am avut pentru întăiaşi dată prilejul, odinioară, să analizăm sala paşilor pierduţi a Palatului
386
TUDOR ARGHEZI
de Justiţie din Bucureşti, de sus, din galeria Curţilor de Apel. Am fost izbiţi întâi de friza înghirlandată la nivelul parchetului de la etaj: frunze de marmură crescând nejustificat din tencuială de var. Apoi, ne-am răzimat de balustradă: balcon de marmoră zidit în moluz. Ne-am ridicat în sfârşit nemulţumirile la arcadele fanteziste, de sus. Iar când am zărit solul de ciment şi mozaic, dedesubtul tuturor păreţilor şi excrescenţelor silite la echilibru prin violenţa antitehnică a arhitectului, am încercat un sentiment de spaimă. jSustul constructorului a pervertit până şi dalele, sucite din i-epaosul lor normal, prin flori de cercuri rotunde, secţionate ^e părţi de alte cercuri şi jucând împrejurul câte unei stele mari^ lipsită de orice scuză. Am avut impresia în gigantic a unei cocioabe de periferie unde cartonul, tinicheaua, şipca, pământul galben şi salteaua de paie se aliază într-o mizerie morală stridentă de material constructiv.
în timpul răscoalelor din 1907 ţăranii dintr-un sat argeşan se întorceau acasă de la un conac devastat. Fiecare ducea subsuoară sfărâmăturile cele mai inutile, ale câte unui obiect inutil. Un sătean purta un braţ de clape de pian. „Nu se ştie, poate vor trebui vreodată la ceva“, afirma săteanul. Tot aşa, în vremea războiului, ţăranii artilerişti adunau din drum bucăţile de sfoară şi cârpă, beţele şi surcelele, pe care le păstrau lângă tun. Ofiţerilor surprinşi de osteneala zădarnică a soldaţilor, aceştia le răspundeau cu prevederea că poate se va strica la tun ceva. Plugarii făceau cunoştinţă cu civilizaţia mare a metalelor abia atunci şi se găseau în aceeaşi stare de spirit fotografică şi răzleaţă care împinge pe un scriitor să citească din Telemaque şi Paul Valery ca să adune motive şi puncte de plecare, adaptabile limbii româneşti.
O epocă întreagă va avea o singură imensă muncă de făcut, să reintegreze materiile şi să le grupeze în ordinea naturii şi a mecanicii, din care trebuie neapărat să se ivească o artă nouă, încă neprevăzută, ca şi evoluţia frânei şi a carburatorului. Căci
PUBLICISTICĂ
387
natura a precedat din veac noţiunile răspândite de ingineri. în fabricarea munţilor, a vegetaţiei şi apelor, natura s-a comportat cu o inteligenţă ştiinţifică şi cu o disciplină a noţiunilor, absolut exactă. Ba ne-am simţi dispuşi să credem că la construirea, de pildă, a piramidelor, a dat şi ea o mână de ajutor directă, făcând lespezile mai uşoare în spinările cafenii ale robilor lui Faraon.
Foloasele educaţiei industriale şi le-au însuşit mai multe arte, dar în primul rând şi cu un succes notabil arhitectura şi sculptura, care au renunţat la maimuţărirea precedentului, au prigonit cu mâna câtorva meşteri accesoriul, existentul şi brelocul şi au creat linii şi suprafeţe în stilul materiei adevărat.
O artă care dimpotrivă nu s-a influenţat nicidecum de marele eveniment şi care a căzut în starea de sălbătecie şi de serai a cadânelor înzorzonate, este teatrul. Teatrul cunoaşte actualmente vârsta lui cea mai urâtă, înecat în erori şi idolatrii de-o nemaipomenită stupiditate.
Ce este teatrul? O literatură? Pentru că scriitorul trece din roman şi versificare, în piesă de teatru şi invers, ca de la o formă la altă formă, ne-am obişnuit să socotim teatrul ca o formă a literaturii şi zicem literatură şi literatură dramatică pentru a confunda două genuri. Pentru că şi literatura şi teatrul utilizează aceleaşi materiale, nimic nu ni se pare mai natural ca dubla îndeletnicire a scriitorului, redus la meşteşugul urzitorului de cuvinte. Totuşi literatura, contemplativă şi descriptivă, se deosibeşte şi în ritmul şi în concentrarea ei de teatru, care înfrânge lenea cuvintelor, mai mult sau mai puţin accelerate însă supuse unui paralelism orizontal de repaosuri inevitabil, trece dincolo de cuvinte, le sparge şi le face caduce, construind situaţii, armonii biologice şi contraste superlativ animate, într-un fel oarecare, teatrul este faţă de literatură ceea ce ar părea să fie versul faţă de proză.
Toată lumea cu cincizeci de cărţi în pălărie scrie teatru şi îndeobşte orice autor de cărţi atârnă numai de voia lui ca să
388
TUDOR ARGHEZI
devie un autor dramatic. însă teatrul propriu-zis nu este acel teatru care ni se serveşte din toate părţile lumii cu o egală absenţă a noţiunii, copii de copii, modalităţi de reflexuri, pui jumuliţi de reminiscenţe trezite. în torentul de contrafaceri şi de contrabandă nu se iveşte nicicând pauză interogativă şi gânditoare, şi drumul falş al undelor falşe curge, din izvoarele falsificate.	(
Este bine înţeles că limita teatrului cea din urmă şi punctul lui de pornire în expresie^ste şi rămâne cuvântul, întraripat de vântul în zigzag melodic aHdeii. însă un cuvânt care nu se găseşte în vocabularul din bibliotecă al scriitorului ci în căldarea cu metale topite a turnătorului. Toate tiparele verbale au cu totul alt conţinut şi semnificările, dacă se găsesc pe acelaşi fir telegrafic, nu-i mai puţin adevărat că toate din pasive devin active şi fertile. în teatru, cuvântul duce în caravane rapide soarta ideii, întortocheată de literatură. Aprind în teatru însemnează ard şi ard însemnează consum şi sfârşesc... Textul în teatru cuprinde în sine, adunată şi aglomerată, o viaţă, care are datoria să se concentreze exploziv în textul dialogat. Ca să devie teatru deplin, întregului text îi lipseşte un singur accesoriu: actorul. Puterea textului, întovărăşită cu puterea actorului, realizează teatrul total. Calitatea ştiinţifică a celor doi asociaţi rezidă integral în simpla lor asociere. O piesă bună cu un actor bun trebuie să conţie pretutindeni, într-o cameră goală, în câmp sau într-o clopotniţă sau într-o sală de spectacol, toată emoţia, tot adevărul şi toate sugestiile, fără să piardă şi să câştige nimic în ambianţă.
Trebuie să recunoaştem că acest teatru, adică teatrul pro-priu-zis, constituie o dificultate pentru mercantilismul şi vanităţile autorilor, uriaşă. El anulează dintr-o singură trăsătură nouăzeci şi nouă la sută din repertoriul mondial.
Date fiind aplauzele facile, autorii au înţeles că în concesii şi toleranţe se află mai multă încăpere pentru talentul lor
PUBLICISTICĂ
389
dramatic - şi au înfiinţat, ducând-o la maximum şi la gigantic, o analogie la legendele care însoţesc desenul insuficient în tehnica lui strictă.
îndată ce veţi răsfoi un text de teatru şi veţi vedea multi-plicându-se parentezele, literele italice şi explicaţiile, veţi avea o primă dovadă brută că vă găsiţi în faţa poate a unei lucrări literare complete însă negreşit a unei cârpeli de teatru. Autorul simţindu-se invalid, descrie mobilierul, uşile, are nevoie de costume, de covoare, de ferestre colorate, de lumini crepusculare, de tablouri în scenă, de codri, de perspective şi de o herghelie de cai verzi. Aceasta se cheamă: montarea. în cronicile teatrale se vorbeşte întodeauna, inevitabil, despre acest balast costisitor şi idiot, ca de un component sine qua non al genului teatral.
Era, prin urmare, un loc liber, al laşităţii autorilor, al absenţei de vocaţie reală a interpreţilor. Aci s-a strecurat Regizorul — să-l scrim cu literă mare - şi autorii l-au primit cu entuziasm, ca pe o inteligenţă chemată să substituie lipsei lor de talent mijloacele tapiţerului, peruchierului, croitorului, limonagiului, zugravului de firme, ca să dea în loc de teatru
o	expoziţie în trei, patru acte de produse comerciale variate. Şi, pentru că doi, trei oameni foarte înzestraţi au rectificat prostia autorilor cu câte un detaliu completiv, numeroşi actori lipsiţi de temperament şi clubmeni derizorii s-au simţit chemaţi către un succedaneu de muncă închipuită uşoară, dar extrem de grea şi de valoroasă, au năvălit în magazia cu rechizite şi s-au transformat în regizori.
Eliminând pe autori, câteodată de prisos din „opera“ lui, regizorii fără chemare autentică, avântaţi într-un soi de cinematografie, au atins impertinenţa utilă înjugând la corolarele lor şi pe actor - şi cu atâta tiranie încât şi actorii şi autorii, fără stăpân şi încântaţi că şi-au găsit un împărat, au proclamat omninecesitatea regiei. La Teatrul Naţional din Bucureşti guvernează cu modestie şi cu o pricepere unică, de îndelungată vreme, spectacolele, domnul Gusty. Pe acest salvator de nulităţi
390
TUDOR ARGHEZI
imense l-au înjurat numeroase generaţii de autori şi actori; acum, elogiile atribuite meseriei de dirijor le recoltează câţiva snobi de teatru, fabricaţi regizori prin copia fidelă a câte unui regizor din străinătate.
Rezultatul epocii teatrale, a cărei durată se eternizează agravându-se cumplit, sunt vizibile în magazii: kilometri de cârpă, trenuri de scânduri, vagoane de vopsea, prăvălii de vechituri, magazine de mărunţişuri. Şi stupiditatea nu va sfârşi curând: aşa, Teatrul Naţional din Bucureşti va trebui peste zece ani să anexeze, să zidească şi să acopere Cişmigiul, pentru o succesiune neîncetată de alte magazii.
Publicul bucureştean aplaudă în stagiune două expoziţii de bazar, Tebaida şi Bizanţ şi cu toate că meritele aparţin exclusiv costumelor, bărbierului şi magazinelor de desfacere, autorii ies în scenă subt cortină, prea convinşi de meritele lor, zâmbesc şi salută, ucenici ai celor două confecţiuni. Despre Femeia cu două suflete şi doi bărbaţi presa din capitală a scris toate relele ce se pot spune despre o lucrare dramatică nouă. Reflexiunea ne obligă să recunoaştem în piesa domnului Sân-Giorgiu o preocupare de simplificare netedă, de concentrare a subiectului în personaje cu miez, indiferent de influenţele suferite. în definitiv, fiecare îşi alege prietenii şi cărţile care-i convin. E o reacţiune.
Teatrul bun se joacă în faţa unei simple perdele, trasă pe fundul unui părete gol. Câte piese din repertoriul actual pot să înfrunte proba decisivă?
1925
BISERICA VIE
în ultimul timp s-a repetat în presa periodică un atac la prestigiul bisericii şi al lui Dumnezeu. El s-a produs cu
PUBLICISTICĂ
391
regularitate, ori de câte ori s-a reîntors din străinătate câte un grup de ingineri, medici sau filosofi, amatori de presă şi literatură, febrili în a se manifesta în timpul care precede o numire la un post important. Anticamera profesională a carierei face într-adevăr nervoşi pe candidaţi şi aceşti viitori apărători blajini ai aşezărilor bugetare se răzbună pe miniştrii, înjurând pe Dumnezeu şi blestemă statul şi societăţile pe acţiuni subt forma nevinovatei biserici.
Nevroza durează rareori câteva luni, iar atunci când figurile ei gimnastice continuă să treacă peste soroace este semn că tinerii sau n-au avut protecţii suficiente ca să se plaseze în placiditate sau că, înscrişi în ştate provizoriu, au fost concediaţi şi solicită un al doilea loc. Biserica e mai înţeleaptă: ea primeşte şi tămâia cădelniţei şi smirna ce se aruncă, bulgări, în catapetesme. Pipăitul aceluia care le ia ca să le sfarme deasupra jarului înviat sau ca să dea cu ele în icoane, rămâne deopotrivă de parfumat.
Bacalaureatul, licenţa şi doctoratul sau măcar presa cotidiană gânditoare provoacă după timp şi vârstă - şi după numărul ciorapului şi al pălăriei - şi dezvoltă o sensibilitate agresivă şi o fracţiune, din când în când, de liberi-cugetători, aşa-zişi. Pentru că ştiinţa, graţie puterii de viziune a ochiului, sporită printr-un cristal montat în tub, a permis organului să zărească în spaţiu mai departe, un punct care se găsea existând înaintea lentilei, judecata triumfătoare jubilează că a descoperit şi universul restrâns în atomi, bacterii şi spermatozoizi, pare demonstrat şi demn de un dispreţ superior. Dar apa mărilor rămâne sărată şi amară şi-n vârful acului cu care vrei să o guşti.
De multe ori cultura e o puericultură. Iluzii crâncene scapără înfumurate din căpăţâna unui chibrit fosforos tras pe zidul catedralei, în colţul căreia îţi aprinzi într-o seară de beţie ţigarea. Cu maşinile aduse din Frankenthal se înmulţesc exemplarele unui manuscris românesc şi cu tipare franceze, trimise prin poştă abonatului din strada Ţepeş-Vodă, se
392
TUDOR ARGHEZI
zămisleşte manuscrisul. Unii tineri ortodocşi devin liberi-cugetători pentru că iubesc o călăreaţă de circ protestantă ori că s-au căsătorit cu o musulmană sau israelită, conştiinţa lor cerându-le o stare civilă sufletească.
A fi liber-cugetător nu însemnează nici a fi liber, nici a cugeta, adică nici a te aşeza dintr-o dată la răspântia bulevardelor ideilor cu intenţia următoare: suspendaţi circulaţia căci am început să cuget. A cugeta e una din cele mai comune acţiuni ale individului, care conţine într-însul tot atâtea mişcări câte şi cugetări. Singur omul care se roagă face altceva decât obişnuita corespondenţă inconştientă dintre oglindire şi act: cel care cugetă prelungeşte experienţa, măsoară un drum parcurs, numără crizantemele rupte, pune în coşuri oseminte.
Şi, făcând suma cifrelor înregistrate precis în arhivele remaniate ale cunoştiinţei, cugetarea rămâne ca un valet în uniformă strălucită, cu spadă în şold, la porţile mari ale presimţirii.
Un tânăr cu buza rasă neted subt nas, se prezintă odinioară cu bărbuţă, cu favorite sau numai cu cotleţi, când cu lavalieră, când cu beregata asudată de un fular înfăşurat în jurul grumazului de câte două ori. Fotografiile de azi, ca şi portretele în ulei de mai demult, înfăţişează pe păreţii caselor din Bucureşti un tip universal de european, care călătorind s-a şi îmbrăcat. Omul din păr şi din costum e acelaşi, unanim şi solidar. Băiatul care se întoarce din străinătăţi sau din universitate, a crezut în veac, ca şi cel de azi, că vine mai deştept şi mai mintos. „Imbecil“ e-o insultă adresată celor rămaşi acasă, la Găeşti. Datinile de lângă secere şi furcă sunt strecurate printr-un ciur ascuţit. Clăbucul polemicilor din urmă, privitoare la biserică şi Dumnezeu, a mai fost clăbuc. De astă dată însă negarea, contradictorie sau afirmativă, găseşte în jurul bisericii, pe lângă pietrile cu înscripţii şi ologi, o seamă de oameni într-altfel pregătiţi decât înaintaşii lor, ca să o
['	PUBLICISTICĂ	393
f	verifice - şi nu s-ar putea povesti cum şi pentru ce se face, dar
I	ţârcovnicii lui Dumnezeu s-a ales a fi mai înzestraţi decât
\	amiralii pe uscat ai liberei-cugetări. Aceştia izbesc cu bastonul
f şi ceilalţi primesc în stâlpi.
\
Poate că pe Dumnezeu, cercetat în interiorul lumii cu cele mai nuanţate raze reflectoare ale bănuielilor noastre mistice, nu-1 vom ajunge niciodată mai mult decât ne permite lumina lor melancolică şi difuză. Dar biserica e o realitate existentă,
■	care şi-a menţinut individualitatea ei ciudată, de insulă de
refugiu, şi împotriva „cugetării“ şi împotriva tuturor organiza-|	ţiunilor şi instituţiilor sociale definite şi rigide. Biserica şi
învăţătura ei tăgăduiesc zi cu zi şi fapt cu fapt toate principiile care tind la mecanizarea vieţii sociale - şi legiuitorii o suportă,
|	împăraţii o cinstesc, statele o conservă. Războiul ar fi voit să
facă din biserică un auxiliar; ultimul război, de totală extermi-\	nare, a căutat să şi-o asocieze - şi nu a izbutit. în rugăciunile
|	patriei primejduite a încăput pretutindeni iertarea adversarului.
Când în urma asasinului escortat la eşafod calcă preotul care-1 asistă, prezenţa acestuia este protestarea bisericii că justiţia omului nu este bună. Când preotul şopteşte în altar rugăciunea „pentru cei ce călătoresc pe ape şi pentru cei din temniţi“, biserica îndreaptă justiţia socială şi o refuză. Când duhovnicul ascultă spovedania, biserica spune că şi glasul vinovatului trebuie auzit şi înţeles. Biserica propagă îndoiala în semeni şi anulează hotărârile lor. Fiecare clopotniţă e un monument de dreptate, mai presus de justiţia profesională. Un mare număr de păcate civile sunt inexistente criteriului bisericesc. Biserica a impus această noţiune: aşteptarea.
Alungat, prigonit, omul găseşte în biserică sprijinul fiinţei lui morale, pe care presa cotidiană şi heebdomadară şi catedrele de sociologie şi Ştiinţe Naturale sunt neputincioase să i-1 acorde. Nici Poşta, nici Ministerul Industriei, nici Căile
394
TUDOR ARGHEZI
Ferate nu-1 vor primi: tramvaiul liberei cugetări transportă numai pe plătitori. Biserica îl primeşte oricând şi oricine ar fi el, în mijlocul veacurilor şi mucenicilor ei, care nu se sfîesc să-şi facă o datorie din a-1 pofti la cina de taină...
Cineva tăgăduia influenţa socială a bisericii: ea este covârşitoare.
De Paşti, cel puţin, cititorul are mângâierea să o vădească şi într-o revistă de literatură independentă.
1925
STATUILE
în colţul Băncii Naţionale, din strada Lipscani, s-a dezvelit, mi se pare, ultima statuie din Bucureşti. Eugeniu Carada, care nu a cunoscut sentimentul vanităţii, şade transformat în chibritelniţă, deasupra unui soclu, adorat de jos în sus de o femeie. La Gara de Nord, aceeaşi concepţie a imortalizat pe Gheorghe Duca. S-a convenit în arta ipsozarilor că un bust de om intră mai repede în nemurire ciung până la subsuori, cu braţe şi cu mâneci cu tot retezat în dreptul inimii, ca să i se poată aplica pe şurub, dedesubt, un picior de pahar. Nemuritorul este servit astfel contemporanilor şi veacurilor viitoare, într-o fructieră.
Uneori fantezia se asociază acestei perfecţiuni definitive a iconografiei statuare, ca să lase generaţiilor recunoscătoare câte un adaos de simbolicitate. Gheorghe Panu din Cişmigiu duce atârnată de burtă o traistă cu grăunţe, în fundul căreia statuia se scarpină la soclu: fruct al inteligenţei artistice a unui gazetar de pe vremuri, lansat în gramatica excepţională şi în vocabularul latinesc renovat în gen, număr, caz şi timp. Peste drum de această lamentabilă caricatură, publicul îşi face educaţia
PUBLICISTICĂ
395
ochiului la doamna Pherekyde şi la un grup care maimuţăreşte şi ofensează imaginea viteazului rănit de moarte şi purtat pe braţe duioase.
în mijlocul unei pieţe din cartierul Dorobanţi, Alexandru Lahovary vorbeşte gătit în jachetă şi în croiala exactă a pantalonilor din timpul vieţii, călătorilor indiferenţi dintr-un tramvai cu cai. Pache Protopopescu s-a îmbrăcat în bronz la aceeaşi casă de mode cu precedentul şi cu Ion Brătianu, împrejurul căruia exprimă câte ceva deosebit patru femei în colţuri şi un zburător. Grădina Ateneului conservă o serie mare de piese de şah în marmură şi bronz, iar într-un echilibru care desfide fizica, mecanica şi cosmografia laolaltă, oferă lecţia permanentă a gloriei eterne, subt forma unei ţevi de tun sculată în picioare deasupra unei piramide de ghiulele aşezate cu numărătoare şi simetrie.
Capitala se împodobeşte treptat cu asemenea opere de sculptură, datorită bragagiilor plastici internaţionali, italieni, francezi sau autohtoni. Vechile statui, Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr şi Eliade, cărora li se mai poate alătura mormântul masiv, cu jilţ, al lui Rosetti, din Bulevard, singure pot salva onoarea municipală a capitalei.
Ale cui gusturi şi minţi au vegheat la executarea atâtor mizerii în relief, la recepţionarea şi la împământenirea lor? Cine a putut, fără sfială şi scrupul, să trivializeze şi oraşul şi personajele menite recunoştinţei din simţimântul unui omagiu după moarte? O casă urâtă se învecheşte şi se dărâmă. O statuie ridicată, dăinuie mai multe veacuri de-a rândul.
Un copac în locul lui Carada, o fântână în locul lui Lahovary, o clopotniţă în locul lui Ion Brătianu, o grădină în locul lui Gheorghe Duca, o lunetă astronomică în locul doamnei Pherekyde, un orologiu, un termometru, un meridian, o colonadă, un obelisc în locul statuilor diforme ce
396
TUDOR ARGHEZI
populează capitala, puteau să facă mai multă onoare cetăţii şi să înveţe mai mult pe cetăţeni.
Care va fi statuia proiectată a lui Eminescu? Care sculptor bine introdus printre oamenii fără competinţă va fi însărcinat să lase viitorului moştenire, două tone de bronz topit într-o mediocritate acaparatoare?
S-a vorbit de un artist cu merite mari în plămădeala metalului cu pasiune. Dar s-au rostit şi numele câtorva înfiorătoare nulităţi. Cine va „obţine comanda“?
Poate că singura statuie la care poetul Eminescu şi cărturarii limbii româneşti au dreptul, ar fi un monument de hârtie: o carte.
1925
PREMII SI BIRLICE
O concepţie de copii de şcoală şi probabil dorinţa de-a redeveni mai tineri, muncesc vârstele înaintate din literatură. Sfioşi să schimbe atât de târziu costumul de bărbat cu pantalonii scurţi ai amintirilor duioase, juvenile, confraţii caută o înfrăgezire a sensibilităţii, în forma gologanilor de aur, atârnaţi de o panglică sau a premiilor literare. Un cadou cu certificat, iscălit la un minister şi purtând o ştampilă, procură pe cât se pare senzaţiile virgine, pe care fostul elev le încerca odinioară la bragagerie şi darea la semn.
Este posibil ca şi vanitatea, care chinuieşte, ca un mare Diavol ridicul, persoana deziluzionată a mai tuturor oamenilor de litere, de pensule, de arcuşuri şi dălţi, să compuie o fracţiune importantă a concepţiei amatorilor de premii şi atestate. Căci într-adevăr pentru ce la cheotoarea câte unui camarad, în aparenţă modest, s-ar uza cocarda purtată activ, parcă şi-n
PUBLICISTICĂ
397
timpul somnului reparator, a câte unei dinstincţiuni, care te face să crezi că ai de-a face cu un ambasador sau colonel? Sămânţa roşie sau violetă, de bumbac mercerizat, încolţită în surâsul cusut al gulerului de la veston, are un înţeles şi trebuie să răspundă unui sentiment interior.
Sută la sută, nu este loc de înşelăciune. Omul cu birlic e cel mai vast şi mai uriaş din generaţia lui. Când se încovoaie spinarea şi agerimea încheieturilor se gomează cu lascivităţi de rasol; când genunchii adoptă ticul crăcănat al tapiţerului şi al plăpumarului, un zbenghi colorat devine o consolare şi conştiinţa personalităţii neîntrecute ţine loc de dinţi şi de potenţe. Birlicul este organizator, social şi moral.
De altfel, în vederea de a se înmulţi bărbaţii distinşi până la unanimitate şi pentru ca fiecare să aibă premiul şi cocarda lui, categoriile prozei şi ale poeziei, cu care nu se poate îndeletnici complet toată lumea, au fost strămutate pe tărâmul sportiv. Cel mai mare scriitor şi-a găsit câte un corespondent în fotbal, în box, în lupta de atleţi, în fuga pe jos ori pe cal. în galeria celebrităţii creierul de geniu stă alături cu fesa de fier şi cu stomacul blindat; iar spectatorii jocurilor cu muşchii sau cu nasul, poartă la butonieră, cu toţii, birlicul admirat.
Subsemnatul nu vede nici un inconvenient în democratizarea universală a pasiunii de diplome şi premii. Ba s-ar putea spune mai mult. De pildă, oricare prozator sau poet în viaţă, al generaţiilor cu chelia şi cu mustaţa cănită stacojiu, cu ochiul zbârcit de carioca, se bucură în sânul familiei de celebritate şi este în istoria literară rivalul românesc al unui nemuritor străin. Ei bine, un cap umflat de pumni e tot atât de interesant ca un sonet şi piciorul scrântit din subsuoara lui sau maxilarul deschis de-o lovitură magistrală pe teren, pe mine unul mă umple de emoţii, ca un volum de excelentă proză contimporană. De-aş fi ministru al artelor, mărturisesc că aş ezita cu sinceritate cui să acord premiile naţionale de literatură,
398
TUDOR ARGHEZI
ca să nu pomenim decât doi concurenţi, domnului Mitică Dona sau domnului Al. Cazaban? Entre Ies deux mon coeur balance.
Suavă copilărie, pe vecie defunctă! Cine nu ar gusta-o şi nu ar linge-o împrejur, ca pe un bolovan de halviţă cu nuci! Ca să-şi ofere retrospectiv senzaţiile depline, unii confraţi s-au şi aşezat pe buşe în faţa premiilor visate şi au şi început, încă din ianuarie - mânca-i-ar mama - să se târască.
1925
GENUL ANODIN I
Când vrei să faci gazetărie literară, pentru ca publicul numeros să te citească fără înjurătură, pentru ca iubiţii confraţi să poată surâde iar direcţia gazetei literare să nu sufere complicaţii, se impune numaidecât un gen deosebit. O mijlocie intelectuală şi critică, numai gramaticală, salvează şi prestigiul călimării şi relaţiile de bună civilizaţie tolerantă.
Şi profesioniştii şi lumea cititoare, cu o filosofic democratică, derivată din vorba ceea, că toţi suntem în faţa morţii egali, preferă modelul mediocrităţii amabile şi au faţă de şicana darurilor excepţionale prea evidente o ciudă secretă, ca pentru păsările ce nu pot fi mâncate.
O	idee necirculată şi un adevăr necotidian apare în tăcerea prietenoasă a orelor monotone, ca vaietul unei cucuvele în timpul cinei burgheze, cu icre negre şi vrăbioare, la lordache. Tovarăşii erau bine dispuşi: inteligenţi şi lipsiţi de orice superstiţii ei se simt totuşi turburaţi. Ce caută, într-adevăr, zburătoarea nocturnă, obişnuită cu clopotniţa şi cu băncile turlelor
PUBLICISTICĂ
399
medievale, aci, la restaurant, în momentul când lumea ţi-e mai dragă?
Viaţa ar deveni comodă şi gingaşă, dacă stâncile s-ar căptuşi cu elastice ca nişte sofale, dacă fulgerul şi uraganele s-ar petrece fără pagubă, ca nişte spectacole pentru copii, dacă după fiecare tragedie şi crimă, iscate ca o diversiune, ar apărea în colţ un Dumnezeu şiret, râzând în gura mare, ca să arate că emoţia este calculată şi că totul nu a fost decât o farsă. Atunci, leopardul ar fi de cauciuc, şearpele de tafetas şi lupii ar conţine în sinea lor plăci de gramofon şi arii populare.
Dar ceea ce rămâne irealizabil în biologie poate fi perfect practicat în scris. Cuvintele pot fi vopsite în culoarea ultimului agrement, ideile pot să devie gustoase, mai ales dacă sunt mici şi fără piele. Ardeiul, când trebuieşte, îl pune clientul, nu e nevoie de autor; este de ajuns facultatea unei tocături mărunte. Stilul; fript la punct şi pe grătar. înţelegem să trăim fericiţi.
în această natură nouă, cu egalităţi modeste, caracterul iniţial al lucrurilor şi sentimentelor se divide, conturele se fac multiple, desenul se abstrage, înlocuit cu o moliciune.
Cunoaşteţi ceva mai trist ca o adunare în care toată lumea râde fără spirit, fără motiv, chiar fără anecdotă? Hohotul porneşte fals şi silit, dintr-un calambur căznit, din spargerea unui pahar, din scârţâitul unui scaun.
Năravul vechi anulează scopul... Plecasem cu elogiul genului anodin în condei. Să-l încercăm într-un articol viitor.
1925
GENUL ANODIN îl
în genul anodin nici un autor nu se îmbolnăveşte de creier şi nici un cititor nu iese din lectură supărat. Nepoţii,
400
TUDOR ARGHEZI
nepoatele, verii, cumnaţii şi servitorii sunt satisfăcuţi. Cuvintele emoliante conţin, ca gelatina fisticuri, imagini cosmetice şi idei condimente. Zadarnic ai căuta nedumerit pricina intelectuală a mărfurilor ziaristice sau literare, cu ingenuitatea copiilor sexul absent din anatomia didactică sau statuară pentru scuaruri. Adeseori, nu un singur articol, nu o singură pagină, nu un singur număr al unui ziar cade în banalitatea uniformă a efectelor lipsite de cauză, dar un întreg ziar şi o întreagă presă a unei epoci întregi se înnămoleşte în terenul inconsistent şi primitor al genului anodin.
Literatura exploatează situaţiile de periferie şi fiece volum devine un banchet aerian, cu fantome îmbrăcat la modă, împrejurul unei mese fără picioare, golind pahare cu conţinutul absent. în auzul unei orchestre fără instrumente se mimează dansuri fără ritm şi surâsuri artificiale. Oamenii sunt încălţaţi cu labe de pisică şi viorile vibrează din coarde de câlţi subt un arcuş de pene de păun.
Teatrul se refugiază în domeniile incontrolabile cu inteligenţa şi sensibilitatea, al cârpelor şi gunoaielor literare, din care oricine încercuieşte cu sârmă un balot adunat cu grabă, şi-l expune. Autorul sare pe an o dată dintr-o jubelă, victorios pentru o descoperire. Un repertoriu anodin este consacrat drept miraculos într-o piesă anodină şi între aceşti doi poli ai axului mediocrităţii se frig la focul rampei porumbiţa bunului-gust, fazanul gingăşiei, lebăda acurateţei şi vulturii aristocraţiei.
Duminică, pe bulevarde, trec în crăcănări teatrale, cu sacoul pe şolduri şi în pantofi boiereşti, stoluri de tineri funcţionari comerciali, apucaţi în aerul liber de accentele lui Faust.
Gâtlejurile lor, dilatate până la stomac, dau la iveală voci adânci ridicule de başi. în cizmărie, la ciocan, berbantul din Cişmigiu este asimilat de confraţii papului şi calapodului cu celebrităţile recente. Lângă privată, unde se face critica la
PUBLICISTICĂ
401
cişmea şi se stropesc ucenicii şi calfele cu palma subt robinet, Goethe rămâne mărunt alături de Mitică, Gounod nu se mai vede din Petrescu.
Genul anodin s-a universalizat, nici o ramură de activitate nu i-a rămas indiferentă. în rândul literaţilor fără vocaţie s-au ivit meşteşugarii celorlalte profesiuni, diminuate în anodin. Generalii scriu versuri. Episcopii fac bănci. Cucoane mari apără biserica şi clerul cu elan. Genul anodin e monstrul filial şi aidoma ca tatăl, al geniului hibrid; în linie logică, girafa e fiica sensitivă a catârului.
Ateneul Român păstrează intact un spaţiu circular, rezervat unui firesc ideal. El poate fi disputat cu succes de genul anodin, revărsat din toate activităţile nule ale contimporanilor noştri, fuduli nemotivaţi.
Cortegiul cailor călăriţi de marii oşteni culturali este îngreuiat de zale, scuturi şi lănci. Cortegiul înaintează pe-un pod presupus de granit. Şi nu se aude nimic, ca şi cum n-ar trece nimic. Potcoavele armăsarilor sunt de pâslă şi armăsarii de mucava. Călăreţii sunt tipăriţi pe hârtie colorată. Bărcile sunt umplute cu tărâţe şi zalele sunt confecţionate din hârtie de jurnal.
1925
CE TREBUIE SĂ ŞTIE UN JUNE LA PATRUZECI ŞI CINCI DE ANI
Dragă domnule Maxy,
Citind numărul împovărat cu elogii pentru modestul personaj ce bănuiesc a fi, al revistei „Integral“, m-am întrebat ca omul: nu sunt eu un integralist şi constructivist, de felul
402
TUDOR ARGHEZI
domniilor voastre, colaboratorii principiului şi ai revistei? Dacă nu mă înşel, constructivismul dumneavoastră se deosibeşte de alte variate constructivisme prin aceea că este integral - şi a fi constructivist însemnează, poate, a croi materia şi natura după tipare intelectuale. Sau poate că însemnează altceva şi mai multe alte lucruri speciale şi controversate.
Odată, influenţat de tinereţea constructiviştilor, m-am surprins improvizând intuitiv un vis constructivist: despre cum ar trebui să se prezinte viaţa şi plastica socială într-o eră ca aceea. M-am gândit, de pildă, Ia căile de comunicaţie şi la vehiculul cu motor, şi am descoperit că linia dreaptă devine
o	imposibilitate în concepţia unui constructivist integral. Drumurile actuale, forme înapoiate şi reacţionare, vor trebui să cedeze în faţa unui drum mai puţin elementar şi simplist, construit în zigzag — aşa că un automobil care ar pleca la Predeal, din Bucureşti, la orele opt dimineaţa, să se găsească peste patru ore exact în acelaşi punct, de unde trebuia, în exactă logică de constructivist şi mai ales de integralist, să ajungă la Predeal, marţea trecută, adică exact cu douăzeci şi patru de ore mai devreme.
Cum se va executa acest marş biruitor al unui automobil, trebuie cercetat. îmi închipuiesc că numai zigzagul şoselei care să înainteze în linie dreaptă cam de vreo zece kilometri pe metrul de lungime, ar fi insuficient. Fiecare unghi de zigzag va trebui prevăzut cu un tampon activ, el însuşi mişcat de un motor, al căruia creştet să izbească radiatorul vârtos şi să dea maşina îndărăt, de câte o mie de metri, în funcţiune de centimetru pătrat (sau cubic: mecaniceşte este indiferent). Evident, problema nu este dezlegată printr-o simplă sugestie.
Dar dacă integralismul este o şcoală nouă, mai recentă chiar decât constructivismul, eu aş fi partizanul unei şcoli şi mai recente şi, în exemplul de mai sus, aş propune că pentru
PUBLICISTICĂ
403
ca să ajungi înainte de-a fi plecat, nu cu douăzeci şi patru de ore, dar cu treizeci de zile, ar fi egal ca maşina să nu mai plece deloc şi, pentru perfectă siguranţă, i-aş dărâma motorul în momentul ieşirii din fabrică. Nimic nu mă împiedică să dărâm şi fabrica înainte de a fi construit un singur motor, şi să suprim şi acţionarii Societăţii Anonime, după ce vor fi depus treizeci şi trei de procente din capitalul de bază.
S-ar putea să fi făcut câteva erori în schematica ideologiei; nu cred să mă fi depărtat enorm de adevăratul ideal al ultimului curent. Aştept confirmările dumitale.
în revista dumneavoastră am găsit capete cu unsprezece profiluri, cu un ochi deasupra pălăriei şi cu celălalt pe muşama; am găsit fire de mustaţă ivite în spinare, peste sacou, nasul demontabil şi ghetele făcând corp cu fiinţa. în loc de creier, un portret purta, mi se pare, în craniu, un grilaj de lemn vopsit verde, prin care se uita încoace un câine dresat - şi o inscripţie: „Sunaţi“. Propriul meu portret din „Integral“ era agrementat cu zece, cincisprezece capace de aluminium aşezate în dosul urechii mele: ar fi fost de ajuns un bobârnac în ultimul capac, pentru ca portretul să înnebunească. Vreau să zic că în lumea dumneavoastră totul devine posibil, şi ironia funcţionează cu o severă gravitate.
Foarte bine, dragă domnule Maxy! Viaţa e mediocră şi gustul nostru se atrofiază sorbind din aceleaşi pahare un interminabil conţinut. Eu vreau să mănânc paharul: cine ar putea contesta suculenta sanguină a noului meu chef? Şi după ce voi fi înghiţit paharul, nu mă voi opri: voi mânca furculiţa, cuţitul, lingura şi piciorul de cristal. Voi ataca violent, cu gura căscată, dulapul din sufragerie, dulapul de rufe: voi mânca indispensabili, gulere şi ciorapi. Şi, ce-are să fie, vom vedea. Şi când voi fi devorat totul, găsindu-mă în faţa unicului organ,
404
TUDOR ARGHEZI
al maimuţii, pe care - vai! - l-am pierdut, în preistorie, în lupta cu crocodilii, voi mânca amintirea unei cozi...
Ajung la automobilul care a sosit în ajunul plecării.
Al dumitale cu drag,
1925
BĂTAIA
Prietenul meu N. D. Cocea urmăreşte de un timp, în ziarul „Facla“, o anchetă sugestivă. Fiecare număr aduce dovada câte unui cugetător, doi, că lumea politicoasă se scârbeşte de bătaie.
Concepţia despre bătaie se ajustează în calapodul fix al unei formule. Dacă citeşti, dacă scrii, dacă eşti advocat, inginer, droguist, ţi-este cu neputinţă să baţi. Intelectualitatea este necesar să lăbărţeze muşchii şi să asigure o falcă pasivă. Ca să vorbim ca savanţii lui Moliere, ideea face să stagneze sângele la creier, paralizând violenţa braţului şi accelerând, poate, numai velocitatea piciorului. A trânti un pumn, la supărare, în nasul unui semen, este a trăda enciclopedia şi cultura. Un bărbat cultivat nu dă niciodată: el face cocoşi de hârtie, lipsiţi de facultatea de a provoca emoragii, şi-i aruncă în spaţii. Un bărbat cultivat şi binecrescut nu loveşte; vârându-şi mâna între nasturii jiletcii, ca un Napoleon, el procedează zicând:
—	Domnule, consideră-te pălmuit.
E un soi de ultim vestigiu de barbarie, din care omul civilizat îşi face o cochetărie; e-o palmă care nu mai este o palmă, este o palmă care ar fi fost şi care ar fi putut să devie o palmă dureroasă, cu respectivele efecte, dacă gândirea nu întrerupea firul sălbăticiei. Gândirea fiind raţionament, raţionamentul
PUBLICISTICĂ
405
este justiţie... Palma cu care te trăsneşte strict verbal adversarul, \	prezintă şi un folos cultural; anume, de-a putea fi retractată.
[	După ce te-ai considerat pălmuit, nimic nu se opune, în urma
I	unei discuţii lămuritoare, să te reconsideri ca mai înainte de-a
|	te fi considerat pălmuit, virginal şi inocent.
I	Unii deputaţi au fost adeseaori auziţi intrând cu injuria şi
'	cu pumnul elocinţei până în cele mai depărtate şi decent izolate
secrete ale familiei, ridicaţi de un avânt direct şi prompt ca şi |	cum dreptul de-a coti prin anatomie ar fi fost plătit anticipat.
Aceiaşi deputaţi, după un moment, au fost văzuţi retrăgân-du-se cu scuze şi surâsuri.
Iată, desigur, o luptă de idei, în care şi ciuda şi revendicarea şi revolta se petrec în oglinda răcitoare a culturii, compuse cu fard parfumat. într-o atare lume să tot trăieşti, ca în culise. E viaţă superioară, viaţă jucată.
A fi adversar al bătăii, al oricărui gen de bătaie, este înainte de toate util, în special pentru ziarişti şi bine face prietenul Cocea că-i consacră blestemele presei. Un ziarist şi un polemist în genere se simte stingherit de bănuiala bătăii eventuale şi exerciţiul marilor lui funcţii sociale ameninţate, nu se mai poate liber şi intens manifesta, pentru folosul poporului şi al dreptăţii.
Calitatea lor principală fiind instabilitatea pe terenul ales, acolo unde trebuie să înceapă şi să sfârşească un război de condeie, şi ziariştii obişnuind, în lipsă de imaginaţie şi de vigoare adevărată, să treacă din stradă în apartament, din idei în odăi şi din ideea de justiţie în odaia de culcare, au nevoie de o garanţie.
Ei vor să ştie că nici un baston nu se interpune între mintea lor agitatoare şi măsură: bagheta ivită în cap sau spinare, ca să indice ritmul normal, este absolut supărătoare şi trebuie înlăturată printr-o mare dezbatere publică. O îngrădire devine necesară, ca în aria sonetului.
406
TUDOR ARGHEZI
Din asemenea scrupule s-a născut, îmi închipui şi eu, nevoia de a lua o atitudine frumoasă în faţa bătăii, administrată de autorităţi. Atacând bătaia jandarmului şi a poliţiei, noi, intelectualii, facem în realitate cu mult mai mult: ne punem la adăpost.
Dar ce anchetă e aceea, în definitiv, care se face printre oameni liniştiţi? Sosesc în biuroul dumitale, în momentul când îţi iei cafeaua şi te întreb din senin: eşti pentru bătaie sau contra bătăii? Cum aş fi eu partizanul bătăii, într-o împrejurare de confort? Mi-e atât de lene, mă simt atât de transcendent, în ceasul cafelei, încât dacă i-ar veni cuiva să-mi cârpească o palmă atunci, când sunt anchetat, aş fi incapabil şi să mă supăr, necum să răspund.
Bătaia nu s-a făcut niciodată fără gâlceavă. Ca să ieşi din acţiunea obişnuită a meseriei tale şi ca să intri în ceva nou şi excepţional, cum este bătaia, ai nevoie de un motiv, de o temperatură. Omul se bate fierbinte, ca şi fierul.
Bătaia mecanică şi scandată a pendulei nu e bătaie decât prin sinonimie. Bătaia aceea, care consistă în a pune mâna în contact cu reteveiul, presupune un magnetism şi o sinceritate. Şi sinceritatea, care scuză literatura, scuză şi zdruncinul maxilarelor subt pumn.
Ceea ce rămâne drept vorbind de judecat, este dacă sinceritatea nu a fost cumva rău orientată şi dacă pumnul nu cumva s-a înşelat. Aci cultura se găseşte în plină grădinărie civilizată, tomurile, pravilile, codurile nu lipsesc. Dar bătaia s-a dat şi, vorba valahului, nu se mai poate lua îndărăt.
De altfel, bătaia este supusă şi ea unui logic personal. Dată pe drept, pacientul are sentimentul tainic că a meritat-o: insul ţine de echilibru. După procedeele medicale admise în cazul bătăiei bune - tinctură de iod, pansamente, uşoare intervenţii de proteză - bolnavul se dedă unui raţionament intim cu Demonul, care îl încredinţează că era nevoie să pată bătaie.
PUBLICISTICĂ
407
Bătaia nedreaptă provoacă răzbunarea şi pumnul nedrept descarcă revolverul sau irită cuţitul. Orice argumente sunt de prisos: acţiunea se consumă între doi.
Când eram mai tineri, imaginea unei figuri pălmuite ne ofensa. Nu ne puteam da socoteală că mâinile unui om se pot scutura de-o energie corozivă pe obrazul frumos al unui semen al lui. Ni se părea că atunci se petrecea o tragedie mistică în sfiala pură a naturii. Parcă braţul celui care ridica palma, se întindea să lovească un înger în aer şi să-l doboare.
învăţând să căutăm subt piele şi înapoia icoanei, ne-am dat seama că greşisem. în interiorul mutrei mocneşte o grimasă, ca ploşniţa într-o dungă sculpturală. în stufişul de expresii ale figurii dovedeşti prezenţa sigură şi definitivă a speciei numită licheaua, poate că din toate cea mai abjectă. Ea se trădează într-o fărâmă de rânjet, într-un ciob al căutăturii, în surceaua unui act. Şi are loc atunci explozia antagonismului biologic dintre şarpe şi taur: pe locul unde se întâlnesc duşmanii din eternitate trebuia să dea lupta totală.
Fiecare din noi ducem la pălărie o mână de plumb, cu care ar trebui să zdrobim la fiecare pas pliscul amabil şi scuipăcios al câte unei amabile lichele. Suntem mai civilizaţi decât presupunem şi mai artificiali: salutăm şi adăugăm şi o metanie la salut. Această dramă mi se pare mai imensă decât toată bătaia pe care prietenul Cocea o demontează pentru trebuinţele morale ale cititorului.
Un singur om nu este tolerabil să fie bătut: animalul, câinele, calul şi boul. El are asupra noastră, a tuturora, şi acelora care dăm şi acelora care primim bătaie, meritul sacru al invariabilităţii. Un câine va fi întodeauna un câine şi un cal va rămâne cal toată viaţa. Un om e un comedian vulgar, care imită zece specii într-o singură zi, fără să şi-o găsească pe a lui.
408
TUDOR ARGHEZI
Cât despre femeie, care nu trebuie atinsă nici cu garoafe, părerile chiar ale femeilor sunt foarte împărţite. Dacă unele vor să fie deputaţi şi senatori iar altele rămân bune şi brave camarade, e numeroasă categoria surorilor noastre, care cred în singura dragoste cu bătaie.
1925
O SUFERINŢĂ
Mă găsesc, dragă domnule Pop, într-o situaţie delicată, între ciocan şi nicovală, şi am venit la dumneavoastră că vă ştiu om, ca să mă spovăduiesc.
-	Ai pierdut parale?
-	Mai grav!...
-	Ţi-a lipsit ceva din casă?
-	Mai grav!...
-	Mă ierţi că presupui... poate că te-a părăsit... doamna...
Un surâs:
-	Mai grav!...
-	Atunci, o să mă las de ghicit şi o să te rog să-mi povesteşti dumneata...
-	însă, răspunde mecanicul Vasile roşindu-se tot, o rugăciune: vă ştiu un om care nu vorbiţi...
-	Fii fără grijă, domnule Vasile, în mine cuvintele dumitale vor intra de vii ca într-un mormânt...
-	Nici nu ştiu de unde să încep...
Mecanicul Vasile stă puţin pe gânduri, cu nasul lui gros întors către fereastră şi, pe figura lui nerasă de câteva zile, se zugrăveşte o mare turburare... Ochii-i sunt umflaţi de nesomn, buzele înmuiate de osteneală.
PUBLICISTICĂ
409
-	Nu tot trebuie să-ţi spui; la ce m-aş mai gândi atât?... Cunoaşteţi pe domnul Popescu, proprietarul morii din Curtea de Argeş... cunoaşteţi şi pe domnul Protopopescu, proprietarul morii din Călăraşi... Domnului Popescu îi datoresc o recunoştinţă eternă şi domnul Protopopescu m-a ajutat la vremuri grele, mai mult ca un frate... Sunt legat de domnul Popescu, legat sunt şi de domnul Protopopescu, nu ştiu la care ţiu mai mult şi-i iubesc deopotrivă pe fiecare...
-	Popescu e din Popeştii din Popeştii de Sus, nu este aşa?
-	Foarte exact.
-	Iar Protopopescu ţine pe nepoata lui Diaconescu, verişoară de-al doilea cu Popeştii din Popeştii de Sus...
-Aici o să-mi permiteţi rectificarea: fosta domnişoară Diaconescu e văr numai cu Ilarie Popa din Popeşti, frate cu Popovici, judecătorul de la Popovăţ. Domnul Popescu cu domnul Protopopescu sunt un fel de cumnaţi, însă foarte depărtaţi, o legătură în felul rudeniei dintre broasca ţestoasă şi broasca uşii...
-	Dar dacă te ai atât de bine şi cu Popescu şi cu Protopopescu, nu pricep de ce eşti supărat?...
-	Vezi, tocmai aci e buba, stimate domnule Pop. Domnul Popescu mă cheamă la moara domniei sale şi domnul Protopopescu m-a angajat la moara domniei sale. Drag mi-e domnul Popescu, dar drag^mi-e şi domnul Protopopescu. Pe domnul Popescu nu pot să-l refuz şi domnului Protopopescu îi sunt devotat. Nu pot să-i spui domnului Protopopescu că mă cheamă domnul Popescu şi mă feresc să afle domnul Popescu că m-a angajat şi domnul Protopopescu. Domnul Popescu îmi oferă cinci mii de lei pe lună, casă şi încălzit. Domnul Protopopescu îmi spune: nu te angajez cu salariu fix, iar cu domnul Protopopescu câştig între opt mii şi zece mii de lei pe lună, dar fără casă şi încălzit... M-aş duce la domnul Popescu, dar nu pot părăsi pe domnul Protopopescu. Ce-o să
410
TUDOR ARGHEZI
zică domnul Protopopescu, când îl voi lăsa încurcat? şi domnul Popescu şi domnul Protopopescu au afaceri multe şi eu sunt singur specialist în instalarea morilor de făină...
Stau, dacă mă credeţi, toată noaptea cu ochii deschişi, gândindu-mă că nu-1 pot lăsa pe nici unul. Nevastă-mea plânge şi mă roagă: Nu te duce la domnul Popescu, du-te la domnul Protopopescu - şi mă pomenesc şi eu plângând: ce va zice domnul Popescu dacă mă duc la domnul Protopopescu şi ce va zice domnul Protopopescu dacă m-aş hotărî pentru domnul Popescu...
Mecanicul Vasile îşi duce la ochi, mişcat, batista, în puful căruia apasă degetele lui noduroase şi boante.
-	învăţaţi-mă, stimate domnule Pop, ce să fac... Sunteţi un om cult... Am venit după o povaţă...
-	Să-i vorbesc eu lui Popescu...
-	Nu. Cu nici un preţ. Nu.
-	Să vorbesc atunci cu Protopopescu...
-	Vreţi să mă nenorociţi?
-	Să vorbesc cu amândoi. Să-i spui lui Popescu ce te leagă de Protopopescu şi lui Protopopescu ce te ţine strâns legat de Popescu.
-	Sunt în cazul de a mă sinucide, domnule Pop.
-	Atunci, să nu vorbesc nici cu Popescu nici cu Protopopescu.
-	Vezi?... Aşa e mai bine.
-	Dar dacă nu vorbim cu nici unul din ei, este ca şi cum dumneata nu mi-ai fi spus nimic.
-	V-am rugat de la început să nu dezvăluiţi nimănui taina mea, mai ales domnilor Popescu şi Protopopescu...
-	Dumneata vrei totuşi să te scapi de unul din ei şi nu îndrăzneşti să i-o spui.
-	Aveţi mare greşală, stimate domnule Pop: eu nu vreau să mă scap de nici unul: ţin la domnul Popescu, ţin la domnul Protopopescu.
PUBLICISTICA
411
|
-	Bine, dar ce vrei de la mine, mă, Vasile?
-	Să mă înveţi ce trebuie să fac.
-	Să te învăţ cum să renunţi la Popescu, fără să păstrezi pe
-	De renunţat nici vorbă nu poate să fie la nici unul din ei. îi datoresc domnului Popescu viaţa şi domnului Protopopescu o veşnică recunoştinţă. Nu pot să supăr pe nici unul dintr-înşii.
-	Fă-te bolnav şi ia-ţi un concediu lung...
-	Nu pot să mint nici pe domnul Popescu nici pe domnul Protopopescu, nu mi-e firea. Sunt un om cinstit, domnule Pop. Şi uitaţi-vă la mine ce sănătos sunt. Numai gândurile mă prăpădesc.
-	Eu zic să te laşi de mecanică!
-	sunară rlnmnnl Pnnpsnj.
)pescu.
—	Ultima idee, Vasile. Mai e o moară la Severin, moara lui Potropopescu. Angajază-te şi cu Potropopescu, care iarăşi e om de ispravă.
—	Va să zică să păstrez pe domnul Popescu şi pe domnul Protopopescu şi să mă iau şi de domnul Potropopescu?... îţi baţi joc de suferinţa mea, domnule Pop!
Indignat:
—	Nu, dragă Vasile, ai intrat însă, cum s-ar zice la carte, într-o serie fatală, ca o căruţă lungă într-o pădure deasă, şi nu mai poţi să te întorci.
Nu te înduri de Popescu şi doreşti de Protopopescu. Te-ai îmbătat de Popeşti. Intră acum adânc şi hotărât în zona fatalităţii. îndatorează şi slujeşte pe toţi Popeştii, pe toţi Protopopeştii şi Potropopestii, care au câte o moară de apă sau de foc. Adaog la ei seria Episcopeştilor, a Preuţeştilor şi nu uita pe Marin Dascălu, din neamul Dăscăleştilor, a căror moară e
Protopopescu?
412
TUDOR ARGHEZI
la Bisericani. în felul acesta ţi se va apleca de Popeşti şi de Protopopeşti şi vei nimeri la Constantinescu.
Pauză gânditoare:
—	O să mă duc la domnul Potropopescu.
1925
[W. GOETHE]: FAUST
întâi trebuie notat meritul direcţiunii, ca să înlăturăm echivocul. Reprezentarea lui Faust în româneşte [după ce el a fost jucat în toate limbile bulgare] constituie o recoltă artistică însemnată.
Al doilea... să intrăm în chestiune. Chestiunea e complicată şi fuge în zigzag. Ce s-a putut alege din emblemele intelectuale ale piesei, la sfârşit, atunci când publicul şi-a ridicat pălăriile de la garderobă şi a pornit spre casă? A văzut el sau nu a văzut pe Faust? Şi dacă l-a văzut: unde l-a putut vedea şi dacă nu l-a văzut: de ce nu l-a văzut? Căci Fauste o lucrare literară, scrisă de un oarecare Goethe, care, au spus-o şi francezii, se numără printre cele mai bune, să punem, zece mari minţi echilibrate, iscate în cultura universală; cel puţin înaintea războiului acest adevăr fusese constant. Fost-a văzută au ba ideea? Simţitu-s-a poema?
Spectatorul e obsedat încă şi astăzi, la mai multe zile după premieră, de sumedenia de tablouri imense care covârşesc tot ce ar năzui textul să insinueze. Un zugrav cu bidineaua policromă, un electrician declamator şi un tapiţer elocvent s-au asociat să ne arate că ei fac mai... mare ca Goethe şi ca Faust, şi au izbutit să ne înece. Pe acest mic plan de transpunere teatrală s-a isprăvit cu orice originalitate şi Goethe a devenit egal cu domnii Victor Eftimii stagiunii trecute şi să sperăm şi ai
PUBLICISTICĂ
413
stagiunilor viitoare. Domnul Soare Z. Soare, acuzat că este autorul formulei în care toţi scriitorii din lume şi din timpuri sunt consacraţi egali, reduce, cu o eleganţă splendidă, toate individualităţile la un nivel cu mediocritatea. Şi atunci nu mai deosibeşti. Şi nici nu mai este nevoie.
Timp de patru ore a circulat Goethe pe dinaintea noastră, fără să-l fi putut ghici. El se găsea în Faust ca primul-ministru în expres: trece trenul şi ziarele spun că a trecut în tren şi primul-ministru. Pe căile ferate şi în domnul Soare Z. Soare, toţi pasagerii sunt la fel. E o situaţie de monotonie. Şi dacă situaţia va dura zece ani, nu numai că absolut toţi autorii de teatru vor ajunge absolut identici unii cu alţii, dar absolut toate genurile se vor confunda şi absolut toţi actorii vor fi leiţi fiecăruia dintr-înşii.
Pe nebăgate de seamă, regia cum i se zice, a teatrului, halucinantă de proporţii şi stridenţe, peste care aiureala şi accentul nu vor mai putea să treacă prin autodepăşire, instaurează o şcoală şi o metodă a perfectei banalizări. E timpul să oprim în loc tendinţa de a zaharisi gândirea şi de a înveli unanim în cremă şi ciocolaterie toate gustările acre şi amare ale vieţii. Goethe face un Faust acid şi coroziv, iar Teatrul Naţional ni-1 serveşte cu maioneză de zmeură şi căpşuni: grandios şi dezgustător!
Ar fi ceasul să cam şovăim înapoi şi să permitem autorilor să risce un pas, doi paşi, peste directorul de cofetării spectaculoase, regizorul. Abia ni s-a născut marele regizor şi suntem nevoiţi să-l congediem, ca să nu ne ucidă. Să-l păstrăm bucuros şi intact pentru constelaţia Eftimiu, a căreia valoare duce stăruitor nevoia de un surogat, de un bombonier şi de un mani-chiurist modernist. Este de-o foarte recomandabilă modestie şi delicateţe să cruţăm însă de o colaborare înfumurată pe câţiva defuncţi, pe lângă care timpurile s-au obişnuit să treacă sfioase şi grave.
414
TUDOR ARGHEZI
O muzică necurmată a flecărit în toate tablourile. Auz, miros, văz îmbătat, regizorul nu lasă nimic neatins şi s-ar zice că inteligenţa lui tehnico-artistică se munceşte să descopereai mijloacele încă neîntrebuinţate, de-a pipăi în scaunul lui pe fiecare spectator cu un fior electric sau cu o sârmă dinţată, pentru ca scriitorul să fie şi mai divers interpretat.
Ceea ce au stricat, încărcat şi izmenit meşterii culiselor şi ai electricităţii, au corectat însă actorii. Fără domnul Vracaşi fără doamna Buzescu nu ne-am fi putut niciodată aminti că dinaintea noastră s-a petrecut Faustul lui Goethe. Domnul Vraca îşi câştigă în priveliştea generală cu Faust dreptul, pân-aci bombănit şi contestat, de-a purta desfăcut steagul de aur, cu care smerit, la sân şi ascunzându-1, a urcat în doi ani de zile schela primejdioasă a înaltului său talent. Domnul Vraca poate să repete integral acum pilda monahului cocoşat, care, ales Papă de un conclav ipocrit, s-a ridicat în capul oaselor drept şi a înfruntat cardinalii. încrederea în sine, conştientă şi neînvinsă, a omului concentrat şi aspru, i-a dat tânărului artist satisfacţia că nu greşeşte şi, de aci înainte, emancipat de tutela ierarhiei şi a vârstei, temperamentul lui va păstra teatrului românesc resurse şi elasticităţi originale noi.
Doamna Buzescu, cu apariţia domniei sale intermitentă pe scenele din Bucureşti, aduce la lumină, ori de câte ori se iveşte, o turburare de tragedie esenţială şi de mare misticism. Fiinţa-i artistică fluidă are substanţe de Beethoven şi energii diafane religioase de orgă. Gingăşia tristă a schiţelor sale e o claviatură de simbole. încă nu s-a văzut o artistă la care cuvântul, silaba, tonul, accentul şi ritmul mişcării să concorde mai exact şi mai precis într-un efect însumat în totalul sensibilităţilor. Este fără păreche posibilă jocul doamnei Buzescu în catedrală, acolo unde ea înaintează în umbră, de unde pleacă obsedată, unde se întoarce, unindu-şi mâinile într-o frământare, în care se zguduie de moarte zbuciumul Margaretei.
PUBLICISTICĂ
415
Doamna Buzescu şi domnul Vraca au adus aminte, în ciuda tuturor sforţărilor puse de regizor pentru a desfiinţa caracterul operei jucate, că Goethe a scris un Faust şi că Faust se găsea printre spectatori.
1925
CAZUL EFTIMIU Cu prilejul reprezentării Meşterului Manole
\
Domnul Victor Eftimiu ocupă de multă vreme Teatrul Naţional, alternând scena cu direcţiunea. încă de la apariţia exemplarului său dramatic, noi ne-am făcut datoria. L-am recunoscut pe farsor şi l-am identificat, confirmaţi, dacă mai era nevoie, de toate prelucrările sale dramatice ulterioare.
în diverse rânduri am notat ceea ce nici nu mai trebuia formulat, fiind vizibil pentru toată lumea; anume că tânărul dramaturg este un aprig, permanent şi neruşinat pastişeur.
Asupra cuvântului neruşinat poate să fie totuşi făcută o rezervă, căci el este riguros exact numai în cazul când autorul ar fi o inteligenţă excepţională, conştientă de totala ei lipsă de vocaţie literară, însă hotărâtă să ironizeze pentru o demonstraţie subiectivă, naivitatea contimporanilor. Să îndulcim, poate, neruşinarea cu un cuvânt care să excludă crima superioară de cinism, înlocuindu-1 cu păcatul de sinceră stârpiciune, şi să ne retragem cuvântul.
Domnul Victor Eftimiu este perfect sincer şi nevinovat când scrie, însă mătăsii sale transparente îi lipseşte urzeala; neruşinarea vine mai târziu, tocmai după ce a scris şi a isprăvit. Atunci neruşinarea culminează în depravare. Am distanţat,
416
TUDOR ARGHEZI
prin urmare, calificativul şi l-am aşezat în metodele post-scripta ale autorului, care, confecţionându-şi piesa, începe să o trăiască, să o prepare în stradă, la autorităţi şi la domiciliu, să o înfiinţeze, să o joace pentru tantieme şi elogii.
Opiniunea noastră a fost şi este şi a celorlalţi ziarişti şi scriitori, care se îndeletnicesc cu profesia de a împărtăşi cititorului necunoscut şi încrezător în meşteşugarii presei totalul impresiilor personale. Şi ceilalţi confraţi au văzut, ca şi noi, că astrul ce se ridica din culisă era o vulgară lumânare de seu. Insă aceşti confraţi, cei mai mulţi, urmăresc îndeobşte, când au de formulat o judecată, nu chestiunea în sine, cu efectele ei educative în public sau numai chestiunea abstractă, a unei arte demne, chiar dacă nu prezintă o altă calitate decât a demnităţii, ci interesele, să le zicem pe nume, băneşti.
Ca interesele băneşti să preocupe foarte serios şi ca ele să facă parte din activitatea fiecăruia, este legitim. Trebuie desluşit altceva - şi de aceea insistăm. Acei confraţi care au contribuit la zămislirea şi menţinerea în teatru a domnului Victor Eftimiu şi-au plasat interesele acolo unde prezenţa şi menţinerea lor înseamnă în justiţie vânzarea magistraturii şi în căsnicie precupeţirea nevestei, a mamei şi a copilei. Convinşi că apără o nulitate, ei au glorificat-o.
Şcoala domnului Fagure a sporit atât de admirabil încât domnul Victor Eftimiu, ani întregi de-a rândul, a suportat, afară de opoziţia noastră, a câtorva puţini scriitori independenţi, care şi-au situat puterile într-un ideal de artă şi de cultură, o digestiune teatrală fericită, pe care acum o varsă! La fiecare premieră a domnului Eftimiu avizul unanim al presei din antracte şi foaier a fost întodeauna că piesa este proastă, dar fiecare ziar, apărut a doua zi, i-a tipărit întodeauna un elogiu suprem. Câtă vreme domnul Victor Eftimiu a stat director la Teatrul Naţional, aproape unanimitatea cronicarilor a fost înscrisă în buget.
PUBLICISTICĂ
417
Aşa s-a construit cariera teatrală a domnului Victor Eftimiu, care după o serie imensă de lucrări spectaculoase, furate de la străini mai puţin verificaţi, a comis greşeala imanentă de a-şi măsura slăbiciunile şi banalitatea cu o legendă cunoscută de toţi. El era sortit să moară de otrava cu care s-a îmbătat. Căci nu mai încape îndoială nici pentru cei mai bine plătiţi ai domnului Eftimiu, că încercarea Meşterului Manole nu i-a zidit în temelia bisericii numai nevasta, dar şi cariera de autor dramatic.
Pentru obţinerea unui mare succes monstruos, domnul Eftimiu nu a neglijat\totuşi nici unul din acele mijloace mărunţele şi meschine c^re scârbesc pe artist şi fac groaza scriitorilor cu merit. Domnul Eftimiu a stabilit, de acord cu directorul Teatrului Naţional, extrem de complezent, cenzura intrărilor, oprind biletele din vânzare la casă şi distribuindu-le gratuit sau vândute prin strecurare, persoanelor alese şi recunoscătoare. Domnul Eftimiu a pregătit îndelungat şi presa. Domnul Eftimiu a obţinut şi prezenţa Majestăţilor regale la premieră. Domnul Eftimiu a făcut mai mult: s-a urcat în galeria teatrului, unde îşi aranjase o clacă de cu vreme, şi a negociat cu studenţii grupaţi acolo generozitatea trecerii cu vederea.
Din respect pentru Familia regală, fluierăturile nu s-au auzit decât în ultimul act, după plecarea suveranilor, iar împotriva muncilor şi calculelor autorului, parterul şi lojile s-au abţinut de la bătaia din palme.
După reţeta-i obişnuită, şi în Meşterul Manole autorul transpune direct, fără nici o filtrare, lucrul copiat, pe scenă. Ia legenda Meşterului Manole şi o construieşte întreagă, cu ziduri şi zidari, aşa, otova, pe scenă. Ia o liturghie şi o pune pe scenă. Ia o sută de popi şi-i pune pe scenă. Ia zece cădelniţi şi le pune pe scenă. Ceea ce trebuia să fie o indicaţie şi o schiţă fugitivă de cadru, pentru o sinteză şi o invenţiune, devine însăşi
418
TUDOR ARGHEZI
materia piesei. „La Meşterul Manole“ e o firmă de bazar bisericesc, inaugurat pe scena Teatrului Naţional.
Autorul nu ambiţionează să slujească un material dat ca să creeze ceva; defel! El face naraţiunea în ştofă şi aplicare a povestirii cunoscute, izbutind cu toată trivialitatea bogată a mijloacelor scenice, fără să cruţe nici unul, să rămâie cu mult dedesubtul legendei populare.
Au fost în piesă: coruri, orgi, trâmbiţe, fluiere, axioane, doina Oltului, ectenii, molitve şi un avion; au fost francmasoni şi măşti cu săbii ca în Zigomar; a fost o catacombă cu steaguri; au fost clopote, jurăminte răstite şi înjurate în cor; a fost o schelă completă de zidărie; a fost o biserică întreagă, pe dinafară şi o biserică întreagă pe dinăuntru, au fost policandre din care n-a lipsit o lumânare aprinsă, catapetesme, iconostase; a fost un ţigan şi a fost chiar un copil mic pentru escrocarea sensibilităţii spectatoarelor, prin deviaţiune. Au fost şi ar fi putut să fie — dar autorul le-a pus ca să fie numai ele şi nu folosindu-se de toate acestea pentru a scoate un extract, ridicule pâlcuri de mitropoliţi cu mustăţile strâmbe, lamentabile concilii de preoţi cu bărbile lipite pe lângă nas. Şi a mai fost şi un mare efect de cinci parale, unde se dezvăluieşte fantezia de cartă-poştală vândută la Moşi a domnului Eftimiu: aureolizarea pe tinichea cu electricitate a doamnei Macri. Când doamna Macri a apărut aşa de ieftin divinizată, a trecut prin sală un fior de căluşei cu turtă dulce şi, maltrat, gustul a răcnit.
întocmai ca în legendă, zidurile s-au prăvălit pe scenă, cerul s-a înnorat, au căzut ploaia şi trăsnetul.
Un refren de o persistentă idioţie: Zidim!
Alt refren profund stupid comic, debitat sentenţios şi cu un patos de idee: Din sânge, var şi cărămidă!
în ce priveşte calitatea literară a versurilor - vă închipuiţi că totul s-a petrecut în versuri - versuri monotone, banale şi primare, urechea a reţinut:
PUBLICISTICĂ
419
„Manole, Manole,
Meştere Manole,
Zidul rău mă strânge,
Trupul mi se frânge,
Copilaşul plânge“,
intercalate din poezia populară, adică luate, ca tot materialul piesei, dintr-altă parte, şi înghesuite fără transmutare în text.
Singurul stih cu o imagine este acela în care un cerşetor spune că de la boerii şi dregătorii în uniformă nu trebuie să te aştepţi la pomană, pentru că odăjdiile se croiesc fără buzunare. Dar această unică imagine orientală e atât de străină genului plat al autorului, încât nu se poate să nu fie şi ea furată de undeva, probabil din vreo limbă macedoneană oarecare, de la originea domnului Victor Eftimiu.
Creionăm aceste note, ce trebuiesc date de urgenţă la tipar, imediat după consumarea spectacolului, aşa că nu ştim care va fi atitudinea presei de mâine. Am văzut în antracte consternarea bălaie a criticilor obişnuiţi să facă atmosferă prin public în vederea aplauzelor finale. Ei s-au simţit la mare strâmtorare şi a trebuit să cedeze terenul. în sală, trei gazetari, sculaţi în picioare, aplaudau marea porcărie teatrală.
Aceşti trei gazetari manifestând frenetic în timpul liturghiei, s-ar fi putut crede că, neofiţi extraşi din ritul mozaic de valoarea convertită a domnului Eftimiu, ei aduceau omagii ritului ortodox sau că erau profund încredinţaţi că domnul Eftimiu a creat văhodul, episcopatul şi preoţia. Interpelaţi însă între acte, ei au răspuns cu drăgălăşie că interesul lor este ca piesa să aibă succes.
Cum este vorba ca piesa să fie silită să nu mai amăgească publicul şi să murdărească teatrul pentru bani, şi pentru că un curent de stabilire a datoriilor critice se manifestează şi pentru că este vorba de moravuri mai mult decât de teatru - de moravuri ce trebuiesc sterilizate - stăruinţa era trebuincioasă.
420
TUDOR ARGHEZI
în legătură cu aceste moravuri, se pune o altă problemă gravă. Cum se face că domnul Eftimiu este jucat? Cum se face că Societatea Dramatică şi Direcţia Teatrului Naţional risipesc sume considerabile pentru montarea unui vicleim, când oricine îl poate avea gratuit subt aspectul autentic, în prima biserică din mahala? Reconstruirea bisericilor vechi din ţară nu obţine de la Ministerul Artelor douăzeci mii de lei pentru o zugrăveală şi Teatrul Naţional poate să improvizeze în mizeria lui intelectuală binale şi biserici de cârpă pe scenă, care costă două milioane. Este permis? Se poate tolera această risipă fără controlul Ministerului de Finanţe, care percepe şaisprezece şi treizeci şi doi la sută din reţeta celorlalte teatre? Şi de aceea se cheamă Naţional teatrul de peste drum de „Continental“, ca să ne arate cum este îmbrăcat un popă de la noi şi cum sună un clopot şi o trompetă?
Fără demagogie, trebuie să ne găsim într-o epocă de tragică decadenţă, premergătoare a unui dezastru, dacă în vreme ce dispută pâinea muncitorului, statul aruncă două milioane pentru o nerozie a unui versificator fără vocaţie, care răspunde la numele de Victor Eftimiu. în acest scop au fost spitalele deposedate şi bolnavii izgoniţi?
Ministerul de Finanţe trebuie să ia cunoştinţă de principiile de artă compatibile cu o gospodărie de stat nevoiaş şi să afle că pentru a se juca teatru şi teatru bun naţional, abia este nevoie de un local, de o cortină şi de un fundal! Emoţia căutată de public se capătă cu doi factori unici: actorul şi textul. Tot restul e în cel mai bun caz lux, este zădărnicie, eroare, prostie şi jaf. Autorii incapabili să construiască un text de sine stătător să fie alungaţi, ca nişte răufăcători, de jandarmul din uşă, asociat, pentru efectul artistic, cu măturică femeii care păzeşte chioşcul de lângă monument.
P.S. în momentul de a face corectura, ni se comunică de către confraţii competenţi că fluierăturile nu s-au adresat
PUBLICISTICĂ
421
calităţilor piesei ci tendinţelor ei; de asemeni, că suindu-se domnul Victor Eftimiu la galerie, pentru a trata cu studenţii, fondul acestor tratative l-au constituit, iarăşi, nu calităţile absente ale lucrării, ci tot tendinţele ei.
Noi credem că explicaţia convine numai domnului Eftimiu nu şi adevărului; căci este cu neputinţă să i se atribuie o tendinţă unui lucru inexistent. Ca să fie verde o foaie, este necesar ca mai întâi să fie foaie.
Tinerii care au fluierat pe domnul Eftimiu şi care voiau, pe cât se spune, să-i suprime încă de la premieră piesa de pe afiş, ar fi găsit în Meşterul Manole dorinţa de... francmasonerie. Noi credem că subt această etichetă se ascundea în Bucureşti o singură realitate: strada de lângă piaţa de legume din strada Berzei şi nu energiile morale de Rose-Croix ale domnului Eftimiu.
Dacă presupunerea este adevărată, autorul ne dă o dovadă mai mult că este un sinistru farsor literar, căci ar asocia francmasoneria din actul I cu ortodoxia din actul final.
în orice caz, pentru presupuneri şi tendinţe, chiar evidente, nu poate să fie împiedicat un autor, la rampă, să triumfe sau să se prăbuşească. Procedeul nu este de recomandat nici pentru talente, nici pentru nulităţi, nici pentru prieteni şi nici pentru adversari.
1925
TEATRUL „DRAMĂ ŞI COMEDIE“
Spectatorul unui teatru, jucat într-o limbă cu totul străină, încearcă sentimentele şi erorile cele mai bizare. De la „idiş“ până la înţelesul şi auzul românesc se intercalează câteva
422
TUDOR ARGHEZI
distanţe. E ca şi cum clopotarul din turla bisericii vorbeşte de jos cu cântăreţul, trăgând din funiile sonore.
La stalul meu din teatrul societăţii „Dramă şi Comedie“ m-am strecurat cu oareşcare sfială, bănuitor că nu voi pricepe nimic, dar îndrăzneţ ca să ascult şi să văd. Se făcuse în sală noapte şi m-am găsit în mijlocul unui public tonic prin liniştea lui şi dinaintea unei cortine de catifea adâncă, licărind pe margini de fir. Aşezat în jeţ şi de-o bucată de vreme asigurat, începui să analizez cu o coadă a ochiului, apoi cu două cozi, anturajul. Riscai un profil spre dreapta, un profil spre stânga. Mă uitai de-a binelea într-o direcţie, apucai hotărât într-o direcţie nouă şi după vreun sfert de oră m-am instalat în atitudinea omului de la teatru.
A sta turceşte era o atitudine de confort, permisă notabilităţilor orientale, care strângându-şi picioarele încrucişate între sofa şi ins, însemna că se simt bine şi stăpânesc. Atitudinea spectatorului este definitivă numai în momentul când, instinctiv, un picior încalecă pe celălalt şi când cotul răzimat pe spatele fotoliului din rândul precedent supără pe doamna care îl ocupă cu decolteul domniei sale, mângâiat de lungile reci mărgăritare din cercei.
Cortina s-a ridicat peste nişte bordeie construite oblic, în scopul ca locuitorii să nu poată sta într-nsele decât într-un picior sau mai ales culcaţi. Avui un prim înţeles: regizorul trebuia să fie un vizionar interpretativ, preocupat să abstragă formele comune în limbagii cerebrale. Perfect! Dacă „idişul“ are să fie o prelungire verbală a formelor materiale, una din două: sau voi înţelege totul, sau nu voi înţelege boabă. I,a urma urmei, o răspântie de uliţi povârnite, ca aceea improvizată pe scenă, ar fi putut să dea naştere unor personaje analoage, prevăzute cu o singură labă sau cu o jumătate de trup, cu un singur ochi în figură, situat lângă ureche şi plimbându-se de-a-ndaratele şi încălţate cu mânuşi.
PUBLICISTICĂ
423
O primă dezamăgire: personajele erau ca noi ceştilalţi din staluri. Natura montării nu schimbase anatomia. în loc de bărbaţi triunghiulari şi actriţe date la strunguri ca popicele, am făcut cunoştinţă cu o lume inferioară, cum se vedea circulând pe dinaintea casei cu bilete.
Haosul meu a început să sune integral abia când personajele au vorbit. Din această clipă am abandonat lopeţile şi i-am şoptit bărcii mele sufleteşti, întraripată cu pânze inutile: „Du-te, fragilă embarcaţiune, unde vrei şi du-mă unde crezi; bagă de seamă că nu mă ţin solid decât de scaun“. Şi m-am dus aşa, valvârtej, amestecându-mă cu mine însumi într-un tumult considerabil, până la sfârşit. Eram peregrinul prins într-un vis de mii de vocabulare desfoliate, cu foile rupte în spaţiu. Cuvintele circulau afară din cărţi, ca nişte animale mici, ca sute de mii de vulpi, de pisici şi hermine minuscule, cât copcile şi nasturii.
Nu ştiu când s-a isprăvit. Ştiu că scoteam un număr de carton din buzunar şi ceream o pălărie la garderobă, fără să am conştiinţa că ieşeam din teatru sau intram în marele Absolut. Trebuie să fi fost totalmente transformat, căci tovarăşa mea de existenţă îmi atrase ironic atenţiunea asupra acestui fenomen. La o întrebare pe care mi-o puse, mă simţii obligat să-i răspund în idiş, fără să parvin, iar făcându-i loc să iasă din teatru, după cum cere buna-cuviinţă, m-am trezit îngânând: „Şulăm Alechem“, în loc de obişnuitul: după dumneata...
Este interesant să reconstitui şi să povesteşti o dramă la care ai participat, fără să pricepi dialogul. Ilogica ţine de stupiditate, dacă nu o rectifici cu lectura programului, care dumireşte pe spectator. Din preocuparea de a examina cum se traduc evenimentele ochiului fără colaborarea inteligenţei, m-am abţinut să-l citesc. Să vedeţi ce a ieşit şi cât de mărginit a fost cronicarul:
424
TUDOR ARGHEZI
O femeie freca un sfeşnic cu o bucată de cârpă, dinaintea unui han. Soseşte Ioşke flămând, cu sacul în spinare şi cu buzele vopsite, râde şi cere de mâncare. Vrea să plătească şi crâşmăriţa refuză cu indignare. Ea dă să bea însă cu plăcere la doi tineri polonezi care urmează şi care plătesc de o mie de ori cât nu face băutura. De bucurie, cârciumarul iese şi el la vedere şi joacă. Vine şi tatăl cârciumarului şi le cântă cu scripca. Dar Ioşke şi-a scos de subt pantalonii exteriori nişte pantaloni roşii care-i servesc de rufărie şi umblă cu ei prin mahala, prezin-tându-i chiar preotului catolic din localitate şi prefectului, care râd, căci Ioşke este un prestidigitator. El scoate din pantalonii lui roşii efecte şi comicării. Subprefectul însă nu gustă asemenea glume; desprinde un iatagan din perete şi iese furios să caute pe Ioşke în oraş şi să-l taie în mii de bucăţi...
Programul aduce, după afirmările presei, cu totul altă versiune, pretinzând că este vorba de un neofit creştin, convertit la legea mozaică, din pricina suferinţelor îndurate de evreii din Varşovia.
Situaţia mea de spectator mi-a adus aminte privighetorile automate de pe vremuri, confecţionate din pene şi fulgi, identice privighetorilor adevărate şi închise în colivii reale. Ca să se transsubstanţieze şi să-şi ofere un echivalent forestier, proprietarii privighetorii artificiale întorceau resortul cu cheia, puneau colivia în razele lunii din pridvor şi pe când trilurile mecanice vibrau pasionate în tăcerea nopţii, ei închideau ochii şi se gândeau la lunca din Mirceşti şi câteodată la Veneţia.
Din fantasismul pe care l-am trăit cu devotament şi convingere la deschiderea Teatrului „Dramă şi Comedie", am reţinut şi noţiuni clare, ca jocul artistului Iosef Bulow şi al doamnei Liuba Kadison, în Bufonul. Cei care l-au mai văzut pe domnul Bulow au manifestat neplăcerea cochetă a unui amator de trufe, care afirmă că anul trecut delicatesa lor era
PUBLICISTICĂ
425
mai suavă. Cred că e un simplu şi inocent capriciu de critică năzuroasă. Subsemnatul l-am văzut pe domnul Bulow acum pentru întâia oară şi am dreptul să fiu obsedat de incomparabila lui putere de expresivitate. Omul ăsta, cu o mie de variaţiuni geniale consecutive, se succede în sineşi cu o fertilitate în numeros şi infinit mai rapidă, mai proaspătă şi mai nouă în fiece pulverizare a secundei sale psihice decât imaginaţiunea. Teroarea înspăimântată şi siluit docilă a bătrânului Moise, atunci când primeşte porunca tinerilor aristocraţi beţi, ca să danseze şi atunci când el dansează, grotesc şi tragic, este creată de domnul Bulow cu o mână de vrăjitor, egală cu mâna aceluia care împinge la capodoperă sau la nebunie. Să fac mărturisirea că am rămas consternat ar fi prea puţin, Bulow m-a dezechilibrat şi m-a demagnetizat, ca un cub de oţel, ale căruia nobile molecule, prin trecerea unei raze demonice, s-ar dezagrega subit în scrumuri de sodă. în muşchii mei intelectuali s-a insinuat suferinţa unei dominaţiuni forţate; am dorit să mă strâmb ca el, să pipăi lumea cu convulsia lui, să râd ca un idiot şi să mă doară.
Doamna Kadison sfârşeşte cronica de teatru cu o imagine agreabilă şi dulce, conţinută pe un abajur de lampă sau pe un vitraliu colorat în cristal şi străpuns de-o lumină de soare portocaliu. în mişcarea ei satanică şi pură, şerpuiesc odată cu magiile unui talent vaporos şi mut, liniile nervos desinate şi armonizate felin, ale unui corp de păpuşă.
1925
TEATRUL MIC „IANCOVESCU“
O bună şi prea târzie măsură a început să lege teatrele particulare cu teatrele oficiale, în ideea extrem de elementară
426
TUDOR ARGHEZI
şi care totuşi trebuia descoperită, că arta dramatică este pretutindeni aceeaşi, fie că plăteşte chirie, fie că locuieşte gratuit. Teatrele particulare au fost împinse să introducă în repertoriu şi lucrări originale româneşti. Ministerul Artelor, specializat agresiv în arta dramatică şi în cea cântată cu costum, făgăduind şi chiar vărsând subvenţii în sprijinul ideii elementare.
De altfel, statul nu face decât să restituie cu mâna ministrului din strada Fântânii o fracţiune din totalul încasat în sorţul ministrului din Calea Victoriei, colţ cu staţia de trăsuri. Mai mult, teatrele particulare plătesc un bir Teatrului Naţional: din carul cu tutun li se dau înapoi câteva ţigări şi o cutie de chibrituri.
Forma interesând însă mai mult decât fondul, ministerul cu pricina nu s-a sfiit să inoveze într-o materie în care se va putea, poate, într-o bună zi, lucra cu folos. Bacşişul dramatic a evoluat; poate că şi pomana literară va găsi vreodată un ministru de profesiune inginer sau agronom, dispus printr-o fantezie subită să contribuie la întemeierea unui teren propice talentelor scriitoriceşti; nu prea credem, căci miniştrii preferă în general spectacolul lecturii; nimic nu ne împiedică să presupunem.
Teatrul Mic a încăput şi el în tiparul concepţiei celei noi a ministerului, el care se apucase să joace teatru original românesc, cu mult înainte ca inspiraţia să fi vizitat fruntea glorioasă şi laureată a domnului ministru.
Trecând de la Teatrul Naţional, unde toate sforţările artistice şi intelectuale au stabilit definitiv tipul spectacolului panoramic şi şansele abecedarului ilustrat în culori, trecând peste drum de Palat, la teatrul domnului Iancovescu, publicul îşi regăseşte funcţiunile respiratorii chiar într-o serie de frivolităţi.
PUBLICISTICĂ
427
Fără să-l fi iritat cu problemele, Teatrul Naţional l-a copleşit în abţibilduri şi focuri bengalice. în acest soi de teatru, împrumutat istoriei sau silit să fie secular, şi autorul şi actorul întâmpină dificultatea ieftină a muzeului de arheologie, reprezintând vie şi reconstituită din cârpă şi mucavale o ambianţă defunctă, pe care singure stampelor şi zugrăvelilor epocii li-i permis să o înfăţişeze.
Dincoace, în teatrul actual, sportul fanfaronadei este din capul locului exclus. Purtătorii sacoului de culoare cenuşie al timpului de faţă, anonimii, fără fireturi pe marginea pantalonilor, fără turnuri de dantelă la gât, fără anterie sau pene la pălării, sunt destinaţi unui gen de teatru, în care personajul joacă rolul unei idei şi acţiunea este extrasă din viaţa cunoscută. Persoanele sunt semnele indicatorii ale traiectoriei abstracte a unei posibilităţi. Deşi certat cu aspectele, spectatorul zilei de azi, mai adânc şi mai sufletesc decât în trecutul mulţumit cu o vânătoare cu trâmbiţe, cai şi câini, gustă tendinţa în tot ce se realizează, de concentrare, de obţinerea liniei drepte şi a punctului strâns în sineşi. Când locul pe planetă se socoteşte cu metrul pătrat, este anacronic şi barbar să te documentezi de la sursele de lăbărţare: omul nu mai umblă pe patru labe, nici cu comanac.
De altfel, aci stă meşteşugul; cu un clavecin fabricat acum câteva zile să evoci eternitatea şi cu doi oameni din mijlocul nostru să frămânţi omenirea. îndată ce se depărtează de stricta lui datorie, teatrul cade în altceva, care poate fi tot ce voieşti afară de teatru. Chibriturilese ţin în cutie şi vinul este păstrat în sticlă.
Ipocrizia criticii insinuiază că teatrul reprezintat de domnul Iancovescu fiind frivol, este imoral. Ea admite în viaţa privată toate spurcăciunile - însă ia atitudine la teatru - şi în special la Teatrul Mic, devine pedagog şi popă.
428
TUDOR ARGHEZI
Cine obligă teatrul să puie neapărat probleme şi mai ales problema proastă a câte unui cititor alambicat şi puţintel la minte, de literatură polară? Pe lângă menirea de-a analiza, teatrul mai are una şi destul de omenească, atunci când ne amuzează. Dacă o piesă ne-a făcut să surâdem, sănătatea noastră morală a câştigat: autorul a izbutit să ne influenţeze, oricât l-am înjura după aceea, vexaţi în principii.
O seară la Teatrul Mic, după, de pildă, un Meşterul Manole, este cu totul reconfortantă. Genul, împotriva căruia nu avem nimic de zis, atâta timp cât inventează şi menţine curiozitatea, dobândeşte o valoare completă, strecurat prin uimitorul talent al domnului Iancovescu, ca glicerina extractivă în contact cu violeta de Parma.
La Teatrul Mic, publicul a putut să preţuiască pentru a doua oară, într-un act cu titlul destul de suspinat, Biata inimâ> destoiniciile delicate ale unui nou autor român, domnul Poldistern, cu un praf, acest domn reuşeşte să facă în fiecare seară şapte sute de cupe de şampanie autentică şi să îmbete plăcut o jumătate de oră publicul din sală. Subiectul se ia abia cu o linguriţă şi cu o linguriţă de care te-ai mai servit. Nu este cu totul nouă în literatură - nu-i aşa? - situaţia bărbatului infidel, care îşi dă seama, la urmă, că nevasta lui e preferabilă, chiar la gust, aventurierei, şi poate că nici o situaţie de nici un fel, nu mai este cu totul nouă. Dar domnul Poldistern îşi desinează nuanţele cu dibăcie şi duce jucându-se interesul actului său până la sfârşit cu o agerime gingaşă şi cu „fini“ franţuzesc.
1.	„GEORGE: Restul a venit de la sine, îndată ce am schimbat întunericul de-aci cu întunericul din camera de culcare“.
2.	„GEORGE: Sunt femei atât de încântătoare încât la dânsele până şi gestul de a primi plată poate fi dezinteresat“.
PUBLICISTICĂ
429
Dialogul, simplu, culant, are substrat şi este lipsit de accent similiromantic.
Asemenea facilităţi şi fonduri artistice fac să se aştepte de la domnul Poldistern piese întregi, pentru câte o seară întreagă şi un nume în repertoriul românesc, care să agrementeze cu fragilităţi parfumate literatura.
Regretul de încheiere. Ştie Ministerul Artelor, care a luat cunoştinţă de existenţa teatrului Iancovescu, după cinci ani de munci cumplite şi de realizări peste puterile unui om şi ale unui artist, că domnul Iancovescu îşi termină contractul cu proprietarul localului peste şase luni şi că trebuie să închidă teatrul ca să lase liberă sala pentru o băcănie sau o expoziţie de maşini automobile, tocmai atunci când autoritatea teatrului s-a impus? Publicului nu\i se cuvine nici un drept asupra acestui local şi nici artistului nici unul?
Sau: proprietarul adevărat al localului - domnul Bercovici ni se pare, bancherul şi miliardarul - nu crede că ar avea o datorie suavă faţă de artă şi nu s-ar simţi măgulit să contribuie cu o scăpare din vedere a strictelor legi de contabilitate, aplicate în foarte mic, la înaintarea teatrului românesc?
Pentru câţiva oameni răspunsul cu fapta este aproape obligatoriu.
1925
LETTRES D7TALIE
Cazul pamfletarului Courier este analog cu destinul întârziat al poetului Baudelaire. Şi unul şi celălalt se ivesc şi debutează după ce viaţa de mult a trecut. Felicien Rops ar fi ilustrat, poate, acest eveniment fizic cu o sală de spectacol
430
TUDOR ARGHEZI
imensă, în care publicul internaţional, ridicat în picioare, aplaudă două schelete într-un număr de cafe-concert.
Francezii au suferit adeseori umilinţa de-a lua ştire despre dascălii lor de la vecinii din vest şi nord. Când îi cinstesc America şi Europa, patria le consacră articole analitice superbe şi ediţii.
Ca şi Baudelaire, Paul-Louis Courier era citit la Oxford, la München, la Fribourg şi chiar la Bucureşti, înainte ca unanimitatea naţională să-l fi recunoscut. Familiar singuraticilor din Florenţa, el se găsea cu sinceritate ignorat la Paris.
Asemănarea dintre cei doi artişti se menţine pe manuscris: aceeaşi docenţă intelectuală, aceeaşi culoare, aceeaşi linie ruptă pe hârtie ca dintr-un metal. Respect pentru gândire şi devotament pentru formă, fără care gândirea e un exerciţiu animal şi indiferent. Baudelaire a fost un pamfletar în versuri şi numai cadenţa egală şi rima îi deosebesc pe aceşti doi popi ai literaturii franceze, unul de altul.
La noi noţiunea pamfletului, a genului pamflet, s-a impus şcolăreşte, derivată de la proştii didactici ai Occidentului, care cunosc în toate celea singura expresie de platitudine a unui obiect, cojit de dimensiune; obiectul clapon. Pamfletul supără întodeauna pe cărturarii mărginiţi din pricina vivacităţii, a spontaneităţii şi a caracterului nemaipomenit şi sălbatec, cu care se înfăţişează - după cum tâmpiţii sunt ofensaţi de inteligenţă. De aci injuria de „pamfletar“ pe care îşi închipuie că o creează câte un nerod universitar, fără să fi bănuit că pamfletarul e un artist (oricare i-ar fi puterea expresivă).
Pamfletul surâde: dascălul e grav. Pamfletul dansează: dascălul e moral. Pamfletul cântă: dascălului buzele-i sunt groase şi mintea opacă. Pamfletul ridică voiniceşte pumnul: dascălul e laş, într-o bancă din fundul unei săli de cursuri, urduros, bleg şi gângav, dascălul face o teorie jignită pentru cei mai buni şcolari ai lui, adică pentru cei mai proşti; aceia
PUBLICISTICĂ
431
care îşi încep ideile cu „Având în vedere“, cu „Numai fiindcă ne raportăm“, cu „Aşadar, după cum spusei mai sus“.
Refularea didacticului se cuprinde în numărul mic al pamfletarilor cunoscuţi. La un milion de critici, prefecţi, consilieri şi rectori, abia se iveşte câte un pamfletar din când în când. De la Moisi, Iisus Hristos şi Omer, numărul pamfletarilor e cam tot atât de mic ca şi până la dânşii. Shakespeare, Rousseau, Calvin, Baudelaire, Paul-Louis Courier, Goethe, Nietzsche, Ibsen, Dante, Luther, Dostoievski...
Catedra, didactica, fiind voluminoase şi greoaie ca ţarina agricolă la bursa din Galaţi, ele au cerut, au obţinut şi autorizat volumul, opus fulgerului şi scânteii. Veacuri întregi bietul cititor a trebuit să suporte şi din partea penelor celor mai agile, convertite de bucătăria contimporană, anecdotele pe sute de pagini, opurile mari, opera considerabilă. Neputându-se scărpina de elefanţi, ci numai de ţânţari, Dascălul a luat în deaproape iubire pahidermul şi a fugit cât a putut de stele şi de purici, El concepe în stil crocodil şi în graţii girafă.
Războiul avu măcar atâta bun efect: a minat cariera volumului şi a farsei şi a scos la drum şi la lumină coeficientul şi energia: acul şi trăsnetul, forţe rezumative - pamfletul!
1925
—	ASPECTE
De vreme ce Teatrul Naţional a inovat, pentru mângâierea artistică a publicului, genul dramatic de-a transporta pe scenă, seara, lucrurile banale, văzute în tot timpul zilei pe stradă, ni se pare şi mai puţin la nelocul ei introducerea în rubrica spectacolelor a noilor aspecte din oraş. Acestea, în afară de meritul noutăţii, prezintă interesul că sunt reale şi adevărate - şi
432
TUDOR ARGHEZI
gratuite. Ele contribuie la confortul public, care-i gust şi estetică aplicată, infinit mai mult decât actele câte unui literat cu inspiraţie absentă. Apoi, Teatrul Naţional, ca să culmineze în genul preferat, nu aduce pe scenă măcar câteva trăsuri cu vizitii şi cai în carne şi oase, Palatul Poştelor, Dâmboviţa, Uzina de gaz. în capitală circulaţia tramvaielor, a birjarilor şi automobilelor a rămas intactă şi oraşul ne înfăţişează numeroase lucrări originale, încă neatinse de talentul inventiv al autorilor dramatici.
Am dori în chipul cel mai discret să aducem laude domnului Costinescu şi tovarăşilor săi municipali pentru opera tăcută şi îndrăzneaţă realizată în Bucureşti.
Simplu cetăţean al comunei, înscris la o plângere edilitară, la începutul regimului comunal actual, văzusem uimit cum noul primar putea să distrugă un proiect, elaborat de câţiva ingineri şi desenat cu multe peniţe, cerneluri şi munci, pe o imensă foaie de pergament. Primarul, aşezat la biurou, tăia cu creionul roşu şi albastru linii groase, violente, inacceptabile în politehnică, prin desişul delicat al proiectului prezentat. Pe faţa inginerilor s-a citit de la primul creion groaza haotică a turturelelor, urmărite până-n cuiburi de-o pasăre de vânătoare. Ei au ieşit decapitaţi din cabinetul domnului primar, zguduit de un râs cinematografic - iar noi, asistenţii, cu convingerea că noul primar se pricepea admirabil să strice, am avut viziunea unui edil viitor, ştrengar şi copilăresc, care în câteva săptămâni va umple păreţii urbei, condusă de capriciile sale, cu desenuri stilizate special, însoţite de un cuvânt feminin explicativ.
De curând, am făcut o plimbare prin capitală. încă poezia urbană nu se mâzgălise cu noroi: carele cu varză şi cartofi nu transportaseră încă pe bulevarde pământul unsuros al drumurilor dimprejur, supuse altei competinţe.
Piaţa Mare, care a fost zeci de ani un sălaş de corturi barbare, se transformase într-o agreabilă localitate climaterică
PUBLICISTICĂ
433
şi hala de carne se ridica din mijlocul prăvăliilor orânduite în părerii ei, ca un cazino şi ca un teatru. Răspântia Palatului de Justiţie, care începând din colţul străzii Carol şi continuând într-o imensitate de mocirle succesive, dincoace şi dincolo de cheiuri, permanentizase grava ruşine balcanică a unei capitale mari şi interesante, a devenit un parchet de dans de câteva hectare pentru domnişoarele automobile, sprintene şi cauciucate. în fosta stradă a Colţei a dispărut maidanul, retras între zăbrele; grilajul spitalului s-a mutat înlăuntru, deschizând o bucată de bulevard iar, mai siîs* un mal întreg de case s-a năruit, ca să apară din dosul dărâmăturilor linia viitoare a trotuarului, cu biserica italiană şi o clădire monumentală. Piaţa Victoriei s-a occidentalizat şi din rondul întâi a fost suprimat şi aruncat peste grădinile şoselei un bazin inutil, pe care zeci de ani trăsurile l-au ocolit cu credinţă. Răscrucile din capătul bulevardului Pake s-au însumat într-o arenă occidentală. Târgul Moşilor se rezolvă într-o schiţă de mare cartier...
Pretutindeni unde biurocraţia, lenea şi frica respectau o apucătură veche, o murdărie divină, un punct tabu, doctorul Costinescu a răsturnat, a netezit, a răscroit, a masacrat. O simplă corectură a trotuarului pe strada Academiei, lărgeşte viaţa colţului de lângă statui şi o civilizează. Singură primăria ar putea să ne povestească detaliat, într-un album comparativ, complexul ei efort de reconstruire, pe care, trecători distraţi şi grăbiţi, le remarcăm.
Dacă ne^aducem aminte că de la spintecarea capitalei în câteva bulevarde, datorite curajului constructiv al lui Pake Protopopescu, nu s-a mai făcut, subt numeroşii primari, ajutori şi consilieri, aproape nimic, realizările domnului doctor Costinescu se impun ca o dovadă de autentică valoare personală. Presa, care ştie totul şi ceva mai mult, a ignorat îndeajuns rezultatele actualei administraţii comunale. Oare nu ar fi locul şi timpul să ia, liber, iniţiativa menţinerii doctorului la
434
TUDOR ARGHEZI
primărie, consacrat inamovabil şi etern, peste politică şi peste guverne, printr-o lege construită anume pentru el?
Cât să ne mai ţinem pe terenul aspectelor edilitare, la care ne vom întoarce adeseori, ca la un subiect preţios abandonat de bunăvoie, să nu scăpăm din vedere menţiunea deosebită, cuvenită unui alt colţ de oraş, ieşit în câteva zile, din pământ, pe aceeaşi stradă a Academiei, din care se desparte o fermecătoare alee de piatră gălbuie, cu un avuz printre flori, în fund. Un arhitect cu gust, subt iniţiativa unor oameni de gust, a clădit acolo un circ de magazine, o scenă comercială cu câteva zeci de culise şi vitrine, frumoase ca nişte muzee şi liniştite ca nişte refugii. Am întrebat cine sunt autorii acestei frumuseţi reale, de-o ordine care întrece adeseori arta şi literatura - şi am aflat că ei se numesc foarte simplu şi modest Becker, Packer şi Jean Pauker, că sunt bancheri, că nu au scris nici o piesă de teatru, că nu au publicat nici un afiş, că nu au râvnit la glorie şi posteritate.
1925
RELATIV
Cea mai frumoasă din cele două cochete, însoţite de un bărbat cu ochelari, purta părul tuns pe ceafa palidă şi grasă şi crestând îngheţata roşie ca bujorul cu lopăţica de argint, confecţiona mii de nimicuri aproape gingaşe şi antipatice. Era cea mai frumoasă, din pricina comparativului ei, prietena răzămată în cot pe un alt colţ al mesii de marmură neagră.
Capul caricatural al prietenei se ascuţea stacojiu în cele patru reliefuri ale figurii, nasul nemăsurat, bărbia încovoiată cu un alt nas, frate invers cu cel dintâi, frunzele urechilor lătăreţe. Buzele ei erau chirurgicale şi plaga lor cicatrizată
PUBLICISTICĂ
435
dezvelea în timpul surâsului hidos, gingia vânătă şi maxilarul cariat ca zahărul înmuiat în cafea. Decoltate după modă, vinele violete ale gâtului umflau cu rădăcini negricioase grumazul. Domnişoara îşi arăta şi picioarele până la genunchi, duse subt fusta orgolios scurtă şi concavă, de bătrân călăreţ, în pantofi cu tocuri lungi ca nişte dopuri.
Adeseori te vei fi întrebat cum s-a făcut că un bărbat şi-a putut alege o nevastă sau o ibovnică dezgustătoare.
Eşti de acord cu mine, fără îndoială, că există un urât, o formă plină şi definitivă a urâtului, peste care nu se poate trece. Natura care îşi dispreţuieşte opera sistematic, permite să atingă maturitatea şi unei serii anatomice speciale, de schiţe, de încercări, numite în industrie reziduri şi deşeuri. Acestea ţin intervalul dintre scheletul pur şi carnea aproximativă, construită dintr-o chembrică odioasă, şi probabil că intenţiile adevărate ale naturii le-au destinat grămezilor de imondice. Civilizaţia însă păstrează toate strâmbăciunile fizice, le oferă pudră, le fabrică farduri, parfume, roşu de buze - fără să le stârpească libidinea şi instinctul, feroce şi agresive. Punga lor cu senzaţii erectile pândeşte neîncetat, ca foile unei anumite plante, ciulită şi mâzgălită cu o gelatină digestivă, muştele din zbor. Cum se face că un bărbat prezentabil, fotografic, primeşte să-şi ameste^ mădularele agere, conformate şi solide cu asemenea triste viscere?
într-un moment regretabil, s-a întâmplat tânărului să-i fie alegerea foarte limitată. într-o gară mică de provincie îţi aprinzi ţigara, în lipsă de chibrituri, şi de la felinarul cu rapiţă al inspectorului de vagoane. Ia o masă, undeva, el a procedat prin eliminare. A înlăturat o cocoaşă a pieptului sau a spinării, a înlăturat gâlca supurată şi închisă, a înlăturat mirosul prea caracteristic de mâţă şi ceapă al unui bust cu mocirle vizibile subt braţe, a înlăturat şi o coxalgie, reţinând o unică făptură şi dăruindu-şi inima contrariată unei frumuseţi, al căreia defect
436
TUDOR ARGHEZI
consistă numai într-o păreche de ochi cu căutătura la rădăcina nasului şi într-o gură buzată, strânsă dedesubtul nărilor, iepureşte. Mâhnirea vine târziu, atunci când o altă comparaţie, tragică, se petrece, într-o localitate cu mai multe femei. De aceea, prudenţa părintească porunceşte ca fetele din punctele mici de pe hartă să fie măritate pe loc, în timpul unei vizite şi mai cu seamă pe înserate şi după-masă.
Greutăţile vieţii m-au izolat odinioară într-o comună rurală cu spital, unde fusesem numit medic. Persoanele pe care le vedeam zilnic erau jandarmul, cu care nu puteam lega prea mult relaţii şi un învăţător, de tovărăşia căruia mă cam ostenisem. Ştii cum circulă sângele într-un individ de douăzeci şi şapte de ani: mă simţii singur. De la fereastra mea, mi-era dat să contemplez spectacolul furios al curţii. Cocoşul în mijlocul unui harem de cadâne docile repeta de zeci de ori pe rând profesia lui instantanee. Câinii se mângâiau cu mecanism. Raţele chiar, lăbărţate, se scuturau satisfăcute subt ciocul de lemn al amantului adorat. Nevasta preotului începuse să-mi pară delicioasă. M-am îndrăgostit de verişoara unui arendaş, divorţată de două ori şi de opt ori mai voluminoasă ca mine. Ajunsesem să întreţin chiar relaţii artistice cu această mătuşă, pentru că citise pe Coşbuc. Cu toate că nu pricepea nimic din tot ce-i puteam povesti jucând în table, când arendaşul ne lăsa singuri ca să o mărite pentru a treia oară, o socoteam în acel fund de ţară, unde mă găseam, drept femeia cea mai distinsă, pentru că purta capot roşu de catifea.
Şi fiindcă îmi spovedesc ruşinile, care mă fac să roşesc de câte ori mi le aduc aminte, nu trebuie să uit nici lăptăreasa de pe vremea când eram student. Nu ştiu ce m-a fermecat într-o dimineaţă, graţiile găleţii şi a felului cum o aplecase în ocaua de tinichea sau ciorapii ei de lână roşie, legaţi la genunchi cu un fitil de lampă. închipuieşte-ţi că, după o săptămână, mi-a adus în faeton un băiat de cincisprezece ani, corigent la
PUBLICISTICĂ
437
matematici, ca să-i dau un bilet de recomandaţie. Era cel mai mic copil al lăptăresei mele, din cinci şi începusem să fac parte din familia numeroasă a soţului lăptar.
în faţa celor două doamne cochete, cu un domn, aşezate la o masă de lângă masa mea, la bufet, mi-am adus aminte o imensă cantitate de porcării variate, al căror sinistru autor fusesem fără voie, constrâns de câte o împrejurare.
Poate că ai şi tu acest nărav: eu de câte ori văd o femeie şi cu deosebire o femeie urâtă, mă căznesc^să aflu cum e pe dedesubt. Fecioara urâtă de lângă mine, prin faptul că o examinam, s-a crezut autorizată să mă farmece. E ciudat că şi femeile lepădate de cruzimea destinului, trag nădejdea că un bărbat agreabil se va ivi odată ca să aprecieze în exemplarul lor pasiunea. Privirea ăstor femei se lipeşte de dumneata ca un plasture şi cuvintele lor sunt toate găurite cu dublu înţeles. Strangulată de sex, persoana lor trăieşte crâncen cu o singură năzuinţă. Dorinţa suspendată în speranţa prăzii masculine întârziate, îşi ridică fermenţii, ca vinul din drojdii la suprafaţă şi figura se arată impregnată de o sevă dogoritoare, care îi împrumută o îngroşare^jo-beşicare şi un greu miros. Când educaţia o împiedică să se culce cu vizitiul, într-o noapte de suprem sacrificiu faţă de comenzile arzătoare ale naturii, fecioara bătrână şi caricaturală se dedică operelor de revendicare obştească; o formă a chemării bărbatului, pe care neputând să-l strângă şi să-l devore, îl imită servil.
Cine din noi nu a cunoscut în prima lui tinereţe pe intelectuala cu mintea gravidă de idealuri şi cu un şold uscat ca un topor, subt frecarea indiferentă a ghiozdanului cu cărţi? Care din noi nu a consimţit la jertfa fizică şi morală pentru consolarea umanitară a unei paiaţe nervoase, la acea vârstă, încă neexploatată de marile idei, a tinereţii haotice, dezinteresate şi risipitoare? Care din noi nu păstrează din acest anotimp
438
TUDOR ARGHEZI
oroarea, spasmul intelectului factice, spaima de semitonul falş al noţiunii?
Domnişoara de la masă purta pălăria violetă, cu marginea răzimată fantezist pe jumătatea nasului roşcovan. Vorbind, limba ei, ca o şopârlă fără ochi, îi lingea cuvintele mai grase şi buzele ei aveau sorbituri şi fine plescăieli. La un bal select participaseră omoplatele ei încovoiate şi mărul lui Adam din gâtlej. Povestind, ea se închidea, se deschidea, se storcea sentimental, femurele i se alăturau de plăcere şi, desigur, rufăna ei asuda. Tovarăşa cea frumoasă, cu un profil de berbec obc z conştientă de regnul şi de stăpânirea ei de neconcurat, întocmea anecdota pretenţioasă a unei plimbări într-o barcă pe un lac.
Preferinţele cerebrale ale urâtei erau remarcabile.
—	Cum ajung acasă, eu citesc. Citesc la culcare. Mă scol şi citesc. Dis-de-dimineaţă ies cu cartea în grădină. Ah! ce farmec şi câtă splendoare! Mireasma florilor mă îmbată, mă transformă, lumina dimineţii mi se strecoară în tot sufletul, ascult cu extaz glasul păsărelelor din frunziş. îţi place Müsset? Cerul e ca o...
-	Chelner! Iute! Plata!
1925
CONSIDERAŢIUNI PROFESIONALE
Specie procesivă prin cerebralitate, îndoindu-se aparent de calitatea convingerilor proprii şi fracţionar în personalitatea lui, omul născoceşte în toate împrejurările în care ar fi dator să se manifesteze întreg, cu acte şi sensibilităţi, o instanţă străină, între el şi faptele lui sociale sau individuale, juridice ca şi
PUBLICISTICĂ
439
estetice, el construieşte o bară materială sau ideală şi pune juraţi şi judecători dincolo de ea, defilându-se pe dinaintea catedrei şi cerând să fie judecat.
S-ar presupune că această strămutare concertată a com-petinţei, din insul tău în mijloacele unui al doilea, constituie numai o dovadă de recunoaşterea insuficienţei personale şi de cinstită modestie. în acelaşi timp însă ce împricinatul apelează la judecata străină, el complică frumuseţea renunţării cu un advocat, a căruia prezenţă din punctul de vedere al situaţiei morale ia judecătorului recunoscut cel puţin jumătate din încrederea şi împuternicirea lui abstractă:^Căci cu toate că încredinţează altuia hotărârea, clientul voieşte ca dreptatea să i se dea lui exclusiv.
Este ca şi cum plugarul şi-ar duce cumpărătorul şi sacul cu grâu la cântar, şi în vreme ce marfa se cumpăneşte ar voi să ţie piciorul pe decimal.
Când omul s-a despersonalizat într-atât încât şi-a cedat dreptul de-a fi cârmit unui căpăstru, el comite în realitate un act de ipocrizie, prevăzător pentru cazul aproape cert că nu are dreptate - şi cere ca personajul în mâinile căruia se abando-
1 lui folos. El nu caută în fond
Recriminările de după proces sunt întodeauna violente, din partea celui care l-a pierdut şi prima acuzare adusă instanţei judecătoare este de norma speranţelor lui înşelate: complicitatea cu adversarul.
La tribunal, pricinile sunt încredinţate unui judecător; la teatru şi în literatură sentinţa aparţine criticii. Bună atâta timp cât lasă nădejdea intactă şi pare coruptibilă prin sentiment, ea se face rea şi reprobabilă imediat ce-a emis o părere dezavantajoasă.
Este interesant de urmărit atitudinea sufletească a unui autor de teatru, de pildă, înainte de jucarea lucrării lui
440
TUDOR ARGHEZI
dramatice. N u există individ mai politicos şi mai prevenitor ca scriitorul încă nereprezentat. Surâsurile lui sunt nişte bomboane, salutul lui şi strângerea lui de mână sunt nişte daruri, generozitatea lui de a-ţi fi agreabil e uriaşă. Fără să ştie că eşti sau nu căsătorit, autorul trimite jerbe de duioşii „Doamnei“, sănătatea şi buna dispoziţie a familiei devin preocupările lui de preţ. Dacă-ţi scapă supărarea că ai un copil constipat, regretul să vezi pe autor că este muncit de această neplăcere, începe să te consume, o singură suferinţă îi lipsea bietului băiat, copleşit de repetiţii şi înjunghiat de trac!
După premieră, se pot întâmpla câteva neajunsuri.
Autorul a cunoscut un succes adevărat. îl întâlneşti, însă numai în trăsură. Pălăria nu se mai ridică: un deget grăbit îi atinge marginea puţin. Autorul e ocupat şi distrat la extrem: aleargă. Unde? Nu se ştie. Izbânda lui cere mişcare şi risipă de direcţii. Se aştepta la succes, succesul e legitim. Publicul se pricepe bine, el este unicul criteriu al operei de artă.
Autorul a căzut. îl întâlneşti pretutindeni, pe jos, gata să-ţi facă teoria căderii nejustificate şi întârziind asupra fundamentalelor însuşiri ale lucrării, neobservate de un public, căruia îi mai trebuiesc cincizeci de ani de teatru ca să se şlefuiască. Păcat că nu s-a născut francez. Parisul i-ar sta acum la picioare.
Nu l-ai lăudat pe autor. Sau nu l-ai consacrat etern şi inimitabil, sau - mai grav - i-ai contestat meritele lucrării. Situaţia se agravează excepţional atunci când autorul îţi este prieten. Autorul prieten nu admite în ruptul capului să ai o părere în discordanţă cu linia prieteniei. Trufia lui e atât de vastă încât chiar prietenul foarte vechi este în stare să rupă cu dumneata, pentru infectul motiv că nu l-ai descoperit măreţ atunci când a fost lamentabil.
Cea mai uşoară situaţie pentru un judecător onest de literatură şi de teatru, care cunoaşte suferinţele dezonorante ale unui prieten autor, este să se abţie, să tacă. Atunci intervine
PUBLICISTICĂ
441
chestiunea: de ce taci? Vorbeşte! Evident: vorbeşte pe placul trufiilor mele.
Fudulia literară e un abject sentiment pe care, ca să pomenim de ea în casa spânzuraţilor, subsemnatul nu l-a încercat niciodată, nici la elogii, nici la injurii. Când îl înjură un confrate, îşi zice că poate să aibă dreptate, iar dacă îl laudă presupune că se înşeală, dat fiind că nimeni nu cunoaşte cumplitele şi adevăratele scăderi intelectuale şi artistice ca autorul însuşi - pe de o parte; iar pe de altă parte, pentru că nimeni nu este răspunzător de talentul ce are sau de absenţa unui talent. Urciorul cu frumuseţi distilate rămâne proprietatea unei divinităţi recunoscute, care trece când vrea şi unde vrea, în cuprinsul nopţii, şi pune, dacă binevoieşte, o picătură în călimara scriitorului de silabe.
Aproape singurul autor român care a ştiut pe vremuri să fie impermeabil la insulta literară fusese domnul Victor Eftimiu. După război, s-a devalutat şi el.
1925
AUTORUL
Sunt cel mai mare scriitor, nu încape îndoială. Am scris din primele zile ale adolescenţei şi, încă de pe atunci, dacă nu eram cel mai mare, desigur că începusem să fiu unul din fruntaşi. Precocitatea e privilegiul marilor talente. Când alţii silabiseau, eu aveam un punct de vedere literar.
Rămâne ceva încă nu tocmai pe de-a-ntregul desluşit. Sunt oare numai un foarte mare talent, sau mai degrabă un geniu imens? Aş fi tentat să cred că personalitatea mea se cam împarte între două categorii, pe care le resoarbe şi le confundă. Sunt
442
TUDOR ARGHEZI
talentat în proză şi genial în poezie şi extraordinar în ce priveşte spiritul de observaţie şi analiză.
Este adevărat că părerile mele asupra evenimentului ce reprezint sunt împărtăşite pe de-a-ntregul mai cu seamă de nevastă-mea şi de copiii mei, care au moştenit, de la părinte, enormele lui însuşiri. Noi constituim un trib cu o religie deosebită: individualitatea mea. Soţia e mândră să aibă un bărbat care suprimă veacurile în tovărăşia ei, iar copiilor le-am j inculcat cultul literaturii, începând cu opera mea. Ei nu s-au jucat ca toţi copiii: ei au citit, în vreme ce alţii rămâneau copleşiţi de atmosfera vulgară a păpuşilor şi a jucăriilor. Copiii ; mei nu puteau să semene cu odraslele cititorilor: căci au deprins repede arta de a fi autori. De câte ori au fost rugaţi să reciteze o poezie banală de abecedar, ei au spus din lucrările proprii şi dintr-ale familiei. Şi felul cum le-au spus e şi el interesant; căci pe lângă talentul creaţiei mai avem şi talentul dramatic, de-a materializa cu vocea, cu gestul, cu mimica opera literară.
Surâd când doctorul trece cu palma pe şira spinării copiilor mei, când le examinează sângele din buze, din pleoape şi din lumina urechii. Imbecilul mă vexează. El nu concepe ce-i un intelectual, un copil de intelectual, el ar voi să-i vadă şi pe-ai mei umflaţi ca porcii de măcelărie. Medicina nu se poate compara cu literatura şi în special cu literatura mea: e-o meserie inferioară. Medicul nu ştie să facă deosebirile necesare între un autor şi un simplu cititor. Cu aceleaşi degete îmi pipăie si mie anatomia, ca tuturora. Nu ştie să puie nici inteligenţă, nici stil, nici imaginaţie în cercetările lui. El mă întreabă cu inconştienţă: „Cum merge scaunul? V-aţi analizat urina? Şi-mi cere să scot limba, să mă dezbrac, să mă ausculte, convins că funcţiunile mele atârnă, ca la toată lumea cealaltă, de scaun, de urină. El tratează aurul ca tinicheaua, fără să poată pricepe puterile deosebite care provoacă echilibrul şi-l păstrează în
PUBLICISTICĂ
443
organismele de elită, situate în afară de tot ce este ştiinţă şi experienţă.
Insul care nu a scris în viaţa lui măcar zece sonete, nu poate să existe. Poezia, versul şi pe urmă proza, sunt singurele pietre de încercare ale valorii. Poţi să fii burduf de carte; asta e indiferent; dar poţi să dispreţuieşti chiar ştiinţa copilărească a gramaticii şi să faci poezii splendide: asta e totul în viaţă. Evident că ceilalţi, deşi scriu, sunt departe de a se ridica la nivelul meu; am mai spus-o, sunt extraordinar, - dar între un mare învăţat şi unul din scriitoraşii generaţiei actuale, eu tot pe unul dintre cei din urmă prefer.	^ -
Constat cu scârbă tăcerea sistematică din jurul meu. Am scos aproape anual câte două volume, sunt un autor citit, şi critica a tăcut întodeauna. Ce-i, în definitiv, altceva critica decât produsul de a zecea mână al unui creator fără vocaţie? O ştiu destul de bine; totuşi, când se întâmplă să apară o apreciere (slabă) sau portretul meu într-un ziar, mă trece o căldură de satisfacţie. Atunci iau gazeta, eu care nu citesc gazetele, scrise ca vai de lume, şi o arunc dimpreună cu hârtiile şi corecturile mele, distrat, pe masă, ca un lucru fără însemnătate, după ce i-am şdfbit conţinutul pe stradă, de câteva ori. Mă aşez şi parcurg.
-	Ai găsit ceva? mă întreabă nevasta.
-	Ia, o prostie. încă unul care mă plictiseşte cu laudele lui.
Dar plăcerea e-ndeobşte jignitoare. Căutând mai bine în
intimitatea elogiului, văd că el nu se adresează de-a dreptul mie sau mai bine zis operelor mele. Este sau vorba incidental de mine, ca de satelitul unei împrejurări, sau sunt complimentat de bunătatea mea sufletească. încă nimeni nu a scris otova, aşa cum ar fi de dorit: „Domnul Cutare este cel mai mare scriitor din toate timpurile“. Nici un critic nu a găsit această formă, totuşi atât de elementară. Ca să vorbească de mine, critica vorbeşte aproape regulat de altcineva. încă nu am citit un
444
TUDOR ARGHEZI
articol lung de cel puţin trei coloane, purtând ca titlu, cu litere	s
compacte, cum se cuvine, numele meu. în librăria străină am	i
văzut volume întregi de studii consacrate câte unui confrate de pe vremuri. Criticii noştri nu se pricep să facă o carte, de pildă, ca străinii: Balzac, sa vie et son oeuvre; Goethe et son temps; sau lapidar: Dante. Ei abia sunt în stare să dea din când în când câte un articol alambicat, ocolitor, aşa scris, aşa construit încât nici nu ştii cu ce te-ai ales după lectură. Dacă nu citesc neted într-un articol, şi de mai multe ori, fără deşartă frazeologie, că sunt un scriitor genial, nici nu mai citesc. Criticul la noi nu poate să-ţi procure o bucurie întreagă, să poţi afirma şi tu: iată	’
un estet care m-a priceput.
Acest lucru se întâmplă însă cu alţii, şi de aceea sunt revoltat şi nu-mi tihneşte. Cum, mizerabile? Am umplut editurile cu numele meu, am muncit douăzeci de ani, publicul mă urmăreşte, şi tu mă ignorezi? Care este prima ta datorie, dacă nu să-ţi începi toate articolele cu mine, ori despre cine şi ce ai vorbi? căci ori eşti critic ori nu eşti. Eu sunt amestecat cu toate problemele şi preocupările timpului meu, ( căci toate, absolut toate, se află într-o formă oarecare în opera mea, şi tu, pigmeu şi muscă, te faci că nici nu ai auzit?
Cât am fost mai tânăr, am suportat această nedreptate pe care mi-o face laşitatea contimporanilor şi chiar a prietenilor mei (evident mai puţin înzestraţi, dar cine nu are prieteni?). Am acceptat să fiu trecut cu vederea şi să mi-o ia alţii înainte, care nici n-au muncit cât mine nici nu au ajuns la măestriile mele. Am îngălbenit, însă am acceptat. M-a ros până la măduvă şi până la măruntaie elogiul exagerat adresat câte unui aşa-zis confrate, dar am răbdat, făgăduindu-mi adevărata mare răzbunare: înmulţirea volumelor mele. Am scris poezii, povestiri, romane luate cu cruzime din viaţă şi amplificate şi rafinate conform puterii mele unice. Azi opera mea e considerabilă şi pot privi din înălţimea ei cu un orgoliu greu
PUBLICISTICĂ
445
de stăpânit. Ei bine, fenomenul nemaipomenit continuă să mă zădărnicească. Nimeni nu a judecat obiectiv aportul meu cel nou în literatura universală. Ei bine, când se va caligrafia marele pergament? cât să mai aştept? Opera mea e-aci, aproape completă.
Uneori am făcut jertfa mândriei mele legitime, am concedat să sugerez, câte unui prieten, că este momentul să scrie despre mine, despre o carte a mea. Mi s-a făgăduit. Am revenit la chestiune. Mi s-a făgăduit din nou. „Ascultă! mi se pare că te cam joci cu mine?“ am intervenit. Mi s-a răspuns cu codeală: „Am pierdut volumul, nu mi-ai dat volumul dumitale; crede-mă că-mi lipseşte timpul ca să pot pregăti un articol demn de dumneata“.
Prin urmare, canalia recunoaşte ce fel de articol mi se cade, însă nu se încumetă să-l scrie: e invidios.
Alteori am insistat: „Cum ţi-s( plăcut ultimul meu roman? „Admirabil!“ mi s-a răspuns. „E)acă l-ai găsit admirabil, de ce nu o scrii undeva?“ am întrebat. Şi individul, încurcat, nu a mai ştiut răspunde. Odată, pe neaşteptate, m-am dus la critic în biurou şi am găsit cartea mea aruncată printre ziare, cu foile netăiate! Canalia este şi de-o abjectă lipsă de bună-credinţă.
Revistele şi ziarele la care colaborez, pe care le ajut deci să trăiască şi să prospere, mi-ar fi produs o reală plăcere însoţind cu italice articolele şi povestirile mele şi lămurind cititorului cine sunt şi ce gol umple literatura mea. Câteodată, neavând ce face de ruşine, o notiţă a precedat colaborarea mea, calificată în termeni cât se poate de nepotriviţi: „Harnicul nostru colaborator“, „Scriitor onest şi conştiincios“, „Unul din scriitorii noştri cunoscuţi şi iubiţi \ Am protestat, le-am spus că nu vreau să fiu nici cunoscut nici conştiincios nici harnic; le-am spus să o singură situaţie poate să-mi convie, aceea care atrage după sine cuvinte cam în felul următor: celebritate, ilustru, incomparabil, cel mai şi nu unul din cei mai. Ba de câteva ori m-am văzut calificat chiar de simpatic.
446
TUDOR ARGHEZI
Cât priveşte locul ocupat de colaborarea mea, el nu a fost niciodată primul într-o revistă. Gelozia confraţilor m-a aşezat, dacă nu la coadă, dar cam pe la mijloc, între câte două nulităţi evidente. întrebând, mi s-a obiectat că acest lucru esenţial nu are nici o importanţă, că, dimpotrivă, selecţia se face de-a-ndaratele. Am remarcat că toate revendicările mele au fost întâmpinate cu argumente de acest fel, în care se ascundea câte ceva. Ce putea să se ascundă? întrebarea m-a turburat, m-a înfuriat. Tocmai târziu am descoperit că toţi confraţii mei se simţeau umiliţi de personalitatea mea literară şi că necazul lor nu se putea răzbuna decât prin evaziv şi vag.
Astăzi, tăcerea tot mai adâncă din preajma mea mă sufocă. Nu o mai pot uşor tolera. Mustăţile şi părul de la tâmple, răzbite de chimie, au înflorit în culori mucegăioase de curcubeu în acuarelă ieşită de soare. Ochiul mi s-a ascuns în punga cocoloşită a unui obraz de om care a suspinat. Gura mea e acră şi amară, şi sensibilitatea mi-a devenit ţâfnoasă. înverzesc de un cuvânt şi mă întunec stacojiu de-o observaţie deşucheată. Ceva ca ficatul, o glandă scorţoasă, mă zgârie în interior. Mă duc să-mi cumpăr o pălărie şi las o însemnare să mi se trimită pachetul la domiciliu. Contabilul de la casă mă face să repet de câte patru, cinci ori numele meu.
-	Cum? te văd om în toată firea, îi spun. Ce fel de şcoală ai făcut, dacă încă nu ai auzit de mine?
-	Sunteţi deputat, mă rog?
-	Ce deputat, nerodule! Sunt cel mai mare scriitor al timpului de faţă, tristă generaţie analfabetă!
Acelaşi lucru mă necăjeşte la telefon, când trebuie să învăţ pe câte un dobitoc, care mă deranjează căutând pe altcineva, cum mă cheamă şi cine sunt.
Suportând contradicţia dintre nivelul scoborât al epocii şi monumentul meu literar, am ostenit. Azi apuc de piept pe fiecare şi îl târăsc la picioarele mele. M-am hotărât să nu mai cruţ. îi spun verde confratelui care evită să mă celebreze: „Cu
PUBLICISTICĂ
447
dumneata, care eşti un idiot, am isprăvit“. Iau prietenii care mi-au mai rămas, pe unul câte unul, şi în fiecare zi stric o legătură veche. „Ai prilejul acum să-mi dovedeşti că recunoşti valoarea lucrărilor mele. Dovedeşte-o. Scrie un articol despre mine. Nu vrei să-l scrii? Te-am înţeles: îmi eşti vrăjmaş. Douăzeci de ani mi-ai fost prieten: nu-mi ajunge. Vreau să scrii, ca să rămâie, că am fost prieteni literari, nu prieteni ordinari. Nu cutezi... Adio.“ Vreau să rămâi singur şi să mă desfac de toţi, singur cu arta mea, cu geniul meu şi cu volumele mele extraordinare. Eu nu sunt pentru voi...
1925
UN ASASIN
Cumplit mă jigneşte, domnule judecător, imitaţia. Sunt o victimă a spiritului de acurateţe, nu un asasin ordinar, sunt un revoltat şi un compensator. Sunt un estet fanatic şi-mi fac datoria, consecinţa principiilor mele bine stabilite, ca un călugăr medieval. Am privelişti intelectuale şi certitudini, pe care nu mi le clatină nimic. Nu cunosc îndoiala.
Şi sunt un bărbat, nu un sentimental prin laşitate. Iubesc ceea ce iubesc cu învierşunare, şi urăsc integral, ca o fiară. Am o carne sufletească simţitoare ca o carne de sânge şi rănile ce mi se deschid în suflet se măsoară cu adâncimi negrăite şi răspund în Dumnezeu, de-a dreptul.
Mă acuzaţi de şase asasinate. Este drept că nu am săvârşit mai multe, dar aţi intervenit la timp, căci pregăteam încă două. Ciudat în această afacere judiciară este că m-aţi descoperit. Prudenţele mele au fost atât de bine organizate încât nici sagacitatea celui mai psiholog dintre detectivi nu putea să le pătrundă. Cred că am fost trădat... Alaltăieri noaptea am
448
TUDOR ARGHEZI
adormit la masa de joc şi am obiceiul să vorbesc în somn. Probabil că m-am destăinuit, fără să ştiu, tovarăşilor mei, nişte pensionari venerabili, care m-au trişat adeseori la cărţi. Nu tăgăduiţi! m-au denunţat. E şi natural; în patru luni de zile mi-au furat la club opt sute cincizeci de mii de lei. Ştiţi cum se fură banii la cărţi: cu inocenţă. E-atâta superioară moralitate în tripouri, încât pentru uzul fanţilor care oficiază pe tablouri s-a născocit „datoria de onoare“, singura datorie de onoare din toate sistemele de datorii.
Probe sigure nu aţi avea împotriva mea; singur visul meu v-a pus pe urmele mele; v-am ajutaL^Şkdacă nu mă ridic violent în cabinetul de instrucţie şi dacă nu vă trântesc în creştetul capului scaunul pe care, perfect gentleman, m-aţi poftit să şed, ca pe un inculpat interesant, este iarăşi pentru că sunt un estet şi pentru că minciuna îmi şade rău.
Când visez mă transform într-un actor de spectacol tragic. Mă scol din patul sau din scaunul în care am adormit şi gesticulez, reconstituind actele însemnate din timpul vieţii, unul câte unul. In somn părăsesc uneori locuinţa şi mi s-a întâmplat să adorm la teatru, la câte o piesă istorică în versuri, tocmai în momentul de apogeu, să plec din stalul meu, adormit, să ies în oraş, să străbat oraşul şi să mă trezesc cu o cafea dinainte, citind ziarul de dimineaţă, într-un local abia deschis.
Aţi încercat să-mi verificaţi mărturisirile din somn prin somnul provocat. Aţi dat greş. Hipnotizorii dumneavoastră de medicină legală nu au putut să mă biruiască şi pasele lor magnetice s-au distribuit ridicul împrejurul personajului meu hotărât să reziste. Trebuia să nimeriţi o noapte cu lună plină. Luna farmecă pe artişti şi-i cheamă la lumina ei irezistibilă, în spaţiu, ca pe nişte fantome, îi dematerializează, le suprimă echilibrul cerebral, îi atrage sus. Cred că dacă lumina lunii ar rămâne fixată timp de şaizeci de ore deasupra planetei, de un singur emisfer, noi am fi ridicaţi până la lună
PUBLICISTICĂ
449
şi s-ar putea vedea, vizibil vedea, întâia oară, în claritatea Tăriei, cum se desfac sufletele de corpuri în vârful unei biserici. Acum zadarnic aţi încerca experienţa lunii, căci mi-am făcut sugestia să rezist şi acestei încercări.
încetaţi experienţele, domnule judecător. Mă voi mărturisi, nesilit şi sper că veţi înţelege. Pe cine am ucis? Să enumerăm. Am ucis trei femei şi doi indivizi, total: cinci persoane. în lupta mea cu frumosul şi cu adevărul nu se putea să nu-i ucid. Câteşi-cinci crimele sunt crime de imitaţie, o categorie care până la mine vă era necunoscută.
Crima de imitaţie — vă rog notaţi, domnule grefier, toată depoziţia mea - este, după regulile superioare ale inteligenţei, cea mai justificată. Ea se adresează, după cum indică enunciul, acelor dintre oamenii cultivaţi care au rămas, în pura lor individualitate, maimuţe şi pe care limbajul colorat popular îi numeşte papagali. Chiar între maimuţe există tonuri şi grade, căci alături de maimuţa deşteaptă vieţuieşte maimuţa cretină, în inşii pe care i-am ucis, am urmărit şi am pedepsit maimuţa tâmpită şi fudulă. E un gen cu totul dezagreabil.
Prima femeie ucisă a fost ucisă pe stradă. Era o doamnă ca de vreo cincizeci de ani. Nu m-ar fi ofensat gleznele ei groase ca de bivol şi amfora infamă a gambelor ei pântecoase, dacă doamna nu ar fi purtat laba încălţată în pantofi minusculi, cu agrafe licăritoare şi fusta scurtată subt genunchi. Călcătura ei era ca a fotoliilor cu picioarele depărtate sus şi prevăzute dedesubt cu rotile. Pe un vast abdomen, comprimat, jucau cutele uşoare ale unui romb policrom, juvenil, de mătase, şi un soi de lingură, un ochelar cu coadă de aur. Acolo, dedesubt, se conserva portofoliul cu plăceri infecte ale doamnei. Un întreit grumaz pe subt bărbie era cuprins de un şir de dolmeni de chihlimbar. Ochiul de mistreţ era mânjit cu creioane grase, peste guşile pleoapelor umede de viciu. Gura cu două limbi transversale roşii părea a fi bălăcit în sângele proaspăt al unui
450
TUDOR ARGHEZI
virgin sfâşiat şi morfolit atunci, de colţii de aur ai trivialei matroane, între pubis şi şezut. Am şi eu un băiat frumos, de douăzeci de ani, domnule judecător, şi m-am gândit...
Şi cum credeţi că am procedat? m-am lăsat în braţele acestui călău femei şi, cu o seringă deghizată, i-am administrat un clistir de acidum sulfuricum fumans.
A doua crimă priveşte o profesoară de matematici elementare. Ea imita graţiile căprioarei şi rafinamentele Curţii lui Ludovic. Perversitatea ei originală consista în pasiunea de a curăţi părul din pieptene şi spuma briciului, de a le rotunji ca pilulele şi ca perişoarele şi de-a le gusta, tăvălindu-se pe jos într-un mare tumult de isterie. Am descoperit că perversitatea ei dezgustătoare nu era decât un simulacru, de la început până la sfârşit, jucat cu scopul ca fiinţa-i să pară uimitoare şi nouă. Aţi găsit-o — nu este aşa? — spânzurată de lira lămpii de gaz. Am spânzurat-o eu! Şi, ca să o aduc la realitate, pe spinarea ei strâmbată de scolioză, am făcut socoteala cheltuielilor de peste zi cu lapis infernalis.
Pe a treia am strangulat-o cu mâinile furioase, asaltându-i beregata, pentru că imita porceşte rostirea guturală pariziană. Conform înclinărilor mele fizico-chimice, am utilizat şi aci un ingredient, boratul de magnez (B03)2MnH4.
Cei doi bărbaţi erau nişte imitaţii de literaţi. Unul imita cu devotament versurile unui poet, pe care îl admirase. Sunt mai multe feluri;, vedeţi, de a imita: imitaţia servilă, imitaţia degajată, imitaţia complicată şi imitaţia agresivă. Cadavrul găsit în latrina unde l-am fugărit ca să-l ucid aparţinea speciei a cincea, blajină, blondă, gen creştin primitiv, cu moliciuni extatico-mistice şi cu funingini crepusculare. Imitatorul era, faţă de model, un extract cum ar fi scobitoarea de dinţi de lemn de brad în raport cu bradul rectilin, perpendicular pe munte, din care a fost haşchia jupuită cu lama custurii. Nu l-am suprimat însă, domnule jude, fără să-l fi prevenit de mai multe
PUBLICISTICĂ
451
ori că se angajase pe drumul spinos al morţilor de-a surda, fără să-l fi îndemnat să renunţe la o situaţie şi dramatică şi artificială.
în special, în literatură imitaţia bântuie şi devastează. Bătrânul Gutenberg a comis o faptă cu mult mai gravă decât crimele acuzatului actual, născocind tipografia şi meşteşugul de-a face proştii inteligenţi şi idioţii înfumuraţi şi obraznici. Tipografia dă mijlocul ieftin de-a obţine o atitudine de copist, de-a-ţi asimila un fel, un tic, de-a te altoi cu cineva, fără durere. Dintr-un romancier ies zeci de romancieri, dintr-un autor de teatru alţi autori de teatru, din Juvenal câţiva juvenali. Şi cum se reproduce noroiul, din loc în loc, de ploaia făcută pentru bucate şi pentru grădini, aşa sporeşte şi maimuţoiul literar, în capitale şi provincii, pretutindeni unde Diavolul literelor mobile este reprezintat printr-o maşină de tipar.
Era fatal ca a cincea mea victimă să cunoască supliciul reziduurilor gudronoase şi petrolifere, în care am înnămolit-o, prin aruncarea în rezervorii şi reazvârlirea ei în grăsimile lor mocirloase. Aţi identificat-o, ştiu, de curând, prin distilare: ştiinţa şi tehnologia au ajuns adjuvantele Justiţiei reparatoare, recunosc. Nu v-am precizat însă felul cum l-am sufocat, printr-o ultimă intervenţie, pe ultimul literat imitator, din seria crimelor mele. Pentru că fruntea lui apărea niereu la suprafaţa nivelului negru din cazan, întâi l-am împins de câteva ori cu lopata la fund. Apoi am avut o idee fericită, l-am ochit cu uratele, cu acidul uric şi cu ureea (Az) vezicei mele, l-am ţinut un minut în dreptul acestei biciuiri lichide şi l-am înecat completamente.
Activitatea mea criminală, domnule judecător, este, precum vedeţi, corectivă. Cinci crime, însă cinci reveniri asupra marilor falsificări ale civilizaţiei uzuale şi cinci dispariţii utile. Dacă mă încurajaţi în întreprinderea mea, poruncită mie din Slavă, acordându-mi ordonanţa de neculpabilitate, vă făgăduiesc
452	TUDOR ARGHEZI
că mă voi specializa în misiunea mea de justiţie eficace. Am otrăvuri care nu lasă urme, introductibile în căile respiratorii şi în torentul circulator, cu ajutorul muzicii şi electricităţii; veninuri groaznice, debitate subtil, cu cel mai sigur efect. Estetica servită de prafuri aeriene, de molecule studiate, de atomi şi ioni misterioşi, e ideală. Am înţepături mistice şi masaje de la distanţă decisive. Pot ridica braţul şi covârşi cu neant la singura comandă a degetului întors imperativ.
Şi mai port în carâmbul cizmei o biciuşcă fină cu vârful usturos de platină. Lăsaţi-mă să mă plimb în libertate...
1925
DE LA GOGOL LA STERNBERG
Când a intrat în grădină fructivorul, obişnuit cu recolta normală a livezii sale, s-a speriat. în locul perelor onctuoase şi piersicilor cu sânge, el a desprins din pomi fructe de aramă şi ducându-le la gură le-a găsit coclite şi s-a strepezit.
Tot aşa, vânătorul a ieşit la vânătoare ca să împuşte iepurii de toamnă, pe care s-a deprins să-i ducă la gură stătuţi în vin şi gătiţi cu sânge de porc. Prin faţa cocoşului ridicat a zburat însă dracul şi la rândul lui şi vânătorul s-a speriat.
Orice om e obişnuit să ducă la gură şi ostenindu-şi cotul ca să ridice pe zi de câteva sute de ori lingura şi furculiţa, la care se mai adaogă osteneala fumatului şi a divinului aperitiv, el şi-a făcut o destinaţie universală şi o manieră şi filosofia că totul se mănâncă. Consumatorului nu-i place să fie surprins, el ţine să mănânce în tot viitorul şi prezentul, exclusiv tot ce a mâncat în trecut - şi cum acelaşi consumator devoră şi afişul, nu numai lista de bucate, este natural ca să prefere lucrurilor încă nevăzute pe cele văzute şi monotonizate prin numeroasa
PUBLICISTICĂ
453
lor repeţire. Condiţia esenţială a lucrului nou şi original ar părea să fie datoria de a se compune pe trei sferturi şi jumătate din vechitură: originalitatea adevărată, care supără media obştească artistică şi intelectuală, consistă din toleranţa unui singur crâmpei.
Critica s-a comportat în cazul Nunţii lui Gogol, interpretată de domnul Sternberg la Teatrul Evreiesc din Bucureşti, ca pildele de mai sus. Pentru că acest tânăr îndrăzneţ s-a iscat aci, în Bucureşti, nu la Paris sau Berlin; pentru că s-a înfăţişat oribil de direct criticii, care n-a avut prilejul să reproducă o opiniune citită în presa străină, presa noastră s-a găsit într-o delicată încurcătură. Dar fiindcă nu mai gustase, a făcut însemnarea că nu i-a plăcut. Ce zic? Nici nu a interesat-o. între critici, unul a râs foarte amuzat şi l-am văzut ieşind dând strâmb din umeri şi frecându-şi, ca de-o mâncărime psihologică, organul cu care şezuse. Aşa râd unii competenţi, pe neaşteptate, prin dreptul ceasornicului sau al cazărmii de pompieri, după ce n-au mai râs din copilărie. Excitaţiile în psihopatie şi impotenţă aparţin aberaţiilor celor mai bizare. Cutare estet, pe care nu-1 mai impresionează nici dansul, nici linia, nici graţia, nici mirosul, trece indiferent printr-un pâlc de fete, însă e atras de farmecele unei cutii de scrisori şi se simte profund emoţionat de apariţia unui tirbuşon. Precoce sau oportună, senilitatea constituie un caz. în dizarmonia transformărilor secrete, rezultatele monstruoase se pot explica. Cutia de scrisori are un orificiu, iar tirbuşonul dezvirginează dopurile de sticle. Estetul şi criticul, reduşi la ultimele expresii prin similitudini, ale unui act pe care l-au mai făcut şi nu-1 mai fac, ţin de fapt tot de obişnuinţă.
Domnul Sternberg şi-a permis să impuie imperativ o sensibilitate sau o concepţie despre Gogol, dramatizând gluma şi hazul, printr-un extract compus, de amărăciuni. El nu s-a zbenguit, căci nu ar fi putut să organizeze nimic şi, pentru un spectator serios şi adâncit, efortul lui trebuia examinat
454
TUDOR ARGHEZI
ca un efort şi desluşit. Căci ori ţi-ai făcut o profesie din a pricepe - ruşinoasă profesie, este drept - ori, în simplicitate, renunţi de-a-ţi mai tipări cu litere groase numele insignifiant, deşi vechi, dedesubtul unei sentinţe. Domnul Sternberg rupe din misterul lui o culme şi fixează un punct de vedere; panorama lui răstoarnă spaţiul comun şi construieşte un spaţiu nefrecventat. Toate personajele Nunţii încep într-o măsură nouă şi se... fatalizează într-o atmosferă extrem de unitară. E o geneză, nu-i cromolitografie; e o zămislire, nu-i o reproducere sau un surogat de copii şi reminiscenţe. Gogol interesează, poate - dar, în împrejurare, interesează Sternberg mai ales, prin problematica în care îl pune să sporească pe Gogol.
Acest amănunt enorm trebuie reţinut. E broasca uşii care se descuie cu o cheie insinuată numai într-un singur interval. Fără să putem dezlega, ne mărginim să relevăm o personalitate. Mărginindu-ne la aspectele brute ale lucrării domnului Sternberg şi numai aci, încă descoperim mijlocul de-a fi pregnant interesaţi. Natura a prins o muscă într-o transparenţă de chihlimbar: avem sentimentul că regizorul Teatrului „Dramă şi Comedie“ a închis într-un cristal variat o scânteie de lumină - şi ne pare rău că munca lui generatoare este silită să acţioneze în teren surdomut şi nu să sporească într-o lume fecundă, din oarecare străinătate, unde scriitorii sunt mai puţin obsedaţi să ducă mineralele la gură şi de-aci să le îndrepte nedigerate şi spurcate în punctul opus.
1925
RĂSPUNS BANAL
La întrebarea dumitale am un singur răspuns, banal şi adevărat: de viaţă hotărăşte secunda.
într-o ploioasă seară de toamnă târzie, aşteptam în colţul unei străzi întunecate dintr-un cartier pustiu al unui oraş
PUBLICISTICĂ
455
industrial francez. Mistuisem zece ţigări şi timpul părea mai lung decât fusese. Sferturile de oră se topeau prea încet şi părăseau cu greu cadranul luminos al orologiului primăriei, încurcate parcă de limbile arătătoare, în firul fin de păinjeniş al ceţii. Scoteam capul spre stânga, mă uitam la dreapta, ochiul meu străpungea în toate direcţiile aerul îngroşat de răceală. Ea nu mai sosea.
Trebuia să ne întâlnim la nouă precis. îi repetasem de câteva ori: „La nouă!“ îmi răspunsese de câteva ori: „La nouă!“ Dar fiinţa ei agreabilă şi blajină era distrată de-o zăpăceală înnăscută. Femeile sunt inexacte ca şoarecii şi cocorii. Gingăşia cu care îmi aşteptam părechea, catifelându-mi sufletul până-n amănunte, începu să şovăiască, schimbată-n mânie. Pe cât sunt de fraged în sentimente faţă de surioara noastră terestră, trebuie să mărturisesc că tot pe atât sunt şi de violent. Pe femeia adorată sau o sărut frenetic, cu insistenţa arcuşului pe coarda vioarei, sau o înjur, cu bombăneala unui contrabas. Aşa mi-este firea sau neamul, nu ştiu cum să zic.
în seara de care îţi vorbesc ajunsesem oribil de exasperat. Dacă scumpa visărilor mele ar fi sosit atunci şi mi-ar fi spus: „Am întârziat, puiule, sărută-mă“ - eu i-aş fi răspuns cârpindu-i două palme.
în tăcerea umbrelei, întinsă pe flacăra mea, ca un abajur, compuneam un discurs crud, semănat cu ghimpi. îi tolerez femeii să mă amăgească, lipsa de punctualitate nu i-o trec însă cu vederea. Cine mă minte fără formă, fără stil, îmi răpeşte ceva din demnitate şi rămâne în opinia mea ca o fotografie decolorată şi mucegăită.
Prin urmare, mă găseam în colţul obscur al străzii, exagerându-mi durerea şi torturat de închipuiri. Observasem, cu toată preocuparea mea absorbantă, de mai multe ori, în scaiul ceţii, un contur feminin. Nu vreau să spun că sim-ţindu-te mângâiat de aceeaşi ceaţă cu o femeie, însemnează că
456	TUDOR ARGHEZI
încerci o senzaţie deosebită. Nu. După o asemenea socoteală, poţi avea cele mai variate şi mai penibile senzaţii, dacă te gândeşti la tot ce cuprinde ceaţa care zace împrejurul inimii tale. Nu. Eram numai un observator intrigat. Am ajuns la concluzia, examinând toată situaţia, că femeia din întuneric nu era o profesionistă. Acţiunea ei, geamănă cu a mea, consista în aceleaşi mişcări nerăbdătoare şi totuşi resemnate. Fiinţa ieşea ca să se uite, rămânea un moment desinată pe umbră şi reintra în adăpost. Fiinţa nu avea umbrelă. Dar nu era nici aceea pe care o aşteptam de-o oră, căci indicaţiile ceţii o arătau mai înaltă şi mai fină decât Eleonora. Făcui câţiva paşi târâş într-acolo şi verificai că străina se slujea, ca să aştepte, de un gang cu boltă. Fără îndoială că aştepta şi ea pe cineva: această certitudine mă umplu de o simpatie caldă. Simţii ceea ce simte un interior cu muzică şi tablouri, când gospodina, bălană şi elegantă, toarnă ceaiul în ceştile de ceramică zmălţuite cu peruzele.
„Biata fată, îmi zisei. Singură la zece seara, pe-o aşa vreme, şi când nu bănuieşti ce se mai poate întâmpla!“
Dumneata ştii că sentimentele se topesc numaidecât pe figură, ca vopseaua când scapă pensula în apă. Expresia figurii mele trebuie să fi indispus crâncen pe necunoscută, căci arătându-mă întreg în dreptul felinarului din preajma gangului, ea întoarse capul brusc, ca şi cum m-ar fi lovit cu un lemn uscat. Mă grăbii să mă întorc şi reluai locul din colţ. Cu toate că nu-i văzusem, din lipsă de timp, frumuseţea, ghicii îndată încruntarea ei mâniată, sprâncenele încordate, fruntea crispată, gura împietrită. Ideea fidelităţii şi-a inocenţei jignite se ivi în mustrările ce-mi făcui. „Am fost indiscret, îmi ziceam, n-am făcut bine.“ Şi eram gata să agravez indiscreţia făcută printr-o indiscreţie nouă, cerând scuze străinei.
Dar timpul trecea, trecea mereu, Eleonora nu sosea, timpul trecea pentru amândoi. De câteva ori am repetat cei douăzeci
PUBLICISTICĂ
457
de paşi către adăpostul vecinei din ceaţă. Luându-mi inima în dinţi, făcui o dată doi paşi mai mult, până în/dreptul gangului de refugiu, şi, lucru curios, mai făcui alţi doi în interiorul gangului. O rază anemică electrică despărţea întunericul dintre păreţi ca o bară, şi cădea pe ochii ei de idol splendid. Ea mă privi cu sinceritate... Salutul meu fu politicos însă lacom. Mă silii să-mi pot scoate pălăria cu ceremonia lentă a respectului recules. în sfârşit, surâse... dar surâsul ei ironic avea mai degrabă în vedere evenimentele care ne determinau să ne întâlnim.
—	Mi-aţi putea permite, domnişoară, să vă întreb dacă şi dumneavoastră aşteptaţi, ca şi mine, pe cineva care nu mai soseşte?
Surâse iarăşi, însă ruşinată.
-	Nu aţi binevoi să primiţi să-i aşteptăm împreună?
Ea nu răspunse nimic, dar se apropie din pricina marelui gol negru din fundul clădirii, pe unde trecea ca un zgomot de fluviu viforos. O invitai să iasă, ca să nu răcească. Se supuse şi, ajunşi pe stradă, îi oferii o jumătate de umbrelă. Ea se temea să nu pară complice, şi eu, din respect, ţineam umbrela la oarecare depărtare, aşa că ne ploua pe amândoi. De fapt nu ne ploua prea tare pe nici unul, căci acoperişurile caselor, depăşind peste trotuare, ne apărau cu streaşina lor. Câteva picături veneau totuşi din când în când până la noi, ca nişte alice de gheaţă. Repetarea acestor împuşcături din întuneric ne făcu, după câtva timp, să ne găsim adunaţi subt umbrelă, furaţi de-o emoţie delicioasă care ne zăbrelea cuvintele şi punea gândurilor noastre papuci de mătase şi lână.
Vorbeam cu un sfert de glas şi ne-am privit de mai multe ori blegi, ca nişte capre oprite câteodată din păscutul florilor parfumate şi arătându-şi bijuteriile de opal ale ciudaţilor ochi. Privindu-ne mai lung, a trebuit să ne oprim în loc câtăva vreme. Dam răgaz amândoi să se petreacă fenomenul... Parcă
458	TUDOR	ARGHEZI
dedesubt, în pământul cald, rădăcinile plopilor noştri învecinaţi îşi schimbau întocmirea şi se înfăşurau leneşe unele cu altele, iar noi aşteptam hipnotici ca împletirea să se facă întreagă de la sine. Ochii ei astrali au trezit visările adormite în apele sufletului meu şi le-am zărit lipite de undă ca nişte obraze de copii, cu nasul turtit pe sticla unei vitrine cu pomi de Crăciun şi jucării. De câteva ori ea şi-a lăsat pleoapele zâmbind, un zâmbet de nuanţe.
Şi vorbirăm aşa un ceas deplin, poate că mai mult. Şi nu ne mai aduceam aminte nimic. Singur, fără să ştiu, braţul meu o încolăci, şi singură, fără să ştie, coapsa ei curbă încăpu înlăun-trul mâinii mele rotunjite, ca o mâţă într-un şal. Mâna ei se încleştase lin de mâna mea strânsă pe măciulia umbrelei: un cap de mistreţ. Obrazul începuse să-i somnoleze pe umărul meu, şi ne-am dus înainte, nu ştiam unde, pe străzile goale. Căutătura îi strălucea, întoarsă către mine, de-o dragoste atât de pătrunzătoare, încât a trebuit, deasupra braţului meu, întins ca un reazim, să intercalez prima sărutare în buzele ei aştep-tătoare, şi să beau suspinul lor întreg.
O femeie grăbită trecu pe lângă noi şi o recunoscui... Destinul ei se isprăvise.
Alăturaţi şi muţi şi simpli ca nişte creştini primitivi înlănţuiţi, porniţi cu aviditate către ruguri, ne duserăm împreună acasă, în odaia mea caldă, unde lumina căminului aşternea un steag de purpură deasupra patului meu alb şi răcoros...
Voiai să ştii cum mi-am cunoscut nevasta!
De atunci sunt douăzeci de ani. în fiecare iarnă ne ducem cu copii noştri la Grenoble şi ne sărbătorim adolescenţa, reconstituind singurătăţile noastre de atunci, subt streaşină şi-n ceaţă. Casele, străzile, au rămas intacte, ca şi odaia mea de student, în care actualmente locuieşte băiatul nostru cel mare, student în medicină, şi ne bucurăm, desigur, de suferinţa absenţilor din prima seară.
PUBLICISTICĂ
459
Cât despre Eleonora, ca să nu scape nimic nepovestit până la final, ea s-a căsătorit cu un negru boxer, şampion^al Uruguaiului şi, după informaţiile mele, o duce bine.
1925
O RĂZBUNARE
Cu toate că serviciul era sâmbăta suspendat, colonelul Greceanu, om neastâmpărat de harnic, îşi făcu apariţia în cancelaria regimentului la orele două jumătate după-amiază. Deprins cu osânda datoriei excesive, colonelul se simţea neliniştit acasă, orele petrecute afară din cazarmă îl chinuiau, ca o plăcere oprită de reglement. îndată ce se vedea îmbiat, la începutul unui surâs, în mijlocul unei povestiri, după sorbitura unui pahar de vin mai cald, el se scula brusc, înlăturând scaunele cu zgomot, lovea supărat în masă, încingea sabia şi pornea la regiment.
între registre, dulapuri şi dosare, sufletul lui era mulţumit. Colonelul Greceanu nu şi-a închipuit niciodată că un ofiţer ar putea să se bucure deosebit de cazarmă şi de suportabilele ei îndatoriri.
Intrând în cancelarie, el îşi scoase ceasul şi-l puse pe biurou, îşi frecă mâinile satisfăcut şi chemă plantonul:
-	Du-te şi spune domnului locotenent Pietroiu că s-au făcut ceasurile trei.
Plantonul se întoarse peste câteva minute.
-Trăiţi domnule colonel, domnul locotenent Pietroiu nu a venit.
-	Bine, răspunse colonelul. Când o veni să-i spui că-1 aştept.
460
TUDOR ARGHEZI
Şi se adânci în scriptele cu cerneală violetă ale regimentului, căruia îi murise o iapă şi-un cal.
Pe la orele trei şi jumătate, colonelul chemă plantonul din nou.
—	A venit domnul locotenent?
-Trăiţi domnule colonel, domnul locotenent Pietroiu nu a venit.
—	Când are să vie, să-i spui că sunt în cancelarie.
Iapa murise de-o diaree, care făcea obiectul unui raport voluminos. Colonelul voia să stabilească o responsabilitate, întrucât o iapă frumoasă, ca defuncta Ilona, nu piere fără complicitatea neglijenţei şi, prin deducţii şi eliminări, colonelul ajunse la doi vinovaţi, din care trebuia ales unul, sau iapa sau veterinarul, fiecare chestiune trebuind încheiată cu sfârşitul ei natural.
—	Planton, l-ai căutat pe domnul locotenent Pietroiu?
—	Trăiţi domnule colonel, domnul locotenent nu a venit.
—	Nu a venit?... Du-te de-1 caută mai bine şi cheamă-1 să vie numaidecât.
Ieşind plantonul, colonelul verifică ora: patru fără zece minute, atât la ceasul de buzunar cât şi la pendul. întârzierea începuse să-l mânie. Cincizeci de minute peste ora fixată, întrec toleranţele pe care un superior corect i le poate acorda unui inferior.
Cât priveşte pe celălalt animal defunct al regimentului, calul, acesta trebuia să moară negreşit. Mărgărit devenise bătrâneţea răsfăţată a regimentului, fantoma lui în patru picioare, căreia războiul îi deplasase toate organele şi-i deformase linia mândriei trecute, într-un zigzag de fantezie. în corpul lui, ţuguiat de uzură, trăise amintirea suferinţelor regimentului, şi colonelul, evocându-le în persoana sacrificată a lui Mărgărit, îşi simţea ochii fierbinţi.
PUBLICISTICĂ
461
Un pas grăbit pe scara de lemn a coridorului făcu pe colonel să-şi ridice capul din dosar.
-	Ce, tot tu eşti, Gheorghe?
-	Trăiţi domnule colonel, domnul locotenent Pietroiu nu a venit.
-	Cum nu a venit? Te-ai uitat peste tot?
-	Peste tot, trăiţi domnule colonel.
-	Şi la Mărgărit?
-	Şi, să trăiţi.
-	Şi nu e nicăieri?
-	Nicăieri, să trăiţi.
Până la orele şapte şi jumătate seara, colonelul trimise după locotenent de unsprezece ori. Când pendula bătu şapte şi jumătate, el îşi puse mantaua şi plecă acasă posomorât. Lipsa locotenentului i se părea de neînţeles şi de-o gravitate care atinge nu numai disciplina, dar şi onoarea regimentului. Colonelul se aşeză la masă absorbit în această chestiune unică: lipsa locotenentului Pietroiu de la serviciu. O singură ipoteză mai ţinea în loc ultimele hotărâri ale colonelului: decesul subit al locotenentului, de care nimeni nu-1 informase. Căci numai asemenea împrejurare poate să împiedice pe un ofiţer de-a nu se conforma unui ordin precis.
Masa se petrecu ca în ajunul marilor inspecţii, când însăşi Majestatea sa şi-anunţă participarea la ele. Copiii, ordonanţele, umblau în vârful picioarelor. Băiatului Theodor, din clasa opta reală, scăpându-i furculiţa pe cimentul sufrageriei, îi veni aproape leşin de spaimă. Un moment, căutătura colonelului fu atât de aspră încât familia întreagă s-a mişcat pe scaune, iar socrul se sculă în picioare, ridicat de-o necesitate sufletească de-a face „drepţi“.
Turburarea colonelului a durat agitată, însă strânsă, până a doua zi, duminică dimineaţă, la regiment. Convocaţi pentru ordine, ofiţerii stăteau de vorbă în cancelarie. Colonelul,
462
TUDOR ARGHEZI
salutându-i, încremeni în faţa locotenentului Pietroiu, mai viu şi mai frumos ca-ntodeauna. Privirea lui neagră şi lucie dovedea o noapte dormită liniştit şi o sănătate splendidă. în dreptul unuia dintre biurouri el cocheta, cu gestul, ţinând între degetele-i albe licărul de aur al cartonului unei ţigarete fine şi interesând cu o znoavă, povestită simpatic, surâsul ofiţerilor dimprejur. Toţi ofiţerii erau proaspeţi, scăldaţi, bine raşi, cu cravate albe de pichet şi ajustaţi în uniforme noi.
-	Locotenent Pietroiu, întrerupse colonelul, de ce nu aţi venit ieri, la trei după-amiază?
întrebarea fu pusă cu gravitate, pe un ton de anchetă ameninţătoare. Ofiţerii fixară pe locotenent, care, ca şi cum nu înţelegea, tăcu, iar colonelul se aşeză la biurou într-o atitudine de judecător-instructor.
-	Domniei voastre m-am adresat, locotenent Pietroiu. V-am întrebat şi repet întrebarea: de ce aţi lipsit ieri după-amiază de la serviciu?
înainte de a răspunde, locotenentul se uită mirat la camarazi: toţi ştiau că serviciul sâmbăta după-amiază fusese suspendat. Locotenentul strecură o subliniere:
-	Domnule colonel, ieri, după-prânz?...
-	Da, locotenent, ieri după-prânz, la orele trei, conform ordinului meu, dat de dimineaţă, trebuia să veniţi să lucrăm împreună. Aveţi toate preciziunile dorite. Şi, stăpânindu-şi mânia: V-am aşteptat până la şapte jumătate seara. Ce-aveţi de răspuns?
-	Pe mine, domnule colonel?! îndrăzni din ce în ce mai uimit locotenentul.
-	îţi mai permiţi să şi întrebi, locotenent Pietroiu?
-	Nu mi-aţi ordonat să vin, domnule colonel.
-	Nu ţi-am spus eu, dumitale, să vii?
-	Nu, domnule colonel.
-	Afirmi că nu ţi-am spus să vii la orele trei la cazarmă?
PUBLICISTICĂ
463
-Afirm.
-	Ascultă, locotenent! Vorbesc serios.
-	Nu mi-aţi spus, domnule colonel, nimic.
-	Nu ţi-am spus să vii? strigă colonelul, scos din fire.
-	Să trăiţi, domnule colonel, nu mi-aţi spus.
-	Ţi-e ruşine să mărturiseşti că ai uitat, locotenent Pietroiu!
-	Cum aş fi putut uita un ordin, domnule colonel?
-	Patru zile închisoare, locotenent.
Locotenentul se îndreptă spre uşă.
-	Nu ştiu cum să vă conving, domnule colonel...
-	Locotenent!
Ofiţerii schimbară o privire.
-	Domnule colonel, mă bruscaţi fără motiv: nu mi-aţi spus să viu. Mă resemnez, mă duc la închisoare, însă nu fără să vă atrag respectuos luarea-aminte că faceţi cu mine o nedreptate.
în momentul de-a deschide locotenentul uşa, ca să plece la închisoare:
-	Stai, locotenent! strigă colonelul.
Locotenentul stătu şi se întoarse.
-	Vino mai aproape, locotenent!
Locotenentul reveni în punctul de unde pornise.
-	Ţi-am spus, ieri-dimineaţă, să vii la orele trei după-amiază.
-	Domnule colonel, nu mi-aţi spus să vin; aş fi venit.
-	Eram aci în cancelarie când ţi-am spus. Eu stăteam aci, şi dumneata colo. Nu-i aşa, locotenent-colonel Sachelarie?
-	Domnule colonel, răspunse locotenentul-colonel, eu lipseam.
-	Am fost cu dumneavoastră aci în cancelarie, ieri-dimineaţă, însă nu mi-aţi spus că trebuia să viu.
Colonelului îi tremură bărbia. Ochii lui aţintiţi aveau în faţa lor figura liniştită puternic şi senină fără semeţie a locotenentului.
464	TUDOR ARGHEZI
-	Mi-aduc perfect aminte, locotenent. Ţi-am dat patru zile de arest. Şi am să te notez la memoriu.
-	Mă duc la închisoare, domnule colonel, cu conştiinţa curată...
După ce iese:
-	Stai, locotenent! Ce vrei să spui? Ţi-am spus aci, în locul acesta: „Locotenent Pietroiu, la trei după-amiază vom lucra împreună“... Domnule maior Popescu, spune-i dumneata, care îţi aduci aminte bine, ce i-am spus...
-	Domnule colonel, nu eram de faţă când aţi dat acest ordin.
Colonelul fixă biuroul cu ochii încruntaţi, se gândi puţin, silabisi:
-	A! nu erai aci, domnule maior. E adevărat... da... da... Dar, hotărât: îmi aduc totuşi aminte ce ţi-am spus!
Apoi tăcu şi fruntea-i căzu gânditoare pe mână.
Apoi îşi scutură capul, ca şi cum ar fi aruncat, fără să puie mâna, chipiul:
-	Ţi-am spus!
-	Nu mi-aţi spus! domnule colonel.
-	Nu se poate să nu-ţi fi spus, întări colonelul. Nu se poate! înţelege că nu se poate! Nu se poate!
Colonelul era turburat de o suferinţă cu care se luase de piept. Respectul ofiţerilor faţă de chinul lui secret se vădea printr-o tăcere de cuvinte şi mişcări. Colonelul căzuse în îndoială: i-a spus ori nu i-a spus? Şi dacă nu i-a spus, cum de îşi aduce aminte atât de sigur că-i spusese? Colonelul era sugrumat de bănuiala că se poate să nu-i fi spus, şi totuşi să creadă că i-a spus. Şi atunci, ce însemnare poate să aibă asta?
-	Măi băiete, reia colonelul părinteşte, adu-ţi aminte: ţi-am spus!
-	Domnule colonel, din nou vă afirm că nu mi-aţi spus. Dacă-mi spuneaţi, nu se putea să nu vin.
PUBLICISTICĂ
465
-	în sfârşit, acum, că n-ai venit, că te-am aşteptat, este rău, dar, la urma urmelor, s-a trecut. Şi nu-ţi mai dau nici închisoare. Vreau numai atât să ştiu, ca să mă controlez: ţi-am spus ori nu ţi-am spus?
-	Domnule colonel!...
-	Eşti foarte sigur că nu ţi-am spus?
-	Absolut sigur, domnule colonel.
-	Eu însă sunt absolut sigur că ţi-am spus. Ascultă, dragă, suntem camarazi, e duminică, hai să plecăm împăcaţi. Nu este-aşa că ţi-am spus?
-	Dacă mi-aţi fi spus aş fi venit, dacă mi-aţi fi spus v-aş afirma că mi-aţi spus. Dar nu mi-aţi spus.
-	Dar dacă ţi-am spus?
-	Nu mi-aţi spus, domnule colonel. Prefer, domnule colonel, să mă trimiteţi la închisoare, decât să mă pedepsiţi cu această singură repetată întrebare.
Plecarea colonelului din cancelarie fu penibilă. Câteva rânduri de sudori de teroare trecură peste figura colonelului.
La ieşire, camarazii ofiţeri întrebară îngrijoraţi pe locotenentul Pietroiu:
-	Mă, spune drept, ţi-a spus ori nu ţi-a spus să vii?
-	Aş fi nebun? Nu mi-a spus nimic!
De-atunci, colonelul rămase în luptă crâncenă cu îndoiala lui, stăpânită de această problemă: i-a spus locotenentului Pietroiu, sau nu i-a spus? Desigur că nu i-a spus şi că s-a înşelat şi, nu mai încape vorbă, ceva s-a dezechilibrat în mintea lui. Şi totuşi, examinându-se cu de-amănuntul în toate acţiunile, pândindu-se atent ca să se prindă, colonelul nu putea încă să-şi facă deplină încredinţare că a înnebunit. Dar dacă n-ar fi înnebunit, cum şi-ar aduce el aminte cu atâta netăgăduită precizie că ar fi spus ceva ce-i în afară de orice îndoială că nu spusese? S-ar putea să fie numai un început de nebunie, o stare de paralizie latentă. Timp de trei luni, în fiecare zi şi în toate împrejurările, la ţuică, la ceai, la Cerc, colonelul, din ce în ce
■ir
:
466	TUDOR ARGHEZI	|!
I
'i
mai blând şi mai blazat, aborda pe locotenentul Pietroiu j invariabil cu aceleaşi cuvinte rugătoare:
-	Mă, ţi-am spus...
Şi locotenentul răspundea cu un respect plictisit:
-	Se poate, domnule colonel, să mă mai întrebaţi?
După opt luni de zile, colonelul Greceanu fu mutat de la
regiment la brigadă, şi ofiţerii sărbătoriră firea lui leală şi conştiinciozitatea lui nobilă, printr-un banchet. Colonelul devenise taciturn şi melancolic, şi distincţiunile, al cărora obiect i se vedea neîncetat, începeau să-l cam nemulţumească. Convingerea că era „atins“ pusese stăpânire pe toate vigorile j lui morale şi-i micşorau în propria-i opinie toate meritele recunoscute. La despărţire, după urări şi discursuri, el strânse, ca un camarad părintesc, mâinile fiecărui ofiţer în parte, | ostăşeşte. Ajungând la locotenentul Pietroiu, pe care-1 lăsase la urmă, şi pentru că totuşi mai întârzia în spiritul lui o urmă de dubiu, îi întinse mâna.
-	Va să zică... atunci... ţii minte bine că nu-ţi spusesem să i vii sâmbătă la orele trei în cancelarie...
Locotenentul şovăi şi, palid:
-	Ba mi-aţi spus, să trăiţi, domnule colonel.
-	E-adevărat?
-	Ne disperaserăţi cu serviciul şi cu îndatoririle ofiţerului tânăr. în sâmbăta aceea m-am hotărât să rămâi acasă şi să i dorm...
Colonelul trecu de la un sentiment de ură subită la o satisfacţie grandioasă, cât ai întoarce la lumină un pumnal ca să strălucească pe ambele tăişuri.	j
-	Acum, ce trebuie să-ţi fac? întrebă colonelul.
-	Să mă lăsaţi să... îngână locotenentul.
Cu ochii în lacrimi, el se scoborî într-un genunchi şi sărută adânc mâna flocoasă, neagră, a colonelului Greceanu, întinsă ; ca să-l ridice.
PUBLICISTICĂ
467|
-	Răzbunarea celui mic, zise colonelul, îmi dau seama, camarazi, că e atroce...
1925
CIOTORI
Pocitanie suavă! Capul lui de o imposibilă factură ne este evocat de Crăciun. Ciotori a conferenţiat la Boston, pentru americani. Ciotori face parte chiar dintr-o comisiune financiară. Ciotori a fost însărcinat să „aranjeze datoriile“ României. Şi Ciotori a vorbit! A făcut, aşa, idei, le-a emis şi le-a înlănţuit şi le-a acordat în englezeşte! A stilizat!
Câtă plăcere orgolioasă nu-ţi fac atâtea ştiri neaşteptate, ţie care ai cunoscut pe acest minunat şi modest băiat taciturn. De la Episcopie la Cotroceni plimbarea cu el era un model nemaipomenit de puritate verbală şi de splendid vid intelectual. Ciotori era cel mai odihnitor dintre confraţi; zicând bre! o dată, prin faţa Cercului Militar, el mai deschidea o dată gura - gura lui cu măselele în faţă — pe la Cişmigiu, ca să zică, sentimental, frăţioare, şi diminutiv. Pe atunci gura asta nu putea să aibă nici o întrebuinţare şi nici să scuipe nu ştia, fără să-şi ude nasul. Dar cunoştea la perfecţie gimnastica suedeză. De pe parchet, se scula drept în picioare, prin unica încordare a corpului în călcâie. Putea să facă rotaţiunea trunchiului, de la răsărit la vest, fără să i se clintească un singur muşchi dintr-altă regiune. Umfla toracele ritmic, după regula respiraţiei ştiinţifice din Stockholm. Se scărpina cu voinţa şi cu autosugestia, făcea băi cu apă rece şi masaj.
Să fi presupus cineva că bunul şi sfiosul Ciotori va fi chemat de Dumnezeu în diplomaţie şi trimis să ţie o conferinţă întreagă dincolo de Ocean? Bărbatul politic,
468
TUDOR ARGHEZI
oratorul şi propagandistul plecase din bordeiul lui cu o cărticică de treizeci de bani în buzunar, predestinat să cucerească lumea şi să facă fala ţării, ca o expresie superioară a inteligenţei, documentat cu Sistemul Meu, în care Müller apare în pielea goală cu bicepsul demonstrativ.
Diplomaţia celebrităţilor fioroase din istorie nu e, prin urmare, întodeauna atât de exclusivistă şi de trufaşe, pe cât pretind uşuratecii ei detractori. Nu există o lege de fatalitate care împinge în carieră numai pe aristocraţi, refuzând intrarea subt cupolele-i glaciale personalităţilor ivite din profesiunile artistice. Nu avem oare şi alte exemple? Diplomatul acela rubicond şi simpatic ca un bucătar, la care te gândeşti şi dumneata, vei fi crezând că-şi datoreşte postul de quasi-ministru unor însuşiri speciale şi nu talentului de-a cânta cu acompaniament de lăutari, Barca pe valuri saltă uşor. Criteriile şi-au pierdut rigiditatea.
Să-l chemăm mentalmente pe scumpul nostru Ciotori, în mijlocul florilor de zăpadă. Numai să nu uite să le spună americanilor că e singurul român urât de pe continent şi că femeile noastre nu ar consimţi să-i acorde o perină decât în automobil.
1925
O CĂLĂTORIE PE MARE
Pe puntea vasului „Maharadja“ ne găseam cincizeci de pasageri. Ziua era voioasă. Prânzirăm veseli în muzica orchestrei cu acompaniamentul oceanului din talaze. După-amiază, fiind protestanţi şi deprinşi cu cântarea psalmilor, din vocile noastre s-a iscat un cor monoton, încheiat, pe la orele şase, cu
PUBLICISTICĂ
469
imnul lui Luther, popular pe coastele din Nord şi măreţ ca uraganul.
începuserăm să fim neliniştitţi. Mânioasă, unda dinspre Americi se clătina ca un astru. Pe la opt seara, vaporul nostru se freca de ceruri, escaladând piscurile de valuri.
-	Vă este frică? fui întrebat pe galerie.
-	Mie?... răspunsei. Am străbătut de treizeci şi cinci de ori oceanul şi am văzut destule. Dar dumneavoastră, nobilă doamnă, vă temeţi cumva?
-	Nnnnu... atât de mult...
-	Atunci duceţi-vă liniştită în cabină. Zorii zilei vor străluci în lucarna dumneavoastră, la Gibraltar. Noapte bună. Să nu vă temeţi nici dacă, din întâmplare, veţi auzi în somn o uşoară bătaie în părete.
Cu vârsta, omul vrea să pară elegant şi e cinic, - ca episcopii (catolici), învăţaţi cu sufletul şi spovedania. Deprinderea îi cam plictiseşte. Puteam să bănuiesc eu atunci că vaporul se va ciocni în bezna furtunii? Ciocnirea se şi petrecu. „Maharadja“ se întâlni cu un talaz mai tare decât toate celelalte, şi care, din pricina luminilor lui, nu putea să fie un vapor. în mai puţin de zece minute, într-adevăr, vaporul izbit s-a scufundat cu trosnetul unei dărâmări, în mijlocul unui hohot de glasuri omeneşti.
Alergai la căpitan, pe care îl cunoscusem odată la Brest.
-	Ce părere aveţi, domnule căpitan?
-	Ce părere doriţi să am?
-	Ne-am... ciocnit de ceva...
-	Nu e nimic.
-	Păi, vaporul s-a scufundat...
Căpitanul surâse.
-	Pesemne că n-ai mai văzut scufundându-se un vapor... Pe mine mă lasă rece... aş zice chiar că poate mă amuzează...
-	Să-mi daţi voie să mă uimesc, domnule căpitan.
470
TUDOR ARGHEZI
„Desigur, îmi zisei, am de-a face cu o specie lăudăroasă. Eu n-aş face ofiţeri de marină din lichele.“
-	O să vă obişnuiţi şi cu uimirea, adaose căpitanul cu o linişte care-mi îngheţă creierul şi făcu din căpitan o specie mai profundă. Noi, ăştia care umblăm pe provizoriu şi incert şi pe improbabil, nu prea suntem sentimentali. I^aşitatea locuitorilor de pe ţărână, îngroziţi de primejdii, nouă ni-i necunoscută. Navigăm deasupra morţii, respirăm moartea, o bem şi o mâncăm... Nu aţi simţit-o încă aci, lângă noi? O văd că vă atinge pe umăr... E pasagerul nostru astăzi, s-a suit pe vapor odată cu noi...
Un fior trecu prin mine tot, ca o rupere de cearşafuri, când mă uitai la zidul circular ce ne încinsese. S-ar fi zis că intraserăm într-o cotitură subterană a oceanului. Cele patru coşuri ale vasului erau ca nişte siluete de doamne albe, cu pălării de întuneric.
-	Da... dacă vrei... bine!...
Căpitanul se întrerupse ca să-şi vâre gura într-un soi de pâlnie telefonică, în legătură cu maşinile... Aprobările lui ironice răspundeau unei voci grave şi înspăimântate din fundul uzinei...
-	Când trăieşti cu moartea, ţi se schimbă perspectiva. La dumneavoastră, pe pământ, numai intendenţii de cimitire sunt interesanţi... Ia te uită... Vezi colo ceva?...
Degetul căpitanului îmi arătă dedesubt, în interiorul teatrelor pe care le zămislea instantaneu şi le prăvălea furtuna, brazdele apei.
-	Uită-te bine, insistă căpitanul rânjind şi scoţând revolverul...
Avui un sentiment de groază, urmat de un sentiment de bucurie... Un mare număr de persoane pluteau în dezordine, strigând, fără îndoială, căci gurile le erau deschise şi braţele întinse spre vaporul nostru. Căpitanul scoborî reflectorul...
PUBLICISTICĂ
471
-	Sunt naufragiaţii vaporului necunoscut, preciză căpitanul. Vedeţi că nu au murit toţi.
Barba roşcovană a căpitanului îi mâzgălea drăceşte figura, şi râsul lui de ventriloc era singur în toată lumea, ca un clopot într-o pustietate.
-	Daţi drumul bărcilor în mare, mai repede, domnule căpitan. Ei mai pot fi salvaţi.
Inima îmi bătea violent, în speranţa că vor putea fi smulşi de la moarte.
—	Mai mare daraua... răspunse căpitanul, sprijinit în coate de bară ca într-un balcon.
Mă gândeam la impresiile naufragiaţilor asupra calmului nostru, târâţi în urma vasului ca rechinii îndrăgostiţi de lumini artificiale. îmi venea să mă arunc în mijlocul lor şi să mor odată cu ei.
Un talaz înalt transportă în apropierea noastră pe un naufragiat oacheş, cu părul creţ, care ne-a apostrofat:
—	Ce faceţi, măgarilor, acolo?
—	E cu putinţă să lăsaţi să moară oamenii fără ajutor? întăriră alţii, pe care talazul, trecându-i într-o traiectorie mare pe dinaintea reflectorului, i-a scufundat şi ni i-a scos în faţă de mai multe ori.
Naufragiatul cu părul cr^ţ părea că voieşte să păstreze oarecare distanţă între el şi coijiaufragiaţi... Expresia figurii lui aducea aminte pe domnul care asistă la o ceartă în faţa unui ghişeu poştal, împărtăşind punctul de vedere al publicului, că funcţionarul e prea încet în serviciu, dar rezervându-se de a protesta individual.
-	Dobitocul se crede acasă la el, zise căpitanul, risipindu-şi fumul din lulea. Mi se pare că-1 cunosc. Trebuie să fie un mare fabricant de macaroane de la Châlons... Şi scoborându-şi mult reflectorul: El e, nu m-am înşelat.
O nouă azvârlitură a oceanului apropie din nou pe omul autoritar de noi, şi auzirăm distinct înjurătura lui.
472
TUDOR ARGHEZI
—	Merde! răcni căpitanul în franţuzeşte şi se aplecă deasupra lui, cum se ducea la fund, scuipându-1 în obraz.
Fabricantul, ţinându-se în echilibru pe o parte, ne ameninţa cu pumnul strâns.
—	S-a supărat! zise căpitanul.
Fabricantul nu s-a mai văzut, şi nimeni nu-1 va mai vedea, niciodată.
—	Când te gândeşti că fabrica lui îi aducea şi acum, când se îneca, două mii de dolari pe oră! zise căpitanul. Desigur, călătorea confortabil, cu un vapor de mare lux. Nu găsiţi şi dumneavoastră inutile vapoarele de mare lux?
Căpitanul îmi devenise cu totul insuportabil şi mă întrebam de ce nu i-am întors spatele pur şi simplu. Simţeam în el pe Căpitan, pe Căpitanul destinului meu întreg.
O ridicare vijelioasă a mării ne azvârli un naufragiat în frânghii... El se zbătea ca într-o pânză de păianjen.
—	Ajută-mă! porunci căpitanul.
îl urmai câteva trepte pe scara de frânghie.
—	Scoate-i picioarele... Aşa...
Naufragiatul avu un zâmbet de fericire supremă.
—	Vă mulţumesc... Daţi-mi vă rog o înghiţitură de rom.
—	Nu-i displace romul... zise căpitanul.
Lăsând din braţe picioarele descurcate din frânghii ale naufragiatului, căpitanul îi puse corpul să alunece ca un pachet de-a lungul funiilor până pe punte, apoi, printr-o mişcare bruscă, îl azvârli în ocean.
Mă aruncai să-l prind. Un picior îi mai rămăsese în aer. Am crezut - nu este aşa? - că scăpase din braţele căpitanului.
—	De prisos, zise căpitanul. L-am aruncat eu.
—	Cum aşa?
—	Uite-aşa.
Mă dădui înapoi cu doi paşi de căpitan şi-mi pipăii cuţitul. Dacă voia să mă arunce şi pe mine în mare, i-aş fi spintecat canaliei burta.
PUBLICISTICĂ
473
Cel puţin, deocamdată, nu avea această intenţie. Mă duse de braţ, este drept, însă nu ca să mă arunce, ci ca să-mi arate alţi doi naufragiaţi, care stăruiau să vie după vapor... Ei înţelegeau, negreşit, că noi nu voiam să-i luăm pe vapor, dar insistenţa lor de-a ne cere ajutor nu era decât un ultim omagiu pe care-1 aduceau vieţii, umilindu-se nouă... Ei se târau pe tala-ze mulţumiţi că ne mai pot vedea un minut înainte de-a se pierde în mare şi în nisipurile ei eterne... Simţii o lacrimă mare rostogolindu-mi-se în mustaţă şi aş fi voit să mă sinucid. Comunicai gândurile mele căpitanului, care îmi răspunse indiferent:
-	Nu cunosc bestie mai egoistă ca omul... Am cunoscut, la spitalul din Toulon, un ofticos în agonie care stăruia să nu fie izolat, ci lăsat să asiste la operaţia unui canceros din acelaşi salon cu el. A! dar brutele astea mă necăjesc afară din cale, adaose căpitanul, chemându-mă după el. Vino-ncoa!
Mă supusei şi-l urmai până la extremitatea vaporului...
-	Ia să văd, ştii să tragi? zise căpitanul, dându-mi revolverul.
Nu cutezai să refuz.
-	Cum să nu ştiu?
-	Te rog găureşte ochiul acela blond care se uită la mine...
-	Nu pot... domnule căpitan.
-	îţi poruncesc: foc!
La lumina reflectorului omorâi toţi morţii înecaţi, ca să-i fac căpitanului pe plac.
Nu mai rămăseseră în urma vasului decât talazele oceanului sfărâmând talazele nopţii. Cum aş putea vreodată să povestesc ce am simţit privind împrejur şi în sufletul meu?... Plângeam...
-	Eşti o secătură, zise căpitanul. Nu mă mir, de vreme ce ai ezitat. Dacă mai plângi, te trântesc în mare, tâmpitule!
Apucasem să mă supui... Făcurăm câţiva paşi pe punte... îmi veni pofta să fumez... Căpitanul fumase tot timpul pipe, ţigări, ţigarete, şi nu-mi oferise nimic.
474
TUDOR ARGHEZI
-	A! într-adevăr, zise căpitanul, singura plăcere este tutunul... Dacă n-aş fi fumat, m-aş fi spânzurat demult...
Această mărturisire subită a unei slăbiciuni, mi-1 făcu pe căpitan puţin mai simpatic.
Un matelot apăru deodată şi luă în faţa căpitanului o poziţie fotografică.
-	Vorbeşte!
-	Prora e sfărâmată... Vasul n-a putut să reziste ciocnirii... Nădăjduim totuşi să ajungem. Am baricadat magaziile.
Privii stupefiat pe căpitan.
-	Nu-i aşa că ţi-e frică?
-	De ce să-mi fie frică?
-	Cel mai târziu într-o jumătate de ceas ne vom îneca în cea mai frumoasă apă sărată din univers.
-	Vreţi să glumiţi, domnule căpitan.
Hohotul de râs al căpitanului fu într-adevăr extraordinar.
-	Mă gândesc la frumosul dumitale curaj prins între picioarele unei caracatiţe...
-	E-adevărat? Ne scufundăm?
-	Mă mir că mai întrebi.
-	Şi nu căutaţi să scăpaţi măcar dumneavoastră?
-	Crezi că acest lucru ar prezintă vreo utilitate?...
-	Nu mai e timp de vorbe umflate! ţipai revoltat... Domnule căpitan, eşti un asasin şi un imbecil literar...
-	Continuă, că-mi place să te văd scos din pepeni... îţi stă minunat... şi se potriveşte cu mustăţile dumitale, rase pe trei sferturi, de subt găurile nasului... Cât priveşte imbecilitatea, te venerez, căci mă întreci.
Tăcui şi alergai în salon, unde forfoteau pasagerii... îi anunţai că vaporul se duce la fund. Le vorbii de starea de spirit a căpitanului... Panică generală... Un englez voi să vadă pe căpitan, care tocmai cerea un coniac...
într-o franţuzească ţepoasă, englezul ceru căpitanului să tragă la ţărm.
PUBLICISTICĂ
475
-	M-am gândit şi eu, răspunse căpitanul, dar, scumpul meu domn, vă recomand să nu vă părăsească fără forme calmul dumneavoastră naţional. Urmaţi sfatul meu plin de înţelepciune. Ne găsim, într-adevăr, într-un loc unde ne-ar ajunge o jumătate de oră ca să debarcăm.
-Atunci, ce mai aşteptaţi?...
-Aşteptam consimţământul dumneavoastră...
Englezul nu percepu ironia.
-	Băiete, totuşi să nu uiţi să-mi serveşti coniacul...
Căpitanul se aşeză într-un fotoliu şi îşi aprinse luleaua.
-	Lăsaţi-mă să mă arunc în apă, strigă o cucoană, lovită de-o deznădejde bruscă.
Englezul o făcu să înţeleagă că nu-şi ia răspunderea în faţa unei atât de necugetate imprudenţe, şi căpitanul îşi înghiţi coniacul.
-	Pentru mine, doamnelor şi domnilor, începu căpitanul, problema vieţii domniilor voastre nu prezintă interesul pe care păreţi că-1 purtaţi vaporului meu... ba mi-este destul de indiferentă... între oameni din buna societate te poţi îneca agreabil... Dacă aş fi fost mai puţin sigur ca ne înecăm, acum ne-am afla pe uscat, aşezaţi confortabil într-un restaurant. E-aci, peste drum de locul unde ne vom adăpa din belşug cu valurile Atlantidei, peste câteva minute, un local italienesc cu bere delicioasă şi cu nişte peşte fript, de gustul căruia m-am convins de multe ori. Altceva mă interesează... Că ne vom culca astă-seară pe alge şi pe scoici este cert... Orice încercare de salvare ar contrazice basiunea mea de văduvie: spectacolul vapoarelor înecate... Ar fi al şaselea... până acum am îngropat numai cinci... Personal, vă încredinţez că ştiu să ies din încurcătură... Moartea fuge de mine cât poate... Fiţi, domnii mei, liniştiţi, sorbiţi-vă ceaiul în tăcere şi ţineţi ceaşca bine în mână, ca să o beţi până la fund... Omul e o bestie egoistă... Nici unul din dumneavoastră nu s-a gândit un singur moment să-mi înlesnească o bucurie personală. Plăcerea mea
476
TUDOR ARGHEZI
de-a vă vedea scufundaţi, pentru dumneavoastră nici nu există... Eu nu însemnez nimic pentru pasagerii mei... Iată, vreau încă o dată să ştiu că v-aş putea salva, şi totuşi să refuz...
Ai înţeles, fără îndoială, că acest discurs a fost întrerupt de o sută de ori. Ca să-l curmăm, aruncarăm pe căpitan în ocean şi deterăm ordin să fim cu accelerare debarcaţi pe continent, unde ne-am reparat emoţiile la un ospăţ.
1925
1926
CUM AM ÎNVĂŢAT SĂ PATINEZ
Dacă unii contimporani au strălucit printr-o admirabilă precocitate, alţii, cu mine dimpreună, şi-au văzut personalitatea dezvoltându-se lent, graţie unei facultăţi pe care aş denumi-o ulterioritate.
La patruzeci şi cinci de ani, diverşi colegi de vârstă fuseseră de câteva ori miniştri şi deputaţi, aveau copii ofiţeri şi fete măritate, şi câteodată remăritate. Cariera lor, în plin randament, îi ridica spre orele douăsprezece ale vieţii, încărcaţi de titluri, decoraţii şi glorii. La patruzeci şi cinci de ani, eu purtam încă pantalonii scurţi şi mâneam bătaie de la părinţii mei scumpi, pentru că mă întorceam acasă cu hainele murdare, tăvălit în praf cu camarazii.
Deci, plecam dimineaţa gătit frumos, cu cravata proaspăt călcată şi cu favoritele frizate cu maşîţm, chiar de mâna mamei; nici nu apucam să ies pe trotuar, câx toţi copiii din avenue săreau pe mine şi-mi turteau pălăria tare. Iubiţii mei părinţi păstrau tradiţia familiei intactă şi ţineau neapărat să-mi acopăr capul cu un demijoben, care, ziceau ei, vine foarte bine cu favoritele, la frageda mea copilărie. Pe vremea noastră era o modă să semeni todeauna cu diplomaţia vieneză, răzând bărbia numai în vârf şi păstrând, pe lângă două jumătăţi de
478
TUDOR ARGHEZI
barbă, spânzurate cu multă religiozitate de urechi, un fluture de păr subt buza de jos.
Copilaş la patruzeci şi cinci de ani, toate evenimentele vieţii normale s-au găsit la mine strămutate cu mai multe generaţii. Am ştiut să scriu şi să socotesc foarte încoace, şi maturitatea am şi obţinut-o la şaizeci şi opt de ani, când m-am şi îndrăgostit prima oară de-o divinitate din Chicago. Tocmai îmi cumpărase tata o bicicletă, un ceasornic de buzunar şi o maşină de ras între favoriţi.
La epoca primului meu amor eram pe jumătate pleşuv. Deşi partea dinapoi a capului era încă prevăzută cu o puternică şi deasă capilozitate, craniul, începând din sprincene, se afla, până în dreptul fostului vârtej, dezvelit şi imberb ca o pulpă de picior. De aceea, cu cincizeci şi unu de fire lungi, ce-mi crescuseră luxuriante la o tâmplă, pipăitul meu dibaci acoperea la perfecţiune globul cerebral. La şaptezeci de ani oricine mi-ar fi dat nouăsprezece, atât eram de ager, de proaspăt şi de chipeş, căci practicam „Christian Science“ si sporturile violente.
Pregătindu-mă să mă duc cu un buchet de flori strâns în interiorul unui corset de hârtie decorativă, ca să cer mâna viitoarei mele soţii, un camarad mă sfătui să cumpăr o celebră tinctură de păr şi să trec pe la dentist. El pretindea că părul mi se decolorase şi că silabele mi se înmuiau în intervalele maxilarei. Când m-am prezintat, este drept că favoritele mele sticleau ca pana de corb şi că înfăţişam, în timpul zâmbetelor protocolare, măsele noi şi dinţi de mărgăritar. Unicul inconvenient al transformării mele bucale consista în amănuntul, de altfel neglijabil, că buzele se întinseseră mult peste gingiile proeminente şi că se depărtau cu greutate. Probabil că sărutările mele exalau şi un uşor miros de cauciuc, cu care elita iankee, automobilistă, s-a deprins.
PUBLICISTICĂ
479
Două imputări îmi făcu soţia mea adorată: că nu dansez şi că nu patinez. „Voi dansa şi voi patina!" mi-am zis. In câteva şedinţe am învăţat toate dansurile americane, jucate cu un picior pe parchet şi cu celălalt strâns în vânt, în formă de patru. Am cumpărat toată instrumentaţia necesară, tobe, tinichele, vergele şi xilofoane, am compus orchestra pentru muzică de cameră şi am completat-o după concepţiile mele. în vreme ce vergeaua frământa foaia de aluminium, şi ciocanul bătea cuie în clapele pianului, un muzicant de talent stropea cu sifon pe violon, şi un compozitor spărgea două, trei duzini de sticle de bere cu cheia franceză, cioburile fiind concomitent pulverizate cu ajutorul unui mai de pietrar, condus de mâinile experte ale unui dirijor de cor metodist. Finalurile erau marcate cu o minge de fotbal trântită într-un lighean cu apă cu gheaţă.
Pentru patinaj a trebuit să aştept sosirea iernii, şi nu mi-a fost posibil să încep până în ziua de Crăciun, când revistele literare publică literatură de Crăciun, semnată de colaboratori externi şi de „scriitori de seamă“. ^
Am citit toată vara operele despre patinaj, traduse din limbile scandinave. Am experimentat în odaie, mentalmente, figurile propuse pentru începători, însoţite de exclamaţii din nord, care exprimă, în timpul patinajului, stări sufleteşti şi evoluţii. Patineurul trebuie înainte de toate să-şi facă sugestiile următoare: „Sunt un copil, sunt un copil mic care începe să umble, nu ştiu să merg, am unsprezece luni şi jumătate“. Patineurul trebuie să uite că a umblat şi să-şi facă despre viaţă imaginea că omul nu păşeşte, ci alunecă şi patinează. Ca să desăvârşesc iluzia, mi-am cumpărat un scaun pe rotile şi cu o gaură la mijloc, în care intram până la subsuoară, în vreme ce cânta gramofonul „Edison“. M-am mutat cu scaunul meu de la munte la mare şi, în sunete de mazurcă, m-am iniţiat în arta de-a luneca pe gheaţă naturală.
480
TUDOR ARGHEZI
Iar în ziua de Crăciun, am apărut în arena de apă solidificată dis-de-dimineaţă, costumat pentru împrejurare. Bocancii speciali, cu o scobitură la toc, de copită, îmi strângeau gleznele ca două blocuri rigide. Fluierele picioarelor completau un tot unitar până la şale, închis în jambiere şi pantaloni de piele de box. în vederea accidentelor îmi căptuşisem căderile cu pături interioare de cojoc de Hudson. Mijlocul mi l-am învârtit de câteva ori într-o frânghie de alpinist, marca „Ursul“, de care mi-am atârnat o lopată „Linemann“. La stânga îmi şedea binoclul prismatic, pentru măsurat distanţele, un aparat fotografic instantaneu era agăţat la piept şi, pentru ca nici o surpriză să nu fie cu putinţă, mi-am luat în spinare o barcă demontabilă. Avantajele acestei bărci brevetate sunt numeroase. întâi, pleci cu certitudinea că nu te mai îneci dacă plesneşte gheaţa şi te cufunzi. Al doilea, înainte de-a te îneca, ieşi pe ţărm, desfaci barca de cauciuc, îi întinzi pânzele, îi fixezi cârma şi intri într-însa şi te duci. Pentru orice eventualitate, eu mi-am ales tipul B 8 cu două locuri şi cu maşină de lustruit ghetele. în sfârşit, am plecat cu o şapcă de loden groasă, trasă pe urechi, aşa construită că se putea complica în şapte, opt feluri de căciuli şi pălării.
Ca să fiu mai sigur de un rezultat rapid, după ce pornisem la drum, m-am întors din stradă acasă şi mi-am fixat patinele de picioare. Un prim accident neprevăzut: scoborând scara, am luat-o de-a-ndăratele, până în pivniţă, de la al şaselea etaj, fără să fi pus patinele decât o dată, pe-o singură treaptă. în prima zi de Crăciun fusei nevoit să stau în pat şi să gem sfâşietor. Pe coaste şi pe şira spinării simţeam ghionţii şi muşcăturile întregii scări de piatră, de-a lungul căreia ajunsesem în beciuri. Deci în prima de zi de Crăciun nu am patinat.
O inovaţie fericită, pentru evitarea repeţirii durerosului accident. A doua zi de Crăciun, slugile mă duseră până în stradă, cu picioarele în sus. Aşezându-mă însă drept, pe patine,
PUBLICISTICĂ
481
îmi dădui seama că mersul devine trădător şi cerui să fiu dus pe braţe până la golf. De data asta luai şi un steag cu mine, cu băţul lung. Transportarea mea la patinaj a fost un triumf. Sute de oameni şi o şcoală întreagă de băieţi, care ieşeau de la cursuri, m-au dus în alai. Nici Washington nu a cunoscut, fie în timpul vieţii fie după moarte, un succes mai considerabil. Aşezându-mă cu veneraţie pe pista lunecoasă, poporul m-a aplaudat ca pe un mare orator.
Dificultăţile sportului de iarnă abia începeau. înainte de toate constatam că pierdusem suvenirea tuturor figurilor învăţate în cursul vacanţei de vară, în aşa grad încât nu mai ştiam cu ce picior să pornesc şi dacă într-adevăr trebuia să mă las pe patine sau pe partea dreaptă a corpului meu sportiv. Uitasem să iau cu mine o luge şi o păreche de sky. Cerui deocamdată un ceai la bufet, ca să reflectez. Nici Ghidul patineurului nu avusesem prevederea să-l pun în buzunar: în ilustraţiile lui m-aş fi regăsit. îmi zisei atunci că patronul bufetului trebuie să fie un patineur de marcă, şi-l întrebai:
-	Distinse domn, nu m-ai putea ajuta să mă ţiu pe patine? Nu îndrăznesc să mă scol. Tare mă tem să mă avântez, ca să nu ajung în Atlantic. Şi-mi este greu să stau inactiv. I-am făgăduit soţiei mele să învăţ să patinez.
-	Nobile domn, mi-a răspuns Bufetierul, daţi un telefon la Societatea Geografică, unde un savant stă în permanenţă la dispoziţia publicului. El a explorat Polul în instrumente de nichel şi bambus şi va putea să vă fie folositor.
Metoda mi s-a părut practică însă înceată. Mă hotărâi să ies singur din încurcătură şi, împingând scaunul pe rotile înainte, mă luai după el. în câteva secunde răsturnasem douăzeci de părechi de valsatori şi mă oprisem cu creştetul capului într-un sistem de sârmă ghimpată, din care mă scoaseră cu foarfeca îngrijitorii. Ceva din carnea mea şi din barbetele mele rămăsese acolo. Sângele meu de american adevărat nu
482
TUDOR ARGHEZI
putea totuşi să cedeze. O apucai înapoi, târât de scaun pe burtă. Mă sculai şi descrisei o tangentă imensă pe spinare. De douăzeci de ori repetai încercarea, şi în cele din urmă fusei arestat pentru impudoare şi exhibiţionism. Alunecând pe toate laturile şi în toate direcţiile, mi se tociseră pantalonii, flanelele şi rufăria, şi nu înţelesei rostul acuzării decât în momentul când fusei pus în faţa unei oglinzi. Eram cu totul nud şi cu totul de nerecunoscut, de culoarea sanghinolentă-neagră a unui ficat.
Tribunalul m-a condamnat, conform articolului 10.003 combinat cu 14 aliniat F, la închisoare grea, pentru atentat la bunele moravuri — şi, abandonând sportul, care-mi fusese mai drag dimpreună cu soţia, m-am retras la Quebec, în Canada, unde am înfiinţat o fabrică de conserve. Gustaţi, vă rog, cutiile mele: „Petits pois a letuvee“.
1926
ULCICA DE PORŢELAN
Despărţindu-se de casă pentru a se duce la Damasc, tânărul Araba, cărturar în ştiinţele sufleteşti, primi dar, din mâinile mamei, o ulcică de porţelan.
-	Ai să te gândeşti la mine, ori de câte ori o vei purta la gură, îi spuse bătrâna Varâva. Adu-ţi aminte că o avem în bordeiul nostru de patru sute de ani şi că a rămas neştirbită. Toţi bătrânii noştri au băut dintr-însa o dată pe an, la ziua căsătoriei. Ia-o cu tine şi bagă de seamă că pardoselile din Damasc sunt de mozaic.
Arâba îşi iubea muma neobişnuit de mult, şi toate lucrurile atinse de dânsa i se făceau lui sfinte numaidecât, ca binecuvântate de însuşi Dumnezeu. Primi ulceaua de porţelan cu bucurie şi ca un semn purtător de noroace. Iar în Damasc
PUBLICISTICĂ
483
o aşeză în firida poleită cu aur a unei ferestre mici, lângă o tulpină de măghiran, făgăduindu-şi să nu se folosească de ea niciodată, la băut. Acolo se găseau, făcute sul, manuscrisele lui pe piele de capră şi, dedesubtul ferestrei, patul de scânduri de cedru, învălit cu grosimea în răspăr a unui covor de mătase.
îi părea rău lui Araba că nu-şi alesese din casa părintească
o	unealtă mai tare, de metal sau de os, pe care să o fi putut spânzura la piept, pentru ca niciodată să nu-1 părăsească alăturarea dorită a mumii, de sânul acoperit cu păr, şi pentru ca niciodată semnul să nu se poată sfărâma.
Dar preţul cel mai mare îi venea ulcelei de porţelan tocmai din faptul marei fragilităţi. în adevăr, ceva care poate muri de şaizeci de ori pe minut, şi care totuşi durează laolaltă cu veşnicia, capătă un har nemăsurat, ca idolii şi visul.
Ulcica era cu totul frumoasă. Subţire ca păretele de catifea al florilor de trandafir, trecea printr-însa lumina, însuşirea ciudată a ulcelei lui Araba era că, ocupând limita extremă dintre străveziu şi alb, porţelanul părea să aibă, furnicat de sticliri de gheaţă şi de ţesături de zăpadă, o grosime adâncă. Olarul care fermecase ceara de piatră împinsese gogoloiul de cocă de zmalţ din lut şi întuneric la fiinţă, cu degetul împrumutat al Făcătorului a toate. Araba cugeta cu umilinţă la vrăjitorul care îşi închinase toată viaţa plăsmuirii acestui singur lucru mic, o ulcea de porţelan, care a izbutit să o dea la iveală şi care pierise necunoscut ca un plugar.
Ulceaua isca din sineşi mii de închipuiri fragede şi aduceri-aminte. Soarele o sufla cu aur pe dinlăuntrul grosimii, şi ea trăia ca o ureche albă prin urzeala căreia mijeşte o umbră de sânge. Apoi, zugrăveala ce-o încingea pe dinafară cu desenul mărunţel al unui meşter lipsit de gustul povestirii, adăoga ulcelei, în chipuri topite, de ţesături de ape şi ierburi, o împletitură de gânduri şi de nădejdi. Era ca un văz al lucrurilor pe miezuri, fără început şi fără sfârşit, un fel de privelişte
48 4
TUDOR ARGHEZI
a lumii, în ajun de a fi întocmită şi supusă la legi, şi care nu ştie să hotărască încă albia turburatului ei tumult.
Dar sunetul ulcelei cine şi l-ar fi putut închipui fără să lovească porţelanul? în ridicarea lui, tăcerea se alcătuia ca un material clădit cu turle rotunde, cu săgeţi de pridvoare, cu şerpi de apă prin mijlocul unui bazin de marmur, ca nişte bice de argint. El umplea cisternele adânci ale sufletului cu visarea lucrurilor presupuse şi pe jumătate ghicite, şi punea să cânte amintirea. în ulceaua sfântă, a lui Araba, se legănau toţi nuferii şi toate lalelele nedesluşirilor delicate.
Ulceaua fusese furată atunci patru veacuri dintr-un templu chinezesc, de către un strămoş hoinar al ucenicului cărturar, şi a fost păstrată din tată-n fiu, „neştirbită“, după spusa Varâvei.
Araba o socotea ca pe un ins viu din neamul lui, în care dospea sufletul bătrân al mamei de-acasă. Fereastra înlăuntrul căreia aşezase ulceaua, se sfinţise, şi se sfinţise tot pământul de jur-împrejurul casei, înflorit cu portocali şi salcâmi.
Şi trecuseră cincisprezece ani. Araba trăia fericit, căsătorit cu o eghipteancă roşcovană, din părţile vântului de nisip, şi faima lui se întinsese departe, de sfetnic şi vindecător. Tot ce gândise el, se izbândea din pricina ulcelei de porţelan, care acum era păstrată pe o masă înaltă, de fildeş. Ca să nu poată fi clătinată şi ca să nu alunece de sus, el o încercuise cu o colivie de aur, ca un amvon şi, cu toate că niciodată nu era mişcată din loc, lui Araba începuse să i se pară că cineva umbla cu ulcica şi o muta. Şi Varâva, fiindu-i sufletul bătrân foarte, oricine îşi închipuie cu drept că se mâhnea în tăcere şi depărtare.
I	se născuse însă lui Araba un fiu cu ochii albaştri şi cu părul negru zbârlit. Necunoscând preţul lucrurilor pe care nu le învăţase, el socotea ca nişte jucării fără noimă manuscrisele de pergament, aurul adunat în lăzi de bronz, pietrele preţioase
PUBLICISTICĂ
485
din comoara părintească, şi se juca în vârtejul lor, scuipând supărat pe giuvaiere şi avuţii.
în al şaisprezecelea an de căsătorie, Araba îşi sărbători, cu femeia şi cu copilul lui, ziua împreunării, sorbind o înghiţitură de hidromel din ulcica de porţelan, pe care o dete şi fiului Ben-Arâba, tâlmăcindu-i tainele, puterile şi trecutul ei. întâi, copilul urmări cu luare-aminte povestirea lui Araba. Se uită în ulcică şi în ochii părinţilor lui - nu înţelese şi nu văzu nimic. Un râs nevinovat mâhni pe părinte, care rosti o poruncă. Şi, drept răspuns, Ben-Arâba ridică sus ulcica şi o sfărâmă de mozaic.
Acum, Araba judecă şi nu-i ajunge învăţătura lui să cumpănească dacă patru veacuri arăbeşti şi douăzeci de veacuri chineze, adunate în ulceaua părintească, atârnă mai mult, sau mai puţin ca viaţa unui băieţandru viu şi neastâmpărat.
Căci ar voi să ierte, şi nu mai ştie cum...
1926
SCRIITORUL LA CONDUCEREA STATULUI
O veche ipocrizie, inspirată din nevoile de apărare ale grupărilor oligarhice, domnitoare prin moşteniri şi exclusivisme, a făcut din scriitori, din poeţi, o categorie izolată, eliminată de la drepturile constructive.
Ştiindu-se concurat în valoare, omul politic mediocru sau bărbatul de stat, cum îi mai zice, vexat de facilităţile intelectuale şi de prezenţa permanentă a insului supărător în toate vremile şi civilizaţiile, îi acordă poetului dreptul de a fi anexat la situaţiile liricii servile. Ca să-l ridiculizeze pentru orice folosinţă, consensul politic a spânzurat de cureaua scriitorului
486
TUDOR ARGHEZI
o spadă de mucava spirituală şi, astfel gătit, i-a dat „insului inadaptabil“ drumul, să circule liber.
Opiniunea şi-a celui mai obscur dintre analfabeţii politici, dogmatizează că actul de a reflecta, de a emite şi de a formula o idee este cu atât mai reprobabil cu cât expresiunea e mai vie şi mai corectă, cu cât cugetarea se urzeşte mai concret şi mai frumos, cu cât se apropie mai repede de literatură, termenul caracteristic al culturii. Cei mai mulţi adversari ai lui Take Ionescu au fost întodeauna recrutaţi dintre auditorii seduşi de scânteierile exagerate ale oratorului. Culoarea, temperatura şi activitatea cuvântului rostit şi mai cu seamă scris, consdtuiesc în ochii unui policastru steril, condiţiunile de clasificare ca inapt, a unui individ, la stârpiciunea monotonă a legislaturii. Pentru grosul şi mai mare şi mai mărunt al politicii, talentul conţine ceva insultător. Un bărbat politic de obişnuit calibru are, ca să-şi sintetizeze muncile şi întunecimile, un bagaj vocabular, îndeajuns de complicat şi aşa, două sute de cuvinte banalizate, tocite de-o unică şi de aceeaşi concepţie compilate din lectura ziarelor; şi din două sute, şaizeci şi cinci de cuvinte aparţin verbului este, în diversele-i forme, mai mult sau mai puţin conjugate.
Atari materii prime şi extracte, transformate de digestiunea opulentă a unui creier leguminos şi aliate cu zece noţiuni generale comune produc toate leacurile miraculoase, legile, regulamentele, reformele, circulările, îndrumările, mii de texte, discursuri, puncte de vedere - atât de uniforme, de identice între ele, încât la finele unui câştig atins, de refaceri, de orientări, de achiziţii, suma sfaturilor acumulate nu se deosebeşte de mucurile fumate un an de zile, din lada cu gunoi, carbonizate la scrum şi îmbăiate la tutun.
Pentru că, totuşi, în ţările străine, unde grupurile statuare încremenite în prestigii istorice s-au despicat şi rupt, scriitorii primează şi au dat oameni de stat eminenţi, au intrat viguros
PUBLICISTICĂ
487
în viaţa realităţilor şi le-au reformat, politicul nostru devine tolerant faţă de poet, acceptându-1 în principiu şi lepădându-se de el din răsputeri, le acceptă ca pe o făptură primejdioasă pribeagă însă ornamentală, care trebuie ţinută deoparte şi considerată din depărtare. Se înţelege, poetul nu e bun de nimic, pentru că scrie, pentru că scrie cu alt înţeles decât acordă rubrica, registrul şi formularul acestui cuvânt. Cine mai poate fi atât de copilăros încât să stilizeze ceea ce vede, amplificând cu ceea ce gândeşte? Cine mai are timpul măcar să gândească, atunci când i se cere numai sä lucreze?... Ca să se evite surprizele, eventuale, scriitorul trebuie descalificat cu gravitate şi competinţă. Clemenceau era un simplu ziarist şi Mussolini un intelectual boem. Să-i consacrăm cu toată ardoarea ipocriziei, căci rolurile lor s-au petrecut, slavă Domnului, în străinătate.
Bărbatul de stat dispune de două maniere de-a intra în legături cu scriitorul. într-un fel îl acceptă grasul şi vivacele şi într-alt fel avarul uscăţiv, bolnav de marile nazuri şi năravuri ciocoieşti. Bărbatul de stat rubicund îl acceptă pe scriitor la ospeţe, în rândul lăutarilor, în coadă, între contrabas şi fetele cu graţiile facile. Scriitorul este cobzarul cu instrumentul mut, care nu strică, exercitându-şi funcţiunile confidenţiale, schema autorităţii aparente a marelui amfitrion; este muscalagiul fără fluiere, preferat în raport cu facultăţile lui de-a ţine minte şi de-a reproduce un mare număr de pornografii, pentru înveninarea dulce şi îmbătarea potenţelor decedate. Câte un scriitor cu căptuşala hainelor absentă, a băut toată noaptea din cupele de cristal ale unui magnat politic, pe care l-a vrăjit, şi la revărsatul zorilor, pleacă pe ploaie, neadormit, cocoşat şi trist, la redacţie, ca să scrie articolul de fond pentru gazetă şi un foileton de generalităţi. E felul boieresc şi vesel de a utiliza scriitorii. E captarea vicioasă a unei ipocrizii blajine.
Dar mai este bărbatul politic de mare moralitate şi de-o cinste fără păreche, cu un venit anual de la cinci milioane în
488
TUDOR ARGHEZI
sus. El întrebuinţează electricitatea pentru că petrolul şi lumânarea de seu au ieşit din uz în cartierele centrale, însă în locul unui bec de o sută de lumini, arde becul de şaisprezece, stins şi aprins alternativ. El cultivă cu o atenţie cuviincioasă viile moştenite de la părinţi, pentru alţii, care plătesc, neprihănirea lui şi stricta higienă comandându-i să excludă vinul de la masă, înlocuit cu apa răcoritoare, consumată cu economie. El nu fumează, ca să conserve naturii o sănătate preţioasă şi nici nu-şi calcă pantalonii mototoliţi, pentru că mangalul conţine o emanaţie toxică vătămătoare. El citeşte şi nu-i intră în cap, şi citeşte cu predilecţie tipăriturile gratuite, „Monitorul oficial“, „Buletinul Jandarmeriei Rurale“, cotele Bursei. Foarte religios şi ostaş agresiv al credinţelor strămoşeşti, pe care le-a monopolizat, preotul nu intră în casa lui niciodată; untdelemnul de candelă, care trebuie trimis la biserică îl cheltuieşte la salată; lumânările din noaptea învierii îi slujesc să vadă în pivniţi şi să caute în pod.
Acesta se culcă la nouă seara şi se deşteaptă dis-de-dimi-neaţă, odată cu spălătoresele şi cu laptagiii. Problemele vitale reclamă toată munca şi abstragerea lui. Sumbru, taciturn, fragid şi distant, din pricina secretei timidităţi de a nu da ochii cu inteligenţa şi cu pericolele ei, el se închide cu perdele groase şi în consemne răstite. Contactul cu scriitorii îl caută indirect şi deghizat, în împrejurările serioase, când trebuiesc asanaţi adversarii, impuse marile şi definitivele soluţii printr-o presă ad-hoc. înfumurarea lui flegmatică, stearpă şi magistrală se micşorează în apeluri, în rugăminţi, în cordialităţi, ca să reintre, după căderea cortinei, în aristocraţia placidităţii divine, surde şi în geometria corpurilor fixe. Absenţa sentimentului de respect pentru intelect permite hibrizilor şi monştrilor politici să murdărească încrederea, să amăgească naivitatea, să spurce jurământul şi legea îndatoririlor de simplicitate şi să conceapă scriitorul ca pe un mercenar. Cine se va găsi destul de vulgar,
PUBLICISTICĂ
489
ca să poată povesti fără scârbă în câte feluri este tras pe sfoară cu intenţii, dezolat cu şiretlic, despuiat cu asigurări şi garanţii şi ticăloşit un scriitor, în momentul urgentelor necesităţi, de către profesioniştii politici ai câte unei oligarhii înavuţite, covârşită de gigantice răspunderi, de moralităţi şi de legende!
Scriitorul e un observator, un cumpănitor, un analist. Ochiul lui măsoară însă şi grăieşte. Nimic nu poate jigni mai precis sensibilitatea pervertită a omului politic nul şi considerabil ca prezenţa ochiului vorbitor în faţa impersonalităţii. O lume întreagă se uimeşte de divina chietudine în care se răsfaţă geniul, aiurea ameninţător, al câte unui ministru claustrat în mijlocul unui conclav de consilieri imbecili. Slăbiciunea e tălmăcită. Omului politic lipsit de geniu îi trebuiesc numai materiale uniforme, turtite şi laminate, ca să aibă iluzia că zideşte, suprapunând şi aşezând la rând.
în statul nostru, scriitorul a fost ţinut în anticamera câte unui ministru limbut, zăpăcit, mincinos şi tragic. Scriitorul nu va avea măcar rolul redactorului care va împiedica plasticizarea ridiculă a unei elucubraţii prosteşti. Decât să fi acceptat un scriitor în biuroul domniei sale, mai bine extermina domnul ministru şi gramatica din guvern. Scriitorul a fost trimis la meseria lui de futilităţi, iar în ceasurile mari de avânturi culturale şi de sacrificii artistice i s-a acordat dreptul să cerşească un ajutor. Atât i-au lăsat scriitorului de limbă românească bărbaţii politici din trecut, îmbogăţiţi din bancă şi din petrol: pomana! - iar scriitorul, ieşind pe brânci din scuipătoare, a recurs la ea, a primit, în rândul babelor invalide, locul rezervat de cinstirea guvernanţilor, retorici şi naţionalişti, gândirii româneşti.
O mai trivială atitudine ar fi fost cu neputinţă. Ea durează de multă vreme, din primele zile ale regatului şi s-a accentuat proporţional cu împuternicirea partidelor politice. De la Eminescu până la Caragiale şi de la Caragiale până la Goga
490
TUDOR ARGHEZI
atitudinea e aceeaşi, de sute de ori verificată la lumina pateticelor făţărnicii.
Venirea poetului Goga la guvern şi la un departament de importanţa Internelor, indică o schimbare de curent şi răscumpără vechea umilinţă şi slugărnicie comandată, în care a fost apucat şi târât scriitorul, Negrul boicotat de yankeii noştri politici.
Românii vor avea răgazul să vadă că scriitorii sunt cel puţin tot atât de vigilenţi şi buni gospodari ca şi economiştii improvizaţi, minus ifosul şi fanfaronada. Scriitorii vor aduce la conducerea statului râvna lor zămislitoare, preocuparea de dreptate aplicată şi liniile caste, fără sinuozităţi bizantine, ale construcţiilor curate, înălţate în sus şi nu scobite dedesubt, cu labirinturi de beciuri, menite să ascundă ruşinile ce nu îndrăznesc să se ivească la balcoane.
Apoi, la curăţia gândului, la o bărbăţie intactă şi la virtuţile neveştede şi ospitaliere ale noilor veniţi, se adaogă o superioritate de care timpul ţine o socoteală învierşunată, tinereţea morală dar şi tinereţea fizică totodată. Oricât vor mai apăsa în loc bătrânii anteriori toartele zării ca să nu se deschidă şi oricât vor mai sugruma în mlaştina orizontului pruncul soarelui ca să-l înece şi să nu se mai ridice, mâinile lor slăbesc, tremură şi sunt aproape reci. Autoritatea lor închipuită a rămas un schelet de himeră. Inima şi-a înmuiat resortul, limba e amară, vanitatea şi trufia târzie nu echivalează cu dinamica speranţei. O întreagă epocă politică se găseşte pe punctul să fie furată de vârtejul finalităţii, înfăşurată în steagurile negre, clătinate la porţi, şi înlăturată respectuos, la sunetul suspinat de trâmbiţi al marşului funebru...
1926
PUBLICISTICĂ
491
TEMNICERII
Cititorul nu ştie, poate, că de câţiva ani, din caierul ştiinţei s-a desprins firul nou şi fraged al unei ştiinţe... penitenciare. Supăraţi pe Lavoisier, Cuvier, Lamarck, care şi-au câştigat celebritatea cu nişte copilării, directorii de penitenciare, titraţi de obicei până în creştetul capului şi totuşi obscuri, au creat de-a dreptul o ştiinţă, încă necunoscută.
în şedinţe conduse cu solemnitate, penitenciştii, dacă e admisibil, au ţinut să dovedească particularităţile şi aplicările numeroase ale ştiinţei penitenciare, care nu se poate confunda în nici un punct, nici cu bacteriologia, nici cu numismatica, nici cu filatelismul. Dar de două ori pe rând Academia acestor somităţi a suferit accidentul bizar de-a înregistra arestarea şi transportarea la... penitenciar, a câte unui director general de închisori. Dintr-un punct de vedere, ştiinţa penitenciară se aseamănă cu radiologia. Pe când învăţaţii razelor X sunt periodic osândiţi să li se taie câte un deget şi câte un braţ, savanţii penitenţi sfârşesc la închisoare. Aceeaşi forţă misterioasă, a frigerii, loveşte în ambele cazuri. E o adevărată tragedie.
Dar dacă efectelor dezastruoase ale manipulării undelor invizibile nu li s-a descoperit încă o terapeutică preventivă, cealaltă specialitate ştiinţifică, petenciarul teoretic şi inofensiv, poate fi combătută până-a nu deveni practică şi încurcabilă, fără intervenţia parchetului.
înainte de toate, credem că rău s-a procedat trecând închisorile de la Ministerul Internelor în competinţa Ministerului de Justiţie, căruia în atmosfera dreptului şi a magistraturii, Direcţia Generală a închisorilor, autoritate executivă, îi stă ca o pălărie de paie unui maior în uniformă. Ministerul propriu-zis al Justiţiei vizitează cuibul antipatic al Direcţiei Generale a închisorilor, retrasă în fundul unui vestibul obscur, cam tot atât de des ca instalaţia caloriferului.
492
TUDOR ARGHEZI
Al doilea, puterile nelimitate ale directorului general echivalente cel puţin cu puterile a trei ministere, trebuiesc desfiinţate. Un asemenea director, prinţ al câtorva sute de republici închise, asupra cărora operează şi la propriu şi la figurat, cum îi place, atât în ce priveşte pe arestaţi cât şi în ce priveşte personalul, tratat dictatorial, capătă la exercitarea însărcinărilor lui o părere exagerată despre sine, care îl pregăteşte pentru samavolnicie şi câteodată pentru prădăciune, o formă, la el, a sentimentului de autodependenţă.
E ciudat că în materia celor două aglomeraţii de oameni, una utilă, a călugărilor şi cealaltă pedepsită, a hoţilor, asupra cărora se poate construi un paralelism administrativ, cele dintâi au fost, împotriva interesului comun, descentralizate, pe când puşcăriile, centralizate la exces, au dobândit înlesnirea furtişagului în stil mare.
Descentralizarea închisorilor şi alipirea lor la câte o autoritate locală, prefectură sau poliţie, cu un buget fracţionat, ar suprima cu simplicitate mecanismul alambicat al unei direcţii generale, transporturile, ambulanţele, strecurarea fondurilor, licitaţiile, comenzile, materialele. în acelaşi timp, s-ar desfiinţa şi trista specialitate de director de închisoare, înlocuit cu un comisar sau funcţionar de primărie sau prefectură. Sentimentul demagogic şi fals umanitarist al separaţiei autorităţilor până la cele infime, nu ar pierde nimic, căci făcând o bună socoteală, un comisar de poliţie este în toate cazurile un om mai civilizat decât directorul unei închisori, recrutat după capriciul directorului general, dintre gardieni - călăii închisorilor - şi dintre cei mai pricepuţi în rentabilitate. Iar aceşti gardieni ar putea, fără ofensă pentru ţară, să fie suprimaţi şi înlocuiţi cu soldaţii, care şi în regimul actual au stăpânirea închisorilor pe timpul nopţii. Domnul ministru al Justiţiei va cere listele personalului superior şi inferior al penitenciarelor, detaşat în penitenciare, şi va vedea cu ce soiuri de creştini are de-a face.
PUBLICISTICĂ
493
Trebuie să adaogăm că închisorile nu au fost productive până acum decât pentru directori şi directorii generali. Cu o bună gospodărie locală, în parte pentru fiecare închisoare, penitenciarele pot să producă cel mai puţin existenţa deţinuţilor, şi cheltuielile de administraţie. Când va fi asociată mâna de lucru admirabilă a deţinuţilor cu capitalul din afară al industriilor, invitat în condiţii cu totul altele decât de diverşii directori generali trecuţi, care au refuzat cu impetuozitate intrarea în închisori a unei contabilităţi şi rigori comerciale, statul va putea câştiga sume considerabile, fără nici o învestire de fonduri, transformând numai sistemul.
în ce priveşte umanitarismul, iese şi el câştigat dintr-o atare împărechere de interese, cei mai mulţi clienţi ai închisorilor fiind nişte pribegi fără meserie şi doritori de-a părăsi temniţa cu disciplina unei munci învăţate. De altfel, osândei la închisoare societatea îi acordă un sens corecţional.
Până la arestarea ultimului director general, această problemă, care face parte platonică din „studiile penitenciare" ale ştiinţei cu acelaşi nume, singur directorul general era compe-tinte să o vânture şi să o ţie pe loc, anexată la averea lui personală.
Poate că de astă dată îi va face cinstea să se ocupe de ea un ministru. Este una din puţinele probleme importante, despre care francezul spune că a pune problema este a o şi dezlega.
1926
MIMETISM
Fenomenul foarte cunoscut la şopârle şi brotaci, de a-şi asuma culorile mediului în care trăiesc, trece şi dincolo de limita naturală a fiinţelor cu carnea mucilaginoasă, la intelectuali şi
494
TUDOR ARGHEZI
ziarişti. Toate foile din strada Sărindar înjură guvernul, pentru motivul că trăiesc sau vivotează în strada Sărindar, indiferent dacă, după exemplul populaţiilor din smârcuri şi terenuri mlăştinoase, câteodată conlocuitorii le mănâncă vecinilor un mormoloc, o icră sau o bucată de codiţă.
Scuipatul din care a făcut Dumnezeu pe om, reapare în consistenţa balelor şi spumelor, degenerate în presa cotidiană din strada Sărindar din Bucureşti.
1926
IMPONDERABILE
Ziarul ăla, ştiţi, „Adevărul“, şi-a schimbat cu desăvârşire ideile despre jandarmi şi jandarmerie. De unde până acum jandarmul era o brută, un asasin, un torţionar - afară de unul singur şi acela contrafăcut de Tomescu, primul redactor al banditismelor din judeţul Dâmboviţa - iată-1 pe jandarm devenind un interpretator de texte, un tâlcuitor de comparaţii, un cazanist şi un poet simbolist iar pe generalul Ştefănescu, comandantul jandarmeriei, un fel de Remy de Gourmont sau, dacă preferaţi, un Romain Rolland.
Pentru că trebuie cu anticipaţie făcut cineva vinovat de insuccesul politic pe care îl prevăd în alegeri, foile mercenare campionilor opoziţiei antinaţionale sau naţionale în declaraţii, şi pentru că nu au ce invoca în sensul tezei lor dezolante, ziarul ăla, ştiţi,,Adevărul“, acuză pe generalul Ştefănescu de stilizare iar pe jandarmi de interpretare exactă a imponderabilelor de gândire din circulări.
Interesanta descoperire a ziarului ăluia, trebuie citată în tot cuprinsul ei gramatical.
PUBLICISTICĂ
495
Isprăvile jandarmilor pe care le înregistrăm zilnic, sunt, fără discuţie, consecinţele directe ale ordinelor primite de la comandantul lor, domnul general Ştefănescu. Fireşte, acesta nu le-a ordonat în scris să aresteze, să bată şi să împuşte. Dar circulările şi ordinele confidenţiale şi termenii în care sunt ele concepute, lasă să se vadă lămurit ce vrea de la jandarmi şeful lor suprem.
La rândul lor, cititorii vor interpreta şi ceea ce urmăreşte suplimentar ziarul citat, dacă mai urmăreşte, după obicei, şi altceva decât intimidarea generalului.
1926
VIRGULE, DOUĂ PUNCTE ŞI PARENTEZE
S-a observat ce rol important joacă în inteligenţa oamenilor mărginiţi, cifra. Un negustor nu prea înzestrat în ce priveşte glandele cerebrale, va traduce orice idee şi orice sentiment cu un atât la sută sau cu o fracţiune, inspirată de la kilogram şi metru. La oamenii politici din partidul zis naţional, prestigiul cifrelor a rămas ca o sperietoare din timpul şcolăritului. Se ştie că aceşti oameni politici strălucesc mai mult la vârful încălţămintelor, care în Ardeal [se] văxuiesc cu o atenţie specială, decât la minte.
Domnul Maniu a ţinut pe vremuri, pe vremurile când dispunea de marfă politică, a ţinut neapărat ca partidul domniei sale să se înfăţişeze, ca un Rocambole, cu cifra de una sută. Cei o sută, adică cei cu o sută de mari şi valoroşi conducători, o sută de muşchetari.
După trecerea vremii, domnul Maniu se mulţumeşte azi cu o noţiune aritmetică mai mică. O gazetă îl numeşte
496
TUDOR ARGHEZI
„exponent“, tot o cifră, care materializează ideea de mărunţiş nu de „nu am schimbat, treci altă dată“.
încet, încet, prin rădăcina pătrată factor comun şi paren-teză, domnul Maniu se va clasa la finala alfabetului printre valorile necunoscute, pentru satisfacerea întregii aritmetici elementare.
1926
AUTONOMIA BISERICII ROMÂNEŞTI
De câteva luni, biserica românească se bucură de o completă autonomie. Ca orice bun, câştigat fără luptă sau mai exact, dăruit pe neaşteptate, autonomia, cu care a fost înzestrată biserica noastră, în scopul de a se afirma ca putere de atac, părăsind pasivitatea neutrală şi anacronică de până ieri, nu se vădeşte a fi înţeleasă şi asimilată. Ce aşteaptă clerul, ca să lucreze? Funcţionari de stat sau un al doilea cler, civil, cu care să-i perfecţioneze statul autonomia?
Guvernul precedent a interpretat nevoile bisericii într-un timp când exigenţele sociale şi sufleteşti impun corpurilor constituite o atitudine de utilitate naţională şi le-a rezolvat într-un chip nu se poate mai elegant şi mai generalizator. Faţă de numeroasele nemulţumiri ale episcopatului, care de la confiscarea averilor bisericeşti a rămas ca o anexă de pură formă a Ministerului de Culte, ataşat în subordine, când învăţământului, când repertoriilor de teatru, operă şi operetă, domnul Lapedatu, fostul ministru al Cultelor, a făcut apel la îndrumările mitropolitului Şaguna şi i-a acordat bisericii un statut, care într-alte epoci şi la alte popoare ar fi cerut, poate, un război de clopotniţi.
PUBLICISTICĂ
497
Sătenii au ştiut să se folosească de pământul distribuit şi de drepturile politice, atât de bine încât maturitatea lor subită a întrecut şi iluziile. Cum se face că episcopatul nu poate digera, ca săteanul o reformă, de care este obligat să se resimtă? S-ar putea zice, oare, că episcopii nu doreau atât de mult şi că diagnosticul a fost rău stabilit? Statul a presupus, după cât se vede, că episcopatul suferea de o boală superioară de psihologie, de autoritate, de abstracţiuni, perorând se pare că maladia lui era de domeniul mai apropiat al valutei. Probabil că dacă reforma bisericească s-ar fi redus la echivalarea salariilor arhiereşti cu francul elveţian sau cu dolarul, clerul superior nu ar fi năzuit mai mult. E o probabilitate, desigur, foarte relativă, mărturisim, n-am voi să jignim individual pe nimeni şi de ramura ipotezei.
Sinodul ne face impresia unei asociaţii care a câştigat la o loterie fantastică o ţară industrială, cum ar fi Ruhrul sau Pansylvania şi nu ştie ce-are de făcut cu ea. în sutele de roţi dinţate, transmisii, cuptoare, macarale, locomotive şi izvoare de ulei terestru câştigătorii asociaţi se găsesc cu desăvârşire fâstâciţi şi înstreinaţi - şi ar fi în stare să vândă instalaţiile pe nimic şi la rigoare să le dea şi de pomană. Câte un bilet de o sută de lire sterline i-ar fi făcut fericiţi. O lume de forţe care trebuiesc puse în mişcare, îi dezolează.
Ba ni se pare că împingem demarcaţiile şi împărecherile prea departe şi că episcopatul nici nu ştie ce instrument de învigorare i-a dăruit statul într-o zi cu soare. Ei se arată, să ni se ierte cuvântul, completamente... chinez. El trebuie să fi gustat, ca un excelent vin de Cotnari, numai acele preciziuni categorice care îl fac apt să primească şi să administreze danii, moşteniri şi acţiuni (de societăţi anonime), dar nu ştie că statutul autonomiei presupune un nou tipar de viaţă, o transformare lăuntrică a structurii măcar administrative, în
498
TUDOR ARGHEZI
vederea unei modalităţi noi de spiritualitate. Căci dacă ar şti ce însemnează autonomia şi dacă ar fi aflat că ceea ce i s-a acordat e o autonomie şi nu altceva, în cele câteva luni ce apropie anul, de la votarea legii, el ar fi dat semne că este preocupat să se conformeze orientărilor şi logicii autonomiei.
Nu am putea spune hotărât ce ar fi trebuit şi ce ar trebui măcar de aci înainte să facă episcopatul, căci nu intră în competinţa noastră să alăturăm la lege o cărticică secretă de sugestii pentru un episcopat care nu a învăţat cel puţin să umble. Dacă am face-o, nici un episcop nu s-ar grăbi să-şi cedeze locul, cârja şi tiara lui altor profesiuni mai înţelegătoare şi mai vii. Totuşi, pe drumul deschis de autonomie se poate merge cu o inteligenţă normală şi modestă.
Nu este aşa că la o autonomie internă trebuie să corespundă prefaceri interne, de natură a se armoniza cu forma? De pildă, când ni se înfăţişează un munte, muntele este munte peste tot. Toate liniile lui, considerat de pe bază, concurează către vârf şi considerată de la vârf sunt solidare către bază. Apoi, în munte nu se găsesc, ca în terenurile câmpiei, argilă, mlaştină, trestii, muşte şi broaşte. Toată lumea ştie că muntele este cuibul vulturilor, glastra ornamentală a brazilor, tezaurul pietrei şi al minereului. Vrem să spunem că muntele are orientalitatea lui, o personalitate proprie, şi că toate materialele ce-1 compun sunt armonice între ele. Un munte pe care ai întâlni un magazin de ghete, o casă de economii sau muzici atârnate, crescute în molifţi, ar fi un munte ridicol.
Cititorul a băgat de seamă, fără îndoială. Noi nu spunem că autonomia trebuie să schimbe biserica în dogmele, în filosofia, în ritualul, în ierarhia şi arhitectura ei. Nimeni nu s-ar putea gândi astăzi la transformarea acestui alfabet şi vocabular al creştinismului nostru, păstrat aşa cum a fost primit. Noi spunem că autonomia trebuie să schimbe urzeala oamenilor şi a situaţiilor care împrejmuiesc şi primejduiesc
PUBLICISTICĂ
499
durata vocabularului, pentru obţinerea unui text fundamental sănătos, în stare să impuie societăţii româneşti, devenită indiferentă în materie religioasă.
Sinodul a funcţionat şi în sesiunile de după autonomie exact ca înainte de autonomie. Prelaţii, membri ai acestui senat al bisericii, au evaluat fiecare în sensul lui, independent de toţi ceilalţi membri. Nu s-a vădit în nici un act al Sinodului expresia de unanimitate şi disciplină al unui Sinod, lucrând pentru Sinod şi nu pentru membrii izolaţi. O, de bună seamă, de vreme ce Sinodul nu a luat în dezbateri nici o problemă a bisericii în universalitatea ei naţională, ci s-a mărginit să dezlege chestiunile mărunţele dintr-o eparhie şi alta. Sinodul încă nu ştie să acţioneze cu emanaţia unei ţări întregi şi nici nu pare dispus să înveţe, în reculegere şi contemplare, noua lui atitudine de viaţă şi moarte. Sinodul e statul major al bisericii în luptă continuă, după concepţia lui Christos şi a papilor. Sinodul reunit trebuie să se transforme cu aportul fiecărui membru, într-o directivă, în ceva impalpabil şi mare, menit să împingă biserica înainte.
Ei bine, să nu credeţi că Sinodul, în regim de autonomie, se deosibeşte de o adunare de notari sau de funcţionari comerciali, care dimpotrivă ştie să activeze mai concentrat şi mai solidar. Nu există în Sinod măcar acele afinităţi spirituale, care în urma alegerii unui patriarh să bănuiască ce însemnătate are un patriarh într-o adunare de arhierei. Episcopii nu şi-au părăsit provincialismul şi cezarismul provinciei lor, foarte bine construit pentru satisfacerea amorurilor proprii şi trufiilor laice, dar cu totul incompatibil condiţiunii în element unic a indivizilor.
Sinodul nu a simţit nevoie în prima lui şedinţă de după autonomie, nici să ia cunoştinţă de această autonomie, necum să redacteze doctrina ei. Era o punere în posesie a unei stări,
500
TUDOR ARGHEZI
de care clerul fusese deposedat în timpul domniei lui Cuza: nici un fir de păr nu a tresărit în tot Sinodul. Conştiinţa de continuitate, atât de actuală şi de strânsă în sineşi la catolici, nu s-a simţit îmboldită de marele eveniment să manifesteze. Parcă de la Dositei până la egalii lui contimporani s-ar fi frânt linia istoriei de zece ori şi-ar fi murit creştinătatea cel puţin o dată. O autonomie haotică, nedefinită.
Dacă Sinodul ar fi o asociaţie estetică şi nu autoritatea de care atârnă menţinerea, sporirea şi reîntinerirea infinită a însuşirilor de optimism, trebuincioase poporului românesc ca să-şi poată răbda, purta şi fecunda inteligenţa şi munca fizică şi intelectuală, noi nu ne-am permite să ne ocupăm de el, nici să-l silim să facă faţă sarcinilor şi răspunderilor ce le are, fie că membrii lui le primesc, fie că se leapădă de ele. Nimic politic, vremelnic şi controversat nu-1 chinuieşte şi nu-1 întortochează; constelaţia lui eternă se deplasează după legi tihnite. De la autonomie încoace, Sinodul îşi poate stabili un program repartizat pe o mie de ani, fără să-l supere nici Niagara, care îşi va zmuci neîncetat căderea din granit, nici Dunărea care va curge paralel cu sufletul bisericii. El nu are nici ore, nici nopţi, nici dimineţi, nici crepuscule. El are timpul de partea lui, dar timpul lui a început de acum două mii de ani: ce-i lipseşte să înţeleagă că legământul cu timpul lui s-a primenit prin autonomie?
într-o succesiune de asemenea mustrări sentimentale, la care i-ar obliga, poate, onoarea profesională şi chemarea de sus să ia parte combativă, blajină sau documentară, p. s. episcopi, vom încerca să desluşim speranţele culturii româneşti, în numele căreia cutezăm să vorbim ca scriitori, în legătură cu biserica şi cu clerul, obârşiile simple şi adevărate ale ştiinţei noastre de carte şi adjuvanţii permanenţi, credem noi, ai felului românesc de a gândi şi izbuti.
1926
PUBLICISTICĂ
501
DOAMNE, ÎNCOTRO?
Din articolul precedent, cititorul binevoitor a putut înţelege, credem, că în el făceam clerului conducător românesc împutarea necunoaşterii de sine.
într-o epocă în care tot ce trăieşte trebuie să dovedească un merit şi o necesitate, statul s-a lepădat, destul de târziu, negreşit, de sarcinile bisericeşti în beneficiul Sinodului, trecân-du-i, ca unui organism socotit valid şi apt, facultatea de a vedea înlăuntrul propriului său ins, zelul de-a scruta legăturile bisericii cu societatea românească, de-a le administra şi înmulţi. Acest ansamblu de capacităţi s-a chemat autonomie şi statul îl acordă bisericii nu numai pentru a-şi micşora poverile lui, succesiv abandonate diverselor comercializări instituite de guvernul trecut, dar şi cu scopul, şi mai practic, şi mai înalt, de-a sili biserica să se actualizeze. Statul i-a dăruit Sinodului altarele, şcolile, mânăstirile şi episcopiile, plus zestrea rămasă din timpuri şi înzestrările legii agrare, plus un buget relativ considerabil - şi-i cere Sinodului să le gospodărească şi să învie spiritul care trebuie să le înflăcăreze, în armonie cu timpul.
Activitatea intelectuală a clerului nostru se mărgineşte în repetarea la infinit a citatelor, legate între ele cu o frazeologie banală incoloră şi terminate cu o paranteză, în care se intercalează invariabilele Matei cap. 3, Ap. Pavel ep. către Corinteni, Ioan cap. 6, V.12... Trimiteri peste trimiteri, autorităţi peste autorităţi, texte lângă texte, sentinţe şi psalmodii uzate, până la pierderea oricărui sens. Unde se găseşte actualitatea gândirii şi a interpretărilor în toate acestea?
în viaţa de toate zilele, căreia trebuie neapărat şi exclusiv să i se adreseze biserica, lucrurile se petrec fără intermediar, publicul este îndreptat să-şi dea seama prin sineşi de valoarea unei idei sau de calitatea unei cantităţi de marfă. Viaţa e permanent actuală şi directă. Nici unui negustor de ouă nu-i
502
TUDOR ARGHEZI
vine fantezia să le vândă, argumentând că ouăle i-au plăcut lui Matei: el sparge oul şi-ţi dovedeşte că e proaspăt şi gustos prin conţinutul lui.
Metoda citatelor cu îmbulzirea datelor este avantagioasă atunci când personal nu ai cu ce să le înlocuieşti, când personal nu ai substanţa siguranţei şi când, atât pentru tine cât şi pentru Dumnezeul tău, extragi o autoritate factice şi primejduită, din certificatele şi verificările altora, fie cei mai consfinţiţi. Spiritul religios nu aparţine citatului brut şi surselor încremenite; el este sau nu este al omului viu şi al sensibilităţii mistice, care le-au parcurs, s-au adaptat cu ele şi le-au lăsat deoparte.
Clerul nostru repetă cuvinte, capitole şi mişcări şi rituri, mulţumit că reproduce în vecii vecilor un tipic. Comparativ cu însufleţirea pe care biserica trebuie, în mii de temperamente, de vocaţii şi de sincerităţi, să o întreţie vibrantă, tipicul teologic şi cultural reprezintă partea ceea mai brutală din credinţă, senzuală, materială. Clerul s-a baricadat în formă, care este într-adevăr cea mai uşoară şi care închide tradiţia; dar ceea ce interesează în tradiţie nu este aspectul şi materialitatea ei, ci durata, adică posibilitatea vie de-a trece acceptată prin nivelurile variate ale timpului curent.
Trebuie să constatăm că indiferenţa publicului pentru biserică nu vine chiar din păcatele mai mari sau mai minuscule, de burtă-verde, ale clerului de sus şi de jos. Poporul românesc a ştiut întodeauna să fie tolerant şi generos cu vicioşii din toată scara socială şi nici nu a făcut caz excesiv de virtuţile de cristal şi chihlimbar. Poporul nostru se bucură de aristocraţia sufletească specială, de-a nu se arunca după detalii, ca şopârla după ţânţari. Acest popor, înavuţit pentru evoluţii culturale imense, are un miros delicat pentru frauda morală şi o ură înnăscută de banal. El ştie ce va găsi duminică la biserică; în cel mai bun caz, un preot propovăduitor, un repetitor din amvon de citate, la fel cu toate cele auzite, ajustate pe o
PUBLICISTICĂ
503
gramatică poate corectă, dar sterpe, găunoase, întristate, din care fluxul credinţei personale originale e absent.
Un lăcătuş poate să dreagă o mie de lacăte stricate în o mie de feluri, probând o neîncetată originalitate în meşteşugul lui. Pentru ce clerul nostru îşi zdrăngăne măiestria pe un singur lacăt, pe care îl tot încuie şi descuie la urechea decepţionată a credincioşilor? Vai, Doamne! pentru că îi lipseşte sentimentul de subt cuvinte şi citate, pentru că florile lui şi-au pierdut mireasma şi sunt de hârtie, pentru că te îndoieşti cu atât mai evident cu cât va striga mai puternic numele lui Dumnezeu şi ajutorul sfintelor mistere; pentru că şi în cei mai buni din cler credinţa e o autosugestie, când nu este o totală şi chinuitoare involuntară ipocrizie. Nimic nu ştie minţi mai variat şi mai surprinzător ca sufletul bietului om.
De la citatul mort până azi, omul a învins un întreg întuneric şi a creat câteva ştiinţe, tot atât de frumoase ca Dumnezeu, care le inspiră, de studiu lung, de analiză, de abnegaţii şi jertfe miraculoase. Biserica şi clerul trebuie să se măsoare cu o lume influenţată de-a dreptul, prin zigzag sau fals, de marile achiziţii intelectuale şi practice ale muncii de laborator şi atelier. Noi, care ştim cum se învaţă o atitudine şi o manieră şi în câte chipuri poate să fie patetic indusă în eroare o minte, în căutarea unui strugure de certitudini, nu putem fi impresionaţi şi câştigaţi decât de-o puternică şi clară şi adâncitoare credinţă. Timpul!
Timpul te suprimă cu atât mai brusc, te lichidează cu atât mai învierşunat, cu cât în autoritatea socială ai ocupat o suprafaţă goală mai întinsă.
Pentru a se concorda cu timpul, bisericii i s-a dat autonomia şi drept răspuns valabil de viaţă Sinodul a fost cuprins de panica ignorantă a tăcerii. în mânile lui onctuoase se găseşte un aparat necunoscut şi el nu-i atinge resorturile, de teamă să
504
TUDOR ARGHEZI
nu exploadeze. Statul i-a cumpărat de Anul Nou şi i-a dăruit un glob închis, şi Sinodul l-a trimis, călcând încet, la arhivă.
Sinodul se găseşte supus la o încercare ce-i poate deveni funestă, dacă activitatea lui se va rezuma, ca şi în trecut, la stricta consumare a bunului buget. Vorbim de un trecut apropiat, de ultimii vreo treizeci de ani.
De obicei, într-un timp atât de scurt nu se pot urmări concludent fazele ascendente sau descendente ale unui fenomen; pe-o masă de studiu atât de îngustă nu încape amploarea unui eveniment. Omul în treizeci de ani poate spori sau decădea, zămislirile lui depăşesc în schimb, observaţiile unei singure generaţii şi experienţa devine opera succesiunilor de observatori.
Biserica noastră a făcut excepţie de la regula înfloririi şi vestejirii instituţiilor colective. Regresele ei monumentale au putut fi urmărite în toate contrastele lor rapide, de o generaţie încă tânără. Calvarul lui Christ în suişul oblic şi încetinat şi linia bisericii de purcedere lentă şi dulce, paralelă cu calvarul, s-au prăbuşit deodată, dintr-un punct dominant, într-o râpă lunecoasă. Pasagerul divin a făcut drumul înapoi aproape de şaizeci şi cinci de ori mai repede decât îl urcase, ca în tobogan.
în vreme ce episcopatul era prezent la toate marile sărbători ale naţiei, spirituale, politice şi vitejeşti; în vreme ce participă iconografic, în odăjdii, la bucuriile publice; în vreme ce mitra, cu boabele de porumb de smarald, crestate în aur masiv, a mitropolitului Grigore, era adusă şi amintită în mijlocul liturghiei, de fruntea venerabilă a prelaţilor recenţi, martore fiind steagurile domneşti, inscripţiile pe piatră şi metale şi mai multe sute de mănăstiri şi biserici, clădite de voievozi şi boieri -mănăstirile actuale se măcinau, cădeau în ţărână, individualitatea episcopilor descreştea, clerul întreg îşi uita chemarea luptătoare. în treizeci de ani, biserica nu a mai corespuns în
PUBLICISTICĂ
505
nici o privinţă măsurilor sufleteşti ale credincioşilor, care se îmbrăcaseră cu zidurile ei zugrăvite, timp de mai multe veacuri, fără să-i doară.
Ne-am stabilit în această variantă: popor fără biserică şi biserică fără popor. Toate străduinţele de a se descoperi un singur contact actual între biserică şi lumea românească vor rămâne zadarnice; căci poporul nu e numai numărul restrâns de persoane oficiale sceptice, care asistă la un Te-Deum> iar biserica nu e numai conclavul indiferent şi împodobit pentru circumstanţă, al prelaţilor. Clerul, ca identitate vizibilă există decorativ, pentru figuraţie, ca steagurile municipale, şi accesoriu, pentru croitorii de odăjdii.
După un răgaz de douăzeci de ani, am făcut într-o duminică de vară un popas sfios într-o mânăstire, cunoscută nouă de aproape. Expresia ultimă caracteristică a istoriei şi vieţii religioase este mânăstirea.
în cuprinsul gardurilor de nuiele despletite zăcea peizajul scabios al unui nefericit pământ, semănat s-ar fi zis cu otrăvuri şi stropit cu vitriol. Portarul, un călugăr paralitic, îmbrăcat în petece de saci, ni-a dat de păretele bolţii cu turlă, cu ajutorul vizitatorilor din căruţă, stinghia cu zăbrele, care oprea în grătarul ei de lemn intrarea cu un cârlig. Portarul părea sosit atunci din Dostoievski şi din sala de disecţii. Barba lui de câine sălbatec părea prigonită prin spini, prin bozii, gunoaie, surcele şi scaieţi. Călugărul era mut şi vizibil neospătat.
Locul acestuia îl împlinise cu douăzeci de ani mai nainte un monah prezentabil, suficient de corect îmbrăcat şi vioi. Ne aduceam aminte că în fierestruia aceluia înfloreau, acum douăzeci de ani, câteva ghivece cu flori şi îşi desluşiau culorile vărgate două ştergare ţărăneşti albe, prinse despicat în geam, deasupra plantelor grase, răzimate de-o scăricică întoarsă şi constelate cu candeli de cercei.
506
TUDOR ARGHEZI
O natură ca de mucava veche se instalase în mănăstire. Leandrii creşteau ca papura unui anotimp sfârşit. Caişii schiţau nişte fructe anemice şi convenţionale. Pretutindeni se strecura un miros de mucegaiuri şi de ciuperci. Am numărat îndreptându-ne din biserica poleită către chiliile bolnave, treizeci de fantome cu zăbranicul camilavcei lăbărţat pe scufii şi umeri, nesigure în pas, titubând, ocolind pământul cu ajutorul unui băţ imens, purtat pieziş. Toate aceste înfăţişări scheletice cuprinse de veştminte negre găunoase nu ar fi putut folosi decât modelul unui crochiu la un sfârşit de povestire fantastică închipuită.
Statul a fost întodeauna învinovăţit că despuind mânăstirile de averi le-a lăsat numai locaşurile zidite şi împrejmuirea lor de şesuri şi heleştaie. Foarte puţin, este drept, însă de ajuns pentru o chinovie bine orânduită de gospodari. Stareţii au fost însă aleşi de episcopi cu anumite însărcinări, stareţii şi chiriarhii lor au scos cele din urmă bunuri de mânăstiri, au lăsat călugării flămânzi, demoralizaţi şi fără carte, iar prin autofagie, călugăria devorându-şi toate rămăşiţele uitate, a căzut în starea de mizerie fiziologică pe care o constatăm.
Este de necrezut felul barbar şi asiatic în care sunt administrate mânăstirile, după atâtea formule şi chefuri câte eparhii şi câte episcopate există. Nici o regulă, nici o unitate. Episcopul se bucură în eparhia lui, faţă de mânăstirile /«/, de puteri absolute asupra slugilor sale, călugăriţe şi călugări. Peste fiecare eparhie răsare şi apune un astru deosebit, care face ziua şi noaptea după placul lui particular. Ajunge ca o eparhie să tolereze zece ani prezenţa unui episcop vicios la administraţia ei, pentru ca viaţa religioasă a norodului să dispară şi să provoace prin reacţiune firească dezgustul de cler şi pentru ca mânăstirile să degenereze.
PUBLICISTICĂ
507
După interpretarea locală, autonomia întăreşte numai asemenea situaţii, fiece episcop sordindu-se mai presus de lege şi de stat.
Sinodul nu a priceput sensul acestei autonomii, de vreme ce nu s-a grăbit să reorganizeze autoritatea şi viaţa bisericească în interiorul ei. Sinodul tremură la ideea că ar fi silit să facă altceva decât să delibereze şi să se salute, în persoana membrilor lui. Dacă oarecari intenţii s-ar vădi, totuşi, la unii din membrii lui, în convorbiri particulare cu mirenii şi cu gazetarii, în lăuntrul corpului, ele tac, generatorilor lipsindu-le autoritatea morală asupra colegilor rebeli au sălbatici. Se cunoaşte cazul proaspăt al unui episcop, care dezonorează biserica, judecat şi condamnat de unanimitatea Sinodului într-o chestiune de bun-plac excesiv. Episcopul refuzând să se supuie hotărârii, Sinodului îi lipseşte sancţiunea, lipsindu-i autoritatea. Atrăgându-i-se atenţiunea asupra smintelii pe care o săvârşeşte, episcopul în cauză a răspuns cu ameninţări, desigur atât de justificate de calitatea colegilor ameninţaţi, încât Sinodul a tăcut, s-a imobilizat şi a rămas imobil.
Cum ar fi trebuit să se traducă în concepţiile sfinţilor părinţi din Sinod autonomia?
în primul rând, o adunare de aproximativ cincizeci de personagii, care formează aristocraţia bisericii, lua cunoştinţă, într-o şedinţă solemnă, de binefacerea căpătată şi redacta o interpretare activă şi un statut al autonomiei, pentru informarea întregului cler şi a norodului - şi pentru a putea să fie controlat conform unui model. Pentru înţelesul Sinodului autonomia nu schimbă însă nimic şi nu implică din partea lui nici o activitate nouă, măcar de regruparea forţelor bisericeşti.
508
TUDOR ARGHEZI
Este o chestiune elementară că autonomia generală trebuie să se afirme prin autonomia în limitele autonomiei mari, a categoriilor religioase şi bisericeşti.
Pe de o parte, pseudoautonomiile episcopale, anterioare legii, trebuiesc să resoarbă în autonomia episcopatului, a Sinodului, disciplinat în jurul autorităţii sporite a Patriarhiei. Independenţa parţială a mitropoliţilor şi apoi a episcopilor trebuieşte contrasă în unica autonomie a Sinodului, care să se guverneze uniform, după un tipar consimţit de adunare. Episcopii să nu-şi mai guverneze eparhiile după placul lor şi fiecare episcop să facă parte din guvernarea tuturor episcopiilor laolaltă: devenind mai mică, autoritatea episcopului se lărgeşte.
Autonomia Sinodului atrage după sine trei alte autonomii divizionare: autonomia clerului mirean, autonomia mănăstirilor şi autonomia învăţământului, seminarii şi facultăţi. Fiecare autonomie în ce priveşte eparhia liberează categoria căreia i se adresează de regionalismul episcopal şi adună subt o singură autoritate interesele de acelaşi soi, dându-le un statut special unic în cadrul statutului general. Aceste diverse autonomii vor fi de competinţa câte unei comisiuni de episcopi în Sinod sau se vor administra fiecare, după importanţa lor, de câte un singur episcop general.
Fără să se schimbe deocamdată substanţa Sinodului, cu aceiaşi oameni, cu aceleaşi deprinderi, se schimbă numaidecât activitatea categoriei. Şcolile preoţeşti regentate de un regulament unic vor da rezultate armonice între ele. Mânăstirile, conduse de un singur episcop toate, nu vor mai rămâne izolate şi străine unele de altele, ci influenţele şi bunurile circulând înlăuntrul categoriei, buna stare va face loc imediat dezorganizării de azi, călugării se vor simţi interesaţi la progresul disciplinei lor, vor înfiinţa şcoli, vor crea industrii şi poate că seminariile vor deveni, cum ar fi de dorit pentru
PUBLICISTICĂ
509
educaţia religioasă a viitorilor preoţi, mânăstireşti, ca şi facultăţile de teologie.
Clerul superior să nu scape din vedere esenţialul, că el este chemat, desigur, de Dumnezeu, însă chemat pentru ţară şi pentru locuitorii ei. O biserică poate fi seculară, dar trebuie să fie utilă. Nu se poate închipui, fără dezastru, existenţa, în sânul unei naţii, a cincisprezece mii de preoţi şi călugări incapabili să dea naţiei nimic, cincisprezece mii de nuclee de inacţiune şi demoralizare, în aproape nouă mii de localităţi, sate şi oraşe, câte poartă ţara. Această armată a lui Hristos este obligată să fie în permanentă activitate obştească. Ea reprezintă credinţa bucuroasă, adică optimismul, poezia şi curajul naţional, aliatele necesare ale studiului, ale muncii şi ale întregului ritm economic. Niciodată în trecutul românesc obligaţiile clerului n-au fost mai mari decât acum şi niciodată sentimentul datoriilor lui nu a fost mai uzat şi mai sterp. Timpul, care în ultimii treizeci de ani a surpat clopotniţele bisericii, s-a înăsprit considerabil după război şi el va înlătura cu brutalitate biserica întreagă, dacă directorii ei nu-şi vor deschide ochii şi nu se vor pune cu îndârjire pe lucru.
Nu mai este de pierdut nici secunda, după ce zecile de ani au fost păpate ca nişte moşteniri boiereşti, strânse cu trudă pentru nişte urmaşi fără minte.
1926
REFORMA RELIGIOASĂ
îndeobşte obârşiile, măcar prin sentimentul oglinditor al nostalgiei, sunt respectate. O viaţă întreagă te urmăreşte, şi după ce se va fi uscat, copacul ce ţi-a umbrit bordeiul părintesc,
510
TUDOR ARGHEZI
cu desenul lui delicat. Un fir de iarbă explică pe Dumnezeu, pe care zeci de specialişti s-au străduit să-l argumenteze antipatic -şi un păienjeniş te încatenează de o imagine călăuzitoare.
La şefii bisericii, iscusiţi în cele tainice şi necântărite, nu există nimic analog şi ar părea monstruos ca episcopii şi arhiereii, ridicaţi în trepte prin călugărie, să urască pe călugări. Ura lor este cruntă şi exclusivă, aproape elementară, ca predestinarea văpăii, ca vrăjmăşia şerpilor şi a mătrăgunii.
De bună seamă, de vreme ce călugăria se ajustează de vreo treizeci de ani încoace, în Bucureşti, unde se fabrică pălăriile şi se construiesc ţigările cu carton. Un ins oarecare, purtător de barbă, marcat de o protecţie şi înzestrat cu o slugărnicie, este ferchezuit în faţa oglinzilor, călugăr şi arhiereu. Meditaţia, studiul lăuntric al duhovniciei, ascultarea sunt înlocuite cu criteriul favoritismului şi al fanteziei. Viitorul arhiereu nu este ales dintr-un rând de călugări mânaţi de o disciplină, consacraţi de o viaţă şi de un temperament; chiriarhul face un călugăr de circumstanţă, ca o manta de ploaie, cumpără o umbrelă, ascute un creion. Dacă ar putea să cânte puţin, arhiereii nimic nu s-ar împotrivi ca să fie făcuţi din cutii de chibrituri sau din competinţa unei perii cu coadă. Noviciatul, clasica şi unica unealtă de selecţiune, a dispărut.
închipuiţi-vă că medicina şi-ar recruta chirurgii şi profesorii din bodegă şi dancing, dintre consumatorii care au înghiţit o halbă de coniac pe nerăsuflate sau timp de câteva ore au jucat cu labele mâinilor, paralizate aparent de ritm adecvat, un dans din Filipine. Am avea o elită ştiinţifică imitată după elita bisericească, recrutată pretutindeni afară de teritoriul ei natural, călugăria. Cel mai savant dintre învăţaţii biologi, de pildă, ar fi acela care în şapte minute şi treizeci de secunde ar mânca singur trei plăcinte, doi curcani şi o pastramă.
Este foarte firească decadenţa sordidă a mănăstirilor, după ce statul, printr-o lege fără precedent de nechibzuită,
PUBLICISTICĂ
511
sustrage pe candidaţii la ierarhie de la educaţia conformă misiunii lor, mănăstirea. în mai puţin timp decât se înregistrează o petiţie şi se scoate un permis de comerţ ambulant, un preot oarecare, văduv sau divorţat, trece de pe un trotuar sau din automobil în arhierie. Este foarte firească şi ura arhiereilor şi episcopilor de călugări. Ei se ştiu în situaţia morală frauduloasă a repetenţilor, trecuţi, graţie unui nepotism, înaintea şcolarilor silitori, lipsiţi de relaţii. E ura de merit a celor selecţionaţi prin absenţă de merit.
Călugărul ştie puţin, însă ştie bine. Pentru că altă învăţătură nu i s-a dat afară de tipic şi psaltichie, pe acestea le ştie în amănunţime. Mult mai învăţat decât călugărul de baştină, arhiereul cu titluri universitare nu cunoaşte nici ceea ce ar constitui, după lege, superioritatea lor privilegiată, însă nici tipicul. E lamentabil spectacolul în timpul cultului al unui episcop, dirijat în liturghie de şoaptele de sufleur ale câte unui diacon, corectat, îndreptat ca o făptură de mucava sticloasă. Episcopii nu ştiu să fie de folos culturii româneşti, pe care zilnic o fac de ruşine şi nu pot cel puţin să se învârtească într-un altar şi să facă faţă unui parastas.
Noviciatul, ucenicia, s-a păstrat în biserica noastră până la ultimii prelaţi de rasă adevărată, mitropolitul losif Gheorghian şi episcopul Gherasim Safirin. Pe lângă tinerii sosiţi în mânăstire prin vocaţie sau accidental şi supuşi încercărilor de regulă, experimentate de la Vasilie cel Mare în toate ţările creştinate, pentru a intra în preoţie sau schivnicie, arhiereii distingeau prin tradiţie şi veche iniţiere duhovnicească, pe tinerii cu şcoală, veniţi în aşteptările lor să-i moştenească. în câteva centre universitare concordate cu sensibilităţile bisericii româneşti, mitropoliţii, episcopii şi chiar arhimandriţii întreţineau pe socoteala lor câte un rând de studenţi ucenici. Rareori un episcop a fost lipsit în trecutul vieţii noastre religioase de împrejurarea filosofică de-a fi capul unei şcoli spirituale,
512
TUDOR ARGHEZI
r
hrănită din untdelemnul lui, însufleţită de cuvintele lui. Părintele cel adevărat al ucenicului era stareţul lui, era arhiereul sau arhimandritul, în atmosfera căruia se deprindea stilul şi atitudinea, gestul care provoacă sentimentul, arhitectura exterioară, în interiorul căreia vibrează un ecou consecvent.
Mai cunoaşte oarecine azi un episcop preocupat de înmulţirea tiparului moral în exemplare aristocratizate? Mai există un arhiereu care să facă o cină de taină, în vacanţa Paştilor, cu ucenicii chemaţi din universităţi în jurul mesei părinteşti? Mai există comunicativitate între părintele şi fiii duhovniceşti? Mai jertfeşte un prelat salariul lui pentru a da bisericii demnitari, servitori şi urmaşi? Ferească Dumnezeu!
între episcop şi personalul bisericii episcopale singure legăturile de subalternanţă bugetară se mai pomenesc. Episcopul fuge de oamenii răi şi fuge de sine însuşi, străin de spiritul unei chemări, nesigur în autoritatea lui, bănuindu-se în secret parazitar şi aventurier. El s-a îmbarcat în biserică, după cum se putea tocmi barcagiu într-un port de contrabandă sau şofeur. Cu el nu simte mergând biserica, obştea, preoţia, poporul.
Peste zece mii de preoţi păzesc datinele religioase cu insensibilitatea leului de cărămidă intrarea decorativă a unui parc provincial. Cei buni dintr-înşii - sunt mulţi cei buni -văd cu evidenţă că imputarea ce li se face de inactivitate este dreaptă. Dar ei nu primesc de la şefii lor, pe care nici nu-i cunosc decât din fotografii sau calomnie, niciodată nici o directivă. Cum să dea cel ce nu are? Episcopul nu-i cheamă, nu-i adună, nu-i întruneşte, nu se consultă cu ei. Să nu se întâmple cumva să aibă vreunul vreo râvnă luminoasă şi vreo idee dinamică! Absenţă de contact cu monahii, absenţă cu preoţii din mir: ce fel de biserică poate să fie şi să devie aceea în care legătura de suflete lipseşte, când domeniul religiunii abia cu sufletul începe şi lui îi este consacrat?
PUBLICISTICĂ
513
Se pare că evoluţia religioasă, dacă, într-adevăr, mai rămâne o drojdie de aur din marele astru povârnit şi mai subsidă o veneraţie peste cuvinte, pentru trecutul românesc de credinţe, se iveşte în sensul unei mişcări preoţeşti, faţă de care sterilitatea episcopală va fi silită să cedeze şi să dispară, oricât ar părea de nepermisă.
Somaţi de timpuri şi turburaţi de comandamentele culturale, preoţii vor fi aduşi într-o bună zi să aleagă între năzuinţele încă obscure dar pornite ale poporului românesc şi între autoritatea pur teoretică şi textuală a episcopatului. Ca să nu-i declare simţul obştesc falimentari, ei vor fi determinaţi să se întâlnească, să discute, să se întrebe, să răspundă. Şi când acest eveniment liberator se va manifesta în zece, douăzeci de locuri; când cei zece mii de preoţi se vor hotărî să intre în viaţa sufletească a poporului ca un torent de tinereţe, atunci, atunci... Sinodul şi episcopatul, suprimat în două secunde, vor lăsa loc, poate, unei renaşteri religioase naţionale.
Nu este definitiv scris şi jurat că numai arhiereul poate sacra un preot şi că harul preoţiei nu poate fi distribuit tot atât de bine prin impunerea mâinilor unui preot sau a mai multor preoţi, ca şi prin mâinile unui arhiereu. De vreme ce Duhul Sfânt se coboară orişicum, opera îi aparţine, în ambele cazuri, lui. Iar dacă totuşi este scris şi jurat, nu avem decât să modificăm. Agentul viu din orice manifestare este viaţa.
1926
LUCHIAN, EMINESCU ŞI PELERINUL
învierea pictorului Luchian în amintirea diversă a celor încă în viaţă s-a petrecut de curând, în acelaşi timp cu ivirea din morţi, din morţii cei adevăraţi şi din morţii ceştilalţi, a
514
TUDOR ARGHEZI
poetului Eminescu. în drum spre cimitirul din care moaştele poetului nu au fost scoase pentru a fi închise într-un creştet de munte sau într-un parc, întristaţii palavragii de întruniri funebre şi-au adus aminte şi de Ştefan Luchian.
Cu toată osteneala unui mănunchi de bune intenţii, atmosfera alaiului a fost artificială. Dintr-o dată şi fără un motiv mai mult faţă de anul trecut şi de toţi anii trecuţi, când singure tramvaiele şi autobuzele au circulat între capitală şi periferia celor îngropaţi, un pâlc de intelectuali şi-au luat curajul şi a pornit în pelerinaj la nişte morminte abandonate, cărora le-ar fi lipsit nişte statui.
Domnul doctor Voiculescu, poetul, a semnat cu acest prilej un articol manifestând că lui Mihai Eminescu i s-ar fi cuvenit încă de mult un monument abstract, foarte potrivit cu natura poeziei, o ediţie luxoasă a poemelor. Cităm cu atât mai bucuros pe autorul articolului cu cât ni s-ar părea nedelicat să cităm aceeaşi părere emisă pe vremuri de noi - şi repetată fără ecou subt iscălitura noastră. Noi adăugăm, într-adevăr, o judecată supărătoare, afirmând că este şi o ruşine şi o neruşinare pentru numeroasele case de editură, înfiinţate cu capitaluri de sute de milioane după război, de a nu se fi crezut datoare să tipărească, înainte de aglomeratele fantezii ale stupidităţii literare actuale, o ediţie Eminescu monumentală. Mormintele de piatră şi bronz ale scriitorilor, aliate cu geniul contestabil al unei sculpturi, privilegiată de comitete prezidate, decenţa artistică cere să fie de hârtie.
E curios că brusc s-a manifestat în conştiinţa unei sumedenii de admiratori, din care jumătate este mai mult decât probabil nu au citit, râvna de a contempla un bolovan cioplit, de preferinţă unui volum. Se pare că viitorul bolovan, încă în ora de faţă virgin, a consumat până acum, numai în ipoteze plastice şi în reverii de materiale dure, suma de un milion lei, un acont cu care se putea tipări un volum în străinătate -
PUBLICISTICĂ
515
de vreme ce editorii româneşti boicotează sistematic pe Eminescu, şi după treizeci şi şapte de ani de la moarte.
Inutil să insistăm; nu avem câtuşi de puţin pornirea să ţinem rigori calvineşti sculptorului Han, ale cărui pietre seamănă, desigur, prin fixitatea şi invariaţiunea artistic monotonă a concepţiei şi a principiilor, atât de admirabil unele cu celelalte, ca şi cum ar fi purces, cu granitul, neatinse de mână omenească, ci numai de pipăitul rotund şi zburător al inspiraţiei imateriale, din aceeaşi unică matrice de munte, dar pentru că orişicum, chiar în împrejurarea că domnul Han ar fi incomparabil mai artist şi mai valoros ca însuşi Eminescu, acesta din urmă este definitiv clasat şi recunoscut - recunoscut nu numai de către cititori dar şi de către admiratorii platonici; nu numai de civili dar şi de generali; nu numai de contribuabili ordinari, dar şi de foşti miniştri - definitiv şi unanim acceptat, şi cazul lui Eminescu, încheiat, interesează deocamdată mai mult şi mai repede decât cazul evolutiv al sculptorului acontat. Milionul domnului Han putea să fie lăsat în linişte să cuveze, cum zise francezul acţiunii de a fermenta, şi de a cloci fie o splendidă imagine latentă a poetului, fie alte milioane, fără să stingherească tipărirea unei ediţii de mare lux. La urma urmelor, sculptorul s-ar fi putut hotărî, văzând că iese monumentul din volum, la un ideal redus, la o creaţie eventual genială însă de proporţii portative, foarte bine venite pe un birou de fumător.
Dincolo de zona vie a naturii, Luchian a trecut de mai curând. El a stat pironit nouă ani de zile într-un punct al odăii, o vreme în jilţ şi sfârşitul vremii în pat. Pe Luchian îl cunosc contemporanii şi mai mult ca pe Eminescu, prin imitaţie şi prin cel mai decolorat gen al imitaţiei, imitaţia imitaţiunii.
Dacă oratorii ?i pioşii adoratori ai picturii nu erau nişte confraţi superficiali, ei s-ar fi simţit îndatoraţi, ca aport cultural
516
TUDOR ARGHEZI
viu necesar reflecţiilor publice, să proclame mai domol şi mai cu molcomă siguranţă orgolioasă genialitatea pictorului pe care nimeni, fie din domeniul elocinţei, fie din arta presei literare nu-1 cunoaşte, nu-1 ştie şi nu-1 poate cunoaşte, şi pentru simplul cuvânt că nici nu are să-l vadă, nu zicem să-l scruteze. Mai mult istorie socială şi biografie şi mai puţină critică şi artă pură ca să flatăm pe confraţi, ar fi stat sărbătoritorilor mai curat.
închinătorii recenţi, îmbătaţi de florile lui Luchian până la disperare, ar fi trebuit să afle şi să spună cum au putut să fie cultivate asemenea flori şi graţie căror intervenţii anumite în viaţa dramatică şi în mucenicia milenară a marelui artist le-a fost cu putinţă a se isca: au fost cu adevărat intervenţii strict anumite. Ei ar fi putut să se informeze şi să dezvolte că Luchian a cunoscut o epocă îndelungată de ignoranţă deplină, tocmai epoca florilor împricinate; că în tot timpul precedent snobismului şi modei, doi unici cumpărători vizitau pe Luchian şi-i permiteau să-şi ducă zilele de-a lungul nopţii, ca nişte oglinzi fragile ale florilor lui: domnul Virgil Cioflec, autorul singurului studiu informativ apărut în volum ilustrat asupra pictorului, şi decedatul Alexandru Bogdan-Piteşti. Fără aceşti doi prieteni de tot momentul, „zugravul“, cum se chema el pe sineşi, ar fi murit poate de aceea puţină foame, care mai înviora procentul animalic de 90% defunct, al insului său, retras şi concentrat în inteligenţă.
Aceste prietenii de ofrande deghizate, deşi răsplătite cu o contravaloare importantă, sunt acte culturale de interes public şi profund educative. Ele trebuiau puse în privelişte măcar cu scopul practic de a genera emoţiunea şi actul; căci înăuntrul sterilităţii zgomotoase a zilei de azi, cazurile Eminescu şi Luchian pot să se ivească, de nu ne-am gândi decât la starea deplorabilă a câtorva pictori şi scriitori ca aceştia, în egal sau în mai mic nu este admisibil să se reediteze, fără o categorică scădere pentru timpul nostru, plin de variate
PUBLICISTICĂ
517
iniţiative culturale şi fals culturale şi corespunzător cu fruntariile unei mari Românii şi cu exploatări uriaşe ale pământului românesc, indiferenţele vechi, animate pe nişte morminte. Iată un mort foarte recent: Oraţiu Dimitriu, a cărui pondere artistică nu suntem obligaţi să o cumpănim. El însemna orişicum mai mult decât „artistul“ Tănase - cu iertăciune -şi decât furnizorii domniei sale de literatură dansantă. în linia culturală este scabros ca domnul Cărăbuş să se înzestreze, în vreme ce Oraţiu Dimitriu nu are cu ce să-şi cumpere medicamente şi speranţe. Trebuie adus obrazul finanţei şi al bunului trai depravat să roşească prin exemplificare şi atunci bolovanii de piatră şi bronz instalaţi pe osemintele artiştilor ne vor sluji ca să-i aruncăm înapoi cu praştia în tigvele găunoase ale contemporanilor nepăsători.
Cercetătorii de aproape ai vieţii lui Luchian ar mai fi putut afla că în momentul când mai vivota din buchetele lui o frunză, Luchian a fost arestat în pat şi silit să intre în agonie asasinat, de către un procuror zelos să satisfacă accelerat capriciul ţâfnos al domnului Victor Filotti, fost Sindic al Bursei, pe vremea aceea braţul drept şi locotenentul lui Take Ionescu şi care voia să confrunte în arest pe pictor cu propria lui iscălitură, presupusă frauduloasă în colţul unui ghiveci tot de flori!
Pentru edificarea majorităţilor care asistă dezgustate şi uimite la iscarea şi durata opulenţelor inexplicabile, informatorul ar mai fi aflat că pentru ca să poată trăi ca un muncitor manual, după ce îşi cheltuise averea moştenită, Luchian a zugrăvit şi câteva case cu bidineaua chivuţei, între altele casa domnului Victor Antonescu, eminentul fost ministru plenipotenţiar al României la Paris, în neştire intelectuală de a înţelege pe Luchian şi de a-i găsi o altă îndeletnicire, însă extrem de apt pentru priceperea şi reprezentarea poporului întreg care i-a dat naştere lui Luchian, în străinătate. Ar fi descoperit informatorul şi un detaliu extrem de original, menit
518
TUDOR ARGHEZI
să caracterizeze individualitatea unui mare diplomat. Recla-mându-i prin bilet plata salariului tocmit şi motivându-şi biletul cu scuze triste, trase din lipsa lui de hrană şi de îmbrăcăminte, viitorului deputat al regatului la Paris i s-a înmuiat inima generoasă. în schimbul salariului, Luchian primea, în urma biletului, înfăşurată într-o gazetă, cu abonamentul probabil neplătit, o păreche de nădragi uzaţi, purtată de însăşi faţa distinsă, de la ombilic în jos, a donatorului. Aceasta constituia îmbrăcămintea; dacă s-ar fi gândit şi la hrană, domnul Victor Antonescu i-ar fi trimis lui Luchian într-un pachet şi merindea extrasă din aparatul purtat în pantaloni. Să ne grăbim să adăugăm că pictorul, abjectat, a reexpediat cu urgenţă şi imprecaţiile cuvenite, domnului viitor ministru, plata în natură a muncii efectuate. Nu ne-ar mira să descoperim vreodată numele donatorului subscris cu suma de doi lei pentru monumentul lui Eminescu.
în sfârşit, ar mai fi aflat confraţii din presă, cine anume, iarăşi anume, a proclamat cu o stăruinţă zadarnică valoarea combătută a pictorului Luchian cu zeci de ani înainte de a fi fost subit descoperită.
Pentru cultură şi morală, devotamentele, luptele şi adevărurile exprimate sunt factori determinanţi şi care trebuiesc respectuos reţinuţi.
1926
UN DICŢIONAR AL LIMBII ROMÂNE?
Aventurosul dicţionar al Academiei revine la ordinea zilei şi sunt multe speranţe ca, de data asta, litera A să ajungă în douăzeci şi cinci de ani la cuvântul Axenta.
PUBLICISTICĂ
519
Dicţionarul Academiei se prezintă ca o comedie bufă, care se putea socoti că nu mai provoacă râsul nimănuia, după o ilaritate generală de câteva ori epuizată. Comicul însă are infinite resurse, pe care şi le extrage, când celelalte au degenerat, şi din tragedie. Chestiunea dicţionarului este readusă pe tapet cu cel mai doct spirit de seriozitate, de câteva personaje grave şi încreţite. Ţigarea odată aprinsă trece din gură în gură, se umezeşte de toate gingiile şi fiecare trage şi scoate câte un fum.
Mă rog, este vorba într-adevăr de necesitatea inexorabilă, pe viaţă şi pe moarte, de mineele cuvintelor româneşti, fără de care nu mai putem şti vorbi şi scrie - sau de o reclamă indirectă pentru obţinerea, într-un viitor apropiat, a unei comenzi tipografice în folosul vreunei case de editură, care după ce şi-a sleit autorii s-a specializat în anuare?
Puţină discuţie asupra dicţionarului nu va fi de prisos.
înainte de toate, Academia nu pare organul apt pentru ducerea la sfârşit a repertoriului cuvintelor româneşti; e de neînţeles cum nu i s-a preferat Serviciul Geografic al Armatei sau Direcţia Poştelor şi Telegrafelor, care ar fi dat gata în câţiva ani de zile întregul dicţionar. Pentru ca soarta unui monument inutil, cum este un dicţionar, să fie definitiv şi mortal înca-tenată de Academie?
Apoi cine simte cu adevărat lipsa unui qvintal de hârtie maculată, care răspunde importanţei de întindere a unui vocabular? E un mobilier atât de indispensabil medicului, arhitectului, inginerului, financiarului, industriaşului, ofiţerului sau literatului, încât să trebuiască neapărat şi subt ameninţare construit? Cine îl va deschide vreodată, de vreme ce nimeni nu are nimic de învăţat dintr-un dulap atât de voluminos, afară de câte un cărturar, care a uitat cum îi zice noţiunii de armăsar?
Folosul destul de mizer, nu justifică atâta trăncăneală savantă, câtă ne împuie urechile de un anotimp încoace, în care o sumedenie de energii scriptice neîntrebuinţate îşi descoperă
520
TUDOR ARGHEZI
deodată un ideal. Dar să presupunem că şi scaunul cu treizeci şi cinci de picioare, pe care l-am avea într-o odaie, ne-ar fi odată necesar, ca să astupăm cu el un colţ de mucegaiuri din apartament - şi să primim posibilitatea că Dicţionarul limbii române, scris de Academie, ne va umple, ca o arhivă de numismaţi, o poliţă întreagă din bibliotecă. Cine garantează atunci că acest obiect de lux steril va fi cel puţin complet? Ar fi oportun să răspundă unul din serioşii iniţiatori de trăncăneală, că el poate să controleze şi să dea garanţii că dicţionarul va cuprinde unanimitatea cuvintelor româneşti. Şi dacă, din întâmplare, se va găsi şi acest omnipotent, el mai rămâne să fie examinat la Pantelimon.
Credem iarăşi că nimeni nu este atât de temerar şi de simplu de căpăţână, încât să afirme că în limba românească am căpătat acea rigiditate a patologiei de bătrâneţe, care permite să împărţim limba în două limbi deosebite, una scrisă şi cealaltă grăită şi că limba scrisă ar fi mai bună, mai suculentă şi mai colorată ca limba vorbită. Fenomenul fericit al limbii noastre consistă tocmai în faptul că ea riscă foarte puţin să devină obiectul didactic al unei cristalizări, că se găseşte în viaţă şi în mişcare permanentă şi că toate provinciile, latitudinile, oraşele, satele şi cătunele contribuiesc neîncetat, cu linguriţa lor de silabe, la sporirea nivelului cantitativ al limbii. Scriitorii, de oriunde vin, scriu ca toată lumea şi ca în regiunea lor. Şi până se va naşte dicţionarul, câte cuvinte noi vor abunda pipărate în bălăria graiului românesc?
Prin urmare, fără să ne simţim orgoliile jignite, să mărturisim că facem o prostie, cum am făcut şi altele - şi să dăm deoparte preocuparea greoaie şi deşartă a confecţionării unui dicţionar academic. Nu ne face trebuinţă. De altfel, dovada o aduce încremenirea dicţionarului fără accident.
Ne trebuie însă altceva, ne trebuie o enciclopedie - şi nu e totuna, una cu alta. Pe când dicţionarul este un registru
PUBLICISTICĂ
521
searbăd de cuvinte, pe care el nici nu le poate, niciodată, cuprinde în întregime, enciclopedia pune la rând alfabetic, într-o carte, numai acele cuvinte care conţin, de sine stătătoare, o realitate materială, fizică sau intelectuală. Cuvintele dicţionarului sunt nişte copci, din care se pot întocmi şiraguri şi lanţuri pentru legat o gândire. Cuvintele enciclopediei sunt gândiri experimentate şi fapte dezlegate, substanţe. Lectura lor comportă, la orice vârstă şi pentru toate gradele cunoştiinţei, un interes informativ.
Cuvântul lână în dicţionar e femenin, şi dacă Academia acceptă pluralul comercial, el are şi un plural, în strada Lipscani. I se face, dacă autorii vor să întindă textul, şi etimologia şi i se caută, eventual, sinonimii şi antinomii, iar ca un exces se mai poate adăoga şi originea, indicând, de pildă, că lâna este păr de oaie. Dacă îţi cade în mână atare literatură, o arunci pe fereastră.
în enciclopedie lâna se analizează, se compară, se ţese, se brodează, devine postav, se deosibeşte în calităţi şi neamuri, constituie motivul unui studiu divers şi instructiv, indiferent de profesie şi intelectul cititorului. Enciclopedia e o expoziţie de materiale vii; dicţionarul e un cimitir antipatic, petice dintr-un album de croitor, care de-abia începe să taie.
Atât mai bine dacă Academia va face în patru rate de ani o enciclopedie pe care un singur om, cu colaborările alese de el, Diaconovici, a făcut-o cum a putut, cândva, şi a tipărit-o în trei volume, la Sibiu. De-o enciclopedie avem însă nevoie urgentă. Le trebuie tinerilor şi le trebuie bătrânilor, şcolarilor şi dascălilor, meşteşugarilor manuali şi intelectuali - pentru a-şi controla noţiunile, pentru a le căpăta sau a şi-le amplifica. Enciclopedia e-o carte tehnică, educativă şi civilizatoare şi pentru un cititor inteligent, cum este românul, ea poate deveni, în specialităţi, o bază de invenţii, de descoperiri sau cel puţin de cercetări. Enciclopedia e un instrument în funcţiune.
522
TUDOR ARGHEZI
Cine să-şi ia sarcina însă a unei enciclopedii, dacă lipsesc şi lucrătorii şi fondurile? De casele de editură să nu mai vorbim; ele s-au deprins să facă tărâţe de lemn din capitalul acţionarilor, pus în dinţii câte unui şoarece imberb; ele n-au priceput încă ce aşteaptă publicul şi ce nu ştiu editorii să-i puie la îndemână. „Cine“ este un ins complex. La o enciclopedie românească este onorabil să colaboreze toată lumea, atât dascălii cât şi cetăţenii care au învăţat carte de la ei; atât învăţaţii specialişti cât şi profesioniştii intelectuali - şi meseriaşii. Trebuie să ne bizuim pe mâna de autori a câtorva categorii de cărturari şi meşteri şi pe o metodă de organizare precisă. Colaboratorii enciclopediei ar fi să fie:
1.	Aproximativ trei sute de mii de funcţionari de stat.
2.	Advocaţii.
3.	Inginerii.
4.	Medicii.
5.	Arhitecţii.
6.	Negustorii.
7.	Industriaşii, patroni şi lucrători.
8.	Pictorii, actorii, muzicanţii, ziariştii şi literaţii.
9.	Farmaciştii şi droghiştii.
10. Directorii de bancă.
în prima categorie, a funcţionarilor, stau preoţii, învăţătorii, profesorii, ofiţerii, magistraţii, medicii, inginerii şi toate profesiile libere salariate. Funcţionarii pot da enciclopedia necesară, fără alte colaborări, afară de aportul industrial, financiar, farmaceutic şi comercial.
O metodă de lucru acceptabilă ar consista în invitarea tuturora de a scoate din ceea ce are fiecare sentimentul că ştie bine, noţiunile sortate pe cuvinte, de a seri aşa cum se pricep, de a iscăli şi de a trimite manuscrisele la o adresă, fie şi la Academie, care trebuie puternic suspectată de savanterie ostilă. Când nu realizează nimic colectiv, patruzeci de boieri ai
PUBLICISTICĂ
523
culturii se pricep minunat să se adune ca să i se opuie. Manuscrisele ar putea să fie trimise unei reviste, de pildă, sau unei instituţii libere sau oricui s-ar întâmpla. Am propune zadarnic Casa Pădurilor, Casa de Economie sau Administraţia Financiară.
însă, odată cu manuscrisele, colaboratorul să trimită şi câte un leu pe lună de fiece cuvânt dezvoltat. Cinci sute de mii de colaboratori cu mintea organizată şi disciplinaţi în marginile necesităţii mari a unei enciclopedii, pot contribui, fără să simtă, cu şase milioane lei anual. Să dăm un termen de trei ani punerii la punct a enciclopediei: optsprezece milioane vor fi suficiente pentru organizarea controlului, pentru stilizarea şi orânduirea materialului, de către comisiunile însărcinate să lucreze cu program.
în ce priveşte vânzarea, enciclopedia este ca şi plasată cu anticipaţie, întrucât fiecare va ţine să aibă o carte utilă şi o operă la care a colaborat şi în foile căreia se găseşte numele lui, amintit ca un exemplu cultural. Din preţul de vânzare, se va scădea contribuţia fiecărui colaborator.
O singură obiecţiune se poate ridica împotriva unei atari metode de lucru şi de finanţare, că este simplă şi posibilă. De obicei, oamenii cu idei şi de iniţiativă preferă lucrurile complicate şi cu neputinţă de realizat, ca să câştige din răbdare şi insuccese noţiunea că au luptat, şi un soi de mucenicie care să-i autorizeze să afirme că „la noi nu se poate face nimic“.
1926
EPOCA TIPOGRAFICĂ
Un literator care manipulează reminiscenţa şi o dezvoltă cu pasiune şi a căruia inspiraţie se găseşte întodeauna pe
524
TUDOR ARGHEZI
coloanele unui volum citit, îşi permite adeseori, imitator întru toate, şi tonul Predicii de pe Munte. Papagal grotesc, el zboară cu dezinvoltură de pe flaşnetă pe teatru şi îl descoperi, iritat, în interiorul bibliotecii, numărând foile cu ciocul şi depu-nându-şi produsul uniform de-a lungul treptelor cu cărţi.
Reeditând banalităţile clasice şi banalizând frumuseţile autentice, becul şi nobilul lui găinaţ n-au încetat să parcurgă stihia literară pe toată curba ei, de la simili-Dumas până la simili-Alescandri, simili-Rochefoucauld, chiar simili-Cazzavillan. Şi târziu, după ce a practicat stârpiciunea falacioasă şi talentul pentru proşti, iată-1 profesând principii şi exemplificând învăţăminte, cu ajutorul unui ziar de croitorese. într-o după-amiază, în priveliştea lumii, alura lui de actor răscrăcărat s-a ivit exuberantă în travesti de profet.
Uitaţi-vă la mine, învăţa îndrumătorul: eu sunt un muncitor şi muncesc mai mult decât toţi camarazii mei, fără să mă plâng. Dacă ei ar munci pe jumătate sau pe sfert ca mine, ar fi nişte cetăţeni fericiţi. Şi muncind peste puterile mele, dau rezultate proporţionale, peste puterile mele. Mintea şi activitatea mea nu refuză nimic. Orice îmi iese în drum, este bun venit şi se face literatură, inedită sau nu, indiferent. Inteligenţa mea nu suferă de maladia cumpănirilor şi a rezervelor; dimpotrivă, provoc pe toţi autorii care plac genului meu de inteligenţă, să colaboreze cu mine, nu arunc nimic, nu renunţ la nimic, păstrez totul şi dau la tipar. Bibliografia mea devine considerabilă.
Adevărul este că există o muncă şi o muncă literară de un soi anumit. Inconştientă la cei mai mulţi, operaţia interioară a muncii poate să fie lucid sistematizată şi plasată printre industrii. Orice român poate deveni un romancier, un poet, un autor de teatru, la fel cu miile de asemenea exemplare, născute şi sleite continuu în Franţa, în Germania şi pretutindeni. Dacă râvneşte într-adevăr la o categorie literară, nimeni nu-1 va împiedica să intre în serii. Autorii se nasc din sămânţă, ca
PUBLICISTICA
525
ridichile şi fasolea; consumaţia lor e zilnic cerută. La masă, în librărie şi la teatru aceiaşi oameni se ospătează pentru necesităţile curente ale stomacului gol şi ale creierului gol, care cer să fie ocupate. Restaurantul şi fizic şi intelectual întreţine ziua succesivă, listele de bucate se repetă, cu variantele minore ale unui sos mai izbutit decât altul, de jur-împrejurul aceloraşi legume - întocmai ca listele de cărţi.
Pentru a fi scriitor nu este nevoie de nici o vocaţie. Cu douăzeci de volume citite o dată, te faci autor. Citindu-le de câte trei ori, devii dibaci în manevrarea şiretlicului literar şi capeţi o ţinută şi chiar o mare obrăznicie. De altfel, proba o dă istoria tiparului: înmulţirea copiei a sporit numărul autorilor; înmulţirea tipografiilor s-a tradus printr-un randament literar egal. Oraşul Craiova îşi datoreşte mişcarea literară actuală, celor trei sau două tipografii mari înfiinţate recent. Până de curând, oltenii s-a crezut că sunt numai precupeţi milionari: ei au dovedit că sunt şi literaţi, tot felul de literaţi, nuvelişti, dramaturgi şi poeţi. în jurul rotativelor americane şi germane s-au născut zeci de mii de ziarişti şi de prozatori, plus poeţii respectivi. Lectura constituie cea mai caracteristică epidemie. După cum tifosul răspândeşte tifos, literatura generează literatură. Acum douăzeci de ani, micile tipografii puţine din ţară nu fuseseră în stare să servească de academii literare; numărul scriitorilor era încă foarte mic. Priviţi acum: o splendidă efiorescenţă şi genurile reprezentate în complectul lor, dacă nu todeauna în unul şi acelaşi unic individ, în rândurile adânci ale meşterilor de literatură.
Acelaşi consumator cititor, care mănâncă de trei ori pe zi şi citeşte, îi trebuie însă determinată noţiunea că literatura de întreţinere, strict industrială şi tipografică, nu este literatura de dinaintea invenţiei tiparului şi că dacă în ceea ce priveşte legumele, varietatea lor s-a oprit la câteva tipuri ale naturii, perfecţionate câteodată cu o nuanţă de rezultat horticol; în literatură, individualităţile, originalitatea, sunt spontan mai bogate
526
TUDOR ARGHEZI
şi se iscă subt ochii noştri. Trebuie învăţat cititorul, care simte totuşi acest lucru, că literatura de consumaţie, creată pentru tipografie, nu interesează nici geniul naţional nici cultura şi că trebuie lăsată să se strecoare fără prestigiu, ca zincografia în raport cu pictura, prin maşini, librării, chioşcuri şi teatre.
Munca, de pe urma căreia se obţin cărţi, este necesară, ca o robie acceptată pentru obţinerea unei contravalori de specia încălţămintei, a costumului, a mănuşilor şi a circulaţiei, dar acest bou înjugat al inteligenţei nu se poate în nici un caz şi în nici o epocă asimila cu invenţiunea, altă muncă, probabil, dar o automuncă, de germinaţiune, o muncă a leneviei. Munca a fost întodeauna admirabilă şi a procurat farmece de ordin practic numeroase, însă ea constituie geniul oamenilor numeroşi, servitorii disciplinaţi ai inventatorilor. în artă, a munci în sensul agresiv şi despotic al acestui cuvânt consolator de mari insuficienţe este de a fi aproape nul.
Ce poate da munca literară? Cincizeci de cărţi? Ei bine, nici un autor de cincizeci de cărţi, fie el Balzac, nu poate fi acuzat că a izbutit să-şi concentreze puterea lui originală într-o singură carte şi concesiile consimţite tipografiei l-au silit să se risipească în propria-i grădină ca un polen nehotărât, care arată numai ce ar fi putut realiza artistul într-o floare, cu o voinţă lineară şi cu o abstracţie de sine dârză. Iată de ce alături de scriitorul de rând, excitat de vanităţi, aglomerat de sine însuşi, explorator al unei zone interzise, trăieşte concepţia suferinţei artistice şi a scriitorului anahoret. Atare au fost şi cei mai buni artişti ai cuvântului românesc, ca Eminescu.
Tipografului, scriitorul poate să-i fie dator o sumedenie de manuscrise. Limbii, poetul îi datoreşte o carte de versuri. Prozatorul, o carte. O singură carte. O carte originală.
Restul e institut de arte grafice şi editură.
1926
PUBLICISTICĂ
527
ARTĂ APLICATĂ
în calitate de inspector de terenuri petrolifere, am fost adus să fiu găzduit într-o noapte la un primar, proprietarul câtorva redevenţe.
Nu vă mai duceţi, mă sfătuia primarul, la Tucheni, unde nu aveţi nici un adăpost şi care se găseşte la douăzeci de kilometri de aci. Rămâneţi la mine. Am două camere pentru prieteni: una v-o cedez dumneavoastră, şi pe cealaltă domnului inginer Voinescu, însoţitorul dumneavoastră. O să vă simţiţi foarte bine la mine.
O invitaţie făcută cu toate formele bunei-cuviinţe şi ale generozităţii, nu poate să fie refuzată. Am rămas o noapte la primar, într-o casă nu se poate mai bine ţinută. E adevărat că estetica mea s-a simţit jignită de atmosfera de banalitate în care m-a scufundat oaspetele nostru. Păreţii cenuşii erau zugrăviţi cu evantalii mari, pe două rânduri de frize, una la tavan şi alta la jumătatea păreţilor; şi zona de jos a zugrăvelii, dintre ferestre şi duşumele, se prezintă imitând, cu apă şi humă, desenul ondulat al scândurilor de brad şi stejar. Şi nici un gol nu rămăsese neîmplinit. Unde mai încăpea o pasăre cu aripile deschise, fusese zugrăvită o pasăre. Unde mai era loc de o floare, se stilizase o floare sau un motiv decorativ, trecut prin imaginaţia mârşavă a unui fabricant de şabloane pentru zugravi.
Un părete se compune ca o pagină de tipografie, prin aşezarea la rând, măsurat, a unui mare număr de semne fixe, tăiate în zarea unei bucăţi de hârtie. Gustul unei chivuţe masculine asociază curbele, spiralele, acantele, simbolele, porumbieii, îngerii, scoicile şi alte câte lucruri, alese de geniul inventiv al artiştilor cu bidineaua, situaţi esteticeşte la nivel cu tipografii, ale cărora dulapuri şi ateliere conţin tezaure de banalităţi de plumb. De aceea, nimic nu seamănă mai mult, ca un părete zugrăvit, cu o diplomă, cu un calendar, cu o
528
TUDOR ARGHEZI
copertă de carte, cu o etichetă sau cu o bancnotă, în care se găsesc reunite, armonizate forţat şi împărecheate monstruos, imaginile obiectelor contradictorii şi neaşteptate, fără să lipsească uneori nici limpezimile aurorei, obţinute prin transparenţa unui filigran.
Tavanul camerei ocupată de mine constituia capacul miraculos al imenselor broderii pătrate verticale. în cerul lui nemărginit se prăvălea o mitologie de stupidităţi hidoase amestecate cu azur înnourat, cu libelule şi lotus şi, din mijloc, se încovriga în interiorul camerei un cârlig fără lambă, menit parcă să-ţi pui capăt zilelor cu ajutorul unui prosop trecut prin zuluful de fier. Pe dulapul de spălat se găsea, într-adevăr, întins peste un lighean şi o cană de faianţă, animată de scene circulare, un prosop cu călăreţi şi trubaduri ţesuţi în ştofă şi cu inscripţia de-a lungul: „Bună dimineaţa“, răspunzând covorului de şters picioarele, de la uşă, care saluta cu „Bun sosit“.
Iritat peste măsură, m-am scufundat în examinarea şi analiza detaliilor, ca un băutor dezgustat de vinul turbure băut, hotărât din viciul deznădejdii să mănânce şi drojdia din fundul sticlei golite. M-am oprit dinaintea sutelor de fotografii, constelate pe porţiuni de zid şi stilizate în jurul fotografiilor mai mari şi uriaşe. în două rame, de proporţiile ferestrei şi confecţionate din catifea bordo, înghirlandată cu şunur pestriţ, se aflau, dematerializate de exagerata mărire fotografică, portretele în mărime naturală ale gazdelor, prinse subt sticlă în întregimea fiinţei lor, până la glezne. Din aceste două viziuni ale unei părechi de oameni căsătoriţi şi fideli unul altuia, până la moarte, rămânea nevăzută pentru posteritate numai încălţămintea. Nasturii de la jiletca domnului se pronunţau exact, cu câte patru găuri, cusute-n şeviot câte două. Floarea de la butonieră se vădea cu toate petalele, bine cifrate. La grumazul soţiei se citea fotografia minusculă a soţului, organizată în bijuterie. Inelele ambilor, din păreche, se aflau expuse convenabil,
PUBLICISTICĂ
529
şi femeia, opulentă, într-un corsaj înfumurat de dantele, întorsese capul puţin în profil, ca să i se vadă ciorchinele cercelului spânzurat de ureche, ca rinichiul în măcelărie.
Adoraţia insului faţă de sineşi nu s-a exprimat în marile ei unanimităţi decât de la născocirea fotografiei încoace, care, servită de gravura în zinc şi de ziare, a multiplicat, fără act conjugal şi totuşi cu asemănare perfectă, individul, răsfăţat până la nesaţiu. în mic, în 6 pe 9, în 9 pe 12 şi în 2 pe 5, primarul şi numeroasa lui familie apăreau pretutindeni în odaie, în mai toate atitudinile vieţii, afară de două sau trei, care împiedică insul să fie frumos şi să surâdă la obiectiv. Pe câteva cartoane, primarul afecta până şi situaţia cugetătoare, în care se fotografiază autorii pentru clişeul din gazetă, cu două degete la umărul obrazului, cu braţele încrucişate subt bărbie sau picior peste picior, visând cu o carte pe genunchi.
într-o farfurie de sticlă cu gât, obişnuită pentru prezintarea fructelor, creşteau unele peste altele cărţile de vizită primite în anotimpul rece, de la Crăciun la Bobotează, cu trei, patru litere punctate într-un colţ: f.p.a.n., s.fi, f.p.z.o. Cartea de vizită a şefului partidului era păstrată chiar în plicul ei original, ca să fie clar că a fost direct primarului adresată. Şi după gârla cărţilor de vizită se isca diluviul cărţilor poştale ilustrate, în valurile cărora spiritul meu a naufragiat.
Se făcuse orele două din noapte şi încă nu ajunsesem la perdelele de reţea din ferestre, atârnate ca nişte anterie, de „galerii". Desenul lor cu ghivece întrerupte de volute, chenare, râuri cu colţuri şi coroane, se inspira din gigantica sursă a picturii industriale.
Trebuind să mă scol la orele şase dimineaţa, şi copleşit de artele încrucişate, m-am întins să dorm într-un pat ca zăpada. Dar pentru că trebuia să dorm tot pe un motiv, o liră şi un fazan, brodat în pernă, nu am putut suporta acest exces şi, la gândul că voi ţine capul pe cauza care mă exasperase, am
530
TUDOR ARGHEZI
înşfăcat perinile şi le-am aruncat în odaie. Atunci mi-am adus aminte de preceptul higienic care te sfătuieşte să te culci cu vezica goală, şi m-am îndreptat către un fel de geamantan sculat în picioare, în interiorul căruia locuieşte îndeobşte un castron cu
o	ureche. Mi-a fost cu neputinţă să realizez preceptul. în jurul vasului se încolăcea o nimfă şi zbura un ibis, iar pe marginea lui evazată albăstreau rânduri de roze şi romaniţă.
M-am culcat cu impresia că sunt silit să dorm într-un cavou cu portrete şi frumuseţi neclătinate şi că osemintele în mărime naturală ale fotografiilor stau dedesubtul meu, în saltele. Dacă aş fi ridicat salteaua cred că aş fi găsit şi acolo o inscripţie sau cel puţin un desen decorativ. Am închis ochii. Am amorţit vibrând ca o flaşnetă. Am adormit. Şi am sărit în picioare tocmai în mijlocul odăii, jumătate în somn şi jumătate în teroare.
Ce se întâmplase? în mii de puncte ale corpului meu, martirizat de artă aplicată, am simţit o înţepătură universală, ca şi cum adormisem pe o perie de porc de dimensiunile unui pat. O înţepătură care era o mâncărime. Nu ştiu ce punct să mi-1 apăr întâi şi să-l frec, călcâiul sau ceafa, pulpa sau sânul, cotul sau genunchiul dinapoi - şi mă scărpinai cu nedumerire în creştetul capului, unde, instinctiv, credeam că rezidă centrala electrică a curentului care mă străbătuse. Alergai la pat cu lumânarea: nici o urmă. Căutai în cămaşă: nimic. Imaginai: de prisos. După o privire circulară la marile tablouri, mă culcai din nou şi avui un vis rapid între papură şi trestii, cineva cântând o bacarolă din mandolină. Mă trezii din nou, îmbrăcat în furnici nevăzute. Repetai fuga după lumânare, cercetarea cearşafului, şi, de astă dată, partizan al teoriei infiniţilor mici (des infiniments petits), mă slujii şi de lupa din trusa mea de inginer. Iarăşi, nu am putut descoperi, domnule doctor, nimic. Sufeream de o mâncărime subiectivă şi mă pişcă un păduche metafizic. Adormind a treia oară, m-am visat că sunt un fabricant de ochelari mici, că uzina mea funcţiona în subsolul
PUBLICISTICĂ
531
petrolifer, între două pietre, şi, specialitate ciudată, fabrica lentile pentru pisici. Din nou trezit, am renunţat să mă mai culc şi am ieşit în curte să mă spăl la fântână cu apă rece. Acolo, în revărsatul zorilor, am găsit pe inginerul Voinescu moţăind lângă un ghizd.
-	Ai putut dormi? mă întrebă tovarăşul. Că eu nu m-am odihnit.
—	Nici eu.
El îmi spuse, domnule doctor, că mi-e corpul plin de pişcături de păduchi. Eu îl găsii, domnule doctor, mâncat de păduchi. Ce-mi puteţi răspunde? Erau sau nu erau păduchi în casa primarului? Nici eu nici camaradul meu inginerul nu i-am văzut, şi totuşi pe amândoi ne-au mâncat. Erau păduchi sau nu erau păduchi, domnule doctor? - ori am înnebunit?
Eu cred că nu erau păduchi, domnule doctor, şi am venit la dumneavoastră ca să verific o teorie mistică nouă. Eu cred că am fost victima artei aplicate în interior, - şi să vedeţi cum. Fiecare indignare, reflecţie, revoltă provocată de spectacolul zugrăvelii, broderiilor, cărţilor poştale etc. s-a tradus în psihologia mea cu o judecată, şi cum fiecare judecată este formată din cuvinte, fiecare cuvânt se compune din litere. Literele judecăţilor mele fiind vii, m-au invadat şi s-au comportat ca nişte ploşniţe şi purici invizibili...
Altă explicaţie, domnule doctor, nu există.
1926
EPISTOLA CĂTRE PREOŢI
Un argument foarte defavorabil clerului nostru, mai categoric şi mai decisiv decât orice critică şi literatură, îl dă indiferenţa poporului românesc.
532
TUDOR ARGHEZI
Toţi scriitorii l-au acuzat întodeauna că nu participă la nici o mişcare de revendicări şi îndrăzneli, că rabdă, suferă şi tolerează ca un material inert, necultivat în sensibilităţile lui, de marea şcoală primitivă a credinţei religioase. Popoarele care au făcut istorie au crezut şi cred. Mai lesne se altoieşte o idee pe cugetul muncit de o preocupare mistică decât în mentalitatea brută a unui popor străin de contemplaţie şi controversă. Dacă poporul francez nu era catolic, nu putea să fie nici republican şi marea revoluţie s-ar fi ivit pentru întâia oară cu
0	sută treizeci de ani mai târziu, la ruşi, popor necivilizat, însă mistic, în stare de o jertfire de sine spontană şi monahală. Noi nu am fi luat iniţiativa nici unui eveniment, niciodată, dacă evenimentele nu sileau iniţiativa să le asculte, târâtă în dezlănţuirea lor. Pasivi faţă de nedreptate, faţă de boier, faţă de prefect, de jandarm şi de guverne, pasivi am fost în tot trecutul nostru şi supuşi. Operaţia intelectuală a unei convingeri drepte sau eronate, dar obţinută dintr-un conflict moral, dintr-o luptă a sufletului secretă, nu s-a săvârşit în spaţiul simţirii noastre, din pricina unei educaţii religioase absente şi a incapacităţilor ce rezultă din această absenţă.
Ce-i de făcut? Cum vom putea pune ceva în golul educaţiei noastre şi ce anume trebuie pus, ca să echivaleze întârziat cu ceea ce era necesar să fie la timp?
Indiferenţa noastră religioasă e numai aparentă. Facultatea de a crede nu e exclusiv franceză, catolică, protestantă sau revoluţionară. Poporul românesc este în stare să se comporte la fel cu înaintaşii lui, mai fericiţi istoriceşte. Puterea de a se rezema pe suflet şi pe imponderabile, el o are şi numai stârpiciune nu
1	se poate imputa lui, victorios în ţările Dunării, prin belşugul posterităţii. Indiferenţa românească priveşte în special materialitatea credinţei: biserica şi clerul şi îndeosebi clerul, pe
PUBLICISTICĂ
533
care, într-adevăr, să nu ne codim, poporul nu ştie şi nu ştie de ce să-l respecte.
Pilde evidente de capacitate mistică integrală dă actualmente poporul românesc în convertirea la secte. Adventismul a putut ridica şi depărta de realităţile bucuroase ale vieţii sociale, pe ţăran până la sacrificiul personal. în timpul războiului au fost adventişti români, de cea mai curată şi expresivă origine, care au refuzat să tragă, din principiu religios. Predicatorii adventişti, bătuţi timp de zece ani, la toate adunările religioase, de către preoţi, secondaţi de administraţie, au sfârşit prin a converti numeroase regiuni ţărăneşti, fără să mai socotim succesele din oraşe. Aceşti predicatori erau români, ca şi ascultătorii lor. Astăzi adventismul are în Bucureşti un complex cultural, bibliotecă, imprimerie, sală de rugăciuni, o proprietate impunătoare, improvizată din contribuţiile banilor săraci. Mai mult, fiecare a putut preţui influenţa hotărâtă în ceea ce priveşte personalitatea morală a convertiţilor, a sectei asupra tuturor aderenţilor. O viaţă curată, un dezinteres remarcabil, o neînchipuită de noi onestitate curentă, caracterizează pe adventişti.
Dintr-un anumit punct de vedere, adventismul poate să constituie o gravă eroare, o sinceră eroare însă; ne este permis să contestăm valoarea unui adevăr eronat care mântuieşte pe omul micşorat şi viciat de adevăruri adevărate? Când se manifestă câştigul obştesc şi naţional mai mare, la îmbrăţişarea entuziastă a unei erezii dinamice sau la profesarea unei ortodoxii vlăguite?
Foarte interesant în privinţa demonstraţiei că publicul românesc poate simţi şi practica actul suav şi tonic al credinţei, este cazul preotului caterisit Tudor Popescu, de la biserica din Bucureşti, „Cuibul cu barză“. Acest preot nu s-a ivit cu originalitatea unui sectarism românesc, ideile lui, împrumutate şi incoerente, nu sunt din cele cardinale. El a putut însă, într-un cartier populat cu bogătaşi indiferenţi, să umple
534
TUDOR ARGHEZI
biserica, să se facă ascultat, primit şi urmat cu solidaritate, şi după caterisire. Trimişii Mitropoliei pentru a cerceta şi întoarce la făgaş pe acest preot rătăcit de o sinceritate, au fost întâmpinaţi ostil de către domnii şi cucoanele din cartier, care, până la predica preotului schismatic, abia dacă aflaseră că există o Scriptură şi că ea dovedea, în limbaj imaterial, dumnezeirea lumii şi a unui Fiu Iisus. Proprietarii cartierului citeau Biblia, confruntau esenţele, discutau Evanghelia, pasionaţi de o preocupare până atunci ironizată: răscrucea sufletească.
Prin urmare, o erezie îmbrăţişată de o clasă socială românească, deosebită de aceea frecventată de adventism. Nu, poporul românesc nu este indiferent religios.
Evident, felurite alte secte şi schisme îşi dispută atenţiunea şi respectul poporului românesc - şi nu în deşert. Toate şi-au recrutat aderenţi organizaţi de luptă, desprinşi zilnic mai numeroşi de la sânul bisericii ortodoxe, păzită de câini adormiţi şi de semne zugrăvite.
Substanţa spiritului religios este credinţa, dar şi vehemenţa. Poporului îi place, pe bună dreptate, o biserică profetică şi luptătoare, cu preoţi activi pentru întinerirea necurmată a forţelor morale, cu preoţi devotaţi şi, în felul lor, revoluţionari. El evită discursurile ministeriale, presa oficioasă şi catedrele plătite, preferând un cuvânt bun rostit pe stradă şi cântecul unui flaşnetar, şchiop şi independent.
Din toate instituţiile statului, aceea care este obligată să rămâie permanent gingaşă şi fragedă este biserica. Preoţii au datoria să nu pară nişte funcţionari şi mai târziu nişte pensionari. Ei păstoresc, în principiu, patimile, zborurile, avânturile, dragostea şi mila. Ei nu se pot învechi fără primejdie, alături de aceste izvoare în veci frământate şi noi. Ei cultivă, prin definiţie, regiunea obscură, în care se întâlnesc idealurile, durerile şi deznădejdile: cum pot să umble printre ele ca nişte
PUBLICISTICĂ
535
şoareci şi să nu plutească peste piscurile lor, ca nişte păsări mari? Cum au timpul să se banalizeze, să devie vulgari, papugii şi meschini?
înaintea prelaţilor de categoria burghezilor îmbogăţiţi la tejghele, obezi, moleşiţi, cu blănile scumpe încuibate de molii, iese sprinten, focos şi iute sectantul. Acesta nu a fost înscris în buget, nu este protejat de legi, nu are bătrâneţile garantate, pe seama lui nu circulă şoapta şi zvonul. El apare în numele lui Christ îndreptător, îndrăgostit de durerile insului social, fără samur, fără automobil, fără episcopie, fără prestigiu, ca un Christ dorit de toată lumea. Sectantului îi este sarcina, relativ, uşoară: el învinge întodeauna şi concentrează simpatiile creştinilor dezgustaţi de orânduiala bisericească parvenită. Iar biserica românească, a moşilor şi a strămoşilor, trebuie apărată de poliţie şi de comisari, ca nu cumva să fie ştirbită în măreţia ei lascivă.
Preoţi tineri români, care cunoaşteţi relele voastre mai bine, voi puteţi fi, fără să înstrăinaţi nimic din vechile învăţături, acei adventişti, baptişti, scientişti, care zi cu zi vorbesc poporului cu inima fierbinte. Voi puteţi ieşi la predica liberă, ca şi dânşii, ca şi dânşii opri urechea trecătoare şi a o aduna în jurul vostru. Voi puteţi fi dascălii mari fără abateri, ai poporului, pe care mai-marii voştri, betegiţi de plăceri inferioare, l-au părăsit. Ce faceţi în satul şi în mahalaua în care vă găsiţi? Zestre pentru fată şi pregătiri politice pentru băiat? Bănci şi cooperative, societăţi anonime, exploatări forestiere şi de petrol? Sunteţi zece mii şi nimeni nu vă vede lucrând în ogorul naţional.
Haide! puţină râvnă, puţină libertate şi chiar puţină obrăznicie pentru Hristos şi pentru popor, nu are să vă stea rău. Pornind, vă veţi da seama ce trebuie curăţit şi suprimat şi veţi face operă bună.
536
TUDOR ARGHEZI
Dacă nu, lepădaţi preoţia de care v-aţi depărtat, şi lăsaţi sectele să recolteze spicele călcate de voi în picioare.
1926
CIURDA
Se întorc vitele de la păşune, din Bucegi, deosebit bivoliţele şi vacile deosebit. Ca să le îndemne la ordine şi ascultare, văcarul şi-a luat ajutor două autorităţi, un taur bou şi un bivol buhai - şi totul merge normal: dusul, întorsul, rândul şi mugetul. De-a lungul drumului inegal ce străbate satul, subţiat şi ros de făgaşe, se pardoseşte preşul vărgat în lung cu patru şiraguri de rântaşuri, fierturi şi mămăligi, pregătite prin contractul iniţial, dintre pofta de mâncare şi presiunea eliminării, pentru ciocul fin al pasărilor migăloase. Şi aci, în munţi, printre saxonii celor şapte cetăţi ale Ardealului, alimentul scatiilor, sticleţilor, piţigoilor, cintezelor, vrăbiilor şi al tuturor derivatelor cu penele cenuşii din solarul galben-canari, înfăinat cu polen, este baliga, de consistenţe treptate, a calului, a bivolului şi a vacii, mingi de orz cu surprize, cataplasme şi lături de borhot.
Construite din cauciuc vulcanizat, linoleum şi păr de saltele, combinate, bivoliţele au rămas credincioase formelor primitive şi abrutizate ale naturii, pe aceeaşi linie estetică întârziată cu crocodilul, cu hipopotamul şi cu girafa. Bleg şi botos, capul poartă simple coarne boante ornamentale, inutile. Bivolul necăjit are furia deraiată a locomotivei şi loveşte cu fruntea, cum ar lovi un car cu roţile dindărăt. El se supără fără motiv şi porneşte devale ca un bolovan, nu ştie unde, de-a fuga, o bucată de vreme, cu abdomenul umflat în corsetul coastelor dilatate, şi dacă nimic nu i-a ieşit subit înainte, nici
PUBLICISTICĂ
537
stânca, nici zidul în care să-şi sfărâme, doborât, energia, se opreşte de la sine, ridică în aer coada şi stă. Apoi face trei zile drumul înapoi, se duce acasă şi doarme, movilă nevinovată şi naivă. Preferinţa lui adevărată nu e muntele reumatic, încolăcit de ceaţă şi plouat cu plictis mărunţel; pasiunea bivolului este şesul fierbinte cu abcese adânci, fruncule imense, în puroiul cărora gras făptura lui dogorită poate să alunece şi să dispară vaginal, până la coarne.
O	doamnă în pantofi de căprioară întâmpină ciurda inconştient, cu un snop de bujori înflăcăraţi pe braţe. Simţitoare la roşu, dihăniile s-au oprit, ca dinaintea unui toreador excitat, în tabernacolul cerebral, probabil că fiecare bivol poartă suvenirea descompusă a vreunui asasinat uriaş preistoric, a unui Saint-Barthelemy cvaternar, în care bivolii slobozi ai sălbăte-cimii universale vor fi triumfat asupra unei rase de dobitoace hidoase, care circulau printre planeţi, răsturnate şi măcelărite, şi se vor fi tăvălit eroic în sângele lor ca în bălţile de azi.
Cireada numără cinci sute de bivoliţe, identice unele cu altele. în mijlocul procesiunii negre geme buhaiul. Vocea lui extraterestră, artificială, de Mefisto cornut, în bas gutural, fără vibraţie şi sinistră, nu seamănă cu zgomotul nici unei materii sau unelte. Când o auzi se face noapte, o noapte bisericească, de catacombă, şi parcă o sută de porţi grele de lemn vetust, spânzurate pe prăpăstii, se întorc în golul nopţii şi crapă, legănate de ţâţâni medievale, la o sută de burguri, prăbuşite pe o sută de munţi.
Tu ai născocit, Doamne, şi pe bălaia domnişoara Kraft, cu ochi de peruzea şi cu adieri sufleteşti virginale de zefir în plastica-i lăptoasă de carne de viţel; şi cu acelaşi sentiment ai dat la iveală şi bivolul bolnav de elefantiazis, şi curcanul cu cap de şarpe şi cu om uşorul pe cioc. Senină ca o litografie în patru culori, domnişoara Kraft deschide bivoliţei sale poarta căminului cea mare, în faţa căreia, casnică şi docilă, bestia
538
TUDOR ARGHEZI
neagră apocaliptică s-a pironit, citind numărul casei şi inscripţia ei gotică neagră. E ca un înger depravat, care în întuneric îşi hrăneşte secret celula transparentă de petală trandafirie cu sânge de Belzebut.
Cireada a trecut. A trecut şi sasul bătrân, însoţit de câine, de nevastă şi bâtă. în urma ciurdei de bivoli rămâne un miros de călugări grămădiţi la intrarea în Paradis.
Vacile blonde, ruginii şi negricioase, sunt o turmă de principese. Pasul copitelor dinainte are o moliciune feminină graţioasă, şi ugerul frăgezimea curată a obrajilor şi urechilor unei fetişcane cu şorţul alb. Coarnele ondulate lin, desfăcute ca o arculadă sau apropiate în paranteză, cresc elegant pe fruntea blajină, deasupra ochilor de catifea. Pe umerii uneia spânzură un şal de mătase cărămizie. Spinarea celeilalte este învălită de capriciul miraculos al naturii cu o horbotă crepusculară. Fiecare vacă aduce din munte o cofă cu lapte cald, mâzga esenţială a florilor, sucuri şi miresme pe care le culege concentrate albina, printre boturi de atlaz şi coarne de chihlimbar.
La orele şapte, vitele satului au intrat în coşare. Mâna gospodinei s-a strecurat subt uger, şi vaca-şi desface şi ea prieteneşte degetele cu lapte şi-şi lasă mâna ţâţelor albă în mâna stăpânei, ca să i-o strângă dulce.
Oale de pământ zmălţuite trec drumul la vecini, pline cu opal de smântână. O batistă a căzut din aer: un porumbiel. O frânghie de rufe albe s-a rupt din cer şi a căzut pe casă: un stol de porumbiei. Toate vieţile s-au adunat la vatră, şi-n dreptul munţilor albăstriţi se desface sulul de fum alburiu al focurilor aprinse.
în cuptorul dintre piscuri, din fund, a intrat azima de aur, şi cuptorul s-a închis. Pâinea soarelui caldă va fi mâine-dimineaţă coaptă.
1926
PUBLICISTICĂ
539
HENRY FORD
I
Toată lumea a citit foarte importanta carte a celui mai bogat miliardar şi cel mai mare fabricant de automobile din lume, Viaţa şi munca mea. Domnul Henry Ford e un bătrân tânăr şi zvelt, cu o fotografie de douăzeci de ani. Temperamentul lui hotărât şi optimist ascetic a strâns şi a concentrat atâta experienţă, câtă n-au adunat laolaltă patru împărăţii, zece profeţi şi două revoluţii. Mintea lui, prin urmare, poate să fie cu folos consultată de oamenii de stat, de vizionarii politici şi de literaţi, meniţi prin universalitatea preocupărilor şi prin faptul că scriu în toate materiile intelectualizate, să corecteze deviaţiunile teoretice şi absurdităţile sociale. America, pământul făgăduinţei pentru toate iniţiativele, a câştigat cu viaţa domnului Ford un exemplu mai mult şi poate că cel mai superior caracteristic, pentru educaţia generaţiilor industrioase şi literatura critică a Statelor Unite, cu scrierea fabricantului de automobile, o carte de mare preţ în biblioteci.
Domnul Ford a învăţat să scrie ca un scriitor numai după ce a învăţat a gândi, construind o maşină de transportat oameni şi mărfuri cu ajutorul motorului exploziv. Dificultăţile de ordin tehnic se asociau în calea constructorului cu dificultăţile mai mari, ale antagonismului financiar. Autorul maşinii ce-i poartă numele, păstrează şi azi ostilitate oamenilor de bancă şi finanţe, pe care îi socoteşte drept nişte unităţi sociale negative şi sterpe. Din mineral vulgar, afinat progresiv şi dintr-o concepţie caricaturală a maşinii de umblat, constructorul a extras progresiv câte o formă nouă şi un nou confort, până la automobilul popular, îndeobşte cunoscut, până la „Fordul“ circulat în sute de mii de exemplare pe dinaintea noastră şi în jurul pământului întreg. în atelierul său minuscul,
540
TUDOR ARGHEZI
la început, şi apoi în uzină - în uzinele, întreprinderile şi stabilimentele sale, din ce în ce mai numeroase şi mai vaste, turnătorii de fontă şi de oţel, fabrici de cristal, mine de fier şi vanadium, păduri şi fabrici de cherestea, căi ferate proprii, linii de navigaţie şi vapoare personale, spitale, case de ospitalizare, oraşe clădite pentru nevoile întreprinderii, localităţi climaterice, şcoli - domnul Ford s-a întâlnit cu toate destoiniciile, infirmităţile, speranţele, demoralizările, pasiunile, aberaţiile, cu toate însuşirile şi defectele omeneşti, la toate gradele deasupra şi dedesubtul nivelului reputat normal. Cu sculele şi instalaţiile lui au muncit oameni din toate naţionalităţile, de la cele barbare până la cele civilizate. Apoi maşinile sale parcurg universul şi amploarea cifrei de afaceri a fabricilor „Ford“ a implicat înfiinţarea de nuclee şi stabilimente de desfacere şi montaj, deci de biurouri şi arhive, de tratative şi negocieri, de corespondenţă, deci de psihologie, fără păreche şi fără precedent. Când direcţia generală socoteşte cu cale că o piesă de douăzeci şi cinci de lei trebuie scăzută la doisprezece şi cincizeci, zece mii de telegrame transportă în cele două emisfere ordinul de ieftinire şi a doua zi piesa cu numărul cutare, din cinci mii de bucăţi câte conţine un „Ford“, se găseşte pe toate pieţele din lume cu preţul micşorat.
Mai mult decât Papa şi decât Imperiul britanic, domnul Ford şi uzinele sale reprezintă o mare putere, care îşi are aderenţii şi detractorii ei în fiecare stat, unanim pretutindeni. Detractorii de fapt sunt mai repede de ordine verbală şi reprezentaţi de către mărcile concurente; acestora li se face dovada elementară a funcţiunii, ca în anecdotica filosofiei, când cerându-se o definiţie complicată a umbletului, filosoful, precursor al oului lui Columb, s-a sculat de jos şi a mers, şi discuţia a fost lichidată. Este înspăimântătoare cifra muncitorilor manuali şi intelectuali, multiplicată cu numărul membrilor familiilor lor, pe care imperiul „Ford“ îi hrăneşte
PUBLICISTICĂ
541
în uzinele, atelierele şi biurourile lui. Bastimentele şi trenurile „Ford“ ar putea cu justificare să arboreze un nou drapel, cu embleme speciale şi să dea drumul pavilionului să circule ca un simbol de pace şi de înfrăţire în muncă, printre vasele de război şi graniţele fortificate ale statelor vechilor şi noilor lumi.
Ford nu a realizat numai o afacere uriaşă dar şi o doctrină, cu care publicul nostru ar trebui familiarizat cu de-amănuntul, punându-i-se la îndemână, pe un preţ mic, o versiune românească a Vieţii şi muncii mele. înţelepciunea clasică, derivată din abstracţii şi reverii mintale în cărţi didactice şi propuse studiului în şcolile secundare, se confundă cu fabula şi cu mitul. Ea întăreşte, fără pic de îndoială, de vreme ce se afirmă, inteligenţa şi moralitatea individuală din epoca electricităţii şi a maşinismului, cu preceptele venite din epocile fustanelei, a piciorului gol şi a lăncii, dar rezultatele experimentale contemporane, de cele mai multe ori considerabil mai importante decât elucubraţiile mistice-recreative, trecute în cartea de citire, în istorie şi în studiul detaliat, sunt de natură să provoace alt interes şi altă vivacitate intelectuală. O şcoală în camionetă automobilă - Şcoala Taximetru - ne închipuim că face, în mai puţin timp şi mai impresionant, energii cel puţin de două ori mai utile decât opt ani de limbă grecească, de matematici moarte şi de chimie textuală.
De obicei, ieftinirea fabricatelor se obţine în industrie din ieftinirea materiilor prime plus ieftinirea mâinii de lucru, la care se adaogă lucrul în serie sau standardizarea, perfecţiunea prin cultivarea şi fabricarea strict mărginită la un articol. Greva, pe care se întemeiază statul comunist ca să se realizeze, se iscă întodeauna din cele două ieftiniri aici pomenite. Experienţa Ford elimină greva. Domnul Ford nu a înregistrat niciodată nici o grevă în uzinele sale. Domnul Ford contrazice experienţa capitalistă, plătind salariile cele mai mari din America şi materiile prime cele mai scumpe - şi umileşte această
542
TUDOR ARGHEZI
experienţă. Normele sale constituiesc o satiră pentru capital şi doctrină. Pe măsură ce se scumpesc materiile prime, automobilele sale se ieftinesc, beneficiile crescând... Domnul Ford a descoperit un factor nou în formula proporţiilor dintre cost şi preţul de vânzare; un factor, din care, fără să-l fi descoperit numai el, face în schimb numai ele esenţiala preocupare a activităţii sale tehnice: simplificarea extravagantă a muncii, scurtarea duratei. Capacităţile de creator şi de organizator ale domnului Ford se frământă neîncetat în mărginirea şi concentrarea la maximum a timpului necesar construcţiei unui detaliu şi a unui automobil. O unealtă care poate economisi un sfert de secundă la fabricarea unei piese, este imediat adoptată iar uneltele precedente sunt aruncate la cuptorul de topit. Secundele furate de la diversele maşini unelte se pot aduna la sfârşitul unei zile de lucru - exagerăm pentru concretizare - cu ani de zile economisiţi, adică plătiţi cu acelaşi salariu global. în acelaşi timp, producţia se urcă şi beneficiul mic, adiţionat cu el însuşi la un mai mare număr de maşini, menţine cifra beneficiului total şi o mai sporeşte. De câte ori obţine o nouă simplificare, domnul Ford imediat împărtăşeşte cu un beneficiu suplimentar publicul din toată lumea, ieftinind preţurile de vânzare.
Cu alte cuvinte, în perfectă ordine şi logică tehnică, domnul Ford îşi impune sacrificiul său propriu, de idei şi de muncă, fără să micşoreze pâinea muncitorului nici să constrângă la asasinarea prin contracte de silnicie, pe furnizorii săi. Această concepţie nu a fost niciodată pricepută nici de asociaţi, când domnul Ford a fost silit să-şi asocieze câţiva capitalişti, nici de bancheri, când, o dată, strâmtorat, a fost nevoit să recurgă la finanţă. Ei s-au revoltat ori de câte ori, chiar în timpurile începutului, domnul Ford a scăzut brusc, de la un an la altul, preţul produselor sale la jumătate. Ca nişte
PUBLICISTICĂ
543
capitalişti abuzivi şi confortabili, ei ar fi înţeles ca preţurile să fie dublate.
Constructorul aparţine într-adevăr unei categorii de oameni, care, de obicei, nu se îndeletnicesc cu industria şi comerţul, din pricina unui procent minuscul de energie, care la domnul Ford s-a întâmplat să fie covârşitor. Domnul Ford este în esenţa lui un artist şi, în toate actele sale industriale, el nu pierde din vedere utilitatea publică, nedespărţită de activitatea uzinelor, datoria de a înlesni viaţa, munca şi bucuria unui număr cât mai vast de indivizi. Realizările gigantice ale acestui american sunt animate de misticism şi omenie.
Dacă, acum, ne gândim că până azi a pus în circulaţie în toată lumea zece milioane de automobile; că o maşină „Ford“ reprezintă pentru micul capitalist, proprietarul ei, un venit anual aproape de şase ori mai mare decât valoarea plătită, amortizată în două, trei luni şi că o maşină poate sluji, bine îngrijită, cel mai puţin cinci ani; dacă ne gândim că la un capital egal un om întreprinzător nu câştigă într-altă exploatare mai mult de maximum 25% din suma investită; că zece milioane de proprietari de maşini reprezintă în mijlociu cincizeci de milioane de guri hrănite civilizat; că zece milioane de maşini în funcţiune servesc ieftin şi repede cel puţin un miliard de inşi anual, înlesniţi în afacerile lor prin beneficii reale, obţinute din scurtarea timpului de transport şi sporirea timpului de muncă - nu este nici a ne pripi, nici a cădea în romantism sau impietate afirmând că domnul Henry Ford este cel mai mare binefăcător al omenirii, fără deosebire de rasă şi cultură şi mai necesar decât toţi conducătorii de oameni, care au lăsat în amintirea lumii dispută, vrajbă, mizerie şi sânge.
1926
544
TUDOR ARGHEZI
O ÎNTÂLNIRE DE NECREZUT
Cu cât m-am depărtat de el, cu atât momentul lucrului petrecut mi s-a părut mai neînţeles şi mai puţin adevărat. Din ziua memorabilă a evenimentului am căpătat o preocupare nouă, ca omul sănătos, copleşit, pe neaşteptate, de o boală senzaţională, la care se gândeşte fix, pe care o urmăreşte sporind, în care crede şi nu crede îndeajuns, înfricoşat că există şi nădăjduind că se înşeală.
în capul meu, totuşi normal, şi în viaţa mea, totuşi orânduită, încăpuse din senin o pricină incurabilă de dezordine şi dezagregare. Tot ce deprinsesem cu sângele, de la părinţi, şi cu mintea, de la învăţătorii mei, se afla dintr-o dată înlăturat. Arhiva mea sufletească se răzvrătise, muzeul meu experimental se întuneca.
Bijuteriile, sucurile, otrăvurile, prafurile şi petecele de soare şi de ceaţă, din care se compuneau într-ascuns certitudinile, îndoielile şi chibzuirile mele, îşi perverteau, în văzul meu şi în simţirea mea, care strălucirea, care aroma.
întorcându-mă din pădure acasă, nu am spus nimănuia nimic. Un sentiment de bucurie deplină, cel puţin după interpretările mele, umpluse golul meu vechi, de care sufereau toate noţiunile, şi se instala ca un cor tumultuos, înăbuşind vocile solitare şi izolate de pân-atunci. Am refuzat să cinez şi m-am închis în biblioteca tatălui meu, în care am răsfoit până la ziuă. Obosit şi descurajat, am adormit pe documente. Cine putea să fie Et! Budha, Adam, Lucrul-cel-ce-umblă-prin-întu-neric? Cine-1 mai văzuse?
Nici o carte, în nici o limbă, nu vădea urma acestei apariţii. Parcă se găsea ceva, ca o atmosferă, despre El, în poezia evanghelistului Ioan, dar foarte puţin şi imprecis, ca un capăt de sfoară mai groasă, într-un vagon cu frânghii şi câlţi uzaţi, trimişi la uzină pentru ca resturile să poată fi regenerate în
PUBLICISTICĂ
545
amestecul cu materii prime noi. A doua zi, m-am întors în pădure, la aceeaşi oră ca în ajun, şi am aşteptat degradarea vânătă totală a luminii, numărând zborul pasărilor de pradă, aruncând cu pietre, ca un prost, în gaura milenară a muntelui şi ascultând vâjâitul căderii şi şoaptele înmulţite ca nişte nevăzute frunze.
înainte de ploaia zăpezii, m-am dus în fiece zi în pădure, împotriva obiceiului, am rămas la castelul bunicilor mei până în octombrie, în ceasul viscolului lung. Posomorât şi dezorganizat, nu m-am înapoiat în oraş decât ca să mă închid în odaie, cu alte cărţi şi alte documente.
întreaga iarnă mi-am consumat-o într-o corespondenţă unanimă cu universităţile mari şi cu toţi învăţaţii diverselor discipline din lume. Semnalându-le prezenţa unui fenomen de necrezut, în pădurea şi muntele burgului, moştenit din timpuri, ceream savanţilor identificarea unei similitudini sau măcar un aviz ştiinţific concludent.
Răspunsurile, stranii şi incoerente, mi-au confirmat puţina îndemânare a inteligenţilor de elită, de transpunere într-o gândire încă negândită şi de a opera cu facultăţile expresive într-un câmp necunoscut. Ei stau, înaintea unei probleme neaşteptate, încremeniţi ca nişte cumpene de fântână, clasificate să scoată apă numai din puţul lor, cu o mişcare uniformă şi un scârţâit uniform.
Singură spălătoreasă familiei, o bătrână din munte, care a spălat şi scutecele moşului meu, singură ea, căreia, după trei ani de cercetări universale, m-am spovedit, mi-a răspuns cu o cuminţenie de Hamlet:
-	Sărut mâna, nu mă mir. Am văzut multe într-o sută patruzeci de ani, şi oamenii văd îndeobşte mai puţin, pentru că văd în timp mai scurt şi pentru că văzul se primeneşte şi moare închis cu fiecare ins.
546
TUDOR ARGHEZI
Dacă m-am hotărât, în sfârşit, să povestesc în scris întâlnirea din pădure, am făcut-o cu gândul să las, în sfârşit, o urmă, nedescoperită de mine nicăieri. Probabil că urmă nu există, din pricină că oamenii care s-au mai întâlnit cu El, ori nu au ştiut să scrie, ori le-a fost scârbă să întocmească dovezi, socotindu-le deşarte. Căci nu-mi vine să cred a fi cel dintâi şi nici cel din urmă călător al planetei favorizat. In neamul meu întreg mă bucur de-o reputaţie revoluţionară, acuzat că nu am adaos la moştenirea străbunilor mei nimic, ba, mai vârtos, că o risipesc în binefaceri şi trândăvie: vreau să las copiilor mei mândria că tatăl lor s-a întâlnit cu Cel-neştiut-bine-niciodată-de-nimeni. Ori de câte ori adversarii lor le vor arunca în faţă aprecieri despre puturoşia socială a părintelui, ei să poată ridica ofensa, obiectând orgolios că tatălui lor, Acela-pe-care-nimeni-nu-l-a-cunoscut i-a surâs în iarba pădurii, dedesubtul unui molift. Atât îmi ajunge pentru reabilitarea în abstract a tăinuitei mele tresăriri de lumină.
întâlnirea mea cu Acela nu s-a iscat din nici un contrast şi n-a dat loc la nici o peripeţie.
E cel mai simplu, în formă, lucru întâmplat; însă ivirea este extraordinară.
Mă dusesem, cu câteva cărţi în ghiozdan, în locul unde muntele, zidit din partea orizontului, se povârneşte lin într-o vale fără de sfârşit, în întuneric, ca o privelişte largă către interiorul cel mai din fund al pământului păduros. Mi-a plăcut întodeauna această prăpastie însingurată, care scoboară, dulce, pe dedesubtul ramurilor stufoase şi cu vârfurile ridicate în stele, ca făcliile cu zăbranice negre ale unui altar cu pisc. în muntele nostru, pasările şi fiinţele cu coarne, ale stâncilor, sunt neînchipuit de multe, pentru că deviza familiei proprietare, de când se pomeneşte, „Nu ucide“, a fost păstrată cu seriozitate. Nici o săgeată nu a fost aruncată după vânat şi, de la născocirea puştii, în muntele nostru nu a vociferat nici un vânător
PUBLICISTICĂ
547
şi nu a plesnit nici un cartuş. Panopliile străbunilor mei au fost biblioteca şi magazia cu seceri, coase şi potcoave. în nici o altă înfăţişare nu s-a văzut în gospodăria lor oţelul.
La noi au clocit şi găinile, şi şoimii, şi bufniţele, şi mierlele, nesupărate; vitele s-au înmulţit, ca şi căprioarele sau zimbrii, la grajd şi în sălbăticie, fără ca ascuţişul sau focul uneltelor să le înfioare. Vulturii se scoboară în bătătura noastră pe marginea de piatră a izvorului, adăpându-se ca porumbii, liniştit. Acvile împăiate, mistreţi naturalizaţi şi alte asemeni abjecte corpuri delicte de asasinat nu au împodobit castelul nostru dintre brazi.
Ceva mai mult: bătrânii mei s-au sfiit să ducă la gură o bucată de carne, mulţumindu-se cu ceea ce dau pe cale firească vacile, păsările şi oile — cu laptele, cu ouăle, cu lâna. De la fructe, verdeţuri şi rădăcini, ei au dobândit acea lină limpezime de suflet şi judecată, care i-a făcut cunoscuţi şi cinstiţi de către animale. Demonstrativ, duminica dimineaţa, când sună clopotul schitului nostru de casă, locuit de şapte monahi, vulturii pădurii se rotesc deasupra castelului în timpul liturghiei, cel puţin trei sute de vulturi cu hultanii lor.
în locul ales de mine, citeam câteva ore pe zi, visam, răspicam o idee şi ascultam cu folos murmurul ideal al tăcerilor tămăduitoare.
Tot aşa făcusem şi în ziua aceea. Din fundul negurii brazilor de jos, auzii, însă, venind ecoul unui umblet ciudat. Pentru că nu cunoscusem simţimântul odios al fricii şi închi-puindu-mi că suie coasta un urs sau câţiva urşi care voiau să se încălzească la soare, am aşteptat, culcat, cu cartea mea deschisă, ivirea lor şi trecerea lor pe lângă ghiozdanul meu, pe vârful soarelui din spate, în valea îmbelşugată de ciuperci aurii şi mânătărci, paşii pe care îi auzeam alunecau pe vâscozitatea lor, se împleticeau, un bombănit injurios ajungea la urechile mele. în locul urşilor, văzui suind coasta, pe brânci, un uriaş.
548
TUDOR ARGHEZI
Omul să fi fost de vreo douăzeci şi cinci de ori mai mare ca mine, eu însumi fiind unul din voinicii cei mai înalţi din ţara mea. Când faţa lui ieşea la lumină, genunchii îi rămâneau încă nevăzuţi. Se uita la mine. M-a uimit. L-am invitat, cu mâna, să vie, şi în mai puţin de o oră, cât a durat suişul, capul vizitatorului meu ajunsese în dreptul picioarelor mele şi rămase pe loc. Avea silueta unui bordei cu stuhul de rădăcini şi crengi, şi ochii se deschideau, în pleoape lungi de câte două şchioape, infinit de albaştri.
Părul castaniu, mustăţile şi barba se încâlceau împreună în jurul unui obraz cu pielea albă. Genele omului se mişcau ca undrelele bradului, urechile-i erau cât foile de smochin, şi gura imensă, cu dinţi de mărimea unei claviaturi de pian, zâmbea ca buzele noi ale unui prunc.
-	Cine eşti? întrebai pe om.
Omul tăcu şi surâse.
-	Eşti din Alpi, sau din Ceahlăi?
Nici un răspuns.
-	Vii din pământ, sau din închipuirea mea?
Omul îşi ridică mâna de pe pământ, şi văzui trecând prin aer, printre brazi, un braţ gigantic şi zvelt. Omul dete din umeri.
-	Eşti om, sau arătare?
Omul suflă peste mine, şi cărţile se răsfoiră ca de vânt.
-	Nu pot să te înţeleg şi de-abia te văd. Te rog, scoală-te în picioare.
Omul s-a ridicat întâi pe genunchi, apoi pe tălpi, şi înălţimea lui străbătu molifţii.
-	Eşti un om, sau ce eşti?
El surâse din nou, şi un deget de-al lui se căznea să pipăie cărţile prea mici dimprejurul meu.
-	Glasul trebuie să-ţi fie ca tunetul, şi ura ca trăsnetul în furtună.
PUBLICISTICĂ
549
Omul îşi întoarse capul spre miazăzi şi auzii un cântec dulce-jeluitor, de robi, strigat ca de o mie de glasuri zidite subt pământ. Era ca un imn cântat cu gurile închise, într-un templu încuiat.
Erau în cântecul lui suspinul înmormântării, dezolarea pierderii şi a despărţirii, imensitatea deznădejdii, răbdarea fără speranţă şi biruinţa inutilă. începusem să plâng. Pe şubreda mea vioară trecuse fulgerător, o secundă, arcuşul veciei. Aş fî voit cântecul să sfârşească, şi totuşi să nu înceteze.
Mă simţeam ca un mosor de aţă vie, care se deşiră, se-nşiră din nou, se desface de-a-ndăratele, se răsuceşte în loc, şerpuieşte, se-ncurcă, se-ntinde iarăşi, se deapănă, se ţese şi se destramă până la scamă şi fulg.
-	încă o dată: Cine eşti? îl întrebai, oprindu-se cântecul
lui.
Nemişcarea răspunse: „Nu ştiu“.
-	Dar unde stai, că nu te-am văzut niciodată în patruzeci de ani?!
-	De ce vii tocmai acum la mine, ca să mă turburi pentru toate zilele câte-mi rămân de trăit?...
Bunătatea zâmbetului îmi topi inima, ca o rugăciune de copilărie.
-	Să te întreb ceva: Te-ai născut vreodată, sau aşa te-ai pomenit?
Gestul răspunse: „Nu ştiu...“
-	A ta e vocea pe care o aud oamenii în somn din adâncul pădurii, rostind „Nu ştiu! Nu ştiu!“ şi cred că vorbeşte huhuretele de noapte?
-	E vocea ta: te-am înţeles!...
-	Şi nu ştii nici dacă mori?...
De astă dată el făcu întocmai ca bufniţa mare a nopţii, şi discernui, în silabele grave şi adânci, vocea nopţii, care
i
550
TUDOR ARGHEZI
rosteşte din zidurile burgului dărâmat: „Nu ştiu! Nu ştiu! Nu ştiuf\
Pentru ce venise acest om din fundul lumii până la mine, nu am putut să pricep. Pentru ce a plecat şi cum a plecat, nici nu am băgat de seamă, urzit cu umbra muntelui şi împletit cu pădurea.
1926
FORDISMUL
Un fordist este în limbajul curent un şofeur specializat în conducerea cu totul specială a maşinilor „Ford“. Numărul uriaş al automobilelor „Ford“ în funcţiune a creat o profesie şi numele fabricantului a trecut în vocabular, substantiv şi calificativ.
Pe viitor, un fordist va fi ceva mai mult decât un vizitiu mecanic, care în activitatea lui utilă reprezintă şi acum o putere sigură şi adevărată. Fordismul va deveni o doctrină socială, care faţă de majoritatea doctrinelor regulate importante şi fără greş, prezintă avantajul practic imediat, nu de a fi demonstrată, ceea ce a fost întodeauna lesnicios pentru toate evangheliile, mai mult sau mai puţin experimentale, dar de-a deveni act de acţiune - şi viaţă.
După mii de ani de existenţă în societăţi şi state, omenirea, deprinsă a se lepăda cu părere de rău, şi cu folos, de diverse instituţii fizice şi verbale, a-şi revizui erorile şi a-şi corecta concepţiile, este silită, târâtă, să distrugă criteriile de apreciere încă actuale, să-şi arunce vechea balanţă şi să inaugureze un sistem metric intelectual, disonant faţă de toată scolastica falsificărilor cerebrale, inventată de teologi şi continuată de
PUBLICISTICĂ
551
pedantismul profesoral, de filosofîsmul cărturăresc obtuz şi de literatură de roman şi almanah.
Omenirea suferă şi astăzi de dictatura abstractului, pasivă şi timidă din obişnuinţa veacurilor exclusiv religioase. Umbra pomului binelui şi răului, din care omul a îndrăznit să guste, ca să fie după aceea în toată posteritatea lui ocărit de toţi profeţii, de toate bisericile şi de toţi făcătorii de ceremonii, se întinde până la noi şi acoperă inteligenţa generaţiilor succesive, o îmbâcseşte, o face bolnavă şi-i dă directiva taciturnă şi înjungată a fatalităţii.
îndată ce un cărturar caută să aplice în eternitate şi în abstract febra căpătată în studiul lung şi febril patologiceşte al ideilor, pătrarele de idei, al moleculelor şi accesoriile ideii, avem de-a face cu un bolnav, căruia nu-i poate prinde bine decât o cataplasmă cu fier topit.
Tendinţa emancipării de subt starea morală imaginativă, clorotică, este şi ea, desigur, tot atât de veche deşi lipsită de autoritate recunoscută, ca şi boala cerebralităţii. Şcoala pârâtă subt numele de materialism, chiar când materialitatea învăţăturilor se inspirau de un mare ideal obştesc, durează demult.
Concepţia didactică acordă o atenţie exclusivă elucubraţiilor din odaia cu cărţi şi manuscrise a insului de reverie, operator pe materii haotice, convenţionale, invizibile, care, ca să poată fi simţite, cer o epocă de iniţiere, de falsificare, atât de radicală încât posibilul să devie evident, incertul sigur şi admisibilul indiscutabil. Această transpunere din neant între corpuri, a semitonurilor de gândire, nu este cu putinţă fără ajutorul şi povara jugănitoare a unui studiu lung şi trist.
Autorii de elucubraţii sociale şi politice au fost neapărat ascultaţi, urmaţi, comentaţi, studiaţi de către oamenii vii cu energiile utile deviate. Direcţia vieţii în masă, în turmă, în cireadă ca şi în sindicate au luat-o cu regularitate gândirea palidă, abstracţia cu temperatură, oftica inteligenţei; viaţa fu
552
TUDOR ARGHEZI
succesiv administrată de preoţi, de advocaţi, de profesori, de oratori, de scriitori. Potcovarii nu au luat niciodată parte ascultată în urechea marelui credincios publicul. Creditul total a fost acordat intenţiunilor, propunerilor, proiectelor. Faptul, realitatea, e un obiect recent, care abia îşi capătă drepturile: el derivă cu totul de la alt gen de oameni şi de inteligenţe decât doctrinele obişnuite.
S-a crezut, nu ştiu câte sute şi câte mii de ani, că autoritatea gândirii e o operă de cărturar, de arhivar, de culegător de fişe. Cu limbile greacă şi latină, plus un curs de controverse şi o memorizare de flori ale gândirii leneşe, aveai dreptul să croieşti o viaţă nouă omenirii, ca un simplu teolog, intelectualizat la aceleaşi surse. Cu cât îţi era îndemânarea mai logică şi dibăcia mai rapidă, cu atât vocea dumitale devenea mai ascultată, în graiuri şi texte. Lumea trăia în fascinaţia colorată a elocinţei şi a măiestriei de a construi în vid cercuri şi spirale de aruncat omul în curbele lor. Ştiinţa fiind falsă, experienţa fiind de bibliotecă, deci falsă, verificată prin şi numai prin falsificare consimţită, era natural ca erorile să domine, să dureze şi să prăbuşească peste oameni avalanşa brutalităţilor sociale istorice.
Gândirea se obţine însă şi prin experienţa reală, aceea în care omul îşi exercită puterea fizică, ostenindu-şi braţele şi tocindu-şi palmele. Cine frământă materia gândeşte şi inventează pe materia muncită. Fără îndoială că numărului mare de robi muncitori îi datorează omenirea acel bun-simţ care în ceasurile extreme a mărginit excesivul zel al elucubraţiilor cărturăreşti şi a demoralizat cariera aventuroasă a ideilor senzaţionale, iscate din capul câte unui beteag abstracţionist şi primite de câte o clasă socială închisă.
Progresul actual consistă în aceea că insul social se contrage din ce în ce mai mult. Inginerul, chimistul, fabricantul, cazangiul, potcovarul se dublează tot mai mult cu o intelectualitate
PUBLICISTICĂ
553
adevărată, de cea mai onestă calitate. Poetul Franţois Villon, care cumula talentul remarcabil de artist al cuvântului cu profesiunea de hoţ caracterizat, nu e decât un exemplu depărtat, ireverenţios şi răsturnat al fenomenului ce se va petrece mai târziu, atunci când matematicianul Poincare va fi un mare stilist, când Gorki va ieşi dintre rândaşi, când fabricantul de automobile, Ford, va scrie filosofia industriei şi când muncitorul manual, miliardar şi intelectual, va comanda omenirii principiile sale. Tipul, fracţionat de tradiţii falsificate, al omului integral se realizează din ce în ce mai mult şi complexitatea lui într-o energie unică este chemată să anuleze nouăzeci la sută din erorile didacticei şi să facă posibilă o viaţă obştească echilibrată.
De-aci înainte, teoreticianul care escaladează ideile pentru a cuceri o firimitură de elucubraţie recentă in fiiturum, este eliminat de omul victoriei, de omul care dovedeşte valoarea concepţiilor lui prin rezultatul tangibil al materiei. Acest om, în ştiinţă, în politică, în stat, în viaţa omenirii, va fi chemat să pună ordinea experimentată cu rod în uzina lui, în laboratorul lui, pe nicovala lui, ordinea practică, ordine ideală.
Soseşte ceasul potcovarului: fordismul.
1926
INGINERUL
Oprindu-se trenul în gară douăzeci de minute, din fereastra vagonului făcui cunoştinţă cu localitatea, pornind concentric din orizontul monumental, cu turle ascuţite şi cu coşuri de fabrici, sculate ca nişte minarete cu fum. Zone de ţiglă indicau satele roşii. Acoperişurile, frânte în două pante
554
TUDOR ARGHEZI
egale, dedesubtul spinării caselor, articulată din olane, înconjurau bisericile ca nişte evanghelii deschise cu cotoarele în sus.
Pe un plan mai apropiat se întindeau depozitele în aer liber ale unei fabrici de teracotă, parcuri de tuburi şi de olane zmălţuite, piramide de cărămizi refractare şi, printre ele şi pe deasupra lor, cablul invizibil de oţel, pe firele căruia alunecau, din cer către cuptoare şi din fabrică înapoi în munte, vagonetele suspendate, cu materiale şi goale, animate de o propulsie îngerească.
Un cerc de căpiţe de fân răspândite ca puşcaşii în ordine de bătaie. Snopi de grâu culcaţi unul peste altul, ca nişte oameni masacraţi şi încrucişaţi, cu pântecul în sus, câte patru.
Petice de sfeclă cu foile decorative, pentru o fabrică de zahăr mai din depărtare, pături de trifoi, velniţe de mei, aşternuturi de ovăz, şi portativul, pe hârtia de azur a zării, al sârmelor de telegraf, cu cheia de rigoare, concretizată în porţelan. Şi, pretutindeni, praştia stolului de vrăbii, părând legate unele de altele de câte un picior, şi înhămate capricios la o himeră. Stolurile se risipesc ritmic şi se strâng, ca un bici cu douăzeci de sfârcuri plumbuite, care bate din văzduh câmpia roditoare.
Tocmai târziu descoperii un grup de băieţi, care se jucau în imediata mea apropiere, pe o linie moartă a gării, blocată din vechime de trei vagoane cu cenuşă de locomotivă, aninate altor două vagoane, scheletice şi fără roţi. Era o rămăşiţă a unui serviciu îndelungat, uitată acolo şi lăsată într-adins, şi cu neputinţă, probabil, de dislocat, decât cu ajutorul, lent coroziv, al timpului şi al ruginii; cadavre mecanice lăsate să se descompuie în baia de vitriol a sezoanelor toride şi reci.
Peste şine se amărunţea o broboadă de troscot urzit, şi fierăria de dedesubtul vagoanelor ceda şi ea subt strângerea vegetaţiei tentaculare.
PUBLICISTICĂ
555
Copiii, aproape de aceeaşi vârstă de mici şcolari, repetau de zeci de ori, stăruitor de vii şi de atenţi, escaladarea vagoanelor cu zgură, preumblarea prin cenuşă şi scoborârea prin sărituri din vagoane, cu silinţa metodică a lanţurilor angrenate pe roţile dinţate, şi pe care le urmăreşte, inel după inel, înconjurând ciclul unei mişcări. Ei bănuiau că poruncesc unui tren din orar, şi fiecare îşi făcea datoria lui de funcţionar al căilor ferate, de frânar, de acar, de controlor, de încărcător de mărfuri, de maşinist şi de ajutor de cazan.
Deocamdată, nu am înţeles această monotonie organizată şi cadenţa disciplinei. De subt vagonul povârnit pe două singure roţi, apăru un inginer cu baston încârligat şi cu şapcă de sportmen, în vârstă ca de vreo treizeci şi cinci de ani, însă imberb, nevârstnic la faţă şi prevăzut cu o gură ascunsă dedesubtul buzei de sus, ca de un cozoroc. Capul lui purta o înfăţişare generală de pui de pelican. Inginerul ieşise de subt vagon ca un expert distrat, examină partea spânzurată în aer a vagonului, lovi cu bastonul ca să-i perceapă sunetul matematic, se gândi puţin şi strigă cu gravitate:
-	Pişta!
Dar descoperind ceva nou în păretele vagonului, atenţia inginerului se adresă unui nit, care împreuna o traversă cu o scândură de lemn, şi-l împresură minuţios cu reflecţiile sale. Pentru că Pişta nu se ivise la chemarea lui, ocupat să treacă dintr-un vagon de cenuşă într-un vagon dărâmat călărind, inginerul mai strigă o dată, fără să-şi ridice ochii de la şurub:
-	Pişta!
Pe ungureşte, Pişta este un diminutiv de nume de copil, cum ar fi Ionel. Pişta se vede că nu auzise nici a doua oară, şi inginerul, cu toate că avea urgentă nevoie de el, nu se formaliza de timpul pe care îl punea amploaiatul ca să se prezinte, şi continua examinarea vagonului.
556
TUDOR ARGHEZI
Dintr-un buzunar scoase câteva bucăţi de tibişir tocite, alese una şi trase un semn alb, vizibil de la distanţă, pe o traversă ruginită, chemând pentru a treia oară:
-	Piştal
Coincidenţa salturilor făcu aşa încât un moment toţi copiii, opt băieţi, se iviră adunaţi lângă inginer. Acesta puse liniştit bastonul pe pământ şi apucă vagonul cu amândouă mâinile, ca să-l deplaseze. Copiii adaoseră sforţarea lor, şi vagonul rămase nesimţitor, încărcat cu zece tone de cenuşă şi povârnit pe un genunchi. Este drept că nici inginerul nu s-a supărat. El se aştepta la această rezistenţă, şi numaidecât a şi renunţat la proiect, şi-a luat bastonul de jos şi s-a îndreptat cu copiii spre alte vagoane compromise ale garniturii.
Ei se urcară solidar pe zgură. Inginerului îi venise o idee nouă, care-i dădea o expresie de mare taciturn sever şi de corectitudine în eforturi. Picioarele fiindu-i cele mai lungi, el trecu de marginea vagonului, peste zgură, pe burtă, ca dintr-un pat pe o sofa. S-a ridicat din praf, deasupra dunei de zgură, a precizat un punct fixându-1 cu ochii, duse problematic mâna la gură şi, prinzându-se cu două degete de buza de jos, pe care o trase din scuipatul gurii afară, o ţinu câtva timp buzată. Şi-a ridicat bastonul şi l-a înfipt ca un ax în cenuşă, operând un sondaj. Scoase bastonul din cenuşă, măsură cu şchioapa şi găsi că stratul era gros de patru palme exact. Atunci se dete jos înapoi, pe pântec, din vagon, şi se opri locului, dimpreună cu copiii.
Grupul se afla în marginea ferestrei compartimentului meu. Inginerul era îmbrăcat cu eleganţă; purta batistă de mătase violetă, cu urechea afară, în buzunarul de la veston; avea lanţ de aur fin în cheotoarea jiletcei şi cravată moale de crepe de Chine. Ţinuta lui era însă tăvălită de expertiză, şi toţi nasturii pantalonului lipseau.
PUBLICISTICĂ
557
-	Pişta! mai strigă el o dată, şi se duse sus în vagon, în fosta cuşcă a frânarului, unde învârti de o manivelă, ca un comandor pe un vas regal. Se dete jos, şuieră dintr-un fluier de buzunar şi intră subt vagonul cel mai dinainte, unde îl urmară copiii. Pişta nu era printre ei. Inginerul chema un absent...
Când muzica de gură a conducătorului de tren dete semnalul de plecare, inginerul se târa de subt vagonul lui afară, de-a buşile şi de-a-ndăratele, ameninţat de un câine pribeag, deranjat.
Trenul meu pornise, şi inginerul dispăru, cu vagoanele şi cu tehnicienii lui, înapoia unui rezervoriu de benzină voluminos şi cilindric, care, prin magia perspectivei, se interpuse între ochii mei şi activitatea lui.
1926
O CASĂ
Cizmarul Preda, pe care îl rugasem să-mi găsească o casă cu chirie, mi se recomandase specialist. Mulţimea reparaţiilor la pingele şi tocuri, îl punea în legătură cu toţi gospodarii satului unde mă gândeam să mă stabilesc cu copiii, pentru a învăţa, lucrând, grădinăria.
-	îmi trebuie o casă încăpătoare, o curte mare, cu şură şi coşare. Vreau să stau aici vreo doi ani. îmi iau vite, pasări, unelte şi car, şi venim cu toţii. Dar nu am timp de pierdut.
-	Fii fără nici o grijă, domnule. Nimeni nu ştie mai bine ca mine rostul comunei.
-	Şi dacă mi-o plăcea casa, spusei cu voce confidenţială, nu mă uit la un câştig frumos pentru dumneata.
Zicând „frumos“ voiam să creez în aşteptările cizmarului imagini sau analogii de purcei prezentabili, uşor de corectat
558
TUDOR ARGHEZI
la urma urmei cu darul unui căţel de rasă, care cizmarului nu-i făcea trebuinţă.
-	Numai dumneata să fii mulţumit, condiţiona cizmarul. Case goale, câte pofteşti.
Peste o săptămână, mă duc la cizmar.
-	Ce făcuşi, Preda, că n-ai dat toată săptămâna pe la mine? Te-am aşteptat pentru casă.
-	Mai lasă câteva zile. Sâmbătă mă întâlnesc cu un om.
-	Dacă azi e luni, sâmbăta ce vine cade tocmai peste şase zile. Ţi-am spus că sunt foarte grăbit.
-	Nu mi-ai spus.
-	Mi-aduc aminte cuvintele mele: „nu am timp de pierdut".
-	Totuna e?
-	Atunci, de-aci încolo să ştii că mă grăbesc.
Au mai trecut două săptămâni.
-	Iar nu te-ai ţinut, Preda, de cuvânt! Ce fel de socoteală faci? Ai găsit ori n-ai găsit?
-	Drept să-ţi spui că nici n-am căutat... Dar ia mai spune o dată: ce trebuia să caut, că nu-mi aduc aminte bine?
-	O casă, omule?
-	De casă era vorba? Am găsit.
-	Unde e? De ce n-ai venit să-mi spui? E frumoasă?
-	Foarte frumoasă! Are şopru pentru zece care de fân, grajd mare, fântână în curte, grădină.
-	Hai s-o vedem.
-	Merg bucuros, însă după-amiază. Am nişte tocuri de pus pentru notar.
-	Bine, după-amiază. Câtă chirie cere?
-	N-am întrebat.
-	Era cel dintâi lucru de ştiut.
-	Am uitat să-ţi spui că nu vrea să închirieze.
PUBLICISTICĂ
559
-	Atunci de ce să ne mai ducem după-prânz?
-	Aşa, ca să vezi casa.
La cinci săptămâni de la prima întâlnire, mă duc la cizmar.
-	Tot nimic, Preda?
-	Cum, tot nimic?
-	Vorbisem de o casă. Mi-ai spus că se găsesc câte vrei.
-	Ai dreptate. Am găsit una pe uliţa mare.
-	Frumoasă? încăpătoare?
-	Foarte bună.
-	Pune ciocanul şi calapodul jos şi să mergem să vorbim, într-o jumătate de ceas ne aflam dinaintea unei case de
închiriat.
-	Am uitat să-ţi desluşesc, zise cizmarul, că închiriază numai grădina. Dar e o casă foarte bună.
După opt zile, vine Preda la mine. Renunţasem la casă în comună şi mă pregăteam să mă întorc la oraş.
-	Bună ziua.
-	Mulţumesc dumitale. Ce vânt?
-	Nu căutai o casă? Ţi-am găsit-o.
-	Casă?
-	O casă de închiriat pentru dumneata.
-	Bine zici, avusesem nevoie.
-	Am venit să mergem să o vizităm. Ne aşteaptă proprietăreasa.
Intrăm într-o curte şi ne latră doi câini.
-	Am uitat să-ţi spun un lucru, zise cizmarul: o dă fără grădină, fără şopru şi fără grajd.
-	Hai să ieşim, Preda; mă faci caraghios. Ţi-am spus că mie îmi trebuie o gospodărie întreagă.
-	Când mi-ai spus?
-	Când ziceam că vreau să-mi cumpăr vite, căruţă şi să-mi aduc familia.
560
TUDOR ARGHEZI
—	Acum o lună...
—	De când vorbim de asta.
—	Ştii ceva? se hotărăşte cizmarul. Ţi-am găsit negreşit! Mă duc să caut pe şchiopul de la ac. Acum doi ani, când îmi trebuia casă şi mie, mi-a găsit patru.
—	Şchiopul de la ac? Ce vorbă-i asta?
—	Acarul de la gară. Acum trei ani, i-a tăiat piciorul un expres.
—	Iar o să mă porţi cu vorba, Preda!
—	Nu mai spune nimic.
—	Bine, ia seama că o să te cinstesc frumos.
Nu ştiu de ce mă obseda frumosul în toate făgăduielile mele. Poate că din prudenţă practică evitam cuvântul „mare“, ca să nu-i dau cizmarului prilejul, în ziua plăţii, să nădăjduiască un bacşiş enorm. Fără să fie voluminos, un bacşiş frumos face parte din bacşişurile mari, putând să fie totuşi mic. „Bacşiş frumos“ e ca „tânăr inteligent“, un titlu care în sine nu însemnează nimic şi al căruia sens se iveşte numai comparativ.
—	Este sigur că ţi-am găsit-o!
Bucuros însă grav, cizmarul s-a despărţit de mine, în faţa casei lui.
Peste altă săptămână, pe răzătoarea de la uşă se descleşta de noroi o păreche de bocanci. Era cizmarul.
—	Intră!
—	Să-ţi fie de bine. Mi se pare că ai cinat.
—	Şi dumitale.
Cizmarul nu intrase încă în odaia mea. Privirea lui rămase sfioasă, examinând păreţii.
—	Şezi la o ţigară.
Stilul lui s-a încălţat numaidecât cu pluralul.
—	Ce faceţi cu atâtea cărţi? Le-aţi citit pe toate?
PUBLICISTICĂ
561
-	Dumneata îţi mănânci toate orăteniile din curte şi pisoii?... Nici noi nu le citim pe toate. Numai câteva se mănâncă.
-	Ziceaţi că vă aduceţi familia la ţară, mi-a amintit mirat cizmarul, contemplând cu uimire numărul portretelor din odaie.
Era galeria bibliotecii, domni cu barbă, cu ochelari, unii raşi, toţi cu figuri de clienţi din capitală. Un intelectual trebuie neapărat să-şi înnobileze păreţii cu chipuri de artişti şi cărturari, ca să dovedească altora şi sieşi că gustul lui alege şi că organul lui cu chică gândeşte ca semenii iluştri de pe păreţi.
-	Ai crezut, Preda, că sunt neamurile mele? Fii liniştit. Nici al nouălea neam: ăsta e englez, cel de lângă el e neamţ, celălalt e franţuz.
Preda nu înţelegea ceva, pe care nu putea să-l exprime, şi, nedumirit, îşi pipăia cu degetele marginea urechii.
-	Am mai văzut din acestea şi la domnul prefect şi la domnul deputat: numai figuri şi parcă todeauna tot alea.
Preda credea că fotografiile se dau odată cu diploma şi, deprins cu scenele vii, nu se învoia cu măştile încremenite ale monotoniei capului. Se simţea supărat de multiplicitatea unicului.
-	N-am ce face, Preda! cultura generală! Dar mi se pare că, în sfârşit, mi-ai găsit casa pe care o căutăm amândoi de două luni de zile.
-	Găsim câte poftiţi, răspunde Preda. Nu sunt amatori câte case.
-	Să te vedem... Câte mi-ai adus?
-	Case? mă întreabă Preda, fixând pe Bergson.
-	Desigur! Altfel, de ce ai venit?
-	Vă găsesc, să nu mai aveţi nici o îndoială.
-	Va să zică, tot nu mi-ai găsit...
-	Uitasem să vă spun că şchiopul de la ac a murit anul trecut.
1926
562
TUDOR ARGHEZI
O ÎNMORMÂNTARE SAXONĂ
în marginea pieţii centrale, aşternută cu soarele toamnei către scăpătat, se iveşte convoiul, ca într-o stampă. S-ar părea că cei patru sute, poate, de bărbaţi şi femei s-au învestmântat în negru şi s-au orânduit în urma dricului subt castani, în vederea unui efect de teatru, impresionant, ieşind încet dintr-o cutie ca să intre într-altă cutie, o dată pe an. Atâta linişte, atâta măsură, atâta solemnitate simplă, atâta siguranţă şi atât aparat, pentru a parcurge cei cinci sute de metri de drum care despart casa de cimitir, par factice, artificiale şi aranjate după o repetiţie generală.
în frunte, păşeşte fanfara uneltelor de alamă, orchestră de douăzeci şi cinci de oameni, organizată pentru imnurile şi marşurile funebre şi absentă întodeauna, afară de îngropăciune, din viaţa satului covârşit de munci. Cântătorii, muncitorii cu plugul, cu securea şi coasa, înalţi şi bălani, poartă cizme până la genunchi şi calcă exagerat, ridicând prea sus nişte picioare prea lungi pentru nişte paşi mărunţi, care dau grupului o expresie grotescă de dans ritual.
Pe figurile mate ca piatra de var, ale muzicanţilor, recunoşti profilurile familiarizate cu marmura şi calcarul, de veacuri, ale tuturor luptătorilor germanici din Europa Occidentală, transpuşi de pensula lui Hodler în pictura eroică a vechilor helveţi. Grumazul drept, pe-o linie cu spinarea, al mânuitorilor de arcuri şi lănci, se reproduce însoţit de profilul abrupt, de fruntea dură şi de bărbia proeminentă, în persoana muzicanţilor încolăciţi în pâlnii de trompetă. Capul câtorva trece într-adevăr, cu umărul, prin acel ciudat instrument de metal lucitor, cu care, ca să sufle şi să cânte, executantul se îmbracă întreg, ca într-un alambic. Alţii mişcă degete pătrate pe clapele unor trompete prea mici comparativ cu dromadera uneltelor vibrătoare de alamă. Unul suflă într-un
PUBLICISTICĂ
563
sfeşnic de masă negru, cu un rezultat ţuguiat, care stă imnurilor cântate ca un râu roşu pe dungile de borangic ale unui ştergar şi melodia este punctată de soneria şuierată simetric a unui fluier sau clopoţel, invizibil în orchestră.
E un marş necunoscut şi pare improvizat pe drum; o inspiraţie din orologiul turlei catedralei, a cărei undrea străbate steaua de aur şi o fixează deasupra orgilor mute. Cântarea pare mai mult o răzvrătire disonantă şi multiformă a frunzelor căzute în vârtej decât vocea colindătoare a vântului ce le-a scuturat. Fiecare instrument îşi construieşte imnul lui particular, ca nişte gheme multicolore şi de grosimi deosebite, care se deşiră cu o iuţeală inegală şi cu volute contradictorii şi totalitatea muzicală se însumează într-o încâlcire de câlţi sonori, obsedantă.
Oficianţii, jăluitorii înaintează în rânduri de câte patru, taciturne, severe. Nimeni nu ştie să plângă pe dinafară. Predicatorul se arată între doi cantori osoşi, carul fără coroană duce un cadavru de copil şi gravura neagră se desface întreagă, bărbaţii, femeile, în uniformă, pe dinaintea fostului presbiteriu.
Două fete cu cozile pe spate, încurcate cu panglicile grele ale costumului, se desluşesc blonde dedesubtul comanacului curios de catifea, rezervat de protocol fecioarelor saxone. Ca nişte cazaci, bărbaţii au giubele scurte, încrustate pe piept cu lame paralele de argint, o suvenire de antichitate războinică, adusă în munţii Transilvaniei acum şapte sute de ani şi păstrată intactă. Toţi aceşti bărbaţi au părăsit câmpul şi gospodăria şi şi-au îmbrăcat straiele străbune ca să însoţească trupul încremenit al unui prunc, care în solidaritatea obştească a saşilor, cumpătaţi şi harnici cu exces, a făcut parte din tradiţie şi neam.
în urma bărbaţilor, soseşte pâlcul soţiilor. Costumul lor negru se deosibeşte de portul negru al săptămânii, schivnicesc, prin creasta de fum prinsă de creştetul bonetei.
564
TUDOR ARGHEZI
Convoiul şi ţinuta lui gravă şi calmă se rostesc după stilul întregii vieţi a saşilor, gospodării rigide, zidite ca nişte cetăţi, porţi neîncetat zăvorâte. Florile casnice prizoniere în adâncul ogrăzilor, nu ies niciodată la geamuri sau la pieptul femeii. Un instinct monahie determină pe saşi să excludă din aparenţe găteala şi să stârpească decorativul, agrementul, pitorescul şi culoarea, menite să atragă interesul călătorului, alungat de monotonie şi respins de uniformităţi.
Viaţa lor, privativă şi agresiv interioară, pare o pregătire de fiece oră pentru moarte, anulează cântecul şi lumina; împăcată cu osânda fără de răgaz a muncii, ca mijloc şi scop, şi terminată cu o procesiune între schitul casei şi chinovia funerară, două instituţii de exil.
1926
UN SENTIMENTAL
Un om cumsecade se ducea din când în când la vărul lui, pe care îl iubea mult şi de lipsa căruia suferea, dacă nu-1 vedea un timp. Era un om gros, greoi, cam necioplit, dar de-o gingăşie sufletească fără păreche. în tinereţe, verii fuseseră tovarăşi şi se îndeletniceau cu negoţul de ouă exportate. Ei rămaseră foarte legaţi unul de altul. Cel gros cumpărase o moşie, iar vărul lui deschisese o prăvălie mare în oraş.
Odată, venind să-şi vadă vărul din nou, moşierul îi aduse merele cele mai frumoase din grădină şi doi iepuri vii. Dar tovarăşul murise. îl găsi pe catafalc. Uimirea musafirului fu atât de violentă încât, izbucnind în lacrimi, îl lovi, cum se zice, neputinţa, în mijlocul familiei, a căreia durere era de nedescris. Un zgomot pe cât de sincer pe-atât de puternic se revărsă în camera mortuară, şi un miros care făcea să se uite stricarea
PUBLICISTICĂ
565
cadavrului înconjură numaidecât fapta vizitatorului de la ţară. Şi fapta fu câte se poate de îmbelşugată. Ea îngreuie nădragii omului şi îşi făcu loc pretutindeni, de jur-împrejur. Toată lumea, şi familia şi vecinii adunaţi la durere, hohoti. Singur mortul îşi putea păstra sângele rece şi numai vizitatorul mai plângea.
Hohotul de râs al asistenţei îl surprinse atât de tare, încât el nu avu timp să-şi dea socoteală de ceea ce se petrecuse. Omul se uita, plângând, la fiecare, mişcându-şi capul din ceafă, încet. Veselia nu se putea să fie stăpânită. Ochii omului se mutau de pe o figură pe alta şi o deznădejde nemaipomenită se zugrăvi pe faţa lui amărâtă, când el începu să priceapă şi să vadă, în sfârşit. După repetări treptate, râsul deveni enorm, nu se mai păstra nici o măsură. Dinaintea mortului, tatăl, soţul, fratele şi prietenul lor, cei de faţă se simţeau vinovaţi şi ar fi voit să se găsească oriunde afară de odaia catafalcului, ca să se poată, în voie, tăvăli.
Omul nu se mişcase din loc, stând mereu în picioare, plângând din ce în ce mai zguduitor şi strângând într-o mână plasa cu iepurii neastâmpăraţi, şi cu cealaltă merele din basma. El le ţinea cam depărtate de trup, plângând aplecat din şale şi îşi depărtase şi picioarele puţin. Adunarea trecuse pe încetul înapoia omului, care, izolat între făclii şi familie, plângea neştiind ce să facă. încălţămintea lui dispăruse în două muşuroaie de drojdii închegate încet de-a lungul picioarelor încremenite, şi omul era ca un proiect schiţat, de statuie povârnită, cu tălpile încă nedesprinse din coca pământului frământat.
Văduva mortului luă o hotărâre, îşi încruntă obrazul cu voinţă şi izbuti să capete o înfăţişare nouă, gândindu-se la momentul agoniei. Toţi căutau să se adăpostească în câte o idee tristă şi neagră, şi respectul în faţa morţii se restabili prin închiderea crâncenă a pleoapelor, pentru a nu se mai vedea
566
TUDOR ARGHEZI
omul şi isprava lui. Ar fi fost de ajuns să se ivească o singură şoaptă pentru ca râsul să se dezlănţuiască. îi era fiecăruia frică să nu se poată ţine mult. Nevoia de a râde tocmai atunci când nu trebuieşte, muncea pe dinlăuntrul, ca foamea. Cazna de-a sta serios era cumplită. Ca să prelungească minutul căpătat cu opintire, nevasta mortului se îndreptă către catafalc şi, cu braţele întinse şi cu ochii închişi de tot, cuprinse cadavrul, izgonind imaginea omului cu o jăluire strigată:
—	Ai plecat şi ne laşi singuri pe lume...
însă se opri, când ar fi dorit să se mai rostească. îşi aduse aminte zgomotul care-i lovise urechea, cu întorsăturile lui neînchipuite. Văduva se clătină deasupra mortului, scuturată de un talaz de râs, şi toată asistenţa îşi dete drumul. Apoi, lângă catafalc şi vărul de la moşie, văduva râdea cu gura căscată, umflată şi dezumflată ca un cimpoi, ducându-şi mâinile când la gură, când lăsându-şi-le pe genunchi, şi mirându-se de cele petrecute şi văietându-se şi răcnind:
—	E de necrezut!
Asistenţa leşina, gâdilată de o uriaşă răzvrătire a vocii.
Atunci, un bătrân, care se mai potolise, se apropie de vărul decedatului şi-i zise:
—	Trebuie să ne mai mişcăm puţin, nu-i aşa?
—	Trebuie să fi mâncat pe drum niscai grăsimi, glumi o doamnă mai bătrână.
—	Din pricina emoţiei... Ţinea prea mult la el, spuse o altă cucoană.
—	E adevărat... trebuie să ne mişcăm puţin... îngână halucinat şi plângând vărul de la moşie.
El îşi desfăcu pingelele de covor, dus de mânecă de către cineva. Paşii lui erau însemnaţi îndărăt.
—	Şi pute! lămuri, nesocotit şi ieşit din fire, vărul de la ţară, aplecându-se spre cel care îl purta.
—	Desigur, răspunse acesta cu cruzime. Nu e cu vanilie!
PUBLICISTICĂ
567
Şi toţi se arătară cruzi cu el, cruzi fără voie, ca dintr-o cerinţă de simetrie morală. Şi vărul suferea atroce; din pricina mortului, din pricina întâmplării lui, din pricina râsului tuturora.
Vărul fu ajutat să se spele. El fu clătit cu apă rece, şters cu prosoape, îmbrăcat cu primenelile şi cu o păreche de pantaloni din dulapul mortului, care era mai slab şi mai lungăreţ. Fără să spuie un cuvânt, vărul părăsi casa pe din dos, încins cu cureaua peste o betelie care nu-1 putea ajunge, cu cămaşa ieşită la pântec, cu o mânecă atârnând din mâneca hainei afară, descheiat la guler şi cu capul gol, ducându-se nu se ştie unde, căci nu s-a mai întors acasă.
Sunt de atuncea zece ani şi povestirea e adevărată.
1926
MEDICINĂ POPULARĂ Despre umflături şi bube-n cap
-	Domnule! Domnule! spune-mi, sărut-mâna, ce scrie pe cutia asta.
Era o cutie de farmacie, albastră.
-	Nu ştii carte?
~ Cum să nu ştiu, vai de mine!
Femeia, fără vârstă, ca toate femeile de la ţară.
-	„De trei ori pe zi câte un vârf de cuţit“, femeie.
-	M-a costat patruzeci şi cinci de lei cutioara asta. Cel puţin o fi bună la ceva? Să nu fi dat atâtea parale degeaba.
-	Eşti bolnavă?
-	De vreo patru săptămâni. M-am umflat şi nu-mi mai tihneşte nimic. Uite, pune mâna şi dumneata.
568
TUDOR ARGHEZI
-	Las\ că se vede... Nu cumva?...
-	Mi-a venit acum două săptămâni. Bărbatu-meu nu-i acasă de astă-vară. Lucra la un ferăstrău, şi acum e la spital: i-a tăiat piciorul.
-	Ai copii?
-	Şase, să trăieşti. Trei băieţi şi trei fete. Am avut nouă, şi pe trei i-a luat Dumnezeu.
O fetiţă bătrânicioasă şi tristă se ţinea de fusta murdară a maică-sii.
-Ea dumitale?
-	E cea mai mică dintre fete.
-	Şi pântecul ei e umflat.
-	Nu ştiu de ce ne-am umflat aşa, amândouă. Bătrâna zice că are limbrici.
O femeie fantomală, vânătă şi zbârcită mărunt, ca pielea de pe lapte, sta răzimată între o grindă din faţa porţii şi un băţ lung. Ea dete din cap afirmativ. In colţurile gurii albastre, albeau două cusături de caş.
-	O fi luat de la câini sau pisici.
Femeile râseră ca de o mare idioţie.
-	Limbricii nu vin aşa, dete din cap bătrâna.
-	Dar cum zici dumneata că vin, bunică?
-	Dumnezeu ştie.
-	E maica dumitale?
-	Nu e, domnule. E o biată creştină. Am luat-o de la ţigani, că mi-a fost milă de ea. O batjocoreau ţiganii şi i-am spus: „Mută-te la noi, bunico“.
-	Să te duci la farmacie să-ţi dea nişte bomboane de limbrici.
-	Nu sunt bune, domnule. Uite, ştie maica să le facă de ducă.
Bătrâna surâse cu satisfacţie, şi capul ei semănă un moment cu strâmbătura lui Voltaire.
PUBLICISTICĂ
569
-	De ce nu le-ai făcut de ducă până acum, maică?
-	Le-am făcut eu, dar nu sunt limbrici. Dacă erau limbrici, până acum se duceau pe gârlă.
-	Ziceai că baba ţi-a spus că fata are limbrici.
-	Aşa ziceam, dar nu mai zic. Are umflătură la stomac.
-	Cu ce te hrăneşti dumneata, şi cu ce îţi hrăneşti copiii?
-	Numai pe asta o mai am pe lângă mine. Ceilalţi i-am dat la meserie, şi fata mai mare e la un învăţător.
-	Ce mâncaţi?
-	Ca oamenii, ce dă Dumnezeu.
-	Dumnezeu dă multe, femeie. Din ce dă Dumnezeu, ce mănânci cu fata dumitale?
De soroc, femeia ar fi vorbit un ceas şi m-ar fi lăsat să şi o pipăi, pe uliţa satului. Chestiunea mâncării o făcea să se codească.
-	Mai câte un castravete, câte un păsat... Câte o mămă-liguţă... sunt multe.
-	Casa asta e a dumitale?
-	A cui să fie?
-	Pasările astea sunt ale dumitale? Parcă văd şi o vacă în curte.
-	Ale cui să fie?
-	Câte un ou, câte o cană cu lapte, câte un pui, câte o bucăţică de unt, nu-i dai fetiţei?
-	Laptele mi-1 ia untarul. Ouăle le iau boierii. Pe pui iau bani buni la oraş.
-	De-aia m-ai oprit, ca să-mi spui că te caliceşti?
-	Trebuiesc bani pentru spital, lui bărbatu-meu.
-	I-a tăiat piciorul de tot?
-	Trebuie să-i cumpărăm o cârjă. Nu-1 mai primeşte la ferăstrău. Se întoarce acasă slut şi neputincios.
-	Ce-aveţi de gând să faceţi?
-	Să dăm fetele de suflet.
570
TUDOR ARGHEZI
-	Vă înduraţi?
-	Aşa m-am chibzuit cu omul meu, la spital. Pe cea mare vrea să o ia învăţătorul.
-	Ce învăţător?
-	învăţătorul la care slujeşte. N-are copii. Când i-am dat-o, o bucată de vreme nu am ştiut de fată. Bunica îmi spunea că poate a zidit-o în mânăstire.
-	Cum aşa? Nimeni nu zideşte fete.
Bunica surâse de prostia mea.
-	Ba am fi fost neam de neamul nostru fericiţi să fi fost aşa. Norocul ăsta nu-1 are oricine, să-i zidească o fată într-un părete de mânăstire.
-	Vorbeşti serios, femeie?
Femeia îmi măsură toată neghiobia, purtându-şi de mai multe ori ochii de la capul meu până la picioarele mele - şi schimbă o privire plină de înţeles cu bunica.
-	Când mi-a murit băiatul, acum trei luni, doctorul spunea că are gălbinare, şi el a murit de fierbinţeală la cap.
-	De unde ştii mai bine ca doctorul?
-	Copilul s-a umflat la cap de tot, şi i-a ieşit în ceafă cât un ou. I-am pus mămăligă crudă, şi bubele au venit de au copt. A avut şapte, cât un ou, în cap, şi toate au spart. Când vedeam cum îi curg, am zis să-l ia mai bine Dumnezeu, şi l-a luat. Stă acum lângă Maica Domnului şi se roagă pentru mine.
1926
COERENŢII
într-o duminică, dimineaţa, mă uitam din balcon în oraş. în faţa perdelelor mele, se taie la unghi drept bulevardul Matilda cu strada Negricioasă, aşa-numită din pricina faţadelor
PUBLICISTICĂ
571
de piatră cenuşie. Dintr-al optulea cat, oraşul pare o cutie cu jucării.
Din bulevard, un domn venea grăbit, cu joben. Din strada Negricioasă, sosea perpendicular pe bulevard un domn de-aşijderea grăbit, gătit şi purtător şi el de joben. Afară de aceşti doi domni, care înaintau treptat către colţul din dreptul pipei mele calde, nu se mai zărea nimic, de-a lungul străzilor pustii de repaos şi absenţa mişcării se întovărăşea ciudat cu prezenţa soarelui pe obloanele magazinelor închise. Fumul pipei, în care ardea încet o aromă vegetală din Antile, se insinua leneş în culoarea dominicală a zilei.
Pentru că nu aveam un spectacol mai interesant, am urmărit cele două jobene cu domni îmbrăcaţi la fel, în pardesie ca piatra de frecat cuţite. Apropiindu-se mai mult, le-am remarcat un moment cheotoarea pieptului, înflăcărată de o rozetă; numai un moment, căci scurtându-i pe măsură cu descreşterea distanţelor dintre ei şi colţ, perspectiva i-a desfigurat, suprimându-le dimensiunea înălţimii şi contractându-i strict subt jobene.
Lucrul de care m-am temut, s-a întâmplat. Exact în colţ, domnii se ciocniră. A fost o zguduire importantă. Pălăriile au sărit deodată din locul lor de elită, descriind câte o spirală curbă înapoi. Domnii rămaseră turtiţi unul pe altul şi se vădiră pleşuvi. Creştetul fiecăruia, de fildeş tonsural rotund, albea dintr-o pieptănătură cu artificii, care consistă în a lua de vârf, în faţa oglinzii, o unică şuviţă de lână, rămasă ca un barbişon occipital, de dindărăt, de la ceafă, şi în a încolăci-o artistic pe curba craniului, deghizând fruntea şi tâmpla, umflată de varicele în zigzag al arteriosclerozei, cu o iluzie de păr juvenil.
Recâştigându-şi forţele, anulate prin precipitare, domnii se despărţiră progresiv, pipăindu-se reciproc şi, probabil, cerându-şi scuze, ca oamenii binecrescuţi. Depărtându-se de-a-ndaratele puţin, ei se complimentară, ca nişte actori care
572
TUDOR ARGHEZI
mulţumesc. Fiecarele îşi luă jobenul de jos, îl netezi cu mâneca pardesiului jur-împrejur şi pe fund, cu o mişcare a cotului circulară, menită să corecteze lustrul într-o singură direcţie, către centru, unde converg reflexele firului într-o călcătură de pârţag.
După ce îşi acoperiră cheliile cu jobenul, cei doi domni se socotiră datori să se mai salute o dată cu solemnitate, încrucişând aerul dintre dânşii.
Şi porniră, fiecare drumul lui.
Scena mi-a plăcut. Rămâneam satisfăcut de această dovadă de progres în civilizaţie, mulţumită căruia doi oameni valizi se lovesc, fără să vrea, evident, dar fără să se supere şi păstrează liniştea şi stăpânirea de sine necesară ca să-şi ofere unul altuia insignele bunelor şi nobilelor procedee. Am să scriu, mă gândeam, nepotului meu o epistolă de înaltă morală, inspirată de acest admirabil incident.
Ce văd însă? Cei doi domni s-au ciocnit din nou, cu o violenţă îndoită. Am perceput distinct chiar sunetul de ciocan de lemn al frunţii întâlnită în frunte, cu un ecou de coarne. Câtva timp cei doi domni rămaseră împreunaţi ca doi saci cu făină, sprijiniţi solidar.
-	E bizar să te ciocneşti o dată. Să te ciocneşti de două ori consecutiv, este considerabil. Să fim atenţi, îmi zisei. Ceva cu totul anormal se petrece.
îi văzui despărţindu-se iarăşi, domnii. De astă dată, ei se prezintară, strângându-şi mâinile cu sentiment, parlamentând câteva minute şi indicând puncte şi distanţe, ca nişte sportsmeni, care ar voi să joace o partidă pe teren.
în urma unei evidente înţelegeri, ei se întoarseră individual pe străzile întretăiate, cam cu vreo două sute de paşi înapoi. Unul îşi fixă ochii la firmele magazinelor şi înaintă în această atitudine încremenită către celălalt, pornit cu capu-n pământ. A treia ciocnire avu loc! Domnii căzură îmbrăţişaţi pe asfalt
PUBLICISTICĂ
573
şi păstrară poziţia culcată cinci minute. Pe figura lor se ivise o nuanţă de mistică teroare. Sculându-se de pe spate pe şezut, ei stătură de vorbă, examinând cazul şi scoaseră o carte, pe care o purtau în buzunar şi o răsfoiră nerăbdători. Luai binoclul, apropiai de opt ori şi citii titlul cărţii Formularul mecanic. Atunci mă scoborâi repede în stradă, fără să am răgazul să-mi schimb pijamaua violetă şi alăturându-mă de cei doi, mă instalai ca să observ şi să chibiţez.
Ei căutau formula BX2 + 2 = A + O, a disocierii moleculare. Intraseră, pe neaşteptate, în fenomenul destul de cunoscut al coerenţei şi meşteşugul era acum ca să se degajeze.
Formula directă dă, după cum se vede mai sus, regula în care doi atomi ionizaţi se logodesc în interiorul legii gravităţii până la confuziune, uneori până la reacţie lichidă cu precipitat, pe când termenii ecuaţiei inversate determină modul de a rupe farmecul magnetic şi de a separa doi atomi sau două molecule, restituindu-le identitatea lor iniţială.
B reprezintă molecula pură, eventual amestecată cu Xla pătrat materii străine, argilă sau Cale Lactee plus două dubii sau două certitudini. A reprezintă pe alfa şi O pe omega, din totalitatea pantee, însumate. Dacă răsturnăm egalitatea, jumătate din a doua parte a ecuaţiei ia locul primului termen al părţii cele dintâia, iar legătura slăbeşte, raportul se demagnetizează.
Formula este utilizată la construirea oţelului în toate uzinele de arme şi tot ea prezidează, graţie variatelor ei modalităţi, inconştient la formarea clăbucului în pensula de ras.
Cei doi domni pricepură că indivizii lor se comportau în tripla lor consecutivă ciocnire, ca două cifre chimice matematice, pe care natura creatoare le pregăteşte, odată cu hidrargirul şi cu stearina pentru a constitui în ambianţă favorabilă un rezultat; două cifre care se ignorau şi care s-au absorbit inevitabil, pe dată ce s-au întâlnit în bulevardul Matilda.
574
TUDOR ARGHEZI
Pentru a se putea duce fiecare din cei doi coerenţi în direcţia lui anumită, trebuia de urgenţă abolită coerenţa.
Coerenţii se sculară de jos anevoie şi între dânşii se petrecu un dialog algebric. Monocoerentul zise:
-	Să depolarizăm.
-	Să intercalăm o rădăcină cu exponent, distanţând la periferie plusul de minus, propuse bicoerentul.
-	Perfect! Perfect!
S-a produs după aceea o manevră migăloasă. Coerenţii se aşezară fiecare de partea unui copac, împrejmuit cu un corset de zăbrele de fier şi uitându-se fix unul la altul şi la copac, care reprezintă în spaţiul fizic rădăcina cu exponenţi, ca nişte jaloane ce trebuiesc diametral aliniate, ei se deteră înapoi, încet, încet, centimetru cu centimetru, de-a lungul marginii bulevardului Matilda, dar destul de mult pentru ca între ei să se intercaleze un kilometru liber, adică cinci sute de metri, de fiece parte a platanului ales.
După ce luară în posesiune punctele extreme ei verificară încă o dată coincidenţa în plan a celor trei puncte şi a verticalelor ideale ridicate din ele în spaţiu. Ca nişte înotători concurenţi, pe marginea plajei, ei rotiră braţele de câteva ori şi se puseră pe fugă în direcţia copacului, accelerând direct proporţional cu mistuirea kilometrului.
Necunoscând legile secrete, descoperite de savanţi, nici vraja precisă a formulelor în stare a le clătina, eu mi-am zis, ca un prost, că aşa cum au apucat-o, cei doi coerenţi, departe de-a scăpa tangental unul de altul şi de a se sustrage influenţei mecanice şi de a se dezlipi, mai repede se vor măcelări. Eram totuşi intrigat să văd dacă subterfugiul unui calcul în teorie exact, putea să înlăture legea magnetică şi dacă, după cum se înfăţişa rezultatul problemei, coerenţii se vor găsi, atunci când vor ajunge copacul, unul în locul celuilalt, fără inconvenient, dincolo de copac.
PUBLICISTICĂ
575
încercarea fuse fatală. Ei se izbiră de rădăcina cu exponenţi. Izbitura fu atât de puternică încât monocoerentului i-a intrat capul între zăbrele, retezându-i-se urechile amândouă, care căzură ca nişte tomate stoarse. Bicoerentul se alese cu nasul şi bărbia spintecate prin îngroparea unei zăbrele a coliviei de fier a copacului, în interiorul lor. Căzând mutilaţi pe asfalt, mi se stinse pipa. Avui numai timpul să-mi exercitez sentimentul de umanitate. M-am repezit sus, acasă, şi am adus cu mine vată, tinctură de iod, un lighean, un broc cu apă caldă, vaselină şi un servitor negru.
După un sfert de oră de travaliu medical coerenţii aveau capul de unsprezece ori mai mare decât înaintea experienţei. Nepricepându-mă la marea chirurgie, am învăluit rănile crude cu numeroase pături de vată, distribuind rotogoale de tifon. Fără întârziere, ei se înfăţişau ca nişte sori tragici de bal costumat, mascaţi cu capete de câini de bumbac.
-	Lăsaţi jobenele la mine, le spusei. Nu se mai potrivesc. Şi veniţi să le luaţi peste trei luni. Şi acum să încercăm sfărâmarea dinamicii moleculare şi a coeziunii mistice, după metodele vulgare, propusei.
-	Dumneata vino încoace, îi zisei monocoerentului, luându-1 de mână şi trecând drumul cu el. Birjar! du pe domn la adresă.
-	Iar dumneata suie-te în trăsura cu calul alb, şi du-te acasă, îi spusei bicoerentului rămas. Poftim şi urechile: bagă-le în buzunar. Şi-i dădui pachetul cu urechi, înfăşurate în Mica publicitate a unui ziar.
Coerenţii s-au aşteptat ca trăsurile, cuprinse de undele magnetice să dea înapoi, atrase de fatalitatea electrică şi să se ciocnească vijelios. S-au înşelat. Eroarea lor venea din lipsa de încredere în virtutea anihilatorie a trecerii de pe un trotuar pe altul.
576
TUDOR ARGHEZI
Din această relatare veridică învăţăm că nu este bine să ne ducem la predică şi la conferinţă pe jos şi că trăsura ajută mult la sosirea corectă şi la traiectoria rectilină. Bicoerentul era un pastor luteran iar monocoerentul agregat de fîzico-chimice remarcabil.
1926
PUNCTUL PE I
Vederile unui mare petrolist din Kuty:
—	Este de ajuns un infim detaliu, ca să ţi se schimbe fizionomia.
în romanele cu detectivi, scrise sau cinematografiate, se văd adeseori urmăririi şi urmăritorii, deghizaţi în personagii neaşteptate. Spânilor le cresc bărbile şi perucile în faţa oglinzii, păroşii năpârlesc în blond: intră pe uşă un englez, şi iese pe fereastră un păstor de capre. Trebuie să vă mărturisesc că autorilor acestor înscenări succesive şi variate le dispare psihologia, covârşită de cabotinism. în slujba unei utilităţi plătite şi a justiţiei, detectivii cu garderobă nu pot pierde din vedere pasiunea spectaculoasă şi genialitatea teatrală.
Vă aduceţi aminte că timp de douăzeci de ani am profesat, din inexorabilă necesitate, meşteşugul escrocheriei. O mărturisesc cu sinceritate. Nefiind încă proprietarul sondelor din Tytypupa, cu o rentabilitate actuală de un miliard, am fost constrâns să mă folosesc de darurile cu care mă înzestrase natura, făcându-le să conveargă într-un singur scop, ca diversele bare şi pârghii ale basculei, asociate pentru a cântări tone şi vagoane. Am înlănţuit într-un sistem echilibrat linia mea înaltă, agerimea ochilor, îndrăzneala neturburată a fiinţei totale şi dulapul (haine bine croite, rufărie fină, şi
PUBLICISTICĂ
57.7
încălţăminte luxoasă). limba mobilă a sistemului meu era inteligenţa, impresionabilă şi instabilă în pipăirile echilibrului, ca zborul plutit şi deviat al libelulei.
Aşa organizat, reptilă victorioasă a tuturor proiectelor mele, am dat lovituri izbutite la ghişeele băncilor din Argentina. Am violat Roma, Londra; am silit să se verse în buzunarul meu, fără certificate şi lipsit chiar de banalul şi normalul paşaport, ingeniozităţile transformate în bancnote, ale câtorva uzine de chimicale şi materii colorante.
Primul meu ideal fusese să-mi agonisesc zece dolari pe zi. Acest ideal atins, necesităţile mele au depăşit idealul şi, după ce am trecut dincolo de cinci sute de lire sterline săptămânal, m-am lansat în ceea ce numesc eu afacerile grandioase.
Evident că nici insul meu, nici morala mea nu se acordă cu echilibrul moralei obşteşti, făcută pentru fiinţele tipărite, de mare tiraj, ale societăţii. Aţi numărat vreodată de o parte frunzele şi de altă parte fructele, şi aţi comparat oare cele două cantităţi? Normele, regulile, sunt pentru mulţime; puţintimea, ca să zic aşa, se conduce după excepţii. Revoltă în principiu această situaţie, a inegalităţilor categorice, dar excepţia şi privilegiul sunt atributele naturii. Câtă vreme are să suspine cerebralmente atletul, că s-a născut advocat cocoşat? Cinci minute; apoi îşi reia masagiul muşchiular.
Cinstea mea începe mai sus şi sfârşeşte într-altă parte decât cinstea dumitale. Ca şi intelectul, cinstea e personală: nu există o filieră unică a acestui lucru, din care proştii doresc să creeze o verighetă uniformă pentru un inelar moral, egal de gros şi deopotrivă de lung, la mâna societăţii. Zadarnic aş vorbi cu o cămilă despre gâtul ondulat al unei lebezi: forma ei nu poate pricepe.
Atitudinea mea eu afirm că a fost cinstită. Demnitatea îmi interzice să cerşesc, şi ceea ce îmi putea produce celălalt idol sculptural, modelat pentru prostime, munca, munca declasată,
578
TUDOR ARGHEZI
se cifra dedesubtul nevoilor mele. Ia te uită dumneata la mine şi închipuieşte-mă în ipoteza de a mă încăpăţâna să plac autorilor de reflecţii şi sentinţe morale, copiate după alţi autori. Nu ţi-aş părea lamentabil şi ridicul?
Vezi, cu toate că sunt mai bogat decât un stat şi că mi se întâmplă să împrumut republici şi imperii, subvenţionând indirect însă profitabil magistraturile, bugetele cultelor, universităţile şi toate fabricile moralităţilor, recunoscute bune de administrat cu sugestia, cu forţa şi cu ameninţarea legală, ideile mele nu sunt chiar atât de radicale, pe cât ai crede, în materie de avere. Când un contabil sau un coleg dintr-un consiliu de administraţie mă pungăşeşte, eu îl înţeleg şi-l las să continue, ca şi cum nu bag de seamă.
Cel mai devotat servitor intim al meu, care mă slujeşte în toate felurile şi pentru toate organele, este un director general cu ochelari, prezintând o figură diplomatică inocentă. El mă însoţeşte în automobil şi călătorii, nedespărţit de fizicul meu, ca o căptuşeală a comisurii pantalonului şi ca foaia de gutapercă a subsuorii. Năduşeşte odată cu mine, e strâns când mă strânge costumul, doarme când mădularele mele se odihnesc, miroase curat sau pute, după împrejurările locale.
Acest doctor în Drept are iluzia că este cardinalul meu activ şi că-mi conduce Vaticanul. îl urmăresc ciupind de la icre, de la biscuiţi, de la laptele condensat, din leafa valeţilor, din furniturile de camere de aer, de benzină şi de ulei mineral -şi rapacitatea lui blândă mă emoţionează. Căci admit şi încurajez furtul sărăciei din prisosul averii. Bunurile circulă, trebuie să circule, ca apele, care trec din rezervorii înalte în rezervorii joase, golind un izvor şi săturând o râpă. Planul averii este înclinat şi perpetuu schimbător. Metalul aur îşi aminteşte de metalul mercur, şi fuge pe suprafaţa şlefuită a oglinzilor vieţii, care răsfrâng furtunile şi strălucirile ei instantanee.
PUBLICISTICĂ
579
Mă rog: poliţiile din şapte state se puseseră să prigonească lăcusta dibăciilor mele. Eram strict urmărit, constituiam obiectul profundelor analize din partea autorităţilor speciale şi excitam o vastă corespondenţă internaţională. în absenţa mea de-acasă agenţii scotoceau pretutindeni. La Operă, mă asaltau asiduităţile detectivelor dansatoare, oferindu-mi şampania la bufet, pe trei sferturi goale şi împresurate de spuma fumurie, cu stropituri de aur, a volanelor de balet. Poliţiile intrau în patul meu subt formele alese ale câte unei nocturne. Zadarnic ţi-aş spune, fiindcă mă cunoşti, de câte ori şi-au dat uitării mandatul autorităţile înjunghiate crâncen de pipăitul adânc al arzătoarelor mele tinereţi. Hotelurile din Riviera şi Chamonix au răcnit de zbierătul izbânzilor mele.
Cu ochiul, cu zâmbetul, cu indiferenţa vigilentă am anulat în permanenţă numeroasele tentative de-a fi oprit şi cercetat. Nu am fugit niciodată, nu m-am ascuns: am jefuit, în războiul meu economic, călare, ca un cotropitor cu declaraţie de ostilităţi conform protocoalelor din congrese.
într-o bancă din Midi am fost întâia oară categoric semnalat, şi prima dată m-am văzut adus să-mi ridic gulerul şi să mă strecor în stradă pe o scară spirală.
Ajuns în uliţă, m-am aruncat într-un automobil, mi-am schimbat numai culoarea costumului şi m-am instalat în vitrina celui mai mare restaurant. Vedeam tot ce se petrece şi cum se organizau în echipe împăinjenirile, ca să mă prindă. Liniştit, am consumat douăzeci şi cinci de mezelicuri diverse, botezate de spiritul culinar cu numele general de „entrees“. Am dejunat un ceas şi jumătate şi am plecat. Zece agenţi civili m-au apucat cu discreţie de mână, în chiar vestiarul marelui restaurant. Doi îmi încleştară rădăcina palmelor cu nişte curele împletite, pe care le învârtiră. Mă uitai mirat la agenţi. Şeful lor îşi apropie deodată ochii de obrazul meu, apoi şi-i dete înapoi cu o nuanţă de teroare. Porunci să fiu dezlegat.
580
TUDOR ARGHEZI
Scoase pălăria, îşi ceru scuze. Eram rugat să iert regretabila eroare. Devenind servil din confuziune, şeful poliţiştilor îmi ţinu pardesiul, îmi dete pălăria, mânuşile, bastonul. Plecai din mijlocul forţei executive, ca dintr-un hotel de localitate balneară, prin rândul omagial de uniforme curbate în raport cu bacşişul. Şi dispărui pentru todeauna din vechiul meu meşteşug, cumpărând terenurile din Tytypupa.
Crezi că poliţia s-a înşelat într-adevăr? Nicidecum. îmi schimbasem fizionomia. Un amănunt de nimic, exact exploatat, poate pricinui efecte neaşteptate. în momentul când mi-am dat seama că voi fi în sfârşit prins, arestat şi dovedit, chiar în priveliştea restaurantului am operat schimbarea, smulgând un nasture din bretele şi intercalându-1 între gingia de sus şi obraz. în dreptul ochiului stâng s-a ivit astfel o ridicătură în linia nasului, care mi-a transformat perspectiva figurii şi mi-a dat un portret străin.
Nu ţi s-a întâmplat să vrei să iscăleşti cu numele dumitale adevărat, şi o muscă să-ţi gâdile, precis în momentul caracterizării semnăturii, urechea şi să-ţi alunece condeiul prin silabe? Primitorul scrisorii dumitale nu va şti niciodată cine i s-a adresat şi va rămâne cu credinţa că-i scrie, din cine ştie ce ţară, un necunoscut...
1926
LIMBILE
Dacă ne-am lua după dascălii ei, limba ar fi excluziv naţională şi într-o anumită ţară s-ar utiliza excluziv o limbă anumită. Noţiunea că nemţii vorbesc nemţeşte şi francezii franţuzeşte e curentă şi clară, nu este aşa? Atâta timp cât ceri tutun, te bărbiereşti şi umbli cu trăsura, noţiunea nu greşeşte.
PUBLICISTICĂ
581
Eroarea începe abia acolo unde limbile devin literare, în cărţi, în Babei, adică exact în locul unde limbile se despărţesc. Toţi scriitorii francezi, de pildă, cei remarcabili sunt semnalaţi pentru excelenţa limbei franţuzeşti pe care o pun în cărţi.
De fapt, nici unul din bunii scriitori francezi nu scrie franţuzeşte, fiecare — afară de scriitorii curgători, de scriitorii-cişmele - scrie o limbă particulară. Această limbă nu e idiomul, nici vocabularul; este o limbă strict personală, e limba inteligenţei sau a geniului, dacă preferaţi.
Ceea ce face că cinci scriitori străini pot fi mai apropiaţi în limba lor, în aparenţă străină, decât alţi cinci scriitori naţionali şi contimporani. Nimeni nu ar fi în stare să susţie că doi paraleli, ca Remy de Gourmont şi ca domnul Rene Bazin, au scris vreodată aceeaşi limbă, cu toate că verbele avoir şi etre mişună în ei deopotrivă.
Rostul artistic, se pare, al scriitorului este să denatureze şi să complice limba la infinit, în aşa fel, ar părea, încât într-un moment culminant al vieţii intelectuale fiecare cuvânt dintr-o limbă oarecare să reflecteze, să evoce, să înlocuiască toate celelalte cuvinte, perindate prin cadrul lui, ca peizajul schimbător şi fugace în cuprinsul succesiv al unui geam de tren...
Limba e un metru elastic, divizat în cuvinte, cu care poţi măsura întinderea odăii sau distanţa dintre stele, fără să-i muţi capetele şi numai trăgând opus de amândouă. într-un cuvânt poate să încapă mult mai mult decât învaţă Academia; atârnă de arhitect. într-o limbă zac sute şi mii de limbi şi diferenţa esenţială dintre asemenea limbi e infinit mai pronunţată decât chiar aceea dintre două limbi naţionale.
Când nu ştiam nici o vorbă englezească, am ascultat timp de două ore, cu viu interes, un conferenţiar englez, pe care l-am înţeles. Nu l-am înţeles în ceea ce era, vulgar vorbind, limba engleză ci în limba particulară a învăţatului englez. Rezonanţa ideilor lui, timbrul intelectului, corespundeau cu ecourile ascultătorului ignorant şi figurile geometrice ale unuia se
582
TUDOR ARGHEZI
suprapuneau exact peste schemele latente ale sensibilităţilor intelectuale ale celuilalt. Este de crezut că intelectul se comportă, în analogie cu electricitatea, ca un curent primar faţă de curentul secundar, care se iscă numai prin vecinătate şi afinităţi, în bobinele de electromagneţi. Şi este probabil că mintea, talentul, geniul sunt electricităţi deosebite şi la voltage deosebite şi că între scriitori se petrec asemănările şi deosebirile, pur de potenţial sau intensitate ca între bateriile uscate de buzunar, becurile de douăzeci şi cinci lumini şi curenţii de înaltă frecvenţă.
Se petrece în aceeaşi ordine un fenomen şi mai caracteristic, dacă ne gândim la limba lucrurilor, care vorbesc fără cuvinte, care sugerează, împlinesc, completează şi dau preciziune. De multe ori - adică întodeauna - între lucruri şi limba dumitale există o alianţă mai mare decât între limbile aceleiaşi limbi...
Lucrul stă de vorbă cu intelectul şi-l împrospătează printr-un schimb de mimici interioare. Ele trec dintr-unul într-altul pe cărarea invizibilă a imponderii care învecineşte o gamă de inteligenţe la un grad, la un nivel. Cum ar fi cu putinţă ca domnul Rene Bazin să ardă în acelaşi candelabru cu Remy de Gourmont?
De la Buffon încoace, turburarea pricinuită de simbolele acestei prezenţe se traduce cu misticul stil, un fel de Dumnezeu mai mic sau o parte din el, un fel de Spiritul Sfânt. Stilul e omul, pentru că omul e limba...
1926
GRĂDINA CU LEACURI
-	Sunt un necunoscut care vine să-l cunoască. Roagă-1 să mă primească. De cincizeci de ani caut cărarea care duce la
PUBLICISTICĂ
583
el - şi, acum când am găsit-o, nu mă mai pot întoarce de unde am purces. Fii bun şi du-te de-i spune, iar pentru osteneala ta, ţine: un ban de aur.
-	Păstrează-ţi-1, străine, şi întoarce-te acasă. De când ne-am strămutat aci, toată lumea a căutat să-l iscodească zadarnic. Bate-n poartă, poarta răsună...
-	Dar eu îl iubesc.
-	Iubeşti un necunoscut. Şi muma lui l-a iubit, poate mai mult decât tine. A lovit şi ea în clopot şi a plecat şi ea cu mâinile la ochi.
-	Am auzit că stăpânul tău este meşter în vindecarea sufletelor. Mi-au spus câţiva prieteni de-ai lui, din copilărie.
-	Prieteni nu a avut şi copil nu a fost niciodată. Vrac de suflete - nici atât. Nu-ţi înţeleg destul de bine gândul.
-	Pentru doi... pentru patru bani de aur... pentru zece... te vei duce. Spune-i că un călător cu sufletul obosit a părăsit o ţară cu cincizeci de biserici mari, de piatră, cu două sute de oraşe minunate, cu scobituri de mare de cleştar - şi vine să-i ceară sfaturi. Am un palat închis pe dinafară în coji de sidef şi tencuit pe dinlăuntru cu pietre preţioase. O mie de roabe tinere m-ascultă. Le privesc dimineaţa scăldându-se într-un lac de sticlă de zece pogoane. Cele mai dulci fecioare de pe lume tresar bucuroase că ochiul meu le învăluieşte. Sunt stăpânul unei omeniri de învăţaţi şi de mari negustori care se tăvălesc să lingă teaca spadei ce vezi, dimpreună cu femeile, cu fetele şi cu flăcăii lor. Spune stăpânului tău că sunt puterea sfântă şi închinată, răzimată pe număr şi întâietăţi. Trebuie să îmi deschideţi. Sufletul meu cere hrană şi o poartă cum nu-s la beciurile mele cutează a se împotrivi. Du-te degrabă... Aştept. De unde nu, sparg zidul şi intru.
-	Zadarnică trudă şi laudă copilărească. Aurul tău se adună îndoit în casa noastră, la mătura de dimineaţă. Fă patru paşi
584
TUDOR ARGHEZI
la stânga şi vezi: grătarele sunt dezvelite pentru tot trecătorul: cine vrea să fure o poate face liniştit.
Pe o movilă de aur, împrejumuită cu ostreţe, zăcea o scroafă albă, îngropată până la şolduri.
-	E bălegarul nostru, adaose paznicul porţii. Trimite-ţi robii să-l încarce. Câţi robi ziseşi că-ţi ascultă porunca?
-	Opt sute de mii.
Paznicul îşi întoarse capul cu căciulă şi şuieră subţire. Patru tigri ieşiră din perdelele de verdeaţă şi-n fuga lor, unul, bucuros peste măsură, greşindu-şi săritura, căzu ca un copac, dincoace de poartă, în partea străinului stăpânitor, îngheţat de groază.
-	Nu te teme, omule. Pisicile noastre sunt blajine... Lasă-1 să-ţi miroasă spada.
Tigrul îşi umflă spinarea, se dete înapoi şi se aruncă peste poartă, înlăuntrul grădinii înţelepţilor, într-o curbă lungă prin văzduh, de înotător. Paznicul întoarse spatele, urmat de pisoi, lăsând firida zăbrelită a porţii deschisă.
-	Un călător cu sufletul ostenit! răcni străinul, scuturând poarta din belciuge, iar paznicul dete din umeri, cufundat în citirea unei cărţi, pe care o trăsese din cingătoare. Apoi, luându-şi parcă seama, paznicul se întoarse către poartă.
-	Trimite-ţi mâţele la odihnă şi deschide...
-	Am uitat ochiul porţii deschis.
-	Dar ce citeşti, paznicule neascultător?
-	O carte scrisă în limba voastră, o limbă pe care o vorbiţi şi totuşi nu o înţelegeţi.
-	La noi slugile citesc dorinţele Domnului şi sunt mulţumite.
-	în grădina noastră nimeni nu-i slugă, nimeni nu-i stăpân.
-	Dar cine mătură bălegarul de care vorbişi, cine tunde copacii, cine hrăneşte tigrii?
Paznicul se apropia citind.
PUBLICISTICA
585
-	Nu sunt puternicul din ţara mea, sunt un biet sărac şi sunt un om deştept. într-altfel cum s-ar putea să-mi fie sufletul obosit?
-	Dacă eşti sărac, să-ţi arunc o lopată de bălegar. El e pâinea voastră cea de toate zilele şi visul vostru covârşitor. Adună, ia cu tine şi du-te sănătos. Dacă eşti într-adevăr ostenit, caută în tine arama vindecătoare şi o vei găsi. Leacul tău nu este la altul: cercetează-te bine.
Paznicul trânti capacul firidei de fier şi scrâşni un zăvor.
1926
BARABAS
Portarul nostru era un om de dimensiuni monumentale şi cel mai urât bărbat din câţi s-au văzut. înălţimea îl făcea să se plece şi să se ferească instinctiv şi de turla bisericii, de teamă să nu o dărâme. Gangul în care făcea de strajă, după-amiază, pasu-i potolit şi imens, cu o deschizătură a picioarelor, de scară dublă de vopsitor, se potrivea, boltit foarte sus, cu proporţiile lui. Când se întindea, de lene, cu braţele ridicate şi cu pumnii strânşi, ai fi crezut că izbeşte bolta cu stucaturi. De plăcere, el striga pe Dumnezeu în ungureşte:
—	Iştenem! Iştenem!
Industria încălţămintelor încă nu prevăzuse numărul lui de picior decât în ce priveşte şoşonii, despărecheaţi, care slujesc, în perspectiva străzilor comerciale, atârnaţi de firmă, ca o reclamă de fenomen. Ca să-l încalţe cu părechea de cizme anuală, tocmită în salariu, proprietarul imobilului trebuie să plătească materialul normal întreit. în socoteala cizmarului însărcinat cu comanda pentru Barabas, utilizarea unei mari întinderi de piele şi talpă se traducea cu un număr
586
TUDOR ARGHEZI
nemaipomenit de fuse şi kilograme şi cu un calapod uriaş, într-adevăr, tălpile portarului acopereau de patru cinci ori mai iute distanţa dintre poartă şi apartamente, decât paşii servitorilor şi chiriaşilor din imobil. în cizmele lui, atârnate pe umeri ca dăsagii, putea să încapă, la întoarcerea anuală a lui Barabas acasă, cincizeci de kilograme de făină de cozonaci, un burduf de brânză, şi opt sute patruzeci de obiecte diverse, pentru cadouri, cumpărate din piaţa ieftină a capitalei: tabacheri, ceasornice de tinichea, bricege de lemn cu o singură limbă, pahare de geam decorative, înfrumuseţate cu nisip şi cu o inscripţie de aur, fesuri turceşti pentru copiii din sat, oglinzi de buzunar cu capacul articulat, opinci mici cu vârful balcanic, terminat cu ciucure de puf. La gară, el mai vâra într-o cizmă o sabie de călăreţ cumpărată pe peron, o scârţâitoare, o băşică ţiuitoare, o minge cu gumilastic, cu care dai şi care se întoarce, un ziar ilustrat, trei portocale şi un cornet cu bomboane sticloase. Şi pentru că drumul lui acasă se petrecea întodeauna de Crăciun, Barabas putea să ilustreze, străbătând zăpezile dintre staţia regională şi satul lui depărtat, poveştile copilăriei.
Satul lui era un cătun sărac, cu colibele îngenuncheate la poalele muntelui argintiu, ca subt patrafirul unui preot cu figura nevăzută, rămasă în norii Tăriei. Sătenii puneau picioci, şi femeile tocau perucile aspre ale cânepei, ca să le facă fuioare, pentru războaie. Cearşafurile lor păreau tencuite cu beton, şi ştergarele urzite cu fire de cremene cenuşii. Fetele cătunei creşteau în sârma rufăriei rigide, pilite la şolduri şi sâni de funii de câlţi, iar flăcăii se deprindeau de timpuriu cu ferăstrăul cusăturilor dintre picioare, al cioarecilor stricţi.
Barabas întrebuinţa o limbă cu totul particulară, compusă din scheletul a douăzeci de cuvinte dezlegate, care nu aparţineau de tot nici limbii maghiare, nici limbii româneşti. El te asculta admirativ, ca pe un orator, când făceai o frază asupra
PUBLICISTICĂ
587
ridicării gunoaielor sau a stropitului pietrişului din curte, conştient că nu va putea niciodată recita cincisprezece cuvinte în care se încheie un sfat sau o dorinţă. Invariabil, el răspundea pretutindeni şi întodeauna „Seret-muna“, acordându-i acestui unic afirmativ o infinitate de înţelesuri: „Bună-ziua...“, „Noapte-bună...w „Să veniţi sănătos...“, „Respectuoasele mele felicitări...“, „Să vă trăiască băiatul, am auzit că a trecut clasa...“, „Sora dumneavoastră a fost cam bolnavă: ce bine-mi pare că s-a însănătoşit!...“, „Fumez, însă foarte rar...“, „Am măturat toate scările şi le-am frecat“.
Ştiindu-se incomparabil de puternic, Barabas mânuia obiectele cu o luare-aminte şi cu o gingăşie care le stricau negreşit. Un geam şters cu cârpa de mâinile sfioase ale lui Barabas, se spărgea când operaţia ajungea la jumătate. Lada de fier, a gunoaielor, ridicată cu gentileţe, se diforma la pipăitul lui, şi mătura nouă se tocea până la jumătate pe un singur metru pătrat măturat. Bătaia lui în uşă se strângea la minimum radical, dar când i se deschidea, el apărea în mijlocul bucătăriei cu un dulap în braţe sau cu pragul smuls în botul cizmei. Se ferea să nu atingă mâţa cu piciorul şi strivea prepelicarul. într-o noapte un hoţ i-a fost semnalat într-unul din poduri: Barabas a purces la prinderea lui cu toată amploarea vehemenţei, desfăşurându-şi neîmpiedicat întreg temperamentul. Dedesubtul paşilor lui de gigant, acoperişul grajdului s-a surpat peste hoţ, şi hoţul, prins între bârne şi tinichele, nu a mai putut scăpa. Barabas l-a extras din colivia lemnăriei, scoţându-1 de cap.
în cartier, Barabas era depozitul de unelte al tuturor nevoilor, scula universală. Cine avea nevoie cinci minute de un lanţ, de un drug, de un motor, de o locomobilă, îl chema pe Barabas, care prefera bacşişului gloria pură. Din cel mai adânc nămol, el scotea carul şi lemnele şi boii, îngropaţi în pământul unui măidan. El era şi scara poştei şi prăjina de
588
TUDOR ARGHEZI
descurcat firele telefonice, încălecate de vânt. Pumnul lui, dacă se desfăcea, turtea ca un ciocan mecanic. Cuiele, dezrădăcinate cu o ciupitură de unghii, erau scoase din orice material, zidit sau bătut. Sarcina pârghiei, a cricului sau a bindei, Barabas o împlinea cu un genunchi, opintindu-şi genunchiul celălalt în piatră şi vârând o pulpă subt povară şi ridicând-o, pe măsură cu întoarcerea gleznei pe labă. în menghina mâinilor lui puteai pili în linişte o zi întreagă, şi pe coatele lui îndoite ai fi putut tăia un stânjen de lemne, fără ca Barabas să-şi piardă surâsul.
Surâsul lui Barabas era hidos în gradul de a deveni interesant. Buzele lui spâne, de puşculiţă, cu mustaţa stârpită de un vărsat des, aşternut, ca un prapur cu intervale, pe toată figura lui osoasă, de cal incendiat, fălcoasă şi proeminentă, dedesubtul ochilor mărunţi ca bobul de mazăre şi verzi, se întindeau cu adevărat până la tâmple. Râsul îi despărţea figura în două părţi, prinse într-o balama nevăzută, ca la găleţile cu capac şi cioc, întrebuinţate la spălatul deasupra unui lighean. Intervalul gurii căscate de bucurii, era mărginit de gingii vinete mari, în aspicul cărora încolţea sămânţa de orz, rară şi stricată, a dinţilor tociţi până la carne. Locatarii aveau prilejul să vadă, în interiorul gurii şi în înghiţitoare, atârnând intestinul paralizat, ca un deget de picior, al aşa-numitului omuşor. Curcubeie violacee, roze, gălbui, şi albăstrimi, capitonau fălcile pe dinlăuntru, cerul gurii şi limba, cu pârguiala exprimată pestriţ a tomatelor pe jumătate coapte. Şi în toate acestea, limba se aşternea voluminoasă şi sta ca un săpun spumos, după ce te-ai clătit pe mâini şi l-ai pus pe burete.
Barabas reprezintă un progres defunct în precocităţile naturii, un model greu de utilizat, despre cum va fi fost, poate, omul acum douăzeci de mii de ani, când articulaţiile şi stomacul funcţionau pe o scară de cinci ori mai mare ca azi. El râdea când ridica din lada brutarului pâinea de un kilogram, ajunsă în buricele degetelor lui ca o franzeluţă pentru cafeaua cu lapte. Forţele lui de turbină se linişteau întrucâtva cu şase
PUBLICISTICĂ
589
pâini pe zi. Tacâmul juca în mâinile lui, făcute pe statul topoarelor, ca nişte ace şi ca nişte peniţe. Cuţitul de bucătărie se făcea cât un fulg. Drept e că la porţiile ridicule, care făceau parte din salariu, se adăoga o ciorbă particulară, mâncată cu lingura mare, dintr-un cazan. Pentru că nici un pat nu putea să-l rabde, Barabas îşi întindea trupul pe două saltele aşternute pe scânduri şi aşezate cap la cap, însă învelite cu un cearşaf curat.
Inima lui Barabas nu se deosibea totuşi de proporţiile miniaturale obşteşti. Barabas se îndrăgostise de bălana Sari, o fată minusculă şi slabă, care şi-a pus mâna ei ca un fluture în palma lui cât o frunză de lipan, mai mult de frică decât de iubire. Fiinţa ei palidă şi delicată i-a rămas credincioasă şapte ani şi, docilă ca o caisă în labele unui urangutan, suspinul cel mai eficace ea şi l-a dat, într-o seară, în patul unui student mititel, de la etajul al cincilea.
De atunci Sari nu a mai primit pe Barabas. întors pe saltelele lui, cu geamătul în perne, el plângea ca un copil de elefant izbit de o imensă nenorocire. într-o zi, Sari şi-a luat copilul ce-1 avea cu Barabas şi a fugit, nevăzută şi neştiută patru ani.
Când a venit Barabas la mine, să mi se plângă, din ochii lui invizibili, de sus, circulau lacrimile pe cicatricele vărsatului ca pe nişte făgaşe.
-	Aşa iubeşti eu, aşa iubeşti! se tânguia Barabas, pe care suferinţa îl făcea în stare să anine două cuvinte. Iubeşti şi mori!... Eu venit să mori!
Emoţionat de durerea lui fragilă, i-am făgăduit să o caut pe Sari şi să o hotărăsc să se întoarcă. La fereastra sufletului lui Barabas am văzut scăpărând deodată soarele mare al fericirii, ca între florile de muşcată. Am găsit pe Şari cu copilul ei, slujind la un stăpân cu frica lui Dumnezeu, într-un cartier depărtat.
590
TUDOR ARGHEZI
-	De ce ai făcut aşa, Sari? Nu ţi-a fost milă de Barabas? am întrebat-o.
Ea se gândi, se uită în amintirea ei, ca prin broasca uşii, se codi şi-mi răspunse că Barabas e un om foarte bun, însă nu e pentru dânsa. El poate încărca şi descărca vagoanele de piatră, poate munci cu spinarea ca un bivol, însă nu era făcut pentru dânsa.
-	Lui nu trebuie nevastă, şi eu nu potrivesc cu el, spuse Sari.
-	Bine, dar îmi închipui, răspunsei eu apăsând, că, într-o privinţă, bivolul e un taur...
-	Hm!... surâse Sari cu înţeles şi ruşine.
-	Cum se poate? mă mirai eu... Vrei să spui că Barabas...
Ea îşi plecă ochii puţin şi tăcu.
-	Nu te sfii, Şari, de mine, căci am venit să vă împac. Barabas e un muncitor onest, mă serveşte din toată inima şi vreau să-i fac binele ăsta. Nu-mi ascunde nimic.
Şari se întoarse, ca şi cum se adresa altcuiva, şi îngână:
-	Barabas nu ştie pupe...
-	Nu e nimic, asta îl poţi învăţa dumneata, după cum îţi place dumitale.
-	Barabas nu poate pupe, preciză Şari.
Mă uit la Şari cu înţeles categoric.
-	Da, serut-muna, răspunse Şari.
-	Glumeşti, Şari...
-	Zo, serut-muna...
-Atunci, băiatul?...
Şari, confidenţial şi izbucnind în plâns:
-	Făcut cu conaşu...
-	Cu proprietarul?
-	Da, răspunse Şari. Iubit pe mine dulce...
-	Nu vrei să te împaci acum, cu Barabas?
-	Vreau se împac, spuse Şari hotărâtă. Barabas este bun.
PUBLICISTICĂ
591
-	Barabas!
-	Seret-muna.
-	Barabas, te-am împăcat cu Şari.
-	Ioi! zise Barabas.
-	îţi spui adevărat.
Barabas cade în genunchi şi-mi sărută mâinile, şi mi le mângâie, şoptind:
-	Iştenem! Isteneml...
-	Dar de ce iubeşti tu aşa de tare pe Şari, Barabas?
-	Nu ştii, seret-muna.
-Am auzit ceva, Barabas... Că nu este...
-	Nu este, seret-muna.
-	Adevărat?
-	Ioi, seret-muna!
-	Cum, nu este deloc, Barabas?
-	Nu este... nu este... seret-muna.
-	Nu-mi vine să cred, Barabas.
-Nu este... nu este, repetă Barabas, pipăindu-se cu naivitatea curată a pasării care se ciuguleşte subt aripi...
-	Nu ţi-e ruşine, Barabas?
-	De ce ruşine, seret-muna, daca nu este?
-	Atunci, de ce iubeşti pe Şari?
-	Nu ştii, seret-muna.
-	Atunci băiatul nu e al tău, Barabas!
-	Nu ştii, seret-muna, poate meu...
-	Cum poate că e al tău, dacă...
-	Nu ştii, seret-muna... Dumnezeo... Io iubeşte boiat... Amuţii, înduioşat, în vreme de Barabas se destăinuia plecat
din grumaz:
-	E albe... seret-muna... E dulce... seret-muna... Ca o cocone, seret-muna... Iubeşte pe Şari ca pe mama, seret-muna, ca pe mama...
592
TUDOR ARGHEZI
Mulţumit că a descoperit comparaţia justă şi cuvintele cu care a rostit-o, Barabas plânge îngenuncheat şi refuză să se ridice de jos. Şi lacrimile cad din ochii uriaşului neputincios, ca nişte pietre, pierdute dintr-un sac găurit.
1926
CRĂCIUNUL ÎN LITERATURĂ
Povestirea de Crăciun fiind inventată, scrisă şi tradusă în literă de plumb, directorul ziarului literar, cu număr special pentru sărbători, aştepta numai tiparul. Autorul întrebuinţase decorul clasic învechit, însă todeauna de actualitate; zăpadă, numai zăpadă, neîncetat zăpadă - cu diversele succedanee de confiserie ale acestei materii-prime universale din lunile de iarnă: ţurţuri lungi şi scurţi, fulgi impalpabili înstelaţi, lespezi de gheaţă şi flori pe sticla ferestrei. Pentru că în oraşe zăpada se murdăreşte mai repede decât se termină cea mai scurtă povestire, el îşi alesese locul acesteia pe câmp, un câmp neumblat, străbătut de trei soiuri de pasageri cu picioarele curate: lupii, corbii şi vântul. Cititorului îi trebuia neapărat un model de iarnă pură şi virginală.
Apropiindu-se ziua tiparului, directorul îşi chemă colaboratorii. Barometrul încremenea la „frumos uscat“, şi cuierul redacţiei, ca un arbust primăvăratec, purta, în locul căciulilor şi paltoanelor normale, pălării uşoare şi pardesie de mai.
—	Ce ne facem? întrebă directorul. Am întocmit un număr ridicul pentru un anotimp care anul acesta nu vrea să se ivească. Singura zăpadă ce se pomeneşte e în gazeta noastră. Pozele, poeziile, istorioarele dezvoltă exclusiv tema zăpezii, absentă din toată natura. S-a devaluat şi iarna: categoricul ei precis,
PUBLICISTICĂ
593
caracterul ei afirmativ s-au efeminat. Cu numărul nostru de Crăciun ne facem de râs...
Colaboratorii constructivişti emiseră părerea de a se sugera municipalităţii să presare câteva vagoane de făină pe străzile principale şi să spoiască trotuarele cu var. Pe ici, colo, se va arunca şi câte un pumn de zahăr tos, ca să dea la iveală, în matitatea făinii, punctele de scânteiere, evocative de zăpadă. Negustorii să fie rugaţi să-şi descheie pentru trei zile vitrinele şi să aştearnă în faţa prăvăliilor, pe jos, geamurile desfăcute, pentru ca eventualul cititor să se poată da pe gheaţă cu un număr de Crăciun în buzunar. în general, publicul să fie invitat prin afişe mici, distribuite de Poliţie, ca în tot timpul nopţii care precedează Crăciunul să-şi facă sugestia următoare: „Mi-e frig, mi-e foarte frig, mi-e din ce în ce mai frig, n-am mai pomenit o iarnă atât de aspră. Mi-a degerat degetul cel mic de la picior, mi-a degerat şi degetul următor, acum îmi degeră şi al treilea deget: o să-mi degere toată laba piciorului.“ Cunoscute fiind efectele sigure ale autosugestiei, publicul va găsi a doua zi capitala înnămolită în zăpadă, şi suplimentul literar va putea să rămâie nemodificat.
Altă categorie de redactori, a tradiţionaliştilor, fu pentru prima oară de acord cu constructiviştii, integraliştii, cu poeţii picturali şi cu pictorii literari, cu toate diviziunile şi familiile acelor artişti care, nemulţumiţi în sărăcia artei lor, ies din fruntariile ei meschine şi convertesc la meşteşugul lor meşteşugurile străine. însă tradiţionaliştii se afirmară respectuoşi faţă de numărul literar de Crăciun, pentru alte motive: anume că iarna, fiind un ce românesc, nu poate fi înlăturată nici atunci când nu e şi nici când natura, influenţată de internaţionalism, se „jidoveşte“ într-atât încât renunţă la cele mai bogate ornamente ale codrilor şi refuză să mai îngheţe şi apele, cu scopul ca să faciliteze comerţul şi transporturile.
594
TUDOR ARGHEZI
Ca demonstraţie, ei propuseră pentru timpul carnavalului fracul, smochingul şi jacheta căptuşită cu cojoc.
Situaţia fii salvată de un reporter literar, căruia îi veni ideea să viziteze un punct unde se mai păstrează iarna intactă în toate sezoanele, Societatea „Frigul“, Groenlandul Bucureştilor. Acolo, reporterul tăbărî cu fotografi, desinatori, poeţi şi prozatori, care, inspiraţi în frigorifer, completară numărul de Crăciun, înainte de a fi ajuns aventurierii la poartă. Evident, ei se învestmântară ca pentru o escursie la Pol şi, în prealabil, depuseră omagiile literaturii încurcate, la picioarele unicului ţar rămas în Europa şi refugiat în imperiul gheţurilor artificiale, doctorul Strun Ga, un Lebaudy al elemenţilor congelaţi, flancat de doi miniştri laponi, Nem Es şi Har Nagea, care conduseră convoiul de literaţi prin misterele septentrionale, confecţionate cu maşina, şi-i scoaseră prin subterane tocmai la linia tramvaiului cu cai.
Reporterul literar văzuse bine, căci în monarhia frigului se rezolva contradicţia din natură şi din suplimentul de Crăciun, gheaţa fiind numai un pretext pentru prelungirea lunilor calde dincolo de marginile permise. în interiorul gerului, literaţii făcură cunoştinţă cu iulie şi august, personificate în livezi de mere, în grădini de legume, în stufişuri cu iepuri, în lacuri cu peşte şi gâşte. Flora şi fauna climatului agreabil trimiteau eşantioane pentru corabia lui Noe îngheţată. Numai că fructele, gâştele şi peştii, în loc de a trăi într-o libertate anarhică şi incomodă, în pomi, în iarbă, în apă, vieţuiau în disciplina strictă a lăzilor cu capac, iar iepurii, ca să fie împiedicaţi să alerge, se învoiseră să fie atârnaţi de picioarele dinapoi, legănaţi de o răcoare de minus patru grade, deasupra icrelor-negre şi a untului bălan, într-o perspectivă Duiliu Zamfirescu, de portocale, smochine şi mandarine, idem la lăzi...
1926
1927
DE-A PUFURILE
Până la uşa mea ducea o fundătură neagră, în care ardea funebru un felinar. Mă închisesem devreme. Luna lui decembrie, stolul zilelor scurte, cu fulgii uzi de zăpadă şi ploaie, se adună negre subt streaşini şi la ferestre, uliţa e mocirloasă şi, în odaie, cititorul, cu focul în sobă, se complace singuratec şi străin, în ascultarea ciocurilor ascuţite, frecate de învelitoare.
Noaptea se leagănă în inima ciocănitoare a ceasornicului cu cuci. Aud o voce din întuneric şi văd un om cu căciulă.
-	în fund, la dreapta, unde-i aprinsă lampa.
Cine să fie? Omul se apropia lunecând. Căzuse de câteva ori şi se sculase răzimat de întuneric. îl auzii lungit la uşă.
-	Pe cine căutaţi? întrebai din sală.
-	Deschide!
Era vocea, schimbată, a şefului meu, judecătorul din Paşilaţi, unde fusesem numit substitut, de douăzeci de zile. Deschid cu grija cuvenită. Domnul Petrescu se opri în prag, murdar ca o statuie tăvălită, mânjit de mocirlă, cu noroi până la gură şi-n mustăţi. îşi pierduse căciula. în dreptul ochiului purta o vânătaie galbenă, care-i modifica figura, şi parcă în buze o ţigară cu sânge.
îl dezbrăcai, scoţând din spinarea lui o haină grea, şi înţelegând că s-a petrecut o beţie cu bătaie, luai pe judecător pe după mijloc şi-l dusei până la canapea.
596
TUDOR ARGHEZI
-	Credeam că te-ai culcat... zise domnul Petrescu.
-	De obicei citesc până noaptea târziu, răspunsei.
Palid ca papura, tremura de frig, i se închideau ochii
aproape automatic şi i se deschideau brusc, ca nişte capace de ceasornic săritoare.
-	Păreţi bolnav, domnule judecător. Cu ce aş putea să vă servesc?
Tăcere indiferentă. Judecătorul îşi fixa vârful galoşilor, pe care şi-i uitase în picioare. „Şi-a pierdut toate cuvintele, ca nişte mărgele; le caută, nu le găseşte.“ Aştept. Nu ştiu ce aştept şi ce imaginez. Mi-am adus aminte, din proaspăta mea carieră, de acei oameni foarte cinstiţi care se hotărăsc să fure, la bătrâneţe, biciuiţi de nevoie. Cazul i-1 complic în presupuneri: pierdere la joc, bani străini... Respectuos, răsfoiam cu mintea cronica tribunalelor. întrebare neaşteptată şi borborosită:
-	Eşti singur?
-	Desigur.
-	Spune drept.
-	Absolut singur.
Privirea judecătorului, parcă ieşită din fire, pipăia păreţii.
-	Am venit la dumneata ca la un frate, zise el.
Mă aşez pe canapea lângă el. Judecătorul îşi ridică din pământ capul, ca să-şi piardă parcă lacrimile de mai de sus. Căci plângea şi îşi punea fruntea pe umărul meu.
-	Eşti un copil, domnule judecător. O pagubă se poate îndrepta.
Tonul acestei mângâieri se adresa unui judecător dezonorat şi cartofor. Căutătura lui sticli ca doi nasturi de sidef.
-	O pagubă? zise judecătorul. Se poate îndrepta? repeta el, rece şi pasiv.
îşi puse mâna pe frunte şi, grav:
-	Abia ştiu cum s-a întâmplat... Să nu crezi că a fost într-adins...
PUBLICISTICĂ
597
După o pauză:
-	Câteodată, seara, ne jucam, cu Ana... Ne băteam cu pufurile din pat.
Pierzând urma priceperii, rătăcii câteva cuvinte:
-	E foarte natural.
Ana era nevasta judecătorului, căsătorit de un an, o femeie negricioasă, frumoasă. Soţii se iubeau ca în seara nunţii.
-	Eu luam o perină din pat, zise judecătorul. Nevastă-mea lua o perină, şi ne fugăream amândoi prin toată casa, când eu după ea, când ea după mine.
încâlcirea verbală îi dispăru şi judecătorul se trezi.
-	Aşa ne-am obişnuit, de când ne-am luat. După ce ne observam unul pe altul, ne întâlneam în mijlocul odăii şi ne întrebam: „Mă iubeşti? Cât mă iubeşti?“ Eu arătam: de-o şchioapă. Ea arăta: uite atât, — cât vârful degetului mic, şi mai puţin.
Domnul Petrescu zâmbi cu o fericire neasemănată în ochi. Apoi, ca şi cum i-ar fi umblat împrejurul ochilor o muscă, o lovi cu palma înspăimântat, întoarse capul şi se cocoşă în guler.
-	Astă-seară, şopti judecătorul, alăturându-se tare de mine, ne-am jucat de-a pufurile... Ana m-a lovit cu un puf în cap... Am dat şi eu cu plapuma de fulgi... Ne-am bătut o jumătate de oră... „Ajunge!“ i-am zis Anei. Ea se prefăcu că se opreşte. Cum întorceam capul,, mă lovea în ceafă, şi jocul reîncepea... şi a mai ţinut o jumătate de ceas. „Cine învinge mă sărută!“ striga Ana, fugind prin odăi. Am prins-o într-un fotoliu!... Ana râdea, râdeam şi eu... Cu plapuma i-am prins capul, şi cu mâna o ciupeam încet de spate... Am stat aşa câteva minute... Am învins!
Indiscreţia tuturor acestor detalii de prost-gust m-ar fi plictisit, dacă în bagatela lor nu presupuneam că se iveşte şi ceva nou.
-	Ai înţeles, domnule substitut? răcni judecătorul.
598
TUDOR ARGHEZI
-	îmi pare bine că ştiţi să petreceţi... zisei domnului Petrescu.
-	N-ai înţeles nimic! zise judecătorul, sculându-se şi apucându-mă de cravată. Când am ridicat plapuma, Ana murise! Ai înţeles? murise înăbuşită de mâna mea. îi ţineam capul prin fulgii plapumei, subt care Ana se zbătea... Socoteam că se joacă şi, cu mâna slobodă, o gâdilam pe subt plapumă... Ea murea şi eu o gâdilam... murise şi eu tot o gâdilam.
Judecătorul făcu semn înmulţit, jucându-şi degetele şi gâdilând pe dedesubt ciucurii canapelei, de-a lungul.
-	Ai înţeles acum ce-am făcut? Eram fericiţi, domnule substitut! domnule substitut! adaose judecătorul strângân-du-mă în braţe... Acum, e-acasă, în fotoliu, am lăsat-o acolo, cu un ochi zgâit la tavan şi cu puful în braţe...
Judecătorul încrunta sprâncenele lui enorme, şi zâmbea, alternativ. Imita maşinal, prin odaie, jocul, se ferea să nu fie lovit, ataca la rândul lui...
Fără să mă mai zărească, luă o perină de mătase de pe canapeaua mea, trecu pe lângă mine, deschise uşa foarte încet şi ieşi în vârful galoşilor, ca şi cum nu ar fi voit să mai deştepte morţii şi, alunecând pe mâlul fundăturii, trecu, prin întuneric, departe.
La Paşilaţi e vacant un post de judecător.
1927
SCURTĂ POVESTIRE A UNUI SUFLET NEFERICIT
O prietenă a mea, italiancă, o minunată cântăreaţă cu harmonica, avea o prietenă, pe care o iubea ca pe o soră şi de care era iubită ca o soră. Italianca, Bianca, era nedespărţită de
PUBLICISTICĂ
599
Beta, femeie blondă, fragilă şi de origine poloneză, şi măritată cu un inginer bruxelez, stabilit, ca şi noi, la Rolle, în cantonul de Vaud.
Am cunoscut pe Beta în camera Bianchei, la hotelul „Celor trei împăraţi“, cu balconul îmbrobodit în glicină violetă, deschis peste Lemanul albastru. Venise să asculte, a nu ştiu câtea oară, pe Rigolettoy cântat da capo alfine, cu însoţirea vocii, în cupletele agile, de pipăitul mărunt şi expert al Bianchei, pe nasturii de sidef ai vulgarului instrument.
Subt degetele sticloase, cu unghiile ascuţite unghiular, ca la sfincşi, harmonica devenea o unealtă considerabilă şi multiplă, ca orga, şi putea să se măsoare cu complicaţiile, varietăţile şi belşugul de sonorităţi şi nuanţe ale unei orchestre cu timbrul discret, de interior. în mâinile trandafirii, ştofa muzicii se desfăşura ca o catifea brodată cu crini, fazani şi mătrăguni şi înstelată cu acele imitaţii de metale licăritoare diafane şi provizorii, după fulgii de zăpadă, care se numesc fluturi şi care îngreuiază subt promoroaca lor multicoloră corola învoită şi numeroasă, de tifon şi borangic, a poalelor scurte (de balet.
Beta era o femeiuşcă plină ca o scrumbie, suculentă ca o langustă, dar cu inima gingaşă şi moale, poetizată cu exagerare - ceea ce o făcea obositoare. Vocabularul ei, ca o cofetărie todeauna deschisă, te asalta cu creme, ciocolaterii şi bomboane, la toate orele din zi şi din noapte.
-	O! cât sunt de fericită să te văd... O, cât îmi place să te aud!... Vezi, soarele niciodată nu a strălucit ca azi... Ce ore dulci şi suave... îmi amintesc de o seară tot atât de sublimă: era în aprilie 1895 şi mă văd delicios amuzată într-un boschet, ca într-un buchet de flori... Nu-i aşa? tăcerea este divină...
Beta nu spunea „am mâncat“, din pricina brutalităţii prea directe a unui act care trebuia săvârşit cu gentileţe. Ea spunea „am dejunat“ sau „am luat masa“. Nici un cuvânt al ei nu
600
TUDOR ARGHEZI
putea să aducă aminte şi să provoace decât formele şi culorile reputate fine şi picturale, plus un uşor conţinut de parfum. Supărarea ei era o criză, violenţa ei descurajarea.
Bărbatul Betei, bruxelezul, ar fi dorit să i se răspundă uneori cu o înjurătură, să audă în casă cuvântul „dobitocule“ sau interjecţia „idiotule, mă exasperezi!“ Dimpotrivă. Când, scos din fire, el se întâmpla să-şi atace îngerul cu insulta „ Vieille vache \ ea se legăna puţin, i se înmuiau braţele şi gambele, şi, căzând pe scaun, suspina: »Oh! oh! mon Dieu, que je suis malheureuse!“
Şi toţi cunoscuţii, dimpreună cu soţul, detestau cumplit pe biata Beta, care totuşi îşi adora bărbatul, cu strictă exclusivitate.
Am căutat să cunosc mai bine pe această distinsă femeie, consacrată, după cuviinţă, cultului căsniciei. întâlnind-o într-un bazar, unde vocabularul ei ales s-a epuizat în comparaţii, judecăţi şi aprecieri, am făcut drumul înapoi împreună, fără nici o aluzie anormală, păstrând măsura civilităţilor de rigoare şi păşind protocolar: Beta în dreapta, şi eu de-a stânga, şi rezervând un spaţiu de aer cuviincios între noi.
De-a lungul drumului am vorbit teatru şi literatură dramatică. La o vitrină cu papagali, cobai şi pisici angora, începu subiectul fraged al dragostei pentru animale şi, în dezvoltările acestui capitol, sufletul Betei şi-a pus toată expresia impalpabilelor lui purităţi.
Pe negândite, am trecut prin faţa imobilului în care locuiam eu. M-am oprit respectuos, cu intenţia să o salut: apartamentul ei se găsea cu două numere de casă mai sus. Cu o inocenţă de soră mai mică, Beta intră însă în gangul casei mele, puse piciorul, pe care i-1 mângâiai subit de-a lungul ciorapilor cu ochii, pe treapta scării şi, urmată sfios de mine, ajunse la uşa mea, pe care o deschisei.
PUBLICISTICĂ
601
Parcurgerea scării, intrarea în camerele mele, scoaterea hainei de lutru s-au făcut în mod maşinal, fără nici un gând cugetat nici la Beta nici la mine, în deplină şi curată nevinovăţie. Şi când, inconştienţi şi involuntari, duceam de la fereastră în alcov prada trupului ei gol, cuprins hoţeşte, pe dedesubtul spinării cu braţul stâng şi dedesubtul coapselor cu dreptul, petrecut de jur-împrejurul pântecului palid, şi pe muşchiul încordat al subsuorii simţeam aşezarea fierbinte a fructului oprit, noi ne-am supus înţelegerii neştiute, încheiată fără participarea noastră, pe drum, între fantomele obscure care ne îmbată şi ne adorm şi ne îmbrâncesc în răcoarea caldă a uitării de sine.
Când ne-am recunoscut şi ne-am adus aminte de fiinţele noastre adevărate şi de comandamentele morale, se făcuse târziu şi mâhnirile ne strânseră şi mai mult înlăuntrul fărădelegii noastre şi în alcov. Beta mă iubi, din acel moment, exclusiv pe mine, şi cu o nepăsare de primejdie şi cu o francheţe care constituie, în societatea organizată şi păzită de lege şi judecător, cavalerismul şi vitejia femeii cu adevărat îndrăgostită.
Ea suia în apartamentul meu la orele cele mai nepotrivite, ca o panteră, flămândă de câteva ori pe zi, şi aducea întodeauna în sacul ei de mână, cu oglindă şi creioane de buze şi de sprâncene, un nimic naiv şi ridicul, argumentând că este făcut de mâinile ei, cu sentimentul de religiozitate al călugăriţei convinse, care, oferind un mir, afirmă că a fost sfinţit.
—	Tu eşti visul meu realizat, spunea Beta, transportată de ideea selecţiunii şi mândră în acelaşi timp că a colaborat la realizarea mea. Simt lângă tine ca un zefir de primăvară. Pentru o mângâiere a ta, îmi dau toată viaţa! suspina Beta cu un accent literar însă sincer. Tremur de teama că o să te pierd, îngâna Beta, scoţând din geantă o cămaşă de păpuşă, o pernă mică de forma pisicii, pentru înfipt ace cu gămălie, o batistă de cinci centimetri pătraţi sau o floare tăiată în mătase.
602
TUDOR ARGHEZI
Adeseori, Beta recita din Lamartine sau căuta fraze personale despre clarul de lună din balcon, despre Alpii ridicaţi cu vârfurile la ceruri, peste Leman, ca ugerii cu sfârcurile multe ale unei lupoaice apocaliptice, răsturnată subt mângâierea spinoasă a stelelor albe. Ea îmi atribuia puteri care mă intimidau, îmi rezerva calificativele zeilor înspăimântătoare, se tăvălea cu rugăciuni de sclavă pe covoare, se apropia de mine în genunchi, îmi săruta mâinile păroase, se despletea peste mine, şi gura ei rece şi frumoasă ca o piersică despicată, cu sâmburele de sânge, măcelărea stăruitoare şi damnată rezistenţele mele, ca o fiară albă.
Când se ivea timpul să se întoarcă, o imensă teroare se pogora în mădulările mele. Beta începuse să mă sperie ca un păianjen şi să mă alunge ca un miros puturos. Pe măsură ce buzele ei dulci se făceau mai şoptitoare, pe măsură ce mângâierile i se vădeau mai dibace şi palmele ei puneau în vibrare mai potrivit strunele viorii mele, pe măsură ce o doream mai mult, frământată, gemută, mistuită şi bolnavă de seimuitoarea agonie necazul meu se ridica mai sus şi ameninţa mai tare f Igerul mâinilor mele acumulate.
Transportat prin poeme, poemade mă scârbiră. Târâit prin cărţi, cărţile mă «dezgustară. Nu mai putui suferi glicinele, florile, detestai Alpii şi Lemanul, evitam Juna, ocoleam umbra, şi în odaia mea auzeam sunete de lanţuri. Poeţii nu au scris aşa cum au simţit. Viaţa trebuie desfigurată şi conruptă, şi adevărul plat şi elementar trebuieşte dislocat şi falsificat, ca să existe.
într-o seară, Beta se plânse:
-	Nu ştiu de ce toată lumea se fereşte de mine. Mă silesc să mulţumesc pe fiecare. Nu jignesc pe nimeni. Duc mâna să mângâi o suferinţă, şi suferinţa îmi ia mâna şi mi-o aruncă. Unica mea fericire este că mă iubeşti tu, tu eşti fericirea mea
PUBLICISTICĂ
603
fără umbră. Sufletul tău e delicat şi atent. Ce-mi pasă la urma urmelor de toţi ceilalţi: vino, vino, vino să te sărut!
Mă dusei şi fui sărutat, asfixiat. Şi pe când Beta îşi culegea răzbunările şi satisfacţiile din insul meu, fără o pauză şi fără un răgaz, în mine se dezbătea problema sincerităţii în iubire şi se juca tragedia carităţii necesare.
Beta zise:
-	Eşti al meu pentru todeauna şi definitiv.
Şi tocmai atunci reflexiunea hotărâse: „Tâmpitule! fă tot ce poţi şi scapă!“
Şi noul angajament al Betei, „pentru todeauna" înfiorân-du-mă, angaja răspunderea mea încă o dată, şi mi-era groază de durerile nevinovate, de un dezastru moral, funest femeilor iubite. O sărutai părinteşte pe frunte, consimţind o prelungire a sacrificiului, şi Beta avu iluzia că o sărută un adorator înnămolit în amor.
Cei care pricep mai mult, mi-am zis, sunt datori să sufere mai mult. Mă voi resemna să rabd: sunt dator. Voi considera-o ca pe o soră adevărată, de care nu mă pot despărţi.
-	Dacă ai procedat întodeauna aşa, zise unul dintre prietenii adunaţi la masa cu cafele, dragă doctore, trebuie să ai o grămadă de surori adevărate.
Doctorului nu-i plăcu prea mult calitatea acestui soi de spirit.
-	în sfârşit, cum ai ieşit din încurcătura morală? întrebă o doamnă de la masă.
-	Bărbatul e de fapt un animal ticălos, răspunse doctorul, în mod cu totul reflex, m-am mutat într-o bună zi într-altă localitate, fără să spui nimănuia nimic. S-au împlinit patru ani... Beta a iubit de atunci un ofiţer de marină, un arhitect, un boxeur - şi pe bărbatul ei...
1927
604
TUDOR ARGHEZI
ORGANIZAREA CINULUI CĂLUGĂRESC
Căutând acum vreo doi ani, în câteva articole de revistă, descântece şi leacuri pentru scularea din gunoiul istoriei a lui Lazăr înmormântat de viu, ni s-a părut că armata călugărească şi chinoviile ar putea să fie deşteptate la lumina zilelor actuale, dându-li-se un singur cap şi adunându-i într-un singur hotar.
Propuneau articolele pomenite un episcopat al călugărilor legat de-o singură autoritate şi persoană, probabil a patriarhului, şi sustras variantelor, contradicţiilor şi fanteziilor care mai cârmuiesc în zeci de chipuri deosibite, după episcopie, după chiriarh sau după sfetnici, mânăstirile şi pe monahi.
Mânăstirile şi călugării suferă, ca toată biserica românească, numai că la un grad mai tragic, efectele fragmentării autorităţii, descentralizată până la iscarea a zeci de autorităţi deosibite asupra unuia şi aceluiaşi obiect, de sine stătătoare fiecare şi fără subordonare faţă de o autoritate centrală.
Deşi anual de câte două ori, autorităţile fracţionare îşi dau întâlnire în Bucureşti, ca să recompuie subt titulatura Sfântului Sinod şi exclusiv pentru o satisfacere teoretică schematică, a autoritate întreagă. Această autoritate imponderabilă este mai mult iconografică decât activă şi autoritatea reală continuă să fie exercitată individual şi divizibil.
Mitropoliile sunt deopotrivă cu episcopiile şi acum în urmă cu patriarhia, a căreia înfiinţare, incomplet legiferată, nu a fost prevăzută cu suplimentul de atribuţii şi autorităţi trebuincios. Pentru o perspectivă egală a vieţii religioase, înlăuntrul unei singure biserici, titlul implică acordarea dreptului de control şi comandă plus iniţiativa nestânjenită a sancţiunii.
Nici ieri mitropolitului primat, nici astăzi patriarhului, legaţi de un tipic arhaic, necesar în epocile haotice, în care se înfiripau nucleele creştine primitive, nu i s-a dat energia legală
PUBLICISTICĂ
605
de a imprima vieţii bisericeşti o singură directivă. Perfectă, bună sau mai puţin bună, o direcţie unică este orşicum mai bună ca treizeci de directive, poate fi ameliorată şi armonizată cu fluxul social.
Dacă patriarhului sau mitropoliţilor le-ar veni inspiraţia să încerce un control discret într-o eparhie vecină, făcând parte din autoritatea pur nominativă a unui titlu pur verbal, ei nu pot intra în cuprinsul unui episcopat fără prealabila binecuvântare a episcopului local. Trecerea superiorului sau a egalului în districtul lui religios echivalează cu o încălcare de teritoriu şi de suveranitate. Vizitatorul este constrâns să ceară permis.
In viaţa statului civil, această situaţie de neînchipuit s-ar traduce cu un paşaport, pe care prefecţii ar fi stăpâni să-l dea sau să-l refuze ministrului de Interne, când acesta ar năzui să dorească să examineze aplicarea legilor şi starea administraţiei dintr-un judeţ.
Alături de ţara politică, una şi singură şi aceeaşi în tot cuprinsul ei, durează ţara religioasă, divizată în atâtea ţări câte episcopate sunt. Literatura politică şi fasciculul ei cotidian, ziarul, s-au orientat după război în unicul sens al „unificării“, fruntăria religioasă internă nu prezintă nici un interes?
Este de-ajuns ca un episcop să aducă vorba vag de treburile din eparhia unui coleg, pentru ca acesta să se simtă numaidecât vexat şi, lepădând odăjdiile blândeţii, omoforul umerilor curbaţi şi smerenia duhovnicească, să scoată de subt simbole un prestigiu iritat de Negus ameninţat de un Faraon. Episcopiile au întârziat un moment prea mult în imperialismul teocraticii. O dificultate recentă ilustrează starea de spirit şi de lucruri din biserica noastră actuală: înfiinţarea Facultăţii de Teologie la Chişinău.
Când un episcop greşeşte, greşeala lui, fără să poată fi cenzurată sau micşorată, depăşeşte în volum greşelii unui preot,
606
TUDOR ARGHEZI
nu este considerată ca un caz şi atrage răspunderea bisericii întregi; din pricina sentimentului public că, neputând fî lepădat, izolat, în mod mecanic, de către o disciplină pornită de la o instanţă profesională autodeterminată, episcopul se găseşte legalmente egal cu însăşi biserica şi nezdruncinat decât prin acumularea migăloasă şi lentă a puterilor represive disparate şi prin punerea în acţiune a statului întreg.
Reducând importanţa socială a episcopului, separându-1 printr-un joc de subalternări de episcopia lui, cu care face încă bloc şi ţară în ţară; mişcându-1 cum este mişcat un prefect, făcându-1 derivat la porunca patriarhiei, episcopul şi-ar pierde însuşirea compactă şi ar intra în numărătoarea socială, cu indivizi în sustracţie sau în multiplicare, iar totalului nu i s-ar ştirbi fizionomia.
Desigur, o scurtare de aproape a contradicţiilor la care dă loc egalitatea puterilor multiple, într-un stat cu o singură putere uniformă, ar determina Parlamentul să scadă autoritatea episcopilor şi să o sporească pe a fostului primat, actual patriarh. Cu acest preţ şi în mentalitatea chiar a autonomiei, acordată de curând fără discernământ, biserica se va putea folosi de o singură îndrumare.
Propunerea noastră, un episcopat al mânăstirilor, ar salva deocamdată o parte temeinică a bisericii, fosta aristocraţie, fosta elită a clerului - flacoanele de aur şi chivotele în care s-au păstrat miresmele şi aromatele lui Dumnezeu. O singură purtare, o singură gospodărie, o singură şcoală pentru toate vigorile călugăreşti, întâlnite laolaltă, sunt în stare să întoarcă la viaţa culturală, în specialitatea căreia se ivesc zilnic noi meşteri agresivi şi capricioşi, factorul cel mai viu, cel mai dezinteresat, mai pasionat şi mai... ieftin.
Propunerea supărase în treacăt pe câţiva episcopi, care nu puteau renunţa cu înlesnire la mânăstirile din eparhie, scoase de subt autoritatea lor şi supuse radical instrucţiunilor şi
PUBLICISTICĂ
607
directivelor din Bucureşti. Cu trecerea ceasurilor, a zilelor şi anilor, ideea autorităţii micşorate a început să fie înţeleasă şi primită de preasfinţii episcopi. Din parte-i, statul, pentru întâia oară în vreo treizeci de ani, se gândeşte la mânăstiri şi călugări; în ajunul Crăciunului, care-i ziua de naştere şi de renaştere a Domnului, guvernul a încincit salariul călugărilor, ridicându-1 în noul buget de la trei lei pe zi la cincisprezece lei.
Ieromonahul care ne aduce ştirea schimbării punctului de sensibilitate episcopal, ca o victorie a cinului monahicesc, pune însă la grea încercare incompetinţa noastră în mântuirea legalităţilor organizate, cerându-ne să amănunţim într-un articol ca acesta, reglementarea viitorului regim călugăresc.
Evenimentul ipotetic se va petrece după normele curente.
Parlamentul atribuie, posibil, patriarhiei, toate chinoviile de rit ortodox.
Patriarhia invită, probabil, mânăstirile să aleagă câte doi, trei delegaţi, maici şi călugări, aproximativ cinci sute, adunaţi şi prezidaţi de patriarh.
Delegaţii aleg, probabil, dintre dânşii douăsprezece maici şi doisprezece monahi pentru întocmirea unei comisiuni permanente, se întorc la mănăstire şi lasă comisiunea să lucreze.
Comisiunea întocmeşte programul de lucru al mănăstirilor, adecuat resurselor economice ale regiunii, le industrializează, le selectează, înfiinţează şcoli de misionari utili minţii, intereselor şi sănătăţii obşteşti, misionari cuminţi, liniştiţi, lipsiţi de încruntări psihice şi de maladia flagelaţiunii, îmbrăcaţi iarna gros şi vara subţire, curaţi, spălaţi, hrăniţi şi iscusiţi în meşteşugul de a sta de vorbă cu toată lumea şi de a interesa-o.
Comisiunea va încuraja, fireşte, prozelitismul călugăresc, dându-se putinţa intelectualilor tineri şi bătrâni — tinereţea pune ton pe frumuseţe şi călugăriei - incomodaţi de lupta
608
TUDOR ARGHEZI
sălbatică pentru pâine, să intre în ordine ca într-o casă rezervată sufletelor muncite de o nelinişte sacră.
Şi, probabil, aşa mai departe...
Iar învăţaţilor generoşi, cu milă de făptura omului în două sexe, apărători ai bărbăţiilor şi ai feminităţilor constrânse şi care învinovăţesc călugăria de imoralitate fiziologică, Comisiunea maicilor şi a monahilor le va răspunde, probabil, cu bilanţul disciplină celeilalte: literatura coarnelor şi adulteriului; teatrul vieţii în trei, în patru şi în cinci; cronica tribunalelor şi a faptelor diverse şi presa politică, izvoarele de cultură şi de fericire ale unui public dezorientat.
1927
PAUL GUSTY
Actor în toţi actorii şi autor în toţi autorii, directorul de scenă al Teatrului Naţional s-a îmbrăcat în cincizeci de ani de activitate teatrală cu sute de talente şi mediocrităţi din care cele mai multe s-au mistuit. Toate bătăile inimii lui s-au petrecut timp de cincizeci de ani ca secundele unui ornic de părete cu cuc, în interiorul Teatrului Naţional.
în afară de meritele mai presus de elogii ale acestui director de oameni şi îmblânzitor de cabotini, înjurat de toţi camarazii lui şi respectat deopotrivă de toţi, să reţinem pentru elogiul suprem al domnului Gusty însuşirea masivă şi poate unică, la noi, a rectilinei sale stăruinţi. El şi-a ales un loc, odată, acum cincizeci de ani, în spaţiu, şi l-a îngrădit cu tibişirul şi a rămas pe el, neclintit, o jumătate de veac, şi într-un timp foarte îndelungat, în care nimeni nu a crezut în teatru, domnul Gusty a crezut şi l-a ajutat să devie. Nu trebuie să se uite că sărbătoritul de acum câteva zile, în jurul căruia s-au ridicat paharele
PUBLICISTICĂ
609
cu monogram guvernamental şi discursurile cele mai variate, a intrat în teatru într-o epocă de boicot şi dispreţ pentru profesiile artistice, când un lampagiu era mai bine plătit decât un actor şi când actorii nu puteau să bănuiască posibilităţile bugetului actual.
Domnul Gusty şi-a păstrat curajul intact, ca şi simplicitatea firii de om liniştit în tenacitate şi speranţe. Nici o înfumurare, nici o complicaţie peiorativă, nici o aberaţie sufletească sau intelectuală la acest profesor de artificii şi izmeneli tragice şi glumeţe. Dimpotrivă, o seninătate sănătoasă de bun gospodar şi de excelent burghez caracterizează pe cel care timp de cincizeci de ani a fabricat exclusiv strâmbături, păpuşi, lucruri pestriţe şi nebunii dramatice, fără să aibă despre sineşi altă opinie decât că munceşte. în imensa lui carieră, creatorul în multe privinţe al teatrului românesc, a ştiut să-şi păstreze până şi mustaţa.
Domnul Gusty rămâne însă dator tineretului o carte de educaţie practică: povestirea unei vieţi, aşa cum a fost purtată şi trăită.
1927
[B. SHAW]: MEDICUL ÎN DILEMĂ
Nici un criteriu, nici englez, nici franţuzesc, nu ne poate ajuta să verificăm dacă impresia este exactă. Interpreţii şi regizorul au călătorit însă, de când se joacă Shaw pe scenele europene, cu asiduitate şi cumpărând cravate şi parfume trebuie să fi importat în Bucureşti şi un punct de vedere din original.
Textul se menţine cu aproximaţie în toate actele la nivelul zeflemelii. Veridice sau nu, personajele şi împrejurările se împletesc şi se desfac după voile autorului, căruie îi place
I
610
TUDOR ARGHEZI
să se joace cu păpuşile fabricate de el - şi are acest drept. Shaw nu se lasă purtat de fatalitatea închisă în personajele sale, numai pentru satisfacerea unei logici şi a unui verism mecanic, învăţate la şcoala uniformă a teatrului clasic: el nu construieşte aşa cum se zice în toate gazetele cu reportaj dramatic; nu face roţi şi arcuri pe roţi, pentru transportarea elastică a unui subiect de la un capăt la celălalt al unei reprezintaţii. Acest meşteşug era îndeajuns de răspândit.
Shaw face mai puţin şi în acelaşi timp mai mult, liberat de reţete şi răzvrătind noţiunile teatrului. Personajele lui sunt menite să cifreze idei, clare sau inegale, sau concretizează fantezii. Pe masa autorului ele nu par să aibă mai multă importanţă ca nişte pahare, pe care le deşartă pe unele într-altele sau le răstoarnă, le varsă şi le sparge. Şi nici conţinutul nu-1 preocupă mai mult decât calitatea sticlei.
S-ar putea pune întrebarea: ce urmăreşte atunci autorul? Probabil că în afară de plăcerea că-şi caricaturizează publicul, nimic; dar şi substratul acestei plăceri este un început de artă şi justifică o activitate. Mânjiţi de toate lacrimile teatrale, copiate şi extrase unele din altele, spectatorii doresc să fie luaţi şi în răspăr.
Interpretarea actului al patrulea pare deci cu totul monstruoasă, zdruncină - ni se pare - intenţiile şi ridiculizează comedia scriitorului englez. în surâsul acestuia continuu se iveşte brusc un dinte stricat, o durere de măsele. Domnul Valentineanu, care a jucat aproape textual întregul act al treilea, vine grav bolnav şi moare pe scenă, ca în melodramă, în căruţa cu trei roate, care indică şi ea o ironie. Doamna Voiculescu plânge ca în cele mai izbutite scene de geamăt şi disperare din gerderoba domniei sale. Doctorii nu ştiu să servească laptele medicamentos. Singur reporterul unui ziar se găseşte în nota situaţiei (domnul I. Finteşteanu).
PUBLICISTICĂ
611
Bernard Shaw este, incontestabil, un scriitor extrem de inteligent; dovadă că ştie să râdă şi că dispreţuieşte gravitatea învăţătoare, care-i un admirabil apanagiu al intelectualului nerod. Or, din actul al patrulea, aşa cum s-a jucat în Bucureşti şi cum credem că nu se joacă, ar rezulta că Shaw e un mare dobitoc. Shaw este încă rău înţeles şi actorii trebuiesc ajutaţi să-l priceapă mai bine, ca să scutească pe autor de ieftina dezonoare de a-i solidifica şi înlemni ondulările şi rafinamentele inteligenţei.
Valoarea artistică a florilor artificiale nu consistă în imitaţia până la puful care îmbracă tulpinele plantei, traduse în ştofe şi hârtie. Imitaţiunea servilă e o eroare de cusătoreasă. în floarea artificială trebuie neapărat să se vădească materialul din care a fost întocmită, cu minciunile şi cu rigidităţile lui; cu sentiment şi ironie. De aceea o sorcovă din Piaţa „Sf. Anton“, confecţionată de o mahalagioaică din Bucureşti, este mai artistică decât un trandafir de catifea, purtat la guler de cucoanele noastre şi adus ca o pasăre într-o colivie din fabricile străine.
Bernard Shaw refuză să prezinte în teatru oameni adevăraţi, care din punctul de vedere artistic îi repugnă ca şi copiile de pe ei. El îi falsifică, urmărind un efect - şi vrea să se vadă că sunt falsificaţi, ca să fie mai apropiaţi de realitatea sufletească şi pentru ca onestitatea artistică a scriitorului să nu dea loc la îndoială.
Câteva puncte în zigzag. Ca întodeauna, relativ cu ansamblul, se aşează în cap veşnicul Cons. Nottara, căruia îi trebuieşte sărutat inelul ori de câte ori mai binevoieşte să joace. Domnul Demetriad, nesfârşit de melancolic, universal macabru, înveliş ambulant al unui suspin fără cauză. Baciul a pus cimpoiul pe dulap şi, după ce a tăcut, cimpoiul mai oftează, pentru că i-a rămas aer amorţit în burduf.
612
TUDOR ARGHEZI
Egal, precis şi agreabil reţinut domnul Antonescu, care stăpâneşte, în teatru, o nuanţă. Un croitor meşter a îmbrăcat pe domnul Bulfinski. Reminiscenţe bune de Belcot în domnul Calboreanu.
Doamnei Olga Ţăranu i se cuvine, după un spectacol fără buchet, o cutioară cu bomboane verbale. De altfel şi doamna Voiculescu va fi constatat scăderea galanteriei la spectatorii de după război.
Domnilor! trimiteţi pe scenă artistelor flori.
1927
[LOUIS VERNEUIL]: AZA1S
Ireductibila vocaţie a domnului Iancovescu s-a coborât cu câţiva coţi în pământ şi joacă pe strada Sărindar subt asfalt, cu aceeaşi elasticitate ca într-un turn de catedrală cu monştri cu ţăcălia de piatră. După doi ani de absenţă din circulaţia teatrală, regăsim pe domnul Iancovescu, dacă este cu putinţă, şi mai tânăr şi mai ager, şi mai spumant, în vreme ce pălăriile multora din confraţii lui se înmoaie şi psihologia pensionarului le ofileşte masca.
Pentru noi, care îi coacem o simpatie artistică veche, de pe vremea când domnul Iancovescu trecea drept foarte obraznic, ca să nu i se recunoască talent, este o sărbătoare să-l urmărim de-a lungul scenelor şi să-l aplaudăm furios, indiferent de piesa şi de autorul pretextat. Calitatea esenţială a bardului de atitudini şi încarnări, care-i Puiu Iancovescu, consistă în a covârşi sistematic pe autor, singurul autor încă necovârşit rămânând printr-un contract de sfieli reciproce subsemnatul, a cărui Safiâ a îmbătrânit.
PUBLICISTICĂ
613
Nu este vorba că şi Louis Verneuil, care a scârbit o sumedenie de gingăşii de foileton, ştie să facă o piesă ascultată şi întodeauna un act foarte bun din trei, unul de încurcătură şi altul meli-melo-sentimental.
L-am fumat deunăzi pe Iancovescu o seară întreagă în cel mai aromatic tutun al îmbelşugatului său temperament. De-a lungul piesei merge ca un satir juvenil pe o scândură săritoare, rupe unda, face vâltoare şi răscoleşte mărgăritare.
Scena în care fostul profesor de muzică, parvenit la opulenţă, îşi aduce aminte cu eleva lui de pe vremuri, în faţa pianului deschis, un trecut rezolvat cu întârziere, se petrece cu o puritate artistică unică şi meşteşugul ei şi puterea ei interioară se ivesc cu totul în afară din text.
în Arnis facem cunoştinţă cu vigoarea de plantă crustantă, înmugurită cu boboci încă nedesfăcuţi a talentului franca-mente exprimat al domnişoarei Caller.
întregul ansamblu, fără să excludem pe nimeni şi numin-du-1 mental pe fiecare artist în parte, este delicat armonizat.
1927
A. L. ZISSU: SPOVEDANIA UNUI CANDELABRU
Oamenii trăiesc în ceruri şi nu le văd, scăldaţi în miracolul luminii şi abrutizaţi de obişnuinţă. Pentru ei materia iniţială şi finală, prin care scapără fulgerul vieţii lor, e inexistentă. Inteligenţa şi sufletul li se petrec departe, izolate în magaziile cu sensibilităţi şubrede şi ireparabile, străine de lume, înlăuntrul căreia lumea, oraşele, civilizaţiile şi planeta dispar ca o crevetă într-un ocean.
614
TUDOR ARGHEZI
Bătut de vânt, omul se acoperă cu ziduri; înfierbântat de soare, el aleargă să se răcorească; zgâriat de frig, se refugiază la vatră; flămând, munceşte şi fură; sătul, se răsfaţă. De aceea, viaţa devine o pâine, un combustibil, o localitate; lumina devine o fereastră — şi toate virginităţile se traduc în obiecte şi cuvinte, banalizate, incolore.
în zarea fiecărui lucru trece totuşi scama impalpabilă a tainelor de veghe şi de păstrare. De la firul de nisip până la torentul prăbuşit în cântec de haos şi în hohote de îndemnuri şi de victorii de fiece minut, din catapetesmele munţilor pe râpi, toate lucrurile duc cu sine un înţeles şi câteva înţelesuri. Omul nu se prea turbură de şoapta lor, şi lăsat un moment fără teatru, fără joc de cărţi, fără politică şi vanitate, şi în patru ochi cu neînţelesele înţelesuri, insului i se urăşte.
Vulgar întrupate, aspiraţiile individului social nu trec dincolo de indiferentele lui metamorfoze, măşti şi păpuşi. Nimic din ceea ce constituie viaţa lui artificială, caducă şi de convenţie, nu-i apropie, în intervalul dintre momente şi realizări, sonoritatea timpului, ecoul misterelor ce-1 învăluiesc totuşi cu frumuseţi, răspunsul durerilor simţite în stihia de sus.
Omul actual se naşte ca muşiţa şi moare ca vrejul. Niciodată el nu a fost mai superficial şi mai lipsit de dimensiuni. Curiozitatea, câtă i-a rămas, i se risipeşte între două ediţii de gazetă, şi leşină în conţinutul unui fapt divers. Puterea care îl mai deplasa încă nu demult, pe schela lui sufletească şi îl silea să-şi ridice cadavrul la ceruri, să primească revărsările luminii, să puie zilnic un punct de diamant pe încheietura vieţii lui triviale cu viaţa unui univers, el a izgonit-o, pricină a unui control permanent deficitar, ce şi-l făcea sieşi.
Cartea domnului A. L. Zissu, Spovedania unui candelabru, nu seamănă cu nici una din cărţile apărute în româneşte. în ea spânzură de sus ancora cu şapte vârfuri, pregătită pentru luminile nestinse. Romanul acela de strict interior secret al
PUBLICISTICA
615
luminii, care nu mai face parte din nici un roman, din nici o carte, din nici o povestire - balul stelelor albe - care abia dacă este presimţit arareori în poeme, chemate singure să izbăvească prezentul de tragica lui mediocritate, — este condensat în întregime în cartea domnului Zissu. Unde începe, unde sfârşeşte cartea? Fără sfârşit şi fără început, ea-şi trage obârşiile, poate, din afirmaţia Scripturilor Vechiului Aşezământ: la început era Cuvântul. Evident conştient că în fragmentul cărţii sale curge spirala fără capete totală, domnul Zissu îşi desface şi grafic fiecare povestire, ca apele, ca uscatul, ca sunetul şi ca tăcerea, fără titluri şi de-a dreptul din substanţă şi din hârtie. Ca zarea şi câmpia, cartea sa începe din orice punct; din orice mărgăritar, ca şirul de mărgele; din orice picătură, ca ploaia; din orice frunză, ca murmurul.
Alături de timpul şi în mijlocul timpului nostru de oboseli deghizate, de agonii în redengotă, în domino şi în arlechin, domnul Zissu înfăţişează contrastul integral. Privirea acestui straniu scriitor porneşte de acolo unde ochiul liber se închide, unde binoclul lăcrimează, unde luneta şi microscopul se întâlnesc şi se măsoară, din plin întuneric, sau din plin răsărit: este de ales. Pentru acest artist, care-i mai mult decât un artist, totul poate să fie, dacă voiţi, nedozabil, incomensurat sau imperceptibil, însă nimic nu s-a iscat fără un sens care să covârşească rezultatul.
Pretutindeni în lumea domnului Zissu se zăreşte umblând în trăsură un personagiu cu coşul ridicat, într-un vehicul când minuscul cât melcul, când grandios cât coviltirul Tăriei. El suie firul de iarbă încovoiat, cu vârful cristalizat într-o scăpărare de rouă, călătoreşte pe treptele de lavă şi foc ale lui Miază-Noapte, străbate pământul subteran, face drum lung şi ramificat în continentul al şaselea, al cugetului nostru.
într-o societate intelectualizată, de frivolităţi sincere şi de farse pasionale, autorul Spovedaniei dispune de potenţa de a
616
TUDOR ARGHEZI
transforma cuvintele vocabularului uzual în nuclee de extract de gândire, în mingi de fier şi în lanţuri. Fără să jongleze cu uneltele, găureşte cuvintele, le umple cu metal personal şi le fixează grele. Umbra tunătorului Daniel rătăceşte câteodată prin silueta, pe bolţi, a scriitorului.
Autorul verifică în inteligenţă şi în literatură alt miracol, al florilor, pe care de-aşijderi omul social le-a uitat, de când le converteşte în jerbe, buchete şi coroane. Cu acelaşi pământ creşte morcovul, dalia, orhideea şi tulipa, fiecare plantă alegându-şi esenţial exact şi identic şi exclusiv ceea ce i se potriveşte. Domnul Zissu introduce în cuvintele limbii româneşti, simple şi obişnuite, arome de rădăcini astrale.
De la un cap la celălalt al cărţii, se iveşte constant fenomenul disproporţiilor dintre cuvinte şi precipitat. Cu treizeci de vocabule elementare domnul Zissu strânge într-o frază o idee de un volum care trece peste capacitatea normală a frazelor literare.
Citatele pot fi luate la întâmplare, ca nişte chibrituri, din orice pagină a cărţii. Ele vădesc în mod egal unanimitatea tonului, arhitectura senzaţiei şi exponentul de supercubaj. Cititorul iniţiat, căutător de elixire de tinereţi sufleteşti, îşi datoreşte luişi să citească Spovedania: o sută douăzeci şi patru de pagini mici, o sută douăzeci şi patru de tablete, de inscripţii, de poeme.
Revelaţia materialelor mistice din care este frământată personalitatea autorului, pare cu atât mai uimitoare cu cât domnul Zissu ar fi avut cuvinte binecuvântate să nu-şi singularizeze personagiul social, gândind cu o gândire proprie şi încercând expresia gândului ca un leac şi ca o speranţă.
Domnul Zissu nu este un profet sărac şi nici un profesionist obligatoriu al literaturii. Pe semenii noştri averea îi scuteşte îndeobşte şi de nelinişti divine, şi de cercetări
PUBLICISTICĂ
617
infinitezimale, şi de patimi abstracte. Domnul Zissu e un mare industriaş şi un administrator cu concepţii recunoscute de membrii diverselor consilii pe care priceperile sale le animează: dividendele construiesc un criteriu irefutabil. Ar fi interesant să se analizeze sentimentul de confuzie secretă sufletească al marilor acţionari grupaţi în jurul individualităţii vizibile a autorului, în momentul apariţiei volumului Spovedania unui candelabru, analog de altmintreli cu sentimentul de panică al confraţilor scriitori. între carte şi raportul de bilanţ, un om de afaceri cu bunul-simţ, ca şi un scriitor normal, distinge o prăpastie fără fund. Serviciul ce-1 face în treacăt domnul Zissu confraţilor săi săraci şi primitivi, reabilitându-i în opinia milionarilor rebeli la literatură şi profunzime, este inapreciabil.
Or tocmai personalitatea dublă şi triplă şi aparent contradictorie pentru bancheri şi boemi, un scriitor de sinteză împărecheat cu un sintetic industrial, tocmai acest paralelism vădeşte o putere întreagă şi un imperiu nou, a căruia noţiune educativă trebuie sugerată magnaţilor sociali, ca o justificare a existenţei.
Câştigul literaturii româneşti, în specie, este indiscutabil, şi putinţa limbii de a digera în celula ei o sensibilitate care până azi i-a rămas categoric înstrăinată, cinsteşte elasticitatea limbii noastre, dar şi pe autorul care i-a descoperit o încovoiere atomică nouă. Domnul Zissu nu este un creştin ortodox, domnul Zissu este un strănepot al Esterei, contimporan cu Noemia... în genere, scriitorii români de rit Iehovah s-au inspirat sau de la sursele şi locurile comune naţionale româneşti, producând, laolaltă cu colegii lor creştini, literatura hibridă de după Eminescu, sau din tendinţele mai recente ale literaturilor universalizate. Nici unul din ei nu a putut, sau nu a ştiut, sau n-a vrut să amestece ceea ce este preţios şi particular în ritmul valurilor lui Israel cu undele limbii româneşti.
618
TUDOR ARGHEZI
Acel complex de certitudini şi de îndoieli, de reflexe mobile şi încremenite, de obscurităţi luminate; de asprimi, de rigidităţi şi de tonalităţi, care constituiesc caracterul frumuseţii unice, crâncenă şi singuratecă, a primei părţi din Biblie, pustietate de piatră ascuţită subt sandalele Unului Dumnezeu, escortat de poeţi. Domnul Zissu, în inspiraţia căruia mistica nesfârşitului muncit să se desluşească se găseşte în stare de facultate nativă şi de autoacţiune, face în literatura noastră o transfuzie.
Un citat. David Gugumanul vorbeşte cu rabinul în Carpaţi:	Nu ştiam, nu bănuiam nimic. De ani de zile urc
coasta pentru a întâmpina zorile pe piscul pleşuv de colo, atât de aproape de Dumnezeu. Jos, în vale, între zidurile sinagogii, răsună glasuri mai plăcute Domnului, pe când aici, în această nemărginire, numai glasul meu păcătos urcă, cu zvonul dimineţii, spre tronul ceresc. Şi, pe când eu mă rog, ciobanul se roagă şi el din fluier, şi plânsul fluierului îmi tâlmăceşte tâlcul adânc al Şachritului, aşa cum nu l-am pătruns niciodată de jos...“
Cartea domnului Zissu este împăinjenită în cenuşiu şi negru. Ideile poartă un doliu delicat, ca insectele de noapte, zburătoare şi nemişcate, a cărora mantie de aripi, mai mari decât crisalida, tăinuieşte fiinţa dinlăuntru într-un contur imens.
1927
CONSTANTIN MILLE
Viaţa activă sporeşte avuţia certitudinii şi a îndoielii prin afirmaţie şi tăgadă şi în pulberea răscolită de luptă adversarii se lovesc şi se ucid pe ghicite. Dar când azurul a cernut bobul
PUBLICISTICĂ
619
mărunt al umbrei şi a strecurat colbul ridicat până la ceruri, rămân în ciur câteva scântei şi un praf de lumini siderale.
Secunda morţii nu seamănă cu nici un timp al duratei şi iscarea ei schimbă sunetul pietrei care a zburat, a căzut şi s-a oprit. Ceea ce a fost existenţă, devine o viaţă şi ceea ce fusese viaţă se face pildă. Constantin Miile are acum un început şi un sfârşit: între aceste două termene simetrice se pot însuma exponenţii cifrelor lui.
Deşi meşteşugul gazetăriei se învecineşte cu toate activităţile şi le însoţeşte pe toate, reprezintând cu o nobilă resignare un moment între literatură şi gândire şi un moment din circulaţia fiecărei opere şi acţiuni, Constantin Miile nu a fost un bărbat politic, nici un cugetător social, nici un scriitor şi nici măcar un gazetar în înţelesul lui Clemenceau, lui Harden sau al lui Rosetti (C. A.). El nu a strălucit cu o genialitate particulară în presă sau advocatură. El a fost mai mult decât atât şi a realizat incomparabil mai mult decât geniul agitat, clocotitor, provizoriu, instabil şi transfug. El a realizat un criteriu şi un nivel.
Este infinit mai uşor de mânuit o praştie sau o lance decât echilibrul unei balanţe. Constantin Miile este întemeietorul unei prese, care fiind în acelaşi timp socialistă, burgheză şi naţionalistă, nu a fost nici burgheză apăsătoare, nici naţionalistă şovină. El a creat presa respectului de oameni, de libertăţi şi de dreptate; a creat o opinie publică şi o mentalitate. Acţiunea lui s-a tradus în viaţa publică printr-un spor progresiv de civilizaţie; ea trebuie categoric precizată acum când tendinţele unei părţi din presă năzuiesc la obscurantism.
Constantin Miile a fost un mare cetăţean; un cetăţean în sensul francez, helvetic şi american al acestui cuvânt degenerat.
Constantin Miile a fost un îndrumător.
1927
620
TUDOR ARGHEZI
„DOMNULE MINISTRU!...“
Devenisem în tinereţe secretarul de încredere al unui ministru. Eram destul de inteligent, elastic şi activ şi mă pricepeam să scap insensibil pe patron de relaţiile inutile. Numesc relaţii inutile toate acele contacte şi încercări de care nici un om de guvern nu este scutit, interpretate la rubrica intereselor noastre politice cu o cifră de neant. Zic interesele noastre, pentru că activitatea mi se identificase cu necesităţile marelui bărbat, pe care îl serveam, şi în inima mea vibrau, ca într-o centrală cu numere infinite, toate soneriile partidului respectiv.
Buna mea creştere constituia un tampon între plictiselile, câteodată violent erupte, ale ministrului, şi vizitatorul eliminat, învăţasem prudenţa de a îndulci, în ceea ce privea pe solicitator, rigorile provizorii. Mi s-a întâmplat să fiu brusc delegat să caut pe un cetăţean, care, după hotărârea momentană a ministrului, trebuia înlăturat cu doi ani mai nainte, şi de mai multe ori patronul s-a văzut întemeiat să mulţumească succeselor mele de tact. După observaţii la sursă, politica nu consistă în a emite şi respecta idei, principii şi programe, ci în a cultiva un echilibru. Uneori cel din urmă dintre proşti se transformă, în mâinile bărbatului politic, în calitate concretă.
Aşa de pildă, la fereastra ministerelor, gravitează pâlcuri de sateliţi, de-o formaţie, într-altfel inexplicabilă, tineri precoci, personalităţi de berărie, similirevoluţionari, intelectuali. Să nu-i supărăm niciodată! Politica păstrează oamenii de tot calibrul, ca bunul gospodar cuiele ruginite şi sfoara. în politică există meşteşugul bucătarului de a întrebuinţa pentru o trufanda recentă rămăşiţele şi curăţiturile de pe zgârciuri şi unelte, şi numai în dependinţele teatrului se mai văd personagiile stranii şi complicate din subsolul cârmuitorului de oameni. Insul, asemănător câinelui pribeag, evoluează, prin labirintul statului,
PUBLICISTICA
621
cu chelie şi chică de jur-împrejur, şi cu ghiozdan, alături de tinereţea guturală şi sclipitoare, sosită din Paris. Costumul de import, cu umerii perpendiculari pe guler şi de trei ori mai laţi decât şoldul, încheiat în triunghi, ca un zmeu, stă de vorbă cu pantalonul fără nasturi, cu blana jerpelită, cu pardesiul bolnav, schimbând opinii, impresii şi fumuri de ţigară.
De altfel, panaşul ţigării este emblematic şi conţine o psihologie. Un solicitator care vine să ceară parale pentru o lucrare politică, socială, naţională, de cea mai mare însemnătate, apare încălţat într-o copită scâlcie nămoloasă şi îşi goleşte accelerat nasul sau tamponează laptele ochilor, covăsit în colţuri, cu o batistă de contraste, cocoloşită ghem, ca un sfert de ziar. Dacă aprinde o ţigară, luată de la un vecin, în anticamera ministrului, populată cu provincie şi capitală, el arborează un prestigiu compatibil cu conştiinţa de sineşi integrală, şi pe făptura lui insignifiantă şi orgolioasă lipeşte un afiş, un prospect, o declaraţie de superioare egalităţi. Pe mine, care nu am fumat niciodată, acest fum ieftin al solicitatorilor conştienţi şi valoroşi m-a sufocat, însă am surâs întodeauna, ca şi cum păstram exclusiv plăcerea, pentru mine, de a fuma din nou şi colectiv vapoarea de nicotină trecută prin gâtlejul lor puturos. Mai mult, vizitatorilor noştri le distribuiam cadouri indirecte, cutii cu chibrituri, presărate în dezordine printre hârtii pe biurouri. Ei aprindeau, şterpelind câte o cutie. Astfel, în buzunarul audienţilor noştri noi introduceam un obiect care nu le aparţinea, plătit de noi, căpătând, în baza rezervei mintale şi a specualţiunii asupra lucrului în sine, noţiunea compen-sativă că dacă nu vom izbuti să-i satisfacem - regulă aproape generală — le-am dat în schimb ceva, un motiv, o cutie de chibrituri sau mai multe. Unii solicitatori ne vizitau, cu asiduitate şi fără să dezarmeze, câte nouăzeci de zile în şir, luându-ne, prin urmare, câte nouăzeci de cutii de chibrituri, cel puţin. Faţă de aceştia regretul nostru nu mai putea să
622
TUDOR ARGHEZI
funcţioneze: cererea lor rămânea satisfăcută mental, pentru noi, printr-o echivalenţă, măcar în număr dacă nu în volum.
Dar miniştrii sunt uneori abuzivi. Politeţea mea îl îndreptăţise pe al meu să-mi impuie servicii neconforme. Le-am executat totuşi cu aceeaşi neutralitate şi decenţă cu care îl obişnuisem în chestiunile de stat. într-o zi mi-a comandat un crap de şase kilograme, pe care i l-am transportat acasă cu seninătate, împrumutând peştelui cumpărat din piaţă o situaţie diplomatică şi improvizând, în ce priveşte mândria mea socială, alibiul că el putea să fie prins în Dunăre, în momentul când se însărcinase să ducă pe dedesubtul apei un manifest sediţios, înghiţit din spirit de sacrificiu, ştiind perfect că, ajungând la destinaţie, va fi spintecat pentru a i se scoate, odată cu icrele, textul secret. Drept vorbind, omul politic şi secretarii acţionează complet ca o maşină de cusut, şi în vreme ce acul fin parcurge muselina nouă, cureaua şi angrenajul sunt năclăite de unsoare: una fără alta nu poate să meargă.
Murise un general, care acum nu mai putea să însemne nimic mai mult decât o fotografie. Ce poate fi mai caduc şi mai lipsit de puteri ca o fotografie de general? Ministrul era în guvern. M-a chemat.
-	Să te duci să mă reprezinţi, la orele două, îmi porunci ministrul. Iei parte la ceremonia din biserică, iei cupeul meu şi, ajungând la cimitir, scoţi în relief, într-un mic discurs, meritele excepţionale ale generalului. Să relevezi că amintirea lui rămâne vie în inima noastră a tuturora. A fost un mare necunoscut!
Am plecat cu ideea acestei vii amintiri, care, într-un fel, ţinea locul personagiului şi însemna că faptul morţii nu era chiar un dezastru, de vreme ce rămânea neştirbită silueta lui de văzduh. Am scris repede uri discurs şi m-am îmbrăcat de ceremonie. Pentru că nu aveam timp, am îmbucat, pe când
PUBLICISTICĂ
623
mă rădeam, un corn şi un baton de ciocolată, care mi-au trecut în stomac cu un uşor miros de Colgate.
în sfârşit, găsesc cupeul, după o jumătate de ceas de slujbe religioase, care, prefectul, printr-un paracliser, a intervenit de trei ori să fie scurtate la minimum, generalul începând să se strice. Amestecul de flori, de tămâie şi de miros de cadavru răspândeşte o aromă, care, pe mine, mă ameţeşte şi mă leşină, împrospătarea aerului m-a înviorat. M-am suit în cupeu. Porni convoiul. Erau treizeci şi două de cupeuri, care reprezintau, fiecare, câte o personalitate, şi în al treizeci şi doilea mă găseam eu, locuitor al acestui cătun mobil, de celule pe roate, pornite în urma carului funebru, lustruite şi negre. Nu prevăzusem să iau cu mine o carte, ca să citesc, cu toate că-mi dam seama că nu orice lectură se potrivea cu nişte împrejurări atât de monotone. între mortul care provoacă durere şi între însoţitor, pe care îl munceşte urâtul, nu se putea ca arlechinul vieţii să nu puie contrastul obositoarei lui contradicţii.
îmi părea rău că nu fumez, ca să fi umplut cutia capitonată a birjarului de pe capră cu talajul frizat al fumului de tutun. O jumătate de ceas întreagă contemplai prin cristalul cupeului spatele vizitiului, îmbrăcat în catifea albastră, şi biciul drept şi înflorit în vârf ca o chiparoasă. Citii de nenumărate ori regulamentul poliţiei şi tariful, tipărite pe o cartă prinsă de rama unui geam, un cod sfârşit cu ştampilă şi trei semnături. Mi-ar fi trebuit, ca să treacă timpul, o povestire cu bandiţi sau cu peripeţii torenţiale. Nu găseam nici o pricină capabilă să-mi întreţie imaginaţia şi pe care să o dezvolt. Existând, probabil, armonie între împrejurarea pe care o trăieşti şi gândurile ce-ţi vin, cele mai supărătoare evenimente ale experienţei se prezintau în panorama mea sufletească şi se repetau. Ca să alung câteva insistenţe de acest gen ale mecanismului suvenirii mele, a trebuit de câteva ori să mă ridic şi să mă trântesc pe canapeaua cupeului, nădăjduind să demontez piesele din
624
TUDOR ARGHEZI
ansamblu. Am fluierat. Am cântat. Am înjurat. Nemaiputând să parcurg străzile inactiv, m-am dat jos din cupeu şi am căutat într-alt cupeu un tovarăş, cu care să pot şedea de vorbă. Toate cupeele erau goale, afară de al episcopului. Preasfînţitul dormea ca un înger. Familia generalului fiind în streinătate, înmormântarea se consuma strict oficial. De la un moment încetase şi muzica militară, căci nu mai avea cine să o asculte: intrasem într-o succesiune de mahalale. Câtva timp umblai pe jos, dar, ridicul în costumul meu de gală şi cu decoraţiile puse, trebuii să mă sui în cupeu.
Din fericire, trecând un negustor ambulant, l-am oprit şi l-am suit în cupeu, şi am cumpărat de la el diverse obiecte: un pistol cu capse de hârtie, o oglindă de buzunar, o băşică de cauciuc cu ţiuitoare şi o minge cu sfoară de elastic, care când o arunci înainte vine îndărăt. Dădui jos pe negustor şi, până la cimitir, am lucrat cu aceste aparate. Acela care m-a satisfăcut în special a fost mingea cu sfoară de cauciuc, ca o portocală cojită. Prinzând-o pe degetul mijlociu, am repetat de zeci de mii de ori circulaţia dublă a mingii, înainte şi înapoi, până ce... am uitat.
Somnul meu a fost însă copleşitor, şi lipsa de atenţie a participanţilor din ordin, totală. Nu am ştiut însă când m-am oprit, nici când a fost scoborât generalul în pământ, nici când s-a făcut noapte, nici când s-a risipit convoiul. în absenţa tuturor invitaţilor, nici birjarul meu nu se mai gândise la mine. M-am deşteptat în curtea lui, pe când se deshămau caii, şi am scos capul pe portieră.
Birjarul, venind de la o înmormântare, rămase o secundă halucinat, cu felinarul ridicat în dreptul jobenului meu. Şi, venindu-şi în fire, strigă, înspăimântat de ideea autorităţii:
-	Domnule ministru! Domnule ministru! pe când eu însumi nu parveneam să mă dezmeticesc din îndoiala dacă
PUBLICISTICĂ	625
eram eu, într-adevăr, secretarul, sau dacă nu eram însuşi ministrul.
Birjarul a înhămat caii din nou şi m-a dus acasă. Mi-era o foame de lup.
[EDOUARD BOURDET]: PRIZONIERA
Rafinamentul Mărioarei Ventura ne aduce anul acesta, pe o targă, sufletul complicat al unei femei osândite, repudiată de burghezie şi excomunicată de sinoade. Nesimţitoare la clasica deprindere a curcii, de-a confecţiona ouă cu sprijinul unui curcan, bestia ei se complace în ritul, satanic aristocratic, al unei perversiuni insulare. Frigidă faţă de bărbaţi, ea se găseşte subt dominaţiunea despotică nu atât a unui instinct răsturnat cât mai ales a unei femei, în voia căreia manechinul pasional se lasă furat ca de o apă adormitoare. Autorul are grija suprem artistică să nu introducă seducătoarea pe scenă, lăsând-o confundată cu întunericul, care înconjură piesa vizibilă cu o circonferinţă, cu puncte tangente în magie şi fatalitate.
E un caz, poate, de cerebralitate şi mai puţin de stupoare a simţurilor, mecanizate prin repeţirea monotonă, generaţie cu generaţie, a unui act moral şi incurabil. E cazul deviaţiunii în sensul anarhiei, al unei tinereţi mortificate prin studiu şi reflexiune, mai frecvent decât se cere şi la un grad atenuat, observat la intelectualii cei mai recenţi, în epoca tunsorii a la gargonne, când sexul nu mai este de-ajuns nici singur, nici asociat cu contrariul lui şi se traduce prin tendinţele politice şi artistice ale unei estetici monstruoase.
Există un avant-goüt al imaginaţiei, confirmat de documentul literaturii, despre toate fericirile care pot lua în
626
TUDOR ARGHEZI
primire viaţa unui spirit adăpat la marile izvoare din creştetele fîlosofiei — şi naturi obţinute prin afinare, pe care aceste fericiri le lasă indiferente. E linia în care începe panta: sinuciderea, revoluţia, morfinomania, dictatura sau viciul alambicat, forme sau numere de vitalitate, ale uneia şi aceleiaşi perversiuni, de la minte.
Din cele trei acte ale Prizonierei, primele două sunt nişte bijuterii în acuarelă. O pensulă fină spală şi degradează culorile cu o tranziţie catifelată. Situaţiile sunt marcate pe plăci de ivoriu care se îmbină egal. Rareori un constructor de viaţă şi de evenimente sufleteşti a dat cu suprafeţe mai strict succesive şi cu rotunjimi de muchii mai pure, un aglomerat atât de unitar şi de armonic. Domnul Bourdet, pe care avem ignoranţa să nu-1 fi cunoscut până azi, aparţine unei elite poetice restrânse şi nu am fost prea miraţi să-l auzim contestat şi judecat din punctul de vedere al pornografiei.
E regretabil numai al treilea act, care de obicei culege şi amplifică sonorităţile aliate din primele două acte. Deşi terminat cu o frumuseţe nouă, plecarea pură şi simplă a personajelor, fiecare întorcându-se în roba fatalităţii personale, mai puternică decât ruperea voluntară şi artificială a destinului, revenirea amantei şi violenţa soţului constituie materiale de durată şi un balast.
E remarcabil că se poate face dramă fără asasinate, răzvrătiri şi sinucideri, fără urlete şi canoane, fără copilăriile brutale şi dobitoceşti utilizate, prin imitaţie vie, de către toţi autorii bâlciului teatral.
Domnişoara Ventura şi-a desenat personajul cu o schematică a liniei, a expresiei şi a temperaturii, neînchipuită. Mişcarea ei, tonul vocii, tăcerile, insistenţele, toată flora stilizată de seră a jocului ei incomparabil, s-a realizat în monograme,
PUBLICISTICĂ
627
stanţe şi stampe în gravuri, filigrane şi ajure, în petale de porţelan şi mătase, şi în spume de aur.
1927
CÂINELE ŞI MAICA DOMNULUI
Seară de iarnă, noapte de îngheţ. Termometrul s-a scoborât la douăzeci de grade.
Dinaintea teatrului cu afişe mari în culori, se clatină pe picioare un câine mare negru, diformat de mizerie. E un animal compus ca o păpuşă de cârpe, din petice flocoase, croite prin sfâşiere. Un şold întreg năpârlit subt unghiile de sticlă ale vântului care zgârie în zigzag, pare dezvelit demonstrativ. Gulerul de blană lipseşte, ca la cloştile pleşuve. Ca o căciulă strâmbă, capul porneşte într-o parte şi, după peria de cuie a crivăţului, porneşte şi laba câinelui să scarpine carnea cenuşie, de struguri stricaţi.
Artificializat şi monstruos, formele speciei topindu-se în schiţele primitive, din care progresiv s-au extras şi delimitat conturele tipice ale naturii, câinele stă de două ore în lumina electrică a faţadei, cu ochii către afiş. Coli imense de hârtie reprezintă un rând de fete rumene, de varieteu, dansând pe jumătate nude, într-un picior, şi încovoind pe genunchiul ridicat cu dantelă elasticitatea unei cravaşe. Nu te-ai mira să vezi animalul morfolind în colţul gurii coada unei lulele, atât e de umanizată fiinţa lui ţărănească de noctambul zdrenţuros. El aminteşte, în faţa reclamelor luxoase şi a becurilor de electricitate, instinctul cerşetorului admirator şi resemnat, care totuşi dă târcoale unui harem de toleranţă, mulţumit a zări din când în când, apărând în perdele, cochetăria şi fardul ieftin al unei bucătărese, convertită la ritualul pasiv de odaliscă. O
628
TUDOR ARGHEZI
atmosferă îl învăluie, îl îmbată şi îl reţine. în abdomenul marelui public, îmblănit în cojoaca sălbăteciunilor ucise cu cloroform, mirosul lui subtil şi aproape mistic descifrează aromele interzise, maionezele, pateurile consumate la cină şi fripturile procurate oraşului prin asasinatele din Abator.
Mai departe, răzimată de grilajul unei grădini cu ramurile goale, aşteaptă pe asfaltul îngheţat al trotuarului o femeie puţin îmbrăcată, cu gleznele fine, cu obrazul oval, purtând iconografic pe un braţ, dedesubtul subsuorii, un copil adormit. Figura pruncului, înfăşurată într-o basma albastră, e vânătă, şi creştetul capului a îngheţat. O durere nefăţarnică a copleşit femeia, şi sânii ei de Madonă doborâtă au îndatorirea să hrănească, în vederea viitoarelor constrângeri sociale, pruncul abia smuls din pântec şi ridicat din pântec la piept. Maica Domnului cerşeşte fără să ceară, indiferentă la dania rară sau la nepăsarea trecătorului cu şoşoni şi şubă, legănând cu trupul ei de schelet înfăţişarea unui Iisus care visează.
Am improvizat, după cărţi şi tablouri, un şir de îngeri răpind copilul şi femeia din zăpadă şi ducându-i într-o casă gătită cu lumini şi veştminte, cu o masă albă, pusă în mijlocul odăii, şi cu paturi curate, dedesubtul cărora şi câinele se va fi strecurat.
îngerii au murit, casele basmelor şi ale Paradisului s-au surpat, mânăstirile săracilor au fost schimbate în cimitire şi puşcării. Ca şi câinele, Madona e pe vecie pribeagă şi străină. Ea trebuie să caute în pomana trecătorului şi în gunoi hrana puturoasă ce-i lipseşte, şi trebuie să se certe cu câinele pe oasele aruncate din restaurantul vecin, unde orchestra bate cântece americane.
Am întrebat pe Dumnezeu: „Cine are dreptul să cânte, să se bucure şi să trăiască, atâta timp cât Madona cerşeşte?“ Şi am auzit aplauzele, ca o cădere de pietre, izbucnind în teatrul de varietăţi, pentru a răsplăti glorios dansul hipnotic, cu rigidităţi
PUBLICISTICĂ
629
ritmate, ale unui negru înlănţuit cu o englezoaică blondă, într-un angrenaj de manivele cuplate.
Am îndemnat pe câine: „Repezi-te, muşcă şi sfâşie. Intră în teatru şi tăvăleşte dansatorii, orchestranţii, actorii şi autorii, şi măcelăreşte-i cu măselele tale bine ascuţite.“ Şi câinele a rămas să se legene ca o fantomă în patru picioare, între afişele roşii şi becurile albe.
Am strigat din peştera sufletului meu, către femeie: „Scoală de jos! Aruncă-ţi capul pe spate. Adună o poală de bolovani şi, strângându-ţi pruncul subt ţâţă, fă-ţi mâna praştie şi lapidează. Dărâmă, nimiceşte, devastează! Unde nu ajunge piatra, pune dinţii şi rupe. Rupe ochii, rupe buzele, rupe înghiţitoarea, deschide răni în obraz adânci.“ Şi a rămas femeia pe jumătate îngenuncheată, a plâns, şi gerul i-a îngheţat lacrimile pe bărbie. Şi-a scos ţâţa din zdrenţe, ca o pungă cu câlţi, şi a pus-o în gura pruncului, care s-a deşteptat în larmă. Publicul ieşea de la teatru.
Şi spusu-i-am sufletului meu, atunci: „Dar tu?“ Şi sufletul meu aprinse o ţigară, la focul luceafărului scăpărat în bolţi.
1927
[GEORGE DE PORTO-RICHE]: OMUL DE ALTĂDATĂ
Omul de altădată este Le vieil homme al lui Porto-Riche, şi Porto-Riche e acel domn de odinioară, amator de literatură şi teatru şi autor al unei piese celebre, care a dat de lucru admiraţiei europene. Pentru teatrul francez domnul de Porto-Riche fusese un fenomen de obscurităţi şi mintea lui purta un lacăt care se descuia numai cu cheile de aur. El născocise situaţia dramatică a fiului minor, îndrăgostit de
630
TUDOR ARGHEZI
ibovnica tatălui său şi asemănarea la figurat a suferinţei copilului cu suferinţele mumii lui. O situaţie pur literară şi nu de cea mai bună literatură, care se tămăduia cu altă literatură, a unei sinucideri, de Werther degenerat.
Poate că titlul a contribuit mai mult decât cele patru acte, care l-au suportat, la impresia că autorul spunea mai puţin decât putea să gândească şi că în palma lui închisă păstra nevăzuta gamă a unui simbol în igniţiune. într-adevăr, în vreme ce piesa se petrece cu femei, într-o atmosferă de lichelism părintesc artistic, titlul evocă, prin scufundarea lui într-un trecut adânc, o lume de frescă şi o putinţă miraculoasă. Este ca şi cum un client străin ar intra într-o bărbierie mică, atras şi amăgit de firma „Palatul cu oglinzi“.
V-aţi închipuit vreodată un adolescent bleg iubind cu o pasiune învierşunată pe o cucoană măritată, cu care tatăl lui se ciuguleşte prin colţuri? în piesa cu pricina, cucoana pictează - oh!que cest beau!- un părete cu corpuri fructificate în ramurile unui copac, pictura decorează un panou de simili-prăvălie cu marfă de cărţi, şi tatăl şi fiul cântă la piano şi ghitară împrejurul cucoanei pe care o bat în cap cu petale de roze. Ceva mai dulce în nota delicat sinistră era imposibil de găsit. Dar poate că v-aţi închipuit altceva: un băiat cu pantalonii scurţi care îşi mângâie muma că este înşelată de tatăl lui cu femeia iubită de băiat. Nu ne vine sa credem. Singur împăratul Neron se pretinde că a bătut pe de Porto-Riche, simţindu-se desfătat, ca un bărbat în puterea vârstei, de câte ori muma lui frumoasă îi desfăcea scutecele şi-l spăla de rămăşiţele unui ombilic lepădat de curând.
Pe verso oblonului unei vile, doamna curtrzană pune semn că amantul poate să intre, două fiori de iris cu cozile încrucişate: c'est Magnifique!
Declaraţia de dragoste a puştiului conţine o sută de mii de tirade. El iubeşte întâi corporal şi cam ca pe bulevarde, pe femeia măritată, subliniază a şti că este măritată şi paralel cu
PUBLICISTICĂ
631
această sensibilitate specială de imberb creşte torentul romantic sentimental şi lirico-tuberculos, care se umflă, răpeşte şi te dă cu capul de stânci. El citeşte pe Goethe însă frecventează pe le Maquereaux. Băiatul ăsta, stricat şi şubred, e copilul unei femei permanent chinuită de soţ şi care a vegheat şaisprezece ani la educaţia vlăstarului.
Nimic mai trist la un scriitor de povestiri şi dialoguri, decât factura imaginativă, condusă de o inteligenţă fără fantezie şi invenţii adevărate. Cremenea creierului scapără întuneric şi praf, autorul împrumută limbajului steril un ifos de mari descoperiri şi atitudinea lui de boxeur limfatic caricaturizează o situaţie existentă.
Ce a putut să determine pe domnişoara Ventura să înscrie în repertoriul stagiunii domniei sale, alături de Prizoniera, o piesă îmbătrânită fără vreme şi descompusă înainte de a-şi fi terminat cariera, ca Omul de altădată? Aci simbolica imitată alternează cu melodramaticul instinctiv, efectul de calitate, livresc, este înconjurat de un efect lacrimogen.
Negreşit că marea Ventura a fost pretutindeni pusă ca un sigiliu, pe giulgiul imens al Omului de altădată şi al autorului, care s-a îngropat odată cu el. Dar momentele când acţiunea artistei nu poate izbuti să înlăture agoniile şi înecurile cu pământ ale scriitorului, se vădesc pretutindeni, ca nişte cimitire miniaturale. Biruind-o întodeauna, mediocritatea scrierii dramatice biruie în realitate necontenit. Sunt pauze şi nedumeriri în magiile domnişoarei Ventura, provenind exclusiv din text, fără să le uităm nici pe cele iscate din ansamblu şi asimetrie. în Prizoniera, unde mătasea de păianjen a Venturei se desfăşura în singurătate şi împrejurul personajului său împresurat de bătaia de ceasornic a nopţii, artista şi-a parcurs personajul, de la un capăt la celălalt, la nivel egal. Dincoace, domnia sa se bifurcă, se trifurcă şi se multifurcă. Cu domnul Finţi domnişoara Ventura trebuie să se lupte în toate actele, piept la piept, ca o Leda cu un gâscan
632
TUDOR ARGHEZI
uriaş, nervos şi vociferant, stăruitor şi neînduplecat în polemica lui cu destinul. Nu s-a găsit un copil mai puţin afurisit şi jactant, în teatrele din Bucureşti? Personal ne-au indispus şi două detalii de fizionomie la domnul Finţi: privirea voit alcoolică şi camforată, punctată cu absint, şi nasul, cu totul nepotrivit în rol: un nas zbârcit ca un deget de mănuşă cu vârful mai lung decât falanga, un moale nas de cârpă. Dacă tragem de vârf, înţelegeţi ce se întâmplă.
în ce priveşte pe domnul Bulandra, de puţine ori a putut fi domnia sa văzut mai circulant, mai viu şi mai divers, într-un spaţiu nu mai întins decât o batistă. Pripeli exacte, zăpăceli definite şi o violenţă, la cutia biuroului, răscolită cu trofeele secrete, foarte bună. Inteligentul joc ponderat al domnului Maximilian avea de suferit numai de pe urma coaforului lipitor de barbeţi, inabil şi grosolan. O cochetărie succesiv senzualizată şi remarcabil povestită a distribuit pe talere de porcelan doamna Zimniceanu, chemată să decoreze atmosfera de lăcomii şi apetituri care furnică piesa şi-i pune spasm. Bomboanele, fursecurile, vaniliile, cremele şi gulerele frizate, de foiţă, în care şi-a prezintat evoluţiile, momentele, ispitele, nazurile şi diavoliile rolului domniei sale, au fost fascinante.
Nobil desen, de sobră expresiune, concentrat liniştită, doamna Marietta Sadoveanu.
încă o dată a lipsit darul buchetelor pe scenă - şi încă o dată a fost urât.
1927
MARIA
• Cucoană, nu ştiu ce să mă fac. Sunt însărcinată.
-	Ce spui, Mario? Nu ţi-a fost ruşine?
PUBLICISTICĂ
633
Maria era de optsprezece ani, avea un trup atletic şi pasul greu, de cal de povară. Totuşi, pe un gât subţire, figura ei, de copil de ţâţă, exprima, cu ochi foarte albaştri, de păpuşă, şi cu obrajii rumeni ca o cărămidă, o nevârstnică naivitate. în picioare, Maria semăna cu o umbrelă închisă, terminată cu o măciulie de agată. Se găsea în serviciul cucoanei de unsprezece ani, şi fusese luată de-acasă, din sat, de la părinţi.
-	Sărut-mâna, cucoană, să mă iertaţi, nu sunt de vină eu.
-	Cum nu eşti de vină? Ai fost şi tu puţin amestecată.
-	Sărut-mâna, nici nu ştiu cum s-a întâmplat.
-	Ai visat ceva.
-	Dac-ar fi din vis, nu ar fi fost poate nimic, răspunse Maria, ducându-şi, a gândire, o mână la gură.
-	Ai băut după cineva.
-	După bărbat?
-	Sau după femeie însărcinată.
-	Da. Am auzit că se ia...
-	Aşa se ia şi oftica, Mario.
-	M-am gândit, sărut-mâna, în toate felurile. Să mă bată Dumnezeu că nu înţeleg.
-	Ia mai gândeşte-te o dată bine, până mi-i aduce cafeaua.
-	Poftiţi cafeaua, cucoană. Cât am râjnit, m-am tot gândit.
-	La ce te-ai gândit, Mario?
-	La ce v-am spus mai devreme. M-am gândit că poate este... secretarul.
-	Ce secretar?
-	De-alături... de la advocat.
-	Zău?
-	Zic. Poate că nu o fi.
-	Ce legătură între bucătăria ta şi secretarul advocatului?
-	îi duceam dimineaţa câte un ibric cu apă.
-	Din bucătăria noastră?
-	Da, din bucătăria n... dumneavoastră.
634
TUDOR ARGHEZI
-	Nu ajunge să duci apă cuiva, din bucătăria noastră, ca să rămâi însărcinată.
-	Vorbesc şi eu, cucoană. Poate că a mai fost câte ceva. O dată i-am dus şi o linguriţă.
-	Cred că ţi-a dat-o înapoi. Dar ce-are a face o linguriţă...
-	Sărut-mâna, era şi o boabă în linguriţă... de dulceaţă.
-	Din dulceaţa noastră?
-	Din dulceaţa dumneavoastră.
-	Frumos îţi şade, Mario, să iei din casă şi să duci la vecini. Totuşi, nu ajunge să dai o linguriţă şi un bob de dulceaţă, ca să rămâi grea.
-	Era o linguriţă plină, sărut-mâna... cu vârf.
-	Nici o linguriţă plină nu era de ajuns.
-	Mă tot muncesc şi nu aflu nimic. O fi din mărţişor. Mi-a dat un mărţişor.
-	A! ţi-a dat şi un mărţişor?
-	Să ştiţi că aţi ghicit! Când mi-a dat mărţişorul i-am făcut şi eu, sărut-mâna, un cozonac... mic de tot... numai atât... nu vă supăraţi. I l-am dus într-o dimineaţă, pe tavă, cu o cafea cu lapte.
-	A fost într-o zi când nu ştiai ce s-a făcut cu smântână?
Maria lasă ochii în jos, îngălbenită de teroare.
-	Dacă aş fi ştiut că ciupeşti, Mario, nu m-aş mira. Până azi nu te-am prins cu nimic.
-	Să mi se usuce mâna dacă am furat vreodată ceva...
-	Numai tu spuseşi cu gura ta câteva. Câte or mai fi rămas nespuse...
-	Drept e, cucoană, văd şi eu acum, sărut-mâna, dar când am luat nu mi s-a părut că fur, mi se părea că dau în dar...
-	Ţi-a cerut el?
-	Nu mi-a cerut niciodată, i-am dus eu, de la mine. Am făcut tare rău, cucoană, nu este aşa, că am luat şi nu v-am spus? Ca să ştiu.
PUBLICISTICĂ
635
-	Dacă nu te-a învăţat să iei şi dacă nu te-ai simţit tu vinovată când luai, nu ai făcut nici un rău, Mario. Dar ai făcut rău că ai rămas borţoasă. Ce-o să zică maică-ta când s-o afla?
-	Mai spuneţi o dată, sărut-mâna. Cum? de-aia am rămas eu grea?
-	îmi închipuiesc.
-	Vedeţi, până-acum nu m-am gândit la mama: ce-o să zică mama?
-	Nu mai plânge, Mario. Ai făcut-o, ai făcut-o. Ar fi fost bine să nu o faci, dar odată ce-ai făcut-o...
-	Nu am făcut nimic, bătu-m-ar Dumnezeu, sărut-mâna.
-	E băiat frumos secretarul, Mario?
-	E oacheş, cucoană, şi, se vede, de neam bun: îi sunt mâinile albe.
-	Ticăloaso! îl iubeşti.
-	îl iubesc? Nu ştiu... Credeţi că-1 iubesc?
-	Nu vezi că te fâstâceşti când vorbeşti de el?
-	Ziceţi că mă fâstâcesc? E om mare, cucoană, scrie mereu.
-	N-ai mai iubit pe nimeni niciodată, Mario?
-	Ba da... Pe Miţuc.
-	Pe pisoi?
-	Nu-i mai ziceţi, cucoană, pisoi, că mă înţeleg cu el mai bine decât cu un om.
-	Pe altcineva, pe cine ai mai iubit?
-	Afară de Miţuc, nu ştiu, cucoană.
-	Mario. Ce făceai când te duceai la el?
-	Nimic, sărut-mâna. Stam în faţa lui şi-i spuneam: „Ce bine e la dumneata, domnule!“
-	Şi ce-ţi răspundea el?
-	întâi, se uita la mine. Pe urmă s-a mai uitat de câteva ori, aşa, la mine, şi o dată m-a întrebat şi el ca dumneavoastră: „Pe cine iubeşti, dumneata, Mario?“ şi i-am răspuns că pe Miţuc, şi i-am adus pe Miţuc să-l vadă, şi Miţuc l-a zgâriat pe ochi.
636
TUDOR ARGHEZI
-	Şi ce ţi-a mai spus?
-	Mi-a spus că sunt o proastă că-1 iubesc pe Miţuc. Fetele mari nu se joacă, zicea el, cu pisicile.
-	Şi tu nu te-ai supărat?
-	De ce să mă supăr, sărut-mâna? Vorbea cu mine frumos, vorbea cu: dumneata... Dar m-am dus la el şi într-o seară.
-	Târziu?
-	Pe la vreo nouă. într-o seară când eraţi cu conaşu la teatru. Mi s-a urât şi m-am dus să-l întreb dacă nu are nevoie de ceva.
-	Nu e bine să te duci seara la bărbaţi.
-	De ce ziceţi, sărut-mâna, că nu e bine?
-	Să vedem: urmează.
-	Când am intrat, el a închis uşa cu cheia.
-	Şi te-ai speriat?
-	De ce să mă sperii? Se gândea să nu intre cineva. Şi mi-a zis: „Marioară!“ Şi s-a apropiat de mine. Şi m-a împins pe canapea.
-	Tu ai strigat!
-	De ce să strig, sărut-mâna?
-	Nu ţi-a fost frică?
-	De ce să-mi fie frică, sărut-mâna? Atunci l-am auzit pe Miţuc miorlăind pe coperişul casei şi mi-am adus aminte că trebuie să-i fie foame şi am spus: „Lasă-mă niţeluş să mă duc să-l satur pe Miţuc şi mă întorc“.
-	Cum asta: lasă-mă niţeluş? N-aveai decât să deschizi uşa şi să pleci.
-	Nu mai puteam, sărut-mâna...
-	Şi nici atunci nu ai strigat?
-	De ce să strig, sărut-mâna? Mi s-a părut că mi se rupe ceva la inimă, dar n-am strigat. Mă uitam la o fotografie din părete şi ascultam la Miţuc. Şi dacă m-aş fi gândit să ţip, tot
PUBLICISTICĂ
637
nu aş fi ţipat, pentru că mâneam o bomboană. Când m-a pus pe canapea, mi-a băgat o bomboană în gură.
-	Ei vezi, acum, de ce ai rămas grea, Mario? Trebuia să mi-o spui de la început.
-	Pentru că mi-a băgat în gură o bomboană?
-	Foarte rău, Mario, foarte rău. Mă gândesc la ce-ai să faci.
-	Nu fac nimic, cucoană.
-	Ai să faci un copil.
-	Copil? De ce să fac un copil?
-	Nu eşti grea?
-	Când eşti grea, trebuie să faci copii?
-	Nu toată lumea, Mario. Cucoanele rămân numai grele, ţărăncile fac şi copii. Ascultă, Mario: cam câtă vreme e de când ai fost, într-o seară, la el?
-	Vreo trei luni, sărut-mâna.
-	Ştii tu ceva, Mario?
-	Ascult, sărut-mâna.
-	Să cumpărăm să-i facem copilului scutece, cămăşuţe şi rochiţe. îmbracă-te repede să mergem. Lasă, Mario, nu e nimic. Noi tot n-avem copii şi casa noastră e prea liniştită. Ce bine o să-i pară lui conaşu! Adu-mi repede pantofii de lac şi schimbă-mi ciorapii... Nu, nu, lasă, nu te mai apleca...
-	Mario, vream să te întreb ceva. Când îi duceai secretarului apă, dulceaţă, cozonaci, cafele cu lapte, nu te-a văzut nimeni?
-	Ba, mă vedeau vecinii... Dar le găteam todeauna cu şerveţele călcate... puneam linguriţă nouă... ceşti din cele albastre, din bufet...
-	Şi nu te-a întrebat niciodată nimeni, cum de luai de la noi şi duceai la vecini?
-	Nu, sărut-mâna. Vecinii credeau că trimite cucoana.
1927
638
TUDOR ARGHEZI
CRONICA DE TEATRU
Orice publicaţie, zilnică sau periodică, exceptând „Monitorul Oficial“, este profesional obligată să cuprindă o cronică de teatru. Cronică de teatru se cheamă un articol scris a doua zi după premieră, oglindind părerea unui redactor despre o piesă jucată în stagiune pentru întâia oară. Câteodată articolul poate să fie scris şi în ajun şi chiar cu zece ani mai nainte; trebuie numai reprodus la timp, indiferent dacă are un autor sau mai mulţi. Este tot atât de indiferent dacă un cronicar de teatru redactează pentru ziarul la care scrie şi alte cronici: agricole, militare sau de politică externă şi perfect egal dacă pricepe în fiecare, într-una singură sau câtuşi de puţin în nici una.
Când se joacă o piesă tradusă, cronicarul, gentelmen, nu-şi permite să treacă peste părerile din ţara de origină; le consultă disciplinat şi îşi alege pe cea mai autorizată. Părerile sunt mai greu de scris într-un singur caz, al lucrărilor originale; însă cum nici o piesă originală nu seamănă excluziv cu ea însăşi, ba aduce destul de bine cu o altă piesă, sau cu câteva, cronicarul se scoate din încurcătură inspirându-se de la părerile provocate de gen. Face fabula piesei, o descrie şi pune notă.
Sau se hotărăşte să fie şi el original şi scapă o măgărie gravă, proclamă o piesă proastă originală genială, pentru că este scrisă de un arnăut - şi face şi el din măgărie un gen şi o teorie, pe care este silit să le apere şi să le exemplifice o viaţă-ntreagă. Sau cronicarul e mai prost chiar decât un autor prost şi cum prostul nu scoate ochii la proşti, se încinge o dragoste literară şi se stabileşte o universalizare vastă a proştilor. Costache îi zice lui Ionică: Şexpir; Ionică îl strigă pe Costache: Cornei; Ghiţişor se face Ipsen; Mişu devine Ştrimberg. Există oameni parveniţi la maturitate şi la divinul ramolisment, fără să-şi fi lepădat dinţii de lapte şi care, în băncile şi pe catedrele universitare, n-au isprăvit încă de lins împrejur de cinci parale piele de drac,
PUBLICISTICĂ
639
cumpărată acum şaizeci de ani de la bragagiu. Ei se joacă în literatură de-a ţurca, de-a leapşa şi de-a iereţii, rotindu-se pe stradă, făcând pe răpitorii, cu braţele scurte întinse din subsuori, cu burţile puhave, cu moalele capului năpârlit, băloşi de bătrâneţe, zbârciţi, cardiaci, varicoşi, diabetici şi incontinenţi. E categoria criticii de înaltă frecvenţă a sublimului cretinism.
După ce a povestit pe autor, cronicarul caracterizează pe actori: bine, mulţumitor, foarte bine, cât se poate de bine, la înălţimea textului. De curând, în literatura cronicarilor s-a introdus şi termenul: coloratură.
Ce aşteaptă autorul dramatic şi actorii de la cronicar? Pe timpuri, ei se aşteptau la ceva care făcea parte din senzaţia aşa-numitului trac> dispărut ca un rău de mare şi pe vecie, odată cu incompetenţa cronicarilor de teatru. De când aceşti directori ai spiritului obştesc au început să se priceapă din ce în ce mai bine, fricţiunile s-au anulat şi, între ei, scriitori şi interpreţi şi direcţii, s-a ivit o angrenare fără zgomot, perfecţionată an cu an, ca industria automobilă, unde organele de oţel se aliază cu fonta, cu plumbul şi cu alama prin ajutorul unui emolient. Este aproape cu neputinţă de aflat în ziua de azi un autor care să nu fie extraordinar, un actor lipsit de fenomenalism şi un cronicar fără celebritate.
într-o istorioară de copii, după Râureanu, naraţiunea acestor evenimente ar decurge cam în felul următor: Aveam un cufăr mare plin cu roşcove şi cu salam şi-l pusesem în pod. N-au întârziat să se ivească şoarecii frumoşi cu ochii de gămălie, şoarecii albi, şoarecii galbeni şi şoarecii cenuşii. Dumnezeu ştie cum se mai iviră în pod o pisică, o nevăstuică şi muştele. Mai lipseau, ca să fie toată lumea de faţă, broasca, racul şi o ştiucă. Acţiunea se petrecea în jurul cufărului. Clienţii se alergau unii pe alţii şi nici unul nu ajungea să guste. Atunci se ivi Cotoiul Bătrân, care reprezintă civilizaţia, tiparul, cultura şi necesitatea
640
TUDOR ARGHEZI
aglutinată a progresului armonic şi mediocru, izbutind să împace adversarii, care intrară nesupăraţi, fiecare, la roşcove şi salam, pe gaura lui.
Morala: cufărul era publicul şi salamul trebuia mâncat în tovărăşie.
Cronica a imprimat o eleganţă şi o uniformitate nu numai în teatru, dar în toate artele şi literaturile, de tren cu orarul regulat. Merge locomotiva, urmează vagoanele, sleepingcarul\ dinigcarul, lavaboul, ploşniţele. Fiecare călător are bilet, fotoliu şi pat; mişcarea există şi tot mişcându-se, în interiorul elanului care-1 transportă, călătorul fuge stând, bea cafea, ciubuc, e bucuros şi câteodată se uită pe fereastră — Defense de se pencher dehors! — stâncile stau locului îngenuncheate şi brazilor le atârnă braţele din ceruri către pământ.
Nu se mai află pictor, sculptor, poet, romancier, ziarist, actor, lipsit de proporţiile mari şi de însuşirile personalităţii nemaipomenite. Ai dori să mai găseşti un prost curat; să-l iei în braţe, să-l duci acasă, să-l păstrezi în dulap, ca să-l săruţi în fiecare zi pe ciubote şi căciulă. S-au isprăvit! La periferie ne zicem: Şefule; la „Capşa“: Maestre;
Ne-am îmbogăţit de război.
1927
MISS MACBETH EWELY
în timpul studiilor mele la Oxford, m-am îndrăgostit de-o anglo-saxonă, fata lui Sir Thompson Ewely, un mare fost cultivator de trestie de zahăr în colonii, şi orfană la douăzeci şi şapte de ani.
Cu toate că vârsta măritişului oarecum trecuse, Lady Macbeth Ewely putea încă să figureze în proiectele unui tânăr
PUBLICISTICĂ
641
student în teologie drept o soţie care l-ar fi putut face fericit, ca o partidă de zahăr roşu, descoperită în golful Arabiei chilipir.
Concepţia nu este cu totul inexactă. Defunctul tată, Jonathan Macbeth, cel mai celebru amator de pipe arse de pe vremuri, obişnuia să cumpere, prin diverse porturi ale continentelor cu peninsule toride, pe unde îl purtau simţul afacerilor şi întâmplarea, câte un ştoc de zahăr naufragiat, scos în saci din fundul mărilor joase, pe care îl expedia la uzinele proprii şi care, desărat, recristalizat şi rerafinat, era pus din nou în valoare, adevărata specialitate a firmei „The Limited Thompson Company“ consistând îndeosebi în zahărul candi, aşa-zisul candel (pentru tuse), împietrit, în cristale mari, de jur-împrejurul şi în lungul unei feştile de sfoară.
Apoi, Lady Macbeth se asemăna la culoare şi cu candelul, în ce priveşte albimea fragedă a obrazului, şi cu casonada, în ceea ce priveşte părul, o nuanţă între morcov şi biblioteca de stejar lustruit.
Voiam să spun că niciodată nu m-am înşelat în caracterizările mele şi că, prin urmare, nici de data aceasta. Macbetha era ruchină, adică achenocapillată, şi caprină, adică roşcovană ca ţapul. Ai înţeles tiparul şi genul ei; nici nu ar mai trebui să insist. Totuşi, nu-ţi poţi închipui câtă atracţie are asupra mea acel cărămiziu al pletelor, grele de rugină toarsă. Femeile roşcate sunt cele mai bine desinate. Gleznele afirmă o rasă ductilă, vecină cu arama şi cu sulful. Genunchii au reflexul de ivoriu, şoldul e o amforă delicată. Ondulaţia caldă a sânilor şi dedesubtul sânului, spre punctul central de la pântec, şi obtuză mai jos de el, unde se întâlnesc trei linii de conture, ca sprâncenile subt frunte; acolo, vreau să zic, unde fiinţa făgăduită gândului tău se închide ca o pleoapă palidă cu genele puţin indicate - prezintă infinite tonuri de penumbră, ca o mătase în dosul căreia învie şi dormitează nişte lumini.
Aceste femei au mirosul asemănător cu al lemnului tăiat, şi-ţi lasă în braţe, când le dezmierzi, o mireasmă de blană de
642
TUDOR ARGHEZI
samur, aromată cu paciuli, şi care, în treacăt fie zis, le vine minunat.
Se pare că şi bărbaţii oacheşi emit o influenţă magnetică particulară asupra fetelor roşcovane. Eu eram dintre aceştia şi situat la extremul închis al culorii mele. Statura mea de armăsar ridicat pe copitele dindărăt, se armoniza cu bistrul adânc al fizionomiei şi cu mustăţile negre, ca de antracit. Fetele din cartierul universitar, cu care ciocneam din când în când un gin sau wisky, scăpărător în cerul gurii, îmi găsiseră şi porecla potrivită, de Cardiff.
La început, deşi familiarizate în regiunile coloniale - care miros a cacao şi rom - nu le-a venit să creadă că ar putea să existe în natura verde azurie şi bălană, culoarea mea şi, crezându-mă vopsit la piele cu o tinctură capabilă să otrăvească săgeţile africane, după ce m-au încercat, dacă ies, cu batista, nu mi-au acordat încrederea unui pipăit şi a unei asfixii amoroase, decât încredinţându-se că mădularele mele nu le întunecă rufăria şi patul.
Este drept că, încercat o dată, eram imediat adoptat, ca un săpun, bun în baie pentru toate masajele şi pentru toţi clăbucii şi neînlocuibil prin nimic. Au fost trageri la sorţ, urmate de bătaie, pentru a se şti care din fetele cartierului trebuia să se culce la mine diseară. în cafeneaua noastră, unde studenţii, artiştii, poeţii şi fetele, se adunau, amestecaţi, la orele mesei, surprindeam câte trei, patru din fostele libelule lactate ale nopţilor mele de furtunoasă oboseală, discutând asupra unui eveniment din ajun, care fusesem eu - şi gândurile lor mimetice şi febrilităţile lor subite onomatopeice îmi ajungeau la ochi şi în auz neruşinate. închipuieşte-ţi că Sir Reverend Maxwell, venerabilul meu profesor de exegeză biblică, ar fi auzit de ce reputaţie principală se bucură studentul scit, la Magdalenele, imposibil de pocăit, din cartier. Celţii, galicii şi alamanii, care formau clientela normală a fetelor albioane,
PUBLICISTICA
643
trebuie să se fi comportat cu o gingăşie umilitoare şi cu un platonism relativ faţă de ele. Excesiv de sentimentali şi de precauţi, norzii fac să îngheţe elanul şi pun în actul conjugal, pe lângă un întreg tezaur de îngrădiri, restricţia categorică a generaţiei. Nici un nordic nu ştie să facă un copil fără tată, rezervându-şi abandonarea totală a principiilor de etică administrativă, după căsătorie.
Pe când noi, sciţii, atingem ultimul termen al ultimelor consecinţe cu o măreaţă şi sălbatecă dezinvoltură, ceea ce place imens englezoaicelor, fără să ne torturăm cu presupuneri, aparate şi medicamente, îmbrâncind stilul nostru abrupt până la urlete şi înec. Aşa suntem făcuţi noi sciţii: teologie puţină, însă masculinitate vârtoasă.
Să nu te mire naţionalitatea mea de scit. în atmosfera savantă a vieţii studenţeşti şi într-o universitate în care vechi-mile şi mileniile sunt studiate vehement şi familiar, ne făcu-serăm datina de-a ne discerne şi afirma originile după harta lui Herodot, suprapusă împărţirilor actuale. Citind pe greci în original şi glumind cu citate din Homer şi de multe ori din dialectul Feniciei, puteam în mod natural să devenim contimporanii unui antic, unui Amenemhat, Artaxeree sau Darius.
Pe Lady Macbeth am cunoscut-o într-o expoziţie de pictură. Contemplam un tablou, răsturnat pe o canapea circulară din mijlocul sălii, şi nu vedeam nimic afară de tabloul meu, care înfăţişa un om cu piciorul de lemn, singuratec într-o cameră goală, zugrăvit rupt, în asprimi de calcar, şi aparţinând, dacă nu mă înşel, pictorului Hodler, un zugrav helvet. Eram păros, ca şi acum, încă din adolescenţă, şi tot aşa de îmbrăcată mi-era pielea şi atunci în acest astrahan, care vara mă exasperă şi-mi preface mâinile în labe de fiară. Simţisem, pe canapea, că-mi umbla un contact pe mână, pe care l-am gonit inconştient, cu ochii la tablou, de mai multe ori, ca pe o muscă.
644
TUDOR ARGHEZI
Era buricul degetului Lady-ei Macbeth, pe care şi-l plimba ca un creion prin părul creţ de pe dosul mâinii mele. Când mi-am dat seama de realitate, am tresărit, m-am sculat în picioare, am zâmbit şi i-am spus, cu obrăznicie dar şi cu admiraţie, aşa cum îi stă bine unui bărbat faţă de o necunoscută:
—	Nu mă aşteptam să fie o muscă de aur.
—	în blana unui urs, adaose Macbeth.
N-ai să te miri că reciproc ne-am aliat instantaneu împreună, ca două plumburi ce se topesc într-o lingură de fier fierbinte, lăsând o singură lacrimă argintie, la fund. Eu înţelesei că ea e părechea mea, ea înţelese că eu sunt zimbrul potrivit cu delicatele dantele şi broderii ale ţesăturii ei fizice albe.
De astă dată mă găseam într-o formulă aristocratică şi misterioasă. Lady-a m-a primit într-o casă cu turle de catedrală şi cu căciuli de piatră de jur-împrejur. Ne-am întâlnit pe furiş. Despre mine, am petrecut o noapte nemaipomenită, ca o ciocnire de planeţi. Am rămas însă perplex despre dânsa. (Cuvântul dânsa nu are echivalent în englezeşte.) Ea cunoscu o decepţie enormă. Era primul meu grav insucces. Până la ziuă, am multiplicat tăriile mele neguroase şi le-am complicat, cu scopul de-a avea eu ultimul cuvânt. Totul a fost zadarnic.
Ea mă puse să circul gol prin sala de culcare, vasta ca un parlament, printre oglinzi. Mă privi în faţa, din profil. Se aşeză pe brânci şi mă examină de jos în sus. Mă trimise la zece, la douăzeci de metri, ca să mă vadă cum mă depărtam şi cum veneam de departe. Nu i-am inspirat nici o fericire, nici de foarte aproape, nici din mare depărtare. în schimb, ea m-a uzat, m-a târşit, m-a zdrenţuit extraordinar. Plecând din castel de dimineaţă, cu vorbele „Scuză-mă, m-am înşelat în urechi“, eram ca şi cum străbătusem un grătar cu desimea mai îngustă decât mine, şi prin care fusesem împins să trec silit, ca o sută de kilograme de carne prin maşina de tocat. A trebuit să dorm, ca să reaglutinez moleculele mele dezlânate, o săptămână întreagă:
PUBLICISTICĂ
645
nu exagerez. Abia am mai putut regăsi mulajul formei mele, modelată dintr-un argil care, uscându-se pe soclu, se pulverizase.
Am încercat să o revăd: am zărit-o. Am dat imense şi repetate târcoale prin jurul parcului de cedri. Situaţia de-a fi fost fumat până la cotor şi aruncat ca o ţigară de matelot, însoţit de un scuipat ca o iscălitură de anulare finală, nu se împăca defel cu conştiinţa ce-o aveam despre mine. Dacă aş fi dat curs diverselor mele porniri de dragoste şi de revoltă, eram numaidecât arestat şi aveam de furcă rău cu polismenii cu chivără ecuatorială. Un scit nu putea să intre în conflict caracterizat cu o personalitate opulentă din Regatul Unit şi împărăţia Indiilor. Mă resemnai.
Târziu, foarte târziu, m-am destăinuit unei fete din cartier, în amintirea nopţii pe care o trăisem. Lady Macbeth nu-i era necunoscută. Fata îmi povesti un roman straniu, care seamănă a basm. La vârsta de optsprezece ani, Macbetha fusese răpită din mijlocul unei plantaţii de zahăr a tatălui ei, de către un goril, şi dusă în peştera lui, leşinată. Gorilul era un băiat fioros însă blajin, înzestrat cu cuviinţă omenească şi cu o adoraţie de anahoret. Timp de şase luni, el a respectat pe Lady Macbeth, care până atunci rămăsese o Miss. Când îşi dete seama că a început să-l iubească, gorilul îşi desfăcu braţele, o lipi de insul lui crâncen, şi acest moment fioros dură trei săptămâni...
-	Aşa iubeşte gorilul! zise Miss Gwenepeek, cu dispreţ pentru noi.
Lady Macbeth se ataşase atât de puternic de goril, încât nici o voinţă nu ar mai fi putut-o despărţi de el.
-	Trebuie să credem, insinua Miss Gewenepeek, că momentul de trei săptămâni s-a repetat continuu... Altfel ar fi inexplicabil.
într-o bună zi însă, Lady-ei i s-a făcut dor de o ţigară cu cotorul de aur şi avu o idee funestă. Trimise pe goril acasă, dându-i instrucţiuni cum să escaladeze, cum să intre şi ce să-i
646
TUDOR ARGHEZI
aducă. El se învoi să adune obiectele necesare, să umple cu ele două geamantane, şi să fugă ca un hamal, în toiul nopţii, în pădure. Afară de o pijama japoneză, de tutun şi de chibrituri, de ceasornic, de oglindă, de o păreche de pantofi, de una de foarfeci şi de Biblia lui Osterwald, gorilul, pe care Lady Macbeth îl botezase Stuart Mill, trebuia să aducă şi un serviciu de ras, plus un monoclu, Lady Macbeth ţinând să radă pe Stuart Mill englezeşte, ca pe un lord din diplomaţie.
Stuart Mill a fost mâncat pe drum, de şoareci. Se oprise să se scarpine şi să se odihnească: aţipise. în somn, năvăliră pe el un potop de acei guzgani teribili, care trăiesc în triburi de milioane prin ţările calde şi care, câteodată, devastează gările şi devoră locomotivele „Pacific".
—	înţelegi tu, reflecta ^ss Gwenepeek, că ea s-a întors la civilizaţie cu experienţa unor senzaţii pe care Oxfordul, Londra, Liverpool sunt incapabile să i-o repete? Ea caută un goril. A refuzat amirali, generali, locotenenţi, duci, prinţi: şi a căutat gorilul într-un scit. Un scit, dragul meu, e incomparabil, recunosc, faţă de un britan, dar, pe lângă un goril, scitul e un fleac (the Fleck).
1927
[PAUL GERALDY ŞI ROBERT SPITZER]: DACĂ AŞ VREA
Trei acte pline cu vârf, în care, până la fundul coşului, bucată cu bucată, se găsesc poame alese. De la Prizoniera repertoriul variat prin opoziţii al domnişoarei Ventura, a evoluat până la piesa nevinovată, fără peripeţii scandaloase, fără infidelităţi, fără revolver. Viaţa piesei se petrece cu adevărat într-un coş de struguri, atârnat de zidul alb al unei case de ţară,
PUBLICISTICĂ
647
unde trăiesc doi burghezi, bărbatul şi nevasta, care cască la lumină, mănâncă de câteva ori pe zi şi dorm, în căldura peizaj ului, ca nişte crapi imobili în heleşteu şi mâl.
Autorii piesei - sunt doi - studiază o problemă amuzantă şi tragică, de cochetărie femenină şi copilărească. Femeia care îşi iubeşte bărbatul trainic şi cu o perseverentă credinţă, este iubită ea, ca o femeie sau numai ca o tovarăşă casnică, din deprindere şi repeţire? Pasiunea care însoţeşte dragostea şi o face arzătoare nu se stinge într-un şes uniform de zece ani al experienţei? Ce este o soţie? Este un gen deosebit de femeie, o rubedenie venerată, o femeie intrată în azilul siguranţelor definitive?
Din fidelitatea ei, cunoscută de toată lumea, nu rezultă pentru femeia casnică o depreciere a feminităţii ei, pizmuită la curtizane de toate femeile măritate şi oneste? Un domn se prezintă şi-ţi cere mâna, i-o acorzi, faci formele legale şi te muţi cu el. Ore pentru prânz, ore pentru somn, viaţă cu program. Dejunul domnului, ciorapii domnului, ceaiul domnului, podagra domnului. E o regularitate exasperantă, în care nu se poate să nu sucombe frescheţa sentimentului şi aruncarea pătimaşă a bărbatului în braţele soţiei să nu-şi piardă accentul, îi plac sau nu-i mai plac? îi mai place carnea mea, animalul meu, îngrijit cu cosmetice şi găteli agresive, sau nu-i mai place decât pilaful făcut de mine? „Să mănânci o ciorbă de raci gătită de nevastă-mea: e extraordinară!“ - mulţumeşte, desigur, orgoliul casnic al femeii de casă, însă ea ar dori să fie iubită, într-un fel, mai mult şi lăudată mai puţin. După ciorba minunată şi friptura excelentă, nevasta doreşte să fie ea însăşi căutată şi îmbucată ca un desert.
Nu este vorba de un bovarism livresc, amestec de liristică provincială şi de romantism senzaţional. Femeia vrea să ştie dacă s-a înhămat ca o sclavă la manejul de învârtit o piatră pentru măcinat făina anilor, a zilelor, a ceasurilor şi a
648
TUDOR ARGHEZI
secundelor, sau dacă trage încă la carul înflorit al lui Adonis, în care voinicul doarme zâmbind şi sforăind de voluptate.
Francezi, autorii reflectează personalitatea nevestei franceze, compusă, în echilibru, dintr-o amantă şi dintr-o gospodină. Bucătăreasă bună, mamă perfectă, tovarăşă de puternică prietenie, femeia franceză ştie să fie, în alcovul conjugal, o substanţială felină. Ochiul ei supraveghează răscolirea vieţii casnice, o întreţine, o provoacă, şi din toate sentimentele corpul revendică jumătate.
Problema se dezleagă, după cum era de aşteptat de la nişte scriitori, care cunosc femeia franceză dedesubtul aparenţelor înregistrate de străinii orientali în trecere de studii la Paris, în folosul căsniciei. Pasiunea şi farmecul erau intacte şi la o simplă ameninţare trecătoare, uraganul pasional s-a ridicat cu vervă şi exclusivism.
Cele trei acte ale lucrării, tradusă în româneşte liniştit, trec frumos, ca un convoiu de cununie, cu carete înflorite şi nici nu se simte când a trecut. E ceea ce s-ar putea numi un spectacol sănătos, o piesă reconfortantă, ca pildele unei vieţi povestite. Nu este neapărat artistică situaţia hotelului, a coarnelor, sau a isteriei psihopatice. Paul Verlaine are o stofă profund suspinată:
„Des messieurs bien mis,
Sans nul doute amis De Royer-Collardy Vont vers le château.
J'estimerais beau Etre ces vieillards
Realizarea scenică, simplă şi atrăgătoare: un singur tablou, un singur decor şi un total de artişti omogen şi calm. în paguba diftongilor şi eliziunilor, cu care intercalează cuvintele, când crede că trebuie să se grăbească puţin, domnul Storin a dat un
PUBLICISTICĂ
649
bărbat şi grav şi fraged, de-o foarte chibzuită calitate. Domnul Bulandra a jucat cu tonul ce-1 prinde atât de bine, al unui domn, binecrescut. Un dobitoc simpatic a schiţat domnul J. Constantinescu (Rene), un tânăr cu sigure resurse. Cochetăria doamnei Catuşa Elvas a şarmat delisiozmang pe doi vecini de fotoliu, slabi ca găinile, plastronaţi şi bătrâni ca nişte cocoşi, probabil flăcăi ungureşti şi vechi pensionari.
Jocul domnişoarei Ventura a fost miraculos şi fascinant. Ritmul imprimat celor trei acte, a permis desfăşurarea la nesfârşit a catifelei policrome pe care îngheaţă aplicaţiile de străluciri ale talentului incomparabilei artiste. Niciodată nu am văzut scânteind în atâtea nuanţe contrarii şi totuşi armonice, individualitatea ei cu bogăţii înspăimântătoare şi toată gama emoţiilor, de la devotament până la emancipare şi răzvrătire amoroasă, a fost umblată fin şi încet, ca lamele unui evantaliu de mătăsuri deschis, parcurse de un gândac ţestos, de purpură, cu puncte de cravată negre pe spinare, căruia săteanul îi spune „boul lui Dumnezeu“.
1927
[FR. SCHILLER]: HOŢII
Scrierile peste care au trecut o sută de ani, ca şi bătrânii, nu se mai judecă: se citesc şi se ascultă. De altfel, comentatorul ar vădi o ţinută artistică de soldat prost, strecurând poezia lui Schiller prin sitele lui actuale. Sunt lucruri care fac parte din cifrele timpului şi se moştenesc odată cu ele. Contemplate de-a-ndaratele, veacurile se subţiază, oamenii se restrâng la dimensiunile unei singure familii, ai cărei fraţi trec în şir şi câte unul pe puntea curbă dintre două tunele. Schiller e limba germană, e scrisul greco-slav din caietul liniat nemţeşte, e ora
650
TUDOR ARGHEZI
de joi, e anticarul de la care ai cumpărat cărţile şi căruia i le-ai vândut, e ghiozdanul, e corigenţa, vacanţa, luna lui iulie, florile, câinele şi mâţa; Schiller e câte puţin din fiecare spectator din sală şi când se ridică lin cortina Teatrului Naţional unde se joacă Hoţii, vecinul din stal îţi aduce aminte cum ai făcut odată cunoştinţă la şcoală cu cântăreţul got.
Nimeni nu s-a întrebat încă dacă părinţii lui au fost frumoşi, inteligenţi şi buni. Noţiunea de părinte face cu neputinţă şi critica şi estetica şi pentru păreţii casei toate neamurile sunt bine primite, şi cocoşaţii, şi spânii, şi obezii.
De altfel, în literatură numai punctul panoramatic variază: artistul se naşte mai târziu şi mai la deal sau mai devale; peizajul rămâne acelaşi. Imaginile şi aspectele sunt permanent recente şi meşterul le foiletează şi le adună, volante, într-un fel, cu dreapta, cu stânga, aşează colţurile la unghi sau în dezordine, le taie, le sfâşie, le cocoloşeşte şi le recompune sau le prezintă cartonate. Separate prin vârste, scrierile se alătură prin tensiune.
Firul de lână cu care se urzeşte şi se decorează preşul moale şi neîntrerupt, pentru tălpile gingaşe ale gândului, nu s-a isprăvit niciodată; a trecut nestânjenit prin undreaua şi suveicile fiecărui ţesător de iluzii şi de minciuni preacurate: numai uneltele s-au schimbat.
Un conte are doi băieţi, porniţi din Cain şi Abel; cel crud, pervers şi dibaci, rămâne acasă şi celălalt, generosul şi pribeagul, trece din Lipscani în codru şi se face căpitan de briganzi. Nu e o povestire din zilele noastre.
Exaltarea brigandajului, asociat haiduceşte cu sentimentul politic de libertate, nu este o teză pentru contimporanii automobilului, radiofoniei şi ai maşinilor de zburat. închiderea bătrânului într-un turn părăsit, într-un puţ scobit în aer, flămând şi gol, e de-o inspiraţie întârziată şi pentru copii. Trei decese ale unuia şi aceluiaşi personaj nu mai satisfac inteligenţa
PUBLICISTICĂ
651
noastră rapidă şi rezumativă. Un emisar falsificat şi nerecunoscut, care înlesneşte ramificarea mugurelui dramatic, vine din mit şi ia loc într-o mecanică naivă. Femeia iubită de amândoi fraţii, asasinarea ei de către fratele pribeag, apariţia pribeagului, noaptea, în pelerină, în casa părintească, briganzii, pistoalele, înscrierea unui nobil ceh în bandă şi diversele garnituri ale piesei nu fac parte din codexul artistic al zilei de azi, simplificat până la punct.
Piesa a fost totuşi cu succes jucată şi publicul interesat să urmărească spectacolul stăruitor până la sfârşit. Ceea ce dovedeşte ridiculul şi capacitatea briştilor, opticienilor şi bacteriologilor artei dramatice, care au introdus în limbajul maimuţărit după ştiinţă, al meşteşugului analitic puţin onorabil, vocabule, formule, calificări, manometre, lanţul de măsurat pogoane şi cântare. O piesă de teatru - această mare arcană a magiei dramatice, trebuie demascată pentru a da încredere în puterile lor, sfielilor talentate - poate să fie construită cum se zice, sau neconstruită, logică sau ilogică, normală sau absurdă, cu subiect sau fără subiect, nu importă: reţetele şi teama de greşuri trebuiesc eliminate. E destul să fie scrisă cu alegere şi cu frumuseţe şi este destul să prezinte un personaj concentric.
Hoţii conţine un atare personaj, pe Franz, Cainul familiei, un individ „scârbos“, calificat aşa, cu voce tare, în timpul spectacolului, de revolta nestăpânită a unei brave spectatoare. Acest monstru inutil şi nejustificat, alungă pe frati-su de acasă, cu tertipuri, omoară inima tătâni-su, închide pe bătrân într-o fortăreaţă, se munceşte să seducă ibovnica fratelui, minte pe toată lumea - şi mai e şi slut. în sfârşit, fiorosul se sinucide, am putea spune degeaba; de teama că nu ştie ce se va întâmpla cu el.
Teatrul Naţional se cinsteşte, introducând în repertoriu Hoţii. între public şi piesa germană distanţa a mai fost
652
TUDOR ARGHEZI
acoperită cu un întreg program dramatic de extremă dreaptă. Spectatorul avea nevoie să ştie cum lucrează şi unul, Schiller, după domnul Caton Theodorian.
Asupra interpretării ne vom permite să exprimăm păreri foarte precise, în dizarmonie cu sugestiile păinjinoase în care este înfăşurat interpretul principal. Rolul lui Franz a tentat mai mulţi actori, care ar fi dorit să-l joace, înlăturând pe domnul Băltăţeanu. Talentaţi, desigur, pentru alte destinaţiuni teatrale, ne cam îndoim că ei ar fi putut face faţă rolului elastic şi complex al personajului, jucat cu eleganţă de către titular. în literatură şi pictură un artist poate fi genial şi lipsit de fizic corespondent: cititorul nu se găseşte impresionat de fotografia de cimpanzeu a unui mare poet. Pe deasupra textului, care pune în scenă un individ urât, nici autorul însuşi nu şi-ar interzice o preferinţă pentru urâtul subiectiv în aspectele unui actor potrivit să dea publicului impresia că se află pe teritoriul frumosului şi nu în domeniul factorilor activi din Hale. Din lumea elenică a trupurilor sculpturale învestmântând valoare şi temperament ne-a mai rămas câte ceva în teatru; şi acest puţin esenţial trebuie apărat şi impus ca o condiţie de admisibilitate. Poporul nostru dă un procent neobişnuit de mare de bărbaţi frumoşi şi de femei frumoase: este nepermis să vedem defilând la rampă paginile chirurgiei generale şi maladiile incurabile.
Domnul Băltăţeanu a realizat un Franz studiat, înţeles, ager, multiplu şi nuanţat. De la început, personalitatea se iveşte concretă şi, ţinută cu artă la nivel egal, culminează în tabloul roşu al căderilor şi al sinuciderii cu cureaua. Scena de confidenţă, de spaimă şi descurajare e insula piesei, în jurul ei joacă toate celelalte ca nişte talaze mici. Suferinţa monstruoasă a insului, domnul Băltăţeanu a realizat-o voluminos, fără incursiune în literatură, cu margini fixe. Nici o clipă de eroare în concepţie sau de şovăire şi nici o clipă de afectare, acea
PUBLICISTICĂ	653
afectare sinceră şi reminiscenţă, care face mucavaua să caute sonoritatea argintului şi să se dezlege în ecouri de tinichea.
Am încercat o plăcere intelectuală surprinzătoare, urmărind pe domnul Băltăţeanu în Franz, şi cu atât am gustat-o mai mult, cu cât fuseserăm preveniţi împotriva domniei sale. încheiem aceste însemnări cu sentimentul că am aplaudat o carieră artistică viitoare, fericită pentru teatrul românesc.
1927
BEETHOVEN
Scoborând câteştrei de pe motocicletă, începuse crepusculul să-şi topească borangicul în heleştaiele nopţii şi muntele pe care ne aflam părea ridicat în fundul unui mâl secular. Eram ca nişte fantastici exploratori ai unei ălbii de ocean intercontinental, conturele se urzeau cu întunericul crescând şi formele noastre pierdute păreau ţesute într-un covör imens, cu chenare de stele şi ciucuri de argint. Ivirea lunii ne desluşi pe platoul din munte, ca pe nişte scafandri. Nichelul strălucea încovoiat la ghidon, spintecat la furci, rotund la ochii monstruoşi de con trunchiat ai lanternelor.
Hotărâţi să facem aci un popas până la ziuă, puserăm jos sacii strânşi în curele pe umeri, scoaserăm cufărul din chingile lui de pe ataş, şi în zece minute interiorul nostru de dormit era confortabil mobilat cu pături întinse. Pentru eventualele neplăceri ale nopţii purtam cu noi două revolvere automate: le spânzurarăm în brad. Făcuserăm toată iarna exerciţii de precizie în capetele unui stânjen de lemne, pentru mânuirea fără greş a puştilor noastre de buzunar şi, siguri de noi, ne puteam odihni liniştiţi în durata călătoriei noastre, prin toate adăposturile provizorii, de piatră, de vegetaţie şi pământ, pe
654
TUDOR ARGHEZI
care natura le-a predestinat fiarelor şi oamenilor liberi. Dumnezeu aşa a întocmit viaţa, ca să îţi aperi singur şi bucuria şi durerea, cu îndârjire şi bravură, fără să te mâhneşti dacă ora începută cu zâmbete şi cântec se va isprăvi cu luptă şi sânge.
Cina fu servită caldă la o lampă de spirt solidificat şi băurăm în piscuri laptele vacii de baltă, adus de noi de la patru sute de kilometri, rece, într-un urcior de sticlă împresurat cu gol ştiinţific.
Dintr-un sac deosebit scoaserăm un aparat de radio cu trei lămpi, acumulatorul de patru volţi şi bateria anodică şi îndreptarăm lanterna electrică a motocicletei către postul nostru de radiofonie. Erau orele nouă şi treizeci seara şi toate staţiile de emisiune ale Europei funcţionau. Puserăm lămpile în suportul lor şi întinserăm antena între doi molifţi deasupra aparatelor. Ne slujeam de o antenă întocmită de noi: un disc de formă poligonală, lucrată ca un păinjeniş şi care primea emisiunile fie perpendiculare în pânza ei atârnată ca oglinda, fie orizontal în margini, aşezată ca un tavan. Dintr-un metru de sârmă, înfipt în iarbă cu o undrea, improvizarăm ceea ce în electricitate se cheamă linia pământului, elementul feminin, care împărechează în toată biologia, fizica şi chimia, un element adiacent şi completiv. Curentul activ al văzduhului trebuie logodit cu electricitatea pasivă a planetei, pentru ca în hora şi în îmbrăţişarea lor să nască scânteia, mişcarea, sunetul şi lumina.
în cei doi poli, pozitiv şi negativ, ai bateriei de acumulatori legarăm două fire, care conduc două electricităţi la aparat. De pozitivul şi negativul bateriei uscate înlănţuirăm cu alte două fire placa lămpii detectoare. Din creştetele Carpaţilor daci ne închinarăm mentalmente încă o dată în memoria inventatorului american, a căruia lampă, proiectil delicat menit să dărâme barierele agresive ale statelor şi să asocieze în prietenie şi speranţă cumplitele sforţări omeneşti, întrece valoarea
PUBLICISTICĂ
655
tuturor monumentelor literare, zidite între ipoteză şi deşertăciune.
-	Gata?
-	Gata?
Lanterna motocicletei fu stinsă şi învârtirăm încet un condensator, apoi pe al doilea. Un şuier lung, sporit treptat si apoi degradat până la sunetul unui contrabas. Un şuier paralel, încrucişa din al doilea condensator, şuierul redus. Punctul de întâlnire în ton amorţit al celor două stridenţe descoperă staţia emitentă, cu vibraţiile căreia se întâlneşte un punct al antenei. O deplasare de un centimetru al pipăitului răzimat pe ceasornicul lămpii şi apăru orchestra... Ne găseam la Viena! Cel puţin două sute de instrumente, conduse de cel puţin două sute de muzicanţi. Scoatem casca de la urechi şi adăogăm aparatului o pâlnie răsunătoare, care sporeşte cântecul şi reproduce orchestra integral.
Ascultam, culcaţi pe pături şi muşchi. Cânta pădurea, muntele cânta. Vocea Celui din eternitate umbla printre brazi, ca odinioară pe munţii Sinaiului şi al Măslinilor. Era fantoma miraculoasă a cântecului universal, un astru nevăzut de glasuri şi ecouri. Cine a cutezat să spuie că rugăciunea omului nu merge până la Dumnezeu? Eroica lui Beethoven ne venea din Viena în Carpaţi şi trecea mai departe şi mai sus. O auzeau păsările, îngerii şi continentele. O ascultau balena, şarpele african, girafa şi hipopotamul, care poate că au în stare firească aparatul nostru, îngropat în preştiinţa muţeniei şi tăcerii lor. O auzea Altair, o auzea Aldebaran.
De la stâni, lătratul catifelat al câinilor lui Decebal aducea imponderea lor în simfonia zeului surd şi unanim.
1927
656
TUDOR ARGHEZI
ÎN LOC DE CRONICĂ TEATRALĂ
Ne-am jeluit de câteva ori de ingratitudinea rolului de cronicar, împlinit cu sinceritate. Cronicarul e un observator care se înşeală, probabil, mai des decât presupune, însă colportează şi răspândeşte, ca o datorie culturală şi inutilă, impresii personale, provocate de un obiect cultural şi inutil. Tiparul care generează toate operele inutile a dat naştere şi funcţiunii arhivarului de judecăţi, înregistrator de impresii.
Câtă vreme lucrurile se petrec în stricta ipoteză şi autorul de inutilităţi şi vameşul lor se comportă rece şi agreabil, ca sticla de coniac faţă de paharul cu picior, ca două piese de muzeu subt cristal. Neplăcerea rolurilor se iscă între intelectele vii, contimporane în timp şi vecine în spaţiu.
Un domn cu care te găseai în cei mai buni termeni sociali, pe care subt toate raporturile îl stimai, te vizitează într-o bună zi, scoate o poezie din buzunar şi ţi-o citeşte. Sau tipăreşte o carte şi ţi-o trimite cu autograf. Sau face o piesă de teatru şi te invită să o vezi. Sentimentul care îl împinge să-ţi citească poezia lui, să-ţi dăruiască volumul şi să te cheme la teatru e clar: autorul te înlănţuieşte, îţi torturează libertatea şi îţi indică direcţia de apucat. El asimilează ofranda cu dulceaţa şi cafeaua obligatorie, făcută ca să fie înghiţită cu un surâs şi cu observaţia: „Pentru ce te-ai mai supărat?“
O farfurioară cu zmeură se înghite relativ uşor; indigestia consecutivă priveşte exclusiv stomacul. însă este greu de ingurgitat o poezie proastă, o carte proastă, o piesă de teatru proastă. Aceste coloniale intelectuale se adresează unei fiinţe extrem de complexe, unei lumi, unei sinteze. E vorba de cauza cauzelor, de acel mare impalpabil care leagănă în singurătatea misterelor luntrea rătăcitoare a inteligenţei, provizorie şi eternă, vâslită şi agitată, plutitoare şi fragilă. Într-însa fiecare veac omenesc a aruncat o floare şi din toate constelaţiile s-a
PUBLICISTICĂ
657
scoborât o stea. E tezaurul nostru concentrat. Din când în când, câte un sfânt a umblat cu ea o bucată de timp, i-a încercat lopeţile, înecat în azurul cel de dedesubt sau în cel de deasupra.
Face să te joci de-a ziua de azi, de-a momentul oportun, de-a relaţia strânsă, de-a gâdiliciul şi de-a felicitarea vie cu acest giuvaier? Ce vor zice părinţii voştri, pe care i-a chinuit o viaţă întreagă cumplita mediocritate ambiantă şi i-a bubat otrava răbdării? Vă puteţi voi întovărăşi cu agrementele deşarte, cu minciuna activă şi cu fariseismul profitabil care pe ei i-au ucis?
Când te pofteşte să-l asculţi şi să-l citeşti, autorul şi-a lăsat în majoritatea cazurilor o profesiune precisă, o medicină, o magistratură, o deputăţie, o inginerie, o advocatură, apucat de o stranie fantezie de-a se scula din scaun şi din catedră, şi de-a umbla călare, deghizat în mătase, pe un armăsar cu aripi. Bancherul se rosteşte poet şi omul politic dramaturg. A cunoscut în familia lui „un caz interesant“ şi-l transpune în hârtie şi-l transportă mai departe.
Ce-i această căpiere literară, această juventute la bătrâneţea unei cariere şi cum poate ea intra în aliaj acceptabil cu orice meşteşug şi adeseori cu orice calibru de caracter? Eşti câteodată solicitat să colaborezi la revista câte unui domn opulent, care nu are nici în mânecă nici în clin cu literatura, care îşi întrebuinţează legăturile, prestigiul şi subalternii ca să-şi plaseze, niciodată în pierdere, publicaţiunea lui, în concurenţă neloială cu agenţii reali ai intelectului, goniţi de pe tărâmul lor în meşteşugurile cele mai contradictorii. Când nu se vădeşte foamea de beneficii suplimentare, ce-i această funestă contribuţie la prostirea cititorului? Un domn fost ministru, care mai nainte fusese actor, nu putea înţelege într-o convorbire cu un confrate incapacităţile scriitorilor de-a realiza averi din publicaţiile literare calificate. Domnul fost ministru, încă din primul an al apariţiei revistei sale, la care prezidau
658
TUDOR ARGHEZI
valorile-i diplomatice şi chintesenţele-i cerebrale, a pus deoparte, (mon eher) suma de opt sute de mii de lei.
în momentul în care s-a vădit, autorul crede că nu s-a întâmplat nimic, nici un zdruncin şi nici o schimbare. Pentru el titlul de literat, de autor dramatic, de romancier, de poet, este o prelungire naturală, un fel de stradă la stânga, a bulevardului profesional şi el crede normal, dacă e doctor, că trebuie să-l admire toţi bolnavii lui şi dacă e om politic să-l proclame alegătorii şi prietenii, cărora le-a dat câte o strângere de mână. în mintea lui planurile nu se întrerup, se continuă plate, netede şi succesiv. El gândeşte că este şi o datorie să fie proslăvit, fără să se simtă câtuşi de puţin obligat să intre în noile teritorii cu o individualitate expresivă. Se şi uimeşte când se bănuie cu politeţe pus la îndoială.
Acest autor boleşte de inconştienţă şi-i o căprioară naivă a lipsei de autocritică. El te ofensează cu o lubricitate ieftină de periferie, îţi impune violenţa înfumurării lui, te covârşeşte cu grosolan, cu puturos şi cu banal şi trebuie să-l împrejmuieşti cu parfume de tămâie, pentru că l-ai stimat în omenia sau în meseria lui.
El nici nu ştie că a călcat în iarba oprită, în care, ca să nu se cocoloşească, au dreptul să circule singurile luna şi umbra. Toată ţara fiind moşia lui politică, el face din toate domeniile gândului un conac în care se instalează, sau un parc de vânătoare pe care-1 mută alături de club ori peste drum.
Pentru literatură, domnilor, se cere o vocaţie categorică, nouă şi definitivă. Amabilităţile, concesiile şi umilinţele sunt practicate în viaţa socială, care vă aparţine, abili, şireţi şi inferiori. Tărâmul celălalt aparţine altcuiva. Acolo paşte Sfinxul, liniştit şi resemnat: nu-1 întărâtaţi. Nu-1 siliţi să-şi smulgă copitele din silexul în care şi le-a înmormântat.
1927
PUBLICISTICĂ
659
UMBRELA DE PLOAIE
Eu nu ies niciodată fără umbrelă.
Pe ploaie, o iau cu mine ca să nu mi se strice pălăria, cu toate că, drept vorbind, se înmoaie şi subt umbrelă, însă puţin. Numărând picăturile de apă care străbat până la panglică, am socotit că proprietarul unei umbrele normale economiseşte unsprezece pălării, care ţin cât o umbrelă. E unul din obiectele care s-au demodat cel mai puţin de la invenţia lor, ca şi roata, alt aparat cu spiţe, şi numai în ceea ce priveşte băţul.
Un secol preferă măciulia, şi altul mânerul de forma unei jumătăţi de covrig. însăşi umbrela de fantezie variază foarte puţin, spiritului de invenţiune lipsindu-i locul de acţiune de-a lungul unui baston de şaptezeci şi cinci centimetri. O singură dată a încercat umbrela să facă un progres îndrăzneţ, dar a şi dat înapoi: atunci când şi-a scurtat bastonul de tot şi când eleganţa consista în a purta-o cu mâna băgată în speteze. Vârful gros şi bont corespundea unui mâner voluminos, înfăţişând un cap de papagal.
Cea dintâi umbrelă mi-am cumpărat-o cu resort. îmi plăcea să apăs pe un buton şi să se desfacă toată umbrela deodată, fără să fi fost nevoit să lucrez cu ambele mâini, trăgând cu una de mâner şi împingând cu alta de spiţe. Mă înşelasem; credeam că acelaşi resort, apăsat într-altfel, închide umbrela tot automatic, după cum o deschidea. Un mecanic mi-a explicat că două mişcări contrarii arcul nu poate efectua şi că numai motorul poate fi în stare să le provoace la comandă.
M-am gândit din ziua aceea la o umbrelă cu motor, şi tocmai când eram pregătit să o construiesc, făcând un motor cu explozie, de un cilindru, la îmbucătura băţului cu mânerul, am observat că umbrela cu motor era inventată de douăzeci de ani şi că circulă prin oraş subt numele de automobil. Cu o singură deosebire, că umbrela automobilă avea şi patru roţi
660
TUDOR ARGHEZI
plus una de rezervă; ba ceva mai mult, roţi de cauciuc; şi ceva şi mai mult, aer în roţi. Este ştiut că, umflându-se şi căutând o ieşire, care, exercitată tangental-interior pe roată, iuţeşte viteza, golul din cauciucuri amplifică efectul exploziilor din motor şi adaogă Vs de cal, în total 14 de cal întreg iuţelii.
Această neaşteptată veche invenţiune m-a mâhnit puternic, şi de atunci încoace m-am aplicat să descopăr bastonul automobil (fără umbrelă), pentru ca apoi, indirect, să trag peste el montajul unei umbrele. Nu cred să existe bastonul cu explozie, adică bastonul care la fiece scânteie în benzina lui gazeficată să prindă foc pe dinlăuntru, să fugă mai departe şi să sară, luând cu sine şi pe proprietar. Există numai bastonul cu aprinzătoare de ţigarete sau cu şiş. Aplicarea viitorului meu baston la cârji pentru ologi şi eventual la tocurile pantofului pentru cei cu două picioare sau cel puţin cu unul, este destinată să iuţească pasul normal, proporţional cu pătratul unităţii de aşteptare în staţiile de tramvai.
De ce ies şi pe soare cu umbrela? Răspunsul este din cele mai simple, şi a pune numai întrebarea este a-1 ghici: ca să nu
o	uit în oraş în zilele cu ploaie, când este imperios necesar să iau umbrela cu mine. Omul nu cugetă la ceea ce face sau, mai bine zis, trebuie să cugete o singură dată, maximum de două sau de trei ori, la un lucru pe care îl va repeta. Cugetarea o sigură dată este util să fie conştientă: timpul ne pripeşte şi nu e de pierdut. Conştientul determină în inconştient o stare, şi inconştientul se conformează. Tot un mecanic, însă în filosofie, m-a învăţat că inconştientul rezidă în picioare, în braţe şi în stomac, după cum conştientul locuieşte în cap, pe dinlăuntru.
Cineva, de pildă, se încalţă de patruzeci de ani în mod cu totul inconştient: picioarele lui cer să fie încălţate, şi la nevoie se roagă, jinduind după încălţăminte; cu toate că celula de piele
PUBLICISTICĂ
661
cu talpă le strânge uneori, şi mai ales duminica îngrozitor. Omul, omul picioarelor, îşi pune ghetele fără să mai cugete conştient; el cugetă cu totul la altceva. Când îmi trag cizmele de vânătoare, cu carâmbii de mocirlă până la fălcile spatelui (sunt un pasionat vânător de raţe, evident sălbatice, deşi nu pot să sufăr gustul raţei gătite), eu cuget conştient la bastonul cu explozie.
Am ajuns de câteva ori acasă, pe ploaie, fără umbrelă, uitată undeva. înţelegeţi ce s-a întâmplat: înconjurul tuturor locurilor vizitate în ziua ceea, făcut în trăsură şi fără rezultat. Am socotit cât m-ar costa o umbrelă pe care aş lua-o cu mine numai pe ploaie: economia realizată la pălării devine iluzorie, căci o pălărie ţine în acest caz cât unsprezece umbrele.
Există, desigur, şi un inconvenient al umbrelei: schimbul la garderobă. Vii acasă cu o umbrelă de doamnă sau de pro-toiereu. Dar acest lucru excepţional se întâmplă şi cu galoşii.
Plecând într-o zi după treburi cu umbrela bună, m-am întors cu ea sfâşiată. O dată, un vând nefavorabil mi-a întors-o radical pe dos, aşa de pe dos cum numai o umbrelă se poate întoarce. I-am restabilit echilibrul, întorcându-mă şi eu după vânt. A doua oară, cu o jumătate de oră mai târziu, am uitat că ţineam umbrela deschisă şi că mă apăram împotriva unei ploi torenţiale, şi am intrat cu ea deschisă în strâmtoarea unui gang, ca să scurtez, pe din dos, un ocol imens. O lampă de fier atârna de creştetul curb concav al intrării.
într-o secundă, umbrela mi se jerpeli grav. Mă oprii, aşteptai zadarnic să treacă torentul, pierdui toate întâlnirile precise şi, ud la piele, mă întorsei acasă, pe jos. Făcusem socoteala că la costul umbrelei se va adăoga risipa trăsurii, fără să mă gândesc că pălăria mi-era definitiv compromisă; că lavaliera, din care curgea apă, nu mai era de purtat; că pantofii se isprăviseră şi că întregul costum se lipise de insul meu cu un
662
TUDOR ARGHEZI
clei rece, care îmi dădea senzaţia că m-am plimbat în cioareci şi în ciorapi. M-am curăţat de numeroase negreli violete şi roşcate, mi-am schimbat rufele şi am examinat situaţia.
Umbrela zăcea pe cimentul de la intrare, ca o găină opărită, în care sta înfipt sistemul în zigzag de vergele al scheletului.
0	idee fericită îmi lumină nehotărârea: reparaţia. Acestei idei
1	se suprapuse o altă idee: reparaţia făcută cu mâinile mele. Câştigam astfel ceva din pierderile mari ale zilei.
întâia oară conştientul meu examina structura unei umbrele de ploaie. Ea se descompune în douăsprezece triunghiuri de ştofă egale, croite ascuţit, cusute unele de altele, şi cusăturile fiind apoi cusute, la rândul lor, fiecare pe câte o vergea. Uscai umbrela în faţa focului de la bucătărie. Nici un petec nu mai rămăsese întreg. Cu o foarfecă fină, desprinsei ştofa de pe fiare şi triunghiurile care compuseseră o umbrelă. Şi deschisei vergelele, care mă împresurară ca liniile directive* ale unui păinjeniş. Le închisei la loc. Funcţionau satisfăcător.
De un despărţimânt al ştofei atârna un şiret cu verigă, slujind, la umbrelele valide, să încheie strâns umbrela înfăşurată. Nu-mi aduceam aminte dacă şiretul trebuia să atârne de o vergea sau dintre două vergele, şi mai căutam, fără să-l găsesc, nasturele care trebuia să încheie veriga. După eforturi mari, descoperii spre seară, calculând cu creionul şi ocărân-du-mă de câteva ori cu scumpa mea familie, că nasturele pe care nu-1 mai înţelegeam era cusut pe şiret, dedesubtul verigii. Pusei crâmpeiul de şiret cu băgare de seamă pe o farfurie şi însemnai în carnetul meu de experienţe un adevăr: „Pe aceeaşi bucată de şiret, care ţine veriga, se găseşte întodeauna şi nasturele necesar“.
Mai rămânea de dezlegat o problemă: în ce parte atârna şiretul, înainte de-a fi fost umbrela demontată: spre vârful încovoiat al mânerului, la ceafa lui sau pe una din celelalte părţi ale stelei de sârmă şi satin?
PUBLICISTICĂ
663
Notai în carnetul meu de experienţe: „insolubil", şi trecui mai departe.
Ca să nu fac o cheltuială suplimentară şi bazat pe marele principiu că inteligenţa practică utilizează materialele existente, exploatate inteligent, mă adresai dulapului de haine, căutând o materie primă potrivită. Ispitise fracul: cozile lui puteau să mă intereseze ca un sfert de umbrelă; renunţai la frac. Un pardesiu se dovedea prea gros. „Am să fac umbrelă din mantaua de cauciuc!" mi-am strigat, bucuros să renovez umbrela şi că în acelaşi timp obţin o umbrelă impermeabilă. Desinai pe ştofă. Tăiai douăsprezece fracţiuni triunghiulare egale, după patronul uneia din fostele fracţiuni, care îşi păstrase aproape toate conturele. Foarfeca mea groasă, nichelată, reteza precis, după model, procurându-mi cu zgomotul ei intrensec voluptatea tonică a nervului acustic. într-adevăr, o satisfacţie deosebită, de moral activ, ne provoacă ruperea mecanică prin tăiere precisă, cu foarfeca mare, cu presa de stanţat şi cu aparatul de buzunar pentru desprins un sfârc al ţigărilor havane. Aş fi tăiat în noaptea ceea o duzină de mantale de ploaie cauciucate, şi m-aş fi simţit a doua zi energic şi cu succes în afaceri.
în ultimul moment, simplificai metoda. în loc de-a întocmi întâi umbrela toată, izolată de vergele, şi de-a o monta cusută pe schelet, cusui bucată cu bucată, de-a dreptul pe fiece spiţă, între câte două spiţe. La orele patru dimineaţa lucrul meu fuse gătit. Curăţai atelierul de mii de şuviţe, de mărgini şi aţe, cu care umplui o ladă de gunoi. Umbrela se prezintă minunat, şi pe acoperişul casei ploaia continua să se verse ca din tulumbe.
„Voinţa biruieşte totul!" îmi zisei, nu fără un justificat orgoliu. învârtii de câteva ori, ca o sfârlează uriaşă, umbrela pe vârful băţului ei. O pusei pe umăr dinaintea dulapului cu oglindă. îmi venea să ies pe stradă, ca să mă vadă măcar sergentul din post, trecând cu o umbrelă impermeabilă, care
664
TUDOR ARGHEZI
îmi va economisi pe viitor cel puţin una sută pălării. Dar obosisem şi meritam un somn serios.
„închide umbrela“, zise conştientul meu, cu naturaleţe. Desigur, de vreme ce mă duceam să mă culc. Apucai umbrela de baston, ca să scobor cortul întins cu vârfurile de gămălie, pe mâner. Trăsei. Smucii. Opintii. Umbrela rămânea deschisă. Pusei colacul mânerului subt talpa piciorului şi încercai un masaj ademenitor al vergelelor şi al ştofei. Umbrela rămase statornică rigidităţii sale, ca o geamie.
Umbrela nu s-a mai închis niciodată, în carnetul meu de experienţe notai următorul principiu: „umbrela nu se coase deschisă, nemaiputându-se închide“.
Şi teroarea care m-a cuprins după aceea, în ipoteza că, dacă aş fi cusut-o închisă, umbrela nu s-ar mai fi deschis, mă urmăreşte până în ziua de azi şi, probabil, mă va obseda şi în momentul obştescului sfârşit.
Las cu limbă de moarte, moştenitorilor mei, care vor participa la evenimente politice considerabile, să lupte din răsputeri şi cu toate jertfele pentru desfiinţarea umbrelelor de ploaie şi pentru înlocuirea lor radicală prin motoarele cu şase cilindri şi pornire automată.
1927
[HORIA FURTUNĂ]: PĂCALĂ
Ne hotărâserăm să lăsăm notele noastre, inspirate de mustăria în patru acte a poetului Horia Furtună, deoparte. Oricum ne-am silit să-l fabricăm, în profil sau în perspectivă, în opacităţi sau transparenţe, portretul impresiilor noastre ieşea la fel.
Pentru că îl cunoşteam pe autor şi stimam în el o acura-teţă şi o gingăşie şi pentru că autorul cinstea şi el modestia
PUBLICISTICĂ
665
noastră cu un sentiment, ne-am sfiit un moment să punem în evidenţă contradicţia insultătoare dintre Furtună tatăl şi fiul Păcală.
Credem a fi mai util scriitorului şi literaturii, aruncând încă un purice de oţel în salteaua beatitudinilor domnului Furtună, fermecat de un pseudosucces şi pornit să doteze cartoanele dramatice cu o trilogie sau un triptic. Autorul ar putea să capete gustul să scrie nu numai trei modele, câte anunţă, de humor (Doamne iartă-mă!) românesc, dar şapte, cincizeci şi două sau douăsprezece, pentru a stabili proporţii cu cifrele clasice: zilele săptămânii, săptămânile anului sau numărul Sfinţilor Apostoli.
Pe povârniş, domnul Furtună trebuie dezmeticit la timp; căci domnia sa descoperă reţeta poetului Bolintineanu în farmacia domnului Eftimiu. înainte de a întreprinde gar-garisirea imensului fluviu al banalităţii, pe care ar fi în stare să-l epuizeze întreg, în versuri şi cuplete, domnul Furtună să fie lovit cu o pietricică-n cap cum curge devale, îmbrăcat în undele umflate ale stihului revărsat.
Este greu de întrerupt cu vorba omul antrenat în ritmul cu trei bătăi al dansului frământat pe loc. O isterie lirică aprinde inima, holbează ochii, maşinalizează şoldurile şi genunchii; gura rânjeşte serios, umerii se descheie, limba spânzură - şi toate măruntaiele prinse în traiectoria hipnotică a dansului monoton continuă să se sfărâme şi după ce lăutarul a tăcut.
Volubilitatea naturală şi faconda-i torenţială pot face din domnul Horia Furtună, apucat în reţetă, o locomotivă literară pribeagă, cu neputinţă de oprit decât cu o deraiere şi un dezastru.
Tendinţa e făgăduită de Păcală, în interiorul căruia poetul nu a ştiut nicăieri să selecteze şi să stea. De mirare că i-au ieşit numai patru acte, în loc de douăzeci şi cinci şi spectatorul nu pricepe cum s-a isprăvit piesa şi pentru ce. în
666
TUDOR ARGHEZI
Păcală, ca în salada rusească, se găseşte tot ce doreşti. Ca să nu se supere consumatorul de dulciuri, oţetul este alintat cu sirop; ca să nu fie jignită pruderia, Boccaccio din Popa Nan este logodit cu sensibilitatea; cârciumăritul se împleteşte cu suspinul.
Această absenţă de bravură, de caracter, de atitudine, la un scriitor al cărui om era remarcabil, vine din reţetă. Autorul a mai crezut că este politic să-i placă şi domnului Ion I.C. Brătianu, şi doamnei Alimăneştianu, şi domnului Gh. Tătărăscu, şi patriarhului, şi domnului I.G. Duca, şi domnişoarei Elena Văcărescu, şi şofeurilor acestor personaje, mai mult sau mai puţin în legătură cu un mandat de deputat. După jignirea groasă, el are grija să aştearnă vata trandafirie şi o gutapercă de crhpe de Chine. Rezultatul: un prijniţ nemaipomenit de hibrid şi de lipicios, pe care nu-1 poţi desface de pe beregată, fără un rând de piele — şi care nu ştie să vindece nici gâlcile la câini. Domnule Furtună, ce făcuşi din aşteptările noastre?
Paralel cu zigzaguri şi curbe, rămâne compensaţia în puncte, a satisfacţiei câtorva categorii de public vulgar. E un concurs domestic, care bucură pe autor. Păcală merge din ţuică-n ţuică, din şpriţ în şpriţ, din vomitură în vomitură, de-a lungul celor patru mahalale excentrice, câte acte are, începând în Obor, trecând în cartierul Basarab, mutându-se în Gropile lui Ouatu şi încheind într-o mânăstire, schimbată-n local de tragere la măsea şi de toleranţă. Călugării se freacă în peizaj cu călugăriţele şi scena se petrece în Postul Paştelui, la Teatrul Naţional.. E de neînţeles că a mai interzis Sinodul spectacolul inocent al lui Malec în ziua de Vineri a Săptămânii Mari.
Tot atât de neînţeleasă pare poziţia luată de presă şi de imperialiştii ei faţă de Păcală. Probabil că dacă domnul Furtună nu ar fi fost un reprezintant al durerilor şi delicateţelor naţiunii în Parlament şi membru al unui mare partid politic
PUBLICISTICĂ
667
covârşit de prestigii, cronica teatrală şi creştinismul universitar i-ar fi făcut o primire cu răsculări şi biserica da o afurisenie gravă. După atari atitudini, cu muzica militară şi obiectivele patriotice ale domnului Adolf de Herz, nu mai e noimă să fie boicotate şi înlăturate de pe scenă şi afiş.
în interpretare, unde domnul Manu a recitat cu plescăituri de suflet pe Of şi aoleu şi domnii Victor Antonescu, întodeauna personal, Orendi, ponderat şi distins, Romano, ţigănit şi turcit cu bun meşteşug şi Finteşteanu, foarte nou, au adus aportul de greutate artistică, în absenţa căruia Păcală s-ar fi jucat într-o sală de dormitor, avurăm regretul să asistăm la figuraţia aventuroasă, improvizată din sărituri de stareţ beat, din trosnirea buricelor degetelor a veselie şi a surugiu, a domnului Ion Brezeanu, îmbrăcat în şiac şi părând că dansează un pas degenerat, pe o frânghie întinsă între morminte.
1927
CIRCUL
La optsprezece ani am călătorit, cu o trupă de circ, prin cele două continente. Circul jucase două săptămâni în oraşul nostru, şi când şi-a ridicat cortul şi a plecat, m-am luat fără voie după el, ca băieţii în pas accelerat după muzica militară.
Eram în primul an de Politehnică, şi sârguinţa mea făgăduia părintelui meu, un magistrat de-o severitate corectă şi de-o cultură enciclopedică, o carieră strălucită, pentru meşteşugul căreia mă destinau toate preferinţele şi un intelect stăpânitor. Aveam chiar acel libertinaj de camaraderie cu noţiunile şi dificultăţile, numit în profesiunile de iniţiativă talent.
668
TUDOR ARGHEZI
Spiritul meu primise educaţia disciplinată a bibliotecii părinteşti şi vieţuise până la adolescenţă în turnul abstracţiunilor, ca un ac înfipt într-un ghem de mătase, curat, rigid şi nesimţitor. Fiecare lucru se asortase cu o judecată a mea, după tipicul culturii, care trece, departe de frământările existenţei, din laborator în laborator, ca un aparat de sticlă, menit să distileze şi să separe, la temperaturi exact studiate şi după tabel, ţiţeiul şi subtprodusele lui.
Tatăl meu nu lăsase să se intercaleze între ochii mei şi lume decât singura transparenţă rece a cristalului, convenit să arate vitrina fără ca mâna să poată atinge obiectele strict aşezate în interior. Niciodată între mine şi lucruri nu s-a frânt un stol de secunde neprevăzute, ca un pâlc de musculiţe liber în aer. Mintea mea era înaltă ca o biserică pe dinăuntru, însă ca un părete de biserică plin, de la străni până la bolţi şi cruce, de rafturi şi sertare etichetate. în fiece cutie marcată precis, se găsea o idee îngheţată precis.
Dacă aş fi continuat să înaintez în artificiu, viaţa mea s-ar fi exprimat în prestigiul unui mare învăţat şi aş fi fost profesorul ilustru şi academicianul glorificat, căruia i se pregăteşte mormântul printre statui, cu dreptul recunoscut la funeraliile naţionale. Şi, la rândul meu, aş fi dat naştere unui copil cu zestre, care ar fi dus Universitatea mai departe. Tată-meu avea despre generaţii şi însuşiri concepţia bijutierului, care crede că mărgăritarul este o substanţă eternă, că se perpetuează cu virginitatea lui izolată de-a pururi, şi nu se gândea că unui proprietar de perle s-ar putea să-i vie într-o bună zi fantezia să-şi ia giuvaierele şi să le macine la moară, dimpreună cu porumbul, numai pentru ca să le desfiinţeze.
în tinereţe mi s-a petrecut însă un accident. Tatăl meu a fost însărcinat cu o misiune de cercetări în Nicaragua şi m-a lăsat cu mama la ţară. Venind vacanţa, trei luni le-am petrecut între gângănii, între flori şi dobitoace, în câmp şi munte.
PUBLICISTICĂ
669
încă nu ieşisem din asfalturile şi trotuarele netezite ale oraşului. Am cunoscut norii pe o întindere de ceruri desfăşurate vast. M-am uitat la lună, de când răsare până ce scoboară-n argintăriile mute din orizont. Am încetinat gândul şi am iuţit pasul după ape. M-am întovărăşit cu târlele, am umblat cu cirezile, m-am prigonit a joc şi agerime cu câinii. Am luat cu toată natura un contact frenetic. Pe spinarea taurului de Pintzgau al municipalităţii, somnolam întins cu faţa la soare, şi lăutarul ţigan al satului ne însoţea prin bozii, cântându-ne din strune şi gură. Am învăţat să mă minunez de ţânţar şi albină şi să respect greierii şi cărăbuşii. Am făcut oamenii sănătoşi de friguri, de lingoare şi de bube, numai prin uleiul vindecător al sufletului meu, care curgea din mine ca smirna cleioasă a pomilor pe trunchiuri. Şi am uitat şi biblioteca şi matematicile şi tunica mea de noţiuni, strânsă pe insul meu ca uniforma unui general de piatră.
De jur-împrejurul meu, evenimentele microscopice se petreceau cu o abundenţă furtunoasă de mare simfonie, şi ca în pildele evanghelistului, crinul nu se îngrijea de dulapul lui cu odăjdii, vulturii nu se duceau să cumpere din piaţă; o anarhie splendidă batjocorea preocuparea organizată, meschină, de avuţie, şi opulenţa momentană a omului social. Resortul convingerilor mele s-a înmuiat, şi erorile mele, zidite cu tencuieli alese din filosofie, îmi apărură ca atunci când, în Apocalipsă sau cicloane, un dâmb întreg se surpă în talaze şi ies la suprafaţă cadavrele unui cimitir de timpuri.
Toamna sosi cu glasul clopotului de dormitor, pustiu în pomii pustii. între planşetă, compas şi trăgător de linii se înşirau viţeii, oile, săreau lăcustele, mugea ca o uzină taurul cenuşiu. Printre idei smulgeam spice de săcară, şi alergam, printre speranţe, după fluturi şi după pasărea stelei căzătoare, îmi puţea cerneala de China şi foaia de hârtie albă, pe care încercau să mai construiască uneltele de oţel şi nichel, ale
670
TUDOR ARGHEZI
morţii. Programul mă învierşuna, diploma, peste cinci ani, mă silea să râd. Singurul camfor care mai ţinea lipiţi de suprafaţa sufletului meu fulgii falşi, desprinşi, ai culturii, era sentimentul tatălui meu. într-o bună zi îl dădui uitării şi pornii cu clovnii, cu caii, cu elefantul, cu foca şi cu dromaderul, în lumea nemăsurată — şi devenii unul din cei mai aplaudaţi idioţi profesionali ai planetei.
Mi-au plăcut spontaneitatea şi neprevăzutul în această meserie. Un clovn e superior unui actor pentru că nu urmează servil linia unui text străin. Mulţumită denaturării prin obişnuinţă, publicul nu mai simte ridiculul acestei convenţii copilăreşti dintre un scriitor şi un interpret: unul închipuie şi celălalt maimuţăreşte. După cum izbuteşte maimuţa să fie artificial mai sinceră sau mai adevărată, se gradează şi calitatea actorului, care, într-o societate activă şi meritorie, nu ar avea ce căuta acolo. Actorul e un înotător care străbate marea fără pericol de înec: pe dedesubtul undelor stă gata întinsă plasa care-1 ţine la nivel.
Clovnul improvizează; el joacă permanent pe firul iute şi ascuţit al unui tăiş de spadă, cu picioarele goale; este mental, original - şi dramatic. Pasul lui încâlcit şi stângaci în mijlocul arenei e mai artistic şi mai bun decât întreaga dramaturgie imitativă. Imaginează, ca să luăm o pildă, un clovn în luptă cu o muscă nevăzută, care îi enervează urechea. El naşte musca din nimic, şi publicul, fără să o zărească, o vede. Musca îi dă un ocol şi zboară sus pe grinzi. Clovnul se ridică ipotetic până la muscă. Clovnul o cheamă şi musca vine. I se aşează pe nas. Clovnul o goneşte. I se pune pe ceafă: clovnul vrea să o surprindă pe la spate. Musca se învârteşte în spirale mari împrejurul clovnului, şi clovnul după muscă, şi lupta începe şi e condusă... piept la piept. Când cade, clovnul striveşte musca - şi atunci iese din grajduri, printre perdele, călăreaţa
PUBLICISTICĂ
671
de înaltă şcoală. Musca şi clovnul a fost o comedie genială, cu care s-a putut compara puţin şi Hamlet...
Eu am izbutit extraordinar în clovnul tâmpit. Eram atât de evident tâmpit, încât în timpul jocului meu, foarte simplu şi schiţat cu câteva slabe linii, lojile, stalurile, galeriile şi parterul urlau de plăcere, în picioare, şi însăşi orchestra râdea în hohote pe tuburile de alamă. Am fost încredinţat că şi fiarele se vor sfii, cu sensibilitatea lor respectuoasă faţă de prostia adevărată, în prezenţa tâmpeniei mele haotice şi totale. Am intrat în cuşca leilor, montată demonstrativ în mijlocul arenei. Am intrat fără teamă şi fără revolver. Am intrat de o sută şaptezeci şi trei de ori cu un egal succes. Puşi faţă în faţă cu neînchipuita situaţie a expresiei mele, leii s-au dat înapoi şi s-au ascuns unul într-altul.
Aşa, tinere, nu te înfricoşa de viaţă. Caută bine să descoperi adevăratele vopsele ale sufletului tău şi mâzgăleşte lumea cu ele. Nu împrumuta paleta, tonurile şi pensulele de la nimeni. Intră singur, purcede singur şi vei ieşi din scenă singur, înţelepciunile colective nu sunt veşnice nici în timpul celor douăzeci şi patru de ore care te despart de ziua de mâine - şi adevărul se decolorează în fiecare generaţie, ca o ştofă cănită prost. în timpul unei singure zile, necum al unei vieţi întregi, omenirea se poate schimba fără nici să-şi întoarcă pe sfert capul înapoi.
1927
DIN SCUIPAT ŞI ŢĂRÂNĂ
O cronică precedentă ne atrage nemulţumirea unui cititor din pedagogie. Incidental şi derivativ, cronica precedentă atingea chestiunea frumuseţilor trupeşti în teatru, care
672
TUDOR ARGHEZI
ar fi putut să fie tratată cu toată vigoarea şi cu toate exclusiu-nile, căci ne găseam pe terenul nostru, în cadrul comod al rasei, în adâncimea căreia frumuseţea e abundentă.
Cu această frumuseţe trupească suntem prea obişnuiţi. Aproape nu este casă în care linia, carnaţiunea şi senzualitatea muzicală a surâsului şi a mişcării să nu fie reprezintate şi fiecare român gustă, la domiciliu, în carne şi oase şi în leneviri tangibile, idealul de formă şi de suculenţă, propus şi urmărit, la neamurile strâmbe, de poeţii şoldii, scoliotici şi cocoşaţi.
Cititorul din pedagogie s-a simţit oarecum nedelicat vexat de naturala necesitate a cronicarului şi a publicului, de a contempla din staluri, mişcându-se pe scenă, exemplarele cele mai izbutite din imensul parc de frumuseţi româneşti. El face parte din acei dibaci despicători ai firului de păr în patru care înţeleg totalurile prin fragmente şi care împrumută vieţii puternice şi integrale un privativ permanent, concepând omul prin falsificarea disocierii. El vede trupuri ici şi suflete dincolo şi pentru un pretins suflet frumos se devotează să adore fizicul cu calozităţi, estropieri şi zigzaguri al unei fiinţe scăpată prin oboseala atenţiei naturii de osânda borcanului pentru monştri şi avortoni, accidental.
Nu avem nimic de zis împotriva pasiunii perverse de a desfăta, în perinile de mătase ale sofalei, o făptură scumpă din seria analogă câinilor cu ochii proeminenţi peste nasul înfundat în frunte şi deasupra unei măsele rânjite. Arta privată de a iubi şi de a te devota este respectabilă ca un secret profesional - şi nici nu ne putem gândi să cenzurăm preferinţele de patologie. Cazul se schimbă însă cu desăvârşire, îndată ce vine vorba de arta publică şi de plastica spectacolelor destinate să provoace o elevaţiune şi o reacţie expresivă.
Meritul unei lucrări dramatice poate fi mai mare sau mai mic sau nul şi întodeauna contestabil şi controversat. Pentru purtarea fracţionată a meritului se aleg nişte flacoane, nişte
PUBLICISTICĂ
673
ambalaje, nişte actori. în cumpenile mici de aur şi de sidef, care cântăresc moleculele singuratic ale ansamblului, debitat în dialoguri şi în centigrame, se hotărăşte ponderea generală. Este dezgustător să pui parfume mari în flacoane de gumă arabică şi în cioburile gunoiului cetăţenesc; însă o mireasmă mediocră stă frumos şi pare să capete preţ într-o fiolă de cristal. Dar de vreme ce în sentimentul de artă stă ascunsă, după analizele celor mai cruzi ingineri de psihologie, întodeauna, zice-se, o fierbinţeală comemorativă, din vârstele preistorice, nesatisfăcută, de ispită cerebralizată, de ce să nu recunoaştem că un joc prost de scenă poate fi influenţat până la superlativ şi completamente dislocat de farmecul material şi imaterializat al artistei sau al actorului din personajul jucat?
Un balet nu e decât un balet, un dans pe o masă printre sticle nu e decât un dans între pahare. Dar planta omenească trebuie să aibă un desen adânc, o atitudine zveltă şi frunzele şi ramurile în dans trebuie să se adune şi să se separe, în ritmuri, conform unei scheme de exuberanţe şi de plăceri. Ce poate fi mai mizer în trist, ca o trupă de dansatoare care în costumele de navigaţie aeriană şi de transparenţe, ale Operei Române, manifestează ostentativ predestinări pentru corvezi de rândăşie, cadenţate în Grieg?
Este loc în conservatorii şi apoi în teatru pentru o prăpastie, păzită de un maestru măsurător. Indiferent de un talent enorm şi de un geniu problematic, antropometria artistică trebuie neapărat chemată să aprecieze cu linia şi cu compasul deschizătura genunchilor, oblicitatea tălpilor, zâmbetul şoldului, înălţimea secretă a pulpelor, altitudinea toracelui, arcul clavicular, mobilitatea bărbiei şi ondularea braţelor şi a grumazului râvnitor să plutească în dramă, comedie şi dans prin luminile rampei.
1927
674
TUDOR ARGHEZI
[EDMOND ROSTAND]: SAMARINEANCA
Sunt intelectuali rafinaţi şi profesionişti intelectuali, străluciţi în specialitatea lor, adepţi ai isprăvilor frumoase din artele călimărilor şi culorilor. Părerii lor sunt împodobiţi cu biblioteci şi tablouri. în pictură, în special, ei au fost factorul viu şi energetic al mişcării actuale, cumpărând cele mai multe tablouri şi lăsându-se, fără pic de vanitate, să le fie reproduse pentru posteritate, pe pânză, caracteristicile portretuale. în generaţia actuală, decenţa şi demnitatea, şi câteodată şi înfumurarea cu vopsea sau cu reliefuri, ale unui număr destul de important de artişti, divorţaţi de boemă, se datoresc aportului de capital, strecurat prin cumpărături în viaţa autorilor, de către un şir de ingineri, industriaşi, advocaţi şi câteodată medici, aceştia din urmă particular interesaţi la ţesături şi covoare, reminiscenţe de vată hidrofilă.
literatura constituie încă o avangardă de lux, o jandarmerie călare pe vătrai şi prevăzută cu săbii de mucava. Marfa nu mobilează decât pe dungă părerii, nu constituie decât în masă un mobilier şi o carte se vinde mai ieftin decât un singur tub de carmin în ulei, fără să râvnească înainte de două veacuri, dacă totuşi va mai trăi, să fie cumpărată cu preţul cu care se plăteşte, în circulaţia vie, o singură schiţă de studiu cu creionul nr. 1.
în schimb, literatura, infinit mai mult decât mărfurile artistice plastice, face parte din atmosfera, din viaţa profesioniştilor intelectuali, cu simpatii în pictură, însă cu preferinţe netede pentru texte şi cărţi. Este şi explicabil ca mintea, utilizată în majoritatea profesiunilor libere, aproape exclusiv, să prefere artele care derivă cu totul de la minte şi să ţină mai puţin de artele de subt prezidenţia ochiului, a pipăitului şi a urechii. Ba ceva mai mult, dacă nu ar exista nucleele intelectuale, în afară de politică şi de universitate, unde nucleele sunt
PUBLICISTICĂ
675
ciudat inexistente, în câteva case de profesionişti independenţi, care constituie puncte de atracţie, de solidaritate şi de propulsiune, nici nu s-ar putea nota în Bucureşti o atitudine literară, nesusţinută de aiurea de nici o legătură.
O profesiune îndeosebi armonizată cu literele este advocatura. Circonferinţele înlăuntrul cărora îşi ridică arcul Apollo şi gesticulează Demostene, coincid, dacă nu se suprapun, ca roţile care vehiculează aceeaşi amforă izvorâtoare de sonorităţi şi de sucuri de verb. Spiritul legilor este o substanţă pur intelectuală: expresia acestui spirit e artistică pură. întodeauna literatul găseşte struguri, flori şi parfum mult mai sigur în grădina advocatului decât în maidanul chiar al dascălului de accesorii literare. Apoi, mobilitatea intelectuală a omului de drept şi de pledoarie are o compensaţie în cealaltă mobilitate de imaginaţie, a literatului.
Intelectul advocatului s-a realizat strălucit şi complet în literatură, de mai multe ori, într-un grad, la care simplul literat a izbutit rareori să parvie. Dacă am cita numai numele domnului Valjean, autorul unui teatru de complexiuni superfîne şi singurul ironist autentic, de o satiră exuberant şi generos meridională, ar fî de-ajuns într-o epocă în care individualităţile remarcabile sunt în toate terenurile constrânse.
întâmplarea face să ne cadă pe masă o traducere în versuri, din Rostand, a domnului I. Gr. Perieţeanu, un literat avut în făgăduind, pe vremuri, monopolizat de un meşter al baroului, între două procese, silueta zveltă de marchiz cu capelura pudrată, a domnului Perieţeanu, se apleacă bucuros pe sulul de pergament al lui Horaţiu şi practică mlădiosul sens al cuvântului încovoiat.
Samarineanca e povestirea divină, transfigurată pentru teatru, a întâlnirii lui Iisus la fântână cu femeia samariteană. Magia cristalografică a poetului eminamente francez, care aducea din Cannes anual văpăile mediterane Ia Paris, este
676
TUDOR ARGHEZI
tălmăcită de domnul Perieţeanu, ţinând totuşi seama de îngustimea şi umbririle cuvântului românesc, într-o corespondenţă şi o transpoziţie exact licăritoare, cu lumini literare de claritate şi cu un desen interior elegant, exemplificate în următoarele câteva versuri, alese printre numeroase altele multe, din text:
„Subt care sublime chemări Stelarele noastre-ntrupări Venit-au s-atingă pământul?
Năluci, odrăslite de noapte,
Cădeţi în genunchi şi, în şoapte,
Slăviţi al iubirii izvor.
Voind să afli calea, tăiaşi a ta rostire,
Când tocmai începuseşi o bună tâlcuire.
Parabola acelui umil semănător E bine să pătrundă în mintea tuturor!
Ba vei dormi. Dar află că cel care veghează în ţarină, nu-i bine să fie mâniat,
Ci paşnic să plivească, să fie cumpătat.
Căci vrând din lan s-aleagă pârdalnica neghină, Orbit, el poate smulge şi grâu din rădăcină.“
Domnul Perieţeanu a trecut în româneşte tabloul biblic al vieţii sufleteşti a lui Iisus, evident, pentru plăcerea domniei sale literară. Totuşi, Samarineanca e o piesă de teatru. De ce nu se joacă? Pentru motivul, poate că perfect administrativ bisericesc, însă diametral opus tendinţelor fără intenţii ale piesei, că în piesă apare şi acţionează persoana Mântuitorului. Prezenţa propovăduitorului învăţăturilor din Noul Testament, pe scenă, pare Sinodului nostru, în toate împrejurările, nepotrivită.
PUBLICISTICĂ
677
Noi nu am putea adopta opinia că punerea în scenă a unei parabole, a unei vieţi profetice, a unei taine, ar putea să micşoreze prestigiul bisericii şi să jignească doctrina; cu totul dimpotrivă. Sinodul că a putut admite viaţa lui Iisus reprezentată frumos în film şi că nu poate să nu refuze reeditarea la rampă a lucrărilor teatrale cu caracter religios, este o surpriză ce trebuie suprimată prin libertatea reprezentaţiilor, provocând din toate puterile o literatură teatrală cu preocupări mistice, în afară de asasinat şi adulter.
1927
Împotriva lui păcală
O manifestaţie violent ostilă s-a dezlănţuit deunăzi, în sala Teatrului Naţional din Bucureşti, întrerupând reprezentaţia piesei Păcală a domnului Horia Furtună. Sensibilitatea, manifestată cu oarecare întârziere, a unui grup de drept-cre-dincioşi şi de viitoare feţe bisericeşti, s-a văzut jignită prin apariţia în curtea unei anecdotice mânăstiri de caş, a unui stareţ iubitor de bucurii lumeşti. Valoarea de spontaneitate a acestei revolte a scăzut în ochii tuturor prin împrejurarea că fluierăturile s-au auzit după aproape două luni de la cel dintâi spectacol, când snoava încriminată se juca a zecea oară. în asemenea împrejurări, i-ar fi greu orişicui să stabilească proporţia justă între indignarea sinceră a celor ce s-au socotit jigniţi şi instigaţia de culise ale unor inamiciţii, să le zicem literare.
Protestul pe care l-a trimis, la rândul lui, patriarhul, a fost, nu mai încape îndoială, mai mult decât legitim, şi suntem încredinţaţi că dacă sosea şi el la vreme, direcţiunea Teatrului Naţional ar fi preîntâmpinat cu delicateţe incidentul, atât de
678
TUDOR ARGHEZI
dezagreabil pentru un autor român, de onorabilitatea domnului Horia Furtună. Un singur amănunt ne mai persecută încă. După cunoscuta Lege a Teatrelor Naţionale, piesele româneşti sunt judecate, în primă şi ultimă instanţă, de un foarte serios Comitet de Lectură, din cari fac parte reprezentanţi ai Academiei Române, Facultăţii de Litere şi Ministerului de Culte. Nici unul din purtătorii de opinii ai acestor instituţii de cultură nu s-a ridicat să apere prestigiul, presupus ofensat, al vieţei monahale.
Se vădeşte astfel necesitatea prezenţei în Comitetul de Lectură a Teatrelor Naţionale şi a unui reprezentant al Sinodului.
1927
DIN HIMALAIA LA LfiMAN
Studiind electrotehnica într-un centru universitar catolic, din împrejurimile Alpilor, am fost într-o duminică dimineaţă victima unei insuportabile dureri de gingii. Intr-o singură noapte mi se descompusese rădăcina măselei a treia, numărând din fundul gurii către barbişon. Am simţit întâi o durere asemănătoare cu săgetarea limbii. Rănirea interioară m-a trezit din somn şi dintr-un vis, provocat, mă tem, de reflexele inconştiente ale preludiilor zvâcnirii. Visam că muşc furios dintr-un colţ de granit al Muntelui Blanc şi că înfigându-mi-se maxilarul inferior în piatră, mă găseam prins de munţi, ca o vulpe de bot într-o capcană şi în neputinţă de a mă desface. Când am izbutit să scap, făcusem o zmuncitură considerabilă, falca mi s-a descleştat subt urechi şi am căzut într-o prăpastie uriaşă. Pe păretele râpei mi-am desfăşurat, precipitat peste cap,
PUBLICISTICĂ
679
aproape un kilometru de intestine, ca un mosor de uzină, târât cu caii, cablul ce trebuie instalat.
Din fericire a fost, repet, un simplu vis: probabil că dormisem pe guşă. Deşteptându-mă subt canapea, mi-am dat numaidecât seama că maxilarele erau la locul lor fixat de natură, şi nu mi se rupseseră deci, nici cotletele negre. între tâmple şi gât bărbierul îmi amenaja reminiscenţa decorativă habsburgică, la care ţineam cu un devotament fudulit. Dar gingia mă durea îngrozitor.
Erau orele patru dimineaţa. La şase hotărâsem în ajun să părăsesc oraşul cu douăzeci de camarazi şi camarade, pentru o ascensiune de două mii de metri. Nu mai era timp de pierdut; în două ore trebuia să fiu vindecat. Pusei pieziş oglinda de ras, în faţa gurii căscate, şi apropiai un bec. Ca să mă orientez mai exact şi să nu aţâţ o măsea sănătoasă, introdusei în gură peria de pieptănat, prevăzută de fabricant cu ovalul unei oglinzi, incrustat pe dos.
Pentru prima oară mă serveam de această oglindă inexplicabilă, în care nu te puteai controla deosebindu-ţi cărarea. Dacă întrebuinţai oglinda nu te mai puteai peria pe cap, iar dacă ţineai să te perii, nu mai puteai să vezi. îmi închipui că inventatorul periei cu oglindă destinase obiectul esclusiv domnilor din prestidigitaţie şi acrobaţie, singurii posesori ai aptitudinii de a-şi schimba ciorapii fără să se descalţe de pantofi: căci dificultatea caracteristică în mânuirea obiectului consista în a te găsi în acelaşi timp de ambele părţi ale periei de cap şi de partea părului de porc şi de partea dosului de lemn împodobit cu cristalul bizotat. Un cumpărător, cel puţin, cred că a înnebunit, neştiind să puie în coincidenţă pieptănatul cu oglindirea şi alunecând din efort în halucinare.
Peria era destul de puţin voluminoasă ca să poată încăpea într-o gură de om. Prin reflectare dublă, în oglinda cea mare, descoperii o cavitate înfiorătoare, în vreme ce părul periei îmi
680
TUDOR ARGHEZI
zgâria cerul gurii, ca un pui de arici, pe care m-aş fi decis să-l mănânc de viu. Pipăind, căutai o foarfecă de unghii, cu cioc, ca să explorez conţinutul găunos, dar îndreptând foarfeca stângaci spre gingie, vârful ei îmi ajunse în ceafă.
Surprins de acest rezultat, mă gândii puţin. Pricepui că mişcările în oglindă se reproduceau inversate, ca literele de tipar şi încercai o mişcare analitică şi raţională: vârful foarfecii atinse dulapul. Mai cugetai o dată şi combinai mental contradictoriile celor două oglinzi. Pentru a putea ajunge în punctul ales, mi-ar fi trebuit însă trei braţe înnădite, cu şase articulaţii, o mână de cincisprezece metri lungime, care să fi putut ocoli capul de două, trei ori.
Aveam impresii de biciclist începător, care, urmărind linia dreaptă din răsputeri, procedează în realitate prin zigzaguri şi curbe, lovindu-se de toate obstacolele evitate. Părăsii oglinzile şi mă căutai în gură, cu ochii închişi. N-aş putea să povestesc cum am ajuns în punctul necesar. îmi aduc aminte că am primit în fundul măselei o lovitură, care cred că s-ar compara numai cu o împuşcătură mare în stomac, prin şezut. Leşinai.
Aşa m-au găsit camarazii şi camaradele, la orele şase zăcând pe parchet. M-au scuturat. Le-am dat amănunte. Şi toţi erau îmbrăcaţi în loden, cu pantalonii scurţi şi fetele şi băieţii - şi purtau subsuoară bastonul de bambus cu vârful de fier şi raniţa de alpinist.
între camarazi se găsea domnişoara Fui-Tu-Phu, o galbenă splendidă, de la Pecili, studentă mongolă la şcoala dentară. Ochii ei de pisică palidă se aplecară asupra suferinţei mele. Laba ei de păpuşă intră ca un şoarec de mătase în gura mea dezgustătoare. Degetele ei, arătătorul şi cel mare, apucară ca un cleşte molarul, mişcă o dată, de două ori din loc şi înainte de a răcni ca un mistreţ cretinizat de turbare, apărură în aer două măsele odată.
PUBLICISTICĂ
681
îmi adusei atunci aminte, din cartea de citire, din copilărie, că toţi chinezii profesează dibăcia scoaterii dinţilor cu mâna. Prin asociaţie de idei, datorită prostraţiei şi amorţelii în care căzusem, mă gândii că gândacii de mătase fuseseră importaţi în Europa de la chinezi, în ţeava unui baston găurit. Din asociaţie în asociaţie, îmi amintii cultura cartofilor, curcanii aclimatizaţi din America, trestia de zahăr şi pe Xavier de Maistre.
-	Lăsaţi-mă să dorm şi duceţi-vă singuri, i-am rugat pe camarazi, pe când asociaţiile de idei se multiplicau vertiginos în casa de sănătate a creierului meu zdruncinat.
-	Eu, nu te pot părăsi şi rămân cu tine, răspunse fata mongolă, caritabilă şi conştientă de rolul medicinii sociale şi al artei dentare.
Pe când tălpile de fier ale colegilor noştri, scoborau scara de piatră ca nişte boloboace, domnişoara Fui-Tu-Phu, gospodină delicată, îşi punea straiele grele în cuier şi prepara un ceai reconfortant.
Nimeni nu se va mira că din zbuciumările mele a ieşit o căsătorie binecuvântată şi s-a întemeiat o gospodărie cu pijamale violete şi kimonouri floarea-soarelui şi miozotis. Povestirea, totuşi, începuse cu scopul de a face cunoscut cititorului altceva: anume, mirarea soţiei mele mongole în faţa ouălor roşii, pe care le-a crezut ouate de un papagal special cu matricea de anilină — şi în acelaşi timp cum am roşit noi întâia oară ouăle de Paşti, cu pensula şi cu pulverizatorul, ca să ajungem să improvizăm un subiect de naraţiune pascală pentru cititorii noştri creştini de rit ortodox.
Continuarea şi sfârşitul la Pastele viitor.
1927
682
TUDOR ARGHEZI
EVENIMENTUL
Tendinţele confuz exprimate încă, însă unanim presimţite şi vioaie, fac să devieze din linia plană moştenită, compasul constructorului de idealuri şi de realităţi. Deja Pascal, un asociat izolat al timpului nostru, tulburase chietudinea şi stratificarea pe niveluri a certitudinilor intelectuale, cu sentinţa centrelor infinite şi a curbelor mobile. în politică, în literatură, în pictură, în arhitectură, în mecanică şi în viaţa socială întreagă s-a iscat o întrerupere, s-a separat un gol şi se rosteşte un eveniment.
Nu e vorba de-o pauză şi de o stagnare fragmentară, cum trecutul a mai cunoscut în preambulul schimbărilor prin asemănare. S-a isprăvit o muzică şi murmurul activ ce se desluşeşte anunţă o muzică necunoscută. Omenirea în tumult face un flux; s-a ridicat oceanul pe un singur părete: a încremenit şi începe să cadă. E duminica renovării. E vântul aşteptat, care purcede, încovoie şi rupe.
Altădată, dispărea o clasă sau o categorie, pentru inaugurarea unei categorii mai recente. Astăzi, platforma lumii în totalitatea ei se întoarce pe un pivot şi se orientează într-altfel decât a stătut. Sporit de ani, de zile şi de ore, evenimentul, greu ca ugerii cerului purtători de ploaie bună, va erumpe brusc atunci când ultima picătură a secundei îl va fi împovărat peste măsură cu ponderea ei neînsemnată, însă hotărâtoare. Şi va fi aşa cum bate-n ornic al doisprezecelea ceas şi va fi douăsprezece, şi toată lumea va şti că a sunat de douăsprezece, şi toată lumea va potrivi ceasornicul după eveniment. în ziua ceea nici un cais nu va înflori în anul lui pentru a doua oară, însă omul va înflori întreg, pentru că încă nu înflorise niciodată deplin.
Toate râvnirile şi aberaţiile care mişună amare şi bântuie ca o acţiune de dizolvare a fostelor principii, moşteniri şi disciplini - artistice, religioase, politice - devoră pe nesimţite
PUBLICISTICĂ
683
şi organ cu organ, cuprinzând în puterea lor de fîrimiţare şi expansiune un atom lacom al evenimentului renovator. Când italianul Marinetti, un bancher opulent, lepăda, înainte de război, cimpoiul şi violoncelul şi punea în locul lor cântecul locomotivei şi şuierul plugului cu abur, impertinenţa lui se adapta expectativ esteticii imprecise, care inspiră instinctul iniţiativelor cumplite de după război, manifestate în anarhizarea noţiunilor învăţate şi a deprinderilor academice liniştite. E o sfărâmare de linii, de forme şi de fericiri şi actul în aparenţă naiv sau înfumurat al unui desen de suprafeţe, al unei enigme în monosilab, conţine dinamica unei refaceri. A fost o zi şi vine o noapte, sau a fost o noapte şi soseşte ziua: agreabil sau nu, evenimentul are dimensiunile gigantice ale unuia din cele două aspecte ale luminii.
Desigur că revărsarea, neîncetat amplificată, a preludiului de tendinţe aduce o apă ieftină la moara de hârtie a păstrătorilor de tradiţii. Ce opun ei cataractei? Melancolia patriarhală. Oile, ciobanul şi măgarul. Poezia câmpului strict, a lunii stricte, a trestiilor stricte, a dragostei stricte. Buciumul chemând pustnicii bizantini din acuarele tencuite. O serie de locuri comune moare, înecată în propriul ei banal. Să nu ne mâhnim că seria decedează, pentru a lăsa zona liberă necesară unei serii contrarii. Trâmbiţaţi arcaşii: ei vor apărea în gravuri, în vorbe, în oftări; factorii prezenţi sunt inginerul, meşterul şi maşina. Evenimentul a fost precedat de o mare spânzurătoare de idei şi de fantome de paie.
Meşteşugul literar s-a isprăvit în forma lui de cuvinte, fotografică şi servilă, şi distanţele sunt străpunse diagonal. Concentrarea până la esenţă o sugerează chimia. Scriitorul, subt sancţiunea de a fi înlăturat, este silit să ţie seamă de regulile descoperite, peste gramatică şi vocabular, în uzină şi laborator, două şcoli care au descompus materia cugetării şi o reorganizează pe un tărâm deosebit. în interiorul timpului
684
TUDOR ARGHEZI
său, artistul cuvântului trebuie să utilizeze procedeele în vigoare transvazând în stil impalpat puterile motrice şi uneltele mişcate în elipsa curelei. însuşi Ion Gură de Aur se simte mulţumit în bolta lui fumurie de aportul astral al becului electric şi patriarhii şi cardinalii scoboară bucuros dinaintea catedralelor din carul automobil.
Imperiul experienţei şi al efortului de a descoperi au intelectualizat, în adevăratul sens al cuvântului, generaţiile din ultimii douăzeci de ani şi procesul se continuă treptat. Mai poate să rămâie berbecul ceea ce era, înconjurat cum se găseşte de miros de industrii de fier, de furnale, de locomotive? Mai este dragostea, ceea ce părea să fie? A mai rămas ceva din principiile pur verbale şi uscat contemplate de odinioară? Mai sunt ideile, năzuinţele şi concepţiile ceea ce au fost?
Scriitorul care vine e un tehnician. El va lucra în limba lui personală ca un monteur, cu materiile intelectuale, identice în formă şi număr, în toate limbile literare. Date la strung, bătute pe nicovală sau presate cu vârf şi ghevint, cuvintele vor construi ideile şi substanţele literare după scheme noi şi imaginaţia împărecheată cu studiul rezistenţei materialelor întrebuinţate, va conduce hărnicia literatului. Progresiv, geniul limbii, particularismele, idiotismele şi toate specialismele naţionale vor face loc - în literatură — unui sistem de expresiune care, ca să fie transpus dintr-o limbă într-alta, nu va cere decât aplicarea brută a unui desinator copist, ca planul unui arhitect, strămutat în albastru.
De altfel, perfecţiunea literară şi linia sintetică au mai cunoscut un apogeu şi o săgeată terminală: în Sfânta Scriptură şi în folclor.
1927
PUBLICISTICĂ
685
DRUM BUN!
Când poţi călători prin ţara ta patru sute, şase sute şi o mie de kilometri în linie dreaptă, fără să dai de margini, însemnează că dispui de un continent şi eşti obligat să-l străbaţi şi să-l cunoşti. Călătoria colorează inteligenţa. Călătoriile în ţară sporesc pământul rădăcinii din ghiveci, ramifică, desfac florile din vârfuri.
în zece ani aproape de la întreirea ţării „regăţenii“ călătoresc încă cel mai puţin. O mie de familii trec o dată pe vară în Ardeal şi Banat, în Basarabia şi Bucovina, cu automobilul, ca să adune cu gura şi cu ochii, din fuga maşinii, praful şi fumul de benzină într-o regiune nouă. Câteva colonii şcolare sunt expediate din periferia capitalei la aer şi mare. Două sute de cercetaşi poposesc o lună pe munte. Şi-atât.
E de dorit ca tineretul din toate meşteşugurile şi din cele intelectuale să pornească cele trei luni pe an la drum. Viitorul lucrător manual şi spiritual trebuie să cunoască lumea în care intră şi să se deprindă cu parcurgerea şi schimbarea zărilor, concentrate în răscrucea bulevardului, din Calea Victoriei. Viitorul negustor, contabil sau inginer trebuie să experimenteze şantierul iniţiativelor şi al concurenţei. Artistul, încremenit de zece ani dinaintea poeziei musulmane din Balcic, trebuie să-şi mute în fiece an şevaletul, ca un compas, spre cele patru puncte cardinale cu patru popoare. Literatul trebuie să umble, să acumuleze şi să povestească: literatura de călătorie este încă şi astăzi cea mai frumoasă şi mai utilă. în câţiva ani de viaţă comună cu provinciile noi, nu a ieşit din tipare o singură carte cu indicaţii de călătorie sistematizate, prin România. Românii nu cunosc nici punctele mari de încrucişarea perspectivelor Vechiului Regat. Galaţii, Brăila, Iaşii, Severinul, coasta Mării Negre nu există decât pe harta de hârtie a studiului geografiei. Timişoara, Chişinăul, Oradea Mare,
686
TUDOR ARGHEZI
Cetatea Albă, Bălţile, Bugazul, Târgul Mureşului, Sighişoara, Cernăuţii, Sibiul au rămas nişte puncte teoretice de tarif.
Singuri bătrânii călătoresc, către nămoluri - şi dintre tineri mai ales nefericiţii melancolici clienţi ai primăverii şi ai toamnei se deplasează, pentru a întârzia cu o oră ivirea mugurilor şi căderea palidelor frunze. Ce fac tinerii sănătoşi, băieţii şi fetele, flăcăii şi fecioarele, speranţele? Dacă tinereţea lor nu este în stare să fie aţâţată de curiozitatea de a cunoaşte şi împinsă pe drumurile universului interior fără îndemnuri, cu ce se poate ameţi ea în capitală şi în oraşe?
în ajunul verii actuale băieţii şi-au lungit pantalonii pe măsură cu scurtarea fustelor la fete. Ei au abordat o pălărie quaker şi haina bearcă pe şale a feciorului din casă boieresc. De cele mai multe ori le lipseşte subsuoară pielea de lustruit salonul sau mătura de pene. Şalvarul inversat, cu turii pe călcâie, nu pare o descoperire prea inteligentă şi este făcut să ramolească arcul genunchiului, să târască pingeaua dezarticulată pe trotuar, să imprime tuturor mădulărilor cu resorturi, care definesc trupurile agere şi zvelte, un ritm de întârziere, renunţare şi vetustate.
Tinerii trebuiesc smulşi de acasă şi trimişi înainte, pretutindeni, cu nădragii retezaţi la rotulă, cu ghete de fier şi cu sacul în spate. Cea mai educativă călătorie este aceea care se porneşte fără parale însă cu o unealtă în bagajul din spinare, un aparat fotografic, o trusă de creioane colorate, un brici. Tânărul bogat sau sărac este dator să plece de acasă cu buzunarele goale şi să-şi câştige pâinea în drum, obişnuind populaţiile cu tipul pribeagului voluntar, pentru a fi primit pretutindeni cu bunăvoinţă. Obiectivul şi briciul au clienţi permanenţi pretutindeni. Schiţa la terasa cafenelei amuzează. Conferinţa improvizată e ascultată, ca şi cântecul din gură sau din instrument, ca şi lectura făcută într-un local, unde abilităţile abundente ale tinereţii se pot varia în spectacole fugitive.
PUBLICISTICĂ
687
Şi cea mai bună călătorie se porneşte pe jos. Cu două cămăşi, una pe corp şi alta în traistă, cu trei părechi de ciorapi, spălate şi uscate la râu, englezii şi germanii fac înconjurul lumii. Tânărul care capătă o bicicletă pentru călătoria lui e un călător fericit: pasul lui se întinde dintr-o dată pe zece metri.
Ia-ţi băiete rucsacul şi umblă; şi ia-ţi şi un tovarăş, învaţă-te cu înţelepciunile sumare ale vieţii, cu rigorile plăcute ale unui proiect conceput şi dus până la sfârşit. Culcă-te azi într-o pilotă de puf şi mâine pe salteaua dură a sfântului pământ. Stabilitatea punctului fix şi renta timidităţilor nu sunt pentru tine. Nu te teme, nu te îndoi, nu te opri: înainte.
Şi să ne întâlnim la vară, la drum.
1927
TÂRGUL DE COPII
Pe vremea când o casă din sat se vindea cu trei sute de lei, Ion Marin, cel mai sărac plugar din Străchineşti, era să se îmbogăţească. Fără caznă, el ajungea capitalist, câştigând cinci mii de lei, adică o sumă mai mare decât, adunate laolaltă, toate averile de pungă din satul lui. Târgul se făcuse în tinda primăriei, şi vecinii începeau să-l pizmuiască de norocul ce dăduse peste el.
-	Ce zici tu, Catinco, să-l dăm sau să nu-1 dăm?
-	De, ştiu şi eu ce să zic? răspunse nevasta. Parc-aş zice să-l dai şi parcă să nu-1 dai. Pe care l-a ales boierul, sări-i-ar ochii din cap?
-	Nici n-a ales. Mi-a spus să-l alegem noi. L-aş da pe Ion.
-	Pe cel mai mic?
-	Dar prea mi-i drag Ion.
-	Şi mie, dragă.
688
TUDOR ARGHEZI
-	Mă gândeam la Niculaie. Poţi da tu pe Niculaie?
-	Nu-1 poţi da pe Niculaie.
-	Să-l dăm pe Dumitru... Dumitru e mijlociul. Cum să dai mijlociul?
-	E greu să-l dai.
-	Gheorghe e al doilea după Pavel.
-	Mai are puţin şi-l ajunge pe cel mare.
-	Mă îndemnam să-l dăm pe Ştefan. E cel mai mare.
-	La Sân’ Petru a împlinit şase ani...
-	Cum făcurăm noi, bărbate, că făcurăm numai băieţi?
-	Dumnezeu să ni-i ţie, nevastă, dar tare aş	fi	vrut	să	fie
unul din ei o fetică, zise Marin.
-	Cu o fată ar fi fost, poate, mai uşor...
-	Fata nici în ruptul capului n-aş fi dat-o. Şi pe	băieţi nu-i
dau nici mort.
-	Dar ce i-a venit boierului să-ţi ceară tocmai ţie copii? Cucoana lui nu ştie să facă?
-	O fi uitat de când era tinerică, ori nu ştie boierul să-i potrivească. Ne-a spus că îmbătrâneşte fără neamuri şi n-are cui să-i lase averea.
-	Parcă se legase să o lase oamenilor.
-	I-ar fi adus aminte alde moş Toader, dar boierul s-a posomorât. Nu-i trebuiesc o sută de moştenitori, vrea numai unul.
-	Putea să ceară de la Ioniţă, că are unsprezece.
-	Ioniţă n-a voit să-i dea.
-	Leanca văduva are patru.
-	Leanca s-a blestemat să i se usuce mâna cu care şi-o duce copiii la boier. I-a dat pe un băiat trei mii de lei, şi, văzând că s-au scumpit copiii, mie mi-a dat cinci mii.
-	îi lasă toată averea, toată? Şi casa din Bucureşti, şi via din deal, şi moşia?
-	Şi. îl face şi deputat.
PUBLICISTICĂ
689
-	Măi bărbate, după glas te cunosc că l-ai vândut!
-	Pe care? răspunse şovăind bărbatul.
-	Nu ştiu pe care... Te trăzneşte Ăl de Sus.
-	L-am vândut, nevastă, şi-mi pare rău. Mi-a dat şi o sută de lei arvună... Cum să-mi iau acum vorba îndărăt?
-	Când ai primit arvuna, te-ai gândit pe care-1 vinzi?
-	Nu m-am gândit la nici unul. Am văzut suta de lei. Ştii tu, femeie, că noi nu am avut niciodată o sută de lei? Dar când om avea cinci mii?
-	Te-ai pricepe tu să-i numeri?
-	Nici cât tine, femeie.
-	Cât o fi cinci mii de lei? Cât oala de apă?
-	Mai mult.
-	Cât căciula?
-	Mai mult.
-	Cât doniţa?
-	Şi mai mult.
-	Ai luat o sută de lei...
-	Uite-i colea, în sân. Nu mai ştiam unde să-i pui. M-am dus la perceptor şi i-am plătit datoria: se adunase doi lei şi şaptezeci şi cinci de bani. Luai un pachet de tutun şi o sticlă de gaz - şi dincoace, niţică ţuică. Am cheltuit cinci lei. Am luat şi chibrite. Şi nu mai am avut ce să iau. Ia trage un gât de ţuică, nevastă...
-	Nu-mi vine, bărbate...
-	Nici mie nu mi-a venit. Era să duc sticla la gură pe drum şi m-am oprit. Mi-e înghiţitoarea astupată. Unde sunt copiii? Mi s-a făcut dor de ei, Ioană.
-	La joacă, bărbate.
-	Ia banii ăştia, să-i dăm boierului când o veni. O să se supere că lipsesc din ei vreo cinci lei...
-	Să-i dăm ţuica, tutunul şi gazul.
690
TUDOR ARGHEZI
în ochii Ioanei, cum sta în prag, se ivi o flacără albastră, şi braţul ei gol, răzimat de părete, alunecă lenevit de-a lungul cămeşii şi căzu pe fotă.
-	Mărine, şopti femeia, nu vii în casă, să-ţi spui ceva la ureche?...
Marin, care se lenevise şi el, scăldat de un gând, surâse.
—	Vream şi eu să-ţi spui ţie ceva, dar nu ştiam să încep. Haide...
în rărunchii Evei zvelte şi osoase, cuprinşi de soare şi furnicaţi de vântul care cutreieră cucuruzul, încolţi atunci, pe la toacă, al şaselea băietan.
1927
PRĂVĂLIA LUI ESCULAP
Suntem obişnuiţi să respectăm atitudinea meditativă şi analitică a farmaciştilor şi ceasornicarilor. Realizarea în piuliţa de porcelan şi în flacon a reţetei, compusă din centimiligrame şi examinarea organismelor microscopice ale tictacului cu lentilă, dau acestor meşteri de molecule şi magnetisme expresia magilor popularizaţi de stampe, şi o moraliate evidentă de monahi.
Mă durea capul şi am intrat într-o farmacie de lux, în care nu mai târguisem leacuri niciodată. O domnişoară, involtă ca un călăreţ, ocupa cu bustu-i elocvent jumătate din tejgheaua de lucru a farmaciei. Chica tunsă ciobăneşte juca pe ochi şi la tâmple, din ciucuri ondulaţi şi cârlionţi. Pe grumazul golit până dedesubtul mesei sărea lăcusta de aur a unui breloc. La încheietura mâinii zvâcnea, strâns într-o centură din acelaşi metal, un ornic minuscul, un piţigoi. Obrazul era dramatizat, cu adâncituri de scoici obscure subt sprâncene, buzele
PUBLICISTICĂ
691
sângerau de brilantină purpurină, de târtiţa catifelată a urechilor spânzurau luminile unui şir de coacăze minerale.
Mişcat de atât spectacol într-o spiţerie, am pretextat o cercetare prin geamul vitrinelor oblice, în care, „specialităţile“ străine, vândute cu preţul original, înmulţit cu patru, sunt organizate pe grupuri şi subt cheie, ca fructele unui bijutier. Erau acolo purgative cu numele muzical de poemă, format industrialmente din alăturarea primelor silabe ale unei ecuaţii chimice complexe, şi supozitoarele, servite în cutii studiate din punctul de vedere estetic, cântau geniul limbii eline pe etichete de mărţişor. Bătăturile şi moartea lor erau reprezintate în fiole de culoarea azurului adevărat. Remediile vomitive, furunculoase şi antisifilitice se amestecau într-un vârtej cochet de forme, de poleieli şi sticliri. Imagine, de fapt, în mic, a torentului de vieţi vânturat prin faţa galantarelor imense ale farmaciei, de automobile elegante, în care stau ambalate în mătase, catifea şi pânză fină de in, tuberculozele, obezităţile, paraliziile, cancerul şi alte beteşuguri alese şi lente, făcute pentru specialităţi.
în dosul tejghelei văzui organele de umblat ale domnişoarei, care, goale până între genunchi, ofereau priveliştea ciorapilor impecabili de ibrişin şi pantofilor sticlitori.
Cu o remarcabilă plictiseală domnişoara mi-a pus dinainte medicamentul cerut, după ce, absentă din funcţiune şi contemplând exclusiv promenada, îmi servise un dop de plută, o pipetă de cauciuc pentru guturai, o canulă, un roşu de buze şi alte obiecte cilindrice, care se asemănau la pipăitul distrat cu tubul de comprimate, cerut respectuos, de către client.
La casă, o domnişoară de un format şi o conformaţie identice cu domnişoara precedentă, îmi dete un rest evaziv, pe care aş fi putut să-l încasez de câteva ori. Ochii orientali ai domnişoarei de la casă urmăreau în special siluetele domnilor ofiţeri, care îi plăceau deopotrivă, ca pasionatului de macaroane
692
TUDOR ARGHEZI
orice paste făinoase, indiferent de provenienţă şi desen, cu sau fără gaură, turtite şi netede sau rotunde, masive sau filamentoase.
Cu restul în mână, mi-am permis să staţionez un moment şi să contemplu interiorul întreg al prăvăliei. O serie mare de divinităţi femele, deopotrivă de oacheşe, de languroase şi de elegante, se distribuia prin variate îngustimi de rafturi. Un miros de harem şi piscină se ivi odată cu analogia, iar imaginaţia literară s-a văzut servită de cadâne lasciv. Farmacia părea, într-adevăr, un bazar închis de senzualitate, în care clienţii de toate vârstele găsesc în suluri şi fiole picăturile mai tari, mai slabe sau cu totul radicale, potrivite gradului lor fiziologic, iar pe fundul cutiei adresele pentru verificat efectul.
Cineva se plângea cândva că meseria de calfă de farmacie este mizerabil retribuită. Poate că studentele austere, îmbărbătate de severe discipline. Poate că studenţii maceraţi în bibliotecă şi laborator. în Prăvălia lui Esculap asistentele păreau curtezanele unui marchiz galant şi migăloasa profesiune de cântăritor de imponderabili era pentru aceste vestale o condescendenţă consimţită fabulei muncii.
Pe o bancă, aşteptau câteva resemnări jignite, nedemne de cadrul cartierului anumit. Şi o mamă, deznădăjduită de aşteptare, îşi îndemna copilul zvârcolit pe genunchi, la răbdare.
Din fund, apăru jovial şi tabetic obrazul strâmbat din zgâr-ciuri, totuşi satisfăcut, al unui eunuc voluminos, care se clătina cu voluptate, ca la suvenirea unei orchestre de peste noapte.
După aureolă şi ton el se părea să fie patronul, doctor şi botanist, expert în remedii, vindecător şi vraci.
1927
PUBLICISTICĂ
693
MARGINI DE PROGRAM
Pentru că în teatrul străin s-au ivit accidental câţiva artişti cu gustul inspirat, care au însufleţit literatura dramatică şi ansamblul unui spectacol, scena se parazitează, pretutindeni unde în lipsa talentului se adoptă obligatoriu modalitatea lui cea mai apropiată, imitaţiunea, cu organismul monopolizator al domnului regizor.
în timpul repetiţiilor, undeva într-un colţ al sălii izbucneşte injuria imperativă, irumpe un punct exploziv, se sparge liniştea, dărâmată ca un car de oale cu bâta: funcţionează regizorul, omnipotent şi ţâfnos, cu nervozitatea lui ambulantă, ciocnit ca muscoiul de obstacole transparente.
Cine mai poate recunoaşte, pe tocătorul de la grătar, în fiinţa jupuită a cârnaţilor fără derm, rânduiţi prismatic ca nişte degete retezate în masacru, forma taurului din munte? Regizorul e un fabricant de mititei şi mărunţei. După ce toacă substanţa literară şi artistică în molecule, o reconstruieşte original, aglutinând fărâmele cu gălbenuşul bălos al oului intelectual.
O viziune de obicei culinară, de valet servit şi de „oberkelner“ titrat, distinge colaborarea regizorilor cu autorii şi actorii. El concepe arta dramatică în saladă, în sosuri garnite, în gelatină, fursecuri, vol-au-vent. Capacele lui sufleteşti de franzelă nu se pot combina decât cu două pomezi, una de carne şi alta de unt. Tot ce nu trece de la sine prin gaura numărului său intelectual, trebuie transformat în alifie. Autorii, ca şi actorii, sunt prezintaţi în tartine, mâzgăliţi pe pâine şi tencuiţi.
îi oferi o cafea şi doreşte un tabac. îi oferi tabac şi doreşte tutun. îi dai tutun şi vrea lapte covăsit. Comanzi lapte covăsit
694
TUDOR ARGHEZI
şi îşi schimbă gustul pe drum: ar vrea să citească o poemă în proză. Ar prefera totuşi să o cânte şi regretă că nu e pusă pe muzică. Regizorul transmutat în feminin.
1927
ÎMPACHETATORUL
în dreapta uşii de ieşire, pe suprafaţa de cristal a unui dulap cu masă lung, manipulează împachetatorul. Tijgheaua lui se întinde, ca o balustradă de cor bisericesc, între două amvoane, ocupate de bustul rigid al casieriţelor încasatoare. împachetatorul circulă cu braţele desfăcute pe luciul de împachetat, ia o foaie de hârtie, o netezeşte familiar, ia un grup de obiecte şi cărţi, îl inginereşte simetric în mijlocul coalei, ia cu mâna stângă marfa şi, elegant, cu dreapta apucă o margine şi-o aduce peste marginea opusă. întocmeşte în unghiuri şi zigzaguri căpătâiele, pe care le strânge într-un total de evantaliu. Ia, din trei, grosimea sforii potrivită, încolăceşte de două ori, face nod, face ochi şi, ca un paj, dă cu surâs şi cu o genuflexiune a umerilor, pachetul — şi zice: „Vă mulţumesc“.
Această operaţie de arhitectură împachetatorul o repetă, cu vervă şi humor, de câteva sute sau mii de ori într-o zi, construind anual un imens monument de pachete, duse de domni subsuoară şi purtate de degetul doamnelor, la domiciliu. încruntarea lui din primul moment, când ia contact cu marfa cumpărată, reprezintă ideea: împachetatorul caută, pentru a fi descoperită instantaneu, schema după care, într-un singur şi acelaşi pachet, rotundul să se poată alătura cu pătratul, ascuţitul cu concavul, tăişul cu mingea de cauciuc, hârtia sugătoare cu călimarul şi cu statueta imitaţie de bronz.
PUBLICISTICĂ
695
Dibăcia împachetatorului nu dă niciodată greş, obiectul fragil şi gingaş, întovărăşindu-se întodeauna, fără pagubă, cu materialul contondent. Faţa i se luminează îndată, ca şi cum pe cutia bărbiei lui, nerasă de patru zile, ai trage un chibrit -şi capul lui scapără de entuziasm. Iar după ce pachetul a fost definitiv clădit, cu sufletul şi cu priceperea lui, împachetatorul are satisfacţia unui voievod înălţător de schituri. Atunci, zâmbetul lui final reprezintă pictura exterioară, şi salutul lui o târnosire şi o ctitorie.
De zece ani, de când împachetează, împachetatorul şi-a răspândit în toate casele marelui oraş modelele pachetului ideal. La nici unul din cele douăzeci de mii de magazine, care vând luxuria şi confortul ambalate, cumpărăturile nu cunosc un pipăit atât de expert şi-o strângere geometrică mai amoroasă, de jur-împrejur. Mâinilor lui onctuoase lucrurile cele mai variate li se supun servile, ca şi cum fiecare obiect ar avea în interiorul lui un suflet de căţel: este probabil că dacă un sentiment de pudoare industrială nu le-ar restrânge psihologia, împachetatorul ar fi zilnic asaltat de unanimitatea articolelor de fantezie şi papetărie, scoborâte din rafturi şi strecurate din dulapuri şi cutii, cu intenţia de a-1 săruta, manifestându-i un devotament incomparabil.
împachetatorul nu-şi aminteşte să fi pricinuit vreodată cel mai mic neajuns volumelor cu hârtie sensibilă, porcilor mici, de gumă, umflaţi pe la buric, clondirelor cu păreţii subţiri de cerneală „Pelikan“, vârfurilor de supozitor ale creioanelor groase, roşii şi albastre. Păpuşile, care vin de la raionul de jucării, îşi închid ochii de porcelan, îndată ce şi-au dat seama că intră în atmosfera împachetării; încrederea lor în părinte, în arhiereu, în apostol, este oarbă. Sute de tigri, de leoparzi, de crocodili şi elefanţi, şi chiar fiorosul urangutan, au trecut în pungi de hârtie, în sălaş de foiţă, în cutii de mucava, fără să protesteze, necum să mănânce pe mântuitorul lor de viu,
696
TUDOR ARGHEZI
comportându-se faţă de el ca nişte cursuri de literatură aprobată de minister.
Dis-de-dimineaţă, la deschiderea vastei prăvălii, împachetatorul pregăteşte hârtia, ca un arhitect. După ce a examinat alunecuşul mesei, pe care, împinse scurt, vor trece, patinând pe şale, pachetele către distribuitori, el îşi face categorii şi serii de formate şi calităţi. Depozitul se tencuieşte dedesubt în blocuri nr. 12, 6, sferturi şi optimi. Cutia de peniţe are numărul ei hotărât de centimetri pătraţi. Pachetul mare, de registre, agendele, vor fi înfăşurate în hârtie-celuloză, semi-lustruită, cu partea mată pe dinlăuntru. Nimicurilor delicate le este rezervată mucavaua încreţită, a cărei catifelare e garantată de intervale de aer rotund retezate, imitate după naiul lui Pan, când, bineînţeles, corpul nimicurilor a fost prealabil îndeaproape învelit în flanelă şi rufărie de hârtie de mătase albă.
în primele şapte zile ale existenţei, Dumnezeu a binevoit să facă totul şi să fie de toate mulţumit şi să vadă că bune erau toate câte a făcut. înţelepciunea lui nemăsurată a uitat totuşi să facă hârtia, cu toate că ambalajul a intrat în vastul proiect. Cămila apăru, primelor minute de la naşterea ei, împachetată în păr de cămilă şi cu un creştet în vârful spinării strict decorativ. Ariciul a fost imediat înfăşurat în sârmă ghimpată. Prevăzând negreşit cutia cu capac, Cel Atotputernic a făcut colete rezistente la expediţie, variind, după tarif, între două sute şi una mie grame, cu scoica, stridia şi broasca-ţestoasă, fără să abandoneze peştele şi racul înainte de a-i prevedea cu o manta de ploaie, linoleum şi muşama. însuşi regele animalelor, din care se trag încă şi astăzi cititorii şi autorii, a fost acoperit -evident, în mod economic, materia primă fiind pe atunci destul de rară - cu piele, iar în părţile în care era supus stricăciunii, cu piele şi păr. Ca un început destul de provizoriu, nu este el şi născocitorul sticlei, în care, mare însă naiv, în loc să împărţească lichidul în litri şi-n sute de
PUBLICISTICĂ
697
centimetri cubi, a crezut că poate cuprinde odată şi astupa un lac întreg, şi un râu întreg, sugându-le iarna în câte un singur flacon?
Hârtia trebui să o adaoge naturii, ca un material indispensabil, omul, inventatorul şi al cernelii tipografice (negru de fum, ulei şi lac de copal), iar la hârtie trebui să adaoge sfoara, indispensabilă unui ambalaj bine făcut. Dimineaţa, împachetatorul îşi organizează şi sforile pe dimensiuni, ca nişte bice fără băţ.
Şi când totul a fost pregătit, el se imobilizează în mijlocul spaţiului ce-i protejează mişcările, între tijghea şi zid, cu pumnii răzimaţi în cristalul aşternut de-a lungul suprafeţei mesei.
îşi aţinteşte ochii în fundurile treptate ale magazinului, aşteptând să se ivească, de undeva, clienţii, şi contemplând distrat afişul unui om cu urechea mare, care poartă la ureche peniţa monstruoasă a unui condei cu rezervor. Şi în pauza seculară care precedează clientela, pitit în cărţi şi testele, împachetatorul îmbucă şi dă pe nas cadaiful albastru, de mătase, al fumului unei ţigări.
1927
LfiO BACHELIN
Pământul de piatră al Elveţiei, asemănător cu al Iudeii, de unde micul popor confederat a luat Scripturile Sacre şi gustul pasional de controversă şi misticismul cerebral, încape, granitic şi calcaros, într-un sac de călătorie. Elveţianul din jurul locurilor din sud şi nord, din Tessin, din Basel, din Neuchâtel şi din Vaud, când pleacă de acasă, dintre băile peizagiului şi dintre templele închinate nevrozelor protestante, calvineşti şi
698
TUDOR ARGHEZI
zwinghiste, duce cu el întodeauna, în geamantan, pulberea de aur a minusculelor şi grandioaselor lui întocmiri. El a dat naştere lui Jean-Jacques Rousseau, lui Theodore de Beze, lui Agrippa d’Aubigne şi în acelaşi timp unui temperament de preciziuni, de acurateţi şi onestităţi literare, imitate în industria ţării de posibilitatea, care nu-i o simplă întâmplare, de a fabrica fără alte materii prime decât cele sufleteşti, orologii pentru catedrale şi apoi ceasornice de buzunar... El a adoptat pe francezul Jean Calvin, pribeag în erezia lui şi crucificat pe-o suferinţă fizică unică în arhivele patologiei, făcând din aspra lui energie şi din cugetarea lui sângerândă o aristrocaţie politică şi o întâietate. Fizicii, botanicii, mineralogiei şi ciocolatei poporul elveţian le-a furnizat savanţi, personalităţi şi posibilităţi neaşteptate de la sărăcia locală. Biblioteci, infinit de multe, universităţi tot atât de numeroase ca şi hotelurile, muzee, parcuri şi un spirit democratic, imitate pretutindeni, dar care nu-şi cunoaşte orientările şi semnificările integrale decât în Republica lui Teil, toate aceste şi încă multe altele fac parte din geamantanul şi din provizia morală a fiecărui elveţian, pedagog, alpinist, neguţător sau convins călător.
Universul helvet, restrâns în spaţiu şi infinit în speculaţii, ne-a trimis cândva, odată, nu ştiu când, foarte demult, un ambasador al universităţilor şi al silinţelor de clasicism, grec şi latin - şi ebraic - pe domnul Leo Bachelin, care trăieşte printre noi şi care a publicat de curând, din iniţiativa elevilor săi, de la Şcoala Superioară de Comerţ - spune dedicaţia - o carte de poezii: Sous l*oeil du Sphinx, poemes du vrai etdu reve.
Am întors cu duioşie şi cu respect paginile volumului de versuri. îl cunoaştem şi îl salutăm pe domnul Bachelin, pe toate străzile capitalei, de aproape treizeci de ani, pe baston şi subt pelerină i-am văzut liniştit şi singuratec cu barbişonul negru, îl vedem liniştit şi solitar cu barbişonul alb. Civilizaţia helvetă de măsură, de distanţă, de reflexiune şi cuviinţă s-a
PUBLICISTICĂ
699
îmbinat cu civilizaţia noastră de generozităţi şi bucurii. Solemnitatea sufletului învăţatului neuşatelez se împacă şi se armonizează cu horele şi cu frământările româneşti. Cu ochii lui brumaţi către Alpi, el îmbătrâneşte la noi... Poeziile sale sunt toate închinate şi mai ales unui prieten care nu mai este: A mon ami dJfimt Emilie Richart. A mori defimt ami Louis Duchosal. Poetul merge şi se opreşte printre coroane artificiale, în haine şi cu mănuşile negre şi în tot salonul literaturii e ceremonios, amical, discret şi clasic.
Să salutăm încă o dată, pe străzile de hârtie, cu sfială şi urbanitate, pe un poet care ştie să debuteze la şaizeci de ani trecuţi, când cei mai mulţi dintre noi şi-au pierdut floarea din cheotoarea nasturului de la piept.
1927
EROICA
Seara, în pat, am citit în ziarul „New Ţuţy Herald", subt titlul Geniul recordului, consideraţiunile următoare:
„O nestăpânită sete de recorduri halucinează fericit lumea noastră, care, imitată peste ocean, cu oarecare extaz al tuturor organelor sistemului anatomic, de la creier până la degetul cel mic al piciorului, vădeşte victoria influenţei civilizaţiei kuty asupra fostelor similiculturi europene.
Pe vremuri, europenii impuseseră lumii recordul obscur şi necontrolat pe kilometru, manometru şi basculă, al aşa-zisului intelect strict, şi propuneau omagiilor universale pe un Leonardo Da Vinci, pe un Goethe, pe un Bernard Palissy, care, dibaci, se pare, în salturi imaginative, nu se aruncaseră niciodată din etajul al douăzeci şi unulea, căzând în picioare şi salutând graţios publicul adunat să-i sărbătorească. Ba ceva
700
TUDOR ARGHEZI
mai mult; aceşti recordmeni funambuleşti n-au cunoscut consacrarea decât la câteva zeci sau sute de ani după isprăvitul existenţei, în timpul vieţii constituind obiectul dispreţului sau al dezinteresului din partea puterilor civile organizate: prefecţi, comisari, agenţi fiscali, proprietari, presă şi chelneri.
Rezultatele noastre sunt tangibile şi se recoltează imediat, pe teritoriul pozitiv al naturii. Istoria noastră artistică a dat omenirii pe omul care fuge mai iute decât calul, pe înotătorul care întrece balena; într-un cuvânt, pe omul accelerat şi expres. Eu, autorul acestei corespondenţe, am dat treizeci şi unu de pergamente, semnate cu cele mai ilustre nume din regnul sportiv. La Philippeville am doborât cu pumnul aruncat în zgârciul nasului, pe campionul boxului din patru republici. în Tytypupa am trecut peste cinci care cu fân, legănându-mă în vârful mobil al unei prăjini de bambus. Am dat în văzduh de-a azvârlita cu discul, şi pentru că discul meu a putut acoperi timp de o secundă şi patru terţe discul soarelui arzător, am fost ales rectorul Academiei de Filosofie din New Sparta. La Tombactu am rupt în dinţi, în aula Universităţii, o sută patruzeci şi doi franci de aur; emoţia savantei asistenţe a fost stupefiantă. Furat de dulci amintiri, îmi aduc aminte marele meu succes de velocitate din Pipelbery, unde, din casa cu treizeci şi opt de caturi, cea mai înaltă din localitate, am dat drumul unei oglinzi, pe care am prins-o în braţe înainte de a se sfărâma: scoborârea mea pe scara spirală a fost mai rapidă decât căderea din văzduh a oglinzii. E de necrezut cât m-am scoborât de iute, mai ales că programul experţilor mi-a impus obstacole şi întârzieri. La fiece etaj am sunat, am aşteptat să iasă locatarul, am scos limba la el şi m-am precipitat în golul cu trepte.
Diplomele mi-au adus avere şi mi-au permis să întemeiez cel mai mare ziar ilustrat regional, pe care-1 scriu dictat la tub, din tren şi de pe vapor. Fetele mele, trei adorabile domnişoare, una motociclistă, a doua luptătoare indiană, şi a treia
PUBLICISTICĂ
701
proprietara uzinelor de sfoară nr. 4 - o singură grosime - au primit înalta educaţie a pedagogiei kuty. Ele intră în apartamentele lor pe fereastră şi ies la plimbare în oraş pe firul telefonic. Una călătoreşte în tren propriu cu patruzeci şi două de vagoane de dormit, în care se odihnesc crocodili bălani, şerpi, leoparzi şi melci; ea conduce locomotiva fără fochist. Dimineaţa îşi ia cafeaua cu lapte pe Atlantic, şi la orele nouă şi jumătate roade un sandviş pe ţărmul de contrabas marin al vastului Pacific. Şampania o gustă pe la orele patru şi şaptesprezece minute, frapată în Polul Nord, gâdilând focile şi stropind urşii albi cu soda-water pe bot.
Contrariu europenilor, sentimentali şi barbari, care fac încă uz, cu încredere, de mădulările lor primitive, noi, oamenii-kuty, intercalăm cu regularitate, între pornirile noastre şi act, un aparat, o mică maşină, o batoză, o bobină, un reostat, o manivelă, un ciorap de cauciuc. Singura noastră îngrijorare, relativă la fete şi la soţii, care, în secret şi împotriva normelor de educaţie fizică şi morală, nutresc o neînţeleasă slăbiciune pentru sălbaticii vechiului continent, este europeanul, şi în special europeanul Mediteranei şi al Euxinului. Aceşti grosolani nu cunosc nimic din stilul nostru intercalar şi se manifestă direct şi alcoolic, ca uraganul şi ca zimbrii, lăsându-ne, cu neruşinare şi cu impetuozitate, kutyle gravide. Pentru ca impurul fenomen să fie cât mai viguros eliminat, statul nostru a luat fericita măsură ca numărul orientalilor din latinitate, dacii şi agatârşii, să fie micşorat până la neant. Examinaţi într-o insulă din dreptul portului nostru principal, cu instrumente suprasensibile şi precise, toţi bărbaţii de un calibru monumental şi vivace sunt înlăturaţi, ca o primejdie la bijuteria fierbinte şi lâncezitoare a claselor noastre opulente.
Răzbunările kuty sunt însă radicale. Am umplut lumea cu automobile, cu jocuri kuty, cu muzica kuty şi acum în urmă
702
TUDOR ARGHEZI
cu scobitori de dinţi (« Toothpicksperfectpolishedpoints»). Şi, în sfârşit, am doborât continentul cu zborul peste ocean al unui băiat de-al nostru, călare pe un zmeu turcesc. Acest formidabil kut are numai douăzeci şi trei de ani şi a sărit în treizeci şi patru de ore de pe un continent pe celălalt, ca o barză de oţel. L-au primit, întrunite, toate catedrele, care au refuzat să-l adopte pe Raspail şi pe I^avoisier. Matematiciană şi juriştii i-au adresat discursuri, Colegiile de Stat l-au rugat să se lase să-i şteargă sudoarea cerbicei şi să-i tundă unghiile, ale căror vârfuri se vor păstra, ca nişte parenteze de fildeş, într-un palat în construcţie, în formă de piramidă, cu o singură cămară în mijloc, unde va fi aşezat borcanul cu unghii. Partidele politice s-au prosternat Sfântului nostru Gheorghe şi Imaculatului nostru Parsifal, metalic, triumfător şi sfios.
Impudicitatea femeilor europene nu cunoaşte însă margini, şi numai aceste inferioare produse ale cultului direct au pus o notă discordantă în simfonia marelui triumf. Ele au năvălit eroul. L-au scuturat de mâini. L-au strâns, l-au pipăit. L-au silit să voiască, să apuce, să fure. Impo$sibility\ triumfătorul a rezistat, a refuzat, a fugit.
Opinia abjectă a femeii de peste ocean este că viteazului kuty îi lipseşte un amănunt vulgar: degetul plastic.
Noi îl fabricăm la Kutyville din crom-nichel şi vanadiu, cu resorturi şi dinţi.“
1927
„PISICA RAPID Ä“
Sunt un clovn reformat, stabilit agent de publicitate în Argentina. Ajunsesem cu programul meu la Buenos Aires, unde m-am simţit îmbătrânind brusc într-o seară, pe când
PUBLICISTICĂ
703
executam celebrul meu număr: „Pisica rapidă“. Şaizeci de ani mă învârtisem cu agilitatea sfârlezei, şi erau speranţe să mai intru în vârtejul terminal cotidian al figurii mele favorite, încă vreo douăzeci şi cinci.
Dar omul de lut sfârşeşte într-o secundă, ca un urcior. Pe când mă aruncasem în ritmul meu spiral, în aplauzele sălii, precipitate cu ecouri de peşteri în tunete şi torente, la o cotitură m-am oprit şi m-am zgârcit jos, pe vârful picioarelor, din genunchi. Crezând că am intercalat în jocul meu o variantă neprevăzută, publicul din Cazinoul Plajei m-a ovaţionat cu talaze de hohote de râs. Masca mea exprima o neaşteptată tragedie şi venea pesemne bine, prin contrast, fondului normal. în ce mă priveşte, am avut senzaţia stranie că mă descos ca un tricou, că sunt un ciorap în dezlânare, de firul căruia, unic, întortocheat succesiv şi circular, apuca o mână ieşită din pământ, şi că firul meu textil fugea din mine în pământ. Deşirarea insului meu s-a produs, întreagă, dintr-o dată.
Am încercat să-mi reiau elanul de două ori. O dată, am căzut în patru labe, ca un decapitat; a doua oară m-am lungit pe stomac şi am fost scos din sală pe targă. Cariera lui Motoklar se isprăvise.
De atunci, am căutat să-mi întineresc bucuriile, asistând la jocul imitatorilor mei, care urmau linia trasă de mine, în varieteul internaţional, în două feluri, recunoscând sau insultând însuşirile mele. Nici unul din elevii mei n-a putut însă atinge cuantumul ideal de învârtituri în unitatea de timp, nici în interiorul unei învârtituri viteza mea cvasiinspirată.
Fui silit de viaţă să rămân în cercul cel mai proaspăt al admiratorilor mei şi, pe curba simpatiei, alunecai agreabil din teatru, în publicitate. într-o lună de zile am strâns mai multe anunţuri, inserate şi reclame decât laolaltă toţi agenţii stabiliţi, obţinând în acelaşi timp monopolul marilor case de lapte condensat şi al produsului „Krompton“ pentru creşterea
704
TUDOR ARGHEZI
părului. Virtutea lui miraculoasă mergea până la crearea stufoasă a mustăţilor pretutindeni, pe acaju sau marmură, ori pe unde cădea o picătură de lichid, ivind o bogată capilozitate chiar în interiorul flaconului destupat.
Cel mai important succes de publicitate l-am înregistrat totuşi cu alt medicament. Un doctor specializat şi-a pus într-o seară, pe când îşi uda florile, întrebarea: de ce dinţii cresc numai de două ori şi de ce sunt împiedicaţi să se reproducă după cerinţă? Cercetările, încununate de victorii parţiale, orientară pe descoperitor să suprime extragerea dinţilor şi plomba, nutrind gingia şi rezervele de fluid osos din organism cu o plasmă provocatoare de recreşteri şi trezitoare de spontaneităţi primitive. în ziua când izbuti să umple cu măsele şi dinţi veritabili gura completamente goală a unui octogenar mexican, medicamentul fu pornit în comerţ. Şcoala dentară din Filadelfia trimise o delegaţie de savanţi, care, disperaţi de suprimarea protezei şi a studiilor relative, s-au aruncat în mare. E adevărat că, după o scurtă plutire, ei s-au răzgândit şi s-au întors la mal înot. în primul an, 11.432 dentişti americani, renunţând la vocaţie şi la firmă, se angajară în uzinele „Ford“ ca simpli monteuri de piese mici, piuliţe, şaibe grower, garnituri şi bujii.
Noaptea, pe la orele zece şi jumătate, ora succeselor mele de artist, îmi aduc emoţionat aminte de trecut şi repet şi azi, în auzul nevestei mele nervoase, cuceririle trecute, din Europa, Nord şi Sud America. Nevastă-mea e o făptură profund imorală, care, la vârsta ei foarte înaintată, şi-a creat ridicula particularitate de-a umbla senzuală şi placidă ca o broască, exclusiv după băieţi foarte tineri, virgini şi naivi, sau plătiţi. Ea mă asista, în timpul carierei, într-un costum cu ciorapii vizibili până la şolduri, trecându-mi când talcul, când colofoniul pulverizat, după necesitatea figurii executate; căci,
PUBLICISTICĂ
705
într-unele figuri - ca „Şarpele mut“ - trebuia să alunec, iar într-altele - ca „Păpuşa spânzurată“ - trebuia să mă fixez rigid.
în „Pisica rapidă“ purtam uniforma imitaţie motan, cu ciucuri şi zulufi îndărătul gambelor şi pulpelor şi cu pantofi de catifea şi puf cu gheare. O coadă vastă se legăna îndărătul meu, ridicată şi retractilă, după voinţă, cu ajutorul unui elastic. Ieşind pe scenă, un „miau“ bariton îmi servea de prefaţă. Apoi mă lungeam pe nisip, îmi somnolam pleoapele şi dam drumul unui tors gutural de pisoi adevărat. Apoi, îmi făceam toaleta, ca pisicile, inspectând cele mai tăinuite încheieturi şi lustruind cu peria limbii blana de pe umeri şi şolduri. Atunci zăream un şoarece, accidental. Mă contractam deodată, ca în „Sistemul meu“ de Müller, coada evolua voluptuos ca un crotal, ochii mei surâdeau, mă apropiam cu pasul cu pauze, ca tigrii solemni din basoreliefuri. Mă repezeam. Prindeam şoarecele şi, în două picioare, mă jucam cu el, ca un jucător de biliard, care aruncă tacul în sus şi-l prinde de căpătâiul opus. în sfârşit, strângeam şoarecele la piept, dansam cu el în braţe, iuţeam învârtitura, îndoiam iuţeala, o înzeceam, până ce nu se mai putea vedea nimic decât un vârtej vâlvoi. Mă opream. Publicul bătea din mii de palme. Salutam şi arătam şoarecele înăbuşit, care murise, confecţionat din vatelină, cu pupile de cilic şi coada de bumbac.
„Pisica rapidă“ e de fapt un rezumat şi o sinteză. Figura dă indicaţii de mâţă de Angora, însă numai indicaţii contrase, ca schiţa japoneză, concentrând în mişcări, când complete, când fracţionare, când filate ca trilul, spumate sau în bură măruntă, esenţe de compoziţii şi modelări instantaneu fugitive, de acte şi de individualizări diverse. Schema tuturor dansurilor, de la aristocratica perversiune molcomă siameză, de trup albastru, până la bătaia din aripi a vulturului călător pe întuneric, ondula în transparenţa valsului meu orizontal şi mel-cuit. Şi eram conştient de conţinutul interior secret al ritmicii
706
TUDOR ARGHEZI
mele, ca un chihlimbar în cristalizarea căruia s-au înecat o muscă de aur şi o viperă.
Aţi auzit clopotele acelea, în care voievozii au aruncat, la topire, mărgăritare, smaralde, paftale de aur şi vârfuri de lănci? în noaptea Paştilor, vocile bijuteriilor se disting din mătasea muzicală turburată a bronzului sonor, şi poartă, în reminiscenţă, filigranul sulfuros şi fosforescent al fiinţei lor distribuite moleculelor de mare metal. „Pisica rapidă“ avea din toate un evocativ, şi, în timpul spiralelor mele de gigantic neant însufleţit, spectatorul se aştepta să iasă, din final, poate un pom înflorit, cu braţele albe, poate o ploaie de stele...
1927
BERING ŞI GREWE
Uzinele de oţel „Vârful S.A“ şi minele de cărbuni „KoleA-G. G. M. B-H“ au delegat fiecare din ele câte un expert versat, pentru tratarea unei mari câtimi de combustibil cu nouă mii calorii. Reprezentantul oţelului se chema Bering, iar procuristul cărbunilor purta numele de Grewe. Cel dintâi pornea din Ix>ndra şi antagonistul lui din Ludwigshohenwürdschaffhausen. întâlnirea lor fusese fixată la Ol ten, în ţară neutrală, şi toate precauţiunile fuseseră luate pentru a se ascunde indiscreţiei agenţiilor şi influenţelor bancare mondiale scopul călătoriei şi întâlnirea.
Delegaţii fuseseră sărbătoriţi la plecare, în mic comitet industrial, pentru a Ii se ridica şi a li se orienta moralul către cantitatea de încredere dar şi de răspunderi, pe care plenipotenţiarii forţelor contractante şi-o asumau. O grevă care costase un miliard de livre sterline îi făcuse pe producătorii de oţel englezi circumspecţi, determînându-i să se adreseze pentru o
PUBLICISTICĂ
707
mare furnitură de combustibil fostului inamic, din patria de antracit.
Urcându-se în tren, i se şopti lui Bering, pe englezeşte:
-	Să ni-1 aduci (cărbunele) cu treisprezece centime mai ieftin, via Hamburg.
în acelaşi timp, la gara industrială din Ruhr, i se şoptise lui Grewe:
-	Să ni-1 scoţi cu paisprezece centime mai scump. Şi două trenuri expres porniră la cucerirea punctului de vedere special.
Personagiile erau suficient de grave şi protocolar înhăi-mărate. Felurite obiecte de sticlă, metal, piele şi lemn înconjurau augustele lor temperamente, însoţite de câte o maşină de scris, de câte un secretar şi de câte o dactilografă. Bering purta cu sine şi un buldog. Grewe se lăsa răsfăţat de limba de ornitorinc a unui ogar palid, cu blana blondă pestriţă, ca o cafea cu lapte deschisă, în care a scăpat un clăbuc de smântână. Buldogul alb pictat mărunţel cu verde, se prezenta ca un miez de „Roquefort“. Privirea lui era, după o expresie engleză, infect agresivă, pe când melancolia din ochii lungăreţi ai ogarului amintea cele mai umane langori femenine şi feciorii din ţările reci cu turle verticale.
Industria îşi selecţionează intelectualitatea după o normă încă nelămurită, mulţumită căreia valorile intrinseci ale materiilor prime sau transformate, apar unui ochi de odaliscă sau de arab, ca nişte animale foarte superioare sosite dintr-un regn nemaipomenit, necunoscute pictorilor clasici, moşteniţi cu un ideal de forme în echilibru simetric.
Domnişoarele dactilografe erau tot atât de bălane şi de incolore ca şi gumele de şters care rectifică Reichmarkul cu DoUarul. Buzele lor de puşculiţă sugeau bomboane insipide care fac bine la piept şi dau respiraţiei o fericită aromă de cauciuc vulcamzat. Degete lungi ca nişte creioane cu noduri,
708
TUDOR ARGHEZI
şi făcute ca să apuce rapid şi să alăture alfabetul extrem al carului dactilic în cursul dicteului cu infinitul la urmă sau cu To la început, şedeau în repaus pe glonţul genunchilor, ca într-o rugăciune egipţiană de Sezostris îmbălsămat. Cât priveşte pe tinerii secretari, aceştia erau absenţi din insul lor ca nişte sticle goale, purtând lângă dop, la cheotoarea hainei, o etichetă minusculă cu preţul fostului conţinut. Evident, nici o aluzie şi nici un surâs nu supărau efigia lor împăiată şi nu puteau să impresioneze genul de crocodil al domnişoarelor dactilografe, savante în a construi în şapte limbi deosebite o factură după o gramatică algebrică. Reprezintanţii înşişi aduceau în gara Olten două capete magnifice, vecine cu ihtiozaurul şi cangurul, superb cocoloşite de la nas în jos şi splendid ţuguiate. După talpa lor enormă, de cauciuc inutil de culoare cadaverică, după cravata lor fumurie cu reminiscenţe roşcovane, după ştofa îmbrăcămintei lor, una kaki şi alta beige, însă în zigzaguri de grilaj de sârmă; după inelele lor, după geamantanele de porc pur, după ghiozdanele cu urechi, după un număr covârşitor de materiale menite să înlocuiască dăsagii, buzunarele, cojocul şi bâta, oricine îşi dădea seama că se găsea în faţa unor individualităţi distinse.
Scoborârea în gara elveţiană fu somptuoasă. Se vorbea de posibilităţi diplomatice cu caracter universal. Trimişi clandestini de-ai Americii venind să discute cu agenţi politici sovietici. O mediaţiune între China şi Anglia. Un pact religios între fakiri şi scapeţi, două filosofii.
Bering ocupă un apartament în etajul al doilea, ca să nu se găsească pe aceiaşi sală cu Grewe, care închiriase un apartament deosebit.
Bering se temea în secret de Grewe şi lui Grewe îi era frică de Bering. Germanul tremura de perfidia engleză, iar englezul se înfiora de contrafacerea germană. Nici unul, odată ajuns la întâlnire, nu presupunea cum are să înceapă — şi fiecare se
PUBLICISTICĂ
709
îngrozea de limba franceză, în care urma să aibă tratativele loc. De o sută de ori englezul a pornit din faţa oglinzii plin de puterea maritimă a imperiului britanic, către uşă şi s-a oprit emoţionant de un prosop, care sta strâmb. De o sută de ori germanul şi-a dat un pumn în cap înjurându-se pe sineşi: „Dummer Kerl“ - şi de o sută de ori şi-a fricţionat punctul dureros cu palma mângâietoare, zicând în dialect: „cine o ia încet ajunge mai sigur“.
Un spionaj prin chelneri n-a dat nici un rezultat. Un chelner Afirma că „Domnul englez e un om foarte de ispravă, care toată ziua dă cu cărţile în odaia lui“. Alt chelner informa că „Domnul german suferă de o uşoară gripă şi stă în pat de douăzeci şi opt de zile“. Trecuseră treizeci de zile, tratativele nu mai începeau, împuterniciţii marilor consorţii de oţeluri şi cărbuni încă nu ieşiră din hotelul „Grande Federation“, evitând din răsputeri întâlnirea pentru care fuseseră delegaţi.
într-o noapte, după miezul nopţii, folosindu-se de o furtună mare, amândouă echipele fugiră de la hotel în câte un automobil, cu gândul de-a se îmbarca în trenuri, una la Zürich şi cealaltă la Basel. Câtva timp, fără să ştie, ambele automobile s-au urmărit pe o şosea comună, ca doi câini care se miros. Delegatul englez s-a întors la Londra. Delegatul german s-a întors la Ludwigshohenwürdschaffhausen. Ce minciună a spus fiecare, nu se ştie. Consiliile de administraţie respective este adevărat că i-au dat afară pe amândoi. în două gazete de limbi deosebite a apărut de curând următorul anunţ: „Specialist lipsit de timiditate, mare forţă industrială, neîntrecut în oţeluri şi cărbuni, primeşte loc de Director General în mare întreprindere industrială, de preferinţă în România şi de preferinţă în petrol“.
1927
710
TUDOR ARGHEZI
APAMARE
Stau în faţa Mării pe brânci, ca un cioban de talaze, şi caut să urzesc glasul despletit al apelor negre, neîncetat reîmpletite, cu sfoara de cânepă, de in şi de mătase a cuvântului tors. Dintru început s-a făcut aşa, că alături de ţesături şi covoare alese cu cât mai gingaşe grijă de frumuseţi, omul a născocit, ca să i se pară viaţa mai plină şi timpul mai furnicător, o frumuseţe deosebită, pipăită numai cu gândul, înnodând între ele şi încolăcindu-le, nu numai firele răsucite cu mâna, dar şi căpătâiele lor sufleteşti. în dreptul unui luceafăr ridic un ac, şi prin gaura lui înstelată nimeresc şi vâr un sfârc. Şi trece sculul întreg.
Am înfruntat în timpul zilei marginea din cer a Mării, întinsă ca un elastic între miazănoapte şi sud. Fruntaria cu azurul mai subţire decât telegraful, este legiuit să nu poată fi sărită nici de valuri, nici de furtuni, şi însuşi vântul, nesimţit ca o rugăciune din singurătate, ocoleşte hotarul pe dedesubt. Mi-ar fi plăcut ca vaporul cu patru turle de funingini, purces pe linia zării rigidă, să fie înlocuit cu un gigant echilibrist, ieşit dintr-un orizont pe sârmă, şi pierdut, pentru fermecarea ochilor mei neliniştiţi de aşteptare, în orizontul nocturn, în care, ca nişte mingi de argint cu licăre minuscule, joacă roiuri de câte patru stele.
Cine va putea, fără să cadă în miere de trandafiri şi în cosmetic literar, să desfăşure şi să strâmteze imensa, uriaşa, neînchipuita cortină trasă pe frânghia orizontului, frământată, spumantă şi răsculată, în cuvinte învârtitoare ca fuga undei, luminate ca smaraldul, limpezi ca safirul, întunecate de fum şi plumb lichid?
Cine va putea vreodată însemna toate secundele cu o culoare, cu o nuanţă şi cu un ritm deosebit, în cifre infinite de albastru şi în numere inexprimate de tresărire şi ondulare?
PUBLICISTICĂ
711
După arcul valului încovoiat ca o harpă de care spânzură dantelă, undele se frizează lin, mărunt, şi Marea întreagă, început şi sfârşit de lume, se divide în scoici de apă plutitoare, purtând fiecare, în coaja ei diafană, silaba ei şi şoapta ei, din glasul liniştit al furtunaticei orchestre.
Noaptea, când a pierit culoarea, se iveşte glasul de harmo-nici în basji de rezonanţe dure de strune de calcar. Auzul e tot atât de neputincios ca şi ochiul. Ca să cuprindă uimitoarele asociaţii şi despărbchieri înmiite de şuiere, hohote, aplauze, blesteme şi urale, lui i-ar trebui urechile câmpului, ridicate cu vârful în buruieni şi-n frunze de copaci. Noaptea, stâncile, lespezile şi statuile templelor scufundate, se ridică la suprafaţă înot, lunatice şi aiurite, Marea le amestecă, le joacă şi le izbeşte cu amintirea furioasă a epocilor vechi.
O broască ţestoasă s-a deplasat pe nisip cu douăzeci de pui, ca să intre în valuri: E sanatoriul cu corturile dimprejur.
Un monstru cu ochiul roşu vine din Mare în uscat, zguduind pământul, clătinând văzduhul, articulat ca nişte mori legate la rând: E trenul de zece.
La început era Cuvântul, şi Duhul lui Dumnezeu se purta peste ape.
1927
APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN
Domnul N. Boreni era casierul cel mai activ din lumea subtbancară şi cel mai dibaci. El putea să numere zece milioane de lei în hârtii de o mie, de o sută sau de douăzeci, indiferent, cu o iuţeală neînchipuită, ţinând un teanc în mâna stângă, de cotor, ca un album, şi cu degetele mâinii drepte călcând în foi, la intervale de câte zece. Verificările lui aritmetice,
712
TUDOR ARGHEZI
adunările pe pagina întreagă, de sus în jos, a registrului, cu numere de sute de mii, erau miraculoase. într-o secundă, totalul, todeauna exact, era înscris dedesubtul liniei adiţionale.
Boreni devenise ceea ce se numeşte în comerţ o „primă forţă“, şi voluptăţile şi satisfacţiile lui de socotitor, de numărător, de plăţi şi de incasso, se transformaseră într-o conştiinţă a unei genialităţi speciale, pe care el o traducea cu formula din ce în ce mai agresivă: Cinste şi Muncă. Rostind cuvântul Cinste, figura îi scăpăra de o mândrie jignitoare, şi de câte ori adăoga la exemplificări şi Munca, fizicul lui pipernicit se făcea mare şi profetic şi, într-o mişcare a trupului unanimă, da figurii o expresie de tortură.
Paralel cu registrele, cu electronica şi calculul ei, cu numărătoarea, viaţa domnului Boreni, măsurată de un portativ cu linii longitutidinale, albastre şi roşii, de avariţie cumpătată, se petrecea cu aceeaşi acurateţe şi variabilitate de cifră, însă cu un spor, neobişnuit la cifrele pure, pe care casierul îl atribuia cu vehemenţă Cinstei, Muncii, Ordinii şi Economiei, cele patru surori gemene ale oricărui contabil integral. Pe când în registru 2 şi cu 2 fac neapărat 4, rezultatul aceloraşi cantităţi se dovedeau în viaţa casierului egal cu 6 şi cu 8. în această însămânţare fantezistă a ogorului activităţii, un altul ar fi căutat o cauză meditativă, ar fi adâncit-o şi poate că i-ar fi putut preciza şi sursele reale. Domnul Boreni se fermeca automatic cu însuşirea globală de Bun Administrator, care-i sugerase lui, pe lângă un sentiment suplimentar de orgoliu şi de misticism, noţiunea că totul derivă exclusiv de la o bună administraţie, asimilând prezenţa posibilă, în misterul existenţei, a unui principiu uniform, cu fiinţa atotputernică a unui mare Casier, deţinător de rubrici şi de cerneală copiativă, iar natura cu o şcoală superioară de comerţ. Era de ajuns ca domnul Boreni să dorească ceva, să cifreze mental o năzuinţă, că în câteva zile se şi împlinea.
PUBLICISTICĂ
713
Dorise să aibă o locuinţă somptuoasă în Centrala Băncii: fără să-şi manifeste cel puţin dorinţa sau necesitatea, domnul Boreni a căpătat un mare apartament. Dorise să-şi înzecească salariul obişnuit la un casier excelent: înainte de a fi formulat pretenţii, i s-a acordat un salariu înzecit. în câţiva ani, casierul avu un interior din cele mai luxoase, argintărie multă, cristale, covoare, tablouri, mătăsuri, patru copii, o vilă la mare, o casă cu turn în munţi etc., etc., ceea ce îl determina să înflorească prin transparenţă noţiunile de Bună Administraţie, de Muncă şi de Cinste cu noţiunea de Noroc, total general, sinteză, rezultantă firească a principiilor bine păzite.
în primii ani de carieră, domnul Boreni se purta îmbrăcat ca un funcţionar obişnuit, corect, cu eleganţa măsurată a subalternilor, în cenuşiuri mai negricioase decât ale marilor superiori, cu cravate apropiate în toate tonurile lor de culoarea spălăcită a neantului plumburiu. Bijuteriile cu care îşi scumpesc cartilagele şi falanga şi îşi afişează, ca la putinile şi sacii etichetaţi în băcănie, preţul unei carnaţii depilate conducătorii marilor capitaluri, participanţi ai legiunii de onoare a briliantului şi a platinei, lipseau din portretul fizic al domnului Boreni. Odată, domnul Boreni şi-a strecurat cu timiditate, în degetul mic, alături de verighetă, toarta fină a unui smarald. Era ca primul pas muzical abia schiţat de un dansator începător într-un labirint de oglinzi la o serată de mare gală. Topografică şi conştientă, doamna Boreni i-a schimbat inelul în degetul arătător, unde soţul refuza deocamdată să-l poarte, semnul de aur pe index părându-i-se că aparţine de drept triumfătorilor definitivi şi cocotelor de marcă, al cărora pipăit, prevăzut cu un ochi înflăcărat de azure şi jaruri, place bărbaţilor trecuţi peste vârstă, ca o za ţepoasă, îndurerând plăcerea.
Inelul domnului Boreni a trecut neobservat. Proprietarul se simţi încurajat să-şi vădească şi ceasornicul de buzunar
714
TUDOR ARGHEZI
printr-un lanţ complicat de stomac, iar bijuteriile tot mai numeroase făcură loc paltonului îmblănit ostentativ în ceafă, ca la vulturii pleşuvi. împotrivirile profesionale generale ale casierului se asociară însă masiv şi ridicară o baricadă serioasă tocmai în faţa unui automobil, dorit de nevastă. Domnul Boreni îl dorea cu o identică pasiune, dar, din eroare, simţea că un automobil cu mulţi cilindri trebuia procurat mai târziu. Dar nici ivirea, dinaintea băncii, a casierului într-o limuzină nu a provocat aluzii. Casierul s-a deplasat astfel, pe patru roţi de cauciuc, elastice şi mute, dintr-o clasă socială într-alta, şi nici nu a ajuns măcar de veste.
Domnul Boreni era căsătorit cu o femeie simpatică şi geloasă, una din acele blonde cenuşii, aparent insensibile, îngheţate, indiferente, care ascund dedesubtul pleoapelor inexpresive, închise graţios, o privire palidă şi mată, lungăreaţă, de statuie. Gelozia ei pentru cochetăriile soţului îi consolida acestuia cea mai sigură garanţie. Pentru o privire nesupravegheată adresată unei trecătoare, soţia cădea într-o jumătate de leşin, trebuia întoarsă din drum acasă, stropită cu alcooluri, bătută cu batista udă în obraji. De câteva ori, această dramă repetată ar fi sfârşit cu o sinucidere prin otravă, dacă soţul nu intervenea la timp, înlăturând un flacon sau aruncând la canal o cutie cu prafuri. începute cu recriminări şi stridenţe de furtună, scenele geloziei se rezolvau cu un geamăt adânc, într-o litanie de vaiete şi suspine, care duceau inevitabil la aţâţarea soţului şi la actul conjugal, săvârşit cu ferocitate, prin înjunghierea voluptuoasă a femeii, pe locul chiar unde izbucnise accesul, pe covoare, pe canapea sau pe cimentul rece al camerei de baie. între puterile lui morale de profesionist, casierul mai găsea deci loc de a se simţi dăruit cu atributele şefului de trib adorat, ascultat, posesor întreg şi nediscutat. De-a lungul succeselor lui mari, el putea să poarte şi panaşul unei înfumurări de cocoş.
PUBLICISTICĂ
715
Temperamentul aspru şi hermetic al soţiei era făcut să alunge orice reverie şi să interzică orice cupiditate parazitară, la prieteni şi cunoscuţi, siliţi, de-o nedezminţită atitudine de statuie, să respecte în persoana ei femeia visată, onestă, credincioasă până la moarte şi dincolo de moarte soţului şi familiei. Insinuarea glumeaţă şi înţelesul chiar inocent se izbeau de buzele strânse ca nişte foarfeci şi de oţelirea maxilarului crispat. O soţie mai ireproşabilă şi o mamă mai tânără şi mai devotată erau, într-adevăr, greu de închipuit.
La câteva luni după căsătorie, când domnul Boreni muncea din greu pe registre, fără să parvie la confortul unui apartament cu două încăperi mici, directorul băncii găsise pe doamna Boreni în anticameră, aşteptându-şi bărbatul, căruia directorul tocmai îi încredinţase misiunea de încredere a semnării unui bloc de acţiuni, trimiţându-1 cu automobilul şi cu ştocul de iscălit, într-un oraş vecin la şaizeci de kilometri. El pofti pe doamna Boreni să aştepte în biuroul lui, şi doamna Boreni, mulţumind cu o tăioasă rezervă, se instală pe un fotoliu, cu aerul ei familiar de distanţă şi recluziune. Pe când întorcea foile unui album de metalurgie, o rază de apus, străpungând ciucurii perdelelor grele, aprinse cu fosfor alburiu o şuviţă de păr răscolită pe jumătatea obrazului, între ureche şi corpul... gurii. Directorul se simţi răzvrătit deodată, ca un adolescent şi, brutal din fire, se îndreptă spre doamna Boreni, o ridică în braţe, petrecându-şi încet mâinile pe subt spate şi pe subt genunchi, şi dispăru cu ea, uşoară ca o manta de dantelă, într-un cabinet cu uşa deghizată în tapiserii. Ea nu avu decât timpul să întrebe: „Ce vrei să faci?“ şi, somnolentă de pipăitul lui păros şi fierbinte, se lăsă dezmierdată adânc.
Când se întoarse soţul din misiunea lui, nici nu trecuse un ceas întreg, şi doamna Boreni se mai afla încă în cabinetul vecin cu biuroul, ascultând, pe când îşi ajusta ciorapul de mătase în
716
TUDOR ARGHEZI
cârligul jartierei pe pulpa şoldului, raportul soţului şi ordinul de înaintare dat de director, de două ori satisfăcut.
Directorul cumula, ca şi soţul doamnei Boreni, numai că în proporţii mai vaste, facultăţi, însuşiri şi situaţii excepţional asortate, şi de armonicul aspect al cărora era necesar să fie minuţios îngrijit. Mare bancher, om politic, cap de familie, părinte de cinci copii, bărbat eminamente cinstit, muncitor şi ordonat, şi pildă de sobrietate şi energie, aventura lui fu condusă de ambele părţi cu o atenţie aproape chirurgicală, aşa încât niciodată nimeni nu a putut bănui existenţa unor raporturi între director şi doamna Boreni.
Doamna Boreni înţelese atunci marea lecţie pe care i-o da întâmplător necesitatea socială şi, în taina cea mai severă, s-a lăsat sedusă de şase ori, de fiecare din cei şase mari conducători de întreprinderi considerabile atârnate de bancă, şi care colaborară în variate forme la fericirea menajului Boreni şi la menţinerea pură a principiilor şi noţiunilor soţului fericit. De altfel, mamă atentă şi soţie exemplară, scoţându-şi, câteodată, acasă, chiloţii de mătase din poşetă, de dedesubtul lor apărea câte o jucărie pentru copii şi câte un dar cumpărat în drum.
O singură încercare, menită să turbure fericirea conjugală, a dat greş. Dactilografa principală a băncii, care, mulţumită unei tragice infirmităţi a feţei, devastată de un incendiu şi prezintând aspectul unei pâini cojite, căpătase darul observaţiei şi al deducţiilor, a trimis soţului o scrisoare descriptivă anonimă. Soţii au citit-o împreună râzând în hohote şi îndem-nându-se unul pe altul la haz. Asemănarea copiilor cu câte un director, creşterea tantiemelor, a salariilor, a gratificaţiilor, originile imobilelor, totul era detaliat de aproape, în pagini mari cu scrisul mărunt.
-	Ticăloasă e lumea! spuse soţul târziu, după potolirea ilarităţii, punându-şi pardesiul. Sărută-mă colea, pe ochi.
PUBLICISTICĂ
717
-	Apa trece, pietrele rămân, zise soţia, închizând uşa camerei după el şi cu un accent în vocea ei lânoasă, care amintea geamătul de răzbire din cabinetul celor şase directori şi prezidenţi.
1927
ESTE TECHIRGHIOL, AU BA?
Scumpe domnule profesor,
Am crezut că Techirghiolul este o localitate. Vorba dumitale, m-am înşelat; dar numai vorba e a dumitale, nu şi sensul ei, căci dumneata nu te-ai înşelat şi nu te vei înşela niciodată. Sunt trei Techirghioluri: trei localităţi, sau mai bine-zis nu este Techirghiol deloc. Aşa că nu ştiu unde să te trimit mai bine. De la Tomis până la Mangalia şi Balcic şi înapoi este, cum se zice la Facultatea de Litere, numai Techirghioluri, deopotrivă de bune pentru răul domniei tale incurabil.
Techirghiol este şi la Eforie, şi la Educaţia Fizică, şi la coloniile „Doctor Lupu“. Techirghiol este şi la Movila, şi Techirghiol este şi satul: nu te-aş putea informa unde se află Techirghiolul adevărat. Dacă te-ai stabili în vreunul din aceste puncte, este ca şi cum ai ajuns direct la Techirghiol, căci zilnic trebuie să parcurgi câte opt kilometri între fiecare din ele, ca să faci ici nămol, colo Mare, şi dincolo nisip sau gimnastică -total cincizeci de kilometri. Cu toate că ţi-aş recomanda să umbli toată ziua nud, ca un Adonis, dumneata eşti un bărbat care asuzi repede la picioare şi nu aş dori să-ţi scadă greutatea şi temperamentul, indispensabile literaturilor mondiale.
Mă întrebi cum să te echipezi. înainte de toate, mi-aş permite să-ţi atrag atenţia în modul cel mai respectuos că
718
TUDOR ARGHEZI
Marea nu se aseamănă cu muntele decât de-a-ndaratele, Marea fiind un munte cu vârful în jos, găunos pe dinlăuntru şi plin cu materii lichide. Rău făcuşi că ai cumpărat bocanci cu cârlige pe talpă şi o frânghie pentru ascensiuni. Pe Mare nu se suie nimeni; singurul care a umblat odinioară printre talaze pornise desculţ şi cu o creastă de aur, pe locul unde la dumneata s-a rostit acum vreo cincizeci de ani o splendidă chelie, precocitate evidentă a unor însuşiri ascunse dedesubt. Te povăţuiesc să cumperi două băşici umflate tare, cu care să te culci legănat pe unda amară, ca pe nişte perini: în caz de înec eşti sigur că salvezi principalul: capul din profil.
Până a intra în Mare, ai nevoie însă de câteva accesorii, din care cel mai util este destinat să conţie zăcămintele unor amintiri ce nu pot fi calificate drept încă vii. El poate fi croit, în cunoştinţă de cauză, acasă, spintecând o basma în două, pe linia diagonalei şi cusând cap în cap vârfurile din mijloc.
Pântecul şi corespondentele lui, acoperite cu două triunghiuri, vor lăsa vizibilă graţios carnea şoldului albă, iar ombilicul cu mimica lui, reproducând în miniatură expresia de inteligenţă şi sarcasm a figurii dumitale cu frunte abdominală, nu este imoral să fie contemplată pe plajă. După ce vei fi lepădat mantaua ce-ţi învăluie statuia şi te vei înfăţişa naturii flocos şi creţ la subsuori, lăbărţat cu gingăşie şi candid în suciturile şi circonvoluţiile euîui dumitale anatomic, vei surprinde surâsul curtezanei şi şoaptele băieţilor sportivi lungiţi în soare. Pedagogia dumitale să nu se supere, ca de nişte contestări de principii- Principiile dumitale sunt bune: ceea ce este prost nu te interesează. Şi unele şi ceilalţi vor filosofa melancolic asupra gâlcilor mari din costumul de baie, croit după modelul triunghiular.
Şi să-ţi mai faci nişte papuci şi să-ţi cumperi o bicicletă.
Dacă vrei într-adevăr să vii la Techirghiol, unde optimiştii pretind că ologii umblă, că orbii văd şi că tâmpiţii se
PUBLICISTICĂ
719
deşteaptă, te vei sili zadarnic să capeţi un bilet. în cel mai bun caz, trenul te va duce în nişte localităţi care ar părea să fie nişte Techirghioluri, însă nu la Techirghiol. Te vei putea scoborî cu bagajele la Carmen-Sylva, traducerea în limbă străbună a vrăjitului Tekir-Ghiol. Ca să facă de tot nepătruns misterul, chiar pentru spiritul dumitale de pătrundere, Ministerul Căilor Ferate a înfiinţat şi două Movile: una pentru călătorii care dispun de timp, şi alta pentru cei grăbiţi, cu câţiva kilometri mai încoace. Ingeniozităţile administrative şi-au pus de gând să ridice Techirghiolul în abstractul hermetic, înmulţindu-1 de-a lungul litoralului Mării Negre şi presărându-1 eventual în toată ţara, pentru ca toată populaţia să se folosească de binefacerile lui. Pasiunii de călătorie a cetăţenilor i se va procura posibilitatea cea mai ieftină de-a rămânea pe loc. Dacă preferi să-ţi faci un Techirghiol acasă, nu mai e nevoie de pantaloni de baie şi poţi intra în Marea Neagră cu toată încrederea şi pe răspunderea mea.
Pentru savantul care iscodeşte în perspicacităţile dumitale, voi invoca magia poştală, care îţi va dovedi cu argumente proprii că dacă există mai multe Techirghioluri, în schimb un Techirghiol lipseşte, Techirghiolul.
Te rog fă un drum până la Galaţi şi trimite-mi o telegramă urgentă la Techirghiol. Stai la Galaţi şi aşteaptă răspunsul meu. Telegrama dumitale îmi va sosi a şaisprezecea zi de la expediţie, şi răspunsul meu îl vei primi sigur peste treizeci şi trei zile, o zi trebuindu-mi ca să împuţinez cuvintele textului telegramei până la maximum (doi lei cuvântul: reforma Papacostea). Telegrama dumitale va întreba pretutindeni în Dobrogea: „Aci e Techirghiol?“.
Şi va pleca mai departe. Căile Ferate au potrivit împrejurările aşa încât Techirghiolul să se depărteze pe măsură ce locomotiva parcurge mai repede distanţa de la dumneata până 11 eL Sunt cincizeci de trenuri pe zi şi nici un vagon poştal.
720
TUDOR ARGHEZI
Gările nu au cutie de scrisori, trenurile nu au cutie; singur şeful staţiei are o cutie, cu chibrituri.
Pentru o corespondenţă susţinută, mai rapidă, cu familia dumitale, vei întrebuinţa, după ce te stabileşti la Techirghiol, procedeul următor: vei cumpăra cărţile-poştale la Movila, şi timbrele la Constanţa - singurul loc unde se găsesc - şi după ce vei seri ce ai de scris, te vei furişa până acasă la dumneata, vei arunca scrisoarea sau carta-poştală în curte şi te vei înapoia la gară pe drumul cel mai scurt; vei aştepta până dimineaţă şi te vei întoarce la Techirghiol să-ţi continui băile, de care îmi scrii insistent că ai avea mare nevoie. Cu alte cuvinte, vei aplica la poştă procedeele dumitale literare.
Te-am visat azi-noapte scufundat în nămol. Erai negru ca un bivol cârn şi te uscai voluptuos pe ţărm lângă un satir cu ţăcălie negru mat. Cine crezi că era? N-ai să ghiceşti: Dragomirescu. Iţi citea din cartea lui cea mai nouă, scrisă în limba letonă (a găsit un editor!) Ştiinţa găinii. Dumneata aprobai şi strigai mereu, nu ştiu de ce, „mintenaş!“ La noi mintenaşul e un mintean mic. Ce vroiai să spui? Poate crezi că la Techirghiol poţi să vii în pielea goală, cu un simplu mintenaş în spinare. Să nu te aventurezi, că te dă jos din tren. Ia măcar o păreche de cioareci.
Mai ample detalii, în scrisoarea viitoare. Cu excelente sentimente critice.
1927
RĂZBUNAREA
Romancierul Dehora, intervievat de noi cândva, ne-a povestit cum a devenit romancier la vârsta de şaizeci de ani.
PUBLICISTICĂ
721
îi lăsăm răspunderea motivelor care l-au determinat să-şi schimbe profesiunea, cât şi a genului său de a fi todeauna incomplet.
-	Aţi venit să mă întrebaţi ce mai am de gând să scriu şi care sunt, în definitiv, criteriile mele artistice. întrebaţi-mă cum am ajuns scriitor după o carieră, destul de lungă, de magistrat.
înainte de toate, trebuie să precizez că nu am nici proporţiile nici talentul ce-mi atribuie nevoia dumneavoastră de periodicitate. Unica mea resursă este experienţa. V-am refuzat portretul pentru că din reproducerea în zeci de mii de exemplare a unei strâmbături individuale, cititorul nu are de învăţat nimic; nu vă pot ascunde însă, la vârsta mea, câteva preciziuni în legătură cu îndeletnicirea de meşteşugar de cuvinte.
Vă mărturisesc că pe vremuri, pe mine unul cărţile m-au speriat. Mi se părea că opera lor aparţine unei rase de oameni excepţională, deşi aflasem că tipografiile nu au altceva de lucru şi că editorii, cu imensele lor sacrificii pentru păstrarea prestigiului hârtiei imprimate, trebuiau să le multiplice la infinit şi, din devotament mistic pentru literatură, se simţeau obligaţi să piardă zeci de milioane anual. Când străpungeam cartea cu lama cuţitului meu de lemn, pe masa cu dosare, aveam remuşcarea că aş fi săgetat azurul cu arcul şi că aş fi nimerit să sânger stelele în drum.
Un respect brutal mă determina să mă frec de cărţi cu uimire, ca ţăranul de imobilele cu şase etaje, ca nişte biserici, gata să se închine la poartă şi să sărute firmele de mamoşi, impresionat de oraş ca de o adunare de catedrale şi bazilici, şi salutând pe toţi orăşenii ca pe nişte papi şi cardinali. Ne naştem şi trăim cu naivităţile noastre.
Chiar în timpul primelor mele studii de şcolar sărac am luat atingere intelectuală cu punctele fulgerătoare ale realităţii. Viaţa ştiinţei, a sufletului, a minţii, nu concordă niciodată cu
722
TUDOR ARGHEZI
viata. Ştiinţa, sufletul, mintea, sunt nişte tablouri mărginite de un pervaz şi agăţate fictiv în dosul vieţii. Prezenţa lor contradictorie stăruitoare în viaţa socială m-a jignit ca icoanele şi portretele suveranităţii pe un părete de cârciumă cu fum, cu lăutari şi cu beţivani. încâlcit în inscripţii şi în dosare, bancnotele exprimă, dominat de o valoare comercială şi veşnic absent, un profil de împărat şi de ideal, vizibil când le ridici în dreptul ochilor la lumină. Ce cumpărător îşi pierde vremea cu această contemplare şi cu acest apel? El negociază, numără, plăteşte şi pleacă. împăratul zace înmormântat în subţirimea hârtiei.
Primele dovezi ale dezechilibrului social m-au supărat. Am văzut în copilărie trecând prin şcoală cu certificate bune băieţii bine situaţi, şi todeauna înaintea mea, cu teze împrumutate de mine şi cu îndrumări luate din silinţele mele. îndărătul catalogului şi al notelor, îndărătul programului şi al ştiinţelor asimilate, împărăţeau cartea de vizită, recomandaţia, şoapta, strângerea de mână, prietenia deputatului, scadenţa băncii. Profesorii mei nu au fost cei făgăduiţi înainte de ridicarea cortinei, în prolog. Catedra lor era un scaun de aşteptare în anticamera şefului local. Uitându-se mai des în calendar decât în carte, şi în toate clipele la ceasornic, ei erau nişte oameni dezgustaţi de meserie. Lumea din învăţământ şi administraţie era grăbită şi nervoasă, ca într-o staţie tristă de drum de fier, fără bufet, şi nimeni nu se arăta mulţumit de locul în care sta. Pentru torturarea acestei stări sufleteşti şi exasperarea ei cotidiană, psihologii de la conducere au incendiat cariera cu noţiunea „avansării“. Din şcoală am învăţat aproximativ că limba latină este regula de a isprăvi cuvintele cu us, că matematicile exploatează cifrele şi literele greceşti, că istoria e necesară în discursuri — iar geografia am învăţat-o mai mult din ziare decât din cursul unui orator plictisit, destinat, după conştiinţa lui, să guverneze ţara, şi nu tibişirul pe tablă.
PUBLICISTICĂ
723
Cu toate că aş fi preferat ingineria, m-am consacrat studiului Dreptului, în urma sfatului unui unchi experimentat: „Fă ca toată lumea Dreptul. Dacă va fi nevoie, cu licenţa în Drept poţi să te faci şi inginer. Cel mai bun profesor al meu de matematică era ţal într-o berărie, şi actualul ministru al Marinei, deşi nu ştie să înoate, e un excelent fost seminarist“.
L-am ascultat. Am dat lecţii copiilor tâmpiţi din politică şi bursă. Toţi elevii mei mi-au luat-o înainte. Nepotul unui personagiu, nepotrivindu-i-se nici o funcţiune, a fost numit guvernator auxiliar, cu însărcinarea de-a schimba ramele tablourilor din pinacotecă şi părul de cal din arcuşurile viorilor muzeului de arte cântate. O regulă generală în conducerea statelor favorizează ridicarea materialelor care în natură cad la fund şi întreţin putregaiul.
Terminând universitatea, am fost numit procuror într-un canton depărtat de vieţuitoarele superioare. în camera mea am fost vizitat de somităţile vertebrate locale, aflate în proces cu câte un nenorocit. Am văzut factori responsabili trimiţându-şi slugile la poliţie, spre cercetare, subt învinuire de furt de furculiţe, pentru că şi-au reclamat salariul. Nu am putut niciodată să anchetez pe proprietarii de automobile care ucideau copiii pe drumul mare, unde mai fuseseră împuşcaţi în glumă şi nişte ţărani, din alte automobile, plecate după botez, după nuntă sau înmormântare, la vânătoare de „imbecili“. Pentru că nu am leşinat dinaintea fanfaronadei retorice a unui bariton de coloratură, devenit ministru al Dreptăţii, am fost mutat de câteva ori, la distanţe de câte şase sute de kilometri.
în capitală, vizitată din când în când, în travesti, jerpelit, mi-am găsit colegii cei mai proşti plasaţi în locuri înalte, proprietari de palate şi înrudiţi, prin căsătorie, cu nişte bărbaţi atât de abstract înălţaţi în ierarhia socială, încât neîndrăznind să le atribuie organele vulgare de lăcomie şi
724
TUDOR ARGHEZI
reproducere, ca alegătorilor de rând, grosul lumii îi visa vegetând ca nişte crizanteme într-un picior, într-o eternă religioasă atitudine de preoţi.
Cum au făcut colegii mei de s-au înavuţit atât de repede? m-am întrebat. Drumul cel mai scurt la avere să fie, ca la noi la ţară, când te duci la gară, prin holdele şi proprietăţile străine? Am auzit cuvântul „afaceri“. Afacerea însă nu vroia să spuie uzină, muncă şi ingeniozitate personală şi timp. Era de ajuns un ghiozdan cu un flacon de pilule erectile, cu o perie de mătreaţă pentru guler, cu cinzeci de fotografii secrete şi, adăogând zece anecdote recitate cu vervă, cu finalul spus la ureche, o romanţă sentimentală, cariera devenea strălucită. Un ilustru reprezentant al teoreticei economice parvenise la locul lui de opulenţă şi la glorie pentru că făcea ca pisica şi imita la perfecţie mersul locomotivei şi ţipătul relativ din momentul când o fată disperată de dragoste se aruncă pe linia trenului expres.
Afacerile aveau întodeauna un secret, ca fibromul, şi posedau o legătură parazitară cu anatomia interno-externă, cu un intestin. Ele se armonizau cu orice profesiune, cu ştiinţa Dreptului, cu a medicinii, cu finanţele, cu petrolul, cu estetica şi produsele forestiere etc. Adeseori am întâlnit în teatre şi restaurante câte o doamnă însoţită de câte doi domni, plătind de obicei consumaţia prietenul soţului. Părechile triple m-au surprins prin desimea lor. Când un subaltern are o nevastă aleasă conform unui ideal, averea lui este asigurată, ca şi atunci când ţine la dispoziţia şefului, gelos să-şi păstreze autoritatea intactă, o cameră din care lipseşte două ore. Sexul concav e auxiliarul indispensabil al averilor fără capital, fără firmă şi moştenire.
M-am mai întrebat, atunci, ce fel de dreptăţi şi simbole apăr eu, din magistratură, în societate, şi m-am rupt din dregătoria mea. Şi pentru că mai conservam ceva din drojdia
PUBLICISTICĂ
725
naivităţilor mele şi ale educatorilor mei, m-am suit pe un scaun şi am vorbit, îndemnând pe câţi puteam simţi ca mine, să ne strângem laolaltă. Toată lumea s-a strâmbat de râs. Unul avea de apărat un tripou, altul construia un teatru cu fete, alţii trebuiau să se depărteze de o mocirlă; fiecare avea de lichidat o ticăloşie, care cerea timp, de secat o latrină morală. Nici unul nu s-a încumetat să supere pe cel ce-i pofteşte nevasta, surioara, fata, şi care se complace în pipăitul limbii pe încălţăminte. M-am dus la prietenii mei parveniţi, şi au râs. M-am dus la inteligenţi: au râs. Am vizitat pe visători, pe revoltaţi, firile drepte şi ameninţătoare: i-am găsit ospătându-se în jurul celui mai gangrenos dintre excremente, şi florile din fereastra lor puţeau a muşiţă şi viermi.
Mai aveam un rost în încăperea timpului meu? Mi-am găsit unul. începui să povestesc, ca un scriitor de meserie, învăluind accentul personal cu obscurităţi, rostind fracţiuni de adevăruri, acceptate în toate timpurile mai bine decât adevărul întreg, lipind pe biciul meu de hârtie încleită, din zece mii de muşte, din zbor, câte una. Am adoptat purcederea indirectă şi drumul şerpuit, evitând preciziunile prea hotărâte şi scăldându-mi certitudinile şi faptele în laptele fantezist. Am ajuns fără să vreau scriitor de literatură. Cei mai abjecţi cititori mă tolerează, socotind că incidentele, răspântiile şi paralelismele acelea nu-i privesc pe ei, elogioşi atâta timp cât au sentimentul că povestirea lor a rămas nepovestită.
Eu împlinesc o datorie, care îmi comandă să nu particip cu o beatitudine criminală la răsfăţul social. Nu sunt un scriitor, sunt un om care se răzbună că a fost minţit de toate construcţiile ipotetice ale autorilor de cărţi, minţiţi şi ei de o năzuinţă, disproporţionată cu capacitatea obştească. Şi acest meşteşug nou al meu, continuat fără vanitate, îmi procură mulţumiri. Mi-este de ajuns ca într-un punct oarecare al povestirii mele cititorul să stea. E oprirea în loc a monstrului
726
TUDOR ARGHEZI
pe care îl urmăresc. Şi cititorul stă. E momentul în care scapără iute punctul de foc al condeiului meu şi când între sufletul cititorului şi haos fulgeră, rapidă, dunga lui fosforescentă.
1927
SECRETUL
într-o dimineaţă de iarnă, abatele Xavier din Meurthe-Moselle fu găsit asasinat. Figura lui venerabilă era sfărâmată de jur-împrejurul capului, ca un ou răscopt. Asasinul se slujise de muchia unui topor sau de ciocan. Loviturile de pe craniu şi maxilare se reproduceau din loc în loc de-a lungul braţelor şi fluierelor picioarelor înnegrite şi sparte, şi pe coloana vertebrală. Bătrânul, paroh a uneia din cele mai bogate regiuni catolice, merita cu atât mai puţin acest sfârşit de scelerat, cu cât fusese un preot sfios cu drepturile lui, afară din cale ae blând şi generos. Asasinatul a impresionat violent parohia, şi oamenii nu se putură linişti decât în momentul când se descoperi adevăratul asasin.
Simetria morală cere pentru fiecare ispravă o cauză senzaţională. Bănuiala tuturor, şi a credincioşilor şi a magistraţilor, care făceau parte din credincioşi, a căzut pe drept cuvânt asupra unui preot tânăr, sacrat de curând, un flăcău de douăzeci şi patru de ani, numit la biserica subalternă a unui Sat din vecinătate. însuşi episcopul, care îndeobşte se codeşte a învinovăţi un preot, atribuia tânărului abate o pasiune exagerată de parvenism. Prin decesul bătrânului se ivea o vacantă, la care noul-venit era destinat de studii înalte, făcute cu strălucire k şcolile din Vatican.
Asasinatul se săvârşise noaptea, în timpul unui uragan uriaş, când asasinul era sigur că vaietul preotului nu va fi auzk
PUBLICISTICĂ
727
şi că silueta lui proprie nu putea să fie întâlnită de nimeni pe drumul, devastat de vifor, dintre parohie şi cătun. Dacă jandarmeria, care l-a ridicat legat, nu era prevăzătoare, trei mi de oameni se adunaseră ca să sfâşie carnea bălană şi veninoasă a tânărului preot.
Acuzatul n-a îndrăznit să mărturisească de ce şi-a ucis camaradul bătrân şi nu a găsit nici un alibi menit st inspire justiţiei o îndoială. Cu toate că autorul era evident pentru orice om cu judecată presupusă* magistraţii ar fi dorit să li se împuţineze siguranţa, atât era de monstruoasă nelegiuirea. Tânărul abate Jerome ridica din umeri, incapabil să se apare, şi se mărginea să răspundă:
—Je n sais pas: nu ştiu!
Totuşi, mărturisirea, din gura lui, justiţia nu a căpătat-©. Căci dacă pe de o parte vinovăţia preotului era aproape certă, pe de altă parte, asasinul împrumuta de la lipsa dovezilor scrise, verificate şi reconstituite, autoritatea tăgadei şi putea să răspundă şi să repete:
—	Cfest pas moi qui lui assassine: de ucis nu l-am ucis eu — Cu alte cuvinte: Văd că bătrânul a fost omorât, însă nu eu l-am omorât.
Felul acesta de apărare aparţine tuturor asasinilor prinşi împotriva cărora nu se poate preciza totul: magistraţii cunosc prea bine sistemul, Când judecătorul de instrucţie a întrebat: „Ce-ai făcut cu toporul?“ preotul a răspuns: „Je sais pas?
Cât priveşte celelalte întrebări rostite pe neaşteptate: „Unde-ţi sunt hainele cu care ai ucis?“ „Unde te-ai spălat de sânge?“ la ele abatele nu da răspuns.
Sentinţa nu putea să fie decât decapitarea. Abatele a auzit-o citită de preşedintele Curtn cu Juri, în aplauzele sălii. Parohia se simţea de două ori uşurata* întâi că s-a făcut dreptate şi, al doilea, că a scăpat de un bandit la parohie.
728
TUDOR ARGHEZI
După lectura sentinţei, care-1 trimitea la ghilotină, abatele s-a sculat, între jandarmi, din bancă, şi a spus:
-	Repet că preotul Xavier nu a fost asasinat de mine.
Această atitudine din partea unui preot, care ar fi putut să
se prezinte pocăit şi cerându-şi iertare, a revoltat publicul, ca
o	probă de mare cinism.
într-o oră de august, cu ceremonialul legal, abatelui Jerome i s-a tăiat capul. Cadavrul lui blestemat a fost azvârlit într-o groapă izolată, şi familia, muma, tatăl, a fost silită să ispăşească păcatul de-a fi dat naştere unui monstru odios, ple-cându-şi capul subt ghilotina umilinţii şi mutându-şi domiciliul neîncetat, din loc în loc, urmăriţi de verificarea identităţii.
Trecuseră exact zece ani de la decapitarea preotului asasin. Lumea uitase şi de victimă şi de ucigaş. Viaţa se topea încet în Meurthe et Moselle, ca în toată provincia, monotonă, harnică şi tristă. într-o seară, un preot care luase locul parohului asasinat, este chemat de urgenţă să dea ultimele îngrijiri sufleteşti unei muribunde. Femeia, o bătrână, îl aştepta speriată, ghemuită de frica morţii, între perini şi cu flacăra mare a ochilor îndreptată către uşă.
-	Eu l-am ucis! răcni muribunda la ivirea lui.
Preotul era deprins să audă la ultima spovedanie vocile aiurite ale oamenilor, ce se despart de viaţă în pauza de nebunie a agoniei. Preotul clătină din cap ca un duhovnic experimentat şi, trecându-şi un omofor pe umeri, pentru rugăciunile de iertare, şopti din litania morţilor câteva stihuri.
-	N-auzi, părinte? eu l-am omorât! adaose bătrâna.
Preotul deschise cartea şi se apropie de patul bătrânei.
-	Vreau să mă spovedesc, părinte. Eu l-am omorât pe părintele Xavier.
Preotul tresări, îşi aducea aminte.
PUBLICISTICĂ
729
-	Preotul Xavier?... L-ai ucis dumneata?
Muribunda răspunse:
-	Da, da, da... eu!
-	De ce ai lăsat atunci să-i taie capul lui Jerome? De ce nu te-ai denunţat?
-	Mi-a fost frică, părinte...
Muribunda se sculă în genunchi, ca să fie mai sigură cu auzul duhovnicului...
-	Şi după ce l-am ucis, preciză bătrâna înecându-se, m-am dus la celălalt... la abatele şi... m-am spovedit... Şi el nu a spus nimic la judecată.
1927
GOMORA
Lui Bianco Robana îi mai rămâneau în buzunar o sută de lire, după ce lichidase catârii. Greutăţile îl încercaseră prea repede, la treizeci de ani. Corabia moştenită de la taică-su, care mai purta boneta de mătase cu ciucurele atârnat pe ureche, ca moţul de curcan, se întâmplase ca, după transporturile fructuoase pe coasta Mediteranei, să se înece cu portocale şi rodii. Ce putea să mai încerce Bianco, bărbatul celei mai frumoase femei din Sicilia şi proprietarul celei mai albe case din Messina? îşi vânduse şi ultimul bun mobil, catârii: Torquato şi Melila.
Să se sinucidă, nu se potrivea cu taurul păros din sufletul lui. La treizeci de ani, viaţa bate ca un steag de catarg în vântul albastru. Să intre în politică, nu se încumeta. Să se bage la stăpân? Ruşine. De un sânge cu Catilina, între a fi rege sau a nu fi nimic, orgoliul lui Bianco ar fi ales orişicând alternativa regală, suportând bucuros, în lipsa unui sceptru, neantul. Dacă
730
TUDOR ARGHEZI
ar fi avut măcar puţin talent literar! El şi-ar fi putut închipui, latin semeţ, că e mai mare ca Dante, şi ar fi publicat, ca Matilda Serao şi D’Annunzio, romane şi poeme în „Domenica del Corriere“ şi ar fi câştigat bani frumoşi, fără să se despartă de gentila Fanciulla şi de casa lui cu călcâiele-n mare.
îşi aduse aminte că în adolescenţă cânta bariton. Dacă şi-ar fi cultivat vocea, cu sonorităţi şi ecouri de subterană!... Era prea târziu: gâtlejul, care la Caruso vibra în permanenţă ca un zurgălău, chiar când maestrul înceta să cânte, întocmai ca o şa cu clopoţei, obişnuită să răsune şi după ce calul a fost lăsat la grajd şi hăţurile s-au atârnat în tindă, - se descatifelase. Nici de artele plastice activitatea lui Bianco nu ar fi rămas străină, într-o ţară în care zidarii, întinzând untul tencuielii pe felii de faţadă, ştiu să fluiere artistic, să zugrăvească, să sculpteze şi să imite, cu buzele strânse între dinţi, orchestra de alămuri, punctată argentin de piuitul triunghiului de metal, lovit o dată scurt şi de câte patru ori, din când în când, în veriga lui, cu un condei de fier. Bianco avea înnăscută măsura exactă şi spiritul de observaţie remarcabil. La o expoziţie din Palermo, critica lui a nefericit un pietrar de mare talent, care, deznădăjduit, s-a aruncat în mare, pentru a fi supt de stridii şi ros de sardele. Pietrarul izbutise să separe, dintr-un bloc de marmură albă, un singur fir de grâu cu spic, deasupra căruia se aşezase o vrabie pe vâr£
Oricine înţelege cât e de greu, dacă nu chiar cu neputinţă, să desfaci din lespede, cu dalta şi cu ciocanul, un pai de grâu crescut din pământ, fără să-l rupi, şi să mai pui, la un subiect atât de primejdios, şi o vrabie pe spic. Succesul acestui fenomen de dibăcie era considerabil, Toată Italia trecea pe la Palermo ca să-l admire, întrebându-se de unde şi-a început artistul lucrarea, de la vrabia din vârf sau de la ivirea firului de m armu r din pământul de marmur. Nici cele şapte noduri ale paiului de grâu nu fuseseră uitate, iar mustăţile aspre şi lungi ale
PUBLICISTICĂ
731
boabelor coapte, din spicul ca o pensulă lungă, se puteau număra. Cât despre vrabie, i se ghicea şi genul: trebuie să fi fost un masculin.
Statul cumpărase pentru Pinacotecă geniala înfăţişare, douăzeci de rectori ai marilor şcoli de belearte ţinuseră discursuri, şi guvernul, recunoscând meritul unui artist de a grămădi o infinitate de obiecte într-un centimetru pătrat de materie, consacra autorul, acordându-i monopolul, pe tot timpul vieţii, al mărcilor poştale, timbrelor fiscale şi cutiilor de chibrituri, în textul cărora, rafinat până la o artistică dispariţie, şoimii, Vaticanul, Casa de Depuneri, Iulius Caesar, scutul, chenarul, Genua şi Veneţia se încolăceau armonic între ele şi cu norii. Sculptorul gămăliei de cereale putea să devie excepţional în desenul firelor de păr puse cu numărul lor în încăperea unui ocol cât circonferinţa bobului de linte.
Ministerul Marinei, de acord cu Sindicatul textilelor de mătase, luase toate dispoziţiile pentru ca Spicul şi vrabia să treacă din expoziţie în Pinacotecă, servindu-se de mijloace mercerizate şi plutitoare.
Atunci apăru Bianco Robana. El privi firul de piatră şi spuse cu simplicitate că dacă o vrabie se lasă pe un fir de grâu, firul se încovoaie, pe când grâul sculptorului rămânea rigid, ca o spetează de umbrelă. Comparaţia cu umbrela prindea cu atât mai mult cu cât italienii cumulează cu sculptura şi această specialitate, a fabricării de umbrele. Sculptorul înţelese şi se aruncă, precum văzurăm, în mare, şi cu toate că arestat pentru lipsă de patriotism artistic, Bianco fu pus în libertate, în urma unei campanii de-o rară violenţă, condusă în coloanele ziarului „II resto dd Carlino“.
Amintindu-şi de toate acestea, cu mâna în buzunar, şi fluierând ceva din Tosca, Bianco se simţi mâhnit că nu este cel puţin un sculptor uriaş. Numără de câteva ori pe masă, lângă cotul de franzelă de ivoriu al FanoiuUei, suta iui de lire şi zise:
732
TUDOR ARGHEZI
-	Ştii tu ce hotărâre a luat Bianco Robana, Fanciulla? El va pleca în Mesopotamia, ca să-şi refacă averea.
-	Oriunde se va duce, caro mio, răspunse Fanciulla sărutându-i grumazul dedesubtul urechii, Fanciulla îl va urma ca un câine.
-	Bianco este sigur de aceasta, adaose, cu înfumurare şi cu accent de roman, soţul emoţionat. Nu. Bianco se va duce singur, şi Fanciulla îl va aştepta aci, în casa albă, ca să se întoarcă bogat, cu mărgăritare multe pentru sânii măslinii ai Fanciullei. Golful Persic se găseşte, doară, în Mesopotamia. Acolo se varsă Tigrul şi Eufratul, strânşi laolaltă, pe viaţă şi pe moarte, nedespărţiţi în veac, ca Bianco şi Fanciulla...
-	Du-te, soţul meu, încărcat cu sărutările mele, ca o floare de nalbă cu mii de fluturi albi, adormiţi cu aripile închise. Până la întoarcerea ta, eu voi ţese un covor, însemnând fiecare săptămână cu o floare nouă.
-	Te las, Fanciulla mea, încredinţat că vei păstra comorile nupţiilor noastre proaspete şi neatinse.
Despărţindu-se cei doi soţi, a cărora dragoste, crâncenă şi egală, era cunoscută în Sicilia întreagă, jurară, fiecare pentru sine, credinţă. Fanciulla începu covorul, Bianco îşi începu norocul.
Un an de zile trecuse, şi încă averea lui Bianco, la care colaborau curmalele, smochinele, aromatele, tutunul şi cafeaua, cocosul şi masticul, undelemnurile de chihlimbar, nu ajunsese acolo unde visaseră soţii. Mai lipseau vreo şase luni din socoteală.
Atunci se petrecu acel nemaiuitat cutremur de pământ, numit în cronica epocii „Catastrofa din Messina". Sicilia se ridică din fund, ca o balenă, se scutură de câteva ori, şi prăbuşi Messina. în zece ceasuri splendidul oraş sicilian fu frământat ca între două pietre de moară, între cer şi pământ, şi rămase în loc, ca o piramidă de mălai. Ziarele publicară fotografiile
PUBLICISTICĂ
733
imensului dezastru, şi, cu cel dintâi vapor, înfricoşat, Bianco Robana se întoarse în Messina.
într-un şir de baratce provizorii, fuseseră adunaţi supravieţuitorii. Bianco Robana întrebă:
-	Ce ştiţi de Fanciulla? N-aţi văzut pe Fanciulla?... Nimeni nu-mi poate spune nimic de Fanciulla?
Cu voia bersaglierilor care făceau poliţia dezastrului, împotriva briganzilor, cu puşca la ochi, Bianco se urcă, mai mult pe brânci, până-n vârful movilei. Bulevardele exterioare căzuseră peste bulevardele diametrului, prin mişcarea cataclismului pivotant. Circul „Nero“ se rupsese deasupra Mânăstirii Cordelierilor, şi peste circ se sfărâmase Şcoala de Meserii. Parcul promenadei se răsturnase cu rădăcinile în sus în incinta primăriei, care se ciocnise, zdrobindu-se, de Muzeul Istoric, sfărâmat ca o fabrică de cristale. Tendinţa topografică a cutremurului de pământ fusese de-a zvârli periferiile peste centru. După trei zile de pribegie prin ruine, recunoscu locul unde trebuia să se găsească pulverizată casa lui.
El ceru oameni şi săpară cu toţii, înlăturând materialele interpuse. Casa lui Bianco nu suferise nici o stricăciune esenţială, îngropată numai de jur-împrejur. El putu intra cu săpătorii în balconul superior. Uşile balconului erau deschise peste mare.
-	Fanciulla! strigă deznădăjduit Bianco Robana. Fanciulla! Fanciulla!
El pătrunse singur într-un vestibul. Deschise o uşă:
-	Fanciulla!
Se opri:
-	Fanciulla!
Scoborî scara largă şi luminoasă, ca o cascadă de stejar:
-	Fanciulla!
Aici era biuroul lui: biblioteca rămăsese neatinsă. Alături, mâna se puse de câteva ori pe clanţa de bronz, fără să cuteze
734
TUDOR ARGHEZI
să apese: era dormitorul. Cataclismul se petrecuse noaptea. Acolo trebuia să fie Fanciulla. Gândul că Fanciulla era moartă acolo, îi depărta pipăitul de uşă. Totuşi, avu puterea să deschidă uşa binişor. Perdelele groase, de catifea, erau trase, şi un întuneric greu încremenise în odaie. Bianco păşi spre ferestre şi făcu lumină.
Fanciulla murise în pat, goală, aşa cum a surprins-o dezastrul. Şi lângă ea, gol şi el, cu braţele dedesubtul ei, subt spinare, şi mai jos, murise un băiat voinic. Tragedia cumplită a lui Bianco făcuse că tânărul era înfăşurat în strângerea de posesiune a Fanciullei, ca în spirala unui şarpe, şi că gurile nu avuseseră timp de ceasornic şi răgaz pasional să se despartă. Messina se scufundase odată cu scufundarea lor în vârtejul cu gemete şi fulgeri. Şi poate că ei nici n-au simţit cum se-ntâlneau două sfârşituri.
Bianco ridică mânios pumnul ca să lovească. îi trebuia o satisfacţie şi o reparaţie: de prisos. înşfăcă de păr capul tânărului care-1 pângărise, se uită la el, îl recunoscu.
-	Giovanni Petrucchio! răcni Bianco Robana.
1927
O TOVĂRĂŞIE Note pentru un roman social de Al. Cazaban
Din doi tovarăşi, unul inteligent şi altul naiv, cel inteligent murise. Moartea izbise în plină tinereţe, atunci când toate puterile fizice şi morale, împărechiate masiv şi noi, refuză să fie clătinate, în avântul lor străbătător, de temerea morţii. Moartea e un eveniment, care o bucată de vreme se petrece
PUBLICISTICĂ
735
numai la străini, şi nimeni nu poate să ştie dacă, isprăvindu-se odată, pe neaşteptate, fenomenul reputat invariabil şi unanim al trecerii de la mişcare la încremenire, ca o metamorfoză ajunsă în evoluţia universală la termen, natura nu va începe o altă modalitate treptată şi nu va inaugura cu el măsura unui ritm contradictoriu.
Tovarăşii ieşeau din două stări sociale deosebite şi făcuseră şcoala împreună, cel inteligent mai mult dezbrăcat, cel naiv adăogând la luxul dulapului cu haine o proprietate de mici bogătaşi provinciali şi o trăsură cu doi cai. La douăzeci şi cinci de ani, în momentul brusc al rostirii individualităţilor prin contraste evidente şi misterioase, ca apele, care, parcurgând mii de kilometri de întuneric împreună, se rup unele de altele, la ivirea luminii, şi se aruncă felurit; unele pe matca fluviului gigantic, purtător de plute mari de fier şi beton, încărcate cu imense bogăţii continui; altele pe un fir de nisip regional, pentru adăparea găinilor din sat, şi încercate, în ceea ce priveşte navigaţia, cu corabia de hârtie a copiilor ademeniţi de fuga undelor prin lume; tovarăşul inteligent se vădise puternic înzestrat şi, frământat de proiecte şi de un scop, fixat în primele rânduri ale cetăţii, făcu un pact cu tovarăşul naiv.
Naivul trebuia să aducă în tovărăşie, o dată, la început, vaza provincială a familiei, care reprezintă în acelaşi timp o firmă,
0	primărie şi legături politice la centru. în schimb, el avea să primească pe din două beneficiile materiale ale tovărăşiei. Trei luni după această înţelegere, inteligentul era deputat şi ţinuse în Parlament un discurs surprinzător. în partidul în care intrase
1	se şi destina un loc de viitor ministru, şi vederile lui, simpatice şi pregnante, în toate chestiunile discutate, îi întemeiară o autoritate rapidă.
Partidului, în care izbutise să fie primit fruntaş, cu protecţia familiei naivului, îi lipsea o personalitate teafără, ordonată şi elastică şi în măsură să-i coloreze activitatea disciplinată cu o
736
TUDOR ARGHEZI
stare sufletească de bunăvoinţă, de surâsuri şi de humor. Personalitatea necesară se ivise peste noapte, ca zoreaua delicată şi veselă în zăbrelele posomorâte. Deşi posedând un activ istoric însemnat, partidul nu învăţase încă să zâmbească. Directorii lui, izolaţi sau în grup, păreau, în rigiditatea şi amărăciunea lor subiectivă, că staţionează sau circulă într-un cavou neîntrerupt. Actele lor, şi oficiale şi particulare, erau însoţite, involuntar, graţie poate gloriei, nedespărţită de viaţa partidului şi concepută ca o podoabă de doliu, de o solemnitate, de o inexpresie, care stârpeau şi eroismele şi succesele şi realizările de aroma şi de lumina lor.
Cariera politică a tovarăşului inteligent fu pe cât de instantanee, pe-atât de strălucită. Ea înlesni imaginaţiei, fertilă în speculaţii şi formule, să ducă la bun sfârşit o duzină de acte comerciale, susţinute cu credite, transportate de la o bancă la alta. In mai puţin de cinci ani, amândoi tovarăşii ajunseră la o expresie financiară pe care tovarăşul naiv nu cutezase să o viseze.
Inteligentul îşi cumpărase un palat în capitală, mobilat cu simplicitate.
Naivul îşi cumpără şi el o casă în capitală, pe care nu ştiu să o locuiască nici să o facă atrăgătoare. Mobilierul de subprefectură alterna cu tablouri senzaţionale, cu cadrul poleit. în decorativ şi armonic, spiritul naivului era absent, particularitate a capitalei, inutilă şi frivolă. Totuşi, naivul cumpărase tablouri, pentru că văzuse cumpărând şi pe celălalt. Pentru simetrie, naivul îşi instalase şi un piano, pe care l-a preferat electric şi comandat la magazinul cel mai mare din Europa. Comparaţiile de felul acesteia, continentale, le deprinsese de la tovarăşul inteligent, adeseori chemat, de întinderea unei idei, către originile sau paralelismele occidentale. Naivul voi să fie şi deputat şi cu toate că beneficiile morale nu făceau parte din contract, tovarăşul inteligent îl făcu senator.
PUBLICISTICĂ
737
Ceea ce irita pe naiv era propria lui tăcere, o tăcere mor-mântaiă, la care se adăoga sfiala că în consfătuirile politice îşi rezerva singur rolul de satelit banal. El nu se supăra pe natură că-1 făcuse taciturn, ci pe tovarăş, neînţelegând, în vremea descifrării noţiunilor sale personale din evenimentele cotidiane, pentru ce la o avere egală, obţinută în definitiv şi pornită de la girul iniţial al familiei, tovarăşul scânteiază, pe când el scoate fum şi emite indiferenţă.
Inteligentul nu-1 consulta niciodată. Rezultatele activităţii lui, numeroase, le împărţea cu o blândeţe de care naivul începea să fie jignit. Naivul ar fi dorit ca fiece act pus la cale să fie analizat în tovărăşie, aprobat, analizat dintr-un punct de vedere, şi zilnic se pregătea pentru o mare explicaţie în principiu, amânată zilnic. Un necaz de umilinţă tăinuit îi rodea sufletul, nefericit de prestigiul asociatului. El ar fi voit să-i pricinuiască o mare supărare, pe care nu o putea imagina. Neputând rupe bronzul, minutele se mărginesc cel puţin să-l întineze la suprafaţă. Nici asemenea lepră verzuie nu ştia naivul cum să o aştearnă. Odată urechea lui auzise distinct pe tovarăş numindu-1 într-o odaie vecină „prostul“. „Aşteaptă să isprăvească întâi cu prostul din biurou“, auzise el vorbind pe tovarăş. Atunci i-ar fi spart nuca gâtlejului cu degetele lui vârtoase, dacă nu s-ar fi sfiit la gândul că poate, într-adevăr, el e un prost adevărat, cu toate că, drept vorbind, se îndoia.
El bănuia poate, oarecum, de mai multă vreme, că ar fi ceva, cam ca un nedomesticit, şi se cam informase, cu acea dibăcie de şiretlic a omului nesigur şi totuşi trufaş. Cunoscând câte un profesionist intelectual, îi cerea din când în când o opinie în diverse chestiuni, în care se scuza că nu se pricepe, nefiind de specialitate. însă, mintea lui ieşea, în ceea ce-1 priveşte, întodeauna victorioasă, căci, în rezumat, el încheia aşa: „Tot mai bine pricep eu şi decât ăsta“.
738
TUDOR ARGHEZI
Moartea tovarăşului inteligent s-a petrecut ca o dezlegare, îndeobşte, sentimentele mute ale omului inferior, silit să escorteze, în subordine intelectuală, iniţiativele oamenilor făcuţi pentru sinteze, totalizări şi poruncă, se încheie cu un asasinat sau cu o insinuare repetată, de gen calomnios. Calomnia nu a putut să o puie în circulaţie, pentru că nimeni nu i-a cerut niciodată ştiri despre tovarăş. Iar cu asasinatul s-a însărcinat natura.
După înmormântarea fostului tovarăş, naivul se simţi liberat. Obsesiile lui încetară, sau mai bine zis s-au transformat, îl obseda acum personalitatea decedatului, pe care era necesar să şi-o asimileze esenţialmente. Se gândi mult cum să înceapă: mortul intrase în pământ cu toate rădăcinile şi ramurile lui, de care ar fi putut apuca naivul un fir. Este, hotărât, ceva, pe care el trebuie să şi-l apropie, însă ceva ciudat, un fel de a fi în mintea dumitale, un fel de a şti şi de a ghici şi un fel de a isca ideile şi faptele, care nu dă greş în nici o împrejurare. într-o vizită lungă, făcută văduvei defunctului, el s-a uitat multă vreme în bibliotecă. Defunctul citea englezeşte, nemţeşte şi franţuzeşte; el s-ar fi încumetat să încerce lectura în franţuzeşte a cărţilor voluminoase, cu câte şapte titluri, şi cu un conţinut întodeauna problematic. O observaţie a naivului fusese întodeauna că străinii scriu fără înţeles, şi că un autor devine clar numai în limba pe care naivul o vorbea din copilărie.
Totuşi, el s-a retras la ţară ca să mediteze, înspăimân-tându-şi familia cu pachetele de cărţi cumpărate şi aşezate în rafturi. în doi ani, el a transportat la moşie conţinutul a opt cataloage. A tăiat, a citit, a recitit, a parcurs, a reluat. Amintirea defunctului se ştersese. El vieţuia acum stăpân pe sineşi, naivitatea lui, lipsită de comparativ, se comporta ca o inteligenţă adevărată şi putea să se mişte în voie şi să imagineze. Observându-se de aproape, părerea lui bună despre sine deveni excelentă. începu să aibă vederi personale, caracterizări, şi odată
PUBLICISTICĂ
7 39
izbuti, pentru întâia oară, să spuie că o carte nu-i plăcuse. De atunci nu-i mai plăcea nici una: se simţi devenind un autor şi, în cercul lui de pensionari mulţumiţi că se refugiază câte o zi la ţară şi ospătează ascultând elocinţa întârziată a naivului, ajunse o autoritate.
Stăpân pe toate siguranţele lui, naivul se pregăti să dea o dezminţire sângeroasă mortului, a căruia umbră îl mai supăra câteodată, - şi porni o activitate personală. Direcţia partidului îl excluse cu solemnitate din rândurile lui, şi naivul rămase fără partid. Apoi căută să surprindă lumea ştiinţifică. El se pregăti pentru o mare conferinţă asupra ideii de stat. în urma conferinţei de consacrare, naivul nu putu rosti decât cuvintele: „Domnilor şi doamnelor“. Le repetă încet, le repetă iute, -conferinţa rămase nerostită.
Dându-se jos de pe tribună, în ilaritatea zgomotoasă a publicului, el arăta cu mâna cravata, dând să se înţeleagă că suferă de noduri în gât.
Această înfrângere amară i-o mai aţâţa şi imaginea zâmbitoare a defunctului, care se ivea pe neaşteptate în golurile sufletului şi-l mustra: „Vezi, mă, dacă trăiam nu te lăsam să faci prostia asta“.
Ca să se răzbune şi să obţină pe alte terenuri o victorie de natură să compenseze direct reputaţia ridiculă ce-şi câştigase, naivul jucă la Bursă, cu o încăpăţânare violentă. în doi ani pierdu toată averea. Dar se consolă, fără să poată măsura deocamdată dezastrul: „Dacă mi-ar mai fi rămas un milion, îşi zicea naivul, aş face numaidecât alte douăzeci de milioane cu el. Păcat!“
1927
740
TUDOR ARGHEZI
VÂNĂTOAREA
Toată săptămâna, cu nasul în ochelari şi dosare, m-am achitat de datorie faţă de statul care mă plăteşte. Fumând până la cotorul fierbinte ţigările răsucite cu degetele coapte la dogoarea fumului şi călări pe sulul de tutun în hârtie, mi-am oxigenat mustaţa şi am înregistrat hârtiile lungi ale cetăţenilor petiţionari. De obicei, ministrul anulează timbrul albastru, cu două zgârieturi de toc, lăsate ca de-o labă de mâţă infirmă. Patru sute de petiţii pe zi fac două mii patru sute de coli pe săptămână, de numerotat, de citit, de rezumat în rubrici şi de cusut.
Sunt arhivar din fragedă tinereţe. Am căpătat gustul superior al ştampilei de cauciuc şi senzaţia mecanică a maşinii de numerotat. Potrivesc perpendicular pe marginile hârtiei sigiliul, aştept puţin, şi cu podul palmei apăs pe coada resortului, care fuge-n jos, se cocoşează, şi se ridică brusc. Citesc: Nr. 24.872 din 9 decembrie 1926, tipărit cu grăsime violetă - şi mă mir întodeauna că textul iese atât de frumos şi de iute. Inventatorul ştampilei de cauciuc a fost un om şi jumătate; sigiliul cu arc e însă opera unui om genial.
Noi, arhivarii, grefierii şi, în general, toţi funcţionarii cu vocaţie, avem un suflet episcopal, îmbătat de culoarea violetă. Violet scrie fiecare unealtă de biurou, maşina de scris, ştampila şi peniţa. După cum e câmpul verde, interiorul dosarelor şi registrelor este violet, pe toate hectarele lor de hârtie. Azurul e albastru, apusul e portocaliu, cafeaua e neagră, — cerneala e violetă. E curios cum toate lucrurile din natură au o culoare şi un miros. Despre stat s-ar putea zice că e violet şi că are gustul de tutun fumat, deşi statul nu miroase în toată ierarhia lui la fel. La poştă, de pildă, şi mai ales la telefoane, statul miroase ca amoniacul omenesc de băşică: este cu neputinţă să vezi o scrisoare recomandată, o telegramă sau
PUBLICISTICĂ
741
o cutie poştală, fără să-ţi răscolească în fundul nasului, pe înghiţitoare şi până în suflet, reminiscenţa gustului local, emanaţie desigur normală a cablului, a sârmei şi a electricităţii de acumulatori. Zdrobeşte o ceapă şi miroase a ceapă; deschizi o uşă şi nu miroase a uşă, ci a telefon. Şi acest lucru e foarte curios.
Am doi colegi de peste Şiret. Ei nu fumează. Ei ronţăie seminţe de heliantă: o plantă care produce alpenştocuri, farfurii şi tăvi de samovar în vârf. Ei aduc seminţele în buzunar. Automatic, mâna stângă ia o sămânţă, o duce la gură, o despică şi o aruncă peste biurou. Ai zice că localnicii mănâncă gândaci, pe care, după ce-i sug de măduvă, pe la coadă, îi azvârlă cu aripile desfăcute. E şi asta o nevoie naturală, ca şi fumatul, însă mai higienică, de fapt, pentru că nu se adresează oxidului de carbon şi nicotinei. Mai bine să rumegi, zic, un păianjen cu picioarele de aţă cafenie, decât să rozi o coadă de pipă. Eu nu fumez cu pipa, din principiu, prefer ţigareta.
Făcându-se sâmbătă seara, grija duminicii mă copleşeşte. Ce putem face noi o zi întreagă acasă, deprinşi de zeci de ani cu externatul familiei? Ne-am adunat cinci colegi la berărie şi ne-am hotărât să ne ducem a doua zi la vânătoare. A trage cu puşca te întinereşte; a nimeri vânatul te face fericit. După o săptămână întreagă de biurou, iată-ne ageri, alergând prin arături, costumaţi ca nişte fanţi, încinşi arnăuţeşte cu cartuşe, îngreuiaţi de cizme şi urmaţi de nişte câini jerpeliţi, care calcă atenţi, cu câte o labă dinainte ridicată, ca la cinematograf. Toţi aceşti câini au rude ilustre în Anglia şi participă la un arbore genealogic cu nişte nume din care nu lipsesc niciodată literele wy oo şi y, ca şi cum se coboară din bărbaţi de stat şi din lorzi, dacă nu cumva aceştia coboară din căţeii de vânătoare.
Directorul nostru general, un doctor în teologie durduliu ca un pui de focă hermafrodit, a făcut burticică din prepeliţele noastre, foarte plăcute gustului său delicat. El vine la vânătoare
742
TUDOR ARGHEZI
îmbrăcat cu beretă şi cu pantaloni scurţi, ca un marinar de iarmaroc, însărcinat să încaseze taxa şi să puie în navigaţie aeriană bărcile cu pasageri doritori de a se da în leagănele maritime, atârnate cu funii de oţel în cârligele unei grinzi cu picioare de stâlpi. Puşca îi stă în spinare ca un puşcoci, făcut pe statura lui de băieţaş cu mustaţă şi ochelari. Nu ştiu cum sunt făcute buzele directorului nostru general, că surâd în vârf, ca o peniţă căscată, văzându-i-se todeauna dintele şi strungăreaţă, ca un sâmbure alb. Drept vorbind, gura lui zâmbitoare, cărnoasă la mijloc, unde se iveşte surâsul într-o crăpătură încrucişată cu linia gurii, seamănă cu târtiţa căţelei, lipită dedesubtul altui zâmbet, încreţit, şi purtată ca o inimă exterioară, înlăuntrul căreia ar fi crescut o măsea ieşită cu vârful la lumină. Din faţă, căţeaua, care împrumută o nuanţă din expresia marilor bărbaţi politici, fioroşi ca bucătăresele bătrâne, se arată ca un cancelar şi ca un guvernator al Imperiului Britanic, ras de curând şi încă neclătit de săpun. Rasa lui nobilă se vădeşte prin spintecătura adâncă a nasului, aproape absent în siropul de albuş de ou ce-1 acoperă în permanenţă cu flegma lui sforăitoare - şi clasicismul ascendenţei este atestat de fălcile băloase, de paralizia limbii, atârnată, ca o splină bolnavă de ciroză, între colţi. Directorul general afirmă că buldogul lui e cel mai frumos exemplar de câine, imitând fără să vrea pe Sir Campell Bauermann, care ar fi spus, cu autoritatea prestigiului, că imperiul maiestăţii sale britanice este cel mai liberal din câte s-au născut şi au murit.
încă de dimineaţă, scoborâserăm câteva dealuri inutil şi, rupţi de oboseală, ne întoarserăm acasă, pentru a ne prezintă luni la serviciu: arhivă, dosare, cerneală violetă şi ştampile -cu speranţa că peste o săptămână vom ieşi iarăşi la viaţă, ca un muc de ţigară din scuipătoarea în care fusese stins. De şoldul nostru atârna, goală, reglementara traistă cu barbă.
PUBLICISTICĂ
743
Totuşi, eram mulţumiţi că am căutat să asasinăm natura, care nu ne-a dat, ca pasărilor, aripi şi libertatea iepurilor împuşcaţi, cu inima încă zvâcnită de temere şi cutremur, născuţi în sălbăticie. Noi vânăm cu permis vizat la prefectură. Şi ne-au atras întodeauna exclusiv speciile inofensive şi comestibile şi peizajele lipsite de primejdia căderii în prăpăstii. Unui vânător blând îi place cvietudinea orizontală a câmpiilor drepte; el nu se aventurează în afară de cercul împrejurărilor normale, şi preferă să sângere subsuoara de puf a columbei, oricărui eveniment neprevăzut în seria ursului şi a porcului mistreţ.
Vânătoarea e un sport higienic şi cinstit.
1927
CU MÂNA LA CAP
De câte ori apare în presă numele unui profesor universitar din ramura ştiinţelor inutile, este însoţit, fără greş, de o fotografie, nedespărţită şi de patronul din calendar al profesorului şi de felul cum s-a chemat nevinovatu-i părinte. Fotografia face parte din numele savantului, ca poleiala din literele în relief şi ca părul din blana de skong. într-adevăr, cât ar mai preţui un guler din această aristocratică piele năpârlită?
De câte ori, excepţional, în textul unui articol care-1 citează, numele învăţatului intervine, din pricina imposibilităţilor tehnice, nud, fără fotografie, cititorului îi lipseşte ceva, textul e dezolat. Pentru asemenea cazuri ar trebui inventată o literă nouă, care să semene cu profilul profesorului; un portret de dimensiunile cursive ale unui zero foarte rotund, bine umflat, intercalabil imediat după nume, de preferinţă înaintea numelui, într-o paranteză şi subliniat.
744
TUDOR ARGHEZI
Dar mai interesantă decât fotografia profesorului este atitudinea fotografiei sale. Ea ţine mâna exclusiv la cap, preocupată să-şi vădească nu numai capul cu care originalul gândeşte, dar şi mâna cu care capul îşi exprimă ideile prin scris. De obicei, pentru posteritatea zincografiei şi a hârtiei sensibile cel puţin douăzeci degete sunt iremediabil pierdute, zece de la mâni şi zece de la picioare. Din aceste douăzeci, savantul salvează cinci neapărat; aşa că, odată cu demonstraţia profilului, el face dovada existenţei unei mâni întregi, incomparabil de elegantă.
Totuşi, din mai multe feluri de a duce mâna la organul situat între guler şi pălărie, profesorul, deprins cu dificultăţile, îşi alege figura cea mai grea: înclinarea frunţii pe dreapta, pe trei degete şi anume: degetul mic, degetul inelar şi degetul mijlociu, restul de două degete şi în special degetul mare, susţinând partea din spatele capului, care la alte persoane se numeşte creierul mic, comportându-se însă la profesorul fotografiat întocmai ca un creier mare, ba ca un foarte mare creier.
Punctul unde figura devine cu totul grea, e punctul zis, în limbă vulgară, al cotului, care nu se ghiceşte în ce alt punct se găseşte răzimat şi dacă nu cumva el se reazimă în abstract, adică în aer. O problemă: cum stă savantul la fotografi A doua problemă: cum se comportă savantul în ulei şi în acuarelă?
A treia problemă: cum stă savantul în pat?
1927
O RĂZBUNARE
Călătorii din clasa întâi sunt obligaţi, pe toată întinderea căilor ferate, să vorbească franţuzeşte stricat. A vorbi corect,
PUBLICISTICĂ
745
cel puţin româneşte, pare difisil, şi a tăcea este ambetant; de aceea doamna cu cincizeci de ani în zbârcituri şi cu picioarele de elefant tânăr, subt fustuliţa soa lavabl, leagă cu sa voazin un bren de co?wersasion. Acest lucru se cheamă pe franţuzeşte accelerat fer la cozet şi lio franst, adică limba nenorociţilor enciclopedişti se alege de preferinţă, fiind limbajul spesial al cozeriei.
Am ascultat vreme de şase sute de kilometri toate dialectele intercalate în limba franceză învăţată la Moşi, de la un cal matematician sau de la un covrigar, absolvent al şcolii de limbi moderne din Tutrakan. De pildă cuvântul apă, care şochează ecsesivman în limba maternă, l-am auzit rostit, o, ou, uă, ău sau ouă, după districtul sau municipiul în care persoana cultivată însetoşată, rezida. Dimportivă, cuvântul ouăle, care desemnează fruncte ovale galinacee, era rostit lezef dezefşl ef. O persoană distinsă, căsătorită de curând, şi care, după toate probabilităţile vizibile, se afla în voaiaj dă nos, a cerut cu vocea porumbacă de înger femei, arhanghelului cu monoclu, care o însoţea cu atitudini uitate, de film, diu cozonaque.
într-adevăr, etimologia acestui cuvânt, care însemnează cocă dulce cu stafide, coaptă, pare greu de stabilit, fără o asonanţă exotică franceză, cu vorbele cosaque şi macaque. Nimic nu pare mai natural în trenul expres Bucureşti-Arad, ca întrebarea:
-	Telemaque, en veux-tu du cozonaque?
La care gentilul interpelat răspunde, conform regulei de pronunţare din tarif:
-	Vuiy je ve, me pa tro bocü.
Subiectul cel mai interesant din câte s-au tratat în compartimentul în care mă găseam, lamentabil mucenic, a durat câteva ore, cu colaborarea unanimă a călătorilor, bărbaţi şi femei. L-am întrerupt de câteva ori, pentru mine, cu sculări subite din locul meu, răsturnând un geamantan, provocând
746
TUDOR ARGHEZI
un zgomot, repezind înainte şi înapoi, pe rotilele ei, uşa compartimentului, năvălind disperat de-a lungul culoarului, unde alte grupe, câte doi, câte şapte, convorbeau în acelaşi dialect.
Compartimentul meu se întreţinea despre savurosul articol al urinei; însă nu despre urina, căreia pe româneşti îi zice altfel, ci despre acea urină care se prezintă în flacon şi eprubetă şi, analizată în laborator, devine un izvor de realităţi ştiinţifice cu nume poetic şi un început de tratament. Pe franţuzeşte, urina se cheamă liurin. O doamnă trandafirie încurcată în mărgele, exprima ideea că, făcându-şi analizele, nu s-a găsit rian dâdan, decât un le je fio con, com iun niaj. Dimpotrivă, un pensionar blond, pasionat de urină ca de un comestibil, argumenta că, în scumpa lui esenţă, ştiinţa a descoperit cristale şi siucr, ca mărgăritarele în stridii.
-	Atansion au barometr, învăţa pensionarul pe cocheta doamnă, spiritual şi galant: niaj se tampet.
Elegantele mele tovarăşe de călătorie găsiseră, ca nişte naiade, unda gălbuie în care să se bălăcească şi, din când în când, creionul gras se ridica roşu în dreptul oglinzii de poşetă, şi trecea de câteva ori pe buze.
1927
MINORITARII ŞI VECINII
Se pare că ziarul „Rampa" urmăreşte o intenţie frumoasă: cunoaşterea literară a majorităţilor cu minorităţile din ţară.
Ca scriitori, evident, nu suntem datori să citim ungureşte, nemţeşte, ruseşte şi eventual idiş, în original. Câteodată calitatea de autor de literatură se împacă destul de armonios chiar cu însuşirea inaptitudinilor pentru limba românească, în care scrim, fără să insistăm prea mult asupra gramaticii, o
PUBLICISTICĂ
747
abstracţiune chiar pentru unii profesori universitari de literatură, conduşi să confunde numerii, genul, cazurile, coarnele şi urechile.
Probabil că nu e inutil, ca scriitori, să cunoaştem câte o limbă, două de ale concetăţenilor noştri minoritari şi-i todeauna posibil şi la vârsta suficienţii şi la atitudinea fuduliei de a învăţa o limbă, două. Mai mult, ar fi de dorit, pentru prepararea noastră morală şi poate intelectuală, să ştim şi ceva limbi de-ale vecinilor noştri, care câteodată învaţă, probabil că nu fără folos, limba noastră.
însă este extrem de necesar să ne cunoaştem literaturile dacă nu limbile, din care ne lipsesc traduceri, şi de cele bune, şi de cele rele. A citi numai ziarul „Excelsior“ şi pe confratele lui „Le Matin“, din care ne informăm şi devenim experţi în literatură franceză, poate fi destul pentru un amator pensionar, care îşi îngrijeşte mustăţile cu colorante şi mintea cu cosmetic uşor. Unui scriitor, în sensul social şi artistic al cuvântului, te miri de ce profesional şi totuşi profesional, e nevoie de mai mult.
Oricât am vibra de parizian, sensibilităţile vecinilor noştri fizici, de care ne desparte o fruntarie de pământ, şi mai ales cu personalitatea celor dintr-o ţară cu noi, de care ne desparte
o	graniţă sufletească. După cum timpul ne leagă de un stil, tot aşa pământul ne leagă de o împrejurare. A ignora munca artistică actuală a Varşoviei, a Moscovei, a Pestei, a Vienei şi a Sofiei, cu atâtea rezonanţe şi complemente în interiorul ţării noastre, este mai mult decât a ne dezinteresa dispreţuitori de vocea care cântă aşa de frumos în apartamentul de alături sau de măgarul brutal care se descalţă seara de copite, deasupra noastră, în etajul de sus.
N-am putea spune dacă le putem da un echivalent complet celor patru, cinci naţionalităţi şi fracţiuni de popoare, cu care este de dorit să se stabilească un negoţ intelectual:
748
TUDOR ARGHEZI
laolaltă, şi uneori în parte, ele fiind mai numeroase decât noi. Putem însă lua şi cunoaşte foarte mult de la ele. Măcar documentar şi pentru memorie, folosul e sigur şi concret. Ba, dacă nu ne înşelăm, cunoaşterea lor ne slujeşte să ne desluşim pe noi şi poate ca să ne cinstim mai mult decât o facem
Scriitorii minoritari au o superioritate sigură faţă de noi. Ei sunt factori reali ai popoarelor în limba cărora scriu, pentru că sunt citiţi de toată lumea lor, şi de negustori, şi de financiari, şi de oamenii politici. Cărţile lor, revistele lor, ziarele lor, se vând incomparabil mai mult decât ale noastre între ai noştri, lectori de „Excelsior“ şi de „Le Matin“. Noi, ceştilalţi, românii, suntem citiţi de o elită relativ restrânsă şi oamenii noştri politici nu numai că nu ne citesc defel, întâi pentru motivul că ei nu citesc nimic - dar sunt atât de străini de rostul nostru, de valoarea noastră, de scuza noastră de-a exista şi persevera pe un drum ridicol de improductiv, încât ne socotesc dacă nu todeauna ca pe o clasă de neputincioşi sociali, dar ca o fracţiune a marelui deşeu tout a l'egout. Funcţionarea noastră în viaţa poporului nostru nu constitue obiectul nici unei atenţii şi al nici unei datorii. Bulgarii, ungurii, muscalii şi-au pus scriitorii la lucrare. Toţi scriitorii lor lucrează în specialitatea ce-o au, nu ca nişte rari sinecurişti ai unei autorităţi, ci miluiţi de presă ai unui partid sau om politic, încadraţi în disciplina statului respectiv.
Subt acest raport avem, noi românii, mult de învăţat de la confraţii minoritari şi poate că subt influenţa spiritului de demnitate, care va progresa încet, şi orientaţi de conştiinţa profesională ce-o au ei în ceea ce-i priveşte, să parvenim şi noi să ne descifrăm şi să ne individualizăm socialmente, ca o putere utilă, destoinică şi care trebuieşte cu sila, dacă nu prin firea simbolului, respectată.
PUBLICISTICĂ
749
Şi din punct de vedere artistic şi din punctul de vedere social, un schimb de valori, un comerţ între noi şi minoritari, şi vecini, este civilizator şi cordial.
Scriitorul român, dacă îl observăm exact, mai este străin şi de toate mişcările şi evoluţiile ce interesează timpul şi susceptibilitatea de devenire omenească a neamului din care face parte. El în toate chestiunile este de perfect acord cu autorităţile administrative şi cu oamenii de la guvern. O iniţiativă inspirată de o idee, de o necesitate, de o însufleţire cât de puţin discordante cu acea ordine de circulaţie, care se confundă cu disciplina unui popor întreg, sau al unei clase sociale, nu-1 atrage până acum niciodată.
Ceva mai mult: ca să nu supărăm pe nimeni, nici pe mama nici pe tata, nici pe vizitiul proprietarului momentului, noi nu adoptăm o ţinută măcar teoretică, nici în problemele lipite strict de viaţa şi de onoarea noastră profesională. Subsemnatul m-am străduit pe vremuri să adun cel puţin douăzeci de confraţi într-o organizare de apărare profesională. Un manifest, rămas în manuscris, mi-a fost iscălit de patruzeci de confraţi: nici unul dintre ei nu s-a prezintat, ca să existe asociat, în came şi oase, la nici un apel de întâlnire - şi este probabil că, dacă aş fi publicat manifestul, aş fi înregistrat a doua zi patruzeci de dezminţiri. Noi ştim să fim bravi la bucătărie şi în tramvai, atâta timp cât o acţiune se manifestă în şoaptă. Lumina din a cărei şutaşi ne considerăm că suntem, ne înfricoşează.
E aci un fragment întrerupt dintr-o preocupare vastă. Tare ne-am simţi mulţumiţi, dacă pe cale de înţelegere sau de atac am putea să o dezvoltăm în coloanele „Rampei“, după cum s-a început, cât mai mulţi confraţi, până la ultimele detalii şi consecinţe.
1927
750
TUDOR ARGHEZI
VADUL MUIERILOR
La noi în munţi, s-a petrecut odinioară un fenomen de singularizare, pe care, pretutindeni şi constant, natura îl combate şi-l stăpâneşte. într-adevăr, de când se pomeneşte, numărul bărbaţilor şi al femeilor este aproape întodeauna egal, şi această ciudată balanţă, pe care ştiinţa nici nu o explică nici nu o cuprinde în tabela problemelor cercetate, ca o sumedenie de alte probleme, atât de însemnate, încă nici măcar formulate de inteligenţa totuşi considerabilă, ştiinţifică - echilibrul vertical al omului viu, natura creierului, situaţia topografică a creierului faţă de corp, căldura celulei vii etc., etc. - se menţine proporţional cu densitatea locuitorilor unui punct social examinat. Familia, coliba, satul, oraşul, dau peste tot locul raporturi armonice de număr între sexe.
Din criptele faraonilor s-au scos boabe de grâu, care, după trei mii de ani, îşi mai păstrau intactă puterea germinativă -şi miracolul acestei mistice rezistenţe, semnalat fără emoţii şi înregistrat cu suficienţă, nu a scandalizat criteriile oamenilor de ştiinţă, impermeabili la seria lucrurilor extraordinare. Omul de ştiinţă are ceva comun cu autorul de piese de teatru şi de romane, interesându-1 îndeosebi subiectele finite, construcţiile terminate, tot ce se resoarbe în trecut, şi evitând chestiunile care, confundate cu clipa şi cu actualitatea, prezintă exterior linia dimensiunilor eternităţii.
Fenomenul petrecut în munţii noştri era că toţi copiii născuţi în ultimii cincizeci de ani se găseau a fi fetiţe şi fete exclusiv, ca într-o mânăstire de maici, în care cântăreţele de strană, bătrâne şi mustăcioase, trăiesc alături cu virginele pubere şi cu surorile începătoare, naive, mici şi zulufate ca nişte păpuşi, Bărbaţii care mai rămâneau erau nişte moşnegi, buni pentru Academie sau borcane cu spirt, desfiguraţi de vârstă, zgârciţi din spinări, inexpresivi ca interiorul găocilor de coaja
PUBLICISTICĂ
751
de nucă, întorşi de viaţă la conturul bălăngănit şi deznodat al maimuţei strămoşeşti.
Plugurile bucăţilor noastre de pământ, scoborâte până la şes, erau purtate flăcăieşte de fete bălane. Fetele doborau fânul, cosit cu braţele goale până la piept, şi tot ele clădeau clăile de trifoi şi spinările de dromaderi ale carelor încărcate. Săcurea lovea pădurea cu mâna trandafirie a copilelor. Şi în toate muncile grele, ale stâncii, ale râului şi ale pădurii, tresăreau sânii cu bobocul negricios al Ioanelor noastre.
Fuse apa de vină, aerul, că bărbaţii munţilor noştri se stârpiseră de tot ? Adevărul este că de la un timp încoace se ivise ceva în bătaia soarelui şi a vântului, ceva care dădea oamenilor noştri o vioiciune şi o gingăşie femeiască. Bărbaţii se năşteau din ce în ce mai albicioşi, barba li se ivea cu mare întârziere, muşchii le rămâneau somnuroşi, ceafa de subţia, vocea se făcea duioasă şi slabă. Cu alte cuvinte, fenomenul s-a iscat lin şi treptat, până în ziua când, căsătorindu-se primele părechi ale fenomenului caracterizat, soţii s-au descoperit unul altuia, în noaptea nunţii, a fi în totul la fel, cu coapse adânci şi netezimi, şi doritori de o strivire şi de o asfixie, pe care nu avea cine să li le pricinuiască.
Se vorbea în vecinătăţile cele mai depărtate, cu mirare, de Vadul Muierilor, cum fusese muntele nostru poreclit. Un preot trimis la noi, ca să înlocuiască pe preotul decedat, a trebuit să plece a treia zi după instalare, izgonit de propria lui nălucire. Neavând de cine să se ascundă, fetele umblau pe trei sferturi goale, călărind caii şi boii de acasă la câmp şi scăldându-se în lumina apelor din dreptul bisericii, câteva sute laolaltă.
Lipsit de cetăţeni la care să se răstească, prefectul a trebuit să-şi retragă autorităţile în oraşul din câmpie. Mai bine de patruzeci de ani, Vadul Muierilor nu dedese armatei nici un recrut, şi delegaţii care veniseră să se încredinţeze de
752
TUDOR ARGHEZI
realitate, găsindu-se împresuraţi într-un pâlc de câteva mii de fete, pe cât de grave pe atât de frumoase, fură siliţi să iasă din munţi, terorizaţi de un sentiment de stupefacţie respectuoasă. Un farmec neînţeles înconjura munţii unde munceau fecioarele, şi drumurile ce treceau prin cătunele lor curate fuseră din ce în ce mai ocolite, ca aparţinând unei regiuni încântătoare însă blestemate.
La izbucnirea războiului, Vadul Muierilor se întindea pe unsprezece munţi. Inamicul apăsând fruntaria cu aripa lui greoaie, se ivi cu tunuri şi mitraliere, pe platou, într-o duminică după-amiază, când fetele se adunaseră din toate văile, ca să joace. Ele dansau în hore tumultuoase, goale, înfăşurate în peşchire lungi de borangic şi in, la cântecul cu vocea şi fluierul al fetelor bătrâne. Inamicul fu înspăimântat, ca şi cum aripa lui nimerise în mijlocul furtunilor basmului şi, valvârtej, o rupse de-a fuga, pe coastele munţilor înapoi. însă, el voi să se dumirească şi trimise solie cincisprezece călăreţi care să întrebe dacă visul este adevărat. Solia nu se mai întoarse. O nouă solie avu aceeaşi soartă. Patru solii se înecară astfel în necunoscut. Atunci, un comandant se hotărî să curme taina şi apucă spre Vadul Muierilor cu un regiment. Ce-a devenit regimentul, nu s-a mai ştiut: el s-a pierdut cu general cu tot, cu arme, cu care, cu muniţii. Porunci aspre fură publicate în toate armatele inamice, ca nici un oştean să nu se mai apropie de locurile vrăjite.
Noaptea, de multe ori, iscoadele trimise în recunoaştere, din ambele tabere beligerante, erau împresurate, în câte o pădure, de femei, dezarmate şi capturate. Câte un soldat însetoşat, răzleţ de trupă, descăleca la un izvor să bea. El era prins de femei şi făcut prizonier. Peste zece mii de oameni, din felurite armate, fuseseră înscrişi în comunicatul oficial la rubrica misterioasă a celor „dispăruţi“.
î
PUBLICISTICĂ
753
întâmplarea a făcut să trec, după zece ani de la război, acum câteva zile, prin Vadul Muierilor cu automobilul, şi îmi lipsea apa din radiator. Rătăcisem. Era o noapte de argint, motorul mi se oprise, înfierbântat peste măsură. Ca o gaură de aur în podul cerului, strălucea luceafărul cel mare. Un viscol de albituri îmi atrase privirea către o pajişte închisă, încercuită de suliţi de pădure. Jucau femeile împânzite în năframă.
-	Ei, camarade! strigai către un om cu cască de fier. îmi trebuie o găleată de apă la radiator. Ce cauţi aici?
-	Sunt prizonier, răspunse omul. Vorbeşte mai încet.
-	Te-ai îmbătat, îi şoptii omului cu cască. Faci pe prizonierul, după zece ani de la război.
-	Şşşt! Suntem la Vadul Muierilor zece mii de prizonieri.
-	O! atunci e senzaţional. Hai să punem încet apă în radiator şi vino cu mine. Te iau cu maşina şi facem în presă un tărăboi nemaipomenit. Ai note din captivitate?
-	Zece volume, răspunse omul cu cască.
Dar pesemne că era într-adevăr o vrajă. Nici nu apucasem să facem al treilea kilometru, că ne vedem înconjuraţi, luaţi pe sus şi duşi într-un harem... de bărbaţi. Erau câteva mii de inşi într-o sală vastă, cu băi de alabastru, cu parfume şi încântări, şi deasupra fiecărui bărbat, întins pe blănuri şi mătăsuri, muncea o fiinţă albă un masaj ritmic şi curios.
-	Daţi-mi puşca! strigai urmăritorilor mei. Vreau să fac un adevărat carnaj.
-	Puşca dumitale e demagnetizată, îmi şopti o fecioară, care-şi lustruia unghiile picioarelor cu un deget de mânuşă.
-	Cum demagnetizată, domnişoară?
-	Prin raza diabolică, un produs imponderabil al Vadului nostru.
Un vaiet uriaş zguduia păreţii de marmură ai haremului masculin.
-	Ce aud? întreb îngrozit.
754
TUDOR ARGHEZI
—	E vaietul masajului izbutit. Prizonierii gem de bucurie.
—	Daţi-mi un condei să scriu ce văd şi ce aud. E revoltător.
—	Linişteşte-te, tinere, îmi şopti un animal foarte simpatic, cu sprâncenile cărămizii. N-avem cerneală.
—	Dar nu mai sunt nici atât de tânăr, şoptii atunci, cu o vagă speranţă.
—	O să vedem imediat...
1927
ASASINUL
Doctorul Şpindel începuse să adoarmă, obosit de spital şi întors acasă foarte târziu. Un zgomot îl deşteptă, la fereastră. Un spărgător încerca să se introducă.
„Problema trebuie considerată serios! îşi zise doctorul, sculându-se pe jumătate, în pat. Dacă hoţul avea de gând numai să fure, putea să o facă în absenţa mea, liniştit. Dacă însă a stat să mă aştepte, nu mai încape îndoială, nu este vorba numai de un hoţ, ci de un adevărat asasin. Umblă să mă omoare. Pentru ce, nu înţeleg. Sunt logodit, mă aflu în preziua căsătoriei cu o persoană încântătoare, viaţa îmi surâde. încă vreo douăzeci, treizeci de raclaje în societatea înaltă şi devin «unul din cei mai mari», actele mele penale se transformă în titluri ştiinţifice. Masajul de azi la prostata unui bărbat politic considerabil a fost făcut în condiţii atât de satisfăcătoare, încât clientul meu din elită mi-a şoptit ceva, adăogând că asta nu i s-a mai întâmplat de douăzeci şi cinci de ani. «Prevăd pentru expertul dumitale pipăit Academia, doctore», mi-a spus plecând, cu acel aer de absenţă care, la oamenii politici, ascunde un profund conţinut.“
PUBLICISTICĂ
755
Se făcu o pauză. Spărgătorul trecu la geamul al doilea, care se găsea tot pe balcon.
-	Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! strigă doctorul scos din fire.
Se pare că hoţul auzise. Umbra lui dispăru, pitită îndărătul păretelui dintre geamuri.
„Poate că nu-i chiar un asasin! reluă doctorul. Poate că e numai un hoţ de ghete şi de cravate. Ai văzut? a simţit că e cineva în odaie şi a fugit. Poate însă că numai s-a ascuns. Mi se pare că se pregăteşte să plece. Scoboară burlanul, aud agăţarea picioarelor lui. Dacă aş scoate acum capul pe fereastră şi m-aş răsti la el, individul ar cădea ca din vârful unei prăjini, şi praf s-ar face până jos. însă de ce? nu mi-a făcut nimic. S-a purtat destul de plăcut cu mine, de vreme ce şi-a luat seama. Este ca şi cum m-ar fi lovit cineva cu cotul din greşeală şi mi-ar fi zis pardon."
-	Du-te sănătos, băiete, şi încearcă-ţi norocul într-altă parte, zise doctorul, intrând satisfăcut în aşternut.
Hoţul reapăru, de data asta la uşa balconului, pe care o izbi în geamuri.
„Nu e un hoţ normal, zise doctorul, e un asasin: dovada! Fără îndoială că se pregăteşte să pună în practică mijlocul de-a intra prin sticla spartă cu ajutorul cocii. Iei cocă, o întinzi cu pensula pe o suprafaţă de hârtie, pe un afiş, pe un ziar, lipeşti afişul pe geam şi apeşi. Un pocnet neînsemnat, sfărâmăturile rămân lipite încă, hoţul intră... Desigur, nu mă înşel. Uite-1 şi-a întins braţele de jos în sus, pe toată înălţimea geamului de la uşă: lipeşte afişul. E un hoţ foarte înalt şi îmbrăcat într-o pelerină mare neagră: s-a mascat."
Hoţul se lăsă de sus în jos, parcă scobora o scară de coşar, răzimată de păretele uşii. Doctorul sta de-a buşilea în pat, necutezând să se scoale prea repede dintre perini, necutezând să se culce, şi simţea că înlăuntrul beznei mari din odaie şi din
756
TUDOR ARGHEZI
geamuri, în care lucra o bucată de beznă mai groasă, ochii lui scânteiază.
Ceea ce nu putea să vadă doctorul clar, era lumina de care se slujea spărgătorul ca să nimerească să intre. Avea sau nu avea lanternă? Uneori, un punct de strălucire subită, stinsă subit, trăda lampa electrică de buzunar, ascunsă în pulpana pelerinei, ca şi cum o descoperea clipirea instantanee a unei pleoape, în care ar fi fost îmbrăcat cristalul rotund proeminent al lanternei. Alteori, doctorul se îndoia. Ochiul omenesc are, în momentele de groază, sticliri luminoase imperceptibile dinafară, numite în ştiinţă fosfene. Fără nici o lumină, sâmburele ochiului nostru licăre în interior, ca o luciolă. Un spărgător, la urma urmelor, este destul de dibaci şi experimentat, ca să se conducă numai cu buricele degetelor, ca şi cum ar avea lămpi în unghii şi scăpărări surde în falange. Ce este masajul dindărătul sfîncterului decât o digitaţie experimentală, acţionată, reflecta doctorul, de văzul tactil?
Spărgătorul se sui pe toată scara lui, până deasupra ferestrei.
„Să ştii, zise doctorul, că banditul are în vedere etajul de sus şi că se foloseşte în treacăt de balconul meu, ca să intre mai drept. Aşa stând lucrurile, mă prefac că nu am văzut nimic: e mai practic. Ce legătură poate să existe între un vecin şi altul? Vine el să plătească pentru mine chiria, la termenele de criză?“
Folosindu-se de pauză, doctorul căpătă curaj şi se ridică de pe brânci în pat, ca o femeie care dă cu cărţile în poală.
„Peste câteva secunde se vor auzi mişcările luptei, zise doctorul. Va fi ceva atroce. Hoţul, descoperit, va sări în pat de gâtul victimei, care, încă adormită, va cădea strangulată pe parchet.“
Doctorul, preocupat de cele ce se vor întâmpla deasupra, uitase să observe. Hoţul se găsea acum în dreptul ferestrei de
PUBLICISTICĂ
757
lângă patul lui. îi îngheţară creierii dintr-o dată. Ochii lui priveau drept în ochi pe asasin.
-	Ce să-ţi dau, ca să-ţi dau mai iute?
Se simţea mecanizat şi cu toate resorturile înmuiate. Şi se mai simţea în stare să sucombe fulgerător, paralizat, când umărul lui va fi atins de asasin. Doctorul era sigur că, înainte de a-1 ucide, asasinul îi va pune mâna pe umăr. Pentru ce aşa, nu ştia. I se părea că până la moarte rămâne totuşi o distanţă premergătoare, că un asasin, oricât ni l-am închipui de crud, nu-şi cruţă victima de o formă oarecare, de o introducere. Să presupui că hoţul vine cu vârful cuţitului întins şi că te străpunge aşa, automatic, ca o maşină de cusut, care împunge cu acul orbeşte, numai prin impulsul picioarelor în pedală, pare neverosimil. Doctorul dorea să mai trăiască, în plus, peste secunda morţii prin cuţit, un sfert de secundă.
încremenit ca un budist cu picioarele strânse subt şezut, doctorul, în aşteptarea biruitorului, se căia că refuzase de mai multe ori câte un căţel de rasă, pe care clientele vindecate ţineau să i-1 dăruiască. Pe lângă sentimentul că se căuta, poate, prin câinii căpătaţi gratis de la căţeaua familiei, o eschivare de la plata onorariului, îl mai împiedica să primească un dar, ce trebuia îngrijit, hrănit şi scos la plimbare, situaţia lui de flăcău. Dacă ar avea lângă el, în odaie, câinele-lup sau buldogul, respinşi acum două săptămâni, doctorul nu ar mai ezita să deschidă uşa balconului şi să strige câinelui, ca un corsican răzbunător: „Pă el!“. în câteva clipe, hoţul ar fi sfâşiat pe la burtă sau cu fesele distruse.
„Ah! îşi zicea doctorul cu o ură crâncenă: cum ţi-aş băga eu degetul ăsta, ca o sulă, în ochi.“
I	se păru că asasinul a intrat şi că în loc să-l atingă pe umăr, a ridicat de-a dreptul un pumn imens de lung, ca să-l lovească. Se feri în pat, căzând pe stânga. Se înşelase, hoţul era în balcon.
758
TUDOR ARGHEZI
Atunci, doctorul, a cărui frică se exasperase până la vitejie, puse mâna pe revolver şi trase-n geamuri. Spărgătorul rămase nemişcat. Mai trase o dată. Nici un rezultat. Prins de turbarea ritmului, ca un jucător de flaşnetă, doctorul trase toate gloanţele browningului, văzând prefect cum fiecare glonţ străbătea carnea asasinului în acelaşi timp cu sticla geamului ochit.
Hoţul trecu înapoi la geamul de unde plecase mai devreme.
Este sigur că banditul purta pe dedesubtul pelerinei un pieptar de fier. Doctorul se dete jos din pat, ca o mâţă, în patru labe, tiptil, şi se târî, năuc şi slăbănog, până-n fundul odăii, lângă sobă, aşteptând execuţia ce nu trebuia să întârzie. Tot ce mişca părerea lui de rău, făcându-şi lista lucrurilor de care se desparte, era tinereţea. în curând, el n-o să mai existe, şi va fi un cadavru. începu să plângă, ascunzându-şi capul în colţul de faianţă al sobei. Până a nu fi tras, el ar mai fi putut păstra o speranţă. într-adevăr, putea să mai întrebe pe asasin: „Ce ai cu mine? Ce rău ţi-am făcut? Vrei să iei? uite, ia şi pleacă şi lasă-mă să mă-nsor.“
Acum, provocatorul el era. De şapte ori provocase, câte gloanţe purtase revolverul. Teoretic, el omorâse pe hoţ de şapte ori, ceea ce era echivalent cu a ucide şapte oameni, unul după altul, cu mâna armată. Crimă neizbutită, însă crimă. Ce-are să-i spună el, acum, asasinului? Purtarea lui nu mai avea nici o scuză. Şi astfel, doctorul aştepta, întors cu spatele, să fie cu bună dreptate înjunghiat.
începuse să se facă ziuă, şi doctorul continua să stea îngenuncheat şi cu nasul vârât în sobă. în spaţiile palide ale infinitului, încovoiat cu marginile pe orizonturi, se iscau nuanţe de răsărit pictural pe zmalţuri. Asasinul încă nu intrase în apartamentul doctorului. Treptat, doctorul întoarse capul, în dreptul balconului atârna ceva imens, ca un cearşaf negru,
PUBLICISTICĂ
759
pe care l-ar fi scos în zorii zilei din aşternutul lui, la aer, un mort care se deşteptase şi îşi scutura catafalcul.
Doctorul Şpindel ieşi în balcon. Era un lung drapel de doliu. La etajul superior decedase preşedintele Senatului.
-	Dumnezeu să-l ierte! zise doctorul Şpindel uşurat.
1927
O DESPĂRŢIRE
La gospodărie ni s-a pripăşit o căţea.
Ni s-a înfăţişat a treia zi după debarcare, cochetând, apro-piindu-se cadenţat şi pieziş, cu o expresie a fizionomiei care semăna cu surâsul. E un câine de ţară românesc din neamul oropsit; botul fin de vulpe, gleznele dinapoi nervoase, căciula urechilor retezată din născare, o cărare dreaptă de-a lungul spinării alege belşugul blănii pe mijloc.
în douăzeci şi patru de ore, de când scoborâserăm din vagon, s-au ivit mai mulţi solicitatori, aparţinând varietăţilor de câine din împrejurime. Ei se arătau la zăbrele, ca factorul poştal, cunoscând instinctiv inima noilor locuitori şi, ceva mai puţin romantic, atraşi de un miros de bucătărie nou. I-am fi primit bucuroşi pe toţi în gazdă, dacă insistenţa lor dura şi i-am fi adoptat pe toţi. Ocupăm o gospodărie izolată, ca o acuarelă, cu iederile uscate peste hornul vetrei şi marcată cu acel caracter de posomorâre, pe care îl poartă casele pustii, tipărit aproape sufleteşte, plumburiu, pe toate zidurile, pietrele, lemnăriile, în arbori ca şi în pământ şi chiar în ţesătura luminii, ca pe ştofa veştmintelor mânăstireşti de utrenii şi în cărţile de strană, cu frăgezimile dizolvate. Lătratul unui câine în aburul nopţii ar fi stat bine rusticului nostru aşezământ.
760
TUDOR ARGHEZI
Au venit să se uite în curte câini bătrâni, căţei şi căţelandri. Cel mai personal dintre dulăi, cu o zbârcitură de om şi de goril dedesubtul frunţii, arbora o chică severă de muzicant, îngrijită cu cosmetic, afectat, măsurat şi pedant. El ar fî stat zece ore la zăbrele, cu condiţia să nu-1 invităm să intre, poftitor şi năzuros deopotrivă. Ne îndreptam spre poartă, el se scula în picioare; o deschideam, el pleca, depărtându-se ca un ins turburat. Când i se părea distanţa suficientă el rămânea pe loc. închideam poarta: se arăta la zăbrele. Această înaintare cu retrageri s-a petrecut de câteva ori şi s-ar fi putut repeta, după aprecierea noastră, un an şi jumătate cu aceeaşi sterilitate, fără să ajungem să vedem câinele de aproape, fără să-l mângâiem. Dar dacă noi îi eram indiferenţi, cadourile noastre nu erau refuzate. El dispreţuia sentimentul însă căuta friptura, ca fetele contradictorii şi fanteziste, preocupate de căsătorii opulente -dificile, calculate şi orgolioase — care pierd de mai multe ori ceasul cel bun şi în aşteptarea unui doctor, a unui general sau a unui milionar, într-o noapte de călătorie cu vagonul de clasa a IlI-a, sunt violate într-un hotel puturos, de către şofeurul domnului subprefect.
Un căţel cafeniu, lung cât un sul cu burtă, cu picioarele scurte şi strâmbe, ca nişte rotile şi-a prezintat aerul lui de coro-pişniţă, prostănac şi ironic, zgarda şi limba; o limbă imensă şi spânzurată pe care s-ar fi zis că a găsit-o pe drum şi se duce cu ea să o mănânce. Era un simplu amator de porţii suplimentare şi nu se gândea să ne fie de nici un ajutor; câine de bani gata, proprietate a unui morar din vecinătate. Deprins să fie satisfăcut la comandă, el intra în bătătură fără să fie poftit, triumfător ca o lingură de scos ciorba, cu coada-n sus şi cu un cârlig în vârful cozii. El lătra imperativ o dată şi tăcea o dată şi mai lătra o dată şi mai tăcea. Poate că şi din pricina fuduliei lui nemotivate, poate că şi din pricina stăpânului, cu care se asemăna şi pe care nu-1 puteam suferi, câinele mi-era antipatic.
PUBLICISTICĂ
761
Ca să mă scap de vizitele lui fără violenţă, mi-a izbutit numai ameninţarea. Ivindu-se încă o dată în curte, m-am aplecat repede la pământ, ca şi cum aş fi cules o piatră de jos. Aceste animale ştiu că pământul prezintă la suprafaţă fragmente vulcanice care pot sluji de proectile. Vanitatea câinelui şopârlă s-a prăbuşit imediat. L-am văzut schimbând automatic atitudinea eroică a cozii, l-am văzut luându-şi coada subsuoară, ca şi cum şi-ar fi închis umbrela, şi precipitându-se cu maximum de viteză, orbeşte, înapoi. Şi l-am auzit răcnind în triluri de groază şi de durere, parcă i-ar fi rămas coada la mine. Mă cunoaşte. De câte ori trec pe la moara lui, mă latră, mă înjură, păstrând însă depărtarea la care jivina ştie că piatra nu mai nimereşte sigur.
Unui alt câine, care ar fi voit să intre în raporturi cu mine, îi lipsea vremea ca să înceapă. Blana lui bălană suferea de o perpetuă mâncărime de purici. Abia sosit, el se şi învârtea, se încovoia în loc şi gura lui, rânjită ca o maşină de tuns, pornea de-a lungul spinării, până la coadă, pe care de-aşişderi o meliţa amănunţit, ca un mănunchiu de cânepă aspră. Sau, îmboldit de puricile ce-i înţepa şezutul, cădea paralizat pe unul din şolduri şi nu ieşea biruitor decât ca să intre în luptă cu puricile următor. Cu toată mila inspirată de acest boem, neliniştit de purici şi înăbuşit de mâncărimi, ca un profet de idealuri, a trebuit să renunţăm la el, cugetul lui fiind mereu distrat şi tortura lui iremediabilă, târându-1 dincolo de poarta noastră, dincolo de scopul în dreptul căruia se oprea o secundă.
Nu ne-am putut împrieteni nici cu aerul de fată mare tristă al unui ogar corcit, uscat ca o prăjină. Capul lui aparţinea altui animal şi coada lui de mizerie, un deget negru de cincisprezece falange, atârna ca o sfoară cu noduri şi coinac. Singur pieptul, proeminent, lângă deosebita concavitate caracteristică a pântecului, aducea aminte rasa, din care aproximativ el se trăgea, ca un corset scump, luat la purtare în mahala, după ce cucoana
762
TUDOR ARGHEZI
l-a lepădat. Nimic nu pare odios ca o corcitură fizică sau intelecturală, care, neputându-se exprima individual ci numai imitativ, serveşte, cu emfaza pieptului sau cu linia cozii, sila că-ţi aduci aminte şi compari. Ogarul din satul nostru aducea cu părinţii lui depărtaţi, ca acei copii nefericiţi, destinaţi ospiciului sau penetenciarului, concepuţi la un ceas de sinistră beţie a boierului, în pivniţă sau în privată, cu femeia mută, capie sau cocoşată, care spală vasele la bucătărie. Ogarul semăna leit chiar cu un conferenţiar de filosofie mistic, pe care îl cunoşteam; mi se părea că este însăşi progenitura lui directă şi nu-mi era plăcut ca fiul filosofului să-mi servească de câine, să-mi lingă farfuriile şi să se joace cu copiii mei.
„Fetiţa4 însă a fost imediat şi unanim acceptată. Spontan, am numit-o cu toţii Fetiţa, în suvenirea unei căţele graţioase şi inteligente, care ne-a murit. Genul avea schematic stilul primei Fetiţe. Aceeaşi ondulare de umeri, aceleaşi ritmuri de temperament. Intinzând mâinile mici cât nişte crăiţe, copiii, căţeaua veni la ei intimidată, pudică şi gingaşe, ca subt o binecuvântare de îngeri vii. Ea înţelese numaidecât ce i se cerea. Veni la fiecare din noi, ne spuse ceva tăcut şi emoţionant, se opri în fiecare odaie, stete în mijlocul ogrăzii. Apoi luă în primire proprietatea, inspectând-o în toate ungherele, grădina, livada, şura, podurile, grajdiul. Lătratul ei inaugural se auzi rostit sonor în încăperile goale. în treacăt, se cunoscu, pe gunoi, cu găinile. Cercetă de jur-împrejur vaca negricioasă, delicat încornorată, cu cinci robinete trandafirii la pulpă. Avu o mirare dând cu ochii de viţel, puiul cu fruntea frizată, cu pielea de căprioară şi cu botul mânjit cu lapte, desfătat de copii, incert pe picioare şi inocent. Singurul personagiu pe care nu l-a înţeles nici până azi a fost măgarul.
O săptămână mai târziu, Fetiţa dete naştere în fân la şapte căţei botoşi, scurţi ca nişte cârtiţi. Activitatea mamei se împărechea cu vigilenţa caraulei. De două, de trei ori pe oră
PUBLICISTICĂ
763
căţeaua face şi acum înconjurul gospodăriei, se asigură că păsările şi vitele dorm şi străruie să capete convingeri în privinţa copiilor noştri. îndată ce unul din ei se trezeşte, fugărit în vis, Fetiţa iscodeşte pe subt ferestre. Câtă vreme a trebuit unei măsele să străpungă gingia copilului mai mic, căţeaua, ca un infirmier pregătit, a stat de pază pe prag.
Cad frunzele şi plouă, fumurile încep să se ridice din coşurile aşezate ca nişte morminte pe case. Noaptea vine devreme, locuitorii gospodăriei trebuie să plece. încă nu s-au închis cuferele şi geamantanele; familia caută o soluţie: viitorul Fetiţei şi al căţeilor ei. Copiii sunt de părere să facem un tren cu opt vagoane mici, învelite cu vată, pentru câini şi să-l agăţăm de trenul mare. Părerea proprietarului nostru este să aruncăm căţeii şi să năpustim căţeaua în gospodăria pustie, dacă nu vrem să-i tragă el o bătaie şi să o silească să fugă. Să o luăm cu noi, acasă, nu se poate şi să plecăm fără ea ni-i cu neputinţă. Când va sufla vântul, la iarnă, prin obloanele noastre, copiii ne vor întreba ce face Fetiţa... în tăcere, ne gândim la crima noastră şi nu suntem în stare să făptuim.
O despărţire întristează sfârşitul toamnei. Copacii se scutură pe acoperişul nostru de ţiglă neagră, ca peste o gară mică de sentimente minuscule. Un tren cu păpuşi, peronul plin de păpuşi, care plâng în batiste mici de mătase, parfumate cu lămâiţă. Un orologiu de zahăr bate minutele de ciocolată. Oftează şi hamalii... La picioarele noastre, stă culcată pe covor, căţeaua, cu şapte câini, prinşi de ciorchinul ţâţelor ei negre. Are încredere în cinstea şi omenia noastră şi sufletul ei senin nu se îndoieşte...
Mai stăm o zi...
1927
764
TUDOR ARGHEZI
O INACTIVITATE NOUĂ
S-a redeschis Parlamentul. Partidele politice se reorganizează, guvernul pregăteşte legi noi, apar ziare, reapar câteva reviste. La „Monitorul Oficial“ s-au defraudat zeci de milioane, puşcăriile s-au umplut cu directori, Căile ferate au realizat un împrumut de una sută cincizeci de milioane lei. Presa latină, din zece state de la periferiile planetei, s-a adunat la Bucureşti. Zboară avioanele continuu peste mările mari. Toată lumea e în activitate, în activitate socială, în mişcare colectivă; toată lumea, în orice caz, trăieşte într-un fel şi în felul ei deosebit însă viu.
Ne gândim ce au mai făcut şi ce fac confraţii noştri, scriitorii din România? Trăiesc? Unde trăiesc şi cum trăiesc?
Unul dintr-ai lor, un distins cărturar, un profesor şi un poet talentat, conducea o revistă literară, care aparţine unui mare cotidian popular, cu imense beneficii anuale de publicitate. Câştigând zeci de milioane, ziarul nu ştie să piardă din ele şi câteva sute de mii. Directorul revistei, literatul, e concediat la începutul verii. Nici o organizaţie profesională nu-i poate lua apărarea, pentru că această organizaţie încă nu există, de cincisprezece ani, de când se vorbeşte şi se scrie despre ea.
Prin diverse biurouri de librărie şi editură, funcţionează, salariat de câte un fost negustor de nasturi şi ace, actualmente proprietar de cai de curse, de uzine, mine şi codri, câte un confrate, imobilizat la o masă de scris şi de corecturi, în câte o firidă dosnică de prăvălie, ucis de zgomotul dactilografelor şi de traficul telefonic. Nici o organizaţie profesională nu poate să le dea acestora de lucru, în conformitate cu delicatele lor sensibilităţi.
în faţa unui număr de patru, cinci confraţi născuţi bogaţi sau îmbogăţiţi accidental, stau în pardesiuri scurte, cu gulerul îngust ridicat, zeci de confraţi în ploaie, dedesubtul unui
PUBLICISTICĂ
76 5
balcon. Fiecăruia îi lipseşte o sută de lei din buzunar. E ora prânzului şi a pachetelor voluminoase destinate unui aperitiv somptuos. Câţiva vor fi invitaţi să guste din pachet. Ceilalţi discută pe Anatole France şi cer cuiva un pol de ţigări. Nimic mai scandalos şi mai provizoriu ca existenţele fără prestigiu ale acestor urmaşi de îndrumători, rânduiţi să reprezinte în ziua de mâine avuţia artistică românească actuală.
Situaţia trivială, durează de la un an la altul, leagă toamnele şi ploile între ele. Lumea merge, trăieşte, scriitorii vegetează, mărunt ca mucegaiul.
Să-i mai îndemnăm încă o dată, la deschiderea unui nou an activ, să se adune şi să se organizeze? Vor renunţa ei la dramatica lene de a gândi şi face? Vor fi ei în stare, măcar în anul ce începe să se întovărăşească, indiferent de geniu şi vârstă, într-o disciplină de luptă şi de sigure victorii? Vor ajunge ei să înţeleagă că o viaţă confortabilă condiţionează o producţie mai valoroasă şi că şi ei au dreptul, categorie socială utilă şi distinctă, la un confort cel puţin egal cu al băieţilor de librărie care vând literatura lor?
1927
MOARTEA COPIILOR
în preajma sărbătorilor, se ivise o boală ciudată, care ucidea, ca Irod, numai copiii şi de preferinţă pruncii. Bolnavul era cuprins de fierbinţeli şi încremenea în leagăn, înainte de-a fi putut să fie chemat medicul şi întrebat. în câteva săptămâni, o mare parte din copiii oraşului nostru fuseseră împachetaţi, ca dantelele, în cutii albe, lungi şi duşi în pământ.
Organizaţiile medicale de stat stătură deocamdată, cum se spune la război, în expectativă, ceea ce înseamnă că laşi morbul
766
TUDOR ARGHEZI
să te atace, ca să te lămureşti, şi te retragi atâta timp cât nu este nevoie de comunicat. în viaţa modernă, cu totul pervertită de presă şi publicitate, s-a ivit, într-adevăr, obligaţia comunicatelor. Nu te poate vizita o epidemie, ca numaidecât, vrei sau nu vrei, opinia publică, cu totul nepregătită în cele medicale, te sileşte să te explici, atunci când o tăcere integrală este, din înalte raţiuni ştiinţifice, nepricepute vulgului, de preferat.
Opinia publică ţi se înfăţişează în forma unui ziarist, în studiile căruia nu se află nici patru ani de medicină şi de spital. Intră nepoftit şi impertinent şi te roagă să grăieşti. Ce credeţi, domnule profesor, întreabă el, oglindindu-se, în dreptul nasului, într-un carnet şi sprijinindu-se într-un creion: ce credeţi, domnule profesor, de noua maladie?
Ce putem crede, noi, noi corpul medical, despre o boală care nu a mai fost şi pe care nu o cunoaştem. Evident, noi nu credem nimic, însă nu putem nici descuraja aşteptările, nici deziluziona opinia publică. Pe cariera medicului pluteşte întodeauna o ghicitoare: ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi, iniţiat, publicul ar înţelege că marea ştiinţă a medicinii este pe trei sferturi compusă din păcăleli? S-ar mulţimi el să nu mai recurgă la serviciile noastre sau ne-ar doborî, te pomeneşti, firmele şi ne-ar alunga cu bolovani? Eu, unul, care sunt nu numai un medic dar mai ales un savant, mă zbat, în secret, între sugestie şi îndoială şi dacă s-ar întâmpla, Doamne fereşte, să cad bolnav, nu aş primi cu entuziasm să mă las examinat de un coleg. E adevărat că natura studiilor şi a reflecţiilor mele, aplicate în special psihiatriei, au determinat la mine sporirea până la absurd a scepticismului profesional.
Dar gazetarul care mi s-a prezintat în laborator, mi-a cerut şi o fotografie. Cu toate că nu sunt unul din cei mai frumoşi călători ai planetei, mă satisface să-mi figureze cât mai des fotografia în textul marilor cotidiane. Nu fumez, nu joc cărţi, nu cheltuiesc, am o singură slăbiciune: portretul la gazetă. Presa
PUBLICISTICĂ
767
nu e chiar atât de dispreţuit pe cât suntem noi aduşi să vedem, ori de câte ori, vorbindu-se de noi, chiar în termenii cei mai acceptabili, evocarea numelor noastre se face neînsoţită de clişee.
întrebările ziaristului ignorant mă lasă cu desăvârşire perplex: Dacă aş fi naiv, m-aş situa de-a dreptul în faţa lui şi i-aş spune:
-	Vezi, domnule, obrazul meu, aci dinaintea dumitale? Ziaristul mi-ar răspunde:
-	îl văz, domnule profesor.
-	Ei bine, i-aş replica eu, ia-1 violent la palme. Pune mâna pe călimări şi aruncă-mi-le în cap. Ia irigatorul din cui şi trânteşte-mi-1 în cap. Ridică scuipătoarea şi dă-mi una în cap cu ea. Ia-mă de cap şi dă-mă cu el de păreţi... Nu ştiu nimic, Domnule! Sunt un dobitoc! Nu ştim nici unul nimic! Suntem nişte dobitoace! Nişte vite savante.
Dar asemenea limbaj mă feresc să-l ţin faţă de presă: abia mi-1 schiţez în imaginaţiune. Confraţii mei, ca un singur om s-ar ridica împotriva mea, m-ar decreta nebun şi m-ar închide. Este cu neputinţă să spui adevărul asupra unui meşteşug, îndătinat, de a omorî lumea cu profit.
Dimpotrivă, pe figura mea consacrată se iveşte, la apropierea presei, un surâs şi nu acord însemnătate alarmei care a pornit presa la mine. Ca să mă pot odihni, debitând, spăl distrat o canulă, flambez un speculum sau mângâi chelia lui Hipocrat, fondatorul congregaţiei, părintele şi inventatorul celui mai sinistru şi mai ridicul apostolat.
-	Te miri că mor atâţia copii, stimate domn. întâi, ce este moartea, altceva decât o transformare a unei vieţi într-altele mai numeroase. Al doilea, liniştiţi publicul, căci nu este în fond nimic, boala este una din cele mai normale maladii. Departe de-a ne fi necunoscută, cum se afirmă pripit, această maladie, care vă emoţionează, este una din cele mai vechi. Toţi copiii
768
TUDOR ARGHEZI
care în trecut nu au murit de scarlatină, de difterie, de vărsat şi de alte câteva maladii, au sucombat cu absolută certitudine din cauza ei. în realitate, numai ritmul s-a schimbat. De aceea constataţi că medicii se ţin în rezervă, neputând urma publicul pe calea unei grave superstiţii. Mai mult, medicii încă nu o tratează, atât este de banală maladia, de care se vorbeşte acum atât de mult. Ne găsim cam în situaţia autorităţilor americane, care cunoşteau perfect vinovăţia asasinilor Sacco şi Vanzetti, cu şapte ani înainte de a fi aflat-o Europa şi care nu i-au executat decât atunci când Europa s-a alarmat de caracterul suspect al unei deţineri ilimitate. Boala nu este familiară, însă refuzăm să ne ocupăm de ea, subt injoncţiunile morţii repetate şi presiunilor din afară.
Totuşi, o să vă spun ce trebuie făcut, nu după ce boala s-a declarat — de asta nu ne îngrijim deocamdată - dar înainte, adică în momentul şi în momentele consecutive când copilul este perfect sănătos. De altfel, adevărata ştiinţă nu e aceea care acţionează, ci aceea care contemplă; ceea ce este adevărat şi în municipalitate. Primăria nu are datoria să cureţe oraşul după ce s-a murdărit - orice prost ştie să facă aşa. Rolul ei este cu mult mai superior. Primăria explică ce va fi murdăria când oraşul se va murdări şi trece la acte mai importante; călătorii în Anglia şi Olanda, asociaţii de primării, pentru a se da un avânt puternic artei oratorice şi raporturilor dintre naţii, devenind astfel, primăria, un instrument de diplomaţie internaţională şi încetând de a fi o vulgară întreprindere de tulumbe, mături şi sacale.
O să vă spun ce trebuie să învăţaţi publicul să facă în aşteptarea boalei şi a obştescului sfârşit. Până acum o lună nu am crezut în eficacitatea serului Klein, care şi acum cred că nu are nici o valoare ştiinţifică, cu deosebirea că acum îl recomand călduros, pentru că s-a obişnuit lumea cu ideea şi nimic nu-i mai curativ ca ideea. Faceţi, dacă vreţi, injecţii cu
PUBLICISTICĂ
769
serul Klein, sau nu faceţi, căci totuna e, deşi este mai bine să se facă aceste injecţii dacă publicul doreşte, cu toate că şi dacă nu le face, bolnavul nu se simte cu mult mai rău.
Voiţi să ştiţi cum se produce maladia, semnele maladiei, într-adevăr, ele sunt absolut caracteristice şi, fără să te fî specializat, cunoşti numaidecât că nu poate fî vorba decât de o singură boală, aceea care vă interesează. întâi, bolnavul are temperatură, îl doare capul, îi piere pofta de mâncare. Al doilea, moare chiar a doua zi. Dacă nu murea, primul medic chemat punea diagnosticul precis; dar dacă bolnavul a murit, pentru ce să mai insistăm?
Tratamentul preventiv este cel mai lesnicios. Această boală se propagă contrariu tuturor celorlalte boale, prin găurile naturale ale corpului uman, de sus în jos şi de jos în sus. Supravegheaţi gura şi nasul şi, paralel, şezutul. Pe când nasul are două nări şi este întrucâtva mai greu de administrat, fratele lui, şezutul, prevăzut cu o singură nară, se disciplinează mai uşor. Ungeţi nasul cu gomenol însă nu pensulaţi cu gomenol şi celălalt orificiu. Este de ajuns ca acesta din urmă să se păstreze închis, la răcoare. în ceea ce priveşte gura, recomandaţi sugacilor să nu înghită numaidecât şi învăţaţi-i să mestece exact, întrucât este bine cunoscută natura antiseptică a salivei. De câte ori pruncul strănută, prindeţi-i strănutul într-o linguriţă de compot şi vărsaţi conţinutul la canal, spălând linguriţa cu apă de Vichy, fiartă, care nu se mai aruncă în acelaşi canal ci pe fereastră. în genere, este mai bine ca după ce a fost spălată şi flambată, să se arunce şi linguriţa, însă din balcon. Bolnavii mai prevăzători aruncă din balcon tot serviciul, care este preferabil să poarte o marcă reputată, de pildă „Cristofle“. Din toate tacâmurile se va păstra însă o furculiţă, care ne va servi să scoatem dopul de la viitorul flacon cu gomenol. Reţeta precisă a gomenolului este: cincizeci de picături de vaselină lichidă, în care se amestecă de aproape cinci
770
TUDOR ARGHEZI
picături de gomenol plus o picătură de aer, ce trebuie menţinută la fundul flaconului, pentru a izola lichidul de cifra în grame, întipărită dedesubtul sticlei în relief.
Bolnavul se va servi la scris şi citit excluziv de mâna stângă, mâna lui dreaptă fiind prea des întrebuinţată şi copiii suferind de un nărav detestabil, de-a striga „pişa!“ şi de a-şi duce mâna dreaptă la părţile încă negenitale, însă totuşi genitale mai târziu (la popoarele meridionale mult mai de vreme) - infectând-o.
Cel mai recomandabil mijloc ar fi, ca timp de doi, trei ani, cât va mai dura maladia, nouii-născuţi să fie obligatoriu cusuţi. Nu uitaţi că marea terapie consistă în astuparea radicală. Am comunicat la Academie că jos cusătura s-ar face cu un fir de mătase roşie, după ce a fost bine flambată, ca să înlăture orice posibilitate de bacili. Gura este suficient să fie înseilată într-un singur punct, la mijloc, atârnându-se de o cheotoare un clopoţel, ceea ce ar permite urmărirea bolnavului cu auzul de la distanţă. Cine are telefon, pune în legătură clopoţelul cu telefonul medicului său. Cât despre nări, le tencuim cu puţin ipsos. Urechile pot rămâne libere, întrucât ele nu comunică direct nici cu intestinul nici cu stomacul.
Dar repetaţi publicului, părinţilor, să nu se alarmeze. Boala nu se ia de la unul la altul ci numai de către unul singur de la nimeni. Am examinat familii cu câte unsprezece copii, din care şase erau bolnavi şi cinci sănătoşi.
Modul de propagare este, după mine, plafonul şi, după alţii petrolul lampant. Virusul merge pe sus, la un nivel fix de şaizeci, optzeci şi cinci centimetri, ceea ce explică de ce atinge fiinţele mici, de ce copiii sunt atinşi pe când părinţii scapă. Recomandaţi cititorilor să evite a căuta lucruri pe subt pat şi să-şi procure pentru copii tocuri înalte, de preferinţă picioroange, schimbând astfel nivelul: sau să-şi culce copiii pe casă. Aş recomanda acoperişul Ateneului Român.
PUBLICISTICĂ
771
Şi să nu se mai ţie copiii culcaţi. Un prunc instruit nu mai suge în poziţia orizontală, în care bate unda virusului, ci în picioare.
Băgaţi de seamă să nu se strecoare greşeli de tipar. Săptămâna viitoare, voi face noi declaraţii.
1927
NOŢIUNI
Un bun croitor taie cu foarfeca şi rumegă în acelaşi timp. După cum îşi mişcă o falcă sau două şi după cum îşi ţuguie gura sau şi-o întinde, ucenicul ştie dacă meşterul lui croieşte acum gulerul, jiletca, mâneca sau pantalonul şi anume în ce punct al clientului se găseşte.
Domnul primar s-a învoit cu domnul ministru, domnul ministru s-a învoit cu domnul general, domnul general s-a învoit cu regele, şi regele cu profesorul. Domnul profesor s-a învoit cu băcanul, şi băcanul s-a învoit cu tata. Ideea de stat şi ordine socială. Ţine, boule, hăis, pe dreapta!
Codul Penal. Să nu dai cu piatra în geamul domnului şef de cabinet, că te iau de urechi. îl loveşti în viaţa privată, care începe de la sticlă şi transperant.
Tutunul face rău, dar face şi foarte rău şi rău mai puţin. Nu fuma. E mai bine să fumezi trei ţigări decât zece, dar e mai bine zece decât douăzeci şi este recomandabil să nu fumezi o sută de ţigări pe zi, mărginindu-te la nouăzeci. Idealul este să fumezi ţigări fără nicotină sau o ţigaretă de gutapercă îmbibată cu eucaliptol. Treaba dumitale.
772
TUDOR ARGHEZI
Literatura face bine. E mai bine să scrii zece pagini decât două, şi mult mai bine să scrii două sute cincizeci decât patruzeci. Idealul este să scrii cincizeci şi şapte volume şi să continui. Tot îţi pare rău: cel puţin să intri în marea melancolie.
Elefantul e un cuier ambulant pentru pălărie, pardesiu şi umbrelă. Marii exploratori africani nu aveau unde să-şi puie bagajele şi s-au rugat la Dumnezeu până ce l-a făcut.
îngerii sunt nişte fiinţe rezervate văzului teologic şi oamenilor bătrâni. Tot părintele elefantului i-a făcut şi pe ei. Numai că a întrebuinţat două materiale deosebite: muşama pentru elefanţi şi cauciuc de cameră cu aer pentru îngeri, îngerii se umflă cu pompa de bicicletă.
Din pielea rămasă de la elefanţi Dumnezeu a făcut şoareci şi din plasticul pneumaticelor pe om. Când a scuipat ca să-l frământe, pământul era de gumă. Scuipatul a trecut însă la Eva, care a suferit de umezeală.
Ca să poată lăcrima şi el, piciorul a inventat sudoarea. 1927
BILET REGELUI MIHAI CELUI MIC
în amintirea morţilor, care trec fără de urmă, a fost aprinsă şi la noi deunăzi candela eternă. Ea îşi păstra văpaia albastră, ca o stea căzută din ceruri pe feştilă, de câteva veacuri în mormântul Mântuitorului, din Ierusalim. Poate că aprinsă de mâna unui călugăr sau de amnarul unui cruciat, flacăra nu s-a mai mişcat din loc nici până azi.
PUBLICISTICĂ
773
Altădată, un foc ardea nestins în altarele romane, privegheat de fecioarele neadormite. La noi, candela răsări în cripta Soldatului Necunoscut, aparţinându-i deopotrivă şi fantomei lui de reminiscenţă şi pântecului care l-a născut. El a murit neştiut ca o floare: ce dar mai frumos i se putea aduce, ca un fir de lumină şi foc?
Candela şi viaţa, flacăra şi însufleţirea s-au învecinat întodeauna prin asemănare, în rugăciunea bătrânilor şi în cuvintele suspinate ale poeţilor, îmbătaţi de soare şi legănaţi de întuneric. A suflat, şi omul s-a mişcat în lumină; a mai suflat o dată, şi flacăra căzu în negura veciilor. De unde vine sufletul vine şi scânteia, din două pietre lovite, din cărbunii unui dinam, din fosfor, din polii unui acumulator - şi în cele din urmă din Dumnezeu, părintele cremenii, al acidului sulfuric, al plumbului şi al misteriosului sfânt meşteşug de-a face fulgere din nimic. Poate că flacăra e însăşi materializarea cu un grad mai concret şi mai tangibil cu aripa arsă, a tumultului de suflete neîncetate prinse ca o undă de ceaţă la faţa globului nostru nefericit şi miraculos.
O candelă a fost aprinsă: untdelemn şi iască, într-un pahar de cristal. Pentru păstrarea ei în veacul veacurilor de-aci înainte, plăpândă însă vie, semn de reculegere, de frumuseţe şi de credinţă, nu ştim dacă s-a hotărât şi mâinile închinate care să o strămute de la o zi la alta, fără ca să o piardă o singură secundă. Candela eternă nu se va stinge niciodată, însă nici nu va fi reaprinsă niciodată; aceeaşi văpaie, pe care un soldat îngenuncheat a pus-o pe untdelemn, neclintit să dureze. Cine se va uita neclintit la dânsa, ca să nu se aplece nici să se scufunde?
Regele Mihai cel Mic se va duce într-o mânăstire şi va alege cu mâna lui curată călugărul care va trebui aşezat pe un jilţ în faţa candelei eterne.
1927
774
TUDOR ARGHEZI
O SCRISOARE
Ce m-a impresionat mai mult în capitală, a fost întâi lumea şi al doilea circulaţia. Nu credeam, dragă nevastă, că într-un singur loc pot să umble atâta omenire şi atâtea birji. Văzând magazinele, sute şi mii, geam în geam şi uşă-n uşă, mi s-a părut o păcăleală: căci cui ar putea să vândă toţi negustorii, oricât am crede clientela de mare? Trenuri de ciorapi şi mânuşi, vagoane de batiste. De câte ori se primenesc oare, pe zi, locuitorii acestui oraş?
Ca să fac o statistică, de care sufletul meu simţea nevoie, mi-am luat carnetul şi am numărat părechile de ghete, pălăriile, bastoanele, şi le-am socotit. Apoi, m-am apucat să număr oamenii, toţi oamenii pe care i-am întâlnit şi i-am văzut primprejur. Eram sigur că după ce-i voi număra pe toţi, voi afla câţi locuitori are capitala. Uite, calculez de patru luni de zile şi încă nu le-am dat de căpătâi. Când gândesc că am isprăvit, atunci începe iarăşi numărătoarea. Parcă s-ar goli saci cu chibrituri în toate răspântiile; alţi saci mereu şi mereu alte chibrituri.
Foarte multă lume bolnavă de vederi: o epidemie - şi de picioare. Dar boala e starea normală a localităţii, căci pe de o parte pretutindeni stau agăţate firme de medici, iar pe de alta, farmacii peste farmacii şi vitrine peste vitrine, cu ochi de sticlă şi ochelari. Trebuie să fie şi mortalitate multă: am vizitat o grămadă de cimitire şi de prăvălii cu aparate fotografice, fiecare locuitor îngrijindu-se să păstreze ultimul portret al iubiţilor dispăruţi. Se moare des şi vremelnic.
Am stat mult dinaintea unui galantar cu galoşi, la care nu se opreşte nimeni: locuitorii sunt aşa de ocupaţi încât nu mai au vreme să vadă lucrurile curioase şi să se mire de ele. înlăuntrul galantarului stă un american mititel, cât un pui de pisică, şi bate în geam cu o măciucă de mărimea bobului de
PUBLICISTICĂ
775
mazăre. De câte ori mă vede râde şi-mi face semn. M-am dus la el în prăvălie şi mi-au sărit înainte câţiva funcţionari din magazin: „Cu ce vă putem servi? m-au întrebat. „M-a chemat domnul de la geam“, le-am răspuns, şi am voit să intru în vitrină ca să stau de vorbă cu el. Domnii din magazin mi-au spus să viu vinerea, pentru că fabricantul primeşte numai o dată pe săptămână. Americanul din vitrină era însuşi fabricantul, doritor să-şi cunoască de-aproape clienţii.
Mai e şi un tren cu şine, pe străzi, spânzurat de o sfoară lungă şi de un băţ: dacă n-ar fi sfoara deasupra, trenul ar merge în zigzag şi s-ar lovi de lume. M-am uitat bine la băţ: e de fier şi are o rotiţă care alunecă de-a lungul sforii. M-am plimbat şi eu cu trenul ăsta şi m-am dus la gară să iau bilet. Nu mi-a venit să cred; biletele se dau în tren, după ce te sui, şi în orice loc te găseşti. Aşa că m-am întors de la gară pe jos şi am luat trenul din mijlocul oraşului, care tot la gară m-a dus. De şase ori am ajuns la gară şi de şase ori m-am întors îndărăt pe jos, fără să mă pot duce unde aveam de gând, la Şosea. întrebam, şi oamenii spuneau că dacă vreau să nu mă duc la gară, ci într-altă parte, să iau dintr-altă parte vagonul: credeau că au dat peste proşti.
Dar să vezi cum se face lumină în odaie. Unde m-am mutat eu, este lângă uşă un şurub, ca la ceasornicul nostru deşteptător. îl întorci o dată şi se aprinde lampa din tavan. îl mai întorci o dată şi se stinge. Mă joc toată noaptea: aprind şi sting, după cum îmi vine. Tot aşa şi cu apa: întorc o cana în părete şi curge apă din părete şi numaidecât fuge şi se întoarce îndărăt pe unde a venit. E curios că te speli cu săpun şi că apa se întoarce îndărăt tot curată. Vorba vine, căci toată apa din capitală are un gust de clistir. Altfel nici n-ar fi atâtea berării. Dar mai ciudat decât orice este că şi căldura vine, ca şi lumina, ca şi apa, din părete. întorc un cioc şi se face cald.
776
TUDOR ARGHEZI
Să nu bănuieşti că nu am căutat să mă informez de toate astea, ca să punem şi la noi şuruburi şi cana în părete. Oamenii din capitală nu ştiu să dea nici o explicaţie. îi întrebi şi râd. De multe ori îmi pare rău că am plecat de acasă. La noi oamenii sunt mai deştepţi: îi întrebi de ce a murit porcul, şi nu râd; ei răspund că aşa a vrut Dumnezeu.
Să te întreb ceva. Ştii tu ce e telefon? Ai auzit vreodată telefon? Nu cred să fi auzit. Telefonul e petrecerea cea mai mare a capitalei. Pentru că locuitorilor li se urăşte acasă, cumpără gramofon şi telefon. Ca să vezi cât sunt de serioşi oamenii din capitală, care au pretenţia să dea îndrumări şi bătaie de cap ţării întregi, trebuie să-ţi spui că fiecare are acasă telefon. Telefonul e o cutie neagră cu un mâner de umbrelă deasupra. La scăldătoare, ca să te scufunzi în apă, îţi astupi în acelaşi timp urechile cu degetele mari, şi nările cu degetele arătătoare - şi nu-ţi mai intră apa pe nicăieri. Cam aşa face şi telefonul. Pe când îl ţii la ureche, îl ţii şi la gură: auzi şi spui. Mi-a fost greu numai până m-am învăţat. La început ţineam capătul urechii la gură şi capătul gurii la ureche - borborosea ceva şi credeam că telefonul e stricat. Era o greşeală a mea, pentru că nu credeam ce-mi spusese chelnerul de la hotel, să ascult cu gaura mare şi să răspund în gaura mică.
Asemenea greşeli sunt mai dese în capitală, unde omul de treabă din provincie nu ştie, de pildă, că racii se mănâncă jupuiţi, că stridiile nu se taie ca nişte pârjoale. Mie odată mi-am sărit şase stridii din farfurie ca nişte bolovani, pentru că nu am putut să-mi înfig furculiţa în nici una. Altă dată m-am căznit să dau drumul unui sifon o jumătate de ceas, apăsând pe ţeavă în loc să apăs pe ureche. Când, totuşi, examinând bine aparatul, am izbutit să pornesc ieşirea sifonului din sticlă, am stropit douăzeci de clienţi şi m-am făcut leoarcă de apă, pentru că nu mai voiam să-i dau drumul din mână şi să nu mai găsesc locul potrivit la deget. După ce am mâncat zece raci şi nu am
PUBLICISTICĂ
777
înţeles nimic (parcă aş fi ronţăit surcele fierte), un garson - aşa îi zicem aici - mi-a adus un borcan de sticlă cu apă caldă, pe care am dus-o la gură şi am băut-o. Să fi fost vreo zece căni de apă fiartă, cu un gust parcă de sodă, dar nu m-am lăsat. Am băut-o până în fund şi am zis, cum se zice aci: „Mersi“, adică: „foarte mulţumesc“. Ceva mai târziu, am băgat de seamă că borcanul nu trebuia băut şi că slujea la spălatul degetelor şi al mustăţilor, ca să piară mirosul a carne vie, de raci. Lângă borcan şedea şi un sfert de lămâie: îl mâncasem şi pe el, cu coajă cu tot. Când m-am împrietenit cu colegii deputaţi, am mai aflat câte ceva ce nu avusesem unde învăţa; şi mi-a prins bine.
Ţi-oi vorbi mai pe urmă, dragă nevastă, de telefon. Deocamdată să-ţi mai dau câteva ştiri despre ale mâncării. Ştii tu ce-i „caviar“? E o mâzgă neagră, cum ar fi grăsimea de uns copitele, şi după care boierii se prăpădesc. Două mii de lei kilogramul! Ascultă bine! Şi la urmă verşi. Văzând-o pentru întâia oară, adusă pe tavă, la un banchet, mi-a venit şi greaţă şi mi-a venit şi să râd. Ce să-ţi spui? nu mai văzusem. Şi cum mi-aş fi închipuit că între mâncările din capitală, trandafirii şi cu mirodenii, s-ar putea găsi şi o mâncare neagră, venită la masă ca noroiul şi mai gustată ca toate? Iau din clei o dată şi duc la gură: mirosea a căţea fătată. Am ieşit cu gura plină de la locul meu şi nu am putut să ies de tot afară, căci i-am dat drumul în sus înainte de-a fi ajuns la uşă. Mă gândeam cu ce s-ar asemăna gustul, şi pe măsură ce înţelegeam şi mă sileam să nu-mi aduc aminte şi să mi se pară că nu văd, îngălbeneam mai tare şi se frământa pântecul mai mult. Când i-am dat drumul, m-am uşurat şi m-am gândit la tine, dragă nevastă, şi la căminul nostru, turburat de votul universal şi de obligaţiile faţă de stat.
Boierilor care fac legile şi grăiesc franţuzeşte, tu n-ai să crezi cât li-s de dragi lucrurile puturoase. Cu toate că în salon la ei
778
TUDOR ARGHEZI
miroase a micşunele, mărgăritar şi trandafiri, la masă pute a miră-te ce. Brânzeturile lor mai ales par aduse în oala de noapte, şi care mai de care sunt botezate, ca râurile şi pădurile din America de Sud, unde a făcut avere Dumitru, cu vorbe aproape bisericeşti. De şampanie, ce să-ţi mai vorbesc: altă fericire boierească: ţuică fiartă cu zahăr şi răcită în zăpadă. Şi la mesele alese se mănâncă şi limbrici cu un aşa-numit parmezan.
Telefonul. Cutia neagră este legată prin ţevi cu statul şi cu Căile Ferate, şi în mijlocul lor este o colivie de sticlă în care sună clopoţelul de la Senat. Dacă iei telefonul din coarnele lui şi-l duci la ureche, auzi cum respiră Constituţia, cum bate inima ministerelor, cum cugetă guvernul. Asculţi dospirea prefecturilor, sunetul graniţei, visul Corpurilor Legiuitoare. Veghea şi tresăririle Justiţiei se aud la telefon. Stai cu telefonul la cap un ceas, două ceasuri, câteodată ziua întreagă, şi ţii urechea pe pieptul naţiunii. Finanţele, Internele, Sănătatea, Munca şi Agricultura şed aci, subt auzul tău. Şi către seară, uneori, auzi „Alo!“ apelul pământului, peste care se pogoară imediat veşnica tăcere a funcţiunilor sufleteşti, dinlăuntrul lucrurilor vii. Alteori auzi: „Automat!“ care-i apelul organizaţiei văzute şi nevăzute, şi un sfârâit ca de tocile. Pentru acest contact dumnezeiesc cu murmurul tăcut al destinelor ţării, nu se plăteşte pe an decât o sumă care merge de la cinci mii până la douăzeci de mii, dar atunci ştii totul. Te rog să mă ierţi: am scăpat mai sus o vorbă necugetată. Neseriozitate? Nu. Gândire, răsgândire, şcoală de linişte şi duhovnicie.
M-ai întrebat cum circulez printre automobile. Foarte simplu: nu circulez ci stau. Ca să nu am accidentele în faţă, scobor scara hotelului încet şi mai mult de-a-ndaratele, pe lângă zid. Totul este să nu te pripeşti şi să nu treci de pe o parte a străzii pe cealaltă. Dacă umbli pe o singură parte, eşti sigur că nu ţi se întâmplă nimic. Eu mi-am ales partea dreaptă, pe care se găseşte hotelul meu, şi ţin dreapta, şi pe drum, pe lângă
PUBLICISTICĂ
779
părete. Dacă din întâmplare apuc să ies în partea stângă a hotelului, mă corijez numaidecât, întorcându-mă în direcţia opusă, şi merg necontenit, fără să pui piciorul jos de pe trotuar.
O singură dată am voit să trec drumul, şi de atunci am învăţat cum se circulă în capitală. Aflându-mă în mijlocul străzii am auzit: pane!pane! Mă semnala băşica unui automobil. M-am repezit, alt automobil făcu: bruhu!Mă trăsei îndărăt şi fui oprit de o trompetă mică: titititi! Mă gândii o clipă: mă găseam într-o încrucişare de patru uliţi, prins între opt lanţuri, între opt rânduri de automobile, şi îmi dădui seama că omul este un nimica toată.
Ce era de făcut? îmi cam pierdui răbdarea şi hotărâi să scap cu fuga, printre două maşini, pe undeva. Pe oriunde vream să răzbesc, mă tăia o băşică, un claxon sau o trompetă, şi fugii în zigzag printre automobile. Mă dusei aşa, de la Teatru la Tribunal, şi mă întorsei, tot aşa, până la Şosea. De-acolo încăpui pe Bulevardul Colţei şi alergai până al Sfântul Gheorghe, de unde mă întorsei de-a fuga pe Lipscani. Din Lipscani o luai înapoi cu aceeaşi iuţeală, şi pe Calea Moşilor mă trezii între douăzeci de boturi de maşini, la răscrucea celuilalt bulevard. De acolo, într-un suflet ajunsei la Cotroceni, la uzina electrică, unde povestii că alergam de şapte ore în şir fără să pot scăpa din învârtire. O ambulanţă mă aduse la hotel, cu toate atenţiile cuvenite unui reprezintant al naţiunii, de unde îţi scriu acum, în trei zile de vacanţă parlamentară.
1927
ÎN ASCENSOR
Să vrei să intri acasă călare sau cu un car cu fân este cu neputinţă, în capitală. Străzile, în loc să fie netede, sunt sculate
780
TUDOR ARGHEZI
în picioare şi cu biserica deasupra. Nimeni nu intră pe dinafară, pentru că intră pe dinăuntru. închipuieşte-ţi gospodăria noastră, agăţată în plopul de la şcoală. N-ai unde pune un sac de porumb.
Aş vrea să mai văd bălăcind la uşa mea o raţă, umflându-se un curcan, ciugulind o cloşcă. Deschid uşa şi dau cu ochii de groom şi o trântesc. Ştii tu ce e un groorrit E un băiat cu crăcii lungi şi cu şezutul scos în afară. Tivită la fireturi, haina lui e rătezată berc. Ţine între urechi, trecută pe subt bărbie, o curea, şi drept căciulă are un comanac turtit în fund şi pus pe creştetul capului ca un castron cu gura în jos. Umblă de colo până colo, adus din şale, căci uniforma lui se poartă răscăcărat.
Am crezut întâi că e vreun băiat de boier, îmbrăcat roşu, ca o maimuţă. îl cheamă - se vede - liftă, şi sare-n sus ori de câte ori pui mâna pe clanţă, binişor, ca să cercetez dacă e tot la uşa mea, pe scaunul lui, ca un spion.
O zi întreagă am pândit blestematul să plece, ca să-mi pot face şi eu nevoile, ca omul. Am stat în dosul uşii toată ziua, cu urechea lipită de sală, muncit, frământat şi gata să nu mai pot aştepta. Când a plecat maimuţoiul, am luat uşile la rând, şi toate erau încuiate de-a lungul coridorului meu. Singura odaie descuiată era o cămară albă cu păreţii lustruiţi ca farfuriile. Intrând, am văzut aşezată într-un colţ o piuliţă mare de porţelan, ca la farmacie, şi am plecat iute. Nu poate să fie aici, mi-am zis, pentru că nu miroase, şi am intrat alături, nimerind la un vecin care avea sindrofie. Mi-am dat seama tocmai când m-am apropiat mai bine de un părete şi când îmi ziceam: „fie ce-o fi“. Am fugit încheindu-mă ruşinat, şi am auzit în urma mea cuvântul „coşon“, care însemnează, mi se pare, cauciuc, adică gumă.
în capitală, toate cuvintele se schimonosesc. Ciorba se zice supă; apa se zice „visi“; plachia de peşte se zice „alagrec“; bine v-am găsit sănătos, se zice „bonşur“, şi mulţumim dumitale
PUBLICISTICĂ
781
se zice „mersi“. Mi-era poftă de o saramură de biban şi nu am cerut, ca să nu mă mai înşel: căci odată am mâncat şase porţii de sos de castraveţi, tot aşteptând să-mi vie tocana: credeam că e obligatoriu ca, înainte de-a începe să mănânci ceea ce ai cerut, să mănânci de mai multe ori un fel cu oţet.
De la gară, birjarul m-a dus de-a dreptul la hotelul închiriat de guvern pentru majorităţile zdrobitoare, care produc de obicei aplauzele furtunoase şi ovaţiile unanime. Scoborân-du-mă din trăsură, mă uitai în sus şi nu mă putui opri să nu surâd. Un domn tânăr era în faţa mea.
-	Nu-mi poţi spune, îl întrebai, pe unde e intrarea, că nu văd nici o poartă?
-	Veniţi din provincie? m-a întrebat tânărul.
-	Nu. Din judeţul Romanaţi, am răspuns.
-	Ce etaş căutaţi? m-a mai întrebat.
Auzind cuvântul „etaş“, am rămas să mă gândesc.
-	Aud? i-am răspuns. Sunt deputat.
Tânărul mi-a întors spatele şi am auzit, desluşit, zicând „embesil“. Nu prea ştiu ce însemnează, însă am văzut că mandatul de deputat l-a jenat, cum se zice aici, adică i-a tăiat pofta de-a lungi vorba.
Am căutat să aflu ce este etaş, fără ca însă să întreb. Diferite întrebări, făcute câte cuiva, au dat naştere la glume pe socoteala mea, din care pricină nici nu mai întrebuinţez cuvintele noi, fără mare băgare de seamă. Auzisem de cuvântul irigator, şi nu ştiu de ce mi se părea că irigatorul e o pasăre cântăreaţă. Făcând parte dintr-o comisie financiară, ca expert, noi, membrii, întrerupeam din când în când şedinţele, ca să ne ducem la bufet, şi în timpul pauzelor vorbeam de una de alta, fiecare coleg scoţând la iveală frumuseţile judeţului de unde venea. Nu ştiu ce mi-a venit; am afirmat că pădurile noastre sunt pline de irigatoare.
782
TUDOR ARGHEZI
în sfârşit, voind să beau un pipermint, am cerut odată un permanganat, socotind cu bunul meu simţ natural că două cuvinte care se aseamănă nu pot să însemneze două lucruri prea deosebite. Mă chibzuiam că dacă nu mi-o aduce chiar pipermint, o băutură tot o să-mi aducă - şi n-a fost aşa.
Apoi, să te mai fereşti de unele cuvinte care se ţin scai de dumneata şi pe care Diavolul te împinge să le vorbeşti mereu, s-o potrivi nu s-o potrivi. Singura mângâiere este că trăim în cercurile parlamentare, unde mai toţi colegii suferă de atare neajuns; într-altfel, ce ne-am face? Nu ştiu de ce cuvântul „şfaiţăr“ mi se părea că are sensul de ceva isprăvit şi că trebuie pus întodeauna la un sfârşit de conversaţie; ca : „nu-mi bate capul“, sau ca : „drept cine mă iei?“ Ei bine, ştii tu ce va să zică şfaiţăr? Nu ghiceşti: o cafea cu un pic de rom.
Ţi-am scris că nu se intră pe poartă. Atunci cum intri tu, la tine în odaie, ai să mă întrebi? Foarte simplu, o să-ţi răspund: în ascensor - dar n-ai să înţelegi nimic, şi iar trebuie să-ţi explic.
Omenirea, adică nemţii, au făcut câteva mari invenţiuni: locomotiva, balonul, maşina de cusut, gramofonul, maşina de ras şi ascensorul. Locomotiva ştii ce este, e un balon cu roţi, care împinge trenul, târându-1 după el. Balonul iar ştii ce este, de la locomotivă. Acum, balonul combinat cu locomotiva dă aeroplanul, care nu e nici locomotivă nici balon, fiind şi una şi alta câte niţel. Locomotiva balonului este înăuntrul balonului, şi balonul înăuntrul locomotivei, la care adăogându-se o maşină de cusut şi o placă de gramofon ai aeroplanul, bun pentru apărarea ţării. Dacă pui maşina de ras la un loc cu maşina de cusut, iesă iar ceva, căci aşa se întocmesc maşinile şi se împărechează forţele mecanice în toată industria naţională, etţetera. Etţetera vrea să zică toate industriile: aşa cum ai zice Pencioiu et Compania. Compania este Etţetera.
Ascensorul, prin urmare, e un gramofon cu lanţ. Intri în el cum ar fi la noi în găleata de apă, şi te dai jos în fundul
PUBLICISTICĂ
783
puţului şi te ridici din fundul lui afară. Ca să mă duc la mine în odaie, nu am ce face, intru în ascensor. Acolo îl găsesc mai todeauna pe blestematul care face de gardă pe coridorul meu. îmi deschide uşa ascensorului şi se recomandă:
-	Liftă.
-	Lasă, că te cunosc, îi spui.
închide uşa, apasă pe un bumb, şi ascensorul pleacă în sus. Nu ştiu de ce, mă cam tem şi-mi fac o cruce: o cruce nu strică niciodată şi, cântând, întocmai ca un gramofon, ascensorul mă duce sus. E mai rău când te scobori cu ascensorul. Ţi se pare că te goleşti, de la subsuori până la genunchi, parcă ţi-ar fi rămas agăţat pântecul sus şi parcă te-ai scoborî de-a lungul maţelor încet.
Ascensorul nu este o invenţie bună, căci mi s-a întâmplat şi cu el ceva, şi acum caut să scap şi să mă mut într-o casă fără maşini. Poţi să-ţi închipui: electricitate, apă în părete, calorifer, tutalegu, sonerie, telefon, ascensor, maşină de ras, - ce-are să iasă odată, când toate astea se vor combina de la sine, cine ştie cum? S-ar putea să apuce hotelul razna şi să nu-1 mai poţi opri niciodată, zece ani, o sută de ani. Ce devine atunci Parlamentul şi cum mai poate să voteze guvernul legile urgente?
Am intrat deci în ascensor. Eram singur. închid uşile, pipăi banca, mă închin. Totul fiind gata, apăs pe un buton, din cele opt, puse la rând ca la flaut. Ascensorul nu se mişcă. Mă corijez, căci apăsasem pe altceva, pe firma fabricantului. Apăs pe butonul al doilea. Ascensorul porneşte şi mi se pare că merge prea iute. Apăs pe al treilea, ascensorul merge şi mai iute. Apăs pe fiecare buton, şi ascensorul mi se pare că trece mult peste locul în care trebuia să se oprească. în sfârşit, se opreşte. Deschid uşile: ajunsesem în pod. Ce mai e de făcut? Desigur că am apăsat prea tare. Dacă voi apăsa mai încet, poate că mă cobor. într-adevăr, s-a scoborât aproape un sfert de ceas. Deschid uşile: eram în pivniţă. închid uşile la loc şi apăs pe
784
TUDOR ARGHEZI
toţi butonii deodată şi-i ţin apăsaţi cu palma. Urcarea e fulgerătoare. Iau mâna de pe butoni: se opreşte. Vreau să deschid, uşile nu se mai deschid. Mă sui cu picioarele pe bancă şi mă uit împrejur: nu văd nimic: nu era nicăieri. Parcă ieşisem din hotel, prin acoperiş, parcă mă găseam în văzduh, parcă ascensorul devenise aeroplan. Simţeam că trec plutind peste capitală. Un moment am crezut că am ajuns în Turcia. Dar mă dezmeticesc. Apăs pe un buton roşu şi strig: „Deputat!“ Nu se putea ca butonul roşu să nu fie în legătură cu statul, sau cu municipiul. Strig de câteva ori: „Alesul Naţiunii!“ şi aştept. Aud, în sfârşit, zgomot şi înjurături: guvernul luase cunoştinţă şi trimitea ajutoare. O veste mă făcu să tresar, când, băgându-şi capul prin zăbrelele de la ascensor, un cetăţean negru zise:
-	A ars siguranţa!
Ascensorul încremenise în drum şi fui scos din colivia lui cu pompierii.
Oamenii ăştia cu căciuli de sticlă s-au purtat cu mine foarte prost. Departe de a îndrăzni să mă bată, ei îndrăzniră totuşi să mă înjure, şi degetele lor, tari ca nişte cleşti, scoţându-mă şi strecurându-mă printre site şi zăbrele, m-au acoperit cu vânătăi. Pe înghesuite, fiecare m-a ciupit cel puţin de câte şapte, opt ori, cu sete, şi a fost să leşin de durere şi umflături.
1927
DINTR-UN CARNET SECRET
Câinele cel mai primejdios de pe moşia mea s-a umplut de râie. Nu-i mai aude nimeni lătratul, nu se mai înspăimântă nici hoţii, nici oamenii de treabă de întărâtarea lui. Câinii
PUBLICISTICĂ
785
străini cutreieră nesupăraţi teritoriul, iar câinii proprietăţii, dezvăţaţi de autoritate, nici nu-1 mai bagă în seamă.
Râia câinelui celui rău a început de la şolduri, ca o chelie episcopală, cu luminişuri de piele crudă printre reţelele părului des. S-a strămutat la grumaz, ca o unsoare nimicitoare. A mâncat din coada stufoasă o jumătate şi s-a ivit pe spinare, pe care a jerpelit-o. Câinele s-a decolorat în toate păturile de blană sticloasă, în care se răsfăţau muşchii lui ageri şi defuncta lor vitejie. Atitudinea s-a încovoiat, insul şchioapătă, ochii lui cer mila ploilor şi a luminii. E trist că râia trupului s-a tradus în instincte şi sentimente, ca râia sufletească. Caută rareori de mâncare şi nu o mai reclamă zgomotos la uşa din faţă a stăpânului. Retras în periferiile curţii, pe la gunoaie şi lături, el se apropie din când în când de singurul personaj care-1 mai admite fără să-l alunge cu surcele: Dumitru capiul, de la grajd, un cretin cu capul gigantic montat pe o beregată cât ţeava sifonului, un monstru cu braţele lungi ca nişte sfori, de care atârnă, ca două mânuşi de box, mâinile grele, negre. Fizionomia idiotului stă adunată toată la un loc, unde nasul, gura şi ochii, în vecinătate imediată, ca patru bube cicatrizate, ocupă proporţional cu totalitatea un singur punct, ca gaura cozii unei gutui. El umblă lăbărţat din toate încheieturile, şi câinele râios îl întâmpină cărând bălegar, spălături şi cenuşă, numai materiale infecte şi inutile.
Restul timpului câinelui este strict consacrat rănilor vii, care unele au trecut dincolo de puterea de a sângera, topite într-o mâzgă cenuşie sau într-un ton de piele tăbăcită, purtată şi dezumflată. Gâtul îi este ca al unui vultur pleşuv, aparent între umeri şi maxilar şi, când îşi închipuie că doarme, animalul pare o harmonică desfiinţată, zvârlită printre ziare murdare, pe coji de castraveţi şi pepeni.
786
TUDOR ARGHEZI
M-am înfricoşat găsindu-mi câinele scufundat în amara lui abnegaţie, şi am alergat la veterinar. După un tratament de opt săptămâni mi-am recăpătat voinicia câinelui meu ciobănesc. Singura infirmitate ce i-a rămas e tărăgănirea îndatoririlor. Nu mai este cel dintâi la poartă şi nu mai face înconjurul casei, iar pe câini şi pe Dumitru i-a luat subt ocrotire. Parcă o idee nouă s-a strecurat în judecata lui anterioară, sălbatecă şi sănătoasă, modificându-i concepţiile asupra drepturilor de proprietate, asupra sfinţeniei datinilor şi asupra categoriilor de câini şi de oameni. De când s-a însănătoşit nu se mai dă la cerşetori şi nu mai sare la apelul strident al curierului poştal, oprit de două ori pe săptămână, cu faetonul lui tras de cal, în comună. Şi i-a dispărut cu desăvârşire nobila deprindere a vânătorii. Oaia, porcul, găina, curca, şi însuşi iepurele, care scurtează drumul din pădure prin ograda mea, îl lasă nepăsător, ca şi cum a căpătat convingerea că dobitoacele care nu slujesc la altceva nimic organizaţia socială decât ca să fie mâncate, în farfurie, cu furculiţa, trebuiesc respectate.
în taina cugetului meu, mărturisesc că sunt nemulţumit. Am impresia că dorinţa de a nu folosi este voită şi gândită, că evitând să-şi aplice programul, câinele mă consideră suspect şi expropriabil şi că mă boicotează. Impresia mi s-a întărit într-o zi când câutai să mă lămuresc cu el în singurul vocabular disponibil de la stăpân la câine, apucându-1 încet de blană şi căutând să-l pui în lanţ. Un mârâit neuzitat trecu din câine la mine şi fui silit să-mi părăsesc proiectul din pricina unei înflăcărări deosebite a ochilor ce mă pironeau.
E un caz caracteristic de ingratitudine, dar o ingratitudine cultivată printr-un raţionament. S-a isprăvit! câinele m-a descoperit, formula dreptului meu de a fi idolatrizat s-a uzat. Am voit să o reînfiinţez prin bătaie, şi ieşii cu gârbaciul, să astâmpăr valul de certitudini cu care câinele vroia să se ridice în natură la o treaptă superioară. Câinele mă aştepta cu
PUBLICISTICĂ
787
înfăţişarea luptătorului cu spadă şi scut. Am înţeles că măsurându-mă cu vigoarea lui explozivă, îmi voi pierde carnea de pe pulpă fără să-mi recâştig prestigiul.
Scârbit, am plecat pentru todeauna de la moşie, şi nimeni nu a crezut că am putut să iau această ciudată decizie din pricina unui câine ciobănesc. Prezenţa privirii lui mă neliniştea, gândurile pe care i le presupuneam mă făceau sfios, şi vândui moşia dimpreună cu Grivei. De unde se poate vedea cum actele mari pot avea origini infime şi cum un câine vulgar poate determina o situaţie.
Dar am câştigat, să nu vă miraţi, o noţiune nouă, pe care, fără să o fi ignorat în totul, nu o introdusesem în sistemul meu politic. Câinele râios m-a învăţat că întâi adversarului şi apoi fiecărui cetăţean, ca să fie fericit, trebuie să-i găsim o îndeletnicire individuală, un început de râie. Totul este să se ivească prima scărpinătură: acest lucru esenţial trebuie neapărat obţinut. După aceea individul se va scărpina până la moarte, pierdut în infinitul pielii lui, naufragiat într-o linguriţă cu apă. Vechile instincte servesc minunat cârmuirea: la majorat bărbaţii se însoară, agonisindu-şi sexul, de care au în permanenţă, noaptea, nevoie. Cu cât va uza mai mult de virilitatea lui naturală, cu atât suntem mai siguri de tăria noastră. La câte nouă luni un copil şi în fiecare dimineaţă condica de prezenţă - sunt nişte regulatoare sociale de mare precizie. Problema este ca fiecare din noi să fie înlănţuit de o veşnică îndeletnicire. Unde nu ajunge natura, trebuie să ne substituim ei artificial. Famenii fiziologici sau intelectualii au fost întodeauna cei mai periculoşi agenţi de lucruri noi. Nesupăraţi de sex, ei sunt agitaţi de inteligenţă: nu există categorie mai repudiabilă şi totodată mai activă.
Reţetă confidenţială: aceşti sceleraţi trebuiesc implicaţi într-o infamie cu efect în cercurile largi ale sexelor şi
788
TUDOR ARGHEZI
funcţionarilor de carieră, cu familie şi drepturi de apărat. A nu se uita câteva articole foarte binevenite în toate împrejurările şi numerotate în Condica Penală. Prindeţi ticălosul, puneţi-1 jos şi aplicaţi-i pe frunte o ştampilă cu cerneală violetă. îi puteţi da drumul: ştampila vorbeşte. Râia câştigă teren. Câinele se absoarbe totalmente în propriul scărpiniş.
1927
ION I.C. BRĂTIANU
Literaţii nu-şi vor putea revendica profesional numele marelui dispărut. El nu a contribuit cu nici una din nemăsuratele lui puteri de a voi şi de-a executa nesupărat la transfigurarea vieţii omeneşti a scriitorilor, într-o ţară cu belşuguri vaste de Grâu, de Sare, de Bănci şi de Petrol. Dimpotrivă, el a fixat pilda, urmată cu camătă de oamenii politici, a unui activ dezinters. Memoria nici unui poet, a nici unui prozator nu înfloreşte pentru posteritate - care aparţine scripturilor literare - personalitatea lui strict politică şi unilateral, cu o gingăşie candidă.
Literatura însă pune o coroană proaspătă, când toate celelalte se vor fî veştejit, pe sicriul de stejar al statuii dinlăuntru. Poate că de la Ţepeş încoace boierii noştri nu au mai dat stăpânitori întregi şi un bărbat împietrit în timp, ca Brătianu. A murit: deodată viaţa lui se deosibeşte singură de a tuturora, ca un munte, care porneşte să crească înfiripat în şesul săpat pentru mormânt.
Moartea lui Ion Brătianu a provocat un gol subit în ţară şi o ameţeală morală generală, ca un vânt care a bătut în steagurile ei şi a trecut. Un moment, toată lumea avu senzaţia că face câţiva paşi pe marginea unui precipiciu, în care au
PUBLICISTICĂ
789
căzut, unul după altul, prin fatalităţi de coerenţă, alpiniştii unei generaţii. Nimeni nu s-a putut aştepta la moartea conducătorului, care părea întovărăşit pe todeauna cu bunele destine şi cu evenimentele eterne ale patriei - şi ochii s-au împiedicat odată cu inimile şi cu speranţele în cârja cernită, aplecată peste capitală.
Ion Brătianu a împărecheat în individualitatea lui exemplară resurse îndeobşte contradictorii: hotărârea rigidă şi dibăcia elastică. Stânca şi ceaţa. în urechea ghimpelui său de mare urzitor el putea să puie o mătase moale cu tonuri fermecate. Ispititor prin aplicarea celor mai subtile mijloace de-a îngenunchea, confundându-se într-un mimetism universal cu coloritul orelor orizontale, statura lui dominantă apărea în ora următoare, caracteristic verticală şi victorioasă.
Cu toate că nu este liber amestecul în viaţa privată a oamenilor publici, ea e revelatoare. Viaţa lui Ion Brătianu a fost, ca a tuturor Brătienilor, o viaţă de interior, claustrală, închinată familiei şi reculegerii casnice şi lipsită de aportul frivol şi sportiv al ambianţei. Din pricina genului lor aristocratic de a pricepe existenţa şi durata în tumultul ei, Brătienii au fost acuzaţi, ca de o scădere, de una din virtuţile de conservare: sentimentul religios şi ebraic că sunt o dinastie, într-adevăr, această familie are o datină şi o ţinută istorică integrală, care nu eliminează din criteriul ei de sănătate sfinţirea deprinderilor patriarhale. Câteştrei fraţii au purtat barba întreagă, ca părintele lor şi ca bunicii.
Moartea lui Ion Brătianu se datoreşte nu unei slăbiri a vigorilor lui tari ci unui accident, pe care l-am califica interzis, dacă nu ne-am sfii de marea învăţătură a savanţilor chemaţi la patul lui de bolnav. Incompetenţa noastră nu ne opreşte să ni se pară foarte ciudat ca un om voios şi vibrator într-o joie, la Muzeul Simu, unde a vorbit participanţilor între
790
TUDOR ARGHEZI
tablouri, să fie în dimineaţa joii următoare întins pe catafalc, fără sprijinul laborios al mediocrităţii medicale.
S-a isprăvit: a murit. Ţărăneşte, bătrâneşte, rumâneşte, fiecare din noi face o cruce şi sărută mâna care a poruncit, care a biruit şi care se odihneşte...
1927
UMBRELA ŞI GALOŞII
întodeauna m-am întrebat pentru ce se îmbracă omul, şi niciodată nu m-am întrebat mai mult decât acum, când mă îmbrac în mai multe feluri. Dacă nu m-aş fi întrebat niciodată nimic, alegătorii nu m-ar fi ales, căci alegătorii au avut nevoie de un ales înţelept, şi înţeleptul nu este atât acela care răspunde, cât mai cu seamă acela care întreabă. De altfel, în politică tot meşteşugul este să interpelezi, adică să tot întrebi. Ai văzut şi tu, din gazetele pe care ţi le trimit, că toată munca Parlamentului nostru se face pe cale de interpelare. Bolile ţării se vindecă prin interpelări, ca durerile de şale cu ventuze. „Ia să mai fac o interpelare!“ adică, ia să mai scot un junghi! Şi te sui la tribună, aprinzi chibritul minţii frecându-1 de chestie şi dai chestiei foc. Toate chestiile laolaltă se numesc chestură, după cum toate scaunele adunate sunt Parlament.
Când te sui la tribună, însemnează, cum ar fi la noi, că ieşi din casă pe din dos şi că intri pe scara din pridvor şi că te apuci să le vorbeşti deputaţilor, cum ar fi la noi curcilor din curte. Cât înţeleg curcanii, nu e vorbă, tot atât înţeleg şi deputaţii. Câte unul se face roşu, se umflă, se scoală din locul lui şi îndeasă câţiva paşi supăraţi către orator: apoi se întoarce la loc, se dezroşeşte şi se dezumflă, pentru că, în picioare, a priceput
PUBLICISTICĂ
791
ceea ce nu pricepuse şezând. E drept, lumânarea culcată luminează mai rău.
Interpelatorii nu au de furcă totuşi cu Camera; ei bat şaua ca să priceapă iapa, adică banca ministerială, adică guvernul; Camera având urechi, aude ce trebuie să intre în capul guvernului. Acolo e toată buba, acolo e junghiul, acolo se pune ventuza, paharul, interpelarea. Şi ca să faci o interpelare nu e nevoie de mare lucru, ajunge să te superi, şi noi suntem, în politică, foarte supărăcioşi.
Acasă, stai liniştit când popa, de pildă, te bagă în „paştile mă-tii“ - să mă ierţi, asemenea lucruri se zic din grai, nu este slobod să fie scrise - însă în capitală numai cât auzi cuvântul Constituţie şi te şi doare. De ce aşa, nu ştiu. La început puteai să-mi spui de o mie de ori Constituţie, şi nu simţeam nimic. Azi, nu mai pot suferi, îmi ies din sărite, mă răpăd, dau cu pumnii în pupitru (nişte iesle cu capac), răcnesc. Nu mă întreba ce e Constituţie; n-aş avea răbdare să răspund. Ajunge să mă întrebi: nu este nevoie să răspund. Mi-e destul să spui că se calcă! şi dacă se calcă, nu mai e nimic de făcut, ţara se duce pe copcă.
Tot aşa, „libertatea presei“, „cenzura“, „legea“, „zona“, „starea“, şi alte câteva asemenea vorbe, care reprezintă principii, adică chestii nevăzute şi cu atât mai adevărate şi mai vii. Rostindu-le, parcă ţi-ar arde cineva o palmă, de undeva; te răzvrăteşti. Ca să-ţi lămuresc ce este un principiu, ţi-aş spune că asta seamănă cu împrejurarea când sticla cu vin stă într-altă parte, iar eticheta sticlei în buzunarul dumitale. închipuieşte că aş avea la mine zece chei de la zece lacăte de magazii. Nu ştii care cheie merge în care anume lacăt, şi nici nu trebuie să ştii ce se găseşte în fiecare magazie: pot să mi se încurce şi cheile pe legătură — nu mă priveşte - cheile sunt principiile. Cu ele se descuie statul şi bugetul. O să-ţi explic odată ce este şi bugetul.
792
TUDOR ARGHEZI
Atât cât un negru subt unghie şi iese o interpelare de câteva ore. Interpelarea este ca o bucăţică de tibişir negru, cu care umpli zece păreţi, plimbându-te în sus şi-n jos, la dreapta şi la stânga, toată ziua. Pe cât însă scoate din fire pe interpelator, pe-atât interpelarea îngrozeşte guvernul. Anunţi, cum se zice, o interpelare, şi numaidecât banca ministerială se umple, ca pădurea de puşti, ca să pândească un urs, şi vânează, poate, o găină borţoasă. Avem în Parlamentul nostru pe cei mai temuţi interpelatori, care din fiece lucruşor, luând-o pe departe şi lovind pe ocolite, zguduie zilnic temelia putredă a carului guvernului. Ce e mai mic ca pepenele verde? Oul. Ce e mai mic ca oul? Icra. Dintr-un bob de icre, interpelatorii scot, mă rog, tot ce vrei, afară de portofolii. Dar pe când bat câmpii, de colo, de subt podină, de la o masă, pe care umple foi cu scrisul lor jidovesc, ne urmăresc jidanii...
Ei trimit în fiecare zi rapoarte secrete, despre ce văd şi aud, în streinătate, unde-i cuibul adevărat al jidovimii. îi vezi cum se schimbă, mereu, unii cu alţii, ostenind de scris.
într-o zi nu m-am mai putut ţine şi m-am dus de-a dreptul la preşedinte şi l-am luat de piept.
-	Te rog, domnule preşedinte, să dai afară jidanii din acest sfânt locaş, i-am spus, arătându-1 pe fiecare. Nu mai putem trăi.
Preşedintele era un vândut, ca toţi de-o seamă cu el. A fost mojic: a râs.
-	Vezi-ţi de treabă, domnule deputat, mi-a răspuns: ce ai cu stenografii?
Auzi tu ce vorbă întortocheată au născocit vânduţii?
-	Dacă sunt cum spuseşi, domnule preşedinte, de ce tot scriu mereu? De ce ne spionează?
-	îşi fac meseria lor, mi-a răspuns neruşinatul.
-	I-am prins scriind ovreieşte! Acum ce-ai să zici?
PUBLICISTICA
793
Nu a mai ştiut ce să zică. S-a roşit. Şi m-am înscris şi eu la o interpelare. Vreau să văd pe unde o să scoată cămaşa guvernul nostru, care se pretinde patriot.
Aici în capitală, vezi tu, oamenii nu umblă cu cămaşa afară, şi numai când îi iei de scurt trebuie să şi-o scoată. Altfel, o poartă ascunsă, ca pe un lucru urât. Din faptul că o ţine bine încheiată în nădragi, ca nu cumva să se zărească vreo bucată, ei fac o pravilă, cu care am fost nevoit să mă obişnuiesc şi eu. A purta nasturi şi la pantaloni şi a purta şi cămaşa pe dedesubt, între picioare, ca ochiul hamului pe subt coada calului, mi s-a părut foarte ruşinos. Unde mai pui că poala se lipeşte şi unde mai pui că te gâdilă şi te ustură. Mi-a fost greu să mă deprind cu călcătura boierească, şi parcă mă simţeam umblând călare pe sârmă ghimpată. Mă scutura câte un fior. Câteodată îngălbeneam de strânsoare şi mă puneam jos ca o femeie care se piteşte subt fuste şi lasă, după ce se ridică, lături. Ai să rămâi încremenită când ţi-oi aduce la cunoştinţă stricăciunile cumplite din capitală. Oamenii îşi suflă nasul în mătase şi se şterg cu hârtie... şi se spală la locurile pe care nu este voie să le atingi fără trebuinţă. Omul care dă mâna cu mine s-a pipăit cel puţin o dată pe zi, prin burete şi prin hârtie, la şezut. Orice mi-ai spune, un domnişor care miroase a mirodenii mă dezgustă: el şi-a pierdut mirosul bărbătesc. Şi atâtea spălături şi ştersături cred că nici nu sunt sănătoase. Ceva mai mult, ca să facă baie unde le place, ei şi-au adus nişte farfurii lungi, cu jghiab, cu patru picioare şi un capac.
Curvăsăria întrece însă orice margini cu o unealtă făcută din sticlă şi maţ. Maţul are un cap de şarpe tare. E pentru muieri şi se vede atârnat, fără frică de Dumnezeu, la toate prăvăliile; îl poate cumpăra şi un străin. Ştii la ce serveşte această tulumbă? La clătirea burţii, a inimii, a bojocilor, şi merge pe dinăuntru până al subsuori şi înghiţitoare. N-ar fi
794
TUDOR ARGHEZI
nimic dacă s-ar băga de sus în jos, de pildă, pe gură. Ticăloşia vine de acolo că el se vâră pe dedesubt, de jos în sus. Să te mai miri de vată şi de perie de dinţi!
A trebuit să-mi cumpăr haine de mort şi ghete de muşama. O cămaşă scurtă de mi se văd genunchii. O pălărie ca un potcap. De câte ori ne ducem la Palat, trebuie să punem un mintean cu două codiţe. Cel puţin pălăria sare şi se strânge ca o harmonică. în casă o purtăm subsuoară, ca o tăviţă de cerşit. Mă omoară ghetele şi mânuşile. Când pui ghetele la festivităţi, parcă intru cu picioarele în căpcana de vulpi; merge cu mine pământul şi-mi scapără ochii. Când pui mânuşile, parcă am mâncat hârtie sugătoare şi parcă mi-a căzut omuşorul: nu pot să mă rostesc, mă îngân şi parcă umblu de-a buşile pe mălai. Tot pe ce pun mâna pare presărat cu tărâţe. Mă mănâncă undeva, cam peste tot, parcă mi-ar umbla pe spinare şi s-ar muta o urechelniţă, şi mereu duc degetele la gură, cu nevoia de-a scoate de subt limbă un câlţ.
Să mă vezi, când plouă, cu galoşi! Să mă vezi în mantaua de ploaie! Să mă vezi subt umbrelă! Nu-ţi pot spune cât sunt de nenorocit! Haine multe şi grele şi încălţăminte de nu se mai aude nimic, parcă o porneşti pe lumea cealaltă. Ca să-mi trag galoşii, trebuie să joc câte o jumătate de ceas la uşa unde i-am lăsat. Bag vârful piciorului, şi ceafa galoşului se încovoaie la toc. Trântesc piciorul, şi galoşul se strâmbă într-o parte. Strivesc strâmbătura, galoşul fuge din picior. Mă iau după el şi-l prind cu umbrela: galoşul sare ca un drac. îl ţin şi încalţ celălalt galoş, care vine cu călcâiul înainte. Bag de seamă că piciorul drept vrea să încalţe stângul, după ce, suflând, părechea galoşului a intrat în silă în piciorul de alături. Galoşul are la călcâi un pinten care-1 dă afară. Opintesc vârful ghetei şi-l trag din greu. Iar încep săriturile galoşilor, urmate de săriturile mele, şi dau fuga după ei şi mă opresc şi mă zvârl în sus şi cad în picioare, parcă aş omorî pe podină gândaci.
PUBLICISTICĂ
795
Uneori las galoşii cum s-au brodit, stângul în piciorul drept şi dreptul în piciorul stâng, şi ies pe stradă parcă aş umbla de-a-ndaratele, adică parcă aş fi răsucit de la genunchi şi întors cu faţa către spinare.
Umbrela este şi ea una din marile pedepse gingaşe ale mandatului de deputat. Ieşeam de la Cameră cu ghiozdanul plin de hârtii. Ploua cu găleata. Am deschis umbrela. Ca să-mi apăr hârtiile m-am dezgolit la spate. Un şuvoi de apă curgea din ţurţurul umbrelei şi-mi intra pe şira spinării. Dau umbrela mai îndărăt: ţurţurul ciuruie pe nas. Pui nasul şi spinarea la mijloc. O aripă de vânt îmi întoarce umbrela pe dos şi se pune vântul pe mine şi mă duce după umbrelă. Mă lupt şi-mi scapă jumătatea de sus din umbrelă, lăsându-mi în mână covrigul. Pălăria se duce după umbrelă. Căutând să o prind, mă părăseşte ghiozdanul, care se deschide, se varsă şi hârtiile oficiale o apucă pe rând la canal. Nu mă puteam duce nici întoarce, prins într-un vârtej de ploaie în mijlocul unei răspântii rotunde. Mă alătur de un stâlp de telegraf, care nu-mi putea fi de nici un adăpost. Pierdusem un galoş, care scobora acum pe gârla tulbure a ploii. Şi dedesubtul stâlpului, ţinându-mă de el, ca să nu mă fure vijelia, încovoiat şi leoarcă, eram ca un înecat, spânzurat de prăjina unei corăbii sparte.
M-am întrebat atunci, ca un înţelept: de ce n-am aşteptat în Camera Deputaţilor, să treacă ploaia?
1927
REPEŢIRI
Visul unei reviste mari, de neam bun şi cu zestre, l-au avut, rând pe rând, toţi bărbaţii între treizeci şi cinci şi şaizeci de ani, din Bucureştii literari şi politici. îndrăgostiţi de cel mai frumos
796
TUDOR ARGHEZI
surâs al culturii, sau numai loviţi de-o streche artistică la netimp, şi gravii şi ridiculii, şi potenţii şi famenii, şi cei inteligenţi de-a binelea, şi cei nelecuiţi de o tâmpenie definitivă, au umblat să peţească fetiţa, în zadar. La Bucureşti, căsătoria fusese cu neputinţă, şi diverşii flăcăi mai tineri sau mai copţi ai Cosânzenei s-au mulţumit temporar cu un concubinaj in domesticitate.
Revista e un bun delicat, capricios şi de lux. Ea trebuie sa fie împodobită cu bijuteriile cele mai fine, la întocmirea cărora ajunge o civilizaţie înstelată şi înflorită, şi să afirme nivelurile înalte, atinse şi străbătute de belşugul intelectual al unui popor, în România, singura revistă care să prezinte, ca un fluviu cu afluenţe variate, priveliştile răsfrânte ale unui parcurs, s-a stabilit la Iaşi; încercările, prost organizate în capitală, au dat greş.
în timpul tratativelor de pace şi teritorii cu Ungaria, delegaţia românească a putut să audă şi să vadă că din circulaţia revistelor adversarii ei au scos un argument care a slujit favorabil teza culturală a Pestei. Câte reviste avem noi, citite şi cumpărate de public şi plătite de abonaţi? întrebau maghiarii: iată-le, sunt aici, în cuferele noastre. Câte au românii? Maghiarii le aduseseră cu ei şi pe ale noastre...
De ce nu avem reviste şi de ce revistele pe care le avem se găsesc în agonie săptămânală, cele săptămânale, şi în agonie mensuală, cele mensuale? Desigur, excludem din tabel acele publicaţii hibride, compuse cu praştia şi cu furca, inconsistente, lipsite de caracter şi orientare, care apar şi se menţin graţie unui măritiş monstruos de interese, abonate de silă, plătite cu scârbă, suportate cu teamă, subvenţionate în scopul unei compensaţii şi reparaţii, şi apărând ca să gătească în policromie, cu pene de struţ şi de cocoş, vanităţile de stupiditate ale câte unui personagiu gogoneţ şi nul. De ce nu avem reviste reprezintative?
PUBLICISTICĂ
797
întâi, pentru că editorii oricărei reviste, menite să capete accentul individualităţii, sunt convinşi că pornesc o întreprindere mai puţin serioasă decât o bodegă, un restaurant sau o fabrică de limonadă. Ca să fie condescendenţi cu o rubedenie vizitată de fantome şi muze şi ca să placă unui scriitor simpatic, ei vor risca niscaiva parale, fără să se gândească un singur moment că sunt în stare să facă un act intelectual şi politic important şi, cu multă răbdare, şi o afacere bună. Este ca şi cum s-ar cumpăra unui copil din familie un măgar de carton cu gâtul agăţat într-un resort. Mai dă măgarul din cap, ori s-a stricat? - jucăriile se strică numaidecât. întâi, prin urmare, absenţa fondurilor şi greutatea de-a rezista împiedică apariţia revistelor solide.
Al doilea, pentru că scriitorul şi colaboratorul în general este considerat că scrie din distracţie, aşa cum s-ar îmbăta sau ar fugi pe bicicletă. Fondatorii şi editorii de revistă acceptă plata hârtiei şi a lucrătorului tipograf, însă în capul lor nu încape ideea că şi colaborarea implică o muncă şi un salariu proporţional. în cel mai bun caz ei cred că această muncă nu poate să fie plătită, şi că dacă ar plăti-o s-ar ofensa Dumnezeu şi s-ar ofili principiile, în virtutea cărora - ce să-i faci? - de ce ţi-ai ales meseria asta? - artistul, orice artist afară de cel interpretativ şi decorator, are datoria abstractă să moară de foame. Artistul e omul-şarpe: el trebuie să mănânce puţin, ca să rămâie fluid şi elegant, cu o singură linie dreaptă din creştetul capului până în vârful cozii; şi cu cât va mânca mai puţin, cu atât opera lui va fi mai grasă, şi cu cât va muri mai repede de foame, cu atât opera lui va fi mai concentrată.
Al treilea, maghiarii de la tratativele de pace se înşelau. Nu ne lipsesc în primul rând cititorii; ne lipseşte agentul activ şi onest care să ne puie în contact cu cititorul. Până acum acest agent este librarul, pentru reviste şi cărţi, şi depozitarul, pentru ziare şi reviste. în privinţa acestor harnici pungaşi, toată lumea
798
TUDOR ARGHEZI
este de acord, editorii, administraţiile ziarelor şi autorii. Sunt în toată ţara vreo patru sute de bandiţi librari şi vreo mie de bandiţi depozitari; excepţiile nu se pot socoti: sunt puţine. Tâlhăria e înfloritoare şi tolerată. Un învăţ neconceput în toate celelalte ramuri ale negoţului, obligă pe editor să trimită cărţile şi revistele pe credit, cu un beneficiu, de mai înainte asigurat, de douăzeci şi cinci la sută, în realitate de peste treizeci şi trei la sută, suta de bază fiind mai mică decât suta reală. Librarul opreşte douăzeci şi cinci, şi opreşte şi ceva mai mult: marfa nevândută, pe care tot el o vinde, cu kilogramul.
Se face librar cine voieşte şi vânzător de ziare cine voieşte, încă nu demult, chioşcarii din Bucureşti erau în unanimitatea lor bulgari, ca zarzavagiii - şi măcar nu ştiau româneşte. Faţă de nimeni, librarul nu este constrâns de nici o obligaţiune. Nu-1 controlează, cum cere cazul lui, nici Poliţia, nici Siguranţa, nici Administraţia Financiară. Nu-1 ţine de scurt nici Ministerul Artelor, care este şi ministerul Literaturii şi al Cărţii, nici Casa Şcoalelor, care este cea mai sinistră organizaţie de aruncat milioane la gunoi, nici altă autoritate. Aci nu se fură o marfă oarecare: se fură inteligenţă, talent, geniu, nădejde, se fură însăşi raţiunea de a fi a statului românesc nesimţitor la marele lui postulat.
Directorii statului nostru sunt cei mai puţin informaţi despre starea lamentabilă a raporturilor dintre cultură şi negustorul de cultură. Le-o povesteşti şi surâd. Le aduci dovezi şi nu le cred. într-adevăr, este de necrezut că o întreagă clasă producătoare este sistematic şi permanent ruinată de-o clasă parazitară, împuternicită prin nepăsarea autorităţii. Aşa că de o parte, strânşi pe insula iluziilor, stau scriitorii, şi de partea opusă, cititorii, completamente izolaţi şi ei. Cine va scurta mai repede drumul dintre categorii?
O altă pricină de ruină a revistelor este neplata abonamentelor. Abonatul sărac plăteşte; abonatul bogat refuză să
PUBLICISTICĂ
799
plătească. Se poate şi aci crea un organ, fără multă greutate. Dar mai e un vierme, viermele poştal: pân-a nu începe să fure librarul, fură funcţionarul de la Poştă. Singura expediţie sigură este expediţia recomandată: doisprezece lei în plus la foaia simplă!...
Dar situaţia va apărea cu totul infectă când vom adăuga la stocul de cauze enumerate mai sus şi omise, indiferenţa în primul rând a scriitorilor atacaţi de atâtea banditisme diverse. Scriitorul dibuie prin întuneric şi crede întunericul normal, ca un bolnav care s-a născut cu splina dureroasă şi s-a deprins cu gândul că omul trebuie neapărat să sufere de splină.
Se repetă în scrisoarea de faţă, într-o formă accesibilă şi unui epistat, substanţa numeroaselor tentative şi articole pornite de la cel mai jos iscălit, de vreo zece ani încoace. Apariţia la Craiova a unei mari reviste de literatură şi idei constituie un eveniment, date fiind mai ales garanţiile de durată ale acestei reviste. însă mai importantă decât orice revistă şi decât orice mişcare culturală, menită să satisfacă sufletul, este organizarea stăruitoare a unui colportaj, întemeierea unui nou serviciu de librărie, ramificat de la centru şi supus unei reguli precise. Dacă până la sfârşit, statul va refuza să puie la îndemâna cărţilor şi a revistelor mijloacele lui administrative, nimic nu împiedică organizarea particulară a unui vehicul de circulaţie şi desfacere. Zece mii de preoţi şi zece mii de învăţători şi zece mii de cetăţeni interesaţi băneşte la răspândirea librăriei până la satele cele mai necunoscute - zece mii de comune rurale, numai ele -pot fără mare greutate să consume dintr-o singură dată o ediţie de zece mii de exemplare dintr-o carte şi dintr-o revistă. Băncile populare şi cooperativele - obligate categoric să înfiinţeze biblioteci cât de vaste - pot ele singure să desfacă repede o ediţie, cumpărată prin contribuţia uşoară a zecilor de mii de clienţi. Şcolile, toate şcolile, pot fi obligate să facă biblioteci, mai ales în regimul eforiilor şcolare. Dacă fiecare şcoală ar
800
TUDOR ARGHEZI
cumpăra câte un singur exemplar din cărţile şi revistele apărute — afară bineînţeles şi strict înţeles de marfa anonimă a publicaţiilor de speculă şi împorcărire a inteligenţei, fabricată de editori fără nume, strămutaţi din toate negustoriile în industria tiparului şi a editurii - dacă fiecare biserică ar fi silită să facă o bibliotecă, viaţa culturală şi viaţa scriitorilor s-ar resimţi de aceste inovaţii elementare, numaidecât; dar, paralel, şi calitatea literaturii. Şi s-ar naşte cartea practică, şi literatura practică, şi publicaţia populară bună.
Un legiuitor atent ar lovi traducerile de o taxă atât de violentă, încât ar dispărea o întreagă literatură de abjecţii şi aberaţii, în folosul producătorului nostru, bun sau rău e egal.
începeţi cel puţin, domnilor de la „Scrisul românesc“, cu adunarea treptată a scriitorilor într-o organizare profesională, care să ştie, înainte de orice, anume ce trebuie să dorească, să ceară, să impuie şi să iniţieze.
1927
PURCEDEŢI COCOARE...
Un şir de cocostârci de fier au plecat, de Ziua Morţilor, de pe pământ spre aştri, ca să citească în talazele furtunoase ale oceanului înfruntat, dâra de scufundare a câtorva alţi cocori. Ei s-au purtat deasupra apelor, ca în primul ceas al basmului existenţei, cuvântul lui Dumnezeu, sunător însă fără de fiinţă, şi s-au rugat între hoas şi adâncuri pentru sufletul celor căzuţi din golul de aer în golul lichid. Şi din locul unde scapără steaua călăuză a luntraşilor în luptă cu marea, păsările au lăsat să cadă coroane de flori.
Cocostârcii au fost nişte aviatori închişi în coşciuge cu aripi şi motor, şi oceanul era cimitirul tovarăşilor plecaţi către
PUBLICISTICĂ
801
continentele depărtate şi pierduţi. O poveste viitoare va spune, poate, copiilor unei viitoare civilizaţii, iscată din civilizaţiile postume, că aviatorii porniţi pe linia luminii într-o zi de speranţă splendidă au fost prinşi în cer de îngeri şi răpiţi dincolo de tării, ca să explice Tatălui ştiitor a toate, secretul ignorat al motorului cu explozie şi calculul elicei. Dată fiind împrejurarea, că se vor întoarce cândva în ţară cu alte obiceiuri, îmbrăcaţi în stihare argintii, prevăzuţi la subsuori şi la călcâie, la încheieturile mâinilor şi la genunchi cu aripi de fulgi şi licăritori împrejurul făpturii lor despământenite, împrejmuiţi ca havuzurile de un văzduh de aburi multicolori.
Când un preşedinte se ridică din scaunul Republicii sau al înaltei magistraturi şi ţine, înconjurat de simboluri şi de ascultători, un mare discurs de credinţe răscolite sau de recepţie sărbătorească, el pare de cele mai multe ori cabotin. Viaţa teatrului şi a cinematografului, complicată cu prestigiul dregă-toriei, dă un penibil surogat şi de artă şi de cârmuire; ea a făcut educaţia bombastică, declarativă şi sentenţioasă a celor mai însemnate personaje de parlament şi de stat, cu vocabularul grandilocvent şi factice. Pentru ce te jigneşte domnul care se urcă la tribună dinaintea paharului cu apă, urmărit de obiectiv şi stenografi, şi pentru ce îţi place locotenentul care suie la cer într-un aparat de zburat, o floare funerară, ca să-i dea drumul din zenit în ocean?
Cel dintâi are discursul pregătit, o talpă bine lipită de sol, câţiva detectivi inutili, un buget important şi un culcuş asigurat. Celălalt îşi alege sărbătoarea în elementul primejdiei, străbătând impalpabilul cu o maşină mai grea decât impalpabilul, ca un călăreţ care şi-ar goni armăsarul către luceafăr, armat cu platoşă şi zale şi coif. El duce sus, ca să prăvălească în neant, în fiecare secundă, o tinereţe începută şi o situaţie nouă, care nu s-a bucurat încă de nimic, idilică şi pură.
802
TUDOR ARGHEZI
Respectul nostru pare să se refuze întodeauna oamenilor care îşi adoră pielea şi îşi sărută copacul genealogic, statuia şi poliţa de asigurare - şi se păstrează exclusiv pentru semenii noştri ameninţaţi, provizorii şi pribegi.
Purcedeţi cocoare, talaze cântaţi...
1927
BUGETUL
Bugetul este baza statului şi a naţiunii, îmi spunea într-o zi Cocoşatul. El se aseamănă cu familia şi cu biserica, fără de care, de asemeni, statul nu poate să existe. Aş putea să-mi închipui barză fără cioc, însă naţiune fără buget nicidecum. Bugetul e ca aerul: scoate aerul din ţară, şi toate vieţuitoarele se prăpădesc.
înainte de-a fi fost lumea, era bugetul. Soarele pe lângă buget e un golan, luna un gologan, stelele nişte mărunţiş. Când nu este buget nu este nimic, este haos şi este neant. în Sahara nu e buget, şi nu e nimic, nici Cameră, nici Senat, nici guvern: e un întuneric adânc şi o pustietate fără margini. Numai acolo unde este buget cântă pasările, umbreşte pădurea şi se coc poamele-n ramuri.
Dacă n-ar fi buget nu am avea nici vlădici, nici dreptate, nici prefectură, nici primărie, nici poliţie, nici jandarmerie; am trăi în sălbăticie. Nu-mi pot închipui inexistenţa partidelor politice şi a marilor bărbaţi de stat; totuşi, primul efect al lipsei bugetului ar fi absenţa conducătorilor grupaţi în jurul unui ideal: nu-mi vine să mă gândesc. Nu am avea ingineri, arhitecţi, directori generali, subdirectori, specialişti, experţi, societăţi de asigurare, societăţi pe acţiuni. Viaţa ar fi o anarhie, fără jertfa pentru civilizaţie a tuturor oamenilor de bine
PUBLICISTICĂ
803
şi a instituţiilor binefăcătoare întemeiate de ei. Să ştii că te scoli dimineaţa şi că te culci seara, fără să fii administrat; fără legi, fără impozite, fără control, adică dezorganizat, viaţa nu ar prezintă interes. Pe când, în regimul bugetului, fiecare ins e fericit, căci numele fiecăruia este scris într-un registru, într-un rol, lângă o ştampilă: statul veghează asupra lui.
Statul îţi pune un sergent pe trotuar şi îţi dă voie să ţii servitori: poţi dormi liniştit. Când eşti, din întâmplare, asasinat în somn, bugetul prevede închisori şi temniţi grele, dacă asasinul e prins: Bugetul nu merge până la garanţia că prinde pe asasin şi pe hoţ, preferând ca aceste unice exemplare de răzvrătiţi împotriva bugetului să se denunţe singure autorităţilor în drept, bugetul mai rezervându-şi facultatea de a nu le crede pe cuvânt şi de-a le pune eventual în libertate. E poate unica lacună a bugetului. în schimb, bugetul compensează golurile, trimiţând la închisoare pe directorii de închisori. Iar ca lacună consecutivă, aş cita faptul că dacă un hoţ s-ar prezintă la un ghişeu de gară sau la o percepţie ca să fie arestat, casierii şi perceptorii l-ar lăsa să circule liber, bugetul fiind o instituţie de ordine precisă, care nu permite confuzia autorităţilor, producătoare de încurcături în scripte.
A! scriptele! cuvânt evocativ şi instituţie strâns legată de buget, romantism al finanţei şi poezie a ierarhiei. Născocitorul hârtiei a rămas o stârpitură comparativ cu inventatorul registrului, al repertoriului alfabetic, al dosarului, al corespondenţei, al rezoluţiei şi al iscăliturii. S-ar părea imposibil, şi totuşi se poate: pui, una peste alta, cinci sute de foi de hârtie egale; încă nu ai un registru, însă registrul începe să se schiţeze. Le coşi: ai cotorul. Le numerotezi: ai numerotarea. Cartonezi: ai registrul în piele şi pânză. Liniezi orizontal: ai ordinea numerică, numele şi prenumele. Liniezi vertical: ai numaidecât rubricile. Apoi, totul se poate perfora! Şi rămâne loc şi pentru fantezie: o rubrică finală de reculegeri indică „observaţiile“.
804
TUDOR ARGHEZI
Registrul e gata. Toate scriptele ţin de câte un registru, şi registrele corespund unele cu altele, ca nişte ecouri, fiecare registru făcând menţiune de registrul precedent, de la un etaj la altul, de la un biurou la alt biurou.
La orele zece, primeşte domnul secretar general sau domnul director general, pe directori. E momentul solemnităţii iscăliturii. Directorii poartă o mapă de caricaturişti subsuoară şi o conştiinţă riguroasă în mimica lor concentrată. Se săvârşeşte iscălitura. Domnul secretar general înmoaie tocul şi desinează un model de broderie ilizibilă, de câteva sute de ori, ritmic şi meticulos ca un acuarelist, dedesubtul unui text. Şi directorul calcă iscălitura cu talpa unui tampon de hârtie sugătoare şchiop.
Nu cunosc lucru mai frumos ca bugetul, care şi întreg şi împărţit, şi în proiect şi cu excedente, ca şi deficitar, rămâne tot buget. Bugetul e un material ca marmura şi ca văzduhul; de oriunde iei, eşti sigur că ai luat, puţin sau mult, şi că ţii în mână sau în buzunar unul şi acelaşi obiect. Dacă desparţi bugetul vei avea bugete, şi dacă le reuneşti vei avea iarăşi bugetul. Partea e identică totului şi invers. Bugetul comunal se intercalează în bugetul districtului, acesta se intercalează în bugetul ministerului, şi cel din urmă în bugetul statului, care-i bugetul anului în curs.
Bugetul are o facultate proprie, cu totul specială. El poate fi când nu este, şi poate lipsi când era. La strâmtoare, bugetul se poate împrumuta cu cifre, singurele articole care nu costă parale, şi pe care le ia din tabla lui Pitagora, născocitorul celui mai minunat mijloc de a înmulţi nimicul cu el însuşi, obţinând cu toate acestea un rezultat. Se vorbeşte câteodată de excedente fictive. Ele nu supără pe nimeni, şi din punctul de vedere financiar se aşează în ordinea speranţelor neobligate să se realizeze, şi anume, în registrul optimismului, care conservă sănătatea şi tensiunea arterială. Cu cât este mai fictiv un buget,
PUBLICISTICĂ
805
cu atât este mai util, din pricină că nu poate să fie furat. Căci uneori se vorbeşte, într-adevăr, de furturi considerabile, care, pentru o singură operaţie oarecare, se cifrează la circa una sută milioane sterlini. Din asemenea operaţii rezultă case de raport, fabrici, vile, automobile, cucoane: un comerţ prosper şi o diviziune a capitalului. Nici în acest caz nu se poate semnala o nenorocire. întrucât lucrul se petrece întodeauna exclusiv în trecut, putem privi viitorul în faţă liniştiţi şi cu încredere în bugetul următor. Dacă se va fura şi acela, lucrul cade tot în competinţa trecutului, căci va fi descoperit într-un viitor care va deveni pe nesimţite trecut simplu, trecut compus, imperfect şi mai mult ca perfect, adică un al doilea viitor, care iarăşi nu mai poate supăra pe nimeni, şi trece, din stat şi din buget, în gramatică de-a dreptul.
1927
SUSPICIUNI
M-am întors, după cum ştii, miercuri în capitală, cu vagonul domnilor parlamentari, în care nu are voie să intre nimeni, dacă nu este ales prin votul liber şi universal. Gol, compartimentul călătoreşte gol, cu un bilet de odaie mobilată lipit în geam. Naţiunea ţine ca delegaţii ei să nu se amestece cu haimanalele de pe coridor, culcate pe cufere şi şezând pe geamantane. Poate, ca între parlamentari, să scapi o vorbă, care nu-i de nasul pasagerilor, să afle străinul vreun secret de stat, să te pomeneşti cu o telegramă de la Londra sau de mai departe şi să fii silit să o dezminţi în englezeşte. Nici în singurătate parlamentarul nu este sigur că nu s-a strecurat din gura lui, în auzul duşmanilor, ceva ce nu trebuieşte ştiut; căci, obişnuit să vorbească tare şi de toate, parlamentarul vorbeşte şi-n somn.
806
TUDOR ARGHEZI
Adeseori, călătorind, mi s-a întâmplat să mă culc pe o canapea şi să mă scol pe canapeaua din faţă. Cine să mă fi mutat din locul meu fără să simt? Se petrec în timpul somnului unui deputat o mie şi unu de lucruri, de care cată să te fereşti. Mă căutam în buzunare, să nu mi se fi furat acte, din care cine ştie ce încurcătură internaţională poate să iasă: răspunderea noastră este într-adevăr prea mare, şi un deputat este nevoit să doarmă cu ochiul închis numai pe jumătate.
-	Domnule conductor, nu a intrat, oare, cineva lângă mine, în compartiment? M-am culcat pe dreapta şi mă trezii pe stânga.
-	Să trăiţi, poate că aţi uitat.
-	Ba mi se pare că s-a petrecut ceva şi mai rău. Cineva m-a mutat din trenul cu care mă duceam în capitală, în trenul care se întoarce.
-	Dormiţi aşa de greu?
-	Nu vezi dumneata că trenul merge înapoi? Dumneata n-ai dormit?
-	Eu n-am voie să dorm. Ne apropiem de capitală.
Asemenea schimburi de cuvinte am avut de mai multe ori,
dar o nedumerire tot mi-a rămas. Nu se poate să nu se întâmple, totuşi, un lucru suspect. De altfel, trenul e o născocire străină, şi dş la străini te poţi aştepta la orişice. Am căutat să nu dorm şi am urmărit cu somn prefăcut toată călătoria, sărind numaidecât în sus când observam ceva. într-o noapte, a stat în picioare, răzimat de lumina geamului meu, până la ziuă, şi a pierit, un popă, pe care mă hotărâsem să-l dau pe mâna poliţiei. Toată noaptea a răsucit ţigări şi a fumat, şi când era mai întuneric tuşea la cineva şi se uita în câmp pe fereastră. Din când în când scotea un ziar, ca să mă amăgească, şi se făcea că citeşte. Am trecut o dată pe lângă el şi l-am măsurat de sus până jos, ca să înţeleagă că şiretenia nu merge.
PUBLICISTICĂ
807
L-am lovit cu cotul, şi el nu a zis „Patron“. N-am mai închis ochii.
-	De ce nu l-ai arestat? m-au sfătuit prea târziu câţiva colegi de Cameră. A fost, desigur, un bolşevic.
Vezi, nu mă gândisem să-l arestez. N-am mai arestat niciodată şi nu ştiu cum se arestează un criminal în tren: îl apuci de mână şi-l ţii? Şi cât îl ţii aşa, de mâini? Şi trebuie spus - mi se pare — ceva, când îl arestezi, ceva cu voce groasă şi potolită, însă scurt, ca să ştie că eşti autoritate şi să nu fugă din tren, să se intimideze, să vadă că nu mai este scăpare. După ce mi-a plecat din mână bolşevicul mascat în popă - sunt sigur că şi barba îi era pusă, îmi pare rău că nu am tras de ea, ca să rămâie fără gumilastic - am căutat să arestez, dar nu mi-a mai ieşit de-a dreptul înainte prilejul. Găsisem chiar vorbele pe care să le spui când voi purcede la o arestare; le-am copiat din ziarul partidului pe o bucăţică de hârtie: „Nu se va dizolva Reichstagul!“ sau „Institutul social“ sau „Propunerile Sovietelor la Conferinţa dezarmării sunt ipocrite“. Le-am învăţat pe dinafară şi le-aş fi întrebuinţat după bănuială. Nu cred să reziste cineva când, apropiindu-mă de el pe la spate, îi voi striga în ureche mai ales a doua formulă: „Institutul social“. Şi ştii cum l-aş aresta eu? cu o bucată de sfoară, pe care o port în buzunar, la îndemână, ca să nu-mi pierd vremea căutând în geamantan. Iau sfoara, o desfac, o apuc de amândouă capetele şi îl prind şi zic: „Institutul social!“
în tren, trebuie să stai cu toată grija, ca să nu fii cumva adormit cu iodoform. Inamicul îţi trece o sticluţă pe la nas, ascunsă într-o ţigare, şi te adoarme numaidecât, şi atunci te face să-i spui absolut toate secretele. De obicei sunt trei: unul pune întrebări şi celălalt scrie, şi tot ce scrie, foaie după foaie, aruncă pe fereastra trenului într-un automobil care se ţine după tren şi în care apucă foile cel de-al treilea. Asta, ca să nu fie prinşi cu hârtie la ei.
808
TUDOR ARGHEZI
Veghind astfel noaptea, am mai băgat de seamă că deşi, de mai multe ori, nu vin în tren indivizi care nu au ce căuta în tren şi care cu toate acestea sunt de faţă în toate trenurile cu parlamentari, se ivesc lucruri foarte curioase. Pe neaşteptate, trenul o ia pe linia cealaltă: pentru ce? Sau scapără câte o scânteie roşie, sau una verde: pentru ce? Sau, după cum eram puternic încredinţat, se întoarce trenul cu totul, şi, mergând de-a-ndaratele, înaintează înainte. Când s-a petrecut această schimbare, nu ştiu. Mă dau la o parte ca să nu văd pe nimeni, şi totuşi lucrul s-a făcut. Totul trebuie să vină de la maşină si fochist. Am cerut guvernului să dea toţi fochiştii de pe linia noastră afară, şi el nu m-a înţeles. Nicăieri spionajul nu e mai harnic ca pe linia noastră, care-i o linie cu totul principală. Sunt sigur că şi şefii de gară dimpreună cu subalternii lor au fost cumpăraţi. Stai cu trenul într-o gară şi deodată auzi aşa, din senin, o bătaie ca de ceas: ţine! ţine! ţinc-ţinc! Să nu crezi ca am rămas în tren şi că nu m-am dus să văd. Dar poţi să afli ceva de la hoţii ăştia? Sunt pezevenchi. E o şcoală la Paris, unde numai escrocherii, semnale şi tot soiul de pungăşii se învaţa: crezi că merge ghilotina, la Paris, degeaba? Am spus-o, am repetat-o, dar cine să puie capăt odată acestei stări de lucruri, ca să răsuflăm şi noi liniştiţi şi liberi în ţara noastră?
Că se petrece ceva drăcesc în tot momentul, nu încape nici o îndoială. Cine le urzeşte şi le încurcă pe toate? Crezi tu că e lucru curat că atunci când mă întorc, în vagon, spre fereastra de afară, trenul merge într-o direcţie, şi că dacă mă uit spre fereastra coridorului, el merge în direcţia opusă? Asta, cel puţin, mi se întâmplă întodeauna, şi am simţit-o întâia oară ducându-mă, ştii, afară. Suindu-mă cu picioarele pe colacul de lemn, am văzut că trenul fuge deodată îndărăt. Când m-am dat jos, încingându-mi cureaua, trenul începuse să umble pe drumul cel bun. Şi de ce atâtea stăţii şi gări? Ca să aibă cei interesaţi răgazul să întoarcă trenul cum le-o plăcea.
PUBLICISTICĂ
809
Să nu te superi. Roşul de buze pe care trebuia să ţi-1 trimit, s-a topit pe sobă. Ca să nu-1 pierdem de tot, l-am mâncat cu linguriţa. Ce gust prost avea fără zahăr!
1927
ARS POETICA
Mi se părea că seria articolelor publicate în obiectul Cuvintelor mele potrivite a încetat. Am aşteptat-o să se curme, şi ori de câte ori era să am impresia că se isprăveşte, se isca o serie nouă. Poate sunt ameninţat să aştept câţiva ani şi încă o viaţă: sufletul cărţii mele - e de prisos modestia, căci nimic nu există pentru ca să se teamă - circulă, este viu şi nu mai poate fi ucis: el aparţine literaturii, ca şi cartea, cu izbutirile şi cu neizbutirile ei.
Dar am făgăduit că sleindu-se şirul articolelor - elogioase sau injurioase - voi publica şi eu, autorul, note la cuvintele mele. Le cunosc mai bine decât cititorii mei şi, fără vanitate, le explic...
Când am pornit să scriu, acum treizeci de ani, nu o făceam ca să satisfac vreodată pe altcineva decât personagiul simţului meu de ordine şi simetrie, rămas, trebuie să mărturisesc, nesatisfăcut. Puţinii mei prieteni, încă de atunci, îşi vor aduce aminte că-mi pusesem de gând, însă cu seriozitate, să scriu, până la patruzeci de ani, o carte. Nu m-am ţinut de cuvânt; am mai întârziat şapte. Sunt spini care se reproduc de zeci de mii de ani şi rodesc ghimpi exclusiv.
în treizeci de ani, câţi mi-au trebuit să scriu o carte, am scris o grămadă de alte cărţi. Cele mai multe au fost cu simplicitate expediate la ceruri cu colaci de fum. Trebuia să scriu. Mi-era foame, mi-era somn să scriu: mă odihneam, de
810
TUDOR ARGHEZI
o muncă zilnică, deseori foarte grea, în colaborare cu o putere de concentrare în răbdare şi efort agresivă. Cu sufletul furnicat de atomi imponderabili şi mistici, am luat parte la străduinţa cumplită de a ridica un sac cu plumb, până-n Tării, şi înlăuntrul lor de-a mă duce departe. Vroiam să sufăr, cu un temperament distinct care nu încheie alianţe cu nimeni, până la victorie totală sau prăbuşire.
N-am vizitat niciodată nici un literat. Când m-am ivit incidental printre scriitori, veneam cu totul din altă parte, din părţi în care nu pusese încă nici un scriitor calificat piciorul. Şi miroseam a sălbătecie, ca un lup intrat din eroare în cetate. Scriam fără să vreau să fiu ceea ce se numeşte un scriitor, lucrul acesta se simte clar din Cuvinte potrivite, care nu măgulesc falsificările intelectuale şi artistice ale nici unui gen de a mânji hârtia. Prietenul meu C. a publicat o poezie şi apoi câteva, în revistele lui, autorizat mai mult de prietenia decât de intenţiile autorului. Mi-era de tipografie, care-i o artă japoneză, aş putea zice silă, de vreme ce o vedem lucrând ca o maşină şi nu ca o instanţă.
în douăzeci şi patru de ore ajunsei scriitor. M-am luptat din răsputeri ca să dau înapoi: a fost cu neputinţă - m-a luat curentul şi vâlva m-a cuprins. Niciodată nu m-aş fi gândit să opresc asupra mea opinia literară, elogiul sau tăgada, admiraţia imperială sau contestarea valeţilor: aceste unităţi, aporturi şi infiltraţii erau, cum sunt şi astăzi, cu totul străine preocupărilor mele, adunate în singura pasiune, aceasta desfrânată, de a cânta pentru urechea mea şi pentru ţărână.
M-a nemulţumit în ceasul când am pornit să mă ţin de cuvinte, ca de nişte funigei şi să zbor cu ele, toată literatura ce se făcea şi care se făcuse, inexpresivă, moale, cu aderenţe mucilaginoase. îmi venise, nu ştiu de ce, nevoie de-a întări cuvintele şi de a îngropa în fiecare din ele o alică de plumb,
PUBLICISTICĂ
811
în jurul căreia să basculeze fix, ca figurinele de celuloid. Observasem că buruienile mele vulgare din fereastră nu mă plictisesc niciodată, că mi se păreau proaspete şi noi în fiecare zi, ca şi câinii şi mâţele cu care trăiam, pe când cărţile mele cele mai bune şi rezistente mă cam scârbeau. Oare cuvintele nu puteau fi noi ca pisicile şi ca iarba din ghiveci? Această obsesie niciodată nu m-a părăsit. Şi am umblat peste tot locul cu un gol şi cu o nevoie de a-1 împlini. Să mă păzească Dumnezeu, nu am căutat să fac literatură, dar am căutat cuvintele care sar şi frazele care umblă, de sine stătătoare. Nu ştiu, am sentimentul că încă nu le-am găsit şi probabil că nu le voi mai găsi. însă căutând cuvinte săritoare şi găsind puţine, am înlocuit natura lor printr-o natură de adaos şi m-am apucat să fac resorturi pentru cuvinte, ca să poată sări. Jucăria e de altfel lesnicioasă de fasonat: constrângi cuvântul să fie strivit între un arc şi un capac, şi când vrei să sară cuvântul dai drumul la capac, şi când vrei să stea încordat pui capacul la loc şi închizi cârligul. Atâta tot.
Recunosc că e un joc ridicul, care nu poate ispiti un om grav, şi jocul devine şi mai ridicul când voi mărturisi că-1 făceam cu convingere şi gravitate. Aş fi fost în stare să ucid pe omul care nu m-ar fi lăsat să mă joc noaptea cu resorturile şi cu maimuţele mele. Recenzenţii inteligenţi sau proşti care au judecat Cuvintele potrivite, au găsit că se petrece ceva neobişnuit în interiorul cuvintelor şi al stihurilor. Unii au crezut că surprind în ele o realitate care era o realitate a lor, alţii, cu naivităţi complicate, au crezut că descoperă micimi şi îngustimi, pe care eu nu le prevăzusem: sârme strâmbe pe dindărătul păpuşilor, greşeli de vopsea. Câteodată, şi destul de des, am strâmbat resorturile, într-adins, ca să le văd cum sar ele strâmbe, şi am lipit o pensulă cu chinoroz pe nasul cuvântului care mă necăjea. Faptul adevărat este că am răscolit cuvinte cu cuvintele mele potrivite, şi ele au dat de lucru belferilor loviţi de neputinţa de a se juca. în jucăriile mele am
812
TUDOR ARGHEZI
pus pe lângă resorturi şi câte o băşică, şi câteodată câte cinci, şase, şapte, opt băşici care ţipă odată toate, sau treptat, după cum se întâmplă să le strângi. Câte un cuvânt fuge ca o găină şi deodată se opreşte-n drum şi se întoarce cocoş. Câte un alt cuvânt răcneşte ca ologii în târguri, şi te supără, şi te pomeneşti ridicându-se din carul care duce ologul, o voce cu tonuri adânci — şi iar te superi, pentru că nu înţelegi. însă eu, care m-am jucat, ştiu şi mi-am făcut socoteli, că vâr într-o pagină de versuri, ca într-o colivie cu sârmele paralele, lucruri şi vieţuitoare care trebuie să se bată unele cu altele, să se extermine şi să se întovărăşească rar, la câte un ceas de universală hodină.
N-am făcut altceva nimic, m-am jucat.
Când cineva spune că aş fi un scriitor mare, mă înveselesc: cu atât de puţin lucru se face un mare scriitor? Şi când cineva mă piteşte în dosul lui, ca să fiu mai mic decât el şi mă asperjează cu tulumbele şi orificiile lui naturale, iar mă înveselesc: atâta lucru îl face să-l doară şi să capete cufureală, bietul om? Mă găsesc în mai bună tovărăşie cu viţeii mei, care n-au auzit că sunt scriitor şi nu au citit literatură, nici ca artişti, nici ca universitari: ei umblă şi sar, şi asta mă interesează de vreo treizeci de ani întregi. Scriitorii, melancolici, bolnavi de eu, cocoşaţi sau grandificaţi, nu ştiu să sară şi să danseze.
Şi, desigur, la bancul meu cu menghină mică, m-am nărăvit. Pe lângă cuvintele care sar m-au interesat tot atât cuvintele care se înţepenesc, care stau de tot, îngropate mult în pământ şi ridicate mult în văzduh: cuvintele stâncoase. Când nu le-am găsit, am luat cuvinte de celelalte şi le-am bătut un cui lung înlăuntru şi le-am lăsat aşa; şi acest cui e un cui care nu mai iese. Nu sunt vinovat. M-am jucat.
Apoi, evident, am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie: le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată şi le-am infectat pe unele complet; şi cum de la ele la azur e o distanţă directă, o corespondenţă, am făcut
PUBLICISTICĂ
813
pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare sau străvezii şi am silit să intre în lumina lor eterogenul, ca într-o vitrină de optician ambulant.
Mai pe scurt, m-a posedat intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau muşchiulate şi cu păr de animal. Toată viaţa am avut idealul să fac o fabrică de jucării şi, lipsindu-mi instalaţiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin şi mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul vagabund al cuvintelor date.
Iată aproape toate reţetele mele. Dacă cineva continuă să se mai schilodească, umblând cu gâtul strâmb după cuvintele mele, vie-i inima la loc; apuce-se şi el să se joace, şi dacă mai are nevoie de reţete, să mi le ceară: le dau bucuros, după cum le-am aflat.
însă toată jucăria are un înţeles. E nevoie să te joci de mic şi să adaptezi o viaţă şi o nefericire pe statul mic al jucăriei. Meşteşugul ăsta pueril nu-1 poate duce la capăt un individ pripit pentru o profesiune respectabilă sau bine plătită, decorat şi sociabil. Oamenii definiţi socialmente, oricât ar dori-o, nu pot face jucării, după ce şi-au deprins pipăitul, căpăţâna şi fesele cu un contact stabil. Căci şi jucăriile au drama lor, călugăria lor, fecioria lor, care nu se potrivesc cu meşteşugurile nici unui parvenitism. în treizeci de ani, eu am făcut o carte, şi am văzut toţi oamenii de-o vârstă cu mine trecând înaintea mea, şi am acceptat...
Dacă mărgelele şi jucăriile mele sunt date pierzaniei, ceea ce nu cred, din pricina cantităţilor de viaţă, de sănătate şi de timp cristalizate în substanţa lor, eu unul nu mă îngrozesc: mă joc înainte. Dar dacă sunt destinate să dureze, ceea ce mă tem că mi se pare, nemijlocit ele vor dura, solidare cu limba din care le-am smuls şi în care le-am reintercalat.
1927
814
TUDOR ARGHEZI
MOARTEA LUI ION BRĂTIANU
Moartea lui Ion Brătianu, evenimentul dominant al toamnei, nu a fost alternat în simetria lui expresivă decât de spectacolul înmormântării. De-a lungul drumului negru, între Bucureşti şi Florica, ţărănimea, informată de instinct şi turburată de intuiţii, a întâmpinat carul purtător al unor oseminte ce nu vor fî sfărâmate de timpuri, cu o spontaneitate de reflux oprit în loc. Liniştea de pământ a plugarului, cernit în albul, deopotrivă şi al jalei şi al bucuriilor lui măsurate, a întrecut în toate accentele împrejurării, darul de gândire şi elocinţă al lacrimilor scrise şi grăite.
Pe racla primului ministru al istoriei contemporane presa a grămădit banale şi inferior convenţionale coroane de flori de hârtie. Reputaţii meşteri ai foilor tipărite zilnic şi săptămânal, maimuţoi de atitudini şi flaşnetari de vocabulare, au trecut penibil examenul confruntării cu un moment controlat, incapabili să escorteze trecerea din viaţă în nuanţele eternităţii, cu marşul funebru al unei orchestre de intelect. O literatură de mediocritate compactă şi densă, zboruri de purici şi lăcuste mici, au trădat, vreme de o săptămână, nivelul de curbe plate, la care se poate ridica inteligenţa lor sintetică şi punctul unde se opreşte frântă suliţa lor, aleasă din solniţa cu scobitorile de dinţi.
Cât priveşte oratoria, care îndeobşte sădeşte cei dintâi cedri şi molifţi la căpătâiul oamenilor îngropaţi în cenuşile mari ale veacului, ei nu i-a lipsit, pe lângă un elementar talent şi o cursivă măcar însufleţire, nici reprezentanţa grotescului patetic. Un fost coleg, dacă se poate spune fără o amărăciune şi fără un surâs, al lui Ion Brătianu, un fost ministru al lui, un acrobat al fuduliei şi al înfumurării de sine, a recurs la o imagine de remarcabilă senilitate verboasă, comparându-1 pe improvizatorul lui cu o pâlnie, nici mai mult nici mai puţin.
PUBLICISTICĂ
815
Acest fost ministru, al cărui chibrit cerebral se toceşte la frecare, ca să scapere asemenea scânteieri, a putut să împărăţească peste pravili şi să fie păstrătorul un timp al Sigiliilor domneşti!
1927
ISER
Pe când oraşul arbora pretutindeni salcia steagurilor negre, pensula, fără să ştie, compensa, prin coincidenţă, absenţa personalităţii din manifestările verbale şi literare la catafalc, cu o expoziţie de pictură. Treptat mai accesibilă şi mai descifrată, în continuă primenire şi renovare, vigoarea multiplă, cu suavităţi contradictorii şi variate, ale iconarului de materialităţi transcedente în pictura românească, fulgeră lung în vreo sută şi cincizeci de tablouri. Parcă nici nu ai vroi să ştii că-1 cunoşti şi să strângi mâna de plumb a vechiului bun camarad, în promoţia căruia, anterioară marelui război, se găsesc aproape atâtea sigure valori ale victoriilor culturii româneşti. Iser stă şi mai tânăr şi mai vioi şi mai puternic, şi astăzi, în prima linie a răzvrătirii pentru Dumnezeu şi geniu, pornită acum douăzeci de ani din întuneric, şi izbuteşte, ca şi atunci, să adune alte lumini şi să le ţie pe cele vechi recente, în cuprinsul marilor lui ferestre.
Există o competinţă tehnică profesională, pe baza căreia un tablou, ca şi o poezie, analogia directă a tabloului, poate să fie convertit în tocătură, ciupită în dumicaţi gingaşi, pe dimensiunea ciocului şi guşii puiului de găină, bolnav de holera vânturilor dezlănţuite din neant. Un artist cată să fie înţeles, adică explicat şi devenit digest; din carnea zimbrului se pot învârti perişoare.
816
TUDOR ARGHEZI
Competinţa presimţirii şi a zgomotului interior de torente adânci depărtate este alta şi, fără să le explice, le afirmă - şi sunt. Nu aş voi să aproprii pe Iser atât de mult de mine încât să nu-1 mai văd şi să treacă prin substanţa mea şi să-l simt călătorind în urma înţelesului meu, ca o sărbătoare ce mi-a trecut pe deasupra, dincolo de gramatica mea. Analiza, critica profesională ascunde, de cele mai mult ori, nu o nevoie sacră de desfătare, ci conştiinţa imposibilităţii de a se naşte stele în vecinătatea ta, pe coteţul tău, necazul că în seminţele tale nu s-a strecurat nici un diamant şi că sticla cu care te îneci este o sfărâmătură de ţeavă de sifon. Competinţe meschine şi darnice competinţe.
în afară de orice alte calificări, se cunoaşte un soi de-a fi, mi-aş permite să zic lichea, al artistului şi al cărturarului; lichea faţă de sine, lichea faţă de Spiritul Sfânt, lichea faţă de bibliotecă şi de călimări. Geniul lichelei, cel mai abundent, se iveşte şi în culoare, ca şi în idee - licheaua din eternitate şi necesităţi. Lângă pictura lui şi în pictura lui, Iser, masiv, categoric, exclusivist şi tenace, şi mut, poartă harul profetic al atitudinii egale şi al probităţii bărbăteşti. El nu a luat niciodată numele lui Dumnezeu în deşert şi nu s-a jucat cu chemarea lui.
1927
KREISLER
A trecut prin Bucureşti şi o vioară. Două seri, Kreisler a cântat la Ateneu, împărechind demenţa mistică a sunetului cu o întâlnire de corzi dureros cerească. Acest artist poate isca şi noi străluciri şi pauze, prin care atingi cu un instinct halucinat mâna imaterială a urzitorului de umbră. înainte încă de-a fi
PUBLICISTICĂ
817
fost prinsă subt tăişul arcuşului, alăuta a ţipat şi a plâns. Parcă muzica lui Kreisler vine de mai sus de vioară şi dintr-altă parte şi parcă ecoul se iveşte înaintea vocii care l-a chemat. El cântă pe o vioară tăcută şi cineva îi răspunde: un infinit ventriloc... Vioara lui desfrunzeşte, scutură parcul nostru, închis între zidurile cerului, îl reconstituie, reînfloreşte. E aproape timpul întâlnit cu lumina, în adâncul unui lac obscur, păzit pe margini de plopi şi centauri neliniştiţi.
într-o poveste, copiii unui sat întreg se ţin după o vioară care i-a fermecat şi vioristul intră cu ei cântând, în fundul apelor, unde-i îneacă. Publicul nu s-a putut despărţi, decât violentat de o definitivă fugă a meşterului, de vioara lui Kreisler. O mie de ascultători aşteptau în picioare reapariţia viorii, pentru o nouă bucată suplimentară, afară din program. O mie de oameni gemeau când maestrul saluta de plecare. Nu am văzut un auditoriu mai hipnotizat şi mai ieşit din fire, la nici un muzicant, niciodată. între vioara şi arcuşul lui Kreisler se chinuia sufletul în întregime, prins acolo, amalgamat. Am auzit strigăte de bravo! cu accentul: mor! şi cu semnificarea: nu mă lăsa singur! Când vioara lui Kreisler a tăcut, ascultătorii, pribegi şi cu aripile pierdute ca nişte locuitori de două ore ai unui Paradis dizolvat, au apucat fiecare încotro, debilitaţi pe câte o galerie a imensei singurătăţi, într-adevăr.
Critica profesională, care îşi întreţine inspiraţia cu superlative şi diminutive şi concepe artele ca nişte circuri cu hipodrom şi echivalenţa talentului cu un salariu, ne vorbeşte de un Kreisler mai mare, mai liniştit, mai valoros decât el însuşi în prezent. Probabil că e vorba de-o amăgire şi de o instabilitate în timp a unui auz literarizat. Dacă o cochetărie a lichelismului sensibilităţii consistă în a tăgădui ceea ce ai descoperit întâia oară, aceeaşi cochetărie îţi impune să-ţi pară mai slab decât în trecut, ceea ce se repetă. Este şi asta o literatură şi nu cea mai puţin reprezentată; o întreagă categorie de agenţi de-a zecea
818
TUDOR ARGHEZI
mână de expediţii literare în provincii, vegetează în cimitirul acestui criteriu.
1927
OUL
Puica e o găină moţată, strânsă cochet într-un tricou de lână pestriţ şi pripăşită în apartamentul nostru, ca un papagal. Persoană inteligentă, ea şi-a schimbat obiceiurile rustice numaidecât; nu se mai culcă cu găinile şi primeşte confortul electricităţii ca un obiect de primă necesitate.
De câte ori se aprinde, sucind un resort, lampa electrică din camera ei de culcare, baia, Puica procedează ca şi cum becul de o jumătate de watt şi o sută de lumini îi face parte din psihologie, de cel puţin cincizeci de ani. Trezită brusc din somnu-i suspendat pe un robinet, se şi hotărăşte brusc, fără o secundă de ezitare. Ciocul ei, pus imediat în funcţiune, aleargă după gângănii, lovind în zece părţi deodată în beton, ca un trident, mâncând metodic, lovită şi îngurgitată în acelaşi timp, substanţa unică a numeroaselor specii de gândaci. Şvabul negru, lustruit cu lacuri japoneze şi purtătorul unei pilule pe coadă, este desfundat din goană, ca un tub de pastă de dinţi şi făcut nevăzut. Conţinutul de cadaif al tovarăşului mai blond, lunguieţ şi uscăţiv, dispare ca un bob de fistic. Lipsită de preferinţe şi de gradaţia gustului, care multiplică pe lista restaurantelor şi variază bucătăria europeană, de la gâturile de raci, prepeliţe, melci şi pui până la coacăză şi struguri, Puica devoră cu apetit egal şi excitat în permanenţă, toată zoologia fără oase, a zămislirilor inferioare, de mare tiraj, care au învăţat să recunoască în noul personaj din casa noastră un adversar integral.
PUBLICISTICĂ
819
Principiile ereditare, obţinute din practica generaţiilor succesive, au devenit inadaptabile, şi inutile. Imobilizarea pe părete lângă perdele, menită să exploateze confuzia, nu mai prinde. Atitudinea morţii, a libărcii, deghizată în cadavru mincinos, a fost părăsită. Fuga e de prisos. Ascunzişul este violentat. Târnăcopul de os al Puicii cercetează crăpăturile, scotoceşte pervazele, răstorană, străbate obscurităţile cu o ferocitate tehnică de burghiu cu motor.
Idile spurcate s-au improvizat prin unghere, încurajate de o natură pervertită, pentru a dezgusta pe om de geniul covârşitor al creaţiunii; din bărbat şi femeie, Puica face un singur hap. în umbra măturii în repaos s-au adunat bivoliţele şi prelaţii gândăcăriei în conclav, în veştminte noi de mohair: Puica le mulge de lapte covăsit. Inocenţii din beciuri nu opun nici în intenţii o rezistenţă: albi pe pântec, prevăzuţi cu picioare scurte artificiale şi cenuşii pe spinări, ei se supun, ovali şi gheboşi anahoreţi ai umezelii, ca o mâncare de mai înainte fiartă. Ca şi cum ar atinge cu vitriol, ciocul dizolvă instantaneu făptura infectă, ochită cu capul pieziş.
în cincisprezece minute, Puica a desfiinţat şi înghiţit un univers; apoi, se îmbată cu apă dintr-un blid. Am numărat de câte ori îşi înmoaie peniţa în călimarul cu două molecule de hidrogen şi una de oxigen. Miniaturala şi delicata adăpare a găinii cere între cincisprezece şi douăzeci şi cinci gustări: la cinci secunde o picătură, luată cu ciocul şi pornită pe înghiţitoare, cu faţa către răsărit.
întâi sfioasă, Puica a intrat în apartamentul nostru pe sala lungă, contemplând chiorâş mobilierul şi apreciind deosebirile dintre odăi. Mirarea ei pare să fi culminat în bibliotecă, unde uniformitatea cărţilor, expuse dinspre cotoare, a turburat-o. Puica era să scape pe geam, interval asemănător cu o intrare de coteţ în eterna clădire avicolă şi agricolă a lui Dumnezeu.
820
TUDOR ARGHEZI
Pe marginea ferestrei, unde am prins-o, s-a codit în faţa azurului, pe care l-a văzut atunci întâi, cu o emoţie fotografică, însă dovada culturală despre ceea ce crede în capu-i cu creastă de gumă roşie despre autori, a fost un găinaţ bine conformat, depus în urma unui compliment, pe covor.
Mai târziu, apartamentul îi aparţinea Puicii moţate, escortată de copii, din odaie în odaie, unul pe brânci şi celălalt pe cal, cu trâmbiţa la gură. Dinaintea oglinzilor de la dulapuri, Puica îşi făcea toaleta subt aripi, nervoasă ca o cocoană nudă pe marginea unui lac luminat. Când o amăgea sideful unui nasture de mânuşă cusut la Paris, ea îl înghiţea ca pe un gândac. Pe ştofa canapalei număra motivele decorative ca o ţesătoare şi ciugulea un ciucure zvelt şi umflat, cu reminiscenţe despre cocoş.
Prietenia de văduvă solitară a Puicii era alintată mai ales de câinele Lascu, subt cuptorul bucătăriei. Ia apropierea Puicii, el se răsturna pe spate lasciv şi amoros indicând o stare sufletească prin zâmbetul buzelor lenevite. Aşezată pe pieptul proeminent al câinelui, Puica dumica puricii lui, ca vulturul lui Prometeu. Puricarea putea să dureze câte două ore şi câinele încerca, odată cu pişcătura uşoară a găinii, voluptatea de a se simţi liber de actul perseverent al celui mai agil inamic, pentru potolirea căruia el trebuia să se strămute, şi să se supere, să se obosească, rezimându-se energic pe labele din faţă şi înşfăcându-şi spinarea între măsele, ca să o toace cu dinţii, de-a lungul, mărunt. Câteodată, nimerit într-un punct nepermis, Lascu sărea în picioare de subt găină, se da înapoi şi lătratul lui injurios conţinea un şir de imputări şi observaţii fireşti. Dar înţelegând că nu fusese decât o eroare, el se întorcea la cuptor, se culca. Puica se reinstala pe abdomen şi plivitul neghinei cu arcuri reîncepea în holda floacelor puricate.
într-o duminică, în culcuş, Puica a făcut un ou, pe care câinele l-a lătrat, nehotărât cui să-l atribuiască. Un ou frumos,
PUBLICISTICĂ
821
trandafiriu, construit cu tencuială fragilă de pergament ermetic, ambalaj ideal al unei linguri de gălbenuş cu două de albuş. Ca o statuetă, oul Puicii a trecut din mână în mână, diafan şi cald. în interiorul lui se găseau inteligenţa şi sănătatea copiilor, distilată din purici şi gândaci. Fermecaţi de frumuseţea oului, nu ne-am putut opri totuşi întâi o scârbă violentă, care a slăbit treptat, uzată de judecăţi şi comparaţii.
Familia noastră dăduse naştere unui arhitect, unui medic şi unui filosof: nici unul dintr-înşii nu făcuseră încă oul găinii. De aceea, respectul nostru unanim fu consacrat găinii, după care ocupa locul al doilea în stima noastră, Baba Maria, care ştia să caute găina de ouă...
1927
1928
DE SFÂNTUL VASILE
Nu am putut părăsi, dragă Nevastă, Capitala: Capitala, Nevasta şi Statul aşa se scriu, cu literă mare. Am stat de Crăciun câteva zile pe peron, ca să plece vreun tren, şi nici unul nu s-a urnit. M-a costat o avere de câte ori am dus lucrurile de la hotel la gară şi înapoi.
-	Tot nu a plecat trenul, domnule deputat? mă întreba portarul.
-	Tot nu a plecat...
-	O să petreceţi Sfintele Sărbători cu noi, domnule deputat.
-	Ba pe dracu! răspundeam supărat.
Şi tocmai cum cobise portarul s-a întâmplat.
De Crăciun, Statul ne-a dat parale şi zahăr. Am luat cu mine trei lăzi cu zahăr cubic şi un ghiozdan cu bani.
Dar de ce să n-aibă numai majoritatea zahăr, de ce să-i dea zahăr şi opoziţiei, care n-a fost de faţă la votarea legilor şi la discursul şefului nostru? în loc de trei lăzi, aş fi adus acasă cinci. Am întrebat, curios şi revoltat, dar nu am primit satisfacţie. Şi nici nu e de înţeles mare lucru, în nebunia în care trăim. Poftim! te cerţi cu ei până în noaptea de Moş Ajun, îţi pun beţe în roată, îţi amărăsc viaţa parlamentară şi, în loc să-i trimiţi la poliţie să mănânce bătaie, îi îndulceşti cu zahăr. Ce-o să zică
PUBLICISTICĂ
823
adversarul când vede că-1 pui la parte cu majoritatea? Nu este dovadă de slăbiciune? O să creadă că-ţi este frică de el şi, vezi, asta nu este adevărat: suntem tari, şi un guvern tare nu ar trebui să plătească nici diurnele la timp. „A! vrei să încasezi? Bine, mai treci după sărbători. Să mai vedem cum te mai porţi.“
Aş fi luat şi făină, dar nu se dă - şi niţel unt. Bine că nu s-a dat, că aş fi rămas cu mărfurile acrite.
Noutăţile nici de astă dată nu-mi lipsesc. Din ce în ce mă încredinţez mai mult că locuitorii din Capitală sunt nişte stricaţi. Ei cumpără şi bălăriile, pe care noi le aruncăm, şi dau banii şi pe vâsc. N-am ştiut, că aduceam vreo câteva vagoane. Mă uitam în piaţă şi mă cruceam cum se vindea buruiana, ca pâinea caldă: ştii că Parlamentul e în Piaţa Mare şi, ducându-ne la şedinţă, treceam prin varză şi postârnac. Dar păpuşile! Toată lumea cumpără păpuşi. De când nu mai fac copii, cucoanele se mângâie de sărbători cu lepădături mici, de cârpă şi vopsea, de câte patru săptămâni, de câte două şi trei luni. Mă gândesc dacă la anul nu putem vinde şi noi cu folos cocenii pentru boieri, a douăzeci lei bucata, unşi cu puţină baligă la vârf. Căci, de altfel, e o mare dragoste de ţărănie în Capitală, şi mai ales de lucrurile ţărăneşti. Trei ştiuleţi încrucişaţi şi legaţi cu un mănunchi de papură şi fân, puşi pe un părete de mătase japoneză, se cheamă artă naţională. O bucată de cioarec din moalele spatelui, care se găseşte întreagă în orice nădrag aruncat, stă într-un dulap de sticlă lângă un elefant de fildeş, şi păstrează în sufletul boierilor de neam dragostea de moşie. O troacă de porci, alături de o cofă spartă şi de patru străchini dogite, se vând laolaltă cu covoarele de Persia, în cele mai fine prăvălii, ca nişte giuvaericale. Lucrurile noi plac mai puţin şi nu au căutare; se cer însă mult vechiturile foarte întrebuinţate, care poartă urme de ciorbă, de mămăligă, pete cu miros, începuturi de putregai, mai cu seamă dacă se poate anina de ele o povestire, un haiduc, o călugăriţă. Cucoanele
824
TUDOR ARGHEZI
fericite din Capitală ţin să-şi arate inima lor cea bună şi milostivă pentru naţie, păstrând în cui batista unei fete trântită în porumb, şi care a îmbătrânit plângându-şi lacrimile în bumbacul ei cu alesături, până la moarte. Asta se cheamă dor şi merge de minune, dragă Nevastă, cu danţurile harapilor americani, jucate în toate casele serioase.
Cucoana unui domn ministru, care a făcut mult pentru ţară, cu toate că opoziţia, în reaua ei credinţă şi în marea ei neobrăzare, spune că ar fi un dobitoc, m-a învăţat într-o seară, şi pe mine, unul din danţurile la modă. îl fac dimineaţa la oglinda dulapului, ca să nu-1 uit şi ca să te învăţ şi pe tine să-l deprinzi. Ai văzut cum freacă spoitorii, intrând cu picioarele în tingire şi învârtindu-le pe loc? Numai că trebuie să te freci de podină cu vârful picioarelor încălţate. Gramofonul cântă: cucoanele şi domnii se mişcă scurt pe tălpi, câte puţin spre dreapta şi câte puţin spre stânga, repede şi mereu. în lumea bună asta poartă numele de „ceai“. Ceaiul nu-1 mai beau decât chinezii: boierii îl dansează.
Fără tine şi fără politică, de sărbători mi s-a urât. A treia zi de Crăciun, m-a apucat neastâmpărul de colindeţ şi pluguşor şi m-am ţinut două nopţi cu un bici, trosnind şi pocnind, după nişte alegători. Când ziceau colindătorii:
„Mânaţi, măi, hăi, hăi!“
îmi venea să plâng, cu gândul la cârnaţii noştri din pod.
Ca să-mi astâmpăr inima de tot, m-am pregătit însă de Sântu Vasile şi mi-am făcut o vasilcă. Am cumpărat o jumătate de căpăţână de scroafă afumată, şi zugrăvind-o pe la ochi şi grumaz cu mărgele, am culcat-o pe o perină mică de la hotel, am învelit-o cu un peşchir şi, în straiele de acasă, ieşind pe din dos, am umblat prin Capitală, azvârlind cu orzoaică în oameni, dezvelind vasilca şi făcând urările de Anul Nou. Nu m-am mai simţit atât de mulţumit de când m-am înscris în
PUBLICISTICĂ
825
partid şi de când lucrez la interesele mari ale Statului. îl chioram cu orz pe cine-mi ieşea înainte, dam cu orz în prăvălii - şi m-am ales şi cu ceva gologani, care, puşi peste diurnă, prind omului bine.
O singură greşeală făcui, că am uitat şi m-am întors la hotel cu vasilca. Eram puţintel cu chef, şi am aruncat cu orz în portari, am scos din buzunare seminţe de dovleac şi le-am dat să ronţăie şi ei. Lucrul s-a şi cunoscut numaidecât în ce priveşte mandatul de deputat, căci a doua zi toţi servitorii mi-au zis pe nume. Gheorghe şi portarul de zi au venit la mine în odaie cu un cinzec de ţuică şi două ciocane, ca să ne cinstim.
La mulţi ani, cu noroc şi sănătate! De Bobotează viu.
1928
STRIGOIUL
-	Eu o să vă povestesc un alt caz de stare psihologică, mult mai interesant, spuse doctorul.
Aveam în tratamentul meu un bolnav, pe care, aparent, familia mi-1 adusese ca să-l caut de o boală de piele. Bolnavii atinşi într-unul din punctele de umbră ale insului lor abstract au întodeauna conştiinţa imprecisă a morbului mistic care circulă prin întunericul lor, sunt foarte impresionabili şi bănuitori şi eşti silit, ca să-i poţi observa exact şi eventual ca să-i poţi ajuta, la înconjurarea strategică a maladiei adevărate, concentrând atenţiunea bolnavului la o periferie patologică opusă. Adevărul, chiar la oamenii presupuşi normali, trebuie legat la ochi cu o iluzie deasă.
După ce l-am convins că suferă de o mâncărime a grumazului şi a bărbiei, obţinută imediat prin sugestiune şi că pricina mâncărimei este de căutat în starea sângelui prea
826
TUDOR ARGHEZI
unsuros şi încărcat, am lipit definitiv bolnavul, ca o muscă, de această preocupare, suficient încleită cu amăgiri, şi fixat aşa, l-am examinat de aproape, ca pe un motor deschis. Care era însă boala reală a clientului meu? O să vă apropii de ipoteza ei, citându-vă exemple din fabula lui interioară.
Dacă îl invitai la masă, trebuia să-l iei de braţ, şi să-l duci la restaurant imediat, fără moment următor. O invitaţie pentru a doua zi intra pe galeriile unei memorii capricioase, care răspundeau parţial în vidul absolut şi apărea din nou, modificată. Este ca şi cum ai fi aruncat pe fereastra unui apartament, dinafară înăuntru, o minge de gumă, care după ce ar fi sărit din odaie în odaie, timp de câteva minute, ar fi ieşit pe altă fereastră şi ar fi zburat, transformată în papagal. Ceea ce nu se poate în domeniul material, se petrece elementar de simplu în imperiul psihologiei, transmutările de substanţă sunt banal de frecvente, cauciucul devine pasăre cu aceeaşi rapiditate ca ideea obsesie şi ca obsesia teroare.
Poftit la masă pentru a doua zi la prânz, bolnavul meu se pregătea sufleteşte, să participe efectiv. Peste un ceas el îşi mai aducea aminte că cineva i-a spus ceva, ceva pe care îl însemnase în carnetul de buzunar. Scotea carnetul, plin de însemnări, cu succesiunea absentă şi le citea pe toate, căutând să-i atribuie ceva din ele, împrejurării. Dar nu mai ştia numele celui care îi spusese ceva. îl căuta zadarnic în imaginile ochiului şi în schemele memoriei. Recita o sută, două sute de nume, căutând o asemănare în ureche, cu numele persoanei care îl invitase la masă. Această persoană se chema Dubois, el era sigur peste două ore că vorbise cu Dupont. Ce-i spusese însă Dupont, care avea bolnavul conştiinţa că-i spusese ceva deosebit? M-am prostit! îşi zicea el, lovindu-se în frunte, iluminat. Ce naiba! să uit atâta lucru? Şi-l comunică repede nevestei:
—	Nu-mi spuseşi acum că Dupont încarcă un vagon de hârtie sugătoare la Marsilia?
PUBLICISTICĂ
827
-	Care Dupont?
-	E adevărat, confirmă bolnavul, care Dupont? Uite, un Dupont oarecare... Stai să mă gândesc... Ştii ce? nu-1 cheamă Dupont.
-	Şi zici că s-a dus la Marsilia?
-	Cine ţi-a spus că se duce la Marsilia? Ţi-am spus că vine de la Dunkerque.
-	Nu-mi spuseşi acum că Dupont încarcă un vagon de hârtie sugătoare la Marsilia?
-	Hârtie sugătoare? Nu ţi se pare o marfă curioasă? răspundea bolnavul.
-	Ba tocmai că mi s-a părut.
-	Ţi-oi fi spus poate că e vorba de un vagon de cărticele Job. Ştiind că şi foiţa de ţigare suge, ai dedus, cum e natural, că Dupont încarcă la Dunkerque hârtie sugătoare. Pare mai verosimil.
Ce se întâmplase? zise doctorul. Bolnavul meu suferea de ceea ce se numeşte la Nancy, unde toată lumea face psihopatie, ca locuitorii cantonului de Neuchâtel ceasornicărie, „facultatea emigrărilor de metempsihoză“. El cercetase carnetul şi Dubois devenise Dupont, eclipsat de o reclamă cu litere roşii în josul paginilor din agendă: într-adevăr, carnetul de buzunar era distribuit gratuit clientelei de către un mare negustor de vinuri din sud, de lângă Grasse, patria parfumelor, un anume Dupont fils, proprietarul domeniului viticol „Les Acacias“. Cât priveşte noţiunea hârtiei, ea se agăţase de atenţia bolnavului meu printr-un fenomen, prin „onomatopee substanţială“: foile carnetului erau de hârtie şi, într-adevăr, dispuneau de facultatea comună tuturor hârtiilor neîncleite, de-a suge. Negustorul presupunea că toată lumea îşi face notiţele în carnet cu creionul şi nu cu peniţa înmuiată în cerneală sau cuprinzând cerneala pe dedesubt, în interior.
828
TUDOR ARGHEZI
Dar s-a mai produs un fenomen, tot din ordinul psihopatiei, în timpul dialogului urmat între bolnav şi soţie: bolnavul nu-şi aducea aminte, de la o replică la alta, de materialul replicii precedente, Marsilia devenea Dunkerque, Dupont se evapora totalmente, până la a pune pe bolnav în poziţia de a-1 numi chiar Jacques sau Robert, la rigoare, Dupont nu se mai ducea la Marsilia ci venea de la Dunkerque, iar hârtia sugătoare apărea subt specia foiţei de ţigare. Este cunoscutul „zigzag concentric al personalităţii“, studiat de toate şcolile de psihopatie, de la astrologi până la Liebault.
Pot să vă dau şi alte exemple de migraţiune metempsihică, la bolnavul meu. într-o seară i-a comunicat soţiei lui că neavând chibriturile în biurou şi ca să nu o deştepte, trecând prin dormitorul ei, a preferat să iasă pe fereastră, şi să-şi aprindă pipa de la felinar - fapt absolut fals, pentru că bolnavul nu numai că nu prezintă nici o leziune a capului cum s-ar fi produs neapărat dacă sărea pe fereastră, situată la etajul al patrulea, dar nici nu fuma tutun. Conţinutul real al epizodului era cu totul altul: se ivise luna în dreptul ferestrei şi bătea orologiul de la Facultatea de Teologie; ba mi se pare că luna nici nu se ivise în seara aceea ci cu o săptămână înainte, şi nu în fereastra etajului al patrulea ci în lucarna de la pod. Vedeţi că toată construcţia era fundamental falsificată, evident automatic, cu sinceritate, dat fiind că orice bolnav este sincer în manifestările lui.
Ziua namiaza mare, cu alt prilej, a pretins că scoborând scara s-a întâlnit cu doamna Berta, portăriţa, care i-ar fi reproşat că lasă robinetele fără garnituri, pierzându-se o mare cantitate de apă săptămânal prin picăturile parazitare. în realitate, nu la scoborâre ci la urcare se întâlnise, şi nu cu doamna Berta ci cu mătura ei cu coadă, pusă într-un colţ cu părul în sus şi că el, bolnavul, salutase mătura trecând pe lângă părete. De robinetele de apă nu-i vorbise nimeni nicicând. însă o
PUBLICISTICĂ
829
realitate s-a putut descoperi şi în această emigrare de ordinul al doilea, adică mai alăturată de un eveniment rectilin; trecând cu capul gol pe subt o streaşină şi fiind, cum se zice de vulg, chel, o picătură de apă l-a izbit cu diferenţa ei de temperatură în creştet şi s-a pierdut în neant, nefolosită de nimeni, nici de natură nici de industrie.
Zadarnic aş înmulţi pildele, răul bolnavului meu l-aţi prins. Clientul meu se afla în starea unei cărţi de medicină cu cotoarele destrămate şi cu foile desfăcute, sau, mai exact, în starea unei perini cu faţa rară prin care se strecoară fulgii, insinuându-se prin propulsie singuratecă şi osmoză.
După ce am circumscris strict maladia, am început tratamentul. I-am declarat întâi bolnavului, privindu-1 la rădăcina nasului fix:
-	Dumneata nu ai o boală de piele ci o boală de intelect. Cauza finală nu o pot încă hotărî: o deviaţiune curabilă sau un ramolisment definitiv.
Am procedat prin intimidare, strângând chestiunea la cazul Dubois. Determinarea sentimentului spaimei face de multe ori minuni; de aceea, în institutele de alienaţie mintală, bolnavii sunt snopiţi în bătaie şi vindecaţi. Nu m-am mişcat din cazul Dubois o lună, pironindu-1 pe bolnav în analizarea lui minuţioasă. Dubois-Dupont, Marsilia-Dunkerque, invitaţia la masă uitată şi ospăţul schimbat în hârtie sugătoare şi Job. L-am pironit în acest unic caz, tratându-i, ca să zic aşa, deocamdată un singur deget al sufletului, invadat de puroi, într-o lună de zile, am curăţit unghia şi am vindecat primele două falange. Păcat că bolnavul nu a perseverat. După treizeci şi două de zile de tratament psihiatric, i-a venit bolnavului o idee precisă, în care a perseverat: s-a sinucis cu revolverul. Păcat.
Să vă explic, încheie doctorul, probabilitatea sinuciderii lui. Bolnavul era un vânător pasionat şi un moment şi-a închipuit
830
TUDOR ARGHEZI
că este un om de paie, un strigoi de zdrenţe, din aceia care sunt ridicaţi în prăjini şi lăsaţi să-i bată şi să-i animeze vântul, pentru a speria corbii. El s-a crezut un strigoi şi poate că s-a crezut şi un corb, aşezat pe braţele lui crucificate. Şi a tras în corb şi în strigoi. Şi a căzut.
1928
VARIAŢII
Un confrate, simpatic şi contradictoriu, devotat al seriei literare banale şi religios cu produsele indiferente, iscălea de Crăciun, încă în 1927, descoperirea ce-o făcuse, că scriitorul nici nu mai trebuie să scrie. Este de ajuns să verbalizeze şi să dea la tipar. O veche prostie agasantă obseda pe timpuri poeţii că a seri însemnează a seri frumos. Nu este nevoie. Preferinţele ne comandă să scrim urât şi chiar să nu mai scrim deloc. Câtă uşurare aduce într-adevăr, pentru toată lumea, acest îndemn de mare democraţie. Căci scriitorul vremii scriind, vorba ceea, creează. Totul este să înlocuieşti o acurateţă precisă şi un talent, cu o facilitate obscură, şi să devii dintr-o dată vast şi creator.
Un cocoşat ar deschide o şcoală de educaţie fizică şi ar constata că omului îi stă admirabil o raniţă fiziologică în spinare. Insul drept şi armonios este o eroare. Adamul cel adevărat era strâmb din coloana vertebrală şi Eva când alerga printre nimfe braţele îi atârnau târâş pe pământ, din pricina estetică a umerilor, situaţi, în secolul Edenului, la nivelul şezutului actual. Nu numai scriitorul are dreptul să nu scrie şi trebuie silit de spiritul creator ce-1 munceşte să încâlcească şi să umble de colo-colo, împrejurul lui însuşi, ca un beţiv ce-şi caută pălăria, fără să ştie că o are pe cap. Nici pictorul nu trebuie să picteze, nici cântăreţul să cânte. Să tot cânţi o viaţă
PUBLICISTICA
831
întreagă e indigest; apucă-te şi creează. Dacă cineva te va huidui din sală, opreşte-1 şi spune-i: eu nu cânt, eu zămislesc.
Să ne verificăm puţin uneltele şi vocabularul tehnic. Scriitorii scriu pur şi simplu, meşteşugul lor strict se mărgineşte la cuvinte, servit de o sculă niţeluş mai mare decât cârligul brodistei. Materialul indică funcţiunea. în interiorul exclusiv al acestui material se petrece tot meşteşugul. Evident, scriitorul este adeseori supărat pe acul lui minuscul şi ar vrea să-i acorde noi îndeletniciri, dar se întoarce la condei şi la cuvinte, ca să le înţeleagă mai bine, sau se lasă de ele. Nu face aşa, nici una nici alta? el cade în artificial şi hibrid - şi în loc de-a seri... face literatură. Literatura este faza cea mai proastă a oricărui meşteşug - şi a literaturii.
Era un profesor de literatură, pentru că vorbim de cocoşaţi, care adora un cimpanzeu feminin, cu o evlavie exagerată. La teatru, atent ca un marchiz şi mare curtezan subtil, el îşi înfăşură, întârziind în gesturi şi ciripiri, nevasta în sutele-i de dantele lăsate la garderobă. îi prezintă manşonul cu o genuflexie, îi lăsa pe umeri capa, căptuşită cu fine mătăsuri luminoase, zâmbind. Nimic nu era mai trivial şi mai abject decât acest bărbat urât, galant şi frivol cu splendorile chirurgicale ale unui monstru. Profesorul făcea literatură.
Asemenea fenomen odios s-a petrecut adeseori în meşteşugul de-a zugrăvi cu pensulă şi culoare pe o suprafaţă mărginită. Neputând să desineze, pictorii, grăbiţi de glorii, s-au apucat să încâlcească, ocolind dificultăţile, într-adevăr enorme ale unui material hotărât şi bătând câmpii literaturii. Ei doreau să evadeze într-un mod al zugrăvelii facil; datori să picteze, ei n-au ştiut picta şi s-au mulţumit cu surogatul: a crea, a face literatură.
S-ar pune întrebarea: cine se găseşte mai aproape de natură, adică de criteriul care ne iveşte şi care ne absoarbe, din doi, dintre artist şi stenograf? Noi credem că artistul şi nu
832
TUDOR ARGHEZI
dactilograful. Nu am văzut încă, în epoca de creaţie a naturii şi de înfierbântare a instinctului, curcanul seducând purcele şi leopardul ţinându-se după găini. Asta se poate petrece exclusiv în domeniul occipital al literaturii, literatura fiind cea mai tristă cauză de nefericire şi de patetică izmenire a omului de litere şi de societate. Dacă în mintea lui Bernard Palissy, meşterul olăriilor zmălţuite, sau în inteligenţa fantastic genială a lui Leonardo da Vinci s-ar fî strecurat, prin aberaţie, o singură picătură de literatură, din acel sfâşietor cazuism de catedră, împărecheat între a fi şi nu a fî şi împletit cu ipoteze, comparaţii şi obiecţiuni, amândoi nu ar fi însemnat nimic.
Meşteşugul, confrate, consistă în a duce la maximum puterea meşteşugului tău, eliminând din exerciţiul uneltelor cu care îl întreţii paraziţii şi stârpind radical conexul. Numai aşa se poate artistul ridica la un punct general, care există negreşit în centrul miezului ultim şi a căruia fugacitate doare. De câte ori într-o dramă aud adjuvantul infam al muzicii, insinuat din culise pentru fraudarea inteligenţei, mă scol din stal: am înţeles că am de-a face cu lichelismul artistic sau cu... literatura. Meşteşugul teatrului se concentrează întreg în punctul mic al personagiului animat de text. Pentru eludarea acestui strict indispensabil, literatura a născocit nu numai muzica suplimentară dar şi decorurile, şi culorile, luminile, costumele.
Ni se pare, nouă, că meşteşugul scriitorului presupune, întâi şi-ntâi, ucenicia uneltelor, luarea în posesiune adevărată şi reală a materialelor şi a marginilor atelierului în care vor sluji, fiecare meşteşug având o metodă exactă a lui. Scriitorul pentru că utilizează, înainte de orice, cuvintele scrise, datoria lui elementară este să perfecţioneze cuvântul sau lumea şi materialele ei, care se condensează în cuvinte şi în alcătuirea lor frumoasă.
PUBLICISTICĂ
833
E de dorit ca în anul ce vine scriitorii să se inspire din meserie şi nu din elucubraţii de literatură. El începe cu frumuseţile lui decembrie, adunate pe odăjdiile lui. Iarna noastră târzie nu face literatură şi a izbutit să realizeze din materiale stricte o strictă zăpadă şi o gheaţă, inimitabilă în roman şi foileton. Dacă zăpada seamănă cu zibelina şi dacă gheaţa evocă platina şi cristalul, ea nu poate fi acuzată de literatură: e un simplu efect de artă, care nu a fost nicidecum urmărit, însă în nici un caz un efect de lăbărţare. Iarna s-a silit să facă un singur articol: un praf de zăpadă, un atom concentrat,* şi a zis atomilor să ningă şi atomii au nins, cuprinzând în interiorul lor grădinile, oraşele, câmpiile şi fluviile, fără să le caute într-adins.
Mai puţină literatură şi mai mult smerit meşteşug, aşteaptă de la scriitori anul 1928, care, să nu se uite, are numai douăsprezece luni. Scrisul lor trebuie să fie neapărat frumos sau să nu mai fie deloc.
1928
GENERALITĂŢI
Regula nouă a iernii, de-a se fabrica zăpadă în atelierele de jucării şi de-a primi-o din Nürnberg în cutie, a dat o dată greş. Valuri albe, nămeţi şi troiene acoperiră ţara de Crăciun şi ziarele au adus aminte de haitele de lupi din legendă. Odată, Bucureştenii s-au trezit purificaţi şi albi. Primirea Unchiaşului purtător de daruri a putut să fie făcută cu întregul aparat de ţurţuri şi de preşuri de zibelină din poveşti.
Spectacolul din teatre devenea meschin şi fad faţă de învierea în cadru şi element propice, pe douăzeci şi şase de grade îngheţate, a personajelor de colind. Ne-am întâlnit şi am
834
TUDOR ARGHEZI
stat cfe vorbă cu Moş-Ajun, care conducea pâlcurile de copii după covrigi şi nuci. Din uitare, au răsărit stelele de hârtie cu lumânarea aprinsă în interior şi cântecele frumoase cu ilustraţii aeriene de acuarelă. Plugurile au brăzdat zăpadă adevărată cu coarnele poleite ale boilor înjugaţi plugăreşte, şi bicele mari au împuşcat cu trosnetul lor de scântei, ecourile tradiţiei în toată capitala. L-am văzut pe Irod şi vicleimul lui. Până la mijlocul lui ianuar, vremea face teatru viu şi optimist şi oamenii se transfigurează, înmuiaţi în straiul de cristale şi înaripaţi cu fulgi de gheaţă provizorii. Cântaţi viori şi cobze!
Paralel cu revărsarea teatrului pe străzi şi cu expansiunea lui în viaţa familială, unde pomul, în care spânzură fanteziile industriale şi gingaşe şi bunătăţile dulci, printre luminiţe şi fire de beteală, teatrul celălalt, cu actori, cu actriţe, cu directori, sufleuri, garderobă, regizori şi afiş, începe să fie falimentar. Efortul întortocheat de-a obosi sufletul spectatorului cu franţuzomanii autentice sau imitate, se încheie cu deficit artistic şi cu datorii. în sfârşit! Opulenţa agresivă a câtorva patroni de teatre, îmblăniţi cu samur şi căptuşiţi cu limuzine, analfabeţi şi victorioşi, splendizi şi nuli, intră în eclipsă. La vară, vor lichida câteva talente olimpice şi câteva uriaşe obrăznicii creatoare, şi turneul cu maşina în Alpi şi în marile staţiuni pentru americani cu subiecte de alcov, o să fie înlocuit cu vreo plimbare pe la Comarnic şi Techirghiol.
Trebuie notată bizara tendinţă a statului nostru de-a fî cultural, exclusiv cu figuranţii, cu actorii şi cu cântăreţii, unşi exclusiv să reprezinte şi să activeze dânşii cultura românească, rămasă fără icoane. în vreme ce scriitorii onorabili ai limbii, vorbită şi scrisă cu degetul dactilografei în biurourile statului, nu au de multe ori cu ce să-şi aprindă lampa subt umbra stelelor gratuite, un rând de actori, care nu sunt nici întodeauna cei mai buni, nici cu mult preferabili scriitorilor chiar mediocri, se bucură de apuntamente şi subvenţii
PUBLICISTICA
835
miraculoase. Cocoşi răguşiţi la rampă, schilodind o operă cântată, rebegiţi şi ridiculi, bosumflaţi şi proşti, sunt deputaţii, plătiţi împărăteşte, ai minţii româneşti, silită să accepte valoarea mărfurilor artistice puse în circulaţie de la stat. De la război încoace, n-au făcut avere numai acţionarii din petrol şi gazetarii care au parcurs timidităţile cu pistolul. Graţie generozităţilor cu totul artificiale ale statului - s-au întemeiat proprietăţi şi capitaluri, furate culturii drepte, pe domeniile mimicii, ale baghetei şi ale înghiţitorii cu sonorităţi aproximative. Evident, nu ne atingem aci de resortul delicat al artei feminine, care dispune de resurse suplimentare, în stare să renteze singure o carieră şi un mare rezultat.
Cultura românească prezintă la începutul Anului Nou un bilanţ, pentru carte, neasemănat de sterp. Teatrele naţionale întrebuinţează zeci şi sute de actori şi cântăreţi, cu care statul cheltuieşte zeci de milioane şi statul nu utilizează în funcţiune de producător pe nici un autor. Nici un minister, nici o Direcţie generală, nici o tipografie de stat, nimic - nu a pus niciodată în buget nici un redactor, nici un scriitor. Scriitorii funcţionari, câţi sunt, au însărcinări de funcţionari, nu de scriitori. Pe când tenorul este plătit ca să cânte, scriitorul nu este salarizat ca să scrie. Actorul şi cântăreţul sunt orientaţi, păstraţi şi hrăniţi exclusiv ca să joace şi să zbiere. Scriitorului nu-i dă statul cultural nici hârtia pe care să tipărească proba unei munci făcută pentru cultura acestui stat, pe cheltuială şi privaţii proprii. Statul nu are de răspândit cărţi pentru un popor, care interesează pe oamenii politici întrucât le poate oferi de-a gata un material sentimental pentru un discurs şi întrucât deţine votul - şi scriitorii nu sunt însărcinaţi să-şi facă meseria lor şi să le compuie. Actorul e un factor cultural; scriitorul nu e. Domnul Leonard, de pildă, este o personalitate culturală. Gheorghe Coşbuc, de pildă, nu a fost.
836
TUDOR ARGHEZI
Şi mai caracteristică pentru halul de potenţă culturală al conducătorilor noştri de stat este incapacitatea lor de-a lua cunoştinţă de recriminările de felul celor prezentate şi de a-şi asimila substanţa revendicărilor, ce se fac de ani de zile în scris, de către reprezintanţi autorizaţi ai culturii literare. Ce mai aşteaptă, în 1927, duhovnicii selenari ai treburilor publice, ca să introducă în statul românesc, pe lângă domnii actori şi amatori de bel-canto, şi scriitorii? Injuria grăjdarului? Misticismul valetului? Bastonul la cap?
1928
CULTURĂ ŞI PORTOFOLIU
Măcar prin lipsă de subiect literar, confraţii discută din ce în ce mai mult îndatoririle statului faţă de literatură. Nu e încă o victorie, dar este un progres. Până deunăzi un singur individ îşi luase sarcina obositoare să repete de câteva ori pe an, auzului indiferent din literatură şi din stat, litania monotonă a unei duzini de revendicări naturale. Pe nesimţite, flaşneta s-a înmulţit şi acum ne întâlnim săptămânal, şchiopătând subt lada cântecelor de lemn, cu o întreagă ceată de cerşetori de înţelepciuni generale. Ideea, ieşită din crisalida de azur, se face practică şi ia consistenţă. De la Paşti la Crăciun s-au scris destule articole de presă, ca să câştigăm impresia că lucrul nu se va opri la marginile ziarelor în care au încăput şi că este vorba aproape de o preocupare constantă.
Poate că se zăreşte momentul când autorii, renunţând să exprime vederi izolate, cu aerul că au făcut descoperiri proprii, pe care nu-i mai rabdă sufletul să le tăinuiască, îşi vor da o întâlnire şi vor elabora împreună, cu răspunderi asociate, un punct de vedere activ şi o tenacitate uniformă. Drept
PUBLICISTICĂ
837
vorbind, statul, oamenii statului, în totala lor absenţă de iniţiativă pe un teren necunoscut, aşteaptă să fie supăraţi, pişcaţi cu biciuşca şi puşi să ţie dreapta cu sila. Scriitorii, cu tot respectul ce se cuvine competenţei infailibile a unui guvern, sunt mai competenţi decât miniştrii propuşi la orientarea intereselor culturale, în meşteşugul lor.
Fiecare din confraţi s-a putut convinge, cel puţin o dată, că miniştrii cei mai puţin informaţi în materia ce-i doare sunt miniştri de resort. Ei nu prea ştiu, evident, cum se face o carte, dar ştiu, şi mai puţin, cum anume o carte se tipăreşte şi cum anume se vinde. Ei abia ştiu, mi se pare, că o carte este un ce cultural - sau ştiu atât, că sunt culturale cărţile ce s-au scris odinioară, de mult, de către autorii decedaţi cine ştie când şi că aşa-numita cultură nu se interesează decât de morţi, autorii vii neputând fi culturali, din pricină că sunt încă în viaţă şi că plătesc impozit global. Un scriitor viu nu poate aspira din toate puterile lui decât la ceasul cultural al decesului, provocându-1, ca ajutorul domnilor miniştri să vie cât mai neîntârziat pentru împlinirea marelui deziderat al rafinamentului cerebral şi artistic. Cartea vine ca pasărea, singură, de undeva de sus, din stele sau din evuri - şi ciripeşte la auzul încântat al domnului ministru. De altfel, atunci când se vor aduna să pună la cale o metodă de lucru pentru obligarea statului să se ocupe şi de petrol însă şi de literatură, scriitorii vor avea de născocit, pentru a fi adaos la temperament şi la tehnică, un mijloc de a se recita cărţile singure, un ghiers, fără ca domnul ministru să se obosească. Dacă se va putea ca această lectură cântată să opereze în timpul mesei sau, mai bine, în timpul somnului, pentru ca bărbatul de stat să nu piardă nimic din durata veacului său de om extrem de ocupat, este neîndoios că miniştrii vor afla de existenţa şi a scriitorilor încă nedefuncţi.
838
TUDOR ARGHEZI
Până la crearea bibliotecii-gramofon, dorită sincer de oamenii de stat serioşi, confraţii să binevoiască să se strângă laolaltă, independent de marea lor individualitate şi de geniul lor cel fără de păreche şi paralel cu articolele care ne vor dovedi pe fiece zi mai mult inaptitudinile guvernamentale şi ridicula situaţie a unei munci de pierde-vară gravi, fără idei şi fără program, să intercaleze în mintea miniştrilor realităţi.
1928
CHESTIA CHESTIUNII
In capitala districtului nostru s-a petrecut odinioară o faptă foarte ruşinoasă. Soţia primarului iubit şi venerat a fugit cu fotograful.
Primarul a rămas de două ori dezolat. întâi pentru că fusese, la vârsta lui, înşelat de o femeie mai tânără, casnică şi devotată, şi al doilea pentru că nevasta îl înşelase cu un profesionist inferior.
Este permis, de pildă, să fii înşelat cu un doctor, însă nu cu un puitor de ventuze sau maseur: tot ce s-ar putea admite în serie, la rigoare, ar fi maximum un dentist sau veterinar. Este permis să fii înşelat cu un profesor universitar, însă nu cu un institutor; cu un proprietar de automobil, însă nu cu un şofeur. în general, pentru un mare proprietar şi om politic, cum era primarul, toţi bărbaţii care întrebuinţează, ca să trăiască, obiecte cu sticlă, cu hârtie, cu cerneală, cu vopsele, se găsesc într-o inferioritate indiscutabilă faţă de el, din toate punctele de vedere; îşi poate lesne oricine închipui care este amărăciunea atunci când unul din aceştia, un venetic, un golan, îţi ademeneşte nevasta. Un fotograf e ceva nemaiauzit: el nu poate pretinde decât cel mult mâna unei fete de optician.
PUBLICISTICĂ
839
Toate ideile ţi se prăbuşesc, ţi se pare că ţi-ai uitat limba natală şi că începi să grăieşti într-un idiom pe care nu-1 înţelegi, vrei să te freci pe frunte şi te fricţionezi pe genunchi; vrei să te dezbraci, şi te culci încălţat; te vezi la masă singur, te consideri şi te analizezi, te înstreinezi de sineţi, dai să pleci şi te întorci, rămâi şi ai vrea să fii într-altă parte; te găseşti a fi un fel de capiu şi de halucinat, şi mai ales ofensat, adânc ofensat.
Cu toate că mai bătrân cu douăzeci şi cinci de ani, primarul se purta ca un berbant şi ca un seducător perpetuu al soţiei lui. Ca să întinerească vădit şi să se menţie tânăr alături de rume-neala cu buni grumazi ai tovarăşei lui de viaţă, înconjuraţi cu perle, primarul şi-a redus mustăţile progresiv, până la dimensiunile unei părechi de pensule artistice situate dedesubtul foselor nazale precis. Le-a tincturat, le-a decolorat, le-a purtat când cu reminiscenţele verzui ale sulfatului de cupru, când galbene, şi-odată şi le-a roşit cărămiziu cu hene. Apoi, le-a făcut să dispară şi, de subt părul jertfit frumuseţii, renăscu o buză nouă, într-un triunghi închis cu baza pe gură. Afectându-şi puţin surâsul prin scoaterea buzei de jos înainte, profilul lui devenise satiric. Absenţa mustăţii atrase necesitatea măselelor de aur şi înlocuirea maxilarelor cu dinţi noi de proteză, care îi întineriră buzele şi mai mult, proeminente acum amândouă, ca şi cum primarul şi-ar fi intercalat pe gingie o căptuşeală streină. Tâmplele lui fugiră tot mai înlăuntru şi, în dichisirea constantă a figurii, pleoapele lui bătrâne păreau şi mai bătrâne, urechile se încovrigau uscate ca marginile gomate şi răscoapte ale unui plic. Şi portretul primarului, imberb, la urma urmelor, ca un copil lepădat, carminiu şi albastru, înfăţişa o repetiţie şi o schiţă a ceea ce va fi fost să fie după deces, când, îmbălsămat şi hrănit cu injecţii, bărbatul cu autoritate în stat şi la comună, îşi conservă personagiul şi putoarea într-un mormânt boltit.
840
TUDOR ARGHEZI
El a semănat o săptămână cu Frantz Iosef, cu Cavour trei zile, o zi cu Clemenceau, un ceas cu Crispi, o seară cu Bismarck, deghizat de un bărbier cu inspiraţie, în cele mai ilustre tablouri cunoscute provinciei noastre, din calendar. întregul lui trup a înviat în adierile căsătoriei. Piciorul i se trezi din vechea letargie, spatele făcu muşchi corsetaţi, mersul îi deveni biruitor. Un zâmbet de erou îi înflori căutătura. Când dimineaţa, ieşit din aşternutul torid al nevestei, apărea în sala consiliului municipal, primarul lăsa să se desfacă din persoana lui senzaţia că peste noapte fusese de mai multe ori fericit. De la o vârstă înainte, flăcăii bătrâni îşi concentrează fantezia şi voinţa şi religia într-un singur punct, care totuşi nu mai durează decât în formele unei cravate deznodate.
Cetăţenii care iubiseră pe primar au luat cunoştinţă, cu temeri respectuoase pentru el, de aventura soţiei. Trecuseră două săptămâni şi nimeni nu cuteza să deschidă vorba întâiul, şi nici primarul nu introducea o cerere de divorţ. El luă o hotărâre extremă şi convocă un consiliu municipal acasă. Consilierii, presimţind o şedinţă neobişnuită, se înfăţişară cu toţii, şi ca să dea acestei şedinţe o solemnitate izbitoare de la început, primarul nu apăru în salon decât după ce toţi consilierii se găseau adunaţi. Pân-atunci el stătuse în sufragerie, în picioare, răzimat de soba de teracotă. Când se arătă în pervazul uşii, el semăna cu Maria Tereza.
-	Domnilor, zise primarul, soţia mea nu mai există!
Ca şi cum aflau abia din gura soţului nenorocirea, consilierii răspunseră printr-o mişcare de scaune şi de picioare.
—	Nu insist asupra felului cum a fugit. Dar că a fugit este cert, adaose bombastic părintele comunei. Am găsit în pervazul oglinzii, pe dosul unei citaţii, un bilet că a plecat şi că nu se va mai întoarce. V-am convocat ca să dau în faţa dumneavoastră divorţul şi ca să aflaţi ce am de gând să fac. Vă cer un singur lucru - şi acesta este divorţul meu: - să nu mai
PUBLICISTICĂ
841
vorbiţi niciodată de fosta mea soţie şi să rămâie, această nefericită, ca o moartă între vii. Vă rog să juraţi.
Consilierii întinseră mâna, care cum se pricepea, şi tăcerea lor fu cel mai categoric jurământ.
-	Atâta nobleţe nu am întâlnit nici la strămoşii noştri romani, zise emoţionat profesorul de vioară de la Seminar.
-	Aş fi pus-o jos şi i-aş fi tras un pui de bătaie să mă pomenească, zise căpitanul de jandarmi, care asista ca autoritate complimentară.
într-un grup, un consilier rosti cuvântul riscat de „târâtură“.
-	N-ai înţeles că nu mai vorbim despre dânsa?
-„Târâtură“ nu însemnează nevastă, nici nevasta
primarului, răspunse vinovatul. Dumneata ziseşi dânsa.
-	Dânsa nu este ea, răspunse celălalt.
-	însă ea este dânsa.
-	Dânsa e o a treia, pe când ^eoa doua. A treia poate fi oricine.
-	Când zici oricine, nu se cuprind şi dânsa şi ea într-un cuvânt?
-	Mă rog, ne-am înţeles ca să tăcem.
Ieşind de la primar, consilierii se duseră fiecare la casa lui, unde povestiră familiei motivul şedinţei extraordinare, şi cuvântul de ordine se lăţi în tot oraşul, unde primarul era excepţional de stimat şi iubit.
Primarul făcu o ultimă formalitate şi şterse cu cerneală roşie numele soţiei lui, cu mână proprie, din registrul stării civile, făcând pe margini o cruce violetă.
Şi de atunci încoace soţia dispărută a primarului poartă numele obscur şi discret de „Chestia“ şi de „Chestia chestiunii“.
1928
842
TUDOR ARGHEZI
REORGANIZAREA BISERICII O cale de prefacere: munca
Un comitet, care există la direcţia prezentei foi monastice, să ia iniţiativa întemeierii unei Societăţi pe acţiuni, cu scopul de a fecunda munca din mânăstire, pe care o devoră episcopatul.
Acţiunile se vor plasa fără greutate, căci numărul românilor nemulţumiţi de actuala inactivitate bisericească se confundă cu numărul populaţiei. Scopul strict industrial şi productiv al Societăţii va fi pe larg expus prin publicitate şi măcar cucoanele vor fi mulţumite să participe cu economiile lor la renaşterea în fabrici a mânăstirilor, producătoare de mătase, de covoare, de ţesături, de găteli de tot felul, de dulceţuri şi de parfume.
Sunt zece mii de preoţi în ţară, care îşi vor face datoria de-a cumpăra fiecare câteva acţiuni şi poporul din zece mii de parohii, aparţinând acestor preoţi, va lua parte la subscripţie.
Produsele diverselor mănăstiri, studiate la maximum de randament, în legătură cu împrejurimea, vor aparţine Societăţii care finanţează mânăstirile şi le face instalaţii industriale. Un bazar în Bucureşti şi o expoziţie permanentă va comercializa produsele.
Se va specifica în statutele Societăţii că episcopii nu vor putea face parte la nici un grad din consiliul de administraţie şi că orice membru, devenit episcop, îşi pierde în acelaşi timp calitatea de conducător.
Societatea va putea face o bancă pentru preoţi şi monahi, eventual pentru toată lumea şi va putea face productive depozitele de bani ce i se vor încredinţa.
Acesta e mijlocul şi aproape şi o jumătate din scop: călugării se vor face utili şi loruşi, iar mânăstirile, părăsite, vor
PUBLICISTICĂ
843
deveni centre de producţie şi de exemplificare pentru populaţia dimprejur.
Scopul cel adevărat este altul: înfiinţarea unei şcoli călugăreşti de misionari, de slujitori ai altarului, de predicatori şi pregătirea unui bun episcopat. Se va înlesni prozelitismul cultural şi se vor atrage la munca intelectuală temperamentele contemplative, care nu-şi găsesc locul în societatea liberei concurenţe şi a luptei de moarte pentru nimicul care se cheamă bucata de pâine.
Seminariile pentru preoţii de mir vor intra în chip firesc subt controlul călugărilor, iar preoţii destinaţi bisericilor de mir vor face un noviciat pregătitor în mânăstiri.
Desigur că Societatea activă a călugărilor va înfiinţa biblioteci şi catedre pentru controverse şi pentru urmărirea critică a progresului social. Ea va sprijini cu tiparul şi cu instituţiile ei ospitaliere tineretul, organizaţiile de cultură, studiile şi rezultatele unei lumi întregi care vrea să muncească şi nu îşi găseşte stăpânul cu merite sufleteşti.
în treizeci de ani viitori, aspectul bisericii româneşti poate să fie altul, dacă, desigur, biserica noastră are substanţă pentru a trăi. Cine poate trăi, înainte de toate voieşte...
1928
BĂŢUL RADIOFONIC
Când cronica va povesti temerile bufone şi considerentele groteşti care s-au opus la introducerea radiofoniei în România, publicul va înţelege de ce a rămas cu zece ani înapoi.
S-a găsit şi aci un băţ, cu funcţiunea tuturor celorlalte beţe, băgate cu ifos în roţile activităţilor naţionale, încremenite în nisip, la comanda principiilor câte unui cretin sentenţios şi dictatorial.
844
TUDOR ARGHEZI
Au fost câţiva miniştri ai comunicaţiilor, dispăruţi odată cu semnătura lor din hârtiile ministerului. Cine mai aude şi cine mai vorbeşte de ei, inutil agresivi şi duşmănoşi fără motiv, recrutaţi din mediocritate şi servilism? Violându-i-se toate libertăţile, cetăţeanul a fost brutalizat şi în fundul sentimental al urechii, căci miniştrii, bolnavi de bucuriile altora şi satrapi ai minusculei lor suficienţe îmbufnate, i-au interzis să primească în căminul lui, sărăcit de fiscalitate, şi cântecul din vânt.
Timp de zece ani, n-a avut voie să asculte pe Beethoven orchestrat la Praga, la Viena, la Varşovia, la Roma şi chiar la Belgrad şi la Stambul, decât timpanul infradelicat al unui domn, care se numeşte Giurgea, delegatul senzaţiilor noastre artistice şi interpretul nostru unic în eter. Aţi aflat cel puţin că acest Cezar al văzduhului românesc există, ca băţ consacrat? El devastează zilnic cerul, contra unui venit de câteva sute de mii de lei asigurat de statul român, şi îl goleşte de sunet. N-aţi aflat...
Acest domn, informat probabil că radiofonia slujeşte la milioane de cetăţeni americani, englezi, francezi, germani, latini şi slavi, ca să asculte lecţiile învăţaţilor, conferinţele şi lecturile, predica preoţilor, liturghia, corurile, muzica, absentă din viaţa tristă a poporului românesc, nu a intervenit niciodată ca să explice miniştrilor că difuziunea accelerată a radiofoniei constituie pentru un popor fără carte o avere culturală imensă şi mijlocul cel mai rapid şi mai viu şi mai ieftin de a şti, de a ţine minte şi de a se ridica. Acest domn nu a voit sau nu a fost în stare să lămurească ignoranţa guvernelor asupra perfectei inocenţi a unui post de recepţie, aşezat pe masa fiecărei primării. El a tăcut, când trebuia să zbiere, fericit că se poate învălui în taină şi că dobândeşte prestigiu cu o bucată de sârmă, cu un bec şi un condensator, ca băieţii de băcănie în ochii servitoarelor, cu o şapcă şi o bicicletă.
PUBLICISTICĂ
845
Cazul acestui domnişor nu e izolat. La fiece fântână în care ţi se adapă iluziile şi năzuinţele, găseşti ascuns un otrăvitor plătit. L-am descoperit pe acesta, de curând, întrebând cum se face că fălcoienii costă pe stat câteva sute de milioane de lei anual şi că România nu are încă o staţie de emisiune radiofonică, infinit mai ieftină de construit şi indispensabilă pentru a mărturisi în fiece noapte Europei personalitatea noastră intelectuală, reală şi pentru aşa-numita, de către diverşii demagogi ai naţionalităţii, unificare naţională.
De câteva zile, după zece ani, încep să funcţioneze - în sfârşit - două staţiuni minuscule, datorite altor iniţiative decât a băţului pomenit: una la Institutul Electrotechnic şi alta la Poştă. Cereţi, cititori, înfiinţarea staţiei mari şi puternice, la care aveţi dreptul, şi libertatea de-a vă sluji de urechile voastre fără consimţământul băţului radiofonic.
1928
UN MIRACOL BINEVENIT
Mama nu mai putu dormi de când îşi pierduse băiatul. Ea cosea subt lampă, gândindu-se la cămaşa lui şi la mâinile lui încrucişate pe piept, bătrâneşte, şi nu-i venea să creadă că într-adevăr el ieşise singur din casă şi singur intrase în pământ. Atâta nedreptate cugetul ei fraged şi curat nu învăţase că este cu putinţă, şi biata femeie începuse să se înfricoşeze că mai trăieşte. O răutate nevăzută îi stricase bucuria de a fi rodit şi de-a-şi purta rodul ascuns la sân ca o portocală.
Ascultase ea, cu îndoială, sfatul uitării. Cum putea să uite, când fiecare mădular îşi aducea aminte, fără voia ei, de făptura lui furată tâlhăreşte, într-o noapte ca toate nopţile petrecute de-atunci cu acul împânzit, o lacrimă şi o împunsătură, mută
846
TUDOR ARGHEZI
şi lacrima şi acul mut? Ea ştia cine-i răpise copilul: Dumnezeu. Şi trebuie să-i fî fost şi lui ruşine de fărădelegea lui, căci Făcătorul a toate şi al luminii, stăpânul de peste stele, izvoare şi soare, a venit şi el, să o jefuiască în puterea nopţii, pe întuneric, ca un hoţ pământesc.
Mâna mamei mai păstra căldura trupului rotund, şi între degete rămăsese trecerea firelor de păr gros, din mângâierile de adormire, ca în dinţii unui pieptene de fildeş. Pieptul nu putea să uite locul unde odihnise timp de trei ani, cu zi şi cu noapte, capul lui, ca într-o perină adâncită. Ochii lui se închideau de somn dedesubtul sprâncenelor subţiri ca aţa neagră, braţele adormeau încet, obrazul se învecina cu subsuoara, în fiecare zi, în legănările mamei, clătinată fericit, ca o luntre în ţărm. Dar buzele ei, care l-au sorbit în câte cinci sărutările deodată, ale celor cinci simţuri strânse împrejurul lui ca nişte doici în feciorie, puteau ele să-l dea uitării? Dar puteau să-l uite ţâţele darnice, care îşi trecuseră unul după altul, necontenit, boaba de strugure, stoarsă de lapte, prin gura lui trandafirie? Putea să-l uite pântecul ei, pustiit de vântul negru, după ce purtase, ca un muşuroi de păpuşoi, o holdă care s-a uscat la netimp şi s-a risipit? Vânătorul bate porumbiştea cu puşca; Lucrul cel ce umblă prin întuneric a vânat în viaţa ei şi i-a sângerat cu viaţa iepurelui ţarinei, curmată, cocenii suspinători şi dovlecii, târâţi de-a buşile, ca nişte prunci cu frunţile mari, printre muşuroaie.
Inima i se frământa aci, dedesubt, oarbă ca o cârtiţă care vrea să bea o gură de aer, fără să-şi izbească vederile de lumină, şi sfredeleşte lutul în loc. Cârtiţele pribegeau toată vremea prin câmpia dureroasă a sufletului ei, pe dinlăuntru. Pânza, la care cusea fără trebuinţă, e udă toată până la ziuă, acul oboseşte, firul se culcă, pipăitul nu mai e vioi, ochii, îngheţaţi de nesomn, încremenesc fără să mai vadă, şi lacrimile de noapte
PUBLICISTICĂ
847
s-au sfârşit. Dimineaţa poartă însă de grijă celor ce plâng: face rouă şi umple lacrimile din nou.
într-o noapte, târziu, mama auzi zgomot în curte şi crezând că s-au sculat găinile, înşelate de creşterea lunii, dete perdeaua deoparte şi nu-i veni să creadă că vede cele ce vedea. Scânteierea lunii sporise, ograda era îmbrăcată într-o strălucire pogorâtă din ceruri într-adins. Câteva cârduri de cocori, cu penele de culoarea văzduhului, se aflau în bătătură şi ascultau cu ciocul ridicat, ca nişte spade la un jurământ, cuvântarea şoptită a cuiva de printre buturugi şi doage. Mama trecu în odaia din faţă, ca să vadă cine vorbeşte, şi se uimi. însuşi Dumnezeu, întocmai cum îl povestesc icoanele, se arătă în ogradă — şi pentru că picioarele lui nu trebuiau să atingă pământul, de atunci de când l-a blestemat, el sta pe un tron, care pogorâse, odată cu dânsul, din veacul ce va să vie. Dumnezeu nu se poate muta niciodată din loc fără jilţ şi fără îngeri. într-adevăr, mii din aceştia, unii cât vrăbiile, alţii cât porumbeii şi cucii, roiau în jurul scaunului, în stoluri adânci, cântând bisericeşte. Călugăriţe în straie albe, cu mâinile nevăzute din stihare şi cu picioarele mai scurte decât poalele lor de argint şi in, se mişcau prin aer ca nişte salcâmi adiaţi prin floare. Dincoace, bărbile albe, ca nişte patrafire de zăpezi, arătau pe schivnicii care făcuseră în viaţa lor ascultări aspre şi se munciseră pe piatră, în genunchi. Armate nemăsurate de sfinţi, de apostoli şi mucenici, se vădeau, după licărirea creştetului lor, purtător de-o creastă subţire aurie, umplând satul şi lumea întreagă, până la marginile nepăşite ale uscatului şi poate că şi peste ape. Parcă un vânt ar fi trecut peste un şes de candeli şi le-ar fi ascuns câte o clipă: din când în când se stingea totul, şi numaidecât după aceea, scăpărând, învia din nou.
-	Petre, zise Dumnezeu, te-am adus acasă cu alai, ca să te dăm Agafiei înapoi.
848
TUDOR ARGHEZI
în ceruri este obişnuinţa de-a nu copilări cuvintele nici pentru prunci şi de-a le da şi lor nume întregi şi scrise ca în Scriptură, pentru unchieşi.
La geamurile odăii din faţă descrescu lumina, şi icoana Judecătorului pieri, nu s-a putut vedea unde. însă în dreptul uşii mai stătură puţin cocorii de la care îşi lua rămas bun Petrică, în cămaşă şi pieptănat cu cărare, aşa cum fusese îngropat.
—	Umblaţi sănătoşi, le zise copilul, care, înainte de-a fi fost dus în lumea de apoi, începuse să grăiască, mâncând unele crâmpeie din cuvinte.
Nu mai încăpea greşeală. Se întorsese acasă Petrică. în dosul uşii mama aştepta, tremurând ca nu cumva să fie un vis. Crăpase uşa puţin, şi când Petrică se pregătea să bată-n lemn cu pumnul lui cât o castană, ca să nu-1 doară mâna, mama s-a repezit la el, l-a ridicat în braţe şi s-a ascuns cu băiatul în odaia de lucru. Acolo zăceau pe jos sute de talaze încălecate de pânză albă.
Când închise uşa, se auzi o mare fâlfâire de aripi, ca şi cum toată pânza lucrată zbura către ceruri. El puse capul pe sânul mamei şi adormi omeneşte, obosit de lumini şi de Raiuri... în cutia mesei, mama i-a păstrat arşicele, pe care o să i le dea mâine-dimineaţă. Şi mingea. Şi un urs de catifea verde.
Această minune nu s-a mai făcut până atunci, nici nu a fost făcută din nou, de atunci încoace, ca un băiat frumos să se întoarcă lângă mama lui, după ce a murit. Dar nici Dumnezeu nu e nedrept şi rău întodeauna, şi face şi el cum poate mai bine, ca nici să nu nesocotească pravila lui, dar nici să nu lase să moară de tristeţe şi singurătate o mamă care nu-şi poate părăsi durerile şi copiii.
1928
PUBLICISTICĂ
849
DIN CARNETUL UNUI BĂRBAT DE STAT
Ce este politica?
întâi să ne înţelegem: este politică şi politică, este politică bună şi politică rea, şi nu orice fel de politică merită denumirea de politică. Adevărata politică este politica bunului-simţ, iar bunul-simţ este acel sentiment de artă, nedefinit ca şi însuşi sentimentul, însă care îţi spune: „Bravo! bine ai procedat“, ori de câte ori procedezi cu bunul-simţ.
Procedarea bunului-simţ implică noţiunea că nu jigneşti pe nimeni şi că faci plăcere tuturora. De pildă, poţi critica actele, să zicem, ale unui prim-ministru, dacă, bineînţeles, păstrezi tonul bunei-cuviinţe, care consistă, dacă scrii, în a te scula de câteva ori de pe scaun în cursul unui articol; iar dacă vorbeşti, în a saluta, după fiece period, portretul în mărimea naturală a personagiului criticat, bustul lui — mai corect: bustul domniei sale - sau Banca Ministerială.
însă este interzis, de pildă, să vorbeşti de negi şi de bale. Căci dacă, pe de o parte, actele unui prim-ministru aparţin exclusiv primului-ministru, şeful cutărui partid eventual la guvern, balele sau negul pot face parte, pe de altă parte, din persoana vizibilă sau ascunsă, a diverşilor bărbaţi politici din diversele partide, şi atunci negul, de pildă, devine un ce general, un ce social, un principiu. Negul se va putea găsi pe pulpa dinapoi a unei talentate creaturi feminine, amica spiritualizată a unui fost domn ministru: cum rectifici eroarea de principiu?
în politică, prin urmare, se cade ca, înainte de toate, să te fereşti de principii şi să te menţii aromatic la picături şi bucăţele. Aşa, întreţinerea grădinii Cişmigiului, lipirea afişelor, portul mustăţii rase sau al pălăriei tari, pot constitui nişte probleme politice interesante, cărora un adevărat om politic
850
TUDOR ARGHEZI
îşi poate consacra întreaga domniei sale carieră. E politica bunului-simţ.
Se va evita din răsputeri, iarăşi chestia, aşa-zisă, arzătoare. Chestiile arzătoare sunt nişte probleme aventuriere, care ies în întregime din cadrul bunului-simţ. Ca să te bucuri de sensibilitatea lui, este de dorit ca nu numai să nu te exprimi, dar să nici nu te gândeşti la chestiile arzătoare.
De altfel, bunul-simţ este aparatul natural al bunului cetăţean, şi bunul cetăţean nu greşeşte, fiind membru al unui bun partid. Problema care agită partidele politice se menţine întodeauna, şi ca idee şi ca expresii, dincoace de fruntariile extreme ale admirabilului bun-simţ. Polemica parlamentară şi de presă nu merge niciodată până la a face imposibilă, seara, după ce energiile s-au mutilat, întâlnirea la o cupă de şampanie, a marilor adversari.
în cazurile de opoziţie pasională, bunul-simţ are un apel intermediar, între şedinţă şi ospăţ: retractarea sau afirmarea regretului cu scuze. Câte un parlamentar, de obicei urban, şi-a permis, din pură întâmplare, să califice pe un coleg „pungaş“ sau „asasin“, apostrofe care, în alte localuri decât Parlamentul, comportă oarecare sens pentru prostime. Deputaţii şi senatorii sunt însă bărbaţi aleşi: în zece minute „incidentul“ a fost închis, şi seara şampania este băută.
De fapt, acţiunea politică e prea complexă şi prea variată ca să poată să fie lesnicios definită, - şi de aceea competinţa ei este exclusiv de resortul partidelor constituite, cu presă şi club, singurele criterii mari naturale ale bunului-simţ. Un cetăţean sănătos la minte se înscrie într-un partid sau renunţă la ştiinţa politică.
Adevărata politică se face in corpore, nu izolat, contemplând capul preşedintelui şi trăgând cu ochiul la adunare. Cuprins astfel într-o disciplină, intelectul devine mai treaz şi
PUBLICISTICĂ
851
mai conştient, el vede şi apreciază capacităţile şi valorile, capătă
o	tonalitate de admirabil şi de splendid, „obişnuitul“ devine „excepţional“, şi vorba „treacă-meargă“ este automatic înlocuită cu expresia „genial“. De altfel, niciodată, nici o organizaţie omenească nu a produs atâtea fenomene, atâtea invidualităţi extraordinare ca partidul politic, organismul edenic, specializat în fericirea oamenilor şi în taumaturgi ai acestei fericiri.
Politica este, s-ar putea spune, ansamblul acelor operaţiuni ale unei alcătuiri civile care converg către guvern, şi partid politic se numeşte numai acea alcătuire care a dat şi va da miniştri. Restul e deşertăciune.
în ce priveşte o altă operaţie, a unei aşa-numite gândiri politice, ea nu poate să existe pentru că nu dă miniştri. Sau dacă şi există aşa ceva, cu tendinţe în afară de programul partidelor recunoscute, ele sunt nişte escrocherii dinainte condamnate, lipsindu-le bunul-simţ. Aşa, de pildă, după război, lumea s-a nărăvit să conteste, între altele, dreptul de proprietate, care, dintre toate drepturile, este cel mai sfânt. Un mare funcţionar al statului a comis crima delapidării; ei bine, el şi-a răscumpărat păcatul, cumpărându-şi, cu banii convertiţi la rubrica lui, o proprietate sfântă. O pornire mistică l-a înflăcărat.
Dar cine se încumetă să se singularizeze în asemenea idei nepolitice? Pe ici-colo, un golan, o haimana, un ins care nu a moştenit de-acasă nimic şi care nu a fost în stare până la vârsta de treizeci de ani să puie măcar trei milioane deoparte.
Ţările şi marile interese de stat nu pot să fie conduse de asemenea elemente.
1928
852
TUDOR ARGHEZI
BEŢIA DIN AFARĂ ŞI BEŢIA DIN LĂUNTRU
Un caz literar. Parchetul instruieşte o afacere de otrăvuri, cu proporţii neobişnuite. Prin camera fotografică şi analitică a justiţiei defilează, de câtva timp, o sumedenie de vinovaţi originali. Domni, doamne şi domnişoare, cu palidităţi pariziene şi nevroze anglo-saxone, agitaţi de furtuni inexistente şi aruncaţi prin catastrofe, pur cerebrale, într-un ocean imaginar, au călătorit accidentaţi, din port în port, pe la galbeni şi pe la negri, şi s-au pomenit în Bucureşti, cumulând viciile, împletite şi suprapuse, ale aventurierilor chinuiţi de fantome. în sângele lor împrumutat circulă Vasco de Gama, Vespucci, matrozii alcoolici, închiriaţi pe coastele Argentinei, asasinii ambelor continente, spărgătorii, demenţii, Lesbosul şi Citera, Onan zeul singuratic, şi toate stricăciunile condamnate, de la intenţia timidă până la realizarea parţială.
S-au descoperit fabule, romane şi vieţi anecdotice, asupra cărora nu putem insista şi presa este decent să alunece încet: căci faptele, nebuniile, deparvările instruite nu trăiesc izolate într-o cronică, ai cărei autori au decedat odată cu epocile, ci în strânsă legătură cu familii presupuse onorabile şi cu suferinţa părintească. Mai ales că e vorba de o specie, în care vinovaţii reprezintă numai nişte exemplare cu tirajul estropiat, al vinovăţiei colective, iar vinovăţiile colective nu cad în competinţa justiţiei decât pentru procurarea de satisfacţii iluzorii, fiind de strictul resort al sufletului şi a ceea ce se cheamă, în cerc închis, cultură. Parchetul din Bucureşti instrumentează de fapt într-o afacere de psihologie, unde n-au ce căuta decât din punct de vedere administrativ procurorii, poliţia şi detectivii.
Ceea ce izbeşte pe planul larg al evenimentului, este că fenomenul acestei cumplite pervertiri, care preferă vieţii
PUBLICISTICĂ
853
formele morţii, adormirea provocată, uitarea prin anchiloză, amorţirea trupului şi înceţarea morală, se petrece într-un popor de plugari, care din spicul de grâu şi din ştiuleţii de porumb, munciţi cu bărbăţie, scoate pentru capitală o elită dezgustătoare - şi încă dezgustul ar fi o impresie pur personală - o elită primejdioasă. Această elită, care în prima generaţie a dat ingineri, medici şi advocaţi, în generaţia a doua sau cel mai târziu în a treia, ne oferă personagiile de la Parchet.
Desigur că războiul, de care unii din noi s-au temut, tocmai pentru repercusiunile lui nevindecabile, a contribuit puternic la nevrozarea elitelor noastre. Nimeni n-a uitat nici până azi acel episod satanic din plin război, care poartă în suvenirea contimporanilor numele localităţii unde s-a petrecut, şi care este numai un început. După război, în elitele noastre s-au intercalat disperaţii celor două mari regimuri de corupţie imperialistă: Rusia şi Habsburgia. Fără voia noastră, noi moştenim virusul de care cele două babe au murit. La Cluj, ne-am plimbat pe un trotuar pe care aveau voie să ia aer, până la război, numai aristocraţii; oamenii din popor treceau respectuoşi, cu spinarea puţin încovoiată, dedesubtul trotuarului, pe şoseaua cailor şi a căruţelor. Resturile aristrocraţiei au rămas în interiorul regatului românesc. Rezerva lor similianglicană şi nevroza decadenţei lor se întâlnesc şi se pătrund cu pâlcurile insulare ale elitelor noastre mici, emancipate de naţie, de sânge şi de pământ şi vărsate sufleteşte într-un internaţionalism hibrid. Judecaţi numai că, în mijlociu, întreaga elită românească, nerăbdătoare şi plictisită, se refugiază, cel puţin o dată pe an, în streinătate, preocupată acasă de două unice probleme, localitatea viitoare de vizitat şi orariile recente ale căilor ferate. Copiii stau fără îngrijirea de fiece minut a mumei şi trebile publice sau de gospodărie exemplificatoare rămân, din partea bărbaţilor, pe seama agenţilor ajutători, din care unii nu se pricep, iar alţii, cu drept cuvânt,
854
TUDOR ARGHEZI
jefuiesc, întemeind familii pe goluri, în vederea elitelor viitoare. Pe timpuri, elitele noastre vagabonde stăpâneau pământul. Cel puţin acest lucru sacru nu le mai aparţine. Le aparţine în schimb pământul de dedesubt: petrolul, fierul şi cărbunele, unde elitele noastre se fecundează, pentru a deveni evazive şi antinaţionale, cu elitele cuceritoare sau demoralizate străine.
în sfârşit, trebuie să semnalăm aportul slav, al dezorbitaţilor împărăţiei ruseşti, al acelor fabuloşi miliardari pe care dezastrul regimului lor i-a lăsat încă milionari sau cu ifosul trebuincios pentru a influenţa individual elitele noastre; contese blonde, duci eteromani, generali care vindeau un corp de armată pentru darul ce trebuia făcut, în perle, unei cântăreţe de music-hall sau unei amazoane de circ. Nimeni nu ignoră prototipul Rasputin. El nu a fost o individualitate răzleaţă, ci un punct extrem, propus şi obţinut de decadenţa imperială rusă.
Colaborările, întru cât au operat, găseau terenul nostru pregătit de o cantitate de factori, a căror eliminare, progresivă şi rapidă, trebuia să facă obiectul unei mari activităţi. Lumea românească, în stadiul ei de împlinire şi individualizare, nu se poate mărturisi integral, fără păstrarea unei stricte disciplini consimţite. Şi pentru că factorul cultural independent se găseşte în întârziere cu temperanţele lui, asupra factorului economic, de care se foloseşte orişicine şi care anihilează sistematic virtuţile improvizate momentan şi caduc de către cel dintâi, încă o dată vom fi siliţi să dăm întâietate şi autoritate statului asupra anarhismului nostru cultural. Un sistem de impozite, care să aibă în vedere că în special rotunjirea serioasă a averilor şi veniturilor demoralizatoare, creatoare de falsificări, de elite trântore şi descurajări naţionale, ar fi la locul lui, cu acest titlu moral. Obiecţia că fiscalitatea radicală împiedică industria şi încremeneşte iniţiativa, este numai relativă şi legiferările de
PUBLICISTICĂ
855
până acum în materie de impozite, considerate ca foarte grave la începutul lor, n-au împiedicat să se manifesteze, mai mult ca niciodată, sporirea averilor particulare şi agresivitatea lor scandaloasă, de capitaluri stagnante.
Apoi, trebuie sincer şi serios examinat, dacă în câteva forme ale dezvoltării noastre pe loc, nu s-au introdus şi nu s-au învecuit erori, care pot fi suprimate sau înlocuite. Nu vi se pare ciudat, foarte ciudat, că biserica şi clerul nu guvernează, la nici un grad, sufletul românesc, într-un moment când i s-a acordat şi autonomia? Nu vi se pare uimitor că de când este românească, vechea noastră biserică grecească şi slavă nu a participat în nici o măsură la sporirea sufletului românesc? Este normal ca un cler cu zece mii de preoţi - zece mii! - cu vreo cincizeci de episcopi şi cu un buget de stat enorm, să rămâie strein de sufletul nostru şi mărginit la hotarul pomelnicului, al salariului şi al unei slujbe făcută de mântuială?
Faptul brut şi simptomatic a fost şi este că între elite şi cler, între popor şi cler şi între familie şi cler nu există decât un raport cel mult de lumânare şi prescură. Poporul nu îngăduie clerului altă activitate şi clerul nu caută să o capete defel. Biserica ortodoxă are pentru noi un simplu rol decorativ: cu această unică întrebuinţare, costă scump. Sănătatea fizică ar câştiga simţitor prin reducerea unui buget care nu ştie să administreze sănătatea morală. M-am rugat de zeci de ori de preotul meu din mahala să vie cel puţin o dată pe lună în căminul meu, ca pe timpuri, şi să-mi stropească păreţii cu apă binecuvântată. Prezenţa măcar brută, o dată pe lună, a unui Moş Crăciun, îmbrăcat în aur şi târnosind căsnicia, ar impresiona copiii, care nu iau contact decât cu precupeţii, cu factorul poştal, cu telefonul, cu gramofonul şi cu avizele poliţelor la scadenţă. Ei s-ar obişnui cu prezenţa în viaţa noastră a unui trimis din depărtare, blajin, sfătuitor şi cu dreptul de a mustra şi pedepsi în numele unui principiu, de felul
856
TUDOR ARGHEZI
lucrurilor frumoase şi presimţite, şi care, deocamdată, dacă nu în permanenţă, se cheamă Dumnezeu. Preotul mi-a răspuns că patriarhia interzice preoţilor de a mai ieşi o dată pe lună cu botezul de zintâi...
Şi-a rezervat, în schimb, autoritatea bisericească alte activităţi sufleteşti mai adânci? Nu. Să ne oprim aci, ca să nu ni se facă imputarea, ca şi în alte dă ţi, că polemizăm de dragul sâcâielii.
Raporturile seculare dintre popor şi cler au dus la indiferenţă religioasă din ambele părţi. Poporul nu simte trebuinţă de cler şi clerul nu înţelege ce i se cere. Nu o dată mi s-a întâmplat să primesc, cel care semnez, scrisori din cler, în urma câtorva articole publicate, cu următorul conţinut: „Ce trebuie să facem? Şi cum trebuie să începem?“ Observaţi că după o mie de ani de existenţă, aproximativ, biserica noastră se întreabă că trebuie să înceapă şi nu ştie cum.
într-un spirit de perfectă echitate, conducătorii statului au datoria să examineze, între primele chestiuni vitale, forma religiunii noastre. A pune argumentul că religiunea noastră este strămoşească nu e de ajuns pentru justificarea ei practic sufletească. Căci din situaţia de pân-acum se trage o conclu-ziune dezavantagioasă poporului nostru, considerat ca incapabil de avânturi, de rezonanţe lăuntrice şi deci de sensibilităţi culturale - concluzie comodă pentru îndreptăţirea altei incapacităţi, însă cu totul falsă. Pe lângă că poporul românesc este incontestabil inteligent, pe lângă că el a creat un folclor admirabil şi o modalitate culturală sufletească, în stare să priceapă, să asimileze totul şi să mai dea, pe deasupra, şi de la ea, vibrarea lui mistică, adică de ordinul esenţial al creaţiunilor cosmologice şi omeneşti, se învederează imediat ce părăsind religia strămoşilor, adoptă o interpretare cu culoare protestantă. Adventiştii, baptiştii şi celelalte secte, importate ca şi ortodoxia, dar pesemne mai apropiate de
PUBLICISTICĂ
857
înţelesul lor natural, au făcut din ţărani autentici, indiferenţi la graiul şi inactivitatea bisericii de stat, nişte fervenţi şi nişte pasionaţi. Cum fiinţa poporului interesează înainte de orice, şi de forma unuia sau altuia din adevărurile religioase, deopotrivă de relative, întrucât toate îşi iau ca obiect ieşirea în eternitate a sufletului prizonier al unui trup de ţărână, problema religioasă, problema de sensibilitate a fiinţei naţionale, consistă în a cerceta dacă biserica Bizanţiului i-a convenit şi îi convine şi dacă terenul mai compatibil cu o activitate morală intensă nu se găseşte cumva într-un protestantism naţional, schiţat de câteva ori şi o dată de curând.
Oricum s-ar căuta să se desluşească sau sănătatea sau nevroza, amândouă vin de la materialul nostru motrice, pe care ne-am deprins să-l numim sufletul nostru. Pe acest lot invizibil se grupează toate acţiunile de durată. El este lotul pasiunii, al mobilului lăuntric, al inspiraţiei, al credinţelor, al optimismului, generator de activităţi individuale şi colective şi îndreptătorul unei discipline naţionale. Fără pasiune, fără dragoste, fără râvnă nu se fac nici copii frumoşi, nici opere mari, nu se obţin nici rezultate izolate, nici secole de prestigiu. Tot omul are nevoie de o beţie. Când nu o are dinlăuntru, caută să o ia din afară. Când nu i-o dă credinţa, el o cumpără de la spiţer. Sufletul şi Morfina. Numai că beţia lăuntrică este activă şi producătoare; beţia din afară pogoară în mormânt.
1928
„BILETE DE PAPAGAL“
Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici. Neavând ziarul mare în care să scrie nerozii importante, redactorul acestei foiţe de ţigară dă la lumină mai puţin decât
858
TUDOR ARGHEZI
0	fiţuică şi se mărgineşte să publice crâmpeie surâzătoare. Idealul lui nu era de altfel decât să realizeze în universul hârtiei tipărite un echivalent al puricelui din lumea de carne şi oase. Un purice nervos, dotat cu o remarcabilă natură de inspector-ge-neral, aţâţat de o iniţiativă şi o ipoteză nouă la fiece săritură şi zigzag, este orişicum o creaţie catalogată în albumul ilustrat al lucrurilor făcute de Dumnezeu, în ziua lui a şaptea, de odihnă.
De ce să fie omul liniştit? — s-a întrebat Ziditorul, înfiinţând duminica pentru repaus. Gândiţi-vă că puricele, evaziv, absent şi provizoriu, mai trăieşte şi după ce limba latină, în care
1	s-a zis pulex, a murit. E mai vechi decât istoria: s-au scărpinat de el fenicienii, perşii, chinezii, Attila, Iulius Caesar, Napoleon şi antropopitecul. Un om călare nu se poate ţine după el, săgeata nu-1 găseşte, glonţul încă nu l-a nimerit, există realmente şi totuşi dubitativ, mai mic decât el însuşi, invizibil şi preferând costumului pielea.
înfiinţând un bilet de papagal fără flaşnetă, ne-am gândit să satisfacem cu acest cuvânt numai firma: puricele rămâne capitalul. Dar ce e puricele altceva decât un ac cu gămălie animat? Blajin la un capăt, cu capătul celălalt înţeapă, dar abia a înţepat, delicat, în vederea unei mâncărimi ca o sărutare, că el a şi pornit mai departe. Păzească invocaţia Papagalului, patronul acestui ciumpei de gazetă, să nu se întârzieze puricele mai mult într-un cojoc. Pentru staţiunile lungi ale mâncărimii natura întocmise un alt personaj, de moravuri sedentare, musulman, cu familie, cu haremuri şi cu rotative, care nu are nimic comun cu personajul nostru nomad, neinstalat şi celibatar.
Preocuparea noastră de căpetenie nu este totuşi a face pe oameni să se scarpine, ci pe cititor să zâmbească. O dată pe zi, un surâs nu e de lepădat, şi doi lei pe zi ca să surâzi e un record de ieftinătate şi o medicină bună. Niciodată omul nu a fost mai bolnav decât de atunci de când a început să fie serios şi tragic. în războiul popoarelor medicii au făcut observaţia că
PUBLICISTICĂ
859
aceleaşi răni se vindecau mai repede ia soldaţii victorioşi decât la cei învinşi, învingătorul fiind optimist, adică în stare sufletească de surâsuri. Cititorii „Biletelor de Papagal“, deprinşi cu ziarul de împachetat, în optsprezece şi douăzeci de pagini de afiş, este bine să ia seama la ceea ce firimitura noastră de ziar le aduce cu totul nou: sănătatea. Măsurate cu kilometrul pătrat, nici marile ziare nu dau cititorului, afară de hârtie de ambalat, un material literar mai voluminos. în cel mai bun caz, pe două, trei coloane se sleieşte întregul conţinut interesant al unei zile.
Tendinţa „Biletelor de Papagal“, care în primele zile vor apărea amestecate, este să dea zilnic cititorului numere individuale, organizându-şi colaborările aşa încât fiece număr să fie scris şi semnat în întregime de unul şi acelaşi colaborator, care îşi va lua inspiraţia, în libertate, orideunde i-ar plăcea. Cititorului i se asigură o lectură variată, elastică şi unanimă, şi foaia noastră este scutită de umpluturile şi de colaborările foarfecilor, care ţin adeseori locul scriitorilor direcţi.
Surâzând treptat în fiecare zi, cititorul se va obişnui să şi râdă: educaţia optimismului trebuie făcută cu băgare de seamă după război — şi, râzând, îi va creşte inima, cum zice o vorbă bună ţărănească - şi odată cu inima lui, va creşte şi formatul acestei gazete.
Este ridicul să mai afirmăm, dat fiindu-le formatul, că „Biletele de Papagal“ apar din iniţiativa strict personală a unui scriitor, fără bănci, fără idoli, fără partid politic şi fonduri inexplicate; adică în toate condiţiile dorite de expresia sincerităţii.
1928
de Închiriat
Domnul Jean Tehaş se consideră exilat, ca predecesorul său Adam, izgonit din Paradis. Ca să recapete un portofoliu ce i-a
860
TUDOR ARGHEZI
căzut din braţe, încărcat cu bunătăţi şi puteri, el suspină de câţiva ani amari, în deşert. Tentaţia lucrului pierdut îi e cu atât mai crâncenă, cu cât, printr-o supremă cruzime, fostul ministru este tolerat să-i dea târcoale de jur-împrejur. Zilnic el vede câţi miniştri actuali vrea, stă de vorbă cu şeful partidului din care face parte, primeşte politeţele fără consecinţe ale membrilor... executivi. Asiduităţile domnului Jean Tehaş nu mai duc la nimic. în ziua când un guturai durabil sau un cancer al nasului îl va reţine la domiciliu, nici un coleg nu va mai întreba de el. într-adevăr, această tărâţă verbală cu jachetă şi joben, podidită de un noroc ridicul şi momentan, nu lasă nici urmă, nici regret.
Ministerul este închis definitiv. Totuşi el forţează uşile dinapoi, căzneşte belciugele, strecoară cheile false pe îmbucătura broaştei. A înţeles şi refuză să înţeleagă: acasă, bate cu pumpul în tacâmuri, şi la club scoate blana blând, rânjit într-o figură din ce în ce mai palidă, care seamănă de cincisprezece ani cu şvaiţerul şi care începe să semene cu gorgonţola: mucegaiul progresiv.
încercând toate mijloacele, şi-a putut aduce aminte o reţetă veche, perimată, şi s-a întors să-şi caute portofoliul pierdut în centru, pe la periferie. A ridicat trâmbiţa capitalei şi a suflat: capitala n-a mai sunat. Ca şi portofoliul, capitala se deplasase.
în sfârşit, ultima violenţă: banchetul de deunăzi; scamatoria sărbătoririi. Nişte presupuşi cetăţeni au sărbătorit jubileul de douăzeci şi cinci de ani de nulitate politică al scandalosului nimic găunos. El urmărea o consacrare, un zălog în portofoliu.
Şeful partidului şi al guvernului s-a absentat... în scrisoarea mortuară ce i-a trimis-o ca să sublinieze absenţa domniei sale voluntară de la banchet, domnul Vintilă Brătianu a vorbit de evenimente grele, de interesele obşteşti, de viitorul ţării... Domnul Dimitriu, ministrul Comunicaţiilor, a ridicat paharul în sănătatea domnului... Vintilă Brătianu. Domnul Valjean,
PUBLICISTICĂ
861
vicepreşedintele Camerei, a constatat că nu este bine să se vorbească mult. însuşi domnul Stelian Popescu, la bete noire a fostului ministru de Justiţie, a găsit modalităţi de a fi evaziv şi pamfletar. în schimb, meritele sărbătoritului au fost apreciate de domnul Margulius.
A fost o lichidare. Domnul Jean Tehaş a înţeles, poate, în sfârşit, că este concediat. Mai e un pas. îl face? Nu-1 face? îl face. Nu-1 face...
1928
TICU ARHIP: LUMINIŢA
Luminiţa e un nume de fată, nu de lumânare. Mătuşa ei ar putea să fie Calea Lactee sau lampa cu petrol, după cum nepotul s-ar putea numi Epsilon din Ursa Mare sau Silonel, şi-ar fi becul electric. Un critic, care a renunţat la cariera de controlor dramatic, îşi intitula o traducere: Minunică.
De ce Luminiţa şi nu Maria e un mister de preţiozitate care determină toate numele din piesă: Vania, Suza şi chiar pe Şerban, dând numaidecât orientarea unei preferinţe căutate în regnul literar al hârtiei. Lipsesc Vintilă, Mircea şi Camil. Domnişoara Arhip, care la rândul domniei sale se iscăleşte Ticu, a scris o lucrare din cap şi din ghiozdan, ca un băiat, ca un băiat de vreo treizeci şi opt de ani, flămând de originalităţi cerebrale, cititor, consumator de haşiş, de cocaină şi eter, compunând şi o viziune a vieţii, fabricată pentru tâmpirea contimporanilor.
Domnişoara Arhip nu este totuşi cu totul şi definitiv o persoană care şi-a pierdut poşeta şi sexul, adoptând iremediabil manierele imaginate ale unui al treilea sex, situat între bărbatul spân şi femeia cu ţăcălie. Alături de rebusul comic,
862
TUDOR ARGHEZI
afectând simplificarea vocabularului, forţând verbele banale, să ia atitudini fără substanţă, criminalizând prin simili-psiho-patie de literatură nişte personaje care nu slujesc la nimic şi nu-i dau nici un sprijin nici autoarei, domnişoara Arhip are un act întâi cu frăgezimi de tonuri. Ele indică la domnia sa un gen personal neglijat, o pepinieră de purităţi, transplantabile într-o piesă întreagă şi pe tot întinsul unei activităţi.
Nu am putea spune dacă a patra reprezintaţie, la care am participat, era special destinată oamenilor de serviciu din capitală. Niciodată nu am văzut lojile mai dezasortate şi stalurile mai aventuriere. Biletul de favoare a circulat, probabil, prin periferie şi provincia judeţeană şi nu s-a oprit nici la uşa bucătăriei.
Domnul Calboreanu a colaborat biruitor cu autorul, ca să menţie pasul actelor până la sfârşit. Ne-a mulţumit refugiul oferit de jocul uscat şi interior al acestui artist concentrat. Un elogiu pentru stăpânirea retoricului, deviat în limbile elementare îl datorăm domnului Valentineanu. Doamna Filotti şi-a scăpărat resursele la ivirea personajului său în actul al patrulea, unde clipa se suprapune cu un punct de autor situat curat. Doamna Puia Ionescu şi-a purtat în braţe capul toată seara, şi l-a gâdilat şi alintat. O vecină a noastră de stal, se juca însă cu un creion şi un program şi am surprins pe marginea distribuţiei o notă dezavantajoasă adorabilei ingenue actuale: „Aş lăsa pe viitor picioarele în culise“.
1928
CRITERII LITERARE
Domnul Brătescu-Voineşti e un mare scriitor pentru că, citindu-1, oamenii de o înaltă inteligenţă şi de o strălucită cultură varsă lacrimi.
PUBLICISTICA
863
în „Adevărul literar şi artistic“, domnul I. Suchianu, care ştie tot, permite câteodată vârtejului rotativei să-i răpească reflecţii condescendente, neglijenţe miloase şi sentinţe aparent zeflemisite, însă definitive pentru futilul joc al literaturii.
Numărul din urmă oferă şi o lege critică, redusă la forma ei lapidară şi chintesenţială, uşor aplicabilă şi lesne de controlat.
„Cred - scrie autorul - că simplitatea şi moralitatea fondului fac azi pe mulţi scriitori postbelici să strâmbe din nas când li se vorbeşte de domnul Brătescu-Voineşti şi să găsească banale bucăţile sale. Dar puţin importă. Am văzut oameni de o înaltă inteligenţă şi de o strălucită cultură plângând la citirea unor bucăţi ca întuneric şi lumină; şi desigur o să mai fie şi alţii care vor face la fel. Acesta e singurul lucru care importă...“
Faptul că autorul pune trei puncte la sfârşit nu însemnează că ideea continuă într-un număr viitor. Punctele includ toată ironia şi totodată tot adevărul scurtat, care putea să devie lung, însă absolut. Că nici nu se poate discuta caracterul secular al adevărului domnului Suchianu, arată de la început cuvântul cu care porneşte. Domnul Suchianu a zis „Cred“, adică: „S-a isprăvit“; adică: „S-a judecat“. Toată chestiunea este cum o iei din loc, ca şi la automobile - şi cred însemnează numaidecât a patra viteză, adică priza directă, superlativul.
Din citatul de mai sus învăţăm două noţiuni: cunoaşterea cu nasul şi legiferarea cu pupila. Nasul strâmb este efectul unei literaturi de valoare, nepricepută însă de proprietarul nasului respectiv; nimic nu împiedică această grimasă revelatoare să fie în strânsă concordanţă cu lipsa, în alte cazuri, de calităţi a literaturii ce o provoacă. Plânsul constituie totuşi apanajul incontestabil al literaturii autentice. Şi nici nu este de mirare: vezi hreanul, vezi ardeiul, care au comun cu literatura autentică o tărie specială. Cititorii care au plâns la citirea domnului Brătescu-Voineşti, domnul Suchianu nu raportează
864
TUDOR ARGHEZI
că ar fi strănutat, lucrul de la sine înţeles, între plânsul intrinsec şi extrinsec fiind tocmai diferenţa dintre o boia şi o cerneală.
Domnul Suchianu, care precizează atât de exact criteriile, exagerează însă în ceea ce priveşte numărul partizanilor integrali ai metodelor domniei sale artistice. Când domnia sa scrie „Am văzut oameni de o înaltă inteligenţă şi de o strălucită cultură plângând“, nu numai că se mărgineşte să-i vadă mulţi fără să-i fi relevat vreodată până azi, dar domnia sa se smereşte excesiv. Adevărul adevărat este că nu există oameni de o înaltă inteligenţă şi de o strălucită cultură. Unul singur există: domnul Suchianu.
Cât despre plânsul domniei sale, din el nu se poate scoate un argument pentru toţi autorii. Domnul Suchianu plânge suferind cronic de guturai şi de o afecţiune a conjuctivitei datorită lecturii intensive.
1928
O SCRISOARE DE HOTEL
Dragă Margareto,
Cum o mai duci în provincie, tu? Te-ai aclimatizat? îmi scriai deunăzi că, afară de profesorul de latină, de suptprefect şi de băiatul preşedintelui, toţi ceilalţi sunt nişte mitocani.
Nimic mai dezgustător, într-adevăr, decât mijloacele întrebuinţate de aceste animale, lipsite de rafinament. Te întâlneşte un tâmpit în drum şi începe;
-	Nu vi se urăşte singură, domnişoară?
Şi-i răspunzi:
-	Vezi-ţi, domnule, de drum!
El insistă:
-	Ce drăguţă sunteţi, domnişoară!
PUBLICISTICĂ
865
Tu îl ameninţi:
—	Să nu te vadă bărbatu-meu!
El răspunde:
—	Nu eşti măritată!
Acest eşti, trântit dintr-o dată, cu ochii în ochii tăi, te intimidează; e porunca stăpânului nostru bărbatul, pe care îl detest şi căruia mă supun de câteva ori pe zi.
—	Unde stai? întreabă bărbatul.
—	Acolea sus! răspunzi, şi o iei înainte.
Sus, în odaie, miroase. Portarul s-a uitat, a scris. Proprietarul hotelului - un senator, care se ocupă cu multe afaceri -inspectează notele, intrările şi ieşirile, socoteşte orele şi apreciază după tarif. Când i se pare procentul mincinos, el operează radical: te dă afară, şi numaidecât ai nevoie de autorizaţie, de vizită medicală, de cercetarea poliţiei. Ba te şi denunţă că i-ai spurcat moralitatea şi catolicismul instituţiei lui de dormit.
Eu făceam pe zi câte opt până la doisprezece bărbaţi. Unii mi-au plăcut; de alţii mi-era scârbă. Nu puteam să refuz pe nici unul: scrisese portarul. Cum crezi că procedau? Ca bivolii, care se iubesc fără să-şi scoată noroiul şi pielea. Mie, felul acesta direct de a intra în materie îmi brutalizează nervii. Culcă-te, scoală-te, fără un dialog, fără o declaraţie, fără o mângâiere, fără întârzieri de acelea, care seamănă cu ştergerea încă o dată a lingurii curate, într-o cârpă albă, înainte de-a scoate cu ea dulceaţă de căpşuni din borcan. Şi apoi plata, discuţia la plată şi - moment ignobil! - domnul surâzând ca după o cucerire: cinci poli eroismul. Vezi, tu, nu pot susţine în ruptul capului un preţ fix, pentru care să disput ca Tereza, fosta mea vecină, care de la „puiule“ ajungea la „janghinosule!“. Eu sufăr, sufletul mi se striveşte; nu vând o marfă, dau o poezie, - nu ştiu să mă tocmesc. Tereza e-o namilă de piatră: înşfacă pe individ de ceafă, îl pironeşte subt genunchi, îi scoate portofelul, ia din el ce i se cuvine şi aruncă pe domn pe scară şi dă după el şi cu preşul de şters pe picioare.
866
TUDOR ARGHEZI
M-am mutat de curând cu două etaje mai jos; am acum dreptul la ascensor. Covorul, care se oprea la al patrulea etaj, trece acum şi prin faţa camerei mele. Stima proprietarului hotelului a sporit: remizele s-au îndoit. El e convins că din hotelul lui mă voi muta în casă proprie, şi mă ia de pildă în convorbirile cu membrii familiei şi ai consiliului de administraţie, care vin destul de des să examineze „mişcarea călătorilor“.
—	Să ţineţi bine minte, spune el fetelor sale; fata asta o să ajungă departe. Econoamă, cuminte, ea îşi alege relaţiile din ce în ce mai atent. O iubesc ca pe copilul meu.
A mutat lângă numărul meu un palmier artificial şi o statuie de ipsos vopsită cu ulei, care ţine în braţe o scoică mare pentru cărţi de vizită şi flori. Mă protejează.
Adevărul este că mă găsesc în plină prosperitate graţie unui concurs fericit de evenimente. Mai toţi băieţii mei obişnuiţi au parvenit dintr-o dată, ca prin efectul unui farmec, în câteva ore, la situaţii importante în stat, din pricina marilor capacităţi ascunse în personalitatea lor, necunoscută marelui vulg. Actul public cel mai însemnat al unui intim al grupului nostru fusese că, într-o dimineaţă, după un chef enorm, a urinat în bătaia soarelui, care a găsit prilejul unui curcubeu miniatural, pe piaţa principală a Lisabonei. A! tu nu ştii că am avut o revoluţie politică generală. Aci alăturat îţi trimit câteva ziare. Portretele încadrate cu creionul roşu sunt ale prietenilor mei. Ajunge să citeşti numele şi calitatea dedesubtul clişeelor, ca să vezi treapta la care ne-am ridicat şi cum evoluează republica nouă. Vertiginos!
Ei, crezi tu că nu mai recunosc nici eu pe fostul meu tovarăş de petreceri, în exerciţiul grelelor lui funcţiuni? E de neînchipuit transformarea pe care o determină autoritatea. El a uitat completamente să înjure de lumânare şi de parastas. Când se găseşte în faţa unui adversar nu-1 mai invită, ca pe vremuri, să-i facă un anumit masaj cu efect; acum îl ignoră. Când admira, el scuipa de emoţie, şi evoca leagănele materne; actualmente, apreciază dozat şi nu mai admiră. Dacă vorbeşte,
PUBLICISTICĂ
867
se uită cu şoldul şi cu umărul, puţin strâmbat de cobiliţa spinării, în vreme ce ochii lui bat într-altă parte, departe. A căpătat un stil de a umbla rigid, ca şi cum între spinare şi noadă şi-a adaptat două balamale încuiate. L-am întrebat:
-	De ce umbli cotonog?
Şi mi-a răspuns:
—	Este nevoie: raţiuni mari de stat îmi comandă imobilizarea bustului, încremenirea bazinului şi pasul coxalgic. O autoritate se comportă ca o autoritate.
încă nu s-a întâmplat în istoria Portugaliei, plină totuşi de aventurieri maritimi remarcabili, o ridicare atât de generală de nivel. Undele s-au umflat cu generozitate şi au purtat foarte sus destinele osândite să se aştearnă pe nămol. O întreagă clasă s-a născut, ca în fenomenul generaţiei caniculare, când o lume nebănuită de gângănii negre înlocuieşte dispariţia subită a greierilor cântăreţi.
Sună. Te sărut. - Marieta.
Lisabona, 25 dec. 19...
1928
TANCRED
Un tânăr cu limba mai groasă ca înghiţitoarea nu ajunge, de obicei, ca şi camarazii lui de nefericire, cocoşaţii, dincolo de îndeletnicirile care fac abstracţie de folosinţa gurii şi de purcederea verticală. Osândiţi la tăcere şi la şederea pe brânci, ei se armonizează bucuros cu tictacul pendulei şi cu dosarele din arhivă, clasaţi de fiziologie între idioţi şi cimpanzei. Totuşi, câteodată destinele lor se răzbună, prin scoaterea în evidenţă a câte unui fenomen de bâlbâit cursiv şi de tâmpit genial.
868
TUDOR ARGHEZI
îşi mai aduce, poate, aminte de un exemplar hazliu şi funebru al speciei guturale, gata să cucerească lumea financiară printr-un instinct de zece ori mai rapid ca funcţiunea vocabularului. Animal voluminos şi muşculat ca un armăsar, el avea un mic defect în beregată, care-i strica ifosul şi prestigiul. îl puneai să vorbească, şi retorica lui se rezolva în serii repetate de sforţări guturale, ca şi cum un os de peşte i s-ar fi pus de-a curmezişul undeva şi ca şi cum o flegmă eternă i-ar fi stat nedezlipită îndărătul nasului şi pe ceafa limbii. Era ca o armonică mare, cu burduful umflat, cu care ai fi voit să cânţi, şi sufletul ei, la apăsare, ar fi zburat pe găurile mute. Financiarul a căzut: aripa lui era beteagă din gât.
Tancred şi-a biruit soarta de magaziner sau de ajutor d< şofeur, printr-un instinct de şiretlic organizator, şi personajul lui fără limbă, ca muzicile goale, a figurat şi în Parlament, un loc unde limba catifelată sau ascuţită joacă un rol preponderent. Infirmitatea lui labială e clasică şi simplă. Fostul ministru pune litera / după consonante, şi după litera / pune puţin scuipat, împrumutând elocinţei sale o soluţie de rotacism lichid. El rosteşte industrie ca pâlnie; vrea să zică fiindcă, şi zice fitşâ\ a spus petrol şi s-a auzit pistol.
Przemzil, care se pronunţă Pşemişl: dă cifrul şi cheia verbală a domnului Tancred. Când era tânăr şi se recomanda Tancred, la Budapesta, unde de preferinţă trata afacerile Căilor Ferate Române, într-o cameră încuiată, de hotel, curtierii şi agenţii firmelor europene notau, pentru a raporta la fabrică şi la bancă, numele exact aşa cum îl auzeau: Flanfled.
Dar, târşind o silabă, înghiţând alta, suflând, scuipând, estropiind propoziţia, uitând gramatica şi vizitând foarte des capitala Ungariei, delegatul gângavilor din România a improvizat o avere de un miliard. Şi s-a ivit beteşugul aripii, care ţine din înghiţitoare; zborul nu a rezistat, acvila s-a prăbuşit. Expulzat de rigiditatea lui Vintilă Brătianu din
PUBLICISTICĂ
869
minister, şiretlicurile gângavului converg activ către o singură ţintă: să stabilească în noţiunile şefului său convingerea imposibilă că este sărac, lipit pământului de sărac. El face toate muncile de încadrare ca să afle şeful că s-a împrumutat la Banca Generală cu o sută de mii de lei şi că a trebuit să-şi ipotecheze proprietatea ca să poată vegeta.
După decesul unui ministru, a căruia inteligenţă politică nu se poate reproduce lesne a doua oară într-un partid, Flanfled a chibzuit să-l înlocuiască. Pardon! să-l înlocuiască în consiliile de administraţie. în consiliile de administraţie a două mari societăţi industriale. El a chemat, separat, pe fiecare din reprezentanţii celor două societăţi şi i-a pulverizat cu scuipat sentimental câte două ceasuri întregi, ca un om simţitor şi languros. Oftând şi ducându-şi batista la ochi, Tancred plânse întâi dispariţia marelui bărbat de stat. Lacrimile se repetară de câteva ori, decolorând roşul de buze şi carminiul de îmbălsămare al obrajilor, împurpuraţi. Apoi insinua că el a fost în ochii mortului nu o creatură, din acelea de care teatrul politic are regretabile nevoi reiterate, dar un prieten de aproape, un fel de frate sâlciu, că mortul i-a încredinţat toate tainele inimii lui şi că ultimul secret i l-a trecut şoptit chiar pe patul de moarte. „Am iubit-o, spunea omul în agonie; am iubit-o ca pe lumina ochilor mei. Mor şi nu ştiu ce se face ea... Ascultă, Tancred, ţi-o confiez. Fă-ţi datoria şi fii atent să nu cadă pe mâini necunoscute“.
Reprezentantul industriei, care auzea gemetele lui Tancred, se găsea emoţionat. „Trebuie să fie vorba de vreo doamnă foarte distinsă din înalta societate, a căreia stare civilă nu se poate împăca elegant decât cu un sprijin discret“, îşi zicea reprezentantul. „Puteţi să-mi spuneţi cum o cheamă? Ştiu să păstrez o mărturisire în întregime“. „Credeai că e o femeie! Vai! răspundea Tancred. Nu e o femeie... E o societate de petrol... reprezentată de dumneata. Bătrânul i-a purtat de grijă
870
TUDOR ARGHEZI
până-n ultima clipă a vieţii, o grijă de părinte şi de amant, patriotică şi naţională. Mi-a poruncit bătrânul: «Ia povara mea pe umeri şi intră în consiliul de administraţie... Te conjur»“. Primul reprezentant, îngreţoşat de procedeu, a scuipat, a salutat şi a plecat. Al doilea s-a dovedit naiv: Tancred, între numeroasele-i atribuţii, cumulează, de la discurs încoace, cu veniturile sale diverse, şi locul de prezident al consiliului de administraţie al societăţii „Astra Română Petroliferă“.
Dar şiretenia lui Tancred nu se asortează cu o inteligenţă din cale afara de licăritoare şi informată. în materii nepetrolifere şi inindustriale, cerebrul său dă greş. O împrejurare noştlimlây cum ar zice guriţa lui cu buzele vopsite. Se colectau fonduri pentru o mare flundaţie politică, şi Tancred, ministru de Industrie, convocase pe delegaţii industriilor din toată ţara, ca să-i silească la contribuţie culturală spontană şi benevolă. Discurs de rigoare, scuipat de rigoare. Incontinentul salivar numea fundaţia „un institlutl“. „Ce fel de institut voiţi să faceţi, domnule ministru?“ îl întrerupe unul din industriaşii prezenţi, amuzat de sudoarea verbală a neaşteptatului întemeietor de institute. întrebarea lasă mut pe ministru, un moment iritat ca de o palmă primită peste figură, şi totodată confuz. Cuvintele nu mai sosesc, ochii holbaţi caută, braţele se agită, insul întreg face o larmă haotică pe dinăuntru, ca un automat de gară gol, în care ai introdus un ban şi, tot auzindu-1 că se scoboară, nu iese pe gaura de jos nimic. în sfârşit, ministrul defineşte cum poate mai bine şi mai greu: „Un institlutl istorlic...“ Industriaşul îşi vâră degetul întreg în pauza intelectuală pe care numai o pipăise. „Istoric înţelegem să devie institutul dumitale după trei, patru sute de ani de existenţă, dar acum, când încă nu a fost înfiinţat, vrem să ştim, ca să ne înţelegeţi mai bine, cu se ce ocupă“.
Tancred încremeni cu gura căscată. Nu prevăzuse nici întrebarea, nici răspunsul ce trebuia acordat; căci l-ar fi cerut
PUBLICISTICĂ
871
din vreme la locul competent - şi nu a priceput despre ce fusese vorba exact, nici până azi.
1928
G. TOPÎRCEANU
Autorul Parodiilor originale izbuteşte de multe ori să îngâne pe alţii, dar se supără foc dacă-1 îngână cineva pe el sau măcar îi citează numele fără o intonaţie respectuoasă. Desigur că nimănuia nu-i aparţine talentul şi flexibilitatea personajului său din intelect, de-a face şi ca toată lumea, făcând şi ca el însuşi. între figurile din circul literar, pe care le imită pe toate, pe tobă, pe cal, cu burta la pământ, în orchestră şi sus pe frânghii, Topîrceanu are o figură a lui, maimuţărind pe lângă oameni şi scriitori, invizibilul atitudinilor interioare şi sentimentale, considerate ca nişte animale şchioape, cu coada prea lungă sau retezată. Pe dedesubtul senzaţiilor proprii, el întinde capcana şi nimic nu-i mai tragic decât aspectul unei hermine sufleteşti zbătându-se cu picioarele albe în măselele arsenalului de unelte, ale acestui fabricant de metale nichelate şi de cârji. Caricaturist verbal şi scamator fără păreche, tendinţa sincer nestăpânită şi subconştientă a dibaciului ironist, subtil poet, fraged iconar, şi splendid provizoriu, când vrea să scânteieze, ca un bob de rouă momentan, prins într-un surâs de garoafă, este o volatilizare a tot ce atinge contactul inteligenţei lui incandescente. Ca să se masacreze şi pe sine în ceea ce are mai particular şi mai definitiv, Topîrceanu a căutat şi legile, ca nişte hăţuri, cu care orice om trist şi amărât se poate cârmui spiritual, cu aceeaşi uşurinţă cu care şi-ar înţepeni bicepsul sau ar sări din trăsură. Ba analistul pretinde că le-a şi descoperit şi că numai o chestiune de redactare şi de tipărire a unui manual mai împiedică, încă vreo câteva săptămâni,
872
TUDOR ARGHEZI
omenirea de a deveni în douăzeci şi patru de ore plină de spontaneitate şi de duh.
Topîrceanu e singurul bucureştean care s-a strămutat la Iaşi ca să se facă ieşan. Atras de personalitatea furtunos variată şi copleşitor interesantă a domnului Ibrăileanu, mare schivnic al literelor româneşti, el şi-a luat geamantul, ghetele cu tocuri Louis XV, costumul de jocheu corectat, pălărioara cu marginile scurte, biciuşca de trestie de mare cu noduri, s-a suit în tren şi a dispărut de şaisprezece ani. Ceea ce-1 agasează cumplit este că încă n-a parvenit să stropşească vorbele îndulcite în graiul moldovenesc. L-am găsit o dată la Iaşi locuind pe panta unei străzi necirculate, o cameră, spânzurată ca o colivie, de zid. Era o locuinţă de fantezie cu intrarea parcă pe fereastră şi cu ieşirea pe coş. Dacă şedeai pe scaun aveai impresia că gravitezi spre răsărit şi, în picioare, îţi venea să te culci pe tavan, într -un comanac de călugăr, cu căptuşeală roşie, el creştea o veveriţă sau o nevăstuică, nu-mi aduc aminte, care îl cunoştea. II cunoşteau şi muştele şi păianjenii şi toate vietăţile, afară de cele domestice, se lipeau de el, robite prin simpatie. Războiul l-a găsit în tovărăşia unui pui de lup, un lup autentic, de care poetul a trebuit să se despartă, ducându-1 într-o pădure. Să istorisească meşterul parodiilor nedumerirea sălbăticiunii, nehotărârea lupului între codru şi Iaşi, urletul deznădăjduit al fiarei intrând în pădure şi salutările pe care le trimitea poetului cu capul, şi poate că şi cu laba, puiul de lup...
1928
DEZASTRUL
Doamna De la Fontaine sosi la masă cu o întârziere de un ceas. Soţiile invitaţilor propuneau, faţă de nerăbdarea unanimă
PUBLICISTICĂ
m
şi totuşi respectuos resemnată a bărbaţilor, să se înceapă cina, fără „contesă“.
-	Să mai aşteptăm zece minute, spunea un domn. Trebuie să fie pe drum. O fi fost ţinută la o vizită. Nimeni nu se îndură să se despartă lesne de doamna De la Fontaine...
-	E, într-adevăr, fermecătoare, spuse un colonel. Doamnele sunt rugate să binevoiască să aibă puţină răbdare. Câteva minute mai mult sau mai puţin, n-au multă importanţă.
-	Şi nici nu putem spune că murim de foame, adaose un inginer.
Doamnele schimbară instinctiv câte două priviri de nuanţă, - una între ele, şi alta particulară pentru fiecare bărbat respectiv. Când o soţie, familiară cu ornamentele literare, dete drumul unei banalităţi proverbiale, ea interpreta spiritul de agresiune din toate părţile salonului şi mulţumi sufletul tuturor cucoanelor.
-	Totuşi, zise dânsa, vorba că exactitatea este politeţea prinţilor, au inventat-o franţujii.
-	Doamna De la Fontaine e franţuzoaică, precizai eu ataşatului literar al Japoniei, care nu înţelesese legătura.
Un moment, ca la dans, fiecare doamnă se găsi aşezată dinaintea bărbatului ei. Se produsese, de la sine, o deplasare moleculară înceată a întregei asistenţe, o nevoie chimică, morală, împingând fiecare atom să se izoleze cu electronul lui -şi, fără îndoială că în fiecare grup de doi, judecând după nervozităţile aparente, greu de disimulat, s-a iscat dialogul dintre nevastă-mea şi soţ.
-	Altă dată, să vă siliţi să nu mai invitaţi franţuzoaica. Se lasă întodeauna aşteptată, şi asta ne costă.
-	Poftim de vezi! răspunsei nevesti-mii, cu politeţea de rigoare în adunări. Nu pricep întru cât ar putea umili o aşteptare. Suferiţi de un orgoliu nestudiat.
874
TUDOR ARGHEZI
-	Bărbaţii nu văd nimic, îmi răspunse foarte necăjită iubita mea soţie, împărţind deodată natura în două sensivităţi, o masculină şi o feminină.
Mă apropiai de urechea nevesti-mii, ceea ce văzui că făcea în acelaşi timp, în oglinzile vaste ale salonului, fiecare bărbat la urechea părechii lui:
-	Dacă am fi acasă, ţi-aş mai spune eu şi altceva, ţipai şoptit şi insultător.
-	încă n-ai înţeles că nu pot suferi pe femeia asta? încheie nevastă-mea, şi probabil că toate nevestele din salon. Acum, cred că vei înţelege.
în momentul următor, masa invitaţilor, iarăşi deplasată instinctiv, se găsi regrupată, bărbaţii laolaltă şi doamnele laolaltă, din necesitatea de a exprima, prin contact fizic, impresiile concordante şi tăcute. Numai ataşatul artistic japonez îşi preumbla insula singuratecă între cucoane şi domni şi, cu ochelarii de urechi, rotunzi şi concavi, părea un animal delicat, bolnav de viziune, situat zoologic între albină şi poponeţ.
Adevărul este că doamna De la Fontaine nu plăcea nici uneia din doamnele de faţă, şi ne găseam adunaţi în această seară treizeci de doamne cu bărbaţii lor. Trebuie să recunoaştem că, respectând totuşi varietatea, nevestele noastre, ieşite din familii de cea mai autentică şi activă capacitate financiară, erau, individual şi colectiv, dintre - aş zice - cele mai urâte. Detalii monstruoase în exagerat şi voluminos se învecinau cu monstruozităţi în reducţiune, ca şi cum natura s-ar fi simţit datoare să extragă din coşul de zestre şi să împartă gratuit fetelor sărace, atributele de atracţie intrinsecă ale logodnicelor bogate cu exces. Gâlci rău distribuite, proeminenţe vegetaline, depresiuni neiertate, târşiri şi strâmbături estetic dureroase, circulau cu stil şi în atitudini, prin salon. Un colier de perle splendid se ivea pe o piele onctuoasă, de liliac. Prin
PUBLICISTICĂ
875
parfumuri subtile se filtra o amintire de miros de şoarec. O bărbie osoasă, destinată maxilarului cu barbă al unui sfânt bizantin, decora decoltajul soţiei unui mare bancher teosof. Dintr-un gâtlej îndantelat cilindric, de locomotivă, vibra o voce borşită de portar. Iar doamna De la Fontaine opunea muzeului ambulant al formelor poftite la ospăţ, frumuseţea letargică a unei figuri stăpânitoare, aristocraţia liniilor, cavalerismul sprinten al pasului, încălzea atmosfera cu o subtilitate alcoolică, şi descompunea sentimentele şi principiile, dezlâna rigidităţile înnodate, imprimând vieţii din jurul ei o culoare şi un contur, ca o lampă care înaintează prin umbră.
Desigur, nu ne-am aşezat la masă înainte de venirea doamnei De la Fontaine. Ea apăru în sală îmbrăcată în albastru-plumburiu, surâse fără să-şi ceară scuze, şi doamnele, cuprinse de magnifica ei influenţă, se adunară împrejurul generozităţii sale. „Nu face nimic că sunteţi urâte, spunea zâmbetul ei; aşa a voit Dumnezeu.“ Cu toată iubirea jurată şi reală a bărbaţilor pentru femeile lor, ei o priveau, confuzi de frumuseţea contesei, adânciţi într-însa ca într-un peizaj imens, aşternut cu apă şi zidit cu munţi, şi jigniţi că nu li se dau o mie de porunci. Sufletul lor se învârtea ca unda unui lac în punctul primejdios al unei copci, şi fiecare ar fi primit să se sinucidă înecat în prestigiul şi frumuseţea femeii.
Apropiindu-se de mine, nevasta zise:
-	De când a intrat, v-aţi fâstâcit cu toţii. Oglinzile reflectează ridicula voastră stupiditate, şi totuşi între voi erau câţiva bărbaţi inteligenţi...
Hipnotizaţi, noi o urmăream cu capetele întoarse, construind cu fiecare mişcare un tablou, o statuie, o Tanagra. Frumuseţea franţuzoaicei era unanimă ca transparenţa cerurilor şi apelor, universală, variată şi unică, şi cu atât mai influentă cu cât ea se petrecea cu simplicitate şi naturaleţe în toate
876
TUDOR ARGHEZI
manifestările ei. Privind-o mâncând, bărbaţii rămâneau flămânzi, satisfăcuţi numai ca să o contemple, lucrând cu atitudini de bijuterie, între farfurie şi gură. Nutrindu-se cu furculiţa, ea părea că scoate cântece sonore numai sufleteşte, cu ajutorul unui instrument de argint.
Dar la sosul olandez s-a petrecut o nemaipomenită tragedie. Pe când o servea din stânga un valet, purtătorul unui castron de aur, ea continua o povestire extrem de interesantă, care aţintea vreo şaizeci de priviri asupra ei. Contesa reproducea un adaos apocrif, pe care-1 aflase în Arabia, pe când, cu soţul ei, guvernatorul, se găsea în călătorie la o mie şi una de nopţi. Şeherezada înfăţişa stăpânului ei meşteşugul unui ţesător de covoare: de-a împleti şi îmbina fire de crepuscul cu şuviţe de răsărit, punctate, la noduri şi încrucişări, cu stele adevărate, care înţepau degetele ţesătorului din pustietate. Contesa râse puţin mai mult decât îi era obiceiul. Şi atunci văzurăm toată splendoarea dinţilor ei sidefini sărind afară din gura contesei, descriind un arc licăritor prin aer, şi scufun-dându-se în castron, în sosul olandez. Buzele contesei căpătară deodată un gol de buzunar gol şi i se turtiră ca o pungă.
Se uită înspăimântată de jur-împrejur: cucoanele râdeau în gura mare, încântate care de cocoaşa ei, care de grumazul ei de boxeur. Ar fi voit să spuie ceva, dar gura ei se deschise moale ca un galoş stricat, şi moralul o părăsise. Bărbaţii începeau să mănânce, ca să găsească muţeniei lor o întrebuinţare.
Contesa se sculă şi, sfioasă şi neînsoţită de nimeni, singuratecă, strânsă ca şi cum purta un şal şi un copil mort, subt şal, la sân, străbătu sala de mâncare imensă. Cucoanele râdeau în hohote mari. Când, speriată şi pierzându-şi ţinuta şi iuţind pasul, contesa se puse pe fugă, dispărând în vestibul, invitatele şi gazda, în cor, răcniră de răzbunare şi plăcere.
1928
PUBLICISTICĂ
877
OTILIACAZIMIR
I
Povara, desigur, nu e primită uşor. Construind piramide în pustiu şi înălţând în gol catedrale, cu blocuri răpite din stâncă, omul cade, îngenuncheat de piatră dedesuptul pietrei şi strivit ca o ciupercă de sânge. înainte ca vârful monumentului să fi ajuns la ceruri, pumnul sclavului s-a strâns înjurios către stele, şi poetul, trimis în exil, să numere robii, la muncă, pentru că îndrăznise în metropolă să-nfrunte pe împărat, l-a văzut murind şi l-a notat cu întristarea lui rece pe o tăblie.
Au tras în juguri, în umăr cu vitele, prizonierii din războaie, cruţaţi de chinul crestării ochilor cu lama şi din temelii la creştetul mormântului regesc şi al turlei cu orele aurite pe un cadran întunecat, lespezile au fost cimentate cu carne. Azi, linia muchiilor evocă numai visul în numele căruia s-au sfărâmat în tăcere veacurile de oameni şi s-au încordat mânia, suferinţa şi nădejdea.
Sunt feluri de a sări peste tine şi feluri de a te mărgini în cuprinsul tău. Eroii ies din lume pe sus, prin azvârlire în neanturile de deasupra sau intră adânc în lume pe dedesupt. Lângă cuceritorul călare cu pavăza întinsă la suliţi, merge călugărul desculţ. între aceste două personaje extreme se mistuie, viermuită de vicii şi ruptă din şira spinării şi tăvălită-n sudoare, toată omenirea.
Otilia Cazimir vine dintr-o grădină depărtată cu ghiocei trandafirii în traista de mătase şi după fiinţa ei, resemnată să rămâie ceea ce este, se ţine un stol de fluturi care îi necăjesc surâsul. Ea cântă încet ca să nu neliniştească iepurii şi albinele odihnite, în drumul către prisacă, pe spini. Prin silabele ei nu s-a strecurat niciodată glasul străin. în tot ce a şoptit şi povesteşte s-a slujit cu simplicitate de vocea ei, ca o cusătoare de borangicuri, de firul ghemului lor. Femeie, poeta a fost
878
TUDOR ARGHEZI
discretă, casnică şi gingaşă. Stihurile ei sunt împăturite ca o rufărie foarte curată, aromată cu sulfînă, într-un dulap adânc de nuc. Poemele ei sunt camere proaspete într-o casă cu cerdac, cu icoane de argint, cu portrete domneşti, învălită în năframa de aur a soarelui alb de nămiezi. O poezie de Otilia Cazimir e o batistă, cu două picături de lămâiţă; poeta o scoate dinlăuntrul mânuşii, în care podul palmei zvâcneşte ca o pasăre prinsă în liliac. Remedii pure pentru gemete adunate şi pentru schiţe de dureri.
Domnişoara Otilia Cazimir se deosibeşte în totul de intelectuala dezgustată de sex şi evadată din feminitate într-un hibrid. Ea nu poate avea nimic nici din muierescul vulgar al acelui tip de odaliscă agresivă, care îşi pune plasticul pe literatură ca o ventuză cleioasă. Pasul calcă lin, din piatră-n piatră de diamant, şi drumul inspiraţiei sale e un pârâu necontenit, limpede, cu toate luminile deschise. Poeta acceptă povara. A rămâne om când exemplul te ispiteşte şi-ţi aduce ştirbiri, e o frumuseţe.
E-adevărat că făptura fizică şi intelectuală a poetei aparţine unui tip, pe care educaţia gramofonului l-a suprimat. Domnişoara Otilia Cazimir e o cucoană care a avut la curte argaţi la găini şi spălătorese...
1928
DOCTORUL PIMEN
La Mitropolia din Bucureşti a fost un moment când prestigiul titlurilor academice emoţiona pe toată lumea şi cu deosebire pe titulari. Se întorsese din Atena câţiva doctori de teologie, foşti preoţi de mir, văduviţi de curând şi intraţi în călugărie cu idealul de-a parveni la episcopat.
PUBLICISTICĂ
879
La Mitropolie era şi o cantină a călugărilor şi un bucătar, care servea şi pe doctorii şi pe monahii ignoranţi, cu o evlavie de om păcătos. Bucătarul Iancu, un pitic beţiv, nu se dumirea îndeajuns asupra doctorilor şi nutrea o admiraţie fără margini pentru învăţătura preoţilor, care pe lângă slujitori ai altarului se puteau face şi... medici.
Doctorii nu pierdeau un singur cuvânt şi risipeau titlurile de doctor cu o generozitate orgolioasă.
-	Gustă din iacnia asta, doctore, spunea un doctor.
-	Am mâncat la Atena, doctore, o plachie de ţâri memorabilă, răspundea un doctor.
-	Doctore, m-am săturat, afirma un al treilea doctor. Şi aşa mai departe; doctore pe ici, doctore pe dincolo, să vezi doctore, nu mă mir doctore, la revedere doctore...
Unul din doctori se chema Pimen şi era protosinghel. Fiind cel mai scurt din cler şi dintre mireni, bucătarul pitic pusese ochii pe el. într-adevăr, preacuviosul Pimen era cu puţin mai înalt ca o umbrelă de ploaie şi când îşi punea camilavca peste potcap, privit din spinare, ţi se părea, din pricina croielii ciudate a zăbranicului călugăresc, care se înfăţişează ca nişte nădragi luaţi în spinare, că picioarele doctorului începeau la ceafă sau că doctorul îşi purta capul subt betelie, la pantaloni. Dimpotrivă, pe cât îi era trupul de mic, pe atât vocea doctorului Pimen era de cavernoasă şi între fiinţa şi glasul lui se ivea un contrast monstruos. închipuiţi-vă un greiere cântând cu un timbru de vacă.
într-o zi, bucătarul, frământat de nerăbdare, aştepta în coridorul sălii de mâncare. Trecuse o jumătate de ceas de la masă şi doctorii întârziau în controverse. Bucătarul se uita din când în când pe geamul uşii, prin perdea.
Când ieşiră, în sfârşit, doctorii, el se alătură de doctorul Pimen, la urechea căruia putea fără greutate să ajungă, chiar aplecându-se puţin, şi-l pofti în odaia de alături. Doctorul
880
TUDOR ARGHEZI
porni după bucătar. Bucătarul făcu numai un pas în odaie şi trase o plapumă repede din pat, dezvelindu-şi nevasta. Doctorul Pimen se găsi faţă în faţă cu altă figură cu barbă, care apăru de subt cămaşa nevestei. Se petrecu o secundă de uimire, în timpul căreia cele două figuri schimbară o căutătură.
—	Doctore, zise bucătarul, nevasta mea e în două luni şi ar vrea să avorteze...
1928
[„DOMNII MICESCU ŞI MADGEARU...“]
Domnii Micescu şi Madgearu s-au certat şi era să se bată cu instrumente cavalereşti. Erau să-şi taie urechile cu sabia lată, călări sau pe jos şi să se împungă din fuga bicicletei. Onoarea acestor domni era grav atinsă şi onoarea cere sânge, ca supa tăiţei.
Motivul care a înfiorat şi le-a făcut să zăngăne, cele două panoplii, fusese aristocratic. Unul din spadasini invitase pe antagonist la masă, pentru ca în patru ochi şi patru farfurii să stea de vorbă, tratând despre arta de a guverna. Celălalt a făcut greşeala să vorbească de invitaţia primită, în faţa şefului celui dintâi, şef care nu admite ca partizanii lui să mănânce altfel decât în singurătate şi profesează o gelozie politică rigidă. Cel dintâi cunoaşte susceptibilităţile şefului său şi ştie că un candidat chiar insolubil poate cădea la uşa guvernului, alunecând pe ciulamaua consumată în ajun.
Domnul Micescu face un caz de statornicie din faptul de-a se şti dacă a invitat sau nu la o ciorbă secretă pe domnul Madgearu — şi energia domniei sale, reiterată de a tăgădui, a stabilit la partizani şi la şef noţiunea că domnul Micescu a invitat.
PUBLICISTICĂ
881
Dar să ne uităm puţin la adversari. Cel mai dârz, cel care vrea să omoare cu orice preţ, dezarticulat ca o baletistă de hârtie şi puţin mai concret ca fumul de tutun, intelectualizat de la marea chelie până la dunga pantalonului imaterial, poate fi doborât şi terciuit cu un proiectil, construit din atâta vată câtă pune domnul Madgearu într-o singură ureche. Şi n-ar rămâne din cadavrul imprudent şi unanim jeluit al marelui advocat decât atâta reziduu cât lasă chibritul pe latura cutiei, pe care a fost scăpărat.
Duşmanul de moarte, dimpotrivă, e zidit gospodăreşte, însă luminile lui, închise în geamuri de ceasornic, nu-1 ajută să descifreze dincolo de vârful unui nas elegant suflat cu acu-rateţă, nici craniul ca să-l despice cu spada, nici pieptul perforat. Ambii bravi sunt siguri că vor fi opriţi la timp să se măcelărească, de instituţia preliminară a proceselor verbale şi de nişte martori cu sufletul introductiv. Domnul Micescu se agită în borcanul său de sticlă, garantat că îşi face vânt numai până la dop şi până-n părete.
într-adevăr, onoarea este salvată printr-un protocol. Socotindu-se ofensat, domnul Micescu, care a rostit oribilul cuvânt de ocară „inexact“, jignitor pentru spiritul cifrat al domnului Madgearu, a voit să se asigure în scris dacă răspunsul „Atunci n-aveţi cuvânt de onoare“ s-a raportat la domnia sa sau la persoana cuierului de la intrare. Domnul Madgearu a fost cât se poate de categoric şi de clar. Nu numai că nu a rostit cuvinte injurioase la adresa domnului Micescu, dar nici nu s-a gândit; aşa că este exclusă şi injuria abstractă. Cuvintele mai sus citate, dacă au existat cumva, nu au putut să fie decât nişte silabe fără conţinut, cum ar fi be> a\ ba\ be, i; bi\ be, o, bo - rostite din distracţie, de un ins nevăzut şi iresponsabil, şi câtuşi de puţin în legătură cu vreo idee care ar cuprinde ideea de Istrate Micescu.
882
TUDOR ARGHEZI
Cu toate acestea, chiar aceste cuvinte, străine de conştiinţa lui, domnul Madgearu le retrage, adică le scoate din circulaţie, le cheamă înapoi acasă, ca pe nişte pisici, ca să le dea lapte cu purgativ. Furtuna imensului căcăţiş a încetat, astfel anulată de „martori“.
Prietenii politici însă nemulţumiţi cu atât ridicol, cât a putut să recolteze pentru blazonul domniei sale domnul Micescu, şi-au pus de gând să stârpească definitiv orice recrudescenţe şi veleităţi viitoare, în personajul sâcâitului şi imprecisului lor concurent la portofoliu, împingându-1 să înjure pe domnul Madgearu, după ce s-au împăcat. Ceea ce a uitat să-i spuie în focul luptei cu ape gazoase, îşi aminteşte că nu i-a spus, după ce lupta s-a isprăvit şi, din senin, domnul Micescu se aventurează în dependinţe. Maestrul s-a îmbătat: băgaţi de seamă să nu cadă în privată.
Aventura de cavalerism a domnului Micescu documentează o realitate. Domnia sa doreşte ca şi alţii, mai puţin înzestraţi, de multă vreme, să fie ministru şi sentimentul domniei sale pasional a sporit, pe măsură ce i-au dispărut cărarea şi părul. Cu o praştie retorică, înnodată din cea mai fină mătase, juristul a dat câteva crâncene asalturi citadelei dinlăuntrul. Banca miniştrilor a suportat, insensibilă, atacurile agere şi vârful subtil al biciuştii sale enervate. în faţa ei s-au găsit toţi inocenţii hieratici de lut ai guvernelor actuale şi trecute, rânduiţi la pupitre cu palmele pe genunchi, ca-n temple, Inculeţi cu şolduri şi saşi cu falca la ochi, burdufuri numerotate. In fuga cuvintelor, aruncate sprintene, graţioase şi sunând din valtrapuri, domnul Micescu a trecut întodeauna peste marginea barată cu prejudecăţi. Altă dată a şerpuit în flori printre idolii adormiţi şi a speriat elefanţii. Culoarea lor scânteietoare şi rapidă a supărat ochii deprinşi cu cenuşiul bidinelii şi pensula lui cu contacturi rapide şi cu posibilităţi moleculare în a divide lumina, i-au
PUBLICISTICĂ
883
sculat împotrivă burţile lipite de pământ, ale bivolilor înaripaţi pentru paza schematică a intrării. Domnul Micescu a suferit de inconvenientul general, al atitudinii, perpendicular pe chestiune, şi împărtăşeşte cu toate inteligenţele de calibru ale epocii sale, destinul pregătit exemplarelor ieşite din comun, de mediocritatea economică a unei clase, istoriceşte utilă şi cultural absentă.
într-o zi, domnul Micescu s-a improvizat docil şi maleabil şi s-a hotărât să umble pe genunchi şi pe coate, căutând ca un pui de sfinx ţâţa culcată a sfincşilor somnolenţi. Ceea ce n-a realizat în picioare, Maestrul se căzneşte să capete pe brânci.
1928
MIHAI PĂŞCANU
Au şi trecut patruzeci de zile peste mormântul lui Mihai Păşcanu, adormit la vârsta de la care alţii încep să vieţuiască. Un anunţ i-a chemat prietenii la parastas, ca altădată un afiş la piesa lui de teatru. Profesorul de drept de la Universitate purta murmurul poeziei în scoica reveriei lui.
Mihai Păşcanu a fost la optsprezece ani elevul în literatură al dascălului de un contingent cu el, Gala Galaction, discipol pe vremuri al fraţilor Goncourt şi al unui scelerat, Arthur Schopenhauer, inelul intelectual al copilăriei ce-şi lungeşte auzul către silabisiri încă împăinjenite. în casa viitorului egumen al Sfintelor Scripturi tâlmăcite, cu cerdac închis, aşternută cu preşuri ţărăneşti, îmbrăcată la geamuri cu năframe albe mari şi încâlcită în linişti moi de mânăstire, Păşcanu citea tânărului magistru sonete şi cântece cu timbrul exotic.
Autoritatea magistrului, care voia să disciplineze temperamentul instabil şi fugace al elevului său, era neobişnuit de
884
TUDOR ARGHEZI
riguroasă. Pedepsit adeseori să nu intre în camera lui, unde se afla o pace necunoscută şi încă de atunci o consolare delicată, Păşcanu se ruga ceasuri întregi la fereastră să fie primit şi îşi recita versurile noi, din grădină, în arşiţa meridională a lunilor de cuptor, însoţit de rostirea de surcele rupte a lăcustelor, strânse în harnaşament ca nişte cai medievali caricaturali cu genunchii deasupra spinării şi cu pântecul pe copite.
Când versurile erau bune, poetului i se da voie să intre.
1928
ALO! ALO! RADIO BUCAREST
Societatea de Difuziune Radio-telefonică are în sfârşit un comitet de conducere, pe care şi-l doreşte de câţiva ani. Prezident: domnul P. Gusty, reprezintând colecţiile Institutului social. Domnul Alesseanu de la „Casa şcoalelor“. Domnul Brătescu-Voineşti, care îşi înmulţeşte funcţiile cu una, reprezintă Ministrul Cultelor, adică bisericile. Domnul Emil Giurgea: mulţumită domniei sale radiofonia românească a făcut progresele de până acum: cinci autorizaţii şi patruzeci de mii de posturi clandestine. Domnul Alexandru Mavrodi, reprezintând ziarul „Viitorul“ şi revista „Democraţia“. Doctorul Ştefan Bogdan, din partea medicinii nasului, gâtului şi a urechii. Domnul profesor Hurmuzescu. Domnul comandor Boerescu, reprezintat al navigaţiunii pe timp favorabil. Domnul Rădescu. Domnul inginer Pitulescu, reprezintând pe domnul general Văleanu. Domnul Ludovic Dauş, traducătorul lucrării Salammbö de Flaubert (a nu se confunda cu puşca de salon). Domnul Victor Iamandi: surâde când grăieşte. Domnul Ion Buzdugan [delegatul cântăreţilor din Basarabia]. Director general: domnul Munteanu, inginere al domnului
PUBLICISTICĂ
885
Băicoianu, de la Banca Naţională. N-au reprezintanţi: Vatra Luminoasă, Societatea de Protecţie a Animalelor, Muzica Militară, Asociaţia Contabililor şi alte instituţii.
Domnul C. Dimitriu, ministru al Comunicaţiilor, unul din amatorii cei mai pasionaţi ai muzicii de cameră (cu c mic), a ţinut categoric ca Societatea de Difuziune Radiofonică să înceapă să cânte în timpul guvernării sale. Cu acest prilej domnia sa le-a servit muzicanţilor profesionişti şi o surpriză tehnică neaşteptată, comparabilă, după afirmaţiile specialiştilor, cu descoperirea contrapunctului. Se ştie că exista de mai nainte do bemol şi do diez. Domnul ministru C. Dimitriu a găsit o modalitate noua a acestei note: pe do vlecel.
[Ministrul a trasat şi un program de circumstanţă pentru societate, căreia nu-i cere atât să înfiinţeze un post de emisiune ca să cânte, cât mai ales „să turbure posturile de la Moscova şi Budapesta“ (citat textual).] Toată lumea care a luat parte la adunare este, natural, de acord să recunoască marile merite muzicale ale ministrului, însă nu şi imensele sale cunoştinţe electronice.
Dar a mai spus ministrul ceva; şi anume: comitetul să nu-şi ia rolul în tragic şi să se puie pe lucru. Alţii vor lucra: în co-misiuni, în subcomisiuni şi-ntr-alte ramificaţii divizionare.
Alo! Alo! Radio Bucureşti. A căzut în gârlă, romanţă de Leon Alcalay.
1928
LITERATURĂ...
Se înşeală cel ce crede că se face literatură numai la Academie, la Teatrul Naţional şi la Siguranţă, şi că Prefectura Poliţiei se lasă mai prejos. împlinind zece ani în funcţia
886
TUDOR ARGHEZI
domniei sale de simpatic dictator al sergenţilor de oraş, domnului general Nicoleanu i-a fost dat să-şi audă elogiile compuse cu stil.
„De la Saita, parcurgând galeria portretistică a foştilor prefecţi, din care se desprind luminoase figurile cneazului Moruzzi, blândului Emil Petrescu, Mitilineu sau a meticulosului şi subtilului intelectual ce a fost prefectul Corbescu -personalitatea generalului Nicoleanu va ocupa de-a pururi locul de cinste.“
Dacă îi ura: „Să trăiţi, domnule general!“ oratorul s-ar fi simţit diminuat. Ar fi interesant de ştiut cum construieşte el cuvântul „mulţumesc“ şi din câte crăci.
1928
STUPEFIANTE ŞI VĂTĂMĂRI
Am fost întodeauna o copie cu creionul de tâmplărie a sibariţilor occidentali. Wilde spunea că viciul trebuie practicat cu artă. Aplicând pederastia în epoca antebelică după ultimele reţete, azi „civilizaţii“ noştri copiază ritualul corydonian al lui Gide fără convingere şi din simplu spirit de imitaţie.
Există un sentiment şi un romantism sincer al şezutului şi o copie falsă a acestor izvoare de beţie. Adevăratul pederast recunoaşte pe pederastul cu vocaţie printr-un suprasimţ, asemuitor preştiinţei cotoiului, care, lipsit de noţiunile elementare de zoologie, deosibeşte totuşi precis, fără să confunde niciodată quadrupedele mici între ele, pe cotoi, printr-un soi de miros, dacă nu chiar după miros.
Pederastul nu este prea greu de izolat din public, nici pentru muritorii de rând, cărora afedronul, cum îi ziceau
PUBLICISTICĂ
887
cărturarii vechi, le serveşte exclusiv de şanţ colector. Legănarea de odaliscă a şoldului ondulat, ritmurile în curbe moi ale umerilor, derivaţi în piezişuri; cochetăria lascivă a grumazului, melancolia caprină a fizionomiei, cu ochii palizi, purtători de un sâmbure quasimistic, transparent în ceaţa boabelor de razachie albă; predilecţia de a umbla cu un sul de reviste în mâna, pusă dulce pe sul ca pe un flaut; un oftat al personajului, părând că-i iese din subsuori; zâmbetul ţuguiat, călcătura de ibis, vorba aleasă ca să nu exprime nimic. Toţi indivizii cu care te întâlneşti pe stradă şi care, mergând, par că se strecoară printr-un grilaj continuu, ca să încapă printre zăbrele; toţi indivizii pe care îţi vine să-i baţi cu biciul şi să-i calci cu carul, sunt pederaşti. Ici un pianist, dincolo un actor, un dansator, profesiunea nu deformează tipul, şi într-o privinţă, mai mult sau mai puţin determinată, fiecare seamănă cu celălalt, ca păstârnacii şi ca boabele de cafea.
La tipul pederastului, cronica adaogă tipul hipohorema-tofiliei. Această denumire de lungimea unei octave şi care îţi lasă o senzaţie stranie a gustului, când o rosteşti, se aplică la o pasiune din cele mai bizare: gustarea, fără înghiţire, a unui crâmpei, fasonat ca o perişoară, dintr-o materie primă care nu se mănâncă şi care se refuză; şi nu atât din pricina gustului, îndeobşte necunoscut de oameni, cât în special din pricina nasului. Decanul acestui viciu, de-a năclăi între cerul gurii şi limbă lucrul care pute, este la noi, se pare, un mare boier, fost prefect de poliţie, fixat în conştiinţa şi a prietenilor şi a adversarilor săi, cu această preferinţă. E ciudat că dacă te uiţi la el atent, eliminat automatic din exerciţiul activităţilor publice, cum se găseşte de câţiva ani, zvonul e confirmat prin atitudinea privirii, prin desenul flasc şi incolor al figurii şi prin substanţa ei plastică, puturoasă pentru ochi.
Am cunoscut în străinătate o fată, într-o noapte, care m-a atras în interiorul secular al unei case negre, din vremea lui
888
TUDOR ARGHEZI
Jean-Jacques Rousseau. în apartamentul ei, neînchipuit de curat, am găsit dormind în leagăn un copil de patru ani, şi pe un aşternut cu pernă albă, o căţea cu cinci pui, adormiţi cu boturile la ţâţe. Tabloul general m-a impresionat, şi am uitat, şi eu şi fata, pentru ce ne-am urcat până la al şaselea etaj, pe o scară fără rampă, ţinându-ne de o funie, care atârna din podul casei până jos, ca o frânghie de clopot. Mi-a dat un ceai, am stat de vorbă poate două ore, m-am scuzat, ea mi-a spus că viaţa e o îndatorire penibilă, şi ne-am scoborât amândoi, ca doi buni camarazi, respectuoşi fiecare faţă de celălalt; eu pornind deprimat către domiciliul meu, ea ducându-se să caute clienţi - »Pst!pst! viens, mon eher? — deprimată, ca şi mine, de cea dintâi întâlnire excepţională, din cariera ei.
I-am dat adresa mea şi venea cu băiatul, duminica, de mână, şi-mi povestea, cu inteligenţă, viciile bărbaţilor cu care trebuia să intre în raporturi profesionale. Hipohorematofilia unui bancher din localitate, abonat, se producea în formele următoare. Fata era avizată să ia o dată pe lună, în ajunul zilei fixate întâlnirii, un purgativ zgomotos. Bancherul o primea acasă cu un scaun fără fund şi cu o placă mare de cristal, cu care el îşi acoperea figura dedesubtul scaunului găurit. Pe scaun şedea fata, şi efectul purgativului începea cu gălăgiile scandaloase ale unui oblon lăsat şi ridicat violent. Individul primea cele dintâi zbucniri deasupra geamului, cu care era mascat, dezbrăcat la piele şi zbătându-se şi tăvălindu-se, muncit ca de o halucinare. „Ha! ce bine e!“ răcnea, în criză, bancherul, „încă una!“ se ruga el - şi o nouă detunătură îl făcea fericit. Şedinţa se termina: fata lua o baie generală, în sala vecină, şi îşi lăsa amantul, zvârcolit în mocirlă în spasmul pe care natura îl oferă fără purgativ.
Un alt client ruga pe fată să se dezbrace, păstrându-şi ciorapii negri şi jartiera. O încălţa, el stând în genunchi, nud ca şi fata, cu un singur pantof cu vârful lung de lemn şi, din
PUBLICISTICĂ
889
genunchi, făcând o mătanie, el se răsturna cu şezutul ridicat şi răcnea: „Loveşte-mă tare! loveşte-mă tare!“ şi fata îl izbea cu vârful pantofului, atât pentru că sceleratul o dorea, cât şi pentru ca să-l pedepsească greu, că din actul ei trebuia să se ivească pâinea copilului din leagăn. Individul, lovit unde avea nevoie, scotea un urlet de durere, urmat de o înfrigurare plăcută, şi sărea dintr-o bucată, din loc în loc, ca un scăunel, urmărit de piciorul încălţat cu lemn, aruncat în ţintă şi îmboldind bestia să sară.
în Bucureşti, exemplarele variază şi se succed pe tărâmuri. Pictorul Cutare, tânăr şi el, are taine şi mai greu de explicat. După ce-şi îmbată un prieten pe sofa, îl excită şi-l duce la gură ca pe un flacon de sirop şi-l bea până-n fund.
înainte de război, viciile din categoriile citate se mărgineau la câţiva bolnavi. Mai târziu au cuprins o clasă. Femeile de varieteu au introdus stupefiantele în rândurile bogătaşilor care le vizitează. Un ghebos roşcat, vânzător de serpentine, procură în localurile de noapte „otrava albă“ a cocainei, pe preţuri fabuloase. Odată cu saxofonul, cu dansurile negre, cu jazzul, cu garderoba „Charleston“ şi cu pălăria „Malec“, s-au instalat toate bubele morale ale unui Occident obosit şi pasionat de inexistenţă, la noi. Claude Farrere a scris pentru snobii degenerărilor noastre înspăimântătoare Fumeurs d’opiu şi Les civilises. Avem în capitala României Mari, morfină, cocaină, heroină, haşiş, opiu, putregai, şi un club select „A.B.C.“. Avem tineri dezgustaţi de viaţă, care fură cu efracţie din sertarele medicilor reţete cu firmă, plastografiază iscălitura doctorilor şi cumpără otrava care le dă acces în „paradis“. Pe câţiva prefectul de poliţie i-a scuturat de urechi şi i-a întors la liceu, în cursul inferior. Unul din ei trebuia, cu toate influenţele puse-n joc să-l scape, să fie închis, dacă nu-1 slujea un noroc, în garsoniera lui de cocainoman precoce a fost găsită o
890
TUDOR ARGHEZI
domnişoară din cea mai autentică elită socială şi politică: s-a cumpărat numaidecât o plapumă de muşama, care a fost aruncată peste amândoi. Absenţa unui ideal într-o clasă şi dezordinea gospodăriei în foarte multe familii, din cele chemate să tezaurizeze autoritatea şi prestigiul, dau acest tineret, absent din opere de suflet şi minte, concentrat în opere de anatomie pervertită.
Vi s-ar părea inacceptabilă, domnilor miniştri, o dictatură a parfumelor, a jocului de cărţi, a dansului, a ceaiului, a plăcilor de gramofon şi a şcolii, dacă dictatura familiei nu sunt în stare să o întreprindă părinţii?
1928
A RĂBĂŞI, RĂBĂŞIRE
Atacând în primul articol al revistei „Scrisul românesc“ ideea statului cultural, domnul C. Rădulescu-Motru scrie că „Atât statul cât şi cultura sunt cuvinte răbăşite“. Cuvântul care exprimă această acţiune veche a statului şi a culturii este însă cu totul nou, şi credem că domnul Rădulescu-Motru îl întrebuinţează cel dintâi în faza culturală în care ne aflăm. Ce însemnează a râbăşp.
După aspectul grafic, cuvântul răbăşit se descompune în două cuvinte distincte, în particula ră, rostire românească a repetitivului re (?r-iau, r^-vin, re-dau) şi în cuvântul de bază, pe care nu-mi vine să-l rostesc cu voce tare, mărginindu-mă să-l citesc cu ochii şi cu gândul. Prefixul arătând că acţiunea verbului se produce de cel puţin două ori, eventual de trei, patru, cinci ori pe rând, dacă separăm verbul de particula domnului Motru, constatăm că acţiunea verbului se produce o singură dată, indiferent de modulaţiunile în semitonuri sau
PUBLICISTICĂ
891
de scăpărarea ei bruscă într-un ton întreg. Teoriile pure şi dezvoltate voluminos şi muzical, cititorul curios le va găsi în Enciclopedia domnului Petoman, cel mai răbăşitor artist de music-hall, care înlocuia o întreagă orchestră cu sonorităţile insului său sintetic.
Dar tot nu am prins sensul exact al cuvântului a răbăşi. Un moment! A răbăşi un cuvânt, este a nu-1 pronunţa cu buzele gurii, gura mărginindu-se să repete, nu să răbăşească. Acţiunea răbăşitului trebuie să aparţie altui aparat decât aparatului bucal, dacă, într-adevăr, acel aparat ştie să rostească, fără eliziuni şi apostrofe, cuvinte ca stat şi cultură. Care-i aparatul, ne putem poate închipui, dar este mai bine să aşteptăm lămuririle domnului Motru, inventatorul sugestivului cuvânt, şi care va trebui, pe lângă o comunicare la Academie, să publice şi o monografie ilustrată ieftină, în câteva sute de mii de exemplare, destinate culturii generale. Totodată ne permitem să ne adresăm simţului de gramatică şi de limbă al savantului, cu întrebarea dacă în afară de forma a răbăşi, a cuvântului său, nu ar fi de studiat şi forma a răsbăşi, care ar indica o răbăşire ridicată la cub şi un superlativ.
Totuşi nu pierdem nimic anticipând şi căutând a scoate sensul adevărat al cuvântului răbăşite din chiar contextul domnului Motru, completându-i citatul şi explicând pe domnul Motru prin domnul Motru. Savantul nostru scrie: „Ce vrăjitorie face că aceste două vorbe <stat şi cultură>, care prin ele înseşi, luate separate, sunt ca nişte flori vestejite, care prea des mutate din sacsie, au pierdut culoarea şi mirosul, împreunate fiind să dea un mănunchi care atrage, ba chiar pasionează lumea prin farmecul lui. Atât statul cât şi cultura sunt cuvinte răbăşite.“ Cu alte cuvinte, în concepţia domnului Motru, a răbăşi este a nu mai avea miros, este a fi avut totuşi miros, un miros astăzi inexistent însă treptat, un miros care
892
TUDOR ARGHEZI
va fi fost la un moment dat foarte tare, sau mai puţin tare, slăbit în orice caz prin durată.
Ne temem acum că, scriind răbăşite, domnul Rădulescu-Motru a voit să dea curat pe româneşte un cuvânt franţuzesc, rabâcheeSy nemulţumit de rostirea lui anterioară, rabaşate, românească numai prin aproximaţie. Ambiţiunea e legitimă şi culturală şi ea ne învaţă că un cuvânt străin, strămutat în vocabularul nostru, devine perfect românesc, dacă punem pe fiecare literă a o căciuliţă întoarsă.
Cum rosteşte domnul Motru, de pildă, cuvântul contrabas? Probabil că domnia sa lasă liberă prima literă a şi întoarce căciula pe a doua.
Cât priveşte alte două cuvinte din textul citat, în sacsie, domnul Motru vrea să fie regional şi oltenesc, iar în „două vorbe, care prin ele însăşi* preferă gramatica domnilor Schulder şi Berger; şi nu cutezăm să-i facem nici o... imputoare.
1928
ULTIMA ORĂ
Domnul Eugen Lovinescu, făcând în „Viaţa literară“ o listă de scriitori în care figurează şi Arghezi, pomeneşte de o „încăierare“ între ei. Desigur că e o eroare. Arghezi poate fi acuzat de insuficienţă literară şi de lipsa unei individualităţi artistice - primeşte - : nimeni nu e vinovat nici de ceea ce are mai mult, nici de ceea ce îi lipseşte, şi omul sănătos doarme din partea asta liniştit. Nu poate fi însă acuzat Arghezi de balcanism, de inconştienţă şi de ţigănie. Măcar atât.
1928
PUBLICISTICĂ
893
DOMNUL CONSTANT
Mă numesc: Domnul Constant. Numele meu se rosteşte: Constanpg, oprind între beregată şi nas ultima silabă. Este ca şi cum ai voi să pronunţi numele vulgar de Constantin şi te-ai îneca în litera t.
Pentru că mi-a lipsit norocul să mă cheme cu un nume rar, susceptibil de-o celebritate mai uşoară, nu aş fi putut modifica fizionomia lui Georgescu, decât scurtându-1 pe Constantin. Constant Georgescu sună orişicum cu distincţiune, şi când voi scurta şi pe Georgescu, numele meu va fi lapidar: G. Constant, advocat.
Distincţia este şi a fost suprema mea preocupare. îmi place maniera, mă farmecă stilul. Eram destinat - helas\ - să fiu englez; un dandy cu mânuşile albe, conducând, lăsat pe coamă, căpăstrul unui cal cu coada retezată pe cotor. Mi-ar fi stat de minune monoclul, pălăria tare şi cravaşa, atât călare cât şi pe jos. Aş fi făcut vânători de cerbi, însoţit de valeţi în vestă roşie, şi de câini şi de trâmbiţi învârtite, prin întinderile vaste ale parcului meu din ceaţă. Soţia mea ar fi fost o lady, câinele meu favorit ar fi fost un pintcher şi chiar scroafele de pe domeniul meu s-ar fi bucurat de extracţia aristocratică a râmătorilor de Yorkshire.
La noi, în ţară, distincţiunea mea supără şi excită, natural, invidia. Când stau de vorbă cu ei, colegii pretind că-i enervez. Cuvintele mele căutate, limba literară pe care o vorbesc, documentarea mea, logica mea, în sfârşit, îi exasperează. Ei dau cu toţii un răspuns stereotip idiot:
-	Te rog, slăbeşte-mă, Monsieur Costache.
în această întrerupere, singure cuvintele „te rog“ pot să mă aranjeze, iar cuvintele „slăbeşte-mă“, care nu răspund la nici o idee, pot să mă lase rece. însă „Monsieur Costache“ e trivial.
894
TUDOR ARGHEZI
Imbecilii care mă numesc „Monsieur Costache“ cred că ating puritatea distincţiunii mele.
Singurul oraş în care m-am simţit mai bine a fost Parisul, unde mi-am luat şi doctoratul. Zic mai bine şi nu foarte bine, din pricină că locul meu adevărat, unde m-aş fî simţit într-adevăr foarte bine, nu putea fî decât metropola Imperiului Britanic. Dar comparativ cu Bucureştii şi cu Câmpulungul, unde am văzut lumina zilei, Parisul e ceva pe cât de măreţ pe-atât de delicat. închipuiţi-vă - o capitală mare, şi în această capitală Luvrul., şi în Luvru distincţiunea mea.
Acolo, lumea e rezervată, binecrescută; sunt biblioteci mari, e l’Hotel de Viile, Elyseul, Bois-de-Boulogne, Sena, Quartier Latin şi Ies Quais, cheiurile!... Şi expoziţiile de pictură şi artă, artă peste tot! „Bonjour Monsieur...“ „Bonjour Madame. „Entrez s’il vous plaît...“ „Faites comme chez vous...“ „Pardon Monsieur...“ „Pardon Madame...“ „Mon petit... Mon chat... Mon chou-chou au su-sucre.
Ce oameni! Ce ţară! Şi ce femei! Şi la noi, ce tragedie!...
Desigur că distincţiunea mea fundamentală se acordă cu genul distins al fizicului meu suplu şi elegant. Poate că numai figura prezintă oarecare inconveniente superficiale, pe care le corectează însă întodeauna conversaţiunea, sau mai bine zis cozeria mea. Pleoapele cam triunghiulare şi întinse către colţurile dinafară, dau, zice-se, ochilor mei o expresie galinacee. Nasul meu, către vârf, devine, poate, uşor carminiu, de o culoare de început de guturai şi, considerat laolaltă cu ochii, poate părea ca o jumătate întreagă de cap de găină rasol, cu pleoapele definitiv închise şi palide. Apoi, în dreptul gurii, pielea obrajilor este anatomic umflată, ca şi cum la rădăcina gingiilor de jos aş ţine câte un nasture de pardesiu; dar acest amănunt dă surâsului meu ironic o expresie de satiră crudă, aşa că inconvenientul se prezintă ca un beneficiu. Considerat
PUBLICISTICĂ
895
în perspectivă, totuşi, capul meu se prezintă ca o pungă cu fundul ascuţit, purtând două mingi în fund şi pe lături, iar dedesubt moţul vârfului, neutilizat. Regret că punga mai are şi două urechi cam depărtate de ceafă şi cojindu-se la cusătura lor de o impalpabilă mătreaţă. în schimb, un păr de toată frumuseţea înveleşte partea superioară a figurii mele.
Uneori buzele mele secretează o nimica toată de must, şi unele cuvinte ale darului meu oratoric apar ca florile de ghiocei cu o lacrimă în petale. E adevărat că în fond toată fiinţa mea se umezeşte la încheieturi şi transpiră. Ca şi cum aş purta în podul palmelor o limbă, mâna când o dau lasă un scuipat de linsoare. Un confrate obraznic, pe care îl felicitam după o pledoarie, strângându-i cu căldură şi decepţie mâna, m-a întrebat, cu neruşinare, dacă nu cumva i-am dus mâna la şezut, într-adevăr, s-ar părea că sudoarea mea e o excremenţă, fiind nu numai hidratantă dar şi amidonee.
Trebuie să vă destăinuiesc aici şi secretul perfectului meu insucces la femei, fie că abordez, pentru a o cuceri, o cucoană, fie că o servitoare. Doamnele din societate pretind că hainele mele degajează un miros de găinaţ, gura o exalaţie de clor, aliat cu o moleculă de usturoi, iar nasul o suvenire de cafea cu lapte. Am renunţat la dans pentru că doamnele mă refuză. Spălătoreasă mi-a spus că albiturile mele „miros“ inexplicabil a leşie veche şi a ouă de gâscă. Natura m-a zămislit limfatic; am gâlci subt urechi, la subsuori, de-al lungul braţelor, pretutindeni sunt întrerupt de noduri glandulare, pe care le salvează inteligenţa mea răscolindă şi dinstincţiunea persoanei mele, necontestată.
Aţi observat vreodată ce bine îmi vine haina şi cum ştiu să port pantalonii? Dar cravatele mele? Fularul meu, aruncat cu neglijenţă împrejurul gâtului, e o poemă japoneză. Aţi văzut cu câtă cultă competenţă îmi duc ghiozdanul cu acte?
896
TUDOR ARGHEZI
Convingerile mele politice sunt din cele mai moderne.
Cred în imperiu! N-am ce face cu republica, îmi trebuie o revoluţie de aristocraţi — şi o dictatură, pe care aş exersa-o cu mare stil. în insul meu, s-a născut, la Câmpulung, un mare dictator: Domnul Constanpg! Aş avea nevoie numai de doi ani şi de un telefon ca să îndrept poporul şi ţara. Primele şapte ordonanţe ce se vor afişa pe zidurile capitalei sunt gata.
1.	Interzicerea de-a ieşi lumea pe stradă şi condiţiunile pentru libertatea de-a rămâne acasă.
2.	îmbunătăţirea în două ore şi cincisprezece minute a valutei.
3.	Trecerea duminicii de la finele săptămânii la început şi desfiinţarea joii din mijlocul ei.
4.	Scrierea cu mâna stângă şi efectele ei asupra moralului colectiv.
5.	Reforma învăţământului, trecând abecedarul la clasa VIII-a de liceu.
6.	Creşterea copiilor fără ţâţă, fără biberon, fără lapte, prin sugere de aer, poate că pe gaura uşii.
7.	Biletul de voie pentru libera petrecere, în interiorul unei odăi, a doi indivizi de sex contrar, adică adversari, dat fiind că sexele se înfruntă imediat ce s-au întâlnit într-o încăpere.
Ideile mele politice au fost expuse într-o memorabilă conferinţă, în care am destrămat şi analizat ţesutul factice al societăţii actuale şi necesitatea imperiului dictatorial. Evident, mulţi auditori au avut cuvântul să fie emoţionaţi şi să cadă pe gânduri. De atunci, trecând prin public, auzul meu a fost lovit adeseori de următorul dialog:
-	Uite, mă, ăsta e Monsieur Costache.
-	Dă-1 în... mă-sii.
în dictatura mea, atari dialoguri atrag după sine decapitarea.
1928
PUBLICISTICĂ
897
PISICARUL
Vânătorul din casa noastră nu era un vânător ca toţi războinicii umanitarişti, care şi-au rezervat vitejiile exclusiv pentru jivinele dezarmate. înainte de toate, el era şchiop, sucit din şezut ca o pirostrie şi cu piciorul beteag mai scurt. După ce se purtase pe laba împricinată fără adaos şi slujindu-se, ca să calce, de talpa degetelor şi înaintând cu călcâiul ridicat ca de o fudulie, vânătorul a adoptat încălţămintea cu pingeaua decuplă şi tocul feminin, mai puţin obositor, şi care i-a schimbat mersul frânt într-o purcedere gondolată, de tampon cu hârtie sugătoare.
El nu vâna cu puşca, nici cu săgeata, şi câmpul lui de vânătoare era strict închis în pivniţele şi scările casei, în interiorul cărora călătorea o parte din noapte, timpul zilei fiindu-i aproape în întregime consumat de o catedră de matematici. Piciorul lui cu talpa de lemn se auzea noaptea ca o buturugă pribeagă şi ca un boloboc, scoborând treptele de beton sau urcându-le greu. Vânătorul străbătea etajele, podurile, beciurile. într-o noapte l-am auzit călcând cu zgomotul caracteristic tinicheaua de pe acoperiş, unde s-a dat o luptă, căci piciorul a funcţionat precipitat şi vânătorul a fost să se prăvălească în gol, alunecând până la burlanul streaşinei de ploaie.
—	Ce caută domnul cu pingeaua groasă, noaptea pe casă? întrebai. Nu poate să doarmă, sau îşi face digestia după masă?
-	E un om original, răspunse portarul. încă de pe când îşi luase bacalaureatul, el s-a destinat unei nobile acţiuni, revoltat de nedreptăţile naturii. Ceea ce l-a izbit mai mult a fost lipsa de sancţiuni în raporturile dintre şoareci şi pisici. Un pisoi îşi permite să ucidă, din simplă pasiune, o mulţime de şoareci şi şobolani. Noaptea, în pivniţele noastre se petrec masacre. Sute de nenorociţi de şoareci cad victimele cotoşmanului domnului
898
TUDOR ARGHEZI
inginer de la etajul întâi, fără să le ia nimeni apărarea. Domnul profesor a văzut lipsa din ştiinţele naturale a unui apărător al şoarecilor şi a hotărât să-şi ia pentru sine rolul de inamic al pisicilor, şi de când s-a ivit acest magistrat prin vocaţie, al dreptăţilor ideale, pisicile nu mai înţeleg nimic...
1928
EVA FOTOGENICĂ
La o vitrină de fotograf, a căruia mare specialitate se aplică grupurilor în doi. Un domn în haine mohorâte însoţit, la braţ, de o fostă de curând domnişoară, copleşită de vălurile albe ale miresei. Douăzeci şi cinci de fotografii în grupuri de câte doi. Trecătorul, obosit de uniformitatea părechilor succesive, face observaţia că, pe când mirii se deosibesc prin mustaţă, barbişon şi ras, miresele seamănă ca nişte surori. Şi, reflectând, trecătorul înţelege. Mireasa face parte, poate, din mobilier şi decor, ca sufleurul din toate piesele, indiferent: Hamlet, Cyrano sau Faust.
1928
NUANŢE
A se ascunde: ministrul lucrează într-o comisiune. Ministrul a ieşit pe uşa de din dos: Şeful de cabinet înscrie numele fiecărui solicitator întâiul, pentru că ministrul primeşte pe toată lumea.
PUBLICISTICĂ
899
Ministrul face o vizită sentimentală şi duce flori. A fost chemat urgent la Prezidenţie.
-	A! ce mai faceţi, domnule Popescu, ce mai e nou la Târgul Jiu?
-	Mă confundaţi, domnule ministru, mă numesc Constantinescu şi sunt de la Călăraşi.
-	Bată-te să te bată! Ai dreptate. Ce-ţi mai face băiatul? A terminat?
-	Care băiat, domnule ministru?
-	Crezi că o să ai o recoltă bună de struguri?
-	Iar mă confundaţi, domnule ministru.
-	Nu eşti dumneata cel cu pădurea?
-	Să mă păzească Dumnezeu, domnule ministru.
-	Ştii ce te rog? Treci miercuri la orele nouă şi un sfert, dar fii exact.
-	De mult mă ţin să luăm o masă împreună. Am să-ţi spun ceva important şi urgent.
-	La ordin, domnule ministru.
-	Să mai vorbim de asta săptămâna viitoare.
-	Alo! Dumneata eşti? Vino imediat la mine: am nevoie de concursul dumitale. Te aştept la patru, bine documentat, îţi trimit automobilul meu să te ia.
La patru, pe jos.
-	Am venit, domnule ministru.
-	Ai ceva să-mi vorbeşti?
-	M-aţi chemat...
-	în ce chestie?
-	Mi-aţi telefonat...
-	A, bine zici! Plec la Oradea Mare şi sâmbătă sunt la Bucureşti.
-	Mi-ai recomandat un tip...
900
TUDOR ARGHEZI
—	E adevărat, domnule ministru.
—	Vrei să-l servesc?
-	Dacă vi l-am recomandat!
-	Puteai să mi-1 recomanzi, ca să te scapi de el.
Din carnetul unui papagal: Trăim în sihăstrie: fiecare în schitul lui, fiecare pe flaşneta lui.
Dacă cineva te trage de fulgi, loveşte-1 cu ciocul. Dacă te mângâie, fii cu băgare de seamă. Dacă îţi dă seminţe, asigură-te că nu sunt goale.
1928
PEIZAJ ÎN DELTĂ: ŞERBAN RĂDUCANU
I-am căutat un portret: nu se găseşte. Am cerut desina-torilor o schiţă de şedinţă: nici un desinator parlamentar nu l-a văzut. Voiam să nu apară textul fără o figură, echivalentă câteodată cu amprenta digitală a fişei de antropometrie: apare gol. Dar chiar absenţa este o caracterizare dacă nu un portret. Cine a pus vreodată în carte înfăţişarea săpunului de rufe? Autorii se mărginesc să citeze formula de fabricare.
Domnul Şerban Răducanu este aproape obligatoriu să fie necunoscut publicului care gândeşte. Activul său nu i-a stârnit niciodată unda de celebritate, care înfăşoară cu sonorităţi succesive talentul şi valoarea. Fostul prefect de Brăila e numai o celebritate regională, ca muşiţa columbacă sau ca şoarecele de câmp, devastând într-o localitate tulpina şi rădăcina şi ieşind inofensiv şi sătul, la plimbare, într-o regiune de reculegeri şi de calm. Cronica penitenciarelor a înregistrat în anii din urmă câţiva haiduci de baltă şi deal, care,
PUBLICISTICĂ
901
părăsind teatrul operaţiunilor extraordinare, au apărut în câteva puncte depărtate, deghizaţi în oameni de ordine, în jandarmi. Adevăr dincoace de Pirinei, neadevăr peste Pirinei. Deputat în Cameră la Bucureşti, corsar la Brăila: omul circulă între latitudini şi profesiuni.
Obscur pentru marele public şi inexistent pentru elita intelectuală, domnul Şerban Răducanu face parte din seria în devenire şi ascensiune continuă a unui gen de mediocrităţi periferice care se ridică prin întunericul politic, în inatenţia generală, şi care într-o bună zi frâng inteligenţa, cenzurează cultura şi stăvilesc, ignoranţi, inferiori şi brutali, evoluţiile. Creaturi silite, ale unor interese care îşi caută, cu preferinţă, materialele de modelat pe calibru, în depresiunile mocirloase ale câmpului politic, plastice, aproape lichide şi potrivite pentru tot soiul de manufactură, ele se arată pe neaşteptate în Parlament şi câteodată în guverne, fără să se ştie de unde vin şi ce drum au străbătut până la comandă.
Domnul Şerban Răducanu e un membru influent al Partidului Liberal, al partidului prezidat de onestitatea agresivă a domnului Vintilă Brătianu, care de la politică a învăţat, în sfârşit, să se scarpine în barbă şi după ureche, distrat, când i se vorbeşte de un partizan dezonorant, şi să-şi astupe ermetic auzul cu capace de melc. Domnul Răducanu e ceva mai mult, e kronprinţul domnului Leonte Moldoveanu, voievodul cu nasul cârn cărămiziu şi cu fiinţa cleioasă încovoiată, de mare gândac, ieşit dintr-o tingire cu undelemn. Acest potentat derizoriu şi-a ales singur moştenitorul, după ce a izbutit să depărteze personalitatea domnului Dumitrescu-Brăila la Cahul.
Meritele domnului Răducanu sunt bine apreciate în judeţ şi orice brăilean le detaliază cursiv. Pe când era prefect al judeţului, domnul Răducanu a fost însărcinat să strângă prin subalternii domniei sale, primarii din comunele rurale,
902
TUDOR ARGHEZI
fondurile pentru construcţii şcolare. Activitatea domnului prefect, devotat afară din cale luminii şi învăţăturii de carte, a fost prodigioasă, dar cinstea domniei sale, neînchipuit de totală, l-a oprit să prezinte vreo situaţie a fondurilor colectate. Sufletul mistic al prefectului nu a consimţit să se constrângă la umilinţa de a ţine un registru de încasări, de a trage o linie dedesubt şi de a face o vulgară adunare. De câte ori un primar îi aducea prefectului câte treizeci, patruzeci de mii de lei, pentru şcoală, prefectul deschidea un sertar şi cu gestul larg şi entuziast al comerciantului de cereale trăgea de pe biurou şi o arunca înlăuntru contribuţia uneia din sutele de primării ale judeţului. Şi, generos: „Na şi ţie trei mii de lei, să-i tragi un chef‘, îi spunea primarului, oferindu-i zece la sută... Câte un primar sfios rămânea încremenit de procedarea revelatoare a prefectului şi înconjura situaţia cu o frază. „Nu am nici o socoteală de dat nimănuia“, răspundea, cu drept cuvânt, domnul prefect.
Campania strângerii fondurilor l-a surmenat însă atât de mult, încât prefectul a fost nevoit să părăsească Brăila şi să vie pentru o lungă odihnă la Bucureşti. Stabilimentul de cură şi l-a ales la „Clubul Tinerimii“, unde urmează tratamentul maestrului Fălcoianu, directorul „Monitorului Oficial“. La club, fostul prefect provoacă admiraţia celor mai bravi jucători şi mai ales a magistraţilor, pe care, după o formulă terapeutică, neaplicată de Fălcoianu, îi angajează să participe la puncte, ducându-i — surprinzător — exclusiv la câştig. Bolnavul face astfel reeducarea şi antrenamentul unei îndrăzneli, care la Brăila s-a manifestat eroică şi biruitoare şi a stârnit o stupoare unanimă.
Ca prefect, domnul Şerban Răducanu a operat şi un schimb după legea agrară, înlocuind nişte râpe şi văgăuni dotale, pe care le poseda în judeţul Tecuci, cu o splendidă moşie în marginea oraşului Brăila, rezervată „îndreptăţiţilor“
PUBLICISTICĂ
903
la împroprietărire, hamali ai portului Brăila. Cu o singură lovitură, prefectul a câştigat şi moşia şi a zvârlit şi pe îndreptăţiţi la şaizeci de kilometri de oraş, făcându-i să se lipsească de loturile lor. Se recunoaşte în acest gest de-a arunca săracii la trei poşte distanţă, stilul gestului cu care domnul prefect arunca banii primăriilor, în tejgheaua biuroului: lărgimea. Dar şi acest eroism era mărginit. Domnul Răducanu năvăli înainte, ieşi din baltă şi îşi desfăşură activitatea şi într-alt judeţ, la Cahul. Acolo, pe un preţ ridicol, a luat în arendă, în poligonul de trageri al Ministerului de Război şi alături, terenuri cuvenite sătenilor.
Astă dată eroismul domnului prefect s-a folosit de interpus, în persoana cumnatului Maxim: băncile pe care le dă la „Clubul Tinerimii“ trebuiesc susţinute cu mijloace serioase. Dar în calitate de prefect, domnul Răducanu a luat în exploatare şi bunurile altor instituţii, ale tuturor instituţiilor, în care trecerea domniei sale sau a şefului domniei sale, domnul Leonte Moldoveanu, putea să aibă acces.
Aşa se face că în vreme ce averile muncite şi randamentul profesiunilor reale scad şi primejduiesc existenţa energiilor şi valorilor, domnul Şerban Răducanu duce o viaţă de arhimilionar, al căreia aspect satisface pe domnul Vintilă Brătianu şi descurajează pe cei care i-au luat principiile de cinste, de muncă şi de cumpătare în serios. Şi toate aceste succese nu sunt decât un timid început. Domnul Răducanu aşteaptă ca şeful domniei sale, domnul Leonte Moldoveanu, să intre în Remaniere şi să devie ministru, pentru ca raza activităţii sale să se întindă până la confundarea ei cu limitele României Mari, dobândită pentru Răducani. Cum însă evenimentul dorit pasional de amândoi, şi de şef şi de moştenitor, nu mai este cu putinţă, domnul Răducanu se va întoarce la operaţiile în genul celora de la Brăila şi Cahul, folosindu-se de împrejurarea că este în Parlament, şi va exploata toate
904
TUDOR ARGHEZI
avuţiile publice cu care s-a deprins, şi apa, şi pădurile şi pământul, solul şi subsolul şi coloana de aer, despre care vorbeşte Constituţia. Domnul Răducanu va putea să opereze adânc şi liniştit, căci de partea liberalilor este asigurat prin domnul Leonte Moldoveanu iar de a ţărăniştilor de fratele domniei sale, domnul Ion Răducanu, economist.
1928
REPEŢIRI ÎN VARIANTE
Ideile circulă. Timp de câţiva ani am fost singur de părerea mea şi sunt mulţumit acum să găsesc că numărul meu a sporit. Confraţii care treceau fără păs pe lângă ferestruia casei, au început să se oprească, încep să suie scara. Cu câţiva m-am întâlnit chiar şi în camera de sus, pe care am ţinut-o zece ani cu uşa dată de părete. Dacă nu m-au întrebat încă ce caut acolo şi pe unde am intrat, este că ei n-au aflat momentul potrivit. M-a interesat însă atitudinea lor de vizitatori deranjaţi, când chiriaşul titular, întorcându-se acasă, a dat de patru confraţi culcaţi în patul lui şi ciupindu-se în aşternut. Sunt mulţumit şi o să mă mut. Esenţialul este făcut: ideea începe să fie frecventată de celibatari.
S-a născut nevoia recentă de a se vorbi practic de literatură şi de literaţi, ca de un subiect actual, de orientări în materie, de o serie întreagă de chestiuni, în care se ascunde acelaşi lucru, o veche părere impopulară. Nu va mai trece aşa de uşor o săptămână fără ca un nou Penkalâ, cu pană la ureche, să se ivească în balcon. Să batem din palme, dar să batem din palme cu mânuşi de lână, discret, să nu trezim susceptibilităţi. în curând vom citi, reeditate, toate preocupările din vremuri,
PUBLICISTICĂ
905
ameninţate de lipsa posterităţii. E un progres. înmulţirea scriitorilor de aceeaşi părere va determina strângerea lor activă laolaltă şi o luptă cu rândurile strânse.
Rebelă, intactă şi impermeabilă rămâne însă clasa muţilor politici, invitată continuu de-a surda la tălmăcirea în fapte a ideilor exprimate în scris. Ea nu citeşte pentru că are prea multă minte proprie şi dispreţuieşte sfatul şi sugestiile citite, fiind o clasă în toate privinţele perfectă şi infailibilă. Un scriitor care nu este măcar un deputat din majoritate, nu poate să fie citit, în orice caz nu poate să fie luat în serios. Când feciorul din casă îi atrage atenţia că şi-a pus galoşul de-a-ndaratele, ministrul îl ascultă. Dacă un scriitor îi spune că a pornit de-a-ndoasele şi că ar fi timpul să o ia drept, conform indicaţiei galoşilor, ministrul nici nu aude. Proprietatea de ministru conferă fericiţilor proprietari o situaţie cu totul înafară de ordinar. Ministrul e ca butoniera de la gulerul hainei, în care nu încape nici un nasture niciodată, zadarnic te-ai sili să o închei: ea nu primeşte nici o intercalare, afară de rozeta unei decoraţii, şi stă îndeobşte goală, chioară.
Pân-a deveni ministru, omul de rând sau politic, este un ins cu care te poţi înţelege, animat de câteva preocupări, posedând mişcare, culoare şi temperament. îndată ce intră în rangul celor doisprezece, treisprezece, cincisprezece, optsprezece sau douăzeci şi patru, după momente şi subsecretariate, el începe să facă parte parcă din absenţi, transpus numaidecât şi totalmente într-alt material, într-o plasmă diametral bizară, devenind ca un înger cu şase aripi, şi nu-1 mai poţi aborda decât zugrăvit şi în fotografie. Nu începe să funcţioneze numai fabula Boului cu Viţelul, dar o întreagă transformare substanţială se produce. îl saluţi: nu vede. îl înjuri: nu aude. îl rogi: e impermeabil. îl strângi de vârful urechii: nu simte. Singurele facultăţi care par că-i rămân întregi şi că i se dezvoltă, sunt,
906
TUDOR ARGHEZI
câteodată, ca să nu se identifice cu mumiile din piramide, pipăitul şi mirosul. Tămâia îi descleştează nasul, aghiasma dă pipăitului unui ministru mobilitate. El îşi recapătă simţurile, şi al şaselea simţ, al bunului-simţ, parţial, în pauze: când încetează portofoliul. Atunci începe reeducaţia surâsului şi a bunei-voinţe.
Cu tot respectul datorit unei esenţe atât de complexe, suntem siliţi să recunoaştem originea ei, când fanariotă şi când ţigănească. Paşalâcul indiferenţei a rămas apanajul clasei ministeriale, la care se adaogă, de câte ori tinde să fie uman şi condescendent, instituţia binefăcătoare şi inchizitorială a minciunii. Constant şi definitiv, miniştrii acestei discipline şi ai acestei morale nu sunt compatibili cu nici un interes cardinal. Ne trebuieşte alt soi de oameni politici şi de miniştri. Dar unde-i găseşti? Michelin fabrică numai anvelope şi camere de aer.
1928
LABORATORUL
Trenul e marele drum, pe care se întâlnesc şi merg împreună laolaltă cei mai mulţi oameni deodată. Timp de ore şi de zile ei stau necurmat împreună, într-o cutie pe roate. Corpurile şi sufletele vieţuiesc mai apropiate ca în orice altă împrejurare, masca fiecăruia se desface pe măsură cu durata călătoriei, şireturile de la ceafă slăbesc, atârnă deznodate, omul se des-calţă fără voie de figura lui convenţională, care îl strânge ca un pantof, cu numărul mai mic decât organul din interior, constrâns să se înfrumuseţeze şi care împrumută şchiopătarea ritmului uniform social.
PUBLICISTICĂ
907
Ca să cunoşti un om nu e nevoie să-l aştepţi să se pronunţe, atins rând pe rând de realităţile curente. Cel mai concludent examen se obţine în douăzeci şi patru de ore de călătorie, într-un tren înţesat, într-un vagon de clasa I, cu vagon restaurant. Puneţi-1 să călătorească şi delegaţi un observator, care să-l escorteze cu un creion fotografic, notând, fără să gândească, fără să complice, fără comentariu, mişcările simple evidente, categorice, expresia fizică neîndoielnică a individului examinat.
Nu există microscop mai exact, aparat de măsurătoare şi cântar mai precis, mai delicat, mai suprasensibil ca vagonul. Analiza nu dă greş niciodată. în vagon, omul trăieşte cum îi este firea, uitând automatic din momentul când suie scara şi se împiedică de geamantan, tot ce a învăţat şi l-a alterat, ca un dansator, ce-şi lasă la garderobă, plecând, costumul cu care şi-a travestit micimile într-un personaj închipuit, mai valoros şi mai mare.
1928
O ALBINĂ ÎNTR-UN PUSTIU
în Dobrogea de sud ţăranii şi administraţia, prefecţii, primarii şi jandarmii fac de un an încoace cunoştinţă pretutindeni cu prezenţa unui tânăr drumeţ, negricios şi simpatic, purtătorul unui ghiozdan umflat şi al unui costum aproximativ. El are un zâmbet fraged pentru toţi şi o rugăminte pentru fiecare. în satul în care ajunge, îşi deschide ghiozdanul, îşi scoate plaivazul şi din casă în casă cercetează amintirile locuitorilor bătrâni. Unde găseşte o arhivă, un document, le scotoceşte litera şi conţinutul.
Din două sute de localităţi câte are Dobrogea nouă, drumeţul a străbătut o sută şi a schiţat o sută de monografii
908
TUDOR ARGHEZI
rapide, stabilind originile, succesiunile şi caracterul naţional a punctului vizitat, legalizate prin semnăturile bătrânilor localnici. Peste un an de aci încolo, ghiozdanul tânărului anchetator va cuprinde două sute de coli de hârtie, adică două sute de monografii.
Pentru ce şi-a ales această îndeletnicire şi nu i-a preferat situaţia, deşi critic, pe-o canapea la „Capşa“, ar fi greu de precizat. Nimeni nu l-a numit, nimeni nu l-a subvenţionat, nimeni măcar nu l-a povăţuit să-şi ia o sarcină, de absurditatea căreia, admirabilă, numai tinereţea şi o stare de cvasiidealitate sunt răspunzătoare, şi la care, desigur, funcţionarii plătiţi rezidenţi în Tabaida dunăreană nici nu se pot gândi.
-	Cu ce trăieşti? l-am întrebat.
Au răspuns umerii lui ridicaţi a ignoranţă şi zâmbetul lui delicat.
-	Ce urmăreşti? l-am întrebat. Ai un scop?
-	Vreau să dau documentele Arhivei Statului...
Un băiat de vârsta şefilor de cabinet şi care se dăruieşte astfel, cu timpul lui, cu munca şi cu inteligenţa lui, unui depou de hârţoage, devenite abstracte, dacă nu ar fi localul cu turle şi apartamente confortabile al mânăstirii lui Mihai Vodă ca să dovedească pe din afară o realitate, constituie un caz cultural aproape anecdotic. Generozitatea lui ştiinţifică ne-a mişcat. I-am examinat garderoba. Jiletca lui era încheiată cu nasturi de pantaloni...
I-am cerut numele: băiatul se numeşte Dunăre Greavu.
Ne-am gândit că poate această însemnare să cadă subt ochii vreunui domn ministru. Problema care se strecoară prin documentele scrise pe genunchi şi pe ghiozdan, ale tânărului ardelean, pribeag al Dobrogei şi al Durostorului, interesează cel puţin două ministere şi poate că statul întreg.
Oricum, băiatului îi mai trebuiesc nişte perechi de bocanci ca să-şi termine ancheta, un rând de haine ca lumea
PUBLICISTICĂ
909
şi câteva porţii de mâncare pe săptămână. Am fi mulţumiţi dacă rândurile de faţă vor fi contribuit să încurajeze o râvnă obscură şi o energie modestă, făcând să deriveze către Dunăre Greavu ofrandele intelectuale ale românilor de fapte şi mai puţin de cuvinte.
1928
DIALOG
~Am citit articolul dumitale de ieri: admirabil! Nu. Nu. Lasă. A fost într-adevăr admirabil.
—	Mi-aş permite, domnule ministru, să vă aduc aminte că abonamentul la revista mea e de zece lei pe an.
—	Aşa de ieftin?!
-	V-am trimis-o un an şi jumătate: cincisprezece lei.
—	Cum, nu s-a plătit niciodată?!
-	Niciodată, domnule ministru.
-	Foarte curios!
1928
ZIUA DE HODINĂ
Azi apare acest număr 11 al „Biletelor de Papagal“ pentru duminică, ziua odihnei. Cititorii au putut constata că ziarul nostru, deşi microscopic, cuprinde tot atât material demn de citire ca şi ziarele mari, dacă nu chiar de două ori cel puţin mai mult. Secretul e simplu: izvoarele noastre stau situate ceva mai sus decât zăcătorile marilor confraţi, iar colaboratorii noştri
910
TUDOR ARGHEZI
sunt creatorii autentici ai literaturii actuale. Fără mijloace băneşti, „Biletele de Papagal“ realizează zilnic ceea ce marile cotidiane, cu venituri de zeci de milioane, refuză să dea publicului, măcar în pierdere, de la fundarea lor, îndătinată: o preocupare de intelect, un stil şi o frumuseţe literară. în şaisprezece şi douăzeci de pagini, ale foilor care stăpânesc recordul kilogramelor de hârtie, cititorul găseşte un material de ambalaj într-adevăr ieftin, un mare biurou de servitori, o mare agenţie de închirieri, o documentare vastă pentru spărgători şi asasini, însă nu o lectură în stare să-i aducă aminte o dată pe zi, o secundă, un moment, că el poartă în insul lui o inteligenţă, o simţire şi un zbor turtit.
De ziua a şaptea, duminica, „Biletele de Papagal“ doresc să apară în opt pagini de formatul lor, cu preţul de doi lei, cu un bogat material literar original şi ales. Această dorinţă nu vom şti dacă va fi pe de-a-ntregul cu putinţă decât după prima lună de apariţie, când, sosind socotelile vânzătorilor din provincie, vom putea stabili un buget hotărât.
Deocamdată cititorii cu numărul vor face bine să contribuie la această viitoare nouă realizare, abonându-se la „Biletele de Papagal“ şi plătind abonamentul lunar de şaizeci lei, ca să primească ziarul curat, închis în plic.
1928
ALFRED MERDOC: MĂ IUBEŞTI?
Cronicarul nostru dramatic e un tânăr deosebit mai ales printr-o optimistă jovialitate. Calitatea lui de împărţitor de lauri îi deschide automatic uşile succeselor de după premieră. După primul act s-a prezintat cu un trandafir alb în mână, protagonistei, care a binevoit să-l primească în cabina.
PUBLICISTICĂ
911
Domnişoara Veau-de-Ville se îmbrăca pentru actul al doilea. A primit cu emoţie floarea oferită ştrengăreşte şi s-a lăsat sărutată de-a lungul braţelor goale. Actul întâi a fost admirabil, şi autorul cât şi domnişoara Veau-de-Ville au smuls aplauze la scenă deschisă. Autorul a izbutit să redea admirabil psihologia fină a personagiilor, să aibă un dialog vioi şi cald, şi să aducă acea mişcare atât de necesară teatrului modern. De altă parte, domnişoara Veau-de-Ville a făcut tot ce omeneşte e cu putinţă pentru a fi la înălţimea autorului. O lume întreagă urmărea astfel cu sufletul pe buze, evoluţia voluptuoasă a jocului acestei mari comediene. Tinereţe, strălucire, eleganţă, totul izbucnea ca o virginală revărsare de viaţă, primăvara. Finalul actului al doilea, apoi, care culminează în întrebarea eroinei: „Mă iubeşti?“ a fost sufocant de emoţionant. Cronicarul nostru a oftat şi, uitând să mai aplaude, s-a repezit spre cabina divei, cu braţele încărcate de felicitări. Era transportat. Diva, dinspre partea toaletei, era, ca să zicem şi noi ceva, „entre poire etfromage“. Se dezbrăcase de cea precedentă, fără să fi avut vremea să o pună pe cea următoare. Entuziasmul cronicarului era de nedescris. S-a repezit la ea şi, apucând-o în braţe, o acoperi de sărutări, şoptindu-i:
-	Divo! Dă-mi voie să mă răcoresc la focul torenţialului tău talent!
A trebuit toată autoritatea divei pentru amânarea finalului entuziasmului pe după actul al treilea.
-	Gândeşte-te, cheri, că trebuie să ies în scenă! suspina diva.
Actul al treilea a fost şi mai grandios. A suferit însă de
nepermise lungimi. Finalul a fost fără păreche, mai ales că aici se dezleagă şi întrebarea actului al doilea, acel „mă iubeşti?“ prin răspunsul vulcanic al prim-amorezului: „Da, te iubesc“. Cronicarul îşi găsea subit, la ultima replică, idealul literar şi artistic în cabina divei, dezbrăcată şi şerpuitoare. A fost pur şi simplu genială. Niciodată bucureştenii nu au cunoscut un mai
912
TUDOR ARGHEZI
strălucitor succes. Iieşirea din cabină cronicarul întâlnea pe prim-amorezul de pe scenă, care spunea melancolic:
-	Ah, dacă ziarele ar avea şi domnişoare pentru cronica teatrală.
-	Porcule! ştiu ce vrei să zici. Nu te uit însă nici pe tine.
-	îţi mulţumesc!
-	Diva a fost însă sublimă. C’etait un vraie etoile en herbe> qui a chante de main de maître.
1928
EXPOZIŢIA DE ULEIURI A DOMNIŞOAREI ACACIA PAPA ŞI A DOMNULUI IANCU PLAYVAZ
Spre deosebire de cronicarul nostru dramatic, cel artistic e grav, meditativ şi măsurat în cuvinte. Profesia domniei sale îl ţine într-o lume a cărei jovialitate, în general masculină, sau ceea ce e foarte rău, frământată de exemplarele ei feminine, de o mult prea respectabilă vârstă, îi displace profund. Dacă nu ar fi din când în când şi dulciurile cadourilor în ulei, şi cu ramă, care să-i descreţească fruntea, s-ar lăsa de meserie.
Intră grav în expoziţie, adică în pragul expoziţiei, unde se opri brusc din pricina diferenţei de temperatură, dintre afară şi înăuntru, care-i aburi, peste poate, ochelarii. Domnişoara Acacia Papa se repezi cu batista. Cronicarul nostru se lăsă dichisit, şi oftă că partenera nu are douăzeci de ani mai puţin. Era singurul lucru la care, poate, ar fi râvnit. Uleiurile ei nu-1 interesau. Tuşi şi păşi grav înainte. în fundul sălii îl întâmpină, ca sleit pe părete, surâsul lui Playvaz.
PUBLICISTICĂ
913
„Ăsta are ceva talent! gândi cronicarul nostru. Să nu i-o spun însă, că-şi ia nasul la purtare.“
Se apropie apoi cu o căutată strâmbătură din nas de un tablou. Playvaz îl privea cu sufletul pe buze. Lucrul este explicabil. Un cuvânt al lui, spus în chiar marele nostru cotidian, poate să-l strivească, sau să-l ridice cu greutatea lui. Cronicarul nostru simţea neliniştea tânărului pictor, şi spuse distrat, absent parcă:
—	Mi-am aruncat ochii asupra lucrărilor domnişoarei Acacia. Are lucruri bune. A făcut progrese, nu glumă. Penelul fin care ne-a dat Primăvara (nr. 8) - spumă uşoară de vin şi de şampanie - emană dintr-un creier hrănit cu o serioasă cugetare artistică.
—	V-o ofer, maestre, strigă fericită domnişoara Acacia, care nu mai putea răbda această neaşteptată laudă a cronicarului nostru.
—	O primesc. Eu nu pot refuza niciodată un prieten, răspunse el, privind cu insistenţă în ochii lui Playvaz. Nici tabloul acesta al dumitale nu e de lepădat. Când îl priveşti de sus în jos, parcă simţi cum vântul de mare îţi răcoreşte măruntaiele.
—	Maestre, dacă-mi daţi voie... încercă Playvaz.
—	Mă rog, de ce nu?
Şi cronicarul nostru scoase creionul şi hârtia şi notă grav: „Domnişoara Acacia: bine. In special penelul fin care ne-a dat această Primăvară (nr. 8)...“
Se opri apoi întrebător:
—	Cum am mai spus eu?...
Domnişoara Acacia, pe nerăsuflate:
—	Spumă fină de vin şi de şampanie.
—	Adevărat, răspunse cronicarul. Fusese o inspiraţie fericită şi nu vroiam să o pierd.
Şi urmă să scrie: „Spumă fină de şampanie - emană dintr-un creier hrănit cu o serioasă cugetare artistică.“
914
TUDOR ARGHEZI
Se întoarse apoi şi spre Playvaz şi adăugă:
-	Dumneata ai făcut progrese reale. Apoi notă: „Tabloul intitulat Marină (nr. 25), al domnului Playvaz, îţi face o adevărată plăcere să-l vezi“;
îşi puse apoi ustensilele în buzunar, salută grav, şi ieşi pentru a face cronica de mai sus,
1928
PÂRŢOTINA BOŞOROAGĂ
Nu pot să fiu decât violent cu astfel de bandiţi, ascunşi ca păduchii în consiliile de administraţie, pe care le spulber. Când am pus mâna pe condei, am înţeles să răcnesc, să biciuiesc, să snopesc şi de aceea am exterminat şi exterminez. Să nu mă facă pârţotina masculină boşoroagă să mă răpăd o dată şi să-i rup mustăţile, căci atunci îl muşc de nas şi-l scuip cu muci cu tot, în Dumnezeul mă-sii. Ca un turbat mă voi arunca şi, zgâlţâind stâlpii telegrafici şi rozând cu măselele din garduri şi din zăbrele de fier, mă voi antrena astfel, să-l sfâşii, pe el şi pe ai lui, de burtă, şi să mă înfăşor cu maţele lui puturoase ca să mă smucesc din ele şi să le rup.
Pornind la lupta sfântă, făcând acest mare organ de publicitate, la baza căruia am pus toată averea mea de câteva milioane, câştigată numai Dumnezeu ştie cu ce sudori, nu m-am împăcat degeaba cu Chichifor Trainic, care mă porcăise cu câteva săptămâni înainte: ideal lângă ideal, am izbutit ca să curăţăm politica de căcăcioşii de otrăvuri. Să tremure porcii în groapă şi să dârdâie gheşeftarii, pungaşii, fleoarţele financiare şi toţi şantagiştii, teroriştii, bestiile, de furia noastră, dezlănţuită cu gârbaciul de vergele. Ai priceput, cititorule, blegule, care rabzi toate? Sau faci cunoştinţă cu mine? Că iau trăsura şi un
PUBLICISTICĂ
915
dric după trăsură şi vin la tine acasă, de te bat şi te şi îngrop. Să nu cazi în raza vizuală a ochiului meu magnetic! Atât îţi spui, bagă-ţi minţile în cap şi citeşte-mă regulat.
Danfil Fleicaru
1928
N.N. BELDICEANU
N. N. Beldiceanu a dat câteva foi de manuscris în versuri în 1916, primăvara. Le-am păstrat pentru a le publica odată şi odată... Peste versurile creionate violet au trecut războiul şi moartea tumultoasă a războiului - şi, după război, trecu pe lângă ele şi moartea poetului care le-a improvizat. Le recitesc: tinereţea accentului e nouă. Ele leagănă un copil, pe „Nicoriţă al tatei“, copilul poetului, probabil: iată inima gătită pentru el, a tatălui, de atunci, proaspăt înviată cu bătaia ei, printre hârtii, după ce a dormit doisprezece ani, în cutie.
De poetul Beldiceanu nu se vorbeşte. Viaţa, deviată de la simplicitatea iniţială fără motiv, ni se construieşte în sărituri scurte, în curbe pitite la pământ, din muşuroi în muşuroi, descrescând până la cel din urmă... Beldiceanu s-a smucit acestei fatalităţi şi a încercat să adaoge aripile şoimului la aripa lăcustei. Şi a căzut din cer.
1928
ARISTOCRAŢIILE
Siberia rămâne regiunea termală a deportaţilor politici şi Canaanul domiciliilor forţate. Troţki îşi face exilul la şase mii
916
TUDOR ARGHEZI
kilometri de Kremlin, într-o luntre fără lopeţi şi pe un lac care a îngheţat până la fund. înlănţuit în barcă, el nu poate nici pleca pe jos şi ziua îşi trece timpul compunând tartine aromatice cu icre şi unt. Temperatura însă a schimbat consistenţa materiei şi dacă Troţki face politiceşte drumul înapoi spre dreapta sau îl exagerează şi mai mult şi trece dincolo de extrema stângă, unde tot dreapta se întâlneşte - proviziunile exilului au depăşit şi ele coeziunea, căzând în stare moleculară, praf de pâine, praf de icre şi praf de unt, din fiecare câte puţin — şi făină de apă într-o pungă.
Ţarul Rusiei iarăşi trăieşte şi iarăşi nu a murit şi iarăşi învie şi nici Rasputin nu a murit. Ţareviciul s-a căsătorit cu un deputat de gen feminin finlandez, orator de frunte şi care refuză să împartă momentele conjugale cu soţul, pretextând că ar avea mustăţile mai mari decât soţul.
O nouă lumină în drama din Meyerling, unde de unsprezece ori s-a presupus că moştenitorul de coroană a fost asasinat, de douăzeci şi trei de ori că nu s-a găsit cadavrul lui şi de cinci ori că a fost văzut în America de Sud scriindu-şi memoriile interesante.
Marea ducesă Tatiana, la rândul ei, supravieţuieşte crimei bolşevice de câteva ori pe an. Imaginaţia peregrinează şi statuile de fum ale împăraţilor şi conducătorilor colindă prin atmosferă ca nişte strigoi. Nimeni nu se învoieşte cu gândul că stăpânii pot pieri de tot şi suferi.
1928
LEGEA CHIRIILOR
Nu se poate ca guvernul să nu ia în privinţa nenorociţilor chiriaşi o hotărâre care să împace şi pe victimele lor, proprietarii,
PUBLICISTICĂ
917
tot nişte nenorociţi. A impresionat în ultimul Consiliu de Miniştri opinia ministrului Muncii, care a propus locaţiunea silită şi împărţirea apartamentelor la mahalagii.
Muncitorii cu braţele, însoţiţi de uneltele lor grele, cu neveste şi copii, şi cu găinile din curte, se vor muta din periferii la centru, în apartamentele comunizate. Săpunul domnului Mişu Cantacuzino va servi şi sergentului de stradă, care se va absenta din post ca să facă baie, şi cu aceeaşi perie de dinţi se vor spăla în gură, şi în acelaşi bideu se vor clăti şi domnul Stelian Popescu, şi turcul de la poarta ziarului „Adevărul“.
Cum trece vremea şi cât sunt convingerile mari de solide! Consiliul de Miniştri pentru desfiinţarea proprietăţii şi a jandarmeriei nu a fost nici ieri, nici săptămâna trecută. E un consiliu vechi de câţiva ani.
1928
FENOMENE
O femeie originală a dat naştere la trei copii de sex bărbătesc. Noii-născuţi s-au prezentat fiecare la intervale de câte o jumătate de ceas. Primul apăru trandafiriu, voios şi înzestrat cu o admirabilă poftă de mâncare. Al doilea ceva mai şubred, însă totuşi normal. Al treilea copil s-a întâmplat să se nască însă în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, cu douăzeci de ani mai bătrân decât gingaşa lui mamă şi cu cinci ani mai în vârstă decât tatăl său. Când ultimul copil s-a arătat pe lume, medicul şi moaşa au avut impresia că un casier de la bagaje scoate capul pe un ghişeu. într-adevăr, pruncul purta cioc şi ochelari şi avea o întreagă experienţă, care contrasta cu scurta lui şedere de nouă luni într-un bazin cu temperatura de treizeci
918
TUDOR ARGHEZI
şi şapte de grade. Noul-născut se dete imediat jos din pat, şi ceru un jurnal, ca să se informeze asupra ultimelor evenimente.
Naşterea face senzaţie. Mii de oameni aşteaptă pe străzile oraşului să vadă fenomenul, care iese dimineaţa la plimbare în parcul oraşului, călare pe un cal de lemn, obişnuind să ia un pahar de lapte bătut şi un corn cu lapte. Este caracteristică insistenţa lui de a i se servi numai cornuri cu lapte.
Alaltăieri, la un comisariat dintr-un mare oraş, s-a înfăţişat într-un automobil proprietarul unei moşii din judeţ, una din cele mai vaste, rămase după expropriere, pretinzând că nu este proprietarul îndeobşte cunoscut ci un criminal ordinar. Comisarul şi agenţii abia au cutezat să puie mâna pe el şi să-l lege, atât era de identică asemănarea banditului cu a marelui proprietar.
Ancheta a durat treizeci şi şase de ore şi declaraţiile înfiorătoare au epuizat cerneala comisariatului şi peniţele, într-atât încât textul fărădelegilor comise a trebuit continuat cu creionul, până ce şi acesta se toci până la buricele degetelor domnului comisar. Se înregistrează deja o sută opt violuri, patruzeci şi trei asasinate, laşe, pe la spate, fără posibilitate de apărare pentru victime şi trei sute douăzeci şi şapte spargeri; şi seria nu s-a isprăvit.
Dat fiind că asasinul trebuie să aibă numeroşi complici, se fac cercetări şi o sută de agenţi au fost puşi să-l păzească să nu fugă, mai cu seamă că el dă dovezi de nerăbdare şi a început să scuipe şi să facă figuri de gimnastică.
Se identifică în toată ţara asasinatele. Se crede că după săvârşirea violurilor, ticălosul şi-a tăiat nenorocitele victime sau le-a trecut pe râzătoare şi, băgându-le ca bulionul în sticlele de şampanie care însoţeau orgiile sceleratului, a îngropat clondirele astupate sau le-a aruncat în mare. Criminalul se află acum închis.
PUBLICISTICĂ
919
Iată două poveşti, puţin mai animate, care, transpuse în domeniul politic, produc, transformate prin fantezia intereselor şi a programelor, acele o mie şi una de variante cotidiane, când ridicole şi când grave, când copilăreşti şi când decrepite, care alimentează cafeneaua statului, împărţită pe mese şi o tejghea, între cei ce stau, între cei ce au stat şi între cei ce încă nu au... şezut.
1928
URMUZ
L-a chemat Demetrescu-Buzău, era muzicant şi grefier la Curtea de Casaţie. Dintre marile terori inexplicabile care l-au prigonit până în ziua morţii, când o ultimă teroare i-a încovoiat un deget pe un trăgaci de revolver şi i-a comandat: trage! şi el a tras şi s-a isprăvit; groaza de a nu se auzi „la Casaţie“ că scrie şi că scrie şi altceva decât considerente şi sentinţe, l-a urmărit cu o tenacitate extravagantă.
Am fost de două ori naşul lui literar; întâi când l-am publicat prima dată. O revistă de oameni cu principii, în majoritate politici, membri de carnaval în consilii şi consilieri tehnici de ordin burlesc în societăţi industriale, care au rezervat farsei politice, împletită cu farsa literară, locuri, jetoane şi titluri, apărea pe atunci subt direcţia pribeagă a subsemnatului. Un nepot de şefi de partid se găsea în epoca de a se făta pe sineşi, se suia pe unul şi pe altul ca să fie colaborat, inventa culcuşuri: cărţi şi reviste; aplicând în mai mare reţeta lichelelor mai mici, de a fi trecute prin mlaştinile hârtiei, pe spinări de bivoli puternici. Debarcate, dincolo de obscurităţi, lichelele repetă regulat acelaşi act inofensiv, dar caracteristic; se caută adânc între fese sau în nas şi scot cu două degete, elegant, fiinţa
920
TUDOR ARGHEZI
procreată de insul lor; un vierme lung, melancolic şi moale, pe care ţi-1 aruncă între coarne, ca un fir de fidea puturos. Publicat cu greutate şi silit, Urmuz a fost adoptat şi făcut proprietatea privată a celor ce refuzau să-l intercaleze în sumar.
A doua oară, i-am fost naş... tot atunci. Ca să devie publicabil, un scriitor cu stare civilă de Demetrescu-Buzău trebuie să capete, călugăreşte, un nume potrivit cu portul draperiei.
Nu toată lumea se cheamă, de pildă, Pilat, după cum nu toate mâncările se numesc pilaf. Carnea de porc servită într-un local j cu electricitate şi ascensor, cată să capete nume şi prestigiu şi o rimă sufletească de ambianţă. Demetrescu a refuzat într-o zi de patru ori să se numească Urmuz şi de patru ori a acceptat: a cincea oară l-am vârât în cristelniţă frângându-i genunchii.
Se temea ca nu cumva Casaţia să-l găsească mai repede în Urmuz decât în propriul lui nume, despicat din Dumitru.
Este adevărat că Urmuz dorea tot atât de mult să fie publicat cât se şi înspăimânta de publicitate. în vreme ce ştia j că se culege proza lui în tipografie, a trăit o săptămână atroce.
Se scula în toiul nopţii şi trimitea o scrisoare foarte urgentă ca să mă întrebe dacă virgula de după un că ar fi fost bine să fie trecută înainte. L-am descoperit noaptea împrejurul casei, sfios, neliniştit, timorat sau în transă de speranţe, dacă se găseşte sau nu un miez în proza lui, dacă nu cumva e vorba de o eroare; îndemnându-mă când să o public şi când să o distrug; când să o însoţesc de o notă elogioasă, când să-l înjur.
A corupt lucrătorii din atelier ca să-i schimbe fraze şi cuvinte, pe care a trebuit să le restabilesc, redactările anterioare fiind cu certitudine mai bune.
După tipărirea primei lui bucăţi s-a simţit bine. Mi-a surâs, mi-a strâns mâinile tare şi umbla să mă sărute. Mi-a dat o cutie de bomboane, pe care am primit-o şi a scos din butoniera lui o garoafă, pe care a trecut-o, parfumată cu scorţişoară, în butoniera mea. în zilele care au determinat sinuciderea lui
PUBLICISTICĂ
921
într-un boschet de la Şosea, nu l-am mai văzut şi mi-este grea mâhnirea ireparabilă că n-am căutat să-l întâlnesc. Cred că optimismul meu ar fi înviat în haosul lui cerebral, candorile şi parităţile care începeau să moară.
...Medalionul meu ia proporţiile unui tablou călare în mărime naturală şi încă n-am avut loc să-i spui cititorului o părere motivată despre individualitatea cu totul în afară de comunul individualităţilor literare, a scriitorului Urmuz. Rămâne timp...
îi voi spune cititorului însă altceva: că prietenul cel mai de aproape al lui Urmuz a fost domnul Ciprian, relevat opiniei publice de piesa cu imense succese, îmbucurătoare şi pentru scriitori şi pentru actori, Omul cu mârţoaga.
Am fost invitat de gentileţa domnului Ciprian să asist la spectacol, cu intenţia probabilă de-a pune elogiul meu sigur lângă elogiul tuturor spectatorilor, pe o bucată de hârtie tipărită.
Am stat la spectacol şi m-am surprins turburat. M-am zvârcolit în mine, în vreme ce sala întreagă aplauda cu hohotul ei de râs. M-am strâns şi m-am desfăcut ca să alung o impresie, zece impresii, o sută de impresii. Eram în faţa unei crime: făcuse crima Ciprian sau comiteam crima eu? într-o pauză, l-am văzut pe Urmuz, care murise, strecurându-se cu surâsul lui printre staluri, salutând cucoanele deranjate şi venind la urechea mea şi şoptind:
-	Nu e de Ciprian!
De zece ori l-am alungat, de zece ori a fugit şi s-a întors prin întunericul sălii până la urechea mea...
Nu am acuzat niciodată pe nimeni: rolul de acuzator e trist în faţa unui tribunal. Am evitat pe domnul Ciprian de teama să nu mă întrebe ce părere mi-am făcut de spectacol şi de ce nu am publicat-o. Ciprian se afla într-un moment dificil al
922
TUDOR ARGHEZI
carierii de autor aplaudat: avea nevoie de succese şi o tortu-rătoare trebuinţă de bani. L-am lăsat în pace.
Azi, Ciprian se poate spune că s-a înavuţit. Omul cu mârţoaga i-au clădit un noroc. în ce mă priveşte, citând pe Urmuz în piesa lui Ciprian, nu mai pot risca să apar ca întrerupător meschin al izbânzilor lui materiale. Pe de altă parte, domnul Ciprian poate primi ceea ce aş numi rezultatul nepriceperilor mele literare, cu seninătate.
Căci, iarăşi, nici nu pot minţi. A tăcea în cazul acesta este a consimţi. într-o unică materie nu e permis să minţi: a zămislirii unde lucrează mâna sfântă, de lumină, a necunoscutului. Chirică e al lui Urmuz, Mârţoaga e a lui Urmuz, totul pare al lui Urmuz, afară de aporturile taciturne, înnodate, compacte şi grele, de origină scandinavă, care strică piesa şi par ale domnului Ciprian.
P.S. Coincidenţă curioasă, primesc din Câmpina, în timpul culegerii prezentului articol în zeţărie, de la o persoană pe care nu o cunosc, portretul „sintetic“ al lui Urmuz, reprodus în clişeu. Coincidenţa este cu atât mai interesantă cu cât autorul portretului nu l-a ştiut pe Urmuz decât din literatură şi i-a extras expresia prin constrângere şi concentrare intelectuală. Portretul e asemănător.
1928
DOMNUL JE AN TECACIUS
La un banchet din Sighişoara, dat în onoarea domnului Jeantehaş, ca şi banchetul de sărbătorire din Bucureşti, saşii din localitate, încă nefamiliarizaţi cu retorica românească, s-au
PUBLICISTICĂ
923
adresat ministrului de Justiţie încă în funcţiune, în latineşte. Limba latină domnul Jeantehaş o ştie pe dinafară.
-	Vivat, crescat, floreat, Johannes Tecacius Florescus! au strigat saxonii sighişoreni la sfârşitul discursului cu urări.
Tecacius e traducerea liberă a supranumitului Tehaş, pe care saşii l-au asimilat cu Magnus Pontifex sau cu Flaccus. Flatat că numele lui poate sta lângă Cajus Julius Caesar, domnul Tecacius ar fi curios să afle, la un viitor banchet de rabini sau cel puţin de hahami, cum i se rosteşte numele în ebraică sau cel puţin în idiş. Ne putem aştepta la orice.
1928
POEM DRAMATIC
Bal mascat la Palace.
Pe la orele douăsprezece intră Babinsky, directorul teatrului „Cosmopolis“, care a terminat reprezentaţia la teatrul lui. E îmbrăcat în negru, cu o eleganţă sobră. în cuierul anticamerei balului spânzură două afişe ale teatrului „Cosmopolis“, unul verde şi altul galben. Se poate citi pe ele titlul: Aripi de hârtie.
Patru persoane mascate, trei doamne şi un domn, îl privesc intrând. Domnul e mascat în câine de vânătoare.
BABINSKY: (se codeşte)'. Sunt uluit, domnule câine de vânătoare; credeam că vin la un bal pur şi simplu şi am nimerit la un bal mascat. Nu o să recunosc pe nimeni şi mă recunoaşte toată lumea. Câtă lume!
O MASCĂ: Babinsky e bolnav de modestie. O să-l recunoască toată lumea!
BABINSKY: Eu când zic lume o înţeleg numai la feminin...
MASCA: Câtă înfumurare!
924
TUDOR ARGHEZI
BABINSKY: Am început cu dumneavoastră: m-aţi recunoscut. Desigur că faceţi parte din acel public agreabil şi plicticos, care mă aplaudă în fiecare seară.
MASCA: Actorii se îngraşă din ghinda succesului.
BABINSKY: Vă prezint unul pe care migdalele dumneavoastră îl slăbesc.
MASCA: Obraznicule! (îşi ridică masca.)
BABINSKY: Doamna Pia Măgulici! închinăciunile mele.
DOAMNA MĂGULICI: Mi-am ridicat masca la timp ca să opresc alte impertinenţe.
BABINSKY: E-adevărat, stimată doamnă, că în faţa măştii te simţi ca într-o grădină în întuneric şi fluieri de urât sau învârteşti bastonul. Şi cine ştie! poate rupi gâtul unei lalele. (Domnul îşi scoate şi el masca) Prinţul! Daţi-mi voie să vă salut, ca la teatru, cu o mână pe inimă.
DOAMNA MĂGULICI: Am văzut actori care greşesc anatomia şi se apleacă din stomac.
BABINSKY: Românul, doamnă, a ezitat întodeauna între inima din piept şi inima din burtă.
PRINŢUL DUCA (cu accent moldovenesc): Noi preferăm să zişem pânteşe.
BABINSKY: Vă înşelaţi, domnule prinţ. Dumneavoastră preferaţi să ziceţi ventre. De-aci înainte, când veţi mai veni în cabina mea, vă voi interzice să mă mai bateţi amical pe burtă şi vă voi ruga să mă pipăiţi la abdomen.
PRINŢUL DUCA: Na, te-i fi supărat, voyons\
BABINSKY: Eu? Nicidecum. (Către mască) Ce bine vă vine costumul! Permiteţi-mi să vă privesc. Ştiam că sunteţi aici.
DOAMNA MĂGULICI (cochetă)'. Nu însă prea adânc.
BABINSKY: Aveţi şi dumneavoastră această impresie? O domnişoară mi-a mărturisit odată că ochiul meu o gâdilă.
DOAMNA MĂGULICI: Domnişoara era sensibilă la talpa piciorului.
PUBLICISTICĂ
925
BABINSKY: Domnule conte, pardon! domnule prinţ, nu aveţi un cuvânt şi pentru talpa piciorului?
PRINŢUL DUCA (galant): Când talpa e trandafirie, omul binecrescut nu mai aleargă după vocabular: o ia şi o sărută.
BABINSKY (către doamna Măgulict): Prinţul dumneavoastră începe să aibă spirit. La câte ceasuri s-a sculat? (Nu-şi mai ia ochii de la ea.) în ceardaşul unguresc e o declaraţie de iubire, pe care nu a îndrăznit să o scrie nici un poet latin: „Atât te iubesc de tare, că aş vrea să te mănânc!“ Când mă gândesc la dumneavoastră devin ungurean.
DOAMNA MĂGULICI: în legătură cu ce spui asta?
BABINSKY: Ştiu eu!?... Probabil că în legătură cu Steaua Polară.
DOAMNA MĂGULICI: Nu ştii ceva, prinţe! Domnul Babinsky mă iubeşte. De câţiva ani mă înfăşoară cu jocul lui amoros de actor...
BABINSKY: Vai, doamnă, dar nu este adevărat!
DOAMNA MĂGULICI (fixându-l): Va să zică, nu mă iubeşti?
BABINSKY: Vai, doamnă!
DOAMNA MĂGULICI: Va să zică, mă iubeşti!
BABINSKY: E-adevărat!
DOAMNA MĂGULICI: Dar m-am întrebat întodeauna: poate să iubească un actor?
BABINSKY: Nu uitaţi că sunt şi director.
DOAMNA MĂGULICI: Actorul s-a obişnuit atât de mult să călătorească prin sentimentele altora încât îşi închipuie sincer că fiecare zi nouă e o nouă piesă de teatru şi fiecare femeie o actriţă care a învăţat un rol. Viaţa e un repertoriu cu sufleur.
BABINSKY: Am cunoscut un medic care s-a căsătorit cu cea mai bolnavă dintre clientele lui. O boală dezgustătoare, erupţii, puroaie, spălături, bandaje.
DOAMNA MĂGULICI: Poate că era ceea ce se numeşte în medicină „un caz interesant“, unul din acele „cazuri
926
TUDOR ARGHEZI
frumoase“ de-o estetică ştiinţifică specială, în realitatea cărora se ascunde un cancer sau o monstruozitate.
O MASCĂ: Uite pentru ce vin oamenii la bal... BABINSKY: Nu, doamnă, viitoarea soţie a medicului avea un zâmbet care nu se mai afla în univers. Doctorul s-a îndrăgostit de ea, deodată, pe masa de operaţii, privindu-i zâmbetul şi lobul urechii...
1928
[„CUM DECEDEAZĂ PĂRINTELE...“]
Cum decedează părintele unui actual sau fost ministru poate să fie câteodată, după ce durerea şi lacrimile au trecut pe jumătate, un subiect de povestire original. Fiul tatălui, a cărui moarte o deplângem aci, a fost ministru mai demult şi nu va mai fi ministru niciodată, din care pricină moartea tatălui, complicată cu moartea ministerială a fiului, apare şi mai tragică decât a fost.
Bătrânul Florea, Floricel sau Florescu, nu putem şti exact rădăcina din care numele ilustrului fiu a înflorit, nici nu era un pianist de forţă, nici nu ştia să joace şah. Singurele lui distracţii erau prinsoarea, ghicitoarea şi păcăleala, ca la cei mai autentici strămoşi politici, înainte de născocirea distracţiilor actuale curente, gramofonul, presa, Camera Deputaţilor şi cinematograful.
-	Pe ce te prinzi că nimeresc câinele cu piatra? se jura autorul ministrului - şi nimerea câinele şi câştiga prinsoarea.
în ziua fatală, el s-a prins să mănânce un salam de Sibiu, să-l mănânce întreg, de la un capăt la altul; şi ştiţi că un salam durează câteodată un cot, un metru, un metru şi jumătate. De ce a fost ales salamul de Sibiu e un mister; totuşi a fost ca un
PUBLICISTICĂ
927
presentiment. Bătrânul Florescu, fiind un patriot tot atât de vehement cât s-a vădit şi fiul său ilustru că era mai târziu, simţea pe calea stomacului că se va face alipirea Transilvaniei şi că fiul său va juca un rol politic preponderent la Sighişoara. De la Sibiu la Sighişoara distanţa nu este afară din cale de mare.
Prinsoarea a izbutit. Salamul a fost mâncat. Florescu a... crăpat.
E, desigur, un act eroic şi acesta, căci nu orice om se vădeşte apt ca să-l ducă la bun sfârşit, chiar dacă sfârşitul final iese rău. Dar să fii fost ministru, să figurezi în Gotha şi drept arbore genealogic să ţi se găsească un ghiuden, un cârnat, un salam şi altceva nimic, este, din punctul de vedere al blazonului şi al aristocraţiei, o armoarie care nu poate fi desenată fără să dea naştere la confuziuni.
în ajunul banchetului pe care şi l-a organizat ca să-şi reconstruiască din pietre reconstituite strălucirea şi prestigiul, domnul Tecacius i-a făcut o vizită domnului Argetoianu, ministrul Domeniilor.
-Amice! Şefule! Iubitule! începe bombasticul personaj. în curând va fi sărbătorit un mare cetăţean al capitalei.
-	Dă-1 în... farmecele mamei sale, răspunse distrat domnul Argetoianu.
-	Eu sunt acela! scoase un ţipăt vizitatorul.
Domnul Argetoianu, continuând să fie distrat:
-	Să n-o iei în nume de rău.
Onoarea decanatului baroului de Ilfov expiră pentru domnul Istrate Micescu, coincizând cu un duel nenorocit, care n-a avut loc. Decanatul, expresia în principiu a unui omagiu de colegialitate spontan, se organizează acum exact ca o bătaie electorală. Pierzându-se din vedere criteriul discret şi gingaş de selecţiune, apar candidaţi, se înscriu, vor şi polemizează, ca
928
TUDOR ARGHEZI
şi cum ar fi vorba de un consiliu de administraţie sau de direcţia unui contencios.
Domnul Tecacius, care nu mai practică decât de la distanţă şi platonic profesiunea de advocat, este întâlnit din întâmplare în Palatul de Justiţie, dând târcoale statuii lui Stătescu. E candidat: îi trebuieşte pe cartea de vizită un ifos.
-	Amicilor! Iubiţilor! Iluştrilor! începe Tecacius un discurs, acostând un grup de advocaţi.
—	Cu ce ocazie pe-aici, maestre? îl întrerupe un advocat.
Rectificare. Domnul medic sublocotenent Vasile Gorcea nu are, vă închipuiţi, nimic comun cu eroul inventat al unui duel inexistent, exploatat în glumă în numărul 13 al „Biletelor de Papagal“. Situaţia e cu atât mai comică şi mai penibilă de-a pune nume fanteziste la ficţiuni, cu cât poreclele se întâmplă să existe. Pentru a doua oară, în scurta noastră pân-aci existenţă, supărăm fără voie cititori care ne agrează. Pardon.
1928
AUTORII
Cu o bunăvoinţă la care nu voiam să ne aşteptăm, colaboratorii spontani se înmulţesc pe zi ce trece. Pe lângă multe manuscrise foarte puţin literare, primim şi manuscrise literare puţine. Suntem mâhniţi că nu avem locul pentru a le da cuvenita publicitate, în aşteptarea unei eventuale sporiri a paginilor „Papagalului“: deocamdată ne silim a ne mărgini la cercul strict al colaboratorilor noştri cunoscuţi. Spaţiul ne lipseşte mult şi nu putem da curs nici iniţiativei unora dintre corespondenţii noştri, de-a le răspunde la o „poştă a redacţiei“.
PUBLICISTICĂ
929
Este îmbucurător că se scrie mai mult decât e nevoie. Selecţia pentru reţinerea exemplarelor de elită se poate opera pe un câmp întins. în general se scrie mult mai bine, vreau să zic mai exact decât pân-acum douăzeci de ani. Ceea ce se primeşte obişnuit azi şi nu se publică, întrece cu mult mijlocia literaturii acceptabile, care compunea sumarul presei literare de atunci: ba câteodată şi nivelul normal al literaturii actuale: de ce să ne ascundem?
Un singur manuscris poate să facă, netăgăduit, dovada gradului de putere a unui autor, dar un singur manuscris cade ca o floare exotică a unei plante necunoscute; trebuie să-i cunoşti tulpina. Un manuscris se ridică dintr-un mare întuneric şi nu poartă-n el niciodată semnul regiunii haosului generatoare, cu care se cere să-l atmosferizezi. Un manuscris, primul manuscris, nu aduce cu el, din tăcerile care l-au pricinuit, decât un atom. Şi trebuie un ptdigre... O vibraţie insinuată în el, poate să fie fortuită: de mai multe ori se zgândăreşte coarda ca să i se afle conţinutul tonalităţii fix. A urmări numai publicitatea, şi nu drumul culorilor care determină un răsărit, este o treabă deşartă.
Autorii care ne trimit manuscrisele lor sunt mai puţin obsedaţi de calitate decât de text. Foarte rar, suntem întrebaţi ce credem despre un manuscris, şi atunci, fără greş, manuscrisul e mai bun; dar mai todeauna ni se trimit foile cu destinaţia publicităţii direct. De asemenea, remarcăm, la autorii cei mai expresivi care ni s-au adresat, fie o tinereţe care nu are nici un motiv să se grăbească, fie o temere de-a erumpe. Nu. Ştofa scumpă trebuie croită cu îndrăzneală, căci aparţine tuturora şi nu constituie monopolul unei categorii restrânse administrativ la măsurătoarea cu cotul. Cu preţul de-a ştirbi foarfeca într-o stea sau de-a sfâşia anapoda mătasea, cerul imaginaţiei trebuie despicat în diagonale mari şi necontenit.
930
TUDOR ARGHEZI
Există un gen de scribi emfatici şi superficiali care şi-au închipuit că o foaie de hârtie literară tipărită îţi poate da o autoritate de mizerie pâlpâitoare ca să ironizezi munca orelor de noapte din odaia cititorului, cuprins de o undă sonoră şi încleştat de apogeul unui reflux. Suficienţa literatului care primeşte cu dispreţ hârtia cu slove, îndoită în secret şi strecurată în plic, dovedeşte înainte de toate prostie. Suntem mulţi proşti în meşteşugul nostru. Cine caută un ceas pe zi, în singurătate cu un condei şi o foaie albă de hârtie, atingerea cu marile taine, realizează un act religios şi trebuie fierbinte îndemnat să înmulţească ora lui cea mai frumoasă.
în ce ne priveşte, suntem cu entuziasm primitori: bătaia în uşa sufletului ne farmecă întodeauna: Intră! Sfătuim pe fiecare să scrie, să scrie din nou, să scrie hotărât, pentru o singură nădejde principală: să scrie frumos, lăsându-se cu încredere în adâncul lui adevărat, unde se găseşte întodeauna cifra măsurii -şi cel ce ne cinsteşte cu încrederea lui şi ne trimite un manuscris, ne este camarad: masa noastră scundă însă curată, e pusă în permanenţă: pâinea, sarea, apa şi o floare nu lipsesc... Unora dintre autorii necunoscuţi, care ne-au trimis manuscrise, le rămânem datori răspunsuri personale. Le vom scrie pe sărite; ne lipseşte timpul mai ales acum, la început, în epoca de organizare precisă a muncii noastre, care nu e uşoară, oricât ar părea de mici şi de neînsemnate „Biletele“ noastre. Cei ce ne-au scris fără adresă, să se apropie mai mult.
1928
RUGĂCIUNE
Am făcut o nedreptate. Doamne, cel ce cerci inimile şi rărunchii şi îi cunoşti pre ei, m-ai iertat; de mai nainte m-ai iertat. Nu este cum am crezut, s-a schimbat. Am putut să apuc
PUBLICISTICĂ
931
într-o direcţie greşită şi aş fî putut să mă duc aşa, pe ea, până la capăt, ca pe gheaţă, dar m-am oprit şi am luat-o în direcţia opusă, care-i cea adevărată. Dacă totuşi îmi voi mai schimba o dată părerea sau de mai multe ori, ceea ce mi se întâmplă foarte des şi cel puţin de patru ori pe zi, nu mă pedepsi. Omul nu este un stâlp ţeapăn, ca să-şi repete zilnic atitudinea din ajun, omul e o eroare orgolioasă, care se corectează progresiv, o balanţă în legănare, căutându-şi cu acul polul mobil, fără să-l găsească precis. Adevăratul corectiv consistă în a fî în permanenţă de altă părere, după cum este nevoie, căci şi bunul grădinar nu stropeşte decât pepenii care produc mai curând. Acum şi în veacul veacului, amin...
1928
ÎN LUMEA PAPAGALILOR
Onorata doamnă văduvă Silaghi Laioş, angrosistă de papagali cu flaşnetă, din Oradea, ne adresează, cu un mişcător sentiment de confraternitate, scrisoarea următoare, pe care, în lipsa domnului profesor Bogdan-Duică din Bucureşti, ocupat cu critica literară în Ardeal, ne-a tradus-o domnul Fekete Micloş, funcţionarul redacţiei noastre detaşat pe lângă galoşi.
„Sunt înştiinţată că la dumneavoastră pot găsi planete. Având întodeauna nevoie de planete, vă rog foarte mult şi foarte frumos din toate planetele dumneavoastră a-mi trimite mostre, arătând şi preţul. Trimiteţi două bucăţi planete ungare pentru doamnă, una bucată planetă ungară pentru tânăr, una bucată planetă ungară pentru bărbat şi o bucată planetă română pentru tânăr. Vă rog să mi le trimiteţi ram-burs, apoi vă voi comanda mai multe, aflându-mă foarte strâm-torată de lipsa planetelor. Şi aş dori a face şi o serie de planete noi. Răspunsul dumneavoastră plăcut îl aştept în orice moment.“
932
TUDOR ARGHEZI
Cu întoarcerea curierului am şi expediat următoarele: Pentru doamne şi domnişoare ungare: un discurs de doamna Alexandrina Cantacuzino şi un articol de estetică de doamna Karnabatt, cele două planete mari care satelizează mişcarea feministă de la noi, în traducerea literară a domnului Simion Mândrescu, fost ministru plenipotenţiar la Ceatalgea. Pentru tineri ungari: tabla lui Pitagora tradusă din nobila limbă armeană şi pusă la punct, în versuri oftate, de poetul Ioan Barbilian, profesor de ar’metică la Giurgevo. Pentru bărbaţi ungari: două bilete de tramvai pe distanţe deosebite.
Numai în chestiunea planetelor pentru tânăr român am ezitat între paginile domnului Iacob Negruzzi, membru al Academiei Române, şi domnul Cincinat Pavelescu, titularul de anul trecut al premiului naţional de poezie pentru literatura cu dop şi dopuri literare.
1928
RECTIFICARE
în „Bilete de Papagal“ s-a publicat o povestire descriptivă, Domnul Constant, strict literară, şi în care este vorba de un advocat imaginat, Constant Georgescu. Spre surprinderea autorului, în baroul din Bucureşti există într-adevăr un advocat cu acest nume, pe care autorul nu are cinstea să-l cunoască şi de care, în ignoranţa lui dezavantajoasă, nici n-a prea auzit în trecut, cu toate că importanţa lui politică, de viitor subtsecretar-general, poate de subtsecretar de stat, l-a scos încă demult la celebritate. A fost o simplă şi neplăcută coincidenţă. Domnul Constant Georgescu, domnul Constant Georgescu cel adevărat, contrariu omonimului său literar, piţigăiat, actoricesc şi diagonal, este profesor de finanţe la Facultatea de
PUBLICISTICĂ
933
Drept din Bucureşti, se povesteşte că e simpatic, că se înfăţişează fiziceşte masiv şi că nu aduce întru nimic cu portretul croşetat din bumbac cu lustru a lui Constangpt. Afară de asta, domnia sa poartă în permanenţă un ghiozdan cu mărfuri, strâns în curele de geamantan şi umflat de o greutate care pe alt Constant, la fiece colţ de stradă, l-ar da peste cap cu automobil cu tot. Ce are în ghiozdan e pentru toată lumea un mister, afară de noi. Domnul Constant Georgescu duce cu sine „Bilete de Papagal“ (şaizeci de lei abonamentul lunar).
1928
[„UN VÂNZĂTOR DE ZIARE...“]
Un vânzător de ziare se prezintă la administraţia micului nostru cotidian:
-	Aş vrea să-mi daţi şi mie cincizeci de numere din „Bilete de Papagal“.
-	Ţine! Funcţionarul îi dă exemplarele cerute. Vânzătorul priveşte dimensiunile minuscule ale gazetei
noastre, cu turburare. în sfârşit faţa i se luminează.
-Aha!... zise ţiganul.
-	Ce e, mă?...
-	Am priceput! Astea „ie reclarnili!... “
1928
PROFESIUNEA MEDICINII
Statul a monopolizat ştiinţa vindecării în folosul medicilor însă nu garantează priceperea profesională.
934
TUDOR ARGHEZI
Se consideră viaţa ca un bun, la care au dreptul întreg şi deopotrivă toţi oamenii produşi de natură prin mijloace identice şi dintr-un material identic. Restrângem definiţia noastră pedantă, de lexicon, la oameni, din pricină că toate celelalte fiinţe sunt în mâna omului, acest animal putând să le mănânce sau să le ucidă din plăcere asasină, fără să dea socoteală. Prevăzut cu un simplu permis de vânătoare şi cu o puşcă frumoasă, regele naturii trage gloanţe şi consumă cartuşe. Dacă viaţa dobitoacelor care nu se rad şi nu-şi vopsesc mustăţile e în mâna omului, viaţa dobitocului celui mai inteligent este în schimb în mâna statului.
Câte degete să aibă această mână omnipotentă? O vezi când iscălind o lege, care te priveşte de aproape şi în care totuşi n-ai voie să te amesteci, o prinzi când scotocindu-ţi în buzunar, fără să-ţi fie permis să bagi de seamă. Câteodată îi sunt de ajuns zece bucăţi, ca să numărăm comercialmente. Alteori nu se mulţumeşte cu o sută cincizeci. în momentul când vorbim, statul nostru, adică statul partidului de la guvern, are cel puţin o sută douăzeci bucăţi degete civile, plus degetele militare, plus degetele Băiatului nostru Mihai: din toate degetele astea tot degetele Lui sunt cele mai simpatice, pentru că nu face cu ele nimic.
O mână cu două, trei sute degete e o mână fără păreche, negreşit. O! să nici nu ne gândim. Asta e mâna de fier care circulă ca un păianjen prin trecut şi consacrează seriozitatea studiului istoriei. Când mâna asta scrie că n-ai libertatea să-ţi iei medicii decât de la stat, care le dă diplomă, firmă, dreptul de a pune înaintea numelui consonantele DR şi prerogativele unei întinse publicităţi, iei ziarul şi-ţi cauţi medicul care crezi că îţi trebuie, fără să crâcneşti. Alt criteriu la îndemâna bolnavilor nu există afară de firmă şi de ziar. Comisariatele sunt ocupate cu înmânarea citaţiilor, sergenţii de stradă comandă
PUBLICISTICĂ
935
circulaţia la răspântii, farmaciştii sunt scufundaţi în hapuri şi glicerină.
Ceea ce te izbeşte, ca amator de lucruri noi, este imaginaţia medicală. Literatura publicităţii este plină de temperament şi de imagini. Fiecare anunţ, înconjurat cu o linie de hotar, aduce surpriza lui, ca o epigramă sau ca un sonet, cu deosebirea că pe când literatura de palavre este iscălită la sfârşit şi cu litere mici, literatura medicală poartă semnătura în cap, în titlu, şi cu literele cele mai negre pe care le permite tiparul. Ascultaţi un model (numele autorului e indiferent): „Vindecă: neurastenia, histeria, impotenţa, timiditatea, melancolia, insomnia, somnolenţa, paralizia, tremurături, ticuri, nevralgia, reumatism, sughiţul, vărsături, incontinenţa de urină, după sistemul prof. Bernheim şi Coue (Nancy), Dubois (Berne), Berillon (Paris), hipnotism, reeducaţia voinţei, a caracterului. Tratamentul copiilor întârziaţi, impulsivi, vicioşi. Electroterapia. Tratamentul radical modern al sifilisului“.
Domnul care vindecă atâtea lucruri, de la impotenţă până la sughiţ şi de la reumatism până la sifilis şi mai departe, este o comoară, care trebuie cercetată. Eficacitatea tratamentelor sale se confirmă prin chiar reclama de mai sus; doctorul face dovada că în ceea ce-1 priveşte, înainte de orice client, el însuşi s-a vindecat de timiditate şi că graţie fie lui Coue, fie lui Dubois el a obţinut un grad de sănătate care-1 apropie biruitor de îndrăzneală.
Un alt doctor se recomandă că a inventat o săgeată, poetizând numele seringii. Cu săgeata lui, imortalii din Academia Română se pot comporta ca studenţii şi ca elevii seminariilor şi şcolilor militare, duminica după-amiază; ceea ce nu reprezintă o primejdie. Dacă, eventual, un academician sau senator ar fi atinşi de ceea ce toţi medicii din publicitate sunt de acord să numească în scrisul tipografic cu caracterele cele mai mari, rezervate fruntaşilor politici şi membrilor
936
TUDOR ARGHEZI
Sfântului Sinod: blenoragie, atunci ajunge să dai trei lei pe un ziar şi să te vindeci numaidecât, prin punerea arătătorului pe orice nume de medic vrei, căci toţi aceşti bărbaţi de ştiinţă profesează vindecarea instantanee prin „metode noi“, „în diferite stadii“, înlăturând „complicaţiile“ şi făcând pe om fericit. „Aparatele“ dau un larg concurs învăţaţilor şi de cele mai multe ori se pare că aparatul ştie şi mai multe decât chiar medicul care l-a cumpărat.
Unul din medicii care îşi expun valoarea la mica publicitate nu se sfieşte să puie nici cuvântul „membru“ în anunţurile sale literare. Acest savant s-a specializat la Paris în două ramuri atât de strâns unite între ele încât se confundă: „genito-urinare“ şi „interne“, probabil din pricina că şi unele şi celelalte se găsesc în interiorul corpului şi nu deasupra, pe pardesiu. Pornografic, el se afişează „Membru al Societăţii“ cutare; vechi membru, desigur.
O specialitate care se practică normal de către iubiţii noştri medici, consistă în a trece săptămânal de la o specialitate la alta, oprindu-se la una care aduce numărul cel mai mare de admiratori, vreau să zic: de clienţi. Ce părere ar avea statul asupra unui mamoş improvizat, care căutând buricul şi placenta rămasă în pântecul unei lăuze, scoate şi trage afară un cordon ombilical fără sfârşit? Domnul doctor scotea maţele lăuzei, distrat, prin matricea perforată. Ar crede statul că femeia are mai puţine drepturi să trăiască decât medicul care a ucis-o? Dar ce-o fi crezând statul despre altceva, despre publicitatea medicală? Cine ştie? poate că el e de aceeaşi părere cu ziarele care publică reclamele domnilor medici, la rubrica rezervată profesiunilor necontrolate. Căci alături de anunţul oamenilor de ştiinţă, remarcabili prin splendorile imensei lor capacităţi, citim o literatură care nu lasă nimic de dorit faţă de literatura medicală: „Prezicătoare ocultistă ghiceşte destinul oricui
PUBLICISTICĂ
937
reuşită afaceri judecăţi unde se vindecă bolnavul şansa căsătorii descoperiri de furturi. Vinerea preţul jumătate“.
Poate că este util ca doamnele care profesează ghicitul să fie asimilate cu domnii medici, pentru ca şi persoanele prezicătoare să se bucure de monopol. La urma urmei, diferenţa nu e prea mare în ceea ce priveşte arta epistolară. Ghicitoarele evită punctul şi virgula din invitaţiile domniilor lor: pe când medicii le pun.
1928
DIN PURGATORIU Primim următoarea spirituală scrisoare, a căreia sursă nu este imposibil de ghicit.
Scrisă în Purgatoriu azi, a XVIII-a zi a lunii a Il-a din anui 1928 d. Chr.
Scumpe domnule Arghezi,
Spiritul meu îţi mulţumeşte pentru semnalul campaniei de reabilitare actoricească a bunului meu prieten Ciprian. în adevăr succesul lui de dramaturg era pe cale să ucidă gloria carierei sale artistice.
Nu pricep însă de ce mi-arunci mie în spinare sensul greşit al unei afirmaţii juste.
E drept că, în memorabila seară când prietenul meu actor era sărbătorit ca autor dramatic, umbra mea fericită a apărut în sală. Dumneata singur ai fost acela care m-a întrezărit. Ţi-am şoptit atunci: „Nu e de Ciprian“, dar nu m-ai înţeles. Vroiam să zic: „Piesa nu e de Ciprian-actorul, ci de Constantinescu-literatul“.
938
TUDOR ARGHEZI
Asta e marea greşeală a domniei tale şi a tuturor: aţi amestecat ambele personalităţi ale prietenului meu şi aşa, fatal, una ieşea învinsă.
Dându-ţi această lămurire tardivă, te rog să continui înainte această campanie insistând însă asupra personalităţii omului Constantinescu şi nu omului Ciprian.
în ce mă priveşte, refuz să primesc paternitatea unor personagii create exclusiv de creierul amicului meu.
Mulţumindu-ţi încă o dată rămân al domniei tale cu toată stima şi cele mai alese sentimente.
D. Demetrescu-Buzău
Răspunsul adresantului s-a şi trimis în Purgatoriu pe cale radiofonică: „Te cred pe cuvânt, iartă-mă că ţi-am atribuit o piesă cu câteva părţi excelente şi sunt bucuros că «Biletele de Papagal» se citesc şi la voi. Nu uitaţi abonamentul (şaizeci lei pe lună).
1928
MINUTELE TOAMNEI
La orele douăsprezece, trei vapoare prânzesc în liniştea lanţurilor prinse de ancori. Ceaţă fragedă, ca o lumină nouă, acoperă cu sită de flanelă farul. Se îngroaşă deasupra parcurilor din ţărm şi ascunde depărtarea lacului, până ieri imens. Nici o urmă de munţi. Cine ştie unde conăceşte soarele? O barcă de umbră îşi duce pescarul nedesluşit în miazănoapte, către satele nevăzute din negura albă. Băncile goale culeg ca nişte coşuri deschise, date pe spate, frunzele căzute, pipăite de toamnă.
Pe domnişoara ceea o cunoşti. Ai fî putut-o cunoaşte şi-acum patruzeci de ani împliniţi. E-o fată târzie, slabă, care
PUBLICISTICĂ
939
îşi mângâie singurătatea cu tovărăşia vrăbiilor cicălitoare. Le aduce într-un jurnal pâinea cea de toate zilele. Răzimată de grilaj, ea satură cu miez cinci mii de păsări şi câţiva peşti, lacomi ca şi lebezile, care pândesc trecătorii prin zăbrele. Nicăieri n-ai văzut atâtea domnişoare bătrâne şi atâtea vrăbii blânde, mai ales cu femeile, pe care, ca şi noi, le recunosc după fustă.
Domnişoara intră, preocupată, în grădină, serioasă. în curând va comite o faptă bună, scuturând jurnalul cu firimituri. Va rupe pâinea şi va împărţi-o. Ca să le facă mai bune, şi împlinind un rit instinctiv, sărută pe furiş feliile albe. Un stol de ciocuri cade odată cu codrul, şi ospăţul nu are loc fără gâlceavă. Când un vrăbioi mai gros se aruncă în stol, ca un bulgăre cu aripi, şi fură bucata ce i se pare şi lui mai mare, domnişoara îl goneşte cu umbreluţa, dar el nu-şi uită bucata ochită. O ia şi fuge cu ea. Dacă nu-I bate domnişoara nici nu-1 poate lăsa fără o lecţie sever sentimentală, ţinută în termeni păsăreşti, ajustaţi pe mintea vrăbioiului, însă cu politeţe:
—	Nu-i pentru dumneata... Ce te-amesteci, dacă nu eşti chemat? De ce nu laşi fetele în pace? Ţi-am mai spus: fii la locul dumitale...
Vrăbioiul e bărbat, şi toţi bărbaţii-s la fel.
Dar cum te-apropii de dânsa, domnişoara strânge hârtia şi îşi ascunde ochii în demnitatea energică a unei încruntări. A fost surprinsă! Roşeşte... Se duce mai departe. Alte vrăbii îi ies nainte, amestecate cu frunzele.
în faţa unei bănci se ivesc planurile unui Diogen de-o şchioapă, cu pantalonii scurţi, trase cu băţul şi corectate cu talpa. E vorba de-o casă cu cinci etaje, cu arbori împrejur, şi care se prezintă ca o potcoavă. Cu câtă plăcere descifrezi hieroglifele copilului care începe să cugete pe nisip! Cutare semn vrea să zică un viţel care se joacă în iarbă, lângă mama lui. îl recunoşti, că l-ai făcut şi tu când erai mic, simplificând viţelul până la crucea cu coarne. în etajul al treilea el îşi
940
TUDOR ARGHEZI
instalează visul. Copilul a mai pus şi acolo un viţel, care va dormi cu el în pat şi care va fi cuminte şi nu-1 va linge tot mereu... Aci e soba... Alături, un borcan cu dulceaţă. Viţelul e-n pat şi se gândeşte la dulceaţă: punctul cel mare, întors către borcan, arată ochiul şi gândul viţelului. Băiatul o să-l strângă-n braţe şi o să-i sărute botul trandafiriu. Când va dormi, o să-l învelească încet cu o batistă.
Şi peste casa constructorului cad galbenele frunze, minutarul toamnei...
LJman
1928
TOADER
Viu de la poştă. Patru trepte. O uşă la dreapta. împing uşa: patru ghişeuri, patru capete severe, capetele postii.
-	Ce pofteşti?
-	Cum mă cheamă? Toader mă cheamă.
-	Câţi ani am?... întrebarea nu mă miră deloc. Câţi îmi daţi?... Sunt de cincisprezece ani, domnule şef, şi mama se numeşte Catinca. Nu vă puteţi închipui ce fire blândă şi ce femeie de ispravă... Eram numai atâta, de-o şchioapă, şi-mi aduc aminte că mă spăla pe cap. Unchiul Costea îmi zicea brânzoi... şi-mi da cinci parale în fiecare zi, ca să-mi cumpăr bomboane: „Na de bomboane şi bagă bine de seamă să nu-ţi strici stomacul“. Când mă gândesc, domnule şef, cum zicea el vorba asta, stomacul, mă înduioşez.
îmi veniră lacrimile, şi începui să plâng, în faţa poştei-restante, ca un copil.
-	N-aveţi o batistă, domnişoară, mă rugai de fata de la un ghişeu, pe a mea am uitat-o acasă. Numai un moment...
PUBLICISTICĂ
941
Lângă mine venise o doamnă, care, uitând ce trebuia să ceară, mă privea cu un fel de sfială. Şi se înmulţise lumea la ghişeuri, şi toată lumea se uita la mine, cu un fel de admiraţie — şi funcţionarii şi funcţionarele cu capul scos, ca la teatru, din ghişeuri se uitau la mine. Acela căruia îi ziceam „domnule şef' îşi îndulcise dintr-o dată într-atâta figura ieşită cu totul afară din ferestruica lui, încât nu mă putui opri să-i arăt recunoştinţă. întinsei mâna şi-l mângâiai pe obraz:
—	Cum semeni cu vărul meu! îi spusei cu un oftat... cu vărul meu care a murit.
Atunci toată lumea începu să râdă. Fiind comunicativ, începui să râd şi eu, socotind că s-a întâmplat ceva de care trebuia să râdem cu toţii.
—	Vedeţi pe omul ăsta? zisei unei domnişoare de la poştă, arătându-1 pe odăiaş, care cred că făcuse un semn în dosul meu şi râdea pe înfundate. E mare pişicher. Nu ştiu cu cine seamănă, dar îl cunosc. Te cunosc... nu te face... zisei odăiaşului.
Lumea râse atunci mai tare.
-	Şi-a tras chipiul pe ochi, ca să nu-1 recunosc... adăogai eu, râzând cu hohot de felul cum îşi trăsese chipiul pe o sprânceană. Subt cozoroc, gura îi făcea o strâmbătură care mă silea să râd din ce în ce mai tare.
-	Mare secătură ce eşti! îi zisei cu sinceritate. Sunt oameni, domnişoară, aşa, comici. Am cunoscut pe unul, la care ajungea să mă uit ca să pufnesc de râs. Era ciupit de vărsat. A murit şi parcă ar fi fost îngropat în sufletul meu. Râde noaptea în mine şi mă scol din somn râzând...
Râsul meu umplu toată poşta, ca un fulger care tuna din toate gurile şi ca un vânt de hohote nestăpânite. Un domn plin de barbă veni pe la spatele ghişeurilor şi puse ordine - probabil directorul. Funcţionarii se risipiră stângaci ca nişte ploşniţe la ivirea lămpii.
942
TUDOR ARGHEZI
-	Nu vă e ruşine, domnilor! se răsti cu gravitate directorul. Publicul aşteaptă la ghişeuri, şi dumneavoastră staţi de glume. Dar dumneata ce tot vrei, domnule? răcni directorul.
Mă întorsei să văd la cine răcneşte. Zbiera la mine.
-	Cu dumneata vorbesc, zise directorul, pironindu-mă cu degetul şi arătând din manşetă o mână păroasă.
-	Cu mine? zisei.
-	Chiar cu dumneata. Ce te uiţi aşa?
-	Mă cheamă Toader, îi zisei.
-	Ce-ai zis?
-	Am zis că mă cheamă Toader. Cum o să zic că mă cheamă, dacă mă cheamă Toader?
Căutătura teribilă a directorului plesni ca o spetează prea încovoiată, într-un hohot de râs, când domnişoara îi adaose:
-	îl cheamă Toader şi are cincisprezece ani...
Directorul se mototoli de râs.
-	De ce râzi, domnule director, îl întrebai supărat.
-	Păi, om de cincisprezece ani eşti dumneata?... Nu vezi că ţi-e barba cât a mea?
-	Cum? nu sunt liber să am cincisprezece ani? îl întrebai.
Cineva mă ciupea prin pantalon.
-	Cine mă ciupeşte? strigai eu în gloata care sporise la spatele meu, între balustradele din faţa ghişeurilor.
-	Nu crede că nu te-am văzut! strig eu din nou, şi mă întorc repede către domnul gras, care mă ciupise... Te rog să mă mai ciupeşti o dată, dacă-ţi dă mâna.
Domnul cel gras mă ciupi atunci în faţa mea, cu toată brutalitatea, ca şi cum mi-ar fi rupt carnea în cleşte. Mă uitai, înnebunit de durere, la el, întrebându-mă ce i-aş putea face. Nu-i puteam face nimic.
-	La o parte! strigă un om cu o ladă pe umeri, izbindu-mă în şira spinării .
-	Te rog, domnule, să umbli cu băgare de seamă, îi zisei.
PUBLICISTICĂ
943
Omul mă turti cu lada, ca să o bage pe uşa de lângă ghişeu.
Domnul cel gras zise:
-	Hai, isprăveşte odată şi mişcă-te de aici.
-	Nu mă mişc, îi răspund: am venit întâiul. Domnule director, eu am venit întâi, aţi văzut.
-	Spune, domnule, ce doreşti, îmi zise directorul, şi lasă-ne în pace.
-	V-am făcut ceva? îl întreb.
-	N-ai făcut nimic, dar spune ce vrei...
-	Vreau să nu mă mai înghesuie şi să nu mă mai ciupească dumnealui.
Atunci simţii cum mă dă lumea la o parte şi mă înţepenii cu mâinile de rampă. Mai multe braţe mă dezrădăcinară şi vrură să mă scoată din faţa ghişeelor. Mă opintesc. Domnul cel gras îmi răsuceşte mâna ca o frânghie, şi cedez. într-o clipă sunt scos afară, la uşă, şi, în râsul general, sunt aruncat în stradă. Uşa se închide şi văd prin geamuri publicul împingând în ea ca să o ţie închisă împotriva mea. Mă reped şi arunc cu picioarele în uşă, răcnind:
-	Daţi-mi pălăria!... Domnule sergent, mi-au luat pălăria şi nu vor să mi-o dea... Daţi-mi pălăria!...
Pe când izbeam în uşă, o droaie de copii se adunară împrejurul meu. Erau orele patru şi ieşeau din şcoli. Lângă mine văzui ochii albaştri ai unui băiat atât de frumos, încât m-am plecat să-l sărut. El se ridică, râzând, pe vârful picioarelor şi mă scuipă în obraz. Nu ştiu ce fel a fost efectul acestui dispreţ, că începui să plâng şi o luai la fugă - cu toţi copiii după mine. întărâtaţi ca mâţele de alergarea frunzelor, ei mă urmăreau cu pasiune de-a lungul străzilor. Un huiet ca vântul venea cu ei după mine. Aruncau cu linii, cu creioane, cu bulgări de hârtie. Ziceau ceva, strigau ceva, un cuvânt pe care voiam să-l înţeleg; nu ştiu ce ziceau.
Mă opresc deodată, hotărât să aflu, şi iau de jos şi-l ridic în braţe pe cel mai apropiat de mine dintre copii.
944
TUDOR ARGHEZI
-	Ce-ai zis? strig eu în urechea lui, strângându-i îndârjit umerii în mâini ca-n nişte menghini.
-	Toader tâmpitul! zise băiatul.
„Toader tâmpitul?“ mă gândesc.
-	Toader tâmpitul! repetă băiatul, niţel obraznic şi niţel dureros de strânsura mea.
-	Toader tâmpitul! urlară copiii.
-	Eu sunt Toader tâmpitul? întreb pe copil, sugrumându-1.
-	Da, tâmpitul!
-	De ce tâmpitul? îi strig eu, strângându-i beregata şi frângându-1 între genunchii mei, hotărât să-l calc şi să-l zdrobesc cu picioarele... De ce?
înainte de a-1 ucide, mâinile mi se înmuiară şi lacrimi simţii urcând în sufletul meu, şi dădui copilului drumul.
-	Ai să mă ierţi că te-am strâns aşa de tare, îi zisei, şi mă lăsai pe marginea trotuarului, descurajat.
-	Toader tâmpitul! strigă copilul, şi toţi copiii strigară cu el, ca o hoardă răzvrătită, lovindu-mă fiecare în cap, cu linia, ca un stol de vrăbii atacând un erete.
Mi-aduc aminte acum, către seară, pe banca din grădina publică, subt copacii îngălbeniţi, şi nu înţeleg. Ţin în mână o scrisoare pentru mama, o port cu mine de o lună de zile. De ce nu i-o trimit? Biata mamă îmi scrie mereu... Unde mi-e pălăria?
Zarea din apus, posomorâtă, are tot atât neînţeles cât şi înţeles.
1928
SPIROCHETA DE AUR
Cunosc un domn foarte bine situat, cu moşie, proprietate urbană, participări la sonde, acţiuni, automobile etc. Veniturile
PUBLICISTICĂ
94$
lui nete se cifrează la câteva milioane peste baza de zece milioane fix, necesare coşniţei şi întreţinerii unei mizerii acceptabile. Acest om e un chinuit. Se frământă, oftează, are un regret nemărturisit. De ce suferă bietul om? Vă voi răspunde la ureche: cutiile lui din biurou sunt pline de manuscrise. Nefericitul scrie versuri... proaste. Toată averea lui nu este în stare să-i dea satisfacţia care nu face nici mai fericit, nici mai nefericit pe un pârlit de poet, înzestrat cu o fărâmă de ceea ce se cheamă talent. Fie că îşi începe versurile cu luna plină sau cu stelele voalate, fie că încearcă un sonet, un cântec de dragoste sau o vociferare filosofică, domnul meu iese tot acolo. Pentru că e deştept şi spiritul critic nu-i lipseşte de tot, el îşi dă seama că e nul în poezie şi inexistent.
O dată a crezut totuşi că la urma urmelor se poate înşela, fiindu-i auzit că artiştii care au realizat ceva cu ajutorul penei sunt îndeobşte nemulţumiţi de rezultate şi todeauna gata să-şi revizuiască aşa-zisa operă, şi la rigoare să o arunce în foc. Căci oricât s-ar vădi de vanitoşi, scriitorii nu plesnesc toţi de îngâmfare şi de certitudini exagerate asupra valorii cărţilor ce iscălesc, afară de doi, trei la sută, vinovaţi de la natură de un aliaj intelectual vecin într-un punct cu practica pură şi ascunsă a prostiei în ifose şi atitudini.
„Să cer şi părerea altora“, şi-a zis domnul meu şi, într-o seară organizată cu muzică şi cu gustări parfumate, a citit din „operele“ sale. Tăcerea care a urmat lecturii l-a orientat. Cu toate că gentileţea cunoscătorilor, dispuşi să nu displacă oamenilor cu fumuri, nu cunoaşte margini, în seara de poezie, acordată amicilor de către domnul meu, nu s-a putut câtuşi de puţin manifesta. Opera poetică era lamentabilă. Ea conţinea lucruri revoltătoare, stupidităţi care ofensau, măgării care te-ar fi silit, dacă nu te găseai într-un salon amical, să pui puşca la ochi, să tragi şi să dobori un asasin al imaginii şi al ideii.
După şedinţă, serata a continuat târziu. Trecând într-o cameră contiguă cu biuroul, l-am găsit acolo pe milionar întors
946
TUDOR ARGHEZI
cu faţa la păretele unui colţ şi lăcrimând. Poetul fără vocaţie plângea, ca un copil căruia i s-a spart jucăria.
-	Măi băiete, i-am spus, tu plângi pentru că n-ai talent. Drept să-ţi mărturisesc, nu e rău să ai talent, dar nu e nici o nevindecabilă inferioritate. Dacă n-ar mai fi şi cititori consumatori, producţia literară n-ar mai avea sens. Ia stai colea lângă mine şi să analizăm problema.
-	Dacă nu aş fi citit mai păstram, parcă, o speranţă, răspundea bogătaşul. Acum nu mai am ce nădăjdui. Sunt avut, dar averea nu slujeşte la nimic.
-	Crezi tu într-adevăr că n-ar putea să slujească? Literatura, pe lângă o „chestie personală“, cum i-am putea spune, interesează şi prin caracterul ei colectiv. Ce-ţi este ţie să scrii tu sau să înlesneşti publicarea scrierilor care dovedesc un talent? Numele tău rămâne legat de calitatea cărţilor pe care le tipăreşti şi de numele autorilor tipăriţi de tine. De ce nu te grupezi cu o seamă de scriitori autentici, şi aducând tu banii şi alţii talentul, sau în orice caz frumuseţile, să colaboraţi împreună? Evident că nu îţi prescriu o reţetă după care tu să fii un patron capricios şi abuziv, şi colaboratorii tăi nişte grămătici sterpi sau nişte redactori de slugărit o trufie omniştiutoare şi aberată. Această reţetă a fost încercată de câte un bolnav căutat de babe masculine şi a dus la faliment şi la gol.
-	Nu e acelaşi lucru, răspunse domnul meu.
-	Sau aplică altă formulă. Exploatează sărăcia unui scriitor de merit. Contractează cu el să-ţi scrie opera lui literară pe numele tău, autorul rămânând absent din scrisul lui şi indiferent că semnează el sau că te semnează pe tine: important rămâne singurul lucru că frumuseţea lui se realizează.
-	Aş vrea să scriu opera mea literară eu...
S-a întâmplat ca domnul meu să fie muritor foarte inteligent şi cu variate experienţe cerebrale. Dar cei mai mulţi scremenţi literari, incapabili să se realizeze, sunt agresivi şi
PUBLICISTICĂ
947
vrăjmaşi. Poţi să-i spui unui exemplar neizbutit de asemenea autor de literatură, că e idiot în meseria lui: să nu-i dai să înţeleagă că nu ar fi un mare scriitor, poet, nuvelist, romancier sau autor de teatru. Ah! autorii de teatru, fără lăscaie de aplicare pentru scenă, sunt fenomenal de sensibili. O laudă banală îi umple de entuziasm; o îndoială cât de slab indicată, faţă de producţia lor dramatică, îi face să scuipe, să dârdâie şi să scoată fum ca nişte motoare.
Spirocheta de aur face ravagii în lumea din care se recrutează amatorii. Aceşti săraci bolnavi privesc stupefiaţi cum se împarte lumina, prin întuneric, în capetele cele mai puţin interesante din punctul de vedere al venitului global, şi nu înţeleg sfruntata nedreptate a Celui de Sus, ca oamenii fără puţuri de păcură, fără imobile urbane şi fără acţiuni să poată scăpăra, jucându-se, aur.
Ceea ce-i şi mai trist, este că spirocheta categoriei nu găseşte remediu în sensibilitatea actuală, lipsită de caritate, de speranţă şi de virtutea jertfei, rămasă singurilor poeţi.
1928
ULTIMA ORĂ
Bucurie în Internaţionala Papagalilor. Graţioasa noastră colaboratoare, domnişoara Otilia Cazimir, a fost premiată pentru scrierile sale din „Bilete de Papagal“ de către comitetul Femina al doamnelor din Paris. Vestea, trimisă lui Coco de către Mr. Le Perroquet de Paris, va fi publicată în numărul nostru de mâine.
1928
948
TUDOR ARGHEZI
CRONICA LITERARĂ A LUI COCÖ
Sunt scriitori, dragă Coco, care au scris odată demult, un bilet de papagal, înainte de apariţia Biletelor mele de Papagal, şi trăiesc din el o viaţă întreagă şi o glorie fără sfârşit. La ju-bileuri, la nunţi de argint, la onomastici, la toate datele istorice ale anului, el este sărbătorit subt pretextul unui crâmpei de hârtie, acoperit cu litere pe vremuri, din întâmplare. L-ai citit de atâtea ori încât îl ştii pe dinafară, şi-l poţi recita şi de-a-ndaratele uşor. Prea puţină piatră pentru prea multă slavă: intervalele monumentului trebuiesc împlinite cu beton: trei roabe de pietriş la o roabă de ciment.
Pentru noi, papagali căzniţi, cântecul nu sfârşeşte niciodată. Cariera noastră de extractori de planete începe devreme şi sfârşeşte odată cu viaţa: noi suntem în toate zilele şi stăruitor papagali. literatura, vezi tu, Coco, după înţelesul autorului unui singur bilet, e un lucru lesnicios de făcut. El crede literatura o colecţie de fabule auzite, scrise pe curat. Oricine poate strânge câteva întâmplări cu ciocul condeiului, care după a mea curată părere este cel mai prost papagal. El face o povestire cum face tâmplarul o masă, adunând scânduri, picioare şi cuie şi cumpărând vopsea. Socoţi, Coco, că această stolerie de vorbe lipite-n cap este literatura, ori mă înşel eu când îmi închipui că este cu totul altceva?
Cuvântul mi se pare un material prea frumos ca să sufăr eu să fie întrebuinţat ca găocile goale şi ca melcii, încleiţi la rând pe cadrul unei fotografii. Dacă nu scânteiază cuvântul ca un jar din cenuşă suflat în vatra lui din nou, cugetul meu de papagal e nemulţumit cu singura tencuire de jur-împrejur a faptului petrecut. Povestirea e ca un sicriu legănat, în care doarme năbuşit un prunc, şi literatura bănuiam că este o îmbinare şi o alcătuire de miezuri, lepădând cojile, cum facem noi. Au pierdut scriitorii secretul de-a scobi seminţele şi de-a
PUBLICISTICĂ
949
le gusta mâzga din interior? în cuvintele adormite trebuiesc trezite văpăile avântate.
De curând, Coco, un scriitor a fost sărbătorit pentru că ar fi scris odată, în tinereţe, cu glasul condeiului tărăgănat, întâmplările din câmpie şi târg. El a povestit în papuci, clătinând piciorul pe scăunel şi învârtind cleştele în gura sobei. Povestirea lui, înainte şi înapoi pe o dungă de ferăstrău, a fost leneşă, egală, monotonă, şi nimănuia dintre cititori nu i-a rămas din fulgerul ei în suflet o mânjeală de aur. L-au sărbătorit câteva oraşe, l-au sfinţit societăţile. Dacă iei acum biletul lui de papagal de atunci şi-l citeşti după banchetele date, vezi că s-a vorbit în deşert: rochiile împărătesei sunt cu mult prea mari pentru fetiţa intendentului, care le-a căpătat de pomană, şi numai cu pălăria o acoperi şi o înveleşti din creştet până la glezne.
Când flaşnetarul meu m-a dus să ghicesc pe plajă, m-am uimit, Coco, la Techirghiol, de o momâie scundă, ridicată pe un soclu de piatră. Ca să nu rămâie malul înalt, care străjuieşte Marea, fără artă sculpturală, s-a născocit un viteaz administrativ din localitate şi s-a turnat în bronz strigoiul lui rahitic, de copil debil, îmbrăcat în redingotă de împrumut şi mascat cu o păreche de favorite luate cu chirie. Artistul care a executat mormântul în picioare era, poate, tinichigiul. Pus acolo ca să poruncească vânturilor şi talazelor, monumentul stă pe ţărm, invizibil ca o cutie de conserve goală.
Scriitorul care nu a mai scris, a voit să răspundă la atâtea sărbătoriri îngrămădite, şi el, cu un model de literatură. L-am citit într-un ziar, peste umărul flaşnetarului meu. E un crâmpei dintr-un mare gol de ceea ce papagalii intelectuali numesc talent literar. Scriitorul pescuieşte, ca să nu scrie, gândindu-se însă adânc la ceea ce ar vrea să scrie pescuind, după ce-şi va pune undiţa în cui, şi nu poate. El face literatură pe marginea lacului şi refuză să o facă pe marginea
950
TUDOR ARGHEZI
mesei de scris. „Mă duc să pescuiesc, nu ca să prind peşte, dar ca să petrec în post şi rugăciune literară, izolat ca Iisus şi suferitor de crampe. Acolo îmi vine mie inspiraţia mea fără păreche, în stuh, nu în murdarele oraşe. Stând cu undiţa în mână sunt mare şi etern şi parcă aş ţine un bici cu care mân heleşteul în necunoscut, de pe capra ţărmului cu nuferi. Totuşi, în izolarea mea cu Cel Veşnic, nu sunt aşa de singur cum aţi crede: iau cu mine doi oameni ca să nu mă înec. Detaliu de mare literatură indiană: când mă cobor către unde, dau dintr-un bucium «făcut într-adins», şi oamenii mă aud de peste lac şi vin la mine să mă poarte cu barca.“
Şi ca să fie crâmpeiul meu mai lung, dragă Coco, scriitorul care nu scrie şi ospătează cu admiratorii, încununat cu lauri şi nimburi, citează un descântec întreg de fermecat în apă şerpii.
Ce nu se poate în lumea papagalilor, e o năzuinţă în lumea superioară. Noi, dacă nu scoatem bilete, nu avem seminţe, şi flaşnetarul ne brutalizează. Scriitorul, dacă nu scrie şi dacă nu ştie să scrie, e ridicat ca momâia de bronz din Techirghiol, pe piatră, pus pe tava de aur şi purtat ca o colivă sfântă, fiartă din grâu şi din moaşte, la praznicile mari.
Bonjur, Coco.
1928
IANCU NEBUNUL
E un nebun care dă puşcăriei un aer pitoresc. Către apusul soarelui, când corbii încep să se aşeze simetric, toţi cu ciocul întors în aceeaşi direcţie, pe frizele turlelor, nebunia se deşteaptă. Internat în spital, el iese pe la patru şi din cerdacul răzimat pe stâlpii eleganţi de piatră, curmaţi prin diagonale
PUBLICISTICĂ
951
săpate, care le dă o atitudine strâmbă, ai fostei case domneşti, Iancu nebunul interpelează o mulţime nevăzută, ca un voievod furios că oastea lui se întoarce bătută. El aduce la înfăţişare cu actorul Brezeanu din Năpasta: o voce şi un temperament.
Pentru că Iancu nebunul se găseşte într-o temniţă şi nu într-un azil, numai fanteziile administraţiei pot să răspundă. Ieri, pe când bătrânul Slavici îşi strecura prin greblă pământul proaspăt răscolit al brazdei lui, din faţa celulei de jos, Iancu nebunul, bătrân şi el, s-a apropiat de dânsul, uimit de ceea ce lucrează şi timp de un sfert de oră a stat să-l admire mut.
Iancu nebunul a fost un negustor bogat din Colentina, care şi-a ucis pe neaşteptate muma. Acum, în zdrenţe şi cu tichia lui de Pierrot pe ceafă, adresează balade lunii ce stă să apară, începute cu o înjurătură, continuate cu o înjurătură şi sfârşite cu o înjurătură. De departe, glasul lui tumultuos gâlgâie de vociferări şi pare, după mişcările cu braţele ridicate ale personajului, blestemul inspirat al unui mag, care mustră omenirea pentru că se naşte şi se înmulţeşte.
, (Din Casa Morţilor.)
1928
N. TITULESCU
Până acum douăzeci de ani oltenii noştri, de la Jii şi de pe Amaradia, treceau drept nişte buni negustori; bogătaşii: de sămânţă; săracii: de partea din aer, verde, a sămânţei. Un cântar agil, fabricat dintr-o ghiulea cu inel, preumblată pe un răboj de fier, prin crestături, descumpănea tirizia concavă, todeauna în folosul zarzavagiului din Gorj. Cu ajutorul acestui aparat al echilibrului instabil, sătenii din cele cinci judeţe de peste Olt,
952
TUDOR ARGHEZI
surâzând şi mobili în pledoariile lor fără sfârşit, purtători de cobiliţe grele şi de marfă frumoasă vie, au sustras magnetic din capitalul oraşelor, leu după leu, pol după pol şi sutar după sutar, transportând prada pe ouă şi pe drăgănele acasă. Oltenii vin şi se duc toată vremea între oraşe şi vatră, ca rânduneaua care îşi construieşte gospodăria confortabilă din firimituri, ciupind noroiul şi ridicându-1 în streşini.
Oltenii aleargă de cincizeci de ani pe toate drumurile ţării, fără să se poticnească. Ei s-au întors cu toţii acasă necontenit şi în oraşe au trăit izolaţi în lumea lor, oltenească fără amestec, jucând duminica bătuta, printre curci, la sunetul fluierului din brâu. Unguroaicele de la bucătărie, prin mâna cărora trece în buzunarul purtat la gât al oltenilor, banul bun al boierului, au cunoscut numai mierea verbală a zarzavagiului şi atâta timp cât a cumpărat, zarzavagiul nu s-a coborât în subsol să legene graţiile macerate în sosuri ale servitoarei; el a stat la „odaia" lui şi a păzit datina dragostei din sat, stăpânitor întreg al instinctelor şi al ispitei.
Când a intrat pe drumurile celelalte, ale inteligenţei ştiinţifice, olteanul s-a vădit deopotrivă destoinic şi repede a cucerit şi piaţa intelectuală - şi în patruzeci de ani a dat naştere unui diplomat de statura domnului Titulescu, marele nostru Precupeţ. Dovlecei, dovlecei: noi smochine, noi alune, noi roşcove, noi; Precupeţul României e furnizorul aproape exclusiv de idei şi soluţii al Europei occidentale. Merele lui au plăcut chiar când a dat drumul unui creţesc între Mussolini şi Poincare. Chamberlain consumă exclusiv din coşul precu-peţului nostru. Şi chiar atunci când poamele lui par niţel bătute, flămândul nu le vede şi le mănâncă, înainte de-a le fi observat; căci pe când precupeţul tomneşte, vorba lui joacă, mintea lui înfăşoară, farmecul lui ameţeşte, şoapta seduce.
Unguroaicele politice au încercat să-l ducă în subsol; el îşi face serenada numai la fereastră! Bucătăria pute şi lui îi plac sărutarea şi mirosul de razachie al fluierului, pe care cântă. Pe
PUBLICISTICĂ
953
nebăgate de seamă, Precupeţul nostru a transportat încet acasă, în iei, în poli şi în sutari averile, din care trăiesc popoarele şi se împuternicesc: prestigiul.
1928
TELEGRAMĂ DIN PARIS
Cu ciocul meu de zile mari, lustruit cu lacul de unghii, am scos azi, la Paris, o planetă pentru colaboratoarea ta, domnişoara Otilia Cazimir. Ea câştigă, atunci când nici nu s-a gândit, premiul franţuzoaicelor, care au învăţat româneşte citind „Biletele de Papagal“.
Papagalii din lumea întreagă au surâs, emoţionaţi de un delicat sentiment de plăcere. Avem acum şi noi, pe lângă o foaie zilnică la Bucureşti, un deputat feminin la Iaşi. O nouă internaţională, a papagalilor, s-a întemeiat.
Confraţii din Australia, Africa şi din Americi ne telegrafiază Că au organizat un raid aerian şi un congres, a cărui dată se va fixa după trecerea Babelor voastre. Deocamdată se opun, din pricina tulburărilor atmosferice, papagalii bătrâni, în vârstă de peste două sute cincizeci de ani, şi în special e contra prezidentul nostru, Papagalul Nichita, cel care a luat parte, pe drumul Damascului, la convertirea lui Pavel - retras acum pe ruinele Palmirei. Răspunde: luăm cu noi şaluri, sau scurteici de samur? Se spune că în aşteptarea Sfintelor Paşti, la voi se întoarce Crăciunul.
întâlnirea generală a congresiştilor are loc la Geneva, pe insula Jean-Jacques Rousseau, unde s-au întâlnit altădată şi pinguinii. Vrem să primim binecuvântarea mâinii de bronz a filosofului pamfletar. Din Geneva pornim drept la Iaşi, ca să fim în zorii zilei la fereastra Otiliei Cazimir. Faceţi-ne
954
TUDOR ARGHEZI
cunoscut la ce oră se scoală, ca să aşteptăm niţel la Copou, pe lângă Sadoveanu, care, din colaborarea la „Biletele de Papagal“, se alege şi el, în curând, cu Premiul Nobel: facem propagandă.
Aducem cu noi câte o caterincă fiecare, de buzunar, pusă la Morgenstimmung de Grieg. Suntem o sută şaptezeci de mii de papagali şi tot atâtea flaşnete şi cutii cu muzică, încinse pe după gât, la şold.
Program: 1. Baletul crizantemelor, executat în aer cu aripile deschise şi cu pogorâri de Sfântul Duh, din văzduh până la pământ şi întoarcerea în zenit. 2. Stoluri pe streaşini: roşii ca macul, verzi, albe, galbene şi cenuşii cu moţ vişinată. 3. Producţie de îngeri prin scoaterea ciocului şi ascunderea picioarelor. 4. Despărţire sentimentală.
Să pregătească, pentru primirea noastră la fereastră, un mesaj.
Votre, Coco de Paris.
1928
CEI ŞAPTE ŞVABI
Cine-şi mai aduce aminte de vechiul birt din strada Academiei? Şapte şvabi fără puşcă, însă înarmaţi toţi şapte cu o singură prăjină cu vârful de fier, dusă unul în spatele celuilalt, pe umăr, umblau să vâneze, dar să nu sperie un iepure care le-o luase înainte şi care nu se grăbea nici el. Timp de douăzeci de ani, cât s-a legănat firma la uşă, nici iepurele nici şvabii nu s-au mai mişcat din loc şi nu au trecut dincolo de marginile firmei. Iepurelui i-a crescut barba până la brâu, şi şvabii nu s-au mai spălat; odată încăpuţi în firmă, cu toţii erau preocupaţi să rezolve problema: iepurele să scape fără să se obosească şi şvabii să-l prindă fără să se aplece: deplasare prin staţionare.
PUBLICISTICĂ
955
Cei şapte şvabi, totuşi, au progresat - şi-i găsim astăzi la primăriile municipiului Bucureşti. Ei n-au rezolvat încă problema, cu toate că au lepădat prăjina şi că în loc de un iepure au umblat câtva timp după doi. însă au renunţat la iepure definitiv, ca la o sălbăticiune rapidă, şi l-au înlocuit în problemă cu gâscă. Dacă doriţi să ştiţi în ce stadiu se găseşte activitatea municipiului, citiţi următoarea „publicaţiune“ extrasă textual din „Monitorul comunal“ nr. 32 443, 11 ianuarie 1928: „Primindu-se la primărie, pe lângă raportul comisariatului de poliţie circ. 25 din capitală, cu nr. 15 577 din 31 decembrie 1927, una gâscă albă găsită de pripas prin raionul acelei circumscripţii, se publică spre aflarea proprietarului, ca în termen de opt zile de la data acestei publicaţiuni să se prezinte spre a şi-o primi, după ce mai întâi va achita costul nutrimentului şi al întreţinerii; contrariu se va vinde spre despăgubirea casei comunale de cheltuieli făcute.“
Consiliul Suprem al Municipiului este muncit de chestiunea: a cui este gâscă? pe-atât mai complicată, pe cât gâscă se constată a fi albă. Cel puţin acum şvabii au prins-o.
Se pare că amorul-propriu al domnului Temistocle Alexandrescu se opune să ne adreseze încercările sale literare direct şi preferă să colaboreze la „Bilete de Papagal“, prin „Monitorul comunal“.
1928
UN CONCERT ROMÂNESC
Sâmbătă seara, 25 februar, concert de muzică românească la Ateneu, al Societăţii Muzica. Idee excelentă, când flautul şi fluierul, pierdute în zăpada munţilor, se fac rare şi când fonograful introduce jazul şi dansurile din Chicago, cu
956
TUDOR ARGHEZI
miorlăire şi lătrat anglo-negru. Domnul Bobescu, din Ateneu, a rostit, cu aluzii, o introducere binevenită.
Dar idee realizată prost. După domnul Elin eseu, care a cântat cu flautul doina şi ne-a dat lacrimi, le mărturisim, pianul doamnei Lucreţia Popovici Pretorian a populat sala cu mii de hore de gnomi şi diavoli, care au jucat pe clape Ciocârlia. Suvenirea acestor două frumuseţi diafane a fost însă spartă şi călcată pe cioburi, de picioarele vocale ale domnului Mihăilescu-Toscani. încă din partea lui întâi, concertul, afară de-o muzică aproximativ savantă, a luat repede culoarea unei zile de Moşi. Se percepea mirosul fleicilor cu mititei.
Un concert românesc ţărănesc e de dorit, cu alternarea lui la concertele de mari meditaţii şi atitudini, ale Filarmonicii. Insă programul, trasat cu luare-aminte şi respect faţă de cântecul românesc, tradus pe ţigăneşte şi ofensat, trebuie să excludă radical, şi amatorii de mustărie muzicală şi colaborările civile din portul sufletesc al straielor albe. Un autor răsuceşte un motiv din popor printre instrumentele cu alte căderi ale muzicii simfonice: tobe, tipsii, unelte de horcăit şi sughiţuri.
Un concert de muzică ţărănească românească trebuie să vădească aristocraţia de sunet şi de idee, constatată în toată producţia artistică a poporului românesc.
1928
POLITICĂ
Domnul Jean Tehaş Florescu a izbutit, e decanul Baroului de Ilfov, cel mai mare decan, singurul decan, decanul superlativ. Decât nimic, tot e mai bine. Dacă nu se mai poate da un minister pe toată ţara, să ne resemnăm la funcţia decanatului pe judeţ. Mai sunt şaizeci şi câteva de districte, e
PUBLICISTICĂ
957
drept, dar ce putem face? O să ne silim cu încetul să înfiinţăm pentru domnul Florescu un tidu compatibil nu numai cu meritele sale enorme dar şi cu justul său orgoliu de fost ghiozdan. De pildă, nu am vedea nici un inconvenient ca decanul de Ilfov să ia titlul de arhidecan sau de superdecan, ca să poată adresa circulări şi directive tuturor barourilor din ţară, iscălite cu doi d, ca de domnii domni episcopi şi mitropoliţi. La rigoare, pentru domnul Florescu s-ar putea pune trei şi patru d, ca să se simtă că face singur cât şapte. I s-ar mai putea acorda dreptul să poarte mitră şi să-şi lase coadă, să devie, cu alte cuvinte, unic exemplar pe această cale, fiind singurul civil care în loc de pălărie şi-ar pune o căciulă cu sticle. Şi s-ar putea înfiinţa pentru domnul domn Florescu şi o decoraţie nouă, iarăşi unică, pe care titularul să o poată purta la spate, între omoplaţi, ca să fie repede cunoscut şi salutat şi de-a-ndaratele. Ce nu se poate face, când e bunăvoinţă!
Dar domnul Jean Tehaş, norocos la barou, nu are noroc la limbile străine. Am arătat că saşii din Sighişoara, ca să-l flateze şi socotind că-i provoacă o incomparabilă plăcere, l-au numit, într-un discurs latin, Johannes Tecacius, pe latineşte, traducând pe Tehaş ca un marchizat.
Când relatăm această naivitate săsească, perfect autentică, ne întrebam dacă nu aţi uitat ce titlu i s-ar putea da domnului Tehaş în limba ebraică, la un banchet de hahami. I.P.S. rabinul Ţirelsohn ne scrie că titlul s-a găsit în mod automatic şi că este inclus în chiar supranumele Tehaş al fostului ministru şi actual decan. Ştergeţi, ne scrie rab Ţirelsohn, de subt litera ş ţedila, şi veţi avea numele Tehas> care se citeşte tîihăs.
E foarte curioasă, ca să întrebuinţăm un calificativ colorat, afinitatea intimă dintre latinescul Tecacius şi ebraicul Tîihăs. Sunt unele coincidenţe, care uimesc ca o predestinare şi care par să fie potrivite de sus, de dincolo de înţeles.
1928
958
TUDOR ARGHEZI
NECAZURI ABSTRACTE
Domnul Corneliu Moldovanu, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, s-a necăjit atât de tare pe subalternul domniei sale administrativ şi artistic, Ion Manu, colaboratorul nostru, din pricina povestirii Amatorul dramatic, apărută în „Bilete de Papagal“, încât l-a amendat cu leafa pe o lună.
L-am căutat de câteva ori pe domnul Moldovanu şi suntem nevoiţi să i ne adresăm în scris. Ce a putut să-l supere, în loc de-a-1 bucura, din notările de pe natură ale domnului Manu, ca să-i atragă acestuia o măsură de o severitate necunoscută în domeniul funcţiilor intelectuale? Căutând, extrem de intrigaţi, informaţii în jurul absenţii domnului director, ni s-ar fi comunicat că supărarea domnului Moldovanu a ieşit dintr-un singur cuvânt, derectoruly subliniat, care ar fi trebuit să fie tipărit directorul şi nesubliniat. Se pare că domnul Manu tot a fost slujit de norocul că n-a apărut cuvântul cu literă mare şi cu punct şi virgulă după el.
Ţinem să precizăm, pentru edificarea domnului director, că dacă este cineva vinovat de o glumă inocentă, care nici glumă nu a fost, acela este... noi. Sublinierea a fost un simplu accident de tipografie, ca şi forma „derector“ culeasă de zeţar. Domnul Corneliu Moldovanu ne pune în oribila situaţie să-i rambursăm domnului Manu salariul noi - şi domnul Moldovanu ştie că papagalul e-o pasăre fără buzunar la frac.
Deznecăzeşte-te, domnule director, şi dă un ordin actorului Manu să ne aducă pe viitor manuscrise desluşite. Căci de talentat este talentat, şi talentul nu se pedepseşte.
1928
PUBLICISTICĂ
959
OMUL CU MÂRŢOAGA
Domnul Ciprian, autorul semnat al piesei Omul cu mârţoaga, are un acces polemic de mare epilepsie, însoţit de pierderea măsurii şi a cunoştiinţei, în ziarul „Cuvântul“, cu data de 29 februar. Domnia sa îşi închipuie că răspunde la articolul meu din „Bilete de Papagal“, cu data de 19 februar. Recunosc că ideile călătoresc încet prin capul domnului Ciprian, pentru ca după zece zile abia să găsească un corespondent cerebral, care să se manifesteze.
Chestiunea era simplă. Asistând la reprezentaţia piesei domnului Ciprian, am avut impresia că în părţile ei gloduroase, încărcate şi opace este de domnul Ciprian şi în părţile ei bune, de Urmuz. Omul cu mârţoaga are bucăţi frumoase, puse într-o cocă străină. Personal, în totalitatea ei, piesa nu mi-a plăcut, dar am recunoscut într-însa prezenţa lui Urmuz. Să fie atât de complex domnul Ciprian încât să poată fi şi valoros şi nul în acelaşi timp?
Domnul Ciprian mă numeşte pederast, părinte de familie şi samsar, ca să dovedească publicului că piesa Omul cu mârţoaga era scrisă de domnia sa: argumentul pare, într-adevăr, convingător: domnul Ciprian este singurul autor al piesei sale. în ce mă priveşte, sunt mulţumit că a scăpat din vedere şi alte profesiuni şi vicii pe care le practic cu aceeaşi pasiune într-ascuns. Domnul Ciprian dispunea în susţinerile sale estetice şi de calitatea mea de trădător. E de mirare că nu a utilizat-o, ca să-mi ridice, odată cu libertatea opiniunii, şi dreptul de a seri în limba românească.
Totuşi chestiunea nu lasă loc la tangente lunecoase şi deplasări dincolo de ea. Este Omul cu mârţoaga de Ciprian sau de Urmuz şi Ciprian? Opiniunea mi-o păstrez intactă: ceea ce este bun în piesă aparţine mortului, iar restul e opera unui viu şiret.
960
TUDOR ARGHEZI
Nu voiam să deschid un proces. Am arătat din opiniunea mea atât cât permiteau sobrietatea, îndoielile şi gingăşia sugestiei. Din consideraţiuni de sinceritate, peste acest minimum nu puteam să trec. Nu am făcut încă din aprobare, tăcere şi aplauze corelativul invitaţiei măgulite pe care ţi-o trimite un autor, ca să iei parte la reprezintaţiile lui. Când m-a poftit să-i văd piesa, domnul Ciprian, cu care nu m-am aflat în vizită niciodată, a binevoit să se ostenească venind la domiciliul meu; iar în absenţa mea de acasă m-a şi decorat în scris cu însuşirea de „Maestru“, ca nu cumva să lipsească, înainte de repre-zintaţie, din agremente, nimic. Că de la maestru la pederast domnul Ciprian nu face decât un pas, acest lucru îl priveşte şi cade în competinţa specială a unei culturi de lichelism, de care domnul Ciprian nu este singurul beneficiar literar.
Mă îndoiesc astăzi şi mai puţin de paternitatea piesei, la citirea răspunsului fără colaborator, a domnului Ciprian. E un răspuns dictat de inteligenţa personală, ieşit întreg din capul domniei sale de cimpanzeu, cu fruntea de şapte milimetri.
Publicăm mai jos scrisoarea, pe care nu am avut intenţia să o introducem în ceea ce fusese numai o părere critică -primită după publicarea părerilor noastre din articolul precedent. Trebuie să adăogăm că nu avem cinstea să cunoaştem pe doamna care ne-a scris.
Domnului Tudor Arghezi
Redacţia „Biletelor de Papagal“.	21	Februar 1928
Stimate domnule Arghezi,
Adânc mişcată de frumoasele sentimente ce trebuie să fi purtat atât de timpuriu dispărutului meu frate, D. Demetrescu-Buzău - şi în imposibilitate, din cauză de boală, de a vă mulţămi prin viu grai — vă rog să primiţi din partea mea şi a
PUBLICISTICĂ
961
familiei lui, asigurarea sentimentelor noastre de adâncă gratitudine pentru gestul dumneavoastră de rar cavalerism.
Dumneavoastră trebuie să-l fi iubit mult şi profund să-l fi înţeles pe fratele nostru; pe acest frate atât de frumos înzestrat, atât de muncit de dorul de a crea, atât de torturat în goana lui după perfecţiune, pe acest om ales, dar - vai! -atât de modest, pe care neîncrederea în el (aci, în lumea triumfătoare a nulităţilor încrezute şi cinice) l-a făcut, c-o singură apăsare de trăgaci, să-şi curme zilele.
Stimate domnule Arghezi, înţelegem profund tot ce este cult pentru dreptate şi respect pentru mucenicii gândirii şi ai scrisului - în gestul dumneavoastră de a împiedica consumarea, în întregime, a crimei domnului Ciprian - şi nu vă putem spune cât ne-a mişcat pietatea rară ce păstraţi memoriei celui ce atât vă aprecia şi vă iubea.
Fie, ca strigătul dumneavoastră de revoltă să aibă ecou: nu este cu putinţă oare a indigui valul de noroi şi trebuie să pierdem definitiv speranţa unei lumi mai curate?
Cu sufletul măcinat de tragica revelaţie, vă mulţumim încă o dată, pentru tot ceea ce, din adâncul inimei dumneavoastră, aţi lăsat să picure pe mormântul bunului prieten Demetrescu-Buzău.
Sora lui,
Aurora Maior Vorvoreanu
1928
CIOCANUL
Un boier a pus odată mâna pe ciocan şi după ce l-a purtat în buzunarul de la spate, parfumat cu mirodenii virginale, nepricepându-se să încovoaie potcoava şi fierul, şi-a ucis cu
962
TUDOR ARGHEZI
ciocanul amanta. Pentru întâia oară încăpea unealta faurului pe laba felină a unui cocon şi aţi văzut ce-a ştiut el să scoată dintr-însa.
E o creaţie, care-şi ia savoarea şi înţelesul din detalii. Amanta avea vreo cincizeci de ani şi coconaşul e tânăr. Ea se delecta în aşternutul unde avea să fie asasinată, crispată din pântec, din braţe şi sâni, şi răcnind răguşită de plăcere dedesuptul unui trup care nu ieşise din pântecul ei, care nu fusese legănat în braţele ei cu grija Sfintei Fecioare şi care nu supsese din ţâţele ei impure.
în seara ticăloşiei, coconul şi-a pus ciocanul de fier în funcţiune, după deviz. întâi, el şi-a râzgâiat potenţa şi a bucurat mădulările aţâţate ale cocoanei cu un ospăţ încălecat. Târziu, a ridicat ciocanul, a sfărâmat căpăţâna şi a spart un ochi. A furat opt sute de mii de lei, s-a spălat pe mâini de drojdiile de sânge, s-a gătit, s-a pudrat şi a ieşit la plimbare. Sceleratul a putut să asocieze simfonic, printr-un rafinament al perversiunii culminant, împreunarea şi tâlhăria.
Doamna încă nu a murit; poate grăi. Ea nu-şi acuză amantul şi nu vrea să ştie cine a ucis-o. Perversiune peste perversiune, ea participă la crimă, şi victimă şi complice. Care-i mai puţin vinovat dintre doi?
Vodă Vintilă, vodă Vintilă! prin împărăţia prea sfinţiei tale a început să pută des. Bagă de seamă. Pute a sânge de putregai!
1928
IDEILE DOMNULUI ALIMĂNEŞTIANU
Domnul Al. Alimăneştianu se exprimă rar însă gândeşte des şi studiază întodeauna. Gigantica dumisale tăcere parlamentară nu e decât tencuiala aparentă masivă a unei neîncetate
PUBLICISTICĂ
963
frământări: pe dinafară zidul şi în interior o imensă grădină şi luptă de germeni.
Să vedeţi ce a studiat domnul Alimăneştianu acum de curând. Nici nu vă închipuiţi. Cititorule ignorant, domnul Alimăneştianu a studiat fericirea ta! Şi ştii ce se întâmplă când domnul Alimăneştianu se gândeşte la fericirea noastră? Ea se realizează imediat, căci domnul Alimăneştianu este cumnatul domnului Vintilă Brătianu, care fabrică în toate zilele fericirea ţării, de cincisprezece ani încoace şi exclusiv de câteva luni.
Domnul Vintilă Brătianu scăpase din vedere o problemă foarte importantă, pe care cu iuţeala intelectuală ce-1 caracterizează domnul Alimăneştianu a şi prins-o numaidecât. Sau evenimentul s-a petrecut altfel: domnul Vintilă Brătianu s-a gândit serios la problemă dar şi-a zis: pe asta o trec cumnatului meu, dificultăţile de-a ferici ţara împărţindu-se între membrii familiei. Aşa, unora le cade povara petrolului, altora penibila muncă a băncilor; unora sarcina de a reprima fraudele în viticultură şi distilarea alcoolurilor, altora mandatul de a vinde ţuică şi drojdie şi de a fabrica vinurile urmărite de precedenţii. S-a spus despre biserica papală că spiritul ei universal cuprinde şi contradicţia şi antagonismul: familia în care a intrat domnul Alimăneştianu seamănă cu catolicismul.
Dar ce problemă mare agită spiritul domnului Alimăneştianu? Ce dureri îl inspiră? Ce suferinţe crâncene se asociază cu pana dumisale de scris şi cu cerneala în care şi-o înmoaie, ca să-i dea vehemenţă, culoare, gramatică şi stil? Chiria, chiriile, locuinţele. Domnul Alimăneştianu este vexat în neadormita dumisale vigilenţă socială că nu posedă fiecare chiriaş o cocioabă cu patru odăi într-un bulevard, expropriată de primărie, din necesităţi de circulaţie, pe preţul de circa douăsprezece milioane. Şi ce face? Scrie! Scrie un articol! Scrie un articol, după ce zece ani a cugetat la problemă şi după ce
964
TUDOR ARGHEZI
problema s-a isprăvit. Locuitorii nu au locuinţe, scrie domnul Alimăneştianu. Ideea şi-a găsit artistul ca să o formuleze. Toată lumea simţea că n-are locuinţă, însă vag. Meritul domnului Alimăneştianu consistă în aceea că a spus în scris ceea ce alţii păreau că gândesc. Domnul Alimăneştianu va trata, cu timpul, toate subiectele; domnia sa ne va învăţa că broasca uşii e cu gaură şi strada cu două trotuare. Revista culturală „Democraţia“ îmbrăţişează cordial probleme esenţiale, cu deosebire pe cele ce s-au isprăvit.
O însuşire de mare nobleţe în cugetarea domnului Alimăneştianu este, într-adevăr, acea întârziere elegantă care nu se pronunţă asupra chestiunilor arzătoare, ci îşi dă avizul după ce actualitatea lor supărătoare încetează. Domnul Alimăneştianu zice evenimentelor bună-dimineaţa pe înserate şi le urează poftă bună după ce s-a săturat. Domnia sa face parte dintr-o elită intelectuală extrem de restrânsă, excepţională de valoroasă care începe lucrurile când în mod natural, material, ele finesc. E o stare de spirit dezinteresată şi abstractă, potrivită cu filosofia şi cu speculaţia morală: starea de heruvim, în afară de spaţiu şi timp. Dacă un nenorocit are grabnică nevoie de un ajutor, el crede cu naivitate, absorbit în cazul lui, că numai cazul lui există şi că omul de bine trebuie să alerge numaidecât să-l scape. Nu se poate concepe eroare mai gravă. Omul de bine gândeşte, aprofundează, compară, cercetează şi spune: „Ai răbdare, mai treci peste două săptămâni“. Sau: „De ce n-ai venit acum patru luni?“ Actualitatea şi în caritate constituie o brutalizare a sentimentului delicat de dărnicie. De ce n-ai venit mai de mult? adică de ce ai aşteptat ca nevoia dumitale să devie actuală? Nu puteai să te gândeşti mai înainte de-a fi fost? Ei bine, să o examinăm după ce nu mai este.
1928
PUBLICISTICĂ
965
CRIZA
Aţi observat că de câte ori îţi trebuie zece mii de lei, e un moment de criză, cum n-a mai fost niciodată. La toate epocile necesităţii bancherul se plânge de vremuri grele şi îţi povesteşte fabula tragică a momentului prin care trecem şi a cotiturii istorice. Ieri, de pildă, nu mai departe, un bogătaş avea trebuinţă de o sută de mii de lei şi pentru a obţine această sumă minimă el oferea garanţii de două milioane. Banca l-a refuzat, din lipsă de numerar.
Lipsa de numerar şi Consiliul de administraţie, două alte imagini care alăturate de criză fac în total trei, trei cauze, trei factori, trei divinităţi - cine va povesti admirabila voastră organizare! Criza e o idee generală, făcută ca să te înduplece să consimţi să-ţi uiţi necazurile proprii şi să plângi suferinţele unuia cu mult mai bogat. Dacă se întâmplă să n-aibă copiii tăi ce încălţa, este desigur dureros, dar cugetă la durerea proprietarului tău, un nenorocit care posedă o notă de milioane avere. Ştii ce suferinţă a căzut pe capul domnişoarelor? Au voit să schimbe un „Lincoln“ cu un „Rols-Royce“ şi le-a lipsit numai un milion şi jumătate ca să-l cumpere, din preţul de trei milioane. Criză... lipsă de numerar. Lincolnul a rulat un an de zile şi nimeni nu se mai poate sui în el ca să se ducă la dancing, să joace cu Găetan sau la o şedinţă selectă de cocaină.
Dacă doamna Leonida avea acasă opt sute de mii de lei; dacă doamna Costescu ţinea în lada de fier câteva milioane; dacă inginerul Solacolu scotea din circulaţia activă alte zeci de milioane, asta e altceva. Aceste persoane, ilustre graţie câte unui asasinat, şi-au legat indisolubil numele de opera unui rândaş de bucătărie şi de-a câte unui apaş amoros de organe bătrâne. Ele reprezintă însă somitatea, piscul social, regiunea în care se zămislesc seninul, ploaia, furtuna, binele şi răul - politica şi
966
TUDOR ARGHEZI
aristocraţia. Pentru aceste genii care titubează între guvern, club şi puşcărie nu există criză de numerar.
1928
NICOLAE DIACONESCU
Nu l-am cunoscut şi nu ştim cine era. A patra zi după apariţia „Biletelor de Papagal“ am primit de la el o scrisoare scurtă şi un mandat de şaizeci de lei, abonamentul pe o lună. Am crezut că abonatul nostru era un medic sau un intendent. Scrisoarea lui ne sosea din Pecica, dintr-un spital. El a fost un bolnav. Probabil unul din acei bolnavi melancolici şi absenţi din zgomotul copitelor vieţii, pe care îi topeşte bruma şi-i sfărâmă, ca pe o aţă de păianjen, soarele primăverii.
Acum patru zile am primit înapoi un număr din „Bilete de Papagal“, cu o menţiune pe plic: „Abonatul a murit“. E primul nostru mort. în caietul nostru de abonaţi s-a ridicat o cruce cu creionul roşu, fragilă şi efemeră, pentru mormântul lui. Cine a fost Nicolae Diaconescu? Cine ştie? El a fost întrucâtva al nostru, şi a rămas al nostru; căci s-a stins de-a lungul bolţii noastre, în atmosfera noastră.
E mortul nostru necunoscut.
1928
OTILIA CAZIMIR II
Succesul literar al domnişoarei Otilia Cazimir, premiată la Paris acum câteva zile, provoacă de o săptămână încoace un
PUBLICISTICĂ
9 67
val neaşteptat de literatură feminină. Toate cucoanele, toate domnişoarele visează să scrie şi scriu, într-adevăr, cu o febrilitate nouă. Cele care n-au mai scris au început, iar descurajatele şi-au primenit sentimentele şi zboară în speranţe planate către încoronările mistice ale azurului. Redacţiile publicaţiilor cu caracter literar sunt invadate de manuscrise cu literele ascuţite. Domnişoara Cazimir a scris şi mai nainte de fericitul eveniment, dar scriitoarele, grupate într-o societate specială a sexului frumos, la toate vârstele şi la vârsta când sexul începe să semene la fizic şi la mustaţă cu sexul complementar, nu profesau o încredere accentuată în suavităţile sale literare. Premiul a fost pentru aceste doamne o consacrare. Va să zică era adevărat, domnişoara Cazimir avea talent. Va să zică se poartă. Să ne cumpărăm şi noi.
între Otilia Cazimir şi camaradele literare s-a intercalat întodeauna rezerva unei distanţe. Pe când cele mai multe din ele mângâiau idealul femeii-bărbăţoi şi al femeii june-amorez, femeie şofeur, femeie deputat şi câteodată femeie senator, surioara de la Iaşi ieşea în literatură cu cercul, alergându-1 cu un băţ tăiat din crengi elastice de salcie, fetiţă sfioasă şi zglobie de-a lungul grădinilor cu jucării vegetale. Din nimicuri, şi din puţină beteală de soare, din poleieli pulverulente, dintr-un fir de ceaţă înnodat cu unul de lumină, domnişoara Cazimir a extras un mare liliput, de care se împiedicaseră toate fetele fără să-l vadă. Degetul dumisale transparent a cules şi ales molecule imperceptibile, pe care grămădindu-le într-un şorţ brodat de şcolăriţă harnică şi gentilă, le-a pus în palmă, le-a suflat în văzduh şi le-a dat un zbor irizat. Albină gospodină, a strâns farmece, miericică de stele şi le-a pus într-un stup păzit de un moş cu barbă, nu mai înalt decât o sticlă cu cerneală. Cum au găsit-o doamnele din Paris în prisaca ei de aromate curate, ascunsă într-un ghiveci de flori, e un mister delicat ca şi inspiraţia cu gângănii colorate a scriitoarei. Căci nu cred să fi fost autoare mai timidă, afară de concetăţeanca domniei sale,
968
TUDOR ARGHEZI
domnişoara Lucia Mantu, şi mai depărtată de trompetele de carton guralive ale publicităţii, ca domnişoara Cazimir.
Ei bine, genul discret al poeziei sale, apucat de indiscreţia agreabilă a unui premiu literar, intră, vorba ceea, în domeniul public şi devine şcoală. Scriitoarele, confuze în ascensiunile lor către tipul masculinizat, se întorc la păpuşi, la perina cu ace, la tăgârţele cu cârpe, bolnave sufleteşte de... cazimirită. Ele îşi dau seama târziu că ar fi putut descoperi genul mai dinainte şi cu necaz pornesc să-l întreacă. în ce mă priveşte, am primit la ziarul meu minuscul, „Bilete de Papagal“, o ladă de manuscrise imitate după domnişoara Cazimir, reeditând în sute de exemplare însemnările în versuri şi proză ale poetei. E o epidemie de fluturi, de surâsuri pure, de stări sufleteşti din Sfinte Dumnezeule.
De Florii mă tem că o să avem o literatură renovată şi că poeţii dorind să ia graiul Otiliei Cazimir, seducător, vor cânta cu o bomboană englezească în gură şi vor vorbi peltic. O epocă! Şi poate că nu cea mai antipatică. Furnici începeţi şi greieri aduceţi ghitare. Soare mititel a răsărit: tic-tac! tic-tac! - rotund, cât un ceas de buzunar.
1928
CAZACII
Cazacii de pe Don se bucurau de o reputaţie rotativă: se povestea, nu ştim dacă e adevărat, şi dacă e adevărat parcă totuna este, şi parc-ar fi mai interesant să nu fie adevărat, că numiţii cazaci călăreau caii atât pe spinare cât şi pe burtă. în desen, cazacul călare se rostea întâi cu picioarele în jos, ca toată lumea călăreaţă şi al doilea cu cizmele în sus: din fuga iepii sau a fostului armăsar, cazacul, cazacul cel bun, se întorcea de
PUBLICISTICĂ
969
jur-împrejurul animalului fără să cadă, trecând pe subt pântec, dispărând pe la dreapta şi reapărând în stânga. E desigur o călărie de fantezie, cum ar fi la pietoni umbletul în palme şi la partizanii politici înaintarea pe stomac. O sindrofie de fantezie ar fi atunci când invitaţii şi stăpânii casei s-ar servi, de pildă, dedesubtul mesei, mâncând macaroanele prin paiele scaunelor şi bând şampania cu furculiţa. în genul cazacilor, copiii se pare că i-au întrecut, umblând călări pe băţ. Orişicum, e un rafinament, pe care personal noi nu l-am înţeles, dar care acolo, departe, la Don şi pe Volga, trebuie să echivaleze, dacă totuşi există şi pe teren, nu numai în imaginaţia autorilor, cu selecţiunea ştiinţifică sau literară. Este posibil ca acel cazac să fie cel mai mare poet, care în trei secunde şi jumătate a înconjurat călare burta calului de douăsprezece ori, după cum la noi, de pildă, cel mai mare prozator ar fi acela care a făcut parte din Academie. Deosebirea consistă numai în prezenţa şi absenţa calului din concurs.
De curând cazacii s-au lansat într-o specialitate care n-are cu călăria coincidenţe: muzica vocală. Trecerea pare cam bruscă: totuşi, fără nici o îndoială, cazacii se împart în două clase distincte, cazaci călări şi cazaci pe jos. Cântăreţii se recrutează din aceşti din urmă cazaci, întrucât desfidem pe cel mai genial dintre dânşii să cânte bariton Doamne miluieşte-ne, în momentul rotaţiunii. Nici calul nu-şi poate permite, nici călăreţul să cânte de-a fuga. Toate gramofoanele cuprind în cutia lor de plăci câteva cântece de barcagii pe apă, coruri cu tonurile scăzute, pe măsură cu depărtarea vocii, strecurată prin ceaţă şi stinsă în orizonturi lichide. Câte un sunet: bâldâbâc! -indică în coruri căderea lopeţii şi vocea cazacilor imită până la zguduire ciocnirea luntrilor şi până la răcoare şi miros, curgerea undei şi trecerea morunilor roşii pe subt bărci.
Cu asemenea imagini de reminiscenţă ne-am dus la „Eforie“ să ascultăm cazacii. Ni s-au înfăţişat patruzeci. Am fi preferat să-i vedem călări; i-am contemplat pe jos, conduşi
970
TUDOR ARGHEZI
de un şef de cor mititel, care nu călărise niciodată, bălan, cu ochii îngropaţi, incolori, probabil alburii, în umbră, ca nişte puncte din loc în loc, făcute cu undreaua în saltea. Uniformă impresionantă, coriştii îmbrăcaţi în straie negre, cu vipuşca roşie lată, între şold şi carâmbul cizmei negre, păreau patruzeci de Hamleţi, adunaţi din toate teatrele din Europa, ca să se producă în Bucureşti. Şi fiecare semăna câteodată atât de mult cu câte un om public român, încât ai fi crezut că guvernul de unificare s-a făcut şi că Parlamentul l-a trimis să ia contact, din fiecare partid politic câte cinci, şase, cu publicul, cântând. în definitiv, poate că multor discursuri de principii şi interpelări măreţe publicul le-ar prefera o sârbă cântată, cu execuţie de dans în pupitre.
Dirijorul a dat drumul vocilor, strângând o dată pumnii la piept şi aruncându-i deschişi înainte, prinzând muşte, punându-le în libertate numaidecât, râcâind aerul şi apoi filându-1 subţire. De la bivol până la ied toate vocile din natură erau închise în cei patruzeci de cazaci adevăraţi, mugetul vibrător amestecându-se cu oftatul sopran, cu bumbetul tobei şi cu glasul de şoarec al greierului de câmp. Dibăcia acestor cazaci adevăraţi consistă în aceea că fără instrumente ei fac din gât, din buze şi din alte părţi ale omului, ca uneltele de cântat, ca pianul, ca vioara, ca trompeta, cimpoiul şi orga.
Cazacii adevăraţi au apărut în mai multe pâlcuri de cântăreţi, în Bucureşti, concurându-se unii pe alţii din punctul de vedere al autenticităţii. Care-au fost cei mai adevăraţi?
1928
GHEORGHE FOLESCU
De la mai mulţi cititori, amatori de muzică din cei mai calificaţi primim articole şi scrisori de protestare cărora, cu
PUBLICISTICĂ
971
părere de rău, constatăm că lipsa noastră de spaţiu, e cazul să o spunem şi să fim crezuţi, nu le permite o publicitate meritată. Persoanele care ne scriu sunt revoltate împotriva tăcerii subt care este trecut de către presa de specialitate basul Folescu, remarcat cu entuziasm în Boris Gudunov. Corespondenţii noştri sunt unanimi în părerea că Folescu întrece pe Şaliapin.
Ignoranţa noastră muzicală, pe care o mărturisim aproape totală, ne slujeşte cel puţin să ne bucurăm cu obiectivitate de valoarea recunoscută a domnului Folescu şi de elogiile mari ce se aduc, măcar în manuscris, unui român, pus în cumpănă cu concurenţii străini, măguliţi de presă şi purtaţi pretutindeni pe pavăza biruinţii.
Vom publica fără codire dările de seamă succinte muzicale scrise de cunoscători, eliminând analizele tehnice, frazele şi graiurile inutile şi grupând noţiunile şi impresiile în ramurile unei sensibilităţi interesante pentru cititorii inteligenţi, principiul nedeclarat dar evident al „Biletelor de Papagal“ fiind să se cruţe hârtia şi să se condenseze imaginea şi ideea, până la... electron.
1928
MÂRŢOAGA
în al doilea răspuns din „Cuvântul“, domnul Ciprian schiţează un raţionament, ca să-mi dovedească, probabil, că fruntea domniei sale a mai câştigat un milimetru întreg şi că secreţiile cerebrale funcţionează.
Recapitulez pentru cititori. Domnia sa pretinde că am retractat articolul relativ în treacăt, la reprezintaţia piesei Omul cu mârţoaga, simulând primirea unei scrisori. Cine citeşte „Bilete de Papagal“, a împreunat nuanţele succesive. îndoielile
972
TUDOR ARGHEZI
mele se iveau în filigranul delicat al unei impresii şi toată umbra s-a tors într-un fir de mătase, de capătul căruia s-ar fi putut înnoda, în continuare, un fir de cânepă cu buricele degetelor intelectuale ale domnului Ciprian. De altfel era singura ipoteză aşteptată.
Articolul meu apăruse în nr. 16 al Biletelor. A treia zi am primit o scrisoare, publicată în nr. 19. Ea nu putea să plece decât din cercul imediat al domnului Ciprian; nu vreau să zic că din mintea domniei sale, pentru că era o scrisoare de spirit. Domnul Ciprian iscălea scrisoarea cu numele lui Demetrescu-Buzău (în literatură, Urmuz). Am pus în capul scrisorii publicate şi o indicaţie: „Primim următoarea spirituală scrisoare, a căreia sursă nu este imposibil de ghicit“.
Că scrisoarea venea de la domnul Ciprian e în firea lucrurilor simple. Singur domnia sa dispunea de psihologia specială a situaţiei. Evazivă în conturele materiale, scrisoarea se preciza în punctul subiectiv. Sosită din orice altă parte, scrisoarea n-ar fi prezintat acest interes şi nu apărea. Să provocăm o probă concludentă: dacă scrisoarea iscălită Demetrescu-Buzău e opera unui străin de cercul domnului Ciprian, autorul să ne scrie: autograful va mărturisi. Absenţa unui răspuns face parte din probă.
Domnul Ciprian, actor facil, a jucat în două atitudini contrarii şi s-a exprimat în amândouă.
Dar prea mult Ciprian... La jambe!
1928
O MAMA SĂNĂTOASĂ LA BALAMUC
Continuând să relatez asasinatul prin ciocan, de care, în definitiv, la rubrica moravuri private, nu este străină nici
PUBLICISTICĂ
973
victima de vinovăţie, ziarele povestesc o altă crimă petrecută de curând în persoana unei doamne onorabile, închisă, prin complicitatea mahalalei, la balamuc.
într-o privinţă, această de-a doua crimă e cu mult mai gravă şi mai simbolică, pentru că participă, cu obişnuita indiferenţă la libertatea individuală şi la respectul faţă de cetăţeni, trei autorităţi: Parchetul, Institutul de Medicină Legală (Dr. Minovici) şi Spitalul Central de boli mintale (Dr. Obreja). Vina Parchetului pare însă cea mai mică, întrucât Institutul domnului doctor Minovici şi-a luat răspunderea să declare nebună o persoană sănătoasă, fără să-şi fi dat osteneala să o examineze, pe simpla iscălitură a unui perceptor şi a unui cârciumar farseur: tovărăşia este sugestivă. Un detaliu îngreuiază şi mai mult situaţia ştiinţifică a domnului doctor Minovici, care îşi ia astfel autorii competenţi de la canaua de vin: ignoranţa că doamna Olimpia Benţur, alienata cu forţa, se sculase abia atunci, zdruncinată, de pe masa de operaţii a unui spital. Domnul doctor Minovici a aprobat internarea, Parchetul a confirmat-o şi domnul doctor Obreja a executat.
Unde erau aceşti domni, atât de absenţi din misiunea lor socială şi morală şi dintr-o specialitate de monopol, pentru care îmi închipuiesc că primesc salarii însemnate? Toată lumea îşi permite, aşadar, la noi, să lipsească sistematic de la elementara datorie şi să lase exercitarea autorităţii pe mâna intendenţilor, gardienilor, sergenţilor de oraş şi servitorilor. La acest ultim resort se reduc instituţiile noastre, dintre Universitate, Academie şi Lege, destinate să administreze, cel puţin accidental, bunul-simţ şi respectul de oameni?
Regretele ce se vor exprima după trecerea cazului, nu sunt de ajuns. Doamna Benţur este şi o mamă, din categoria mamelor bune, consacrată educaţiei unei fetiţe de doisprezece ani. în timpul celor două zile şi două nopţi cât a stat mama
974
TUDOR ARGHEZI
închisă între nebuni, s-ar fi putut petrece şi alte tragedii. Nimeni nu răspunde, după scuzele, de care nu ducem lipsă, de crima comisă?
Domnul doctor Minovici se bucură de reputaţia că se poartă ca un gentlemen cu morţii, pe care îi spală, îi rade, îi pudrează şi-i expune pe gheaţă şi formol, în vitrina decorativă a Morgii. Oamenii vii nu au interes pentru acest mare savant şi organizator de cimitire? Şi savantul nu poate să fie silit să-şi ia rolul în serios?
Alt savant e domnul doctor Obreja. Ce de savanţi care nu se pricep să cunoască măcar în momentul aruncării într-o celulă, pe omul transportat pe sus în carcerile ştiinţei! Părerile nebunilor despre marele alienist ne este imposibil să le cunoaştem. Părerea doamnei Benţur e mai apropiată de lumea sensibilă a viilor: i s-a poruncit să se întindă într-un pat, dintr-o cameră îngheţată. Domnul doctor Obreja ce face? Nu doreşte să se intereseze dacă se aprinde focul în camerele clienţilor, de pe urma cărora duce o viaţă destul de agreabilă?
Publicul, răspunzător în facultăţile lui, aşteaptă două demisii.
1928
IOD, IODOFORM ŞI, POATE, HYDRARGYR
Ni se comunică din Piatra Neamţ o carte de judecată dată de judecătoria ocolului rural Tulgheş, pe care ne pare rău că nu o putem publica. Inculpatul Stan Gheorghe a lui Iacob, din comuna Bilbor, apostrofează pe fata lui Stan Toader, care trecea cu sania prin bătătura lui, slobodă pentru trecători. Cuprins de o vehemenţă oratorică injurioasă, sufletul împuţit
PUBLICISTICĂ
975
de otravă al inculpatului răcneşte citând prezenţa unor „domni“ în viaţa privată a fetei, cu vorbele active de rigoare. Asta se petrece în toate zilele, în toate judeţele, fetele râd şi inculpaţii se aleg cu atât; afară de cazul când bărbaţii din familia fetei întind pe inculpat pe frânghie şi-l scutură de praf. Tatăl fetei, care mâna caii săniei băieţeşte cu biciul, ca doamnele şoferiţe din Bucureşti volanul maşinei stăpânite cu pantoful, nu a pus mâna pe ciomag, ci s-a adresat judecătoriei din Tulgheş. Judeţul Neamţ începe, din pricina munţilor, să semene cu Elveţia şi Stan Toader se comportă ca Wilhelm Teil şi ca Monseigneur Agrippa d’Aubigne.
Singur domnul judecător, doctor V. Formagiu, nu e helvet, cu toate că întrucâtva ar fi trebuit să fie, dacă ne gândim că s-ar fi putut numi, cu o uşoară inversiune, Fromagin. Domnia sa trece în cartea de judecată vorbele cu o culanţă de filosof identificat cu substanţa, indiferent la formă şi flexiuni, şi zicând lucrurilor şi acţiunilor pe nume, de-a dreptul. Fata cu sania a ieşit din simţul de justiţie al domnului doctor jurist Formagiu jerpelită, şi părintele ei s-ar putea întreba întru cât rămâne mai condamnat inculpatul decât reclamanta.
Când Ministerul de Justiţie va trimite un pergament de felicitări cu sigilii judecătorului din Tulgheş, ar fi totuşi bine inspirat să găsească o modalitate, o formă, un limbaj, un formagiu, ca să-i propuie cu delicateţă corectarea unui nume neuzitat. Formagiu chiar scris cu aticul Ph merge destul de greu şi nu convine profesionalmente decât unui profesor de geometrie în spaţiu. Ar fi într-adevăr de dorit să citim într-una din zilele următoare o publicaţie a Ministerului de Justiţie că „Numitul Formagiu a făcut cerere la acest minister pentru schimbarea numelui în Căciulescu, pentru a se numi pe viitor F. Căciulescu“.
1928
976
TUDOR ARGHEZI
ROMÂNII DIN ARDEAL
Ion Slavici ne povestea cum puneau pe vremea ungurilor românii stăpânire pe pământurile din Ardeal. Un caz: s-a scos în vânzare o moşie, a căreia licitaţie începea de la şase sute de mii de coroane. Saşii adunaseră această sumă. Românii din două sate vecine cu moşia strânseseră şi ei de la mână la mână trei sute douăzeci de mii de coroane şi trimiseseră o delegaţie la „Banca Albina“ ca să le procure restul, în schimbul ipotecii. In ziua licitaţiei se prezentară şi românii şi saşii. Concurenţa atinsese suma de cincizeci de mii de coroane din partea saşilor. Atunci românii traseră deoparte pe saşi, le şoptiră: „Ştiţi că noi suntem oameni răi şi nu veţi mai putea trăi cu noi: vom da foc bucatelor, caselor, vom împinge cirezile să vă pustiască holdele“. Saşii pricepură şi se retraseră, lăsând românilor moşia.
Alt caz: principiul împărţirii pământului în Ungaria fusese că fiecare sătean să cumpere moşie în trei, patru, cinci părţi deosebite, că dacă va cădea grindina să nu distrugă toată recolta aceluiaşi proprietar. Saşii cerură în sfârşit comasarea tuturor proprietăţilor astfel răspândite. Se opuseră însă românii. Pentru ce? Un intelectual român de la ziarul „Tribuna“ din Sibiu, în specie Slavici, se duse din partea redacţiei la dânşii să-i convingă de utilitatea comasării şi stete de vorbă cu un proprietar de şaptezeci de iugăre de pământ arabil. Acesta spuse: „Noi recunoaştem că e bună comasarea, dar dacă ea se va face acum, pogoanele se îngrămădesc laolaltă şi românilor le va fi mai greu decât acum să se facă proprietari de pământ. Acum, cu puţine parale, românii pot să cumpere azi un petic la răsărit, mâine un petic la apus şi devin pe încetul proprietari. Lăsaţi să cumpărăm întâi noi tot pământul în bucăţele şi pe urmă vom cere comasarea noi.“
Ca să nu cadă pământurile scoase în vânzare în mâinile saşilor şi ungurilor, românii făceau societăţi şi cumpărau tot
r
PUBLICISTICĂ	977
ce se vindea. Dacă vânzătorul era un român şi un om de încredere, societatea îi restituia pământul vândut.
Al treilea caz: proprietăţile alogene ale saşilor, împroprietăriţi de împăratul Austriei. La zece familii, de pildă, li s-a dat în proprietate comună o mie de iugăre de pământ. N-aveau voie românii nici să lucreze acest pământ, nici să pască vitele pe izlazul lui. Ce făceau românii? Saşii fiind puţini şi cererea de braţe mare, românii se băgau la saşi argaţi şi puneau condiţiile următoare: trei părechi de opinci pe an, trei părechi de izmene, trei cămăşi, o păreche de cizme, îngăduială de a-şi semăna două iugăre din pământul stăpânului şi de-a pune să pască două viţele la un loc cu vitele lui. Rezultate: bucatele erau vândute, viţelele se făceau văcuţe şi erau vândute, argatul strângea bani şi îşi zidea la marginea satului, în care a invadat prin penetraţie pacifică, o căsuţă. Căsuţele din marginea satelor acestora erau foarte smerite, dar pe uliţa lor mişunau copiii românilor, pe când mijlocul bogat al satului, zidit din case mari şi curţi boiereşti, era pustiu. Un român mai isteţ cumpăra casa unui sas bogat şi intra în drepturile primilor ocupanţi, împroprietăriţi de împărat.
Ca să reziste acestei deposedări sistematice, obştiile săseşti au proiectat înfiinţarea unui statut comunal exclusivist, aprobat de administraţia comitatului. El nu a putut să fie nici bine formulat. Focul izbucnea când la o magazie de grâne, când la un staul, când la casă, un foc anonim însă caracteristic. Saşii renunţară la statut... şi deposedarea lentă dar implacabilă a continuat până la mistuirea proprietarilor unguri şi saşi. Unde erau numai doi proprietari români, peste treizeci de ani statistica descoperea şaptezeci de proprietari români.
1928
978
TUDOR ARGHEZI
TELEFONUL
De trei săptămâni aproape, un mare număr de telefoane nu mai sună la apel. E o răzbunare a domnişoarelor telefoniste, acuzate zilnic de presă că răspundeau cu greutate. Telefonul nu mai răspunde defel şi abonaţii se căiesc amar de vremurile bune, de pân-acum douăzeci de zile, când cel mai devreme după un sfert de oră gasul dulce din necunoscut se ivea în auz, ca o consimţire cerească: „Alo! Da!“ Abonatul nu mai primeşte în urechea lui, răzgâiată de timpurile patriarhale, decât lovitura de baston, uscată şi dură, a numărului cerut inutil.
Neîndurată, lumea numerelor hibernează în vizuini încuiate şi dacă insişti, zgândărindu-le pacea electrică, un mormăit injurios te sileşte să renunţi. înfiorat, abonatul pricepe ce i s-ar putea întâmpla dacă Trei pe Cinci, Douăzeci şi şapte pe Nouă, Treizeci şi trei pe Optsprezece şi celelalte câtimi şi cantităţi concentrate s-ar hotărî să iasă aliate şi să-i cadă-n urechi. Ar fi un masacru general de timpane şi gentilele domnişoare ale telefonului, transformate în infirmiere, ar avea de îngrijit zece mii de abonaţi bolnavi de maladia nouă a urechii scânteietoare, sensibilă pentru pacient în forma tunelului prelung şi a pocnetelor instantanee.
Neajunsul acestei forme actuale a telefoniei în Bucureşti consistă în faptul că mulţi abonaţi sunt de genul feminin şi că remediile purtate într-o poşetă sterilizată, laolaltă cu oglinda şi cu puful culoare „Rasei“, indispensabile pentru tratarea raţională a urechii, dau la doamne greş.
Ne permitem să aducem la cunoştinţa Direcţiei Generale a Poştelor că domnişoarele de la telefon au devenit extrem de prevenitoare şi de politicoase, de când o mie şi câteva sute de numere telefonice s-au retras în marele neant. Abonatul mai poate acum să schimbe câteva cuvinte dureroase cu medicina urechii şi să fie compătimit. Soluţia către care se îndreaptă
PUBLICISTICĂ
979
evenimentul este cea mai potrivită. Dacă telefonul continuă să nu mai răspundă încă douăzeci de zile, înainte de a fi automatizat în întregime se va desfiinţa automatic, prin câteva mii de căsătorii fericite - şi odată ce abonatul va avea acasă, la masă, la pian, la prăjituri şi la biurou o parte esenţială din poştă, abonamentul la telefon şi toată ierarhia severă şi gravă a unei administraţii model nu vor mai corespunde cu nici o nevoie.
-	Alo! Domnişoară. Ce mai faceţi? Spuneţi-mi ceva frumos, recitaţi o poezie... căci telefonul tot nu s-a dres.
1928
RATATUL
încăpăţânarea de-a te ţine zilnic, neîntrerupt, de meşteşugul cuvintelor scrise, se practică subt condiţia să consimţi la neplăcerile lui, de la început. Cunoşti cititori străluciţi, mai bine înzestraţi decât cei mai buni scriitori, dar cărora li-e groază să scrie, ca de o amăgire. îndeletnicirea de-a scoate din călimară cu vârful peniţei aureole - şi murmure dintr-un instrument complicat ca vioara, le pare derizorie şi copilărească. E un joc, şi ei nu vor să-l joace, care totuşi îi atrage, o activitate falsă în definitiv, dar agreabilă. Orişicum, dacă s-ar apuca de asemenea jocuri şi falsificări, ei le-ar izbuti mai geometrice şi mai demne de un destin.
Aceşti scrutători de esenţe dezechilibrează certitudinile scriitorului şi pun în urâtă postură vocabularul îngăimat cu nefericire al partenerilor, prozatori şi poeţi. Răzbunarea profesioniştilor le-a găsit numele de „rataţi“. Ca să insulţi un cititor prevăzut cu o artilerie de săgeţi critice, nichelate şi
980
TUDOR ARGHEZI
orientate precis; ca să-l insulţi şi să te simţi după aceea bine, adică justificat în tipul tău de inginer şi de electrician al hârtiei, este de ajuns să-l califici ratat...
Mai interesantă este însă sensibilitatea „ratatului“ la această lapidare colectivă.
Un cititor foarte inteligent, de care scriitorii au motive critice să se teamă cumplit, se plângea că a ieşit dintr-un viespar de poeţi şi prozatori, tăbărâţi asupra mierii lui veninoase, într-o cofetărie; şi m-a întrebat, cu naivitate confuză, dacă într-adevăr el ar fi ceea ce se cheamă un ratat. Fără să facem etimologia cuvântului şi fără să-i fixăm împreună un înţeles, dar acceptând sensul nedeterminat, haotic şi înspăimântător, ne-am plimbat o jumătate de ceas de-a lungul unui trotuar cu mii de vieţi în mişcare, de siluete şi pofte.
—	Vrei să te lepezi cu orice preţ de obsesia dumitale? l-am întrebat. Nu ar fi necesar, şi pizmuiesc situaţia dumitale intelectuală de erudit enciclopedist. Nimeni nu cunoaşte istoria mai bine ca dumneata, artele ţi-s familiare, un spirit filosofic superdelicat face parte din licăririle bogatului dumitale intelect. Matematicile te-au armat solid. Opt limbi le vorbeşti ca apa, din care două, greaca şi latina, îţi dau satisfacţii literare, celor mai multora din noi refuzate. Noi ne fabricăm o personalitate cu două, trei sute de cărţi şi cu ce mai dă Dumenzeu pe deasupra. Noi - fără ironie - suntem, comparativ cu dumneata, nişte analfabeţi. Noi n-am ieşit, nu numai din Bucureşti, dar nici măcar din Cişmigiu. Dacă ţii totuşi atât de mult să te scapi de o autopersecuţie enervantă, uite, scrie diseară şi dumneata ce-ai văzut acum. Asta e viaţă, nu literatură, viaţă de forfotă şi de lăcomii, brutală şi, să-ţi spui drept, frumoasă. Fă şi dumneata astăzi, o dată, atât. Cu mintea, cu vocabularul, cu tonul dumitale, o să faci din nimic un lucru admirabil... Nu te codi... îndrăzneşte... Mâine, citeşte-mi
PUBLICISTICĂ
981
compoziţia la telefon şi să ne ridicăm o dată de pe inimă bolovanul de aur.
Tocmai a cincea zi, pe seară, am primit telefonul celui mai inteligent dintre cititorii critici.
—	Am încercat toate genurile, de când m-am retras în odaie... Am încercat cronica muzicală, cronica picturală, eseul, poezia, povestirea elementară. M-am uitat, după povaţa dumitale, la clanţa uşii exclusiv şi m-am îndârjit să scriu despre ea. Imposibil! Ştii care e defectul meu? L-am aflat! Nu sunt un ratat, sunt altceva; subiectele mele debordă; dintr-o pagină se fac zece, din zece o sută, şi atunci abia observ că nici nu am început. Ce e asta?
Am închis încet, pe nesimţite, telefonul...
1928
UN FOST BALAMUC
La locul numit pe timpuri  la queue dArve, era o clădire veche, pătrată şi vastă, ca o mânăstire şi ca o temniţă, pe care încă nu o văzusem. într-o duminică m-am dus cu o prietenă, care avea o prietenă din copilărie, Jozefina, aşezată cu bărbatul ei pe ruinele fostului balamuc. Ei închiriaseră un colţ, câteva apartamente din parter cu terenurile dimprejur, şi înfiinţaseră o fermă. La est, vechiul azil al demenţilor era schimbat în crescătorie de copii, iar la nord în jandarmerie, şi mai rămâneau câteva secţiuni, întrebuinţate de serviciile cantonului, pentru depozite militare.
Jozefina era o femeie înaltă, bine croită şi din plin, cu figura energică şi cântărită. Ea nu ştia nici râde, nici plânge, şi nimic nu izbutea să o mişte. Foarte stăpână pe sineşi, îşi cârmuia inteligenţa ca să ne mire când prin exactitate, când prin răceală.
982
TUDOR ARGHEZI
Soţii nu aveau copii. Soţul tocmai se afla cu muncitorii în câmp. Găsim pe Jozefina singură în mijlocul unei curţi, una din curţile destinate mai demult să despărţească nuanţele nebuniei. După prezintările de rigoare, amica mea îi spuse Jozefinei că am voi să vedem clădirea în interior şi, în faţa uimirii pe care o ghiceam în fizionomia ei, am precizat că ne interesa suferinţa trăită în aceste ziduri; ceea ce a uimit-o şi mai mult.
Un câine fără culoare se repede la noi: Jozefina îl pune-n laţ, şi noi ne uităm la braţele de fier ale gratiilor groase, care întăresc puternic ferestrele. Coteţele cu iepuri erau înşirate la rând, dinaintea unui bazin uscat, rotund, împărţit în patru, în care fântâna nu mai aducea apă. E curtea bucătăriei şi a spălătoriei. Un horn uriaş îşi ţine spânzurată pâlnia de fum, într-o sală, ca un clopot de turlă. Ne urcăm pe trepte. Câteva uşi cu zăvoare împiedică o comunicare cu alte aripi ale clădirii. Ghişeuri mici, astupate cu sită, ne permit să zărim succesiunea labirintelor de celule, înconjurând galeriile cu tavanul putred. O sală vastă, care trebuie să fi servit pentru plimbarea interioară, se pierde după o gaură tăiată într-o uşă bătută cu piroane. Aici au fost femeile. La stânga, într-o altă curte, consacrată jocului copiilor crescătoriei „Les Acacias“, intrarea e ascunsă de coloane cilindrice. La dreapta, acelaşi rând de stâlpi, însă prismatici, mărgineşte curtea. Ferestrele nebunilor furioşi, pe lângă bare de fier, sunt prevăzute toate cu pânză de sârmă.
-	Aci a fost un conte, care plătea şase franci pe zi, explică Jozefina. Se spunea că l-au înnebunit femeile. Când zărea vreo infirmieră străbătând curtea din faţa coliviei lui, îl apuca turbarea şi spărgea tot.
Copaci imenşi au adăpostit fierbinţelile acestor făpturi, care i-au privit, desigur, ceasuri întregi şi vieţi întregi, legănându-şi frunzele şi aplecându-şi lin maiestatea dinaintea soarelui,
PUBLICISTICĂ
983
ascuns bolnavilor, cu ziduri înalte de douăzeci de metri. Zidurile nu mai au decât cinci metri înălţime. Piatra lor, de jur-împrejur, a folosit la clădirea unui alt ospiciu, din nou şi mai confortabil.
Un întreg apartament de săli conţine fân.
Printre băncile povârnite prin curţi, ciugulesc găinile craniul planetei... Găinile nici nu ne-au văzut. O uscăciune dureroasă se întinde ca o pecingine din curţi în curţi, peste tot. Curtea Jozefinei e cu totul pleşuvă. Te temi să calci. Ţi se pare că ţi se prinde pe talpă, pe carnea tălpii, o murdărie psihologică spurcată. Sunt multe lucruri tot atât de triste ca un pământ stârpit de uscăciune?
întorcându-ne spre bucătării, intrăm într-o cameră fără uşi, construită ca o biserică.
-	Asta era morga, spune Jozefina. Lumina venea de sus, ca în ateliere.
Două găuri cu zăbrelele în podina odăii indicau locul de scurgere al sângelui spălăcit, din cadavre. Deasupra lor trebuie să fi fost câte o masă de disecţii.
-	Ce ţii în căldarea asta, doamnă Jozefina?
-	Mămăligă pentru porci, răspunde Jozefina, întorcând lopata în mijlocul noroiului gros, puturos, din căldare.
Ieşim pe uşa doua. De multă vreme suvenirea mirosului de cadavre a dispărut. încă o curte. Sacale, hârdaie, ghete de mai multe ranguri sociale, cercuri de putini, adunate într-un mare univers de hârburi şi vechituri defuncte. Un şobolan se grăbeşte să ajungă la apartamentul lui. E din familia acelora care dădeau târcoale teroarei bolnavilor încremeniţi în cămăşile de forţă.
A! iată şi plantaţiile fermei, în afară de ziduri. Cârlionţi verzi de fasole căţărătoare, spânzurate pe cârji graţioase. Varză brumată. Grajdul. Tocmai în fund, o vilă, închiriată mai nainte ospiciului, pentru nebunii liniştiţi, cu stare. Bolnavii
984
TUDOR ARGHEZI
ocupau câte un etaj, supravegheaţi de două infirmiere şi un telefon.
Pregătiţi de plecare, un dialog de amintiri se schiţează la poartă.
-	Spune-i mamei Michaud că mi-e dor de ea.
-	A murit de nouă ani, răspunde Jozefina, cu un surâs de politeţe.
-	Ce-ai zis?
-	Da, a murit.
-	Lucia trebuie să se fi făcut mare.
-	A murit acum cinci ani.
-	Dar unchiul Michel, care ne punea scândura să ne dăm uţa?
-	De unsprezece ani a murit... Dar îţi mai aminteşti de prunul nostru? E tot în picioare, zice cu un calm rece Jozefina.
-	Mai ţii minte? într-o zi mi-am agăţat pantalonii în el. Şi m-a dat jos din prun Maria. Ce face Maria? Are copii?
-	A murit...
-	Dar bărbatul tău ce face, Jozefina?
-	Ştiu şi eu...
-	Cum? Nu eşti mulţumită?
-	Mi-ar părea mai bine să fiu acasă... Bărbatul meu - ce să-ţi spui? - e ca toţi bărbaţii...
Jozefina spuse aceste cuvinte banale cu un accent de adevăr în priviri, fără replică şi cu placiditatea supremei abnegaţii. Ea voia să fie acolo unde se afla toată lumea moartă.
-	Ştii că prietena ta Jozefina m-a îmbolnăvit de întristare? îmi vine să mă sinucid, zisei tovarăşei mele.
-	Aşa a fost întodeauna, îmi răspunse prietena, de când era mică. De atunci sunt douăzeci de ani.
Din depărtare, Josefina ne mai salută o dată.
-	La revedere... Aţi plecat fără să luaţi nimic.
1928
PUBLICISTICĂ
985
COCÖ ŞOFEUR
Mă uit la voi de pe flaşneta mea şi mi-e necaz pe voi. Dar nu vă înjur ca lumea cealaltă, care umblă pe jos. întrucâtva sunt şi eu şofeur, de maşină cântăreaţă, şi nu ciugulesc cu găinile asfaltul. Dacă m-am hotărât să scot pentru voi, azi, un bilet gratuit, este că vă iubesc, şi v-aş pupa bucuros dacă nu m-aş teme că vă lovesc în gură cu ciocul. Lăsaţi-mă să-mi alătur de obrazul vostru obrazul meu albastru şi să mă mângâi aşa, cu pielea mea de şarpe rece, de pielea voastră nerasă.
Mi-e necaz pe voi, zisei. Cum să nu-mi fie, când voi fugiţi repede şi eu rămân pe loc, încet? Unde vă duceţi cu toţii iute, fugăriţi parcă de săbiile albe ale unui numeros vrăjmaş nevăzut? Sunteţi ca o apă de oţel licăritoare, care curge mereu, valuri şi torente, şi parcă aţi trecut dincolo de zări şi de pământuri, de mai multe ori, şi v-aţi întors. Stăpânul meu are o roabă cu care cară pietriş; m-am aşezat şi eu pe roaba lui, ca să încerc iuţeala voastră, şi m-am scârbit: opt metri pe oră! Tata Ford, camaradul nostru, cel mai destoinic papagal şi cel mai iscusit dintre şofeuri, fuge acum de jur-împrejurul planetei cu o sută douăzeci de kilometri pe oră.
Cum să nu-mi fie ciudă şi cum să nu vă admir? Până cânt eu Ave Maria din gâtlejurile de lemn ale flaşnetei, voi aţi ajuns la Ploieşti. Şi oricine ai fi tu, inginer, lăcătuş, ucenic, când te ridici la volan, cu vârful picioarelor pe accelerator, pe frână şi pe foc, eşti mai mare decât noi toţi şi trăieşti de-o mie de ori mai vârtos, splendidule ticălos! Murdar de funingini până la urechi, cu nasul mâzgălit de uleiuri minerale, puturos de benzină şi vaselină, ca un peşte scos din grăsimi, tu stăpâneşti motorul, înlănţuieşti în terţe, cvinte şi octave iuţelile, şi laşi în urmă zborul etern al constelaţiilor, care se mişcă lent şi la marginile atmosferei, ca nişte păianjeni de aur cu picioarele prea lungi, pipăind stelele, din cele mai depărtate funduri ale
986
TUDOR ARGHEZI
lumii. De mii de ori pe ceas eşti gata să te striveşti şi să te sfărâmi în drumul tău de cometă, cu sateliţii ceilalţi ai iuţelii - şi de mii de ori te strecori prin primejdii cu eleganţă.
Şi-mi place zbierătul tău de bivol şi de porc, îmi plac luminile tale care se degradează, se sting şi se aprind succesiv, îmi place şi linia de fum albăstrui pe care aluneci înainte. Tu nu mai eşti om şi nu mai eşti maşină, eşti o făptură nouă, clădită din oţel şi din inteligenţă. în ziua când te-a făcut şi pe tine, Dumnezeul lui Adam a scuipat foc topit pe piatră şi te-a frământat cu degete de diamant, reptilă de apocalips!
Coco îţi jură pe sufletul lui, că, de la născocirea tiparului, nu s-a mai văzut o invenţie mai bine colaborată între Lucifer, tovarăşul negru, şi Dumnezeul cel tânăr, ca şi el, al luminii albe.
Când te vede nălucind pe lângă flaşneta lui, Coco se bucură şi bate din aripi ca Sfântul Duh, pe caterinca lui, şi ar vrea să nu-1 supere nostalgiile şi naivităţile şi să se ţie în zbor după voi, când după unul, când după altul. Coco vă poartă noroc, şofeuri: de ce nu-1 luaţi şi pe Coco cu voi, în maşină? El îşi poate alege, ca bufniţa Minervei, un loc pe umărul vostru, şi din când în când v-ar şopti la ureche singurul cuvânt pe care l-a învăţat: Coco...
1928
SELL DESINATORUL
Cariera unui pictor începe obişnuit cu desenul şi desenul începe cu capul. Câţiva ani viitorul artist îşi dezleagă zilnic problema expresiei, a mişcării, a ţinutei pe spaţiul mobil, interesant şi redus, dintre pălărie şi cravată. Omul întreg cu puterile şi slăbiciunile lui se vădeşte deplin pe o suprafaţă, pe
PUBLICISTICĂ
987
care o acoperă palma... Ingeniozităţile intelectului şi ale talentului cu atât se multiplică şi se demonstrează mai variat cu cât peticul de loc în care îşi fracţionează dificultăţile este mai restrâns. Genul cel mai greu din literatură nu a fost întodeauna şi nu a rămas epigrama? O frază bună taie concentrat un câmp imens de amănunte, ca o cărare dreaptă. O pagină bună echivalează cu o carte, o schiţă bate de multe ori un tablou, o linie cristalizează şi rezumă un întreg univers, săgeată care trecând prin el înşiră şi adună diagonal.
Sell este cel mai tânăr dintre cei mai de curând sosiţi în pagina ilustrată a foilor cotidiene. Toţi pictorii au străbătut ziarul înaintea pergamentului şi a pânzei; vai de cei ce au rămas pe loc! Desinatorul de capete nu trebuie să ajungă la vârsta de treizeci de ani, la care vioiciunea primei pisici sufleteşti se leneveşte. Lui îi stă tot atât de rău să mai caute luna printre farfuriile din dulap, ca doctorului în medicină suirea în copac, din care să ia la ochi vrăbiile cu mere. Băiatului cu pantaloni scurţi, călare pe cracă, jocul cu poamele-i şade bine. Iată, înainte de toate, o cauză fizică pentru care Sell e cel mai bun desinator politic al momentului nostru. Dar dacă ar fi numai atât, ar fi prea puţin, căci victoria de-o singură zi nu făgăduieşte o epocă.
Ochiul lui de diamante negre vede deosebit şi creionul lui are o savoare particulară. în ce ne priveşte, am remarcat înainte de a-i fi strâns mâna noutatea lui, dintr-un „Corneliu Moldovanu“ apărut între câteva rânduri de text, într-un ziar. îndeobşte, desinatorii de ziare ereditează pentru fiecare profil şi cap o schemă convenţională. „Ionel Brătianu“, „Duca“, „Vintilă“, „Argetoianu“, „Averescu“, „Regele“, „Goga“, de ani de zile se repetă subt peniţa, care-i prepară pentru zinc, monoton şi trist. E ca o cifră, ca un patru, pe care toţi contabilii o fac la fel şi o numeşti patru când o citeşti. Desfigurată,
988
TUDOR ARGHEZI
degradată inevitabil, monograma figurii învăţată alfabetic, nu mai răspunde într-o bună zi la nimic.
Pana cu care schiţează Sell, poate că nu este încă definitiv alunecată pe linia care i se potriveşte mai mult. Ea pare să ezite într-o linie zdrenţuită şi moale, gândită, foarte personală şi circulată de o substanţă bogată — şi între o curbă întinsă, rezumat rotund periferic, care nu-i aparţine complet. Ne-am permis să-i atragem atenţia asupra ceea ce ne închipuim că îi este strict individual, îndată ce l-am cunoscut. Sell a surâs cu surâsul lui de un frumos sarcasm tineresc, un surâs spiritual şi onest, cum nu se vede des, dublat însă cu o indicaţie sigură de certitudine şi stăpânire interioară.
Sell dă la lumină sub titlul Feţe-feţe... un album de obraze şi expresii, care se găseşte subt tipar. Fiecare va recunoaşte în album un talent şi, intuiţia, documentată inconştient de firea autorului, de-o suverană distincţiune, simte în el un viitor puternic artist.
1928
MEDICINA LEGALĂ
Internarea în ospiciu a unei doamne din Bucureşti, ridicată de-acasă, de lângă copila ei, şi ţinută timp de trei zile printre nebuni, dovedeşte indiferenţă faţă de marele principiu al libertăţii individuale şi lipsa de respect faţă de oameni, culpabile de o ruşinoasă incultură.
Oricare ar fi drepturile autorităţii, şi organizate şi dezorganizate, ele sunt limitate de dreptul libertăţii individuale, care le depăşeşte şi le condiţionează pe toate şi din care îşi extrage civilizaţia justificarea şi prestigiul. Actul de violenţă săvârşit de puterile executive, asociate cu sălbăticia personală
PUBLICISTICĂ
989
a unor brute din mahalaua doamnei Benţur, victima celei mai abjecte agresiuni colective şi legale, nu a impresionat nici presa îndeajuns, agentul libertăţilor de gândire şi viaţă; căci însăşi presa, sensibilă cu drept cuvânt, când un lucrător de rânduri şi articole din breaslă este asaltat de indignarea cu pumnul şi bastonul a câte unui cititor, nestăpânit în pornirea lui violentă de ştiinţa reacţiunilor prin scris, a manifestat indulgenţă faţă de actul petrecut. Nu suntem deprinşi să suferim de dispariţia ideilor, de golul sentimentelor şi nu ne sângeră mintea când într-o persoană socială este înfrânt şi batjocorit ceea ce a fost pentru sute de mari generaţii în speranţă un ideal; şi cu atât sunt mai vinovaţi intelectualii presei cu cât ei vor fi cei din urmă, după ce toate noţiunile fierbinţi ale demnităţii vor fi fost stârpite, cei din urmă ca să le păzească. între ziarişti sunt câţiva care cunosc din proprie experienţă, dacă experienţa istorică a popoarelor civilizatoare nu-i mai priveşte, ce însemnează abuzul de putere şi ridiculizarea dreptului la libertăţi. Ei au fost arestaţi cândva şi ţinuţi închişi luni de zile, fără mandat, fără certificat, fără judecată preliminară, în urma unei şoapte strecurată în urechea unui personaj executiv, de buzele unui alt personaj (în plină paralizie progresivă şi care după doi ani a trebuit să fie scos din funcţiuni şi trimis în tratamentul unei case de sănătate, pentru demenţi, dintr-o ţară străină).
Arestarea alegătorilor şi a deputaţilor în alegeri zguduie conştiinţa presei, care nu-i emoţionată pe cât se cere de răpirea de către un comisar, din casa ei, a unei mame, tot atât de onorabilă ca un prezident de consiliu, smulsă de lângă copil şi aruncată în depoul de hingherie medicală a unui balamuc.
„Biletele de Papagal“ n-au norocul să numere în spatele lor nici personalităţi influente, nici informatori de marcă, nici interese mascate, dar au dat aventurii petrecute acum câteva zile, caracterul de mare gravitate ce-1 comportă în pravilă şi omeneşte - controlând faptele la sursă.
990
TUDOR ARGHEZI
Arestarea în condiţiile relatate a mamei, de care ne-am ocupat, este în întregime adevărată: nădăjduiam o dezminţire. Internarea a fost făcută cu certificate în regulă, semnate, ştampilate, înregistrate, numerotate. Lucrul se poate repeta în toate zilele, cu cine poftiţi. Autorităţile sunt complezente. Aflaţi şi dumneavoastră că o simplă petiţie iscălită de zece mahalagii pune în funcţiune toată maşina, a căreia ultimă mişcare consistă în răstignirea cetăţeanului sănătos, pe patul nebuniei furioase. Parchetul dă o viaţă neaşteptat de accelerată hârtiei moarte a câtorva ticăloşi. El invită Institutul Medico-Legal, totuşi, să cerceteze la faţa locului. Organul decisiv e aci, la Institutul Medico-Legal.
Ei bine!... aci se concentrează tragicul şi indiferenţa: medicul legal, dacă vrea, îndeplineşte obligaţia de-a examina pe „bolnav“ la domiciliu: dacă nu vrea, el aprobă din biurou cererea mahalagiilor, care devine unicul criteriu ştiinţific, şi referă Parchetului, iscălind cu toate titlurile, că poate să ia pe individul denunţat. Parchetul încunoştiinţează poliţia, care trimite un ordin de executare comisarului din mahala. Episodul e condiţionat de temperamentul a doi unici factori: bolnavul presupus şi comisarul. Ajunge ca unul din doi să fie violent, pentru ca sau comisarul să fie împuşcat de un om sănătos care refuză să meargă la balamuc, sau cetăţeanul să fie legat cot la cot, jupuit şi rănit, în lupta lui cu un comisar, îndreptăţit, ca orice ins, să aibă nervi şi să şi-i descarce. Dacă vrea, medicul-legist examinează pe individul astfel transportat, în balamuc, după o staţionare de câteva zile între nebuni - şi ceea ce-i cumplit, se poate ca individul valid să înnebunească în timpul operaţiunilor legale, şi după câteva zile să fie găsit într-adevăr bolnav.
Nebunia e cea mai subiectivă, cea mai stranie şi mai misterioasă modalitate a suferinţei. Au înnebunit oameni din
PUBLICISTICA
991
pricini care pe alţii îi lasă nesimţitori. Autorul prezentelor note a cunoscut câteva cazuri de nebunie subită, ivită în urma unui eveniment aparent derizoriu şi inexplicabilă pentru specialişti reputaţi din străinătate. Gradul şi momentul când prin vălurile diafane ale sufletului se ridică spectrul verzui al nebuniei şi devastează, nu poate fi determinat nici la un predispus al demenţei. O mamă poate să înnebunească în clipa când e separată de fiica ei, rămasă fără apărare. Nu se ştie dacă proiectul de a izola pe mamă în casa de nebuni, conceput de mahalagiul din mâna căruia a ieşit petiţia trimisă Parchetului, nu conţinea un capitol relativ la fată, nerealizat din pricina vreunei impresiuni anecdotice. Cunoaştem cazul unei soţii tinere care a înnebunit deschizând o uşă: în odaie se sărutau doi sceleraţi, mama şi bărbatul ei. Se cunosc cazuri de nebunie colectivă, ca acela petrecut pe Lacurile Mazuriene, în timpul războiului: câteva sute de ofiţeri germani înnebuneau pe loc în aceeaşi secundă, la spectacolul scufundării încete a regimentelor ruseşti, în nămolul perfid al regiunii - şi erau acei ofiţeri cu inimă de cezari, pe care şcoala germanică îi pregătise patruzeci de ani cu o disciplină de fier şi în dispreţul lui Nietzsche, Treischke, Clausewitz şi Bernhardi, pentru războiul de întâietate în univers. Se poate cineva juca de-a medicina legală amuzantă, cu acest fenomen?
S-a jucat domnul doctor Stoenescu, ajutorul domnului profesor Minovici, pe care l-am făcut pe nedrept răspunzător, în articolul nostru trecut (nr. 33) de uşurinţă în semnarea unui certificat de fantezie. Domnul doctor Stoenescu, fără ştirea şefului său, a primit rezoluţia Parchetului, nu a cercetat cazul la domiciliu şi a dispus sinistra mascaradă. Am dori să evităm acestui domn doctor, care se bucură între colegii săi de stimă şi de epitetul „ramolo“, neplăcerea unei complicaţii sentimentale, însă nu ne este permis. în urma alarmei dată de presă,
992
TUDOR ARGHEZI
domnul Stoenescu s-a retras comod la domiciliu, afectând o boală politică, pentru ca şeful său să suporte singur acuzaţiile unui public deprimat. Domnia sa nici nu demisionează, nici nu trimite scrisoarea de învinovăţire, pe care era dator s-o adreseze ziarelor care trag la răspundere pe domnul doctor Minovici, pentru isprava lui. Mai mult, acest medic liniştit, care ştie să-şi menajeze personajul la maximum, nu i-a trimis măcar profesorului Minovici, directorul său, un bilet de scuze. El aşteaptă bucuros ca de crima lui să sufere şeful. Atare moral şi atare conştiinţă la un om de ştiinţă sunt de reţinut. Cu aşa instrumente, miniştrii şi dictatorii abuzivi au putut expedia la închisoare adversarii politici temuţi, cărora în aşteptarea unei îndreptări naţionale le-au crescut în temniţă bărbile până la genunchi şi unghiile ca la mucenici.
Dacă un medic legist poate, fără pedeapsă, să iscălească, din imaginaţie, internarea unui cetăţean, ce autoritate i se mai poate recunoaşte şi ce sens mai are facultatea ce i se acordă prin lege de a pedepsi el pe medicii vinovaţi eventual că ar semna în clientela lor certificate de complezenţă? Domnul doctor Stoenescu s-a gândit că-şi va murdări automobilul şi pantofii, căutând în mahala casa nebunei şi a preferat să-şi păstreze pingelele pure pe parchetul Institutului Medico-Legal.
în sfârşit,, originea internării. Sceleratul din mahala, care a luat iniţiativa ei, a strâns zece semnături de proprietari, făcându-i să creadă pe aceşti bieţi oameni, cu familie, cu copii, cu inimă, desigur, că iscălesc o petiţie către primărie pentru introducerea în mahala a luminii, apei şi canalului. Acest bandit ni se spune că e funcţionar: fără îndoială, autoritatea la care slujeşte l-a concediat numaidecât. Poate că n-ar strica, în cazul când domnul general Nicoleanu se sfieşte legalmente să-l cheme ca să fie modificat şi corectat câteva zile la poliţie -împrejurarea comportă o aplicare excepţională - poate că n-ar strica, din partea cetăţenilor amăgiţi o bună bătaie cu
PUBLICISTICĂ
993
umflături durabile şi cu temperatură, administrată spurcatului monstru.
1928
CÂINELE
Deasupra mormântului, învelit cu o frunză de toamnă, a trecut o noapte, a trecut o zi. M-am dus azi să i-1 privesc, cu adâncă tulburare. Iluzia că a fost cu neputinţă; uimirea că totuşi el a murit, că a murit pentru todeauna, că nu o să-l mai întâlnesc ascultându-ne pasul, ridicându-se în două picioare, vorbind şi anunţând sosirea flaşnetei -, sentimentul că toate acestea nu se mai întâmplă doare.
Mă duc la farfurioara decorată cu flori, din care se adăpa; mă aplec şi mă uit în apă să-l văd... La masă, nu mai pot să stau decât cu picioarele zgârcite subt scaun, atent să nu lovesc amintirea câinelui, care aştepta la toate prânzurile la picioarele mele. Când îl loveam niţeluş, fără voie, el venea repede să cerceteze dacă a greşit cu ceva şi dacă l-am lovit ca să-l pedepsesc: lua o înfăţişare de „nu ştiu să fi făcut ceva, în orice caz, nu m-am gândit să-ţi fac rău“, şi nu se mai întorcea la locul părăsit, decât după împăcare. Ne împăcăm aşa: el surâdea din ochi şi legăna coada, eu mă lăsam pe capul lui şi-l puricam la rădăcina nasului, în gaura din frunte, îi morfoleam urechile ca pe nişte zdrenţe mari de catifea şi, în sfârşit, câinele ridica şi botul, ca să-i scarpin beregata. Dosul mâinii pe beregată şi pântec, la încheietura pulpei, erau dovezile supreme de plăcere pentru el şi de prietenie fără umbră.
Ca să fie pipăit pe pielea trandafirie a pântecului, constelat cu câteva grăunţe de ţâţă, rânduite pe marginile unui buric negricios, câinele căuta canapeaua din dormitor, şi între
994
TUDOR ARGHEZI
perinile canapelei se întorcea cu burta-n sus, deschidea simetric picioarele dinapoi, şi pe cele dinainte le strângea, ca să facă loc, lăsându-le moi din încheieturi.
Figura în atitudinea lui exprima o mare mulţumire, arătându-şi reversurile şi devenind un câine nou, câinele cel de dedesubt, pe care îl cunoştea numai familia lui. Buzele negricioase, întoarse cu căptuşeala lor trandafirie, pestriţă, mătăsoasă şi uscată, înfăţişau o gură de peşte. Organ cu organ, construit cu delicateţe şi belşug, el era desfătat cu mâna, cu obrazul şi cu vocea. Singur buricul se gâdila. Masajul energic al pieptului proeminent şi chilug îi da sănătate. Strângerea uşoară a vârfului labelor dinainte în podul palmei, îi stârnea un zâmbet satisfăcut, în auzul mângâierilor fără sens, derivate din numele lui sau dintr-un cuvânt scâlciat: Muţa... Maimuţa... Ţuşcanu... Fuşculanu... Ţuşchi... Muşchi... Fuşchi... Muţanu... Muţan... Danu... Fanu... Panu... Muţănescu... Muţanski... Muscalan...
Labele lui, puternice în talpă şi fine în gambe, aveau pufuri între degete, variate... Când se întâmpla, în stradă, să calce într-un scuipat, de care-i era o evidentă scârbă, el venea în trei picioare, scuturându-şi-1 pe cel umed, ca să fie şters cu o frunză, cu o bucată de jurnal.
Mângâierea continua cu pipăiri variate pentru fiecare muşchi, cu un oftat gemut când i se apăsau braţele, mai cărnoase, şi pulpele între palmă şi degetul mare. La punga neagră şi rece, dacă i se atingea din eroare, câinele scotea un mârâit care însemna: „Interzis!“ Pe mijlocul burţii, o pensulă groasă de stuf îl consacra bărbat şi voinic. Inocentă lipsă de ruşine.
Ceremonia nasului se petrecea de câteva ori pe zi, pentru cercetarea temperaturii şi a sănătăţii Iui inegale. Capul, prins în palmă, era ridicat cu botul în sus, obrazul ni se apropia de el şi primea sau un tampon de gheaţă, sau o senzaţie de aspră
PUBLICISTICĂ
995
uscăciune pe piele. Notele de liceu stabileau gradele de Competenţă. Căldicelul se cifra cu 7-8. Recişorul cu 8-9. Frigul cu 10. îngheţul cu 12. Numărul polar era rostit sacramental, cu vocea mare, ca să-l audă toată lumea.
Natura împodobise pe Pussy cu câteva varietăţi de păr alb şi cu o a şasea calitate de păr negru, velur, rezervat urechilor, lucrate în ibrişim şi dublate cu atlaz de nuanţă. Alb pe toată mantaua, culoarea herminei se termina în creştetul capului, subţiată ca o cărare între urechi, pe frunte, şi lăţită din nou dedesubtul ochilor, cuprinşi vioi, negri şi adânci în petalele negre ale urechilor. El semăna cu o viziune albă, mascată cu ochelari de motociclist. în jurul gâtului, valul părului suprapunea patru, cinci rânduri de gulere Stuart, argintii. Pe spinare, lâna devenea rigidă. Pe şolduri se friza în scârlionţi de mătase, pe pulpe aluneca ondulată, şi coada, groasă, era ca un scul bogat de bumbac şi mătase, desfăcut în vârf. Pe picioarele din faţă firul devenea metalic până la labe. Deasupra labei se desfăcea un pinten mare, sincer, din care unul într-o zi s-a rupt.
în mers, învârtită, coada atingea jumătatea spinării, şi tictacul cozii devenea rapid şi elocvent, îndată ce drumul îi era tăiat de un câine simpatic. De obicei el frecventa tot atât de puţin semenii lui, ca şi Tătuţu pe alţi tătuţi. O vizită sumară în jurul cozii îl edifica imediat asupra străinului, ca o singură frază citită dintr-un autor. Dezgustat, el pornea înainte.
Dar în vreme ce coada manevra sprintenă pe şolduri deasupra, urechile căpătau o expresie de inteligenţă analitică. Firele urechii se ridicau încurcate, zbârlite creţ, şifonate, făcându-i câinelui un cap de dantelă. Ochii, deschişi în întregime, se ron-tunjeau în negura pletelor capului, în cercuri de un efect de ametist şi aur. Câinele cocheta în jurul unei domnişoare din căţei.
Momentele lui de sarcasm şi spiritualitate! Uneori, răsturnat, el îşi răsturna şi volumul urechilor, odată cu capul.
996
TUDOR ARGHEZI
Urechile i se deschideau lungi, terminate cu vârfuri ascuţite, desfăcute ca nişte aripi de liliac. Şi ochii se strângeau cu o dorinţă de şiretlic şi haz.
Apoi, înfăţişările lui de seriozitate, de melancolie, de filosofică interioară scrutare, de contemplare, atunci când, pe covor şi răzimat în picioarele dinainte, strâmbate fiecare în câte o parte, lua înfăţişarea unei statuete compusă caricatural! Căutătura lui fixă, de bleg înţelept, de „moş“.
Plimbările lui, întodeauna supravegheate şi moderate de o chemare la realităţi, erau urmate de o scăldătură lungă pe ţoale, de aruncături subite pe o parte, de o răsturnare, de o ridicare bruscă, urmată de altă cădere bruscă, urmată de tăvăleli imense, de gemete, de sforăiri rapide, încheiate cu o îngrămădire generală a velniţelor de pe parchet. El sta un moment pe spate, cu picioarele în aer. Cu o labă distrată îşi sâcâia o ureche. Cu labele dinapoi sprijinite de un scaun îşi făcea vânt să alunece cu covorul pe parchetul ceruit sticlos. Sau, culcat pe o parte, imita şarpele călătorind târâş, ca un înotător lungit pe umăr.
Din acest exemplar genial al formelor, al mişcărilor şi al vieţii sufleteşti, a rămas un mormânt învelit cu frunze gălbui. Şi va rămânea, poate, o povestire, pe care Tătuţu ar vroi-o frumoasă, la care va seri cu gingăşie şi durere, ca să-i lase amintirea întreagă. Şi poate că această literatură fără intrigă şi peripeţii va face pe cititor atent faţă de căţei, bun faţă de câini, milos pentru lumea prietenilor statornici, a tuturor tovarăşilor cu patru picioare ai nefericitului şi sălbatecului om.
Povestirea unui câine frumos e povestirea tuturor câinilor; a câinilor părăsiţi, izgoniţi, pribegi din oraşe şi sate, bătuţi, bolnavi, ocărâţi de câte un gazetar fără cămin, fără familie, fără ţărână, cu aversiune faţă de un animal care nu se mănâncă şi nu cântă.
PUBLICISTICĂ
997
Şi nu e nevoie ca un câine să fie lup, mops, doberman, şpiţ, setter, griffon, ca să merite o atenţie respectuoasă. Toţi câinii sunt câini, de neam şi ne-neam, şi cei mai de preţ îs câinii boemi, fără vatră, fără patrie, fără ogradă...
1928
COCÖ ARE ADVERSARI
Cititorii noştri sunt înştiinţaţi că indivizi pe care nu i-am putut încă identifica, puşi în serviciul unor interese necăjite de succesul, zilnic sporit, al „Biletelor de Papagal“, se prezintă la chioşcurile vânzătorilor de ziare, îndemnându-i să nu mai depoziteze ziarul nostru. Unii sunt ameninţaţi cu poliţia, sugerându-li-se că poliţia confiscă pretutindeni „Biletele de Papagal“, altora li se povesteşte că „Biletele de Papagal“ nu mai apar.
Cititorii noştri sunt rugaţi să insiste la chioşcari ca să li se vândă ziarul. Poliţia niciodată nu s-a gândit să confisce „Biletele de Papagal“, pentru că nu este motiv, iar apariţia lor zilnică nu e turburată de nici un eveniment. Papagalul e sănătos şi vesel.
Fusese vorba odinioară, între ziarele mari, de informaţie şi publicitate, de o aşa-numită concurenţă neloială. Nu se ştie cum a fost soluţionat între ele acest conflict de moralitate; dar procedeul continuă şi ni se aplică şi nouă. Mai este nevoie să explicăm marilor antreprenori de presă că „Biletele de Papagal“ n-au apărut ca să-i concureze, că nu se poate ivi nici o concurenţă care să le strice clientela, că în cel mai rău caz lectura „Biletelor“ scrise de Coco este independentă de lectura produselor politice şi informative ale marilor noştri
998
TUDOR ARGHEZI
confraţi (format nr. 12) şi că se adresează altei regiuni din mintea cititorului decât ei?
Desigur că tratamentul de strictă politeţe cu care ne adresăm aci indirect confraţilor lui Coco, enervaţi de modr ta lui existenţă, nu este obligatoriu la nesfârşit. Dacă procedeele care atentează balcanic şi banditeşte la liniştea „Papagalului“ se vor menţine, vom fi siliţi să ne părăsim terenul, strict îngrădit cu intenţia unui stil, şi să instalăm un serviciu de pompe excremenţiale, întrucât vechea instalaţie de extras substanţa din psihologia şi inteligenţa confraţilor cu zăcămintele adânci, am desfiinţat-o şi am dat-o de pomană încă demult.
1928
VECINA
De la o fereastră de peste grilaj băgai de seamă că mă priveşte o femeie, povestea profesorul de ştiinţe naturale, îndreptam în ghivecele din balcon florile încovoiate de ploaia de peste noapte. Cred că vecina se uita la mine de mai demult, căci, fixându-i perdeaua în dosul căreia se desinau contururile-i matinale, se ivi în atitudinea ei o clătinare, ca şi cum aş fi lovit cu cotul un tablou. Vecina fusese surprinsă nu de ochiul meu care o descoperise, ci de lovitura căutăturii subită în perdea. Figura ei fu uşor turburată. închise geamul cu braţele goale şi rămase prinsă în reţeaua lui ca un motiv întocmit în ţesătură. Putui să o copiez întreagă şi să-mi scot de pe ea un exemplar sufletesc. Nasul mic, fruntea încăpăţânată, o privire mohorâtă printr-un păr tumultuos de scârlionţi, întipăriră portretul feţii, de la şirul de mărgăritare al grumazului până la panglica din creştetul capului, ca un fluture roş. Persoana era tânără, însă nu afară din cale pentru
PUBLICISTICĂ
999
situaţia civilă a corpului ei nemăritat. Naivitatea mişcărilor indica o virginitate întârziată, vizibilă ca la domnişoarele engleze, care încă, subt părul albit, păstrează o rumeneală particulară şi un mecanism al membrelor, de căprioare sentimentale. Am studiat terenul ce mi se oferea analizei prin perdeaua lui, de din dosul perdelei mele, mult. Distanţa dintre noi era destul de scurtă, ferestrele noastre de la al patrulea etaj dădeau în curtea interioară şi nu era mai mare ca o sală de cinematograf.
O urmării de-atunci încoace în fiece dimineaţă, din acelaşi loc, în acelaşi loc. Surâzând, vecina schiţa jumătăţi de semne, pe care nu le pricepeam, însărcinat de discreţia ei să le completez. Mă mira poziţia mâinilor ei, în permanenţă deschise şi aşezate pe piept ca nişte flori cu cinci petale. Foarte târziu am înţeles: vecina îmi arăta degetele ei goale, lipsite de inelul căsătoriei.
într-una din dimineţi fereastra ei era deschisă şi perdeaua ridicată. Ieşind în balcon să mângâi crizantemele, îmbucam cu mare poftă dintr-o tartină de dulceaţă cu unt.
—	Poftă bună!... auzii din fereastra ei.
Vecina, retrasă în mijlocul odăii ca să nu fie văzută decât de mine, ocupa punctul geometric al perspectivei, surâzând şi repetând o aplecare a umerilor care voia să spuie şi poftă bună şi că tartina trebuie să fie excelentă. îi mulţumii cu gura plină, făcând un mare compliment rezervat.
Ceea ce mă interesa nu era însăşi femeia, graţioasă şi urâtă, foarte simpatică în definitiv, ci sfârşitul preliminariilor de-abia conturate. îmi închipuiam că nu o să putem stărui zece ani în aceleaşi relaţii, examinându-ne unul pe altul prin perdele -ea făcându-mi o primire în fiecare dimineaţă, şi eu înfăţişându-mă de aşijderi în balcon. Eram însă hotărât să nu împing lucrurile din partea mea, ci să aştept. E obiceiul meu. Nu pot nici scurta timpul nici înlocui evenimentele, fără sfială. Las orele să se golească singure, închis ca o sentinelă
1000
TUDOR ARGHEZI
disciplinată în chioşcul de gardă, şi aştept uitându-mă prin păreţi. Cine îşi prepară cafeaua singur, ştie că întâi trebuiesc boabele râjnite şi bine înfierbântată apa, pentru ca zahărul să nu fie pus decât în momentul când se topeşte instantaneu. Mulţi bărbaţi sunt grăbiţi în problemele de dragoste, şi pe dată ce întâlnesc o femeie îi povestesc tot ce ştiu, şi pierd conţinut şi mister, ca sticlele răsturnate. Pentru mine insul e un flacon cu esenţe concentrate, pe care este destul să-l deschizi cu dopul de cristal câte o secundă, ca să i se cunoască aroma. Femeilor comune le place, poate, genul limbut, dar bărbatului i se cere o distincţie, şi adevărata inteligenţă e mai apropiată de tăcere decât de expansiunile mărunţele ale sentimentului de trăncăneală. A şti să aştepţi pentru a risca puţin, din respect faţă de femeie şi faţă de tine, este a fi inteligent. Flăcările, dragul meu, merg de la sine, dacă scânteia a scăpărat - şi în dragoste, unde scânteile sunt de umbră şi vâlvătaia e de întuneric, nevăzută, trebuie să ştii întâi dacă a scăpărat.
Câtva timp, ne-am păstrat indescifrabilele noastre intenţii, ca nişte statui ce se contemplă pe socluri, într-un parc. într-o bună zi, vecina mi-a trimis o ştire nouă prin fereastră, o sărutare pe vârful degetelor ei alăturate. Nu i-am răspuns. în perdeaua mea îmi sta agăţat surâsul ca o mască. Aşteptam ceva mai pozitiv, o întâlnire. Lucrul nu era greu. Pe un elastic întins în praştia mâinii îmi putea trimite un bilet învârtit şi îndoit cu litera V. Ca să primesc biletul aruncat pe fereastră, mi-am lăsat zile întregi uşa balconului deschisă. Nimic. Vecina părea prostănacă.
Drept să-ţi spui, cazul nu mă interesa deosebit. Alteori am suferit cumplit de nemărginirea aşteptărilor. Acum puteam lucra viguros şi liniştit şi aveam conştiinţa că pot modifica situaţia bruscând cât de puţin momentul. Nu aveam nici fantezia nici curajul să încerc: inima mea era consacrată Lilei, care mă iubea dramatic şi venea în toate serile la mine, şi vecina
PUBLICISTICĂ
1001
îşi turtea ceasuri întregi nasul de geam, privind la persienele mele trase şi luminate pe dinăuntru. Uneori ea se arăta revoltată de impasibilitatea mea, aşteptându-se probabil din parte-mi la acte decisive. în două luni nu se schimbase nimic. Ochii ei îmi aruncau ferocităţi şi se vedea clar că alegerea era făcută şi că vecina se gândea exclusiv la mine.
Odată, vecina şi-a dat perdelele larg deoparte şi s-a uitat în camera mea, fără să ştiu, ocupat cum eram cu lucrul. Bănuiesc că ea se uita la mine aproape de două ore, de când mă aşezasem la biurou. Uitându-mă involuntar, o văzui în geamul ei alăturată de o prietenă, o femeie foarte frumoasă, cu o carnaţie suavă şi cu ochii negri umezi în culoarea albă mată a figurii. întoarcerea capului surprinse femeile la geam ca doi şoareci albi pe marginea unui borcan cu fructe zaharisite. Fugiră râzând. Apoi se întoarse vecina singură la fereastră şi, cu o mână pe buze şi cu cealaltă pe suflet, nemişcată, dete privirii mele să bea o sărutare a trupului ei întreg. Desigur, prietena, consultată, fusese de părere că aş merita să fiu iubit. Surâsei şi eu mai mult ca de obicei. Vecina puse patru degete pe piept: patru ore după-amiază. Degetul mare se îndreptă în afară, spre răsărit: exact în vârful unghiei se găsea situată grădina oraşului. Indexul porunci: „vino sigur, căci nu-mi place să aştept“. „Neapărat! răspunsei eu cu fizionomia încruntată; la patru voi fi în grădină.“ O bucurie imensă fulgeră pe faţa ei, şi-i trimisei prima sărutare.
Dar o mişcare nouă în perdea corectă lucrul nou. Prietena vecinei se apropie de fereastră, şi vecina îşi reluă activitatea gravă. Ieşii în balcon, vanitos, ca să fiu văzut. Peste drum avea loc o discuţie aprinsă. Prietenele se aplecară pe marginea ferestrei şi tocmai mă pregăteam să le adresez un cuvânt introductiv. Vecina ridică mâna, deschise degetele şi duse mâna pe vârful degetului gros răzimat de nas. Nu-mi venea să cred. Vecina da cu tifla. Mă frecai la ochi şi mă mai uitai o dată bine.
1002
TUDOR ARGHEZI
Vecina scoase limba. Văzând îndoielile mele, scoase limba de mai multe ori pe rând şi o lăsă afară din gură. Eram stupefiat. Un moment mai târziu, prietena se arătă singură la fereastră şi-mi expedie o sărutare. Vecina se apropie de dânsa şi o lovi peste mâna dusă la buze. Intrigat, m-am dus la masă.
După-amiază, îmi găsii vecina răzimată la geam. Văzându-mă, expresia îngerească apăru din nou pe obrazul ei, redevenit ceresc. Reapăru sărutarea, şi desenul mâinilor ei indica negreşit orele patru după-amiază. Mă simţii dezgustat.
-	Aş vrea să ştiu cum a sfârşit întâlnirea...
-	Nu m-am dus. Cumpărasem o carte interesantă, şi orele au trecut peste mine fără să simt. Pe de altă parte, a doua zi am primit vizita prietenei vecinei.
-	Se poate?
-	Pesemne... Ne-am uitat amândoi prin perdea. Mâinile vecinei îmi trimiteau sărutări pasionate.
1928
SIMŢUL NOU DE PRECIZII
Cântarul oltenilor noştri se desfiinţează pe ziua plecării domnului Titulescu din Geneva. în locul „palanţei“ spirituale, sprintenă şi instabilă ca licărirea bijuteriilor, precupeţii Jiilor şi ai Amaradiei vor trebui să poarte de-aci nainte în spinare maşina greoaie, apăsată, şi organizată în două bătăi matematic prevăzute, plus douăzeci de kilograme de fontă verificată.
în locul unei scule nervoase şi simple, elegantă şi ingenioasă, calculată inteligent, pe lungimea pârghiei, cu distanţa intercalată în greutate; în locul cumpenei de fructe care imită, între degetele cu patru inele de aramă ale purtătorului, pe
PUBLICISTICĂ
1003
cobiliţă, de coşuri, cumpăna fântânii, vom avea de aci înainte instrumentul pitit şi plat al zarafului fixat.
Practic, poate că se va realiza unitatea de măsură şi greutatea adevărată a kilogramului ideal, visat de sistemul metric, care, rând pe rând, a desfiinţat toate imaginile unui trecut de imprecizii darnice şi amicale. Ocaua mare n-a avut pe vremuri decât un adversar, ocaua mică, mai mare şi ea ca litrul şi kilogramul. S-au pierdut „oala“ vinului, „ulcica“ ţuicii, „basmaua“ cu ouă, căruţa cu pepeni, au dispărut „grămada“, „dăsaga“, „traista“, „burduful“, a pierit „căpiţa“. Pogonul are cinci mii de metri pătraţi, stânjenul a devenit metru cub, ca fluviul cu apele lui.
Toate epocile mari sunt prezidate de-o alienaţie mintală sau de o manie. Suntem în vârsta istorică a preciziei. Zeci de mii de ani omul a trăit fără program şi fără ceasornic: s-a isprăvit; timpul spânzură cu minutele şi cu secundele lui la toate jiletcile, pe toţi păreţii - şi la intrarea biuroului stă deschisă condica de prezenţă. Abia se introduce în viaţă kilometrajul: peste douăzeci de ani omul îl va purta la picioare ca să-şi măsoare distanţele, iuţeala şi să-şi numere paşii. O sută de aparate noi aşteaptă să fie descoperite ca să satisfacă simţul ridicol de preciziune, pornit pe scara cifrelor şi pe descompunerea la infinit a grăuntelui noţiunilor. Omul vrea să ştie la câte se culcă, la câte se scoală, cât a mâncat, cât a băut, a fumat, a cheltuit şi a economisit. Viaţa, petrecută alteori în profeţii, în aşteptări, în rugăciune sau cântec, în dragoste şi visare s-a trezit în contabilitate. Omul nu mai trăieşte, tâmpit de preocupările evului contabilicesc, decât în registru - şi orice maşină nouă, orice simplificare nouă, complică elementul fin şi generos al naturii, fără să-i dea în schimb decât vanitatea că se ştie în ce an s-a născut şi în ce an va să moară.
Evul nostru e şi autorul unui infinit şir de penalităţi, necunoscute în timpul petrecut la lumină între răsăritul
1004
TUDOR ARGHEZI
soarelui şi apus. Scăparea din vedere, călcarea ierbii, neplata la timp, câştigul uitat, viteza, percepţia, citaţia, orarul trenurilor, kilowattul, tensiunea arterei, temperatura medicală, pastila, centimiligramul, examenul, bacalaureatul, ziarul cotidian, o mie una de pricini noi, de neajunsuri şi de temeri comice, derivate din marele simţ de precizie şi contabilitate, astăzi când se minte mai vast şi se trăieşte mai îngust.
Avem însă încredere în fraţii noştri din Mehedinţi şi Gorj că vor şti să compenseze pasiunea de preciziune şi de simetrie între preţuri şi marfă, ivită ca o tuse măgărească a intelectului într-unul din serviciile statului şi că vor tempera şi precizia noului cântar. Cu Dumnezeu înainte!
1928
REGELE Nărav de romancier
Stam cu nevastă-mea în salon şi ne uitam la foc, - povestea blajinul prozator realist. Era pe la orele zece seara, pe un ger năpraznic, şi înghesuisem în vatra căminului nostru, vastă ca luna roşie în răsăritul ei la orizont pe ceaţă, toate lemnele din coridor. Prin faţa cuptorului de jăratic nu mai puteam trece decât de la distanţă, atât de arzătoare îi era dogoarea, de-a lungul păretelui opus.
-	Ai băgat la lemne ca un nebun, mă mustra nevasta. Mare minune să nu ia la noapte casa foc. Ne prăjim.
-	îmi intrase frigul în oase şi de-abia începe să iasă acum, răspunsei. Când m-am întors, acum două ceasuri, de la muzeu, mi se părea că străbat Sahara de gheaţă a Polului Nord, şi mă
PUBLICISTICĂ
1005
temeam să nu rămâi împietrit în drum, în picioare, ca statuia Sarei. Nu ţi se pare că polii s-au deplasat? Mă simt cât nu se poate mai bine: mi se topeşte creierul solidificat.
într-adevăr, gerul era puternic şi părea materializat. Ca un resort neobişnuit de tare, el apăsa pe geamuri şi le făcea să trosnească, şi-n vârful acoperişului cu săgeată, căpăta un glas fluierat, ascuţit. Ne aşteptam ca în timpul nopţii să asasineze locuitorii în paturi, osificându-le beregata şi congelând luminile ochilor: ce va mai fi a doua zi, după ce frigul, sporit şi desfăşurat în bezna progresivă, va fî bântuit cu uneltele lui de tortură regiunea? Cu toate că aş dori să explic relaţiile de complicitate între întuneric şi îngheţ, care cresc direct proporţional, mă grăbesc să vorbesc despre pisoiul nostru, pe care l-aş fi preferat câine, Marcu superbul, supranumit Regele, din pricina proporţiilor, a frumuseţii şi a puterilor lui nelimitate.
Marcu nu m-a putut suferi niciodată, şi sentimentele lui pentru mine mă iritau. între noi amândoi se stabilise o ură neîmpăcată, care, totuşi, din fericire, nu l-a hotărât să părăsească gospodăria. Dimpotrivă, el s-a încăpăţânat să-mi probeze prin toate atitudinile drepturile lui în casă şi, aş putea să spui, superioritatea lui. Devenise obraznic; mă sfida. îmi plăcuse trufia lui atâta timp cât nu începea încă să se compare cu mine. Căpătase însă o opinie, din deducţiile ce le făcea, jignitoare, care îl autoriza să facă abstracţie de prezenţa mea în căsnicia mea. Mândria lui personală nu ar fi putut să mă vexeze, dar mândria provocatoare şi ostentativă în legătură cu mine îmi displăcea. Ar fi trebuit să nu-mi dau seama de realităţi şi să fac haz de ele sau să rămâi nepăsător. Nu puteam. Căci cu toate că sunt un om, am şi eu mândria mea, întocmai ca un pisoi. Apoi, nu hrăneam eu pisoiul? nu-i aduceam eu medicul la trebuinţă? Nu cumva mă hrănea el pe mine? Acest argument era hotărâtor.
1006
TUDOR ARGHEZI
începui să-l umilesc sistematic. Căpătase încă de mult obiceiul să domnească în apartament din înălţimea unui pat cu perne multe, acoperit cu catifea albastră, care-i construia un fond de azur ceresc. Măgarul făcea pe icoana cu peruzele şi cu ghirlande spinoase de aur. Ochii lui, de culoarea verzuie a heleştaielor de marmură chinezeşti, şi blana lui albă, cu părul lung, ondulat, de pur angora, îi da o frumuseţe de aristocraţie divină. Ca să-i măresc vanitatea, îi pusesem în jurul grumazului un lanţ de mărgăritare, cu care se fudulea dispreţuitor, de câte ori trecea prin faţa oglinzilor de la dulap. I-am smuls de la grumaz mărgăritarele şi le-am aruncat, în bătaie de joc, pe parchet. Din flacăra ridicată din ochii lui îndată, am înţeles că el preţuise valoarea injurioasă a insultei - întoarse capul încet, cu gradările treptate ale mişcărilor mute, de antipatie, în partea opusă, înmormântându-mă, cu alte cuvinte, într-un fel de necunoscut. M-am răzbunat: am prins de margini velinţa de catifea a patului şi, smulgând-o cu violenţă din locul ei, am prăbuşit pe Rege la pământ.
Discordia noastră începuse în mod natural, şi dacă Regele ar fi fost un pisoi ca toate pisicile, nu s-ar fi simţit afară din cale de ofensat. Şi ostilităţile porniseră de la el, oricum ar fi interpretat Regele actele lui. Am găsit într-o zi pe Rege făcând cu labele o gaură în tutunul meu, din cutia de pe masa de lucru. Am deschis uşa exact în momentul când figura lui, strâmbată de un efort şi gravă, indica îndeajuns operaţia săvârşită, fără să mai am nevoie să mă preocup de poziţia ruşinoasă a corpului deasupra cutiei cu tutun. Coada lui făcea totuşi un arc rigid în aer. Orice altă pisică ar fi fugit, încă de la auzul paşilor mei, conştientă de isprava ei şi de efectul moral şi material produs. Regele rămase pe loc. Regele continua. Dovada că mi se împotriveşte astfel şi că provoacă situaţiile de împotrivire intenţionat, agravată de ideea că-şi permitea să-mi spurce tutunul, care ştia că-mi fusese dăruit, cu aromele
PUBLICISTICĂ
1007
lui suave, ca o substanţă excepţional de fină, de către un amic din Orient, şi că făcea deliciul singurătăţii mele studioase, mă scoase din fire, căci am înţeles exact sensul acestui act.
în apucai atunci de coadă şi, fără să-i fac într-altfel vreun rău, descrisei cu el trei cercuri în spaţiu - şi îl pusei jos. Zic trei cercuri şi nu patru, şi este exact. Treiul este un atribut al naturii şi un număr pe care îl cinstesc în toate împrejurările vieţii. Tot ce fac începe cu trei, afară de notele din şcoală, care începeau cu doi; lucrurile mi se organizează în grupe de trei, ca frunzele trifoiului.
Cu toate că acest număr nu există vizibil nici la om nici la dobitoace, ale căror mâini, picioare, urechi, ochi şi coarne -afară de cap, stomac şi alte două, trei accesorii, piese unice -sunt întodeauna părechi, când câte patru, când câte două, când câte zece, ca degetele, natura, conform cu o lege ciudată, destul de vagă chiar pentru teologi, care ştiu toate, subînţelegând întodeauna pe un al treilea în fiecare asociaţie de două şi chiar în expresia unităţii. Nu vreau să susţin că am luat pisoiul de o coadă reală şi de două cozi subînţelese. L-am învârtit, asta nu lasă loc la îndoială, şi pentru ca pe deasupra să aibă consecinţe salutare, în aer de trei ori.
Regele s-a lăsat învârtit prin văzduh, fără rezistenţă. Când îl pusei încet jos, el afecta o atitudine bombastică de atlet. Mă luai după el prin odăi ca să-l şicanez. Mândria îl silea ca din când în când să se oprească şi să-mi măsoare insul cu nobleţe. Se urnea din loc aplicându-i o palmă pe pulpă. Palma era destul de uşoară, însă ceea ce îl turba vizibil era expresia figurii mele când puneam palma pe el. Râdeam şi-i dezarmam dispreţul, şi cu cât râdeam mai tare cu atât el se supăra mai rău.
Mai pe scurt, de la cutia de tutun încoace, ne purtam unul altuia o duşmănie de moarte - şi cu toate că-mi era milă uneori, la urma urmelor, de el, îmi aduceam aminte de prestigiul meu diminuat, şi mă luam, seara, prin odăi, după Rege.
1008
TUDOR ARGHEZI
în seara de decembrie, despre care vorbesc, am reînceput urmărirea. Regele se adăpostea pe subt mese, printre scaune şi în spatele mobilelor. Nu-1 slăbii în seara aceea deloc. După un ceas de cursă cu el, aud pe Rege că geme: era învins! orgoliul era sfărâmat! i-1 vulgarizasem. Nu mai auzisem un geamăt ca acela. Era ca zgomotul fin al unei corzi de oţel care se sparge în aer, pe vioară. Şuierul îi ieşise pe nas şi figura pisoiului luă deodată înfăţişarea disperării umane inteligente. Am fost atât de mişcat, încât mi s-a ivit o lacrimă în priviri şi o chemai repede pe nevastă-mea ca să-i împărtăşesc senzaţia mea. Era o chintesenţă a durerii în urma eului zdrobit, în faţa unui ideal care întrece puterile încordate către scop. Regele visa dominaţia universală şi eternă. Nevastă-mea, care fusese eleva lui Freud, la Viena, fu extrem de mirată: geamătul Regelui prezintă o caracteristică prea interesantă din punctul de vedere ştiinţific, ca să nu facă obiectul unui interes deosebit.
-	Cum zici că a făcut? m-a întrebat. E foarte curios.
-	Ştii păpuşile din piele de cauciuc, pe care le umfli şi care cântă? După ce le-ai dezumflat mai scot un suspin, al sufletului din urmă. Regele a suspinat aşa. Era sfâşietor. Dar s-a dezumflat şi tot curcanul ţanţoş din psihologia lui.
Ca să-mi conving nevasta, mă luai încă o dată după Regele sătul de urmărire. Refuza să se mişte şi, lucru nemaivăzut la pisici, această panteră degenerată se puse să-mi lingă cu laşitate degetul cu care o îmboldeam subt fotoliu. Ar fi trebuit să-l las în pace, mai ales după acest pact în genunchi, de prinţ barbar înfrânt. Dar îmi intrase în cap că trebuia să-i dovedesc nevesti-mii un fapt de psihologie, cu toată tristeţea care mă copleşea. Sculai pe Rege de jos cu o palmă scăpată peste şold. Durerea lui se vădi numaidecât în ochi: îl urmărea acum şi stăpână-sa! După al cincilea ocol prin salon, Regele mai gemu o dată.
-	Foarte bizar! zise nevasta.
PUBLICISTICĂ
1009
-Nu ţi-am spus?
Şi ca să-i mai auzim ultima oară suspinul, care trebuia studiat, ne luarăm amândoi după Rege, fiind înţeleşi ca, după ce el va ofta a treia oară, să-i refacem moralul luându-1 pe genunchi şi îndopându-1 cu ciocolată, una din pasiunile lui boiereşti. Cu foarte multă greutate îl puserăm pe fugă iarăşi. El înconjură o dată salonul. Apoi se puse pe o goană accelerată, ascunzându-se din când în când, ca un copil înfricoşat. Dar nu-i deterăm răgaz.
-	încă o dată, Rege, şi s-a isprăvit! îl îndemnam noi.
El nu mai gemu; ceea ce ne supăra, atât pentru necesităţile ştiinţifice, cât şi pentru că Regele obosea prea tare. însă nu se mai opri din fuga lui, din ce în ce mai rapidă. O secundă el stete-n loc, căutând parcă spre fereastră, ca să scape. Pe un ger atât de nemaipomenit, se înţelege că totul era închis şi căptuşit, în stupefacţia noastră, îl văzurăm dispărând în infernul jarului din cămin, cu urlet îngrozitor de mâţă arsă de vie. Dar îndată ieşi înapoi, aprins ca un burete înmuiat în petrol, în răcnetele noastre de spaimă. Auzirăm ceva pocnind ca un ochi care face explozie, în sfârâitul părului incendiat. Regele fugea prin odaie, gata să dea foc apartamentului nostru. Deschisei atunci uşa, de părete, brusc, din balcon, şi Regele pieri, lăsând în urma lui o coadă înflăcărată, de cometă portocalie.
E de prisos să adaog că de atunci nu l-am mai văzut. Cred că înainte de-a fi ajuns din balcon la pământ, pisoiul s-a făcut cenuşă în vânt şi s-a risipit.
Căutând o scuză, îmi zisei: „Este sigur că Regele era inadmisibil de orgolios“, şi făcui nevesti-mii observaţia următoare:
-	Cred că de data asta l-am învins.
Efectul acestui final a fost atât de neaşteptat, încât nevastă-mea a cerut şi a obţinut de urgenţă divorţul. Fraza mea simplă a folosit de temă unor pledoarii admirabile, advocaţii fiind nişte mari creatori.
1010
TUDOR ARGHEZI
Din pricina Regelui mă găsesc astăzi foarte nenorocit. îmi lipseşte, întâi, spiritul ştiinţific al soţiei - de mare utilitate în căsnicie - şi nu mai am cine să-mi lege cravata.
1928
[„A APĂRUT BACILUL LUI KOCH... “j
A apărut Bacilul lui Koch, conferinţă humoristică în versuri de G. Topîrceanu, rostită pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, la un festival al Societăţii pentru profilaxia tuberculozei. Citiţi-o toată lumea. Douăzeci de lei exemplarul.
Ca să facem poftă cititorilor, extragem câteva versuri:
„Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,
Iar laptele şi carnea - să fie bine fripte în orice alimente şi-n orice băutură Să puneţi acid-fenic - nu mult: o picătură...
Şi cel puţin o dată la două săptămâni Tot omul să se spele pe faţă şi pe mâini...
La poştă sau la gară (şi-n orice loc murdar)
E obligat tot omul să scuipe-n buzunar.“
Văd, vă lasă apă gura Daţi un pol şi luaţi broşura.
1928
RADIO P.T.T.
în sfârşit, două seri pe rând Radio-Bucureşti P.T.T. a funcţionat subt cuvânt că se fac încercări înainte de stabilirea
PUBLICISTICĂ
1011
postului de emisiune definitiv. Putem întreba în treacăt: care şi când?
O voce foarte puţin... radiogenică a rugat pe domnii amatori să comunice la telefonul 216/16 observaţiunile lor. Să ne grăbim să adăogăm că acest telefon, imitând postul de care este legat, răspunde şi el când îi convine. Cunoaştem un amator, care a voit să felicite, entuziasmat, că se aude şi limba românească pogorând din ceruri, pe cineva, pe oricine, de acest eveniment şi nu a găsit pe nimeni la numărul de întâlnire. Nr. 216/16 ia astfel dintr-o dată un loc onorabil între Informaţiile Poştei şi Informaţiile Gării de Nord, care de zece ani nu au răspuns nimănuia niciodată la apel. A fost o politeţă ipocrită.
Observaţii? Cu plăcere.
în rândul întâi să se desfiinţeze muzica, abia inaugurată. La Stambul, turcii au înfiinţat un post de emisiune de muzică turcească. îţi place? bine, nu-ţi place? întorci şurubul. Turcii ştiu că Europa nu ţine absolut să asculte pe Wagner interpretat la Constantinopol şi, ca nişte băieţi de treabă, emite exclusiv muzică turcă, legănată pe şale, cu triluri în zigzag, cu gorgoane şi ison. Vocea bucătarului e la locul ei şi în stolul vocilor contradictorii şi pitoreşti auzi oftatul bojocului musulman şi percepi tobele bătute cu buricul degetelor şi cu bobârnacul. Aferim!
Noi europeni, nouă ne este ruşine de muzica românească şi cântăm italieneşte la gramofon. Muzică de oglinzi: tonul original, gravat în ebonit, se mai maşinează o dată la Poşta din Bucureşti şi amatorii, cum îi numeşte vocea nazalo-guturală de peste drum de Carul cu Bere, se bucură de-o audiţie de friptură la grătar, pe care nu o lasă în urmă decât melodia râjnită şi sfârâitul de peşte prăjit. Pe lângă o muzică foarte clasică, urechile noastre au avut şi spectacolul jazurilor cumpărate în strada Carol, pur americane. Efectul consiant a fost din cele mai izbutite în trenul groaznic. Poşta dansa ca un negru şi poate că urechile cele mai puţin plictisite au aparţinut
1012
TUDOR ARGHEZI
domnişoarelor telefonului, în orice caz mai atrase de un fonograf decât de două centrale, una automată şi cealaltă „manuală“ cacofonice. Jos muzica! şi cât mai degrabă, ca să nu ne batjocorească Rusciucul şi celelalte vilaete danubiene.
Joi seara onorabila voce Petete a schiţat un capitol de conferinţă despre Edison. Vocea, deşi de stat, a cutezat să aibă o idee foarte bună şi neobişnuită, afirmând că dacă Edison ar fi umblat la şcoală şi ar fi avut dascăli - scuzaţi - mediocri s-ar fi prostit şi n-ar mai fi făcut doi bani. E o idee aproape cubistă, pe care am aplaudat-o din toată inima şi care poate să dea o grămadă de satisfacţii şi de pui. N-ar fi cumva de părere onor. P.T.T. să lase muzica baltă şi să-şi facă „încercările“ cu nişte conferinţe, lecturi şi informaţii?
Ministerul de Externe primeşte până la ora gramofonului o sumedenie de ştiri. Tribunalele judecă, piaţa vinde, valuta circulă, căile ferate au un orar întodeauna misterios. Dacă P.T.T. s-ar hotărî să ne dea ştiri, pe care să le urmărim cu creionul? Sau să ne comunice măcar schimbările de tarif, expli-cându-ne cum s-a ridicat, într-o singură noapte, chiria telefonului de la patru la cinci mii de lei şi documentând dublarea subită a preţului de cuvânt telegrafic. Şi ne-ar mai spune cine-i director general pe ziua în care postul funcţionează.
Păcat că adevăratul cenzor amator, ale căruia observaţii ar fi luate în seamă, domnul ministru al Comunicaţiilor, se exclude singur, prin hotărârea urechii de-a refuza să audă, şi de la radiofonie şi de la telefonul nr. 216/16.
1928
CARNETUL LUI COCÖ
„Universul“ de duminică a publicat un clişeu de o rară obscenitate, înfăţişând trei băieţi cu... ţâţele afară şi îndreptate
PUBLICISTICĂ
1013
în interiorul câtorva găleţi. Un al patrulea personaj ajută chiar unuia din ceilalţi trei să-şi scoată ţâţa din cămaşă. Ziarul pretinde că toate meşteşugurile se fac în streinătate cu şcoală şi clişeul este prezintat cu titlul „Şcoală de muls“.
Credem că nici domnul Seişeanu nu va avea curajul să susţie că după operaţia ce se face în clişeu, cititorul se poate aştepta să vie lapte de vacă.
1928
IDEILE DOMNULUI BRĂTESCU-VOINEŞTI
Sărbătoritul literelor româneşti a scris un articol! Proster-naţi-vă, popoare, şi trâmbiţi îngereşti sunaţi: domnul Brătescu-Voineşti a mai scris un articol! Mai puţin; fiind tare ocupat, a scris o scrisoare. Marele nostru povestitor a găsit ideea „Biletelor de Papagal“ bună şi, acum concurează cu Coco, săptămânal. într-un an domnul Brătescu-Voineşti va scrie cincizeci şi două de scrisori, care vor reflecta cugetarea domniei sale politică şi socială şi principiile literare.
Domnul Brătescu-Voineşti nu este un risipitor, nici un dezorganizat: este un concentrator şi un sintetic, semănând cu radiul: un miligram extras din două sute de vagoane de blendă. într-o scrisoare, domnia sa pune ce a gândit zece ani şi ceea ce alţi muritori de marcă nu gândesc un veac întreg. Marele literat s-a oprit la stilul epistolar, pe care l-a mai redus; o singură carte poştală este de ajuns ca să dea o supraesenţă -şi cugetarea domniei sale se îndreaptă rapid, adică încet, către timbrul poştal. Peste o altă treaptă a evoluţiei, domnia sa se va subţia până la cinci vocale unice, drept vocabular, şi în cele din urmă va bate cu degetul ca pendula şi cu talpa piciorului,
1014
TUDOR ARGHEZI
ritmul gândirii, pe scăunel. O literă va avea unsprezece mii opt sute douăzeci şi cinci de sensuri, şi cu cinci vocale, ca nişte simţuri, marele prozator, dispensându-se de ceea ce vulgul numeşte stil, va cuprinde toată cugetarea şi expresia ei.
Ultima scrisoare a vastului nostru în adâncime autor, este adresată unui profesor care poartă un nume de judeţ, după cum domnia sa poartă unul de comună — fericită comună! Voineştii au scris Mehedinţilor. Scriitorul a fost întodeauna un sentimental (nu costă parale), un dulce (vine bine la buze) şi un blând (nu supără pe nimeni) şi, cum bine spune singur, un optimist (merge cu toată garnitura: ochiuri pe spanac). Domnia sa crede că e bine să nu fie rău, însă că nici aşa rău de tot nu este după cum se spune: baza filosofiei sale. Desigur, lucrurile trebuiesc îndreptate, însă dacă te gândeşti mai bine nu se poate spune că sunt strâmbe, ci prea puţin aplecate - şi să ştiţi că este cine să le netezească. Scriitorul nu are nici o grijă, şi nimeni nu trebuie să-şi facă spaime. Domnul Brătescu-Voineşti admiră dinainte pe cei care vor îndrepta. Domnia sa e optimist. Credea şi domnia sa pe vremuri că relele sunt mai multe, dar s-a înşelat. După o experienţă de şaizeci de ani, cât au durat erorile sale, s-a ivit un eveniment: fetele de la Mogoşoaia i-au făcut cadou o minge, ca să se joace cu ea în Cişmigiu, şi băieţii de la Colintina i-au adus o băşică de cauciuc roz în care sufli şi care ţiuie ca un pitpalac. Această din urmă muzică i-a fost dăruită ca să cânte în literele române şi să impresioneze. Cum să mai fii trist şi amărât după aşa dovezi de îmbunătăţire a genului uman? Ce reforme, ce zguduiri, ce revoluţii mai aşteaptă omenirea, după ce domnul Brătescu-Voineşti a primit de la un admirator un drâng?
,Mai bine nici nu se poate. Sunt optimist. Problema chiriilor pentru mine e dezlegată: stau gratis la Cameră, într-un confort de o sută de mii de lei pe lună. Primesc o leafă de câteva zeci de mii peste, şi mai încasez vreo douăzeci si cinci*
PUBLICISTICĂ
1015
treizeci de salarii, după putinţă; nu sunt pretentios, sunt sentimental. Si sunt optimist. Ce vreţi? Asa mi-e firea si asa e lumea, bună, dulce. Te pup, frate Mehedinţi.“
1928
DANSATORI ŞI BOXEURI
Sunt epoci sufleteşti şi vârste, la oameni, când sentimentele dezamăgite sau depravate caută un surogat de natură, înlăturând natura. Tutunul nu e zadarnic şi din ce în ce mai mult fumat cu pasiune în locul aerului, respirat cu indiferenţă: ţigara rezolvă la fiecare din noi aparenţa unui probleme şi indică o încurcătură sufletească certă. De la nicotină la morfină şi cocaină singur gradul depravării se schimbă, tema e aceeaşi. Prin opium, chinezii au lichidat o civilizaţie; noi o lichidăm mai încet, prin tutun, şi elitele noastre, plictisite de capitaluri, o lichidează mai rapid, prin otrăvuri mai apropiate de instantaneu.
Artista care se fotografiază cu un şarpe sau cu nişte pui de tigru, hrăniţi cu biberonul, are motive să-şi urască bărbatul şi învăluită cu năframa de mireasă pentru a primi binecuvântarea fotografului, îmbrăţişând un elefant sau un porc mistreţ, ea vădeşte refuzul de a contribui la succesiunea generaţiilor de suferinţă cu progenitura ei. Un gen de morfină ia fiecare păreche conjugală, care îmbătrâneşte în stârpiciune.
Degenerăm. Degenerăm fizic. Degenerăm moral.
Degenerarea morală ia la noi forma fără greş în diagnosticul maladiei, a concesiunilor reciproce şi a rotunjirii sensului cuvintelor precis. Sufletul devine peltic la înţelesuri, ca limba rostirii: dispare puterea de afirmare şi de tăgadă; între nu şi da se intercalează un cuvânt nepronunţat, o pauză de
1016
TUDOR ARGHEZI
intelect, care conţine câte ceva din amândouă aceste cuvinte, fără să se identifice cu nici unul. Adesea se şi găseşte expresia să vedem, iar de cele mai multe ori pauza aparţine unei continue amânări. Permanentul mâine fuge de nu şi de da, ca să nu devie nici unul întreg. Sentimentul spiral şi leneş care se târăşte ezitând printre puncte hotărâte, aparţine unei psihologii mijlocii dintre buna creştere şi laşitate şi este o nuanţă uşor degradată a gentileţei, aşa-numită.
Viaţa noastră socială întreagă admite surogatul pe toată întinderea noţiunilor şi realităţilor ei. Intrarea dansatorilor şi a boxeurilor în complexitatea existenţei noastre, pe care o domină şi o aţâţă, nu este fără raţiune. Evadăm din sensurile vechi în sensuri noi, obosiţi de tradiţii biruitoare. Ne place să fim biruiţi de otrăvuri şi nu de idealuri, de slugi şi nu de stăpâni, diminuaţi în demnitatea şi în concepţia noastră despre autoritate. în harem au intrat eunucii care păzeau draperiile uşilor încuiate şi sultanul face dintr-înşii consilieri şi legiuitori.
Nu ştim cum se manifestă degenerarea în învăţământ: vom căuta să ne informăm. Observăm numai fenomenele din afară, de după învăţământ. Selecţiunea politică a societăţii dă cele mai mari speranţe acelui element de şcoală, care preferă bibliotecii sala de gimnastică şi geometriei trapezul pe frânghii. Jucând un dans modern prin frecarea în zigzag a pingelelor de parchet şi prin adaptarea anatomiei gorilelor la mişcările omului, poţi intra de-a dreptul şi aproape fără pauza lustruitorului de ghete, din varieteu până în cele mai depărtate încăperi ale unui apartament luxos. Dacă domnul Iorga ştia mai puţină ştiinţă şi mai multă figuraţie de dans, este probabil că ar fi prezidat încă de mult un guvern.
E şi o răzbunare a capacităţilor, veacuri de-a rândul apăsate: bicepsul, ceafa, pumnul şi agilitatea încheieturilor aveau de spus cuvântul lor într-o lume selecţionată în trecut exclusiv prin inteligenţă. Nu aveţi idee cât mă satisface personal
PUBLICISTICĂ
1017
evenimentul politic al ascensiunii domnului Condrus, deputat şi cenzor al Camerei deputaţilor, la conducerea ţării. Profesând meşteşugul de boxeur pur, fără veleităţi politice, acest învăţător de energii a fost prefect subt un guvern şi este actualmente deputat. Singurele sale acte politice sunt două: o dată a sfărâmat pe stradă măselele domnului doctor Manolescu-Strunga - iar altă dată s-a îmbrăţişat pe stradă cu domnul doctor Manolescu-Strunga, care l-a recunoscut „naş“, după ce s-a tratat cu seriozitate la dentist, cedându-i locul domniei sale în Parlament.
încet, încet toate specialităţile reputate, în împărăţia idioată a culturii intelectuale, minore, vor ieşi la suprafaţă, ca să imprime statelor şi progresului o modalitate nouă. Pâlcuri mari de nedreptăţiţi reclamă dreptul lor la existenţa sorţilor conducători. Fluierătorii cu naiul şi muscalagiii, călăreţii de şcoală înaltă, lăutarii cu vioara şi vocea, cântăreţii de biserică, paracliserii, jucătorii de pocher, ţurcarii, rişcarii aşteaptă să sune ora lor politică şi socială.
Ca tată de copii, îmi vine să surâd când domnul ministru doctor Anghelescu face şcoli de carte şi propagandă culturală şi când domnul Vintilă Brătianu, sprijinitorul muncii naţionale, îl ajută să şi le înzestreze şi întreţie. Eu am făcut mai bine. Aveam un băiat la Politehnică: l-am retras; i-am cumpărat un gramofon cu douăzeci de plăci cu jazuri, i-am dat o cameră pe mână şi i-am spus: învaţă; la toamnă poţi să devii secretar general. Pe băiatul al doilea îl fac specialist în luptele romane şi în jiu-jitsu: îl destinez activităţii legislative: nimeni nu va fi în stare să legifereze ca el. Al treilea băiat a şi început să exerseze glumele de după masă; ştie până azi o mie patru sute treizeci şi două anecdote porcoase, cu care se pătrunde, şi cine-i deştept se instalează în lumea mare. Am hotărât ca el să conducă o vastă întreprindere de petrol cu
1018
TUDOR ARGHEZI
forajuri şi rafinerii. Şi voi putea închide ochii împăcat. Copiii mei se procopsesc, iar ţara mea se ridică.
1928
POLITICA MILITANTĂ
întrunirile naţional-ţărăniste - destinate să dovedească lumii că naţiunea dezgustată de regimul de ilegalitate liberal, a căruia prăbuşire e o chestiune de câteva ore, mai multe sau mai puţine ore, nu importă; destul că ultima lui oră a sunat -au fost grandioase. Zeci de mii de cetăţeni găseau capitala prea îngustă ca să încapă, striviţi între ziduri. Pe când capul Opiniei Publice era la Şosea, coada ei se frământa pe bulevard şi splendidul animal politic, zămislit în spontaneitatea evenimentelor mari actuale, nu a gustat, timp de o zi, nimic. Când va pleca un guvern nesimţitor, incapabil să se recuze la comanda degetului de bronz cu unghia de marmur al domnului Ciceo Pop? Un ceasornic a fost montat în permanenţă la clubul naţional. Singur domnul Iorga e absent din colaborarea partidului domniei sale de mişcarea de răsturnare, ocupat cu ambasada, cum i s-a spus, a culturii româneşti în Spania şi în Portugalia, la extremitatea continentului vestic.
întrunirile guvernamentale, hotărâte ca să facă dovada că naţiunea nu se poate lipsi nici un moment de un guvern liberal şi de înveşnicirea domnului Vintilă Brătianu la prezidenţie, au fost uriaşe. Sute de mii şi milioane de cetăţeni formau fluviul de capete, de inimi şi de voinţe, care se mişca între Craiova şi Iaşi. Guvernul nu are nici un motiv să plece şi să dezerteze de la datoria lui de a munci încă zece, douăzeci, patruzeci şi poate şaptezeci de ani la consolidarea ţării, care abia peste un veac va da roadele aşteptate şi prevăzute cu numărul lor exact,
PUBLICISTICĂ
1019
în proiectele iubitului şef. Cetăţenii au votat o moţiune rugându-1 pe domnul Brătianu să mai vieţuiască încă o mie de ani de aci încolo, ca să se bucure de fericirile acumulate ale neamului nostru. Opoziţia disperată dă ultimul ei inutil asalt.
întrunirile, şi ale opoziţiei, şi ale guvernului, sunt deopotrivă de populate. De o parte şi de alta entuziasm şi aclama-ţiuni - şi noţiuni absolut sigure în sensul dorinţelor şi punctelor de vedere exprimate. Ce-i asta?... Nu cumva masa conştientă a domnilor alegători trece de la o unanimitate la alta şi votează cu amândouă deopotrivă, ca să nu supere pe nici una?
1928
NEVROZE
Un tânăr se sinucide din pricină că-i este părul roşu. O doamnă divorţează pentru că vrea să cânte în public şi să se consacre artei lirice. Doamna Chiriachiţa Zbierea cere să-i fie numele schimbat în... Fudulache. Trei expresii autentice ale unei stări mintale. Tânărul nu putea să mai suporte glumele prietenilor; soţiei nu i se mai potrivea un bărbat, de profesiune pescar; idealul acustic al celei de a treia persoane nu se mai împăca decât cu muzicalul Fudulache.
Lumea peregrinează. Unul iese din viaţă, alta părăseşte domiciliul conjugal, şi aceea care nu are altceva de lăsat, se leapădă de un nume ca să se mute într-altul. După temperament, aventura e încercată cu revolverul, cu tribunalul sau cu simpla cartă de vizită, tipărită cu litere noi. Unul moare şi două renasc, cu speranţa că decepţiile rămân formei abandonate.
în vremea acestor comice tragedii şi grave futilităţi, Liga Naţiunilor dă la Geneva faliment, D. Painleve ţine un mare
1020
TUDOR ARGHEZI
discurs politic. în Bucureşti partidele coalizate în opoziţie duc lupta cu guvernul, şi două sute de mii de chiriaşi aşteaptă înfricoşaţi scadenţa Sfântului Gheorghe, numai în capitală.
Care din toate aceste agitaţii şi munci pare mai esenţială? Străduinţa de a te numi subt toate latitudinile şi în toate meseriile Fudulache.
1928
NAŢIONAL-ŢĂRĂNIŞTII
Partidul Naţional-Ţărănesc se bucură de o cantitate de putere fizică şi morală, fără precedent în istoria politică a ţărilor româneşti şi se sprijinea, cel puţin până duminică, pe o autoritate încă necunoscută la noi. Nimeni nu contestă meritul atitudinii rectilinii a domnilor Mihalache, Iunian şi Maniu, birlicii mişcării. Aceşti domni puteau să facă până acum parte din câteva guverne, indiferenţi la satisfacţiile ochiului anonim care-i privea neclătinaţi în punctul politic însuşit. Dispreţuind opinia, care se încheagă singură din atmosferă şi care urmăreşte ca o umbră, şi ca o mâhnire iremediabilă instabilitatea personajelor, prevăzute la intrarea lor în câmpul politic cu toate armele violenţei, dar şi cu un paşaport universal, vizat din vreme pentru trecerea tuturor frontierelor interioare, ei ar fi putut să fie încă demult încercaţi şi scâlciaţi ca nişte pantofi de amator şi puşi deoparte, ca
o	încălţăminte de mocirlă. Ei au ştiut să reziste şi să se păstreze curaţi.
Săteanul din Topoloveni îşi scrie carta lui poştală la nevastă, cu sumanul în spinare, într-o tutungerie, pe pupitrul întors către perete: „Aflaţi despre noi că suntem bine sănătoşi, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră“... Advocatul Iunian,
PUBLICISTICĂ
1021
mărunt ca o furnică în luptă cu un sâmbure de roşcovă, îşi duce greu ghiozdanul mai mare decât el, târâş pe scările justiţiei. Domnul Iuliu Maniu, cazuist îndătinat, reflectează asupra sensului variabil al cuvintelor uzuale, rectificate la infinit cu nuanţe de sacrament, şi sare dificultăţile de aproape, ca să
i	se pară mai mici.
Ei n-au avut înfumurare şi pasiuni hipnotice de putere, atunci când partidul politic cel mai vertebrat îi ruga să împartă cinstea de-a cârmui ţara pe din două. Preferând automobilului ministerial tramvaiul şi pingeaua, ei au putut să circule amestecaţi cu vulgul, dar cu o demnitate lăuntrică de statui, care pot să renunţe la inscripţii şi socluri...
Totuşi, puternicul partid nu are nervii groşi ce-i trebuiesc şi încheieturile elastice pe cât sunt de bine construite. Ca să fie duminica trecută în Bucureşti, sătenii şi-au gonit vitele înhămate la căruţele lor cu paie, de câte două zile şi nopţi. De pe Dunăre, ei veneau din Vlaşca, din Ilfov, din Ialomiţa şi din Dobrogea, împinşi încoace de puterea unui devotament de necrezut. Li se spusese că nu se vor întoarce la vetre, decât după ce vor fi schimbat rânduielile ţării, şi când preoţii şi ţăranii bătrâni, care soseau din mari depărtări şi ape, au adus aminte în sala de întrunire că au fost poftiţi în capitală ca să nu plece înfrânţi, ci biruitori, acestor oameni ai soarelui şi ai pământului s-a aflat un parlamentar de sinistră demagogie, ca domnul Ioaniţescu, să le răspundă aşa:
-	între dumneavoastră, fraţilor, se găsesc „elemente suspecte“. Elemente cu barbă albă, cu anteriu şi cojoacă.
Bieţii oameni au tăcut încremeniţi şi s-au întors acasă ruşinaţi. Aceşti suspecţi sunt proprietarii pământului românesc.
Partidul Naţional-Ţărănesc e ca un toiag de bronz, dăruit unui copil, din imprudenţă. în mâini nu-i tare să-l poarte, şi dacă-1 mişcă rezemat după uşă, îi poate zdrobi capul sau îi
1022
TUDOR ARGHEZI
sfărâmă degetele de la picioare. Cine l-a turnat atât de gros? Pentru bătaia calului de lemn, era de-ajuns o biciuşcă...
1928
O PUTERE SINGURĂ
întrunirile de duminica trecută depăşesc în totul scopul cu care au fost provocate, ca pentru un joc de-a lupii la oi. Probabil că nici comitetul de conducere al Partidului Naţional nu-şi cunoştea forţele adevărate, care l-au înfricoşat. Frecând un chibrit pe un obiect care înfăţişa portretul domnului Vintilă Brătianu în relief, s-a ivit un incendiu. Pescarilor li se întâmplă să uite lângă undiţe o iarnă întreagă cutia cu viermuşori albi, culeşi pe malul apelor şi păstraţi pentru nevoie. Când se deschide primăvara, din greşeală, cutia, casa se umple de mii de muşte mari, lacome, albastre, care nu pot înţelege cum au putut încăpea într-o cutioară. Un talaz ca zgomotul grindinei erupe din cutie şi învăluie pe imprudent. Cutia mai putea sa stea închisă câteva luni, fără să-şi vădească neînchipuita putere prizonieră dedesubtul unui capac de tinichea.
Un vârf de târnăcop într-o stâncă poate descoperi, în locul cărbunilor stinşi pe care-i caută unealta, un torent ce nu se mai poate astupa cu palma. Reputat că nu ştie nimic, că nu vrea nimic, că totul se poate face din el ca dintr-un material plastic docil şi prost, poporul a dat o repetiţie generală despre ceea ce poate fi în stare să facă atunci când va fî asociat la o idee. Nimeni nu ştie să capteze puterea lui?
Există în ţara noastră o putere ocolită de indiferenţa tuturor oamenilor politici, care înainte de orice laudă sau injurie ne ţin de rău de incapacitatea noastră de a reacţiona în faţa oricărei încălcări de drepturi şi oricărei ofense; o putere de sine
PUBLICISTICA
1023
stătătoare, furtunoasă şi compactă, nestăpânită de nimeni, nefolosită de nimeni. Unora ea se refuză şi alţii, cărora li se dă, se sfiesc să o atingă.
Duminica trecută această putere grandioasă şi ritual cuminte a trecut cu căruţele prin Bucureşti. A văzut-o toată lumea, venind din ţărână, din brazdă şi din Apocalips, escortată de basme şi de toată legenda. Nu se poate spune cu dreptate că aceşti daci şi romani cu căciula de oaie au ceva în comun, afară de ascultare, cu domnii din Bucureşti, care-i administrează şi nu-i cunosc. Şi mulţi dintre necredincioşi, dintre sceptici, au avut ca un spectacol de renaştere şi s-au simţit nădăjduind tinereşte în farmecele viguroase şi mari ale acestui pământ, mut pân-acum, dintre fluvii.
1928
ECOURI
Ziarul „Virtutea“ din Ploieşti publică ştirea de mai jos, subt titlul Protestul românilor, pe care o reproducem în întregime, ca un model de energie literară şi de mari temperaturi de stil: „întreaga suflare românească e în plină revoltă faţă de matrapazlâcul diplomatic ce s-a petrecut în Liga Naţiunilor la Geneva. Reprezentanţii puterilor streine, pe care noi îi proslăvim ca prieteni aliaţii noştri, au lins astăzi, unde au scuipat ieri în chestia optanţilor unguri. Aceste valsuri de cocotă au înveninat sufletele tuturor românilor de pretutindeni. Din toate părţile şi de pretutindeni, glasurile furioase ale românilor veştejesc codoşlâcul ce s-a petrecut la Geneva. Numai atât că românul uită repede. Parcă o să auzim mâine cum românii au să laude virtuţile şi sentimentele de prietenie ale acelor ţări care,
1024
TUDOR ARGHEZI
azi, au împlântat cuţitul până în prăsele în ficaţii lor. Să fim deci mai rezervaţi cu atâta dragoste.“
Niciodată Ploieştii nu s-au lăsat bătuţi de capitală: onoare
lor!
Domnul Brătescu-Voineşti prepară a treia ediţie din Sorana, cunoscuta piesă teatrală a domnului A. de Herz, tipărită până acum de două ori: o dată cu doi autori pe copertă şi a doua oară cu un singur autor.
Domnul Brătescu-Voineşti caută pentru noua ediţiune un colaborator.
1928
COCÖ DEPUTAT
Coco a început să-şi ia rolul în serios, considerându-se deputatul câinilor, al mâţelor şi al cailor înhămaţi în poveri, între două planete scoase din cutia flaşnetei, el inspectează străzile, cercetează atent pe oameni, supraveghează căruţele şi trăsurile, urmăreşte cu ochiul deschis câinii haimanale şi căţeii gătiţi, satisfăcut când vede foxul, ataşat la curea ca un papagal cu patru picioare şi cu pantalonii strânşi pe pulpe, ca un călăreţ. Coco participă la scandalurile publice activ, asistă la ciocnirea tramvaiului electric cu carul tras de boi, ocărăşte ca un birjar şi face regulă ca un comisar. Roşu înflăcărat, el pare că a zburat din pălăria gătită cu pene a unei cucoane şi că şi-a regăsit mobilitatea naturală, încremenită un sezon cu ace de siguranţă şi cusături cu mătasă groasă pe unghii. Bietul Coco se bagă în toate evenimentele ca un prefect de poliţie şi ca un doctor în economia politică, fără să-l întrebe nimeni şi să-l poftească. Când un stol de vrăbii, trecând pe lângă seminţele lui, i-a şoptit
PUBLICISTICĂ
1025
la ureche: „Domnule deputat“, Coco s-a umflat în pene de acest vot feminin şi a lăsat pe alegătoare să ciugulească. De ce nu şi-ar merita el titlul politic, dacă domnul Ignat Mircea, care a refuzat să se aboneze la ziarul lui, este bodegar şi senator şi nu-i lasă nimănuia să-i pape seminţele de pe tejghea? Câţi deputaţi au fost aleşi măcar de vrăbii sau de sticleţi, ca să nu se simtă şi Coco cel puţin mandatarul cuţului cu coada covrig sau al calului, snopit cu joarda, care transportă şuncile domnului Mircea, de la periferie în Bulevardul Academiei?
Ieri Coco ieşise în Cişmigiu ca să miroasă mugurii cleioşi ai pomilor cu ramurile înmuiate în aghiazma soarelui de aur. El trecea ca o floare pribeagă timpurie, din copac în copac şi grădina plină de copii, ca nişte papagali pietoni, zbârliţi în mintene mătăsoase şi moţaţi în căciuli şi bonete, se mişca dedesubtul inspecţiei lui generale ca o prăvălie bogată, de rufării candide, de horbote strânse, de velniţe albe. Copiii mici de tot se mutau încet ca nişte suluri şi ca nişte gheme de lână, fetele se alăturau ca nişte perini cu dantele şi pruncii şifonaţi în cărucioare dormeau ca nişte duzini de batiste şi cu ochii închişi ca nişte păpuşi care nu şi-i deschid decât ridicate.
Un cărucior singuratic sta oprit în bătaia răcoroasă a soarelui, în mijlocul unei alei. Guvernanta, o englezoaică înnodată subt bărbie cu o panglică albastră şi strânsă ca o crisalidă de fluture, înfăşată în aripile scurte ale pelerinei, îşi oglindea naivităţile britanice în nasturii de metal galben lustruit ai unui piept de brav pompier oltenesc cu ciucurele mustăţii negru de catifea. Idila Oxfordului cu Jiul se schiţa dedesubtul unui stejar dinlăuntrul lăturalnic al aleii şi pruncul respira cu nasul lui cât aluna, o pată de lumină caldă. Coco s-a lăsat în zbor pe coşul căruciorului deschis. Şi-a băgat ochiul galben înlăuntru prin perdele, a văzut copilul surâzând în somn, s-a bucurat şi a stat aşa, să-l păzească, zicând că „este bine“. Până când i s-a făcut somn şi lui şi a întrat să doarmă şi el...
1026
TUDOR ARGHEZI
Iată cum se face că miss Wolwen a adus acasă, fără să ştie, în cărucior, un băiat fericit şi un papagal.
1928
LEAFA ACTORILOR
Am fost izbiţi ca de o crimă sinistră de vestea că actorii Teatrului Naţional au utilizat sălile, saloanele şi foaierul pentru o adunare de protestare împotriva refuzului de a li se mări lefurile. E dureros să intri în mizeria unui om, e însă penibil să intri în meschinăria cuiva şi a fost nevoie de toată minciuna din care acei oameni îşi hrănesc fiinţa imitativă ca să aibă tristul curaj de a atrage asupră-le privirile unei ţări îndurerate şi flămânde.
Un actor câştigă, atunci când e funcţionarul Teatrului Naţional, adică pensionar de la începutul carierei, cât doi directori de minister, cât patru şefi de serviciu şi cât zece dactilografe care au devenit palide ca hârtia ministerială. Pentru acest salariu de imperiu ajuns la risipă, actorul joacă de trei ori într-o stagiune. Când joacă de patru ori, i se spune că e protejat. Fiecare cuvânt rostit cu emfază la rampă, în decoruri şi lumini, e plătit astfel cu o mie de lei, iar fiecare vocală prelungită, cu cinci sute. Industria turneelor, pe deasupra, îi dau actorului agăţat la întreprindere, pe lângă somn în vagon permanent, măgulirea de a fî primit, în oraşele de provincie, la gară sau la debarcader, de autorităţi, cu discursuri şi muzica militară, şi încă o leafă nouă, dublă, pe lângă leafa oficială care nu s-a întrerupt.
Serviciul cultural pe care-1 fac turneele todeauna submediocre, se reduce doar la o justificare artistică a patimilor provinciale, iar actorul se întoarce la Bucureşti prinţ al artei
PUBLICISTICĂ
1027
româneşti, pentru a se plânge că şi-a ruinat opt cămăşi de mătase şi tot atâtea izmene pe care, evident, statul nici nu se gândeşte să i le repare...
Şi în timp ce zeci de mii de lucrători tipografi nu află în munţi, o cameră de două săptămâni să-şi primenească plămânii ciuruiţi de grafit, alţi zeci de mii de funcţionari sunt azvârliţi din bănci şi magazine unde-şi topeau ochii în lumina crudă a electricităţii de zi şi de noapte, iar alţii mii şi mii de mineri lipsiţi de lucru ar fi fericiţi să fie îngropaţi de vii dimineaţa ca ieşind seara să poată duce acasă o pâine neagră, domnul Actor care a câştigat peste un milion într-o întreprindere teatrală unde nu ştim dacă a adus măcar aportul său, alcătuieşte conjuraţia cruciaţilor de carnaval şi pe deasupra ministrului Artelor şi a primului-ministru, ameninţă regenţa cu audienţe!...
1928
HENRIK IBSEN
Cu toate că şi-a pus mâinile pe« piept şi capul pe pământ abia în zilele noastre, el se amestecă parcă de la început cu fabula miraculoasă a vieţii. împotriva cronicii care-1 arată născut acum un veac şi mort întrucâtva de curând, însăşi memoria precisă preferă să-l aşeze în cele dintâi rânduri ale timpurilor necunoscute, laolaltă cu legiuitorii şi profeţii călări, ieşiţi să-şi usuce armăsarii la soare, din mările galbene şi mediterane. Pe singura linie a unei atitudini intelectuale, crâncenă în divinitatea ei primitivă, Ibsen alunecă din veacul lui în civilizaţiile nomade, din dosul zodiacului înflăcărat. E de o vârstă cu piramidele naturale din Tibet şi Alpi şi cu catacombele din care
1028
TUDOR ARGHEZI
izvorăşte de sute de mii de ani poteca de fir de argint a Oceanului, ce nici nu scade nici nu sporeşte.
In personagiile lui şopteşte, ca-n scoicile de sidef din nămolurile granitice, vocea care a vorbit o singură dată atunci când spiritul lui Dumnezeu se purta peste ape, între luciul negru şi întuneric. Vasele de lut ale artistului polar evocă materialele dure din care a fost fasonat urciorul planetei pentru păstrarea vie a stelelor înflorite în ramurile ei. Norvegul e mai nou sau mai vechi decât Homer? Acelaşi accent ca-n ecoul munţilor, ca-n vuietul talazelor, ca-n blestemele cântate ale vântului şi ca-n Sfintele Scripturi. Geme cu nădejdea şi se-ncruntă cu durerea, apăsat, covârşit, izbucnit şi biruitor.
Cine ar avea cheful critic şi universitar să introducă gheţarul ibsenian în istoria literaturii, ar face cazna ridiculă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna şi a unui dement mai modern care ar voi să tragă Pacificul în sticle.
1928
PRECOCITĂŢI
Geniul muzical care la vârsta de patru ani chinuieşte câteodată frăgezimea copiilor abia ieşiţi din scutecul maternităţii, preparând pentru flaut, vioară şi pianină pe executanţii de mai târziu ai lucrărilor scriitorilor de muzică bătrână, a bântuit, în forma lui literară, patruzeci de ani, tiparul şi editura românească şi încă nu a încetat.
Talente fenomenale, ivite la optsprezece ani cu peruca obligatorie şi cu masca unei dramatice melancolii faciale, au parcurs câtva timp spaţiul dintre călimară şi tipografie şi s-au sleit la douăzeci şi cinci în mediocritate. Carierea unui poet
PUBLICISTICĂ
1029
care nu exprima o notă nouă în taraful literar începea devreme, prin înfumurări tiranice, făcea o curbă crescândă şi descrescândă şi sfârşea cum a început. O sumedenie de cadavre poetice încă tinere se retrăgeau treptat din circulaţia autorilor de muzică bătrână, activă în mormântul unei catedre sau al unei cafenele scârbite de o pasiune fără rezultat. Revistele sunt pline de muşiţa intelectuală a nefericiţilor începători precoci, cărora copilăria le-a refuzat o educaţie practică şi un îndemn la timp.
Literatura în toate timpurile a fost un vast câmp îngheţat, în care au degerat, netrăite, cantităţi de simpatice tinereţi. Ele n-au ştiut că o digestiune bună e preferabilă unei poeme proaste şi că funcţiunea exactă a ficatului e socialmente mai morală şi mai utilă decât funcţiile unei personalităţi vanitoase şi nule.
Literatura nu conţine necesarmente morbul de ofilire. Primejdia începe când lectura şi încercările pe pupitru degenerează în ideal de publicitate. Majoritatea tinerilor vor să publice înainte de-a fi învăţat un învăţ care nu se învaţă niciodată deplin, învăţul expresiunii şi al corespondenţelor împletite. Mulţi doresc să fie publicaţi mai nainte chiar de a cunoaşte mecanica gramaticală. înainte de-a se fi mânjit pe mâini lângă motorul noţiunilor generatoare, începe să publice mai toată lumea. E când hilar, când întristător spectacolul literar al presei literare, simili-literare şi numai politice. Ca o duminică populată cu trotuarele umblate şchiopâş de pantofi eleganţi, prea strâmţi pentru numărul piciorului încălţat, presa oferă zilnic spectacolul amuzant al fetelor în casă încălţate coconeşte. Câtă suferinţă pentru o bătătură cerebrală! şi ce bine-ar fi stat piciorului desculţ!
E-adevărat că nici pe strada cealaltă nu e mai comod. Fatalităţi, care decurg din precocităţile exasperate, ne-au ucis toţi scriitorii cu oarecare bune apucături şi titluri valide, înainte
1030
TUDOR ARGHEZI
de vreme. Ia ora noastră nu avem nici un scriitor bătrân; afară de unul de curând sărbătorit, pentru isprava că neputând să-şi merite situaţia literară ridiculă şi pur verbală ce i-a fost creată graţie unui veşnic surâs de mic sentiment, s-a apucat, la o vârstă când scriitorii străini încep abia să fie puţin cunoscuţi, sa arunce cu undiţa prin bălţile fără peşte. Căci de am avea câţiva camarazi de leatul lui Ibsen, i-am ruga să scrie nişte sfaturi, pentru ca tinerii să îndure benevol o lungă ucenicie, până a nu forfoti prin redacţii şi pentru ca tinerilor celor mai inteligenţi să nu le fie ruşine şi spaimă mai târziu, de nişte opere coapte în sezonul aguridei.
1928
OCTAVIAN GOGA: MEŞTERUL MANOLE
Comparativ cu oamenii politici unilaterali, care cunosc două unice alternative, puterea şi opoziţia, viaţa şi neantul ei, literaţii când sunt şi oameni politici, în sensul guvernamental, mai buni politici decât literaţi sau mai valoroşi literaţi decât politici, nu interesează, se bucură de două vieţi şi de două puteri succesive. Ca nişte proprietari care au şi apa şi insula pe domeniul lor, ei se odihnesc de furtună pe uscat şi, după ce li s-a urât cu uscatul, coboară barca-n furtuni.
Domnul Octavian Goga, unul din oamenii politici cei mai atacaţi şi care înainte de atacurile primite a întrebuinţat victorios şi temut iniţiativele atacului ca o armă ageră a tinereţii şi maturităţii, este primul literat în accepţia culturală şi profesională a cuvântului, de la Alecsandri încoace, ridicat mai sus de o catedră de universitate şi de un fotoliu parlamentar. Golindu-şi portofoliul de manuscrise, poetul de vijelios temperament şi l-a umplut cu Decrete şi Legi şi, golindu-1 de
PUBLICISTICĂ
1031
hârtia ministerială, manuscrisele şi-au reluat locul abandonat. Mâna lui a cântat şi pe soneria de stat, ca pe nişte clape de pian rotunde, asortate în cabinetul ministerului, cu rezonanţe în marginile ţării - şi pe unealta cu corzi pentru trezirea ecourilor universale dincolo de pământ şi cer.
Poetul Goga poate să uite că a fost ministru; ministrul, până acum de două ori în funcţiune, n-a uitat, făcând parte dintr-un guvern, că era scriitor şi că şi-a început viaţa pe o coală albă, cu sfiala, cu îndoielile şi cu giganticele descurajări ale artistului, ademenit de rostirile noi în limbă veche şi muncit să sfărâme în cuvinte înţelese safirul de lumină abstract, pe care-1 poartă cu sine. Ministrul Goga a rămas cu simplicitate camaradul de pe vremurile elementare, şi poate că nu e unul din meritele cele mai mici, la noi, ale unui om care iese din rândurile mari sau alese şi se stabileşte pe un creştet social.
De la Ministerul de Interne, poetul Goga a făcut un singur pas până la Meşterul Manole, piesă care s-a jucat la Teatrul Naţional, cu Marioara Ventura. Felul cum a fost jucată nu interesează aci, într-o pagină care nu este o cronică dramatică; numai în treacăt s-ar putea indica impresiile dezavantajoase ale spectacolului, comparat cu textul tipărit. Diagonala generală a piesei, ideea care constituie speteaza dreaptă a lucrării dramatice, scoasă din evenimente, izolată de roman şi fabulă şi concentrată în sensibilitatea spectatorului ca o noţiune, noutatea ei te opreşte. Dintr-o legendă care a putut să ademenească superificiul prin frumuseţea ei episodică o serie de scriitori, unii jucaţi şi alţii nu, domnul Octavian Goga extrage o frumuseţe subiectivă nouă, veche cât şi piesa, însă secretă şi nedescoperită, simbolica legendei.
Meşterul Manole nu e un arhitect care asigură temelia catedralei, zidindu-şi într-însa, descriptiv, nevasta. Meşterul Manole este fiecare creator de artă şi de acţiune, fiecare zămislitor şi întemeietor, care trebuie să îngroape în efortul lui
1032
TUDOR ARGHEZI
tot ce are mai scump: nu se poate viaţă nouă fără jertfă. Arta e o muncă de invenţiuni şi de lupte, o revoltă, un război: trebuie să moară ceva ca să renască viaţa înăbuşită aiurea, în opera săvârşită.
Cine concepe meşteşugurile de frumuseţe şi de născociri ca nişte simple agremente şi ca nişte mijloace de parvenitism poate să aibă dreptate în sensul minor de industrie lucrativă al epocii, în care însă elitele adevărate duc luptă neîmpăcată, cu preţul căreia biruiesc în ordinul abstract şi cad. Artistul, ca şi omul de ştiinţă, e un brigand, un devastator, un turburător de linii, un adversar al repaosului mulţumit, pe care îl nelinişteşte, îl agită, îl frământă, cu singura nevoie de diavol sau de sfânt, de a-1 primeni: această atitudine trebuie plătită cu sacrificiul. Artistul e un monah şi arta o pustnicie. Iisus Hristos, predecesorul Meşterului Manole, e categoric: cel ce-şi iubeşte fratele, averea şi soţia mai mult decât pe mine, este nevrednic de mine.
E o idee, caracterizată de către un prieten din redacţie, ibseniană, ca şi ideea puterii singurătăţii. Ea se găsea întreagă şi sugestiv exprimată în literatura românească cea mai adevărată, a ţăranilor. însă cel care a găsit-o, după ce toţi dascălii i-au interpretat înfăţişarea externă, e domnul Octavian Goga. Era nevoie de corespondenţă mistică şi de potenţialul sufletesc al deprinderii cu sensurile esenţiale.
1928
IAR A SCRIS DOMNUL BRĂTESCU-VOINEŞTI
Suntem confundaţi şi retractăm. Domnul Brătescu-Voineşti nu e un autor infecund. A mai scris patruzeci şi trei
PUBLICISTICĂ
1033
rânduri pe o coloană opt din coala numărul şase, cu litere aldine, al patruzeci şi patrulea rând fiind ocupat de numele autorului. Proza academicianului nostru nu e mai lungă decât o telegramă, însă e a treia operă literară a domniei sale de la întâi ianuarie, de când a mai publicat şi două scrisori - şi suntem abia la finele lui martie. Cu vacanţa Paştilor, pe curând; cu vacanţa de vară şi cu vacanţa de Crăciun, când orice surmenaj intelectual merită răgazul unei reparaţiuni, să nu uităm că mai avem nouă luni de activitate literară, în care autorul poate să mai scrie încă trei, patru scrisori.
Până în anul de faţă domnului Brătescu-Voineşti îi lipseau subiectele, problema cea mai aspră pentru un scriitor neînvăţat să utilizeze decât un vocabular de şaizeci de cuvinte, începând cu pentru şi sfârşind cu bunătate, şi nefamiliarizat cu ideile şi spurcata lor invenţiune. Domnul Brătescu-Voineşti urmează calea sănătoasă a inspiraţiei, anecdota şi faptele diverse, şi nu i-a mai căzut domniei sale demult, în viaţa mediocră pe care o duc contimporanii, avântaţi cu singura inteligenţă şi nuli în gesturi fizice impresionante, un subiect. Abia în 1928, anul actual, i-au dăruit fetele dintr-o comună rurală un băţ de trestie cu coinac şi undiţă în vârf, pentru speriatul broaştelor din Mostiştea, şi băţul a intrat numaidecât în literatura universală. De două zile un alt nou subiect solicită gramatica şi punctuaţia marelui scriitor. Apelul M. s. regina pentru binefaceri.
Ca să arate până la evidenţă treapta mare artistică pe care a închiriat-o în literele româneşti, domnul Brătescu-Voineşti semnează după regină şi completează gândirea ei cu ceea ce discreţia augustei doamne a scăpat din vedere să puie în text. Neavând prilejul de-a iscăli lângă Eminescu, care a avut nerăbdarea să moară la netimp, - şi după ce a crezut că era suficient să iscălească lângă domnul De Herz, la care a renunţat, domnul Brătescu-Voineşti semnează lângă Coroană. Dacă nici
1034
TUDOR ARGHEZI
asemenea certificat nu este convingător, şi dacă nici acum nu vom adopta în religia noastră literară descălecarea domnului Brătescu-Voineşti, însemnează că suntem afară din cale de obraznici şi pretenţioşi.
1928
DOMNUL EFTIMIU LA PARIS
Agenţia Rador anunţă Europei, care va trebui un moment să uite comemorarea lui Ibsen la Oslo, că „teatrul de avangardă Albert I a dat ieri-seară reprezintaţia generală a piesei de teatru Fantoma celei care va veni, scrisă de domnul Victor Eftimiu. Domnul ministru Diamandy, împreună cu întreg personalul Legaţiei române, a asistat la reprezintaţie, care a avut mare succes.“
Nu se precizează dacă, afară de domnul Diamandy şi „întreg personalul“, a mai asistat cineva. De succes nu mai poate fi vorba. A avut succes domnul Eftimiu la Bucureşti, unde publicul e mai pretenţios şi unde e cunoscut şi preţuit la valoarea-i certă, cum să nu aibă succes la Paris, unde nu-1 cunoaşte decât Legaţia?...
Nu înţelegem însă trădarea domnului Eftimiu, care ne preferă Parisului, şi ambiţia de a figura acolo în avangardă, când în Bucureşti preferase o viaţă întreagă şi se simţise atât de bine în ariergardă. Să fi simţit că miroase a decadenţă şi să fi fugit la Paris pentru a-şi dărui mediocritatea de care prinseseră de veste chiar vechii săi admiratori, bărbierii şi profesorii universitari?...
Şi ce principiu să-l fi dus tocmai la Paris?...
Dacă s-a gândit la distanţa în linie dreaptă spre Apus, piesa domnului Eftimiu ar fi trebuit reprezintată în Vandeea sau,
PUBLICISTICĂ
1035
dacă mergem şi mai departe şi ne-ncumetăm să trecem oceanul, în Mexico. Ecoul succesului, transmis prin telegrafie fără fir în ţară, ar fi crescut cu numărul kilometrilor. Dacă s-a gândit la numărul locuitorilor, după legea că unde sunt oameni mai mulţi sunt şi proşti mai mulţi, domnul Victor Eftimiu ar fi trebuit să-şi reprezinte creaţia de avangardă la Londra sau la New York, nefiind cu putinţă o convocare a ambelor oraşe.
Nimeni nu s-a gândit totuşi să-i sugereze domnului Eftimiu gândul cel adevărat, care i-ar fi creat sigur şi repede gloria pe care o doreşte şi de care totuşi e scârbit: reprezintaţia la înălţime. Pe Mont Blanc nu se putea fiind frig, dar lucrul ar fi fost cu putinţă pe acoperişul catedralei Notre-Dame din Paris, sau pe turnul înclinat de la Pisa.
Şi mai cu seamă nu s-a gândit nimeni să-i sugereze ideea banală - dar salvatoare - că oriunde şi-ar reprezintă piesele, în California sau în Kamciatka, la Polul Nord sau la Polul Sud, pe Pământ sau în Sirius, domnul Eftimiu va rămâne de-a pururi domnul Eftimiu.
1928
AUR
Vă mai amintiţi de aurul pe care mica Românie l-a trimis în vagoane păzite de mitraliere în Rusia, ca să nu cadă în mâinile germanilor? S-ar fi părut că numai noi am înfăptuit o atât de preţioasă naivitate. L-au făptuit şi francezii, care se dovedesc aliaţii noştri şi prin subconştient. Unde e aurul?
Aurul, ruşii l-au depus în America - în afară de cel trimis benevol în Anglia, pentru sprijinirea revoluţiei minerilor şi cel risipit în China pentru expulzarea străinilor, inclusiv ruşii. Băncile americane au primit de curând din partea Sovietelor,
1036
TUDOR ARGHEZI
în depozit, cinci miliarde dolari. Noi am prins de veste, dar au prins de veste şi aliaţii noştri francezi. Ei au prioritatea la revendicări. Banca Franţei nu se jucase de-a puşculiţa şi avusese în cazematele Băncii Imperiale Ruse zece milioane dolari, care fusese naţionalizaţi fără nici o remuşcare.
Ruşii nu se opun la cedarea altor cinci milioane dolari, dar noţiunea de debitor se amestecă ciudat cu cea de creditor. Căci Franţa şi Anglia, acum nouă ani, adoptând pentru o jumătate de oră principiile bolşevice, şi-au împărţit şaizeci şi două de milioane dolari, pe care Sovietele le depusese în Germania la încheierea păcii de la Brest-Litovsk. Alţi douăzeci şi cinci de milioane franci aur figurează la banca Franţei în Rusia...
Statele Unite, care se pricep în mânuirea aurului şi care ştiu că fiecare dolar cuprinde în sine, alături de o noţiune juridică, şi o idee explozivă, nu izbutesc să afle unde e dreptatea adevărată. Să procedeze cum au procedat ruşii, francezii şi englezii în 1918? Să impună Rusiei, care au o legislaţie, legislaţia Franţei?
Problema e atât de grea, încât Statele Unite au căzut serios pe gânduri. între timp, oferă Franţei şi Rusiei să le împrumute ceva din aceşti bani, cu dobândă mică, dar gajuri mari!
1928
IISUS AL DOILEA
Pe la mijlocul lunii lui mai, un om tânăr se plimba pe marginea unui lac. Mâinile lui albe şi figura lui ca o ştofă rară, păstrată într-un sertar, dădeau să se înţeleagă că vine de departe şi că nu iese din bordeiele pescăreşti ce se îmbrânceau ceva mai sus, pe coasta moale pleşuvă. Pescarii se uitau la el cu zâmbetul zelos al hamalilor pe care nu-i închiriază trecătorii.
PUBLICISTICĂ
1037
Mai mulţi crezuseră că-i un negustor de peşte cu toptanul, venind într-adins din Noul Ierusalim, oraş măreţ, vestit prin cantitatea scrumbiilor consumate.
—	Vezi coşurile astea, jupâne? îi zise unul. Sunt cinci. Ţi le dau pe unsprezece lei şi nouăzeci şi cinci de bani.
Streinului îi trecu un zâmbet pe toată figura.
—	Ţi le las pe unsprezece lei... Zece lei pentru dumneata... Nouă lei, cât mă costă, strigă cineva din răsputeri, când streinul ajunsese în dreptul altor coşuri, mai departe, în care alţi pescari îşi răsturnau năvodul cu peşte.
—	Dacă-ţi place! sfârşi pescarul. Te credeam om serios.
—	Vezi tu, Avrame, urma încă pescarul. S-a stricat lumea de tot. Nu mai sunt negustori ca altădată. Ar vrea, pentru nimic, să le dai toată munca de câteva zile... Pârlitul ăsta mi se pare că l-am mai văzut la Noul Ierusalim. Dacă nu mă înşel, trăgea obloanele la firma lui Natanail.
—	Ei, ştii tu cât câştigă Natanail? pe neminţite, de cinci ori mai mult decât îl costă peştele pe el...
—	îl vezi? acum cade la învoială cu şarlatanul ăla de Leiba! Mă prind că i-a luat toată caracuda. Şi de ce? Pentru că Leiba e bun de gură, Avrame, şi poate vinde foarte bine un peşte mort drept unul viu.
Avram, ducând palma la ochi, în chip de cozoroc, şi înălţându-se din călcâie, zise:
—	Uite că n-a cumpărat nici de-acolo nimic.
—	Zău? ia să văz: ai dreptate, Avrame. Lasă, că nu-i nimic. Leiba e un şarlatan... Uite, acum îi dă cu tifla pe la spate, şi pârlitul cela se duce înainte.
După câtva timp pescarii au văzut că streinul nu-i negustor de peşte, şi de-atunci încolo se mulţumeau să râdă de el.
Dacă un doctor în teologie ar fi trecut atunci pe-acolo, ar fi recunoscut îndată că streinul acela era un imitator al lui Iisus
1038
TUDOR ARGHEZI
Hristos, şi ar fi intrat desigur într-o discuţie de mare interes şi de atracţie, cu dânsul. Ceea ce de altfel nu i-ar fi displăcut „Veneticului“, cum îl numeau pescarii căci gusta ca nimic altceva pe lume, şi mai mult decât peştele fript, disertaţiile asupra Imaculatei Concepţiuni, Prezenţei Euharistice şi a Spovedaniei.
Dar ce căuta pe-acolo imitatorul?
Dezgustat de Noul Ierusalim, unde tocmai cu doctorii avusese de-a face, asupra cărora profesa nişte vederi din care reieşea, ca să zicem aşa, că doctorii purtau în templu nişte părechi de urechi ceva cam exagerate, de care n-au năpârlit nici până-n ziua de astăzi; dezgustat de sinagogă, a ieşit la ţară, ca să vorbească mai folositor cu oamenii simpli. Căci în firea lui, ca în firea tuturor bărbaţilor înţelepţi, se arăta nevoia de a vorbi mult, de-a nu tăcea niciodată, de-a da lucrurilor o înfăţişare cum o credea el bună, în auzul multora. Un tâmplar face un scaun, şi îl vinde, şi pe urmă se apucă să facă altul. Bărbatul înţelept, care nu face scaunul, vede scaunul însă. Unde s-a oprit lucrul tâmplarului, începe lucrul lui. De ce are scaunul patru picioare şi nu trei? Ce-ar fi de-ar avea numai două? Poate să aibă cinci picioare scaunul? Cine mai are patru picioare? De ce scaunul cu patru picioare nu umblă, pe când capra, tot cu patru, umblă? De ce cu două, scaunul ar cădea, pe când, numai cu două, un delegat nu numai că umblă, dar cugetă, scrie şi vorbeşte?... Toate aceste chestiuni importante sunt de domeniul bărbatului înţelept, şi din cumpănirea unui scaun cu un ministru, de pildă, pot ieşi ideile mari, de preţ, care vor îmbunătăţi lumea, după ce s-a mai şi îmbunătăţit.
Asemenea chestiuni colcăiau în mintea tânără a lui Iisus, dar într-alt chip decât în minţile învechite ale mai-marilor cetăţii, aşezaţi pe scaune plătite. Plătite nu de ei, ca la teatru, dar plătite lor ca să le umple, ca la Parlament. O pildă: când intri într-o gospodărie şi mănânci, plăteşti; închipuieşte-ţi că
PUBLICISTICĂ
1039
intri rugat de birtaş, mănânci rugat de birtaş şi te plăteşte pe tine birtaşul, fiindcă ai mâncat cât şapte. Aşa se întâmplă în cetate cu mai-marii, îmbrăcaţi cu caftan sau cu haine nemţeşti, şi care ocupă nişte ospătării cu turnuri, numite cu nişte cuvinte, traductibile în ziua de azi cu vorbele: Guvern, Minister, Parlament, şi cu altele mai curioase. Ceea ce era şi mai curios, într-un birt mâneai puţin, plăteai puţin, şi mult de mâneai mult; într-un lăcaş cu turnuri, cu cât mâneai mai mult cu atât ţi se plătea mai mult, în loc, să zicem, de-a ţi se plăti mai mult când mănânci mai puţin, făcând o economie bugetului. Cine mânca de un ban, primea cinci parale; cine mânca de douăzeci de lei, primea o sută de lei.
Iată ceva, un lucru care în mintea lui Iisus al Doilea devenea o problemă ce nu-i intra defel în judecată. Primul Iisus, într-o zi de necaz, s-a înfuriat într-atâta încât a scos cureaua şi a bătut pe mitropolit într-o biserică, fiindcă vindea anafură, aghiasmă şi tămâie. Şi dimpreună cu el a mai bătut ca la vreo douăzeci de episcopi ocupaţi cu un modest negoţ de miruri prin ungherele bisericii, fără să mai socotim palmele ce le-a împărţit la popi şi diaconi. Această revoltă a dat naştere la o adevărată sminteală. Ziarele, nu numai din Ierusalim, dar din toată Palestina politică şi literară, au înfierat acest eveniment, fără să înţeleagă cum s-a putut ca ei toţi să sufere lovituri, şi nu mai vârtos să se scoale şi să-l trântească ei pe Venetic. Dar Iisus acela, care se uita la redactorii „Progresului modern“ ca la nişte ciuperci, s-a mulţumit să-şi ducă batista la nas şi să iasă din Ierusalim ca un nor dintr-o peşteră ascunsă. Aşa că pe imitatorul lui îl găsim printre vânătorii de crapi şi scrumbii, plimbându-se în lung şi-n lat şi căutând o pricină morală ca să rupă tăcerea ce-1 rodea într-ascuns.
Nu trebuie însă să se creadă că el însuşi tăcea. Niciodată gândurile nu-i colindau sufletul ca acum, fiindcă niciodată nu tăcuse atâta timp. De douăzeci de zile, de când umbla, nu
1040
TUDOR ARGHEZI
scosese nici un cuvânt, nici o literă, nici cea mai mică virgulă. Căuta litera mare cu care să-şi înceapă predicile. Medita o mare predică. Asta trebuia să ajungă iniţiala roşie din capul capetelor. Cum să înceapă? Ar fi putut, de pildă, să zică: „Bună ziua, ce mai faceţi? Merge negoţul?“ Dar de ce? Ce folos sufletesc să aibă un asemenea debut? Ca şi Iisus cel adevărat, Iisus al Doilea ura banalitatea şi înţelegea să înlemnească pescarii când va deschide gura.
Tot plimbându-se şi fumând câteva ţigări dintr-un tutun fără nici o aromă, nişte tutun ce-1 cumpărase din sinagogă de la vicarul Sinedriului, îi veni gândul că ar fi mai bine să facă o minune. Vorbele ies sau nu ies, se gândea el, o minune însă impresionează. Dar nimeni nu mai făcuse, de la Iisus întâi până atunci, şi Iisus al Doilea se temea să nu reuşească.
-	Făceam mai bine să iau de calitatea întâia, se scârbi în sfârşit Iisus al Doilea, aruncând în lac cartonul ţigării ce-i uscase gâtlejul. Din toate părţile, o lume de pui de peşte înconjură mucul de ţigară, căutând care să-l apuce întâi, ca să fugă cu el.
—	Nefericiţilor! vorbi pentru întâia oară Iisus... adevăr zic vouă: gustând ţigară, moarte veţi gusta. Mulţumit de această maximă improvizată, el se apleacă, ia pietricele de pe jos şi aruncă după peşti, vesel şi reconfortat.
De-aci înainte minunea întâia îi lucra toată mintea. Cu care să înceapă ca să fie şi original? în viaţa unui profet alegerea unei minuni e tot atât de grea ca un subiect în viaţa unui romancier. Minunile mici nu-1 atrăgeau.
Cum să înceapă? Cu ce cuvinte? Moisi a izbit în stâncă şi a strigat să iasă apă — şi apă a ieşit. Dacă ar repeta minunea, ca încercare, singur, într-un colţ, pe undeva? De teamă de a nu ieşi apă deloc, nici după a treia lovitură, îşi îndreaptă bastonul şi păşeşte înainte. Dar pescarii îi paralizează toate proiectele, umblând încoa şi-ncolo şi uitându-se la el. Unii râd, alţii tuşesc
PUBLICISTICĂ
1041
semnificativ. Sunt pescari de-a lungul ţărmului întreg, care goi, care scoţându-şi nădragii şi rămânând într-adins într-o atitudine ruşinoasă şi de la care Profetul îşi întoarce ochii şi, cu toată iubirea lui de oameni, exclamă în tăcere: „Doamne! tare sunt idioţi!“ Pe aceştia trebuie să-i copleşească el cu o minune, vizibilă de departe. Iosua a oprit soarele: idee excelentă. Dar acest Wagner al neamului ales n-a mai fost imitat. încercarea e primejdioasă. Soarele ar putea să nu se oprească. Şi-atunciL. Atunci toţi găgăuţii aceia care îl vor vedea operând gesturi asupra soarelui, au să râdă, şi-l vor bate pe umeri. El va auzi gluma lor prostească: „Ei, ce ţi-am spus noi, domnule Rabbi?“ Ajung trei cuvinte pentru ca un profet să se simtă nechemat şi să se sinucidă. „Profet şi actor nu s-a văzut încă sinucis“, îşi zise însă Iisus al Doilea, şi îşi amână minunea pentru o altă zi. Singur pe marginea unui lac înfiorător, oricărui alt bărbat i s-ar fi urât. El ar fi căutat să-şi aducă o prietenă cu care să reciteze stihuri neasemănate, să facă discuţii şi alte lucruri străine unei firi care, în vecinătatea sexului complinitor, e apucat de un dezgust de viaţă. E adevărat că farmecele intelectuale din care o fată cultă, ca Sapho, îşi asortează comorile feminine, nu înnebunesc pe toată lumea; unui profet nu-i spun nimic; cel mult îl fac să caşte. Iar profetul nostru era unul de aceştia, şi desigur că azi nu l-ar înţelege nimeni, căci orice bărbat înţelept trebuie să aibă cu el, în el, prin el şi afară din el, şi o femeie deşteaptă.
Va să zică nu asemenea lipsă ducea Iisus al Doilea în singurătate; el mai vârtos hotărâse să se ducă în şi mai mare singurătate, în pustie. O lipsă avea el orişicum, şi n-a întârziat să o facă cunoscută.
-	Frate, mi se pare că te duci la târg.
-	întocmai, jupâne, răspunse un om care ducea ouă în dăsagi.
-	Ai să te întorci tot pe-aci?
1042
TUDOR ARGHEZI
-	Tot pe-aci, jupâne.
-	Poţi să mă îndatorezi cu ceva?...
-	I-auzi vorbă! Pentru dumneata fac orice... fiindcă ştiu că n-are să fie degeaba.
-	Ei bine, cumpără-mi o carte pe care am uitat să o iau cu mine: Teologia dogmatică, în trei volume. Ţine cincisprezece lei şi unul pentru dumneata.
-	Cum ai zis? mai spune o dată, că, de! noi, oamenii proşti...
-	Teologia dogmatică. Vezi însă că sunt două. Să ceri pe cea ortodoxă, scrisă în ruseşte, tradusă în greceşte, pe urmă în bulgăreşte, şi din bulgăreşte într-o limbă ce se zice că se cheamă limba românească. Ai înţeles? Bagă de seamă să nu-mi aduci Biserica ortodoxă română, în douăzeci şi şase de volume.
Drumeţul, buimăcit de nomenclatură, s-a dat jos de pe cal şi a căzut în genunchi strigând:
-	Rabbi, tu eşti fiul lui Dumnezeu! cel care ştie cele văzute şi nevăzute, cele traduse şi obscure, cele abonate cu de-a sila şi cetite cu geamăt şi scrâşnire.
Şi mărturisirea omului ce se ducea la Ierusalim cu ouăle în traistă, este cea mai veche şi temeinică dovadă de dumnezeirea lui Iisus al Doilea; căci scris este: „Se va ascunde fotolitografilor şi se va arăta vânzătorului de ouă cincisprezece la un leu şi unul pe deasupra“: proorocire ce s-a împlinit întocmai.
în urma călăreţului, Iisus al Doilea şi-a dus mâinile la ochi, ca întru rugăciune, şi a suspinat:
-	Omul acesta, Doamne, miroase a mastică. De mi-ar aduce, numai, Teologia dogmatică, unde am auzit că se vorbeşte de mine.
Şi a plâns până la scăpătatul soarelui.
în vremea aceea, s-a întors călăreţul din Noul Ierusalim cu trei volume groase în dăsagi, oprind calul în faţa lui Iisus, şi
PUBLICISTICĂ
1043
s-a dat jos şi s-a apropiat mergând în patru picioare, căci credea că încă stă pe cal.
-	Domnule Rabbi! domnule Rabbi!
Iisus nu auzea nimic.
-	N-auzi? Domnule Rabbi?
Iisus tăcea şi nu-1 vedea pre el.
-	Am adus, domnule Rabbi... ceasloavele; scoală-te, domnule Rabbi...
Iisus se deşteptă, trecându-şi palma, speriat, peste frunte.
-	Eu şi cu mine suntem unul, strigă el sculându-se în picioare.
-	Ce vorbe înţelepte! zise drumeţul... El e fiul lui Dumnezeu.
-	Ei, ai venit? Credeam că nu te mai văz...
-	Credeai să te înşel tocmai pe dumneata?
-	Dar de ce stai de-a buşilea? Ţie îţi zic, scoală-te şi umblă...
-	Din respect, sfinţia ta. Să nu mai apuc ziua de mâine. Aşa facem tot satul când vine prefectul, stăm în patru mâini... întorşi către sfinţia sa, ca să nu-i vedem faţa... Dar vlădica nostru? aşa-i de sfânt, domnule Rabbi... Numai sticle lucesc în capul lui, şi pe piept, şi pe burtă şi peste tot... Are şi decoraţii... Matale, să nu te superi, n-ai.
-	Ai adus cărţile? dă-le încoace.
-	Le-am adus, vezi bine, dar a fost mare zăbavă cu ele.
-	Ţi le-a furat cineva?
-	Cine să le fure, sfinţia ta? Să le dai degeaba şi nu ţi le ia nimeni, zise săteanul... Pasămite cărţile astea sunt prea sfinte, şi omul păcătos se leapădă de ele. Altceva s-a întâmplat, şi, de ar fi fost vorba de altul, nu alergam atât pentru un leu.
-	Nu le-ai găsit la Alcalay?
-	Să vezi cum stă lucrul... ăl de le-a tâlmăcit de pe bulgăreşte este episcop, şi ăl de le-a tipărit este, cum să zic, ca un primar, poate că şi mai mare. Un învăţat cu ochii mari, holbaţi
1044
TUDOR ARGHEZI
într-o barbă, şi care, să mă ierţi, avea aerul prostănac, sfinţia ta. Dar nu e adevărat, pentru că e profesor la şcoala cea mai mare din Palestina. Nu ştiu ce să zic, mulţi domni de-ăia mi s-au părut mie proşti, dar pesemne că nu sunt, fiindcă pe toţi îi pune dascăli şi judecători... Eu trebuie să fiu prost, domnule Rabbi. Pe ăl de-a tipărit cărţile l-a învinovăţit ăl de le-a tălmăcit, că ar fi hoţind, ştii, câte niţel în slujba lui, din banii altora, şi ăl de le-a tâlmăcit s-a supărat, şi acum amândoi sunt la cuţite. A trebuit să alerg de la unul la altul până să le capăt. Dar vlădica de le-a tradus, un om cu barba roşie ca racul, era vesel că le cumpăr şi mă întreba că pentru cine. Zicea că sunt cel dintâi cumpărător, de zece ani, de când a făcut cartea. Şi m-a întrebat că trebuie să fie un om foarte deştept ăl de le cere. Eu, să mă ierţi, i-am spus că eşti băiatul lui Dumnezeu, că aşa am înţeles... El a râs şi a zis că asta nu se poate... Dar ce de cărţi avea la el! La mine în bătătură sunt patru movile mari de bălegar, şi tot sunt mai puţine decât cărţile lui... Mi-a mai dat două cărţi pe deasupra, pentru dumneata, şi două mie... Le vrei şi pe astea? că tot n-am ce face cu ele? Ia vezi despre ce scrie...
Săteanul scoase două cărţi: Datoriile femeii către bărbat, ale bărbatului către femeie, ale copiilor către părinţi şi ale tuturor din casă către Sfânta Treime şi Cum se domesticesc pisicile, cu vorbă blândă şi credinţă în Sfântul Partenie.
—	Noi, ăştia proştii, sfinţia ta, ne facem datoriile către femeie cum am apucat din părinţi... Să mă ierţi... De astea nu zice cartea nimic, că, de, vlădica de-a făcut-o nu ştie ce-i femeia, de când i-a murit preoteasa şi s-a călugărit. Vrei şi cărţile astea?... Dacă nu, mă gândesc şi-aşa, că hârtia e subţire, şi poate să ne fie vreodată de vreun folos sufletesc. Dar ştii ceva, domnule Rabbi, eşti cam palid. Hai în deal să ne cinstim.
-	Adevăr zic ţie, căile mele nu sunt căile voastre, zise Iisus al Doilea, şi ţăranul, făcând o strâmbătură uimită, se scărpină subt căciulă.
PUBLICISTICĂ
1045
După aceste vorbe, umilit în sufletul lui, săteanul s-a aruncat pe cal şi a fugit cât a putut, cuprins de-o frică mare... Iară Iisus, cu Dogmatica subsuoară, a purces în pustie, unde a ajuns la ziuă.
Când s-a pus să şadă, deodată i-a ieşit o capră înainte, care i-a întins ugerul plin cu cafea cu lapte, o ţâţă cu cafea şi o ţâţă cu lapte, şi un cozonac între coarne. Iară Iisus al Doilea a ospătat şi a mulţumit Domnului.
Iisus al Doilea nu se mira de nimic - şi caprei ce se depărta i-a strigat:
-	Te rog, dacă nu te superi, o raţă friptă, pentru prânz.
Dar nu isprăvi vorba... O raţă sălbatecă veni în zbor şi, trecând prin aer, în faţa lui s-a fript şi s-a făcut cu varză. Iară Iisus al Doilea a mulţumit încă o dată Domnului care împodobeşte crinii, îmbracă pasările şi le frige.
1928
COCÖ ŞI ACTORII
Câteodată, Coco este nedrept. Prin generalizare, mai des decât prin nedreptate directă, Coco nedreptăţeşte şi atunci inima lui se frământă bolnavă. Lui Coco nu-i este ruşine să se mărturisească şi el nici nu-i atât de prost încât să-şi menţie orgolios erorile evidente şi să-şi facă suliţi din ele.
A fost un timp când Coco era agresiv şi ocăra împuţind pe adversari, alegându-şi singur adversarii, cu ochii închişi, într-o zi, făcând socoteala binelui curat câştigat, în cumpănă cu durerile pricinuite, sufletul lui Coco a ţipat de tristeţe: răul era mai mare decât împlinirea visului de mai bine. Coco a tăcut şi s-a pedepsit. Ciocul lui n-a mai ciugulit câţiva ani decât seminţe de gutuie, care îngroaşe umezeala limbii şi învârtoşesc
1046
TUDOR ARGHEZI
înghiţitoarea. Ocara lui, totuşi aleasă, i-au luat-o din gură alţii, câteva ciori, şi au făcut din ea o dregătorie.
Coco are groază de monotonii şi un har de a se putea schimba renăscând, ca o altă pasăre, povestită, care şi aceea trebuie să fi fost un papagal, înzestrat cu putinţa de-a se face scrum şi din scrum a învia din nou. De când îşi scoate biletele din cutia meşterului tipograf, pliscul i s-a poleit cu soare şi atingerea lui e fragedă şi uşoară. Cu toate acestea, fără voie, s-a ivit nedreptatea, pe care Coco o urăşte mai mult decât păcatele mari, mai ales că şi înlăuntrul fiecărui păcat căutătorul de seminţe găseşte întodeauna şi un sâmbure de nevinovăţie şi milă. Noi, papagalii, alunecăm cu aripile întinse pe o boltă a dreptăţii mai de sus, ştim să înţelegem mai mult întuneric decât păsările din ogradă şi iertăm poate totul şi poate că mai mult...
Noaptea trecută, după stingerea luminilor din teatru, au venit la Coco doi papagali dintre actori, rude apropiate cu el. Ei nu-şi spălaseră chipul de creioanele grase ale meşteşugului mascat, nu lepădaseră peruca şi au sosit cu hainele de mătase pe ei şi cu dantele prinse subt bărbie şi mâneci. Ei au bătut cu genunchiul degetului în oblonul ferestrei şi Coco le-a deschis.
—	Vai cum m-am speriat! zice Coco. Să mă iertaţi că vă primesc în pijama de lână. Mi-a fost frig, am lepădat tricoul verde şi m-am culcat, citind Visul Maicii Domnului în aşternut.
-	Bine Coco! îl mustrară actorii. Tocmai tu să ne bârfeşti în biletele tale! Tu care sufleteşte eşti prezent între noi, pe scenă şi în public, în fiecare seară, când fuge cortina în sus şi tună sala? Tu să ne ţii de rău, tu să ne împiedici, pe cei tineri de tot, să cerem pe lângă pâine şi un blid de fiertură? şi pe cei mai bătrâni să nu ne pară rău de o viaţă întristată între culise? Pentru că unii din noi, boierii şi cucoanele meseriei, s-au îndopat cu bunurile prihănite, tu ne cerţi pe toţi la un fel? Au nu e deosibire pentru tine între făptură şi creatură, între apa din fântână şi apa tare, între fum de smirnă şi fum de tutun?
PUBLICISTICĂ
1047
Totuna doarme în leagăn pruncul alb cu ursul lui de pluş culcat pe piept şi dansatoarea sărutată pe genunchi, de gura de burete cu clei a bancherului stafidit, chel şi vicios, care o îmbălează şi o ocroteşte? Coco! Ce-ai făcut?
Pe ciocul lui Coco alunecaseră din ochii de chihlimbar câteva mărgăritare topite. Sufletul lui a oftat.
-	Duceţi-vă sănătoşi, camarazi. Coco scrie chiar în noaptea asta un bilet albastru pentru voi. Numai să-l nimerească.
1928
WEGENER
Până a nu ajunge în Bucureşti, actorul Wegener, o personalitate în dramaturgia germană, a fost primit cu urale, flori şi cuvântări omagiale, în toate oraşele mari, cu datini culturale mai vechi. La Cernăuţi, Iaşi şi Braşov, Wegener a ţinut conferinţe, iar publicul a ascultat cu sufletul încordat ca la o lectură de carte esenţială. E un fenomen inexplicabil pentru noi, românii, care vedem în actor o paiaţă. E inexplicabil chiar pentru actorul român, în condiţiile şi situaţiile lui cele mai favorabile, adică chiar când e de stat, todeauna, pe vreme de belşug şi pe vreme de criză. Idealul actoricesc, când a ieşit din rol şi dintre culise, s-a ridicat — după sex — la administraţia unui teatru cu veleităţi de cabaret sau la un turneu cu efecte şi foloase lăturalnice. Marii creatori, în definitiv, ca Shakespeare şi Wedekind, n-au fost, oare, tot actori?... Şi când actorul nostru încearcă el însuşi să facă ceva în felul verilor lui mai sus amintiţi, atunci creează opera mirobolantă şi universală a maestrului Eftimiu, iar când n-are curajul să scrie, apare în scenă cu sentimentul de fudulie cu care cucoanele îşi piţigăiesc glasul ca să facă plăcere copiilor veniţi în vizită.
1048
TUDOR ARGHEZI
Singurul mare actor român, care n-a jucat cât ar fi trebuit dar care a încercat să facă din scena luminată un vrăjit loc de beţie sufletească, a fost Alecu Davila, bătrânul din cărucior, într-o epocă de sterilitate cumplită, ţara românească a cunoscut prin Davila o revoluţie artistică fără precedent şi care de atunci nu s-a mai repetat, cu toată supravieţuirea glorioasă şi bănoasă a foştilor lui salariaţi.
Wegener, descinzând în Bucureşti, trebuie să reaprindă această amintire, demult stinsă şi compromisă de actorii români cu automobile proprii: amintirea actorului care se prezintă ca un profet, cu o lege de fericire nouă în suflet pe care o propovăduieşte cu masca şi gestul, ca-n timpurile premergătoare oratoriei din pădure.
Wegener, în ţara lui, nu este numai un actor de teatru şi cinematograf cu menirea să-ncânte sau să sperie duduile cu sufletul în preajma remuşcării, ci un reprezentant de seamă al spiritului. Ca un profesor universitar, el lucrează în biuroul lui, înainte de a se urca pe scenă, şi creaţia lui dramatică, deşi cu o viabilitate de un ceas, preţuieşte cât un studiu de Brandes sau Kerr.
Wegener în Bucureşti n-a venit, cum era de aşteptat, nici cu o trupă de dansatori negri şi nici cu o revistă nudă berlineză. Ne confundă! A venit, naivul, cu Gândirea lui Andreev...
1928
ÎNVIEREA DIN MORŢI I
S-au petrecut acum cinci ani nişte lucruri ce se tăinuiesc din scurt şi înţelegerea e luată peste tot, ca niciodată până azi,
PUBLICISTICĂ
1049
ca să nu sufle nimeni un cuvânt. Cei care au ştiut ţin această învoială. Mie, între alţii mi s-a cerut neted: jură că de tot ce ai văzut n-ai să-ţi mai aminteşti. Am jurat negreşit şi îndată m-am şi apucat să vâr într-un caiet ce l-am ascuns foarte bine, într-un plic lipit peste tot, ceasurile ce mi-au trecut pe dinainte.
Şi chiar de nu le-aş da la lumină astăzi, simt un murmur pe toate drumurile şi pe toate feţele văd o schimbare. într-o zi sau alta se va şti. Se va povesti tare ceea ce acum se ascunde. La ce să mai întârzieze? Nu vede toată lumea că este ceva nou? Cam pe la toate răspântiile se aud şoaptele ce le ascultai nu mai de mult aseară dinaintea puţului lui Noe.
-	L-ai văzut?
-	Da cum să nu-1 văd?
-	El să fie? L-ai văzut bine? Te-ai uitat de aproape la el?
-	De, ştiu eu?... Mi-e frică, frate Gheorghe, să mă apropii de el... când îl văd, mi se întorc minţile în cap şi îmi tot zic: el să fie ori mă înşel eu? E leit el... Uite, l-am văzut întâiaşi dată, veneam încet numărându-mi banii de pe porumb. La cotitură, ridic ochii şi îmi vine rău... era el... îşi răsucea mustaţa întocmai ca el, cu deştiul mic... Tot aşa îmbrăcat peste tot, întocmai...
-	Să ştii că e o drăcie la mijloc, mă vere...
-	Parcă sunt nebun, ţi-o spun drept... Acum când îl văz, îmi scot căciula şi mă fac verde. El nu-şi aduce aminte parcă de nimic; zâmbeşte aşa, cam în batjocură şi mă întreabă: „Eşti sănătos, Gheorghe?“ şi se uită drept în gura mea. Marţi i-am zis: „Nu mă mai fierbe-n loc, jupâne, că mă spânzur“... îţi spun drept că am plâns şi că nu mai am linişte. Mă gândesc toată noaptea numai la el şi tot îmi sună întruna în cap: „Eşti sănătos, Gheorghe?“
-	Ce-o fi cu blestemăţia asta? Când ştiu eu bine că i-am turtit capul cu mâinile mele şi i-am sleit creierii ca pe un ou de vierme, când i-am golit burta de maţe, că n-a rămas din el
1050
TUDOR ARGHEZI
decât o murdărie neagră întinsă pe şosea. - Şi să-l mai văz dinaintea ochilor mei? Nu cumva ni se pare, mă! Zi că ni se pare! Zi că nu se poate — că înnebunesc.
-	Măi frate, ciudat lucru este că nu ni se pare deloc. Ştii tu că l-au văzut oamenii chiar în locul unde l-am omorât, uitându-se la praf? îl întorcea cu vârful biciuştei şi râdea. Şi oamenii au fugit peste garduri ca nălucile.
Lucrul e foarte adevărat. Nimănuia nu i se pare şi toţi cred că au năluci. A înnebunit o grămadă de lume în ultimii cinci ani, din pricina asta. Câte un om trece şi îşi vede de treabă. Colo-n poartă zăreşte pe câte cineva uitându-se în lungul drumului. Omul se întreabă: „Parcă-1 cunosc? De unde?“ Nu-şi aduce aminte. Face câţiva paşi, iar se opreşte; pe urmă se întoarce, cu ochii holbaţi. „Dumneata eşti, domnule cutare?“ Şi cel din poartă râde şi pleacă. Omul rămâne înlemnit şi se întreabă ce o mai fi şi asta... Toţi râd aşa dobitoceşte şi întorc spatele...
Căci iată ce s-a întâmplat - şi e mai bine să iau de la capăt.
Acum cinci ani, în luna lui februar, brazdele unui vânt ca de piatră, izbeau mănăstirea noastră răsărită prin zăpezi învârtitoare. Nopţile utreniilor îngheţate sunt înspăimântătoare în pustiile ce umbresc mânăstirile. La orele două abia făcusem un pas în slujbă. Care adormiţi, care îngheţaţi, în strane, auzeam vocea slabă a citeţului, din mijloc, astupată de tunetele şi scrâşnirile aspre ale turlelor. Cucuvaia din turlă care trăieşte de patru sute de ani acolo, se strămuta prin faţa candelelor, de pe tâmplă pe sfeşnice, de acolo pe lanţul policandrului, şi de câte ori i se atingea gheara de rece ţipa şi se întorcea în haosul bisericii. Un vânt ne umflă deodată camilavcele.
-	închide uşa, strigă stareţul din jeţ, şi auzirăm paşi de lume intrând.
PUBLICISTICĂ
1051
Stareţul întoarse o căutătură severă peste noi şi se dete jos din jeţul lui ca să mustre pe cei ce veneau atât de târziu, la un ceas şi mai bine după toacă:
-	Ce leneşi, cinstite părinte, zise el către arhimandriţi. O să-i pedepsească Dumnezeu! Dar abia trecut de scobitura stranelor, stareţul se întoarce:
-	Ia vin de vezi ciudăţenii, cinstite părinte, strigă el ca un om speriat.
Toţi arhimandriţii ies din strană şi văd încolo până-n fundul bisericii câteva sute de călugări albi, plini de zăpadă.
-	Hristos a înviat! părinte Ieremia, zice unul bătrân şi mare. Ce mai faceţi?... şi adăugă îndată: Noi suntem sănătoşi cu ajutorul lui Dumnezeu.
Citeţul se întoarse şi fugi în altar:
-	Părinţilor, ce-o fi asta? întrebă el. Uite... e în biserică... părintele Dionisie... ziditorul mânăstirii. Preotul de rând, în odăjdii, scoate capul râzând deasupra uşilor împărăteşti de la altar şi-l vede. Cuviosul Dionisie, făcând cruci mari, venea spre altar. îngrozit, preotul fugi prin uşa din dos în curtea mânăstirii şi spuse: „Isuse, fiul lui Dumnezeu. Satana mânecă la noi“. Dar ziditorul mânăstirii, trecând pe lângă mine, suspină uşurat: „Bun a fost Dumnezeu, frate Iakinte“. Ştia cum mă cheamă! I-am pus o metanie adâncă şi am voit să-i sărut mâna. El însă m-a oprit cu cuvintele: „Nu te apropia de mine, căci încă tot putred sunt şi carnea mea creşte la loc cu încetul. Ca Lazăr sunt, abia sculat din mormânt“.
Toţi părinţii fugiseră afară de mine, care rămăsesem să slujesc stareţului Dionisie, răposat întru Domnul acum două sute douăzeci şi doi de ani. Clirosul mânăstirii în odăjdii ieşise cu Evanghelia şi cu cădelniţa şi făcea o slujbă împrejurul bisericii strigând:
-	Venit-a Satana să ne ispitească în mijlocul nopţii. Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, nu lăsa pe pierzătorul de inimi să ne întunece, ci mai vârtos alungă-1 pre el.
1052
TUDOR ARGHEZI
-	Amin! striga corul călugărilor; şi vântul năpraznic îneca gemetele, rupea vocile încă fierbinţi şi arunca vorbele, împrăştiindu-le în beznă şi zăpadă. Talaze cu miile, de omăt, cădeau; perdele groase de gheaţă măruntă se sfâşiau în evangheliile de argint, pe care degetele îngheţau ca nişte încuietori ornamentale. Un preot începea pe de rost capitolul din evanghelie cu fecioarele înţelepte şi candelele cu undelemn. Ecliziarhul de la un capăt al obştei striga: „Nu pe aia, cinstite părinte. Citeşte pe A ieşit semănătorul să semene„E bine, părinte", răspundea o voce. Şi fiecare cânta un capitol, un psalm, un condac. Câţiva intonau Sfinte Dumnezeule pe glasul al optulea.
-	Părinte arhimandrite, mă doare sufletul, se văieta un protosinghel.
-	Să mergem toţi prin chilii, zise arhimandritul. N-are să fie nimic. îmi spune mie ceva că e o nălucă.
Bucuroşi cu toţii se duceau în chiliile calde, dar cum nimeni nu avea puterea să rabde singurătatea, câte doi, trei la unul, se înghesuiau ca să vorbească.
în biserică, numărul călugărilor care au speriat obştea se făcuse mare, da pe dinafară, se revărsa pe drumuri. S-au aprins toate lumânările şi cele două policandre. Părintele Dionisie se uita la sfintele vase şi vorbia cu un foarte bătrân monah, cu barba până în ochi.
-	Eu am lăsat odoare de aur adevărat, şi uite acum cu ce se slujeşte.
-	Preasfinte... sunt la muzău, îl informai eu.
-	Ce-ai zis, bre?
-	Vlădica cel mare le-a luat, preasfinte, acum zece ani şi le-a turnat din nou ca să le înfrumuseţeze, zise un monah necunoscut.
-	E adevărat, preasfinte. Preasfinţia voastră aţi pus câteva şiruri de rubine şi mărgăritare prin prejurul potirului. Vlădica
PUBLICISTICĂ
1053
a zis că e mai frumos să nu se vadă şi le-a dat ca să le toarne din nou sfintele vase, aşa că pietrele să rămână pe dinăuntru în miezul aurului.
-	Aşa se lucrează azi, bre? se miră ziditorul.
-	Aşa, preasfinte. Când se dreg lucrurile vechi, care nu mai plac, le intră scumpeturile pe dinăuntru ca să fie ca şi sufletele noastre, nevăzute şi strălucitoare întru întuneric, zise un frate.
Ceilalţi călugări examinau în detaliu icoanele şi se mirau şi ei. Unii se cunoşteau, alţii nu, şi se uitau lung unii la alţii. Părintele Dionisie însoţit de mulţi călugări care vorbeau în mai multe chipuri româneşte, voia să se uite de aproape la zugrăveli.
-	Nu se mai vede nimic, părinte arhimadrite. Ce-i asta?
-	Pictură cu oloi, spuse un monah care murise de curând, executată de Max Spintzler din Copenhaga, o celebritate, preasfinte. E şeful unei şcoli noi artistice, care împărţeşte linia în puncte şi din puncte face ceaţă.
-	Taci bri, deşuchiatule! zise stareţul Dionisie.
-	A fost concurs subt preşedinţia ministrului, preasfinte.
-	Cine-i acela, bri! Taci, deşuchiatule, îţi mai zic. Că abia înviaşi din morţi şi te trimit Răului înapoi.
-	Să vie moş Neculai, porunci stareţul Dionisie, să şteargă toate aistea şi să le facă la loc.
-	Ni-i foame, cinstite părinte, se văietară călugării, care sosiseră ca la vreo patru mii şi purtând fiecare în jurul capului un fir de rază albăstrie, licăritor. Unii din ei nu mai gustaseră pâine de câte trei veacuri întregi.
-	Frate chelar, porunci stareţul Dionisie. Dă câte o cană cu vin şi merinde bune.
-	Chelăria e goală, merinde nu-s şi chelăriile vechi s-au dărâmat. Nici căni nu se găsesc. Sunt la minister.
-	Vom videa la ziuă, fraţilor... Rugaţi-vă fierbinte.
1928
1054
TUDOR ARGHEZI
DOMNUL IORGA ŞI COCÖ
Când se întoarce acasă, încărcat de glorie şi de soare, domnul Iorga e asaltat de creioane şi ochi fotografici. Reporterii îl primesc de la graniţă până-n gara capitalei, cu un lux neobişnuit în sentimentul ce le aparţine, indiferent de sexul gazetei care i-a trimis. Ilustrul profesor cunoaşte două singure momente de plăcere anuală comasată, fuga din ţară şi fuga din străinătate. Acolo îl aşteaptă un auditor cu aplauze mari şi aci o presă cu litere zgomotoase.
De câte ori se întoarce în ţară, ziarele îi ies înainte cu aceleaşi cornete de câlţi politici încurcaţi, silindu-1 să-i guste şi să-i descâlcească imediat, între vagon şi automobil, şi să rostească numaidecât o profeţie. Pasul savantului fiind lung şi picioarele luminătorilor opiniei publice încovoiate, cursa convoiului se manifestează multiformă şi împiedicată, ca la scoborârea din arcă, pe Ararat, a lui Noe, urmat de o zoologie blândă şi de copiii, cu mustaţă şi ochelari, făcuţi în timpul deluviului, pe suprafaţa oceanelor umflate. Partizanii politici ai profesorului sunt cu deosebire satisfăcuţi şi zâmbetul lor aievea spune, pe Calea Griviţei şi la Matache Măcelaru, că se întorc de la Sorbona, că au fost în Spania şi au văzut Portugalia, mai fericiţi decât dacă s-ar fi dat cu barca şi căluşeii. Domnul Iorga se supune şi glasului răguşit al membrului din partid şi curiozităţii profesionale a reporterului, pe care i-ar împinge bucuros, pe amândoi, subt locomotivă, ca să fie mai repede călcaţi, dacă scrupulul politic nu s-ar intercala. Dar punctul domniei sale de vedere se mărgineşte să fie înalt şi general, putând să-l revendice şi ţărăniştii şi liberalii, şi democraţii şi conservatorii. Câtă vreme domnul Iorga stă în ţară, nu-1 adoptă nimeni integral; în staţiile căilor ferate fiecare în parte şi-l face personal al lui şi ziarele, diametral opuse în tendinţe, îşi documentează necesităţile cu întoarcerea domniei sale în ţară.
Coco s-a luat după ziarişti şi el şi a fost în Gara de Nord la scoborârea domnului Iorga din cupeu.
PUBLICISTICĂ
1055
„Ce-a spus, domnule gazetar?“ a întrebat Coco. „Totul merge prost“, a răspuns un reporter. „Totul merge foarte bine“, a răspuns un altul. „Se va schimba totul în curând“, zise un al treilea. „Totul poate să meargă din ce în ce mai bine, dacă anumite lucruri se vor petrece şi totul poate lua, dimpotrivă, o cale neaşteptată, dacă o serie de lucruri, nimeni nu le poate şti precis, sau, cine ştie! poate că da, se vor impune mişcării istorice şi sensului universal. în orice caz, nu e de părere că trebuie făcut ceea ce nu este de făcut şi că s-ar putea împlini fapte ce cu nici un preţ nu pot fi deocamdată examinate. Dacă momentul e într-un fel propice, acelaşi moment în felul lui este greu să devie nepropice: atârnă de viitoarea desfăşurare firească a datelor; însă împrumutul se face. în condiţiile actuale, a merge la Alba Iulia este o greşeală: eu nu urmez partidul decât până la Braşov sau până dincoace, la Dârste, şi mă întorc îndărăt.“
Coco nu se simţi „în clar“, după aceste explicaţii şi îşi dete seama că ziariştii şi prietenii politici sunt numai nişte interpreţi care n-au cuprins intenţiile savantului şi care au învăţat să vorbească de la robinetele stricate.
„Orice-ar fi spus, reflecta Coco, Iorga e o vâlvătaie care arde tânăr, când toate s-au stins şi care circulă, când toate au încremenit, când pedanteria mută a bărbaţilor politici colosali macină în mori ascunse mediocritate şi neant.“
-	Du-te acasă, Coco, că plouă!
1928
HOŢUL DE DIAMANTE
Procesul hoţului de diamante şi a şefului de bandă Ataţki — cunoscut din toate ziarele - pare subiectul rar al unui romancier din Nord, care scrie rar şi ales. Basarabia fusese parcă
1056
TUDOR ARGHEZI
locul anume destinat, provincie hotarnică între două lumi învrăjbite şi care în prăbuşirea tuturor valorilor (cele omeneşti mai mult ca oricare altele) sunt de acord să respecte numai diamantul. Toate diamantele care s-au scurs din imperiul roşu, ca picuri de preţioasă miere dintr-un stup siluit de urşi, le culegea la gura stupului acel criminal Ataţki, cu sufletul făcut pentru aciditatea cea mai de preţ. Alte patimi se pare că n-avea. Nu juca şi nu bea. Amante n-a avut. N-a avut nici vanitatea marelui negoţ, cu mare firmă expusă pe strada cea mai comercială. Hoţul locuia, pe o sală, o singură odaie dintr-un şir de cinci, şase şi deasupra camerei lui era o singură tăbliţă, cu un singur nume, ca o formulă: Ataţki. Prea multe diamante circulau în România, trecând prin mâini de diletanţi sau de-a dreptul de negustori ordinari. Ele trebuiau aduse în muzeul lor firesc, la Chişinău, unde le aşteptau degete experte, priviri însetate de luminile stelelor de piatră şi o inimă de poet. A organizat bande pentru pedepsirea profanilor şi sistematizarea ştiinţei diamantelor. Bandele au lucrat.
Ataţki a fost zilele acestea pus în libertate pe o cauţiune de o jumătate de milion. Va încerca să scape!... Nu trebuie! Singura graţie ce i s-ar putea face, ar fi să nu fie pedepsit cu vulgarele pedepse prevăzute în regulamentul închisorilor. Cu banii care-i are, nu i-ar fi greu să-şi comande lanţuri de aur cu lacăte de platină şi chei de radium. El trebuie lăsat liber, daf silit noaptea să doarmă pe ceea ce a iubit mai mult: o saltea umplută cu inele, ceasornice, lanţuri, perle, diamante şi briliante.
1928
COCÖ LA HIPOCRAT
în amintirea timpului patriarhal când medicina se confunda cu geografia şi geografia se documenta cu ştiinţele
PUBLICISTICĂ
1057
bisericeşti, Coco este bine văzut de profesorii facultăţii de la Cotroceni şi poftit uneori să ia loc lângă magistri. Fiind o fiinţă numai relativ sedentară, pe picioare, şi neputându-se sluji de anatomia lui specială ca să şadă, ca iluştrii lui colegi, în fotoliu, Coco, rămâne la garderobă în cuier, agăţat printre pălării, ca un cap de baston.
într-o după-amiază, Coco a fost chemat să asiste în amfiteatru la un examen de doctorat. O păreche de tineri, căsătoriţi în timpul studiilor, pe subt castanii ruginii de sânge, ai bulevardului şcolii de medicină, se înfăţişau comisiunii deodată. Băiatul, înalt şi de culoarea delicată a palorii albe, părea un scoborâtor al vechilor helveţi, din Alpii cantonului de Gruyere, iar fata, modelată de natură într-un corset elegant, se ivea, cu ochii mari deschişi, grei de o lumină lăuntrică aţintită într-o zare depărtată, ca o suedeză.
Pe aceşti doi bucolici păstori de miei sentimentali, pudraţi în răsăritul unui soare bălan, avea să-i ia de scurt şi să-i treacă prin ciurul oblic, de strecurat pietrişul intelectual, nişte bătrâni negricioşi, posomorâţi şi vineţi, aşezaţi în public, pe o platformă de teatru şi-n lungul unei mese, învelită cu postav roşu medicinal. Ca să fie judecaţi mai la strâmt, candidaţii se îmbrăcară cu câte o mantie neagră cutată mărunt, ca monahii, atunci când citesc Faptele Apostolilor, în mijlocul bisericii, pe papură, subt turla mare. Singur pantoful de piele blondă şi cu tocurile subţiri ca laba pisicii, ai candidatei, corecta ţinută mohorâtă a şedinţei conclavului bursucilor selecţionaţi prin cerebru, de pe catedră, evocativ.
în mijlocul facultăţii aci prezente prin ceea ce avea mai savant, un bătrân timid, cu figura agricolă, răsucea colţul unui pătrat de hârtie şi-l întorcea înapoi, harnic să confecţioneze cu degete naive, ca un şcolar în ora de matematici, o chivără minusculă de arlechin. înfăţişarea lui de mare gospodar rural se despărechea iconografic de alianţa intelectuală cu tainele cancerului şi tuberculozei, prezidând cu sfială celebrităţile din dreapta lui.
1058
TUDOR ARGHEZI
Cotul lui se freca, într-adevăr, politicos de cotul vecinului, a căruia disproporţie frontală faţă de maxilar construia pe catedră monstrul mental geamantan, de peste cinci mii de ani, cu gura dedesubtul bărbiei şi cu craniul tras pe ochi, ca un coif, până la mustaţă. Ascuns cu ştiinţa lui în păienjinişul nervilor cu care Necunoscutul a improvizat broderia fragilă a sensibilităţii, savantul a început să ia toată înfăţişarea păianjenilor, izolaţi cu musca pe care o fumează încet într-un alcov de fire cenuşii.
Un membru al comisiunii îşi are angrenată rostirea de palme. El nu poate vorbi înainte de a-şi fi mângâiat voluptos spinarea mâinilor, care în timpul dialogului cu candidaţii secondează ritmul termenilor ştiinţifici, ca pendula tictacul unui ceasornic de părete. Limba învăţatului pare legată de subsuori, pe ramificaţii de elastic în vârful degetelor motoare.
Cea mai ciudată schemă a învăţăturii, zugrăvită cu carne şi oase de om, e a examinatorului din capătul mesei stâng. Macerat ca o mobilă buruiană, o suferinţă de bronz chinuită a deplasat liniile portretului adânci, care pare un tiraj inexact şi tremurat în presă al unei gravuri în aramă, transpusă în pergament. înveşmântat în negru tenace, profesorul se comportă ca un hughenot într-o stampă a epocii. Şi umărul lui drept, de două ori mai lung decât stângul, e deprins să poarte, de la izvoare, amfora cu arabescuri, de zece ori mai grea decât omul, cu ape neliniştite şi vii.
înainte de-a avea timpul să asculte atent, Coco s-a găsit în faţa a doi doctori noi în mdicină, care în mijlocul amfiteatrului, dinaintea publicului, a comisiunii şi a lui Hipocrat, s-ati sărutat idilic pe frunţi.
1928
J
PUBLICISTICĂ
1059
BOBUL DE GRÂU
Un basm oriental povesteşte cum bobul de grâu poate să devie care de grâu, movile de grâu, piramide şi dune de boabe de grâu. Inspirat din literatura arabă, un politic de la noi, care operând ca Dumnezeu, a iscat un miliard întreg din nimic, nu în şapte zile ca bătrânul lui tiz inexperimentat, ci în şapte ceasuri şi mai puţin, s-a făcut regele şi gărgăriţa bobului de grâu. Latifundiile au dispărut, pământul s-a fărâmiţat: posesiunea lor se poate recăpăta însă însutit, scuturând spicele cerealei într-o singură pălărie. Un hectar putea să dea în anii buni câţiva saci. Un bob de grâu dă zeci de mii de vagoane de grâu: tot meşteşugul este să-ţi asiguri bobul de grâu: monopolizând un carat. Noul rege al grâului românesc nu caută stăpânirea ţării: lui îi este de ajuns imperiul pe bob.
Un parlament întreg s-a ostenit să puie molecula în palma întinsă de scamator a unui fost ministru peste petrol - şi molecula merge, bobul de grâu se mişcă şi în fiece secundă bobul dă naştere altor boabe, boabele se strecoară ca o metanie subţire prin degetele unui singur personaj şi prin mâna acestui voievod va trece de-a lungul anotimpurilor, vămuit, tot grâul românesc.
Ideea e ingenioasă. Sătenii proprietari muncesc pământul cu orgoliul că ţara le aparţine şi M.s. regele Tancred ia roadele curate. Sătenii restituiesc anual moşia căpătată o singură dată.
1928
JUSTIŢIE ŞI FURT
Participarea celor doi membri ai baroului la o emisiune română de dolari, pare să indice că nici profesiunea de advocat
1060
TUDOR ARGHEZI
nu este scutită de criza care a ieftenit leul, politica şi articolele de bumbac. Preferinţa pentru banii falsificaţi poate constitui, până la un punct, un criteriu estetic de manifestări artistice superioare, plastografia semnăturii aproapelui, despuierea morţilor de o voinţă testamentară, căutarea din distracţie a ceasornicului tău în buzunarul vecinului şi, din emoţie de artă în emoţie de artă, se poate parcurge toată gama creaţiilor plastice până la realizările, comparabile cu grupurile lui Rodin, ale unui Fălcoianu şi Găetan, două momente mari în cariera de amator.
Alte detalii ale tabloului interesează şi mai mult. Advocaţii care s-au asociat cu falsificatorii sunt jurişti, cel puţin licenţiaţi ai Facultăţii de Drept, nişte intelectuali specializaţi în interpretarea legilor şi în comentariile codurilor uzuale, păzitori ai justiţiei pure şi savanţi ai nonsensurilor cu sens. Ei au pledat procese, în care dreptatea era ameninţată şi au luminat tribunalele şi Curţile în materiile şi speciile complicate, colaborând, contra unui onorar onorabil, la repararea tragediilor pricinuite de un joc oarecare de împrejurări. Gândirea juridică şi conştiinţa profesională i-au influenţat atât de adânc încât, îndată ce au găsit în clientela lor hoţi de încredere şi buni camarazi bandiţi, s-au întovărăşit cu ei.
Ziarele relatează că unul din ascultătorii cei mai activi ai tâlharului Hăbuc era un călugăr, destoinic să armonizeze doctrina lepădării de sine cu jaful şi asasinatul şi să invoce puterea lui Dumnezeu, strangulând subt genunchi pe călătorul prins în singurătate. Spre mirarea oamenilor informaţi, el nu face parte din eparhia Buzăului, regentată de moralitatea de fantezie a unui episcop artist în inovaţii şi originalităţi culminante şi este numai un prozelit sufletesc, puţin mai îndrăzneţ, al filosofului de la Buzău. Ca şi biserica, baroul îşi are vitejii lui, al cărora temperament, valorificat în căutarea dreptăţii, derivă pe neaşteptate într-o funcţie episodică de spărgător.
PUBLICISTICĂ
1061
Dacă cineva, înainte de isprava manifestă, dovedită şi caracterizată, s-ar fi oprit în faţa advocatului falsificator şi i-ar fi strigat: „Te cunosc, te-am urmărit, eşti un hoţ!“ ce ar fi făcut advocatul? Un proces de calomnie - şi cu cinstea lui ofensată s-ar fi solidarizat advocaţii onorabili şi magistraţii integri, ca să pedepsească insulta.
O metodă corectă de apreciere justă a oamenilor în profesiunea lor consistă în a ne ocupa de ei după moarte, atunci când existenţa lor trecută nu mai prezintă nici un interes...
1928
SARCINA DE ADVOCATĂ
Dificultăţile vieţii de advocat nu împiedică doamnele şi domnişoarele de a spori zilnic numărul membrilor unui barou, cu câteva noi capete tunse şi cu câteva alte părechi de ciorapi de mătase, evidenţi de la călcâie până la jartieră şi, pe scările Curţii de Apel, chiar până mai sus. înainte de a descoperi vigoarea elocinţei şi calitatea argumentării la o fiinţă adorabilă din advocatură, li se întâmplă magistraţilor, printr-un pas executat pripit pe trepte, să afle culoarea chiulotelor preferată de oratoare; şi magistratul este obsedat în timpul pledoariei de imaginea fluturelui violet de mătase, zărit o secundă la pulpa pipăită cu ochiul, a unui picior naiv de căprioară a Dreptului roman adnotat.
E dureros spectacolul nefericitei colege, care în locul unei poşete fragile, purtată cochet lângă lornion, târăşte traista de piele de viţel, încărcată cu certificate, procuri şi dosare, a cărora masă voluminoasă striveşte roşul de buze, ca o glandă crudă în acte. Dar petiţia miroase fără să voiască a violete, şi timbrul e adeseori pudrat cu „Houbigant paille“, în vecinătatea
1062
TUDOR ARGHEZI
amoroasă a unui puf turtit. Este un semn de bună-creştere şi discreţie, ca atunci când o advocată caută o notificare, să te întorci cu spatele şi să citeşti lista proceselor zilei, până ce o găseşte. Căci în drogheria, amestecată cu formularele în ghiozdan şi între obiectele de toaletă, puse laolaltă cu creioanele, cu stilograful şi guma de şters, ochiul incompetent în materiile justiţiei poate surprinde mărunţişuri nedesluşite.
Dar între căprioare, evoluează monumentale, ca statuia lui Pestalozzi, şi venerabilele cămile cu voce de bas profund, călcând comod în sala paşilor pierduţi, încălţate cu ghete cu elastic. Acestor moaşe ale Dreptului, aplicat la viaţa de toate zilele, le revin procesele speciale; fraudarea unui produs pentru stârpirea ploşniţelor; copiii adoptivi care la decesul părintelui împlinesc, ca domnul Mihail Dragomirescu, şaizeci de ani; devastarea unei regiuni vinicole de stolurile de ciori; înecarea cu oase etc.
1928
TEATRUL CERŞETOR
întâmplarea actorilor Teatrului Naţional din Chişinău e plină de comic, surprize şi ironii, ca o piesă izbutită. Au un buget bine stabilit din decembrie. Bugetul se aplică în ianuar şi februar, dar se întrerupe în martie, când li se comunică de la Bucureşti că bugetul de-aci înainte a scăzut cu două treimi. Din un milion jumătate cât se trimitea la Chişinău pentru teatru, pe lună, se trimite acum numai cuvântul al doilea, milionul fiind pierdut. Şi actorii au venit cu expresul la Bucureşti, unde au găsit pe ministrul Artelor ocupat până peste cap, ziua-n cameră şi noaptea-n vis cu o lege a bisericilor, pus să le-mpace, când nu le-a putut împăca Dumnezeu.
PUBLICISTICĂ
1063
Teatrul Naţional din Chişinău, neaflând grabnică ascultare, a pornit să cerşească sprijin pe la uşa gazetelor mari, în speranţă că vor ameninţa cu moartea pe domnul Lapedatu.
Domnul Lapedatu, desigur, ca ministru al Artelor, e cel dintâi jignit de această universală răscoală de actori. Ce să facă, în primul rând?... N-a cârpit bine un loc, şi a sărit din loc alt petic cârpit. Aşa se ţin artele, în acest timp de stabilizare. Cum să le împace?...
Teatrul Naţional din Chişinău evocă necesitatea propagandei culturale într-un oraş care a cunoscut vijeliile artistice ale sufletului slav. Acelaşi principiu naţional îl evocă şi Teatrul Naţional din Cernăuţi şi Teatrul Naţional de Vest, care, prudent, a apucat să se amâie din vreme, şi chiar Teatrul Naţional din Bucureşti.
Desigur că ministrul ar putea întreba pe domnii actori de la Chişinău cu ce spectacole de artă au speriat pe moldovenii încă rusifîcaţi din Basarabia? Şi domnii actori ar putea şi ei întreba ce sume a cheltuit Ministerul Artelor ca să ceară astfel de spectacole?...
Jalnic, e, în orice caz, tot acest spectacol. El trebuie curmat, iar facturile de o sută cincizeci şi o sută şaptezeci şi cinci lei ale furnizorilor trebuiesc achitate cât mai curând, fie şi din colectă publică. Iar Teatrul Naţional din Chişinău, dacă nu poate fi înzestrat cel puţin cât o divizie de cavalerie pe un an întreg, să fie suprimat. Milogind, e mai dăunător Ideii Naţionale decât dacă n-ar exista. Unei bunătăţi laşe, e de preferat o cruzime eroică.
Rugăm pe domnii actori să îmbrăţişeze acest punct de vedere: vor câştiga bătălia!...
Vor trebui, desigur, după aceea, să joace bine şi în fiecare seară.
1928
1064
TUDOR ARGHEZI
EPISTOLĂ PROVINCIALĂ
Dintr-o provincie depărtată soseşte un manuscris..! Meticulos, Coco le-a citit pe toate, bune şi slabe, orgolioase şi timide, toate scrisorile, toate versurile, toate povestirile. Cele mai multe nu au fost cele mai rele, cele mai multe au fost cele mai puţin originale: majorităţile suferă mai mult de banalitate decât de mediocritate curată; iar paginile cu adevărat idioate sunt tot atât de rare ca şi paginile de mare talent.
„Bilete de Papagal“ au avut simpaticul agrement să li se adreseze tineretul, în care mocnesc incendiile temperamentelor viitoare. Ele au dat la lumină până acum vreo trei părechi de sigure individualităţi: în cincizeci şi patru de numere, câte au apărut în două luni, Coco a realizat, prin urmare, afară din program, şi un rezultat cultural, cu care să-i daţi voie să creadă că nu se pot lăuda publicaţiile literare voluminoase, după ani de existenţă, subvenţionate de statul cărturar.
Manuscrisul din provincie a călătorit cu căruţa pe ploaie; a căzut poate cu toată poşta într-un făgaş, căci vine maculat cu noroi. Trenul l-a adus în Bucureşti, şi împărţitorul ni-1 pune pe biurou. O emoţie se iveşte ori de câte ori desfacem un manuscris... Manuscrisul din provincie aduce o poezie fragedă, curată şi o limbă cu luminişuri de faguri încărcaţi cu miere pe jumătate. Autorul abia cutează să iscălească. E un învăţător dintr-un cătun, care produce pentru ceruri şi pentru vecia lor numai, nişte fum de surcele. Cum s-a ivit acolo un poet şi de unde a scăpărat scânteia care ne ajunge tremurătoare şi pe care o prindem ca pe o albină de aur în curcubeul de cristal al vitroului nostru?
1928
PUBLICISTICĂ
1065
PRELAŢII DIN SENAT
Dacă mai căutăm o dovadă de normalizare a vieţii de la noi, preasfinţiţii senatori de două rituri, grec şi latin, s-au grăbit să ne-o aducă, jonglând retorica şi Duhul Sfânt. Episcopul Hossu, îmbrăcat în violet şi ras proaspăt papal, se jucase de-a mingea inspirată cu Vlădica Bălan, purtător de mustaţă şi barbă. Când doi adversari se înfăţişează unul imberb şi altul flocos, mobilul luptei este grav. într-adevăr, ei s-au bătut pentru un lucru esenţial: „articolul 45“ căruia i s-a mai spus şi „devenit 47“. Ce cuprinde şi de unde vine acest număr 45, nu interesează deosebit; destul că e un număr; omul s-a bătut întodeauna pentru numere şi pentru multiplii lui zero. Dacă n-ar fî fost nici 45 nici 47, numărul ar fî putut să fie 18 sau 32, şi dacă n-ar fi fost un număr ar fi fost altceva, o cravată, un nasture, o bilă; luptă fără motiv nu poate să existe. Odată ce partenerii sunt puşi pe ceartă şi pe prinsori, lucrul în jurul căruia se hotărăsc să se învârtească, e găsit numaidecât. Biserica Romei nu s-a sfădit oare câteva veacuri cu Biserica Răsăritului pentru conjuncţiunea şiy care separă şi astăzi creştinismul clasic în două tabere mari? Curentele religioase pot să-şi fanatizeze partizanii şi cu mai puţin, cu o virgulă sau cu un accent şi să verse sânge pentru litera ix.
Prin urmare, s-a isprăvit criza, statul s-a reorganizat perfect, toată lumea are de lucru, moneda s-a restabilit, vieţuim în pace cu vecinii şi în abundenţă între noi, toată lumea are casă de locuit, impozitele s-au desfiinţat, nu mai e tuberculoză, sifilisul a dispărut din sate, analfabetismul a rămas numai ca o suvenire tristă, străzile sunt bine pavate, cenzura a fost ridicată: o mie de fericiri împletite. Ne mai lipsea articolul 45 devenit 47: îl vom avea şi pe el şi dacă nu-1 vom mai avea deloc, atunci abia va începe descurajarea noastră.
1066
TUDOR ARGHEZI
Din pricina acestui articol fac nazuri şi episcopii catolici şi episcopii ortodocşi: unul pleacă din Senat dacă se votează, alţii nu mai pot aştepta să nu fie votat şi pleacă ei. Guvernul mişcat, se roagă de unii să nu plece şi de alţii să rămâie, căci nici guvernului nu i-a mai rămas altceva nimic de făcut decât articolele 45 şi 47.
Să recunoaştem că e o îndeletnicire de mare lux şi de foarte mare lux. Nemairămânându-le nimic de realizat, domnii senatori îşi fac toaleta creierului şi a conştiinţei religioase, ei care se duc la biserică numai la botez şi la moarte, şi care când întâlnesc un preot se strâng de ceea ce le lipseşte, de un ciucure la nas sau de un belciug în ureche. într-o oglindă de buzunar, care poartă de jur-împrejur o inscripţie creştină, domnii de la Senat examinează cum le vine surâsul mistic şi atitudinea ochilor meditativă. înţelegem pe un singur senator să se identifice cu biserica, şi cu ambele biserici deodată, şi cu sectele în acelaşi timp, domnul Ignat Mircea, care profesează un sentiment religios remarcabil însă egal pentru orice confesiune, ca ţoiurile şi paharele domniei sale, de la care a învăţat să nu întrebe pe consumator cărei credinţe aparţine, ci numai cât plăteşte. Bunul senator de la bodega din Bulevard e un religios: domnia sa este singurul patron de local de băuturi spirtoase şi gustări care n-a putut să-şi redeschidă sala de consumaţii fără intervenţia Mitropoliei şi fără binecuvântarea şefului bisericii strămoşeşti, la secţiunea fripturilor de porc şi la răcitor. Creştinătatea şi-a dat perfect seama de tendinţele sufleteşti ale senatorului. Gelos de gloria mucenicilor şi pregătindu-şi o intrare sigură în rai, prin uşa din curte a bodegii, el i-a impus acesteia o arhitectură copiată după Sfânta Sofie şi a prevăzut-o cu un hotel în contiguitatea stângă.
-	Domnule senator, ne-a ieşit popa înainte. Ce crede domnia ta: n-ar fi venit cumva timpul să lăsăm morţii cu morţii, popii cu popii şi să ne gândim puţin şi la noi? Cât
PUBLICISTICĂ
1067
primeşte un senator în mână? Mi se pare că abia treizeci de mii de lei pe lună. Viaţa s-a scumpit şi apuntamentele parlamentare ar putea să fie măcar îndoite.
1928
O EROARE JUDICIARĂ: FĂLCOIANU
Un ziar ilustrează textul sentinţei care condamna pe fostul director al „Monitorului Oficial“, Fălcoianu, la cinci ani închisoare şi la şaizeci şi cinci de milioane despăgubiri de stat, cu un clişeu caracteristic. De la beregată până la subsuori, deţinutul e decorat cu toate ordinele şi insignele unui foarte mare personaj. Singure nările şi urechile au scăpat intacte -şi poate că şi pantalonii absenţi din fotografia bustului bine plastronat. Din legendă lipseşte amănuntul dacă osânditul a fost decorat înainte sau după săvârşirea actului său de guvernământ, ori înainte sau după condamnare.
în orice caz, fotografia atestă un gust pasional din partea lui, pentru crucile, plăcile, stelele şi panglicele oficiale. Probabil că Fălcoianu a fost şi un mare român, dacă judecăm după cantitatea de metal costisitor şi pietre preţioase cu care era semnalat respectului public, ca un steag încercat în lupte. Altă calitate pentru care fusese remarcat domneşte, a fost, ne închipuim, şi marea energie pe care o sugera acest personaj eminamente discret: el conducea, desigur, automobilul pe Calea Victoriei cu o sută douăzeci kilometri viteză pe oră şi pocherul cu un avânt de generalisim.
Decoraţiile domnului Fălcoianu ar fi trebuit rase din clişeu, căci prezenţa lor învierşunată pe o sentinţă este făcută să sporească îndoiala în virtuţile complete ale marilor bărbaţi care le poartă, şi publicul ar putea fi împiedicat de un scrupul secret
1068
TUDOR ARGHEZI
să mai salute comisiunile de răspuns la Mesaj, când, împovărate de cordoane şi mărţişoare, trec în ralentiul limuzinii, cu cioc şi barbeţi şi conduse de cavalerie în mare ţinută, la Palat.
Pentru că a fost menţinut, răsfăţat şi continuu înaintat, Fălcoianu se bucură de circumstanţa uşurătoare a epocii lui şi în vinovăţia lui se intercalează vinovăţia magnaţilor sociali şi politici, care au avut nevoie indispensabilă de un asemenea bărbat, în vreme ce ignoranţa, incapacitatea şi dispreţul lor n-au ştiut să se folosească de oamenii de merit, cum nu ştiu nici acum şi nu vor şti niciodată, atâta timp cât Fălcoienii vor constitui clientela lor casnică şi statul lor major politic şi cultural.
Un procuror fantezist ar cere în deşert arestarea şi judecarea autorilor sociali ai lui Fălcoianu: am râde cu toţi de nebunia lui. Dar el poate cere imunitatea şi punerea în libertate a celui condamnat. Să o facă fără întârziere. O lume întreagă de doamne şi domni distinşi i-a rezervat locul vacant la masa verde, şi dama de treflă plânge neconsolată.
1928
PALAVRAGEALĂ ŞI PALAVRAGII
La orice oră din zi şi din noapte, în orice sat, târg şi oraş din România, se ţin azi conferinţe. Femeile care au izbutit să scape din gineceu, ţin conferinţe. Ţin conferinţe bărbaţii care n-au izbutit să intre în gineceu. Miniştrii ţin conferinţe. Conferinţe ţin şi cei care vor să fie miniştri. Ţin conferinţe cofetarii, fetele de măritat, docenţii, elevii şi vardiştii.
O	asociaţie de idealişti şi-a luat însărcinarea de a conferenţia la sate, cu idealul ca şi ţăranul, după rânitul grajdului şi mulsul caprelor, să ţie conferinţe.
PUBLICISTICA
1069
Nimeni în ţara asta nu vrea să mai tacă.
Fetele şi băieţii şi-au vârât cărţile în geantă şi se-nghesuie în banca oblică din amfiteatru să asculte cum un coleg rezumă bâlbâit o nuvelă care se găseşte neted în trei file dintr-o carte. Soţia s-a pregătit trei ore ca să piardă două ore într-o sală în care a auzit pomenindu-se din cinci în cinci minute numele lui Shakespeare, în loc să citească însăşi, în camera capitonată cu tăcere, Visul unei nopţi de vară. Soţul prepară o conferinţă asupra lui Tolstoi şi e foarte amărât că numitul autor a scris în ruseşte (limbă imposibilă) şi că la gestul larg de încheiere a peroraţiei, manşetele se aruncă singure afară din mânecă.
Supunându-ne de la început spaţiului măsurat care ne transformă kilometrul în centimetru iar câmpul de flori în strop de parfum - în riscul de a ne pierde simpatiile milioanelor de conferenţiari, denunţăm conferinţa ca pe o măsluitoare a culturii. Conferenţiarul spune todeauna banalităţi, iar ascultătorul se agaţă mai lesne de mustaţa decât de „concepţia“ vorbitorului.
Recomandăm formula şi expresia lapidară. înapoi, la carte şi condei!
Mihalache Dragomirescu, plictisit de aceste vechi unelte de cultură, şi-a scos Institutul la Ateneu, unde conferenţiază de zece zile asupra lui Ibsen...
Mai e nevoie de altă dovadă pentru a se înţelege inanitatea palavragelii încruntate?
1928
UN LINŞAJ
Mă dusesem în oraşul acela, unde, anual, în zilele de 11, 12 şi 13 decembrie populaţia sărbătoreşte în derâdere amintirea unei năvăliri străine, de peste trei veacuri. Oamenii ducelui vecin, catolic, atacaseră în somn cetatea protestantă, în numele Papei şi al lui Iisus. în carapace de oţel strălucitor
1070
TUDOR ARGHEZI
şi în coifuri, năvălitorii veniseră într-un alai clocotitor şi cu gândul hotărât să ia cetatea, dar să şi o golească de locuitori şi să se instaleze în locul lor, în casele de piatră cu turnuri de săgeţi.
Caii, încălecaţi de voinicii în veştminte de zale cu obloane de fier, purtau armata; măgarii trăgeau carele cu coviltir, în care veneau soţiile şi copiii. Câte o tingire, luată-n grabă, spânzura pe coviltir, şi la urmă îşi cărau vacile ugerele, ca nişte cimpoaie cu lapte. După cucerirea şi după stârpirea cuibului de briganzi care despuiaseră pe Papă de prestigii, năvălitorii aveau să facă fiertură şi să se ospăteze în dreptul zorilor trandafirii. Cât priveşte pe duce, el dormea, la ceasul întâmplării, în castelul lui, şi numai a doua zi trebuia să găsească bunăvoinţa de a se arăta pe armăsarul alb, pentru a lua în stăpânire cetatea şi a se închina în catedrala Sfântului Petru, întoarsă la catolicism, unde episcopul, adus în suită cu vasele sfinte, trebuia să slujească liturghia.
Deşteptarea fusese crâncenă, şi vijelia năvălitorilor, aliaţi cu noaptea, dete greş. Protestanţii au sărit din paturi, puseră mâna pe securi şi puşti şi suliţi, nepoliticoşi, în izmene şi cămăşi, faţă de nişte vizitatori neaşteptaţi însă gătiţi, pe un îngheţ cumplit, pe care nici n-au avut vremea să-l simtă subt tălpile goale. Jumătate dormind şi jumătate treji, ei despicară în grămadă. Cei rămaşi afară, subt zidurile cetăţii, primiră din catapeteasma de piatră, cu picioarele în sus şi morţi, pe tovarăşii lor, care urcaseră scările tineri şi vii, iar cei care urcau acum* răzimaţi de ziduri, fură opăriţi cu apă fiartă, de către femei»
Oastea Ducelui de Savoia, cu răniţii în care şi cu căpitanii ei frumoşi, s-a întors în munţii, care se văd şi azi, ca şi atunci, ca nişte colibe de omăt. în trei sute de ani s-au cojit, puţin câte puţin, pieptarele de fier ale năvălitorilor, şi în amintirea nopţii de biruinţă, urmaşii cetăţenilor treziţi din somn, maimuţăresc ■ orgoliul ducelui alungat, cu paveze de mucava şi coifuri de j
PUBLICISTICA
1071
hârtie frizată, de lampioane, iar urmaşii asaltatorilor, domesticiţi, fac drumul din munte la cetate cu gabrioleta cu un cal, aducând în piaţa săptămânală a oraşului nou, brânză, ouă şi legume.
Mă dusesem în vechea cetate să iau parte la mascarada de baluri-mascate de pe străzi şi să petrec, ascuns în costumul meu de girafă, cu oamenii deghizaţi. Femeile se îmbrăcau băieţeşte, bătrânii întinereau într-un obraz cumpărat de la bazar. Fetele bătrâne, de care nu te puteai apropia fără o iconiţă la ceasornic, şi fără să faci câteva cruci, ca atunci când te îndrepţi către
o	raclă de argint cu moaşte, se răzbunau de aşteptările triste din timpul sezonului definitiv trecut. U?t lup în două picioare făcea pe autenticul şi fuma trabuc. Un ţăran care se credea călare da lumea în lături ca să nu fie zdrobită subt copitele unui măturoi. Un muzicant în frac alb şi joben imens oprea omenirea ca să-i cânte din gură de pe o foaie lungă, al căreia capăt nu se putea găsi. Un prooroc ieşise la predică, îndemnând mulţimea de măşti şi de dobitoace să se slujească de o cremă de ghete ieftină, cu lustrul neîntrecut, şi bună totodată pentru bătături. Proorocul se dete peste cap şi dispăru... în ceruri. Un taraf de lăutari improvizaţi îndemna miile de costume din Piaţa Operei să joace: flautul era un baston, toba o oală dogită, ghitara un grătar. Dintr-o harmonică de douăzeci şi cinci de metri trăgea încoace şi încolo un italian cu ţăcălie. Vioara o ţinea un călugăr dominican, răzimată pe salteaua unui pântec de douăzeci şi şapte de luni. Fiecare lăutar zicea un cântec deosebit, şi dănţuitorii zvăpăiau în zigzag anapoda, fiece organ sărind în câte un fel. Vârtejuri se improvizau în toate ungherele, şi părechi, zeci de mii de părechi, învârtite muzical.
Lumea izvora necontenit, ca dintr-un infern răsculat, de culori şi de izmeneli.
1072
TUDOR ARGHEZI
în mijlocul oraşului, câmpia neîngrădită, care se da vara copiilor ca să-şi construiască imperiile de nisip, era transfigurată. Un sat de bară tei, de circuri, de cinematografe, de tobo-ganuri, de panorame, de căluşei, de locuinţe pe roate, se improvizase într-o zi. Nomazii Europei se adunaseră cu meşteşugurile şi nevropatiile lor laolaltă, pe câteva zile. în căluşei, stolurile de măşti se aruncau ca nişte valuri de muşte. Oglinzile, de jur-împrejurul acestor vifore circulare, măreau spaţiul electric, adânceau înmulţirea clipelor zburătoare, scânteind în roşu, verde, albastru şi galben. Luminile se rupeau în mii de unghiuri, unghiurile fugeau, oamenii păreau nişte zbârnâietori. Coşuri de stele se vărsau din trenurile în vârtej, panglici spirale de hârtie apucau din văzduh, ca un lasso, grupuri de nebuni. Leagăne în chip de bărci răpeau sufletul de câte două ori: o dată-n jos, o dată-n sus. Femeile răcneau de frică şi de plăcere. Când îi dădeai jos din leagăne, bărbaţii păreau ca nişte îngeri cu aripile jumulite, ruşinaţi de-a se simţi pe pământ, şi se întorceau la leagăne sau treceau la căluşei sau la tobogan. Căluşeii cei mai căutaţi sunt aceia care dau fiorul primejdiei mai lung. Un tren învârtitor îşi scutura clienţii printr-un tunel, stingând luminile deodată. Altul, construit în pante succesive, da iluzia acceleratului pe mare. O maşină răscolea vânt şi te bătea cu el. Alta şuiera, strivea bombe, stârnea irupţii şi explozii. O simţire atât de variată o aveai cu treizeci de centime. Crapă aerul pretutindeni. Omul care adineaori se urca în tobogan ca o raţă, e entuziasmat, se scoală în picioare, loveşte marginea cu palma, fără ca să-l doară. într-o maşină care te arunca pe dedesubt, te clătina în lături, te înghesuia între păreţi şi te da cu capul de tavan, ai înţeles, zgâlţâit din încheieturi şi masticat, toată istoria lumii.
Mascarada staţionată între barătei era atât de deasă încât pământul părea crescut de un metru şi jumătate. în spatele meu se isca progresiv o gâlceavă între doi clovni mascaţi. Unul din ei, un Pierrot alb, cu luna palidă zugrăvită în spinare, jos, subţire şi sprinten. Celuilalt clovn, voluminos, îi atârna de subt
PUBLICISTICA
1073
mască o mustaţă roşie, ca un ciucure de porumb. îl văzusem lângă mine în tobogan. Cearta lor izbucni într-un dialog rapid, care determină o tăcere de jur-împrejur. Clovnul alb spintecă murmurul mulţimii printr-o palmă metalică, spartă-n masca adversarului gros. Acesta, înhăţându-1 de spinare, îl târa cu sine într-un loc unde bătaia îi stătea mai la-ndemână. Interveniră vreo două sute de măşti, şi cerură ca bătaia să fie făcută pe loc, şi îndată le-au deschis o platformă circulară în mijlocul lor, aplaudând. Uriaşul refuza: el prefera să-şi isprăvească infamia într-un punct retras, ca vulturul când sângeră prada minusculă în singurătatea eternă a unei stânci. îi porunciră să se bată aci, sau îl bat ele pe el. Socotind că glumeau, voi să rupă cercul cu umerii lui de elefant şi să plece. Puternic, fu împins în mijlocul cercului, şi aplaudară. El se întoarse aţâţat spre cel ce i se pusese cu vecinii lui înainte, şi-i aiuri obrazul cu cea mai grandioasă lovitură de palmă ce mi-aş fi putut închipui. Din nou bătură din palme, şi un hohot de râs scutură văzduhul. Omul pălmuit tuşi într-un plâns adânc şi se scoase din cerc muncind, ca dintr-un nămol, convins că nici nu se va putea gândi să se răzbune.
Dar clovnul cel slab se apropie din nou, în acest moment de suspensiune, şi izbi încă o dată obrazul mascat, turtit într-o parte, al clovnului uriaş.
—	Câine! strigă clovnul slab, şi a treia izbitură căzu peste mască.
Uriaşul, zăpăcit înainte de a se aduna, primi a patra palmă din podul uscat al mâinii clovnului alb. Această palmă căzu cu un zgomot de surcele şi geam spart. Uriaşul îşi aruncă o mână ca un cleşte în pulpa clovnului slab şi strânse. Victima dete un urlet înjunghiat şi voi să alunece din strânsură, când mâna uriaşă apucă în menghina ei sfărâmătoare cealaltă pulpă. Amândouă mâinile frământară pe loc, stârciră şi umflară. Clovnul slab, tremurând pe picioare, se sprijini, suspinând, de un pom. Uriaşul se opri.
1074
TUDOR ARGHEZI
—	Nu se poate! strigară măştile, ca la cursele de cai. Lupta trebuie să aibă un sfârşit.
Uriaşul se apropie de clovnul slab şi, cu câte două degete, între degetul mare şi arătător, apropiate, ca nişte gingii, muşcă şi rupse carnea braţelor celuilalt, care căzu oftând.
—	Iaşilor! gemu slabul.
Drept răspuns, măştile îi trântiră instinctiv vreo treizeci de picioare în coaste şi bătură din palme.
Uriaşul se aplecă atunci pe vine peste cel căzut, ca să-l batjocorească prin şezut. Cu o iuţeală admirabilă, slabul îl apucă dintre picioare cu dinţii şi trase. Se auzi ceva plesnind. Uriaşul căzu rostogolit ca un pământ surpat.
—	Foarte bine! exclamară toţi — şi aşteptau.
Dar adversarii se găseau la oarecare distanţă unul de altul. Prin pietrişul noroios, îi târăsc alături. Prins cu amândouă mâinile subt burtă, uriaşul scrâşnea fără glas.
—	Mişcă-te! răcni unul. Ce stai ca un bou? Nu ţi-e ruşine, măgădăule!
Uriaşul scoase o mână şi o întinse orbeşte către clovnul slab, ca să-l mai lovească o dată, purtându-şi braţul prin aer ca un lemn. Slabul îi prinse un deget în dinţi, îi rupse unghia în două şi, smucindu-şi capul, trase ţandăra unghiei cu fâşia de carne a degetului în lung.
—	Uuu! zbieră uriaşul, secat la ficaţi.
Mai găsi însă puterea să ridice un picior, pe care îl prăbuşi peste slab, ca o grindă. Pântecul acestuia piui. Doi oameni din partea locului, o focă şi un ibis, îl apucară şi-l duseră lângă obrazul uriaşului, care se întinse drept ca un peşte, se ridică de trei, patru ori şi dete un geamăt treptat. De subt el se ivea un şipot roşu în noroi.
Cercul asistenţilor râse, pe când cei doi puseră în mâna slabului un briceag de ceasornic, deschis. Braţele slabului erau paralizate.
—	Uite aşa! zise unul din ei, protejat de mască şi, cu o licărire a figurii care străbătu şi masca, înfipse limba briceagului
PUBLICISTICĂ
1075
prin gaura măştii uriaşului într-un ochi. Osul orbitei se strepezi ca un ou fiert, ras pe fund, de albuş, cu linguriţa.
Un harap, aplecat peste ei, învârtea o scârţâitoare, şi un mascat care imita costumul Unchiului Sam, cu jobenul albastru înstelat, guiţa şi el dintr-o băşică roşie umflată.
-	Lasă-mă şi pe mine! şopti un domn ogar, smulgând briceagul.
El îl înfipse, înăbuşit, în al doilea ochi. Uriaşul tremură tot, ca un taur zăcând de friguri.
-	Să-i demascăm! propuse atunci un cangur.
-	Să-i demascăm! repetară cinci mii de glasuri, şi smulseră uriaşului masca.
-	închipuiţi-vă că a murit! zise vecinul, pelicanul.
Masca slabului fu ruptă cu violenţă. El rezista, zvârcolin-
du-se cu faţa în pietriş.
-	E femeie! strigară cu toţii.
Nişte ochi negri, extraordinar de frumoşi, se uitau de jos, încadraţi în obrajii albi cu gura trandafirie.
-	Salope! urlă demascatorul. Salope!
Şi justiţia imanentă, reprezintată prin douăzeci de mii de picioare, slei, ca un caş cu sânge, carnea, în noroi, a femeii şi, cu tălpile roşii, se îndreptară, girafe, pelicani, harapi, ibişi, către un tobogan, aruncând prin mărunta ninsoare pumni cu conferi.
1928
FACTORUL
Domnii Sadoveanu şi Topîrceanu, cunoscuţii colaboratori ai „Biletelor de Papagal“, sunt şi cei mai buni prieteni de vânătoare. Acum, cei doi talentaţi amici sunt la marginea unei
1076
TUDOR ARGHEZI
păduri. Domnul Sadoveanu, mai vechi în meserie, dă sfaturi reputatului humorist:
SADOVEANU: Aşa... te postezi aici...
TOPÎRCEANU: Aici?
SADOVEANU: Niţeluş mai la dreapta...
TOPÎRCEANU: Aşa e bine?
SADOVEANU: La dreapta! La dreapta! Dumneata văd că te duci la stânga!
TOPÎRCEANU: Acum e bine?
SADOVEANU: Perfect. Nu te clinteşti din loc până n-o veni cineva să te cheme... E ora opt, cred că o să vânăm până pe la patru după-amiază...
TOPÎRCEANU (flămând)'. Cam mult...
SADOVEANU: Ţii puşca înainte, aşa...
TOPÎRCEANU: Aşa?
SADOVEANU: Ceva mai sus!
TOPÎRCEANU: Acum e bine?
SADOVEANU: Mai sus! Mai sus! Dumneata văd să o laşi în jos...
TOPÎRCEANU: Acum e bine?
SADOVEANU: Perfect!... Să nu te clinteşti până n-o veni cineva. Degetul pe trăgaci, ca să fii gata. O să se ivească un porc mistreţ.
TOPÎRCEANU (speriat în sine)'. Crezi?
SADOVEANU: O fazană în tot cazul...
TOPÎRCEANU: A!
SADOVEANU: Poate un iepure...
TOPÎRCEANU: ???
SADOVEANU: Factorul poştal, pe la amiaz, va trece cu siguranţă.
TOPÎRCEANU (uimii)'. Factorul poştal?!...
PUBLICISTICĂ
1077
SADOVEANU: Da. Factorul poştal. E în bătaia dumitale. Vine din fund şi trece spre dreapta. Fii bun şi dă-i scrisoarea asta s-o arunce la cutie. I-am scris ceva lui Arghezi pentru „Bilete de Papagal“...
Şi în timp ce domnul Topîrceanu rămase cu scrisoarea în mână, domnul Sadoveanu, fredonând, dispăru în pădure să-şi ocupe locul de pândă.
1928
COCÖ CHIRIAŞ
I	Sosit	în climă rece, Coco şi-a căutat odaie, mâzgălit în tren
i	cu funingini, plouat în gară şi stropit cu noroi în maşină. Are
|	patru rânduri de pene şi trebuia să şi le usuce: pijama roşie
|	pentru răsăritul soarelui, mantaua verde smarald cu albastru
[	peruzele, pentru prânz, uniforma violetă cardinal pentru orele
j	patru şi fracul galben canari pentru serată. Şifonate în
|	geamantan, ele trebuiau întinse, călcate: în casă, Coco poartă
tricou cenuşiu cu o ruptură ca de ciorap dedesubtul cozii...
Şi mai aducea cu el o bibliotecă minusculă, de pergamente, scrise pe Gange şi pe Nil: biletele stacojii. în câteva pagini cât palma, se cuprindea toată înţelepciunea lumii şi toată frumuseţea.
Pe panglici jupuite dintr-un copac ce se cojeşte în rotogoale şi face plăci diafane de mătase, Coco păstra, cifrate, cu apă de fum, în monograme, în semne încolăcite în linii, în verigi şi puncte gândirea visătoare a neamurilor galbene şi sufletul rostit în speranţe al păstorilor, plecaţi cu oile din Tibet şi păscându-le pe Tigru şi Eufrat. El citea printr-un safir măritor de rânduri, ultimele informaţii astrale ale lui Confiicius |	şi Evanghelia Sfântului Ioan, rezumată pe o chivără mică
1078
TUDOR ARGHEZI
albastră, de bambîi, cu care dormea agăţat acum în Europa, de ramurile lămpii electrice (curent alternativ). într-o pungă de papură pestriţă el aducea averile esenţiale din pământurile răscolite de zimbrii albaştri, de şerpi şi de profeţi: melci de mărgăritar, lacrimi de trandafiri într-un pai de orez, nisip cu douăsprezece culori, după cum îl dogoreşte lumina sau îl aţâţă în sâmbure vântul, şi inelul de logodnă al luceafărului cu marea, construit din păr de argint cu două boabe de cafea pe deget. Si mai avea în pungă un dram de scrum, care căzuse într-o noapte cu zboruri de îngeri mari, din văpaia lunii şi care se păstra rece ca gheaţa şi ca tăişul uraganului polar. De traista lui, legată de picior, Coco nu s-a putut despărţi niciodată.
Coco se obişnuise să fie slujit gratuit şi nu de un chelner sau de o subretă, ci de însuşi Dumnezeu, stăpânul vântului, al oceanului şi al luminii. Când îi trebuia un fulg nou să se gătească, Dumnezeu i-1 trimitea pe nevăzute şi-l lipea în somn, cum lucrează el cu luminile prin întuneric, la ceafă şi la subsuoară. Toate i se aduceau de-a gata, cu mânile pomilor, cu ştergarele soarelui, servite frumos, pe frunze, pe flori şi-n vârful biciuştilor fine ale vegetalelor.
în Europa, Coco a tras la hotel şi a plătit odaia, scoţând minciuni de hârtie pentru directoarea hotelului, o englezoaică veche, îndrăgostită de un dansator. Văzându-1 nou şi necunoscut, femeile au crezut că el ştie să facă dragoste şi să ghicească viitorul. Coco! la noi, în zona fierbinte a hipopotamului, tainele dau spic şi rod în faţa noastră şi toţi analfabeţii se uită la ele şi ştiu totul de Ia sine.
A voit să se spele Coco şi a plătit săpunul şi a plătit şi apa. A deschis fereastra şi a plătit aerul şi lumina. Din pustietatea de aur Coco adusese cu el şi o maimuţă mică, pe care o păstra subt aripă, la sân, ca un păianjen cu oase - şi a plătit o taxă. în Europa totul se plăteşte, a înţeles Coco. Europenii au otrăvit viaţa cu un lucru care nu s-a pomenit în natură: pastila
PUBLICISTICĂ
1079
concentrată corozivă a francului de metal, furat pământului gratuit şi adunat în vistierie.
Şi europeanul a mai născocit ceva, care l-a îngrozit pe Coco, ceva de felul capitalului acumulat, ceva care pute ca şi el: groapa de la hotel, cu tuburi şi tulumbe, groapa din dosul casei, în care cetăţenii onorabili şi organizaţi, proprietari şi chiriaşi, filosofi şi cântăreţi brevetaţi, depun laolaltă contribuţia lor de ordine şi de însufleţire.
1928
SCRISOARE LUI COCÖ
Să-ţi povestesc şi eu, Coco, ce am citit odinioară într-un călindar nemţesc.
O doamnă din Viena avea un papagal şi o pisică, prieteni amândoi. Papagalul ştia să vorbească şi pisica ştia să se joace. Ca să-i placă prietenului ei verde, pisica inventa necontenit scamatorii şi farse şi admiraţia papagalului îi era definitiv asigurată. Când se ascundea în perdele, Coco se da jos din leagănul lui, ridicul ca un copil cu nădragii prea lungi, şi cău-tând-o, perdea după perdea, descoperea pisica pitită în ciucuri, gata să fugă râzând în hohot înăbuşit. Numărul de circ, care fermeca deosebit pe Coco, era al ghemului de bumbac, uitat de stăpâna casei pe canapea. Pisica îl apuca pe dedesupt, îl învârtea cu puful labei, strâmbată ca un cap de baston, îl prindea în mâini, îl arunca în aer, ghemul o lovea în urechi, arunca ghemul din nou, umblând în două picioare.
Nu se prea ştie ce credea pisica despre papagal, cu care se obişnuise de mică şi crescuse, el pe spatele scaunului, ea culcată pe scaun şi prinzându-i coada, de jos. Dacă i-ar fi despărţit cineva departe unul de altul, pisica s-ar fi gândit întodeauna
1080
TUDOR ARGHEZI
la papagalul nemişcat în verdele lui şi papagalul ar fi dus încă trei, patru veacuri lipsa unui tovarăş plin de iuţeli şi inspiraţii. Liberi să se joace amândoi atâta timp cât sta acasă, brodând la fereastră, stăpâna se arăta prevăzătoare când ieşea la plimbare şi închidea pe Coco în colivie. Jocurile se petreceau atunci de jur-împrejurul zăbrelei, dând ocol coliviei, pisica pe dinafară şi papagalul pe dinăuntru. Prins de sârme, Coco înainta pe cioc, ca pe o rotilă, uitându-se din toate părţile pieziş la pisica lui.
într-o seară, doamna din Viena plecă grăbită la teatru şi în antractul al doilea îşi aduse deodată aminte că, împotriva deprinderii ce şi-o făcuse, lăsase papagalul neînchis.
-	Să ştii că ni l-a mâncat pisica, zise doamna soţului speriat: haidem acasă. Niciodată n-au rămas singuri atâta timp.
Cu părere de rău soţii părăsiră teatrul şi pe drumul cel mai scurt se întoarseră acasă, unde îi aştepta într-adevăr un spectacol înfiorător. Sufrageria era verde de pene şi fulgi, ca şi cum s-ar fi golit o perină umplută cu cozi de păun. Papagalul fusese parcă rupt şi mâncat în toate colţurile odăii deodată. în mijlocul mesei, ca o imitaţie de porţelan în culori, sta lungită pisica. Soţii căutau ghearele şi ciocul, care îşi închipuiau că nu puteau să fie înghiţite de o mâţă atât de calmă în atitudinea ei. Pisica îşi lingea labele şi se pudra cu pămătuful lor pe figură, oglin-dindu-se în neant. Mâncarea unghiilor şi a pliscului de către un pisoi ar fi corespuns prea mult cu înghiţirea de către om a doi metri de sârmă ghimpată sau a unei verigi cu chei, pentru ca să nu fie silită pisica să-i vie rău. Toate penele din aripi şi coadă fură adunate şi învelişul papagalului fu reconstituit întreg, până la vârful picioarelor şi al capului, vârfuri ce lipseau radical. „Sărmanul Coco!“ plângea doamna. „Nefericit Coco!“ suspina soţul doamnei. Mai rămânea de schiţat finalul cu nuiaua în blana pisicii, deşi era prea târziu.
PUBLICISTICĂ
1081
Atunci se auzi un zgomot în dulap. Uşa dulapului se dete de părete şi apăru Coco, în pielea goală, ca un pui de găină fiert şi înviat. Soţii se deteră napoi cu oroare. Micşorându-i-se trupul mai mult de trei sferturi, capul papagalului, cu ciocul gros, se înfăţişa ca un topor cu coadă de ciocan.
—	Nici nu vă închipuiţi, repeta cu naivitate Coco, ce bine am petrecut! Ne-am jucat două ceasuri şi m-am ascuns în dulap ca să o păcălesc...
Coco vorbea la perfecţie dialectul vienez.
Cu toate acestea, ca să nu răcească, până-i vor creşte fulgii din nou, dacă-i vor mai creşte vreodată, Coco a fost îmbrăcat cu un ciorap de lână, care-i vine ca o mănuşă şi în interiorul căruia se mişcă destul de comod. Singură mâţa nu-1 mai cunoaşte.
Două mii de ani de creştinătate nici un creştin nu crezuse serios în învierea morţilor, socotind că învierea se va săvârşi, într-o formă oarecare, la figurat. Vor învia desigur sufletele, adică se vor apropia de pământ, căci moarte nu vor fi fost nicicând, de vreme ce Infernul şi Paradisul au fost pregătite ca să le cuprindă deocamdată pe toate. Se vor întoarce unii din Rai şi alţii din Iad, de bună seamă, căci nici unul din aceste două despărţăminte ale lumii abstracte nu poate să dureze în vecii vecilor fără schimbare. însă răposaţii vor fi nişte duhuri,
p. conf.
1928
ÎNVIEREA DIN MORŢI
II
1082
TUDOR ARGHEZI
care vor sta lângă noi şi noi nu le vom vedea, mişcându-ne printre ele şi trecând prin ele ca prin nişte raze sau ca prin nişte întuneric.
Cine ar fi bănuit că preschimbate în ţărână, trupurile se vor plămădi din nou din umbra şi din praful lor şi luând carne şi simţire omenească se vor ivi între noi.
învierea s-a făcut însă precum a fost scris în cărţile vechi. Om cu om a ieşit care din văzduh, care din lut la faţa pământului, aşa cum a fost. însă cum nu se fixase în amănunt ziua şi ceasul, ci numai vremea fusese orânduită, morţii s-au deşteptat câte unul la început şi numai după câteva săptămâni s-au umplut ţările de ei.
în casa lui Dinu Petre, cel care s-a ivit întâi a fost tatăl nevestei, decedat acum douăzeci şi doi de ani. El a venit cam pe la douăsprezece noaptea din cimitirul Sfintei Treimi. Fiind zăpadă şi el fiind îmbrăcat subţire, pentru că fusese înmormântat în luna mai, bătrânul s-a grăbit. Lătrându-1 câinii, a ieşit vătaful Marin şi l-a găsit în grajd micşorând lampa, care ardea cu flacără prea mare, pe un timp când petrolul se scumpise. Bătrânul s-a dus şi s-a uitat la vite, mângâindu-le pe şolduri. Vacile nu s-au speriat pentru că în tăcerea lor ele ştiau că înviază morţii, încă din noaptea din Betleem când au suflat abur cald în pruncul ştiutorul atoate, care trebuia şi el ucis şi înviat, cum se întâmplase.
Dar dacă vacile credeau, arhiereii n-au crezut niciodată cuvântul întreg şi înţelesul tainelor până în fund, din pricină că vorbele scrise, ca şi cele grăite, nu sunt în stare să adune tot înţelesul unui grai petrecut în suflet şi pogorât de sus.
Vătaful a strigat de două ori: „Cine e?“ şi a intrat în grajd supărat - şi când a dat cu ochii de socrul lui Dinu Petre, întâi s-a zăpăcit, apoi s-a şters la ochi, că îl cunoscuse din viaţă şi când l-a întrebat: „Ce mai faci tu, Marine, dar mare ai crescut!" - vătaful a luat-o la fugă, a trântit uşa, a încuiat-o şi a căzut pe jos.
-	Ce ai, Marine? l-a întrebat stăpânul.
PUBLICISTICĂ
1083
—	Ia, strigoiul! a răspuns vătaful. Strigoiul boierului umblă la vaci.
Dinu Petre a râs. El nu credea în strigoi. învăţase la Montpellier dreptul, era în curent cu ideile sănătoase ale timpului şi devenise un fel de liber-cugetător. Strigoi? Strigoii umblă prin capetele ţăranilor ignoranţi. Cum ar putea să existe strigoii? Nu e nici natural, nici logic. De când s-a însurat şi munceşte moşia soţiei lui, la Cărpineşti, de auzit a auzit de strigoi dar nimeni nu i-a arătat niciodată unul.
—	Ai băut ceva, Marine, zise boierul.
—	Du-te şi vezi şi dumneata, sărut’mâna, răspunse Marin.
—	Nu te duce, să nu răceşti, zise nevasta. Ştii că te-a cam încercat mereu guturaiul.
Totuşi Dinu Petre se duse, trăgându-şi blana şi căciula pe urechi. Ca să fie, deşi slobod de superstiţii, ferit de vreo surpriză, el luă câinii cu el şi plecă la grajd. S-a întâmplat sau nu ceva, boierul se întoarse de-a fuga în casă, trânti şi el uşa, fugi la toate uşile şi le încuie pe toate şi căzu într-un jilţ lângă nevastă şi cele două fete mari ale lor.
—	Ce ai, Dinule? îl întrebă soţia.
—	Mi se pare că e adevărat, răspunse el, uitându-se speriat la geamuri. Sunt închise geamurile bine? Am văzut strigoiul. Leit bătrânul. Pusese gura la o ţâţă de vacă şi sorbea lapte. Când am intrat în grajd începu să zâmbească şi văzându-1 că vine spre mine cu braţele întinse, mă dădui înapoi şi o luai la fugă. Când am închis uşa grajdului, mi s-a părut că m-a apucat strigoiul de pulpana hainei, care mi se agăţase de uşă şi era să rămân acolo. Nici câinii n-au voit să intre: au mârâit, s-au uitat înfricoşaţi şi au plecat. Nu se mai alătură nici unul de grajd.
Nevasta lui Dinu Petre avu impresia că înnebunise şi Marin şi bărbatul ei şi-şi făcu semnul crucii. Dar privirile ei rămaseră pironite pe geamuri. în umbra ferestrei se străvedea un chip, care se uita la ea, apoi se lipi de sticlă.
—	Uite-l! şopti tremurând Elena. A venit la geam.
1084
TUDOR ARGHEZI
Dinu Petre nu cuteza să se mai uite. Şira spinării lui era rece ca o gratie din geam şi nevastă-sa nu-şi mai putea dezlipi de frică privirea din fereastră. Bătrânul făcu un semn şi bătu în geam: „Nu mă primiţi în casă?“ zise bătrânul.
Soţii, înspăimântaţi, abia avură puterea să sufle în lampa din mijlocul odăii şi făcându-se întuneric, unul lângă altul, îşi fixară ochii în geam, paralizaţi şi în nestare să-şi dea seama de este adevărat sau de li se pare. Când mai bătu o dată-n geamul întunecat bătrânul, soţii simţiră trecându-le prin minte un zbor de mare demenţă.
-	Mi-e foame! zise bătrânul şi stete puţin ca să audă un răspuns.
-	Ai auzit ceva? şopti Elena. A spus că-i este foame, ce-o fi însemnând asta?... I-am făcut pomenile toate. N-a rămas nici un soroc neîmplinit.
-	Mi se pare, zise soţul, revenit la tradiţie, că în ultimii ani ai cam uitat. Mâine mă duc la târg şi cumpăr lumânări, ulcele şi basmale. Să faci dis-de-dimineaţă o colivă.
-	Ce crezi tu, Dinule? îl întrebă nevasta, pot să fie strigoi? Şi se poate ca tata să se fi făcut strigoi? Pentru ce?
Pus în faţa ştiinţei, Dinu Petre se gândi un moment. Se sculă din colţul de odaie în care stătuse ghemuit şi zise: Eşti o proastă şi eu sunt şi mai prost ca tine. Este cu neputinţă, închis într-o contradicţie şi neştiind hotărât ce să mai creadă, îl apucă o revoltă împotriva, întâi, a unei stări de fapte ce abia începeau să li se arate, apoi împotriva luişi. îşi ridică semeţ capul şi puse mâna pe puşcă. Se duse tiptil la geam. Strigoiul păşea prin ograda imensă către poartă, negru în zăpada scânteietoare. Luă puşca la ochi, o sprijini bine între bărbie şi umăr, chiti şi trase.
-	L-am omorât! zise Dinu Petre.
Un urlet de câine împuşcat rupse rotogolul tăcerii.
1928
publicistica
1085
PRIMĂVARA LUI COCÖ
Bună dimineaţa, Coco! Ai dormit bine, ai visat frumos? Hai să ridicăm perdelele grele şi să-ţi arăt ceva mai frumos decât toate visurile tale. Până la miezul nopţii a fost întuneric şi frig: azi-dimineaţă s-a ivit deodată primăvara, ca o muzică militară, cu steaguri mari şi alămuri lucii, cântând un marş victorios pe o stradă întunecată. Vino de vezi la fereastră, cum trec marşurile universului între ceruri şi pământ. Gloatele de mizerie şi de răzvrătire în sângele de noroaie ale câmpului şi-au pierdut armele de argint, suflate cu cristal, suliţe şi săgeţi; uniforma împăratului alb s-a rupt şi s-a murdărit; armatele lui fug negre şi şchioape, ca şi cum momâile de speriat corbii, din grădini, s-au mobilizat în retragere la comanda unui general cu un singur picior, cu o pălărie desfundată pe ochi şi cu braţele întinse în aer, făcute din mânecile unui palton aruncat, umplute cu paie.
-	Strigoi de cârpe şi câlţi, duceţi-vă sănătoşi, la marginea lumii, unde bântuie bezna, sărăcia şi dezgheţul!
Coco a ieşit în geam, întru întâmpinarea liberatorului şi ciocul lui se ascute, pe ambele plăsele, în raza de soare a ferestrei. El joacă-n lumină, ridicându-şi subsuorile ca un dansator într-o funingine de aur, se scaldă în baia de metal impalpabil a dimineţii, se bucură şi nu crede că trăieşte în mijlocul unui jar nemărginit. în vatra de azur a lumii el arde ca un diamant, sfios şi covârşit de tăceri, adăugând marii lumini ţandăra lui de lumină secretă, interioară.
Deluviul primăverii a înecat lumea într-o secundă, din streşinile văzduhului, scoborâte până la marginea câmpului. De Florii, Coco va ciuguli parfume în ramurile cu scrumuri albe trandafirii, ale pomilor, naivi ca nişte miei creţi abia născuţi. Iar de Paşti, hainele lui noi, comandate prin rugăciune şi metanii, atelierului de păpuşi cu sânge şi de micşunele cu
1086
TUDOR ARGHEZI
mireasmă, ale Meşterului celui mai de sus şi mai de departe, vor fi gata, după ultimul model: coada indigo, pieptar de ametist, bonetă de catifea gălbuie şi un cârlionţ frizat pe creştetul, înmuiat în apă, de argint.
-	Bună dimineaţa, Coco! Peste câteva zile în geamul nostru se vor ivi rândunelele, care-ţi vor aduce ştiri din ţările tale, de silex alb, cu şerpi, elefanţi şi cămile. Ele ne vor cânta în revărsatul zilei, pe marginea casei, cu vocile lor de harmonici mici ciripite, şi vor începe să zidească un cuib rotund pentru nişte cofeturi de ouă lunguieţe. Iarna le-a lăsat atâta umezeală câtă le trebuieşte pentru a frământa-o cu lut.
Noi, Coco, vom ieşi de Paşti cu flaşneta, ca să urăm oamenilor trişti bucurii şi să le ghicim amăgitoarea fericire pe care o aşteaptă cu plăcere, măcar de la papagali. Am frecat caterinca pe toate feţele cu nisip, am lustruit-o şi am dat-o cu lac şi i-am pus câteva panglici roşii, înnodate pe ţevile cântăreţe, ca să nu fie deochiate - şi am dat bilete noi la tipar, scrise copilăreşte de şoarecii albi şi de cobai, autorii noştri de casă.
Iar în orga veche a flaşnetei, cu polcile încurcate şi peltice, am deşteptat un cântec foarte vechi tineresc.
1928
VERSURI
Diminuarea în programul şcolar a studiului limbii latine din învăţământul francez provocase în vreo cincisprezece ani de generaţii literare o diminuare a priceperii literare. Cel puţin aşa afirmau statisticile cifrei intelectuale din Franţa, înainte de război. Criticii reformei care a contribuit, după opinia lor, la rezultatul semnalat cu amărăciune, rezultat şi amărăciuni nivelate de tăvălugul războiului, analizau scrierile autorilor
PUBLICISTICĂ
1087
tineri şi le acuzau de analfabetism cultivat. S-ar părea că anume curente literare nu s-ar fi putut ivi fără ignorarea surselor latine şi ale clasicismului tradiţional şi că libertăţile extreme ale autorilor celor mai tineri nu s-ar fi manifestat în compoziţie şi în cugetare dacă ar fi fost cunoscut desenul elementar al anatomiei literare, învăţat succesiv.
Nefiind francezi, nu suntem obligaţi nici să credem în supărarea Sorbonei, nici să ne dăm seama exact până la ce punct afirmaţiile erau exacte. S-a vorbit întodeauna de disciplina pe care o capătă din limba latină cititorul. Pildele de latinişti eminenţi şi de foarte mediocri traducători din limba latină, au fost cel puţin tot atât de numeroase ca şi ale poeţilor mediocri nelatinizanţi. Fiind însă români, ne putem ocupa de un fenomen actual asemănător sau analog, de la noi.
în ultimii ani, am participat accidental la conferinţe şi lecturi în diverse aglomeraţii din Bucureşti. Ei bine, generaţiile care se vădesc experimental mai proprii pentru atenţiunea unei producţii intelectuale sunt pretutindeni anterioare războiului. Domnii cu chelie dau dintr-un cap în general, aş zice, mai inteligent, vreau să zic: mai pricepător - şi de aceleaşi sensibilităţi manifestate prin fizionomie şi mişcări dau dovadă şi doamnele care s-au tuns în preajma decolorării sistemului pilos.
Copii, băieţi şi fete, între şaisprezece şi douăzeci de ani se demonstrează cu atât mai puţin pregătiţi, consideraţi în masă, cu cât nivelul instrucţiunii lor pare prin definiţie mai ridicat. La ateneele populare, universităţile libere, adunările intelectuale de funcţionari comerciali şi muncitori cu braţele, atenţiunea e mai vie şi priceperea mai corectă. Am examinat atitudinea studenţilor şi - să fiu iertat - în special a studentelor, la o lectură de poezii. Domnişoarele n-au ştiut niciodată, din vreo douăzeci de bucăţi citite, când se isprăveau bucăţile şi lectorii au trebuit să dea finalelor intelectuale o expresiune fizică, pentru ca momentul să fie înţeles, închizând cartea citită după fiecare lucru citit. în pauzele dintre închiderea şi redeschiderea volumului se petreceau, negreşit, legiuitele aplauze, însă
1088
TUDOR ARGHEZI
urmate de o larmă care indica urmarea unor convorbiri începute înaintea lecturii.
Domnişoarele iarăşi nu înţelegeau timpul, ritmul ideii, curba ideii, marginea imaginii, ignorau sensul unui calificativ. Nu puteau discerne accentul ideii, orientul unei poezii - şi, eveniment extrem de grav, vocile izbucneau într-o fracţiune de râs, într-un punct dramatic, confundându-se reflexiunea cu gluma şi chibzuirea cu hazul. Toate acestea independent de calitatea paginilor citite, care, de la sine înţeles, erau alese. La o chemare a lui Dumnezeu printre oameni, de către un poet, au râs vreo două sute de graţioase ascultătoare, noţiunea numelui lui Dumnezeu singură a produs ilaritate, ca într-un bal mascat la care s-ar fi deghizat în personajul lui un dansator de muzică neagră.
Poate că s-ar prezintă o întrebare. Domnii profesori ai universităţii au surprins existenţa acestui proces de deznoţiune, dacă ni se permite cuvântul, în cei mai tineri din intelectualitatea vie a momentului de faţă? în afirmativă, fenomenului ar trebui să i se acorde o luare-aminte excepţională.
1928
LA ALBA IULIA
S-ar putea să nu meargă şi Coco la Alba Iulia?... Cum se desprimăvăra el obişnuia să călătorească la Turtucaia. Era o preumblare în Orient, cu tobe, cadâne şi cafeluţe pe rogojină, iar Dunărea îşi despletea cosiţele de safir în baia străvezie a unui soare topit pe toate zările. 1^ Alba Iulia va avea nostalgii medievale, iar locul Dunării îl va ţine, despletit, domnul Iuliu Maniu.
Nu face politică - a mărturisit-o şi altă dată - şi are convingerea că schimbarea guvernelor îl preocupă mai puţin decât alte idealuri. Ţine totuşi să se amestece în mulţime să facă o
PUBLICISTICĂ
1089
baie de popor, care, chiar când miroase a câine plouat, e tonic şi pune sufletul pe picioare. Pleacă poporul la Alba Iulia?... Va pleca şi Coco cu el.
Dar Coco s-a poticnit de la început. Mai înainte ca guvernul să interzică întrunirea naţional-ţărănistă de la Alba Iulia, a interzis-o domnul Maniu care, deocamdată, a amânat-o. S-au dat diferite explicaţii, din care reţinem pe aceea că domnul Maniu chibzuieşte todeauna mai mult decât timpul rezervat chibzuirii. Domnul Maniu a chibzuit opt ani până să se hotărască să ceară guvernul manu militari şi suntem sigur, dacă i s-ar oferi, pe neaşteptate, guvernul, cugetând dacă trebuie să-l primească sau nu, i-ar trece termenul guvernării.
Imparţial, Coco reţine şi celălalt motiv al amânării, că pământul fiind acum jilav la Alba Iulia, partizanii în număr de cinci milioane, dormind pe câmpia goală, deşi e Câmpia Libertăţii, ar putea răci şi tuşi. I,a 6 mai însă, fiind soarele fierbinte, partizanii vor năduşi numai, dar opriţi să bea apă rece, vor scăpa teferi cu toţii.
Dacă preparativele opoziţiei i se par lui Coco, în unele puncte, voioase, nu mai puţin veselă i se pare teama guvernului. Unii membri ai majorităţii se tem de o fugă, de o dezmembrare, ca şi cum Ardealul, rupându-se cu întreg Partidul Naţional de la însăilătura tare a Carpaţilor, ar face o ţară aparte, numită Mania, care ar declara război de îndată Munteniei.
Domnul Stelian Popescu de două săptămâni cugetă zi şi noapte asupra acestei negre eventualităţi şi nici senatorul său, domnul M. Mora, din fire optimist, nu izbuteşte să-l însenineze.
Singurul care se ocupă cu altceva e domnul Vintilă Brătianu. Domnia sa e convins că n-are cine să-i ia locul, iar împăcarea nevoilor localnice ale românilor va face pentru Partidul Liberal cât nu va face pentru naţionali, nouăzeci şi nouă întruniri la Alba Iulia. Se pare că e singurul care pledează în
1090
TUDOR ARGHEZI
guvern în favoarea întrunirii de la Alba Iulia. Domnia sa ştie din veche experienţă parlamentară că pe român la necaz să-l laşi să vorbească. După ce a vorbit, se-mpacă singur.
Coco e pentru libertatea întrunirii de la Alba Iulia, precum e pentru toate libertăţile. E singurul fel ca libertăţile să se anihileze. Coco cere cu energie libertatea întrunirii!... El a pregătit planete speciale, pentru bărbat politic şi partizan, şi la vreme le va scoate cu ciocul.
1928
CUMPLITA BARBARIE
Nici o gazetă n-a remarcat faptul ciudat că domnul Filder-mann, care apare în Parlament grav ca un lord englez şi cu o geantă de documente, în critica pe care a făcut-o politicii economice a guvernului a cerut credite pentru... agricultori. Domnul Fildermann reprezintă o burghezie (Specială în Parlament, am spune comercială, dacă n-ar fi compromisă de atâtea falimente. Pentru această burghezie, domnul Fildermann a avut numai consideraţii teoretice. în afară de agricultori, l-a preocupat facturile neplătite ale furnizorilor statului, mai toţi advocaţi şi oameni de partid.
Ciudăţenia se explică prin aceea că domnul Fildermann are într-adevăr calităţi de om de stat şi, deasupra clasei comercianţilor evrei care l-au trimis în Parlament, el a văzut intima structură a fiinţei noastre: agricultura la sate şi intervenţia, la oraşe.
Cu toate acestea, singurul care a trebuit să dea un răcnet de la rărunchi, junghiat de atâtea sinucideri fizice şi sufleteşti din comerţul ţării, e domnul Fildermann. Evreul comersant n-are altă hrană decât comerţul. Pentru libertatea acestui
PUBLICISTICĂ
1091
comerţ, evreii sunt gata să sacrifice toate drepturile politice, cu care n-au ce face. Şi comerţul e paralizat la încheieturile esenţiale de câte o lepră de caracter politic, pe care toţi oamenii politici o combat în opoziţie, prin conferinţe la cercurile comerciale şi de bursă, şi o ignorează miraculos când fac parte din guvern.
Nu poate intra în mintea nimănui - cu atât mai puţin a unui neguţător — că e cu putinţă ca bani de hârtie, adică bani multiplicaţi ad libitum, să se împrumute oficial, după intervenţii cu ameninţări din partea Băncii Naţionale, cu 18%, când în toate ţările din Apus banii se dau cu vreo câteva centime la sută. Palatele care se ridică în ţara noastră, ca şi automobilele care circulă vertiginos pe Calea Victoriei, sunt excepţii ruşinoase. Omul care stă cu braţele încrucişate, la oraşe, ţăranul care, posedând o avere imobiliară de cel puţin un milion, locuiesc, unul pe maidane şi celălalt în coşară, cu vaca şi calul, sunt nişte sălbatici, iar timpul nostru o cumplită barbarie.
Din punctul de vedere al atmosferei economice, al priinţei muncii şi întreprinderii, mica Românie de la 1915 era o bijuterie europeană. Zece ani de barbarie sunt de-ajuns. Idealul nostru, care e în trecut, trebuie actualizat. întrunirile de la Alba Iulia să înscrie la ordinea zilei dobânda de 5%.
1928
COCÖ LA IAŞI
în numărul 51 al „Biletelor de Papagal“ Coco se vădea entuziast de primirea făcută lui Wegener la Iaşi, dorindu-i o intrare triumfală şi în Bucureşti. Coco e câteodată zevzec, spiritul lui de autocritică recunoaşte fără greutate. La Iaşi nimeni nu l-a cunoscut pe Wegener. Un singur ins l-a
1092
TUDOR ARGHEZI
recunoscut, domnul Aliboron. Cine-i domnul Aliboron? Aliboron nu reprezintă câtuşi de puţin spiritualitatea marelui oraş cultural. El e un izolat şi un intransigent. Nu scrie versuri, nu citeşte proză; nu se duce la universitate nici ca profesor, nici ca student; nu frecventează librăriile, redacţiile, nu colaborează cu nimic la mişcarea intelectuală ieşană. Aliboron a cunoscut însă pe Wegener; aci e meritul lui excepţional. Aliborn e atât de puţin intelectual şi artist încât nici nu se hrăneşte ca toată lumea: el mănâncă grăunţe şi se adapă din ciubăr, dar s-a mulţumit până azi cu trei singuri prieteni iluştri, cu Iisus Hristos, pe care l-a dus în Ierusalim, cu Don Quichotte şi cu Buridan (entre Ies deux mon coeur balance) stângaci să aleagă între ovăzul din traistă şi găleata cu apă, şi murind de dorul amândurora, ca un timid. Şi mai are un prieten, pe Coco, al căruia corespondent în lumea inşilor cu patru picioare este Aliboron. Căci, vedeţi, domnul Aliboron e un măgar, un măgar adevărat, un măgăruş gentil, cu tot ce-i trebuie unui măgăruş, cu urechi de iepure, mari, cu coadă de leu, cu copite şi cu o mie de fantezii între urechi.
Literaţii l-au crezut întodeauna mai prost decât ei. Literaţii comit adeseori greşeala să creadă că cei ce nu scriu sunt mai proşti ca ei. Când se va hotărî să scrie, Aliboron va fi în stare să dea opere în câteva tomuri şi să-l întreacă şi pe domnul Mihalache Dragomirescu, proprietarul unei singure părechi de picioare şi acelea încălţate: nu vă jucaţi cu necunoscutul. De ce-i mai prost Aliboron? Pentru că nu poartă ochelari şi ţăcălie? Pentru că nu a tradus pe Shakespeare din dulcea limbă bulgară?
Lui Paul Wegener i s-a refuzat la Iaşi sala Teatrului Naţional, consacrată dramaticei din partea locului şi din judeţ şi artistul s-a văzut silit să joace la cinematograful „Sidoli“, unde se produce îndeobşte personalitatea artistică de incomparabil fenomen a domnului Tănase şi unde îşi ridică fustele şi marele domn Iulian, travestit în Cucoana Manda; două momente de fină emoţie ale teatrului universal.
PUBLICISTICĂ
1093
în seara spectacolului său, Wegener se îndrepta, sfios şi anonim, către sală şi a trebuit să înregistreze cu spinarea câteva mii de ghionti din partea publicului, adunat la bilete şi care desfăcându-şi după două ore energiile pumnului avea să înlocuiască stâlcirea şi vânătăile cu aplauze admirative. Necunoscut de nimeni, artistul apucă să intre în sală. Prima persoană pe care o întâlni pe scenă fu Aliboron, un măgar simpatic, trezit din somn între culise. Aliboron ieşi întru întâmpinarea domnului Wegener în cadrul descompus al unui salon, ca un castelan ai căruia strămoşi dorm în beciuri de marmoră albă dedesubtul cetăţii. Nu aş putea spune ce a simţit în detaliu măgarul, dar Wegener a rămas consternat.
Cinematograful „Sidoli“ are într-adevăr un măgăruş, care plimbă afişele pe străzile Iaşilor. Ca să nu cheltuiască la hotel şi restaurant, patronul sălii îl găzduieşte între culise alternând măgarul cu Wegener şi grajdul cu Gândirea lui Andreev. în ceasul când în Bucureşti statul înfiinţează un nou teatru, Ventura, cu o subvenţie de şapte milioane de lei, prezenţa măgarului în arta dramatică e de o frumuseţe de mare clasicism.
1928
O ISTORIE ADEVĂRATĂ
Domnul general Rasoviceanu ne povesteşte o istorie de necrezut.
Soţia domnului căpitan Ion N. Berceanu, călătorea între Bucureşti şi Bazargic, însoţită de fetiţa domniei sale, în vârstă de patru ani. Pornise din capitală în noaptea de 2 april, şi în staţia Săruleşti, scufundată în beznă, ca tot Bărăganul, trenul se opri, ca de obicei, un minut. Copila nu avea bilet, un regulament cunoscut şi de hamali permiţându-i să călătorească gratuit.
1094
TUDOR ARGHEZI
în staţia Săruleşti, doamna Berceanu e dată jos şi copila rămâne în vagon. Şeful staţiei Săruleşti o amendează pentru lipsa biletului şi o sileşte să deşarte în mâinile lui conţinutul sacului de mână: şapte sute lei. înainte de a termina operaţia, acelaşi şef dete ordin trenului să plece şi trenul plecă imediat cu copila singură în vagon. Deznădăjduită, mama aleargă după tren şi, în tren, copila leşină de spaimă. S-a petrecut atunci o solidarizare a indignării pasagerilor care, trăgând semnalul de alarmă, opriră trenul, şi mama putu urca lângă copilă. Poate că ar fî fost oportună o întârziere de cinci minute pentru corectarea colectivă radicală a bestiei din Săruleşti. Reţinem din povestirea domnului general Rasoviceanu numele domnului judecător Vlăduţ, din Balcic, care trebuie felicitat pentru cavalerismul de care a dat dovadă în împrejurare.
Se pare că doamna căpitan Berceanu e o persoană cu deosebire de frumoasă şi că funcţionarul controlor de bilete ţinea să-şi îndatoreze superiorul. La Săruleşti, noaptea e mare şi singurătatea apasă.
E cu totul inutil să insistăm. Domnul director general al C.F.R. nu e numaidecât nevoie să fie căpitan şi căsătorit şi să aibă o fetiţă de patru ani ca să ştie ce-i rămâne de făcut. Poate că folosindu-se de acest prilej domnia sa va avea buna inspiraţie să introducă bătaia cu varga, de care se simte mare trebuinţă pe toate reţelele căilor ferate, unde brutalitatea personalului atinge câteodată demenţa.
1928
UN GOSPODAR
De grilajul grădinii stă răzimat într-un picior de lemn un domn voinic şi bine îmbrăcat. El şi-a ales locul cel mai populat
PUBLICISTICA
1095
şi îl ocupă două ore pe zi cu demnitatea cârmuitoare a unui acar. Toaleta lui foarte căutată se vădeşte deosebită pentru piciorul de lemn, expus ca de vânzare. Un lac proaspăt sticleşte pe vârful lung, dat la strung, ca o mobilă cu şanţuri spirale. E marfa din vitrina lui. Se vinde continuu fără să scadă, şi în fracţiuni. Ca să-l valorifice la maximum, l-a decorat cu patru brăţări de alamă, ajustate simetric şi frecate zilnic cu pastă de clanţă. Piciorul de lemn ţine loc de reclamă şi e vorbitor de la sine.
Proprietarul lui nu colaborează decât cu expresia ochilor la efect. Nu rosteşte un cuvânt, nu întinde mâna, nu scoate şapca lui de birjar, cu cozorocul sticlos. Abia dacă uneori salută aproape milităreşte pe doamna care se apropie cu mâna îngropată în sacul de piele pentru căutarea mărunţişului celui mai mărunt. Când se iveşte o trecătoare, şchiopul întoarce spre ceruri o căutătură de amorez; ochii cântă „Slavă Ţie“ şi „Mai am un singur dor“, şi sufletul lui scoate un imperceptibil oftat. Situaţia de om călcat de tren din imprudenţă a găsit desfacere comercială pe piaţa războiului, şi politica omului de la grilaj este să exploateze imaginea eroului necunoscut, dând să se înţeleagă din atitudini concentrate şi triste, că un picior i-ar fi rămas la el. Războiul a izbucnit la timp, dar e profund recunoscător ţării şi steagului că l-au purtat.
O singură dată entuziasmul lui devine zgomotos, atunci când trece garda de la Palat. El strigă: „Trăiască Armata!“ şi trecătorii admiră în acest erou, căzut într-o fericită zi de pace subt tramvai, dragostea lui de patrie, îi dau doi lei şi, turburaţi de dovada categorică a jertfei consimţite, intră în consi-deraţiuni şi generalizări.
în câţiva ani după război, omul cu piciorul de lemn şi-a cumpărat o proprietate, a pus pomi roditori, are treizeci de stupi, un cal, o gabrioletă şi ziua întreagă se îndeletniceşte cu gospodăria. Trotuarului îi acordă două ore pe zi, după un
1096
TUDOR ARGHEZI
program experimentat, şi numai în zilele de sărbătoare naţională iese dis-de-dimineaţă şi se întoarce pe înserat. La aceste date binecuvântate, el aduce o basma cu lei, devaluaţi desigur, însă lei orişicum şi lei care se grămădesc în cutia unui dulap. Cei care n-au făcut războiul îi dau cu plăcerea că l-au făcut alţii. Cei care s-au ascuns de război îi dau, ca şi cei ce s-au întors din război valizi, pentru că au scăpat. Un căpitan bătrân i-a strâns mâna şi i-a ţinut un discurs atât de simţit şi de adevărat, încât toată lumea, înţelegând marele sentiment care a scăpărat între invalid şi veteran, s-a îmbulzit să-i dea, cu o lepădare de sine emoţionantă.
Şchiopul nu este însă cu totul fericit. El are un detractor violent, pe invalidul adevărat, în uniformă verde zdrenţuită, cu pieptul îngreuiat de medalii, şi care, scurtat de război până la şolduri, îşi târăşte un sfert de trup pe o sanie fixată subt coapse ca o şa de lemn.
Acesta ocărăşte, înjură şi bate cu scăunelele, cu care îşi deplasează, sprijinit în mâini, bolovanul de carne olog, şi revolta lui vehementă înhaţă trecătorii, ameninţă cucoanele spilcuite, batjocoreşte fardul, minciuna şi credulitatea. Zadarnic. Nu-1 miluieşte nimeni.
Solemn, tăcut, aristocratic şi salutat, şchiopul prin accident porneşte acasă.
1928
COSÂNZEANA DIN GALAŢI
Pe vremea când s-a zis întâia oară că se duce vestea ca de popă tuns, se tundeau numai oile, căci nici bărbaţii, purtători de plete scumpe, nu începuseră să-şi dezlâneze ceafa, iar domnişoarele se tundeau exclusiv în schima monahală. Zicala
PUBLICISTICĂ
1097
trebuie urgent modificată şi vestea trebuie dusă acum ca de fată tunsă. De popă tuns nu mai vorbeşte nimeni de la Ghenadie încoace, şi de la unirea Transilvaniei cu patria mamă şi mai puţin. Mama vede pe drăgălaşii preoţi, pe care îi saltă în poală şi-i face uţa pe picior, folosindu-se normal şi de binefacerile lamei de ras.
O domnişoară s-a tuns la Galaţi şi paisprezece milioane de locuitori ai României Mari s-au cutremurat de cele ce i se întâmplă nobilului mânuitor de foarfeci al unui salon de tuns, ras şi frizat din localitate. Părintele domnişoarei fiind un bărbat de finanţe şi un director al Băncii Naţionale sucursale, orgoliul domniei sale e cu atât mai bine purtat şi convingerea că părul este o podoabă a naturii şi că trebuia respectat îi este cu atât mai neclintită. Profesionistul nu trebuia să se atingă de un singur fir de păr al domnişoarei şi el a retezat o coadă întreagă, intrând astfel în intimitatea familiei şi răzbind cu foarfeca până în domeniul sacru al credinţelor domnului director de bancă. între acest act criminal şi fapta de a pătrunde în alt tezaur, în tezaurul băncii de pildă, nu e absolut nici o deosebire.
Ordin se dete ca bărbierul să fie adus la Banca Naţională. Naiv, Figaro a crezut că după ce a tuns atât de bine pe fată, doreşte şi tatăl să fie ras de mâinile lui cu unghii de porţelan şi s-a dus întins şi voios la bancă, luând cu sine brice şi clăbuc. Figaro a fost însă împins în casa de fier cu capul şi supus unui masaj cu bastonul, care i-a înmuiat oasele ca o baie caldă.
Ziarele în care citim această comedie, mai bună ca toate piesele de teatru originale din repertoriu, nu surâd ci arborează tonul vehement şi tragic. O fată a fost năpârlită de un bărbier şi bărbierul a mâncat bătaie. Dar bărbierul trebuie să fi ştiut ceva, şi tatăl fetei a ştiut că bărbierul trebuia să ştie ceva. Oricât de imensă capitală ar fi fost Galaţii, bărbierii aveau obligaţia să cunoască un număr de personaje din oraş şi, înainte de a-şi vârî foarfeca în cosiţa unei fete de şcoală de şaisprezece ani, ar fi putut să-şi învârtească de şapte ori limba în guriţă. Dacă
1098
TUDOR ARGHEZI
bărbierul ar fi ţinut şi o bodegă în dosul oglinzilor şi i-ar fi dat să bea unei şcolăriţe un litru de rom, secretul şi datoria profesională dacă-1 sileau să se execute tot bătaie i s-ar fi tras.
în arhitectură, figurile care se compensează se cheamă că sunt simetrice. Ceea ce-i adevărat în arhitectură trebuie să fie şi în bărbierie adevărat.
1928
CONCURS LITERAR
Pentru slăvirea momentului inaugurării de la Bucium a „Bisericii Neamului“, un comitet vizitat de îngerul poeziei a hotărât să aducă şi defilarea cu marşul silabelor din strofe. Toate ziarele au publicat chemarea comitetului către poeţii de talent şi iubitori de patrie, dând în apel şi câteva informaţii istor rice şi geografice (voievodatele munţilor Făgăraş etc.). Gândul cel bun al comitetului trebuie sprijinit, şi Coco îndeamnă pe toţi colaboratorii săi să se inspire şi să concureze la cele cinci premii, unul de cinci mii, altul de două mii, şi trei de câte o mie de lei, sume pe care el nu le va putea plăti, de la sine, atât de curând.
Poezia şi artele în genere, sunt materiale foarte ciudate. Ele nu se pot acomoda prea uşor cerinţelor generale, chiar când aceste cerinţe sunt naţionale şi obşteşti. Ideea concursului poetic, la greci bunăoară, se explica prin faptul că grecii erau, fiecare în parte, în stare să concureze pe Aristofan şi Euripide. La noi, concursul poetic are, credem, o sorginte administrativă. Dar dacă licitaţia, care este un principiu sacru în contabilitatea publică, are menirea să caute preţul cel mai convenabil, în poezie acelaşi principiu se prezintă cu picioarele în sus: cere preţul poetic cel mai mare.
PUBLICISTICĂ
1099
închipuiţi-vă că în Franţa, în timpul când trăiau şi Victor Hugo şi Lamartine şi Vigny şi Baudelaire, guvernul ar fi pus la concurs un subiect naţional. Ce socotiţi că s-ar fi întâmplat? Ar fi concurat toţi institutorii şi toţi şansonetiştii, iar Hugo, Lamartine, Vigny şi Baudelaire ar fi scris poema... după decernarea premiului.
Căci poeţii mari nu vor să concureze, în nopţile trudnice, decât cu ei înşişi.
în condiţiile în care comitetul român oferă premiile, Coco ştie mai dinainte cine va câştiga sumele, şi-i încurajează să nu ezite.
în Ţara Românească sunt azi în viaţă trei, patru poeţi mari, al căror talent e recunoscut. Cât mai e timp, ce ar fi ca numitul comitet, în locul licitaţiei anonime, să se adreseze acelor trei, patru poeţi, cărora să le comande câte o poezie (plătită una sută mii lei)?
Cu siguranţă, fiecare din ei ar scrie o poezie de supremă valoare; de n-ar voi, şi tot n-ar putea altfel!
Iar comitetul ar scăpa şi de pacostea de a mai alege, adică de a da greş.
1928
TEATRUL „MARIOARA VENTURA“
Criza teatrelor nu se datoreşte, cum cred unii succesului filmului, ci insuccesului minţii. Teatrul posedă mijlocul cel mai sigur, experimentat de veacuri asupra inimei omului, de a fermeca: cuvântul. Privirea cea mai languroasă din ochii cei mai umbriţi nu vor putea vrăji cât un cuvânt de o silabă, rostit cu ochii închişi. Teatrele româneşti care posedă actorii şi actriţele cele mai frumoase de pe glob, şi cele mai numeroase în frumuseţe (încât am putut face un export strălucit şi
1100
TUDOR ARGHEZI
niciodată dezminţit) dau înapoi în faţa celui mai meschin cinematograf. Milioanele pe care statul, solicitat de idealul unei arte naţionale şi de teamă de a nu jigni umbra fără moarte şi răzbunătoare a poeziei, s-au pierdut în vânt, şi drumurile, podurile ţării au rămas desfundate din lipsă de fonduri, cheltuite pe poduri de carton. Vechi preţuitori ai Marioarei Ventura căreia statul, timp de patru ani, îi asigură o subvenţie de şapte milioane de lei pe an, vrem să credem că teatrul domniei sale îşi va găsi menirea să înlocuiască falimentul unui alt teatru, care se menţinuse cu alte fonduri.
Doamna Marioara Ventura să cerceteze o clipă cauza falimentelor care au precedat-o şi să bage de seamă că n-a existat în ţara noastră duşman mai mare al teatrului, ca Actorul pus în funcţie de căpitan de vapor artistic. Ceea ce a sfărâmat toate iluziile a fost lipsa de prestigiu artistic şi - mai rău - pierderea treptată a unui prestigiu artistic existent la punctul de pornire. Faptul că nici unul din teatrele care au fost şi care mai sunt n-au izbutit însă — de la plecarea în cărucior a lui Davila -să creeze un repertoriu de un an (necum un repertoriu mai larg) este dovada insuficienţei, definitivă, a foştilor comandanţi. Ei au oscilat între Shakespeare şi Victor Eftimiu, între Keiser şi Verneuil! - iar succesul dacă venea, venea pe neaşteptate, când cea mai bună parte a trupei era în turneu, la Băileşti.
Doamna Marioara Ventura, ale cărei relaţii cu inteligenţele alese ale Franţei, n-au dezobişnuit-o, ca pe atâtea din colegele ei, cu ideile şi tendinţele artistice, se află în România în paralelă cu câţiva scriitori care scriu cu aceeaşi conştiinţă în faţa propriei minţi, cu care se joacă în faţa sălii. Aceştia sunt la îndemâna doamnei Ventura, chemată să-i utilizeze. E singurul fel, credem, ca Teatrul „Marioara Ventura“ să nu intre în seria nesfârşită a falimentelor actoriceşti, ci să creeze în sfârşit, întâia oară după război, teatrul care să aibă unitatea, adâncimea şi autoritatea unei cărţi.
1928
PUBLICISTICĂ
1101
ACTORUL CARE NU JOACĂ
întâlnindu-se cu Coco, retras în Cişmigiu, ca să dumice o alună furată din mâna unui ţigănuş vânzător de ziare, Sorana Ţopa, care tocmai venea să ia oleacă de aer după repetiţie, i-a ţinut un discurs. Artista repeta opera teatrală a unui profesor de la Facultatea de Drept, advocat eminent, care parvenit la o vârstă când încep să se nască pentru celebrităţi statuile şi posteritatea ştiinţifică, a observat că încă nu scrisese în timpul unei cariere destul de imense, nici o lucrare dramatică. Este ca şi cum un magistrat, care nu ar fi tras niciodată cu puşca, se vede prins pe neaşteptate, în anul menopauzei profesionale, de pasiunea de-a fi colonel de artilerie şi care îşi cumpără un tun privat, pentru a se exersa în apartament. Exemplele acestei înclinări subite şi tardive sunt în anumite epoci fiziologice numeroase şi se cunoaşte chiar cazul unui director de bancă ilustru, apucat de juvenalităţi entuziaste. Ca să pară mai tânăr şi mai mic, el s-a îmbrăcat într-o dimineaţă cu pantaloni scurţi şi s-a dus la biurou cu o placă de piatră subsuoară, legată de un burete.
Fusese cazul cel mai extrem din serie şi din nefericire directorul de bancă a fost transportat, cu atenţiile cuvenite, la o casă de sănătate, subt cuvânt că medicul şi ajutoarele lui îl duceau să-l înscrie la şcoala primară. Celelalte cazuri, mai anodine, se opresc de obicei în drum; apare un volum de versuri de dragoste sau se aplaudă o piesă istorică în câteva acte şi un tablou.
Coco îşi încerca aluna pe o cracă de Magnolia sulangeana şi Sorana Ţopa ridicându-şi umbrela violetă a bătut în craca lui şi i-a dat bună ziua pe franţuzeşte: Bonjour Coco, quest-ce que tu fais la? Am citit biletul tău despre actori, dă-te jos să te pup. Emoţionat de intenţie şi de părul galben al actriţei, pentru care papagalii verzi, îndrăgostiţi de soare şi de floarea lui,
1102
TUDOR ARGHEZI
negricioasă în mijloc şi auriferă de jur-împrejur, poartă nostalgia unui vechi sentiment ecuatorial secret. Coco şi-a pierdut aluna şi ştergându-şi ciocul pentru operaţia făgăduită, se pogorî pe umărul ei, rugând-o să-şi scoată pălăria ca să şadă mai bine galbenul porumb lângă verdele smarald.
-	întâi am să te trag de moţ, dragă Coco. Ai făcut o prostie, dar te-ai răzgândit şi ai reparat-o. Actorii au avut dreptate să ceară statului care-i întrebuinţeză o leafă mai mică decât a servitorilor din vestibul: o recunoşti. Dar ai uitat să vorbeşti de actorii care nu joacă, de nevoia lor sufletească frenetică de a-şi accelera viaţa şi timpul, de-a străbate acţiunea concentrată şi rapidă a ideilor şi a reveriilor materializate în literatura dramatică. Asta pentru tine, Coco, nu însemnează nimic? Ce ar mai fi teatrul şi talentul comediei, fără setea neastâmpărată de a trăi numeros şi variat, complicat şi furtunos, cu o intensitate şi o înflăcărare pe care viaţa simplă, de douăzeci şi patru ore pe zi, cu zece ore de întuneric într-însa, viaţa de muncă şi de salariu, de drepturi şi datorii, nu este în stare să ne-o dea!
Sunt în generaţiile care se succed între bacalaureat şi ieşirea la pensie, excepţii şi temperaturi, consacrate parcă de natură îndeletnicirilor în dezordine, cântecului, vopselei, scrisului şi zămislirilor de piatră şi lut modificat. Temperamentul cel mai imediat, cel mai iute, cel mai sprinten îl are actorul: îţi poţi tu închipui, Coco, ceva mai lamentabil decât un actor care nu joacă?
Şi Sorana Ţopa, izbucnind în plâns, pe umărul verde al lui Coco, pe care îl umezi cu lacrimi, zise strângând un pumn cochet şi grăsuliu către cer:
—	E monstruos!
1928
PUBLICISTICĂ
1103
CE NE AŞTEAPTĂ...
Nu mai suntem de multă vreme pentru pacea eternă, care seamănă leit cu moartea. Dar ne trec fiori prin şira spinării, ori de câte ori ne gândim la faţa hâdă şi odioasă a războiului. Am vrea un război - dacă fără el viaţa e cu neputinţă - mai distins, mai nobil, adică mai esenţial. Cu mutarea unor hotare şi asasinarea a opt milioane de indivizi, dintre care cel puţin patru milioane au procreat dinainte de câte trei ori cu succes, nu s-a atins ţinta războiului. (Poporul cel mai învins acum zece ani, poporul german, domină din nou economiceşte piaţa orientului european, iar englezii, excelenţi colonizatori, au fost siliţi, ca şi francezii, să recheme, în Africa, pe vechii fermieri germani alungaţi.) Vorbeam de un război esenţial: definitiv şi fără milă. El însă nu poate avea loc decât cu armele spiritului, închipuiţi-vă o invazie a chinezilor în Europa, surprinsă fără arme. Chinezii cuceritori vor fi chinezi învinşi, de-ndată ce armele vor cădea: e fatal pentru că arma specifică a fiarei om este mintea.
Nu înţelegem şi citim cu uimire deci, ori de câte ori găsim în ziarele franceze, engleze sau germane, declaraţiile competente ale generalilor de stat major asupra caracterului viitorului război. Nu înţelegem, pentru că, deşi cu arme noi, viitorul război se află pe acelaşi teren fals, care e distracţia idioată.
Ascultaţi ce ne aşteaptă:
Infanteria se desfiinţează. Lupta se va da numai în aer sau subt apă. Gazele asfixiante şi bombardamentul aerian, cărora de pe teren nu li se poate opune decât o iluzie de apărare, fac inutilă orice armată terestră. Caii cavaleriei rămân definitiv în pădure, iar artileristul trebuie să se urce în aeroplan. Nu va mai exista teren cucerit sau teren pierdut: orice teren poate fi acoperit în întregime cu un cearşaf de otravă gazoasă în care să putrezească şi pietrele. Orice trupă ar scoborî din aeronave, e
1104
TUDOR ARGHEZI
sortită aceleiaşi morţi ca şi trupa inamică. Va birui cine va pluti o secundă mai mult, în aer sau pe apă. Ideea unui general, că armata de uscat, care în 1914-1918 a operat cu mase uriaşe, trebuie pulverizată în numeroase armate mici, e o idee învechită înainte de a se fi aplicat. Toate armatele - în care Franţa şi Rusia au înglobat şi femeile - trebuie să treacă în oraşele de subsol, a căror construcţie, din nefericire, încă n-a început.
Faptul că aeronavele se construiesc într-un tempo vertiginos, iar uzinele mari se acomodează într-o zi pentru prepararea de gaze, e o dovadă sigură că războiul viitor va fi scurt -de trei, patru zile - şi va avea loc, desigur, în timpul unei conferinţe la Geneva pentru dezarmare.
România se găseşte întâia oară, mulţumită inferiorităţii tehnice, într-o situaţie privilegiată. Nici bulgarii, nici ruşii, nici ungurii n-au o industrie mult mai dibace ca a noastră, şi nici aeroplane mai zeloase. Noi, în coada continentului, ne vom bate ca şi altădată, cu vechea metodă care ţine şapte, opt ani şi cu vechile noastre unelte: puşca, sabia, toporul, parul, unghiile şi dinţii...
1928
ÎNVIEREA DIN MORŢI
III
Cu Domnul nostru Iisus Hristos, învierea s-a petrecut cu totul deosebit. El înviase odată pe pământ şi s-a suit la ceruri cu sufletul şi trupul. Dovadă netăgăduită despre această suire o aduc apostolii, care l-au văzut. Fiind pe o înălţime şi vor-bindu-le cu duioşia şi cu tristeţea dulce a unui Dumnezeu care
PUBLICISTICĂ
1105
se făcuse om numai ca să guste amărăciunile vieţii mărginite, care murise o dată şi înviase pentru că sâmburele lui nu putea sta mort mai multă vreme, el păru ca o haină clătinată de vânt pe o frânghie. Pasul lui se desprinse lin de pământ, rămase un timp apropiat de pământ până ce ultimele cuvinte vor fi fost rostite - şi depărtarea crescu până ce Domnul nu se mai văzu.
S-a suit repede la ceruri ori s-a suit încet? Apostolii nu mărturisesc, ei fiind rămaşi îngenuncheaţi şi cu ochii spre genunchi. Ei şi-au ridicat capetele abia când nu se mai vedea Mântuitorul decât, cât un ierete.
Cei care vedeau de dincolo de ceruri aduc totuşi mai amănunţite ştiri. Ei scriu în aşa-numita Biblie apocrifă, nerecunoscută şi repudiată de Sinoade şi de biserici, că Dumnezeu Tatăl, după suferinţa răstignirii, a morţii şi a învierii, când a trebuit să răstoarne o piatră de pe mormânt uriaşă, voind să cruţe Fiului o nouă oboseală, a pogorât o podină de nori jos de tot în văzduh şi că pe podină se afla carul de flăcări al proorocului Ilie, mânat de însuşi Ilie, marele surugiu al lumii dumnezeieşti. Acoperit de o perdea de nori groşi, carul a putut întoarce pe loc şi s-a putut îndrepta, fără să fie zărit de prostime şi de credincioşii de rând, către cetatea cu clopotniţi şi cu căprioare de jur-împrejur, albe, păscând mărgăritare pe ţărmul unui lac de lumină.
Negreşit că până să sosească la porţile de ametist ale cetăţii, Tatăl era înştiinţat din cinci în cinci minute, dacă Fiul a purces în sus şi dacă se apropie teafăr. Poşta o făceau acei îngeri mici cu gulere de aripi, pe care Făcătorul a toate i-a lăsat fără braţe şi fără trup, ca să nu se lipească frumuseţea lor de nimic pământesc.
Este adevărat că în timpul lipsei de treizeci de ani din ceruri a Fiului, care fusese trimis să ia chip de om pe planetă, Tatăl făcuse mari pregătiri ca să-şi primească mlădiţa, într-un colţ de rai liniştit. Zeii greceşti şi latini care umpluseră ţara de
1106
TUDOR ARGHEZI
dincolo de văzduhuri şi se purtau ca oamenii de jos, căpătaseră obiceiuri urâte şi sădiseră chiar vie, ca să înlocuiască nectarul şi ambrozia cu vinuri albe. Zeii conducători fură transportaţi departe şi aruncaţi la marginile tăriei în mare, care pustie pâi)ă atunci se umplu de vieţuitoare multe. Zeii mai mici fură siliţi ca într-o jumătate de ceas să se boteze şi să se nască din nou într-alte stihii. Mulţi dintr-înşii fură făcuţi pândari la marginile cu întunerecul veşnic ale grădinilor cereşti, ca să oprească trecerile întâmplătoare, pe undele beznei în care îşi ispăşeau păcatele înotând fără oprire într-o neagră lichidă fără fund şi insule, ale ocnaşilor veciei, osândiţi să nu mai părăsească iadul. Cu fecioarele vestale şi toate preotesele tinere şi frumoase din legile vechi, Dumnezeu fu milostiv, dându-le o muncă uşoară de paracliseriţe, de-a aprinde seara şi de-a stinge dimineaţa candelele cerului, suflând o dată duhul viu şi a doua oară duhul mort peste ele, unul de argint şi celălalt de funingini în fiecare zi.
întorcându-se acasă, Domnul nostru Iisus Hristos găsi catapetesmele spoite alb şi zugrăvite din nou şi cerul întreg schimbat în mănăstire, cu popor mult de stihare. Cântecele de lume fuseseră alungate odată cu lăutarii din taraful lui Anakreon, ospeţele conteniră, chelăriile fuseseră desfiinţate. Din zorii zilei până noaptea târziu şi din noapte târziu până în zori, nu se mai făceau decât slujbe bisericeşti. Privegherele se împleteau cu liturghiile, acestea ţineau şapte ceasuri până la ceasul vecerniei şi vecerniile se înnădeau cu utreniile şi aşa mai departe. Lăcomia zeilor, organizaţi milităreşte, fu înlocuită şi cu neîncetata rugăciune, dar şi cu postul uscat. Când un sfânt dorea să mănânce, el arunca mâna în aer oriunde şi orişiunde s-ar fi găsit lua din aer un pumn de mană, care călătorea risipită în acest scop. Iar setea şi-o potoleau sfinţii luând stele care ningeau pe ei şi care pluteau în jurul lor ca nişte bomboane reci. Mesele fuseseră azvârlite, scaunele trimise la iad ca să fie arse, tacâmurile, cupele nimicite. Lumea întreagă
PUBLICISTICĂ
1107
sta de vecii vecilor în picioare cu cădelniţi în mâni şi cântând icoase şi condace şi Sfinte Dumnezeule de câte trei ori.
Numai pentru Fiul fusese păstrat un pat cu saltele de puf, rămase de la idoli, ca să fie primit în mare odihnă. Partea întreagă, pe care o locuia Fiul, se înfăţişa ca un sanatoriu şi luxul vechilor zei numai aci se mai găsi deocamdată. Căci cu toate că înviat şi înălţat, Fiul mai purta în palmele mâinilor lui urmele piroanelor care-i fuseseră bătute prin carne în lemn. Picioarele purtau încă în tălpi golurile cu sânge, rămase după scoaterea cuielor. Coasta înţepată cu lancea mai era dureroasă. Cu toate că pe fiecare din rănile lui plutea văpaia albastră dintre stele, ca un alean, vindecarea lor nu se făcuse de tot şi Mântuitorul, îngrijit de îngeri cât porumbii, trebui să stea câteva zile culcat şi minunile îi fuseseră pentru câtva timp oprite.
Minunile în viaţa sfinţilor sunt ca zugrăvirile în viaţa meşterilor cu vopsele, de care nimic nu-i mai poate dezvăţa. Mintea gândeşte şi mâna caută pensula ca să zugrăvească. Şi nici o îndeletnicire nu e mai pătimaşă ca aceia a minunilor. Din nimic sfântul găseşte întodeauna mijlocul şi răgazul să facă altceva şi să facă ceva, iscând flori ca nişte jucării îmbătătoare, schimbând lumina în vânt, vântul în umbră, umbra în fiinţe, în păsări. Seacă un râu şi duce râul cu un semn într-altă parte. Piteşte muntele şi ridică-n locul lui, cu vârf, un fund de râpă. Mută viaţa, aprinde apa, împietreşte uraganul şi-l face stânci. Şi toate acestea în clipele scurte dintre două slujbe cu coruri sau cu cetanii.
în jurul învierii din morţi, Domnului nu i-a fost greu să scoboare din ceruri, după cum se urcase, cu trupul lui întreg şi în aceeaşi mantie aurie cu care fusese îngropat, cu care înviase şi se suise la Tatăl. în patru, cinci locuri unde se rărise şi de unde căzuseră mărgelele, a fost căutată Fecioara Maria, care nu sta chiar în cetate, ci mai departe, într-o colibă de lemn sfânt şi care a dres mantia şi a cusut mărgele noi. Cei care l-au
1108
TUDOR ARGHEZI
văzut întorcându-se în ţările de jos spun că Domnul călca liniştit ca un grădinar printre prunii lui şi că s-a apropiat de noi ca un voievod care scoboară din munte la şes.
între cele dintâi lucruri pe care a voit să le vadă a fost mormântul lui din Ierusalim, apoi a vizitat Golgota şi pretutindeni preoţii şi arhiereii s-au lepădat de el şi au tăgăduit că tot el este acela ce a suferit moarte şi viaţă. Nimeni nu se desparte de pământ, fără ca să-i rămâie în suflet durerea că l-a părăsit, căci pământul are un farmec neşters. Şi s-a dus în biserici, în seminarii, a străbătut mânăstirile - iar în catedrala noastră a şezut pe jeţiul împărătesc pe care şed Domnitorii, şi a zis Crezul în timpul liturghiei de acolo. Şi întru târziu înviind şi Pilat din Pont şi călăii vechii legi, ei au voit săj prindă iarăşi pe Iisus, dar braţele lor erau slabe, legăturile lor se dezlegau şi când au fost să-l învinovăţească din nou la guvernatorul Palestinei, limbile lor vorbeau aiurea, cuvintele îi înşelau şi câţi se apropiau de fiinţa lui se înmuiau pe picioare ca nişte păpuşi de tărâţe. Sutaşii alunecau ca pe un pământ de grăsime, braţele lor voiau să strângă şi nu puteau, pleoapele le cădeau peste ochi şi li se închideau strâns, cu o cusătură, ca nişte coji de nuci, degetele erau ca fără de oase şi suliţele lor se încovoiau ca şi cum ar fi fost de sfoară.
Iar când Pilat voi să repete spălarea, în semn că el nu ştie şi nu cunoaşte, din vasul plin cu apă, pe care i l-a aplecat un soldat deasupra mânilor, curse făină de tibişir.
1928
CALENDARUL VACANŢELOR
Un străin puţin informat venea în ajunul Paştilor, după ce sărbătoarea învierii de rit occidental se isprăvise, ca să
PUBLICISTICĂ
1109
„perfecteze" o afacere în Bucureşti. El aducea cu sine un geamantan, o maşină de scris şi un secretar şi hotărârea de a se întoarce la uzina lui după patruzeci şi opt de ore.
Bucureştii erau în vacanţă. Activitatea lor dezorganizată de acel sentiment de hipnoză, în care capitala se scufundă ca într-o canapea cu moliciuni de baie caldă, surâdea languros în toate privirile subit visătoare. La ghişeul băncilor, la volanul automobilelor, în biurourile administraţiei, pe stradă şi în interior, catifeaua ochilor se brumase. Telefonul răspundea târziu, lenevit de o plăcere aşteptată. Deputaţii cheltuiau ultima lor energie, alergând la gară, ca să cadă întinşi pe arcurile elastice din vagoanele rezervate. Mai erau trei zile până la Paşti şi nimeni nu mai putea să „muncească". Miniştrii fugeau în străinătate, ca şcolarii în provincii şi Prefectura mai găsea o iluzie de putere în muşchiul intelectual, stabilind preţul mielului subt cincizeci de lei kilogramul.
Multă lume se ducea la Constantinopol şi foarte multă lume pleca la câmp în limuzină, ca să intre într-un neant confortabil, cât mai depărtat de amintirea penibilă a programului cotidian.
Străinul nu a înţeles de ce se dezechilibrează treptat, din Duminica Floriilor până la Paşti, ca să-şi recâştige cumpănirea treptată abia la Duminica Tomei, timp de două săptămâni, capacitatea noastră de-a sta în picioare. Sărbătorile noastre atât de prelungite l-au iritat, silindu-1 să plece, cu gândul de-a se întoarce în Bucureşti odată cu tonicităţile active. Numai de n-ar nimeri în mai, când iar se întâmplă ceva, sau în iunie, când nu mai e nimic până în septembrie, apogeul activităţii noastre, care scade în noiembrie, şi din decembrie până la jumătatea lui ianuar dispare iarăşi de tot.
Noroc că nu suntem străini şi că ne învoim de minune cu permanenta noastră vacanţă. Lucrurile care trebuiesc făcute primăvara sunt amânate pentru la toamnă şi din toamnă trec
1110
TUDOR ARGHEZI
anual în primăvară, şi în zece, douăzeci de ani se nimereşte o dată un ceas întreg pentru terminarea unei chestiuni urgente. Ca piramidele şi ca Sahara, timpul nostru începe de la o sută de ani în sus.
Am trecut de mai multe ori, într-o iarnă, prin regiunea unui deal cu prunării, străbătând câte şase sate, fără să întâlnesc un locuitor.
-	Unde sunt oamenii? am întrebat la toate orele din zi.
-	Dorm, mi-a răspuns căruţaşul: le-a rămas nişte ţuică... De cum se deşteaptă din somn, duc oala la gură şi adorm din nou... timp de cinci, şase săptămâni.
-	Şi ce fac pe urmă?
-	Ce să facă? Se pregătesc pentru ţuica viitoare.
-	Dar preotul?
-	Nici el nu se vede câteva săptămâni. Singur judecătorul e pe lumea asta. în judecătoria din Văile Unite e todeauna îmbulzeală. Când vrei să te întâlneşti cu un om din satele noastre, îl găseşti la judecătorie, trezit de o citaţie adusă de jandarmii din Gura Foii.
Fericiţii ţuicari au pus cătunelor din regiune nume frumoase, care se născocesc numai la dragoste şi beţie.
N-aş putea spune că e o crimă foarte urâtă să preferi unei munci sistematice trândăvia. Dacă munca îmbogăţeşte insul, rămâne de cercetat; iar dacă înavuţeşte statul şi provoacă prosperitatea acestui animal de hârtie, punctat cu cerneală şi care reprezintă prestigiul naţional şi onoarea poporului dator, în opinia financiară a străinătăţii, este iarăşi de cercetat. Vistie-* ria goală e tristă că vistieria plină se goleşte repede şi radicali Poate că un economism inteligent şi antidogmatic ar prefera cheltuirea polului direct de către proprietarul polului, căci polii acumulaţi se fură de personajele importante şi funcţionarea impozitelor devine egală cu inexistenţa lor. Ca să nu se revolte şi ca să nu fie împuşcaţi, manifestând o trebuinţă de dreptate, sătenii din regiunea prunelor fabrică ţuica şi se îmbată, şi
PUBLICISTICĂ
1111
activitatea, ca şi lenea capitalei, este satisfăcută că totul se petrece normal.
Dar cât e de plăcută vacanţa! Ea face o demonstraţie clară: inutilitatea autorităţii. Lipsind guvernul, este ca şi cum ar fi. Dacă n-am citi în ziare că miniştrii ţin discursuri, nimeni nu ar simţi că are guvern - şi dacă n-ar informa ziarele că miniştrii au plecat în concediu, nici n-am fi ştiut că avem nişte miniştri.
Poporul nostru se poate guverna cu o prăjină din Cişmigiu. în vârful ei pui o pălărie şi lângă prăjină un gardist.
1928
REGELE MIHAI
în fiecare dimineaţă, Coco ar voi să meargă la Şosea şi să aştepte, pe umărul soldatului de gardă, ivirea Copilului la ferestre, în balconaş sau pe aleele grădinii. De când e rege, Copilul a dat ţării întregi un aer de prospeţime, şi tuturor indivizilor siniştri care premeditează să facă politică, o nuanţă de castitate şi surâs.
Influenţa regelui Mihai se resimte şi asupra Europei. Aproape în fiecare săptămână, în ziarele de la Viena sau de la Barcelona, de la Varşovia sau de la Paris, apare câte o notiţă în care e vorba de Copilul nostru. După norii de pucioasă care au învăluit tronurile, sceptrele şi capetele încoronate, oamenii vor să li se aducă aminte de întâia înfăţişare a ideii regale: frumuseţea şi nevinovăţia. Mihai I, ca o rază de soare, circulă în fiecare dimineaţă în oraşe pe care ochiul lui albastru n-a avut încă timpul să le vadă. Şi oamenii maturi, laolaltă cu copiii lumii, care se simt astfel şi ei îndreptăţiţi de o idee superioară ; întrupată de unul mic ca ei, rostesc voios, cu priviri iluminate: Das Kind, VEnfant, il Bambino...
L
1112
TUDOR ARGHEZI
Numai ruşii au avut ideea sinistră, astă-vară, la Mamaia, să trimită câteva crucişătoare negre în faţa plajei pe care alerga, călare pe băţ, regele. Nu le-a dat în gând că prezenţa lor ar fi fost mai resimţită, căci ar fi fost însufleţită de o idee, dacă trimiteau o încărcătură cu jucării de la Vladivostok.
Perfecţiunea oamenilor şi lucrurilor începe, la noi, să ţie de Copil. De Crăciun, regele Mihai a primit un dar din partea domnului ministru al Comunicaţiilor, o locomotivă mică construită în ţară, şi care putea fi pusă în funcţie. Toată lumea a înţeles: ar fi ridicol ca locomotivele mari să meargă mai prost decât locomotiva din camera-bazar a micului rege. De Paşti, cofetarii au construit din zahăr, pe măsura Copilului, un automobil, o catedrală şi un aeroplan. Trecând prin faţa regelui Mihai - căci nu se vor lăsa mai prejos decât cofetarii! - toate breslele, care duc lipsă cumplită de spiritul de perfecţie şi de eroismul meseriei, se vor ruşina, şi ceea ce n-au putut face Legile care se aplică de la întemeierea României, va face năzuinţa de a isca un surâs pe chipul Copilului regal.
1928
„SALONUL OFICIAL“
Pictura e artă văzută. Un pom la marginea drumului, un pom pe pânză. O ţărancă scoate apă din fântână - pe pânză e tot aşa ca atunci când, între două garduri, scoate apă adevărată. Statul a fost deci repede cucerit pentru acestă manifestaţie de artă. „Saloanele Oficiale“ au devenit astfel un fel de orchestră a plasticii, după ce fiecare pictor cântase, mai mult sau mai puţin izbutit, solo. Rezultatul nu e o cacofonie, cum s-ar crede, ci o manifestare a geniului plastic contimporan.
PUBLICISTICĂ
1113
Un studiu asupra tendinţelor artistice s-ar putea face, cu prilejul „Salonului Oficial“ — dacă acest studiu ar avea toate elementele necesare. Nu le are, pentru că „Salonul Oficial“, prin natura şi menirea lui, exclude extremele şi reţine doar media.
Media, care de obicei împacă două lucruri comune: confortul dulce al artistului care, odihnindu-se de nelinişti şi utilizând procedee sigure, de multe ori experimentate, dă gata un tablou „frumos“; şi confortul şi mai larg al publicului, pentru care e făcută această expoziţie colectivă, şi care va alege tabloul după mărimea păretelui de-acasă, rămas disponibil între şifonier şi „bibliotecă“. Preţuirea artistică a fost lăsată deoparte, întrucât acestă chestiune, todeauna controversată, e rezolvată de prezenţa cuvântului „oficial“. Ce e oficial e autentic, vine subt garanţia statului, ca timbrul poştal, poliţa şi mandatul de arestare, care sunt în afară de orice discuţie.
Dar ceea ce interesează în artă şi la o personalitate, e extrema lor.
Ne declarăm deci, cu toate foloasele pe care pictorii le scot din asociaţia cu oficialitatea, împotriva oricăror aglomeraţii artistice, pe temeiul vreunui numitor comun. Căci tot atât de logică ar fi o expoziţie colectivă a tuturor pictorilor care s-ar hotărî, bunăoară, să întrebuinţeze exclusiv albul şi albastrul, sau ca model numai portretul din profil al domnilor cu barbă. O expoziţie colectivă anuală, a tuturor pictorilor laolaltă, după criteriul unui juriu — când fiecare pictor şi-a prezintat singur, o dată, paleta — seamănă cu o expoziţie de mese.
Prietene pictor, Coco te înţelege. El îţi iartă slăbiciunile şi nevoile; te roagă să-i acorzi doar atât: că înţelege şi legile de creaţie ale artei tale. Adună-ţi pensulele şi tuburile, lasă-ncolo tablourile şi discursurile oficiale, şi lucrează-n câmp la o floare, pe care să nu ţi-o primească nici un juriu, dar care să-ţi placă şi ţie şi lui Dumnezeu.
1928
1114
TUDOR ARGHEZI
PORUMBIELUL DE OŢEL
Din ajunul Paştilor lunetele urmăresc avionul „Bremen“, plecat din Europa, cu doi germani şi un irlandez, în zbor peste ocean. înainte de-a se fi sfârşit ideal timpul de parcurgere în linie dreaptă a zonei de eternitate aeriană şi lichidă care desparte Europa de America, toţi pământenii au văzut avionul în câteva ţări. Dar avionul nu s-a scoborât: nici n-a ajuns, nici nu s-a întors. Unde e porumbielul de oţel? Gândul îi caută în ocean, mormântul de talaze în care s-au prăbuşit, fără veste, şi alţi viteji ai aripei viitoare, aşteptaţi încă şi azi să se întoarcă dintr-o lume a basmelor, la masa familiei pământeşti.
Nu s-ar putea însă ca aceşti îndrăzneţi următori ai lui Icar şi ai Meşterului Manole să fi nimerit din întâmplare calea senină, care se desparte undeva, din lumea noastră, către Paradisul visat de moşi-strămoşi, către toată viaţa viitoare, unde nu este nici plângere nici suspin? Poate că acest drum de văzduh şi de ţărână vioaie începe, neaşteptat, în dosul unei perdele de stele, florile de argint agăţătoare ale zidului despărţitor; poate că farmecul lui e cumplit de gingaş, legănător şi irezistibil. Poate că toţi zburătorii care nu s-au mai întors au pornit într-acolo şi căutând America au descoperit Apocalipsul şi au intrat în ţara mânăstirilor suave şi a muzicii fără unelte. Cine pote să afirme hotărât că nişte suflete atât de frumoase în superioara lor îndrăzneală ar fi murit între peşti şi meduze, şi într-un element adânc, mai moale ca pământul şi mai dur ca văzduhul?
Dacă sunt acum în câmpiile basmelor şi ale ipotezei, desigur că zburătorii porumbielului de oţel nu se vor mai întoarce niciodată. Cei care intră acolo cunosc fericirea supremă de a-şi pierde amintirea - şi probabil, pe teritoriile
PUBLICISTICĂ
1115
fermecate nu se află nici un depozit de benzină pentru o nouă aprovizionare cu combustibil.1
1928
DOUĂ MISTERE
Generalul Nobile plecat la pol cu dirijabilul „Italia“, în noaptea primei zile de Paşti vaporul aerian plutea deasupra Poloniei cu echipajul lui de douăzeci de navigatori pe văzduh. Aeronava a putut să fie urmărită cu o emoţie continuă, din Bucureşti şi de la domiciliu, pe căile fantastice ale aerului muzical.
îndreptasem antena către Kattowitze, unde concertau viorile polone şi în timpul unei pauze puturăm auzi următorul apel lansat în limba franceză: „Domnul general Nobile, comandantul aeronavei «Italia», care se găseşte în acest moment deasupra oraşului nostru, este rugat să binevoiască să aterizeze pe aerodromul Kattowitze“. Apelul a fost repetat de douăzeci de ori, la intervale. Se pare că dirijabilul intrase în hora unei furtuni.
Mai târziu i s-a indicat comandantului că s-a depărtat cu patru kilometri de oraş. Apoi, supremul apel fii lansat din staţia radiofonică din Kattowitze către consulul italian. „Generale Nobile!“ vocifera italianul, cerându-i să scoboare din cer pe pământ leşesc. Pe pământ îl aşteptau autorităţile republicii şi colonia italiană. Erau orele douăsprezece.
La unu i s-a comunicat generalului că se îndreaptă spre oraşul german Gleiwitz, unde aerodromul era luminat a giomo
1 Ultima oră: Avionul „Bremen“ s-a pogorât în Terra Nova (n. a.).
1116
TUDOR ARGHEZI
şi semnalizat cu lumini roşii şi verzi. „Binevoiţi să apucaţi linia de vest, domnule comandant“, striga vorbitorul polon.
Urechea ne-a permis să urmărim liric prin întunericul veciei, atinsă de oameni în planul ei vertical, deplasarea printre stele a bărcii vâslite în azur şi tărie. Două miracole se încrucişau în sufletul nostru: vocea percepută lângă noi din fundurile spaţiului, ca şi cum se ivea din odaie, şi zborul omenirii peste timpuri şi peste pământuri.
Generale Nobile, întoarce-te sănătos!
1928
SFINTELE SCRIPTURI
Am putea face o statistică şi am găsi la o mie de cărturari laici unul singur, în cel mai bun caz, care să fi citit din scoarţă în scoarţă Sfintele Scripturi. Desigur fiecare va răspunde vexat şi totuşi nimeni nu le citeşte şi îndeosebi acei surtucari bombastici şi pedanţi care dau cititorilor naivi spectacolul că se plimbă prin hambarele cerului ca în magazia lor cu lemne, şi care tratează pe Dumnezeu cu colegialitate.
Scripturile numite sfinte lipsesc din toate rafturile cu cărţi. Cititorul s-a înspăimântat de prezenţa religiei în programul lui de învăţământ încă din copilărie, când un teolog profesionist şi incapabil de rezonanţă îi prepara cu borş didactic sfintele personaje ale speranţelor şi reveriilor omului cuprins între două întunecimi.
Şi totuşi Biblia rămâne încă, afară de Homer, lectura principală, nu a omului care vrea să se roage, dar a omului care vrea să gândească, ceea ce-i totuna, cea mai vie rugăciune fiind cugetarea. îndată ce simţi trebuinţă să te exprimi, lectura Bibliei este cea mai indicată. Condensate în literatura biblică
PUBLICISTICĂ
1117
se găsesc toate formele literare care se nasc în două sute de ani şi forma fundamentală a simplicităţii aparente.
Nu putem insista îndeajuns pe lângă tineretul literar ca să citească Sfintele Scripturi, să le recitească şi să continue să le citească, de preferinţă oricărei alte cărţi. Biblia poate constitui singură o educaţie integrală pentru un artist şi în acelaşi timp un izvor permanent de inspiraţie delicată şi tare.
De altfel, în programul de editură al „Biletelor de Papagal“ figurează un şir de cărticele, care vor aduce la îndemâna cititorilor toate frumuseţile, incomparabile, ale Sfintelor Scripturi.
1928
AERUL ROMÂNESC
Cineva băgase de seamă că una din prinţesele noastre, căsătorită în străini, s-a întors după câţiva ani să-şi vadă ţara şi nu o mai recunoşteau cucoanele. „Săraca, s-a urâţit!“ o plângeau femeile noastre, în genere inexplicabil de frumoase, în schimb, după câteva luni de vacanţă, fosta noastră prinţesă şi-a recăpătat carnaţia de odinioară şi a plecat cu ea înapoi, acolo unde şi-o pierduse.
Reciproc, străinele indiferente care se stabilesc la noi, devin femei în genere frumoase.
Fără să ne flatăm peste măsură, observaţia este exactă, şi numai cine nu a rămas uimit de aristocraticele frumuseţi femeieşti întâlnite în mahalalele cele mai murdare din Bucureşti, ca şi pe Calea Victoriei, se mai poate îndoi de virtuţile fantastice porţelanee şi sidefii ale aerului spurcat şi tonic fără motiv al capitalei, de pildă. Cu toate sforţările încununate, pe de altă parte, de succes, ale municipalităţilor succesive, de-a face
1118
TUDOR ARGHEZI
Bucureştii inabitabili şi de-a-1 infecta profund, aerul binecuvântat al Bărăganului, începând încă din Teleorman, şi poate din Dolj, conţine acei atomi de catifea cu care îmbracă trupurile mlădii şi elastice ale celor mai frumoase fete şi femei din Europa.
Noroiul, pulberea, lipsa de confort, putoarea, antihigiena, totul concurează invers decât sunt destinate, ca să ne facă femeile din ce în ce mai frumoase. La fiece zece ani o nouă nuanţă de frumuseţe se adaogă la cele de mai nainte, an de an se perfecţionează insensibil senzualitatea rasei. Subt ochii noştri se petrece miracolul unei arte anonime şi nejustificate.
în ultimii ani şi linia urmează perfecţiunile ştofei şi, în anul în care intrăm, picioarele sunt mai fine decât în anii trecuţi, înseşi femeile care într-altă ţară au fost categoric urâte, câştigă la noi un accent, măcar al ochiului şi al mişcării, care le fac, dacă nu frumoase, interesante şi ispititoare.
Iată o lume în care feminismul, apanajul - scuzaţi! - al femeilor pocite, va prinde numai după ce Europa, stricând fiinţa ţăranului, şi isonul nostru patriarhal, va cocoloşi şi frumuseţea de hârtie de mătase a femeilor noastre tipărite scump.
1928
EVANGHELIA LUIMATEIU
Publicând în numărul nostru 64, de Paşti, un extras relativ la înviere, din versiunea evanghelistului Matei, noul nostru colaborator nu a putut să fie unanim identificat. Câţiva cititori l-au considerat ca un pseudonim, alţii au crezut că textul fusese corectat şi înfrumuseţat. Acestora le-a venit greu să creadă că pe vremea lui Iisus autorii scriau tot atât de bine ca romancierii
PUBLICISTICĂ
1119
contimporani şi ei au rămas cu bănuiala că i-am păcălit. Dacă am face adaosul că un incredul e scriitor şi proprietarul unui titlu universitar, ni s-ar părea, înainte de toate, nouă exagerat. Opiniunea lui era că Evanghelia „nu există“.
Sunt, într-adevăr, scriitori mai mult sau mai puţin calificaţi, însă scriitori, adică persoane grafice, obişnuite să puie ceva între un titlu şi o iscălitură şi care se găsesc în atitudinea sufletească a căţelandrului, îndemnat de un instinct de ignoranţă să pângărească, uneori furios, obiectele eterogene: piciorul stăpânului, piciorul canapelei, umbrelele, galoşii. Acestă animalitate sinceră este convinsă la câini că sentimentul dragostei nu a mai fost niciodată cunoscut şi aplicat mai nainte, iar în literatură, politică şi alte arte, că totul începe de la ea.
1928
CIVILIZARE
N-am putea ghici dacă progresele care cad ca nişte binefaceri usturătoare peste noi, vor fi mai tari decât rezistenţa noastră şi dacă vor putea să ne ducă în starea de civilizaţie din Apus: asfalt, parchet, avariţie şi sărăcie.
Toată lumea, începând cu noi, se plânge, înainte de toate, de necinstea noastră. Noi, românii, am fi nişte pungaşi mai mult sau mai puţin organizaţi; în special cei din Vechiul Regat în trecem toate marginile chiar în ochii fraţilor de peste Carpaţi, care la apropierea noastră se înfioară ca nişte naive căprioare. De englezi şi americani nu mai vorbim: aceste icoane de onestitate fug de noi şi când ne închinăm la ele ca să le sărutăm.
Cunoaştem o pildă. O societate industrială, alcătuită din ardeleni şi unguri cerea o concesie în Vechiul Regat, care la un capital de douăzeci şi cinci de milioane învestiţi producea
1120
TUDOR ARGHEZI
timp de douăzeci de ani, cât trebuia să dureze concesiunea, un venit net de cincizeci de milioane anual. La finele concesiei* capitalul devenea un miliard. Societatea se adresase unei bănci politice, natural. Banca impunea o participare la beneficiile nete anuale, de zece milioane. Banca, fără joc de cuvinte, era românească.
Ungurii şi ardelenii plus un englez, care finanţa cu o parte personală întreprinderea, rămaseră consternaţi. Ei pricepeau să câştige cincizeci de milioane pe an şi să-i ducă acasă, la ei, dar onestitatea lor nu pricepea cum să câştige şi românii, care le acordau concesiunea. Pentru principii... morale, afacerea s-a stricat. Binevoitorii vizitatori industriali au plecat revoltaţi de... pungăşie.
Să urmărim însă moralitatea până la urmă. Fiind unguri şi englezi, industriaşii au avut nevoie de un an de zile, ca să analizeze problema şi să-şi rectifice punctul de vedere. Francezii numesc o atare aptitudine: l’esprit d’escalier - adică deşteptăciunea din curte. Omul cu această deşteptăciune nu-şi dă seama de ceea ce trebuia să facă în casa în care a intrat, decât după ce pleacă şi după ce a ajuns în bătătură.
Cu un an mai târziu, societatea s-a întors în Bucureşti şi s-a dus la bancă. Ea propunea astă dată împărţirea beneficiilor pe din două. Banca pofti societatea să se întoarcă sănătoasă în patrie, căci afacerea fusese făcută... de pungaşii de români. Civilizaţia occidentală întârziase cu un an.
Evident, titlul de pungaşi rămase încă o dată nedezlipit de atunci încoace, de noţiunea de român.
Necinstea noastră seamănă foarte mult cu o cinste inteligentă - şi avem motive să credem că, făcând toate rezervele, nu suntem mai puţin oneşti decât binefăcătorii cu atât la sută din Apus - şi nici mai proşti. Ba, câteodată, comparaţia e în avantajul nostru.
PUBLICISTICĂ
1121
Miliardele pe care le datorează România, votul universal şi industrializarea prin fier, petrol şi lemn, e de dorit să nu ne altereze simplicitatea, generozităţile şi stilul. Căci cu toate poverile mari ale timpului suntem încă poate singura ţară în care omul dezarmat, român sau străin, n-a ajuns să moară de foame de tot, ca în ţările pizmuite de cultura şi de primitivitatea noastră.
Unui asfalt bine întreţinut şi unei poliţii ideale, trebuie să le preferăm în toate vremurile o inimă simţitoare, care mântuieşte pe om de păcatele cele mai multe.
1928
COCÖ LA UNIVERSITATE
Obişnuit să fie indiscret şi să se amestece unde nu e voie, Coco dă câteodată cu nasul pe la universitate. A da cu nasul e pentru un papagal un fel de a vorbi ca pentru profesori, foarte rezervaţi în ceea ce priveşte universitatea şi atenţi să păstreze între persoana lor şi catedră, afară de o distanţă geografică, şi o remarcabilă distanţă profesională.
Ei ţin să turbure cât mai puţin pe studenţi, pe care îi văd mai rar şi decât Coco, o dată pe an sau la patru ani o dată, la câte un exameri cu totul inevitabil, ca să nu le influenţeze creşterea, la o vârstă când tinerii se dezvoltă rapid şi se pot despersonaliza. Discreţia intelectuală şi stima profesorilor merge atât de departe, încât uneori trebuie să te rogi de ei luni întregi şi ani ca să-ţi acorde umilinţa unui examen.
De fapt, profesorii sunt şi foarte ocupaţi ca să mai aibă timp să se îndeletnicească din când în când, ca o favoare, şi cu obiceiul suplimetnar al activităţii lor, o catedră sau un rectorat. La Facultatea de Drept profesorii scriu poezii, şi vârsta
1122
TUDOR ARGHEZI
pensionării îi surprinde în plin lirism şi în reînnoire sentimentală. Pe măsură cu năpârlirea globului cranial şi jigărirea mustăţii, apar expansiunile literare comprimate. La Matematici, savantul şi-a schimbat de două ori măselele şi dinţii, ca să obţie un surâs ademenitor, şi în timpul verii se scoboară în toate staţiile, cu pantalonii scurţi şi purtând pe creştetul capului o bască de adolescenţă, ca un capac de pepene tăiat, cu vrejul crâmpei. Turist varicos şi cu tensiuni arteriale primejdioase, el se sacrifică turismului intens şi poartă-n geantă toată tinereţea lui secretă, lacul de unghii, vopseaua de barbeţi, supozitoare şi pilulele glandei interstiţiale. Celebrul chirurg specializat în operaţiile cu secreţiuni şi în detaşarea infecţioasă a fibromului, este un şofeur neostenit, maculat de uleiuri, pasionat de diferenţial şi de cutia de viteze, expert în rulmenţi, imbatabil în cunoaşterea oţelului crom-nichel şi a bronzului pentru bucşe. Nu-1 poate nimeni înşela decât pe masa de operaţii, unde în locul cancerului căutat se iveşte o glandă esenţială, extirpată din eroare, cu gândul la un motor cu opt cilindri pe-o singură linie. învăţaţi venerabili devin prin divorţ flăcăi cu câte patru copii însuraţi, şi se căsătoresc din dragoste disperată cu fete mici, mai tinere ca nurorile lor.
Apoi, politica - marele regulator al ţării - pictura, clubul, muzica, îi fură zilnic pe profesori şi-i transportă în activităţi faţă de care minuscula catedră se pierde ca un scăunel într-o aglomeraţie de mobile mari. Un profesor celebru şi-a ţinut examenele la orele patru dimineaţa, după un supeu delicios cu şampanie, care i-a permis să confunde candidaţii cu invitaţii şi materia examenului cu icrele moi şi cu gâturile de raci. Un ilustru savant, care a inventat jazul intelectului cu mulţi ani înaintea jazului pentru picioare, un etern grăbit al căilor ferate, şi-a examinat candidaţii în trăsura care-1 ducea de-acasă la gară.
Viaţa e un lucru serios şi catedra poate fi lăsată să aştepte momentele propice, ca un clavecin al familiei, ca un gramofon
PUBLICISTICĂ
1123
sau ca un binoclu. Cine are timp să cânte, să danseze şi să se ducă la hipodrom?
Coco nu e competinte ca un profesor universitar, şi enciclopedia lui nu este nelimitată. Totuşi, între profesori el se poate socoti ca între colegi. Dacă aceştia dau diplome de capacitate, întrebând câteodată pe candidat ce mai face şi cum a dormit, el, Coco, papagalul, e şi mai sumar, căci împarte tuturor licenţe roşii şi doctorate albastre, subt formă de planete, fără să-i întrebe nimic. Şi, în fond, ei fac la fel cu toţii: profesorul asigură viitorul unui diplomat eminent care va ajunge diriginte la gimnaziul din Suliţa Nouă, iar papagalul prezice un viitor fericit unei bucătărese pe care a doua zi o calcă tamvaiul.
1928
CUTREMUR
Ridiculă şi meschină e îndeosebi pretenţia oamenilor ca pământul să nu se clatine. Şi totuşi, el s-a clătinat şi ieri-noap-te, după ce în Bulgaria, acum câteva zile, s-a scuturat de două târguri. Pe statornicia lui milenară, omul îşi face de cap. Toate nestatorniciile vieţii sunt posibile, pentru că pământul dă iluzia că stă pe loc. Pretenţia noastră e ridiculă ca a furnicilor indignate că o cazma care sapă temelii unui oraş nou a prăvălit câteva muşuroaie unul peste altul. E şi meschină, pentru că pământul s-a mişcat întodeauna. Era o vreme când continentele îşi făceau vizită, se sărutau şi se despărţeau spre a nu se mai vedea cu miile de ani. Unele continente au intrat subt pământ şi altele însufleţite de o nelinişte divină s-au făcut munţii Alpi, Himalaia, Anzi. Aşa cum s-au stabilit azi, poate că ele meditează doar o nouă configuraţie, de care omul n-are nici un drept să se ocupe, el, parazitul cel mai nou.
1124
TUDOR ARGHEZI
Ultimele clătinări sunt doar vibraţii ale vreunui bobârnac dat de continentul Africei, pe subt Marea Mediterană, Europei. S-ar putea să fie o potrivire în spaţiu a întregului glob care a lăsat niţeluşi capul pe umăr ca să se oglindească mai bine la soare.
Omul modern a tresărit la pericolul care-1 ameninţă tocmai cu orgoliile iui: situat în palate şi deservit de celule ascensoare, orăşeanul se presimte înmormântat subt betonul armat, pe care-1 vede întâia oară în funcţie de hamac. Scoborând vertiginos cele şase etaje, băgă de seamă că până să ajungă la etajul trei pământul se potolise. Urcă în camera lui, cugetând la omul de ţară care e atât de fericit că doarme jos, cu pământul în braţe. Şi, cuprins de un entuziasm subit pentru elementele naturii, în extaz, se culcă pe duşumea.
împotriva noroiului omul modern a descoperit galoşul, împotriva ploii, umbrela. Nu s-a descoperit încă nimic împotriva cutremurului. Câteva tentative s-au făcut. Aşa, bunăoară, am citit zilele trecute într-un mare ziar că în Bulgaria au scăpat de dezastru, deşi casele lor s-au prăbuşit, numai persoanele care au avut intuiţia să poarte ciorapi „Adesgo“.
(Reclamă gratuită.)
1928
PICTORUL MACEDONSKY
Expune la Ateneu, într-o sală unde s-au perindat anul acesta o seamă de debutanţi, vicioşi ai culoarei. De la început, pictorul Macedonsky se prezintă cu un prestigiu. Dincolo de paletă şi de persoana vorbitoare a artistului, numele evocă o nebuloasă poetică în sânul căreia se pot ivi, prin miracol iniţial, tot felul de constelaţii. Presimţirea cea mai elementară îţi
PUBLICISTICĂ
1125
impune atenţie în faţa unuia din urmaşii Cavalerului, a cărui poezie era tot atât de orgolioasă ca şi mustăţile scurte, ridicate-n vârf de stilet.
Alexis Macedonsky, una din formele pasărei Phönix, expune mai mult de douăzeci şi cinci de pânze în care se răsfaţă culoarea - verde, roşie, albstră şi albă - violent, ca o sevă elementară, menită să vindece natura de paliditate. Formele sunt la început. Capul pensulei e ţinut, în această expoziţie, de trei măşti viguros conturate şi ale căror linii se întretaie într-o frumoasă experienţă de perspectivă şi caracter. De-aci înainte va trebui pictorul să pornească şi să-l urmărim.
Lateral, Macedonsky a studiat şi câteva desene, preferând un cap de femeie, greu de sentiment şi cu o pregnanţă aproape bărbătească. Nas şi gură atât de caracteristice, încât pictorul n-a mai avut nevoie de alt model şi nici noi nu-i simţim lipsa. Studiul nu e istovit. Pictorul mai are încă mult de descoperit în continentul misterios al acelei fizionomii - şi-l vom urmări şi pe această longitudine.
1928
ATENTATUL DIN ITALIA
Individualitatea umilită de domnia mediocrităţii înalte constituie subiectul aproape legendar al luptei pentru cultură şi literatura nu e decât ecoul permanent şi prelungit ca vântul, al războiului dintre spada fină şi copia vulgară. Este permis ca trupul Sfântului Ştefan, bătut cu pietrele unei cetăţi întregi, să-şi refugieze spiritul într-o idee, când nici un zid şi nici un scut nu se interpun între carnea lui şi bolovanul brutal - şi nu-i de mirare ca visul suprem al celui lapidat să fie o societate compusă din gloate fugare, fără păstor şi stăpân. Anarhia e un
1126
TUDOR ARGHEZI
vis de fantezie literară, pentru elitele jignite, care totuşi nu se simt mulţumite cu o viaţă de haos.
Dar visurile de literatură devin povestiri de idei şi naraţiuni de evenimente, roman, poezie şi doctrină - şi cad în mâinile obosite ale celuilalt soi de mediocritate, de jos. Mediocritatea studiază, interpretează şi scoboară ideea în acte. Atentatele zise anarhiste au fost întodeauna opera unor adepţi cu temperament de asasini. Am cunoscut în Elveţia „cercurile anarhiste“, pe când Mussolini, dictatorul de azi al Italiei, era comunist şi pribegea cu un geamantan de zidar, din canton în canton, urmărit de hotelieri şi agenţi. Cel mai interesant dintre anarhiştii elveţieni era tessinezul Bertoni, un lucrător tipograf, redactorul ziarului „II Risveglio“ („Le Reveil“) publicat în două limbi. Dar Bertoni era departe de a fî un asasin şi ţinea mai mult de şcoala satirică a lui Octave Mirbeau şi de clasicismul revoltat al lui Laurent Tailhade, decât de mentalitatea lui Luccheni, asasinul împărătesei Austriei, un alienat care în epocă îşi ispăşea crima în al patrulea etaj, subt pământ, al închisorii din Geneva. Acest cretin a provocat înnebunirea directorului temniţei, pe care l-a lovit în cap de zeci de ori cu vârful unei chei de la o cutie de sardele, manipulată ca un stilet. Ravachol a fost un asasin de rând, ca şi Caserio, asasinul lui Carnot. E forma italiană a anarhismului, care în Rusia, după Kropotkin şi Bakunin, a dat nihilismul. Sacco şi Vanzetti au fost italieni, ca membrii Camorei şi ca profesioniştii vendetei corsicane.
Ca întodeauna atentatul din Italia s-a încheiat cu asasinarea unui număr de oameni, care n-au avut în ochii prostimii politice măcar vina de-a fi fost regi şi prinţi. Optsprezece oameni au fost bestial masacraţi, şi dintre ei şapte copii...
Aci se iveşte acel fenomen moral, care determină, în faţa bestialităţii partizanilor, pocăinţa intelectuală. Serii de oameni politici şi de idealişti şi-au rupt activitatea în două în faţa
PUBLICISTICĂ
1127
fenomenului; un caz foarte cunoscut e domnul Aristide Briand, fost anarhist.
Focul pe care-1 poartă intelectul se comunică la paiele simplicităţii şi luând simplul foc este cu neputinţă să-l mai stingi. Ideile degenerează. Sfântul Gheorghe în luptă cu şerpii face drum pentru Ghiţă şi acesta pune calul alb al sfântului la căruţa de transportat ridichi. Fiecare din noi a cunoscut idioţi imenşi, vite agresive, porci înspăimântători, născuţi din zece articole impetuoase scrise de inteligenţi pentru inteligenţi.
Fenomenul: este recomandabil întodeauna tiparul? Este necesară lupta deschisă şi dusă integral? Trebuie neapărat să laşi frâu liber sincerităţii sau să o disciplinezi cu ideea că lumea merge foarte încet şi să arunci în izvoarele convingerilor câteva care cu pământ înăbuşitor?
înainte de război, un grup de idealişti îndrăzneţi scoteau revista „Facla" scrisă cu oarecare vitriol. Şcoala revistei s-a popularizat şi ţigănit. După război, câteva personaje şi-au însuşit manierele exterioare degenerate ale revistei - şi au făcut cu ele avere... Fenomenul!
îndărăt! îndărăt, la călimarul din brâu şi la opaiţ! Şi să purcedem din nou şi încet.
1928
ANARHISMUL Documentări
Atentatul calificat anarhist, împotriva regelui Italiei, dominat azi de personalitatea domnului Mussolini, un fost comunist, un fost anarhist, două atitudini sociale care se confundă
1128
TUDOR ARGHEZI
până la un punct în opoziţie şi se combat cu învierşunare la guvern (cazul Rusiei) — pare să arate că anarhismul nu a fost cu totul ucis de război în Europa occidentală şi că mai sunt indivizi care îşi trag obârşia politică şi morală din dezordinea unei utopii abandonate, păstrând din ceea ce a fost mai mult o temperatură decât o ideologie, demenţa.
Cu titlul documentar şi întrucât pe tangenta lor mistică noile curente literare şi artistice derivă de treizeci de ani încoace succesiv din aspectul de negaţie al inteligenţei, care părăsind terenul politic, ca impracticabil şi absurd, s-au manifestat, unele delicate şi altele monstruoase, exclusiv în atmosfera imaginaţiei şi a reveriei, dăm cititorilor noştri o scurtă schiţă a fostului anarhism, stabilind şi o noţiune, dacă se poate clară.
De altfel „Biletele de Papagal“ îşi vor lua sarcina, pe care nu o împlinesc publicaţiile cu spaţiul şi tirajul mare, de-a desluşi rezumativ ideile şi doctrinele, bune şi rele, din circulaţia tangibilă sau ideală, şi de a înfăţişa în portrete documentare poziţiile şi individualităţile unei epoci, ale unui moment sau ale unei realităţi, scutind pe cititorul, grăbit de existenţă, de-a aduna cu mâinile şi răbdarea lui un material prea numeros pentru o noţiune căutată. în această privinţă, cititorii noştri sunt rugaţi să ne indice, din când în când, chestiunile şi figurile care i-ar interesa deosebit, pentru a le da numere speciale de documentări.
Dacă trebuie să credem că acţiunile oamenilor frământaţi se datoresc nu numai unei stări sufleteşti, dar şi unei influeţe de înrudiri cerebrale, anarhismul, care întocmit în partid îşi recunoaşte părinte pe prinţul rus Bakunin, un fost ofiţer de carieră, s-a găsit în sacul cu impreciziuni ispititoare al germanilor Hegel şi Schopenhauer, în care Eminescu, contemplativ şi îngeresc, a descoperit pentru sine un mărgăritar. Anarhismul anexează însă pentru justificarea lui, de la Platon până la Proudhon, adevăratul întemeietor al doctrinei, pe Rabelais, pe
PUBLICISTICĂ
1129
Rousseau, pe Diderot, chiar pe Lafontaine şi pe Bossuet şi întrucâtva toate talentele caracteristice. Dar acestea nu sunt anarhismul. Anarhismul începe cu partidul anarhist şi acesta a fost întemeiat de Bakunin. Şi anarhismul este mai ales aşa-numita propagandă cu fapta, bomba, furtul, asasinatul, adusă în partidul anarhist de italieni şi ruşi.
De la 1877 până la 1894, asasinatele s-au succedat anual pretutindeni, în Franţa, în Spania, în Italia, în Germania şi Rusia, urmate de condamnări şi de execuţii numeroase. Intelectualii partidului anarhist scriau că după dărâmarea societăţii burgheze, care trebuia realizată sistematic, ordinea viitoare se va naşte din dezordine, prin descentralizări amănunţite şi federaţii. Manualii partidului au interpretat cum au priceput; azvârlind în aer teatre şi restaurante, aruncând bomba, trăgând cu revolverul - şi pe când ziarul intelectualilor anarhişti din Paris, de pildă, orienta ideea în abstract, manualii partidului scoteau foaia lor, batjocorind ideologii şi împrăştiind printre muncitori reţetele de fabricat dinamita, de care s-au folosit din plin şi spărgătorii de meserie. La Paris, toţi hoţii şi asasinii prinşi de poliţie într-un timp s-au declarat anarhişti: continuatori ai lui Schopenhauer, Rousseau şi Proudhon...
Marele geograf Elisee Reclus, un anarhist pe faţă, a scris subt impresia atentatelor comise următoarele rânduri, publicate într-un ziar din Liege:
„Când urăşti pe cineva, te duci la el şi te explici cu el şi nu pui pe nevinovaţi să răspundă pentru el.
Anarhia este măduva teoriilor umanitare. Cine îşi zice anarhist, trebuie să fie blând şi bun.
Toate atentatele, adevăraţii noştri tovarăşi le consideră ca nişte crime. Dacă autorii acestor acte de sălbăticie le fac pentru înaintarea ideilor anarhiste, se înşeală rău.
Tovarăşii noştri vor provoca atâta scârbă, atâta groază, încât nimeni nu va mai voi nici să audă măcar de anarhie.
1130
TUDOR ARGHEZI
Totuşi, ideea e frumoasă şi e mare. Să o respectăm. Oamenii care o apără cu mijloace urâte o mânjesc. Din nefericire sunt mulţi de aceştia printre noi.“
1928
MICUL PRIZONIER
In fiecare dimineaţă Coco ar voi să prezinte prietenilor lui chipul micului rege Mihai I, care ştie că e rege şi se joacă.
Am voi să îndemnăm pe acei dintre prietenii noştri care scriu versuri, să-şi lase un ceas pe zi gândul în această grădină biblică, adică înalt spirituală, care e îmbinarea celor două visuri: copilăria şi regalitatea. N-ar fi nevoie de prea mare osteneală şi de prea mult talent pentru alcătuirea unor strofe delicioase; autorul, spre a fi scutit de bănuiala că-şi netezeşte drumul către o viitoare prezidenţie de guvern, s-ar putea decide (şi ar fi o voluptate mai mult) să rămâie anonim.
Am trecut azi-dimineaţă prin faţa palatului de la Şosea, păzit, la cele două porţi de grădină, de doi artilerişti cu sabia pe umăr. Am căutat cu stăruinţă pe undeva, la vreun geam, la vreun grilaj, pe vreun balcon pe Mihai, să-i facem semn prietenesc cu un „Bilet de Papagal“. Copilul s-a ivit foarte târziu, la geamurile mari deschise ale unei săli ocrotite de jur-împrejur de un grilaj alb, ca de os. Colivia, în soarele de primăvară, părea că se leagănă în văzduh, sus, între culmile delicat înfrunzite ale copacilor. în colivie se auzea ciripitul Păsării albe, cu ochii albaştri şi moţul blond - şi cu una din mânuţe, printre gratii, făcea semne prietenoase de chemare, automobilelor, trăsurilor, motocicletelor care treceau vertiginos şi copiilor care se opreau, la rând, cu capetele ridicate ca spre Pasărea din basm.
PUBLICISTICĂ
1131
De la o vreme Şoseaua a rămas pustie, murmurându-şi melopeea gravă a tăcerii cu toate lucrurile încremenite într-un ceas interstelar, luminos şi fără păreche. Copilul a privit zările, drept, şi cu amândouă mâinile pe gratiile regale s-a plictisit. Ciripitul lui a încetat, refugiat cu tristeţe adânc în inima lui.
Un scurt zăngănit: se schimbă santinelele.
Micul prizonier dispare.
Destinul regal e crunt. El seamănă, atunci când e menit să rămâie sfânt şi mare, cu o schimnicie, iar regele căruia i se face o educaţie precisă şi fără milă, e, din copilărie, învăţat cu renunţarea. Pentru nesfârşitele libertăţi şi anarhicele destrăbălări care trebuie să se consume fără urme, ale milioanelor de indivizi amorfi, regelui i se construieşte, între gratii luminoase, sufletul mare al unui călugăr.
Din cele dintâi primăveri, când alţi copii zburdă pe toate uliţele, el e silit să-şi caute libertatea înlăuntrul minţii şi inimii lui.
1928
GEOLOGIA ŞI GEOLOGII
Cutremurele din Bulgaria, simţite şi la noi, au scos în evidenţă existenţa, chiar pe teritoriul bulgar, a domnilor geologi. Fiinţe misterioase, cu atribuţii anormale, profesiunea lor consistă în a se uita toată viaţa la un ac care stă pe loc în părete. Câteodată acul se mişcă şi atunci geologii apar în public. Ei ne spun că acul s-a mişcat, şi după aceea îşi continuă numaidecât profesiunea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, urmând să privească acul din părete.
Cineva ne-ar putea vorbi de nişte semeni ai geologilor, care se uită la alte lucruri; de pildă, printre zăbrele, la schimbarea
1132
TUDOR ARGHEZI
gărzii de la palat, sau la zborul muştelor, sau în oglindă. Să nu confundăm: aceştia nu sunt geologi, aceştia exercitează profesiunea de gură-cască, ceea ce nu-i totuna. Ei nu vor ajunge geologi decât în momentul când între toate aspectele militare sau civile şi ochii lor vor interpune un ac şi se vor uita la el. în Bulgaria, contemplaţia vârfului şi a gămăliei atrage după sine o catedră universitară şi dă dreptul la apuntamente anuale de câteva sute de mii de leva.
Noi ne obişnuiserăm, la noi, cu alte accepţii ale profesiunii de geolog, atât e de adevărată observaţia că este de ajuns să treci graniţa puţin, ca ideile să se schimbe. Noi n-am surprins niciodată pe geologii noştri plimbându-se la Şosea cu acul în palmă şi nimeni, până la evenimentele recente, nu i-a văzut măcar dând din picioare la o maşină de cusut. Geologia noastră ne închipuiam că este o mare fabrică, pe undeva, de petrol, şi că geologii erau nişte mari purtători de acţiuni petrolifere. Prin extensiune şi ignoranţă gravă, le atribuiam geologilor puteri excepţionale şi comiteam, pornind dintr-un criteriu de naivităţi, o mie de erori, în ceea ce priveşte geologia. Presupuneam că geologia conferă geologilor dreptul de a construi perimetri şi de a împărţi perimetrele după simpatie; refuzând un perimetru lui Petrescu, pentru că vorbeşte gros şi dând în schimb şapte perimetri lui Popescu, pentru că are glasul mai subţire, sau douăzeci de perimetri lui Constantinescu, pentru facultatea lui specială că atunci când vorbeşte te umple de scuipat.
Câte prostii e în stare să comită în căciula lui, un cap eronat şi lipsit de informaţii ştiinţifice, este de necrezut. Nu! geologul nu e un primitor de bacşiş delicat, de câteva milioane, cu numele de comision, din partea unei societăţi petrolifere favorizate. O! asta niciodată. Geologul e un om de ştiinţă, un savant, un boier al inteligenţei, care totuşi nu-şi ridică ochii de pe ac. Dacă nu se cutremura pământul bulgar şi dacă nu erau distruse câteva localităţi în câteva secunde, noi nu am fi aflat în viaţa aceasta ce este geologia şi ce face un geolog. Cel
PUBLICISTICĂ
1133
mult, am fi rămas cu noţiunea că aveam pe vremuri în România un Institut Geologic, care, în vreo douăzeci de ani de muncă încordată la harta minieră a ţării, a parvenit să concureze Academia Română şi Dicţionarul ei, rămas la litera B, delimitând zăcămintele din Grădina Icoanei şi din Parcul Cişmigiu, subt cârmuirea domnului Mrazec, ilustrul nostru mentor şi Christ al geologiei române.
Tot răul vine cu binele lui, zice, pesemne, o înţelepciune orientală. încetând catastrofa din Bulgaria cu aceeaşi rapiditate cu care s-a petrecut, acele luându-şi poziţia iniţială, totul reintrând în ordine şi geologii reîncepând ocupaţia lor monotonă de ceasornicari, mărginiţi să întoarcă minutarul, noi am crezut a observa că geologii bulgari au rămas cam consternaţi şi în oarecare încurcătură. După primul cutremur din sâmbăta Paştilor, ei au declarat că nu se mai poate repeta cutremurul, şi cutremurul s-a repetat miercurea următoare; însă, e adevărat, cu o îndoită intensitate, ceea ce nu reieşea din cutremurul întâi, în geologie trebuie să fie ca în matematici, unde patru nu poate ieşi, în mod logic, din doi; dacă totuşi absurdul se prezintă, ştiinţa nu e vinovată, geologia se spală pe mâini. Ei bine! aceste sigure realităţi n-au împiedicat buzele geologilor de peste Dunăre să se umfle, şi fenomenul i-a pus, cum se zice dincoace de Dunăre, în situaţia caprei, care s-a uitat în calendar şi n-a ştiut să spuie când cad sfintele sărbători.
Noi am fi dorit să aflăm dacă nu ne vor privi şi pe noi, ca să zicem aşa, cutremurele din Balcani, ca să ştim dacă mai stăm în redacţie şi dacă nu ar fi prudent să ne schimbăm adresa, transportându-ne cu scăunelele noastre şi cu blocul nostru de pe genunchi, într-o regiune mai favorizată, în faţa Cercului Militar sau la Mihai Viteazul. Am delegat pe reporterul nostru Coco să ia un interviu geologilor şi astronomilor de la Institutul Meteorologic, care, pe lângă ac, se uită şi pe gaura uşii, la stele; şi mai fac ceva: măsoară apa de ploaie care curge pe burlane într-un butoi şi-o albie, înainte de-a chema spălătoreasă.
1134
TUDOR ARGHEZI
-	Nu vă temeţi, au răspuns geologii. Nu se va întâmpla nimic. Daca în Bulgaria s-au dărâmat câteva oraşe, asta e altceva, Bulgaria e o ţară vulcanică. Noi nu avem o ţară vulcanică; dimpotrivă. Ea va deveni vulcanică, numai când se vor dărâma şi la noi câteva oraşe. Deocamdată, toată lumea stă pe loc, ca în legea chiriilor şi să nu se mute nimeni decât atunci când turlele Mitropoliei vor începe să cadă şi când veţi vedea Poşta virând către Casa de Depuneri. Dacă acest lucru se va petrece noaptea, nu este nevoie să vă grăbiţi pe întuneric, aşteptaţi să se facă ziuă bine, luaţi-vă întâi cafeaua cu lapte şi transportaţi-vă mobilierul, pe la 11, după ce se scoală domnul procuror, pentru ca totul să fie făcut cu proces-verbal. Cele mai multe nenorociri se întâmplă din pricina grabei, nu a nenorocirii, simţiţi că vă cade în pat dulapul din etajul de sus? trageţi plapuma şi staţi liniştit, sfătuind prin gaura plafonului şi pe vecinul de deasupra să rămâie liniştit, în poziţia în care se găseşte.
Să-ţi spun precis de ce la noi nu se poate întâmpla un cutremur adevărat. Ca să se ivească un cutremur trebuie să aibă numărul şapte, cifră strâns legată de fenomen. După cum unei căruţe îi trebuiesc patru roate, tot aşa unui cutremur îi trebuie numărul şapte, ca să poată umbla. Poţi măcina dumneata fără douăzeci şi patru de măsele? Nu poţi. Cum vrei să se poată produce un cutremur fără numărul şapte? La numărul şase, deja cutremurul nu mai e cutremur întreg; dar la cinci? Ştii ce s-a întâmplat în sâmbăta Paştilor şi în miercurea luminată? Au fost două cutremure numărul patru. Derizoriu: mă mir că vă mai speriaţi!
La numărul patru nu se întâmplă absolut nimic. Dovadă Giurgiul, unde era un cutremur numărul patru. în strada Epurescu s-a crăpat un zid şi a căzut coşul de pe casă. Perfect. La casa domnului Zaharof, din strada Mihai Ghica, s-a prăbuşit coşul. La casa Stoicovici, din piaţa Comerţului, ai crăpat un zid. în strada Oinac, la casa domnului Manoilescu,
PUBLICISTICĂ
1135
a căzut un coş. N-o să-mi spuneţi că aceste dărâmături ridicole sunt efectele unui cutremur numărul şapte. La numărul şapte Giurgiul ar fi căzut peste Rusciuc şi Dunărea ar fi trecut pe la Ploieşti. Aceste lucruri nu s-au întâmplat, căci am avut cutremur numărul patru - şi dacă este adevărat că au căzut câteva coşuri şi tavane la Giurgiu, ceea ce nu este până acum dovedit, aceste neînsemnate ameţeli de imobil se datoresc mai repede factorului var gras. Locuinţele cu pricina, sunt sigur că erau văruite alb. Experienţa spune că albul atrage cutremurul, pe când cutremurul fuge de cenuşiu: văruiţi-vă imobilele gri. Să-ţi dau o pildă: ţârul e un peşte gri; niciodată ţârul nu a cunoscut cutremurul; ţârul, mai ales uscat şi în special când este făcut salată de ţâri, ignoră cu desăvârşire toate cutremurele, la orice număr s-ar afla catalogate. Repetă, te rog, ca să afle toţi cititorii dumneavoastră că nu a fost un cutremur numărul şapte şi că nu a fost decât un cutremur numărul patru.
-	Şi mai este ceva! reluă savantul geolog şi meteorolog, după o pauză mică. Cutremurul are un centru şi un epicentru, fără de care nu poate să existe cutremur. Să-ţi explic...
Coco era edificat. De vreme ce nu fusese vorba decât de un cutremur numărul patru, insistenţa era de prisos şi mulţumind învăţaţilor de la Institut, pentru ştiinţificele încurajări ce i se dase, reporterul nostru, uitând să zboare de emoţie, a luat-o la fugă pe jos, ca un şobolan cu pene, şi ajunse la redacţie plin de noroi.
!	1928
CONUENAKE DE N. M. CONDIESCU
Domnul N. M. Condiescu e un scriitor care purcede, surprinzător, dintre militari. Surprinzător pentru că e un om cult. Cariera armelor, concepută ca o meserie, a deformat noţiunea
1136
TUDOR ARGHEZI
forţei, pe care a redus-o numai la conceptul ei muşchiular. Ofiţerul român, îndeobşte un ofiţer foarte capabil, a fost silit să privească spre carte şi condei cu neîncredere şi teamă. De la primele însemnări - în urma unei călătorii în jurul lumii -mâna domnului N. M. Condiescu, deşi exersată la floretă, a mânuit condeiul cu subtilitate de poet. Cultura solidă şi vastă, şi mai cu seamă atitudinea (atât de greu de găsit şi care lipseşte de atâtea ori celor mai cunoscuţi intelectuali) în faţa monumentelor milenare de pe alte continente, au împăcat noţiunile care, în lumea domnului Condiescu, se duelau.
Am putea spune că cele două volume Peste mări şi ţări eraü saturate de cultură şi poezie.
Conu Enake e cartea întâia a domnului Condiescu, în care cultura şi experienţa literară s-au contopit într-o substanţa omogenă, cu neputinţă, chiar celui mai înrăit chimist al literelor, s-o descompuie în elementele constitutive. Inscripţiile „pe cristalul de gheaţă“: Vasul grec, Statua nopţii, Placheta, într-o noapte de toamnă, Vedenia, Zefirul, nu sunt doar cunoscutele poeme ale unui poet, ci foarte serioase construcţii în care cititorul inteligent va recunoaşte de la primele rânduri demonul euritmiei, în cuvânt, rând şi pagină.
Bucata de rezistenţă este, evident, Conu Enake, care a dat titlul volumului. Autorul trece, pentru întâia oară, în sala de marmură a eticii. Conul Enake este unul din tipurile cele mai caracteristice şi (din pricina numeroaselor anecdote) cele mai cunoscute ale galeriei noastre politice. El poate fi lesne identificat, ceea ce dovedeşte supunerea perfectă a autorului la obiect. Creaţie vie, la care a colaborat un veac de fanariotism şi altul de ciocoism, Conu Enake este reprezintativ. El a circulat nu numai în politică, dar şi în cultură, şi autorul l-a prezentat în ambele ipostaze. Nu s-a sfiit de nici o indecenţă, de nici o vulgaritate. Singura obiecţie care se poate face e că autorul, din scrupul literar, n-a lărgit cadrele până la roman,
PUBLICISTICĂ
1137
şi a fost silit să înfăţişeze crâmpeie, legate nu prin vreo intrigă, ci prin prezenţa, e drept, desăvârşită, a personajului.
Eroul e văzut şi simţit. Cititorul român îl cunoaşte din viaţă şi ziare. în orice altă literatură, Conu Enake ar figura între personajele balzaciene.
1928
MOŞ NICULAE
Din toate fructele şi legumele, pe care omul le cultivă cu drag şi le vinde cu profit, Moş Niculae îşi alesese portocalele, a cărora culoare, bătând în galben şi roşu de văpaie, nu se întâlneşte rece decât la aur. Doi singuri aducători de culori a zămislit într-o zi de mare lumină Dumnezeu: pasărea şi floarea, celelalte lucruri din lume, afară de stele, spinii de argint şi cleştar ai Tăriei albastre, sunt cenuşii şi triste. Pământul şi lacrimile lui, izvoarele, sunt triste; pentru că pământul a fost făcut ca să-nmormânteze frumuseţile iscate din cântecul mut al firii şi din lumini. Pasărea care zboară-n soare cade pe pământ; crinul care se leagănă spre luceafăr cade pe pământ; omul care calcă pământul, dar îşi duce capul drept, purtându-şi coif bolta Carului Mare, ca o mitră de arhiereu, cade-n pământ. Luntre grea aprinsă de fundul apelor, întinse între Răsărit şi Apus, pământul are menire de cimitir şi-i păstrător de zboruri sfârşite.
—	Portocale! Portocale! striga Moş Niculae cu o bucurie în glas şi în priviri, ca şi cum cobora cu cobiliţa bunele vestiri ale unui lucru petrecut în ceruri. El îşi alesese portocalele, străine şi parfumate, în locul puilor de găină, pentru că aceste aparate naive, de transformat existenţa în găinaţ, împuţeau coşurile şi lăsau în aerul licăritor al primăverii un miros de
1138
TUDOR ARGHEZI
ploşniţă amestecat cu o duhoare de şoareci. Moş Niculae era un bărbat curat, cu pieptul cămăşii alb, încins peste brâul roşu ca rodia, cu un şorţ, în prospeţimea căruia se desinau dimineaţa cutele geometrice ale fierului de călcat. Mustaţa lui întoarsă frumos era ca şi şorţul de albă, bărbia îi era întodeauna rasă de curând, cizmele luceau, şi pantalonul larg, cu creţuri multe, cădea albastru pe genunchi. Moş Niculae era un mahalagiu de vremea veche, unul din seminţia aleasă a mitocanilor aristocraţi, negustori cinstiţi, gospodari vrednici, proprietari de case albe cu cerdac, în interiorul cărora vara domnea o răcoare de sulfină, cu plante roşii şi violete în ferestre: muşcate, indrişaim, garoafe şi vanilii. Idealul lor estetic consista, pentru femei, într-o aluniţă aşezată împrejurul gurii undeva, de preferinţă la colţ, iar pentru bărbaţi, într-o dudă neagră pe obraz, de preferinţă cu fire de păr.
Moş Niculae avea această dudă, iar baba lui avea acea aluniţă. Fuseseră chipeşi amândoi şi se iubiseră toată viaţa, ca nişte tineri sănătoşi oneşti, şi se mai iubeau, tot atât, şi bătrâni. Băbuţa lui, harnică şi iute, purta în trup şi pe aerul figurii o satisfacţie de stăpânire sigură, care este, la soţiile tinere, semnul că din dragostea sufletului se împărtăşeşte şi trupul, fără economie, iar la cele vârstnice că nici sufletul nici trupul nu au durat zadarnic alături de un bărbat frumos, puternic şi credincios. Baba lui Moş Niculae, în scurteică de catifea verzuie, cu blană galbenă la mâneci şi de jur-împrejur, purta barişul alb, cu două mărgăritare prinse de carnea urechii, şi o cucoană de ciocoi ar fi ţinut să aibă boieria ei în umblet şi-n şederea pe loc.
—	De ce nu mi-ai făcut o fetiţă, Ecaterino? o ţinea de rău Moş Niculae. Dacă făceai o fetiţă, azi ar avea măcar douăzeci de ani, ca Vasile. Dacă-mi făceai o fetiţă aş fi botezat-o Aripioara; îmi umblă numele ăsta în cap de vreo patruzeci de ani.
PUBLICISTICĂ
1139
—	Ce-s de vină eu, dragă bărbate? răspundea baba Ecaterina. M-am silit, te-ai silit şi tu: n-a vrut Dumnezeu. Las5, să ne trăiască băiatul.
—	Vasile trebuie să-mi facă o fetiţă negreşit, când s-o însura, răspundea unchiaşul, desfăcând portocalele din cămăşile mici de foiţă albă, alegându-le după mărimi şi uitându-se la ele ca la nişte domnişoare mici.
—	Crezi că eu n-aş fi voit să am o fată de la tine, Niculae? Bătrâna îi mângâia capul plecat pe lada cu portocale. N-am avut noroc...
Moş Niculae ducea dorul unei fete, ca zugravii care, nemaiavând viaţă să vadă Mediterana, Stambulul şi Cairo, le privesc în fotografii şi le ascultă citite. El ştergea încet portocalele cu un peşchir alb, surâdea, suspina - şi din toate lăzile oprea câteva portocale pentru fetiţele din mahala, mai ales pentru cele mici de tot. De câte ori trecea pe lângă o copilă, el îi spunea un cuvânt de tată-mare întristat, ca doamnele bătrâne, care nu pot întâlni un căţel pribeag şi o mâţă, fără să schimbe câteva cuvinte.
Fetiţele îl cunoşteau pe Moş Niculae şi ieşeau înaintea coşurilor lui. O vânzare mai bună le asigura bomboane, cofeturi şi câte o jucărie, pe care Moş Niculae le cumpăra din oraş. Bucuria lui Moş Niculae ţinea toată iarna: portocalele climelor fierbinţi se potriveau cu zăpada ţării friguroase. Primăvara venea salada, se vindeau cartofii, peştele, brânza. Moş Niculae n-a purtat niciodată această marfă în spinare şi n-a vândut niciodată lucruri care se desfac cu cântarul. Lui i-a plăcut numai marfa rotundă, vândută cu mâna, rotundă şi colorată; i-a plăcut portocala. Nici lămâile nu i-au prea plăcut, din pricina galbenului lor limfatic. îl supărau la ochi.
Moş Niculae nu s-a bucurat însă multă vreme să mângâie fetele altora în lipsa unei fetiţe a lui. Fetele din mahala nu mai veniră într-o iarnă să aleagă cu el portocalele din primele lăzi
1140
TUDOR ARGHEZI
cumpărate. „S-au făcut mai mari!“ se gândea Moş Niculae,	j
oftând că pruncii trebuie să crească şi bătrânii să dispară.
Oprea copila-n drum, îi dădea o portocală.
-	Ţine, puiule... Nu mă mai cunoşti? Sunt Moş Niculae...
Copila se grăbea să fugă.
-	Dar tu, fata tatii?... Nici tu nu mai dai pe la Moş Niculae.
Fata întorcea capul şi fugea.
Toate fetele din mahala se ascundeau de Moş Niculae, şi Moş Niculae suferea puţin. într-o zi s-a apropiat de un grup de fetiţe cu o grămadă de portocale. Fetiţele se jucau. Ele se risipiră toate la apropierea lui.
-	Nu mă mai cunosc fetele deloc! zise Moş Niculae, întorcându-se acasă cu portocalele nedăruite şi cu o mare părere de rău în inima lui.
Sâmbătă, el avu o foarte bună vânzare şi venea acasă cu coşurile goale, curate, cu şervete aşternute pe fund. Aducea babei o pungă de parale şi o veselie binevoitoare. Trecând, el surâdea vecinilor, care stăteau de vorbă la poartă. Dete bună seara şi i se păru că nu i se răspunde ca de obicei. Unii parcă întorceau spatele, să nu-1 vadă... I se păru deodată că uliţa plină de oameni se pustiise. începu să se uite la ei, unii după alţii, cu băgare de seamă, şi parcă toţi căpătaseră aceeaşi figură, ca şi cum la fiecare pas se întâlnea cu acelaşi om multiplicat cu el însuşi. Crezând că se petrece ceva în sus sau înapoi, Moş Niculae încetină pasul, se uită în sus şi se uită înapoi.
Se opri în faţa Anei, fetiţa unui căruţaş. Ana se juca în mijlocul drumului. Se îndreptă spre ea cu mâna întinsă...
-	Moş Niculae o să-ţi dea ţie doi lei, să cumperi bomboane, zise Moş Niculae.
Fetiţa voi să fugă. Moş Niculae o prinse de mână.
-	Cum? nu mai cunoşti nici tu pe Moş Niculae? o întrebă unchiaşul.
-	Ba da, răspunse fetiţa.
PUBLICISTICĂ
1141
—	Atunci? de ce nu vrei să iei?
Dintr-un grup de oameni se desfăcu brutarul, mâzgălit de cocă şi făină, după ce spuse bărbaţilor şi femeilor din grup: „Lăsaţi-mă pe minew. El fusese la Paris, în vremea războiului, mobilizat la o fabrică de pesmeţi, şi se bucura de prestigiu şi autoritate.
—	Moşule! strigă brutarul... Astâmpără-te!
—	Va să zică nu primeşti doi lei de la Moş Niculae? zise Moş Niculae tulburat.
—	Nu vrei să mă auzi? răcni brutarul.
—	Dar de ce nu vrei tu să primeşti?... spune!... Zicând, Moş Niculae ţinea mâna fetiţei, care se lupta să scape.
—	Cu dumneata vorbesc!... zbieră brutarul, şi lovind braţul lui Moş Niculae cu palma, îl făcu să dea drumul fetiţei. Cu dumneata vorbesc!...
—	Ce mai faci, domnule Jenică? întrebă unchiaşul. Azi mi-a mers cât se poate de bine. Şi întinse mâna către brutar, în vreme ce vecinii se apropiau de ei.
Brutarul îşi ridică şi lăsă capul, ca să fie bine văzut, şi murdări mâna rămasă în aer a bătrânului, aruncând peste ea o gură de scuipat.
—	Vieux Satyre! zise brutarul pe franţuzeşte.
Moş Niculae rămase gânditor, cu mâna în aer, înmuiată în bale... Parcă ar fi trebuit să înţeleagă ceva şi nu putea. Privirea lui mare, albastră, deschisă ca aripile unei pasări de ape, se înfricoşă, îşi închise aripile, se strânse. Din grupul ce-1 înconjura, strigară femeile:
—	Porc bătrân!
Moş Niculae voia să creadă şi nu-i venea să creadă, voia să vorbească şi nu ştia cum să înceapă, rămase uimit şi gângav şi lăcrimând, nu putu scoate un cuvânt, şi o porni, obosit deodată, către casă, cu coşurile goale în spinare.
1142
TUDOR ARGHEZI
-	Are noroc, zise brutarul, că nu sunt dovezi palpabile. Dar le vom găsi. La Paris i s-ar fi tăiat capul demult.
1928
CINEMATOGRAFUL DE ARTĂ
Vreau să mă duc la cinematograf şi mi-e ruşine. în interval de opt ani Bucureştiul n-a văzut decât trei filme care să mulţumească pe cineva obişnuit şi cu cartea. Să fim largi: să zicem cinci filme, ca să intre de două ori şi Pat şi Patachon. Dacă dai şaizeci de lei (preţul unui volum de Anatole France sau Andre Gide), la cele mai luxoase cinematografe din Bucureşti, ţi se dă un film de roman-foileton. Acest roman, al cărui tiraj, de la apariţia cinematografului, a scăzut simţitor, îl gustă azi profesorii de la Facultatea de Medicină, inginerii, ofiţerii superiori şi magistraţii de la Curtea de Casaţie, fără să murmure, când ar fî insultaţi dacă patronul cinematografului, dintr-un exces de zel, ar distribui în sală, gratuit, şi echivalentul literar al filmului, primele fascicole din Contesa mascată sau Cadavrul zburător.
S-a făcut o lege draconică în privinţa administrării cinematografului care totuşi a cucerit, în Bucureşti, jumătate din Bulevardul Elisabeta şi e pe cale să cuprindă şi Calea Victoriei. S-au prevăzut în lege numărul ieşirilor, numărul taxelor şi o Comisiune împotriva nudului şi bolşevismului. Rezultatul e că majoritatea sălilor de cinematograf sunt exploatate de oameni a căror energie - recunoaştem, extraordinară - se exersase până-n ultimul timp la ceaprazărie şi automobilul de piaţă. Legea n-a cerut un singur lucru cinematografului: un patron care să poată susţine şi examenul unui suplinitor de învăţătoare de ţară.
PUBLICISTICĂ
1143
Iar oamenii de artă, scriitorii, pictorii, vegetează dimineaţa în câte o slujbă meschină, cerând după-amiază ajutoare. Legea trebuie modificată.
Publicul e rugat să se ruşineze.
Şi până la o îndreptare a acestei stări de lucruri, Coco va căuta mijloacele să deschidă în Bucureşti primul cinematograf de artă care să nu convie, egal, şi cucoanei şi servitoarei.
1928
PLÂNSET
„Ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt?.
Ce te scuturi tu, Pământule, fără pricină ştiută? De trei ori te-ai cutremurat, de Sfintele Paşti, ca atunci când a fost răstignit Iisus de viu şi, dându-şi sufletul, s-a făcut îndată întuneric. Cetăţile au căzut, şi clopotele s-au pornit singure să sune în clopotniţi. Tu n-ai aflat că Iisus a înviat, după ce te-ai clătinat întâia oară? sau ăst an el nu a mai înviat cu adevărat?
Ce uri te-au răzbit ca să ridici oraşele în văzduh şi să striveşti cu ele oamenii care ţi se închinau? Ai luat muntele de jos, ca un bolovan, şi l-ai aruncat în noi; în poala ta de mătase ai adunat Balcanii ca nişte pietrişuri şi ai alungat cu pietre oamenii către mare, şi ei au fugit în talaze. Am zburat de la Dunăre la Peloponez şi ce-au zărit ochii mei, nici ochii lui Dante n-au putut să vadă în visul lui din Infern. Unde se răsfăţa şesul semănat pentru spice, s-au deschis găuri fierbinţi, de vitriol; unde cădea lină beteala izvoarelor şi se ridica fumul apelor virginale către piscuri, ai semănat scrum uscat. Brazii au îngălbenit într-o noapte, de par steagurile strânse şi înfrânte ale unor oştiri îngenuncheate şi moarte-n genunchi. Noroiul e acru, lacurile s-au otrăvit de la ceruri, şi morunii şi
1144
TUDOR ARGHEZI
somnii plutesc umflaţi, laolaltă cu oamenii, cu şerpii şi cu câinii, pe aşternutul îngroşat cu plumb lichid, al undelor cleioase. Bărcile zac în heleştaie de asfalt, şi din Tăria neagră plouă mucegai.
Cine-şi scutură, Pământule, din turla lui Dumnezeu, nevăzută, peste noi, mătura cu viermi? Timpul, Pământule, a smuls toate limbile orologiilor din chivărele vechi ale bisericilor şi le-a aruncat, ca nişte săgeţi, în mocirlă. El a luat toate ornicele de zmalţ, care voiau să-şi asemuiască bătaia măsurată cu trecerea lui, şi le-a spart ţăndări şi cioburi, ca pe nişte ceainice şi ceşti japoneşti. De la Dunăre la Peloponez am întâlnit o movilă de timpuri sparte şi de veacuri făcute praf.
Am văzut pasărea răsturnată de pe ouăle fragile, alergând să se bată cu întunericul, duşmanul ei, şi să muşte din fulgii lui năbuşitori, cu ciocul deznădăjduit. Saltele negre, adânci, ale beznei păroase, au căzut, surd, peste viaţă. Pământule, de ce te pustieşti?
Subt o horă de sălcii juca o horă de copii, prinşi de mâini, dedesubtul năvodului luminii. I-ai scufundat într-o pătură de zmârcuri şi i-ai înecat cu zmârc „Unde sunt copiii noştri?“ plângeau femeile la fântâna uscată, şi pe femei le-ai aprins de vii, scăpărându-le foc în plete: iată-le alergând, torţe, de-a lungul ţărmilor, către Nazaretul închis şi către Ierusalimul încuiat. „Deschideţi zadarnicele porţi de granit ale Cetăţii împietrite!“ strigă mumele şi fecioarele, bătând cu pumnii în uşile munţilor zăvorâţi.
Pământule, la care ne închinam pe brânci, pe pieptul neamurilor noastre dintru început, culcate în cuibul tău părintesc, de ce ne fugi de subt nădejde şi de ce te ascunzi graiului nostru cerşetor, care te sărută? Caut pământ şi nu mai găsesc, caut cer şi nu mai găsesc, caut lumină şi nu mai găsesc. Unde sunt, Domnule, Pământule? Zburătoarele nu mai au ramuri pe care să se odihnească, şi plutesc între două neanturi căscate,
PUBLICISTICĂ
1145
râpă sus, prăpastie jos. Drumurile au pierit, carele s-au oprit, vitele dorm înjugate. Luna s-a rărit în cer, ca o batistă destrămată.
Pământule, răzbună-te, pedepseşte-ne! Cinci ani întregi te-am adăpat numai cu sânge, numai cu sânge tânăr, de feciori. Dă-ni-1 înapoi, mort, şi sugrămă-ne cu el.
1928
RADIO COCÖ
Societatea de radiodifuziune se văietă, Coco, că publicul nu a subscris aproape nimic din acţiunile ei, atunci când îi trebuiesc cel puţin douăzeci şi cinci milioane pentru montarea unei staţii de emisiune la Bucureşti, pentru ca în cerul Europei, plin ca un parlament nocturn de limbile tuturor popoarelor şi de vocea tuturor voinţelor de afirmare, să se audă şi graiul românesc.
Ştii tu ce înseamnă o staţie radiofonică în Bucureşti, Coco? Nici mai mult nici mai puţin decât că profesorul care vorbeşte, că scriitorul care citeşte, că preotul care propovăduie, că omul politic care are ceva de spus, că vioara, că flautul şi fluierul intră în acelaşi minut în cincisprezece milioane de auzuri, pe toată întinderea ţării. Simţi tu care este deosebirea între cartea care se citeşte încet, între ziarul, telegrama şi poşta care ajung târziu şi între putinţa de-a vorbi cu ţara întreagă deodată, voce lângă ureche şi suflet lângă suflet?
Tu, ca un papagal, poate să înţelegi ceea ce oamenii nu sunt în stare să priceapă. Parcă toate autorităţile s-au jurat să amâne cât mai mult realizarea unei aşteptări culturale formulată într-o lege, pentru un popor întârziat de toţi factorii lui de conducere, asociaţi parcă împotriva culturii şi parcă adversari ai inteligenţei lui.
1146
TUDOR ARGHEZI
Să-ţi dau câteva informaţii edificatoare, Coco.
Ştii tu că în Ardeal şi Banat în special nu se acordă nimănui autorizaţia de a-şi instala în casă, pentru bucuria culturală a familiilor, un inocent post de recepţiune? Ştii tu că în regiunea Sibiului am descoperit o inovaţie tocmai bună să ne sporească prestigiul în opinia saşilor şi să dovedească ostentativ la noi, românii, o stupiditate groasă, care neamului nostru îi lipseşte? Ştii tu că jandarmii din Cisnădie cer în fiecare dimineaţă, puţinilor posesori de autorizaţii, lista posturilor, a bucăţilor muzicale şi a conferinţelor ascultate peste noapte? Cunoşti tu noua competinţă a jandarmilor, care nu mai sunt primiţi în jandarmerie decât cu diploma de conservator, meşteri în Bizet, Wagner, Beethoven şi Debussy? Vrei să întrebi tu într-un Bilet de Papagal, la Bucureşti, cui îi aparţine monumentala iniţiativă de a controla prin jandarmerie auzul muzical? Dacă ai avea norocul să cunoşti pe domnul ministru Tătărăscu, l-ai întreba, nu este aşa? Şi l-ai felicita călduros de activitatea artistică a subalternilor domniei sale în uniformă.
Cu toată interzicerea posturilor de recepţiune, sunt, fac prinsoare, peste munţi, ca la vreo sută de mii de posturi radiofonice clandestine; căci nu o să-mi spui că zecile de mii de aparate continuu importate din America, Germania şi Franţa şi alte zeci de mii care se montează zilnic de amatori, sunt aruncate în Marea Neagră şi servesc la fabricarea uleiului mineral. Ei bine, dragă Coco, dacă s-ar autoriza o sută de mii de posturi, automatic fiecare proprietar ar plăti taxa anuală de cinci sute lei fixată de Societate şi difuziunea ar găsi dintr-o dată şi numaidecât o sumă de cincizeci de milioane, de două ori cât îi trebuieşte ca să construiască postul de emisiune. Mai mult, Coco, fiecare proprietar al unui post ar plăti de două ori, de zece ori mai mult dintr-o singură dată, pentru a ieşi din situaţia supărătoare de infractor şi clandestin. Societatea ar putea căpăta în câteva zile o jumătate de miliard.
PUBLICISTICĂ
1147
înţelegi ce splendidă recoltă, pentru ce splendidă mişcare artistică! Domnişoarei Ventura, căreia i s-a dat numai o bagatelă de şapte milioane anual timp de cinci ani, i s-ar putea destina instantaneu cincizeci de milioane anual pentru imensele necesităţi ale culturii româneşti. S-ar mai înfiinţa câteva teatre subvenţionate şi încă vreo cinci, şase opere române: Dobrogea şi judeţul Cahul le reclamă imperios. Ar primi subvenţii culturale mari toţi maeştrii creierului creator românesc, Tănase, Leonard şi alte genii manifestate prin gâtlej, actorii boiereşti cu doamnele soţiile lor, indiferent de profesie, şi actriţele politice cu domnii lor soţi, indiferent de meserie, fondul milelor şi pomenilor rămânând exclusiv pentru poeţi şi prozatori, care exercitează o infirmă profesie de surdo-muţi, fără decoruri, fără costume şi fără neveste cu specialităţi.
Vezi ce poate câştiga arta în general din părăsirea unei simple restricţii fără sens? Luptă, Coco, cu unghiile şi cu ciocul pentru libertatea muzicală şi a cuvântului rostit şi amatorii satisfăcuţi îţi vor trimite fiecare o pungă cu seminţe din fioarea-soarelui etern.
Al tău,	Papaguay	p.	conf.	B.	de	P.
1928
O MIE ŞI UNA DE SPLENDORI VINOVATE
Răsfoirea gazetelor e câteodată instructivă. în spaţiul lor se găseşte condensată zilnic varietatea balamucului public străbătută de zigzagul asasin al marii dezordini şi demoralizări sociale. Cititorul care închizându-şi ziarele seara face revizia mentală a noţiunilor, se culcă spăimântat. Nici o directivă nu împleteşte activităţile manifestate parazitar, către o ţintă, ca
1148
TUDOR ARGHEZI
să le uniformizeze pe o linie desfăşurată în profil. Lumea duce lipsă de un stăpân, de un ideal, şi lumea românească, să nu ne ascundem, cu deosebire. Fiecare din noi izbucneşte într-o iniţiativă bruscă, violentă, parcă preocupat să dea golului care se învârteşte în insul nostru şi cere acţiune, un echilibru de disperare şi să acopere sentimentul datoriei cu un diminutiv.
Datoriile noastre le cunoaştem cu toţii, părtaşi ai unei generaţii experimentate, dar nu avem sau nu ne dăm răgazul, să le aprofundăm realizate pe planul lor, înfricoşaţi de simpla funcţiune a sincerităţii şi partizani ai faptului surogat şi al compensaţiilor de chilipir.
N-am voi să spunem că zborul avionului „Bremen“ coincide cu cazurile Fălcoianu şi Găetan, căci preferăm să-l facem coincident cu bravura aviatorilor căzuţi la Galaţi. Putem însă releva, de pildă, că legea chiriilor şi sărăcia crâncenă a populaţiei se petrec paralel cu izgonirea de către autorităţi şi aruncarea în drum a locatarilor din imobile supuse alinierii. Pentru linie, municipalitatea, apucată de estetică furibundă, uită cartierele înmormântate în mocirlă şi, voind să rivalizeze cu marile cutremure din Balcani, dărâmă casele din Bucureşti, lăsând familii numeroase fără adăpost. Linia cea mai cocoşată, care înţeapă zilnic ochiul Artistului municipal, de peste drum de casa Şuţu, rămâne acestui ochi totuşi nevăzută; pentru două motive: întâi, că îndreptarea liniei nu mai aparţine unui scrupul oarecare estetic, ci unei nevoi categorice de circulaţie şi al doilea pentru că cocoaşa este ocupată de imobilul unui Mare Cetăţean Cu Trecere. E permis copiilor săraci să moară de frig pe un trotuar, dar este interzis să răcească blana şi bastonul unui Demnitar Important.
Un eveniment caracteristic de care se ocupă pe larg de câteva zile presa este inaugurarea unui mare local de bancă, exact în momentul unei crize fără precedent şi în mijlocul unui cimitir de falimente. Zeci de mii de muncitori fără lucru şi de funcţionari concediaţi din negoţ şi industrie au putut citi,
PUBLICISTICĂ
1149
povestite în ziare, frumuseţile localului inaugurat, povestite într-un limbaj de adulaţie şi de isterie intelectuală vecină cu provocarea. Din adânc până la suprafeţe, materialele cele mai scumpe au fost zidite în păreţi. Marmura, bronzul şi cristalele, care se întrebuinţau în veacurile victorioase ale credinţei, în catedrale, cântă acum din străluciri şi podoabe izbânda leului devalutat şi împrumutul cu patruzeci la sută, zgâit pe păreţii unei bănci. Subtilitate catifelată, s-a căutat reţetele vechi ale cimentului pentru ca tencuielile să aibă în substratul lor evocaţii egipţiene, analogii de Partenon şi reminiscenţe de Vatican. Cât despre sânge de robi, înjugaţi la blocurile de piatră ale Piramidelor, banca nu credem să fi dus prea mult lipsă procentuală şi poate că însăşi apa, care a slujit la stins varul, a fost importată în flacoane din Eufrat sau servită de lacrimile văduvelor din clientelă. Tavanele, ne spun ziarele, au fost aduse din Italia, desprinse din edificii vechi, şi aparţin epocii Renaşterii. Portretul întemeietorului băncii, date fiind proporţiile fabuloase ale elucubraţiilor care au prezidat la construirea localului, credem că nu s-a putut zugrăvi decât pe basmaua cu care şi-a şters sudoarea de sânge Christ urcând Calvarul, şi rama portretului trebuie să fi fost dată la rindea şi sculptată din crucea Răstignirii.
Această regretabilă monstruozitate s-a petrecut în Bucureşti. Nu putem afirma că ne displace stilul nici în actele de simplu comerţ; dimpotrivă - dar un simţ elementar de respect trebuie să împiedice opulenţa de a se transforma în viciu şi viciul de a se răsfăţa în lumina zilei şi de a demoraliza publicul, pe care imensa muncă a Abecedarului, a plugăriei, a ostăşiei şi a intelectului se străduieşte să-l disciplineze pentru fericirile abstracte. Inaugurarea unui asemenea local de zarafie în asemenea timp, sfidează şi pălmuieşte răbdarea, batjocoreşte sacrificiul şi anulează automatic, ridiculizându-1, rolul dascălului, al preotului şi al magistratului.
E un chef cu lăutari într-un cavou, cu libaţiuni în putregai.
1928
1150
TUDOR ARGHEZI
O	SPECIALITATE SPECIALĂ
Nimănuia nu i-ar trece prin gând să-şi puie singur pingele la ghete sau să-şi croiască un pardesiu, pentru că astfel de îndeletniciri cer o pregătire anumită pe care, după ce ai avut-o, s-o practici prost. Nu toţi croitorii şi cizmarii sunt artişti.
Cu toate acestea, poezia e o specialitate specială: o poate practica oricine a depăşit studiul abecedarului, ba uneori şi mai înainte. De când un cioban analfabet a cântat Mioriţa, iar ţiganii lăutari, fără ştiinţă de carte, alcătuiesc stihuri de dragoste modernă, specialitatea poeziei s-a anulat.
Numai astfel ne explicăm miracolul că de curând Teatrul Naţional a putut reprezenta piesa unui autor care în afară de specialitatea lui excelentă şi onorabilă - funcţie superioară în stat, la Facultatea Juridică — a socotit că-i stă bine să fabrice şi o păreche de pantofi dramatici. Rezultatul a fost lamentabil pentru ambele părţi. Ziariştii detaşaţi pe lângă dramaturgie au fost terorizaţi în conştiinţa lor - assez ravagee d’ailleur!- şi au scris elogii într-un stil silnic. în ziua aceea bieţii oameni au mâncat dezgustaţi de ei înşişi. Situaţia unui poet de talent, silit să acopere cu flori experienţa dramatică a juristului inspirat, a fost atât de falsă, încât nici n-a băgat de seamă insulta violentă cuprinsă în elogiul că piesa ar fi meritat să fie jucată... acum douăzeci şi cinci de ani.
Vina o are această specială specialitate, poezia, care spre deosebire de alte îndeletniciri, unele mult mai grele, conferă -dintr-un romantism naiv al publicului — o nobleţe abstractă* în armonie perfectă uneori cu mizeria neagră. Nici unui meşteşugar de cuvinte nu i-a trecut vreodată prin minte să prezinte Consiliului Legislativ un studiu asupra unificării legislaţiilor austro-ungaro-ruso-bulgaro-române din România Mare. Şi totuşi un domn profesor de la Facultatea Juridică,
PUBLICISTICĂ
1151
eminent în specialitatea sa, a ţinut să fie poet dramatic şi să ne umilească.
Dar în afară de specialitatea poeziei, care se dobândeşte foarte greu chiar după învoirea specială a lui Dumnezeu, cunosc cel puţin domnii de la Institutul Meteorologic sau de la Pandectele Romane pe vreun autor român de la Bolintineanu încoace?...
Şi o întrebare mai umană: ei, care primesc toate revistele de specialitate din ţară şi străinătate, plătit-au o dată vreun abonament (în afară de revistele umoristice) la o revistă literară românească?...
1928
TRAGEDIA PĂMÂNTULUI
în toate familiile noastre se reeditează în sute de variante, zilnic, dările de seamă ale ziarelor primite din Balcani. Episodul celor doi copii salvaţi de un bătrân şi zdrobiţi împreună cu salvatorul de prăbuşirea unui părete, în clipa când ieşeau de subt dărâmături pe braţele unchiaşului, brutalizează mila şi răzvrăteşte simţul de cuviinţă. Somnul micilor bulgari în mocirlă, refugiul populaţiilor bătute cu pietrele pământului în câmpie şi ploaie, muma dementă de suferinţă care îşi aruncă pruncul, născut afară, ca să-l ucidă un automobil, ca o sancţiune de a fi venit pe lume în timpuri blestemate; geamătul, teroarea şi deznădejdea unui popor întreg, a două popoare, prinse în capcana haosului şi înlănţuite în ţara lor cutremurată, despicată şi gata să dispară, au umplut familiile noastre cu strigoi şi fantome, şi mumele, fetele şi soţiile noastre plâng.
Femeile de dincolo de Dunăre şi Pind, bulgarce şi grece, dramatizează viaţa femeilor românce şi de câteva zile mlădiţa
1152
TUDOR ARGHEZI
delicată a neamului nostru se frământă chinuită. Peste fruntariile sângelui şi ale ţărânei, peste semnul steagurilor şi năzuinţelor drepte sau trufaşe ale armelor, peste săbii şi lănci, femeile din şesul României se simt surori cu femeile ţărmului dunărean şi arhipelagului cald, steagurile se pleacă, suliţele se închină şi sufletul nostru trece desculţ peste ele, ca să aducă muceniei încercatelor popoare metania valahă.
Iată că regii şi popoarele şi-au făcut din patria lor o eternitate sfântă, se războiesc pentru ea, biruie sau cad ca să apere şi să consacre un prestigiu - şi iată că patria îi părăseşte, răsculată şi împotriva morţilor şi alungând pe vii din ogoarele dărâmate. Şi uitând de ştiinţa care ne defineşte cataclismul, ne explică vânturile şi ne interpretează veacul, uitând că ne-a despărţit poate o ură animală, poate un necaz spiritual, mulţimile noastre smerite îşi aduc aminte, laolaltă, de atotstăpânitorul Dumnezeu.
Oameni din Balcani şi Corint, măcinaţi de piua muntelui pleşuv, vin către voi, oamenii Carpaţilor, cu mâinile lecuitoare şi cu inima pustiită. Aceştia nici n-au avut încă timpul să vă aducă mai mult, încremeniţi de iscarea fulgerătoare a nefericirii voastre şi abia se dezmeticesc. Ne vom lua lâna de pe războaie şi vă vom aduce-o să învelim trupurile copiilor voştri. Vă vom trimite din casele noastre fiecare un strai, o perină, un aşternut. Pâinile pământului nostru darnic le vom rupe pe din două cu voi. Vă vom trimite buturugile codrilor noştri să vă încălziţi şi grinzile gorunilor ca să vă clădiţi casele din nou şi vă vom aduce de coarne vacile noastre, cu ţâţile pline, ca să vă alăpteze pruncii înţărcaţi de moarte.
Darurile noastre au început din suflete să plece; în curând ele vor fi adunate în care, luntri şi corăbii cu braţele goale ale cucoanelor noastre, harnice în bunătate, şi nimic nu va fi în stare să înfrăţească iarăşi popoarele turburate, ca suferinţa devastatoare cu care v-a covârşit pe voi brazda străbună.
PUBLICISTICĂ
1153
Femei şi copilele noastre, pe care v-am văzut plângând şi cu care fără de voie am plâns şi noi bărbaţii, seara, când ne-aţi povestit durerile surorilor voastre, faceţi voi începutul întârziat de uimire, al unui drum de ţoale şi merinde. Ieşiţi în lume şi cerşiţi. Chemaţi darurile la voi şi ele vor veni din belşug, de la săraci, de la bogaţi. O cană de mălai, o strachină de fasole, un pumn de grâu, o lingură de grăsime, un bob de sare, un lemn şi o catrinţă vă vom aduce toţi, sărutându-vă mâna binefăcătoare.
Guvernul a dat frumoasa pildă a bărbaţilor. Urmaţi-o cu gingăşia şi surâsul vostru de fluturi şi garoafe.
1928
CIZMARUL CONTROLOR
Aveam de vecin un cizmar, la care prietenul meu, flaşnetarul, îşi făcea câte o păreche de ghete de culoarea caterincii. Şedea de ani de zile lângă noi şi ne învăţasem cu el, cu cizmele noi din fereastră şi cu ucenicii lui murdari de pap.
Meşteşugul cizmăriei, pre legea mea, e interesant în tehnica lui şi de căpetenie pentru nenorociţii de oameni, pe care nu ştiu cine i-a învăţat să-şi chinuiască picioarele în cutii de piele cu nasturi şi copci. Eu ţin minte, de pe vremea când au fost făcuţi, în ziua a şasea, întâi Eva, apoi omul şi papagalul, şi acesta din urmă dintr-un sfârc de coastă rămasă fără întrebuinţare la Adam, că Dumnezeu îl înjghebase desculţ la picioare şi numai cu capul încălţat într-o lădiţă de os. Moale şi gingaş în toate mădularele, Adam a fost zămislit pentru lene şi somn, şi nicidecum pentru alergătura pe pământ uscat şi pe piatră. Şi, ca să nu-1 muşte, jucându-se cu el, Eva, de creier,
1154
TUDOR ARGHEZI
singura muşcătură de care el ar fi murit, Adam a căpătat, pe lângă oasele dinlăuntru, şi acest os de pe dinafară.
Dacă Dumnezeu avea de gând să-l puie la muncă, omul nu era să fie ţesut din carnea fluturilor şi păianjenilor, şi se năştea încălţat în pantofii ciutei şi în ciubote de armăsar. Eu cred că Adam şi Eva erau, în planurile Ziditorului a toate, însărcinaţi să numere stelele, florile şi să cânte, şi mi se pare că am văzut şi schiţa de la început, după care el trebuia să fie un mare tenor lângă o mare soprană: cântând subt cerul liber, vocile lor trebuiau să răsune departe.
Cizmarul nostru m-a fermecat în toate zilele ca un vrăjitor. Din mâinile lui grele, din talpă şi din piele, din câteva cuie şi cusături, se ivea zilnic în geamul prăvăliei lui câte o păreche de încălţăminte, frumoase ca ouăle de Paşti - şi Eva se deosibea şi-n vitrina lui de Adamul apăsat şi muşculat pentru tortură şi pentru strângerea dintr-o bucată în braţe, prin fiinţa zburătoare şi răzimată numai cu tocul înalt şi foarte puţin cu talpa, a pantofului, pe pământ. Câte un pantof amintea pisica, şarpele şi pipăitul lor pe întuneric. Un pantof râdea ca un căţel naiv. O cizmă de vânător se ascundea încruntată ca un peşte botos, strecurat în baltă printre papuri. Iată cipicul roşu, cu un ciucure ca puful de păpădie, în care se leagănă seara piciorul plin şi lustruit cu mătase, ca o scrumbie albă vie, şi de la care începe să crească liniile plantei calde umane. Iată bocancii cu măselele de fier, şi iată gheata cu elastic. Ca nişte gogoşi ale unui copac sterp, meridional, încălţămintele cizmarului stau expuse fiecare cu nume şi preţ.
într-o bună zi, cizmarul nostru şi-a vândut sculele, calapoadele şi lămpile, în jurul cărora spânzurau sateliţii de sticlă cu apă ai globurilor pentru reflectat văpaia, concentrată pe locul unde străpunge sula şi se intercalează firul rigid al părului din ceafa mistreţului, dus prin găuri ca un ac. Obloanele au rămas închise, şi firma, coborâtă, a fost întoarsă cu zugrăvelile către părete. Ucenicii, olteni, au plecat, căci se împrimăvărase şi li
PUBLICISTICĂ
1155
se făcuse dor de gâştele din pârâul de acasă. Calfa însărcinată cu croiala geometrică a pielei de căprioară, despicată cu vârful cuţitului cârn, îşi lepădase şorţul pitoresc şi pribegea străină şi urâtă, în haina de duminică, fără lucru. Un sunet de tobă puse sfârşit vieţii atelierului, în care mârâia maşina de cusut ca un motor şi fluierau cizmarii ca nişte mierle.
Cizmarul avea o datorie de unsprezece mii lei la fisc...
Acum, cizmarul umblă cu un ghiozdan de advocat şi trece câteodată pe lângă flaşnetă şi mă întreabă trist:
-	Ce mai faci?
-	Dar dumneata, nene Alexandre?
-	Sunt controlor la Ministerul Muncii. M-am făcut funcţionar...
Şi, din deprindere, suflându-şi nasul a melancolie şi a lacrimi, după ce-şi întoarce capul către zid, cizmarul îşi şterge degetele pe pantaloni.
1928
NOAPTE
La Cluj nu mai apare nici o gazetă. Cenzura a izbutit să facă întuneric desăvârşit. Nu ştim dacă prefectura, din spirit de solicitudine pentru osândiţii de acolo, afişează pe uşă sau la poartă ultimele evenimente: cutremurul din Grecia, suprimarea tiparului în America, ghilotinarea ziariştilor în Franţa şi confiscarea cărţilor în Germania... N-am priceput niciodată folosul real al presei - spunem asta ca să dovedim cenzurei imparţialitatea noastră - şi deci nu vedem nici folosul real al suprimării sau înăbuşirii ei.
Nu numai gazetele din oraşele de provincie, care au un număr restrâns de cititori, dar gazetele zise „mari“, din
1156
TUDOR ARGHEZI
capitală, ating doar o pătură superficială de locuitori. Credem că nu există în România nici o gazetă care să aibe un tiraj de o jumătate de milion de foi - la optsprezece milioane de locuitori. Politica nu se schimbă cu o ediţie specială, aruncată pe Calea Victoriei, cu veşti oricât de perfide, iar în oraşele de provincie apariţia sau dispariţia unui ziar e mai puţin însemnată decât căderea unei frunze în pădure.
Aceasta e realitatea în ţara noastră.
Dar gazeta tipărită are o altă însemnătate: e o producţie, o industrie. Mii de muncitori, manuali şi intelectuali, trăiesc în această atmosferă de plumb, de fulgere şi de nervi. Fabrici de metalurgie, de celuloză, de hârtie şi de culori se sprijină pe aceşti stâlpi de marmură de-un ceas.
Toate legile ţării, inclusiv Poliţia şi Jandarmeria, care sunt legile cu revolver şi tesac, apără prestigiul instituţiilor şi ordinea de fapt.
De ce suprimarea unui adversar de umbră, care atacă doar cu vânt şi biruie în abstract?... De ce la Cluj şomajul total al atâtor muncitori, a celor mai nobili muncitori? Pentru că lucrează pentru bucuriile, atât de puţin costisitoare şi atât de necesare, ale sufletului?...
Guvernatorii din Cluj, speriaţi de corpurile de armată ale literelor de plumb, se cred energici trăgând hârtia de subt literă... Energia se poate vădi în chip mult mai efectiv: tipărind, tot la Cluj, o gazetă nouă, cu un tiraj care să bată tirajele tuturor ziarelor din oraş la un loc, cu titlul în culori şi reproduceri după maeştri Renaşterii - care să se vândă cu o centimă mai ieftin, şi biruinţa va fi sigură şi definitivă.
N-are guvernul din Cluj banii necesari? Să facă o subscripţie publică. Ziarele din Cluj, suntem siguri, vor subscrie cele dintâi pentru gazeta oficială! „Biletele de Papapal“ se-nscriu de pe acum, cu toată suma realizată din vânzarea lor pe o lună la Cluj.
1928
PUBLICISTICĂ
1157
CEI TREI
Nici pământul nu mai rabdă pe balcanicii care trăiesc de douăzeci de veacuri cu dinţii pe cuţit, care dorm pe dinamită şi-şi dau foc, unii altora, satelor şi oraşelor. Inimile se înmoaie şi mizeria, filosofia cea mai adâncă pentru că umanizează şi pe tâlhari, înfrăţeşte Carpaţii şi Balcanii. Această îmbrăţişare a oamenilor, speriaţi că le fuge ţărâna de subt picioare şi cerul îi plouă cu cenuşă, e un spectacol rar pe aceste meleaguri, şi grandios în umilinţa lui înfrigurată.
Dar mult mai grandios, pentru că purcede din orgoliul omului, care azi cugetă cu oţel şi benzină, e spectacolul celor trei aviatori, care, după ce au trecut Oceanul Atlantic şi au căzut pe o insulă de gheaţă lângă celălalt continent, au ajuns la New York, ţinta lor.
S-a scris despre felul cum au căzut cu botul avionului în gheţar. Se va spune în amănunţimi cum Lindberg, care cunoaşte drumul prin aer din America în Europa, a străbătut mii de kilometri cu avionul ca să iasă înaintea păsării „Bremen“, cum au fost cu toţii primiţi la New York, întâi la banchetul primăriei şi apoi la banchetul bancherilor.
S-a petrecut însă, între timp, un fapt, se pare de mică însemnătate, dar care ascunde în el taina cea mare: de pe gheţarul în care înţepenise avionul, trebuia să plece unul din aviatori să recepţioneze materialele de schimb, necesare continuării drumului. Era un mijloc de a scăpa de asaltul frigului şi poate al morţii. „Bremen“, o biată epavă, îşi frânsese elicea şi poate şi ceva din glorie. Cadavrele, de obicei, oamenii vii le părăsesc. Nici unul din cei trei n-au vrut să se despartă de scheletul de oţel care-i purtase peste talaze, până la întâiul mal american. Oameni maturi, toţi, cu aspra experienţă a vieţii făcută, cu toate iluziile care, frământate, se umflă în cuptor şi devin fericiri spulberate, cum se mai poate explica, normal,
1158
TUDOR ARGHEZI
fetişismul care-i ţinea în preajma unui fier vechi?... Cei trei îşi lăsase, când s-au îmbarcat pe „Bremen“, în ţara lor, unul
o	mamă, doi soţiile; le-au lăsat, cu gândul că le-au lăsat poate pentru todeauna.
Ei n-au voit, nici unul, pentru câteva zile numai, să lase avionul lor.
Această supremă moralitate e replica omenească cea mai emoţionantă, pe care o dăm pământului învechit şi laş, care ne-ngroapă, după ce ne-a mutilat copiii.
Unul din cei trei tot a trebuit să plece. A plecat. Dar conştiinţa lui a rămas întreagă şi dreaptă, căci a plecat numai după ce, sorţii traşi, l-au numit.
1928
PIESĂ DE TEATRU
Personagii: Iulius, patruzeci de ani. Alte personagii deocamdată nu sunt.
A se împărţi în acte şi scene. A se da la Teatrul Naţional. Dacă nu se joacă: a se da la Teatrul Comedia. Dacă nu se joacă: a se da la Teatrul Mic, care e închis. Dacă nu se joacă: a se publica şi a fi susţinută prin presă, cu portret. Se poate scoate
o	publicaţie specială.
Decor: Od.; ic mare. La dreapta biuroul. La stânga o uşă. Se aude un şoarice rozând un peizaj. Uşa poate fi la stânga. Biuroul poate fi la dreapta. în locul şoarecelui se poate pune în culise un saxofon cu voce vagă. Poate fi şi un sticlete într-o colivie. (Vom vedea.)
Iulius a comis în viaţă tot ce se poate comite. A înşelat mai multe femei, unele din societate. A divorţat de două ori: una era blondă şi iubea pe Petre Şchiopul, fost domnitor român
PUBLICISTICĂ
1159
(incursie în versuri, în istoria vechilor Principate)... Chefliu... Cartofor... Mincinos. Contrabandist de mătase verde, aproape escroc, făcând să treacă mătasea verde drept albastră. Urmărit de poliţie. (A se căuta un partid politic din care să facă parte.) Văzut rău, vechi beţiv corijat, fost bancrutar fraudulos etc.
Când începe piesa, dramă combinată cu comedie (trei acte şi un codicil de act), Iulius se găseşte deodată singur şi nenorocit... Pentru întâia oară i se prezintă conştiinţa în întregime (joc în zigzag de psihologie intensă) cu atât mai neîmpăcată cu cât Iulius nu a făcut apel niciodată la ea. îşi examinează viaţa. Şi ce vede?
A furat bani (sume din ce în ce mai importante) de la propria lui soră şi a depus fals într-un proces împotriva ei. A provocat sinuciderea unui fost asociat, a cărui familie numeroasă şi onorabilă a căzut în cea mai neagră mizerie, ca şi sora lui... Nu ştie câţi părinţi de gen masculin a avut. îşi aduce aminte bine însă că avea doi fraţi, pe care i-a prădat, ca şi pe sora lui.
—	Sunt un individ infect! zice Iulius în actul al doilea. (Pe masa de lângă fereastră un buchet de flori de iris într-un vas de Sevres; ticălosul e un rafinat şi citeşte La Cite antique.)
Ce folos că s-a îmbogăţit! îi e dezgust de sineşi căci e un criminal. .. Plânge... într-adevăr, e un asasin vulgar... Cum să-şi răscumpere douăzeci de ani de bestialităţi? Cu neputinţă...
I	se face milă de el însuşi... Ar voi să se întoarcă înapoi şi să şteargă urmele de sânge ale paşilor lui umezi de crimă. Sora lui a murit...
Prietenii îl dispreţuiesc. Ce zic: prietenii? nu are nici unul... îl dispreţuiesc şi femeile. Un cerc de ură se strânge de jur-împrejurul lui. El ar voi totuşi să fie o forţă, o forţă a răului exprimată integral într-un ins prototip (Torquemada, Iuda Iscariotenul, Borgia), o forţă rea, pentru a se justifica în propria lor opiniune. Nu este! Conştiinţa îi spune:
—	Tu vei da târcoale până la moarte trecutului tău şi vei umbla de-a lungul lui ca un lup muşcat de oi şi de muşte şi
1160
TUDOR ARGHEZI
vei retrăi zilnic toate infamiile tale... Caută, cine ştie? - poate că vei afla un leac chiar în măduva veninoasă a infamiei tale... (Conştiinţa iese închizând uşa încet.)
îşi aduce aminte de femeia care l-a iubit mult, cu care a trăit mult şi căreia nu i-a putut mânca averea decât în zece ani de trudă... S-a băgat servitoare în străinătate... Să-i dea o telegramă? Să nu-i dea o telegramă?... Să facă voiajul în genunchi, cerşind iertare... E prea târziu; a murit şi ea. Nu, el trebuie să-şi târască lanţurile suferinţei şi să sucombe încătuşat: asta e comanda fatalităţii.
în durerea lui atroce, Iulius e sincer şi are accente epice. (Află că bucătăreasa trage să moară în subsol, blestemându-1 în bucătărie, ca pe un monstru.)
Dimpotrivă, Iulius nu e acest scelerat. Trebuie găsit un sfârşit care să-l împace cu societatea şi cu publicul din sală. Se va căuta un sfârşit bun şi moral. Se poate spune că totul a fost numai un vis şi că de fapt Iulius e cap de familie, doctor în Drept, consilier municipal, bărbat de ordine etc. şi că s-a întors din luptele politice construidu-şi un hotel cu tot confortul la Bazargic (preţuri moderate).
La finele actului al patrulea: moarte naturală.
-Alo! Alo!... ziarul „Rampa“? Vă rog, pentru rubrica: „La ce lucrează autorii". Lucrez la o nouă piesă de teatru: Iulius Postelnicu. Voi trimite un interviu pentru numnărul de marţi... Singurul păcat al lucrării mele dramatice este tăria. E o piesă tare, poate cam prea tare, dar nu mă pot diminua, publicul trebuie educat.
1928
1	MAI
Politica este mai mult decât un joc al inteligenţei; este un joc al vicleniei, care e algebra inteligenţei. Şi totuşi nicăieri
PUBLICISTICĂ
1161
prostia nu se răsfaţă mai insensibilă cu picioarele-n sus ca-n politică.
Ziua de 1 Mai fusese ziua şcolarilor la oraşe şi sate; ieşeau la câmp cu părinţii, unde se minunau de frunze şi flori. Muncitorii, de la război încoace, au hotărât să se bucure şi ei de 1 Mai, laolaltă cu copiii. Dar cum muncitorii sunt comunişti când tac şi socialişti când vorbesc, guvernul, hotărât să desfiinţeze aceste secte neprevăzute în buget, a boicotat pe
1	Mai. Toate ministerele - chiar cele care nu lucrează în tot restul anului - au lucrat. Serbarea unei şcoli de specialitate, fixată pentru 1 Mai, a fost amânată, ostentativ.
Şi toată ţara, care a muncit şi a robit cu bucurie, vede cum guvernul a scos afară din legile bunăvoinţei, o categorie întreagă de cetăţeni: muncitorimea industrială de la oraşe.
Nici unui domn ministru, căruia statul i-a rezervat canapeaua unui automobil, ca chiar când o fi pe drum să cugete ca la el acasă, n-a avut ideea simplă şi atât de omenească să declare ziua de 1 Mai, sărbătoarea naţională a Muncii, şi să înece astfel „socialismul“ muncitorilor industriali, în bucuria unanimă, de toate culorile politice, a funcţionarilor, a plugarilor, a ostaşilor şi a magistraţilor care sunt majoritatea zdrobitoare a muncitorilor ţării româneşti.
1928
DUMNEZEUL IPOTECAR
„înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu.“
Am relevat acum câteva zile luxul vicios al unui nou local de bancă, construit cu o splendoare în opulenţă nepermisă, de către supraoamenii procentului şi ai scadenţei. Notam atunci
1162
TUDOR ARGHEZI
adulaţia cu care sunt întâmpinaţi în presă acei scamatori ai mizeriei publice, care până la un nivel moral închid băncile şi fug, iar de la acest nivel în sus construiesc monumente.
Localul s-a inaugurat în Ziua Domnului, duminica trecută: ritul băncii fiind creştin grec. Ca să nu lipsească nici Dumnezeu de la sărbătorirea viţelului de aur înjunghiat la banchet, Iisus cel răstignit pentru înflorirea bursei şi perpetuarea creanţei, a fost pus de-a dreapta vicepreşedintelui, domnul Ioan Boambă, care ni se pare a fi identic cu domnul Ioan Boambă, victima de la o societate petroliferă, a unei mişcări zgomotoase de acţionari.
Deja crenvurştul cu hrean şi şpriţul domnului Ignat Mircea fuseseră binecuvântate de mâna bisericii, la inaugurarea bodegii mistice din Bulevardul Academiei. Sfinţindu-se portofoliul, lada cu valute, rezervele şi contul deponenţi, biserica se găseşte în continuare. în vreme ce dărâmă mânăstirile, dispreţuieşte sărăcimea, abandonează văduva şi orfanul şi nu cercetează pe cei bolnavi şi pe cei închişi, înaltul cler îşi lipeşte cu evlavie obrazul de şezutul cald al marilor bancheri. Un preot numit Chiricuţă, a rostit următoarea neruşinare: „că banca îndeplineşte un serviciu social menit să mulţumească şi pe Dumnezeu şi pe oameni“. Această măgărie creştină concretă nu a fost niciodată, nici în epocile de papism suveran, rostită de nici un preot catolic, şi preotul protestant sau sectant care ar comite un asemenea act de servilism, ar fi scos de urechi din amvon.
Că banca a ţinut să aibă prezenţa clerului divin alături de clerul politic, nu e de mirare. Sunt rafinamente, pe care contimporanii noştri, blazaţi de o viaţă artificială dizolvantă, le practică, de la morfină până la tămâie, cu atât mai mult cu cât averea lor, în genul doamnei Leonida, devine mai vastă. în Calea Victoriei, aproape de Şosea, trecătorii au putut intrigaţi să contemple o casă roşie cu intrarea pe la spate, jumătate
PUBLICISTICA
1163
temniţă şi jumătate harem: operă a unuia din aceiaşi lorzi al bancnotei care au prezidat şi la fericirile băncii acum inaugurate. Nişte domni ai decadenţei noastre internaţionale, de care singur săteanul a rămas străin, îşi împodobesc alcovul cu icoane vechi şi dau obscurităţii din camera de odaliscă a curtezanelor, puse în bugetul câte unei societăţi pe acţiuni, aspectul bisericesc al schiturilor, punctate cu candeli şi animate de flacăra făcliilor de ceară, aşezate lângă prosop.
A impresionat însă, la inaugurarea băncii, prezenţa unanimităţii partidelor politice. Partidele care s-au abţinut de la încoronare la Alba Iulia şi alaltăieri de la sărbătorirea întoarcerii unei vechi provincii la matca românească, erau de faţă la bancă, fraternizând cu zeul Zaraf. Principiile pot să ne despartă, spunea participarea lor la inaugurare: gologanii însă ne unesc ca pe nişte buni auguri; ar fi o calomnie să ni se facă imputarea că necinstim dolarul şi că suntem sperjurii lirei sterline.
Poporul nu ştie să citească şi se mulţumeşte să asculte - şi atunci când ştie, nu ştie citi în fapte, mărginindu-se la citiri de cuvinte. într-altfel, fiecare alegător, care se munceşte cu nedreptatea şi cu porumbul, ar pregăti un băţ noduros după uşă pentru vizitatorii care i-o deschid, protocolari, o dată la patru ani, şi uneori mai des.
Părerea lui Dumnezeu despre camătă nu se rosteşte însă nici prin liturghia făcută de arhiereul Ciosu deasupra tezaurului între ghişee, nici prin fraga buzelor îngereşti a preotului Chiricuţă, fie-le cât de scumpe vânzătorilor de Iisus comorile adunate pe pământ. Opiniile lui sunt crâncene, scurte şi definitive. El şi le-a manifestat chiar în ce priveşte banca inaugurată, atunci când un automobil în care se afla geniul acestei bănci, s-a ridicat din viteză ca un vârtej şi i-a sfărâmat capul de un pietroi.
1928
1164
TUDOR ARGHEZI
DEMONUL OPOZIŢIEI
Are todeauna dreptate şi e todeauna sinistru.
Guvernul, din spirit de opoziţie, era cât pe-aci să comită o mare prostie faţă de opoziţie, interzicând o întrunire publică, undeva, dacă „Biletele de Papagal“ nu i-ar fî atras atenţia la timp, ridiculizând ambele opoziţii.
întrunirea se va ţine. Ea va decurge după programul stabilit şi cetăţenii se vor convinge încă o dată că oratorii care n-au talent la Bucureşti, n-au talent nici la Alba Iulia, deşi localitate istorică. Guvernul, niţeluş mofluz că nu-şi va exercita puterile de represiune, va ieşi cu prestigiul mărit, căci un guvern atacat cu violenţă, atâta vreme cât n-a căzut şi face el însuşi poliţia întrunirii şi încartiruirea delegaţilor, are prestigiu.
Ambele tabere, guvern şi opoziţie, se vor alege însă cu o idee de mare folos pentru viitoarea desfăşurare a vieţii obşteşti naţionale: inutilitatea întrunirilor publice chiar în localităţile pe unde a trecut călare Mihai Viteazul.
Deocamdată se duce în ţară o propagandă activă: guvernul între jandarmi, opoziţia între ţărani. Tocmelile se fac în făgăduieli la fel: opoziţia făgăduieşte ţăranilor şi guvernul făgăduieşte jandarmilor (căci viaţa la ţară e aspră), mutarea tuturor în Bucureşti, unde sunt cinematografe, tramvaie şi restaurante gratuite.
„Atmosfera grea“ de pe vremea lui Caragiale, când erai silit, subt ameninţare, să fii pro sau contra, contra sau pro, după culoarea cetăţeanului fanatizat la berării, s-a agravat.
Partidele nu se mai mulţumesc cu opinia cetăţenilor; ele au hotărât să atragă de partea idealului, starea atmosferică şi să înscrie în registrele partidului, la club, pe Dumnezeu.
Partidul Naţional-Ţărănesc a căzut la înţelegere cu stăpânul vânturilor ca în ziua de 6 mai să nu cadă apă, şi
PUBLICISTICĂ
1165
partizanii, uscaţi de opt ani de opoziţie, să nu vie acasă plouaţi. Dumnezeu a făgăduit.
Guvernul, care are avioane, a ridicat în văzduh o pasăre de fier, încărcată cu un milion de afişe: „Ungurii subvenţionează întrunirea de la Alba Iulia. Române, stai acasă!“ şi a dat drumul afişelor de la o înălţime ameţitoare, deasupra unui mare oraş, în puterea opoziţiei. Densitatea aerului n-a fost însă de partea guvernului. Afişele n-au căzut niciodată în oraş. Ele au plutit vreo două zile la mare înălţime, ca aripi albe; unele s-au urcat şi mai sus - şi când au scoborât, s-au lăsat într-o noapte la cinci kilometri departe de oraş, într-un zmârc cu broaşte.
1928
FIZIONOMISTUL Povestire
Fizionomistul şedea la masă în faţa mea, fără să mă slăbească din ochi şi întreţinându-mă, printre loviturile ce şi le da în gură cu furculiţa încărcată, despre literatură. Era un om universal şi amabil. Paralel cu ştiinţele naturale se îndeletnicea cu critica literară, după ce făcuse remarcabile studii de filologie şi, mi se pare, de Drept. Cu cei doi copii, pe care şi-i făcuse experimental, probabil ca să încerce o teorie, în timpul universităţii, porni într-o bună zi neaşteptată în străinătate. îi venise o idee în ajunul unei licenţe, pentru clarificarea căreia îi mai trebuiau şase ani de învăţătură în domeniul fiziologiei. Sistematic şi metodic, el când se pornea într-o direcţie înţelegea să o ţie şi să o ia de la început.
1166
TUDOR ARGHEZI
Femeia fiind o martiră de profesiune, soţia noului titrat, care se prepara să stupefieze lumea cu descoperirile lui, se supuse marelui destin al viitorului savant, primi să reînceapă viaţa de nevastă de student în mansarda unei case mobilate, tocmai când o catedră de profesor, râvnită ca o dezlegare a suferinţei, începuse să surâdă bugetului casnic.
Studiile soţului fuseră strălucite şi un nou copil experimental se născu familiei împovărate.
Avid de a cunoaşte şi de a surprinde secretele vieţii înainte de a voi ele să cocheteze cu lentilele spiritului şi ale microscopului, îi trebuia din când în când câte un copil, pe care îl urmărea cu o atenţie încordată încă din momentul când viitorul ginere al celei mai iubite femei apare în existenţă, cu toate oasele, mustăţile şi talentele lui, într-o linguriţă de gelatină. El ştia că scopul vieţii este procreaţia şi nu se lăsa înşelat de dezmierdările femeii, de suspinele ei pasionale, de gura ei înfierbântată, de frumuseţile corpului ei convulsionat în luptă cu amorul care o răpune. Căci îşi zicea: „Toate acestea eu le cunosc prea bine, sunt penele cocoşului şi ghiersul privighetoarei, menite să întâlnească sexele şi să înşele durerea procreaţiei şi a creşterii, cu aparenţele plăcerii. Raţiunea însă, emancipată de aceste dispoziţii ridicule ale naturii, nu se lasă păcălită şi domină viaţa, strângând-o în cleştele dinţat al filosofiei şi o sileşte să-şi dea intenţiile pe faţă.“
Ideea lui, idee care-1 călăuzise în crunta lui sforţare, căpăta un aşezământ şi consista în preceptul, verificat prin mii de confruntări de laborator, că la fiece semn fizic corespunde o însuşire sau o lipsă morală. Acum el poseda întregul material care avea să-i confirme, într-o mare conferinţă, teoria. Conferinţa fu anunţată ca un mare eveniment, şi în auditoriul lui, compus dintr-o sală de prinţi ai ştiinţei, celebrităţile cu barbă, figurile contimporane cu barbeţi şi ilustraţiile cu monoclu ale momentului îl ascultară timp de două ceasuri pline. Nenorocul
PUBLICISTICĂ
1167
actualului meu vecin de restaurant fu însă că teoriile lui erau vechi de vreo patruzeci de ani şi că, de fapt, el nu făcuse altceva decât să descopere America din nou. Flicitările fură reci, indiferente. Propria-i soţie, căreia începuseră să-i scapere firele albe prin păr, avu o criză de lacrimi înăbuşită, citind într-un ziar o critică a conferinţei bărbatului ei. Alţi şapte ani de studii şi de mizerie nu duseseră la nimic.
Cât despre soţ, care avea acum trei licenţe şi două doctorate, el nu se putea obişnui cu situaţia lui nicidecum şi căuta să demonstreze nevestei şi copiilor lui, la un cârnat împărţit în cinci la masă, că nu-i nici o asemănare între descoperirea lui şi a vechiului său predecesor, că insuccesul lui, dacă insucces se poate numi şi care nu-i decât momentan şi aparent, se datoreşte invidiei şi concurenţei profesionale, - consolare la care copiii, doi serioşi şi unul glumeţ, pufnind de râs ca un blestemat, deschideau ochii cu amărăciune, clăfătind materia cau-ciucoasă a cârnatului, adus în ghiozdanul jigărit al savantului.
Savantul se întoarse în ţară ros de o secretă mâhnire. Cu toate că crescuse în număr, familia descrescuse în kilograme, familie de ţâri uscaţi în catedrala ştiinţei. Gloria savantului se mulţumi cu o catedră de limba germană la Huşi, unde a îmbătrânit cu zece ani, târându-şi galoşii către liceu şi aducând subsuoară acasă pâinea, brânza şi măslinele cotidiane. E răsplata pe care ştie să o dea ţara fiilor ei de elită. Şi, nedumerit, a stat asupra teoriei lui, care l-a străbătut pustiindu-1 ca o cometă, până-n ziua de azi.
Două singure răzbunări i-au rămas de-atunci: profesarea lăuntrică şi tacită a filosofiei şi, în exterior, critica literară. Dogma lui în literatură era că nimeni nu are talent, că nu poate să aibă aşa ceva cineva, dat fiind că talentul, dacă ar exista, ar fi o absurditate ştiinţificeşte inexplicabilă. Printre poeţi, prozatori, romancieri, savantul făcea nişte groaznice masacre săptămânale, şi singura calitate pe care scriitorii refuzau să i-o acorde
1168
TUDOR ARGHEZI
era talentul. Totuşi el mai fuma mucurile rămase din fostele lui ţigări spirituale, cu o incurabilă pasiune. Când venea la Bucureşti, unde teoriile sunt mai permise decât în judeţul Fălciu, îi plăcea să-şi piardă timpul la cafenea şi restaurant, în mijlocul unui auditoriu mai puţin invidios ca savanţii străini, mai ales că pentru un cetăţean al Provinciei, care predică ştiinţa şi valoarea culturală în Bucureşti, intelectualii acestui oraş destrăbălat profesează o tăcere netulburată şi atotîmpăciuitoare, sinonimă cu admiraţia.
Uitându-se însă prea lung la mine, m-am simţit stângaci de la o vreme şi i-am spus savantului din Huşi, stând în faţa lui la masă:
-	Ce ai de te uiţi cu atâta insistenţă la mine? M-oi fi mânjit cu sos pe nas.
-	Studiez... îmi răspunse savantul.
-	Mai studiezi şi azi? Nu vrei să te laşi.
-Te studiez pe dumneata şi găsesc trăsuri extrem de caracteristice şi de interesante în figura dumitale, care confirmă teoriile mele.
Roşii puţin şi-mi astupai elocinţa cu o bucată de pâine.
El puse jos cuţitul şi furculiţa, avu o căutătură interioară, care zâmbea unei intenţii, şi mă conjură:
-	Spune drept: îţi plac dulceţurile mult? Pariez că mănânci zahărul, şi mai cu seamă siropul de coacăze, cu multă poftă. Eşti un vicios al articolelor dulci.
Timid, îi spusei că n-am gustat din siropul de coacăze niciodată.
-	Pe mine nu mă păcăleşti, m-a mustrat savantul. Eu îţi spun că siropul de coacăze e preferinţa dumitale. O singură rectificare pot cel mult să-ţi acord: în privinţa coacăzelor din sirop. Eventual îţi place siropul de agrişe.
-	Bine, să zicem că-mi plac ambele siropuri... Şi la rigoare îţi mai concedez unul: siropul de lămâie.
PUBLICISTICĂ
1169
-	Ei, am ghicit? Pardon: a ghici e altceva. Ştiam.
-	La ce mă duce dragostea de aceste siropuri?
-	înainte de-a-ţi da un răspuns, mai spune-mi ceva: nu-i aşa că grăsimile îţi sunt indiferente?
-	Poate să ai dreptate: nu mănânc nici vaselină, nici ulei mineral.
-	într-o formă nu tocmai fericită nu faci decât să confirmi teoria mea. N-are a face; adevărul înainte de toate. Recunoaşte că am un fel de-a pune chestiunile, care nu admite ezitare.
-	Care teorie a dumitale?
-	Că-ţi plac dulceţurile şi deteşti grăsimile: n-ai înţeles?
-	Ba da, am înţeles. Dar nu văd unde vrei s-ajungi?
-	Niţică răbdare: câţi copii ai? patru sau cinci?
-	N-am nici unul.
-	Nu se poate. Ai... între patru şi cinci copii.
-	Poate că am înnebunit. însă până în ceasul când ne-am aşezat la masă, îţi jur că nu aveam nici un copil şi, uitându-mă speriat la savant, care încrunta deja sprânceana, nici nu eram însurat.
-	E cu neputinţă, strigă savantul, sculându-se de pe scaun şi trântind cu pumnul în masă. E cu neputinţă!
-	Tot ce te rog, îi zisei respectuos, este să nu mă cârpeşti, că ne vede lumea... Să-ţi spun adevărul: sunt însurat de doi ani şi am patru copii.
Triumfător, savantul se reaşeză, bătându-mă prietenos pe umăr.
-Ai văzut? cu mine nu te poţi juca. Acum să-mi răspunzi exact. Din patru copii câţi ai, doi sunt de sex feminin?
Voiam să râd, o poftă idioată de-a mă tăvăli de râs pe subt masă, mă îmboldea, însă nu îndrăznii.
-	Nu ştiu; de ce să te mint?
-	Cum? nu ştii ce sex au copiii dumitale?
-	Nu m-am interesat. Am să-ţi spun mâine exact.
1170
TUDOR ARGHEZI
-	A! dar ştii că eşti mult mai interesant decât bănuiam? Cazul dumitale mi-ar fi trebuit acum cincisprezece ani. îţi mărturisesc, la urma urmei, că nu mă miră. Lobul urechii drepte ţi-e palid.
înţelegând situaţia, mă pusei în totul de acord cu savantul.
-	Da, e foarte palid, mă grăbii să afirm. E mult mai palid decât credeam. Lobul se poate spune că a decedat.
-	N-ai putea să-mi dai câteva amănunte? Ce înţelegi dumneata prin sex?
îl privii cu uimire şi căutai să ghicesc dacă nu era vorba de-o interpretare metafizică a cuvântului sex. Dar fusei rezervat.
-	Nu înţeleg...
-	Mă rog. Vorbeam de sex feminin. Ce e sexul feminin?
Cuprins de-o crâncenă ilaritate, pe care mi-o comprimai,
nu putui totuşi stăpâni ceasul rău şi răspunsei:
-	Văd că vrei să mă sileşti să vorbesc porcării...
-	Cum? mă întrebă profesorul cu un dispreţ rece, dumneata crezi că sexul feminin e o porcărie?
Nu mai ştiui ce să răspund. Aş fi zis nu, aş fi zis că nu e. Mă hotărăsc:
-	Sexul feminin cred că e contrariul sexului masculin. Adică, vreau să zic că nu e chiar contrariul, ci mai repede complementul, pentru că de multe ori ambele sexe se potrivesc... Nu ştiu cum să mă exprim...
-	Te aştept, caută... Vreau să verific dacă rictusul dumitale facial concordă cu intelectul şi dacă eşti într-adevăr o minte concludentă.
Examenul acesta mă jena cumplit.
-	Uite, domnule profesor, să zicem că sticla asta e de sex masculin şi că dopul ei e de sex feminin. Nu pot imagina sticlă fără dop şi dop fără sticlă, adică sex fără sex, decât în depozitul de vinuri.
PUBLICISTICĂ
1171
Şi, ca să fiu mai lămurit, mă plecai la urechea profesorului şi strecurai într-însa o vorbă, care mi-a scăpat, Dumnezeu ştie cum, poate că din pricină că savantul parvenise să mă plictisească.
-	Nenorocită generaţie! exclamă savantul din Fălciu. Pentru tine n-a mai rămas nimica sfânt!
Atunci mă retractai din toate organele, pitit în scaunul meu, în faţa uraganului profetic ce ameninţa să se reverse, şi corectai impresia cu o voce dulce:
-	Suntem nişte canalii, răspunsei, nişte cumplite canalii -şi profesorul fu întrucâtva satisfăcut de calificativul meu.
-	Nici asta nu mă miră. Fruntea dumitale poartă două stigmate.
-	Cred că faci aluzie la sprâncene.
-	Dobitocule, zise în sfârşit profesorul, scrâşnind din dinţi. Eşti un măgar!
-	Bănuiesc că vorbeşti cu cineva din spatele meu, îi răspunsei nesigur profesorului.
-	Cu tine vorbesc, nătărăule, cu tine! preciză el, cu privirile injectate şi strângându-şi pumnul întins pe masă şi clătinând din cap. îţi plac dulceţurile; siropul de coacăze... se cunoaşte după capul tău degenerat... şi dispreţuieşti grăsimile, tâmpi tule. Du-te la oglindă şi te uită bine. Nu degeaba ţi se încreţeşte părul la ureche...
Ei, acum fie ce-o fi, îmi zisei, mă bat cu el dar nu mă las.
-	De ce sex e părul creţ, domnule profesor?
-	Masculin, stupidule! învaţă gramatica.
-	Bine, gramatica... dar feminin nu e niciodată?
-	Cum o să fie feminin? Un păr creţ, doi peri creţi...
Voiam însă să mă răzbun cu tot dinadinsul. Mă mai sculai
o dată puţin şi mă mai aplecai o dată în urechea lui... Profesorul se trase cu spaimă înapoi, holbă ochii în ochii mei, terorizat.
1172
TUDOR ARGHEZI
-	Va să zică mă înjuraşi de mamă, zise profesorul.
-	Ba bine că nu.
-	Şi aveţi pretenţia să fiţi intelectuali... Ţi se pare normal să mă înjuri...
Atunci îmi dădui poalele peste cap, cum zice sexul feminin şi, văzând că tupeul lui de savant se intimidează lesne, răcnii:
-	Foarte normal, tâmpitule!
Savantul înghiţi o dată, ca şi cum îi scăpă pe gât un briceag cu limbile deschise.
-	Tâm... tâm... tâmpi... Ai zis: tâmpitule?
Mai tare:
-	Am zis şi repet: tâmpitule!
-	Mi... mi... mie mi-ai zis tâmpitule?
-	Ţie, dobitocule! Apăsai puternic pe ţie.
-	Cu... cu... cum? M-ai, m-ai fffăcut şi do... do... bitoc?
-	Eşti un tâmpit, un dobitoc şi un măgar...
Epitetele curgeau ca nişte palme cu sânge. Savantul se
tâmpise într-adevăr cu totul.
-	Va... va... va... să... zi... zi.. .că şi mă-mă-gar: fiindcă nu cunoşti sexele?
-	Dacă vrei să-ţi spun verde, te-am minţit. N-am nici un copil.
-	N-ai nici un copil?
-	Şi nici nu sunt însurat.
-	Nu eşti însurat? E adevărat? Va să zică lobul urechii m-a înşelat? Şi stigmatele dumitale?
-	Vacs, vacs, vacs! Păr creţ, stigmat, vacs! M-ai înţeles?
-	Am înţeles.
-	Şi siropul de coacăze, tot vacs. îmi place numai pelteaua de corcoduşi!
-	Adevărat?
-	Foarte adevărat. Şi grăsimile le ador.
PUBLICISTICĂ
1173
-	Va să zică fiziologia, antropologia, filologia...
-	Vacs! vacs! Du-te la Huşi...
-	La-la-la Hu-hu-şi... Am să mă-mă-mă duuuc.
în timpul dialogului final, ne sculam de la masă, plăteam, ne luam paltoanele şi ieşeam în stradă... La un colţ, ne oprirăm.
-	Eu o iau la stânga, îi spusei... îmi pare bine de cunoştinţă.
-	Eu mă du-du-duc la-la-la Hu-hu-huşi!
Profesorul îşi scoase batista şi, pornind prin întuneric, izbucni într-un hohot de plâns, în care se înmuia, încet şi definitiv, turnul de ivoriu...
1928
ÎNVIEREA DIN MORŢI IV
Eu însumi sunt un înviat. Am fost mort şi m-am sculat din morţi, după cum era scris.
Trebuie să fac totuşi o deosebire în moartea lor, între morţii de moarte bună şi morţii siliţi. Nici nu mor la fel, nici nu durează morţi la fel. Eu am murit în spânzurătoare. Osândit pentru o nelegiuire care nu fusese a mea, a trebuit să mă supui hotărârii unor judecători înfumuraţi de orgoliu juridic şi să primesc să fiu violentat şi ucis pentru satisfacerea unui articol din lege, propus în şedinţă ca o teoremă.
Omul vinovat admite în conştiinţa lui pedeapsa, chiar dacă se căzneşte să pară inocent. Conştiinţa e un arhitect al simetriei şi se împacă întodeauna cu împlinirea golului iscat în ştofa principiilor prin actul care le tăgăduieşte. Dar nevinovatul refuză, înainte de toate pentru că se zdruncină temelia pe care
1174
TUDOR ARGHEZI
calcă sufletele către lumină. Pe când un procuror elegant, măreţ şi juvenil, construia cu o minte sărăcuţă acuzarea profesională şi mă târa glumind, cu o cafea cu lapte şi cu un corn cu nuci în stomac, în fundul salinei, m-am revoltat, am strâns şi mi-am frământat pumnul ca la auzul unei muzici false. Când însă m-am auzit osândit, m-am ridicat în bancă, am scos un revolver din buzunar şi am tras în magistraţi.
A fost un sfert de ceas de panică universală. Judecătorii s-au vârât dedesubtul lui Iisus Hristos în pupitre, jandarmii cu puştile lor cu baionetă s-au ascuns după uşă, publicul a năvălit să iasă, ca dintr-un teatru incendiat. Singur sufletul meu, ieşit din mine afară, mă mângâia pe frunte şi mă îndemna: „Trage! Doboară! Nelegiuirea e a judecătorilor tăi“. Din cinci agenţi care fuseseră chemaţi să mă înfrângă, am răsturnat, pe treapta de lemn a Curţii, trei. Unul a căzut cu gura deschisă pe podină, altul s-a învârtit pe picioare şi a căzut cu braţele în aer răstignit şi pe cel de al treilea l-am încremenit cu un glonţ tras prin gură şi îngropat în ceafă.
Isprăvindu-mi muniţiile, jandarmii m-au legat. Consilierii s-au tras cu greu de subt tribună şi am fost osândit la spânzurătoare pentru că am tăgăduit autoritatea minciunii şi neghiobiei, prin pledoaria unui advocat neaşteptat, înarmat cu şapte gloanţe mari. După osândă am dat o reprezentaţie herculeană, rupând lanţurile de la mâini şi prăvălind doisprezece jandarmi dintr-o singură smuncitură a mijlocului şi a braţelor. Cred că dacă aş fi împins zidurile cu degetul, le-aş fi străbătut, atât mi se oţelise puterea răsculată de nedreptate.
E aproape de prisos să mai povestesc că la spânzurătoare am fost dus înfăşat în lanţuri ca într-un scutec de fier, fără să mă fi putut mişca. Laţul funiei mi-a fost aşezat pe gâtlej fără împotrivire şi când m-am legănat întâia oară de grinda morţii legale, ridicată ca o jumătate de cruce, murisem.
PUBLICISTICĂ
1175
Golul în ştofa principiilor se făcuse din vina judecătorilor mei şi acest gol a trecut în eternitate, ca o băşică de aer de pe lungimea unei ţevi într-un rezervoriu. în acest continent al ubicuităţii, în care mă aflam după moarte, fiecare ins sufletesc trebuie să circule complet, dacă a murit cu consimţământul naturii şi incomplet dacă a fost ucis de simpli oameni, asasini sau judecători fără consimţământul ei. Sufletele sună în eternitate ca mieii cu un clopoţel prins de grumaz, tot sufletul cu vibraţia lui, cu o nuanţă de vibraţie, ca trestiile prin care ar fî trecut vântul. Sufletele mute indică o neisprăvire, o vremelnicie, o curmare la netimp şi pe acestea Dumnezeu le iubeşte mai mult şi le dă puteri de răzbunare.
Aşa, am fost autorizat să mă întorc în stare de impondere pe pământ, unde ochii omeneşti nu pot să zărească, şi să împlinesc golul pricinuit în vecie, neliniştind judecătorii. Pe unul l-am urmărit şase sute cincizeci şi două de zile, până s-a sinucis. Umblam în camera lui noaptea şi mă ciocneam de mobilier. îi stingeam lumânarea. îi destrăbălam scrisul la masa de lucru, îmbrâncindu-i cotul. Când adormea în pat, îi lăsam o mână grea pe piept şi dacă se deştepta îi suflam în ureche: „Domnule Preşedinte, m-ai spânzurat“...
El gemea între perne, aprindea lumina şi se uita ţintă în ochii mei, fără să mă vadă dar începând să-mi descifreze ochii, încet, încet, ca două puncte vinete în umbră. Ţipa şi intra subt plapumă, unde găsea tot ochii mei; îşi strângea pleoapele cu groază şi mă vedea şi înlăuntrul ochilor lui închişi, cu nişte pleoape care-i păreau transparente. Puteam să şi-l batjocoresc: puneam obiectele din casă să-i sară în cap, câte unul, câte două, câte cinci. Codul Penal îl lovea din când în când, ca un bolovan de hârtie, repezindu-se la el ca un buldog roşu.
Puneam să-i defileze lucrurile prin apartament. Venea bastonul pe uşă şi ieşea umbrela. Pălăria plutea prin aer, ca în capul unui vizitator invizibil. De-a lungul zidului circula un
1176
TUDOR ARGHEZI
zgomot ca de morişcă, asemenea torsului pisicii. Portretele tatălui şi mumei lui, din părete, i se arătau cu limba scoasă şi cu o grimază ridiculă. Un şobolan se apropia tiptil de mustaţa lui, mirosindu-i-o culcată pe perini.
Sinucisul a lăsat o scrisoare mărturisind că nu s-a înşelat spânzurând un nevinovat, dar că oboseala i-a sleit gustul de viaţă şi-l terorizează. M-am intercalat ca să o turbur, în existenţa tuturor magistraţilor care m-au omorât şi nici unuia nu i-a mai tihnit odihna. Ceea ce s-a aruncat în jurul lor: enervare, neurastenie, tristeţe, suferinţă, era opera mea necunoscută. Ei au visat urât în fiece noapte şi s-au dezechilibrat. Idei confuze, discursuri fără şir, sentinţe fanteziste, temeri febrile, descurajare, tainele i-au asaltat din întuneric şi, într-un timp destul de scurt, unii au înnebunit, alţii au fugit de ei înşişi, alţii au murit.
Şi după ce i-am adunat pe toţi în partea cealaltă a vieţii, i-am urmărit în ipostaza sufletească. Azurul care hrăneşte şi adapă în eternitate le-a fost retras, lumina stelelor s-a stins pentru ei şi au trebuit să se chinuiască abstract cu suferinţele mele concrete. Pe pământ sinuciderea poate să fie o soluţie şi un final: în vecia noastră sinuciderea e inutilă, de câte ori crede individul că va muri, tortura lui se îndoieşte şi devine catastrofală.
Aceştia nu se vor mai scula din morţi până la viitoarea şi cea de-a treia înviere. Ei vegetează ca infuzoriile speriate şi această inexistenţă existentă poate să ţie douăsprezece mii de ani, fără ca fapta să-şi găsească sorocul de compensaţii căutat.
Păziţi-vă bine, oameni, semenii mei actuali şi trecuţi, de fapte definitive, asupra cărora să nu mai poată reveni decât viaţa de apoi. Produceţi-vă în nesigur şi în provizoriu, exclusiv, ca să puteţi avea prilejul să umpleţi voi întâi golul continuu, pe care-1 lăsaţi să brăzdeze ca un şanţ tăiat în curmezişul drumului sufletesc. Voi nu veţi cunoaşte realitatea sufletului
PUBLICISTICĂ
1177
decât într-un moment când refacerea erorilor este tardivă. în mijlocul orelor voastre staţi de sentinelă ca să nu se ivească pe neştiute ceasul cel rău, ca un măgar subiectiv ieşit la păscutul scânteielor vegetale. Orice aţi face, ştiinţa voastră rătăceşte şi mândria voastră e un noroi prin care mintea vă umblă desculţă.
Păziţi-vă bine mai ales de judecăţi întregi şi de sentinţe şi îndoiţi-vă, secundă după secundă, de măsurătorile voastre precise, de punctul fix şi de corectitudinea geometrică a liniei cu care împărţiţi existenţa în pătrate mici, în care începe multiplul lui zero în toate cantităţile lui diminutive.
Voi n-aţi economisit două lucruri de preţ ale lumii, bune înaintea lui Dumnezeu: lacrima şi sângele, de acelaşi neam cu lumina. Nici o lacrimă nu este vărsată în zadar, fără să vuiască veacul şi nici o pată de sânge nu rămâne stearpă.
Eu când am înviat, am trecut pe lângă două amfore mari de cristal. Una era cu lacrămi, alta era cu sânge - şi porumbielul Sfântului Duh sta de pază pe marginea amforelor pline...
1928
„STAI SĂ-ŢI EXPLIC EU.
Am un prieten care le ştie toate şi mai cu seamă este convins că le ştie. Fără să aibă pretenţii de enciclopedist în strictul înţeles al cuvântului şi fără să cunoască lucrurile prin latura lor descriptivă, care le aşază în serii şi diviziuni, distribuindu-le între deosebitele ştiinţe, el cunoaşte ceva mai mult şi mai nobil, cauza lucrurilor brute; el ştie în sensul că descoperă şi comentează. Fiece imagine pe care o prezintă natura, fiece eveniment sau întâmplare banală, e-o coajă, şi înlăuntrul ei sună, ca un miez de clopoţel, cauza mascată, sensibilă auzului intelectual. Nu e mister cât de consacrat în
1178
TUDOR ARGHEZI
care să nu poată intra cheia spiritului prietenului meu; o întorsătură, şi taina s-a deschis. El ţi-o dă descuiată şi zâmbeşte: iat-o.
Toată lumea suferă de o activitate intelectuală. Bate toba cu degetele-n masă, amuzată ceasuri întregi de muzica monotonă. îşi freacă mustaţa, îşi trece mâna prin dreptul nasului de zece ori pe minut. Grupează obiectele de acelaşi fel, numără casele, trăsurile, felinarele, paşii. Prietenul meu suferă de activitatea aristocratică a explicaţiunii. A făcut în tinereţe studii de dascăl universitar, şi de atunci încoace se crede obligat nu numai să afle, ci să şi dea imediat pe faţă.
De-aci inteligenţa lui a specializat viaţa în enigme, şi universul întreg nu e populat, pentru ochiul lui, decât de semne de întrebare obscure, cu o stea scânteiată dedesubt, îmbrăcate când într-un costum pe măsură, când în aparenţele înşelătoare ale unui fenomen sau vegetal. Ca lupul flămând, care umblă numai după mâncare, prietenul meu Teofil nu trăieşte decât ca să se întrebe şi ca să răspundă.
El întrerupe brusc o povestire a unui vorbitor, ca să intercaleze, cu misticism didactic, cuvintele:
-	Stai să-ţi explic eu...
De cele mai multe ori explicaţia lui e inutilă, căci nu era nimic de explicat, iar întodeauna orgoliul şi satisfacţia cu care îşi anunţă el operaţia indispun, ceea ce-i dă o satisfacţie nouă imediat, căci în acelaşi timp ce este solicitat de explicaţia anunţată, spiritul lui îşi explică şi cauza pentru care vorbitorul întrerupt şi auditorii sunt supăraţi de întreruperea lui: invidia.
„Sunt mai inteligent decât toţi“, îşi zice în sine comentatorul
Explicaţia lui cea mai scurtă durează un sfert de oră cel puţin, interesul convorbirii se pierde, unii se scoală şi pleacă, alţii cască, alţii dau din umeri - evident, din cauza gelogiei; ochiul explicatorului vede tot, notează tot.
PUBLICISTICĂ
1179
-	Când mă găseam la Paris, mi s-a-mbolnăvit nevasta în timpul unei plimbări prin Champs-Elysees. Se împleticeşte, o iau în braţe, o duc pe o bancă, se adună trecătorii...
-	Stai să-ţi explic eu... Câţi kilometri sunt de la Bucureşti la Paris şi câţi stâlpi de telegraf?... Fă socoteala: două zile de tren cu ochii pe fereastră sunt de ajuns să provoace neurastenia şi acea stare nervoasă a stomacului care în vapor ia numele de rău de mare...
Nevasta povestitorului era pur şi simplu însărcinată în patru luni.
-	Nu ştiu ce am de câtva timp, că nu mă mai pot scula devreme. Pun deşteptătorul să sune, pun servitorul să mă zgâlţâie, şi degeaba.
-	Stai să-ţi explic eu... Te culci cu pântecul plin.
-	Mi-e lene, dragă, lene, ştii dumneata ce-i lenea?...
-	Desigur că ştiu, o stare bolnăvicioasă a organismului.
-	Mofturi, dragă...
-	Lenea în nici un caz nu e normală.
-	Foarte normală, dragă, când te culci la patru dimineaţa şi vii de la club.
-	Nu mi-ai spus că te culci târziu.
Comentatorul are în toate cazurile dreptate: îi lipseşte însă un factor.
-	Aţi auzit detunătura de azi-noapte?
Nimeni nu auzise nimic. Explicatorul face semn, zâmbind cu superioritate: el auzise.
-	Să-ţi explic eu... O explozie la Pirotehnie: se lucrează cu dinamită.
-	Lucrurile s-au petrecut mai primitiv: mi-a pocnit, dragă, o ureche.
Ilaritatea şi gluma supără pe Teofîl. Nu admite să-l ia cineva peste picior. înţelege să explice serios lucrurile serioase, îngălbeneşte şi ameninţă, şi societatea trece la masă.
Rasolul constată toţi invitaţii că e tare.
1180
TUDOR ARGHEZI
-Să vă explic, eu, spune explicatorul... Nu-i fiert îndeajuns... Se întâmplă la carne invers decât la ouă...
Cu alte cuvinte, explicatorul cunoaşte psihologia lucrurilor, deşi el n-a inventat nimic de când s-a făcut descoperirea că e frig pentru că nu e cald şi e verde pentru că nu e stacojiu. Dar el pune atâta tact ştiinţific, atâta gravitate în pătrunderea fondului celui mai adânc al cauzelor, încât impresionează şi e tolerat. Adevărata lui republică, acolo unde explicaţiile lui se impun ca o lege absolută, este la o prefectură de judeţ, al cărei director e numit pe baza titlurilor eminente. Subalternii lui, dacă n-au ajuns să ştie totul, cunosc măcar din totul o parte, mulţumită explicaţiilor lui Teofil. El reconstituie crimele, cu autori necunoscuţi, până la detaliu, ştie tot ce s-a petrecut, cum a evoluat drama şi, prin deducţii de logică, descoperă imediat şi pe asasini, pe care-i scoate de-acasă ca din cutie, îi arestează şi-i ţine închişi până ce sunt descoperiţi adevăraţii autori. Sau, dacă hazardul nu participă la descoperire, arestaţii lui sfârşesc prin a muri în puşcărie.
—	E curios, îmi spunea odată prietenul meu Teofil, că au fost găsiţi asasinii din Costâna, alţii decât cei depuşi de mine, acum cinci ani. Cum îţi explici?
_ ?
-	Să-ţi explic eu, zise Teofil cu o ironie condescendentă. Adversarii mei mi-au pregătit o farsă. Cu mine însă, ştii, farsele de prost-gust nu merg niciodată.
1928
TUILLERIES... PLACE VENDÖME...
Un ziar din Paris s-a speriat de numărul comuniştilor din Paris. Aceşti oameni vinovaţi că nu pricep şi nu gustă
PUBLICISTICĂ
1181
nuanţele compromisului, n-au cucerit, la primul scrutin, nici un loc în Parlament. Ei sunt periculoşi mai curând prin obiceiul pe care-1 au de a complota şi a lucra cu armele asasinilor, decât prin mentalitatea lor intransigentă, adică înrudită cu a oricărui bun financiar. Faptul că au rămas pe dinafară şi nu-şi vor descărca ursuzlâcul în discursuri parlamentare, ar fi fost periculos. S-ar fi putut să înceapă să vorbească pe subt poduri de căi ferate, cu dinamită. Nu s-a băgat de seamă în Franţa acest elementar secret psihic, popularizat de Freud pentru uzul cucoanelor enervate. Dar la ultimul scrutin au ieşit şaisprezece comunişti - destul de mult. A rămas îngrijorarea că în Paris sunt o sută treisprezece mii de comunişti care au votat, adică francezi. Cifră spăimântătoare, dacă în mâna fiecăruia din aceşti o sută treisprezece mii de bărbaţi presupunem şi un revolver.
Cercetând harta electorală a Parisului, s-a observat că în circumscripţia I (Tuilleries-Vendome) s-au dat pe faţă o mie două sute revolvere cu drept de vot, iar în circumscripţia II (Banca Franţei) o mie patru sute de granate votante... Cine cunoaşte Parisul, îşi dă seama de semnificaţia cifrelor. în jurul Tuilleriilor, loc regal, sfinţit de paşii atâtor monarhi, timp de veacuri, în jurul Băncii Franţei care e cronometrul vieţii financiare a ţării şi a unei cincimi din planeta economică, în jurul celor mai mari hoteluri pariziene, unde descind monarhii, preşedinţii şi nenumăraţii regi cu miliarde din toată lumea, locuiesc legal două mii şase sute de francezi, care au o anumită concepţie extrem de periculoasă asupra distribuţiei averilor şi a moralităţii istoriei.
Surpriza e mai mare decât frica. Surpriza trebuie însă atenuată. Nu e nici o mirare că se iveşte fanionul pătat cu sânge, în capul alaiului de automobile care aşteaptă să se scoboare de la Hotel Rietz amicul domnului Briand, englezul Hariton, preşedintele Societăţii Forestiere din Brazilia de Nord, unde muncitorii indieni sunt cumpăraţi numai cu patru
1182
TUDOR ARGHEZI
sute pesos bucata. (După cinci ani nemernicii mor în mlaştinile pădurii virgine.) Este firesc ca în jurul Băncii Franţei, cointeresată indirect, cu prieteni olandezi la exploatarea insulei Sumatra, unde chinezii rebeli la moartea prin muncă silnică sunt spânzuraţi cu mâinile în sus şi ucişi cu bătaia bicelor - să fi zguduit creierul unui tâmplar francez, cu locuinţa în cartierul băncii, şi să i-1 fi congestionat roşu, roşu politic, pentru toată viaţa.
Pretutindeni fenomenul se produce identic.
Şi guvernul român, care ştie atât de bine să astupe revoltele şi care e alcătuit aproape numai din oameni inteligenţi, îngăduie totuşi unei bănci să-şi inaugureze „activitatea" într-un iureş de falimente, cu o solemnitate de catedrală.
1928
GRATUIT ŞI CU PLATĂ
Din literatura ce se fabrică zilnic în presa politică, şi în presa literară, cititorul se găseşte în faţa a două feluri de-a considera evenimentul social şi cultural, felul salariat şi felul gratuit, dacă se pot admite aceste două calificări. Vreau să zic: salariat mai puţin pentru muncă decât pentru felul de-a construi - şi gratuit în ce priveşte felul.
Ziarul şi interesul politic şi financiar te plătesc pentru a extrage din eveniment venitul sincer cu care îl produce viaţa, pentru a-1 înlătura şi a prezintă partea lui de cozonac. E o concepţie de cofetărie, în sertarele căreia toate articolele bat în roz şi mov, sunt dulci la toate temperaturile, de la cacao până la îngheţată, împrumutând şi motivelor ilustrative ale ambalajului o îndulcire şi o miere deosebită. Oile sunt de auî, ciobanii de argint şi peizajul de cremă. Un mare sculptor de
PUBLICISTICĂ
1183
zaharicale din Calea Victoriei a realizat odinioară, în marmură de Sascut şi Ripiceni, statuia în mărime naturală a reginei Maria, cu pantofi, cu rochii şi cu păr cu tot, din zahăr alb. Şi nu era o simplă idee întâmplătoare: cofetarul concretiza un moment literar şi politic şi opera lui putea să fie aşezată în rotonda monumentală, din templul închinat Vieţii Trandafirii.
Totul e bine, totul e perfect; stomacul funcţionează admirabil, de-aşijderi intestinul şi vezica. Un singur organ lucrează prost: inteligenţa şi anexele ei, sufletul, inima, angrenate în maşinăria de atmosfere roz-albe, de fericiri lăptoase, de optimisme mici pentru încheierea cu nasturii lor a hlamidelor marilor păcate.
îndată ce joacă inteligenţa liber, se produce felul gratuit. Trandafirul, bleu-palul, auriul şi argintiul se acoperă cu oxidaţii leproase. Pâinea ia din amărăciunea tutunului şi apa cristalină conţine depozite plutitoare de mocirlă levigată. Zahărul pur nu se găseşte în natură şi mai puţin în viaţa, pe care o reproduce, avivată şi scânteietoare, literatura. Cititorul e purtat printre realităţi, pe care abia le încovoaie puţin sau le pune pieziş autorul din necesităţi de artă şi stil. Inteligenţa nu este partizanul duratei indefinite a bunelor funcţiuni din stomac, cu toate accesoriile lui. Felul gratuit cheamă inteligenţa să o împărtăşească. Este şi felul cel mai revoltător pentru adepţii literaturii clar-obscure de roz-albituri.
Felul salariat e felul parveniţilor, care în interiorul gropilor de flori, adiate de sufluri de tămâie, se descompun încet cu fermentul galeş al minciunilor parfumate.
Care-i literatura necesară, utilă şi onestă şi ce literatură trebuie preferată pentru naţie şi cultură - o literatură de salariu sau o literatură gratuită?
Desigur că dacă urmăreşti cu inteligenţa sau cu talentul, pe care îl ai gratuit, să justifici existenţele parazitare şi nivelul fix al unei amăgiri şi păcăleli de la bătrân la tânăr şi de la
1184
TUDOR ARGHEZI
generaţie la generaţie, locul tău în viaţă este asigurat şi garantat. Literatura devine o litanie sempiternă şi un extaz de trei ori pe zi dinaintea vitrinei unui fotograf oficial.
Obiectul literaturii e totuşi altul, indiferent dacă superi, dacă deranjezi, dacă strici funcţiunile fizice ale ipopotamului monumental - şi indiferent dacă însuţi tu, culegătorule de cuvinte şi de sentimente, suferi de pe urma împlinirii sarcinei tale gratuite.
1928
BLAZONUL PRINŢILOR BISERICII
Mitropolia şi-a făcut un blazon. Iată-i descrierea oficială: „Pe scut albastru, un scut mic şi roşu, încărcat cu crucea patriarhală de aur şi susţinut de doi vulturi de aur ce stau pe cinci coline de argint. De sus se coboară în zbor un porumbiel de argint, ţinând în cioc o ramură verde de măslin.
Scutul cel mare este timbrat de mitra patriarhală de aur, însoţită la dreapta de crucea de aury iar la stânga de o cârjă de aur, amândouă încrucişându-se subt scut. De ele atârnă, pe laturile scutului, un şir de metanii negre, ce se termină jos printr-un ciucure negru.
Doi îngeri de argint cu nimburi de aur şi omofoare de aur, presărate cu cruciuliţe negre, susţin de o parte şi de cealaltă scutul cel mare, iar dedesubt, pe o eşarfă roşie, este scrisă cu litere de aur. «Paşte oile mele».“
Preocuparea de a-şi construi un blazon ar putea să presupuie că atât i-a rămas bisericii noastre să împlinească, după binefacerile duhovniceşti şi sociale pe care le-a realizat... Viaţa obştească e inspirată de la un pur creştinism, preoţii şi-au făcut şi îşi fac toată datoria, episcopatul e bogat în virtuţi,
PUBLICISTICĂ
1185
nefericirile trupeşti şi sufleteşti şi-au găsit refugiul normal în instituţiile bisericeşti, mila înfloreşte, dragostea e fierbinte, mânăstirile s-au ridicat din pulbere şi ruine, călugăria întinereşte şi a devenit factor de bunătate şi cultură, copiii sunt trimişi la studii cu cheltuiala bisericii, biserica sprijineşte artele, a deschis şcoli şi biblioteci...
—	Şşşt! vorbeşte-ncet, să nu te audă cineva...
Descrierea de mai sus pare Tatăl Nostru al strălucitului Mamona; e o profesie de credinţă. De unsprezece ori intră aurul şi argintul în compoziţia ei. Este interzis lui Iisus să se mai înfăţişeze desculţ şi flămând, şi ar fi o fărădelege să cerem preasfinţilor părinţi să-şi simplifice portul, ţinuta şi lăcomia, de teama timpului care-i putrezeşte. Aur! aur şi argint! cât de mult! cât de gras! ca să ne îndopăm şi să plesnim.
Mulge oile mele! Jupoaie oile mele!
1928
DOCTORUL SINGER I
A murit vineri după-amiază. Nimeni nu credea că a murit şi nici nu trebuia să moară un om atât de tânăr şi un învăţat atât de iscusit. Pentru vârsta maladivă a copiilor până la doi ani, cea mai grea din medicină, doctorul Mauriţiu Singer nu avea rival în Bucureşti, şi în toată ţara un singur alt medic dispune de puterea lui de a cunoaşte şi de-a tămădui copiii, doctorul Scheeser, un saxon din Braşov.
Dată fiind cantitatea egală de ştiinţă ce stă la îndemâna profesioniştilor meşteşugului de vindecare, sporită desigur printr-o experienţă inegală, trebuie să credem că varietatea
1186
TUDOR ARGHEZI
valorilor medicale se datoreşte mai ales individualităţii, şi infailibilitatea acesteia unui talent deosebit. Doctorul Singer avea la superlativ proprietăţile reunite ale plantelor curative şi ale celulelor victorioase, în lupta pe care atenţia, curiozitatea şi pipăitul lui o duceau împotriva morţii la copii.
L-am văzut stând ore întregi nedezlipit de căpătâiul clienţilor lui din scutece şi leagăn şi ridicându-se de pe un scaun numai în momentul când a înţeles. Atunci începea lupta; minuţioasă, compusă din miracole mărunte, vizibile, însumate la timp în miracolul mare al vieţii recâştigate. Simplu, sfios şi tăcut, copilăresc el însuşi ca un şcolar, doctorul Singer alerga între zeci şi sute de leagăne şi de ameninţări, mai todeauna flămând şi neodihnit, între Spitalul „Caritas“ şi păpuşile lui bolnave din oraş, abia făcându-şi timpul, cu temeri de părinte, să-şi sărute pruncii lui, din leagănul de-acasă.
Medicul copiilor a murit ca un copil, de-o boală de copii, căpătată de la un camarad nevârstnic, pe care poate că, murind, l-a vindecat. Nici nu ieşise luceafărul de vineri seara şi mâna lui fermecată a lunecat de-a lungul cearşafului şi a rămas nemişcată. Copiii au pierdut definitiv un mare meşter şi un arhitect gingaş al sănătăţii lor, societatea românească a pierdut un om folositor, şi familia medicului, tânără şi bravă, un soţ incomparabil şi un tată suav. îi rămâne din el numai atât: o probitate activă, o hărnicie fără răgaz, un nume cinstit. Şi, desigur, tot ce rămâne, după ce totul s-a stins, este puţin...
1928
GEORGE RANETTI
Născut în epoca lui Caragiale şi în subdiviziunea literară a lui Anton Bacalbaşa, care a sleit genul umoristic al categoriei
PUBLICISTICĂ
1187
în câteva numere din revista „Moş Teacă“, George Ranetti, fără să fi fost un european ca primul, nici un proletar socialist ca secundul, a purtat în vioiciunea lui spumantă, incontestabilă timp de zece ani, reminiscenţe şi obsesii de la cel dintâi şi influenţa ştrengărismului călare pe băţ al tiflei gasconale de la cel de al doilea. E adevărat că aceste două esenţe au fost amplificate de el printr-o exploatare epigramică a calamburului scris.
Ostenelile lui Ranetti s-au rezolvat însă într-o temperatură literară, impusă dorinţei lui de a-1 servi, de către public care a făcut posibilă vulgaritatea, a popularizat sughiţul şi a situat izvorul spiritualităţii într-o suburbie artificială. Fără aceste împrejurări nu ar fi fost posibile producţiile prezidate de domnul Tănase, care a distrus tiparul ţărănesc al duhului limbii şi a dat gustului de profunzimi o întârziere de cincizeci de ani.
Din Anton Bacalbaşa a rămas o poezie: La Rosmersholm e frig, e ceaţă. Prezentul reţine din Ranetti elasticităţi şi culanţe în versificare vagabonde - şi nu ştim dacă în imensul material perforat, traforat şi şlefuit în zeflemeaua cotidiană s-a ivit de multe ori un accent activ, o mare nelinişte sacră, o pasiune de mari împliniri. îndărătnicia cu care defunctul s-a inspirat ani de zile exclusiv din Don Paladu, din Ion Kalinderu şi din doamna Smara e de natură să reveleze o stare sufletească şi un individualism.
Confraţii ne povestesc un lucru de necrezut la moartea confratelui Ranetti. Văduva lui ar fi rămas pe drumuri după douăzeci şi cinci de ani de căsnicie împreună şi de suferinţă de mamă adoptivă, lipsită şi de dreptul de a se folosi de o pensie minusculă acordată văduvelor de Sindicatul Ziariştilor, din pricina absenţei căsătoriei din starea ei civilă.
Camarazii rămaşi au îndatorirea să suplinească în parte unei scăpări din vedere a defunctului, contribuind pentru înzestrarea văduvei măcar cu un chioşc de ziare şi tutun.
1188
TUDOR ARGHEZI
Recomandăm Ministerului de Finanţe, unde Ranetti a avut prieteni câţiva directori generali, propunerea noastră şi „Biletele de Papagal“ sunt la ordinul celor ce se vor însărcina cu o subscripţie în folosul văduvei pentru înjghebarea unui prim capital, ca din sărăcia lui Coco să aducă ofranda lor cea mai mare cu putinţă.
1928
POEZIA
Din cantitatea manuscriselor ce ne sosesc, de la mai tineri şi bătrâni, se desfac două preocupări, enunţate în câte o scrisoare, cei tineri cer o părere, cei mai puţin tineri, publicarea. Tinerii de tot au contractat interesantul obicei că ne aduc manuscrisele în persoană, ca să primească de-a dreptul expresia îndoielilor sau a speranţelor lui Coco. în general, cei care ajung până la zgomotul tipografiei şi până la mirosul de mahorcă al biuroului s-au selectat de la sineşi, manuscrisul lor e mai reprezentativ, inteligenţa lor e mai umană, personalitatea lor e mai elastică şi sociabilă. Cum de la început li se face întrebarea dacă amorul lor propriu suportă sinceritatea, şi în dreptăţile şi în erorile ei, drumul e. neted, dialogul civilizat şi însufleţit. Nu-ţi poţi ascunde sentimentul de înrudire faţă de un vizitator necunoscut, care bate în balconul tău cu o poezie în buzunar, ca un Pierrot cu scripca tăinuită, dar purtând pe fizionomia lui, izolată de preocupările esenţiale ale ceasului obştesc, urme de reflexe de lună.
Este într-adevăr o îndrăzneală să porneşti viu şi voinic, asociat cu inefabilul, la cucerirea insulei cu luciole, când te aşteaptă succesele, tangibile şi cu preţ de piaţă, şi-i o mucenie pe care o accepţi anticipat, înainte de a te fi adăpat din
PUBLICISTICĂ
1189
spălăturile grase ale vieţii sociale. Dar lumina care se stinge ici şi răsare dincolo, înăbuşită într-o candelă, e înviată şi reînnoită într-alte candeli mai multe; câţiva poeţi noi pentru fiecare poet obosit şi desfăcut de aripi; urciorul cu lumină trece din mână în mână, plosca înstelată nu se pierde, tidva cu sunete lichide e sărutată de un popor tot mai numeros de tineri crăieşti, chemaţi la logodna zărilor cu pământul, din umbră şi de departe.
Poezia păstrează sufletelor care se împărtăşesc cu ea, în munca profesională a inginerului, a medicului, advocatului, acea tinereţe de naivităţi scumpe şi de încrederi în viaţă şi în purtătorii vieţii, care încă nu a dezvăţat câmpia şi muntele să scoată flori şi parfume, alături de minerale şi petrol. Ea face posibilă rezonanţa intelectuală şi suavitatea existenţei, înlătură scepticismul care prăbuşeşte pe oameni, garantează culturii o împrospătare continuă şi omului, locuitor al unui mare miracol zilnic mai întins, facultatea de a-1 simţi.
Scriţi, citiţi, cântaţi - şi trăiţi.
1928
ION DRAGOSLAV
A murit şi el şi a murit fără justificare. Cine l-a omorât? Boema lui nu-1 putea ucide, nici bunăvoinţa lui, nici încrederea lui în Dumnezeu şi oameni. A fost bolnav trupul lui puţintel? A stat o boală în figura lui palidă de moşneag vremelnic, în luminile triste ale ochilor lui de copil octogenar? Bietul Dragoslav!
în literatura noastră, acest sătean în strai nemţesc, cu ghiozdan, şi în ghiozdan cu o scripcă mică sau cu o cobză mică, a fost, fiziceşte, un pribeag al soarelui şi un plugar fără plug.
1190
TUDOR ARGHEZI
Om neînchipuit de cumsecade, cu el puteai sta de vorbă, oriunde te-ai fi găsit, pe asfalt sau pe parchet, ca în porumb şi ca pe brazdă, evocată permanent de toată fiinţa lui de simplicitate românească.
A fost un călugăr al bordeiului lui din Fălticeni sau un om căsătorit şi cu copii? Discret şi depărtat, el nu a vorbit niciodată de alte poveri ale lui decât cele literare.
-	Bună ziua, tată Dragoslav, ce faci?
-	Fusei pe la Fălticeni, tată,
-	Să ne vedem sănătoşi, tată. Vrei să bem mâine un ciocan de rachiu?
-	Plec la Fălticeni, tată.
-	Ce-ai mai scris, tată Dragoslav?
-	Ia de-ale mele, dragă, răspundea evaziv cu rostirea lui aproape franţuzească.
L-am cunoscut întâi acum vreo douăzeci şi şapte de ani, când îşi învăţa liceul la o lumânare, purtată în buzunar ca să nu i-o fure gazda. Avea în el o încredere onestă care-i şedea bine şi o râvnă în munca lui de-a şti, nemăsurată.
Şi a avut şi un prieten pe care l-a iubit emoţionat şi pe care suntem siliţi să-l denunţăm. Un prieten care l-a ajutat mult şi care, ni se pare, a fost sursa lui de existenţă principală. Pe domnul Romulus Voinescu.
1928
POLITICA AUTOMOBILĂ
„Saloanele“ de automobile au luat în vocabularul comercial locul saloanelor de ras, tuns şi frizat. Când Caragiale descria firma unui Figaro cu apelaţiunile ţuguiate de Razii, Tunzil, Frizil, el nu făcea decât o profeţie. Salon „Durand“, salon
PUBLICISTICĂ
1191
„Paige“, salon „Fiat". Saloanele de această natură se înmulţesc pe măsură ce oamenii se lasă netunşi, neraşi, din lipsă de numerar.
Probabil că automobilul scuteşte de o grămadă de obiecte de primă necesitate şi că tendinţa de a le desfiinţa sporeşte. Automobilul e cel mai comod galoş: jos galoşii! Automobilul e cea mai sigură umbrelă: jos umbrela! Automobilul e cel mai portativ costum: jos pantalonii! Peste vreo zece ani nu vom mai avea nevoie de apartamente şi atunci: jos covoarele, jos tablourile, jos casele şi chiriile! Fiecare din noi va dormi într-un automobil şi va lucra dormind - şi în sfârşit: jos oraşul!
O imensă platformă de beton cu canal, cu robinete de apă şi maţuri de benzină va indica locul oraşelor, când omenirea dezobişnuită să se fixeze, va umbla toată viaţa pe drumuri. Pe încetul, automobilele vor semăna cu odăile, şi omul modern îşi va stabili viaţa cu familia lui într-un geamantan pe roate. Totul va fi cu motor, şi cine nu va avea răbdare să stea în limuzină, va călători însoţit de un baston care, făcând explozie de o mie de ori pe minut, îşi va transporta stăpânul, cu tălpile pe roţi, în cincisprezece minute la Braşov, pe calea aerului şi a pământului în acelaşi timp.
Munca sedentară a dus pe oameni la o morală a proprietăţii, care nu reprezintă nici o plăcere şi nici o realitate mare, nici pentru posesori, nici pentru proletari - şi i-a stricat spontaneitatea şi camaraderia. Dacă nu ar fi câte un război, care să-i amestece şi să încurce cumplit noţiunile amplificându-le în absurd, omul ar uita că e momentan şi provizoriu şi că insul e singura unitate fără durată. într-o existenţă automobilă, cu motor, cu viteze şi cu frâne hidraulice pe patru roţi, claxon, ştergător de parbriz, amortizoare şi alte îmbunătăţiri, omul începe să semene cu căprioara şi cu pasărea, viaţa lui va fi conformă cu zborul veacurilor - şi când la automobilul de pământ şi la cel de ape, care a realizat deja complet oraşul
1192
TUDOR ARGHEZI
mobil, sc va adăuga automobilul de văzduh, problema socială va fi dezlegată. Nimeni nu va avea nimic, şi popoarele vor călători, fără graniţe, valvârtej şi cu un simţ de eternitate în sufletul lor, de acvile albe.
1928
POVESTEA CELEBRĂ
Pentru că la Teatrul Naţional se joacă Dochia domnului Em. Antonescu, eminent jurisconsult şi mare proprietar de vii, să ne îngăduie cititorul să-l întreţinem cu o piesă de Saint-Georges de Bouhelier, care se joacă la Theâtre des Mathurins din Paris: Povestea celebră. Autorul nu e jurisconsult şi cu o piesă, Carnavalul copiilor, a dovedit că e unul din cei mai buni dramaturgi ai Franţei de azi, fără ca această însuşire să-i ajute să concureze vreodată pe domnul Em. Antonescu în producţie vinicolă.
Autorul pune în Povestea celebră o problemă nouă: viaţa creată de ficţiune. (Cam tot astfel trebuie să fi creat şi Dumnezeu, dacă e să credem Biblia.) într-un castel din Ardennes, Tessler moare încet, înconjurat de soţia lui şi un frate. înainte de a muri, Tessler chemase o trupă cinematografică să ruleze în castel filmul Hamlet. La înmormântarea tatălui, soseşte şi tânărul Jacques. Dar odată cu desfăşurarea pe pânză a dramei lui Shakespeare, Jacques reconstruieşte drama care s-a desfăşurat la castel, în lipsa lui. Soţia şi fratele mortului au asasinat pe Tessler. Umbra lui Tessler apare şi-i şopteşte lui Jacques adevărul. Şi tânărul îngrozit, cruţând femeia ucide totuşi pe unchiul lui şi, plin de sânge, cade pe mormântul tatălui. Umbra apare din nou, dar spre a-i spune că s-a înşelat şi că cei care trăiesc au todeauna drept la milă.
PUBLICISTICA
1193
îndrăzneala concepţiei e dovada calităţii creierului domnului Saint-Georges de Bouhelier. Surprinzătoare îndeosebi e larga înţelegere a presei franceze, care s-a dovedit în majoritatea cazurilor, dacă nu mută, surdă. Simt deci o plăcere neobişnuită să transcriu opinia scurtă a unui ziarist comun, adică reprezentând judecata mijlocie a intelectualităţii franceze de azi: „Principiul poate fi apărat. Drama n-are nevoie să-şi ia subiectul din viaţa cotidiană. Şi nici n-are nevoie să exprime neapărat sentimente adevărate. (Idee superioară! N.n.) Personagiile pe care le creează poetul dramatic sunt rezultatul unei observaţii interioare. El ne oferă o interpretare personală a vieţii. Povestea celebră nu e nici o replică şi nici o versiune nouă a lui Hamlety ci desfăşurarea aceloraşi pasiuni „printr-o nouă prizmă “.
Subiect periculos! Periculos pentru autor, care scrie într-o atmosferă dramatică înăbuşitoare, periculos pentru public care poate crede lesne că se află în faţa unei parodii.
Soţii Pitoeff, unul prin punere în scenă, cellalt prin interpretare, au ţinut însă cumpăna la echilibrul perfect al artei.
1928
DIN BIBLIA APOCRIFĂ
în vremea aceea fost-a un om mic de stat şi gros şi mare la glas, preot în biserica Domnului, numele lui, Kimen. încă de la început, din chiar sângiurile lui Adam, cum stă scris în Isaia, Domnul alesu-l-a pre dânsul. Când a fost să se nască, precum s-a şi întâmplat, după aceea, tu te vei chema Kimen, adică deşteptul, a zis Domnul, coborât pe un nour, peste albia în care îşi sugea pruncul degetul mare de la picior. îţi voi da ţie tronul lui Dosithei şi temut vei fi în eparhia ta de
1194
TUDOR ARGHEZI
călugăriţe şi de călugări. Şi pruncul, deşi limba încă nu i se descuiase, a înţeles şi s-a întristat, căci avea ochi de văzut şi urechi de auzit, şi uitându-se la locul de unde venea glasul a uitat să-şi mai sugă unghia şi a rămas aşa, cu un picior ridicat în văzduh şi cu ochii în colţul tavanului.
Erau acolo muma pruncului, părintele pruncului şi neam mult, carele a auzit glasul acela, împrejurul ălbiei. Şi toată lumea căzând cu feţele sale la pământ a strigat: „Haoleu!“ de trei ori, pe hărăpeşte, după care nu îndrăznea să se mai scoale, de spaimă şi cutremur, şi a stat aşa până s-a făcut moaşte; că după cum a zis psalmistul: „Una şi cu una fac două şi dacă mai pui una, trei“.
Şi a crescut pruncul, fără să-şi mai aducă aminte vorbele Domnului. A crescut întâi prin sat după gâşte şi raţe, şi alte dobitoace cu ouă. Şi a fost dat la sinagogă.
Şi dacă a fost ieşit din sinagogi, a fost uns preot după orânduiala lui Melchisedec, căsătorindu-se cu o fată din satul acela. Şi după multă vreme de preoţie la un loc, coana prez-viteră a fost chemată de Domnul, şi pusă în sânul lui Avraam, unde nu e durere, nici gâlceavă, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Şi visând într-o noapte, părintelui un înger cu faţa luminoasă i-a stătut la căpătâi.
„Părinte, Părinte! mare încercare te aşteaptă, zise el. Ia-ţi hamul şi praştia şi fă-te monah. Adu-ţi aminte vorbele ce ţi-a grăit Domnul în copaie, că îţi va da scaunul şi cârja lui Dosithei ca să împărăţeşti peste păgâni, moldoveni şi nemernici.“ „Adevăr grăieşti îngere, răspunse preotul“. Şi zicând acestea se izbi cu palma peste frunte, în semn că-şi aminteşte legătura cu Domnul şi drept pedeapsă că a uitat-o fără să vrea.
Şi frecându-se la ochi, părintele s-a deşteptat şi luându-şi hamul, adecă certificatul de naştere şi buletinul de vaccinare; şi praştia, adecă o pungă cu mărunţiş, o porni spre Răsărit. Şi căpătând chip îngeresc ce se mai zice şi monahicesc, două aripi
PUBLICISTICĂ
1195
sus, două jos, două la stânga şi două la dreapta, cu totul opt aripi, a zburat şi s-a dus.
Şi din ziua aceea mulţi îngeri l-au slujit pre el, în chipul câte unui prefect, deputat, senator. Şi aşa ajunse pruncul mitropolit. Şi multe limbi ştia el, şi mai ales limba arăpească -şi ca o limbă de clopot gros se auzea vocea lui pântecoasă.
Şi multe întoarceri către Dumnezeu a făcut el. Pungile de bani luau drumul cerurilor şi harapii lui se făceau arhieri, şi încet, încet Sinedriul se harăpea. Şi era temut între mireni ca şi între clerici, căci unora le da voturi prin protopopii lui, iar altora le arăta harul lui cel de sus în Sinod. Iar surorile Domnului, de prin mânăstiri, îi trimiteau, ca să-l îmbuneze, miere de albine, brânză de oi, beutură de struguri şi pui de găini, precum şi covoare de lână pentru aşţernutul picioarelor sale în Ierusalimul palatului său, în care se preumbla cercetător şi slăvit pe măgăreaţa minţii duhovnicei sale.
între acestea se făcu iarăşi seară, şi se făcu iarăşi dimineaţă, şi se făcu încă un veac de om, iar un cuvios, numele lui Kiuvotariu, păstorea chinovia sfintei Mânăstiri a Turcului şi, învăţat de diavolul care bagă în capul oamenilor învăţătură cu de-a sila, puse o tiparniţă în sfântul locaş, multe lucruri de suflet tipărind acolo, ca să amăgească. Şi Prea Osânditul, pricepând de unde venea îndemnul, dete de trei ori pe stareţ jos din stăreţie şi de trei ori îl sui la stăreţie înapoi, şi iar îl mai dete încă o dată jos, temându-se ca deşteptăciunea stareţului să nu întunece smerenia mitropolitului şi graiul minţii să n-o ia înaintea graiului muţeniei şi slova să nu întunece şi să nu învârtoşeze lipsa gândului.
Preasfinţitul acesta este cu adevărat în totul sfânt şi bine mirositor; gura lui e de smirnă, gingia de tămâie, picioarele-i sunt din lemn de măslin cu degete de abanos, scuipatul lui e de undelemn, şi însăşi sudoarea îi este ca mirul şi când va muri acest fără de moarte, trupul lui va rămâne lumii cu carnea şi
1196
TUDOR ARGHEZI
osul de la născare, schimbat în catifea de miresme şi în chihlimbar. Amin.
1928
ALAIUL ORBILOR
Au plecat la Alba Iulia ţărani în costume de sărbătoare, cu panglici în cozile şi coamele cailor, cu fanfare în fruntea alaiului. Au plecat la Alba Iulia târgoveţi înghesuiţi în autobuze, care se învăluiau pe drumurile transilvane, în mătăsării de praf-alaiul lor de motoare părea un vierme uriaş, de fier, cu pântecele de cauciuc, lăsând în urmă-i bale de benzină.
Ţăranii, speriaţi de revărsarea apelor care şi anţărţ şi anul acesta au rupt zăgazurile de răchită şi au prăpădit ogoare şi vite, vor un nou guvern care să fie mai bine văzut la Dumnezeu şi care, până una alta, să ierte lumea de dări pe de o parte, iar pe de alta să trimită de la Bucureşti oameni plătiţi gata, care să dreagă la faţa locului toate stricăciunile. Ţăranii nu pricep de ce domnul Iuliu Maniu n-a poftit la Alba Iulia şi pe mitropolitul Miron Cristea, sau măcar pe vreunul din preasfinţii Ardealului.
Târgoveţii, spetiţi de dobânzi şi cu economiile pierdute la băncile mari, mai toate în stare de faliment, s-au dus la Alba Iulia să ceară plecarea guvernului, înlocuirea lui cu o dobândă mai mică şi restituirea, dacă nu toţi, măcar jumătate din bănişorii pierduţi. De aceea domnul Iuliu Maniu, cred târgoveţii, ar fi trebuit să poftească la Alba Iulia şi Banca Naţională, cu fabrica ei de bani, în bună stare şi cu toate lagărele unse.
Cel mai dureros alai a fost însă al muncitorilor de la Reşiţa, muncitorii din uzină şi muncitorii din mină. Alaiul acestor cârtiţe negre s-a târât pe drumuri spre Alba Iulia, cu cea mai
PUBLICISTICĂ
1197
omenească încredere şi cu cea mai copilărească bucurie. Ei râdeau, bătându-se pe umeri, ca la chef, iar minerii, care nu puteau mai mult, căci sunt dezobişnuiţi să râdă, surâdeau. Această universală deşteptare de speranţe, într-o lume ursită să trăiască subt pământ, de către boierii rămaşi prea multă vreme pe dinafară de la banchetul bugetar, ar fi de ajuns, ca întrunirea de la Alba Iulia să se justifice.
Minerii au intrat în Alba Iulia cu felinarele lor în mână, în rânduri, ca o armată de orbi, şi s-au oprit în mijlocul târgului preasfânt şi românesc, privind în toate părţile şi minunându-se de această frăţească adunare a tuturor românilor, pentru mai multă milă şi dreptate. în sufletul fiecăruia suna glasul, căruia desigur urma să i se dea răspunsul:
-	Ei, fraţilor, iacă am venit şi noi aci la Alba Iulia, precum am fost chemaţi, ca să facem o ţâr’ de rânduială în România noastră Mare. Noi scoatem cărbuni din mină de zece ani, şi dumneavoastră mereţi cu trinurile expre. De-acu poate că e vremea să ne urcăm şi noi, pe zece ani, în trin. Care din dumneavoastră vă rânduiţi să ne luaţi felinarele şi să intraţi în pământ?...
Din cei o mie o sută optzeci şi doi de oratori, n-a răspuns nimeni. Nici măcar domnul Titel Petrescu, reprezentantul social-democraţilor, care crede că, în privinţa libertăţilor sindicale, domnul Iuliu Maniu, la guvern, va fi mai liberal decât domnul Vintilă Brătianu.
Dar minerii nu se pot plânge că n-a avut nimeni grijă de ei. După întrunire, o comisie solemnă, alcătuită din milionarii partidului din Ardeal, s-a prezentat domnului Tătărescu, la Aiud, implorându-1 să puie la dispoziţie, gratuit, câteva trenuri de persoane, pentru a transporta înapoi, acasă, pe muncitorii cu vederea scurtă. Domnul Tătărescu a răspuns că n-are dreptul să dispuie de avutul statului, deşi afară se-nourase.
1198
TUDOR ARGHEZI
Minerii n-au rămas, totuşi, în ploaie la Alba Iulia. După ce li s-a ţinut alte opt discursuri, prin care li s-a adus la cunoştinţă ultima fărădelege a guvernului, au fost urcaţi într-o noapte în nişte vagoane de cărbuni, goale, care tocmai se-ndreptau spre Banat. îmbarcarea s-a făcut în taină, subt directa priveghere a domnului Cicio Pop, care, la plecarea trenului fraudulos, a strigat înălţând tichia verde cu pană vânătorească:
-	Pe răspunderea mea, fraţilor. La revedere!...
1928
UN ROMAN DE IUBIRE
Iosif Littman şi Avram Leibovici se întorc, în tren, de la Bucureşti, şi se tachinează. Ei s-au găsit singuri într-un compartiment de clasa doua, şi se lasă în voia impresiilor. Cam de-o vârstă, pe la cincizeci de ani, domnul Littman e cărămiziu şi slab, şi domnul Leibovici, după expresia croitorului domniei sale, e „voluptos“, adică grăsun.
-	Eşti mulţumit? întreabă domnul Littman şiret.
-	Dar dumneata? răspunde domnul Leibovici... O să te spui la Raşela...
-	Glumeşti, n-ai să faci una ca asta... Eu, vezi mata, nu văd ce văd şi nu aud cele ce aud... în amor este ca in comerţ.
-	Dar, ia spune, ţi-a plăcut? întreabă domnul Littman, îndesându-se aproape de tot în domnul leibovici, ca să n-audă decât sufletul. Tare aş vrea să ştiu cum a fost... Şi o să-ţi spui şi eu...
Domnul I eibovici surâde... se uită în compartiment, unde nu-i nimeni, şi examinează şi culoarul, unde iarăşi nu-i nimeni... Scoate cu vivacitate tabachera.
PUBLICISTICĂ
1199
—	întâi, ia să aprindem o ţigară, spune domnul Leibovici vesel şi pregătit pentru o confidenţă mare.
Ţigările fumegă, şi domnul Leibovici se uită-n lampa vagonului, unde vede desfăşurându-se un vis...
—	Ei!... ziceai că spui, întrerupe domnul Littman, care urmăreşte din ochi buzele grase ale domnului Leibovici... şi nu spui nimic...
—	Nu ştiu cum să încep... în comerţ ştii că întâi cumperi şi apoi vinzi... Aici nu-i nici o regulă, nici nu vinzi, nici nu cumperi şi te pomeneşti numai că dai...
-	A fost bini? apasă domnul Littman, cu accent moldovenesc.
-	Ce să-ţi spui?... a fost minunat. O bomboană de fată... Şi ducându-şi trei degete grase la gura lui grasă, domnul Leibovici le strânge-n dreptul buzelor şi le sărută... Căutam hotel, cu geamantanul în mână... Văzui o brunetă. M-am uitat la dânsa, dânsa s-a uitat la mine. A fost ca un fulger. M-am oprit. „Unde te duci, borţosule?“ mi-a zis. întâi, ştii, m-am supărat... La Moineşti cine ar îndrăzni să-mi zică aşa? Vezi, la Bucureşti, domnule Littman, e oraş mare şi oamenii-s altfel decât la noi... Şi m-am uitat aşa, arogant la fată, şi când am văzut-o aşa dulce, mi-a trecut... M-am apropiat de ea aşa, cu timiditate, şi i-am spus: „La mine v-aţi adresat domnişoară?“ Şi-mi era frică să nu fi auzit bine, să nu se facă scandat Şi cum o întrebam, mă uitam la un afiş de pe un zid, că dacă m-ar întreba cineva, vreun comisar ori vreun colonel, să zic că n-am vorbit cu dumneaei... Şi, să-ţi spun drept, domnule Littman, aşa ceva n-am mai păţit niciodată şi nu ştiam bine cum să procedez. Fata s-a uitat la mine niţel, de sus până jos, şi mi-a spus: „Eu o iau înainte, şi când oi intra să vii după mine“. Şi am făcut aşa.
-	Era o cocotă, am înţeles, încheie domnul Littman.
1200
TUDOR ARGHEZI
-	Ce spui dumneata! Fată de optsprezece ani şi cocotă ai mai văzut?
-	A... avea optsprezece ani?... Scuză-mă. Şi a mea, adaogă domnul Littman mai încet, tot optsprezece ani avea...
-	Era o fată foarte distinsă, domnule Littman... în odaia ei erau numai fotografii de ofiţeri, rude de-ale ei. De altfel, am întrebat-o sus: „Spune dumneata drept, eşti cocotă sau fată cinstită? că nu vreau să am de-a face cu femei stricate: eu sunt mare angrosist de cherestea“. Şi cum am luat-o aşa de scurt, am silit-o să-mi spuie adevărul şi am aflat că era studentă...
-	Studentă? ce vorbeşti, domnule Leibovici?... Todeauna ai fost un norocos... A mea era o văduvă în doliu... dar o fetişcană!
-	Şi văduvele sunt bune, domnule Littman, dar nu ca studentele.
-	Vezi, aici te înşeli, domnule Leibovici... O văduvă ştie mai multe şi are şi educaţie.
-	Mai educaţie ca studentele nu cred să aibă, domnule Littman. Studenta mea avea şi irigator: Raşela n-are şi nici nu poate să vadă în ochi aşa ceva. Dar ştii la ce mă gândesc de când m-am suit în tren? Că studenta mea a fost virgină, zice cu îngrijorare domnul Leibovici.
-	Nu mă mir deloc, domnule Leibovici; şi văduva mea era aproape virgină. Soţul ei n-a trăit decât două săptămâni şi a murit de accident. A! ce persoană nobilă. De ce sunt eu însurat şi de ce am copii? O să vin şi săptămâna viitoare la Bucureşti.
-	Cum s-a nimerit! Am făgăduit şi eu acelaşi lucru. Vezi, la noi la Moineşti, toată lumea este cu totul altfel. Nu e libertate, nu e oraş mare. Te cunoaşte lumea, nu poţi sä faci nimic. Te culci, te scoli, te duci la afacere, vii la masă, şi într-o zi iar vine un băiat sau o fată. Să-mi trăiască, nu vreau să zic vorbă rea, dar tot afaceri şi copii, şi tot copii şi afaceri, te
PUBLICISTICĂ
1201
tâmpeşti. Acolo, la noi, este, cum zice la gazetă, un orizont îngust. Aici ai oraşul, ai circulaţie, lume cultă, teatre, aici ştii că nu te-a făcut Dumnezeu ca pe o vită. Şi-ai văzut că poliţia nici nu există, te simţi liber adevărat. O să mă mut la Bucureşti, să fiu aproape şi de Didina... O cheamă Didina! se mărturiseşte domnul Leibovici, în extaz.
-	Dumneata vorbeşti foarte drept, domnule Leibovici, răspunde domnul Littman. La Bucureşti e viaţă. Eu nu credeam să am vreodată de-a face cu o creştină. Ştii că nu-i aşa de rău? Mimi nici nu m-a cunoscut... Eram ca şi un rumân, nici o deosebire, cu toate că m-am recomandat Iozef Littman, angrosist de fierărie... O cheamă Mimi!...
Cei doi călători şi-au spovedit împrejurările, amănuntele, până târziu, fascinaţi de idilele din Bucureşti, bucuroşi ca nişte copii care au mâncat câteva zile-n şir cadaif şi zmeură. De la un timp, însă, nici unul dintr-înşii nu mai scoase două ore nici un cuvânt şi se uitau cu sfială, din când în când, unul la altul. Din sfert în sfert de ceas, se ridica alternativ când domnul Littman, când domnul Leibovici, şi fiecare se absenta câteva minute. O senzaţie din ce în ce mai curioasă le concentrase întreaga atenţie asupra obiectului fericirii lor - şi, în dreptul gării Focşani, fiecare era perfect edificat. O paloare îngheţată li se aşternea pe faţă, ori de câte ori, cu teroare, se gândeau, domnul Leibovici la Raşela, şi domnul Littman la Rebeca.
Ei se priveau unul pe altul, neîndrăznind să-şi vorbească, până-n judeţul Putna. Acolo, într-o gară se oprise trenul zece minute, şi cei doi tovarăşi de drum îşi luară mâinile unul altuia şi le strânseră descurajaţi.
-	Domnule littman, zise domnul Leibovici cu lacrimi, curje!...
-	Credeam că numai la mine curje, oftă domnul Littman, strângând mâinile tovarăşului de călătorie.
1928
1202
TUDOR ARGHEZI
CUM SĂ VĂ LĂSAŢI DE TUTUN
Pentru că nu s-a găsit încă leacul împotriva foamei şi a frigului, trebuie să ne mulţumim cu leacurile împotriva băuturii şi a fumatului. împotriva băuturii leacul l-au găsit chiar cârciumarii, care vând droguri atât de alterate, că nu mai vezi om beat în Bucureşti. împotriva tutunului s-au iscodit nişte ţigarete, din care sugi vânt. Leacul e vicios, pentru că nu suprimă nevoia de a suge, ci schimbă doar aroma, care e farmaceutică şi care de la o vreme te scârbeşte de tine însuţi, ca orice falsificare neizbutită a unor nevoi adânci.
Un medic a publicat totuşi o reţetă, pe care o socotim infailibilă, împotriva fumatului. E simplă: iei o cantitate oarecare de nitrat de argint sau de sodiu, pe care o dizolvi într-o cantitate de apă. Cu această soluţie faci gargară de câteva ori pe zi.
Adevărul e că reţeta doctorului nu suprimă pofta de a fuma. Se pare că dimpotrivă: „pacientul“ ar fuma, după gargara cu nitratul de sodiu, ca un şarpe! Aici a intervenit însă geniul descoperitorului. Ticălosul care, deşi vrea să se lase de tutun şi a făcut gargară cu argint, tot mai dă fuga la tutun, e pedepsit atât de amarnic de această cădere în păcat, încât nu mai pune ţigară în gură, să-l arzi cu fierul roşu. Cerul gurii şi gâtlejul unse cu soluţia amintită, la contactul cu fumul ţigării se congestionează şi produc o greaţă atât de mare, că nu rezistă om, fie el oricât de nesimţitor. S-ar putea întâmpla să şi verse. Nu face nimic: să mai fumeze şi altă dată!...
Mamele pun în sfârcul ţâţei, când vor să-şi înţarce copilul, un punct de chinină. Copilul, e drept, se dezvaţă de ţâţă, care nu rămâne mai puţin dulce pentru tot restul vieţii; dar, în locul laptelui, copilul primeşte toate celelalte suavităţi ale fructelor şi legumelor.
PUBLICISTICĂ
1203
Doctorul care vrea să ne dezveţe de fumat, n-a cugetat la primul lui dezvăţ, al laptelui mamei. De aceea nici n-a vrut să ne dea, în locul tutunului, altă aromă mai puţin dăunătoare.
Totuşi, principiul lui, care are în vedere, se pare, numai pe eroi, ar trebui dus până la capăt. Cei care, după experienţa cu nitratul de sodă, tot nu s-au lăsat de fumat, vor proceda, după caz şi succesiv, la îmbâcsirea nasului cu câlţi, la inhalaţii de amoniac şi, în sfârşit, în cazurile absolut rebele, la tăierea buzelor şi smulgerea limbii.
1928
SLUGÄRITUL
Când marii noştri bărbaţi de stat se hotărăsc să facă democraţie, ei scot numaidecât o revistă şi un ziar, ca să arate lumii că s-au conformat şi pentru ca publicul să afle că au început să trăiască democratic. Câteva discursuri pe lună şi o serie de reforme completează atmosfera. Este ca atunci când omul vrea să-şi schimbe scândurile din casă şi să puie parchet. în cele din urmă îl scoate mai ieftin şi aşterne scândurile cu linoleum, imitând culoarea şi jocul de mozaic al pardoselei de stejar.
Am cunoscut cazul unui proprietar dintr-un oraş de provincie fără uzină, care continuând să ardă petrol, îşi făcuse o instalaţie de lămpi electrice, ca la Bucureşti, subt pretextul că stă mai frumos. Grota din Cişmigiu şi Parlamentul au ieşit din aceeaşi concepţie. într-o bună zi, oamenii noştri politici s-au apucat să vorbească franţuzeşte stricat şi au adoptat votul universal.
Numaidecât câteva partide politice cu club au apărut la Găieşti. Cine ar avea curiozitatea să se plimbe în acest târg până atunci frumos, poate face cunoştinţă cu firmele mari ale
1204
TUDOR ARGHEZI
idealurilor dezinteresate, reprezentate în localitate alături de tăbliile societăţilor de asigurare contra grindinei şi a incendiului. Toate organizaţiile acestea pentru fericirea ţării, mai de voie mai de nevoie şi în general cu de-a sila, sunt democratice, adică sunt cu poporul: de ce nu se înţeleg într-o aspiraţie comună atât de simplă, le priveşte.
Rezultatele votului universal sunt clare: nimeni nu votează. Oricine se găseşte la guvern iese cu unanimităţi absolute şi opt guverne succesive, la intervale de câte o săpătămână, pot să dea, în timp de două luni, opt unanimităţi contrarii, ca într-o ţară cu opt etaje şi opt ţări suprapuse. Oamenii politici se combat, însă convingerea lor, cu drept cuvânt, este făcută, că poporul nu ştie să voteze: opoziţiile respectă acest punct de vedere în folosul guvernului momentan. De fapt, cu oricine ar vota, poporul dacă ar avea permis, e totuna, căci mai mult de şase oameni politici calificaţi nu se găsesc în toată România, iar aceştia mutilându-se sângeros prin presă şi la tribună, petrec seara împreună şi vistieria statului subvenţionează în toate formele pe adversarii nevoiaşi. Ceva mai mult, votul universal se abţine de la vot, pentru că nu are nevoie de el însuşi. în asemenea condiţiuni votul jandarmului este bun.
Rezultatele democraţiei în instituţii sunt şi mai clare, libertatea presei e suprimată, gazetarii sunt închişi cu o justificare de sezon, todeauna lesnicioasă, libertatea întrunirilor e anulată. în ce ne priveşte, mărturisim că ne este egal dacă domnul Fagure, de pildă, scrie şaptesprezece articole sau o şeptime dintr-un articol în şapte zile: oricâtă libertate ar avea să scrie, domnia sa scrie la fel, în orice caz, şi Dumnezeu ştie cât s-ar pasiona de mult ziariştii de marile lor libertăţi dacă guvernul ar asigura o leafă de cincizeci de mii de lei pe lună de fiece pană strălucită, împiedicată de la sfânta ei datorie.
Dar educaţia noastră democratică ne interzice să nu fim nicidecum democraţi — şi scrupulul de-a nu mânca plăcintă
PUBLICISTICĂ
1205
cu came măcar în vinerea mare până la orele zece şi treizeci dimineaţa, ia o formă politică - şi avem un spirit democratic integral pentru slugi. Când un învăţător ţărănist e oprit să voteze şi protestează, i se răspunde că guvernul garantează ordinea şi că adunările cad în competenţa stării de asediu. Când vei sugera însă poliţiei şi primăriei din Bucureşti două idei de ordine: reglementarea uniformei pentru slugi şi înfiinţarea de taxe de intrare la grădinile publice, invadate de puhoaiele slugilor capitalei, poliţia şi primăria se vor scuza cu spiritul democratic. Da, cenzură pentru intelectuali, nu însă pentru servitori. Da, măsuri împotriva intelectualilor ardeleni, dar nu pentru ungurenii de la bucătărie. Unirea morală cu Ardealul nu poate să fie turburată.
Totuşi, capitala publică şi particulară aparţine mai puţin stăpânilor din politică decât rândaşilor de la străchini. Parcurile oraşului destinate unui repaos liniştit şi mai ales copiilor, înăbuşiţi în apartamente scumpe şi în curţile cu gunoaiele împuţite, neridicate de primărie, sunt locul de întâlnire al miilor de Cati şi Ianoş în erecţie printre zambile şi liliac. Râncezeli, sudori şi covăsiri inexprimabile îngreţoşează floarea pământului şi a ramurilor albe, gătite de sărbători. Şi o tenace neobrăzare a unui vulg cumplit, pe care nu ni-1 trimite de nicăieri Vechiul Regat populat de ţărani împovăraţi, însă stăpâni din firea lor şi legaţi invincibil de sat şi de vatră, ne brutalizează.
Sunt slugile pure, dobitoacele radicale, în cioareci şi fuste creţe, în ciorapi de mătase şi în găteală de Bucureşti. Spiritul democratic al prefecturii şi municipiului se opun atât de strict la clasificarea categorică a acestor brute, într-o uniformă, şi la izolarea lor în câteva locuri închise cu muzică de ceardaş? Căci condicuţa singură nu rezolvă nimic: stăpânii riguroşi cu slugile angajate, care când nu-i asasinează îi fură, sunt nevoiţi să renunţe la profesia lor şi să-şi spele rufele şi vasele singuri.
1206
TUDOR ARGHEZI
V-ar vexa enorm, domnule prefect, în filosofia dumneavoastră socială portul unui şorţ-tip la slugile de toate sexele şi care să împace şi pe slujnicari? Exemplul străinătăţii, de unde am luat noi democraţia, nu trebuieşte citat. Sluga noastră aparţine unei specii inexistente în Occident. Acolo slugăritul nostru este necunoscut: femeia care slujeşte câteva ore la un patron fortuit, e o gospodină asimilată cu muncitoarea din industrie şi se achită de îndatoririle ei cu pricepere profesională; în coşul ei cu zarzavat se găseşte cartea cea mai nouă, luată cu împrumut de Ia o bibliotecă circulantă; între patroni şi mâinile de serviciu este o apropiere de substrat, o vecinătate -şi nu rareori se întâmplă ca săptămâna viitoare doamna Bertrand, la care munceşte astăzi doamna Dubois, să slujească la rândul ei câteva zile în căsnicia doamnei Dubois...
Domnule prefect, goliţi de grabă parcurile şi dezinfectaţi.
1928
VĂDUVA RANETTI
La moartera lui Gheorghe Ranetti ne-am permis să relevăm situaţia urâtă a văduvei, care dacă prin funcţiunea regretabilă a unui accident balcanic nu a devenit doamna Ranetti, în schimb a îngrijit de slăbiciunile defunctului timp de douăzeci şi cinci de ani. Pentru că Ranetti nu a fost primul venit, pentru că numele lui a avut o însemnătate culturală şi pentru că o solidari tate de afinităţi trebuie neapărat să se ivească şi să se exprime socialmente, oricine ar pleca dintre semeni şi oricine ar rămâne să-şi aducă aminte de ei, noi, care nici nu l-am cunoscut, am cutezat să indicăm confraţilor lui şi confraţilor noştri sensul unei datorii delicate de împlinit faţă de văduva lui. Ne-am bizuit şi continuăm să ne bizuim pe
PUBLICISTICĂ
1207
spiritul lor de camaraderie, pentru strângerea unui fond şi căpătarea unui brevet de tutun în folosul văduvei.
Poate că ocupaţi adânc cu studiul legilor şi contemplarea principiilor în sine, confraţii noştri, preferându-ne pe Kant şi pe Confucius, nu citesc „Biletele de Papagal“, şi ne vedem nevoiţi să repetăm. Ziarele care s-au mândrit cu colaborarea plătită ieftin a lui Gheorghe Ranetti nu găsesc încă un loc, în coloanele lor, pentru a-şi invita cititorii la o subscripţie. „Biletele de Papagal“ nu au chemare să iasă din rândul strict al subscriitorilor şi să ia o iniţiativă. Poftiţi, domnilor, începeţi. Daţi-ne prilejul să punem şi noi ofranda cuviinţei noastre în urma sumelor importante cu care veţi ocupa capul unei liste.
îndemnul nostru precedent, adresat însă presei, a contribuit la trimiterea unei sume de cinci sute de lei de către un abonat al nostru, domnul colonel Voinescu, comandantul regimentului 29 obuziere [din Bălţi], însoţită de următoarele rânduri: „Ani trimis azi cu mandat poştal, lei cinci sute, pe care Coco să-i adaoge ofrandelor ce va primi pentru văduva lui Ranetti“.
Suma stă la dispoziţia iniţiatorilor unei subscrieri active, sau, în lipsa lor, la dispoziţia doamnei pentru care a fost trimisă. Dacă, eventual, şi alţi cititori ai noştri vor urma exemplul domnului colonel Voinescu, contribuţiile lor vor fî binevenite şi înmânate cui de drept.
Nu ne putem însă feri de o sfială, întrucât noi nu am deschis nici o subscriere, întrucât suntem autorizaţi numai de un simplu sentiment şi întrucât voiam să ne mărginim la o sugestie şi la o contribuţie personală. Dar binele poate să fie făcut oricând şi oricum, şi de cine voieşte.
1928
1208
TUDOR ARGHEZI
MARINESCU CONTRA PERIEŢEANU
O fosforescenţă de talent sacru licăreşte pe creştetul alb al Marchizului tribunei. în sala baroului de Ilfov, adunat ca să-i asculte, figura de argint a maestrului Perieţeanu s-a întâlnit, ca într-o icoană de sfinţi senini şi demoni taciturni, cu masca de călău a savantului profesor doctor Marinescu, apostolul nervilor bolnavi şi pipăitorul inimilor mâhnite.
Ochiul virginal al avocatului Perieţeanu şi-a scăpărat scânteia în căutătura putredă de întunecimile umede prin care obişnuieşte să răscolească, a medicului Marinescu. Libelula şi cârtiţa. Nimfa şi ipopotamul. Unul înfăţişa apărarea, şi altul învinovăţirea - apărarea oricând, oricum a omului singuratic, judecat de colectivitate - şi învinovăţirea întodeauna, împotriva insului izolat întodeauna. Academicianul e posomorât.
Domnul Perieţeanu avea în eleganţa personală a inteligenţei sale, ascuţită pe o tocilă de cristal, embrionul de eleganţă al tezei că omul trebuie apărat: piesa întreagă a vibrat în simpatia acestei generozităţi, care este poate antifiziologică pentru ideile urmărite cu începere de la ficat şi splină, dar aparţine omului de todeauna, foarte târziu convertit la fiziologie şi după ce a vieţuit vreo câteva mii de secole fără facultate şi laborator. Domnul Perieţeanu, prin preocupările domniei sale literare şi de jurist, ia izvorul de unde ţâşnea şi nu-1 priveşte imensa călătorie a undei prin cimitirul intern al planetei.
Domnul profesor Marinescu, care cunoaşte celula şi nervii şi care scrie la gazetă că poartă pe umeri povara unei reputaţii mondiale meritate, necontrolabilă nici în întinderi, nici în miez mai ales, de puterile prostiei noastre, făurită pe nicovala primitivă şi copilărească a literaturii, aduce fără voie în ideile domniei sale de mare maturitate şi integrala infailibilitate, ceva din aroma cadavrului cercetat şi lama domniei
PUBLICISTICĂ
1209
sale de disecare a ideilor nu se poate debarasa de petele căpătate pe luciu din sânge mort şi din purulenţă inactivă. Domnia sa ne-a comunicat sentimentul dumisale de jignire, neînţeles unui auditoriu de advocaţi, faţă de realitatea frumoasă şi umană că advocaţii apără pe vinovaţi, profesorul dorind ca apărarea să fie exclusiv rezervată inocenţei, adică unui lucru incert şi de demonstrat. Domnia sa cunoaşte inocenţa după cartilaje.
Desigur că domnul profesor Marinescu este un mare savant: noţiunile învăţate trebuiesc repetate aşa cum le învăţăm. Dar în admirabila dominei sale conferinţă trece din specialitate în generalitatea filosofică, adică acolo unde măsurile devin trecătoare. Un sentiment particular îţi influenţează balanţa; fantoma pune degetul pe cântar. Regiunea e foarte obscură, înainte de toate, pentru sinceritatea psihologului care voieşte să aplice. Este penibil, vrem să spunem, ca din întunericul nedesluşirilor să purcedem în viaţă cu o lege despicată din nedesluşit.
Pentru că domnul profesor Marinescu şi-a terminat conferinţa cu îndemnul inexperimental că în toate trebuie căutat adevărul, care pentru conferenţiar s-ar prezenta obiectiv şi invariabil şi sigur ca o umbrelă, să materializăm o secundă principiul aplicat la concluziile sale. Anturajul care se pretinde cel mai bine informat, al domnului profesor Marinescu, afirmă că profesorul Marinescu, deşi savant, deşi cerebral, deşi psiholog, suferă de o insuficienţă morală egală cu ştiinţa domniei sale: o zgârcenie cumplită. Este un adevăr? Un adevăr mai mare sau mai mic? Domnul profesor Marinescu este cumplit de avar sau numai avar? Este avar sau strângător? Este strângător sau numai econom? In orice caz, nu e la nici un grad şi la nici o cifră darnic.
Atunci, te întrebi dumneata, ca un naiv, însă ştiinţificeşte: este dovedit că sentimentul avariţiei, cu secreţiunile lui obscure hormonice în regiunea umbrită a filosofiei, nu tulbură
1210
TUDOR ARGHEZI
preciziunea de gândire şi nu dezechilibrează rectitudinea ideală a unei hotărâri?
Presa relatează banalităţile profunde ale imensului savant, cu o sfială ştiinţifică explicabilă şi îngenuncheată în faţa idolului din redingotă. Totuşi, victoria nu a fost a monstrului, ci a sfântului: domnul Perieţeanu înfăţişa teza advocaţilor darnică şi părintească. Cine iartă mult, iubeşte mult.
1928
„SCRISUL ROMÂNESC“
într-un articol de acum ani câţiva, scris într-altă mare revistă dispărută, ne permisesem să facem, după doi ani de activitate, bilanţul unei mari case de editură, „Cultura Naţională", şi prevedeam sigurul ei deces, după simpla examinare a programului de lucru. Toţi afiliaţii cu diverse titluri ai întreprinderii şi situaţi la felurite distanţe de ea, ne-au sărit atunci în cap, cu mături şi ţucale, convinşi însă că pronosticurile noastre sunt drepte. Cu toate sforţările de a ne dovedi contrariul, editura a murit, şi splendida ei instalaţie tipografică se acoperă de o rugină adâncă.
Majoritatea celor care ne-au atacat atunci, ne-au făcut în urmă, după ce nu mai aveau nici un interes personal de apărat în firmă, confidenţa tardivă că diagnosticul nostru era exact şi articolul drept. între aceşti excelenţi mercenari şi noi era o deosebire care, să spunem drept, ne onorează. Noi priveam activitatea „Culturii Naţionale" dintr-un punct de vedere general, şi pentru că domnul Aristide Blank investise în editură o sută de milioane de lei, ne-am aşteptat la două rezultate, deopotrivă de însemnate: schimbarea raporturilor de mizerie dintre scriitori şi edituri, şi o literatură mai bună. Ar fi trebuit
PUBLICISTICĂ
1211
să înceapă un ev al producţiei mari. Bănuim că experienţa în zborul căreia îşi pusese legitime ambiţii culturale, i-a procurat domnului Blank, după pierderea unui imens material prost utilizat, noţiunea că lichelismul nu este temperametul cel mai indicat să colaboreze cu capitalul în literatură şi artă şi că, făcând toate socotelile, acest comod şi căutat pe piaţă temperament costă foarte scump.
O a doua încercare dete greş de curând, însă pentru motive inverse. Revista „Scrisul românesc“ din Craiova dispare după patru numere frumos tipărite. Colaboratorii fuseseră aleşi mai bine decât la „Cultura Naţională", însă... le-a lipsit un Aristide Blank. Banca foarte importantă care a prezidat la înfiinţarea revistei n-are respiraţie artistică, şi punându-şi răbdarea în rubricile contabilităţii, a procedat cu cifre stricte şi cu scadenţe mici: „Scrisul românesc" a fost protestat.
Totuşi limba românească nu a dispărut, literatura durează şi se îmbunătăţeşte zilnic, numărul scriitorilor sporeşte, cititorii cât de cât se înmulţesc. Este fals că publicaţiile literare sunt fără viaţă; dovadă existenţa „Biletelor de Papagal", care nu se poate susţine că sunt publicaţia cea mai puţin îngrijită şi care au început în condiţii financiare grele.
Experienţa este de natură să acrediteze constatarea că de câte ori purcede o editură de la capital şi se hotărăşte o acţiune editorială în bancă, întreprinderea cade pentru că selecţiunea valorilor de direcţie se face de la sine şi nesilit. Capitalul dă instalaţii, cumpără materiale, însă nu poate să creeze individualităţi.
Formula cea mai exactă şi mai compatibilă cu progresul cultural se iveşte în independenţă. Capitalul mânat de avânturi şi destinat ipotetic în mintea posesorilor să compenseze prin opere literare meritorii păcatele şi suferinţele pricinuite de aglomerarea lui, are sensul voit numai atunci când vine cu
1212
TUDOR ARGHEZI
spontaneitate să întâmpine şi să sprijine iniţiativele de individualitate.
1928
BISERICA ZLĂTARI
Biserica dintre Poştă şi Lipscani, înconjurată cu plantaţii, se găsea mai demult în mijlocul unei cetăţi de prăvălii şi apartamente, cu o intrare boltită în dreptul uşii bisericii actuale. Berăriile, cofetăriile şi farmaciile, şi Sinodul, care-şi ţinea şedinţele într-o sală de sus, cu perspective de galerii mănăstireşti, răspundeau într-o curte urâtă, forfotită şi murdară, depozit permanent de gunoaie cu viermi. în dreapta, cam în dreptul plopilor actuali, bucureştenii îşi amintesc că localul bisericii era concurat de un mare templu al urinii, împrejurul căruia roiau consumatorii de bere, legănaţi pe picioare şi nesiguri, căutându-şi nasturii de la pantaloni, ca să-i descheie sau să-i încheie, unii uitând pentru ce veneau şi alţii pierzând din vedere, ca statuile nude ale lui Apolon, că frunza de viţă fusese înlocuită în anatomie cu poalele cămăşii. Grupuri de câte doi, trei halucinaţi ai lui Gambrinus restituiau solidar prin curtea bisericii salada de boeuf mâncată şi jumătăţile de crenvurşti înghiţite, ca şi cum li s-ar fi aplecat devorând la beţie, din eroare, cu poftă, lungimile vizibile ale clienţilor reîntorşi descheiaţi.
O singură categorie de vieţuitoare se bucurau de acest spectacol: câinii, care urmăreau clienţii cu preştiinţă şi care dacă ar fi fost doctori în teologie ar fi scris că Dumnezeu care a făcut Sinodul Ungro-Vlahiei, situat la etaj, poartă şi câinilor pribegi de grijă, aprovizionându-i pe o cale complicată cu cele necesare existenţei.
PUBLICISTICĂ
1213
Probabil că Spiru Haret, un ateu, a cărui energie a hotărât suprimarea imensei porcării din jurul unui altar închinat zeului mai mult sau mai puţin necunoscut, asistase dezgustat din sala Sinodului, pe care îl prezida în timpul bisericii civile şi încă neautonome, la tablourile vii din cuprinsul imobilului Zlătari.
Preoţii bisericii Zlătari şi comitetul parohial au nostalgia timpurilor trecute şi doresc să le reînfiinţeze, reconstruind cetatea. Din personalul acestei biserici face parte şi acel preot după rânduiala lui Melchidesec, care a ţinut cu pasiune să-şi demonstreze într-un public special darul chrisostomic al elocinţei, emiţând la inaugurarea unui mare local de bancă principiul anume, că Dumnezeu binecuvântează meşteşugul cămătăriei, după ce l-a recomandat tuturor apostolilor, şi făcând de ruşine de la Iisus Hristos până la Bossuet, Antim Ivireanul şi Frank Thomas, pe toţi câţi au vorbit în auzul public despre lucrurile tăinuite.
S-a anunţat o licitaţie pentru clădirea terenului în jurul bisericii Zlătarilor şi presa, săritoare ca-ntodeauna când e vorba de marile evenimente lipsite de interes, a ţipat. Estetica, vorba ceea, este ameninţată prin utilizarea în proeminenţă a unui teren turtit. E mai estetică, vor să spuie ziarele, o pârloagă cu pietriş, decât o gândire arhitecturală întemeiată pe terenul ei.
E de mirare că presa nu s-a ocupat mai devreme de maidanul cu plante din jurul bisericii, închis ermetic cu fier şi interzis şi trecătorului care ar dori să se odihnească pe o bancă, şi copiilor lipsiţi de parcuri centrale, sugaci cu biberon, privaţi de drepturile votului universal şi încă nu impozabili direct, nici pentru fisc, nici pentru prestaţii. Presa se gândeşte atât de puţin la copii, care reprezintă viaţa naţiei viitoare, încât s-ar crede că e condusă de pederaşti, neobişnuiţi să procreeze, şi scrisă de masturbanţi, care nu au cu cine să obţie rezultate. Locul pustiu din jurul bisericii Zlătari nu ar fi avut sens
1214
TUDOR ARGHEZI
municipal şi obştesc, decât în funcţie de parc public: nu s-a observat. A-1 păstra intact pentru ca pe pârtiile lui să se plimbe un popă şi o preoteasă, şi nici ei, abstraşi în interpretările gândurilor lui Dumnezeu în materie bancară, sau ca să se împărecheze pisicile din cartier, este a-1 răpi utilităţii, care trece înaintea ideilor imitate cu fraze de reportaj şi aplicate unui obiect derizoriu. Nu e totuna castelul vechi apărat de domnul Iorga împotriva unei administraţii vandalice ardeleneşti, cu o iarbă semănată acum zece ani pe Calea Victoriei şi cu o perdea de plopi, improvizaţi ca să mascheze cărămizile şi păreţii netencuiţi ai imobilelor rămase dezvelite şi nemodificate în urâţenia lor, după dărâmarea hanului Zlătari.
Locul ar fi potrivit cu o monumentalitate culturală. Capitalei României mărite şi industriale îi lipseşte un muzeu special pentru documentarea şi popularizarea culturii tehnice prin reproducerea maşinilor clasice care au întemeiat viaţa modernă a Europei şi Americii — şi se perfecţionează necontenit. Inteligenţa inventivă românească şi capitalurile hoinare au nevoie să ştie cum se fabrică şi se transformă materia şi să caute cum s-ar putea ameliora o fabricaţie sau adapta o industrie la teren. Pe de altă parte, o expoziţie permanentă şi în perpetuă schimbare a fabricatelor din ţară, unde se munceşte fără ştirea nimănuia, şi unde munca este tot atât de puţin respectată ca şi muncitorul, ar putea să completeze muzeul viu al eforturilor omenirii cu pilda efortului românesc.
E un întreg tineret şi-o lume întreagă, în aşteptarea lecţiei de seriozitate pe care politica şi adepţii ei din toate profesiunile nu sunt în stare să le-o dea.
în orice caz, cârciuma, bodega, berăria şi birtul nu mai au ce căuta în hanul viitor al Zlătarilor.
1928
PUBLICISTICĂ
1215
MITROPOLIA ŞI POLIŢIA
Doi călugări arhimandriţi, Dionisie Lungu şi Calinic Şerboianu, care scoteau cu chiu cu vai, o gazetă bisericească săptămânală, „Glasul monahilor“, au fost trimişi de Mitropolie la Parchet, arestaţi şi închişi la poliţie şi expediaţi la Mănăstirea Căldăruşani. Părintele Dionisie, un fost stareţ, şi părintele Calinic, un fost diacon al capelei din Paris. Gazeta lor nu supăra pe nimeni şi avea meritul că le făcea amintire, şi episco-pilor şi mirenilor, pe care îi căuta în toate mahalalele şi şantierele oraşului, de Dumnezeu, cineva dat cu totul uitării, mai ales de feţele bisericeşti. Gazeta se lupta din răsputeri împotriva unui lucru indiferent din punctul de vedere al cadavrului; nu primea cremaţiunea, înfiinţată de curând pentru cei ce preferă viermilor cenuşa. Domnul profesor doctor Mina Minovici, promotorul incinerării, dăduse în judecată pentru calomnie pe un preot care, colaborând la „Glasul monahilor“, îşi uitase argumentele acasă şi se războia cu savantul din imaginaţie. Procesul trebuia să aibă loc la 4 mai. în ziua de 3, ieromonahul Dionisie a fost prins din ordinul Mitropoliei şi trimis la chilie.
Lucrul nu prezintă o importanţă covârşitoare şi nu ne gândim, notându-1 aci, să protestăm pentru libertatea presei şi contra arestării unui confrate. Bietul arhimandrit cunoştea destul de puţin funcţiunea virgulei şi singularului, şi gazeta lui nu reprezintă nici năzuinţe, nici ameninţări exprimate. îi intrase pur şi simplu în cap că este ziarist, pentru că vindea ziarul în tren şi tramvaie, şi militase chiar pentru un permis de cale ferată cu cererea căruia a indispus pe toţi miniştrii de comunicaţii.
Apoi libertatea unui călugăr legat prin jurământ ca să nu se folosească de ea, atârnă de chiriarh, atâta timp cât călugărul poartă haina chiriarhului. Arhimandritul beneficia de
1216
TUDOR ARGHEZI
răgazurile unei contradicţii. înţelesese că lepădându-şi haina trebuia să-şi caute loc de servitor şi un stăpân fără barbă, dar nu se supunea stăpânului cu barbă pe care şi-l alesese şi pe care îl recunoştea ca să nu cadă în erezie. Civil, ar fi mâncat bătaie în cârciumile prin care îşi vindea cu trecerea preotului gazeta. El se declarase ales de Dumnezeu să îndrepte călugăria şi pentru călugări nu făcea nimic, pentru că era nevoit să menajeze pe episcopi, care puteau să-l radă şi să-l lase fără prestigiu. Până una alta, el trăia în Bucureşti, unde oricum e mai bine decât la mânăstire şi unde omul poate să-şi ia nasul la purtare.
Altceva ni se pare ciudat. Mitropolia a părăsit cu desăvârşire drumul care duce la suflet şi în nestare de a se înţelege, nu cu publicul, cu totul înstrăinat de biserică, dar cu proprii ei preoţi, recurge ca orice firmă comercială la Parchet şi la Poliţie când îi fuge un funcţionar. Nu se teme Mitropolia că procedeul o descalifică şi pentru funcţiunea de umbră pe care o mai exercită autoritatea ei?
1928
DOI VECINI
între familia domnului locotenent I. G. Petrescu şi familia domnului M. Theodorescu-Fălciu, advocat, exista un vechi conflict, care începuse chiar din ziua mutării lor în aceeaşi curte, din deosebire profesională.
—	Am văzut o teacă prin curte... întrebase domnul Theodorescu-Fălciu pe soţia dumisale.
-	Iacă, o lichea de ofiţeraş... Se crede Napoleon Bonaparte, aşa-i de mândru cu cei trei sute de lei pe lună pe care-i încasează...
PUBLICISTICĂ
1217
-	Ştii, pe mine, militarii mă agasează... Toată ziua: zdrâng! zdrâng! Ar fi putut statul să le dea o sabie de pâslă şi nişte pinteni de bumbac: aşa, i-ar fi purtat în buzunar. Asupra ofiţerilor am opiniunile mele.
-	I-ai văzut nevasta? O scoabă blondă, de două ori mai lungă decât el. Când ies împreună, parcă-i biserica lutherană cu mătura mea de la bucătărie. N-ai văzut-o? Toată ziua îşi face unghiile în fereastră. Uite-o, e la geam...
-	Nu mi se pare aşa de urâtă. Dar ce halat fără gust!
-	Nici n-am mai văzut o femeie atât de slută şi de puturoasă. Toate le face numai soldatul. Dacă nu i-ar fi teamă că-i rupe părul, l-ar pune să o şi pieptene dimineaţa.
-	Ştii, eu am un principiu, stabileşte domnul Theodorescu-Fălciu. Nici o legătură cu vecinii şi mai ales cu moştecii. Dacă îţi dă bună ziua, poţi să răspunzi, dar nici o vorbă, nici o vizită, nu este-aşa? şi vei interzice şi lui Marinică să se joace cu fata lor.
-	Ştii prea bine că nu mie îmi plac cârdăşiile astea.
-	Ce firmă-i aia de la poartă, Cloclö? întrebase domnul locotenent I. G. Petrescu pe doamna domniei sale. Asta-i mai lipsea casei, o firmă... mai trebuie şi un clopot.
-	„M. Theodorescu-Fălciu, licenţiat în Drept, advocat“, rosteşte cu ironie doamna Petrescu, citind textul firmei din poartă. Nişte mitocani!
-	A uitat să-şi puie bacalaureatul şi absolvenţa de patru clase primare; judeţul şi l-a pus. Nu există specie mai obraznică şi mai dezgustătoare ca tâmpiţii ăştia de civili. Toată lumea trebuie să ştie că-1 cheamă Theodorescu, că e de la Fălciu şi că şi-a luat licenţa în Drept: le trebuie şi lor galon! Sunt sigur că a voit să-mi dea peste nas şi să mă provoace cu firma lui, ştiind că alături stă un domn ofiţer.
-	Aş! nu-i atribui atâta inteligenţă. O face din prostie. Uite-1 că iese: vezi ce dobitoc e, se cunoaşte după ceafă.
1218
TUDOR ARGHEZI
-	Mitocanul, poartă lavalieră... Tat-su, la Fălciu, tot lavaliere a purtat!... Şi are ghiozdan, ca agenţii de articole de băcănie. Trebuie să fie vreun escroc.
-	Să nu te mire... Seamănă cu fostul nostru administrator de moşie, care a ruinat pe papa.
-	Ai văzut? are cotlete ca Marghiloman.
-	Şi un cercel în ureche.
-	Şi ceas de aur...
-	Dar pe nevastă-sa s-o vezi... deşi, să-ţi spui drept, n-au aerul că sunt cununaţi... O aia mică, neagră şi zbârcită şi rea ca un şarpe. Toată ziua mătură, spală, freacă. Trebuie să fi fost bucătăreasă.
-	Ştii deviza mea, desluşeşte grav domnul locotenent Petrescu: nici o legătură cu vecinii şi mai ales cu bestiile de civili.
-	Se poate să mă crezi atât de lipsită de demnitate, Ionel? Voyons!
Timp de şase luni de zile, cele două familii au trăit geam în geam şi uşă-n uşă, fără să-şi adreseze cuvântul. Familia advocatului aştepta să i se vorbească întâi, familia ofiţerului de-aşijderi. Când se întâlneau, bărbaţii, ca să nu iasă împreună, cu politeţele de rigoare atunci când nu pot să încapă doi pe-o poartă, unul dintr-înşii se oprea brusc din mers, îşi pipăia cu gesturi exagerate buzunarele, ca să vadă celălalt că a uitat ceva în casă, se întorcea şi aştepta din dosul perdelei.
-	Te-ai întors din drum? întreba doamna Theodorescu.
-	Idiotul ăla de ofiţer... răspundea domnul Theodorescu.
-	Te-ai întors? întreba doamna Petrescu.
-Dobitocul ăsta de advocat... răspundea domnul
locotenent.
Cu timpul, fiecare din membrii celor două familii era convins că familia vecină e compusă din „râioşi“, din „canalii
PUBLICISTICĂ
1219
cu nasul pe sus“ şi din „pârliţi obraznici“. Locotenentul fuma ţigări de „Damă“, advocatul ţigări „Pelişor“.
-	Sărăcia asta de ofiţer! observa advocatul.
-	Face pe parvenitul! observa ofiţerul. Aruncă în curte mucurile lui aurite.
Copiii împărtăşeau opiniile părinţilor exact. Marinică, în vârstă de patru ani, îşi încrunta sprâncenile fără păr, ca o fiară, lua gunoaie de jos şi arunca în Bebe. Bebe, care avea cinci ani, asmuţea pe căţelul Benoni, un ghem alb cu vocea de lână, asupra lui Marinică, pregătit cu un baston ce-i trecea de două ori de pălărie, să-l lovească. în inima lor persista totuşi un dubiu şi se surprindeau zâmbind unul la altul şi poftindu-se din ochi: „Vrei să ne jucăm?“ Dar atitudinea li se rectifica îndată ce-şi întorceau capetele spre fereastra casei lor, de unde puteau să fie văzuţi.
Singuri se aveau foarte bine bucătăreasa Mariţa şi ordonanţa Dumitru, care călcau în fiece noapte consemnul primit cu solemnitate de la stăpâni. De la Dumitru afla Mariţa şi comunica doamnei Theodorescu-Fălciu tot ce se vorbea pe socoteala stăpânilor ei în căsnicia ofiţerului, iar Dumitru servea, dincolo, informaţiile Mariţei. Şi stăpânii tolerau, în definitiv, relaţiile slugilor, numai în scopul politic de-a cunoaşte zilnic opiniile vecinilor despre dânşii.
Un război lung a fost dus între cele două cucoane: cu pianul, cu garderoba, cu oltenii, cu bucătăria.
-Ala cu portocle, striga doamna Theodorescu-Fălciu... Aici, casa din stânga...
Şi, când apărea precupeţul, doamna locotenent Petrescu ieşea, tocmea şi cumpăra portocale de douăzeci de lei.
-	De ce te-ai dus la alţii, când te-am chemat eu? îl mustra pe oltean doamna Theodorescu-Fălciu, după ce olteanul ajungea la dânsa. Poftim! alege pe cele mai frumoase şi-mi lasă gunoaiele.
1220
TUDOR ARGHEZI
Şi doamna Theodorescu cumpăra portocale de treizeci şi cinci de lei, întrebându-1, la plată, cu vocea tare, dacă are să-i dea restul la o hârtie de o mie.
în zilele calde ale lui mai, doamna locotenent îşi scotea pe frânghie hainele de iarnă, mantalele, blănurile. A doua zi curtea era copleşită de blănurile mai numeroase şi mai scumpe ale doamnei advocat, care ţinea să dea rivalei sale „o lecţie“.
Dacă doamna Theodorescu-Fălciu cânta la piano Colea-n vale la fântână, doamna locotenent Petrescu, provocată, ridica ostentativ mânuşa cu Si fetais roi sau cu Faust, pe care cea dintâi, mai puţin instruită, nu cuteza să le încerce. Şi când doamna Theodorescu-Fălciu, cu braţele aplecate, tăia voioasă bucăţile de carne, în fereastra bucătăriei, cu propriile sale mâini, distribuindu-le prin oalele înflorite de grădina variată a legumelor, doamna locotenent Petrescu se aşeza în geam cu un roman de Anatole France, citit cu băgare de seamă ca să i se vadă titlul.
—	Să nu uiţi să-mi trimiţi băiatul de la Alcalay cu cărţile cerute, striga doamna Theodorescu-Fălciu bărbatului care pleca la tribunal.
-	La câte vine automobilul să mă ia? întreba din fereastră pe domnul locotenent Petrescu soţia sa, după ce-1 vedea ajungând la poartă. Je m *en vais faire un tour de promenade...
„A luat-o dracu!“ îşi zicea doamna locotenent Petrescu, surâzând batjocoritor către corpul de case locuit de vecina dumisale, care nu vorbea franţuzeşte.
în şase luni, atmosfera devenise destul de încărcată pentru ca o explozie să ia fiinţă dintr-o singură scânteie. Doamna Theodorescu-Fălciu căuta să arunce scânteia cu orice preţ, pentru ca situaţia să înceteze şi să se transforme.
Era într-o seară pe la şase, după o zi sufocantă de arşiţă. Ambele doamne stăteau la aer, pe trotuarul din faţa apartamentului fiecăreia.
PUBLICISTICĂ
1221
-	Dumitre, de ce n-ai stropit curtea?... se răsteşte doamna locotenent la soldat.
-	Nu e rândul nostru, răspunde Dumitru.
-	E rândul ălora de colo, vrei să spui?
Acest „ălora“, rostit cu dispreţ, scoase pe doamna advocat din ţâţâni şi o făcu să izbucnească:
-	Spune ăleia de dincolo să-şi stăpânească gura, zise doamna Theodorescu-Fălciu.
-	Vieille brute! răspunse doamna locotenent.
Doamna advocat rămase interzisă, nu din pricina ofensei,
pe care n-a putut să o înţeleagă, dar pentru că a primit răspunsul în limba franceză.
-	Nu-ţi dă mâna să răspunzi, o iei pieziş... O să te-nvăţ eu româneşte.
-	Fichez-moi Ia paix, strigă îngălbenită doamna locotenent.
Tremurând de mânie, ambele doamne se retrag precipitate
în apartamente şi cad pe câte o canapea. Se aude:
-	Mariţo, dă-mi puţin eter...
-	Dumitre, adu flaconul cu eau-de-Cologne...
Bărbaţii, când se întorc seara acasă, îşi găsesc soţiile cu capul legat, înfăşurat în tulpane ude...
La domnul locotenent:
-	M-a insultat ţiganca!... Ai să te duci imediat să-i ceri socoteală.
La domnul Theodorescu-Fălciu:
-	Dacă nu te duci să-i tragi două palme ofiţerului şi ofîţeresei lui, nu meriţi numele de bărbat.
Ofiţerul era agitat ca un acid în reacţie. însă întâia oară o faptă afară din cale de eroică i se prezintă în cariera lui, ca să nu o considere, cu toată seriozitatea cuvenită. Să se ducă la advocat, să-l ia la palme în casa lui, nimic mai lesne... dar aşa, pe nepregătite... E-adevărat că advocatul nu era decât un civil,
1222
TUDOR ARGHEZI
dar lucrul i se părea greu. Agitaţia lui dete loc unei înţelepte prudenţe.
-	Cum?! Mai eziţi?! îl biciuia soţia.
-	S-ar putea? Mă duc imediat... Stai... stai să mă gândesc.
-	Cum, să te mai gândeşti?!
-	înţelege, frate, că lucrul trebuie făcut, însă cu socoteală...
-	Laşule! nu mai ţii la mine... striga doamna locotenent Petrescu, înăbuşită în lacrimi de descurajare...
-	Te rog, Cloclo, să fii rezonabilă şi să-ţi retragi cuvântul... Cât despre domnul de vizavi, o să vezi imediat ce o să i se întâmple.
Soţia domnului Theodorescu-Fălciu, mai convingătoare, izbutise să înfierbânte temperamentul soţului său, care îi descria anticipat scena palmelor:
-	Intru fără să bat, îmi iese Moş Teacă înainte, mă reped, lovesc uite-aşa, de mai multe ori, şi plec strigând: canalie mizerabilă!
-	Foarte bine, foarte bine! sublinia doamna Theodorescu-Fălciu.
-	Dacă te-am tolerat până azi, animal cu chipiu, este pentru că ţi-am acordat oarecare stimă. încasează acum palmele mele de „mitocan", cum îmi zici... De un singur lucru mă tem, adăogă cu un ton ferm advocatul, să nu-1 omor... Am o mână grea... din care cauză m-am ferit întodeauna de scandal!...
-	Nu te duci? întrebă doamna Theodorescu-Fălciu.
-	Ba da, îndată... Mi-e bine aşezată cravata? N-am nici o scamă pe mine?... Dă-mi o ţigară aprinsă... îl distrug! Să mă ierţi, dragă, sunt cam enervat...
Şi domnul Theodorescu-Fălciu iese brusc. Se opreşte un moment la uşa exterioară, coboară încet cele patru trepte de la marchiză, îşi adună tot curajul, care i se clatină, străbate
PUBLICISTICA
1223
curtea îngustă, suie treptele, grele ca un Calvar, de la casa domnului locotenent, şi bate în uşă uşor...
Domnul locotenent se găsea chiar în dosul uşii, pe care o deschide.
-	Domnul? întreabă el, iute.
-	Theodorescu-Fălciu, licenţiat în Drept, advocat...
-	Locotenent Petrescu, de la Marele Stat-Major...
-	Sunt vesel...
-	Nu mai puţin... poftiţi înlăuntru.
Adversarii stau de un moment pe câte un scaun, deopotrivă de muţi. Amândoi ştiu despre ce e vorba, nici unul nu ştie cum să înceapă... Soţiile aşteaptă cu inima micşorată, cu urechea atentă, măcelul. Unul din ei va ieşi acum, cât de curând, cu picioarele-n aer, pe fereastră... Mai bine nu le spuneau nimic din cele întâmplate. Locotenentul e cunoscut ca un om care nu cruţă, şi cine ştie ce poate ieşi din întâlnirea bărbaţilor. Advocatul e o fire violentă, de la care te poţi aştepta la orice... Dar ofensa trebuia spălată. E prea târziu să revie, îşi încheiau soţiile raţionamentul lor.
-	Luaţi o ţigară? întreabă advocatul.
-	Cu plăcere, răspunde locotenentul.
-	Ce călduri! se plânge advocatul.
-	într-adevăr, exorbitante, se plânge locotenentul.
-	Plecaţi undeva, anul acesta? întreabă membrul baroului.
-	Dacă bugetul va permite, am de gând să-mi duc nevasta la munte... Dacă nu, o duc la tată-meu, la ţară...
-	Tatăl dumneavoastră stă la ţară? întreabă advocatul.
-	E preot la Stanca de Sus.
-	Cum?! sunteţi din Fălciu?!
-	Chiar dintr-un judeţ cu dumneavoastră, răspunde locotenentul.
-	Ciudat! Eu sunt de la Stanca de Jos. Cum, părintele Ghiţă e tatăl dumneavoastră?
1224
TUDOR ARGHEZI
-	însuşi părintele Ghiţă. A trebuit să ne cunoaştem tocmai la Bucureşti... răspunde locotenentul.
-	Şi cu un prilej nu tocmai agreabil... precizează advocatul.
-	Ei bine, cine se ia după cucoane?
-	E-adevărat... Va să zică suntem conjudeţeni...
-	Am putea zice că suntem chiar consăteni...
Pauză de entuziasm.
-	Să trăieşti, domnule locotenent! strigă cu o expansiune subită advocatul Theodorescu-Fălciu.
-	Să trăieşti, domnule Theodorescu! Dă mâna încoace şi să căutăm să ne cunoaştem mai bine.
Pauză de reculegere.
-	Vrei să luăm mâine-seară masa împreună?
-	Nu se poate, e prea repede... Să potolim întâi cucoanele...
-	Să o luăm singuri, în oraş...
-	De acord.
-	Mâine la şapte seara, ne întâlnim în faţa Teatrului...
-	înţeles... La revedere...
Scena a durat o bună jumătate de ceas, şi cucoanele sunt îngrijorate. Ambii adversari par să fi murit în luptă, în salonul de la stradă. Când se întoarce fiecare lângă nevastă, nimic din toaleta lor nu părea deranjat. O tăcere adâncă.
La domnul locotenent:
-	L-ai plesnit cel puţin bine?.
Locotenentul izbucneşte într-un hohot de râs nebunesc...
-	Ba bine că nu... L-am învăţat eu minte, pe el...
-	Hai, spune-mi cum a fost! se roagă soţia.
-	Las’, că-ţi spui mâine. A! dar uitasem să te înştiinţez. Mâine-seară suntem invitaţi în oraş la masă.
-	La cine?
-	Ce-ţi pasă? Fii gata îmbrăcată la şase jumătate seara.
PUBLICISTICĂ
1225
La domnul Theodorescu-Fălciu:
Soţia îi taie drumul, întrebându-1:
-Ei?
Tăcerea jenată a domnului Theodorescu-Fălciu. Aprinde o ţigară. Mirarea cucoanei.
-	Ei?! Văd că taci...
-	N-ai idee ce băiat cumsecade e locotenentul! Stupefacţia doamnei Theodorescu-Fălciu.
-	Te-a îmbrobodit, moleşitule...
-	Un om şi jumătate... E dintr-un sat cu mine, e din Fălciu şi el...
-	Cine?! Locotenentul?!...
-	El... Tare de ispravă... un admirabil moldovean. Băiatul lui popa Ghiţă din Stanca de Sus.
-	Dar ofensa?
-	Hai la masă... răspunde domnul Theodorescu-Fălciu. Am pledat cinci ore în şir... Mi-e foame...
1928
DOCTORUL SINGER II
Omul a fost asemănat cu florile, care-şi dau rodul lor la vreme şi pier la netimp, încă din cântecele de nădejde amară ale psalmistului şi, după ce s-a stins, nimic nu se aseamănă, într-adevăr, cu florile, ca omul, gingaş ca ele, tot atâta de provizoriu şi de fermecător. Piciorul nevinovat al unui copil le calcă şi le sfârşeşte...
1226
TUDOR ARGHEZI
Obosit de munte şi de piatra lui, călătorul de înălţimi descoperă uimit, în depărtările marilor singurătăţi ale piscului, o floare, care nu ştie pentru ce s-a ivit acolo şi cum s-a întocmit, fără pământ şi numai din lumină. O asemenea mirare încerci când în pustietăţi întâlneşti un om inexplicabil.
Doctorul Singer a fost un medic al copiilor, şi fără număr sunt căminurile unde fulgerul alb al soarelui de azi-dimineaţă, intrând ca un prevestitor de belşuguri şi ca o mângâiere din cer, aduce aminte pe medicul care a pierit. Vindecător miraculos şi om de ştiinţă în greul înţeles al cuvântului, acest binefăcător, abia mai vârstnic decât bolnavii lui, serios ca un octogenar şi candid ca un prunc, lipsit de pedanteria şi suficienţa celor mai mulţi înfăţişetori ai lui Hipocrat, înfumuraţi, fără cauză, avusese răgazul şi curiozitatea intelectuală - şi una şi alta - să fie mai mult decât un doctor în medicină: un cetăţean complet, un cetăţean gânditor, un bărbat cu o măsură şi o concepţie socială, o unitate umană integrală, în sensul eneiclopediştilor francezi. Şi mai avusese timp să se informeze şi să citească şi în domeniul acelor activităţi minore, pe care unii din noi le socotesc, în educaţia generaţiilor, esenţiale.
Pentru noi, care am cunoscut medici absenţi din literatura de la Bolintineanu încoace şi confundând cu bunăvoinţă pe Caragiale cu fosta firmă a unei berării, şi cărora timpul, nici în întindere nici în adâncime, nu le permisese să afle mai mult din câte poleieli groase şi fierbinţi puseseră zugravii limbii româneşti pe cuvinte, tictacul artistic al inteligenţei doctorului Mauriciu Singer, aplecat pe cutia lui cu instrumente nichelate, a fost o descoperire încântătoare. Cu o justeţe în aprecierea conţinutului şi a calităţii, care lipseşte nu numai multora dintre scriitori, dar majorităţii acelor sticlari revânzători, cunoscuţi subt numele de critici, greoi în a percepe sunetul cupelor şi al vaselor pentru bujori şi tuberoze, după bobârnac, doctorul
PUBLICISTICĂ
1227
Singer cunoştea, pe lângă linia orizontală de profiluri, şi detaliile literaturii.
Ca şi dinaintea florilor răsărite la o palmă de stânca vânătă a înălţimii, te-a mişcat acelaşi mister: când s-a putut prinde, cum s-a putut întocmi şi de unde şi-a putut scoate suavul parfum?
19 mai 1928
DOMNUL PROCUROR DE SERVICIU
Un negustor de hârtie primeşte vizita părintelui dezolat al unui agent al firmei.
-	Domnule director, nu ştiu ce să mă fac. Băiatul meu a plecat. Am găsit o scrisoare azi-dimineaţă de la el: „Mă duc în lume şi nu mă mai întorc". Am crezut că e o glumă. Am aşteptat. Nu s-a mai întors nici la prânz, nici după-amiază. Nu ştiţi ce-i cu el? Eu cred că a fugit. Şi pentru că nu avea bani, cred că a furat. Mă rog, vă lipseşte ceva?
-	Cum se poate să crezi aşa ceva, tocmai dumneata, tatăl lui? Carol e un băiat excelent, e de trei ani în serviciul nostru şi nu am avut niciodată să ne plângem de el.
~ Atunci, cum vă explicaţi scrisoarea şi lipsa lui? Era cel mai punctual dintre băieţi. Nu vă lipseşte nimic?
Directorul firmei se gândeşte. Agentul Carol fusese cel mai corect funcţionar al biuroului. E adevărat. Dar trebuia să încaseze în ajun câteva sume mai mari.
-	Alo! Directorul chemă un client la telefon. Alo! Cu toate că nu cred, vă rog răspundeţi-mi: s-a prezintat la dumneavoastră agentul nostru Carol, pentru o încasare ce trebuia făcută mâine?... Da? Curios! Şi i-aţi plătit ieri? Mulţumesc.
1228
TUDOR ARGHEZI
Cred că ai dreptate: eşti un părinte nefericit. Fiul dumitale a încasat ieri, de la clientul lui principal, două sute de mii de lei. Şi totuşi tot nu-mi vine să cred că a fugit. Dă-mi voie să mai telefonez în câteva locuri. Domnişoară, eşti bună să-mi aduci condica de evidenţe? Stai puţin, o să ştim numaidecât adevărul întreg.
Bătrânul nu se înşelase. Fiul lui a încasat diverse sume de la mai mulţi clienţi, în total trei sute şaptezeci şi cinci de mii de lei. Directorul nu mai avea nici o îndoială.
-	Sunt silit să acţionez, zise el. îmi pare rău, dar pierdem peste trei sute de mii de lei de la furnizorii noştri.
Bătrânul pleacă ştergându-şi lacrimile, şi directorul se duce direct la poliţie.
-	Duceţi-vă la Siguranţă, îi răspunse comisarul de serviciu. Acolo se adresează plângerea dumneavoastră.
Directorul se duse repede la Siguranţă.
-	Nu putem face nimic fără viza procurorului de serviciu. Căutaţi-1 pe procurorul de serviciu. îl găsiţi la poliţie.
-	Vă depun o garanţie de o sută cincizeci mii de lei că nu am de gând să mă joc. Acest agent ne-a furat. Dacă nu telegrafiaţi de urgenţă la graniţele de ieşire, hoţul trece în străinătate şi abia trebuie găsit şi extrădat. Mi-a precizat tatăl lui că una din surori văzuse la el un paşaport.
-	Ce oră e?... Perfect! Mai aveţi trei ore: trenul de vest iese din ţară la unsprezece. întoarceţi-vă cu viza procurorului pe cererea dumneavoastră şi telegrafiem numaidecât. în zece minute telegrama noastră e la frontieră: avem fir direct.
Ajungând directorul în josul scării, inspectorul cu care vorbise ieşi din biurou, se aplecă pe balustradă şi-l opri:
-	Am uitat să vă atrag atenţia că trebuie să vă grăbiţi...
Directorul se duse la poliţie.
-	Domnul procuror de serviciu a plecat acum cinci minute. îl găsiţi acasă.
PUBLICISTICĂ
1229
Directorul se duce acasă la procurorul de serviciu.
-	Domnul procuror a fost dar a plecat. îl găsiţi la „Leul şi cârnatul“, unde s-a dus să ia masa cu nişte prieteni.
Directorul se duce la „Leul şi cârnatul“.
-	Domnul procuror încă nu a sosit. Luaţi, vă rog, loc, şi aşteptaţi-1. Domnul procuror stă de obicei la masa de lângă fereastră... Cu ce vă putem servi? Domnul a luat masa?
-	Dacă-mi puteţi da ceva repede, ca să plec imediat ce vine domnul procuror...
Directorul se aşeză cu capul în două perspective, ca să vadă şi către poartă şi către prăvălie. Procurorul e lesne de recunoscut. E tânăr ca un student, poartă pantaloni „Charleston“ şi pălărie „Malec“ şi monoclu decorativ la ochiul stâng. De altfel e de recunoscut după expresia marţială a ţinutei domniei sale, izvorâtă din conştiinţa că, în seara „Leului şi cârnatului“, prezenţa lui, absentă de pretutindeni, dispune de libertatea întregii capitale, cifrată la un milion de oameni, vasalii săi.
Directorul a consumat, rând pe rând, câte unul, trei mititei, comandaţi la intervale şi serviţi ca nişte modele de sânge negru pe câte un capac de lemn. Constrâns de foame, el cere un cotlet şi, între îmbucături, a telefonat de câteva ori la poliţie:
-	A venit domnul procuror de serviciu?
-	N-aţi mai înţeles că nu a venit?
-	Nu ştiţi unde se găseşte? N-a izbucnit vreun incendiu? Nu s-a întâmplat la vreun hotel vreun asasinat?
-	Nu ţi-am mai spus că e la „Leul şi cârnatul“?
-	Eu sunt la „Leul şi cârnatul“...
-	îmi pare bine...
Şi telefonul a fost ultima oară trântit cu vehemenţă. Comisarul de serviciu părea plictisit.
Orele unsprezece trecură la „Leul şi cârnatul“. Asigurat că trenul a ieşit din ţară, directorul firmei făcu plata, se duse acasă şi, a doua zi, ca să nu tulbure prea devreme pe domnul
1230
TUDOR ARGHEZI
procuror de serviciu, surmenat, negreşit, de sarcinile magistraturii, i s-a prezintat aproape de prânz.
-	îmi trebuia aseară aprobarea dumneavoastră pe cererea asta.
-	Şi de ce n-aţi venit să v-o dau?
-	Nu eraţi la... poliţie, răspunse directorul.
-	Nu se poate...
-	Nu eraţi nici la „Leul şi cârnatul“, zise directorul cu blândeţe...
Procurorul de serviciu se gândi puţin.
-	Aveţi dreptate... Soţia prietenului cu care am stat la masă n-a voit să intre la „Leul şi cârnatul“ şi am intrat peste drum. Nu v-aţi gândit că dacă nu mă găsiţi la „Leul şi cârnatul“ sunt la „Suzana“?...
Procurorul de serviciu, mirat de sărăcia intelectuală a directorului firmei, se uită la el cu compătimire şi puse viza lui cu cincisprezece ore mai târziu.
1928
POEZIA CU MOŢ
V-a căzut în mână vreo carte editată de „Casa Şcoalelor“?... în librăria românească blazată de maculatură, maculatura statului a izbutit totuşi să producă greaţă: librarii ar expune mai curând o mătură, decât o asemenea carte. Cât socotiţi ca se cheltuieşte pentru astfel de tipărituri, anual?... Atâtea milioane cu câte s-ar putea cumpăra anual cinci tipografii,, Cine supraveghează năvala manuscriselor? Un comitet literar numit de un ministru, bărbat exclusiv politic. Arendăşia ţine cinci ani, iar membrii comitetului papă cel puţin două treimi (şi bine fac!) din fonduri.
PUBLICISTICĂ
1231
Cine prezidează această masă? Aţi ghicit: intestinul gros literar al domnului Mihail Dragomirescu, şi-i singura neplăcere a ospăţului ale căreia feluri de bucate delicioase capătă toată aroma şi gustul vecinătăţii.
Faptul că o seamă de scriitori, tineri şi bătrâni, înaintează manuscrisele, spre a fi examinate de acest industriaş de fecale în serie, se explică prin reaua-voinţă şi nepriceperea celorlalte edituri, care preferă să cultive şi să spolieze mediocritatea cititorilor, şi prin tristul mister care totuşi sileşte greierii nemâncaţi să rămâie şi nedormiţi, veghind noapte la înflorirea cuvintelor.
Ultima şedinţă a comitetului „Casei Şcoalelor“ a fost sinistră, în faţa poltroneriei căcănarului universitar, care pentru bani n-a voit să publice din Shakespeare decât traducerile din franţuzeşte ale soţiei sale căcănăriţa, anii trecuţi, iar anul acesta n-a reţinut decât manuscrisele aspiranţilor roind în jurul mirosului profesional, ceilalţi membri au fost siliţi să treacă la invective ţigăneşti. Banul smuls cu toba ţăranului, meseriaşului, neguţătorului şi funcţionarului a fost vărsat în labele unse ale unui Dragomirescu, spre a edita operele familiei.
Eforturile domnilor E. Lovinescu, M. Ralea, Jean Bart şi alţii n-au ruşinat dobitocia prezidentului, care a fost lăsat singur. Speriat brusc de singurătate, a strigat: „Ca să vă fac pe plac şi ca să nu ziceţi că nu sunt obiectiv, trec pe lista publicaţiilor, dacă or mai rămâne ceva bani, şi pe alde Perpessicius, Celarianu, Davidescu... absolut lipsiţi de talent“.
Partidul Liberal, acuzat că face numai bănci, societăţi pe acţiuni şi Tancrezi, s-a recunoscut vinovat şi, înainte de moartea lui Ionel Brătianu, a jurat, într-o solemnă întrunire la „Eforie", să şteargă amintirile, intrând în fază culturală. Deocamdată îi rămâne meritul, de care beneficiase şi pân-atunci, de-a fi împroprietărit, pretutindeni unde literatura se mărgineşte cu bugetul, pe cel mai caracteristic idiot al epocii, şi, într-adevăr, cel mai lingău.
1928
1232
TUDOR ARGHEZI
ALAIUL LUI COCÖ
De câteva zile Coco adoarme în farmece şi visează frumos, probabil frumos, căci i se întâmplă ceva neobişnuit: îl surprinde pisica râzând în somn. Vă închipuiţi pe Coco, atât de serios în timpul zilei şi în permanenţă aproape bosumflat, căscând gura, gura lui în formă de cioc, şi cocoşându-se de râs.
Nici ziua nu mai e de recunoscut. Abia deschidem ferestrele dimineaţa, trezit de cântecul în zigzag şi în două note al rândunicii, şi Coco o ia la sănătoasa, poleit de pojghii diafane de soare. La un colţ cu Bulevardul e un liliac roşu, plin cu ciorchini şi foi, şi lângă el un castan înflorit cu ciucuri albi şi cu policandre mici, prinse ca-n pomul de Crăciun, luminate, pe ramuri. Coco se urcă-n flori şi aşteaptă să treacă fetele noi, de care el încă nu a văzut.
Sunt fetele spicelor de grâu şi săcară, fetele fânului şi ale porumbului, fetele Şiretului şi ale Crişului, sosite în Bucureşti cu grămada, ca să facă prietenie cu alte surate [plecate de subt Dunăre şi Nistru,] din Sighet şi de la Putna - toate fetele pământului românesc, în care Coco africanul a venit şi el odată cu portul lui de acasă, ie pestriţă, fotă şi catrinţă roşie şi verde, şi s-a făcut la noi, deşi guraliv, autohton.
Bietul şi încântatul Coco e scos din fire de spectacolul culorilor mari, îmbrăcate de băieţii şi fetele ţării şi până acum rămase numai cerurilor şi verdeţii. într-o bună dimineaţă el a zărit portul mohorât al oraşului, spart, şi un furnicar de albituri, de tulpane roşii şi bondiţe albe, cusute cu mătăsuri, năvălind în oraş — şi a crezut că soseşte din Alba Iulia o armată cu bete şi cosiţa fluturând în cărarea spinării, trimisă de gândul lui Mihai să cerceteze ce mai e prin Bucureşti. Dar în loc de arcuri şi săgeţi, fetele şi băieţii aduceau cărţi şi suluri de pergamente în braţe. Şi, din întâmplare, Coco s-a întâlnit cu
PUBLICISTICĂ
1233
domnul Nae Dumitrescu de la „Tinerimea Română“, un flăcău cu mustaţa albă, care l-a lămurit:
-	Nu te speria, Cocö. Am chemat fetele şi băieţii din Bucovina, din Basarabia, din Ardeal şi Banat şi din toate şesurile şi dâmburile româneşti ca să dea o teză în scris, de limba română...
-	O să mă urc în liliac, a răspuns Coco, şi o să mă uit la ei toată ziua.
Şi, de-atunci, papagalul redacţiei, nu se mai dă jos din verdeaţă şi înflorire, bucuros să vadă oamenii ca nişte steaguri trecând cu sutele şi cu miile, frumuseţea, sănătatea şi frăgezimea poporului tineresc.
Numai seara, când strada se pustieşte, Coco, ciufulit, lihnit, se întoarce acasă rupt de oboseală, se culcă, visează şi râde...
în realitate, cu toate că e vesel, Coco este trist şi râde ca să nu plângă, ca şi oamenii, care nu ştiu întodeauna dacă emoţiile încercate trebuie să ia drumul suspinului sau poteca lacrimilor şi se bucură plângând. Am aflat dintr-o indiscreţie a visurilor trădătoare că Coco este îndrăgostit de o fată din Bugaz. Cum şedea dormind în colivie, ciocul i s-a deşteptat singur la subsuoara aripii şi a rostit un nume stâlcit.
Sărmanul Coco! nu se poate logodi decât în vis cu învăţătoarea roşcovană de la Mare şi de aceea el doarme toată noaptea, de cum înserează, ca să viseze mult, supărat când acul luminii i se strecoară prin fulgi şi-i ridică pleoapa vânătă, delicat. El ştie că Leda şi gâscanul din neamul aristocratic al lebedelor albe cu talpa piciorului neagră, a fost o poveste, o poveste somnoroasă pentru o fată, ca şi lebăda de albă, culcată în neştirea fecioriei pe malul de marmură trandafirie al unui lac închipuit, cu nuferii încremeniţi.
1928
1234
TUDOR ARGHEZI
„CRIMINALUL“
Un copil care, cu premeditare, comite o crimă - există ceva, pe lume, mai hidos? Nici trecerea cu unsori de bale a râmei pe patul de mătase ale unei flori, nu e mai dezgustătoare, în Infern nu poate exista chin mai adânc şi mai îndelung decât al părintelui ai cărui copii sunt puşi cu revolverul, la douăzeci şi cinci de metri, să ucidă, din jumătate în jumătate de oră, câte o umbră nefericită de om.
Băiatul Nicolae, din Ploieşti, a trecut prin acest Iad. El a pândit cu revolverul şi a tras asupra dascălului său de matematici, domnul Canciu, pe care din întâmplare nu l-a ucis, apoi a tras, dezgustat până la moarte de sineşi, şi asupra fiinţei lui alterate de gândul negru.
Vinovată? Desigur, vinovată, căci toţi copiii spre a fi bine şi lesne educaţi trebuie să ştie că sunt vinovaţi de ceva.
Profesorul n-a murit şi juraţii din Ploieşti au iertat pe copilul cu inima vinovată.
Dar, între oameni maturi, face să mărturisim că la şcoală elevii cu numele de Nicolae când doi ani la rând rămân repetenţi la matematicile profesorilor cu numele de Canciu vinovat e todeauna profesorul, iar când elevul n-a rămas repetent niciodată, meritul e todeauna al copilului. Cine a trecut printr-un liceu şi îndeosebi printr-un liceu de provincie ştie bine că nicăieri Dumnezeu n-a adunat laolaltă o mai variată faună de pestaloţi de diferite vârste şi dacă totuşi crimele care se comit anual nu ajung până la uciderea prin revolver, faptul se datoreşte elevilor care se lasă, sufleteşte, asasinaţi în umbră şi tăcere.
în viaţa copilului fiecare ceas e un eveniment şi fiecare zi un destin, iar profesorul care n-a izbutit să ridice mintea elevului până la înălţimea abstracţiei sale prevăzute în program este un monstru care preschimbă un viitor om cult, într-un
PUBLICISTICĂ
1235
agent electoral sau agent de siguranţă. Un profesor de matematici care ţine în disperare sufletul unui copil apt să răspundă satisfăcător la alţi unsprezece profesori, dintre care doi de limbi moarte şi unul de chimie organică, trebuie purtat prin oraş cu copilul în braţe care să-l scuipe în cap, şi trimis apoi singur, afară din oraş, să taie gratuit lemnele depozitului comunal.
Cu rare excepţii, profesorul de matematici pare adus în liceu de pe alte meleaguri decât ale universităţii şi el e, între colegi, în cancelarie, mut şi străin ca o servitoare în mijlocul unui bal. El nu citeşte, în afară de teza elevilor, nici o carte şi nici un ziar. în oraş n-are prieten decât pe chelnerul de la cafenea, iar dacă este întreprinzător, face politică şi fură de la construcţiile şcolare.
Destinul băiatului Nicolae se perpetuiază, în tăcere, pe tot cuprinsul ţării româneşti. El a avut tăria de suflet să se rupă din îmbrăţişarea înăbuşitoare a profesorului obsedat de o sinistră idee fixă şi care voia să-l arunce şi să-l lase toată viaţa în latrină.
-	De ce să-l ucizi? a întrebat domnul preşedinte pe „criminal“.
Băiatul a izbucnit în hohote de plâns. Juraţii însă au înţeles:
-	Pentru că elevul nu putea lăsa repetent pe profesor.
1928
ANIMALELE NOASTRE
O lamentabilă superioritate conştientă şi lipsa unui subiect mediocru cu lipici, au împins nu o dată şi nu numai de o sută de ori pe redactorul glumeţ al foii cotidiene să încerce umorul facil şi dialogul vulgar pe socoteala sentimentului de animalitate. Domnişoara bătrână cu câinele în braţe solicită constant spiritualitatea opacă şi ironia compactă a moralistului
1236
TUDOR ARGHEZI
social arătos. Având recriminări de formulat în privinţa propriei lui jigodii şi a unui tignafes personal, în loc să-şi înjure stăpânul, care-1 plăteşte prost la gazetă, el găseşte mai inofensiv şi mai comod să înjure câinii şi oamenii sătui de presă şi dezgustaţi de oameni - şi această atitudine sufletească îi permite să fie ideolog, reformator gudurat. El luptă în felul lingău pentru ordine şi higienă, cerând stârpirea câinilor şi punerea lor în botniţă şi lanţuri.
A existat în Bucureşti o Societate pentru Protecţia Animalelor, cu o firmă, cum vedeţi, lungă şi destul de puţin simpatică, însă cu o idee care a împiedicat-o să funcţioneze activ şi cu folos din pricina rânjetului humoriştilor fără subiect. Câteva persoane care au învăţat că un cal înhămat la o mie de sifoane merită cel puţin tot atât respect ca şi un vistavoi literar, s-au gândit să uşureze sarcinile animalului frânt şi mut subt povară şi în nestare să protesteze ca un confrate de-al nostru prevăzut de natură cu o singură păreche de picioare, mut şi el, însă din socoteală şi slugărnicie. Aceste persoane s-au organizat cu statute, cu biurou şi cu toate formele administrative care ucid iniţiativa, încuiate într-un ermitaj intelectual contrariu rolului activ orânduit. Şi ni se pare că în afară de câteva inscripţii şi sentinţe tipărite pe cartoane şi distribuite prin autorităţi, ca nişte eterne şi zadarnice îndemnuri la „rog a nu se scuipa“ şi la „fumatul oprit“, opera societăţii s-a mărginit la asfixia câinilor prinşi cu prăjina şi la o expoziţie de galoşi de căţei şi pălării de paie pentru catâri, într-o vitrină din strada Sfântul Ionică, din cartierul intelectual.
Acţiunea strict biurocratică a dat greşul cuvenit. Societatea trebuia să se inspire din principiul că bătaia dobitoacelor se înlătură prin bătaia omului care le maltratează şi să înceapă cu un personal de agenţi întăriţi cu vâna de bou. Câţiva birjari şi căruţaşi coborâţi cu politeţe de pe capră şi bătuţi sănătos la fese chiar lângă vehicul, ca să asiste şi caii, care înţeleg şi mulţumesc,
PUBLICISTICA
1237
ar fi servit vizitiilor şi stăpânilor o pildă. Dacă ne gândim că răspândirea întregului creştinism a fost rezultatul a patru, cinci pilde principale - învierea lui Lazăr, Nunta din Cana, Pâinea şi peştii, Slobozirea îndrăciţilor - pricepe oricine efectul moral al câtorva umflături extrase din spinarea brutelor cu joardă şi bici, prin mijlocirea unui retevei de cauciuc.
Societatea trebuie să-şi asocieze, în primul rând, blândeţea şi idealismul copiilor din şcoli, cei mai buni agenţi de reparaţie socială, prin cursuri şi conferinţe, şi să le câştige acestora drepturi, pe care părinţii lor, lăbărţaţi sufleteşte şi sceptici fără justificare, le batjocoresc.
Dacă ceea ce se spune este adevărat, Societatea se desfiinţează, din lipsă de energie. Sacagiii umorului au izbutit. Rânjetul lor, peste care nu s-a culcat niciodată dosul de palmă greu al hingherului de lichele, e victorios. Nici teoretic, mârţoagele oarbe, înhămate la marele întuneric şi purtând de la teatru, prin neant, într-un convoi de schelete, cocoşate de mizerie şi de ciomag, nu vor mai avea o adresă sentimentală. Agonia în public nu va mai cunoaşte măcar mângâierea abstractă că sufletul lor, scăpat de materie, va putea să treacă pe strada Sfântul Ionică şi oprit la vitrina cu chivăre de paie să zică:
-	Eu n-am avut în viaţă nici pălărie, nici galoşi...
1928
O CONCLUZIE
Ne cerem iertăciune cititorilor noştri că readucem în discuţie situaţia văduvei unui scriitor. După ce a colaborat la toate ziarele şi publicaţiile lipsite de talent personal şi obişnuite să împrumute, sau gratuit sau cu simbrie mică, culorile trebuincioase unui blazon în devenire, transformat în firmă
1238
TUDOR ARGHEZI
mascată cu simbole, el îşi lasă, murind, familia, în panica mizeriei.
E o datorie, determinată măcar de acel spirit de camaraderie, superior tuturor antagonismelor de temperament, de valori şi de concepţii. E o umanitate de cetăţeni ai pământului şi ai unei patrii, şi ai unei zile, şi am fî dorit să constatăm unanimitatea în acest spirit şi sentiment.
Ne-a fost cu neputinţă să admitem că patronii şi apoi ziariştii şi scriitorii vor fi indiferenţi faţă de unul dintr-ai lor, după ce acest unul s-a isprăvit, — şi că organizaţiile profesionale vor întârzia un ceas după deces să organizeze o stare economică şi socială femeii, rămasă cu braţele încrucişate lângă cadavru, descurajată de moarte şi înfricoşată de bătrâneţe.
Cum? această unică perspectivă vă aşteaptă pe voi, scriitorii unui timp de prădăciuni fantastice şi de dărnicii excepţionale ale ţarinei româneşti, în posteritatea voastră? Copiii voştri vor trebui să treacă desculţi pe lângă automobilele urmaşilor degeneraţi ai farseurilor politici pe care solidarităţile ruşinoase de partid îi impun forţat, cu baioneta şi cu jandarmul răbdării obşteşti? Este permis ca atunci când un domn Tancred Constantinescu realizează din politică miliardele, cu care urmaşii domniei sale, de rasă ministerială pură, vor întreţine stelele din dancinguri la Paris, văduva lui Ranetti, de pildă, şi băieţii tăi, camarade servil, să moară de foame?
Ziarele la care aţi scris, ca să daţi autoritate mediocrităţilor politice şi să faceţi din lepădături potentaţi, tot ce pot să dea copiilor şi femeilor voastre este dreptul de a vinde foile pe stradă. Pământul pe care îl sug pompele lor nu este şi al vostru, care îl faceţi să grăiască din stânci şi din sălcii?
Cazul unui domn Fălcoianu este recent. Acest moştenitor al unui nume boieresc, de pe vremea când oul ţăranului era primit la curte calibrat cu inelul, din care descendenţii au făcut monoclu şi lornion, a jefuit statul, statul indiferent la carnea
PUBLICISTICĂ
1239
voastră şi atent câteodată la momâia voastră municipală de bronz, de aproape o sută de milioane, ca să le joace la riscă. Autenticul urmaş al unei mari familii de stăpânitori nu găsea în vlaga lui altă putere de acţiune decât aceea trebuincioasă măsluirii unui birlic şi scoaterii din teancuri, pe buricul degetului udat pe limbă, a valetului de treflă. Si Fălcoianu a fost unul din cei descoperiţi, după ce nu mai avea interes nici un partid să-l ocrotească. Ţara este plină de fălcoieni, şi pe mulţi din ei îi cunoaşteţi, îi salutaţi; şefii politici al cărora vocabular s-a cantonat pentru eternitate în noţiunile de cinste, muncă, ordine şi legalitate, stau cu ei în adunări şi la ospeţe.
Domnul Titulescu, ministrul nostru de Externe, este un orator cu mari merite recunoscute. Ca să reprezinte prestigiul naţional în staţiunile mari climaterice şi mondene, domnia sa îşi poartă persoana imperială într-un alai de gazetari, de semidocţi şi lăutari, din care nu lipseşte nici profesorul de gimnastică suedeză, ataşat de obicei puitorului de ventuze şi curăţitorului de unghii, mai degrabă decât personajului unui cancelar. Sumele cheltuite zilnic de marele nostru orator cu suită, subt domnia economiilor domnului Vintilă Brătianu, sunt fabuloase.
De multe ori olteanul nostru din diplomaţie comunică guvernului telegrafic un articol de ziar, care sosea întodeauna şi cu poşta, şi telegrama lui costă trei sute de mii de lei.
O circulară a Ministerului de Finanţe ţine de rău percepţiile că nu vând cenuşa săracilor din vatră, şi mărturiseşte deficitul încasărilor imaginate anticipat, la care automatic a dus organizarea factice a împrejurărilor economice. Domnişoara Ventura, care era în teatru corespondentul feminin al domnului Titulescu şi tinde actualmente la tipul Porumbaru, capătă de la stat treizeci şi cinci de milioane, repartizate pe cinci ani, ca să ţie la maturitate cap tineresc unui public indiferent la arta dramatică proastă şi derivat către cinematograf.
1240
TUDOR ARGHEZI
Văduva lui Ranetti, lăsată pe drumuri de patronii soţului, pe care i-a fabricat cu pana înmuiată în leşurile lui Kalinderu şi Don Paladu, s-ar mulţumi, să-şi facă un căpătâi, cu preţul unei telegrame, care nu e cel puţin un autograf de păstrat în vitrina Academiei, semnată Titulescu. Sunt precedente numeroase de înregistrat. Să nu cităm decât pe văduva demoralizată, cea mai întâlnită pe la autorităţi, a unui mare poet, Alexandru Macedonski, mamă a cinci copii, de ochii căreia, speriaţi de viaţă, nu se ruşinează nici un potentat. Văduvei lui Ranetti îi mai rămâne speranţa trivială a cerşetoriei, şi aceea redusă la drepturile contestabile ale unei stări civile defectuoase.
Să nu se bucure că n-au căzut atât de jos satisfăcuţii unui moment istoric de orbire şi de indiferenţă morală colectivă, ai cărora reprezintanţi se străduiesc să nu dezechilibreze balanţa socială şi să perpetueze formula de durată convenabilă cântarului fix. Suspinele imponderabile şi lacrimile volatile se adună: bagă de seamă, domnule, domnule care nu ai oftat şi nu ştii să plângi! O lacrimă mai mult, lacrima văduvei, lacrima orfanului, de care pomeneşte Scriptura, păzească Dumnezeu, poate răsturna balanţa.
1928
ERUPŢIA ADEVĂRULUI
Vi s-a întâmplat vreodată să aveţi la masă, între cristale, vreo fină de la vacile din satul natal? Când socoţi, după întâile feluri de bucate, că a început să umble bine cu furculiţa şi cuţitul, înainte de desert, uitând tacâmul alături, se repede cu degetele în prune.
Vi s-a întâmplat ca întorcându-vă seara acasă, înainte de a intra în pat cu o carte în mână, să vă izbească un miros greu?
PUBLICISTICĂ
1241
Vă daţi jos, aprindeţi toate becurile, vă mai ajutaţi cu lumânarea şi chibritul şi găsiţi că servitoarea a uitat o mătură în casă. Expediaţi mătura afară, dar mirosul stăruie; mutaţi patul din loc şi între două scânduri daţi peste un şobolan mort de cine ştie când: era adevărul infecţiei!
în ţara noastră doi oameni de carte lucrează la o ediţie critică a poeziilor lui Eminescu. Nu ne mai scapă nici una din onomasticile creatorilor, fie Ibsen fie Coşbuc. Expoziţiile de pictură sunt, în prealabil, vizitate de un pluton de agenţi ai esteticii, trimişi de marile ziare, să probeze nuanţa culorilor şi în genere Weltanschauung-ul pictorului. Profesorii universitari se adună cu miniştrii pentru a crea câteva laboratorii de orientare profesională, nemaiîngăduindu-se crima ca un copil cu aptitudini de lăcătuş să devie cazangiu. Când e vorba ca pe un loc viran înţepat cu peri rari de iarbă verde să se ridice o vespasiană, ziarele toate îşi dau cu părerea din punct de vedere estetic şi urbanistic, făcând cu ou şi cu oţet întreg guvernul.
Şi te-ntrebi, nedumerit, cum e cu putinţă totuşi ca ziua namiaza mare să apară în faţa Ateneului, care de doi ani abia a dobândit o seninătate elizeană cu pajiştea aşternută de la picioarele colonadelor până-n Calea Victoriei, o statuie de bronz, copiată dintr-o carte de citire de şcoli primare, reprezentând un soldat victorios săltând într-un picior şi fluturând un steag.
Cine a dat voie unui sculptor cu nume de oraş să expuie, în stânga Teatrului Naţional, un cal urcat pe un soclu de scânduri şi purtând pe Avram Iancu, în cojoc şi arătând cu un deget al mâinii drepte vitrina cofetăriei „Riegler“?...
Această erupţie în plină capitală, din Tg.-Jiu sau din Bârlad, te trăsneşte şi-ţi ia graiul, readucându-ţi în minte adevărul pe care ţi se părea că-1 uitaseşi.
1928
1242
TUDOR ARGHEZI
UN MIC BINEFĂCĂTOR
Sunt un om chibzuit. Dacă nu eram chibzuit nu se alegea de mine nimic, căci singura moştenire părintească a fost pentru copiii noştri chibzuiala.
Principiul meu este să nu mă grăbesc. Nici nu gândesc cu grabă, nici nu mă impresionez cu grabă. Când trebuie să mă supăr: „Aşteaptă puţin, îmi zic, să vezi, că poate nu trebuie să te superi“. Cu alte cuvinte, între cauză şi efect am pus o scadenţă, şi am învăţat asta de la poliţă. Meseria mea cea mai dragă - am mai multe meserii, după împrejurări - este să dau bani cu împrumut. Am avut ceea ce se numeşte geniul afacerilor precoce.
Când eram mic - am acum, cei mulţi înainte, şaizeci şi trei de ani - îmi da tata câte cincizeci de bani, duminica, pentru distracţii. Ce făceam eu? Păstram cincizeci de bani şi-i dam cu împrumut. Dam cinci parale luni, şi căpătăm joi înapoi zece bani. Această operaţie m-a învăţat cum se dublează capitalul. Dar ca să fiu sigur că iau capitalul înapoi cu dobânda lui, ceream Chimia sau Limba latină şi o ţineam la mine în ghiozdan, până joi. Această operaţie m-a învăţat cum se ia o garanţie şi m-a familiarizat cu noţiunile de „client“, de „termen“ şi de „dobândă“ - şi totodată am învăţat şi scadenţa. Căci dacă în joia hotărâtă nu încasam (vezi noţiunea: a încasa., incasso), a doua zi, vineri, vindeam Limba latină la anticar, luam pe ea un leu şi nu mai dam nimic înapoi. Si această operaţie m-a învăţat ceva, cel mai important lucru din viaţa financiară: cum creşte repede capitalul, fără noi investiri.
La vârsta de douăzeci de ani aveam, prin urmare, un capital, care mi-a permis să pui o bază economică, sigură, vieţii mele, şi să mă îndrept cu paşi mari către milioane. împrumut, strâng dobânzile, cumpăr-vând şi trăiesc. Ceea ce este frumos în profesiunea mea e marfa: ce-i mai curat ca hârtia de bancă
PUBLICISTICA
1243
şi mai uşor de purtat? Nu e nevoie de depozit, nu se strică, nu se umezeşte, nu are sezon. Şi n-am prăvălie, n-am butoaie, maşini, nu-mi trebuie apă, ca să se facă noroi, nu e nevoie de cărbuni murdari. Fabrica mea e în cap, şi marfa în buzunar. Sunt un intelectual.
Clientela mea e mare. Vine la mine o cucoană cu o broşe cu briliante şi mărgăritare. „Nu-mi trebuie“, zic. „Ia-o, te rog, mă roagă, am mare nevoie.“ „Ei! fiindcă zici că ai copii, să văd: ce ai să ceri pe ea?“ „Mă costă o sută de mii de lei, îmi spune.“ „Bine, dar nu face atât: spune-mi dumneata, cine o cumpără, dacă, Doamne fereşte, nu poţi să o scoţi.“ „O scot negreşit: e un suvenir de familie.“ Şi mă învoiesc să-i dau douăzeci de mii de lei.
Să vezi dumneata cât merge de frumos şi de curat. îi dau douăzeci de mii de lei, îmi dă broşa şi o poliţă cu gir, şi scad dobânda pe un an de zile înainte, şapte mii de lei. Cucoana ia treisprezece mii de lei şi îşi poate face treburile şi ea. Dacă aş fi pus grâu, trebuia să aştept un an de zile ca să încasez ceva. Cu amanetul, încasez înainte: ai prins diferenţa? Şi todeauna vând amanetul, ca Limba latină, căci în afaceri nu e normal să aştepţi două zile peste termen — şi iar sporesc capitalul, şi aşa, din capital mic în capital mic, se face capitalul mare.
Am zis că sunt un om chibzuit şi că nu mă supăr niciodată. As putea să fiu altfel, într-o profesiune care îţi impune să faci bine tuturora, fără deosebire? Eu binele îl fac în toate formele, şi cu bani şi fără bani. Când dau bani, iau o mică dobândă de treizeci şi cinci la sută, pentru că riscurile sunt mari şi-mi trebuie acoperire. Când nu dau bani şi când dacă aş da bani nu iau în schimb o acoperire, atunci dau sfaturi şi vorbe bune. Servitoarele mele se plâng că le congediez şi nu le plătesc, că le ţiu şi nu le dau să mănânce, ca vitele, mult; dar care din vecinii mei le dă atâtea învăţăminte şi glumeşte cu ele ca mine? Dumneata ştii că obrazul face mai mult ca banul şi că vorba
1244
TUDOR ARGHEZI
bună satură mai mult ca alimentele scumpe. Eu însumi consum foarte puţin căci cine pune preţ pe mâncare e un materialist.
Am un băiat, un băiat ca o fată de sfios. La optsprezece ani el ştie tot ce am învăţat eu şi, feciorelnic, aplică integral şi sporirea capitalului şi termenul scurt şi amanetul. Are un mic defect, dar cine nu are un mic defect? se uită strâmb şi, deşi se uită numai la rădăcina nasului, vede peste tot. L-am introdus, ca să lărgească cercul cunoştinţelor şi al afacerilor: face cronica dramatică la o mare gazetă, deocamdată gratuit, în schimb, mi-a adus câţiva clienţi de la teatru. Unul vrea leafa pe trei luni înainte, alta vrea o rochie elegantă: artiştii au fel de fel de fantezii. Toată familia merge gratis la teatru, în lojă, şi într-o seară am stat chiar lângă loja regală.
Să nu te superi că te primesc în pat. Stau întins de douăsprezece zile, dar cred că mă simt ceva mai bine... Un nebun de client. Nu înţeleg ce i-a venit: asta mi s-a întâmplat întâia oară în lunga mea carieră. E o noţiune cu totul neprevăzută, o noutate modernă. M-a bătut o jumătate de ceas cu tot ce i-a venit la mână, cu bastonul, cu geamantanul (avea un geamantan) şi cu picioarele. Şi unde crezi că s-a întâmplat această ticăloşie? Chiar în Palatul de Justiţie. Şi, culmea! nu a sărit nimeni în ajutor: le era frică de bătăuş... Ai venit să-ţi schimb poliţa? Nu obişnuiesc, dar o fac pentru dumneata: ai adus dobânda? Ştii că dobânda s-a îndoit de când Banca Naţională a micşorat-o: bursa, piaţa.
-	Fiul dumneavoastră ce mai face?
-	E în odaia de alături... E şi el în pat... Un cot scrântit şi două coaste rupte. Ştii, i-a fost foarte rău, are temperatură.
1928
PUBLICISTICĂ
1245
CINCI SCRISORI
Dragă Melania,
O să te miri. Să-ţi mai scriu după trei ani de tăcere! Şi, deodată, pe neaşteptate, aşa cum am şi plecat. Nu ţi se pare bolnăvicios? Ai plâns mult de-atunci încoa? Răspunde.
Eu mi-am adus aminte să plâng abia ieri, aseară. Stră-băteam o stradă pustie, ca mine. Mă oprii şi nu înţelesei de ce m-am oprit. M-am simţit ca o verdeaţă de copac pieptănată de vânt. Ştii ce era? Deasupra capului meu, din dosul obloanelor închise, cânta cineva la pian ce mi-ai cântat adeseori tu, când îţi eram dascăl de matematici. Nişte degete desigur delicate ca ale tale atingeau trandafiri muzicali, scuturându-i în sufletul meu. Tu ştii că mâinile sunt prelungirea sufletului şi că degetele exprimă gândurile lui.
M-am gândit la tine. Aveam aducerea-aminte bruscă a unui râu ce-şi aminteşte izvorul în momentul de-a intra în Mare şi ar voi să se întoarcă înapoi. Crezi tu că râurile pot avea o voinţă şi că se mai pot întoarce acolo de unde au pornit? Mi-am adus aminte toţi copacii pe dedesubtul cărora, oglindiţi o clipă, au trecut undele mele.
M-am întors acasă. Am stele până-n balcon şi-ţi scriu la văpaia lor. Stau dinaintea tuturor stelelor mele ca în dreptul a mii de găuri de uşi, din dosul cărora scapără lumina interioară. Ca să descui palatul veciei ai nevoie de atâtea chei câte stele sunt, şi poate că de nişte chei de diamant.
Sunt trist şi mulţumit că sunt trist.
A.B.
Dragul meu,
De rândul viitor schimbă adresa. Tot Melania mă cheamă, însă mi-am pierdut numele de familie; m-am măritat. Aş fi voit
1246
TUDOR ARGHEZI
să mă cheme cu numele tău şi aş fi voit-o cu o mândrie care acum îmi lipseşte. Nu s-a putut.
Scrisoarea ta mi-a adus-o tata. Era palid. Tu ştii că te-a iubit. Când mi-a spus „Scrie-i să-ţi adreseze scrisorile la noi“ lăcrima. Nu. Eu te rog să-mi scrii la mine acasă. Tata mi-a mai spus de tine, nu te supăra, „Deşuchiatul ăsta era un om mare; îmi pare rău că nu s-a putut să-l iau în familia noastră". Familia avea nevoie de o nulitate considerabilă - voia să spuie tata -ca bărbatul meu.
îi spusesem totuşi că tu nu te-ai gândit niciodată să mă ceri în căsătorie, şi că m-ai iubit ca pe un lucru, ca pe o carte, cu toate că m-ai sărutat de câteva ori. Tu spuneai că iubirea sfârşeşte repede în căsătorie. O! mi se pare că aveai dreptate, cu toate că atunci nu te-am crezut. Mi se pare că ceea ce se cheamă infidelitate este o revoltă a poeziei împotriva zilnicei mediocrităţi.
Tata nu te prea pricepe, şi adeseori l-ai supărat. Dar te iubeşte. Tata e un om foarte inteligent, din fericire. Te detestă şi te iubeşte, laolaltă. Câteodată spune, când un lucru a fost rău făcut: „Iacov n-ar fi procedat aşa". Sau când ne încurcăm: „Dacă Iacov ar fi aici, aţi vedea".
Dar de ce nu-i scrii tatii nimic? Si el şi mama sunt foarte supăraţi pe tine. Prietenii tăi ne spuneau că trebuie să fi murit. „E un sinucigaş convins, afirma Bazil. Am auzit că s-a spânzurat odată la Dresda." Marcu a fost obraznic, te numea pe franţuzeşte „Deşeu social". Ştii, Marcu procurorul. Tata l-a dat afară.
As trăncăni până mâine-dimineaţă, dar mă opresc. îţi simt gura pe ceafă, unde nu ţi-ai pus gura niciodată: tu obişnuiai să mă săruţi copilăreşte, pe păr. Nu mă trece nici un fior, dar mă umple o melancolie, o moliciune, o stare de vag dulce, care mă cuprindea de multe ori pe scaun lângă profesorul meu, cu câţiva ani mai vârstnic ca eleva lui.
PUBLICISTICĂ
1247
Si niciodată nu mi-am urât bărbatul ca acum. Aş voi să fie în spatele meu şi să-mi citească scrisoarea peste umăr.
Domnul nu pricepe nuanţele. îl compar todeauna cu tine, şi tace şi nu-i dau voie să mă sărute la îndoitura braţului, unde am păstrat locul sfânt, al buzelor tale întârziate acolo odată. Te cunoaşte. Ocupă o situaţie înaltă care-i permite să aibă o părere proastă despre tine. A găsit odată o scrisoare veche care l-a încremenit. Nu e nimic. L-am invitat să-mi scrie şi el una ca aia, dacă poate.
Unei prietene măritate îi poţi face confidenţe. Le aştept.
C. D.
Vai, dragă, ce să-ţi spui? Ai făcut bine să te măriţi. De altfel, te-am împins şi eu să o faci, fără să ştii. Când mi-am dat seama că nu mi-era permis să caut a fi fericit, te-am determinat, pe nesimţite, să te măriţi. Cu toate acestea, sunt întristat. Parcă-aş fi preferat să sfărâm legea care sileşte fetele să se mărite. Tu n-ar fi trebuit să te împărechezi.
Poate fi ceva mai vulgar decât să te căpătuieşti, cum se spune? Parcă dacă m-aş simţi într-o zi căpătuit, m-aş omorî. Se poate ceva mai împovărător? Să devii personagiu, să fii un individ important, să te făleşti, e groaznic! Nu-ţi închipui ce bine mă simt slobod şi sărac, ca pulberea, ca norii, ca râmele, ca fulgii, ca toate lucrurile mititele din care s-a construit totul, marele tot în mişcare.
într-o zi mi-am examinat firea, adică destinul, şi am constatat că fac un spic deosebit de alte păioase. Nu caut să fiu înţeles, înainte de toate nici de mine. Tu m-ai iubit şi mă mai iubeşti, dar nici tu nu m-ai putut înţelege, de vreme ce nici nu ai ce înţelege - şi m-ai admirat, fără motiv. Din aceeaşi lipsă de motiv alţii mă urăsc. Nimeni nu ia drumul mijlociu, între iubire şi ură, al indiferenţei. Sunt un individ faţă de care fiecare ins, fără să-l provoc, se simte obligat să ia o atitudine
1248
TUDOR ARGHEZI
extremă: prietenie întreagă şi ură întreagă - şi, să mă crezi, că nu caut nici să plac, nici să displac.
Rămânem prieteni amândoi, însă ne vom feri pe veci să mai stăm singuri măcar un minut. De altfel, nu mă mai întorc.
A. B.
Dragă Iacove,
De ce te-ai gândit atât de târziu la noi? Vreau să zic: de ce ne-ai scris atât de târziu, căci nu-mi închipui că nu te-ai mai gândit la cei mai buni prieteni ai tăi. Aflasem că eşti bolnav, şi totuşi n-ai scris nimănuia un rând de când ai plecat. Ţi-am mai spus că eşti sălbatec: de ce te izolezi?
Făgăduieşte că ai să scrii des şi mult. Ştii că-mi place să te citesc. Aş vrea să mă faci să plâng. La vârsta mea plânsul m-a copleşit ca o pasiune, şi-l caut. Caută nimicuri de acelea variate, ca atunci când stăteai cu noi de vorbă, fără pricină şi fără legătură, şi fă-mă să plâng. Vreau să plâng de tine.
Şi spune-mi ce faci la Londra? De ce te-ai fixat acolo? Camarazilor tăi le-a intrat în cap că vrei să te întorci cu titluri multe şi să-i... desfiinţezi. Asta tu nu o cauţi, eu ştiu, dar poate să fie un efect.
Dă-mi voie să adaog din când în când câteva bilete de bancă la scrisorile mele. Nu te supăra. Singura mea mâhnire era că nu eşti copilul meu.
E.F.
Domnule tată,
Am primit zece lire sterline de la dumneata. Să-ţi fie ruşine şi îţi mulţumesc. Tocmai eram foarte nenorocit din pricină că nu puteam ajuta pe văduva unui medic, din vecinătatea mea, rămasă cu şapte copii. Sunt cu atât mai dator să o ajut cu cât figura ei mi-aduce aminte de biata mumă-mea şi mă mângâie ca o întoarcere din morţi. Familia era foarte frumos îmbrăcată,
PUBLICISTICĂ
1249
din resturile trecutului, însă încălţată mizerabil! I-am încălţat pe toţi, la cel mai mare magazin din London. Nu-ţi închipui la câte tertipuri am alergat ca să fac nobleţea văduvei să accepte încălţarea. Ce mi-a rămas i-am trimis prin poştă. Sunt încântat şi te pup, tată şi domnule.
A! dar mă întrebi ce fac la Londra. Nu vreau să te mint: nu fac nimic, absolut nimic. Un singur lucru fac: mă gândesc şi scriu, fac adică mai puţin ca nimic. Când cineva m-a importunat prea des cu întrebările, i-am născocit o minciună şi l-am intimidat - şi m-a lăsat în pace. E curios cum te impui prin calităţile absente şi cât impresionezi. Tuturor le place să fii altceva decât eşti, ca să aibă cuvânt să se sperie de tine. Prestigiul teroarei.
Nu ştiu nici unde e universitatea. De ani de zile nu fac nimic. Colegii mei au ajuns, săracii, departe şi se grăbesc să moară mai iute. îţi dau însă o ştire bună: am citit pe Poe şi pe Shakespeare în original. Spune drept, nu face mai mult ca un rang de rector şi de delegat general, la un loc? Dumneata care nu ai citit în original pe nici unul din doi, eşti un mare nenorocit şi te plâng din toată inima.
Mi-ai cerut să te fac să plângi, şi eu te fac să râzi, domnule tată, râde, te rog, din toată inima şi nu uita pe săracii mei.
A.B.
1928
DOLIU
Ce ai tu, Coco, de te-ai întristat? De două zile şi nopţi ochiul tău stă deschis ca un nasture descheiat, de mânuse, şi ţi-ai întors capul de la soare. Pliscul nu ţi s-a mai muiat în aghiasmă, şi anafura hranei tale s-a uscat neatinsă. Ai să slăbeşti,
1250
TUDOR ARGHEZI
Coco, şi nu vreau să tragi mai puţin la cântar decât acum patru sute de ani, când trăiai în odaia boltită a unui călugăr.
Mi se pare că am aflat suferinţa ta din gazete. A murit la Ix>ndra papagalul mareşalului Massena. Tu ştiai prin presimţire. Internaţionala voastră secretă, a papagalilor, are semne şi prevestiri, care n-au dat niciodată greş. Se bate ochiul, se clatină sprinceana, şi un eveniment s-a ivit, pe care voi îl înţelegeţi, ghicindu-i timpul şi locul.
Generalul lui Napoleon a murit acum o sută şaisprezece ani. La moartea celui mai victorios comandant din neînchipuita poveste a Cuceritorului, papagalul lui era tânăr; avea numai şaizeci şi nouă de primăveri. Azi a murit la o sută optzeci de ani; două veacuri.
întristează-te, Coco, dar şi mângâie-te puţin. Nu e lucru obişnuit să mori papagal la o sută optzeci de ani, dacă însuşi Bonaparte a murit la cincizeci şi doi. Confratele tău din Ix>ndra a păstrat o sută şaisprezece ani în penele lui pipăitul prietenesc al împăratului învingător, care s-a jucat adeseori cu defunctul.
Spune-mi un lucru, Coco: din ce materiale ascetice au fost construite moaştele voastre nemuritoare, ca să dureze mai mult decât imperiile şi slăvile pripite ale omului provizoriu? Eşti tu martorul lăsat într-adins să asiste la desfăşurarea splendidă şi zadarnică a sforţărilor omului, autorul vremelnic al fierului şi oţelului, reziditorul stâncilor din beton lichid, magul electricităţii şi născocitorul mersului mai rapid decât fuga globului întrecut? Cine te-a fixat pe-o ramură uscată, ca şi fiinţa ta de smirnă şi os, şi cui vei da tu seamă de toate câte le vezi născându-se şi pierind? Sau te-a hotărât cineva să ironizezi munca şi furtunile noastre, îngânându-ne cuvintele vii şi sfinte şi râzând cu hohotul tău rece şi cu elanul tău de neant, în mijlocul balului nostru mascat?
PUBLICISTICĂ
1251
Tu, Coco, nu m-ai lăsat niciodată să bănui anul naşterii tale, şi ţi-am întocmit, din imaginaţie şi probabilităţi, o viaţă care începuse, cred că la Rabelais, deşi nimic nu mă asigură că fiinţa ta nu era născută înainte de Hristos, şi dacă, bătându-te cu porumbielul Sfântului Duh prin întunericul facerii lumii, cucerită mai târziu de marele corsican, nu te-ai ascuns şi tu în corabia lui Noe, ca să scapi din uriaşul înec, după cum a scăpat neatins confratele tău, la Rivoli şi Wagram. Când mă gândesc că, filosofic şi neimpresionat, de mii de ani repeţi un singur lucru, cojind aceleaşi seminţe de floarea-soarelui şi de dovleac, în vreme ce trec cezarii, artiştii şi gloriile rând pe rând, fără altă amintire decât a hârtiei, nu mă pot stăpâni să mă închin ţie, ca la o întruchipare.
Te-am luat din timpuri şi te-am pus să stai pe o maşină de tipar, şi, imitându-te pe tine, ca pe un dascăl cu autoritate, în vreme ce tu spargi sâmburi, eu dumic vorbe, silabe, litere şi mă adăp cu presupuneri. Bunul meu meşter şi bunul meu colaborator! zilele se desfac şi se închid şi cad ca nişte bilete roşii, şi albe, desfrunzite din salcâmii, plini de bileţele, ca nişte miruri cu miezul de undelemn, al iluziei prin care vântul îşi încurcă biciul lânos şi-l smulge agăţat de spini.
Un salcâm negru înfloreşte de câteva zile deasupra coliviei lui. Coco e în doliu, şi toate florile mici s-au învăluit a jale cu câte un petec de bariş de crep, ca să li se respecte durerea, ferite de darul Domniţei de rouă, care le botează dimineaţa cu apă diamantină şi ascunse de bezmeticii fluturi. Şi pentru că divinul Cocö s-a întors cu spatele la soare şi plânge, pisica se roagă şi ea pentru sufletul celui dispărut, recitând cu murmur şi silabisind îngenuncheată, Tatăl Nostru şi Acatistul lui Coco.
1252
TUDOR ARGHEZI
ŞEFUL DE CABINET
Pe vremuri, nu ştiam nimeni ce este un şef de cabinet şi căutam să aflăm, fără să ajungem la o noţiune limpede a personajului misterios. înainte de război, se pare că şefii de cabinet erau de neam conservator, ca o rămăşiţă civilă a unor atribuţiuni aristocratice şi domneşti, situate, în Palat, între eunuc şi paj. Accesul în misterele celor trei colegii electorale fiind anevoios, nimeni nu-şi putea face o idee exactă despre funcţiunile pe care le ducea la bun sfârşit şeful de cabinet.
Avem o şansă în democratizarea uşii de intrare, şi în răspândirea pe toată ierarhia administrativă a spiritului actual aristocratic. Azi, nu mai există funcţionar fără şef de cabinet, ceea ce ne-a permis şi nouă, abjecţilor muritori de rând, obişnuiţi numai cu fete în casă şi cu bucătărese, să ne dăm seama de marele rol al şefului de cabinet în viaţa naţională.
Experienţa e hotărâtoare. îndată ce ai venit în atingere cu instituţia şefilor de cabinet, te cuprinde uimirea şi descurajarea că ea nu a fost înfiinţată cu mult mai demult - şi primul gând care ţi se naşte inevitabil, ca o necesitate fără împotrivire, este: „Cum aş face să am şi eu un şef de cabinet? Simţi numaidecât că te poţi lipsi, la rigoare, de toată lumea, însă îţi trebuie neapărat un şef de cabinet. Ce să-ţi facă dumitale şeful de cabinet nu e nevoie să ştii, aşa, dintr-o dată: funcţiunile lui se vor desluşi logic şi automatic; important este să-l ai, să-l ataşezi persoanei domniei tale.
Căci deocamdată e agreabil. Şeful de cabinet trebuie să fie foarte tânăr şi e preferabil să-l scoţi din liceu, asigurându-i negreşit bacalaureatul şi licenţa, la telefon. De aceste detalii se va ocupa todeauna cu plăcere directorul liceului, de unde l-ai scos, şi decanul. Atât pentru viitorul lui cât şi pentru serviciul ireproşabil, este recomandabil să-ţi alegi şeful de cabinet dintre repetenţi. Repeţirea clasei le-a fixat un temperament şi,
PUBLICISTICĂ
1253
odată în funcţiune, şeful dumitale de cabinet poate să repete de mii de ori pe zi acelaşi cuvânt şi acelaşi surâs, fără să sufere deloc. Cu cât va fi fost mai repetent, cu atât, pe de altă parte, va putea să obţie mai repede, între diverse însărcinări, serioase, şi un mandat de deputat.
Nu este şef bun de cabinet decât tânărul care zice „mon eher“şi „tu sais“y şi cu motiv şi fără motiv, şi la despărţire: „au revoir
Când îţi iei un şef de cabinet, trebuie să-ţi cumperi şi un ghiozdan de piele fină. Cu un automobil, cu un şofeur, cu un ghiozdan şi cu un şef de cabinet, viaţa superioară îţi este deschisă. Mai trebuie un bloc de hârtie elegantă şi două creioane ascuţite: unul roşu şi altul albastru.
M-am deplasat trei luni de zile cu tot felul de vehicule, ca să asist pretutindeni la funcţiile şefilor de cabinet, căci am pentru această specie nouă şi unanim adoptată, de vestale masculine sau de diaconi îmbrăcaţi nemţeşte, o admiraţie, care mă face să-i fixez cu gura căscată şi să mă bucur, fericit impresionat şi de politeţea şi de legitimul lor orgoliu.
Toţi şefii de cabinet poartă părul cu atât mai lung cu cât certificatul lor de clasele primare-i mai apropiat, şi uniforma restului figurii e un omagiu delicat adus bunilor noştri foşti vizitii raşi ca-n palmă, împrejurare care le permitea să poarte subt nas buza încovoiată a energie şi conciziune, a marilor bărbaţi de stat din Occident. Precocitatea lor vine imediat după a muzicanţilor. Dacă un mare pianist dă dovezi suficiente de geniu la patru ani, un bun şef de cabinet se arată la şaisprezece, şaptesprezece ani. îndată ce trece de această vârstă, nu mai e acelaşi lucru, el devine, în selecţi unea fiziologică, secretar general sau intră în tipul subsecretariatului de stat.
Am găsit pe şeful de cabinet pretutindeni unde mă aşteptam mai puţin, ceea ce denotă marea lui utilitate. Are şef de cabinet ministrul, care îndeobşte trebuie să aibă mai mulţi,
ik_______________________________________
1254
TUDOR ARGHEZI
după cum un mare fumător are unsprezece pipe; are şef de cabinet secretarul general, are şef de cabinet directorul general, apoi directorul, apoi arhivarul; mi se pare că numai copiştii şi uşierii au rămas încă fără şefi de cabinet. Dar ce e azi? Duminică. Până joi vor avea.
Suntem pe cale să realizăm, pe neaşteptate, marea reformă socială de-a obţine fiecare din noi, care aparţinem statului în vreo categorie, câte un şef de cabinet, cu tendinţa de-a ne adăuga şi câte o dactilografă. Abia suntem trei sute de mii de funcţionari de stat, şi trebuie să devenim nouă sute de mii cât mai repede cu putinţă, căci lucrările s-au aglomerat, contribuind paralel la progresul arhitecturii şi al băncii ministeriale. Ne mai trebuiesc opt sute patruzeci de imobile monumentale şi patruzeci şi şapte de portofolii noi.
Coco, în ceea ce-1 priveşte, caută de urgenţă un şef de cabinet care să ştie să joace lawn-tenis şi să fluiere subţire.
1928
PĂUNUL GENIAL
După ce ridiculul personaj pe care, pentru stârpirea bunului-simţ, statul l-a urcat pe o catedră universitară, onorân-du-1 cu vreo câteva sute de mii de lei pe an şi un milion pe deasupra, a fost disecat şi înfăţişat cu toate măruntaiele, ne-am pus întrebarea, obiectiv: prin ce se caracterizează Mihalache Dragomirescu?...
O veche sete după comicul natural (poate din pricina unei melancolii iremediabile, înnăscute) ni l-a făcut pe acest inimitabil August cel Prost al literelor române, simpatic demult. Dar ce lucru curios: simţirea noastră a fost înşelată. Toate hohotele de râs, pentru care-i eram recunoscător,
PUBLICISTICĂ
1255
Mihalache nu le iscodea, săracul, din mintea lui. Dumnezeu nu l-a făcut nici măcar August cel Prost de la circ. Hazul venea, de cele mai adeseori, de la minciună. Individul e un farseur.
Toate momentele grandioase ale secularei sale cariere, da, intelectuale, Mihalache le-a furat şi le-a jucat din nou. Acest păun, îngreunat de pântec şi îndurerat de lipsa unei splendide cozi multicolore cu care să umilească cocoşii, raţele şi luna plină din ograda literaturii române, îşi împodobea în fiecare an secunda guriţă stearpă, cu o majestuoasă pană, pe care o recunoşteai.
Pe apele culturii române pluteau senin „Convorbirile literare“. Dimpotrivă, a venit şi Mihalache, din milioanele de numiri, posibile, inedite, cu „Convorbirile critice“. Prestigiul „Convorbirilor“ era escamotat, precum galoşii „Tretorn“ sunt concuraţi cu succes de firma „Tritorn“. Pe nesimţite, toată seriozitatea unui Maiorescu strălucea, pentru neştiutori, în coada unui Mihalache.
în literatură, din nenorocire, diploma cu note nu dă drept decât la o catedră şi un salariu, nu todeauna la gust. Un băiat care căra sacii în portul Giurgiului, s-a aflat mai târziu că era Eminescu. Publicul ştie acest lucru. El preţuieşte mintea şi sufletul scriitorilor nu după leafa pe care le-o plăteşte patronul sau statul. Dar Mihalache năzuieşte după o glorie sigură, în afară de vicisitudinile preţuirii populare. în ce crede poporul orbeşte? în ştiinţă. Ştiinţa a făcut trenuri, seruri şi patefoane. De ce n-ar avea şi critica prestigiul ştiinţei?... Să fie şi literatura, deci, o ştiinţă, şi criticul, doctorul ei. Mihalache s-a decretat astfel şi el doctorul ştiinţelor literare, pe care le-a catalogat ca pe o mineralogie, şi unde, cercetând cu mintea lui pe Shakespeare, Ibsen şi Cervantes, dă reţete cunoscute în ultimul timp numai de domnul Talaz. Că reţetele lui sunt extrase din cadavre, iar cei vii, încăpuţi pe mâinile lui, devin de nerecunoscut, e altceva.
1256
TUDOR ARGHEZI
Conu Mihalache, la Seminar, a voit să se înfăţişeze ca doctorul Cantacuzino în Laborator.
Nemulţumit cu Seminarul, unde se spunea că profesorul are drept de viaţă şi moarte asupra elevilor, a creat un Institut pentru toţi iubitorii de literatură — dar unde vin, tiranizaţi, toţi studenţii înfricoşaţi, de la Seminar.
De câţiva ani Institutul a devenit atât de comic, chiar în ochii celor care-1 frecventau şi care, de râs, plecau, ţinându-se cu mâinile de pântec, încât alături de el, Mihalache Dragomirescu a creat o „Academie“.
Academia se vede deposedată de toată spiritualitatea ordonată şi veche pe care-1 cuprinde acest cuvânt, spre a împodobi instinctul de împăunare al unui anus cerebral compromis de aproape o jumătate de veac de producţie nedezminţită.
Dar experienţa cu Institutul a servit la ceva. Temându-se că la Academia lui vor candida, de teamă, tot numai elevii şi asistenţii, legaţi ombilical de filosofia mihalachistă, păunul a recurs la un şiretlic. Spre deosebire de Academie, pe care o solicită discret toate valorile adevărate, „Academia“ domnului Mihalache solicită ea pe viitorii membri. Şi cum s-ar putea ca în afară de domnul N. Rusu, bas cantabil, să nu primească nimeni onoarea de a figura pe creasta posterioară a Criticului, în statutele publicate ale,Academiei“, se prevede că vor fi numiţi membri acei scriitori pe care-i vor recomanda Maestrul şi lefegiii săi — chiar dacă scriitorii vor refuza, cu scandal, atare descalificare.
Un scriitor, informat de proiectul grandios al împăuna-tului, a întrebat:
-	De ce nu deschide domnul Dragomirescu şi o lăptărie?...
Lăptăria există. E în dosul statutelor.
O întreţine Ministerul Instrucţiei cu vreo câteva milioane.
E adevărat că porţiile cele mai grase le înghite tot Maestrul.
1928
PUBLICISTICĂ
1257
JEAN ZAHAREANU
Librăria românească are numeroase categorii de negustori de cărţi şi cumpărători de manuscrise. Bătrânul Alcalay, care a lăsat o imensă avere, lipsită de posteritate profesională, a decedat în pace, cunoscând trei litere din alfabet, necesare semnăturii pe factură. El îşi desena numele ca o figură, şi când un client îl întrerupea cu o întrebare, desenul reîncepea de unde pornise. Leon Alcalay conducea condeiul ca o stropitoare şi nu a citit niciodată nimic: cartea era o cutie de conserve închisă hermetic, care, dacă o desfăceai, se strica, şi el a preferat să o ţie intactă, pentru clientelă. După Alcalay se aşază in istoria recentă a librăriei editorul romanelor senzaţionale, furate din toate limbile şi distribuite în fascicole odioase şi editura cu tipografie, căreia îi urmează librăria bazar, cu o vitrină de cărţi şi una de papuci de tenis, alternând cu fonografe şi piese de automobil. în sfârşit, librăriile care cumpără cărţile în străinătate cu un preţ şi le dau cititorilor cu cinci. După aceştia păşeşte regimentul librarilor care vând o carte, zece mii de plicuri şi un pistol cu capse de hârtie. Librăria românească încă nu a produs un editor în stare să analizeze un manuscris şi să hotărască publicarea lui pentru o necesitate culturală.
Librăria la raft are însă pe Jean. Cine-i Jean nu mai întreabă nimeni. Uite-1 aci alături, desinat cu peniţa lui Jean Steriadi, care ştie să dea cernelii asemănările cele mai multe. De la plutonier până la general, toată armata cunoaşte pe Jean, din raionul lucrărilor militare. De la dentist până la chirurg şi internist, toţi medicii cunosc pe Jean, din raionul artei de-a seri mult şi de-a vindeca puţin. De la inginer până la societatea pe acţiuni care-1 utilizează pentru petrol, beton, căi ferate şi pentru faţadă, toţi industriaşii, cărturarii şi bancherii, obişnuiţi să intre, e-adevărat, destul de rar, în muzeul delicat al librăriei, îl cunosc pe Jean. în sfârşit, cei care nu citesc
1258
TUDOR ARGHEZI
aproape deloc sunt scriitorii: şi aceştia îl cunosc pe Jean. întregul public de domni, de doamne şi de domnişoare vrea exclusiv pe Jean, în toate zilele anului, de la 1 ianuarie la 31 decembrie.
în mijlocul librăriei populată ca o gară, cu sute de oameni care pleacă şi cu sute de persoane care sosesc forfota şi necontenit, purtând pentru călătoriile inteligenţei un bagaj de hârtie, un sul sau un bolovan pătrat, Jean este interpelat ca un şef de tren, apucat de mâini, oprit în loc, şi viaţa lui constituie un permanent zigzag şi arabesc. Obişnuit să dea şapte răspunsuri deodată, şi domnului cu monoclu, şi profesorului ilustru surd de o ureche, şi buzelor roşii electrice, vopsite cu lac proaspăt, ale unei cucoane, Jean este nevoit să facă zilnic o sută cincizeci de kilometri pe loc şi ţi-1 închipui neputând să doarmă, în patul lui de odihnă binemeritată, după o alergătură de treizeci de ani, fără să fugă prin aşternut şi fără să vorbească-n somn.
Cineva ar voi să plece la drum cu o carte pipărată şi atunci se apleacă, dacă e mai înalt, sau se ridică în vârful picioarelor, dacă e mai scurt — Jean e un librar de un metru şi nouăzeci şi opt centimetri — pentru o confidenţă, ca la farmacist, când îi trebuieşte o cutie personală cu piele de cauciuc. Altul vrea o carte cu nume de autor care se rosteşte greu şi îşi îngroapă ignoranţa în urechea primitoare a Iui Jean.
Jean e egal cu librarul, după cum H20 este egal cu apa; cine rosteşte numele vede personajul. în capul simpatic al acestui gentlemen care nu ştie să se supere niciodată şi care surâde întodeauna clientului, chiar atunci când o brăţară neagră, pe braţ, mărturiseşte cu simplicitate că şi-a pierdut ce avusese el mai drag pe lume, tovarăşa unei vieţi întregi de bun şi curat şi cinstit gospodar, se găsesc reuniţi Larousse, Littre şi Mayer, autorii celor mai mari Lexiconuri.
Coco îl cunoaşte pe Jean de chiar vreo treizeci de ani. L-a văzut tânăr, harnic, bine dispus, gata să dea o lămurire, mai exactă ca un savant şi mai documentată ca un academician;
PUBLICISTICĂ
1259
l-a urmărit tânăr şi îl regăseşte tot atât de tânăr şi de vioi şi azi, când scoate pentru el un bilet sentimental.
învârtind foile dintr-o carte, dinaintea teancurilor de volume multicolore: răsfoind o revistă, primind orientări, surprinzând apropieri, cine poate refuza să creadă că în tumultul noţiunilor căpătate în contact nu numai cu cărţile, dar şi cu librăria, şi în librărie cu Jean Zahareanu, nu a învăţat nimic de la Jean şi că Jean nu e dascălul fără catedră şi fără această însărcinare, al câtorva din ideile lui?
Coco scoate pentru Jean un bilet - dar biletul e o diplomă, e un pergament pentru acest profesor, fără să ştie, al nostru, al tuturora.
1928
TITUS ENACOVTCI
Din activitatea acestui inginer simpatic şi darnic, proprietar al unei inimi generoase şi al unei mari averi, care îi acorda şi lui dreptul, dus la exces de fanteziile de individualitate ale terestrului altor milionari, să facă abstracţie de frământarea gândurilor, de durerile năzuinţelor şi de întinderea ideilor şi să toarcă şi el pisiceşte lent, într-un fald social elastic şi confortabil, firul de mătase searbădă al timpului uşor, cultura românească -intelectul şi presa - reţin jertfa lui de a fi consimţit să-şi puie sufletul, hodina, şi mijloacele în serviciul lor.
Titus Enacovici moare tânăr, dar cade la lucru, ucis de un glonţ bastard, rătăcit din câmpul medicinii. Cei pe care moartea îi găseşte la strung şi lângă topitorii, au murit întodeauna frumos, în randamentul deplin al efortului personalităţii lor.
1928
1260
TUDOR ARGHEZI
BOLŞEVIZAREA STATULUI
Tipografia „Biletelor de Papagal“ a făcut, dimpreună cu alte tipografii concurente, o foarte interesantă experienţă, asupra căreia trebuie atrasă serioasa mare luare-aminte a guvernului.
Se fixase o licitaţie de lucrări tipografice la Direcţia Generală a Căilor Ferate şi s-au înscris zece firme, fiecare imobilizând pentru un timp, todeauna nedeterminat când banii sau recipisele încap pe mâinile statului, garanţii în numerar. Ofertele au fost primite şi înregistrate, ca şi cum era vorba de o licitaţie propriu-zisă. In realitate a fost o înscenare teatrală pentru amuzarea, în puţinele zile de lucru ce mai rămân săptămânilor cu câte două trei sărbători şi tot atâtea punţi, a domnilor funcţionari surmenaţi.
în ziua licitaţiei industriaşii tiparului s-au pomenit că însuşi statul concurează cu ei, prin mijlocirea a două autorităţi: „Monitorul Oficial“ şi... Corpul Jandarmilor.
Prezenţa „Monitorului Oficial“ e întrucâtva explicabilă: o idee financiară oportună îl împinge să compenseze cele şaizeci de milioane furate de o direcţiune tehnică valoroasă, prin beneficiile de doi, trei poli obţinute la o comandă de plicuri şi scrisori. Păcală ar fi găsit mai normal să nu se fure şaizeci de milioane, şi să se renunţe la câştigul de şaizeci de lei; dar Păcală e un prost, nu a fost niciodată ministru de finanţe şi nici director general.
Mai puţin explicabilă este oferta jandarmeriei, care a şi obţinut comanda, preţul acestei întreprinderi de arte grafice, însărcinată câteodată şi cu paza ordinei, fiind pe jumătate mai ieftin decât al ofertelor industriale mijlocii. Ieftinătatea e naturală: mâna de lucru, militară, gratuită.
Tipografiile Monitorului şi jandarmeriei sunt scutite de prezentarea garanţiilor.
PUBLICISTICĂ
1261
Guvernul este dator să dea şi pentru tipografi, dar şi pentru opinia publică în general, un comunicat ca să ştim pe ce lume trăim şi în ce regim ne răsfăţăm.
Suntem încă în regimul capitalist, pe care îl reprezintă cu averea domniei sale domnul Vintilă Brătianu, izvorul nostru de doctrine economice şi financiare, sau, fără să ne dăm seama, am intrat în regimul comunist, pe care domnul Vintilă Brătianu pare să-l tolereze? Industriile invitate la o licitaţie de stat plătesc dări împovărătoare şi în diverse împrejurări ale fiscului sunt nevoite să plătească şi un personal, de care tehniceşte nu au trebuinţă, ca să asigure cât mai neştirbite veniturile statului. Silindu-le să plătească, statul le recunoaşte. Le mai recunoaşte de formă şi atunci când le invită să concureze. însă le desfiinţează în momentul comenzii, când însuşi statul care publică licitaţia intră pe uşă şi strigă: staţi! concurez şi eu.
Deja statul abuzează de drepturile lui şi sfărâmă principiile societăţii burgheze în marginile cărora este actualmente organizat, atunci când îşi creează industrii proprii, menite să stăvilească şi să anuleze iniţiativa capitalului privat, fără contribuţiile căruia ordonanţa încă recentă a Ministerului de Finanţe către percepţii ne dă să înţelegem ce putem păţi. E natural, de pildă, ca statul să aibă o tipografie a lui pentru lucrările secrete, însă nu pentru aprovizionarea lui cu hârtie tipărită, care cade întreagă în competenţa industriei întemeiată cu autorizaţia statului şi împlinind obligaţii grele faţă de el.
Statul nostru, graţie incertitudinilor şi haosului intelectual al conducătorilor, trăieşte în două formule care se exclud între ele, capitalism şi comunism. Oficiosul guvernului denunţă zilnic pe opozanţi de crima de-a se inspira, în metodele lor, de la criteriile Moscovei, şi în acelaşi timp guvernul permite autorităţilor de stat să aplice materialitatea aceloraşi criterii. Dacă soldaţii din jandarmerie sunt chemaţi să execute,
1262
TUDOR ARGHEZI
pentru ca direcţia ei să le vândă altor autorităţi, lucrări tipografice, pentru ce s-a desfiinţat Armata Constructivă a generalului Răşcanu, care cel puţin voia să refacă şoselele naţionale cu o rapiditate imposibil de obţinut de ia iniţiativa particulară?
Statul ar proceda mai normal decât acum dacă ar despuia direct toate industriile, anexându-le, militarizându-le şi transformând muncile în unităţi mobilizate o dată pentru todeauna. Alternanţa actuală, ca unele industrii să lucreze în regim revoluţionar; ca averile oamenilor politici să trăiască în regim capitalist, iar ale industriaşilor să urmeze doctrina lui Lenin, este rezultatul sau al unei tragice incapacităţi, sau al ipocriziei. Sau poate mai mult; poate că originea ei e şi mai gravă: pierderea sentimentului de autoritate de clasă şi un oportunism de timiditate.
Industria tiparului, cel puţin, este chemată să ia o atitudine clară, la care se vor ralia, desigur, toate industriile particulare, maimuţărite parţial de stat.
1928
ŞOSEAUA PLOIEŞTI
La nord de capitală se întinde frumosul şes de la nordul capitalei...
Dacă am avea de gând să scrim un studiu de geografie serioasă, nici nu ne-ar fi permis să ne exprimăm într-alt fel. Tot ce este serios trebuie să fie grav şi tot ce este grav trebuie să fie neted şi fără complicaţii, adică la mintea omului mijlociu. Dacă lucrările didactice sunt atât de grele pentru un cititor inteligent, este că ele au fost scrise pentru proşti, şi noi, profesorii, buni pedagogi şi excelenţi ingineri ai psihologiei
PUBLICISTICĂ
1263
omeneşti, înţelegem în mod superior stilul cel mai adecuat spiritului mijlociu.
Pe de altă parte, încă din frageda copilărie, care trebuie dusă cu succes la liman, spiritul mijlociu trebuieşte cultivat, documentat şi ornat, dat fiind că din batalioanele lui respectabile se recrutează făuritorii legilor şi ochiul neadormit al omului politic. Inteligenţa, cu care argumentează ziariştii şi scriitorii, o categorie de indivizi lipsiţi de cele mai multe ori şi de elementarul doctorat, nu a fost niciodată nici serioasă, nici gravă, nici constructivă şi s-a manifestat întodeauna prin tăgăduială şi zeflemea. Păzească Dumnezeu şi pe cel mai depărtat de putere partid politic românesc să-şi aleagă şefii dintre aceşti rataţi şi incapabili: el va fi destinat veşnicei opoziţii şi nu-şi va putea promova drepturile şi valorifica visul curios de a guverna ţara cu orice preţ, decât cedând ceea ce este fantezist, adică intelectual în structura lui morală şi băgându-se argat la mijlociu.
Vrei să-ţi dau o dovadă irefutabilă că lucrul de lux, cum este inteligenţa, cum este talentul - cuvintele colorate ale uşuratecului - se consumă cu mult mai puţin folos şi mult mai puţin, decât lucrul util, de mare utilitate? Voi lua pilda din lumea săpunului şi îţi voi pune întrebarea: pe ce se întemeiază înflorirea unei mari fabrici de săpun? Pe săpunul de toaletă sau pe să...
—	Punul prost? răspunsei eu, ghicind restul săgeţii cu care mă perfora tovarăşul meu de drum şi căutând prin completarea finalului frazei sale, să-i adopt, în primejdie, punctul de vedere şi să-mi însuşesc argumentul.
Asupra acestora ne aflam împreună într-un automobil la nordul capitalei. Lăsasem în urmă casa numită Minovici, pe care un prinţ, cu o imensă avere moştenită de la Majestăţile lor părinţii Săi, o întreţine goală şi sunând din clopoţel; tot la nordul capitalei trecuserăm peste şinele de cale ferată şi ne
1264
TUDOR ARGHEZI
aruncasem pe panta Bănesei între două oglinzi de heleşteu. Ieşind în capul dealului de la Băneasa, pe platou, automobilul nostru părea un câine gros şi cârn, cu ochii scânteietori şi cu coada retezată măcelăreşte.
într-adevăr, şesul viu, de pământuri line şi de văzduhuri boltite de aşternuturi verzi până-n marginea cerurilor unde-şi tivesc albăstrimile lor licăritoare cu velinţele de lut înflorit şi îngroşat de sămânţă, începe numaidecât după ce ultimii reprezentanţi ai municipiului se văd ciocnind, ca nişte chimişti cu fiole analitice în dreptul luminii, ciocanele cu ţuică, ridicaţi în picioare la mese.
-	Ce zici? îl întreb pe didacticul meu confrate de plimbare. Nu ţi se pare că înainte de doi kilometri ai să-ţi laşi, risipite pe şosea, preţioasele dumitale intestine, scumpul dumitale ficat, onorata dumitale splină şi, ca un arici creţ, pe aci pe undeva, simpaticul dumitale şezut?
El nu răspunse, ţinându-şi buzele strânse şi eu continuând să-i pun în vedere pericolele unui drum asfaltat, mă minunam de arta supraomenească utilizată de inginerii constructori ai acestei importante Şosele Naţionale, ca să realizeze atâtea milioane de găuri, strâns legate unele de altele. Cum plouase de curând, şoseaua părea o expoziţie de străchini cu piftie, rânduite între hârdaie cu piftie, printre care automobilele trebuiau să se strecoare fără să le calce. Dădurăm poruncă şofeurului să ne treacă prin găuri cu maximum de viteză, aşa că didacticul meu personaj, înainte de a-şi deschide gura, fu silit să capete patruzeci şi opt de cucuie în cap, adică atâtea coarne câte doreşte teoria lui să poarte toţi şcolarii şi cetăţenii României.
-	Opreşte! făcu el, disperat, cu mâna.
Oprindu-1 instantaneu, el abia avut timpul să verse echivalentul unui dejun, căruia îi dete drumul din automobil în şosea. Se dete jos titubând.
PUBLICISTICĂ
1265
-	Afurisită şosea! zise el, scoţându-şi pălăria.
-	Mai stai puţin! îi zisei. Ai fost patru ani în Consiliul Municipal. Aşteaptă puţin.
Mă suii în automobil şi o luai spre Otopeni. întorsei automobilul şi cu maximum de iuţeală venii spre dascăl. El credea că glumesc.
-	Treci peste el! zisei şofeurului, ceea ce şi făcu imediat. Călcarăm pe dascălul de carte şi de energie. Trecurăm peste el şi ne întoarserăm. Repetarăm de o sută patruzeci de ori această traversare şi automobilul nostru părea un păianjen negru care învăluia un pui de muscă.
într-o jumătate de oră nu mai rămăsese din el nimic.
-	Domnilor automobilişti şi domnilor din municipiu. Când veţi ajunge în faţa aeroportului şi veţi întâlni o cruce trasă cu tibişirul pe asfalt, să ştiţi că acolo s-a întâmplat evenimentul. Am tencuit unsprezece gropi cu carne de savant, de consilier şi de prost. Ca să netezim toată şoseaua de asfalt, vă rog mai procuraţi-mi o sută patruzeci şi opt de mii.
1928
OMUL CARE N-A FURAT NIMIC
Nu ne gândim la hoţul ordinar care, după ce şi-a încărcat geanta cu vreo câteva volume de bancnote, din casa statului, a trecut graniţa şi s-a stabilit la Paris, cu paşaport fals. Nici la viciosul de rând care, de dragul personajelor abstracte de pe cărţile de joc, a dat chitanţe şi a încasat de câte două ori cu un singur borderou banii Ministerului de Finanţe. Nici de fiul de ţăran ajuns locotenent de administraţie şi suferind, de la părinţi, de o sete penibilă după bunuri şi care, amestecând
1266
TUDOR ARGHEZI
făina cu nisip, îşi clădeşte două palate la Sinaia, înainte de a fi fost prins cu registrele măsluite.
Ne gândim la acel român deştept, care după două clase gimnaziale intră în politică, şi mai înainte de a se fi însurat cu zestrea şi cu fata celui mai bogat popă din judeţ, ocupă la primărie un loc prin faţa căruia se ploconesc o sută de mii de oameni. Nu fură, i se dă. Nu falsifică legea. O aplică sau nu, după interesele mari ale comunei şi ţării.
Ne gândim la acel doctor în drept care, mai înainte de a fi arătat că ştie să interpreteze un text de lege, intră în consiliul economic al unui guvern şi interpretează, pentru binele nostru al tuturor, pădurile seculare din munţii Moldovei şi Bucovinei, câmpiile mănoase ale Bărăganului, colinele cu petrol ale Prahovei, văile cu uzine ale Banatului, pescăriile nesfârşite ale Deltei, cu unealta atât de precisă şi de sigură, ca un mic cântar de laborator pentru infinitezimale, a tarifului vamal.
Ne gândim la acel arhitect care a mers la şcoală cu pantalonii lui tat’său şi cu ciorapii mă-sii, la acel inginer care mânca, student, în bucătăria restaurantului „Iordache“, care ajunge constructor al statului, de poduri, palate şi căi ferate şi care, mai înainte ca primul pod să se fi prăbuşit, şi-a ridicat la Şosea vile pentru metresele blonde, cele brune fiind adăpostite în châlet-uri speciale, la Buşteni.
Zilele acestea a murit generalul Alevra, care n-a lăsat moştenire nici o avere. A fost un om predestinat să lase după el câteva miliarde. Prin mâinile lui au trecut construcţiile forturilor Bucureşti şi toate conturile campaniei din Bulgaria. Acest general cu suflet de poet, bucuros doar de perfecţiunea şi echilibrul unor forţe abstracte, de unde îşi trăgea justificarea deplină exclusivă a existenţei lui, a trecut mai ieri pe Calea Victoriei, culcat pe spate între scuturi şi flamuri, premers de ofiţeri şi urmat de landoul regal înapoia rudelor îndoliate.
PUBLICISTICĂ
1267
Mi-am scos pălăria adânc şi am închinat şi capul: trecea spre de-a pururea odihnă omul care, într-un veac de tâlhari decoraţi, nu furase nimic.
1928
COCOŞUL
Undeva prin apropiere cântă în zorii zilei un cocoş. E un cocoş tânăr, a căruia formă o ghicesc, cu creasta roşie abia încolţită şi care îşi încearcă şi el, deasupra planetei deşteptată de soare, răguşitu-i soprano. E-o voce nouă, naivă, care sună ca o farfurioară de porţelan ce cade şi se sparge de mai multe ori, neadaptată pe tonul naturii, discordantă, în armonia solidară a universului, ponderat şi grav. Ca un copil cântăreţ, el debutează în strană, după fantezia lui îndrăzneaţă şi negatoare de puiandru, şi probabil că, auzindu-şi cu sentiment glasul, se miră.
Dacă tăişul bucătăresei nu va interveni să curme acest gâdej de viitor şi să prepare mâine frigarea stăpânului care-1 ascultă, cocoşul îşi va desăvârşi urechea, şi-o va face muzicală şi, peste câteva săptămâni de studiu în roua dimineţii, va cânta ca toţi cocoşii, cu toţi cocoşii, în mijlocul pestriţului său harem, şi vocea lui, banalizată, nu va mai impresiona pe nimeni...
Cocoşul revoluţionar va deveni poet bătrân şi clasic.
1928
MUŞTE TINERE
Muştele sunt cuprinse în iulie de o formicaţiune îndrăcită. Numeroase părechi călări străbat aerul, ca nişte zmei în plină
1268
TUDOR ARGHEZI
streche. Pe câte o muscă feminină cade fulgerătoare pasiunea câte unei muşte bărbăteşti, care o violează pe neaşteptate, într-o îmbrăţişare instantanee. N-am văzut încă muscă refuzând un bărbat. Senzualitatea lor e un veşnic consimţământ de împărechere.
Şi pe când această voluptate a celei mai dezgustătoare insecte se etalează cu cinism pe toţi păreţii, pe toate lucrurile casnice, apar, de două, trei zile încoace, puii de muşte, mânzaţii, pe care inexperienţa îi face să bâzâie cu stupiditate, să zboare fix în acelaşi punct din aer, să provoace mătura sau cârpa care îi sacrifică, unul câte unul, cu turbare. Musca e una din ruşinile creaţiei şi umilinţa lui Dumnezeu, care a dat şi viermilor aripi.
1928
LIBERTATEA PRESEI
Cu strângere de inimă am citit plângerea breslaşilor condeiului că guvernul, peste un text de Constituţie, i-a dat pe mâna oamenilor de arme care stăpânesc în Bucureşti. Toţi ziariştii care, altfel, purcezând în certuri personale, se demască, au fost uniţi în glasul lor de protestare.
S-ar putea ca acest cotidian care apare în două petale să nu plângă şi el, alături de marile cucurbitacee, măcar după ce li s-a dat confraţilor drumul din închisori?
Incontestabil, guvernul îşi plăteşte luxul unei greşeli al căreia mare defect e că nu foloseşte nimănuia. Publicaţiile româneşti plutesc pe o undă a opiniei publice superficială. Adâncurile naţiunii nu sunt scormonite de nici un condei, şi vor rămâne intacte, cel puţin o jumătate de veac. Jocul de-a „opinia publică", pe care toţi oamenii politici inteligenţi îl
PUBLICISTICA
1269
cunosc, de ce vrea guvernul, fără nici o pricină alta decât enervarea, să-l ia în serios?...
Cred oare domnii Duca şi Tătărăscu, războindu-se cu bieţii scriitori de ziare, că publicul va pierde vechea lui convingere în calitatea sigură a inteligenţei de care dau dovadă în împrejurări de guvern mai grele?
Deci: Jos cenzura!... Ea nu are ce să cenzureze. Tot ce scriu ziarele româneşti e perfect anodin, iar efectele absolut inexistente.
Şi totuşi, o întrebare se insinuează între rânduri: de ce un om inteligent e enervat de condeie înmuiate în cerneală cu apă? Nu cumva acel om, acei oameni inteligenţi cunosc presa?...
Căci aci pare să fie adevărul.
Nicăieri presa n-a avut un rol mai precis de împlinit ca în ţara noastră lipsită de opinie publică. Presa este singura opoziţie. De o jumătate de veac, în România, presa a avut sarcina să rostească în faţa guvernelor adevăruri pe care nimeni dintre oamenii politici, din opoziţie, nu le putea formula fără a se acuza. Cine nu ştie că foşti prim-miniştri care n-aveau curajul să vorbească în faţa Parlamentului, vorbeau prin pana unui ziarist? Care român nu ştie că menirea gazetei e să „combată“?...
„Combat“ gazetele noastre?... Desigur! Violenţa lor de azi nu mai cunoaşte nici o margine. Sunt ziarişti care confundă toate noţiunile, ca pe vremea recruţilor de veselă memorie, deosebind stângul după paie şi dreptul după fân.
Efectul violenţei lor nu e mai puţin nul. Pentru că cele mai combative pene sunt toate de la miniştri, daruri de zi onomastică. Suntem hotărâţi să dăm afară din mijlocul nostru miniştrii care, ieri colegi, vor să fie azi călăi... Există vreo gazetă în Bucureşti, în redacţia căreia să nu fie cel puţin trei redactori în relaţii mai mult decât amicale, personale cu anumiţi membri ai guvernului? E vreun director de gazetă care să nu ştie acest lucru, şi care, lăsând „omul să trăiască şi el“, să nu
1270
TUDOR ARGHEZI
caute să stoarcă avantaje de orice natură, pentru gazetă?... Nu fac redactorii „rotaţie“, odată cu rotaţia guvernelor?
1928
VISUL MAICII DOMNULUI POLITIC
Coco, învăţând să scrie, a întocmit câteva cărţulii, o serie de volume portative, pe măsura etajerei lui şi a biuroului de pe flaşnetă, pentru papagalii care vor să înveţe să citească. Colecţia poartă numele neuzitat în librărie de Visul Maicii Domnului, numai în ceea ce priveşte formatul, conţinutul deosebindu~se prin cuvântul adăogit. Broşurile, din pricina cenzurii, se trec subversiv de la mână la mână, de la labă la labă, în dimensiuni de douăzeci milimetri pe zece, potrivite cu o propagandă nepermisă.
Este nepermis, de pildă, să faci comparaţii între timpuri şi să ai neobrăzarea să tragi concluzii defavorabile momentului în care trăieşti, care este, faţă de toate momentele imaginabile, cel mai fericit. Nu este mic numărul acelora care arată tendinţa să afirme că altădată lumea era mai mulţumită şi viaţa mai la-ndemâna omului normal, şi care cred că idealul social trebuie să pornească din eroarea unui trai bun şi pentru alte categorii de animale decât cele prevăzute cu un venit de la un milion în sus. Maximum de fericire a fost atins şi poate că şi depăşit, ritmul normal al existenţei, o clipă încetinat de mari evenimente, s-a restabilit odată cu pornirea automată la automobile, cu producţia naţională a roşului de buze şi cu viteza de 45 HP şi 125 km pe oră.
De altfel este o trădare a epocii în care beneficiezi de lumina soarelui în mod gratuit, de mersul municipal în băltoacă şi pe asfalt, să te dovedeşti neîncântat. După principiile optimiste
PUBLICISTICĂ
1271
adoptate de guvern şi de Ministerul de Finanţe, cetăţeanul sănătos la minte şi cu dragoste faţă de Partidul Liberal este normal ca în fiecare zi să fie cuprins de irezistibilul entuziasm al calului de călărie, să purceadă în trap, să necheze, să salte cu inima răsunătoare, într-o necontenită horă voioasă, laolaltă cu muştele şi ţânţarii, care s-au dovedit a fi, în toate împrejurările, în înţelesul politic şi moral al conducătorilor aleşi de Dumnezeu.
Niciodată n-a fost mai bine, niciodată nu va fi atât de bine ca în momentul actual. Smulgeţi frunze pentru anul întreg, ca să aveţi şi la iarnă, şi cântaţi din frunză duios; şi de câte ori treceţi prin faţa, fie a prefecturii, fie a poliţiei, strigaţi: „Trăiască guvernul!“ şi nu uitaţi că puteţi scoate chiotul bucuriei voastre neîntrerupte şi pe subt felinare, aceşti luminători aparţinând şi ei unei autorităţi: comunei. Un bun cetăţean strigă: „Ura!“ şi dinaintea chioşcului cu gazete oficioase, iar noi, alegătorii cei mai apropiaţi, prin cununie şi botez, de naşii noştri deputaţi, zicem „Prozit!“ şi „Trăiască!“ pe vocea noastră cea mai muzicală, îndată ce zărim o inscripţie de utilitate publică: „La pas!“ sau „Murdăria oprită cu bătaie!“
Bunul cetăţean primeşte biletele percepţiilor, imitate după biletele papagalului, cu religiozitatea Sfintei Fecioare Maria mesajul divin adus de arhanghel, îl întocmeşte cu grijă şi-l pune în căptuşeala pălăriei ca pe un mir purtător de noroc şi-l lasă moştenitorilor ca pe un hrisov de nobleţe. Miracolul „globalului“ şi binefacerea impozitului asupra salariului sunt victorii ale culturii, ale sufletului şi ale belşugului cu care nu ne mai întâlnim. Ele vor ascuţi simţul politic al urmaşilor, învăţându-i să nu tolereze vreodată suprimarea lor, ci continuând progresiv sporirea dulcilor noastre sarcini de obedienţă, să facă din statul nostru o fântână de aur şi din comuna noastră un tezaur de fonduri fără sfârşit. Una din fericirile noastre încă inexprimate este să ne ştim conducătorii
1272
TUDOR ARGHEZI
bine aprovizionaţi cu moşii şi vile în toate localităţile climaterice şi cu numeroase călătorii politice anuale în toate statele cu care trebuie să păstrăm relaţii de prietenie, începând cu influentele dansatoare şi cu jocheii.
Când i se scoate patul la mezat, cetăţeanul conştient râde şi joacă. El nu ştie să protesteze şi să încurajeze astfel pe inamicul care ascultă la hotare. Dacă l-ar întreba cineva: „Ce ţi-i, bă?“ El ar răspunde cu mândria cetăţeanului roman: „Sunt fericit şi mă duc să mă înscriu în Partidul Liberal.“
Lui Coco îi lipseşte această demnitate, ei e un sfrijit internaţional, vorbind toate limbile şi nu ne putem aştepta de la el la un devotament exagerat faţă de stat, judeţ, comună şi suburbie. Din colecţia lucrărilor lui politice şi literare am pus mâna pe câteva în coteţul lui Grivei, care servea de librărie în Calea Moşilor şi de unde se desfăceau printre orătănii. Vom publica rând pe rând ideile dizolvante şi dezordonate ale lui Coco, care după toată probabilitatea trebuie să fie jidan - şi până atunci am luat măsuri pentru punerea lui în afară de posibilitatea de a primejdui ideile sănătoase. Se pregătea, în taină, răscoala socială a găinilor şi un complot unanim pusese de acord raţele cu curcanii.
Coco e la Jilava şi Macmac se instruieşte la Parchet.
1928
BISERICA DEZERTEAZĂ
Scripturile pe care se-ntemeiază mica noastră experienţă spirituală, ne-au obişnuit demult cu gândul că ne vom întoarce-n pământul din care am ieşit. De ce Patriarhia a dat poruncă preoţilor să nu asiste pe morţii care au lăsat cuvânt
PUBLICISTICĂ
1273
să fie redaţi pământului, incineraţi? De ce dezertează biserica, la cel mai neînsemnat prilej, dintre oameni?
Atâtea ispite şi minciuni cu faţa adevărului au întors pe om de pe calea lui Dumnezeu, că toate înţelepciunile lumii n-ar fi prea mult pentru o biserică râvnind să se-mpace cu omul modern.
S-au găsit suflete îngrozite în viaţă de spectacolul leşului lor mâncat de viermi. Aceşti oameni la noi în ţară au printre ei şi un preot. Ei n-au socotit că cenuşa trupului lor îşi pierde harul dumnezeiesc, pentru că n-au binevoit să treacă-ntâi prin balele viermelui şi duhoarea putrefacţiei. O pânză albăstruie de hidrogen arzând readuce lui Dumnezeu tot ce a mai rămas din făptura pe care, la începutul veacurilor terestre, a însufleţit-o. De ce alungă Patriarhia preotul de la căpătâiul mortului care, cerând să fie ars, a cerut şi cuvântul Domnului?
Iisus care nu s-a sfiit să mângâie pe leproşi scoboară-se în Dealul Mitropoliei şi amintească slujitorilor lui că nu au a se teme de nici unul din obiceiurile şi durerile noi ale omului. Misterul morţii e atât de mare, că nici una din formele în care omul ar voi să se redea pământului, nu e orgolioasă şi nelegiuită.
Un episcop la Veneţia, în veacul al XV-lea s-a ridicat cu blestem, anunţând pieirea lumii, când a prins de veste că segnorii şi segnoritele, la festin, au început să ducă bucatele la gură într-o furcă mică de argint şi nu cu cele trei degete, ca pescarii Ghenezaretului. Preoţii azi, mănâncă toţi cu furculiţa — şi Iisus e între ei.
Focul care arde leşul, înalt preasfinte, e tot atât de sfânt ca şi viermele din bezna mormântului.
îngăduie supuşilor tăi să doarmă subt semnul lui Iisus şi după ce au devenit cenuşă rece!
1928
1274
TUDOR ARGHEZI
PLÂNGEREA LUI OSCAR PE RUINE
Această casă m-a inspirat... Ea fusese dulapul sfânt al moaştelor scumpe şi al amintirilor; rufăria pură a sufletului meu, de la ciorapi până la gulere şi manşete, se învecina, în odăile ei, ca în nişte sertare, cu livănţică. Acolo am fost mic şi acolo am devenit mare, m-am născut acolo şi acolo am trăit: cum să o părăsesc? Alături de casa mea fusese Turnul Colţei, zidit de suedezii lui Carol al XII-lea, şi despre mine pomeneşte indirect şi Voltaire. Puteam eu să mă despart de vecinătatea marilor umbre istorice?
Copil, ascultam papagalii, vulturii şi raţele chinezeşti de peste drum, din grădina palatului Suţu, printre care se preumbla cu moţul de mătase al fesului pe umăr, învoit în fustanele, ca un păun alb, arnăutul cu pistoalele-n brâu. Nu pot să uit, nu pot să trădez aceste amintiri.
Vâltoarea municipiului a înecat însă totul de jur-împre-jurul meu, până ce casa mi-a rămas în mijlocul drumului, ca o peninsulă îngustă, expusă valurilor circulaţiei electrice şi automobile. Am rezistat. Mi-am făcut din apartamentul de la stradă un bastion invincibil, şi zece ani am rămas pe poziţie, ca vecinul meu cel călare pe bronz, marele Mihai, profesorul meu de răbdări.
Adversarul m-a urmărit până-n ferestre. Mi-a tăiat întâi un trotuar, apoi două trotuare, sluţindu-mă ca o pălărie din care rămâne fundul singur după ce i-ai forfecat marginile rotunde. Am rezistat. Ca să mă jignească, adversarul mi-a mascat un zid cu paravanul verde municipal şi a dat drumul votului universal să-şi golească băşica pe păreţii amintirilor mele. Am rezistat. Oscar nu se dă lesne bătut.
-	Domnul domnilor şi Puternicul puternicilor, mi-a grăit municipiul. Ne trebuie casa dumitale.
PUBLICISTICĂ
1275
-	Lăsaţi-mi copilăria curată şi aducerile-aminte neturburate, am răspuns. Sunt un sentimental. Nu pot.
-	A crescut ţara şi a crescut şi oraşul, mi-a răspuns. Ţine două milioane.
-	Nu-mi ajung nici pentru batistele pe care le voi uda cu lacrimi de sânge. Felul acesta de lacrimi nu se dă la spălat. Duceţi-vă de la mine. Nu vreau să mă târguiesc.
-	Ţine cinci milioane.
-	Vai, Dumnezeule! oamenii aceştia mă ispitesc. Nu înţelegeţi voi că amintirile şi simţimântele nu se plătesc?
-	Ia şapte milioane şi hai să facem actul de vânzare.
Atunci izbucnii în hohote de plâns. „Ticăloşii aceştia mă
vor învinge, mi-am zis... Nu se poate!“
-	Nici cu opt milioane nu o dai, primule preşedinte al celei mai înalte magistraturi. Omule de Bine, Cărturarule Mare şi Dezinteresatule Patriot?
Atunci am cerut, mut de emoţie, un creion, şi spiritul meu, emancipat de voinţa şi de guvenarea mea, scrise în carnetul primarului cinci cuvinte extrase din Sfânta Scriptură: „Frate, frate, brânza pe bani“, şi dând carnetul primarului, căzui cu faţa la pământ, zicând:
-	Doamne, Doamne! cu ce am greşit ţie? Dacă îmi dă zece milioane, mă jertfesc. Oare păcatul nu e cu atât mai mare cu cât lupta e mai uşoară, şi păcatul nu e mai mic dacă suma e mai mare? Dar n-are să-mi dea zece milioane...
-	Unsprezece milioane pentru amintirile dumitale, vrei? zise Iuda primarul.
-	Facă-se voia Celui de Sus şi trăiască România Mare! răspunsei. Sunt cel mai devotat servitor al Coroanei şi al Legilor ţării pe care am jurat.
Aşa s-a făcut.
Acum stau în dreptul casei mele sfinte, El Zorab, şi nu o mai găsesc. Dărâmătorii o duc în tărăboanţe şi care, şi o varsă
1276
TUDOR ARGHEZI
mai departe, desfăcută în cărămizi şi bârne. Târnăcopul loveşte-n temelii: mă doare. Cornul de fier mi-a pătruns în rărunchi. Mi se deşteaptă suvenirea năvalnic... Eram copil, mă jucam cu cercul... Pichirile cântau ca nişte fluiere cu apă, peste drum, la Şuţu... Blânda şi venerabila mea familie îmi dăduse numele de Oscar, în amintirea unui unchi care fusese vânător... Sufletul îmi oftează, inima mi-e tristă: vandalii doboară acum butia lui Diogen: camera mea de studii.
—	Doamne, Doamne! de ce n-am cerut douăzeci de milioane!
1928
NUMĂRUL O SUTĂ
„Biletele de papagal“ au apărut o sută de zile.
Am plecat la drum cu singură pana la ureche şi cu silueta lui Coco pe degetul inelar, lăsând să cadă din ciocul lui de fildeş, încrustat cu două peruzele ocolite cu o încondeiere rotundă de sulf, bilete de azur imaginare. De la întâi februar până azi, nu a întrerupt ninsoarea fulgilor noştri de hârtie decât călindarul. Făceam o încercare: a izbutit.
Ce depărtată pare ziua de îndoieli şi de speranţe, abia pornite şi numaidecât întristate, când, începându-ne primul număr Ia orele şapte dimineaţa, ieşeam din tipografie aproape de miezul-nopţii, zeţarul, şeful atelierelor şi „directorul“ celei mai mici, mai ridicule şi mai ipotetice foi tipărite din câte au ieşit, de la Gutenberg până azi. înainte de a scoate această minusculă gazetă, am consultat documentata experienţă a camarazilor de presă şi literatură şi specialitatea administrativă a bătrânilor meseriei. E interesant de ştiut că ideea n-a
PUBLICISTICĂ
12 77
nici o aprobare. Singurii de părerea noastră râmaserăm tot noi; ideea nu mai putea să fie gonită fără concursul unui insucces.
De la primul număr experienţa s-a vădit ca întodeauna întârziată faţă de actele de curaj; purtătoare de bătrâneţe, dizolvantă şi, dacă n-ar fi prestigiul veacurilor de lene acumulate în putreda-i găoace, veşnic inutilă şi împovărătoare. Nu ne-am putea lăuda că dificultăţile, legate şi de viaţa iniţiativelor microscopice, ne-au lipsit, şi că nu se ţin de noi şi astăzi cu o insistenţă de care am dori să fim cruţaţi, dar hopul mare a fost sărit, fluierând şi cu căciula trasă flăcăieşte pe ureche.
Izolaţi în mijlocul vechilor atrupamente profesionale, împăcaţi supărător de puţin cu zigzagul, cu şerpuirea şi cu încălicarea pe umeri şi grumaz a rândaşilor intelectuali, trecuţi de la balegi pe coamă, şi mai puţin cu nulitatea parvenită şi cu adularea distribuitorilor de rămăşiţe, ne-am găsit deopotrivă de străini şi de formaţiunile mai recente, şi aproape expropriaţi din propriul nostru ţinut. Scobitorile de dinţi aruncate fuseseră cu grije adunate, şi le-am descoperit, ofensaţi în principiile de originalitate, scoase în vânzare subt protecţia unui brevet industrial. Penele cocoşului din bătătura popii din Leorda, se duc la Paris şi se întorc, botezate cu vorbe în igrec şi ix, la pălăriile inaugurate pe hipodrom.
în cerul ocupat de vâjâitoare am înălţat un zmeu turcesc care cel puţin e al nostru.
Se încetăţenise credinţa că o gazetă nu se poate porni fără măcar zece milioane capital. Consecinţă: linguşirea şi tragerea pe sfoară a unei organizaţii politice sau a unui bancher, ambetat de monotonia finanţei şi prezintând simptome de bărbat de stat în rezervă ori de literat amator, autor secret de opere inedite, realizând prin tipul lui social ficţiunea romanului similiamerican, de rege al unei mărfi oarecare şi determinat prin sugestie să-şi exprime tipul total. Râvna, poate talentul, în orice caz activitatea unui literat, a unui scriitor cotidian sau
L
1278
TUDOR ARGHEZI
hebdomadar, nu se mai vedea cu putinţă decât cu consimţirea cămătarului şi cu bunăvoinţa suspectă a întreprinderilor politice editoriale. Intelectul nu e numai robul manual, ca lucrătorul din fabrică, al Domnului din vistierie, în timpul celor opt ore de muncă; substanţa însăşi e atacată şi anulată; este interzisă personalitatea, înlăturată valoarea şi stârpită cultura liberei noţiuni.
Dar cititorul ştie ce se ascunde în interiorul creaţiunilor mari.
Evident că după apariţia „Biletelor de Papagal" şi după ce s-a înţeles că nu mai există motiv să dispară, s-au ivit părerile confortabile ale confraţilor siguri prin vocaţie de rezultate, încă de la născare. Sunt în Cişmigiul literar şi artistic nişte camarazi care ştiu totul din vreme şi pe care nu-i surprinde nimic, efectele preexistând în marea lor vie inteligenţă cauzelor care s-ar întâmpla să le nască. Ei merg pe subt tei în pas gimnastic, cu pumnii strânşi la piept, scoţând un fum gros teoretic şi fluierând ca trenul, concurenţi ai locomotivei. Categoria cea mai amuzantă, a picilor literari bătrâni, afirmă chiar mai mult:
-	Mă gândeam, spune unul, exact la formatul „Biletelor de Papagal"; nu tocmai exact, dar aproape exact, cu puţin mai lung şi niţeluş mai lat. Era nevoie de aşa ceva: nu tocmai aşa, dar aproape aşa, cu mai multă critică literară şi cu clişee. Dacă nu scoteai dumneata ziarul, îl scoteam cu siguranţă eu. Foarte bună idee.
Reeditată de zeci de mii de ori, povestea lui Columb este şi azi adevărată.
Recunoaştem pentru cititor un lucru: că nu ne-am putut ţine în totul şi întodeauna de programul notat în numărul nostru întâi. Silindu-ne permanent să zâmbim, ne-am pomenit câteodată lăcrimând. Coco se impresionează şi de o floare care pleacă şi, fără voie, îşi uită o secundă suprema datorie mecanică şi stă ca un prost ursuz, cu ciocul în biletele lui. Cititorii
PUBLICISTICĂ
1279
au fost adesea nevoiţi să-l ierte: el ţine socoteală de bunătatea lor.
începând o nouă sută de numere, Coco se gândeşte serios la viitoarele lui îndatoriri şi, cu sprijinul prietenilor şi cititorilor lui, treptat le va împlini. La numărul o sută unu, de faţă, s-a gătit cu vopsele noi ca să-i sărbătorească platonic. Coco urează abonaţilor, pe lângă o viaţă lungă, ca să rămâie abonaţi cât mai multă vreme, fantezia de a plăti abonamentul: şaizeci de lei pe lună...
1928
SERGENTUL RĂICULEANU
Un om în uniformă străbate-n două cârji curtea închisorii. Piciorul stâng, bandajat voluminos pe labă, stă îndoit între cataligele de lemn pornite din subsuoară. Trei circonflexe de aur brodate pe mâneca stângă a tunicii ne fac să ne apropiem de el şi să-l întrebăm. Omul poartă o beretă de marinar şi vârsta de patruzeci şi unu de ani cu o tinereţe de treizeci; are o privire bine aşezată, în figura de-o bărbăţie tare şi tăiată în două de diagonala unei puternice mustăţi. Cu trei trese de rănit pe braţ, prezenţa unui erou în puşcărie - unde sunt mai mulţi - ne miră. îl acostăm cu o ţigară.
Să povestim liniştit şi pe scurt păţaniile autentice ale acestui om, care nu se plânge şi înfruntă împrejurările cu o bravură agresivă.
E sergentul de marină Răiculeanu Niculae, oltean din Tg. Jiu, fiu de medic, şi care a intrat în războiul de front, nu de biurouri, dimpreună cu ceilalţi unsprezece fraţi ai lui, în total: doisprezece flăcăi. Dacă toţi vor fi fost chipeşi, voinici şi deştepţi ca el, ţara putea să plângă trimiţându-i în foc. Din
1280
TUDOR ARGHEZI
doisprezece, nouă au rămas morţi pe câmpul de bătaie, iar ceilalţi trei au ieşit din război măcelăriţi. Sergentul din faţa noastră, spânzurat de două lemne, a primit întâi o rană în mâna dreaptă, vindecată în exterior, dar estropiată pe dinlăuntru; a doua oară, o rană în piept; şi a treia oară, două în piciorul stâng. A luptat la Turtucaia, a luptat pe Valea Jiului, a luptat la Pietroşani şi a căzut la Mărăseşti, în iulie 1917, pe ziua de 15. Are şase decoraţii: 1. Virtutea militară cl. I, 2. Serviciul credincios, 3. Luptă şi bărbăţie, 4. Avântul ţării, 5. Crucea serviciului sanitar, 6. Cordonul militar sârbesc.
Din batalionul de specialităţi de marină, comandamentul a constituit o trupă de elită de uscat, o legiune transcarpatină; iată cum se găseşte un sergent de mare luptându-se în munţi. Pricina pentru care a fost dat judecăţii acest brav, şi condamnat la trei ani închisoare, poartă o dată anterioară cu şapte zile căderii lui la Mărăseşti... Era în pădurea Nemţoaica, situată între Mărăseşti şi Tecuci, când, pe la două jumătate noaptea, comandantul lui îi dete ordinul să invadeze linia inamică. Inamicul se găsea la opt kilometri distanţă, şi sergentul Răiculeanu, socotind timpul de atac, face atent pe ofiţer că se întreprinde o încercare necugetată şi că trupa nu va putea parveni la punctul de invazie înainte de orele patru, în plină zi, când atacul ar fi fost o nebunie. Atacurile de asemenea natură se dau în plin întuneric, spune sergentul, la orele unu sau două din noapte. Repetându-i-se porunca, el refuză să se supuie ordinului „absurd“. în locul lui a fost trimis un alt sergent, a căruia trupă fu într-adevăr „făcută praf4 fără nici un folos. Răiculeanu e dat în judecata Curţii Marţiale, şi între acest eveniment şi data procesului, care avu loc la 17 martie 1918, el e grav rănit la Mărăseşti...
Procesul s-a judecat de o Curte Marţială din Chilia Veche, în Dobrogea, prezidată de comandorul Ciuchi, colonel de marină, care, spune sergentul, „a băgat mulţi oameni în
PUBLICISTICĂ
1281
pământ“. Apărători: locotenenţii Izvoranu şi Chiriac. Sentinţa a fost dată „fără deliberare“. Stupefiat, sergentul Răiculeanu izbucneşte într-o protestare injurioasă, îşi smulge cele şase decoraţii din piept, le aruncă şi le calcă în picioare. Curtea, cu linişte, dă în judecată din nou pe Răiculeanu, pe care vrea să-l condamne la moarte. Intervin însă doi medici militari, care asistau la proces emoţionaţi, şi izbutesc să facă din gestul sergentului un act de nebunie, şi din sergent un dement.
Condamnatul face cerere de recurs, care i s-a judecat azi, sâmbătă, 5 iulie 1919, de căre Curtea Superioară de Justiţie Militară din Bucureşti. Până acum, el a stat un an şi jumătate la închisoarea din Galaţi, unde i s-a redeschis rana piciorului, s-a complicat şi a gangrenat. Transportat la Văcăreşti, în vederea recursului, i s-au amputat zilele acestea trei degete, însă fără succes; laba întreagă a piciorului va fi amputată.
Membrii Curţii Superioare s-au arătat mişcaţi de romanul sergentului Răiculeanu şi l-au invitat să şadă jos: o „favoare“. Sentinţa Curţii din Chilia Veche a fost casată, şi sergentul retrimis în judecata altei Curţi. El e ţinut încă arestat...
1928
PUSSY
Căţelul predilect, fiinţa răsfăţată a căsniciei, prietenul todeauna oportun, care cu surâsul în colţul buzei mă provoacă la joc şi, maliţios în privirea lui neagră, mă necăjeşte când citesc şi mă scoate din scaun ca să mă tăvălesc cu el pe covor, sta trist de câteva săptămâni, bolnav de-o maladie de piele. Blana lui de mare lux, confecţionată pe şolduri dintr-o mătase albă cu firul imens, şi pe urechi din două şuviţe largi de velură neagră, se rărise, pieptul ieşea dezvelit şi vânăt la iveală, burta lui roză,
1282
TUDOR ARGHEZI
pe care dintr-un precoce învăţ şi-o expunea benevol mângâierii, se decolorase. O invazie de puncte negre se manifesta progresiv cu căderea părului pe trupul ca petala de trandafir a camaradului meu. Testiculele umflate erau înconjurate de-o purulenţă ciudată, pe care medicina veterinară i-a diagnosticat-o gangrenă şi i-a tratat-o cu pensulări exasperante, de arnică şi tinctură de iod.
Salvarea băiatului au fost foarfeca şi unsoarea de sulf. Pussy a fost tuns la domiciliu, după un model primitiv, cu cărări, trepte şi jgheaburi.
L-am regăsit pe Pussy, vindecat, cu carnea lui de ivoriu şi perlă de altădată şi în plină posesiune a adevăratului temperament. Numai că tunsoarea i-a redus individul la sfert, şi capul mare şi gâtul gros sunt aşezate pe un monstru mic, impresionant ca un copil dezbrăcat. Pulpele lui pline, şoldurile lui grase dau un preţ ridicul sutelor de mişcări şi atitudini pe care le traversează într-un minut, într-un vârtej nebun de jocuri cu câinele lui mare, care sunt eu.
Pussy nu-mi datoreşte în conştiinţa lui nici un soi de respect şi, în ce mă priveşte, e un iconoclast şi un ateu. Cu capul dat pe spate şi culcat în pat, cu buza spânzurând ca o margine prea largă de buzunar, cu ochii lui şireţi, populaţi de intenţii de canalie şi de farseur, Pussy pare un liliac catifelat, domesticit pentru uzul agreabil al apartamentului. Când se scoală cu o ureche întoarsă pe dos, căptuşită purpuriu, ca un sfinx de talia căsniciei, el se opreşte puţin în mijlocul odăii şi se gândeşte, cu permanentu-i surâs în masca lui fermecătoare, se gândeşte o clipă la o lovitură nouă, un program după indicaţiile căruia se va conduce un sfert de ceas întreg. Ca şi cum a găsit o idee, sarcasmul persoanei lui de păpuşă îl duce spre o muscă lăsată pe-o pată de soare pe covor, către care năvăleşte deocamdată convins, ca să o gâdile cu botul. Pe drumul către muscă, Pussy îşi părăseşte însă planul, brusc, în
PUBLICISTICĂ
1283
faţa unei inspiraţii subite, şi se întoarce către pantofii aliniaţi subt horbota patului, ia unul în gură şi mi-1 aduce cu mişcări ritmice şi ameninţătoare. Figura lui spune: „Pofteşte de-1 ia, dacă poţi". Atunci se încinge o cursă nebunească între Pussy şi câinele mai mare din apartamentul lui. îl urmăresc pe brânci printre picioarele mesei, pe subt scaune. El se opreşte, măsoară spaţiul cu ochii, apreciază pericolul din ce parte-i mai mare şi sare prin partea opusă.
Când izbutesc să-l prind, el refuză papucul, strângându-1 din toate puterile cu dinţii şi mârâind cu un glas plin de inflexiuni şi cuvinte.
Acum, bijuteria asta a murit.
1928
NECAZURI
Ideile care tind la simplificarea vieţii sunt cele mai puţin căutate, râvna generală are o singură tendinţă: complicaţia continuă şi la infinit.
Aparent, spiritul complicativ s-ar impune prin creaţiile lui în domeniul detaliului, de ramificare, despicare şi scindare, ca fiind o substanţă mai intelectualistă decât spiritul simplificării. Da, intelectualitate mai multă în sensul subiectiv, însă fără calitate. în general, prostia e mai intelectuală decât inteligenţa, întrucât elucubrează fără analogie, fără treceri, din proprie substanţă. „Le raisonneuru e todeauna un tâmpit şi dogmatismul a venit întodeauna din absenţa inteligenţei.
Spiritul complicativ moşteneşte o situaţie pe care nu o tăgăduie, o adoptă şi o amplifică. Dovadă cum se înmulţesc legile an cu an, când zece legi guvernează - şi poate că numai una — toată natura şi viaţa socială. Pornit de la simplu, omul
1284
TUDOR ARGHEZI
civilizat nu se mai recunoaşte; ca să întoarcă zigzagurile, curbele, zulufii înapoi, ca să descreţească linia primitivă, are nevoie de adevărate revoluţii şi toate ideile lui sunt în opinia vulgului revoluţionare, din pricina atât a atitudinii cât şi a numelui pe care-1 ia grupul lui de idei.
Omul a făcut o mare descoperire cu luneta microscopului -şi e într-adevăr, în seria complicaţiilor, o complicaţie dintre cele menite să simplifice viaţa. Dar şi subt raportul utilităţii şi cu idealul simplificărilor finale, complicaţia e trădătoare. Nu mai ajunge microscopul, şi ultramicroscopul tot microscop a rămas. E nevoie de lentile şi mai complicate, ca să vedem înapoia lumii microscopice noile lumi, ce de-abia încep în ceea ce pare deocamdată neant. Ne trebuieşte o sită ultra-sită şi o moară pentru măcinat făina, pornind de la bobul de făină ca de la bobul de grâu şi de la ştulete.
Pentru această curiozitate, în realitate stupidă, trebuie să mai muncim câteva zeci de mii de ani, dacă pământul, transformat în fum prin cărbunele solid şi lichid, extras fără măsură din ponderea de gravitaţie a planetei, devenită poate prea uşure, nu va fi cuprins subit de-o frenezie nouă, de levitaţie sau de povârnire.
Câtă vreme nu aveam telefon, nu ştiam nimic. Nici azi, când îl avem, nu ştim nimic. De cele mai multe ori, telefonul, cel puţin la noi, face mai puţin serviciu decât o cataramă de curea. în spiritul inventatorului, el trebuia să micşoreze pentru utilitatea practică distanţele şi timpul. în Bucureşti, unui telefon electric îi preferi o trăsură trasă de catâri.
Telefonul era o imensă calamitate de utilitate. Un intelectual l-a complicat cu o centrală automată. Ca să parvii la automat prin telefonul manual, ai nevoie de o întreagă instanţă. Când te găseşti ajuns în automat, fenomenele scânteiază neîntrerupt, apariţie şi dispariţie, apel din nou şi reapel, cădere
PUBLICISTICA
1285
succesivă în diverse sonerii şi apeluri automate, întoarcere în manual, salt în automat.
Un alt prost a găsit la naşterea lui, în leagănul mamă-sii,
o	literatură, care, târâş-grăpiş, se face mereu de la începutul lumii, mai bună, mai rea, dar cu acelaşi instrument: talentul. Prostul a zis că de ce să tot fie literatură şi să nu devie ea şi ştiinţă. Cerebrul prostului nu putea să consume literatura negătită. El a făcut o ştiinţă pe măsura înţelegerii lui: ce înţeleg este, ce nu pricep nu e. Aşa, materiile injectabile sunt numai acelea care intră în seringă: lichidele. Tot ce nu se injectează nu este.
înaintea războiului nu aveam reforma impozitelor. Oameni cu bune intenţii, însă proşti, au voit să fie şi ei reformatori, ca Luter, ca Zwingli şi Calvin. Neavând însă materie, căci la marele material al binelui animalic obştesc proştii nu se gândesc niciodată - nici în cer, nici în pământ - ei au ales materialul factice al convenţiilor financiare, un abstract, pe care mintea prostului funcţionează admirabil. în loc de un impozit simplu ei au pus impozite cu subdiviziuni şi dintr-o linie dreaptă au făcut furci multifurcate; aşa încât să fie nevoie, acum, de oameni deştepţi care să interpreteze ce au vrut să gândească proştii. Nimic nu e, într-adevăr, mai penibil şi mai dificil.
Rezultatul acestei complicaţii în reguli a fost o complicaţie în aplicări şi ceea ce ar fi fost să iasă, conform intenţiei, în beneficiul cuiva, se pierde în masa complicaţiei. S-au sporit veniturile şi numărul funcţionarilor.
Cine a făcut această ispravă a fost gelos că englezii şi nemţii ne-au luat-o înainte. Ceea ce fac proştii englezilor şi ai nemţilor, trebuie repede importat de proştii noştri naţionali.
E un noroc că civilizaţia nu poate exclude radical din sânul ei o categorie de indivizi de care societatea este permanent
1286
TUDOR ARGHEZI
gravidă, pe artişti. împotriva acestor monştri, iviţi fără acuplare fizică şi oarecum prin virginitate şi sămânţă aeriană, nici un emenagog oficial nu este în stare să opereze, şi veacurile sunt silite să umble prin lume umflate de sarcina lor. Spiritul de simplificare e apărat numai de aceste „stârpituri“.
1928
PARFUMIERUL COTY
în Franţa se produce azi fenomenul unei personalităţi extraordinare care va copleşi toate acele nenumărate socoteli ale mediocrităţii, din care e alcătuită fericirea şi lenea vieţii. Parfumierul Coty, care are un venit cam de o sută douăzeci de milioane franci pe an — şi venitul creşte pentru că parfumierul nu înşeală ci vinde parfum bun şi adevărat tuturor locuitorilor pământului - are şi o patimă: ziaristica. Din aceşti franci fără număr, o parte e hotărât să-i piardă punând în mişcare rotative tipografice noi, spre deosebire de amicii săi industriaşi care-şi cheltuiesc surplusurile financiare şi fiziologice în cabarete şi la rulete.
întodeauna activităţile cerebrale au fost scumpe. Călugării din mânăstirile medievale îşi primeau sacul de făină, din valea depărtată arată, semănată şi secerată de ţăranul care, la chindie, când auzea VAngelus du soir îşi scotea pălăria şi se-nchina umil. învăţăceii jidovi, comentatori subtili ai Bibliei, cerşeau o zi pe săptămână prin târgurile poloneze, ca în celelalte şase să stea faţă în faţă cu duhul de pe Muntele Sinai, al cărui nume nu trebuie rostit.
Numai falsa şi superficiala democraţie a putut da naştere câştigului din creaţie cerebrală, „popularizând“ pe Baudelaire;
PUBLICISTICĂ
1287
la ziar şi reproducând cu cerneală de tipar pe hârtie de împachetat, surâsul Giocondei.
Parfumierul Coty are o idee politică pentru împărtăşirea căreia e gata să facă sacrificii: ziarele lui se vor vinde cu cinci centime mai ieftin ca toate celelalte ziare.
în Franţa e o răscoală: toate ziarele s-au coalizat împotriva acestui atentat al industriaşului de parfumuri care se vădeşte un ascet al ideii. I s-au suprimat serviciile de librărie şi expediţie, prin terorizarea librarului concesionar. Coty a făcut o societate nouă de expediţie, depunând capital iniţial cincizeci de milioane franci. I s-a suprimat ziarul din gări. A obţinut vânzarea în gări, direct din partea guvernului.
I	s-a aruncat în faţă ultimul argument, care e o cerşire: va lăsa pe drumuri o sută de mii de oameni de la celelalte ziare... Argumentul e ipocrit. Oamenii vor găsi oricând de lucru, o parte chiar la noile ziare. Vor dispare însă ploşniţele grase încuibate în cutele ziarului - desigur, dar Coty ţine mai mult la ideea lui costisitoare.
în ţara noastră un singur om a cunoscut în parte această superioară frenezie - Titus Enacovici. Dar a murit.
1928
DRAMĂ ŞI COMEDIE
Cum să rezişti ispitei să nu râzi?... La drama de fiecare zi pe care guvernul ne sileşte s-o trăim, şi care de-atâtea ori nu foloseşte nimănui, dobândind astfel înfăţişare de dramă sinistră, iată că trebuie să râdem - noi care ne ferim de politică! - de comediile opoziţiei.
Cine va fi dat naţional-ţărăniştilor gândul să întemeieze un nou Parlament, fictiv, alcătuit din agenţii electorali ai
1288
TUDOR ARGHEZI
partidului, chemaţi la Bucureşti, nu bănuim. îi luăm pe fiecare în parte, pe cei din comitetul de conducere, îi privim drept în faţă şi nu găsim nicăieri o atare adâncime de naivitate. Pe cine vor să farmece? Pe ţăranii care nu s-au ocupat niciodată de Parlament şi privesc cu ironie la „activitatea" parlamentarilor? Pe orăşeni, care cunosc forţele politice şi mai cu seamă secretul dezlănţuirii lor?... Străinătatea, care credea că adunarea de la Alba Iulia va fi asemenea cu marşul lui Mussolini asupra Romei şi care a văzut cum aceşti „revoluţionari" s-au speriat de propriul lor curaj în momentul hotărâtor?...
într-unul din comunicatele războinice, naţional-ţărăniştii au dat de veste că toate lucrările „parlamentului" lor vor fi adoptate şi de Parlament, când vor veni la putere. Vor mai veni oare la putere, după asemenea hazuri?
Comedia naţional-ţărăniştilor n-are nici meritul perfecţiei. Se opreşte la mijloc. Ei vor să lucreze în „parlamentul" lor, dar fac numai Cameră, nu şi Senat. Ca impresia să fie perfectă, s-ar putea aduna pe dealul Arsenalului, în curtea Arhivelor Statului. Ar putea numi şi un „guvern", ar putea imita şi o „regenţă" şi găsi un copil frumos, cu ochi albaştri, care să joace rolul regelui Mihai. S-ar putea închiria şi o fanfară din Ardeal şi organiza parăzi civile în zilele de sărbătoare naţională, pe care să le comande domnul Virgil Madgearu cu ochelari, călare pe o bicicletă, iar onorurile să le primească domnii Maniu şi Mihalache, în picioare, într-o brişcă.
Toată această înjghebare, a căreia valoare artistică, precum se vede, întrece cu mult pe cea politică, nu se poate desăvârşi din pricina inexistenţei unui Minister de Finanţe, care nu se pretează la imitaţie. Domnul Vaida-Voievod avusese dreptate când spusese, într-o şedinţă secretă, că „fără bani nu se poate face nimic". Se ivise, e drept, şi ideea cea mare, impunerile pe venit şi pe imobile, în sfârşit, marele principiu al Birului care creează statele prospere... Dar poţi impune membrii partidului
PUBLICISTICĂ
1289
la dări, când fac politică, dimpotrivă, ca în curând să privegheze ei la administrarea veniturilor statului?... Dar, cine ştie - poate că domnul Ciceo Pop, popular în America, va găsi vreun miliardar american care să acorde „guvernului“ literar un împrumut de stat pe termen lung... Totuşi chestiunea e mai serioasă şi întrebăm uluiţi: în Partidul Naţional-Ţărănist sunt cel puţin doi oameni foarte inteligenţi; cum e posibil să se piardă în asemenea hal şi să primească să joace în acest teatru de varietăţi?...
1928
DOI PRIETENI
Ce e norocul? se întreabă doi consumatori, sorbindu-şi paharele cu vin. Unul pare profesor de filosofie şi prezintă înfăţişarea didactică a pedagogilor convinşi că viaţa e un apostolat, la şcoală, acasă, în piaţă, la cafenea: ochelari, barbă, cravată dezlânată şi mătreaţă, ca o ninsoare cerească, pe gulerul şi umerii hainei. Prelung ca un oftat şi inexpresiv ca un băţ şi ca nisipul, neputându-şi pune în valoare curentă facultăţile curente, se complace, cu un entuziasm agresiv, în fixarea valorilor abstracte, şi execută, la cafenea, ca un asasin pătimaş, câte zece indivizi pe zi, revoltat docil al societăţii.
Celălalt, cu care s-a întâlnit la colţul străzii şi care l-a poftit să ia un pahar de vin cu el, e o persoană curată, bine rasă, echipată, surâde des, serveşte ţigarete cu inscripţie de aur dintr-o tabacheră încrustată cu trei rubine, din care le scoate cu degete albe.
Nu se văzuseră de zece ani. Cel dintâi, Mărincu, a îmbătrânit, are o casă de copii, o nevastă arţăgoasă şi stă într-o mahala depărtată, în care iarna durează opt luni de zile.
1290
TUDOR ARGHEZI
Petriceicu vine de la Paris, unde şi-a lăsat nevasta să petreacă toamna şi s-a întors să-şi vadă de afaceri.
-	Crezi tu în existenţa norocului? întreabă filosoful, obsedat de chestiune.
-	Desigur!
-Norocul e-o invenţie absurdă a oamenilor vanitoşi, preocupaţi să-şi descopere o origine personală divină. Cum poate inteligenţa ta să accepte această vechitură? Nu există noroc, există împrejurări.
-	Dacă-ţi convine mai mult, o schimbare de termeni nu supără pe nimeni. Tu vei zice împrejurări, şi eu voi zice noroc.
-	Nu e totuna. Norocul ar fi o binecuvântare inconştientă, ca o emanaţie personală a insului, ca parfumul florilor. Cutare indivizi ar fi înzestraţi cu noroc, iar alţii nu: ar fi revoltător. Unii să aibă, alţii nu. Pe când împrejurările, e altceva. Cutare individ se poate afla în împrejurarea favorabilă care altuia îi lipseşte; nu poate toată lumea să se găsească la Chitila într-o zi când au căzut acolo napoleoni de aur. Realitatea împrejurărilor o concep: n-are nimic nedrept, nu mă scandalizează.
-	Dragul meu filosof, răspunde Petriceicu, tu pleci de la un punct greşit, hotărând dreptatea ca un bun de care trebuie să se folosească deopotrivă toţi. Naturii îi pasă puţin de dreptatea dumitale, şi hazardul nu-şi alege locul unde să se aşeze, ca să satisfacă aşteptările profesorilor de filosofie. într-o zi vi se suprimă vouă, filosofilor, catedrele şi rămâneţi pe drumuri: aşa a voit hazardul, şi nici nu s-a ostenit măcar să voiască: a căzut aşa, ca o foarfecă din cui. Scoate-ţi din cap că ai parte la drepturi şi că drepturile tale trebuiesc reclamate cu atât mai puternic cu cât se folosesc alţii, fără ca măcar să ştie, de dărnicia lor. Există norocul, măi băiete: uită-te şi-l vezi.
Să-ţi pui o întrebare: de ce ai studiat filosofia?
-	Mi-a plăcut. Problemele insului şi ale universului m-au atras de copil.
PUBLICISTICĂ
1291
-	Atunci, de ce eşti nemulţumit şi pentru ce bârfeşti norocul? Cată la maturitate să te bucuri că vocaţia ţi s-a manifestat devreme şi fii fericit că problemele insului şi ale universului le-ai pătruns.
-	Dar nu sunt fericit defel...
-	încă o întrebare: de ce te-ai însurat la douăzeci de ani?
-	Am iubit-o... E-o fiinţă inteligentă şi cultă...
-	Ţi-a fătat şapte copii... Am văzut-o într-o zi cu ei, trăgându-i de mână înapoi prin faţa prăvăliilor... Să mă ierţi, ai iubit-o: îi atârna cocul. Ţinută mai mult decât neglijată... O umbrelă fără cioc îi decorează mâna. Şi i-am văzut ciorapii? zbârciţi, şi căzându-i pe fluierul piciorului jartierele roşii, ca nişte covrigi...
-	Eşti crud...
-	De ce ai luat-o săracă?
-	împrejurările... Dar tu n-ai luat nevastă săracă?
-	Ba da, însă eu nu am căutat problemele insului şi ale universului şi am ales o nevastă proaspătă şi voioasă...
-	împrejurările nu sunt aceleaşi. Eu m-am născut la Popeşti, în Ialomiţa, şi tu la Galaţi, tatăl tău era negustor şi ţi-a lăsat oarecare avere. Eu n-am moştenit decât inteligenţa...
-	Când a murit bietul tata n-aveam o lăscaie. Ba mi-au rămas mama şi doi fraţi mai mici şi a trebuit să muncesc şi pentru ei şi pentru mine.
-	Cum ai făcut?
-	Mai ştiu şi eu? N-am avut nici un plan şi mi-a lipsit timpul ca să-mi croiesc planuri şi să le urmez. M-am aruncat orbeşte, m-am frământat şi am izbutit întodeauna. Unde am pus mâna, a rodit.
-	Aşa, fără plan, fără metodă?...
-	Fără nimic, numai cu braţele şi cu puţină minte, ca să nu mi se încurce braţele cu picioarele...
-	E-adevărat că ai fost întodeauna simpatic. Ciudat! ce-i şi simpatia asta! nu pricep... Dar făcând bine socoteala, eu am muncit mai mult decât tine.
1292
TUDOR ARGHEZI
-	Se poate. Mie îmi merge bine şi când dorm. Visez şi se face.
-	Foarte ciudat! Dar nu se poate: mă indignez.
-	Nu s-o fi putând, dar s-a putut.
-	Din ce în ce mai ciudat... Dar unde stai?
-	în casele mele.
-	în casele tale?... Ciudat... Ai casă bună?
-	Am o casă mare, cu cincisprezece odăi, garaj pentru patru automobile... Nu te mira... stau cu mama şi cu fraţii, care s-au însurat, - şi am doi copii.
-	A.. .tunci, tre.. .buie să câştigi mult...
-	Mulţumesc lui Dumnezeu, vreo şase milioane de lei pe an.
-	Asta nu se poate. E idiot!
-	De ce?
-	Bine, dar mă revoltă!... Eu sunt doctor de la Sorbona, şi tu... tu... nici nu ştiu cine eşti...
-	Sunt un om cu noroc, dragă băiete... şi tu eşti un om fără. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Nu mă mândresc cu norocul meu mare, şi nici nu te plâng pe tine, pentru lipsa ta de noroc: aşa suntem făcuţi, tu ca să suferi, eu ca să mă bucur. Tu duci cu tine, pretutindeni, umbra veninoasă a insului tău, şi peste tot unde treci, trece şi ea, ca un flux de otravă. Ţie ţi se rupe singurul pat în care dormi, în mijlocul nopţii. îţi ia foc barba când vrei să-ţi aprinzi ţigarea: milioane de oameni şi-au aprins ţigarea fără să le ia barba foc. Stomacul îţi funcţionează rău. Dacă nu mă înşel ai un ulcer şi un început destul de înaintat de tuberculoză; nu-ţi zic să te cauţi, căci ştiu că e în zadar. De la şcoală acasă şi de acasă la şcoală faci, hărtănit, zeci de kilometri. Ia te uită, colo mai sus mă aşteaptă splendida mea limuzină. Nevasta ţi-e mereu bolnavă, de faceri şi de mizerie. Copiii tăi sunt ca nişte pui de ţigan, mizerabil îmbrăcaţi, cu ghetele rupte, cu obrajii zgâiţi, şui la corp.
N-ai observat însă altceva, că prietenii te evită, că legăturile la care ai dreptul îţi lipsesc, că trăieşti ca o cămilă singuratecă într-o infinită pustietate? Nu te-ai întrebat de ce te ocoleşte lumea, de ce se uită colegii tăi la tine strâmb? Nu ţi-ai dat
PUBLICISTICĂ
1293
seama că însăşi nevastă-ta, pe care ai iubit-o, se apropie cu teamă de fiinţa ta filosofică?
-	Ai dreptate, nu ştiam... de-abia văd acum...
Două lacrimi se rostogoliră pe obrajii palizi ai profesorului de filosofie.
-	De ce acestea toate? Pentru că lumea se fereşte de lipsa ta de noroc. Eşti piază-reaua universală. Nimeni nu are încredere în norocul tău. Eşti eliminat din toate combinaţiile, expulzat de pretutindeni automatic, congediat, lăsat singur; eşti teroarea mută a celui obligat să-ţi deie mâna.
-	E crudul şi dezolantul adevăr... Ce mă-nveţi să fac? întreabă profesorul cu disperare.
-	Sfatul de-a te sinucide - să vorbim obiectiv - e tot atât de inutil ca şi dorinţa sinceră de-a fî ajutat. Revolverul tău nu poate să ia foc, ştreangul tău nu poate să te ţie, otrava ta nu poate să aibă efect. Te vei arunca în faţa trenului şi trenul se va opri. N-ai noroc! şi trebuie să-ţi duci povara până la urmă, până la ultima suflare, până ce femeia ta va fugi de tine, până ce copiii tăi te vor insulta şi te vor bate, până ce proprietarii coalizaţi nu te vor mai primi în casele lor, până ce vei cere ospitalitate spitalului şi vei fi refuzat...
Poate că, odată mort, te va primi pământul pentru o odihnă — să mă crezi, scumpul meu prieten - meritată. La revedere! Mă duc la bancă să depui un sfert de milion, câştigat azi-dimineaţă din întâmplare.
1928
JOSEPHINE BAKER
Apariţia creolei în Europa, căci Josephine Baker, care dansează azi în Bucureşti, se află într-un turneu de cucerire, după ce a vârât în sân Berlinul, Viena şi Budapesta, are o
1294
TUDOR ARGHEZI
însemnătate ciudată. Această femeie neagră, la surâsul căreia vin să soarbă, cu ochii fericiţi şi mari, milioane de locuitori a două continente înţelepte, reabilitează o rasă. Ce zic? — creează o rasă, căci rasa neagră, de curând ridicată de albi dintre bivoli, a rămas dispreţuită şi, pe alocuri, cu ştirea Ligii Naţiunilor, de vânzare.
Josephine Baker face dovada cea mai mare, alături de care toate celelalte dovezi devin derizorii, că rasa ei poate da cele mai frumoase exemplare ale umanităţii. Romanul negrului Maran, Batoula, premiat de Academia Goncourt, poeziile negrilor americani, muzica şi dansurile lor, sensibilitatea fermecătoare a malaezilor născuţi din negri şi galbeni, sunt fapte sigure dar mijlocii. Pe culmile omenirii a stat vreun negru sau vreo negresă?
A fost Sulamita, care în versetul biblic spune despre sine: Nigra sum, sed formosa... Dar cea mai frumoasă poemă de iubire din literatura lumii rostită de gura în care „dinţii sunt albi, albi ca mioarele când ies din scăldătoare“, n-a fost scrisă oare de vreun levit din alaiul regelui Solomon?
Negrii erau, între europeni, înlăturaţi, în primul rând ca fiind urâţi. Orice amestec era primordial exclus de această sila. Josephine Baker, cu farmece de întâia putere şi calitate, înlătură prejudecata. E sigur că nu prin dansurile ei a cucerit celebritatea; alte zeci de mii de creole şi negrese ştiu să umble şi să se zvârcolească pe papură; nici prin lubricitatea ei, după perdele. Europenele şi americanele de cabaret, acele frumoase girls scoase parcă din seraiul mecanic al unei reviste de mode, cunosc secrete şi practice, combinate cu droguri din seminţe de cânepă şi mac, mult mai profunde. Josephine Baker are însă ceva inimitabil: tonica frumuseţe, ca o ceaşcă de cafea neagră a chipului ei, în care se aprinde uneori fineţea ascuţită până la ironie a ochilor mari şi gura care ştie să surâdă ades tot atât de dureros ca o mamă din romanele scandinave. Josephine
PUBLICISTICĂ
1295
Baker, în ultima fotografie, are un chip uimit şi visător de elevă la „Carmelite“.
Un ţigan, la noi, s-a indignat de apariţia Josephinei Baker, pe care o acuză de imoralitate. Nici nu e de mirare. Josephine Baker, care solicită o mare şi străveche tradiţie de avere, bună-creştere şi gust, indignează în primul rând pe noii veniţi dintre maimuţe, care, acoperiţi de păr, se fudulesc în lume cu decenţa lor naturală.
1928
LA BÂLCI
Joia Moşilor aduna în câmpia Oborului, dintre mori şi cherestele, lume şi popor din patru, cinci judeţe. Câmpul Moşilor, neted pân-atuncea ca Bărăganul, al căruia şes pustiu fără biserici se vădea prin apropiere, se făcea un oraş de barătci şi o localitate.
Bâlciul începea cu un şir lung de negustori de turtă dulce, străini cu barbă arămie, cu şapcă şi cozoroc şi cu gâtul cămeşii roşu încheiat într-o parte, la umăr, ruseşte. Lipovenii, absenţi din viaţa oraşului timp de cincizeci de săptămâni, apăreau odată cu târgul, ca nişte Moşi Crăciuni odată cu Crăciunul, aducători de singura lor marfă, făină cu miere, dospită şi coaptă. Stive înalte de turtă şi pardoseli de turtă de-a lungul şi latul meselor de vânzare şi al păreţilor, dădeau prăvăliilor iscate subt streaşinile de pânză albă a corturilor puse la rând, aerul unei expoziţii de cărămizi poroase uşoare, conglomerate de plută şi gumă. Gustul acestui material, cu cheotori şi nasturi de migdale, ca plapuma cu arabescuri, se găsea în seria papului, presărat cu un praf de zahăr, cu un praf de piper şi amestecat cu o linguriţă de oţet. Tradiţia cerea ca fiecare vizitator al
1296
TUDOR ARGHEZI
târgului să înceapă prin a cumpăra o scândură de turtă dulce, şi fiecare, într-adevăr, colinda Moşii cu o lespede subsuoară, înfăşurată într-o hârtie mai scurtă ca marfa. Călătoria prin gloata miilor de oameni cu gura căscată la tobe, trâmbiţi, panorămi, pocnete şi ţiuiri, era tot atât de greoaie ca a inginerului dus la Moşi cu planşeta subsuoară. Numai că, fragilă şi fără consistenţă, turta dulce îşi pierdea pe nesimţite colţurile, se frângea în două, trei, patru, cinci fragmente, şi după două ore de strecurări căznite prin strâmtorile de printre lume, rămânea la sânul cumpărătorului ca un burete, şi cumpărătorul, supărat să tot mute resturile şi să le tot întocmească, le mânca, dumicând şi morfolind migdalele şi turta, băgate ghemotoc în gură. O muşama dulceagă se numea pistil şi piele de drac.
Copiii vor cere acasă turtă dulce, ca să-şi satisfacă sugestia că, la Moşi, trebuie să se guste neapărat această delicatesă, ca la Lăsatul Secului halviţa, fie gustul ca fierea fiartă cu tutun şi câlţi. Un om întors acasă fără turtă s-ar fi simţit un an întreg nefericit. De aceea el mai cumpăra o dată, la ieşire.
De la turtă dulce, bâlciul, îmbrăţişat cu ochii, pare un balamuc organizat într-adins pentru izmenirea fiinţei omeneşti cuminţite cu ordonanţe şi regulamente. Puţin mai încolo, vizitatorii ar umbla mascaţi şi în deghizamente cugetate. Aci, târgul e sincer şi nud. Câteva mii de steaguri, prinse de prăjini cu o sfoară de zmeu, se leagănă ondulate orizontal. In prăjinile cârciumilor improvizate din şipci şi stămburi albe, se vădesc din depărtare momâile împăiate, trase-n frigarea lui Ţepeş, cu joben şi ciungi. O baletistă joacă englezeşte în fundul unei berării la cântecul doinei olteneşti, şi ţigăncile fardate alternează sentimental din ţuguitul buzelor şi din guşă cu cobzarii. în zbor aerian, o păpuşă bătrână de cârpă cu fusta de organtin joacă ritmic în vânt. Căluşarii zdrumică bătuta pe bâte, decorate cu buchete de usturoi, în mijlocul unei
PUBLICISTICĂ
1297
răspântii, şi lumea ronţăie cornuri cu sare şi floricele, fabricate în fundul ceaunului prin plesnirea boabelor de porumb pe foc şi transformarea lor neaşteptată în muguri de albă catifea.
Alături e „darea la semn“. Ţi-a pocnit urechea: neputând să tragă palme în public, fără pricină, bărbaţii agresivi trântesc cu maiul într-o căpăţână de lemn ca să pocnească-n cer o capsă. Şase inşi la rând îşi încearcă astfel puterea cu maiul, la şase asemenea căpăţâni de lemn, în vreme ce dincolo trage cu puşca fără cartuşe, nimerind într-o pipă, câte un adept serios al vânatului zugrăvit pe tinichea. Glonţul rece nimerind un bumb, se deschide o uşă din teatrul cu surprize şi se arată o zeiţă elegantă de mucava, cu braţele goale, înaintând pe o sârmă până la public şi reintrând cu eleganţa ei, de-a-ndaratele, în culise. O domnişoară blondă reală încarcă armele ochitorilor cu bile, servindu-se de o manivelă şi grăind un dialect cu rostirea scrâşnită ca dintr-un al doilea rând de măsele crescute în beregată.
Aci e omul-şarpe: intrarea cinci lei, şi dincolo „Cel Mai Curios Fenomen“, lângă „Viţelul de Mare“, individ de tărâţe, dat cu vopsea de acoperiş. Am auzit optsprezece flaşnete gigantice, zbierând ca locomotivele, valsuri electrice şi polci, la intrarea spectacolelor, păzită de o cucoană obeză cu perucă şi dinţi de metal, de obicei văduvă şi simpatizând cu lampagiul. Sumedenii de palme le rabdă răzând pe o estradă, un băiat închiriat pe loc, în ţinută de clovn. îl bat vreo unsprezece figuranţi, în toate costumele, pentru demonstrarea exterioară a spectacolului dinlăuntru. Pauză. Orchestra costumată stacojiu şi alb a ieşit pe acoperişul circului, oferind probe gratuite şi o idee despre program. Un harap căpcăun ia în gură şi înghite în cele din urmă pe clovnul amator, de profesie geamgiu. Sunt şi fiare sălbatice înlăuntru, domesticite de mizerie şi foame. Regele pustietăţii stă cocoloşit într-un colţ
1298
TUDOR ARGHEZI
de cuşcă puturoasă, ca o pătură veche. Un urs dă din cap de o mie de ori pe minut. O hienă nu stă în spaţiul ei de un metru cub locului o secundă. Menajeria!
Cel mai necăjit vizitator e un domn care se munceşte de azi-dimineaţă învierşunat să potrivească prin aruncare, pe gâtul unui clondir, un colac. Ax fî putut cumpăra toate sticlele de câteva ori, de când „joacă“. Nobila pasiune e stupidă, înfierbântat după câteva ore de exerciţiu, şi-a scos haina, ca să-i fie mâna mai înlesnită. „Nu plec până n-o iau“, a hotărât domnul. Seara, încă nu plecase, încă nu o luase. Contrariat de atâta insucces, negustorul de jocuri i-a propus să i-o dea gratuit, dar domnul eroic a refuzat cu demnitate. Voia s-o merite, să o câştige. Nesocotindu-i colacii în bani, negustorul, domnul s-a vexat... O trecătoare a câştigat la o roată cu cuie un pahar verde presărat cu nisip alb şi o râzătoare de hrean, duse cu satisfacţie şi ostentativ în braţe. Roata e cel puţin pipăită, jucătorul îi dă un impuls, şi dinţii roţii trec printr-o opritoare de os elastic.
A! iată Marina. Bărcile cu nume de foci şi de balene, conduse de un marinar de uscat, cu beretă şi guler alb pe spate, leagănă servitoarele şi stăpânele înainte şi înapoi, pe un ax cu verigi. Şi căluşeii! Furtuni şi vârtejuri de armăsari şi mânji de lemn înhămaţi la cărucioare, dau în vânt poporul setos de senzaţii. Un cal melancolic duce toată petrecerea cu un ham lateral. Şi târgul fluieră, mormăie, urlă. O larmă compusă şi răzvrătită zguduie iarmarocul, cu miros de cârnaţi la grătar.
Câmpul olăriei şi al crucilor, deoparte, e interesant şi primitiv, ca şi cum soseşte de la câteva mii de kilometri. Marfă de lut zmălţuit, castele de străchini, munţi de ulcele, aduse în care cu coviltir şi făcute maldăre cu piscuri. Crucile vinete aşteaptă morminte...
1928
PUBLICISTICĂ
1299
STATUL BLESTEMAT
Când mă mutasem la Barly, ca să practic în această regiune, încă virgină şi cu concurenţă limitată, Dreptul aplicat, găsii că procedasem greşit. Oamenii nu aveau nici o idee de Drept, şi de câte ori se băteau şi se înşelau, lăsau să treacă numai câteva zile şi se şi împăcau, ca nişte primitivi, fără sa intercaleze între punctele lor de vedere adverse nici un text de lege, util societăţii şi civilizaţiei intensive. Inculţi şi brutali, locuitorii îşi aleseseră un preot anabaptist, care îi împăca de o sută de ori la sută. Adversarii se apucau de mâini, şi le scuturau puternic, se luau în braţe, se sărutau şi se duceau acasă dansând.
Procurorul nu primise în zece ani nici o plângere, judecătorii se preumblau prin sala de şedinţe ca într-o prăvălie goală, grefierii citeau ultimele romane, în arhivă nu se alfa nimic. Căscând de urât, oamenii Dreptului din partea locului ne apropiarăm fără voie unii de alţii cu intenţia de a ne omorî timpul cât mai plăcut, în aşteptarea proceselor mari viitoare. Nu se putea să nu izbucnească multe conflicte, ţara fiind industrială.
întorcându-mă, în puţine zile după instalarea mea, în cabinetul de notariat local, numărfive (a se citi: faiv), am găsit în drpetul firmei mele de advocat o sută de curioşi, pe care luându-i drept clienţi şi frecându-mi mâinile măgulit, i-am invitat să intre. Camerele şi o parte din scara etajului 47 mezanin, unde îmi situasem biuroul, erau neîncăpătoare pentru aţâţi clienţi.
„Vezi, îmi ziceam: am aşteptat eu două săptămâni fără să-mi intre un câine în biurouri, dar acum sosesc deodată o sută de împricinaţi. Câte un pol de cap şi, numai de la prima consultaţie, pe care am s-o acord cu mărinimie, voi agonisi chiria pe trei ani. Filosoful avea dreptate în înţelepciunea lui: «Niciodată omul nu trebuie să dispere».
1300
TUDOR ARGHEZI
Diseară o să-mi mustrez, mă gândeam, nevasta, care voia să facă economie la cheltuieli, recomandându-mi o firmă de sticlă neagră, scrisă pe din dos cu aur. Fac una de oţel, i-am răspuns, zmălţuită după procedeul profesorului Oakland; o să mă coste câteva centime mai mult, dar o să-mi aducă o clientelă mai mare. «Dacă a plătit el o firmă de oţel, putem avea încredere într-însul», ar fi putut gândi un client, în căutare de advocat.“
-	Poftiţi, domnilor, intraţi, le zisei. Cine are loc este rugat să şadă; cine nu găseşte, să binevoiască să steie în picioare. Sunt al dumneavoastră. Să începem cu domnul cu barbişon cărămiziu: Vorbiţi, mă rog... Ce vă aduce? Un divorţ?
Cei o sută râseră într-un hohot, care parcurse camerele şi sala. Câţiva râdeau ca nişte oameni beţi.
-	Nu înţelegem ce este divorţ, întrerupse unul, care nu-şi scotea din cap larga lui pălărie de panama.
Atâta incultură mă umilea.
-	Cum? Dumneavoastră nu ştiţi ce este un divorţ?... Divorţul este atunci când bărbatul, certându-se cu nevasta, unul din ei nu mai vrea să stea în casă cu celălalt şi... vine la mine.
-	De ce ar veni la dumneata? mă întrebă careva.
-	Ca să fac formele divorţului.
„Formele divorţului“, această vorbă compusă, îi puse pe gânduri şi nu mai râse nici unul. Se uitau numai unii la alţii şi mă arătau.
-	Sau aveţi o poliţă protestată? reluai atunci câtre omul cu barbişon.
Clienţii râseră din nou, ca nişte cretini.
-	Nici asta nu înţelegeţi? îi întrebai.
-	Nici, răspunseră ei.
Mă frecai la frunte, enervat. Când eram copil s-a luat după mine un elefant cu trompa ridicată şi, căzând de spaimă cu
PUBLICISTICĂ
1301
capul de-o grindă, mi-a rămas în frunte cucuiul ăsta, ca un zgârci, care, îndată ce mă simt contrariat, iese în evidenţă şi mă mănâncă. Instinctiv, mâna mi se duse la frunte: câteva masaje uşoare, şi zgârciul dispăru.
-	Atunci, cu ce vă pot servi? i-am îndemnat eu, ca să isprăvesc cu ei.
-	Am găsit o firmă nouă pe casa dumitale, şi unul câte unul ne-am adunat, din trecători, ca să o citim. Sunteţi doctor în Drept: nu e supărare. Dar de ce sunteţi advocat? Ce e un advocat?
-	Cum? nu ştiţi ce-i un advocat? Să vă explic. Dumneata eşti în sfadă cu vecinul dumitale. Vă găsiţi dinaintea tribunalului: nici dumneata nici el nu ştiţi să vă apăraţi cu numerele de articole necesare din cod. Vă trebuie câte un advocat, care le ştie pe toate.
-	Şi domnii aceia care au deschis o judecătorie, tot aşa fac?
-	Fac tot aşa, dar mai fac ceva: dau sentinţe, care se execută. N-aţi văzut şi o închisoare, care stă toată ziua cu uşile date de părete? Deocamdată, este drept că oamenii Justiţiei nu au ce face şi, ca să le treacă de urât, joacă în sala de şedinţe rişca. Preşedintele azvârle cu unghia degetului mare spre tavan o monedă care zbârnâie şi cade jos. Judecătorii se reped să vadă pe ce lat a căzut, adică dacă e sitch sau bey. Cel ce câştigă ia alţi gologani de pe jos, aruncaţi: taxa de jos. Ca să le fie mai uşor, ei se dezbracă de haină şi joacă în cămaşă.
-	Mulţumim, răspunseră clienţii, atât voiam să ştim. Să te găsim sănătos.
-	Pardon! le spusei, pentru datoria de un pol, mai treceţi dumneavoastră pe aici, sau trimit eu secretarul să vă încaseze?
-	Ai înţeles ceva? întrebă cel cu barbişon cărămiziu pe cel fără mustaţă.
-	N-am înţeles nimic, răspunse acesta.
-	Mă rog! explicai eu. Aţi venit să-mi cereţi o consultaţie. Plătiţi.
1302
TUDOR ARGHEZI
-	Belooai volivod es toot beam, spuse unul cu sprâncenile negre late, încruntate, către tovarăşii lui.
-	Vorbiţi în dialect? întrebai.
-Ally wold! porunci unul; ceea ce înseamnă: puneţi mâna pe el!
Fără alte cuvinte, fui ridicat pe sus, culcat pe biurou, înfăşurat cu un lasso lung, înnodat şi, scoţând un oftat şi zbătându-mă în aer, fui aruncat în gol. Credeam că nu se mai alege de mine nimic şi mă vedeam tercit pe asfaltul imensului nostru bulevard. Dar mă oprii la o sută şaptezeci şi cinci centimetri de sol, în aer. Sceleraţii mă ţineau de frânghie. Capătul frânghiei fu legat de balcon, şi eu zburam, suspendat de al patruzeci şi şaptelea etaj. O aglomeraţie mare se făcu subt mine, murmurătoare.
Stătui câtva timp aşa, şi o nouă aruncătură în gol îmi scutură frângia. Venea preşedintele, legat cobză şi el, însă cu douăzeci şi cinci centimetri mai sus. Sceleraţii nu erau cu totul lipsiţi de inimă, căci calculaseră lungimile ca să nu ne lovim în cap.
Aşteptam să văd ce se va mai întâmpla. Al treilea om împachetat, al patrulea, al cincilea etc., până la paisprezece, scobo-râră, rând pe rând, pe câte un căpătâi de frânghie. Mă uitai. Era tot tribunalul: judecătoria de pace, tribunalul propriu-zis şi celelalte instanţe.
La stânga mea se legăna Curtea de Apel, care însă fusese atârnată de un elastic, trecând uneori mai jos şi alteori sărind, din cauciuc, mai sus.
-	Ţi-am spus că nu e nici o treabă de făcut la Barly, îmi spuse grefierul general, trecând cu sfoara pe lângă mine, şi nu m-ai ascultat.
Prestigiul primului preşedinte suferea îngrozitor. El spânzura liber, într-o undiţă mare prinsă de cusătura mediană a pantalonului şi, fiind foarte gras, îi sta rău cu sistemul anal
PUBLICISTICĂ
1303
în sus. Bandiţii se găseau acum cu toţii pe trotuar, batjoco-rindu-ne în fel şi chipuri, conform deprinderilor barbare ale districtului — şi noi ne mişcăm într-un tictac de pendule.
închipuiţi-vă că puteam rămâne aşa până la moarte. începuse să se facă seară şi avurăm cu toţii senzaţii de Golgota. Confundându-se cu suferinţele grele ale lui Crist, primul preşedinte, grasul, dăduse chiar drumul supremului strigăt: „Eli, Eli, lima Sabachtani!“
Norocul nostru a fost că Nat Pinkerton, deghizat în chinez, şi douăzeci şi şase de detectivi de-ai lui, versaţi în peripeţii, trimişi de la Centru, răpiră, cu pipele în gură, trupurile noastre magnetic şi fugiră cu noi într-un camion-automobil rapid.
Evenimentul nostru mizerabil a fost descris în detaliu în ediţiile speciale ale întregei prese, şi Statul Barly a fost osândit de Consiliul Federal să rămâie de veci lipsit de asistenţă juridică şi să nu se împărtăşească, orice s-ar întâmpla, niciodată din binefacerile Codului Civil, combinat cu Codul Penal şi cu Dreptul Maritim.
1928
MAHALAGIII CULTURII
Se va şopti pe undeva, cu întristare, de sfârşitul lamentabil al congresului profesorilor universitari?...
Aceşti anemiaţi ai vieţii, oameni care cu bună ştiinţă şi-au suprimat instincte, şi-au cultivat virtuţi, şi-au dezvoltat aptitudini insolite, au hotărât să se adune laolaltă. Nalţi şi palizi, cu scânteia odihnind tristă în adâncul negru al privirilor obişnuite să vegheze subt lampă, sfioşi din inexperienţa braţelor, delicaţi din completă dezinteresare faţă de vanităţile şi poftele vulgare, nobili prin morala care-i face să urmărească
1304
TUDOR ARGHEZI
mai departe dezinteresat un joc de cifre sau de formule, chiar după ce fabricile purcese din caietele lor creează averi noi şi noi financiari - aşa puteau fi închipuiţi venind la Bucureşti din patru colţuri de ţară, profesorii universitari, marii preoţi şi generalisimi ai Ideii.
Vă înşelaţi!...
Cei mai mulţi, când nu sunt cretini ai lui Dumnezeu, sunt agenţi electorali care stau cu scârbă în faţa studenţilor, şi pândesc întâia schimbare de guvern ca să plece în misii diplomatice sau „ştiinţifice“ prin lume. Majoritatea nu intră în librărie decât pentru a cere conturile operei lor didactice, întocmite pentru bani, câştigul moşiei lor compilate. Cei mai mulţi au înfăţişare de meşteşugari sau de negustori şi sunt mofluzi că nu au voie să-şi ţie cursul în teroarea băţului. Figurile tinere şi distinse au acest caracter din nodul cravatei, perfecţia dungii la pantaloni şi briliantina frizurii - şi sabotează pe toţi concurenţii de celelalte bresle, mai puţin cotate, arma şi magistratura, în familiile vechi cu o pădure şi o fată de măritat.
E semnificativ că de la Nicolae Iorga, adică de mai bine de un sfert de veac, n-a mai apărut o figură proeminentă în Universitate şi profesorii universitari au rămas anonimi ca broaştele-ntr-un zmârc, încălecându-se şi înlocuindu-se în beznă.
Scandalul în care s-a închis congresul acestei aglomeraţii sinistre - virtual, congresul se ţine şi acum, căci preşedintele a fugit în timpul unei încăierări! - nu uimeşte decât pe cei care n-au avut prilejul să verifice încă pe mahalagiii culturii române.
De unde s-a tras bătaia?...
Dintr-o chestie metafizică: oare profesorii universitari din Cluj, Cernăuţi şi Chişinău să fie ei siliţi să trăiască chiar în Cluj, Cernăuţi şi Chişinău, lângă şcoala, cărţile şi elevii lor?... Nu
PUBLICISTICĂ
1305
ar fî mai bine să rămânem cu toţi aici la Bucureşti, să mai bem câte o bere, la „Piccadily“?... La Chişinău plecăm în zilele de ploaie, iar până la sosirea trenului întârziat, seminariile să fie privegheate de Ioniţă, omul de serviciu.
S-a adus şi un argument: un profesor universitar când este incapabil, rămâne incapabil chiar dacă stă la catedra de la Cernăuţi.
S-a adus şi o pildă: Hasdeu locuia la... Câmpina şi avea cursul la Bucureşti!...
Nimănuia nu i-a trecut prin minte că profesorul incapabil trebuie trimis la serviciile primăriei şi că Hasdeu, tocmai spre a putea lucra, fugise din Bucureşti!
Mai e nevoie să adăugăm că acei câţiva profesori universitari care au avut brusc revelaţia ruşinii s-au strecurat afară din „congres“ ca să plângă în bibliotecile lor şi că-n fruntea mahalagiilor a fost Mihalache Dragomirescu?...
1928
OMUL CARE NU ŞTIE SĂ PLECE
Am primit într-o duminică după-amiază vizita unui tânăr care voia să mă cunoască. Fusese unul din cei mai valoroşi elevi ai defunctului tatăl meu, fostul profesor de botanică şi floră, căruia îi păstra o recunoştinţă consacrată familiei întregi şi deci şi singurului fiu, subsemnatul. Locuiam pe unul din bulevarde şi deţineam reprezintanţa exclusivă a celei mai eficace vaseline cu formol, pentru vindecarea instantanee a micului guturai. Profesia mea era onorabilă, desigur, şi cu atât mai producătoare cu cât avusesem norocul unei serii de şapte sezoane consecutive, cu timpul nehotărât între ceaţă şi ploaie,
1306
TUDOR ARGHEZI
propice întinderii strănutului şi desfacerii tubului meu cu vaselină în milioane de bucăţi.
-	Dumneavoastră sunteţi fiul ilustrului meu profesor? mă întrebă cu admiraţie vizitatorul meu, aşezându-se pe un scaun.
Ca să complac formulei vizitatorului adoptai limbajul important, adică stilul de-a pune şapte cuvinte în loc de unul şi de-a transforma dialogul în paragrafe.
-	într-adevăr, scumpul meu domn, care veniţi din mare depărtare ca să vedeţi pe urmaş, sunt fiul scumpului domniei voastre fost profesor, a căruia descoperire ştiinţifică de căpetenie, senzaţională în epoca lui, a consistat în punerea în evidenţă, neglijată de geniul lui Linne, printre stamine, a unui organ ignorat, deşi prezent în toate efiorescenţele, numit de tatăl meu, în cinstea părintelui omenirei: mărul lui Adam.
Mă uitai fix la vizitator. Savanta mea trăncăneală l-a încremenit. Citii pe figura lui un devotament şi o veneraţie, imense.
-	Sunteţi chiar fiul marelui meu profesor? repetă vizitatorul. însă el nu o făcu din lipsă de respect şi din teama că octogenara mea mamă ar fi înşelat în tinereţe pe botanistul părintele meu. El nu se îndoia că am fost carne ruptă din carnea autorului meu, însă se minuna. Fiul profesorului sta în faţa lui acum, după cum stătuse şi tatăl pe vremuri. Era real, însă şi admirabil.
-	Va să zică sunteţi fiul ilustrului meu iniţiator în misterele vegetale? spuse din nou fostul elev.
Mă mulţumii să dau din cap, afirmativ, ca o statuie de bronz care şi-ar fi găsit pe neaşteptate articulaţia gâtului şi elasticitatea.
-	E extraordinar! strigă elevul, sculându-se în picioare.
-	Ce anume vi se pare extraordinar? îl întrebai.
-	Nu ştiu, dar este extraordinar, răspunse vizitatorul. Totul este extraordinar şi nimic nu a fost niciodată atât de extraordinar! mai zise el.
PUBLICISTICĂ
1307
Mirarea lui era de ordin religios şi accentul vocii sale era identic cu al lui Arhimede, în ziua în care ilustrului grec, la baie, i se părură picioarele mai uşoare şi, alergând în pielea goală pe străzi, răcnea din răsputeri un principiu, devenit universitar.
-	Nimic nu este extraordinar! declarai eu atunci, adoptând un al doilea limbaj, ca şi cum aş fî spus că nimic nu se pierde, ci totul se transformă. Natura, adăugai eu, abundă în fenomene, care nu sunt fenomene, şi este plină de lucruri normale şi banale, care nouă ni se par extraordinare. Vezi soarele? întrebai cu o pauză explicativă, care în scris corespunde cu prezenţa semnului două puncte în text - ei bine! soarele ni se pare extraordinar numai nouă: de fapt el nu e decât o concreţiune vulcanică a primelor rotaţiuni, înflăcărate, concentrate în nuclee, adevărate mămăligi de metale în fuziune.
-	O! zise vizitatorul, fără să-şi schimbe diapazonul, sunteţi fiul marelui dumneavoastră părinte!
Se făcu o mare tăcere. Ea semăna cu o plimbare de reculegere pe o alee de cedri, după înmormântare. Nu ştiu ce se întâmpla în fiinţa sufletească a vizitatorului, care îşi lăsase capul pe piept, ascultând, poate, morile lente ale neantului, deplasate de căderea eternităţilor lichide, dar începeam să mă plictisesc. Vizitatorul luase atitudinea auditorilor dintr-o gravură cunoscută, în care un cerc de admiratori stau trăsniţi pe fotolii, pe când Beethoven cântă din inspiraţie la clavecin.
A stat aşa o jumătate de oră. Am crezut că adormise, hipnotizat de sticlirea vârfului de lac al ghetelor lui cu nasturi. Făcui ocolul mesei până la telefon şi mă aplecai ca un om care îşi caută papucii pe subt pat, ca să-i zăresc figura. Ochii vizitatorului erau holbaţi.
Văzându-mă aplecat, el surâse şi răspunse ca unui medic de teatru:
-	N-a fost nimic; o uşoară emoţie: mi-a trecut.
1308
TUDOR ARGHEZI
Nu mai aveam ce să-i vorbesc vizitatorului: tăcui. Nici el nu mai avea ce-mi vorbi: tăcu. Observând că o carte din bibliotecă ieşea din rând afară, o împinsei înăuntru. îndreptai un tablou. Mutai călimările din dreapta în stânga, trecui din stânga la dreapta tamponul, luai guma de şters din jgheabul de sticlă şi o pusei pe o bucată de hârtie pe masă. Şi mă uitai la vizitator. Mă uitai la ceas. Mă mai uitai o dată la ceas, pentru că uitasem ce oră citisem. Scosei ceasul din nou, din buzunar, şi-i întorsei de cinci, şase ori remontoarul. îmi examinai degetele şi mi le numărai de câteva ori: din orice parte, erau câte cinci. Cu un chibrit îmi albii marginea unghiilor, rotunde ca nişte paranteze. Mă apucai să şuier subţire şi şoptit un vals din vechime, plimbându-mă prin odaie. Puţin mi-a lipsit să-mi pui degetele mari în răscroiala jiletcii şi, cu palmele ridicate în aer, ca nişte aripi de heruvim, să încep să joc. Ţineam la conservarea prestanţei.
Nu ştiu de ce, elevul cel mai bun la botanica tatălui meu, se sculă în picioare. „Perfect! îmi zisei, o să plece.“ Surâsei graţios şi mult. Surâse şi el mult.
-	Ţineam să vă mai spun ceva, zise vizitatorul.
Eu surâsei din nou şi el tăcu din nou cincisprezece, poate treizeci de minute. Aş fî vrut să-i spui: „Când o să am plăcerea să vă văd?“ cu făgăduiala că nu o să-l mai primesc în viaţa mea. N-am îndrăznit. Putea să aibă impresia că vreau să plece. Obosit, mă aşezai pe scaun. Se aşeză şi vizitatorul pe scaunul lui. Enervat, luai o hârtie şi o cocoloşii violent. El se uită la mine: eu surâsei. Mă sculai în picioare: se sculă în picioare.
-	îmi daţi voie, un moment? zisei surâzând şi deschizând uşa. El răspunse cu un surâs aprobativ.
în coridor, mă cuprinse vioiciunea mea normală şi mă repezii la bucătărie. Servitoarea ţinea râjniţa de cafea în braţe. Construii doi ghionţi cu colţ şi-i aplicai în maxilare, subt bărbie. Servitoarea dete să urle.
PUBLICISTICĂ
1309
-	Şşt! îi spusei pe şoptite. Nu face gălăgie că aude din biurou cel mai bun elev de botanică al ilustrului meu părinte. Cine ţi-a spus să-l bagi în biurou, muiere? Vorbeşte-ncet, că te anihilez. Ce ţi-a venit?
Servitoarea se puse să plângă şi, convinsă că-i curge sânge din măsele, făcu o demonstraţie de şantaj cu scuipat pur. Era o senzaţie falsă, măselele erau intacte.
-	Abia te-am atins, îi explicai, şi zbieri ca un canguru.
M-am întors în biurou. Zâmbeam. Zâmbea şi vizitatorul.
Zâmbeam unul la altul. Trecuseră două ore fără să ne mai spunem nimic. De mai multe ori ne-am aşezat şi ne-am ridicat. Lipsa de idei şi de ţel mă făcea să mă doară muşchii. Căutam o soluţie şi nu ştiam pe care să o aleg. De câte ori voiam să încep soluţia, vizitatorul surâdea, surâdeam şi eu, şi amânam. Auzii cucul ceasornicului din odaia de mâncare, strigând de nouă ori. Fără greutate puteam ajunge la miezul nopţii şi puteam trece în ziua următoare, surâzând amândoi.
Tot surâzând, îl apucai de mână: el îmi strânse mâna surâzând. Deschisei uşa din sală surâzând, şi el, surâzând, ţinându-se de mâna mea, ieşi după mine în sală. îl dusei surâzând la cuier: el se opri la cuier şi surâse. Surâserăm la cuier încă un sfert de ceas. Luai pălăria lui din cuier surâzând şi i-o pusei surâzând cu gentileţe în cap, şi el ieşi surâzând. în faţa uşii stam unul în faţa celuilalt, eu înăuntru şi el afară, surâzând. Stăturăm acolo încă cincisprezece minute. Mă aplecai surâzând, salutându-1 adânc: el surâdea. Surâzând închisei uşa foarte încet, întorsei surâzând cheia. El, desigur surâdea, şi poate că şi în ziua de azi stă surâzând pe scară. N-am mai trecut pe acolo.
Mă servesc exclusiv de ieşirea de din dos.
1928
1310
TUDOR ARGHEZI
COCÖ LA MIHAI
într-o ţară cu spicele groase şi cu boabele grâului ca mărgăritarul era o casă albă ca un leagăn pus în crăci şi-n casa aceea stăteau singuri o domniţă mare şi un rege mic. Văduvă fără moarte şi văduvă numai din uitare, domniţa avea de soţ şi de bărbat, în casa ei ca un leandru alb, cu odăi în ramuri, pe băiatul ei. Domnul domniţei se zăpăcise de minte şi a fost furat într-o zi când călătorea călare, a fost furat de calul lui năzdrăvan şi nebun şi dus departe, dincolo de marginile cerului şi dincolo de făcliile, în vârful cărora ard, în văpaie rece, stelele păzitoare ale graniţelor de humă şi lut.
Dimineaţa, domniţa punea unealta cu şapte strune răsunătoare pe genunchi şi acoperindu-le cu mâna deschisă, desfăcea cu degetele din corzi un murmur de rugăciune către luna căzută din bolţi. Apoi lua ghemele de lână şi împletea mărunt din fuioarele răsucite, covoare pestriţe, scoarţe şi plocate. Şi deasupra tuturor întocmelilor cu fire, cu noduri şi ciucuri, ieşite din mâinile ei harnice, palide şi cinstite, a rămas, ca o amintire în fundurile apei, umbra şoptitoare din ramurile de sălcii ale sufletului ei.
El, băiatul, regele mic, se pregătea pentru zgomotul vieţii, pe nisipul galben al grădinii, stăpânindu-şi armăsarul de lemn, cu nările carmine şi cu copitele unse cu lac; învârtind biciuşca cu nerv de bou, îmbrăcată cu marochin; strângându-şi umerii în pieptare de fier, care, ca să nu doară, fuseseră făcute deocamdată din mucava; trăgându-şi sabia şi poruncind pădurii să răspundă şi să i se supuie, cu trâmbiţe de hârtie.
Pe dinaintea casei albe, clădită de pitici, de greieri şi rându-nele, piticele, nevestele piticilor, încinse cu şorţuri albastre, grădinărese vestite, care fac din lapte flori şi, fermecând vânturile mici, le prind, le încreţesc şi le pun în vârful firelor de păpădie, ca nişte gingaşe băşici de aer mătăsos - au întins
PUBLICISTICĂ
1311
velinţe de iarba, trâmbe înguste de pânză de lumină, au altoit piersicii în zarzări şi trandafiri în măceşi, iscând împrejurul cetăţii de copilărie şi singurătate miresme vii de tămâi cu felurite mirosuri amestecate.
Cocb a văzut de multă vreme casa albă cu intrarea boltită de mânăstire şi s-a rotit de câteva ori pe sus, deasupra curţii de schit, dinlăuntru, necutezând să se lase până la zăbrelele de aur, în dosul cărora regele mic se joacă-n cinci pietre, în patru diamante şi un safir şi domniţa prinde cu acul lacrimi pe marginile de mătase ale batistei. Ar fi vrut să intre pe poartă, păşind cu coada Iui roşie şi verde, pe jos, prin nisip. Dar acolo sta de pază, ca-n basm, cu spada fulgerând pe umăr, un om înalt cu căciula pătrată şi cu pinteni de fier la cizmele-i mari. Ar fi voit să intre pe sus, prin nevăzut şi prin nesimţit. Dar o babă uscată cu trei părechi de ochelari forfotea la tot ceasul din zi şi din noapte pe drumurile casei albe, purtând măcelăreşte, atârnată cu lanţ pe şoldul sterp, o foarfecă mare. Ea ocăra pe Coco, ori de câte ori el, cerându-şi voie din tipografie, o lua în zbor spre schivnicia domnească.
Aflând că baba s-a îmbolnăvit şi că foarfeca nu-i mai slujeşte să taie decât negul ce-i creşte pe nas şi de care zace, şi unghiile negre de la picioare, Coco s-a dus de-a dreptul şi a coborât la fereastră, pe marginea ferestrei cu ghivece de măghiran. El a fost numaidecât împresurat de stoluri de vrăbii şi de scatii, printre care zburau scurt botgroşii, pietruşii, sticleţii şi piţigoii, guralivi ca nişte minutare şi adunaţi cu mii de tictacuri şi sferturi de oră bătute-n sticlă, ca ornicele unei ceasornicării, unde clipele sunt la fel şi orele se deosebesc. Ciripiri de oţel, ştirbiri de cleştare ciocnite goale, firimituri de glasuri, fluiere cât paiul de secară, căderi vioaie de mazeri de peruzea deşirate dintre mărgele, una câte una, pe margini de talgere de aramă. Coco avu o primire domnească printre păsările şesului cu salcâmi.
1312
TUDOR ARGHEZI
El se apropie de fereastră cu ciocul şi vrăjind cârligul cu două cuvinte rostite din guşe, cârligul se întoarse singur şi singură se dete de părete fereastra. Apoi spuse broaştelor din uşile de stejar să se descuie şi zăvoarele se deteră înapoi de la sine, până în odaia din fund, a şaptezeci şi şaptea, unde auzi ca un fir de aer strecurându-se ca pe firul albastru al unei unde. Regele cel mic dormea într-o copaie, spânzurată cu două belciuge de aur în două funii moi cu verigi. Şi dormea şi domniţa ca o călugăriţă după toacă, pe un crivat de lemn tare, pustnicesc. Coco a intrat prin alte farmece lin şi i-a văzut visând şi nu i-a turburat.
Are să mai scrie Coco un bilet cu ce a văzut Mihai în visul lui de ceruri de argint.
1928
SOCOTELI DIDACTICE
Societatea Studenţilor în Drept şi-a pus în gând, de câţiva ani, să editeze cursurile predate la facultate, spre a fi la îndemâna fiecăruia pe un preţ mai accesibil. Fiecare comitet nou, când are nevoie să-l bârfească pe cel vechi, îşi face din acest lucru un cap de acuzaţie, dar frumoasa idee rămâne în suspensie ca o podoabă abstractă a programului. In aşa chip s-a ajuns la următorul rezultat, lăsând editarea cursurilor pe alte mâini, care găsesc în nevoia studenţilor o frumoasă ocaziune de desfacere a mărfii, ameninţată altfel să rămână pradă urâtului, uitării şi prăfuielii:
Curs de economie politică (domnul Taşcă) cinci sute lei. Curs de drept constituţional (domnul Paul Negulescu) patru sute lei.
PUBLICISTICĂ
1313
Curs de drept administrativ (domnul Paul Negulescu) două sute cincizeci lei.
Curs de drept roman (domnul Stoicescu) trei sute lei.
Curs de enciclopedia dreptului (domnul Mironescu) o sută cincizeci lei.
Acelaşi curs de domnul Giuvara, cinci sute cincizeci lei.
Curs de drept civil (domnul Em. Antonescu) două sute lei.
Acelaşi curs de domnul Rarincescu, cinci sute lei.
Nevaliditatea actelor juridice (Nicolae Em. Antonescu) două sute şaptezeci şi cinci lei.
Prescripţia în Dreptul civil (Nie. Em. Antonescu) două sute cinci zeci lei.
Noţiuni introductive (două sute treizeci pag. Nie. Em. Antonescu) două sute lei.
în total trei mii cinci sute şaptezeci şi cinci lei. La Facultatea Juridică, pe spinarea studenţilor se poate face o foarte bună negustorie.
Domnul profesor Nicolae Em. Antonescu, cu o precocitate care dă de gândit, a scos până acum trei volume, şi studentul e obligat să le cumpere pe toate. Cursul din acest an l-a tipărit imediat şi-l vinde cu două sute lei. Filosofie a doi lei fila.
1928
UMBRA ALBĂ
în şaisprezece zile, cât a durat acest ultim război al lumii, nu s-a vărsat o picătură de sânge şi nu a fost un singur foc de armă tras. Puştile, mitralierele şi tunurile au rămas în magazii, şi nu am utilizat corpurile de armată mobilizate la graniţi, nicidecum. Generalii noştri, îmbrăcaţi în halate albe, n-au avut nici sabie, nici trese, nici chipie, şi au operat din laborator, ca
1314
TUDOR ARGHEZI
nişte fotografi şi fabricanţi de pastile de tuse. Mâna lor feminină albă-roză, cu unghii lustruite, a ucis armatele şi popoarele printr-un descântec, apăsând pe o sonerie sau potrivind un nivel. Ei au pus în funcţiune un aparat ca un cântar, a căruia putere devastatoare se stabileşte prin echilibrul vârfurilor de platină. Pentru tehnica materială a maşinilor şi aparatelor de anihilat nu este nevoie de o pricepere care să întreacă meşteşugul de-a vârî capătul aţei în ac, şi de a prinde nasturele de haină.
Două singure mijloace principale au conlucrat la distrugerea Europei şi probabil că a tuturor continentelor, aşezate de jur-împrejurul planetei ca un abajur pe globul unei lămpi: „maşina de dezlânat molecula“ şi „aburul alb“.
Cea dintâia e de mărimea ridiculă a unui gramofon, şi modelul mic se poartă pe curea, ca un binoclu. Acţiunea ei diavolească are efecte uriaşe, pulverizând marile materii prime, inventate de oameni, din care a fost cu putinţă să se organizeze civilizaţia şi să dureze confortul. Oţelul, bronzul şi aluminiul întâlnite de raza invizibilă, emisă de aparat, intră în confuziune şi nehotărâre, sufletul şi inteligenţa, pe care, luându-le de la sine, le-a pus omul într-însele, ca să le dea o ţinută şi o uniformitate, supusă scopurilor lui, cad în îndoielile naturale, ale facultăţilor de stabilitate, părăsesc materia şi se întorc în rezervele magnetice ale naturii, cine ştie unde. Este greu de urmărit o însuşire printre imponderile pe care le străbate, tot aşa de greu ca un suflet printre morminte şi veacuri.
Oţelul, de pildă, începe prin a lua o consistenţă moale, însă fără temperatură, prezintându-se pipăitului ca buretele unui miez de pâine proaspăt, şuruburile se frâng, piuliţele cad din buloane, massa de crom-nichel şi de fontă îşi pierde sunetul şi dă, la ciocnire, o vibraţie gângavă, de săpun. Aeroplanele, automobilele, trenurile blindate ale inamicului se opresc, numaidecât, împiedicate de Raza W2, cu aceeaşi copilărie, inadmisibilă aparent, cu care o locomotivă s-ar da peste cap
PUBLICISTICĂ
1315
lovindu-se de un păinjeniş întins pe linia ferată între doi stâlpi telegrafici corespunzători. în raza de care vorbesc, expresele, aeroplanele, se prind ca nişte muşte.
La declararea războiului, acum şaptesprezece zile, întreaga flotă a Oceanului Adantic s-a desfăcut în drum ca nişte bucăţi de unt într-o fiertură fierbinte: în douăsprezece minute nu s-a mai văzut nimic. Dac-aş fi luat pensula cu cerneală şi aş fi scufundat-o în butoiul cu apă, s-ar fi cunoscut: dispariţia fără zgomot a cuirasatelor, torpiloarelor şi submarinelor din ocean, nu a lăsat nici o urmă.
Din stare moale, metalul trece în consistenţă friabilă, de tibişir şi talc, şi în sfârşit cade în pulbere făinoasă, aşa că poţi marca succesiv degenerările crescute ale fostei materii, cristalizată, în cuptoarele electrice, în contact cu manganul, cu vanadiul şi cu acidul carbonic, pe un singur bec de laborator. Raza W2, care a descompus materialele cele mai tari, nu are însă efect asupra vegetaţiei şi a întregului sistem zoologic. De ce? E un mister. El trebuie cercetat în astre şi îndărătul aştrilor mai ales. Asupra şoarecilor s-a arătat neputincioasă; de asemeni asupra melcilor, crescuţi în laborator. Sorgintea razei este căutată de fluturi, cu însetarea cu care se aruncă în lumină, însă, fenomen ciudat, în loc să piară, ei cresc, cresc împotriva legilor care le-au dat născare, şi cu o rapiditate unică. în jurul „câmpurilor de bătaie“, ca să păstrăm un termen vechi din arta militară primitivă, a sângelui, stoluri mari de fluturi cât corbii şi alţii cât berzele şi vulturii trec în pâlcuri adânci, lăsând în lumină, ca nişte lumini deosebite, dâre de pulberi multicolore.
Şinele drumurilor de fier, dezagregate, s-au risipit în vânt încă din primul ceas de război, ca şi firele de telegraf. Cuţitele, săbiile, tunurile, obuzele, coifurile, s-au prefăcut într-o materie spongioasă, când nu s-au schimbat în ţărâna lor.
Pentru fiinţa omenească, a căreia carne conţine fier prea puţin, în forma urmelor slabe, aparatul razei neputând-o
1316
TUDOR ARGHEZI
suprima de la distanţă, s-a pus în acţiune alambicul cu aer lăptos, sau mai bine zis cu Umbră Albă. Printr-un robinet de azbest, solidificat până la duritatea ebonitei, se aruncă înainte un fir asfixiant, care la kilometrajul trebuincios devine clăbuc de aer, rămânând, până-n punctul de transformare, inofensiv. Clăbucul creşte, în raportul de viteză, proporţional cu scăderea unui zgomot care se micşorează treptat; aşa fel încât la limita lui de expansiune, gazul (se mai numeşte gaz), mic la născare cât o conopidă, acoperă firmamentul cu o pâclă învăluitoare şi ucide în cuprinsul lui viaţa întreagă în câteva secunde. Milioane de soldaţi şi sute de milioane de populaţie civilă au sucombat înăbuşite de un atom de gaz, dezvoltat până la marginile lumii.
Operaţia, ca să fie sigură şi radicală, trebuie scutită de vânt. Vântul, risipind pâcla, de cum porneşte şi se umflă, o amestecă repede cu oxigen şi o face respirabilă şi nevătămătoare. Un strănut repetat, şi panica se opreşte aci. De aceea s-a construit un al treilea aparat, care e o minune de tehnică şi precizie: minune desigur inutilă, căci cui mai slujeşte azi? Ea putea să fie aplicată la agricultură: statele au aplicat-o la război. Ele şi-au primit răsplata, căci nu mai există nici un stat - şi pentru întâia oară sămânţa fină a bărbaţilor de stat s-a pierdut cu desăvârşire.
Aparatul, în forma unui manometru cu două limbi, una neagră şi alta roşie, care circulă pe un cadran cu semne, stă pe loc fix, ca un barometru. Limba neagră este în legătură cu o coloană capilară de stelectit, o materie cu afinităţi nord-estice, experimentată cu succes la anularea furtunilor pe mare. Limba roşie disociază spre dreapta undele de temperatură, desfăcând fiecare punct ondulator într-o cifră de plus şi alta de minus, care, adiţionate în proporţii variate, dau toată gama vântului, de la zefir până la tempestă, uragan şi ciclon. Se ştie că, în spaţiu, adeseori anotimpul exprimat formal parazitează, din cauza logodirilor fortuite dintre numere şi cantităţi de
PUBLICISTICĂ
1317
genuri deosebite şi antagoniste. Limbile manometrului de vânt se reglează după tabela zisă a Sfântului Ioan Evanghelistul, pricipiile ei fiind incluse în Apocalips, de unde au fost extraşi, comparaţi şi întocmiţi, logaritmii ei.
întoarsă spre stânga de zero, care reprezintă neutrul, lipsa de preferinţă, neantul, limba roşie amplifică, dimpotrivă, vântul, şi poate instantaneu să dea brizei uşoare o declanşare uriaşă, o dezlănţuire de violenţe grandioase. La izbucnirea războiului toate manometrele beligeranţilor au fost aşezate la „nemişcare rigidă“, aşa încât talazele cu Umbră Albă au putut să-şi împlinească menirea integral.
Războiul a început şi de data asta cu discursuri şi articole de ziar. De pe urma războiului precedent, născându-se câteva împărăţii noi, întâia lor preocupare a fost să-şi aleagă împăraţi şi sfetnici şi, printr-o filosofică bunăvoinţă internaţională, statele au intrat într-un regim de egalitate, netolerat în interiorul lor. Poporul Cuţu-Pişilor, naţiunea Brmzgo-Gângăviţilor, rasa Kârtitzilor Albi şi-au descoperit nobile rădăcini în timpurile eroice şi s-au decretat, fiecare, mai adevărate, mai pure şi mai îndreptăţite decât neamurile care le-au ajutat să se nască şi să-şi compuie un abecedar în limba natală. Raza W2 şi Umbra Albă au pus capăt trufiei, dar au suprimat şi pe unii şi pe alţii.
Singur şi flămând fac însemnările acestea, într-o biserică din Olanda, unde, după ce au murit toţi locuitorii, au rămas numai lalelele în viaţă, ca nişte pasări rotunde aurii, încremenite pe câte un picior delicat, într-un ghiveci. Am dormit şi am ospătat din resturi prin toate pustietăţile pe unde am trecut pe bicicletă. Mi se pare că sunt singur în toată lumea, în muzeul din Amsterdam, pe care l-am găsit deschis, m-au asaltat câinii, care au luat în stăpânire universul. Staţiile radiofonice nu mai răspund. Europa e ca un castel nelocuit, cu odăile goale. Mi-e frică să intru şi mă-nspăimânt să rămâi.
1318
TUDOR ARGHEZI
Plec în căutarea unei soţii şi a unui brici. Sunt murdar şi neras de şaisprezece zile, şi oasele mele pribegi au nevoie de-o baie de putină, caldă.
1928
DUPĂ DEZASTRU
Aţi mai fost pe la „Monitorul Oficial“ din faţa Cişmigiului, de când domnul Fălcoianu, cu o păreche de cărţi de joc într-un buzunar şi o jumătate de potcoavă găsită în celălalt, întreţine la tribunal discuţii juridice adânci cu procurorul?...
E un model de Instituţie publică.
în sala de mijloc te aşteaptă zece scaune la o masă lungă prevăzută cu tocuri şi călimări. Pe toate zidurile placarde vizibile cu noua ordine a ghişeurilor, taxelor şi publicaţiilor. Ţi se spune precis că hârtia, intrată înainte de ora zece, apare în „Monitor“ poimâine: timpul necesar ca să fie culeasă, tipărită şi paginată - ceea ce înseamnă că maşinile şi oamenii funcţioneză ca un ceasornic elveţian. La ghişeul întâi îţi primeşte numaidecât hârtia o domnişoară, care în câteva minute ţi-a calculat suma de plată; la ghişeul doi ţi se primesc banii; la ghişeul trei ţi se eliberează chitanţa; iar la ghişeele patru şi cinci primeşti un bon şi numărul „Monitorului“ de care ai nevoie. Aceste operaţii, oricât de mare ar fi numărul cetăţenilor, se săvârşesc în douăzeci şi două de minute.
Toate rotiţele sunt astfel perfect îmbinate, că n-ar mai putea pătrunde, spre a le distanţa şi a le sili să funcţioneze în gol, nici corpul unui fir de praf. Nu ştim cine este directorul acestei noi orânduiri. E un personaj abstract ca şi ordinea. Funcţionarii s-au dezindividualizat. Un ţăran care venise pentru opt zile în Bucureşti, cu bilanţul unei cooperative, a
PUBLICISTICĂ
1319
plecat a doua zi cu numărul „Monitorului" în buzunar, în care-şi citise şi numele lui tipărit. Umbla cu o hârtie de o sută în mână, ascunsă la spate şi se uita pe la toate ghişeele, unde vedea lucrând doar câte o mână, neştiind căreia i se cuvine bacşişul, din teama că a doua oară, căci bacşişul a lipsit, hârtiile cooperativei lui să nu mai aibe nici o trecere. Disperat, cu suta în mână, de la o vreme paşii l-au dus către ieşire, unde, fără a mai ţine socoteală ce face, de parcă sutarul ar fi luat foc, l-a înghesuit în mâna vardistului, uimit şi prostit, de la uşă, şi a rupt-o la fugă.
Toată această ordine a costat însă cincizeci şi şase milioane de lei...
Cam mult pentru o ţară în care oamenii sunt atât de săraci, chiar când par bogaţi, şi unde munca şi abstinenţa se-mbină până la jertfirea de sine în mii de fiinţe, pentru a lăsa măcar copiilor imaginea de la început, a unei vieţi omeneşti.
Nu putem spune, totuşi, că noua rânduială nu ţine seama şi de pierderea cea mare datorită marelui artist care, cu cartonul unei ţigări arse-n colţul gurei, sfida nopţi întregi la masa verde hazardul surâzător din chipul fantelui cu capul pe umeri şi încă o dată subt picioare... Taxele s-au triplat. Publicaţiile sunt obligatorii. Pentru un text care, la orice gazetă, deci întreprindere particulară cu capital parazitat de dobânzi vorace, ţi se ia lei şaptezeci, la „Monitorul Oficial" ţi se extorchează lei patru sute optzeci de lei...
Pentru cei care nu ştiu şi s-ar putea indigna, ar fi bine, alături de celelalte, să se mai atârne un placat cu această informaţie: Pe aici a trecut Fălcoianu.
1928
1320
TUDOR ARGHEZI
„NU PERMIT!“
Trecând pe galerie, auzii două voci. Mă opresc ca să disting, în umbră, ce se petrece. în omul cel gras recunosc pe feciorul casei, şi cel înalt nu-i decât vecinul meu de odaie, un student în Drept.
-	V-am adus rufele, spune feciorul.
Cellalt nu răspunde.
-	V-am adus rufele, spune mai tare feciorul.
-	V-am adus rufele, domnule, zbiară pentru a cincea oară feciorul.
într-adevăr, feciorul e numai de două zile în casă, sala e lungă şi studentul în Drept îi croieşte feciorului două palme.
Lucrurile s-au petrecut atât de iute încât, ajungând în capătul coridorului, cât pe-aci să pun piciorul pe beregata unuia din doi, căci feciorul şi studentul se tăvăleau pe jos, ca doi luptători pentru un şampionat. Nu am putut număra câte cozi de mătură i-a vârât în cap studentului feciorul. Coada măturii venea cu vârful în jos ritmic, şi capul studentului scotea un sunet de tavan.
A mă grăbi cât aş fî putut, a sări în ajutorul unuia din doi, a trage de urgenţă mătura din fruntea viitorului magistrat nu fu altceva decât o intenţie. îmi place să nu stric cu mâinile mele prilejurile rare în vremile civilizaţiei de-a vedea buşindu-se sistematic doi bărbaţi. Dacă feciorul ar fi fost un tigru sau altă fiară sălbatecă, prevedeam că studentul va fi mâncat şi, dacă nu mi-ar fi venit mai repede ideea să fug, aş fi sărit desigur în ajutorul omului ameninţat de natură. Dar aşa, am preferat să mai aud de vreo cincisprezece ori sunetul masiv al cozii de mătură, notând cu ochiul şi inima peripeţiile din care trag o senzaţie binefăcătoare.
Cine vrea să fie imparţial trebuie să nu curme desfăşurarea evenimentelor, ci sa le asiste cu impasibilitatea unui binoclu.
PUBLICISTICĂ
1321
în vremea aceasta studentul, opintindu-se în sus, trecu pe la picioarele mele ca o sanie, purtând pe burtă pe fecior.
-	Ajunge, zic eu, ajunge, Baptiste... O să-i găureşti capul...
Apucat de un râs inexplicabil, Baptiste nu mai poate da...
închipuiţi-vă un râs de acela căruia nu te poţi împotrivi. Fraza mea de zidar: „O să-i găureşti capul, Baptiste“, atinsese cine ştie ce coarde în sufletul iui Baptiste, care i-au stricat prestigiul local de ciocănitor cu mătura în universitatea studentului.
-	Mă faci să râz, conaşule... spuse Baptiste, şi râdea parcă l-ar fi gâdilat studentul.
Care nu-mi fu mirarea să văd izbucnind în râs şi pe student. O lumină, ce venea prin fereastra în dreptul căreia îl adusese lupta pe jos din coridor, punea degetul pe-o serie de cucuie repede îmbobocite. Capul studentului prindea colţuri şi prezintă vâlcele. De-aceea şi râsul lui, mirându-mă, m-a întristat.
Atunci, tocmai atunci, venea din apartamentul ei şi gazda, o doamnă catolică distinsă. Studentul şi feciorul încep să se scoale de jos, pufnind fiecare de râs. Gazda pare indignată că un student se poate juca până-ntr-atâta cu un valet.
-	Baptiste, abia te-am angajat şi te dau afară... Recomandabile cu care te-ai prezintat nu spuneau că obişnuieşti să te tăvăleşti pe parchet cu locatarii.
Opinia doamnei părea făcută. Ea credea că Baptiste e un homosexual.
Doamna era o intelectuală informată: să trecem cu vederea stilul şi expresia cugetării sale; cu atât mai binevoitor cu cât văduva era frumoasă şi, când îi plăcea un locatar, se lăsa repede fermecată.
Era momentul să intervin. Informai repede pe doamnă asupra celor ce văzusem.
-	Domnule, explică doamna, dumerită, în nemţeşte, studentului. Baptiste v-a anunţat că vi s-au adus rufele de la spălătoreasă.
1322
TUDOR ARGHEZI
Studentul făcu ochii mari... Fiind japonez, el nu înţelegea decât limba germană.
-	Nu-i adevărat, doamnă, răspunse studentul. Nu pentru prima dată acest porc îmi reproşează că murdăresc latrina... Poftiţi, doamnă, să vă arăt.
-	Scuzaţi-i, doamnă, limbajul enervat, îi spun doamnei, cu o reverenţă, şi maşinal ne ducem cu toţii după student, la privată.
-	Vedeţi? Marginea porcelanii e todeauna stropită, arată studentul. Mi s-a reproşat todeauna că nu spăl cu măturică. E fals, doamnă... Vă asigur că e fals.
Baptiste nu pricepe nici nemţeşte, nici nu vede relaţia dintre latrină şi bătaie... Căci, aţi înţeles, lucrul se petrecea într-un oraş din Danemarca, şi valetul era francez.
-	V-aţi înşelat, domnule, începe proprietăresa... A fost vorba de rufe... De rufele de la spălătoreasă.
-	Pe onoarea mea, domnule de Samuray, te înşeli... Dacă n-aş fi „asistat", aş zice şi eu ca dumneavoastră, căutai eu să precizez într-o daneză aproximativă.
-	Ştiu eu ce spun, se răsteşte baronul de Samuray, la care calitatea de japonez se desăvârşea cu însuşiri de baron...
-	Vai! domnule baron... zisei.
-	Şi nu permit, zise baronul reintegrat, ca un fecior să ridice vocea când vorbeşte cu Mine...
-	Domnule baron!... zise Baptiste.
-	Nu permit nimănuia să-şi ridice vocea...
-	Domnule baron! zise gazda.
-	Nu, nu pot permite! strigă o dată scurt baronul, întorcându-ne spatele şi trântind uşa camerei lui.
în ceafa baronului zărim o măgură cât o gutuie.
-	Ar fi bine, sărut’mâna doamnă, zisei gazdei, care pusese tocmai un capot fascinator de mătase, să luaţi o picătură de mentă, ca să vă treacă emoţia japoneză... Francezii ăştia şi
PUBLICISTICĂ
1323
niponii ăştia, când vin în Copenhaga, cred că se pot deda la gesturi totalmente interzise. Vă rog, osteniţi-vă să intraţi la mine un moment...
Vădind simptome de paliditate, doamna se opri o clipă pe prag, moralmente obosită, şi intră - şi închisei uşa în urma siluetei sale înalte şi totuşi masivă.
1928
O CRIMĂ
Povestea boltnicerul, cel care pune undelemn în candelele cimitirului şi e medicul mânăstirii:
Văzui un bob de umbră pe faţa umbrei mari a mesei. Se rostogolea fără formă, ca un dop cu picioare lungi. Se muta încet prin tăcerea de subt masa mea cvadrupedă. L-am văzut, una după alta, ducându-se şi stând. Nu putea fi o nălucă, dar fără-ndoială era o gânganie. Cuprins în răsărit şi apus de două mobile enorme ca masa şi dulapul, lucrul acela indescifrabil era îndreptăţit să înainteze treptat şi să se asigure de mai multe ori că monumentele mele de mahon n-au să se mişte şi nici n-au să-l vadă. Era convins prin presentiment că moartea, întocmai cum s-a şi întâmplat, moartea lui generală, se va datori zdrobirii. Fără-ndoială că majoritatea gândacilor, sucombând îndeobşte accidental, este departe de o concepţie completă a morţii naturale. Deşi, pe de altă parte, decesul accidental pare a fi singurul de care poate pătimi, insecta îl are scris în carne ca un destin, fiind cel mai fraged material din natură.
E o înţelegere metafizică între apăsare şi inefabil, între amorf şi vietate - ca să moară împreună. După cum golurile dintre munţi cheamă nencetat vârfurile, frânte singure uneori,
1324
TUDOR ARGHEZI
ca să le asculte, la fund, ce e fragil şi gingaş cere intervenirea istorică a unei forţe contondente. O insectă fără aripi cunoaşte adevărul care-i fineşte existenţa. Fiece gânganie duce la subsuoară axioma indispensabilă, tabla cu legile ce-i trebuiesc, şi se mişcă după o dogmă statornică.
Gândacul în formă de cartuş, care fuge ca un nebun, pierzându-şi oul în drum, la primul chibrit scăpărat în părete, cu toate că e idiot şi sălbatec şi asemenea bucătăriei, al cărei suflet infect îl reprezintă, are şi el axiome clare şi precise. Generaţiile lui evită pe cât se poate podina, ţinându-se în atitudini verticale, pe păreţi, căci corpurile cad vertical pe orizontală, şi-acolo se opresc etern, schimbând în răsunet cantitatea de mişcare cu care fiinţa lor ar mai fi fost aprovizionată. Dacă n-ar fi oprire în spaţiu, orice obiect ar trebui să aibă facultatea de-a face explozie după o distanţă parcursă.
Nu putem şti transformările organice pe care un corp le suferă din mişcare continuu independentă. Ştim cu toţi gândacii din fabulă că linia orizontală e cea mai primejdioasă. Ei se feresc să o pipăie, căci pe ea se numără toate accidentele. Destinul străluceşte pe acest plan care separă sferele. De aceea viaţa imperfectă a celor ce se târăsc sau fug în condiţii orizontale e nocturnă şi ascunsă.
Ele încep să trăiască în ceasul când corpurile intră în somnul orizontal, în câştigul luptei dată pe lumină în toată natura, între cele două linii înscrise pretutindeni, care-şi dispută universul. Nu poate fi loc din care ele să fie absente, şi desigur că viaţa spirituală, reflectată în îndoielile şi uimirile noastre, este domnia verticalei.
Creştinismul s-a sigilat şi-a rămas într-un semn care-1 caracterizează. Pornirea misterioasă a celor care îl adoptă fără să caute să şi-l explice e suspectă de interpretări. Pare-se că întâlnirea geometrică dintre orizontală şi verticală,
PUBLICISTICĂ
1325
străbătându-se una pe alta, corespunde inconştientului nostru trezit într-o formulă justă, a cărei intuiţie o are.
E-o tresărire universală către punctul ideal care ne poartă invizibil, păpuşi mânate cu fire abstracte. Toţi copacii năzuiesc într-acolo. Rădăcina, silită să se lase în jos, urmează verticala, căci într-un sens invers ea participă la viaţa stalactitală. Şi caută independent să fure o parte din datina copacului ce-o iubeşte, ca să înţepe în multe părţi pământul şi să creeze noi verticale, să aspire numeros la linia vieţii, preludiu dulce al unei imortalităţi ce nu pare nici smintită, nici imposibilă, nici vulgară.
Căci dacă viaţa e o perfecţiune a materiei în nestare de-a se deplasa - toate acestea văzute cu ochii liberi, microscop şi telescop, depărtează termenii ipotetici ai naturii, mărindu-i conţinutul. Ar putea să fie o perfecţiune a vieţii de care nu ne vom da seama până ce materia inferioară nouă nu-şi va da socoteală de perfecţiunea, incontestabilă, a noastră. Poate că acelaşi abis tot atât de enorm ne separă de viaţa în sine a verticalei, care ne condamnă să nu ne putem înţelege cu şarpele ţărânii; să nu putem cresta idei în mintea privighetoarei, să nu putem mântui prin solidaritate mintală miliardele de popoare, cantonate în specii de zoologie şi botanică.
Abisul mai redus, dintre geniu şi vremea veşnică dinaintea căreia, ca să poată iubi, trebuie să se curbeze şi să se resemne la o lipsă de solidaritate, naturală — poate că e real, între noi şi-o stare esenţială. Căci nu inferioritatea, ci superioritatea noastră e un obstacol la o comunicare cu gradele variate. Tot ce putem împărţi cu ele e mila, e fraternizarea în spirit, apărarea lor, iertarea, ironia, după cum stăm într-un punct sau altul al strălucitei republici a minţii, faţă de animalele cu unul sau mai multe picioare.
Flacăra tinde la verticală, pasările au năzuit într-atâta încât s-au putut înălţa - şi gângâniile libere, care n-au cunoscut binefacerile unor păreţi verticali, la îndemâna gândacilor
1326
TUDOR ARGHEZI
orăşeni, au opus restriştei aripi şi ele. Noi am năzuit la verticală, şi mintea, indecisă, rătăcită ca un sânge difuz în artere, s-a instalat cât mai deasupra, concentrat. Tot ce-i stă împrejur s-a înfrumuseţat. S-au aprins ochii, s-au fulgerat obrajii. Ducem astăzi fiecare o faţă smulsă din materia răguşită - cu felul ei de frumuseţe. Şi am vibrat de-acolo de sus în verticale multiple, stăpâni pe ce este şi nesiguri în ce nu ştim. Nu ştiu e prima dovadă a verticalităţii noastre şi barca legănată cu care ne strecurăm către ceea ce poate că este, către ceea ce este mai tare decât ceea ce este...
Cercetându-şi cărările, păianjenul se opri deodată. Umbra ceea din ce în ce mai inteligentă nu putea fi un gândac de bucătărie. El a scoborât pe-o lumină fină şi dulce, cea mai ideală dintre verticale, pe lespedea destinelor. A simţit că, afară de un mobilier nemişcat, eu sunt acasă. Prinţul s-a tras puţin înapoi şi a stat ocrotit de umbră. De ce nu-mi poate da să înţeleg gândurile lui? Frumuseţea lui se mărgineşte în două imagini: alunecarea pe fir şi igliţarea aurorei lui, în care-i anahoret. Ce l-a putut scoborî de-acolo? Ce poate căuta el în drumul meu? Concentrat în sine el gusta fiorul contactului superior cu mine, purtătorul de moarte. Nu s-a putut întoarce şi fugi. Fără să-i zăresc privirea, ochii lui stupefacţi mă îmbrăţişau întreg. Sufletul lui spunea: „El e, îl văd. Iată făptura care nu se teme de lumină, ci o caută. A pus-o în lampa lui. El face ceva straniu, imposibil de înţeles.“
Păianjenul se gândea la rafturile cu cărţi şi la ciudata mea îndeletnicire subt lampă, cu cotul pe masă. M-am ridicat din scaun şi m-am dus în faţa lui. Păianjenul s-a strâns, ca o alică.
Am făcut lumină şi l-am văzut mare, rotund ca o minge, masiv, şi mi s-a părut ameninţător. Mi se părea că vine într-adins să-mi tulbure conştiinţa - şi spiritul meu s-a construit deîndată într-o serie de griji. Ştiam cum ar putea să
PUBLICISTICĂ
1327
mă atace cu un succes asigurat; superioritatea mea atârna de faptul slăbiciunii mele pusă dinaintea neputinţei lui de-a o sfâşia. Ceea ce face că un spirit slab nu-şi dă socoteală de inegalităţile dintre el şi spiritul tare ce-i stă dinainte. Ceea ce face că tăria ce-i aparţine în faţa unuia şi mai slab, o raportă în egalitate când cade el în rândul al doilea. Mi-am adus aminte câţi pigmei m-au bătut pe umăr şi m-au socotit al lor. Şi-acest păianjen de ce aşteaptă să mă culc? „De ce nu te întorci înapoi în împărăţia ta?“ l-am întrebat strigând.
Abia adormit, el îşi va desface cârligele, se va sui pe mine şi mă va parcurge. Furişat, va pătrunde în nasul meu ca într-un robinet. Se va duce în fund. Aerul ce-1 trag îi va sluji să trăiască în galeria vecină cu speranţele mele. îmi va dezvirgina ochii şi va profana imaginile visului meu. Stabilit în mine va du-mica-o, va mânca din amintirile mele. Interpus între mine şi soare, îşi va desface prapurul de mătase - şi eu voi pierde infinitul din pricina unui păianjen ce-1 astupă.
„Nu se poate!“ zisei. Şi năvălind cu o talpă dură peste el, l-am spart şi l-am ucis. Şi viaţa lui trăieşte încă, în mine, în chip de remuşcare.
-	Hristos a înviat! rosti prin geamul meu un vecin întors de la biserica Sfântului Nicolae. El ţinea cu greu un fir de flacără verticală suflată de vânt, în căpătâiul unei lumânărele acoperită cu apărătoarea mâinii.
-	Adevărat c-a înviat! zisei.
Dar căutându-şi cheia să descuie, lumina i s-a stins.
1928
1328
TUDOR ARGHEZI
MOŞII
Exista în mijlocul bâlciului anual un ins fabricat de materiale tari, construit probabil din sârmă, lemn şi cauciuc, însărcinat să primească o palmă grea, pe falca lui mare, contra plată de un leu. El se prezintă cu stânga umflată pe dedesubt de un resort de fotoliu, pe care, dacă-1 atingeai convenabil, cu o putere neuzitată, se întâmpla desigur ceva neaşteptat. Am aşteptat să iasă o complicaţie fantezistă din întâlnirea palmelor cu acest obraz. Niciodată nu s-a ivit nimic, sportmenii boxului, cu zuluf şi cravată, care s-au apucat, şi ei hotărâţi, s-o silească să se pronunţe, au renunţat după primul leu, părăsind încercarea cu braţul dizlocat. Un amator a manifestat o scăpărare de dureri cu lacrimi, şi mâna cu care a lovit i-a rămas strepezită de suferinţă, ca atunci când, iluzionat, maxilarul, socotind că îmbucă o bomboană normală, îşi rupe dinţii într-o bucată de pietriş, strecurată prin fatalităţi în fondant.
Omul insensibil avea ochii întocmiţi cu pensula mare, în orbite extravagante de muşama, cu sforile cusăturii aparente. El sta jos, bătut în piroane pe un trunchi de lemn, ca să fie mai accesibil, de sus în jos. O femeie supărată de insuccesul tuturor bărbaţilor din familie, cu care venise să petreacă, gătiţi frumos şi încălţaţi cu mânuşi de piele de culoare pandişpan, şi poate că aţâţată şi de reminiscenţe, a tăbărât asupra omului de paie şi l-a bătut cu umbrela, înjurându-1 de o sumedenie de coincidenţe şi organe ce-i lipseau.
Mai docile sunt păpuşile, aşezate la rând şi împiedicate într-un arc interior, elastic. Lovite cu mingea în cap, ele se răstoarnă pe spate, oferind spectacolul comic al pasagerului căzut din tramvai. Cu o bucată de ciomag, „directorul“ acestui teatru ibsenian îşi ridica artistele, aplicând principiul pârghiei şi sprijinindu-1 în ceafă. Păpuşile se întorceau la loc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Patru mingi la doi lei.
PUBLICISTICĂ
1329
A dispărut din târgul Moşilor ologul biblic, culcat în căruţa trasă de o nefericită mârţoagă descompusă, a căruia înaintare înceată prin gloată era ca o agonie pe picioare. Monstru gratuit, fără capital, fără tijghea, fără firmă, fără baracă, fără flaşnetă electrică, nici personal, slăbănogul îşi expunea ambulant infirmităţile, amplificate cu o bubă incurabilă şi cu guşă. El îşi prezintă marfa şi numărul de varieteu, însoţind pasul bolnav al calului cadaveric şi îndeobşte orb, fantomă schiloadă echilibrată pe o frânghie de întuneric etern, cu o stranie cantilenă tărăgănată de isonul grupului cerşetor. Neavând o vitejie, un patos şi o abilitate, cu care să purceadă în privelişte în picioare, pe catedră şi la tribună, ologul îşi scotea jelania teatrală, logosul şi drepturile, din paralizie, argumentând cu mucegaiul bălos al subsuorii, ridicată în văzul publicului sensibilizat. „Săracul, de ce nu-1 ia mai bine Dumnezeu?“ Mecanica ţine loc de motor sentimental în toate actele de milostenie şi de petrecere colectivă. Un invalid face bumbac dulce, într-un aparat „american“ cu turbină, din zahăr, şi câţiva admiratori jur-împrejur îmbucă din vata lui suavă, servită la cornet. Limonada aurie e distribuită în pahare cu toartă, de un căruţaş bătrân jerpelit, al căruia nas îi curge paralel cu licoarea acrişoară, ca un robinet cu gelatină. Citez versuri de limonadă, din memoria copilăriei la Moşi:
„Aici, aici,
La băiatu sprâncenatu Litra opt,
Cinzeaca patru.
Cine bea Rămâne grea.“
Ele nu sunt cu mult mai puţin delicate ca ale poeţilor premiaţi şi, într-o privinţă, a versului inegal, sunt opera unui precursor limonagiu.
1330
TUDOR ARGHEZI
Dar poate că mai interesantă decât ţapul furios, aşezat pe două şine fără consecinţă, decât călătoria răsucită aeriană într-un cărucior vertiginos, decât turta dulce, decât cornurile cu sare şi decât ciocolata aproximativă, care ţin laolaltă intact prestigiul, an de an, al târgului de primăvară; decât baletista bătrână cu graţii sinistre, decât opereta cu flaut dintr-o mustărie cu bere - mai originală şi mai îndrăzneaţă este pictura, neinfluenţată câtuşi de puţin de ivirea maeştrilor incontestabili, afirmaţi săptămânal. Cu o bidinea, cu un deget şi un băţ, corectate cu o cârpă, un mare număr de artişti anonimi se exprimă la intrare în compoziţii şi grupuri destinate să vorbească ochiului de miracolele şi tainele din barătci. O floră splendidă şi o faună blajină înfrăţesc în mâzgă uleioasă contrariile din univers. Mielul nu mai paşte floarea din jurul lui, ci o admiră. Tigrul nici nu se mai uită la miel. Şarpele se gâdilă cu broasca. Pe litere mari şi printre litere se văd, împrietenite cu abecedarul, vacile cu două cocoaşe, foca, zgripţorul şi pasărea Phoenix. Portretul câte unui mareşal consacrat de războaie, stilizat în vopsea de ulucă, apare flăcău la o baratcă, în care un indian fakir, ocultist şi cititor în palmă, destăinuieşte oricui plăteşte un pol, viitorul cunoscut astrologului ca un trecut. Ah! dar cum a ucis cinematograful Panorama! Un cal despletit făcea înconjurul băncilor şi-ţi spunea de câte ori ai iubit, îţi lua pălăria sau batista şi fugea cu ele în dinţi, în aplauzele generale. Prestidigitatorul scotea douăzeci şi patru de cutii, una dintr-alta, şi din cea din urmă o fantomă, iar după reprezintaţie te învăţa să repeţi păcăleala în familie. Lucarne împărecheate pe păretele Panoramei ca ferestrele de vapor, îţi permiteau să vezi pe Napoleon călare, războiul Rusiei cu Japonia, viţelul cu două capete, peştele-geamantan, Gioconda şi pe Ioana d’Arc - şi mai cu seamă valurile mării, zugrăvite cu mişcare şi în mărime naturală.
1928
PUBLICISTICĂ
1331
MAESTRUL PACIFIST
Cred că mă găseam la Berlin. Uneori mă îndoiesc că aş fi fost la Berlin, dar desigur trebuie să mă înşel de vreme ce de data asta mi se pare că mă găsesc într-adevăr acolo.
în faţa berăriei, văzui pe Maestrul contemplând sau făcând critica disproporţiei dintre halba zugrăvită şi halbele servite. Cum nu eram însă încredinţat cu totul că aveam dinaintea ochilor mei pe chiar Marele Maestru, mă oprii la câţiva paşi, ca să-l studiez. Era el! L-am recunoscut după un fel special al lui de-a fi, care consistă când în a se rade, când în a purta barbişon. Lipsa evenimentelor, într-adevăr, îl supără de aproape şaizeci de ani, şi Maestrul se simţea adus să le provoace artificial şi să le creeze. Un fost preşedinte al Statelor Unite, temperat de legalitate, nu s-a dus odată în Africa să vâneze tigri şi să vadă sânge?
Vremea te sugrumă şi-ţi zice: „Rade-te“. Apoi, îţi zice: „Nu te mai rade, lasă-ţi barbă“.
Dar mai e nevoie de-a te construi în raport cu idealul pentru care te pregăteşti, neştiind precis dacă trebuie să debutezi cu mustăţi ori făr* dă, cu chică ori cu chelie. Detaliile micşorează sau întăresc valoarea, ca accentele de pe vocale, iar oamenii destinaţi să joace rolul undelemnului în societate au trebuinţă de câte zece semne pe-o literă sufletească.
Cu totul dimpotrivă se petrece cu numele autorilor de acte şi monumente: dominarea vocalelor fără accent este decisivă în perpetuarea gloriei lor. în toate limbile numele Mântuitorului nostru Iisus sună vocalic, ca un metal cristalin; poate că numai la negri muzicalitatea lui să devie înnodată şi guturală -şi este drept: celebritatea printre neamurile colorate a celei de-a Doua Persoane din Troiţă, are o trecere destul de redusă. Dar gândeşte la bătrânul Icar, ale căruia pene şi aripi sunt de-o actualitate atât de recentă azi. S-ar mai fi bucurat el de o durată
1332
TUDOR ARGHEZI
lungă în buna opinie publică, dacă nu s-ar fi chemat Icar? O uşoară întunecare a numelui cancelarului Bismarck, şi Băsmârck ar fi intrat pe o ureche a imortalităţii şi ar fi ieşit pe alta. Chemaţi-vă întodeauna cu nume sonore, dacă vreţi să vă primească posteritatea în saloanele ei cu grădini interioare, ca pe nişte reputaţii spălate şi cu părul frizat.
-	Vă salut respectuos, Maestre, zisei, la Berlin, Marelui Diplomat, încremenind în salutul militar.
Maestrul mă priveşte lung, ca un şef de orchestră, a căruia baghetă i s-a încurcat în păr. Fără să pierd vremea în reflecţiile inutile, către care sunt irezistibil atras, propun:
-	Ce luaţi, Maestre?
Cu alte cuvinte: ce lichid care se plăteşte aţi dori să gustaţi la această oră matinală? — şi însoţesc întrebarea cu gestul „am parale“, în buzunarul jiletcii, frământând pfennigi.
Maestrul nu răspunde, însă cască gura; vreau să zic că şi-a căscat gura îndată după întrebare. O repet: el repetă. A treia oară scoate şi limba. Avea dreptate: nu mai putea să ia nimic: pe mijlocul limbii sticlea o bomboană englezească verde, cu mentol şi eucaliptus. Maestrul se afla în ora de higienă gimnastică a respiraţiei.
-	Ce timp frumos, Maestre! De mult n-am mai văzut o zi ca asta.
Maestrul răspunde:
-	Adevăr zic vouă, va veni vremea când nici în muntele ăsta, nici în cel de peste drum nu vă veţi mai ruga.
Această frază imitată din Scripturi, mă lovi drept în stomac, şi abia putui articula:
-	La München, Maestre, trăsnetul a căzut pe un ţap, şi ţapul trăsnit a scos un „ach!“ ca un german.
-	Voi da caprele de-a stânga şi oile de-a dreapta, îmi răspunde Maestrul.
PUBLICISTICĂ
1333
îl întreb dacă a citit libretul operetei Baiadera şi-mi răspunde injurios la adresa dramaturgilor nordici, pe care îi numeşte în zeflemea Ibsen Popescu şi Björnson DimitrofF. Fac aluzii clare la ultimele curente poetice. Scoţând din buzunar ultima ediţie a noului tarif de călători, el îmi recitează toate staţiile dintre Brno şi Przmszil (a se citi: Pşemişl).
„Maestrul s-a transformat, îmi zic. Enciclopedica influenţă a Europei Centrale şi arta diplomatică superchintesenţială practicată în Palatul Naţiunilor, la Geneva, unde activează de câţiva ani, au schimbat stilul cugetării lui de stat.“
Se apropia de noi un câine pudel. Mirosi pe Maestru, se uită la toţi nasturii Iui de jos în sus şi, ajungând cu privirea la ochii Maestrului, care se tot închid şi se deschid, ca nişte nasturi cu cheotori automatice absurde, câinele se dete înapoi, i se modifică brusc coada şi făcu „bau!“ la Maestru, şi încă o dată „hau!“.
-	îl vezi? zise Maestrul, acest ticălos a fost câinele meu, şi era de-o indecenţă ofensatoare. Coada lui scurtă sta toată ziua-n sus, ca un deget ce-i crescuse, până la falanga a doua, acolo: el arăta ceva şi, când mă uitam încotro, nu vedeam nimic. Ceva mai mult: dedesubtul cozii, imediat, purta cu orgoliu un rotogol ca un sigiliu oval, cu nişte cifre zbârcite. Am căutat să citesc şi n-am izbutit nici cu lupa să descifrez. Printr-un masaj apropiat, am voit să modific atitudinea cozii: imposibil! De câte ori îi dădeam drumul din poziţia aplecată, coada sărea înapoi, ca un resort. Atunci am construit un aparat la ortopedist, după desenul meu. I-am împachetat coada în jos, servindu-mă de un nas de carton cu mustăţi, cum se poartă la bal mascat, însă cu elasticele tari. Un sistem de curele imobiliza coada pe ciozvârte, ca nişte cozondroace. Aparatul nu a ţinut mult, a scăpat din elastice, câinele a dat un urlet, s-a repezit la mine, m-a bruscat şi a fugit la farmacistul din colţ,
1334
TUDOR ARGHEZI
unde a şi rămas. De-atunci, de câte ori se întâlneşte cu mine, mă mârâie şi mă provoacă: ar dori să mă bat cu el.
în tot timpul curioasei lui explicaţii, Maestrul îşi iuţise din ce în ce mersul şi, ca să-l înţeleg, făcusem ca el. începuse să fugă, şi fugii pe lângă el, ca să nu scap nici un cuvânt. în circulaţia noastră forţată, Maestrul sări peste un automobil: neputând sări şi eu, eu ocolii automobilul. Câinele se ţinea însă de aproape de fostul lui stăpân, şi, de câte ori îi venea bine, îi prindea între două măsele o porţiune din piele.
Ca la cinematograf, mă pomenii la o cotitură de stradă că suntem urmăriţi de un convoi de vardişti cu cauciucurile scoase, şi de alt convoi, de civili.
-	Maestre, nu ştiu ce să mă fac! strigai.
—	Cel ce vine după mine, zise el, încălecând unsprezece butoiaşe cu bere şi trecând de-a capra dincolo de ele, îşi lasă casă, avere, nevastă şi mă urmează...
Ca să scurtez, în cartierul N.-W. al Berlinului furăm împresuraţi şi arestaţi, imobilizaţi şi duşi la blamuc. După informaţiile mele, Maestrul scăpase din ospiciul de boli nervoase, de şapte zile, şi medicina legală îl căuta prin Berlin. Fui pus cu el într-o odaie şi socotit şi eu membru al Ligii Naţiunilor şi tratat cu injecţii. îţi scriu după duse. Medicul căruia îi demonstrez: „Domnule doctor, nu sunt nebun, vă jur că nu sunt nebun, m-am întâlnit cu Maestrul din întâmplare“, râde. „Lasă că am mai văzut noi cazul dumitale, afirmă el. Stai aci şi vom vedea.“
Ştii, dragă nevastă, nu te speria că-ţi scriu din balamuc: o să-ţi mai scriu şi alte observaţii interesante. Mă supui. Mi-am zis că o cură de nebunie nu poate sa facă nimănuia râu şi aş fi chiar de părere să încerci şi tu, după ce voi fi fost pus în libertate. Şi o să-mi scrii şi tu, şi amândoi vom colabora la un roman.
1928
PUBLICISTICĂ
1535
COCÖ ŞI JOSEFINA
Anul de faţă Coco are toate noroacele zodiacului, adunate ca pe o listă de bucate. De când scoate, în colaborare cu flaşnetarul lui, o fiţuică literară cotidiană, îi trec neîncetat evenimente importante pe la nas. Coco zice nas cu oarecare mândrie; căci, desfăcută de solidaritatea cu zburătoarele prin încovoiarea unui cioc, care a încetat să fie cioc de când nu mai poate ciocăni cu vârful lui, consacrat unor îndeletniciri superioare, de jurnalist şi editor, fiinţa lui se învecinează cu personalitatea culturală şi trăncănitoare a omului civilizat, prin darul, căpătat de la Dumnezeu, ocrotitorul oratoriei, de a vorbi, nimerind, ca şi colegii lui politici, din zece cuvinte unul şi o idee la sută.
Deşi încă scurtă, lunga lui carieră de publicist conţine o sumă considerabilă de acte de experienţă şi dacă, imitând comunicatele înaltei Regenţe, ar publica periodic lista personajelor văzute şi seriile fenomenelor la care a participat, Coco nu s-ar dovedi întrecut de nici o autoritate, cu coroană şi sceptru sau cu reproducerile lor pe hârtie de calc ori în cauciuc subţire, de umflat.
Nici un mitropolit, de pildă, nu a văzut pe Josefîna Backer, decât cel mult în afişul domnului Tănase, reprezentând o scenă şi o încârligare, care până în prezent nu o afişau, în supremul lor primitiv dezinteres faţă de educaţia tinerelor vlăstare, decât amicii noştri câinii şi căţeii. Cenzura, competinte faţă de imprimatele murdare ale comentariilor critice, politice şi sociale, se găseşte completamente dezarmată în materia intenţiilor pornografice şi puterile ei constituţionale se opresc la placat.
Coco a putut să se desfete şi cu afişul, lipit în toate formele şi culorile pe zidurile capitalei, şi cu o jumătate din original, cu partea lui exotică, vreau să spui, feminină şi negreaţă. O
1336
TUDOR ARGHEZI
afinitate secretă preexistă între Coco şi Josefina şi între Coco şi struţul ei, pe care dansatoarea, totuşi obişnuită să călătorească mai mult pe spinarea lui, ca un jocheu, l-a uitat într-o staţie de cale ferată din Tirol. Aşa, într-una din serile zilelor trecute, punându-şi decoraţiile toate şi gulerul cel mai trandafiriu din colecţiile lui de cravate şi jabouri, mărgăritare în degete şi safire, Coco s-a dus la reprezentaţia de adio, de la „Cărăbuş", ca să întindă la picioarele nervoase ale celebrei dansatoare, omagiile lui de admiraţie şi consinguitate.
„Cărăbuşul" e un local liber, în aer descoperit, ca un circ roman. însuşirea lui caracteristică este că în loc să fie greoi, adică de piatră, ca incomodele circuri latine, construite ca templele şi piramidele, din materiale cu ifos secular, el s-a clădit cu ciocanul tapiţerului, din stinghii, cuie mici şi ţinte, putând fi demontat ca o umbrelă şi transportat într-o căruţă - şi la nevoie aprins într-o secundă, ca un chibrit. Foloasele acestui gen de arhitectură instantanee sunt practice şi universale: în timpul iernii materialul inteligent coordonat poate sluji la o crescătorie de pui de găină şi raţe. în mai, păsările pot fi vândute, iar în iunie se poate instala un teatru de artă. Cât priveşte panourile decorative exterioare, care într-un limbaj puţin respectuos ar putea lua numele de garduri şi uluci, dar care cuprind în culori o imensă frescă picturală futuristă şi depunerile cu pensula ale inspiraţiilor plastice variate, mergând de la încălţăminte până la pasta de ghete şi de dinţi cea mai abstractă, ele pot, cel puţin iarna, să fie expuse în Pinacotecă, în locul tablourilor absente, dispărute prin strecurare, pe seară, pe uşa de din dos sau expediate pe vremuri pentru o manifestare de artă internaţională la Moscova. Oricum, „Cărăbuşul" e un instrument de înaintare culturală rapidă şi care îşi trage o bucată de prestigiu şi din situaţia excepţională că aparţine statului, ca proprietate a Ministerului de Interne. Când un Consiliu de Miniştri dă semne de plictis, pe o poartă secretă
PUBLICISTICĂ
1337
şi printr-o galerie tăinuită a căreia cheie primii-miniştri o poartă la ceasornic, ca Marii Duci ai unei doamne, încercată de curând, în ceea ce priveşte rezistenţa ochiului cu ciocanul, membrii guvernului trec în „Cărăbuş“, unde schiţează, subt direcţia domnului Tănase, cei mai bătrâni un pas de vals şi cei mai tineri un charleston, ca să-şi împrospăteze vigoarea.
în seara lui Coco, a dansat nu numai Josefina dar şi teatrul întreg, apucat, prin plagiat, de o irezistibilă nevoie de deplasare. După douăzeci de minute de la ridicarea cortinei şi pe când pe scenă se juca, în sală, pe public, ploua cu găleata. Protestări, pumni în apă şi vociferare. Domnul Tănase fu făcut răspunzător că a lăsat să plouă după încasarea biletelor, oprind ploaia până ce s-a vândut ultima galerie. Publicul a fost rugat să plece, să o ia la fugă prin ploaie şi să fugă numai un sfert de oră, până în Bulevard. Publicul nostru e un public disciplinat. Pe la nouă şi jumătate capitala a gustat spectacolul unui regiment de bărbaţi şi doamne alergând în batalioane plouate către „Eforie“ şi luând cu asalt „Eforia“, unde pompierii le-au barat intrarea ca unei turme de şobolani incendiaţi, în sală era o reprezentaţie de cinematograf şi se rula liniştit un film american. Convenţia cu publicul fusese ca Josefina să danseze fără decoruri, care nu puteau să fie mutate cu iuţeala necesară- şi publicul a înţeles că domnul Tănase îl va despăgubi, luând măsuri ca dansatoarea să joace fără ciorapi, fără cămaşă, fără tricou, exact ca la ea acasă, printre crocodili şi banane. Nordic în privinţa moravurilor, sfios şi naiv, publicul românesc nu mai văzuse în viaţa lui nici fată goală, nici păr de subsoară şi, înţărcat în veacuri de atari aperitive, el îşi concentrase nădejdea să le contempleze acum, într-o seară de ploaie şi la o negresă, care fiind neagră sau acajü se punea în sufletul lui agitat întrebarea despre culoarea părului ei creţ.
Nu se instalase bine pe picioare publicul pe lângă păreţi, şi un al doilea ordin se ivi: toată lumea înapoi, la „Cărăbuş“ -
1338
TUDOR ARGHEZI
şi toată lumea, acelaşi regiment, aceleaşi batalioane, se înghesuiră pe străzile din centru, ca să ajungă mai repede înapoi. In dezordinea controlului, la „Cărăbuş“ se găsea acum de două ori mai mulţi admiratori de artă decât la început şi cei care plătiseră nu mai aveau bilet. Ploaia încetase. Locurile din staluri erau disputate de câte trei concurenţi pe scaun, fiecare arătând câte un bilet documentar, de tramvai. Cocö îşi alesese, ca todeauna când nu plăteşte, un loc la garderobă.
încă o dată Josefina îşi începu dansul ei de şarpe catifelat şi încă o dată începu să plouă. De astă dată ploaia cade în torente mari şi publicul e hotărât să asiste subt umbrele. Teatrul a devenit un câmp de corturi mici negre, de cel mai nou efect - ca o înmormântare oficială pe ploaie. Dar acoperit de umbrele, publicul este trădat de rufărie. Atât domnii cât şi doamnele par că asistă la dansul tropic, aşezaţi în băi de şezut cu gheaţă şi fiecare se simte călare în cele mai intime complicaţii pe un sifon rece şi tencuit cu o îngheţată de fragi.
Scularea de pe scaune a fost aproape tristă, onoratul public silindu-se să-şi dezlipească, pe cât mai nevăzute şi fără să se pipăie, dacă era cu putinţă, cutele de bumbac, de aţă şi mătase, de cutele şi suprafeţele moştenite de la natură.
1928
POPA PISTOL
Părinte Pistoale, am auzit că te plângi şi înjuri. Numele Domnului fie lăudat, ce ţi-a venit, părinte Pistoale, să împuşti cu vorbe goale şi cu lacrimi de scuipat? Te-a supărat, mi se pare, Papagalul peste măsură, de vreme ce te-a apucat boala copiilor din senin şi te strâmbi la mine aşa de urât. Eşti, totuşi, părinte, un popă foarte, foarte excepţional, pe când explozivele
PUBLICISTICĂ
1339
toate sufleteşti ale colegilor matale, traversând rinichiul, trec în cele urinare, matale ţi-a mai rămas un cartuş. îmi pare rău că l-ai prăpădit şi n-ai doborât măcar o cioară cu el, mata, care te încumeţi, ca un amator de carne fină, să iei la ochi papagali.
Şi tăbărâşi cu jucăria matale pe camaradul Aderca, frate Pistol, crezând să-ţi vie mai lesnicios. Ce-ai zis sfinţia ta? Nefiind creştin, pe Aderca îl anulez numai cât m-oi umfla din cele foaie ortodoxe ale mele puţin. îi zic mârţ şi l-am anihilat. Ai văzut, domnul Aderca fost-a blând şi glumeţ cu căpăţâna matale de chibrit, cu dopul matale intelectual, sărit anapoda şi moale din puşcoci. Eşti, totuşi, un descălicător, cucernice Pistoale: articolul matale, cam foarte lung, e începutul unei primeneli în biserică. Să te ajute Dumnezeu să scrii şi mai lung, să o nimereşti mai mult ca Pavel şi mai puţin ca Irimia, şi să trăieşti, bine sorcovit de Sfântul Vasile, cât Matusalem, care mi se pare că tot jidov a fost.
Deocamdată apăraşi, vezi, pe Sfântul Antonie, cu care, aşa, pe negândite, te-ai - cum se zice acum - solidarizat. Ai să aperi şi pe Sfântul Duh. Şi tot prost ai să rămâi, părinte Pistoale, ascultă ce-ţi vorbesc, dacă vrei să-ţi spui tot adevărul.
De douăzeci de ani Papagalul trage de barba marilor prelaţi şi toţi au fost cu frica lui Dumnezeu şi n-au suflat şi n-au zis pis. Te găsişi breaz, tocmai mata! Toată lumea ştie că bolnavul încuiat se vindecă numaidecât cu sare amară, dumneata crezi că dacă ia mucava şi hârtie efectul e acelaşi. Te înşeli, drăguţule. Dacă vrei să-ţi lepezi comanacul, apucă-te de o meserie mai ca lumea, că după ce ai călcat a popă nu te pune să calci a doftor şi moaşe, că râd curcile de matale.
Moaşă cu barbă ori moaşe rasă nu le place nici preasfinţilor din Sinod. Un mitropolit a rămas de pomină, în hronicul duhovnicesc al bisericii Ungro-VIahiei, mulţumită unui leac care se ia pe gură şi vindecă acolo unde trebuieşte. Acela avea o moaşă în catastihul lui, dar o moaşe şi jumătate, părinte, să-ţi
1340
TUDOR ARGHEZI
fi lins buzele şi mustăţile, durdulie şi încordată, şi tare la pipăit ca o damigeană, dar avea moaşa ceva, ia un lucru cu păr, un ursuleţ, care matale, popo, îţi lipseşte.
Eu ştiu ce-ai fi vrut să urmăreşti, părinte Pistol, şi de aceea te dau puţin cu botul pe unde cere nevoia. Umbli după o călugărie cu mitră şi cu patru sute de pogoane împrejur, başca pădurea, pezevenchiule! başca leafa şi pomenile şi başca mânăstirile, protopopiile şi jăcmăneala de ici, de colo. Ai vrea să te faci arhiereu şi episcop, şiretule! şi nu ştii pe unde să începi. Crezi şi nu greşeşti, că dacă te-i lua la harţă cu Coco şi vei rămâne chior, o să se milostivească Sinodul şi-o să te ia tovarăş de omofor.
De mirat, ce să spui? - nu m-ar mira; dar îngrijeşte întâi, dacă te gândeşti serios să fii verhovnicul lui Iisus Hristos, care s-a răstignit ca să te procopsească pe mata, dimpreună cu toţi nepoţii, cu toate nepoatele şi ţiitoarele, grijeşte să ai de partea matale un bărbat politic. Vezi, episcopul Buzăului era tot atât de prost ca şi sfiinţia ta, înainte de-a fi luat chipul cel îngeresc al lui Ioan Hrisostom şi al lui Vasilie cel Mare. El a putut să-şi înmormânteze preoteasa, să se călugărească la fotograf şi să ia în stăpânire eparhia, mulţumită unui ministru bogat, cu zece milioane lei venit lunar. Nimic nu l-a împiedicat să devie episcop; nici certificatul de alienaţie mintală, pe care i l-a recunoscut un Parchet, nici tentativa de asasinat cu revolverul. Şi nimic nu-1 împiedică să-şi păstreze scaunul şi episcopia, nici scelerateţa şi aberaţiile cotidiane, nici dosarul secret de la Ministerul Cultelor. într-o şedinţă şi într-o adresă, Sinodul l-a mustrat pentru o gogeamite ilegalitate bestială, iar Ministerul Cultelor, scârbit în răsputeri, ar fi primit să-l rază. A fost de-ajuns ca acest confrate mai mare al matale, părinte Pistol, să ameninţe cu deschiderea altor dosare, pe care le păstrează momentului potrivit în arhiva lui personală, pentru ca Sinodul să se domolească şi să surâdă părinteşte.
PUBLICISTICĂ
1341
Vezi, taică Pistol, să te îngrijeşti de documente, căci fie că vei ucide, eventual deghizat, la drumul mare, ca eroicul predecesor Tom eseu, fie că vei viola călugăriţele logodite cu Cristos, fie că vei fura, fie că vei mânji în zeci de feluri jilţul din răsăritul altarului, care închipuie prezenţa Mântuitorului la Sfintele Sfintelor, vei avea negreşit nevoie de un om politic, dar şi de trecerea şi protecţia Sinodului.
Despre ceilalţi, despre aşa-zişii credincioşi, n-ai să te turburi. Cucernicia ta ştie că publicul face, cum se zice, grevă religioasă pasivă, că indiferenţa lui a urmat unui dispreţ şi că cele bisericeşti se petrec, de douăzeci de ani încoace, ca afacerile de notariat şi ca jocul de bursă, departe de orice atenţie obştească, între păstrarea strict tipografică a unei legi bisericeşti şi interesele electorale.
Cei mai cinstiţi bărbaţi de stat cunosc toate aceste depozite de puroi, înveşmântate arhiereşte. Ei n-au curajul să le dea foc sau să le trimită la fabrica de săpun; aşa că din toate părţile eşti asigurat, părinte Pistoale.
Dacă ai mai seri de două, trei ori, ai avea o şansă mai mult: urgenţa. Hai, părinte Pistol, fă-te intelectual de tot, ia-ţi o testea de hârtie şi te mai opinteşte şi, ca să meargă, ştii, colea, bine, pune niţel şi la măsea. Cu o vadră de ţuică şi un kil de pastramă reuşeşti.
1928
RUGĂCIUNE
Cum faci tu, Coco, ca să găseşti în toate zilele un gând bun de bilet? te-a întrebat un copil, care îmbătrânise citind în cărţi.
Coco s-ar cuveni să fie măgulit. întrebarea cuprinde printre cuvinte mărturisirea că fiţuicile lui verzi şi albastre pot să placă
1342
TUDOR ARGHEZI
la citit. Dar i se cere o destăinuire, o reţetă, după care orişicine, care scrie puţin şi visează oleacă şi s-a străduit un timp şi o ţâră ca să stoarcă vorbele de icre şi ideile de lapţi, să poată da un tablou de cuvinte purtător de înţeles.
Coco s-a chibzuit cum se face, într-adevăr, că nesilit şi nebătut, iese un bilet zilnic din cutia lui de maimuţoi cu aripi. S-a gândit şi i-a rămas un gol în cap, neînchipuit, bolind câteva zile de simţimântul absenţei. Neputând ajunge cu mintea la nici o reţetă, Coco s-a despicat sufleteşte în două şi a pus întunericul sau scăpărarea dintr-însul - totuna e - să lucreze, pe când judecata şi ingineria lui spionau primprejur, ca să surprindă secretul şi să-l dea în vileag. Biletele s-au întocmit, însă, ca şi până atunci, aproape singure, Coco muindu-şi, pe ici pe colo, ciocul în călimară şi zmângălind fără socoteală, ca un tinichigiu care fluieră o mazurcă şi vorbeşte cu burlanul de ploaie, fără să-i ştie nici pensula cânta, nici cântecul vopsi. Şi în cele din urmă, Coco a renunţat să se mai scruteze şi ar fi lăsat problema baltă. Dar întrebările s-au întors.
Bine, bine, domnule Coco, înţeleg că în ceea ce priveşte scrisul, „producţia s-a mecanizat“, dar ce-i cu sursa ideilor, a subiectelor: cum se iscă ele la dumneata?
Se mecanizează scrisul, Doamne? Ce poate să fie asta?
Vai mie! Scriu de patruzeci de ani, dar debutez în fiecare zi: ca prima dată, când am acoperit un ochi de hârtie cu slove. Sunt un şcolar etern; mai puţin decât un şcolar, sunt un băiat repetent de trei sute şaizeci de ori pe an, de patruzeci de ani neîntrerupt repetent. Numărul de şcoală, de pe mânecă, mi-a trecut prin postav pe braţ, ocnaş în perpetuitate al gândului îngropat în cuvânt şi cimentat cu el laolaltă. Zilnic îmi dau examenul meu de lopătar înlănţuit, pe oceanul furtunos ori neted al singurătăţii, şi zilnic ajung, şi zilnic mă îndoiesc, şi zilnic mă trezesc în lanţuri, ferecat şi-n somn, mai arzător şi mai opintit cu vâsla-n piedica uriaşă a undelor adânci şi grele.
PUBLICISTICĂ
1343
Sunt de ochii lumii un papagal, dar în taina mea, ca-ntr-o răspântie de timpi, se întâlnesc şi fulgeră, în adversitate sau confluenţă, fluviile mari şi oglindirile frământate ale vântului şi apelor, ale cerului şi ale clocotului mut din pământ.
Niciodată nu m-am gândit în ajun la ceea ce voi seri a doua zi şi, în fiecare zi, de treizeci de ani încheiaţi, am scos mâna de la inimă şi de la minte şi am apăsat-o pe foaia albă, pe întuneric, ca o ştampilă cu sânge. Deşi papagal, eu nu m-am jucat şi nu mă joc cu scrisul meu. Ora lui e ora utreniei mele. După cum, înţepând în pâine, ieromonahul ştie că lancea lui liturgică străbate atunci coasta lui Dumnezeu, tot aşa şi eu cred că punctarea literii pe carnetul meu răspunde cu slovele tainelor mari, care simt şi colaborează...
înainte de-a fi scris, Coco întodeauna s-a rugat cu vocea lui guturală:
-	Dumnezeule, puternicule şi gingaşule, au eşti pasăre, au eşti gând, au eşti stea călătoare; au eşti munte peste luceafăr, au eşti vis, au eşti fără să fii, te ghicesc... Vino la mine cu vântul, vino cu raza, vino cu vuietul lin al umbrei prin întuneric, din ţărână, din grâu, din foc şi din gheaţă, din mugetul vacilor şi din scuturarea frunzelor, vino cu morţii, vino cu viii şi cu cei ce nu vor fi... Vino şi ridică-mi cuvintele, ca o bolborosire fierbinte din fundul zmârcului care mă robeşte, până la faţa undelor lucii de sus, de deasupra piscurilor, de deasupra cerului, către plutirea slobodă a închipuirii tale preacurate.
Şi Dumnezeu a venit nelipsit la Coco, în colivie şi pe flaşnetă, şi a venit în fiecare zi, de patruzeci de ani de zile şi mai mulţi...
1928
1344
TUDOR ARGHEZI
SCRISOARE INTIMĂ
Am găsit într-o gară următoarele foi dintr-o scrisoare. Cu toate că-i lipseşte foaia de la început şi n-aş putea să spui unde sfârşea, public scrisoarea, aşa cum am găsit-o.
„Eu vreau să-ţi arăt că părem, dimpotrivă, urmăriţi de un destin, şi iau într-acesta pilda unei vieţi. Ţie, negreşit, nu-ţi displace să susţii teoria, cu viaţa ta plină de şanse. O teorie nici nu e altceva decât consecinţa felului cum autorul ei parcurge timpul şi, de altfel, nici una nu exclude pe cealaltă. De fapt, orice teorie e limitată la un număr de oameni.
îţi voi atrage atenţia asupra unei mari deosebiri dintre noi. Fără să mă laud şi fără să te ruşinezi, căci răspunzători de capacităţile şi neajunsurile noastre nu suntem nici unul, tu, dragul meu, îmi eşti fiziologiceşte subaltern. Ai inteligenţă, fireşte, dar o inteligenţă făcută pe răbdare, pe bătaie de cap, mulţumită, fericită. Toate sunt la locul lor pentru tine. Ce citeşti nici nu te jigneşte, nici nu te aprinde, nici nu te contrazice. Când iei Fizica în mână, tu nu te întrebi: poate că nu-i aşa - tu înveţi şi-n Cartea de cetire adevăruri sfinte şi eterne. Excelent temperament. Savanţii, dragă, sunt din ştofa ta. Prea puţini se abat din drumul permis inteligenţei necesare — şi atunci cad de partea cealaltă, şi solidaritatea lor cu tine încetează. Mulţumită spiritului vostru, concepţiile geniilor au intrat în lumea realităţilor, omenirea progresează şi, pe nesimţite, inteligenţa e înlocuită prin caznă şi încăpăţânare. Aceasta e superioritatea voastră incontestabilă. Noi amândoi am făcut şcoala împreună. îmi aduc aminte cu ce teamă curioasă te aşezai în bancă şi cu ce respect ascultai convorbirea mea îndrăzneaţă. Drăgan, profesor universitar la matematici, a fost şi este, nu te supăra, un prost. Gabiade,
PUBLICISTICĂ
1345
profesor la litere, un imbecil: repet că nu e vina lui şi că respectul meu întâmpină pe măgar şi pe mâţă deopotrivă, ca simbole ale legii care le-a alcătuit. Totuşi, printr-un geniu străvezi această lege mai direct, parcă fără nici o idee intermediară.
Voi toţi aţi ajuns. Eu n-am ajuns nimic. Pe mine m-au hulit părinţii, m-au strâns cu uşa toţi cei ajunşi ca voi şi au făcut tot ce le-a stat prin putinţă ca să nu trec dincolo de frontul lor, de unde m-au dat îndărăt sistematic. Voi între voi mă gândiţi de rău cât puteţi mai mult. Când vă întâlniţi însă cu mine, sunteţi timizi, şi dacă vorbindu-mi nu simţiţi plăcere, mă suportaţi cu răbdarea voastră proverbială, cu care v-aţi specializat în atâtea cunoştinţe.
De plâns nu mă plâng, căci eu cunosc senzaţii pe care voi nu le veţi şti, şi devotamente puternice şi virtuţi mari m-au întâmpinat. Tot ce poate atinge omul în verticală eu am atins, şi când mi-aţi examina temeliile vieţii aţi rămâne muţi, chiar de-aţi fi de obrăznicia fanaticului care a scuipat pe Christ. Pe voi nimeni nu v-a iubit şi nimeni nu v-a urât ca mine. Toate darurile sufleteşti primite de voi au o pricină, ale mele au cauze de Sus. Eu am intrat şi m-am oprit unde mi-a plăcut.
Am negat principiile ce vă sunt scumpe în chiar persoanele care le reprezintă, şi faima lor în patru ochi cu mine a suferit înfrângeri neuitate. Am strâns în braţe femeile pe care voi le doreaţi, cu drept cuvânt, şi pe care, pe unele, poate le-aţi avut mai târziu. Şi n-am făcut decât să trec: nu m-am oprit nicăieri. Dacă m-aş fi oprit, aş fî socialmente mai mult decât sunteţi voi. Vezi, vorbim de destin: el este, şi e înscris în noi. îţi pot înşira cel puţin douăzeci de împrejurări în care puteam fi fericit dacă fericirea voastră mă ispitea. Şi pe unde am trecut am lăsat o urmă certă. Fără să ştie, eu am schimbat rostul multor vieţi: am făcut fericirea adâncă a unora şi nenorocirea fără remediu a celorlalţi. Poţi tu spune acelaşi lucru? Nu! Dovadă că taci şi că ochii tăi caută în jos pe subt picioarele mele de stăpân.
1346
TUDOR ARGHEZI
Eu, dragul meu, mă pot dezgusta de ce fac. Tu, niciodată. De creat tu n-ai creat nimic propriu-zis. Eu această bucurie am avut-o, fără orgoliu. Câteodată am citit câte unui om o pagină, două, cinci, mai bune decât media la care poate năzui un scriitor oareşcare. El a admirat-o. Era un chip de-a râde în sufletul meu, poate cu multă cruzime, de însăşi predestinarea mea. Trebuie să-ţi spun că admiraţia nimănuia nu mă fericeşte, cu atât mai puţin mă înfumurează. In faţa ascultătorului mi-am făcut manuscrisul sul şi l-am aruncat în foc. Am ars ceea ce am creat, cuvântul e exact.
Aş fi putut subt cinci, şase nume deosebite să-mi fac tot atâtea reputaţii. Ştii tu din ce se clădeşte o reputaţie, fătul meu? îmi aduc aminte de un examen în scris, pe care l-am trecut la vârsta de douăzeci de ani. O compoziţie dată de un examinator care se bucura pe atunci de un nume trecut acum la canal. Eram în faţa lui doisprezece candidaţi. Profesorul enunţa o citaţie care să ne servească de punct de plecare. Douăsprezece peniţe o înregistrează în capătul foilor şi rămân deodată pe loc. Cei unsprezece colegi ai mei nu se puteau mişca. Eu începusem să scriu. Unul, din spatele meu, îmi aruncă un bilet, în care mă roagă, în numele vecinilor lui, să le fac, de-i cu putinţă, o notă asupra chipului cum să trateze subiectul. Examinatorul citea un ziar. Făcui repede, pe un sfert de hârtie, mai multe schiţe, cele pe care le-am crezut mai slabe, vreo şase, şi le arunc colegului înapoi. Acesta pune hârtia să circule, şi iată că cei unsprezece candidaţi se inspiră din ele - şi scriu. Mi-am rezervat mie ideea cea mai bună, şi am exploatat-o mult mai bine, desigur, decât colegii mei, şi în ceea ce privea stilul şi pasul ideilor prin text, a căruia intuiţie lor le lipsea.
A doua zi, la rezultatul afişat al concursului, mie mi se dădu nota cea mai proastă din toate notările proaste. Primind lucrarea mea şi citind-o, i-am văzut tremurând buzele profesorului ca la copiii care vor să plângă, şi pleoapele clipindu-i a suferinţă. Colegii erau consternaţi. în chip de
PUBLICISTICĂ
1347
mângâiere, fiecare venea la mine să-mi afirme că lucrarea lui am făcut-o eu, şi dintr-o nevoie de conştiinţă, ce oricum trăieşte, măcar pe drojdii, şi în cei mai idioţi, ar fi strigat-o în gura mare, ar fi declarat-o profesorului, consimţind să cadă cu mine, cum câştigaseră numai prin mine. Sunt momente când solidaritatea se manifestă ciudat şi când pare o virtute fără să fie decât efectul unui fapt divers.
Aceşti băieţi au ajuns toţi câte ceva, vreau să zic în societatea tuturora. Unul medic, altul profesor, advocat, arhitect, scriitor cu talent oficial etc. Când mă văd bieţii băieţi roşesc, şi să-i vezi cum mă salută. Sunt în sufletul lor o pricină de remuşcare, care mă întristează. Dar nu-i mai puţin adevărat că s-au folosit de inteligenţa mea. Cred că ai priceput de ce nu cinstesc mărimile şi de ce caut tovărăşiile mici.
Tu ai să pleci acum de-aci foarte turburat: o văd. O afirmi. Când va veni vorba de mine şi de cei ca mine, deşi stingheriţi în sufletul vostru, ne vei numi oameni fără energie, dechets, inutilităţi. Şi în mintea celor care nu te cunosc, vorba ta va lua purităţile adevărului. Despre viaţa noastră veţi zice că e o urmare de ani de lene - noi care am muncit, drept vorbind, însutit decât voi... Veţi numi vicioasă viaţa noastră sfântă. Cultura noastră o veţi numi superficială. Parcă zăresc în cutare articol de lege de învăţământ şi de drepturi publice, sufletul speriat al unui pedagog care s-a întâlnit în viaţa lui cu câţiva leneşi, ca noi, şi a rămas înspăimântat.
Şi când nu m-ai cunoaşte şi ai citi aceste rânduri ca ale altuia, ai crede, dragul meu, că mă joc.
Iar dacă voi lăsa după mine o faptă nemuritoare, alţii, tot ca tine, peste douăzeci de ani, îmi vor ridica o statuie, protestând împotriva vremii mele - şi pentru contimporanii lor vor face ca şi aceştia. Gloria pe care ştiţi să o daţi voi, pe unii ca mine i-a scârbit.“
1928
1348
TUDOR ARGHEZI
ASASINAREA UNUI MORT
Se mai găsesc tineri literaţi, acreditaţi în numele artei şi gândirii pe lângă marile cotidiane comerciale şi politice, care să-şi istovească forţele în a ironiza în foiletoane întregi opera literară a domnului Victor Eftimiu. Oricât de grea e vacanţa, lipsită de subiecte senzaţionale, nu-i mai e îngăduită nimănuia lipsa de gust de a spinteca, fie şi abstract, cadavrele rămase în urma luptei. Cadavrul poate deveni victimă, iar viteazul asanin, odios. [în luptele din Ungaria, a fost decorat, în 1919, după stăruinţele locotenentului său, ordonanţa care, venind pe jos, în urma batalioanelor, făcea adevărate masacre cu baioneta şi revolverul, în rândurile nemişcare de pe câmp. Viteazul era hidos cu leşurile dimpreună.]
E drept că domnul Victor Eftimiu nu se dă bătut, ca vechiul său camarad de litere, domnul Radu Cosmin. Călătoreşte la Paris, de unde a băgat de seamă că vine gloria atâtor bucureştence (neţinând seama că Elvira Popescu şi Alice Cocea sunt într-adevăr frumoase) şi, ca un chibrit ud, nu mai ia foc nici acolo, prin redacţiile frecventate, nici aici, unde e clasat. Câte un speriat director de teatru provincial, ca domnul Victor Ion Popa, mai reprezintă la sfârşitul stagiunii o eftimiadă goală de sens ca o ciorbă lungă; câte o gazetă de Bucureşti, care nu înţelege persecuţia de către scriitori a unui coleg „deştept şi simpatic“, publică pe două lungi coloane, necesare viitoarelor turnee, darea de seamă extaziată a unui „cronicar teatral“, funcţionar la o primărie din provincie. Dar ce mai pot face toate acestea pentru punerea pe picioare a unei paiaţe care s-a dovedit definitiv de stambă şi al cărei lemn a fost complet mâncat de „succese“?...
De la o glorie goală la un neant perfect, e mai puţin de un pas. Domnul Victor Eftimiu l-a sărit de mult.
PUBLICISTICĂ
1349
De-acum înainte, pentru a feri aerul de miasme şi putrefacţie, tineri care veniţi cu o cultură şi un ideal, lăsaţi pe Victor Eftimiu în liniştea morţii lui literare definitive.
E un subiect falit. Dumnezeu nu i-a dat nici înfăţişarea hâdă şi nu i-a îngăduit nici acţiunea profund imbecilă a unui Mihalache Dragomirescu, cel mai grandios monument de gunoaie intelectuale pe care le-a adăpostit vreo universitate.
Victor Eftimiu e un subiect trist. în deplinătatea forţelor lui fizice, nu înţelege cum de a procreat şi procreează, mintal, vechituri şi lepădături.
Nu-i ajutaţi slăbiciunea; lăsaţi acasă talgerile, chiar cele insultătoare.
înmormântaţi-1 în tăcere, elementul care mistuie complet mediocrităţile cele mai periculoase, şi să trecem la adevăratele probleme pe care vremea le pune culturii româneşti.
1928
LUNA-PARC
Am nimerit la Moşi într-o seară goală şi încremenită.
Lumina artificială da spaţiilor deşarte, pardosite cu piatră pătrată, aspectul interior al unei cutii cu păreţii poleiţi şi cu jucării pentru fetiţe, care încep să-şi întocmească gospodării şi apartamente, pe scara topografică de una pe mie. Negustorii, izolaţi pe subt perdele, se mişcau ca nişte păpuşi înzestrate cu o singură gesticulare. Răspântiile, cu atât mai vaste cu cât nu le străbătea nici un vizitator, păreau surprinse de-o iarnă fără zăpadă şi fără temperatură, într-un decembrie de mai.
Poetizată de noapte, localitatea efemeră de corturi îşi arăta, din mărfurile ascunse în lăzi de umbră şi ambalate în foiţă de întuneric, numai sticlirile, abia pronunţate, şi în fiecare
1350
TUDOR ARGHEZI
pahar banal şi carafă grosolană îşi aprindea candela câte un reflex.
Şiraguri triple şi cvadruple de perle electrice atârnau mărgele de opal între steaguri, câte puţin şi leneş răscolite din liniştea lor, de o însufleţire nehotărâtă, care ar fi putut să semene cu o adiere nesimţită de vânt. Parcă toate constelaţiile se pogorâseră cu zodiacul în serviciul comunei, pe aglomeraţiile de turtă dulce şi pe sectorul căluşeilor aţipiţi subt baldachine rotunde, cu vârf. Stelele mari cu sateliţii lor roiau împrejurul prăjinilor albe. Furnicarele grupate în câte un infinit apropiat, puteau să fie atinse din trăsură cu bastonul. Carul Mare se lăsase ca un gherghef pieziş de lumini, deasupra corturilor cu doage, ălbii şi rogojini. Cloşca şi puii ei se fixaseră pe un scrânciob, a căruia roată imensă părea pintenul pe care alunecă şi s-a oprit tărăboanţa nevăzută, pentru scoborât pe-o punte de scânduri din ceruri în obor, averile fulgerătoare şi strălucirile lumilor de sus. Luna şi-a trimis şi ea câteva plagiate albe lactee şi le-a spânzurat, rare, în cârligul stâlpilor împodobiţi cu bariş tricolor.
Puţinii străini din oraş se îndreptau către insula cea mai deasă de lumină ca nişte muşte de noapte între un geam şi oglindă, de la Luna-Parc. Silueta domnilor amintea gândacii scorţoşi, strânşi în pardesie, care vin în zbor din aştri în verile secetoase. Doamnele apăreau în ambianţa cristalină, ca nişte lăcuste agere cu eşarfă roşie, şi carnea lor afinată, de mătase, era vaporoasă ca a fluturilor transparenţi iscaţi din luceferi şi adunaţi la becuri în hore. Era un peizaj de lună totală şi de metale, şi gândul umbla prin Moşi, vulgari în timpul zilei, ca un Pierrot, beat de reverberaţii şi în veştminte albe, căutând o mână cu dantele şi un pantof de atlaz, ca să le ţie pe amândouă şi să le sărute, romantic şi carnivor.
Luna-Parc e o grădină de nefericiri ale unei fantezii neinspirate, laborios construită şi visată cu mediocritate. Pe
PUBLICISTICĂ
1351
munţii de schelărie goală se învârt, într-o râjniţă circulară de furnicare, căruţele unui tobogan cu dinţi. După patru urcuşuri „oh!“ şi patru precipicii „mor!“ călătorul, scuturându-se pe pantaloni, e depus în faţa comptoarului, unde a plătit, ca să fie dat „tava“, doisprezece lei. E o călătorie rapidă prin Palatul de Justiţie încă neconstruit, printre stinghii, bârne, grinzi şi cuşaci. Proprietarul acestei lemnării e un fel de chiristigiu care şi-a pus depozitul în randament pe loc; e un domn cubic şi simiesc, şi crede despre sineşi, fără să fie nici negru nici baletist, că dirijează un mare spectacol, întrebat: „Cum merge?“ răspunde ca un răţoi domestic, care în lipsa unui pârâu se mulţumeşte cu un butoi de varză de subt burlane. Domnul răspunse: „Dacă nu curge, pică“.
Nimereşti cu o minge un bumb şi se declanşează un pat de spital sculat în picioare, din care cade vertical o persoană graţioasă, la lumina zilei spălătoreasă. Nimereşti alţi doi bumbi? se răstoarnă două canapele şi nu se mai întâmplă altceva nimic. Un băiat de bărbier cade-n dreapta, şi o tânără curăţitoare de unghii cade în stânga. Iar alături, de câţiva lei, ai dreptul să te înfurii şi să spargi, dând de-a azvârli ta, câteva străchini de pământ spânzurate de un plafon.
La un ghişeu se serveşte îngheţată caldă în cornete de biscuit, şi alături cornuri reci. Vei câştiga un pachet de ciocolată dacă, de la o distanţă rezonabilă, vei potrivi un colac de nuia să intre pe gâtul unei păsări domestice înotătoare, de tinichea. O grotă de ipsos cu o lumină roşie de sâmburi de rodii: în scorbura casei dă bilete, şi restul, un casier grav, cu figură de farmacist miop cu ţăcălie. Oamenii melancolici dispuşi să amuze publicul, ca să câştige lei, fac un oficiu de dricari în ceasul logodnei.
Numărul cel mai senzaţional din Luna-Parc a fost neaşteptat; amatorii de veselii nepermise s-ar fi prevăzut cu un aparat fotografic. Prezenţa poetului Horia Furtună în căluşei
1352
TUDOR ARGHEZI
putea să fie glumeaţă şi-i sta, autorului vesel, trist. Publicul însă a aplaudat respectuos la numărul domnului Nolică Antonescu, ivit călare pe un cal de lemn. Domnul Antonescu fiind profesor universitar, mare advocat şi proprietar, situaţia domniei sale de jocheu al unui cal care se dă uţa şi se învârteşte împrejurul unui stâlp, deocamdată a stupefiat. Vizitatorii au crezut un moment că se înşeală şi, în inrespectul lor naiv, au confundat pe vioiul nostru savant în ştiinţele şi instrumentele Dreptului, cu un posibil picolo bătrân, de la un restaurant din centru. Domnul Antonescu venea pe o rână, şi neştiind să călărească un pegas de scânduri, acesta se arăta cu coada înainte, sărăcită ca o perie de dinţi. Devenind autor dramatic cu succese, actriţele i-au sugerat că-i sade mai bine fără cioc, păstrându-şi numai o fină mustaţă, cât o aţă de păianjen, seducător pe porţiunea dintre vârful nasului şi surâs. Pentru a fi salutat cuviincios, cum se găsea călare pe calul ce-1 purtase în frageda-i copilărie, domnul profesor trebuia întâi recunoscut. Domnia sa înţelese şi, aducându-şi aminte că este şi bărbat politic, interveni cu un principiu de guvernământ. Domnul Nolică Antonescu zise, serios ca Newton şi stentor ca Bismarck, textual:
-	Aşa înţeleg eu democraţia!...
Nu se poate spune că marele jurist nu încerca şi un vag sentiment de confuzie, căruia credea că este neapărată nevoie să-i dea o contrapondere de principii. Totuşi, domnia sa era călare pe un cal de lemn, şi totuşi domniei sale îi atârnau nişte picioare lungi, de pe cal, în aer - şi democraţia nu se vedea că stă numaidecât în strânsă legătură cu şaua. Asistenţa salută cu frăgezime, şi domnul Nolică Antonescu, după ce-şi lansase principiul, trecu înainte, dus de vârtej.
-	Acum pricep, rosti un neghiob, de ce domnul din căluşei n-a ajuns ministru la liberali, de ce s-a supărat şi de ce a trecut într-alt partid, care i-a făgăduit un portofoliu.
PUBLICISTICĂ
1353
Şi cum scânteiau luminile cerului la pământ, publicul s-a cotizat ca să-i cumpere juristului următoarele articole, cu care să se ducă la universitate şi tribunal, în automobil: 1. O minge de cauciuc; 2. Un pistol cu apă; 3. Un joc de arşice; 4. O trâmbiţă de mucava; 5. O scârţâitoare; 6. Un câine cu mecanism în stomac, care face „mac! mac!“; 7. Un biberon; 8. O cutie cu lapte condensat; 9. Bomboane de tuse, şi 10. Un flacon cu gomenol.
1928
DOMNIŞOARA ELENA...
Trebuie să fi fost - căci nu mai este - în casa părinţilor ei Ileana, Ilenuţa, fetiţa pe care liceul din Tecuci o preschimbase în „Elena“ şi în „domnişoară“. Această Ilenuţa s-a sinucis. Nu dintr-un „amor nenorocit“, cum se pretinde la gazete şi la mahala; nici dintr-o neînţelegere cu părinţii, cum se-ntâmplă de-atâtea ori. „Domnişoara Elena“ s-a sinucis scârbită de fiinţa ei mică de lalea, de capul ei ca o petală de nu-mă-uita, îngrozită - căci Ilenuţa rămăsese repetentă.
A căzut acest pai bălai cu spicul numai floare. în dimineaţa miraculoasă a miilor de copii care se ivesc la orizontul vieţii -unde e Ilenuţa?... Cine o va mai ţine minte pe Ilenuţa?...
Dar acum, după ce am rămas în urma ei noi, oamenii maturi care am pedepsit-o şi am ucis-o, să ne-ntrebăm în umbră, ca să nu audă ceilalţi copii, de ce a rămas Ilenuţa repetentă?... Care sunt aritmeticile, geografiile, ştiinţele naturale atât de grele, de au copleşit puterile minţei şi au umilit într-atât sufletul ei cântător de copil?...
Programul analitic a fost mistuit în acelaşi an de un milion de elevi, din toate unghiurile ţării, care, dacă ar fi rămas
1354
TUDOR ARGHEZI
repetenţi, n-ar fi avut sensibilitatea să se ucidă. „Domnişoara Elena4 a avut această nobleţe, care osândeşte toate programele. Repetenta care a înţeles atât de profund că trebuie să rămâie „repetentă“ pentru todeauna, să nu fi înţeles o biată carte făcută pe mintea a un milion de eleve?...
Se vorbeşte printre profesori de „lenea“ copiilor...
Nu există copil leneş. Aceste două cuvinte se-mpărechează numai într-o minte de pedagog. Lenea începe târziu, odată cu chelia şi salariul. Copilul e un erou de fiecare ceas şi un geniu creator de fiecare clipă. Ce putem cere, deci, de sufletul Ilenuţei?...
Suprimarea examenelor?...
Nu!
Eliminarea repetenţiei?
Câtuşi de puţin! Un singur lucru însă, firesc: aplicarea examenelor şi repetenţei profesorilor. Un examen la intrarea în şcoli — la liceu, la universitate - şi apoi la ocuparea unei slujbe, e îndestulător pentru elevi. Dar trebuie lăsat repetent şi apoi eliminat de la catedră şi trimis la bresle sau la bucătărie şi spălătorie, profesorul sau profesoara care nu vor fi izbutit să utilizeze energia fără păreche a copiilor elevi. Toate celelalte reforme în şcolile secundare, sunt înşelătorii.
... Dar Ilenuţa nu mai e ca să afle că n-a fost nici leneşă, nici proastă. Ea doarme, cu chipul ruşinat, în sicriul pe care bunica, proastă şi repetentă şi ea, aninase un bucheţel de lămâiţă.
1928
CEI TREI
Eludarea statului în mijlocul căruia trăiesc, comuniştii o exercită prin faptă sângeroasă şi odioasă. Toate ţările
PUBLICISTICĂ
1355
contaminate de intransigenţa rusă, au azi pe hermina conştiinţei lor urma câte unei labe de sânge, propagată din veacurile peşterii şi pădurii, în timpul nostru lucid.
S-au aflat totuşi trei comunişti cu barbă care au lucrat odată cu spiritul şi ceea ce e mai surprinzător - cei trei sunt germani -cu spiritul spiritual. S-au hotărât să suprime şi să eludeze statul burghez în ce are el mai strict organizat şi mai bine plătit: poliţia. Osândiţi de un tribunal din Lipsea la câteva luni închisoare pentru crima cu vorba, cei trei nu putuseră fi arestaţi multă vreme, căci se aflau la adăpostul legii parlamentarilor; deputaţi, ei nu puteau fî duşi la închisoare decât după închiderea Reichstagului.
Se ştie că poliţia germană e alcătuită, nu ca la noi din vagi licenţiaţi şi o armată de analfabeţi şi foste slugi pe la casele ministeriale, ci din specialişti în Drept, în ştiinţele chimice, în filosofie, în psihanaliză şi dintr-un corp de armată de vardişti bine hrăniţi, perfect educaţi şi ajutaţi de toate progresele tehnice: televiziune, fotografie, antropometrie, automobile, avioane, câini, porumbei, radio etc.
Cei trei au fost în strictă pază a poliţiei în tot timpul şedinţelor parlamentare; ziua lor era cunoscută până la amănuntul foarte intim, câteva minute după fiecare eveniment, la Prefectura poliţiei din Berlin. Era bine stabilit: o oră după închiderea Reichstagului, cei trei intrau în celulele care-i aşteptau, goale, cu respectiva carte de vizită pusă ironic la uşa celulei, anticipat. Deputaţii comunişti se mişcau în deplină libertate în tot Berlinul, precum s-ar fi putut mişca în tot cuprinsul republicii; dar în orice colţ al Germaniei s-ar fi găsit, şase vardişti înarmaţi corect se aflau pregătiţi să-i aresteze la ora, transmisă prin serviciul meteorologic, a suspendării magiei lor parlamentare.
S-a întâmplat însă un lucru extraordinar: la ultima şedinţă a Parlamentului, cei trei comunişti au fost de faţă şi au luat
1356
TUDOR ARGHEZI
parte la deschiderea solemnităţii. N-au mai fost însă de faţă la închiderea solemnităţii. Parlamentarii, identificaţi la ieşire de detectivi cu aere de diplomaţi, au fost toţi, afară de cei trei. Pentru întâia oară, probabil, de la întemeierea regimului parlamentar. Parlamentul a suferit ruşinea unei percheziţii poliţieneşti. Cei trei comunişti n-au fost găsiţi în nici o cameră, subt nici un biurou. Transformaţi subit în esenţă abstractă, ei trebuie să fi plutit desigur în văzduh căci poliţiştii declară că în tot timpul percheziţiei au fost traşi de urechi, au primit bobârnace în nas, au fost gâdilaţi la subsori, iar la plecare au auzit hohote de râs!...
Fuga celor trei a ajuns până la Hindenburg, care n-a reflectat atât asupra insuficienţei poliţiei, cât asupra faptului politic că la şedinţele viitoare ale Reichstagului opoziţia va avea un frumos arsenal umoristic împotriva guvernului şi va pune pe locurile ocupate de cei trei, fotografiile lor în mărime naturală.
Teama preşedintelui Hindenburg a fost însă vană. La şedinţele viitoare ale Reichstagului, deşi n-au putut fi identificaţi la venire, cei trei se aflau la locurile lor, salutând graţios în dreapta şi stânga, potrivindu-şi cravatele roşii, mângâindu-şi bărbile şi pregătindu-se să ia cuvântul...
La ieşire, un detectiv nu s-a putut opri şi apropiindu-se politicos de cei trei, redeveniţi Reichstagsmiedglieder şi deci în afară de atingerile poliţiei, i-a întrebat:
-	Dacă nu sunt indiscret, unde aţi fost în tot timpul vacanţei parlamentare?...
—	Unde puteam fi?... au răspuns toţi trei deodată. în Berlin!... Mahlzeit!... Şi s-au urcat în automobilul Clubului, care trăsese la scară.
1928
PUBLICISTICĂ
1357
CREOLA LUI MALACOCI
Isprăvindu-se timpul regretat al împăraţilor absolutişti, care fuseseră înfiinţaţi cu scop, pentru că viaţa socială se împacă tot atât de puţin cu pauza ca şi natura cu vidul, s-a născut instituţia directorilor generali. Câştigul se vede numaidecât. Putea să fie un singur ţar, un singur sultan şi un singur dictator într-o ţară: pot să fie numai într-un singur minister douăzeci de directori generali. La cincisprezece ministere sunt dintr-o dată trei sute de directori generali, care trăiesc în raporturi de bună vecinătate, nu ca puţinii împăraţi de mai nainte, care nu se puteau suferi doi la o frontieră şi căutau să suprime graniţa necontenit.
Când m-am făcut Director General am fost invitat să-mi aleg. Ca unui musulman de marcă, mi-a defilat pe subt ochi haremul întreg al Direcţiilor Generale. Aceleia căreia îi aruncam batista roşie de mătase, era obligată să mă adopte şi să-mi ofere canapelele şi saloanele apartamentului ei. Mireasa, deşi în vârstă, e todeauna vacantă şi posedă zestre, casă proprie şi automobil „Buick“, tip coach (cinci sute de mii lei plus întreţinerea) şi caută logodnic, patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, simpatic şi inteligent, având calităţi sufleteşti.
Am făcut semn vestalelor să intre, dansând pe un preş violet, înfăşurate într-un zainf albastru, care se deplasa în ritmul dansului, ca un nor de tămâie în jurul nudităţilor îngrijite cu depilator. Tradiţia vestalelor pure s-a stins. Coapsa lor prezintă curba darnică a bolobocului şi bazinul mărturiseşte maternităţi succesive, complete şi fragmentare. Sânii şi-au pierdut elasticul natural şi l-au înlocuit cu cauciuc de Congo, împletit: două botniţe cu bumbi. Brăţările picioarelor au ceva din volumul cercurilor de aur ale unei doniţe cu doage de ivoriu şi cerceii urechilor sunt solemni ca nişte cădelniţe cu rubine.
1358
TUDOR ARGHEZI
A intrat jucând în jurul unui punct de aer ideal Direcţia Generală a învăţământului Secundar. Nu mi-a plăcut pentru că studiul imprimase spinării ei o scolioză pronunţată în omoplaţii inegali şi strâmbi. Doamna purta şi nişte dinţi de aur care dau surâsului o lumină de tinichea, cu reflexul plat al cutiilor de sardele, iar coatele ascuţite şi genunchii erau ca nişte coltuce de franzelă arsă. Am lăsat-o să iasă cum a venit.
-	Aş dori una mai puţin blondă, domnule ministru, spusei maestrului de ceremonii şi arbitrului esenţial. Sunt tânăr şi focos şi mi-e neamul bun.
-	Să intre Direcţia Generală a Pescăriilor! porunci arbitrul.
-	Vă mulţumesc cordial, zisei, ridicându-mă din jeţ şi cocoşându-mi personajul de la cingătoare în jos, ceea ce este un semn de mare şi devotat respect.
Atunci apăru, păşind ca lăcusta, cu picioare lungi şi ascuţite, în dosul unui evantaliu cu fulgi pe marginea lui rotundă, de struţ, concurenta. Ochii ei, grimaţi cu pulbere fină de grafit calcinat, de jur-împrejur, erau somnoroşi ca la crapi şi guriţa ei de pisică amintea buzele şalăului palid. Un plăcut parfum de icre, de scoică şi raci umplu sala de dans, cu suveniruri de paciuli, trifoi incarnat, alcoolat de neroii şi hidromel, ca un biurou de dactilografe.
-	Nici asta nu-ţi place? Văd că strănuţi, zise maestrul de ceremonii... Să intre Direcţia Generală a Cultelor.
Dansatoarea mi se păru a fi un sex nepronunţat, între băiat cu capul mare şi mătuşă chineză. Ochii ei erau halucinaţi în nişte ochelari care-i înzeceau pupila şi buzele cvasi-rombice, ca la iepuri, lăsau să se vadă o strungăreaţă şi un surâs pretenţios, idiot şi inexistent. Câteva lopătări din şolduri şi Direcţia Cultelor a intrat în culise.
-	E scurtă şi groasă: vă rog să scuzaţi.
Am încercat vreo patruzeci şi trei de Direcţii şi am cerut atunci să vie creola. Răsfoindu-şi fustele de baletistă, sosi
PUBLICISTICĂ
1359
înotând în aer şi pitindu-se la fiece pas, construit în zigzag, aleasa inimii mele.
—	Va să zică, te-ai oprit la tutunuri... conchise directorul de dansuri. Fie numele tău Malacoci şi fii binecuvântat.
Am plecat cu creola şi am făcut călătoria de nuntă la staţiile de fermentare, căsătorindu-ne la Găeşti. E o alianţă ideală şi mă găsesc puternic şi neclintit în împărăţia mea. Sunt pe calea fumului, a ţigaretului şi a lulelei stăpân pe optsprezece milioane de respiraţii, de accese de tuse şi de emfizeme. Robii mei încep în capitală şi sfârşesc în cele patru margini de ape ale ţării. Sunt Regele Mahorcă şi mă îndeletnicesc savuros cu meşteşugul de-a introduce în gura fiecărui locuitor un cilindru lung, un tub de hârtie în care îndes tot ce imaginaţia mea de gigantic pervers născoceşte în nopţile mele de poezie: praf de mătură, mustăţi, mătreaţă, sfoară, pene de găină şi puţin tutun. Milioane de brute sug toată ziua din maţul de carton pe care li-1 vâr în ins, şi eu la Direcţia Generală a Tutunurilor mă pamez, căci ştiu franţuzeşte.
De când mi-am ales crăiasa, am transformat ţigările în gloanţe şi cartuşe. Poftim o ţigaretă regală, în ambalajul roşu sau albastru. Pune-o, te rog, în dinţi şi trage dintr-însa cu convingere dârză. Şase luni, ea nu va scoate fum. Am inventat un ciocan cu care bat în ţigări tutunul aşa fel, încât să poţi despica ţigarea cu satârul şi să o poţi ascuţi ca pe un creion. Eu tind la pietrificare şi în curând pe lângă ţigarea de silex voi da supuşilor mei cutii cu beton.
Nepricepând aristocraţia punctului meu de vedere, mii de fumători mi-au trimis cu impertinenţă rugămintea să fac ţigările mai moi şi densitatea tutunului respirabilă. Dar ce sunt eu? Nu sunt eu Director General? Să-mi sugereze plebea mie o datorie, mie, lui Malacoci?
1928
1360
TUDOR ARGHEZI
„INVALIDUL DE LA ARGEŞ“ SCRIE LUI COCÖ, PE DOSUL UNUI AFIŞ DE MARE ZIAR
„Coco dragă,
O dată mi se pare că te-am văzut şi a fost destul ca să te îndrăgesc, mai bine-zis să te scot din rândul papagalilor cu care te încăpăţânezi a te socoti una, doar-doar i-i scoate şi pe ei la fel.
Mulţi papagali am văzut, Coco, care de care grăbit să-şi plaseze biletul. Şi încă ce bilete, Coco! Mai-mai trage ocaua de cântar. Afară însă de concurenţa neloială ce-o fac negustorilor de hârtie rulouri „ad-hoc“, eu n-am văzut, Coco, alt rezultat al clămpănelilor acestor oretenii boiţi cu feluri de culori mai bătătoare ca ale tale, drăguţule.
Pentru asta, dragă Coco, te rog scoate şi pentru noi un bilet. Care noi? Invalizii din Război. Nu e papagal în slăvită noastră ţară, dragă Coco, care din marea dragoste ce au pentru noi (te asigur din prea marea dragoste), să nu ne fi scos cel puţin câte două, trei bilete pe an. Rezultatul a fost că la duşmanii noştri s-au adăogat şi negustorii de hârtie ad-hoc. Şi racilile legiuirilor făcute să ne ocrotească, Coco, ştiu că nu se pot acoperi cu un bileţel de-al tău, poate cu mai multe. Află, iubitule Coco, că pe când fraţii tăi, care azi nu te cunosc, scoteau bilete tricolore spre a ne ridica moralul, noi, cârtiţe bipede, morţi fără biletele lor, luptam pentru ţară sau cam aşa ceva. Uneori muream.
Cum se face, nu ştiu, dar acolo era multă treabă, poate spre a ne deosibi de laşul papagalilor, unde era belşug de ceea ce este sărăcia omului. Dar războiul a trecut şi patria recunoscătoare, Coco, a hărăzit comicii de doctori (nu dintre invalizi), spre a stabili cu cât ne poate îndulci sluţirea.
De ce nu rogi, Coco, pe flaşnetarul tău să te aducă la revizia invalizilor? Ai putea să auzi un colonel medic:
PUBLICISTICĂ
1361
-	Ce-ai, mă?
-	Să trăiţi, domnule colonel...
Şi până să spună nenorocitul sluţenia lui, pentru că pe la o comisie medico-militară, de pildă a IV-a, când domnul colonel doftor Diaforus n-are ochi să vadă sluţenia sau să citească foaia matricolă a nevolnicului, nici inima să simtă, trimite pe invalid la origină, în termeni mai mult sau mai puţin ginecologici, până când un alt invalid (tuberculos) mai hâtru, văzând ce pramatie e colonelul, când acesta zice:
-	Da tu, mă, ce ai?
El îi spune:
-	Apoi n-am nimic, dom’le doftor.
Credeţi că Diaforus redivivus a cercetat actele, căci degeaba şi fără acte doar nebunii vin la revizie, sau că l-a examinat? Doamne fereşte!
-	Dacă zice el că n-are nimic, păi nimic n-are, zice Atotputernicul. Bun de serviciu.f...
Invalidul ofticos iese. Dar acasă şi-aduce aminte că ştie să scrie. Pune mâna pe pană:
Domnule ministru,
Uite şi uite...
Consiliul superior de reformă îl cheamă şi, spre deplină convingere, îl internează în Spitalul „Regina Elisabeta“. Tocmai avea o hemoptizie: scuipa sânge, Coco.
Maiorul doctor şef al serviciului îşi dă avizul că omul care n-are nimic e în cazul de a fi reformat definitiv. Cu toate aceste, Consiliul Superior, deşi recunoaşte că omul care n-are nimic, a căpătat oftica în timpul serviciului militar şi din cauza războiului, nu-i dă pensie, nici ajutor.
Omul care n-are nimic, era în sanatoriu, când i se pecetluia soarta. La ieşire se duce la domnul colonel preşedinte al Consiliului Superior de reformă, doar-doar i-o face dreptate.
-	Mă băiatule, zice domnul colonel, oftica se vindecă.
1362
TUDOR ARGHEZI
-	Bine, dar pentru asta trebuie căutată, şi cu ce, dacă mi-aţi luat şi cei şaizeci de lei ce primeam lunar?...
—	Uite ce este. E adevărat că eşti ofticos din cauza războiului, dar nu cu şaizeci de lei ai să te cauţi; aşa că ori cu ei, ori fără ei...
Şi a plecat invalidul ofticos (omul care n-are nimic), rugându-se astfel:
Dumnezeule, Doamne atoatevăzător, au ştii pedepsi, au iartă, au ne păzeşti, au părăsăşte-ne, au ne dai ocrotitori, au ni-i ei şi pe ăi de-i avem, ia aminte, Doamne, şi îndură-te de discipolii lui Esculap, însărcinaţi cu revizia invalizilor din slăvită de tine Ţară Românească, şi dă-le lor, cel puţin de azi înainte şi în vecii vecilor, oftică vindecabilă, cum ai dat omului care n-are nimic.
în trei luni însă de la ieşirea din sanatoriu, omul care n-are nimic a pierdut 9 (nouă) kilograme.
Coco, frăţeşte te sărută,
Invalidul de la Argeş.“
P.S. Apropo, Coco, de orfanii de război ai auzit?
1928
RĂZVRĂTITUL TERZIMAN!
N-am fi crezut niciodată că bietul Terziman e un tip atât de periculos. La Chişinău, procesul lui a luat dimensiunile afacerii Dreyfiis. în toate cafenelele, în toate cluburile, în toate trenurile care vin şi pleacă din Chişinău, în toate familiile numele lui Terziman a luat o tonalitate din tribunul Lasalle sau chiar din Stalin. Advocaţi din toate unghiurile ţării, decani de barouri s-au adunat în jurul acestei victime anticipate a unei
PUBLICISTICĂ
1363
erori judiciare catastrofale. O întreagă Curte Marţială, în fireturi şi cu decoraţii, lipsită însă de hazul ei cel mai înfricoşător, pedeapsa cu moartea, lăsând deoparte săbiile şi revolverele, va judeca pe Răzvrătit.
Ce-ai făcut tu, mă Terzimane, de-ai ajuns o personalitate?. .. Că prin Bucureşti umblai cu buzunarele pline de cărţi literare, de manuscrise, de ziare vechi, şi când voiai să scoţi poeziile, nimereai şi scoteai întâi batistele şi gulerile vechi care călătoreau cu tine prin ţară. Todeauna ţi-era foame şi todeauna îţi rămânea un nasture nencheiat. Parcă ţi-era frig tot anul, iar ochii şi nasul plângeau elegiac şi fără întrerupere marea mizerie universală deasupra căreia fusese pedepsită să plutească, din vremea potopului biblic, porumbiţa poeziei cu măslina în ciocul ei albastru. Te admiram pentru dibăcia, niciodată întrecută de vreun alt poet şi ziarist din provincie, de a putea sta în Bucureşti o săptămână întreagă, numai cu opt lei, şi alteori numai cu doi.
Te credeam împăcat, definitiv, cu aceste adversităţi care te răneau zilnic. Cum de-ai ajuns tu, pe neaşteptate, călăul ordinei publice din Basarabia, răzvrătit împotriva tuturor legilor?... Ce-ai iscodit, cu mintea ta până ieri atât de lină, cu verbul tău pururi plângăreţ şi propagat ca argumente de scuipat, de a sărit friptă, Autoritatea? Că nu ştiai să minţi nici când minciuna era obligatorie ca politeţea şi respectul! Şi acuma te-ai apucat să scrii în Basarabia articole incendiare şi desigur fanteziste ca: Fraudele de la regimentulX, Asasinarea ţăranilor, Respectaţi Constituţia - şi alte bazaconii tolerate numai la Bucureşti, unde ziarele stau bine cu toate guvernele. Văzut-ai tu vreo fraudă? Şi dacă ai văzut, ce, s-au fraudat moşiile lui tat’tău? Văzut-ai tu vreun sat basarabean asasinat de la un capăt la altul? Şi dac-ai văzut, nu ţi-ai dat seamă că e numai o halucinaţie poetică şi că se cădea să scrii o poezie şi nu un pamflet?... Ce Constituţie? Care Constituţie?...
1364
TUDOR ARGHEZI
Unde ai învăţat tu să vorbeşti de Constituţie? Nu mai ai nici o ruşine?
Ptiu! Ticălosule!...
Toată lumea o să creadă că ziarele în Basarabia se desfac cu sutele de mii, că după nimic nu umblă mai mult basarabeanul decât după lectură; că ţăranii vin la oraş anume, numai ca să cumpere ziarele politice şi că articolele tale au fost citite şi luate în serios de altcineva decât de comisarul regal şi de Curtea Marţială. Te-ai compromis nu numai pe tine, dar o întreagă Autoritate care s-a „sesizat", cum se spune, silind atâţia oameni maturi şi culţi, dintre care o bună parte plătiţi de stat cu milioane, ca să se ocupe de stilul lui Terziman!...
Nenorocitule! Erou ai vrut să fii?
Ai să ajungi erou!
1928
COCÖ LA CURENT
Adunându-se hârtiile nerezolvate în Departamentul Flaşnetei, Coco se foloseşte de o duminică în tren ca să lucreze cu secretarii lui în vagonul cu bagaje şi să se puie, cum se zice în arhivele autorităţilor publice, „la curent".
Coco s-a dus să se scalde. O zi pe an nu este prea mult pentru un purtător de pene, care adună praf şi purici în cojocul lui albastru. De frică să nu se înece în baie, în Bucureşti, şi pentru că duşul îi inspiră oroare, ca o imitaţie a ploii, Coco a plecat mai departe, la apă curgătoare, luând cu sine săpun, şervet, o dactilografă, un secretar general, un şef de cabinet şi un gramofon de voiaj, nimic putând el face fără muzică şi hodorogeală.
PUBLICISTICĂ
1365
-	Tot suntem fără treabă, zise Coco după ce, cu fraht în regulă şi cu număr de ordine atârnat de gât şi de cravata însoţitorilor lui, a fost predat de hamali la „pat vagon". Deschideţi corespondenţa.
Lângă vagonul de bagaje se găsea în plină activitate vagonul poştal, marcat cu o trâmbiţă zugrăvită pe uşă. Abia se desluşea acum prezenţa picturală a simbolului. Şeful vagonului cânta vesel din mandolină, şi ajutorii lui îl însoţeau din glas, circulând prin vagon pe dinaintea unor rafturi întrerupte de păreţi paraleli, care dau vagonului poştal aspectul unei crescătorii mobile de cobai. Aceşti simpatici locuitori ai cuiburilor pătrate celulare, erau fără îndoială la locurile lor, însă invizibili, retraşi desigur în fundurile întunericului simetrice şi disciplinaţi de un regulament respectat.
Poştaşii, cântând şi gesticulând, nu-i dădeau totuşi uitării, căci, din când în când, la dreapta, la stânga, mai sus, mai jos, ei distribuiau pensionarilor din despărţituri, o legumă curioasă, intercalând câte o foaie verde, netezită bine, în formă de plic, pe care o loveau cu o ştampilă. Plicul era îndată mâncat de cobai, căci nu se mai vedea nimic.
Mai interesante erau pachetele cu ziare şi reviste şi publicaţiile strânse în câte o jartieră de hârtie. Când aceste lucruri se iveau din sacii grămădiţi în vagon, asemănători cu sacii de cartofi, toţi tovarăşii vagonului veneau degrabă, pipăiau obiectul, muindu-1 pe două părţi şi-l dezbrăcau de înveliş. Dacă lucrul dinlăuntru părea interesant, oamenii vagonului, procedând în mod religios, ca la împărţirea - zice Sfânta Scriptură - veştmintelor lui Hristos, hotărau apartenenţa nu prin aruncare de zar, dar, mai expeditiv, prin punerea de-a dreptul în buzunar. Având numai două mâini, omul are în schimb opt buzunare.
Coco şi secretarii lui, care urmăreau operaţiile din vagonul poştal prin zăbrelele ferestrei, se simţiră măguliţi că un pachet
1366
TUDOR ARGHEZI
cu „Bilete de Papagal“ împărtăşea acelaşi destin cultural şi educativ cu a tuturor celorlalte reviste şi ziare. Oamenii vagonului scoaseră trei numere şi le puseră, frumos aşternute, între alte hârtii tipărite, în căptuşeala subsuorii.
-	Ce zice? întrebă Coco pe şeful de cabinet, care lipise urechea de scândura vagonului. Parcă a zis ceva...
-	A zis că numerele lipsă din pachet au fost distribuite între funcţionarii de la centrală, iar că cele rămase trebuiesc lăsate în pachet pentru funcţionarii de la oficiul local.
Secretarul general al lui Coco tocmai citise maestrului de pe flaşnetă o scrisoare din Constanţa, de la un abonat care se plângea că obişnuit îi dispar din curier cincisprezece la sută din „Bilete“, şi atribuia această pierdere unui eventual serviciu neregulat al administraţiei foii.
-	Domnişoară Piţi, zise Coco dactilografei, ocupată cu toaleta buzelor într-o farfurioară cu oglindă. Scoate maşina, te rog, şi scrie. Pune o hârtie velină în maşină, pentru că ne adresăm puterilor omnipotente şi misterioase ale Poştei - şi pregăteşte şi un timbru de opt lei, taxă pentru că ne plângem, fiindu-ne interzis să plângem gratuit. Eşti gata? Bine... Zi aşa: „Maiestate Domnule Marinescu“... Taie, te rog. Zi mai bine: „Unicule, Superbule, Adorat în Două Feţe, una publică şi alta adevărată, Domnule Director general...“
-	E suficient, obiectează secretarul general - adică de un stil moale şi nu îndeajuns de venerabil... Ca să se ia în consideraţie, trebuie ca, îndată ce pune mâna pe petiţie, directorul general să se simtă sărutat ceremonios, sărutat în punctul cel mai sensibil şi mai cultural al fizicului său de creaţie a naturii, insuflată de Cerescul împărat.
-	I-am mai adresat, zise dactilografa, patruzeci de petiţii...
-	Tocmai de-aceea, zise secretarul general; în nici una din ele directorul general nu a încercat senzaţia pe care o aşteaptă de la presă şi de la literatură. El trebuie sărutat în icoana
PUBLICISTICĂ
1367
autorităţii sale. Evident, este destul de greu, întrucât icoana lui, în medalion, e aparent destul de mică şi trebuie căutată. Dacă directorul general al Poştelor şi Telegrafelor ar fî ales prin lege dintre purtătorii de coadă, travaliul s-ar simplifica. Medalionul ar fî evident pentru toată lumea, şi presa prosternată ar obţine toate foloasele necesare, neîntrerupt, prin simplă aplecare în jos.
-	Atunci să dăm de data asta un comunicat, zise Coco. Scrie, domnişoară: „Comunicat“. Şi să-l trimitem Ministerului Comunicaţiilor.
-	Dragă Dovlecel... insinuează şeful de cabinet, aplecân-du-se pe maşina de scris. De când eşti ministru al Comunicaţiilor, te felicit, poşta merge de acord cu urechea dumitale...
-	Nu admit personalităţi, întrerupe Coco. Totul trebuie să se petreacă într-un sentiment de generalitate obiectivă şi cu un vocabular ales, indiferent dacă în intimitate dovleacul e mângâiat cu un diminutiv. Nu ne putem permite nici necuviinţe, nici aluzii. Şi nici nu sunt de părerea dumitale, că dacă e surdă Ia vocile electorale, urechea unui ministru rămâne surdă şi la vocea raţiunii şi, în speţă, la şoapta din telefon. Să facem un comunicat sentimental... Scrie, domnişoară...
-	în patru exemplare?
-	în zece mii de exemplare, domnişoară, în atâtea exemplare câte direcţii, oficii, subtoficii, impiegate şi vagoane poştale sunt... Ai scris: „Comunicat“?... Bine. Scrie: „Doamnele, domnişoarele, domnii, domnişorii, dimpreună cu ramificaţiile şi rubedeniile, sunt rugate şi rugaţi: când cred că „Biletele de Papagal“ sunt adresate altcuiva decât unui funcţionar de poştă şi doresc să le citească, să binevoiască după ce le-au citit, să le dea drumul înainte la adresanţi, reintegrân-du-le în plicuri şi pachete şi adoptând procedura ca adresantul care le plăteşte să le poată citi o săptămână după ce au fost citite la poştă.
1368
TUDOR ARGHEZI
Dacă totuşi onoraţii cititori şi onoratele cititoare din serviciul poştal ţin să colecţioneze „Biletele de Papagal“, îi invităm şi le invităm să ne ceară formal să li le trimitem gratis, indicându-ne exact oficiul în care înfloreşte pentru cultura românească sentimentul literaturii gratuite. în pachetele scotocite putem adăoga exemplarele trebuincioase, şi exemplarelor abonaţilor le putem adăoga câte un exemplar pentru amatorul de literatură local, care să-l fure din bandă cu consimţământul nostru.“ Pune punct şi trimite, domnişoară.
-	Dar dacă tot se vor fura, ce facem? întreabă şeful de cabinet.
-	Facem un proces poştei, răspunse consilierul nostru juridic, de la contencios, care se găsea şi el în vagonul de marfă. Vom chema şi martori: administraţiile tuturor publicaţiilor. Dovada nu e imposibilă.
-	Dar cu sărutarea directorului general la locul convenabil, ce facem? zise secretarul general. Fără ea nu căpătăm autoritate la împărţitori.
-	îi pulverizăm locul convenabil cu acid sulfuric, răspunse consilierul nostru tehnic, care şi el se afla în vagon.
1928
ORCHESTRA SINGURATECĂ
Nu avem nici un document serios la îndemână, care să ne indice cronologia sigură a uneltelor de cântat. Se pare totuşi că strunele au precedat instrumentele de vânt, cel puţin la popoarele clasice, căci în ce ne priveşte pe noi, neam din rândul neamurilor din fericire barbare, ar fi de crezut că fluierul şi cimpoiul au luat-o lăutelor înainte. Cine ştie! poate că vreun cititor specialist va binevoi să ne scoată din ignoranţă,
PUBLICISTICĂ
1369
precizând pentru nişte adepţi ai flaşnetei, cum suntem aci, noi, ucenicii lui Coco, vârsta instrumentelor cântăreţe.
Un lucru pare mai sigur sau absolut sigur, că naşterea baghetei s-a petrecut după a uneltelor din orchestră, prin concubinajul flautului cu vioara. în orice caz, şeful orchestrei pare neapărat născut după orchestră, căci dacă s-ar admite contrariul, ar însemna că la un moment anumit al dezvoltărilor artistice, se găsea o specie de oameni, iviţi la netimp, a cărora profesiune consista în a face semne cu bastonul în aer şi a da dintr-un deget la soare.
Ceea ce este însă şi mai sigur decât succesiunea în timp a membrelor unei orchestre, sigur şi controlabil cu competinţa şi cea mai redusă, este că nu putea să existe orchestră fără conducător, după cum nu a existat Operă fără Georgescu şi Filarmonică fără Georgescu. Georgescu nu a fost un nume, a fost o calitate artistică şi un stadiu muzical, în aşa fel încât dacă nu s-ar fi pomenit Georgeşti, nici muzică nu s-ar fi putut pomeni. E un exemplu de mare mimetism, care permite şi celui mai infect taraf de lăutari să devie orchestră genială, dacă cel puţin bătaia cu varga de fier în sunetul lichid al triunghiului de oţel, intercalat din când în când într-o simfonie, ca un pitpalac, este efectuată cu mână de Georgescu.
Veacuri după veacuri, şeful de orchestră a fost unanim tolerat ca o putere indispensabilă mişcării din loc a unui ansamblu muzical. Toată lumea a fost profund convinsă că fără mimica enervată şi infinitiformă a şefului de orchestră, dansând la pupitru din coate, din fizionomie, din codirişca fracului, făcând pe fantoma şi pe tirbuşonul, haotic şi exorbitant, palid şi vânăt, sau încruntat şi dogmatic, orchestra nici n-ar putea părăsi starea de surdomutism a unui instrument aşezat în vitrină pentru vânzare.
Şeful avea un portret unic recunoscut de bărbieria universală. El purta părul lăieţ, buzele imberbe sau barbă
1370
TUDOR ARGHEZI
călugărească în toate statele muzicale, ca diplomaţii de pe vremuri, care nu puteau fi adoptaţi în concertul zâzaniei europene fără barbete sau resturi de barbeţi. Capelmaestrul era o individualitate deosebită între muzicanţii de toate felurile, ca briceagul în raport cu toporul, cuţitul, satârul şi tesla. Fără el nu putea să existe nici un soi de muzică în acţiune.
A fost o eroare, tristă de mărturisit. Orchestra putea să cânte şi fără impregnaţia, în sufletul ei, a şefului dirijor. S-a făcut o experienţă de curând. Toate instrumentele unei orchestre au intrat şi au ieşit şi s-au împărecheat admirabil. O audiţie lungă a fost condusă şi isprăvită cu brio de către un ansamblu foarte numeros. Cei care au participat la experienţă afirmă că niciodată orchestră cu dirijor nu a fost în stare să obţie efectele acestei orchestre. Eroarea se va corecta. Profesiunea baghetei nu va mai hrăni pe baghetist nici cu lauri, nici cu fân, şi şefii celebri şi incontestabili vor fi siliţi să alerge după alt meşteşug. Cei înzestraţi cum se cade, vor avea, ca şi acum, o baghetă în rezervă, care, bine manipulată, va continua să-i întreţie în rangul higienic al aparatelor de masaj necesare, la o vârstă feminină mai înaintată, dispariţiei adipozităţilor şi a triplei bărbii. In principiu, în sine, problema şefilor de orchestră este însă lichidată.
O	idee. Dacă s-ar experimenta statul fără guvern, statul fără miniştri, credeţi că nu s-ar învăţa ceva şi din această experienţă?
1928
PROBLEME DE CIRCULAŢIE I
înmulţindu-se peste măsură automobilele, într-un oraş oarecare, alături de problemele curente ale vieţii aglomerate;
PUBLICISTICĂ
1371
valută, restaurare, mizerie, apă, electricitate, pavaj, furt cu efracţie, învăţământ etc., se ivi problema de lux a circulaţiei generale.
Cum fiecare îşi poate da lesne seama, există două circulaţii sau mai multe, din care totuşi reţinem pe cele două mai importante: circulaţia particulară şi circulaţia generală. în circulaţia particulară fiecare din noi, la domiciliu sau pe stradă, cu condiţia să se deplaseze fără vehicul, umblă după putere şi necesitate şi oarecum în dezordine, fără să influenţeze caracteristic circulaţia generală, dar integrat în circulaţia generală ca o frunză şi ca o frânghie cu rufe în curgerea vântului total. Această circulaţie săvârşindu-se public pe trotuare ea nu vine în contact apropiat cu circulaţia generală, decât atunci când pietonul, subt imperiul unei nevoi comerciale sau de orientare, trece de pe un trotuar pe celălalt, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, participând din punct de vedere circulatoriu la diametrul opus şi la neprevăzut.
Din circulaţia particulară fac parte câteva profesii neînzestrate cu automobil sau brişcă: studenţii, ofiţerii până la gradul de locotenent-colonel, marinarii care circulă în vehicul numai de la Constanţa înainte (spre Smirna, Palermo, Marsilia şi Rotterdam), scriitorii de versuri şi proză, până la romanul subt nivelul secretariatului general, plus lucrătorii plătiţi cu ziua şi săptămâna. Ia aceştia se adaogă, pe lângă fetele grimate, cu buzele roşii până la urechi, a căror profesiune este strict înlănţuită de circulaţia pe jos şi pe la colţuri, în zigzag şi curbe, şofeurii fără angajament. E poate cea mai tristă situaţie din câte există: să treci de la o sută douăzeci de kilometri pe oră, la patru, să nu mai poţi tampona şi strivi nimic, să devii geamantan când ai fost accelerat, să te vezi degenerând într-o săptămână din rinocer în crocodil, în cârtiţă şi poponeţ, păstrând în amintirea unei activităţi divine şi dictatoriale, de
1372
TUDOR ARGHEZI
sfărâmător de fluiere şi destrăbălător de viscere, un carnet cu fotografie într-un buzunar.
Nu trebuie lăsată deoparte, din circulaţia particulară, categoria pietonilor, cu una din tălpi de cincizeci de ori mai groasă decât părechea ei, a trecătorilor cu un baston şi o umbrelă sau răsuciţi cu fantezie din şold şi din genunchi. Nici subdiviziunea ei, una din cele mai artistice în ce priveşte albumul viu al circulaţiei: domnul elegant şi curtenitor, care la cincizeci de ani, trece de la un pas la celălalt, fără să-şi dezlipească pingelele de pe asfalt, procedând prin frecare pe loc, ca un dansator, magnetizat către centrul planetei şi osândit la chinul prometeic, cu excluderea Caucazului, a lanţului şi a vulturului adăpat în ficat.
Există, prin urmare, ca în trupul omenesc, o circulaţie mică şi o circulaţie mare. Relativ la trup, circulaţia mică a fost descoperită de Michel Şervet. Relativă la oraş, descoperirea constituie titlul de glorie al Prefecturii de poliţie. Toţi prefecţii de poliţie ai tuturor cetăţilor administrative şi politice, au pus mâna lor binefăcătoare pe aceste două căi de răzbire înainte, trotuarul şi drumul dintre trotuare: vinele şi artera, derivându-le în aşa fel, încât s-a putut obţine o circulaţie generală, aproape fără alt accident decât aruncarea cu capul de ziduri a câte unui membru, din când în când, al circulaţiei mici. Ceea ce este mic, prezintă, comparativ cu interesele esenţiale, o importanţă redusă: şurubul nu împlineşte funcţiunile roţii şi roata puţin lucru însemnează faţă de motor.
Problema circulaţiunii consistă în a se afla mijlocul de a călători cu viteza de o sută de kilometri pe oră în plin oraş, pentru toată lumea, nu numai pentru câţiva privilegiaţi care răstoarnă felinarele şi intră cu radiatorul în vitrină. Desigur că pe unele porţiuni ale străzii celei mai circulate, care despică oraşul în două, ca o cărare bine făcută de un frizer dibaci, şoseaua vehiculelor se îngustează până la jumătate. Capriciul
PUBLICISTICĂ
1373
însă face că tocmai pe acele porţiuni se găsesc situate magazinele cu marfă de prima necesitate: automobile, roşu de buze, cravate, mânuşi, pantofi de dans şi pulverizatoare -vizitate de familiile directe, adiacente şi colaterale ale marilor cetăţeni, milionarii şi miliardarii. Problema era cu atât mai delicată cu cât vehiculele staţionate dinaintea acestor magazine intens frecventate, trebuiau lăsate pe loc, două, trei ore şi o jumătate de zi, şi circulaţia marelui kilometraj efectuată pe lângă ele.
S-au propus numeroase soluţiuni, care toate au fost încercate, rând pe rând. Comisiunea cuprindea, pe lângă autorităţile cele mai competente, şi câţiva geometri şi matematicieni. Observându-se încă că suprema competinţă rămânea totuşi un deziderat, s-au luat măsurile dictate de împrejurări şi un mare număr de viitori organizatori ai circulaţiei au fost trimişi în străinătate, să se perfecţioneze. S-a dat preferinţă dansatoarelor şi în special dansatoarelor care cumulează conducerea picioarelor cu conducerea maşinilor de 45 HP, ca unora care, într-un salon de dancing, pot să evolueze în compania unui cavaler înţepenit, fără să lovească din miile de persoane asistente nici una. De la circulaţia dansată până la circulaţia vertiginoasă a marelui Opt-cilindri, nu este decât un pas, atât cât se cere să scobori scara de la bufet la garaj.
Posedând toate luminile adunate într-un Consiliu al circulaţiunii, care prin valoarea lui juridică se aşază în ierarhia dreptului, imediat după Curtea de Casaţie, s-a procedat la noi soluţiuni.
Călătoriile în străinătate au dat prilej câtorva personalităţi foarte instruite în ştiinţa asului de treflă, să se înapoieze cu textul Doctoratului în Circulaţiune, care, în noua reformă viitoare a învăţământului, va face parte din arhiva oricărui diplomat, destinat organizărilor tehnice şi sociale. Căci unde e omenire, este şi circulaţie şi fără omenire nu se poate concepe
1374
TUDOR ARGHEZI
nimic, vorba lui Emmerson. O bună circulaţie e de resortul, tot atât de mult, al medicinii, cât şi de al Internelor şi de al sufragiului universal. Nu se va mai putea cârmui un stat fără brevetul de şofeur: pe viitor nimeni nu va mai putea fi ales -cum se mai zice şi azi - deputat ori senator, fără certificatul de agent de circulaţie.
Pe negândite, ca în toate marile descoperiri ale veacurilor, înainte de a descoperi modul de circulaţiune cel mai simplu, noi am descoperit modul cum vom ajunge la această descoperire, adică metoda de lucru. Ne putem felicita. Nici Pasteur n-a descoperit lumea bacteriilor, până ce nu a descoperit microscopul. Graţie microscopului, am intrat în universul infinitului mic. Graţie concepţiei teoretice a circulaţiunii, am intrat în circulaţiune.
în articolele ce vor urma ne vom putea da seama că o nouă eră se deschide culturii şi civilizaţiei şi că departe de a fi o înghesuială, ca în trecut, circulaţiunea devine pe zi ce trece o muzică şi un ritm.
1928
CALUL DOMNIŞOAREI
în tinereţe, înainte de-a fi măritată, îmi plăcea călăria.
Sportul calului poate fi conceput şi practicat felurit, între călăria sedentară, care întrebuinţează nobilul animal ca un scaun cu patru picioare ambulante, şi călăria activă, eu am preferat pe cea din urmă, vie, tare, energică şi cu senzaţii, într-adevăr, atitudinea languroasă englezească, de amazoană anemiată, cu toate că elegantă, e un sport aproape mort. Domnişoara îşi împleteşte coada ca un preot rus, şi-o prinde subt pălăria tare, rotundă şi, strânsă într-un sacou bărbătesc
PUBLICISTICĂ
1375
cu croiala pe şolduri şi încălţată cu cizme de lac, dormitează pe-o latură a calului, cu cravaşa în repaos. Dacă nu ar fi legănarea specială a coapselor privite pe din dos şi îmbinarea liniei rotunde duble cu crupa musculată voluptuos a purului-sânge, impresia lăsată de acest gen de călărie nu s-ar deosebi simţitor de transportul în lectică, din timpuri.
Călăria adevărată, fie că eşti Ioana d’Arc, fie c-ai fi un Papă din epoca bisericii războinice sau un jocheu de aristocrat, are un caracter de vitejie, în zdruncinul copitelor, în strângerea armăsarului între genunchi, călcâie şi pulpe, în săritura nervoasă a spinării, gloduroasă dedesubtul şei ei. Femeie sau bărbat, această călărie te pasionează, şi fuga pe o făptură vie în galop şi precipitarea ei despletită în câmpiile ondulate, antrenează şi îmbată.
Dar călăria activă ameninţă să devină într-un fel sedentară, dacă o mărgineşti la un singur drum şi la un singur peizaj, ca un aperitiv pentru prânz, gustat cu albinele, prin pădurile de tei. O amazoană, ca şi corespondentul ei masculin, amazonul, nu se împacă bine cu o călărie de zece kilometri. Imensităţile şi necunoscutul o atrag din ce în ce mai departe, către Alpi, către Danubiu, căre Urali, copita cu praful încă neşters al Europei pornind să calce ţărâna senzaţională, de caolin, a marelui Tibet.
Călătoriile mele călare au fost numeroase şi caracterul meu de întreprinderi şi recorduri poartă nume de pământuri, de moravuri şi de oameni, extraordinare. Paginile triste alternează cu paginile de humor, nota gravă se împiedică în nota comică şi ridiculul se împleteşte cu francheţea necontenit. Răsfoindu-mi notele de călătorie, am reţinut pe cea mai umoristică din toate, şi am citit-o la masă soţului meu, pe care povestirea, notată cu creionul, în grajd, alături de cal, l-a interesat ca pe un medic psihanalist ce este. îi trebuia chiar un exemplu pentru capitolul din cursul lui teoretic, intitulat mi se pare Creştinismulfalacios. Voi cita textual:
1376
TUDOR ARGHEZI
„Iunie 19... Am ajuns într-o ţară cu locuitori frumoşi, a cărora preocupare politică permanentă prezintă o varietate bizară. Lupte crâncene se dau între partide, cu singurul scop de-a alege la conducerea statului pe cei mai proşti din sânul lor. E o doagă moştenită de la un profet al lor păstor, care a guvernat ţara cât a trăit şi a lăsat câţiva moştenitori direcţi, adepţi hotărâţi ai păstrării dogmelor intacte. Poporul fiind excepţional de inteligent, şi proştii lui fiind, prin urmare, rari, lupta este cu atât mai grea şi selecţiunea cu atât mai anevoiasă; căci, în majoritatea cazurilor, şi proştilor celor mai recunoscuţi tot le rămâne un dram de inteligenţă, ce nu poate fi cu înlesnire ascuns. Când se nimereşte prostul visat, idiotul ideal, el este primit cu aplauze unanime şi dus pe umeri la locurile înalte, în limbajul colorat al acestui popor agricol, ei sunt numiţi «oameni de paie». Am avut norocul să cunosc pe cel mai reuşit exemplar, care se naşte la o sută de ani o dată şi care între aşa-zişii «oameni de paie» reprezintă perfecţiunea şi volumul, ca o saltea între perinile mici, şi purtând paiele şi în gură.
Era, într-adevăr, monumental, şi l-am fotografiat râzând. Râdea cu fericire când urina calul, râdea când calul lăsa să-i cadă distrat, de dedesubtul cozii, mingi de ovăz digerat. El râdea când calul se apăra de muşte, murea de râs la pălăria mea, la mânuşile mele, la cizmele mele încreţite, zicându-le mereu Bonjor. Scoborându-mă de pe cal şi salutând cu mulţumiri pe cei de faţă, el a crezut că rostesc cuvinte de spirit din ţara mea reputată spirituală, şi a leşinat de râs. Un întreg cler de sublaterni respectuoşi îl înconjurară cu evlavii evidente. M-am mirat că acest mare personagiu nu mi-a ieşit înainte şi el călare sau în uniformă de general amator, cu joben. îi număr acum dinţii pe fotografie, şi surâd de câte ori şi-a arătat el chiar măselele şi chiar înghiţitoarea, bine dispus şi fericit cum era.
Miniştrii ţării, auzind că mă apropii de graniţa lor, s-au strâns într-un consiliu, unde au discutat tratamentul calului
PUBLICISTICĂ
1377
meu, înscris din oficiu la un mare hotel, în care i s-au rezervat patru camere cu baie, bibliotecă, biurou şi telefon. Ei nu şi-au închipuit că bravul meu cal nu era măcar doctor în drept sau director de mare ziar.
Calul a fost foarte amuzat de discursul unui ministru în persoană, care, cu pălăria în mână, i-a citit un manuscris, cuvânt cu cuvânt, de pe câteva foi de hârtie. Ilustrul bărbat de stat era emoţionat, ca şi când se afla în faţa regelui Angliei, şi silabisea, pe înţelesul calului, căci eu nu am prea înţeles, un idiom superlativ exotic, ce mi se pare că avea tendinţa să se apropie de limba franceză. Oamenii politici din ţara în care mă găsesc au această patimă, să pară că ştiu franţuzeşte şi, neputând să grăiască liber, citesc.
Cred că discursul a fost o odă în versuri adresată cailor în genere şi calului meu în particular. Cuvintele cele mai des pronunţate de ministrul orator au fost, mi-aduc aminte: madmoazel, franszez, iliabocu, pazancor, notră lupoaic, Traian a veniu calar dăla Rom... Manuscrisul purta ştersături. Ministrul încerca uneori un cuvânt în mai multe variante, izbindu-1 cu dinţii şi lepădându-1 cu limba. A ezitat mult în fraza finală şi în cuvântul final, care trebuia să fi fost şăvab. calul, îi trebuia un cuvânt puternic, fără îndoială, şi ministrul, desigur, se gândea că dacă unui cal obişnuit i se zice şăval, unui cal năzdrăvan, ca al meu, care a umblat trei mii de kilometri,
i	se va zice într-un fel, cumva, care obligă să se adaoge la şăval o particulă augmentativă şi, reflectând desigur că vorba gogeamite se sporeşte dându-i forma goşgogeamite, el zise, în loc de şăval\ caşcaval, şi se opri zâmbind. Salută ceremonios, ca să arate că discursul s-a isprăvit.
Dar niciodată calul meu n-a urinat mai mult şi mai zgomotos ca în timpul marelui discurs.“
1928
1378
TUDOR ARGHEZI
ZIUA CĂRŢII
S-a găsit în sfârşit omul care să creadă în sfinţenia cărţii şi care să încerce a-i crea, în ţara noastră eminamente ziaristică, o sărbătoare. Oropsita carte, în numele căreia profesează aţâţi imbecili înnăscuţi, plătiţi din vistieria ţării cu sute de mii de lei pe an — din vistieria ţării?... mai curând din sărăcia ţăranului, din tristeţea muncitorului, din oftica funcţionarului şi disperarea neguţătorului. Partide politice, cu şefi gravi, ca mumii în viaţă, dau semnalul, din vreme în vreme, la soroace calculate, şi un anotimp toată ţara se umple de întruniri, şezători, consfătuiri şi atenee, vorbindu-se despre teoria lui Darwin şi muzica lui Wagner şi subînţelegându-se căderea guvernului. Apoi totul adoarme. Librăriile continuă să vândă gramofoane şi pantofi cu talpă de azbest.
O mână de scriitori români nu-şi găsesc loc (sau locul găsit e degradator) în ţara în care miniştrii nu ştiu să facă toate acordurile gramaticale (scuzându-se că nici Dragoş Vodă nu ştia să scrie), şi secretarii generali nu pot deosebi între un raport de agramat şi unul de om de cultură.
Toate comediile vieţii noastre obşteşti purced de la absenţa totală a cărţii, menită să îndrepte cocoaşele şi celelalte diformităţi sufleteşti provenite dintr-o educaţie silnică în şcoli haotice şi înjghebate în pripă.
Uşurinţa cu care omul matur — chiar când profesia lui a rămas legată de carte, precum inginerul, medicul, advocatul -se cotoroseşte de carte, a doua zi după ce „a intrat în pâine“, şi nu se bagă de seamă, e osândirea definitivă a sistemului de foruri culturale de stat.
Scăparea noastră din ridiculul caragialesc în care ne menţinem de aproape un veac nu poate veni decât de la o minte eroică.
O zi pe an, cel puţin, vom avea sărbătoarea cărţii.
PUBLICISTICĂ
1379
Copii cu ochi vioi şi surâs vitejesc vor oferi pe uliţele oraşelor ţării româneşti, cărţile cele mai bune pe care în acel an le vor fi plăsmuit pentru stele câţiva contimporani neluaţi în seamă şi în nebunia cărora e înţelepciunea veacului. Ducându-se casă, o dată pe an, domnul funcţionar, domnul negustor, domnul medic şi domnul ofiţer vor oferi soţiei, în antreu, odată cu pachetul de la cofetărie şi băcănie, cartea de lux a visului şi imaginaţiei, primită în stradă.
Această floare de hârtie are daruri neînchipuite: ea va rămâne în casă şi se va reîmprospăta singură.
1928
RECORDUL
Ţi-am mai povestit o dată, dragă Coco, că recordurile şi bătaia recordurilor, departe de-a fi o invenţie modernă, de vârsta boxului, a fotbalului, a zborului în automobil şi în aeroplan, e o veche născocire românească, de vârsta plăcintei cu brânză.
înainte de-a ne arăta negrii cum se doboară un european anglo-saxon cu pumnul pironit în zgârciul dintre sprâncene, noi demonstram opiniei publice, acum patruzeci de ani, cum se poate mânca trei tăvi cu plăcintă consecutive, numai cu dinţii, fără să fie atinse cu mâinile, ţinute la spate. Recordmanul intra cu câţiva concurenţi într-o simigerie, punea rămăşag şi, timp de două, trei ore, cu convingere şi devotament, rămânea aplecat cu nasul în plăcinţi. Alţi sportmeni ai momentului înghiţeau o sută de gogoşari în oţet, ajutaţi de o şuncă fiartă. Unul, care echivala cu o celebritate, putea să bea un butoi de bere prin contact indirect cu halba care i-1 transporta în abdomen. El nu apuca paharul de toartă, ci slujindu-se, ca un
1380
TUDOR ARGHEZI
elefant, exclusiv cu buzele, care împlineau oficiul ducerii la gură şi se deplasau pe marginile paharului ca nişte lipitori. Sau se aşeza cu spatele la bere şi, pe nevăzute, răsucind braţul, apuca de urechea de sticlă cu două degete, desrăsucea braţul, trecea paharul pe dedesubtul subsuorii sau printre picioare şi acolo, pe loc, se apleca spre spumă şi golea paharul, pe care eroic îl ţinea gol o secundă între dinţi şi aştepta, învârtindu-şi ochii în asistenţă, aplauze şi certificate.
După atingerea unui record, repurtat mai ales cu stomacul, sportivul era sărbătorit, el, bineînţeles, refuzând să mai consume, apucat de un crivăţ al pântecului şi de o furtună, comparabilă cu fenomenele meteorologice, care au pricinuit căderea generalului Nobile şi răpirea în bezna polară a domnului Amundsen. Poate că la ora de faţă acest nefericit şi-a pierdut politeţea şi a uitat limbile scandinave.
Deosebirea între sportmenii de atunci şi cei actuali consistă în faptul că presa şi aparatul fotografic nu participau activ la recorduri, analele universale pierzând pentru înscrierea în posterităţi, numele câtorva forţe, care demonstrează până la evidenţă că efortul cultural e foarte vechi şi că a ştiut să triumfe penibil dar clar.
De la Sfintele Paşti încoace, dragă Coco, temperatura recordurilor s-a ridicat peste puterile de înregistrare ale mercurului elastic şi terapeut. Toată lumea se frământă după mai nou şi nemaipomenit, după mai mare, mai repede şi mai lung. Cine trece oceanul mâine-dimineaţă? S-au înscris pentru marţi, în Europa opt aviatoare şi în America treizeci şi doi de Icari cu luleaua-n dinţi: drumul pe care îl încerca în luntrea „Sfânta Maria“ bătrânul Columb, desparte azi două dejunuri. Poţi să iei în curând o friptură la Lisabona şi să te scobeşti în dinţi peste câteva minute în Mexico. Putem rămâne noi, Coco, mai prejos?
PUBLICISTICĂ
1381
Nu se poate. îţi mărturisesc că de două săptămâni mă stăpâneşte necesitatea unui record. Vreau să sar Dâmboviţa, din Calea Victoriei la Administraţia Financiară şi îndărăt. Fără aeroplan, fără dirijabil, fără înot, aşa cum m-a făcut Dumnezeu şi îmbrăcat într-un combinezon, voi încerca zilele acestea să obţin noul record, lăsându-mi pălăria la Casa de Depuneri şi întorcându-mă să mi-o iau mai târziu.
Am început să fac exerciţii. Noaptea la orele trei mă poţi vedea alergând cu începere de la hipodrom şi făcându-mi vântul trebuincios. O dată, venind în goană de la Otopeni, am sărit prea departe, dincolo de Bragadiru. A doua oară, scurtând lansajul şi repezindu-mă de la Băneasa, am căzut pe Patriarhie. Cred că pornind de la hipodrom sau cel mult de la Bufet să ajung cu bine şi să-mi ajustez distanţele perfect.
Coco, la noapte repet. Vino să mă vezi.
1928
LUMINA DIN VĂLENI
Se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de la deschiderea cursurilor Universităţii populare din Vălenii de Munte.
Profesorul Iorga a pus pirostria focarului, cu simplicitate, în pământ ţărănesc, între livezi, în târguşorul Vălenii de Munte, de pe malurile zvăpăiatului Teleajen, şi văpaia, scăpărată într-o zi de idealism şi de poezie, şi hrănită cu luminile unei pleiade de oameni devotaţi ctitorului culturii naţionale, a călătorit încet, încet, s-a întins, ca să ardă azi în dreptul tuturor fruntariilor noi ale ţării. Când se va face inventariul total şi sincer al materialelor sufleteşti care au pregătit Unirea, înlăturându-se fanfaronada şi patriotismul rentabil al lichelelor idealului naţional, prezente în toate
1382
TUDOR ARGHEZI
manifestările mari culturale şi expropriindu-se reputaţiile false, oamenii politici nu vor fî cei mai puţini uimiţi să li se arate că singurul român care a crezut integral şi cu o glorioasă îndârjire în realitatea ideii a fost „nebunul de Iorga“.
La Văleni s-au adunat, cu mult înainte de război, ardeleni, bănăţeni, bucovineni [şi basarabeni] şi au plecat fiecare în ţara lui cu o fărâmă de flacără, cu candela aprinsă, sau cel puţin cu un reflex în ochi, care a trecut mai departe.
Autorul sufletesc al Unirii e anonim sau... pseudonim -până la Niculae Iorga. De la Niculae Iorga românii îl cunosc. Să înţelegem că jubileul de douăzeci şi cinci de ani al Vălenilor consacră o victorie fără nici un precedent şi o personalitate iconografică.
1928
O REFORMĂ REVOLUŢIONARĂ
Unul din ultimele consilii de miniştri a împlinit o imensă lacună; activitatea guvernelor, de la moartea lui Ion Brătianu încoace, concentrându-se în atacarea marilor probleme esenţiale. Este vorba de firmele în culori, care erau zugrăvite de nişte meşteri fără titlul Şcolii de Bele-Arte, confundând verdele cu albastru, roşu cu cărămiziu şi personajele istorice cu cele în curs. După o minuţioasă cercetare a Minsterului de Justiţie, preocupat să realizeze în materia firmelor în ulei ceea ce n-a izbutit să facă în chestiunea legii chiriilor, Vasile Lupu, care a purtat în viaţă barbă, este înfăţişat clienţilor prăvăliilor de comestibile ras englezeşte, ceea ce constituie o impietate. Ministerul a fost cu deosebire afectat de confuzia ce o făcea publicul cumpărător, între Mihai Viteazul şi proprietarul bodegii patronate de marele voievod. O firmă „La Regina
PUBLICISTICĂ
1383
Leilori“, cu pluralul marcat de un i suplimentar, a îngrozit comisiunea ministerului prin ferocitatea ei şi domnul ministru a protestat personal, trecând pe strada Lipscani, că un magazin de mătăsuri şi-a pus comerţul subt invocaţia papagalului, aparţinând exclusiv unui ziar literar, lectura domniei sale predilectă.
Guvernul e adeptul adevărului şi al bunului-simţ, şi în sesiunea viitoare a Parlamentului va prezida o lege menită să introducă logica şi culoarea adecvată în babilonia firmelor comerciale. O firmă care tinde, desigur involuntar, dar cu aceleaşi rezultate, să scoboare prestigiul şi autoritatea celei mai înalte instituţii actuale, este „La Trei Ochi în Plapumă“, subt care se ascunde cel mai caracteristic comerţ de carne vie la grătar. Cenzura nu permite să se vorbească de trei lucruri şi de trei fiinţe înr-una singur, indivizibilă şi egală, necum să le tolereze zugrăvirea în mărime naturală a pupilei. Prin legea ce se pregăteşte, ochii din plapumă vor fi reduşi la numărul de doi.
Firmele vor fi, de altfel, clasate într-un dicţionar scris de douăzeci de enciclopedişti prezidaţi de domnul Romulus Şeişanu, a căruia competinţă universală şi adâncă, recunoscută, a înfricoşat pe Poincare. Ele vor fi modificate după reguli şi puse în concordanţă cu descoperirile poliţiei ştiinţifice, cea mai exactă dintre disciplinele obiective. De pildă, o firmă care nu spune nimic celor cinci simţuri ale noastre, este restaurantul „LaToboc“, din Bărăţie. Cu toată originea britanică evidentă a acestui nume anatomic, Ministerul de Justiţie, după laborioase confruntări de autori, nu a parvenit să stabilească echivalenţa lui exactă cu „Ciorba de burtă“. Este adevărat că, pe timpul lui Cromwell, to însemna porţiunea încreţită interioară, din partea stângă a abdomenului, cam la nivelul celei de-a patra coaste; însă acest cuvânt n-a avut niciodată semnificarea de burtă întreagă. Cât priveşte boc (nominativ berco, genetiv bic, dativ boc), publicul nu va înţelege acest
1384
TUDOR ARGHEZI
cuvânt care înseamnă gură (de la italienescul bocca) decât după ce-1 va trece prin toate declinările gramaticale. Or, până atunci, consumatorul poate să-şi ia ţuica la gheaţă şi să abordeze cu furculiţa lista de bucate: de ce să mai fie torturat treizeci de minute ca să înţeleagă că ducând burta la gură sau gura la burtă, este a mânca o ciorbă de burtă?
Nu facem prin această introducere generală decât să dăm o palidă idee despre ceea ce va fi marea reformă revoluţionară fără sânge, pe care o prepară Ministerul de Justiţie. în articolele viitoare ne vom căzni să ne ocupăm îndeaproape de acest eveniment, destinat să provoace pe negândite fericirea a şaptesprezece milioane de cetăţeni, cu minorităţi cu tot.
1928
PICTORUL GAL
„General Nobile, întoarce-te sănătos!“ T. Arghezi
între paginile unei reviste literare săptămânale, cititorii au putut vedea uneori nişte caricaturi şi vignete, câteodată de-o acuitate atât de pătrunzătoare, ca şi când desinatorul ar fi lucrat pe destinul hârtiei cu cuţitul. în josul desenului, iscălit simplu: Gal.
Aveam o proastă părere despre toţi tipii care poartă monoclu fără a avea nevoie de acest obiect optic: păreau nişte lichele. Deşi sunt sigur că făceau o ironie, monoclul atârnat c-un şnur de gâtul pictorului Gal îi dădea o atitudine de eleganţă şi de tărie a insului, cu atât mai deosebită, cu cât nu-i puteam cataloga.
Mai târziu i-am cunoscut, întreagă, tăria pe care o are distilată în atitudini: un om cunoscut de câteva clipe, căruia
PUBLICISTICĂ
1385
în loc de vorbe de politeţe i se spune că a făcut o prostie, fără să se supere întru nimic, e un om de temut. Şi-am prins frica.
Peste câteva zile, pictorul Gal se va îmbarca pe-o navă, ca să plece spre alte ţărmuri. Pe bord va picta şi va vinde. Şi pictorul Gal îşi va permite ironia aci, chiar celor ce vor cumpăra din snobism, le va vinde totuşi artă. Şi oriunde va poposi, suntem siguri că va învinge.
Printre petalele cele dintâi căzute - din grădina în care într-o dimineaţă a rupt la trei inşi iluzia despre perfecţia făpturilor lor, numai din câteva linii trase viu şi cu duh — îi strângeam mâna bărbăteşte şi-i urăm din toată inima:
-	Pictore Gal, întoarce-te sănătos!
1928
COCÖ DEVINE DASCĂL
M-ai întrebat adeseori şi nu ţi-am răspuns de câte ori aş fi voit. Mi-ai pus întrebări care loveau de-a dreptul răspunsurile mele gata făcute, şi le-am întârziat. Cele mai multe m-au chinuit între necesitate şi datorie: îmi permiţi - nu este aşa? -singur cum mă găsesc împotriva tuturor, să-mi aduc aminte, chiar în momentul în care sufletul meu se împărechează cu ideea şi cu sinceritatea, ca să satisfac obligaţiile impuse de frământările noastre intelectuale şi de sentiment, că sunt un om cu obligaţii dureroase faţă de neamul meu mic, cuprins în neamul mare.
Suntem, din nefericire, dubli. Aparţinem prin viaţa noastră neamului nostru mic, şi prin gândirea noastră neamului mare: două neamuri care se contrazic. E-o stare factice şi anormală. în bună disciplină şi orânduială, nu trebuie să existe adversitate între datoriile mele faţă de om şi datoriile
1386
TUDOR ARGHEZI
mele de cetăţean. Dar toate instrumentele pe care cântăm sunt falsificate şi tăioase, şi înainte de-a întinde mâinile pe coarde, trebuie să avem prudenţa să punem pipăitului degetare.
în ţara noastră nimeni nu mai are curajul să-şi impuie viziunea artificială că mai rămâne ceva sănătos, afară de un popor ignorant şi încurcat cu intenţie în momentul material. Motoarele sună zdruncinate, puterile de întinerire sunt puteri de putreziciune. Oamenii de stat cei mai buni sunt încă din cei mai răi cu putinţă: nu mai e de aşteptat de la eforturile lor decât o nouă oboseală care sporeşte exponentul oboselii acumulate.
Suntem bolnavii acelei faze care nu mai poate să fie ajutată de medici şi care aşteaptă, de la natură şi de la evenimentele nedescifrabile, o scăpare sau un deces. Noi toţi care năzuim să însănătoşim bolnavul, nu vrem să ne gândim la moartea lui, dar nu putem orienta evenimentele, blajine sau violente, tonice sau funeste. Unde ducem mâna dăm de o gangrenă sau de un puroi. Noţiunea e generală: suntem grav bolnavi — şi fatalitatea vrea zilnic boala să ni se sporească.
Actualmente, se petrece un fenomen. Oamenii care au îmbolnăvit ţara treptat, fără să vrea într-adins, evident, dar prea vicioşi ca să reacţioneze, în număr de aproximativ o mie, se ostenesc să se iluzioneze şi să ne iluzioneze şi pe noi că suntem sănătoşi. Ei vor crede că suntem valizi, în vreme ce carnea noastră putrezeşte lent. Senzaţia că se înşeală nu le lipseşte însă; de-aci forma agresivă a optimismului lor. Ei vor să stârpească sentimentul marilor noastre dureri. Ei apără decrepitudinea lor atacându-ne pe noi, care ştim, ca şi ei, că remediile mărunte nu se mai potrivesc cu evoluţia maladiei. Ei sunt în panică şi ar dori să stăpânească nu numai momentul, dar viitorul întreg.
Totuşi, ei admit, şi ei, că totul e putred, însă la figurat, în principiu, exprimând această certitudine cu formula nedesluşită că „este încă mult de făcut“. Cetăţeanul devine
PUBLICISTICĂ
1387
suspect şi condamnabil mai ales atunci când transportă din viaţa publică şi varsă în rezervorul figurat, în rezervorul principiului, exemplul. Ca să nu aduci cofa cu exemple vii, de la izvorul colcăit de şerpi, ei s-au îngrădit cu zăbrele de cuţite şi săbii. Pilda povestită a vieţii unui agent activ de putreziciune, e considerată sau ca o calomnie, sau ca o instruire nepermisă în aşa-zisa viaţă privată, ca şi cum această viaţă este neapărat necesar să diformeze linia vieţii publice şi să se despice din ea. Şi pentru ca exemplul să nu poată măcar să fie transportat, cei o mie de oameni vinovaţi s-au îngrădit şi cu o cenzură.
Datoria noastră cea adevărată este, desigur, una şi singură: să producem exemplul trăit, zi cu zi. în falsificarea actuală implinirea acestei datorii e cu neputinţă căci majoritatea oamenilor de care atârnă viaţa noastră, face parte din acea mie de oameni, şi această majoritate conţine în sinteză puroiul total. Prevederea lor e inteligentă: pentru cazul datoriei când, făcând abstracţie de interese şi de persoane, urmăreşti servirea interesului ideal obştesc, ei au pregătit şi o armă de constrângere sentimentală: acuzarea de ingratitudine, organizată aşa ca să te reducă sufleteşte la expresia câinelui care, dându-i-se, linge. E fondul real şi practic al formelor de generozitate şi milă. Ei nu se vor situa niciodată în punctul de vedere că, nedreptăţind şi pângărind pentru nevoia de conservare pretutindeni, a mânui binefacerea câteodată e o chestiune de banală şi insuficientă simetrie. Ei se fortifică într-un centru al moralei, îşi însuşesc stăpânirea preceptelor care au un sens numai într-o viaţă curată şi o activitate de strictă onestitate, şi acţionează ca nişte aliaţi naturali ai religiei şi ai filosofiei.
Noi, intelectualii, nu vom putea niciodată să fim la înălţimea misiunii noastre de analişti, de critici şi de îndreptători, intelectualitatea fiind încă din germeni închinată ipocriziei necesare şi redevabilă, prin laşităţi cu cauze directe, agenţilor de putregai. Misiunea de curăţire şi de renaştere morală, cade,
1388
TUDOR ARGHEZI
în toate timpurile, ca în creştinism, în competinţa sălbatecă a manualilor, independenţi de tradiţii, de recunoştinţă, de sentimentul toleranţei şi de toate nuanţele şi subtînţelesurile care dizolvă conturele ideilor pline şi fac din ele bile rotunde de joc şi mingi.
Noi nu putem decât să dăm manualilor documente indirecte, sugestii imprecise, îndemnuri, îndulcind însă exemplul viu, pentru ca punctul în care s-a ivit să rămâie necunoscut şi aparenţele să fie salvate. Suntem nişte afluenţi care aducem prin întuneric apă la morile măcinişului social.
Acest lucru îl facem necontenit, cu voie şi fără voie - dar caracterul ruşinos al unei atari acţiuni, deghizată din interes, se micşorează dacă efortul nostru este conştient.
1928
COCÖ LA TECHIRGHIOL
Coco a trimis domnului director genereal al C.F.R. un bilet.
„Domnule director general, într-una din nopţile trecute, am călătorit de la Bucureşti la Constanţa. Pentru că nu ocupă scaun şi călătoreşte în plasa de bagaje, pe geamantane, Coco a luat în clasa I numai a şaizecea parte dintr-un bilet, plătind taxa de circa zece lei. Personal, Coco nu poate să afirme că a fost nemulţumit. în staţiile mai mari, unde-1 apucă setea, dacă nu are loc prin culoar, el iese pe fereastră, şi dacă nu încape nici pe fereastră, utilizează supapele dreptunghiulare de aer, pe unde scapă fumul de tutun din compartiment. Frugal, ascetic şi smerit, Coco se împacă bine cu orice situaţie care-i dă voie să mediteze şi la rigoare stă pe acoperiş, ca un soldat.
PUBLICISTICĂ
1389
Am văzut, însă, domnule director genereal, cum se chinuiau călătorii oameni, călătorii cucoane şi călătorii copii. Ştiţi că oamenii au provocat mari neajunsuri în vremea domina-ţiunii lor pe pământ, categoriei zoologice a râmătorilor, măce-lărindu-i, după ce i-a îngrăşat, şi transformându-i în numeroase figuri geometrice comestibile, şunci, cârnaţi, tobă, salam. Mă crezui în era, profetizată de marii papagali, a dominaţiunii camarazilor noştri celor cu câte patru picioare şi un rât, hotărâţi să răzbune subalternarea lor trecută împotriva stăpânitorilor precedenţi.
Am văzut un copil de cinci ani, culcat în coridorul lung şi aglomerat ca un vestiar, pe un geamantan, lângă mama lui, o persoană tânără şi sfioasă, aşezată strict pe jos. Cred că era soţia căpitanului, reţinut de serviciu în Bucureşti, de care se despărţise pe peronul de pornire, cu făgăduiala: «Scrie-mi cum ai ajuns» şi: «Răspunde-mi când vii». Copilul, o fetiţă blondă, se legăna cu capul spânzurat în neştire, adormit. Pe alte două geamantane somnola o profesoară, care călătorea de câteva zile între punctele cardinale de cale ferată. Pasageri de toate vârstele şi profesiile reputate onorabile pretutindeni afară de domeniul cu gări şi semnalizări al Direcţiei Generale, destinată să corecteze prestigiul profesional şi să reducă demnitatea exagerată, somnolau ridiculi şi batjocoriţi, strânşi cu genunchii la gură pe suprafaţa unui jurnal aşternut pe mucuri de ţigări.
Cunosc fireasca reacţiune a militarilor la atare tratament; totuşi, într-o tristă camaraderie, aşezaţi la rând ca nişte păuni jerpeliţi, patru ofiţeri, doi căpitani, un maior şi un locotenent-colonel, în uniformă, şedeau ghem, unul într-altul, pe prelungirea culoarului, ca şi advocaţii, profesorii şi copiii. Ne-am aşteptat ca într-o gară oarecare, excitaţi de oboseală şi de controale, aceşti ofiţeri, aruncaţi pe scânduri, ca nişte cadavre, să iasă cu sabia în mână şi să găurească uniforma cu şapcă, a organelor «de mişcare». Din fericire, nu s-a întâmplat
1390
TUDOR ARGHEZI
nimic; nu este scris însă că evenimentul funest nu se va produce niciodată. E-adevărat că ofiţerii, despre care vă scriu, erau doctori în medicină şi probabil că scrupulul profesional, de-a fi lipsiţi de vată, de tinctură de iod şi de paturile Crucii Roşii, i-a împiedicat să nu încerce împunsătura săbiei pe pielea unor funcţionari nevinovaţi.
O diversiune. Un controlor, interpelat, a răspuns cu indignare că banala chestiune a transportului de călători nu-1 priveşte şi că «garniturile» pentru Gara de Nord din Bucureşti întocmindu-se la o distanţă de kilometri şi fiind fructul unui ordin distrat dat din ajun, adăogirea unui vagon trebuincios, după vânzarea biletelor, constituie o mare erezie ferată. Un advocat, observând că ar fi de ajuns prezenţa în gară, la plecarea trenurilor şi a şefului de staţie, pe lângă numeroşii hamali şi călători, şi-a meritat imensul dispreţ cu care s-au încărcat ochii de comandant al şefului de tren. Un punct, domnule director general şi o pauză.
Cu alte cuvinte, Coco a ajuns la Techirghiol. Ce căuta el la Techirghiol, când putea să rămâie acasă şi să nu mai vadă nimic, ar fi, într-adevăr, o justă obiecţiune de cugetat. Faptul este, iertaţi-1, că s-a dus la Techirghiol. Să vă spuie acum ce-a văzut Coco în gara Eforie. Această gară care acum câteva luni se chemase Movila, e situată între Sanatoriul Eforiei Spitalelor Civile, darnică de bunăvoinţă, de sănătate şi de mângâieri -şi mare.
Pe linia răcorită de briza marină sta de trei zile pline un vagon ministerial, tras lângă plajă. Era un hotel pe patru roţi, ivit pe ţărmul splendorilor de apă şi lumină ale mării. Coco a crezut că vagonul aparţinea domnului Vintilă Brătianu, care se bucură la direcţiunea dumneavoastră de faima onestă că se foloseşte extrem de puţin de drepturile rangului său şi că plăteşte biletul de călătorie pentru familia dumisale, ca orice
PUBLICISTICĂ
1391
contribuabil de rând. O confuzie s-ar fi putut naşte şi a fost probabil căutată şi organizată, căci pe când vagonul ministerial poposise la Eforie, primul-ministru se afla trecător, cu câţiva kilometri mai sus, la Carmen-Silva şi la Balcic.
Coco avea dreptul să fie indiscret, după cele ce văzuse în trenul cu vagoane comune. Cu cine venise vagonul ministerial şi de ce se găsea oprit atâta timp într-o staţie mică? Coco rămase stupefiat. încă o dată, călca fără să vrea şi fără să ştie pe un muşuroi monumental, al acelor importante şi solemne puroaie, care parfumează viaţa publică românească şi fac toate opintirile, credinţele şi bunele intenţii, derizorii şi sterpe. Cu toată stima pe care a profesat-o de la distanţă pentru domnul Tony Iliescu, advocat cu onorarii admirabile şi senator cu resurse regale, Coco este silit să nu ascundă şi să vă spuie în auzul public, domnule director general, că vagonul era ocupat de persoana domnului Tony Iliescu. Şi poate că încă persoana dumisale, încărcată eventual cu sarcina de stat, de a se răcori în vagon ministerial privat, în dreptul mării la Techirghiol, ar mai fi fost trecută cu vederea de către public, dacă flăcăiandru senator era însoţit de familia dumisale. Ca în epocile de pantă rapidă a decadenţei, domnul Tony Iliescu a voit să-şi plătească luxul rasputinic unic, de a călători în banca ministerială nu cu familia dumisale, dar însoţit de un harem particular, compus din trei persoane agreabile de sex potrivit.
Alăturaţi ambele tablouri, domnule director general, şi faceţi suma şi diferenţa. Aţi văzut că vă scutesc de comentarii, ca funcţiunea judecăţilor şi a concluziilor, şi a scârbei dumneavoastră să rămâie neinfluenţată.
O remarcă finală pentru edificarea cititorului şi pentru domnul Bibi Băbeanu, directorul general al Eforiei. Oaspeţii şi pensionarii Eforiei au fost profund impresionaţi de vecinătatea haremului domnului Tony Iliescu, pe care îl cunosc căsătorit şi tată, vagonul ministerial destinat senatorului
1392
TUDOR ARGHEZI
fiind tras în curtea Eforiei, în mijlocul sutelor de copii, fete şi băieţi, ai coloniilor şcolare şi la nasul studenţilor anemiaţi şi tuberculizaţi în cămine.
Un alt gen de impresii pensionarii Eforiei au încercat în momentul când, voind să-şi lase haremul într-o vilă vecină, domnul Tony Iliescu, care, probabil, se prepară să atingă vârsta conştiinţei, scoborâtă la fix rigid, reclama în cancelaria Eforiei, tonytruant şi lovind energic podina cu bastonul, masa la popotă, pentru haremul dumisale, cu jumătate preţ, faţă de preţul plătit de bolnavi şi invalizi...
Respectuosul dumneavoastră servitor,
Cocö.“
1928
DOINA VACILOR
Elveţienii, urmaşii bravilor helveţi, au întrebuinţat arcul şi apoi arbaleta şi puşca mai târziu, cu o supremă abilitate. Dovadă acel Wilhelm Teil, de pe timbrul poştal federal, care, pus în împrejurarea de-a străpunge viaţa candidă a băiatului său, hotărât ca ţintă, a fost în stare să nu-i tremure mâna, să nu i se răsucească sufletul prea mult, şi a ochit precis în mărul de pe creştetul bălai al copilului, încremenit şi el bărbăteşte, cu voinţă, dinaintea fulgerului săgeţii. învăţător, jurist sau muncitor cu braţele, şi astăzi urmaşul eroului Republicii din Alpi, dintre lacuri, e un ţintaş fără păreche, îndatorat să tragă câteva focuri militare, o dată pe săptămână, într-un punct calculat.
Prin urmare, nu mai încape îndoială: poporul helvet, cel mai meritoriu fabricant de şvaiţer, ceasornicărie şi ciocolată, excelent crescător de fructe şi de vaci, minunat lăptar şi
PUBLICISTICĂ
1393
conştiincios în putineie cu untul, este şi cel mai bun ochitor, în războaiele vechi el a dat cumplit romanilor de furcă. Numai muntele îngheţat şi întărâtarea lui împietrită, nelenevită de lăcomia mediterană după carnea caldă şi cu adâncimi înfiorate a femeii, l-au scăpat de soarta punilor, a cărora ultimă apărare glorioasă în valurile mării latine, a fost ridicată pe corăbii cu funia pânzelor împletită din cosiţele dăruite luptătorilor de curtizane şi fecioare.
Dar helveţii au avut întodeauna un suflet tot atât de dulce faţă de puterea stâncoasă a trupului, pe cât li-s lacurile şi azurul din ele şi din ceruri, faţă de piscuri şi gheţare. Cu un cântec vigoarea şi răbdarea lor se farmecă numaidecât, ca şerpii cu descântece monosilabice tărăgănate. Doina Vacilor are asupra energiilor helvetice efectul unei retezări a vinelor în baia caldă. Când urechea Tellilor moderni e izbită de cântecul ciobanilor de tauri din păşunile abrupte ale patriei, ochiul lor albastru tresare, apune şi plânge. în armatele lui Bonaparte, Doina Vacilor era interzisă de a fi cântată, subt pedeapsă de moarte; căci soldaţii, mercenari din Appenzel şi Winterthur, dezertau cu sutele când în şuierul înăbuşit al unui camarad care-şi curăţa puşca de zgură se amesteca şoapta Alpilor şi ecoul clopotului de la păscut.
Cunoşteam această sensibilitate de ţiteră a sufletului elveţian. Mi-am adus aminte de posibilităţile ei neobişnuite cu prilejul unei concurenţe amoroase, şi am căutat să mi-o asociez. Eram în Caucaz, detaşat la nişte sondagii de către Societatea „Azanar“, înfiinţată cu mari capitaluri engleze şi americane, pentru căutarea aurului în munţi, şi vecinul meu, tot inginer, era un elveţian uriaş, blond ca un miel alb şi cu o impresionantă imensă căutătură verde-indigo. Tânăra Arzaim Tulumbagian, o fată de toată frumuseţea, în carnea căreia, ca ivoriul, curgea prin vine, albăstrui, cel mai parfumat sânge armeano-persan, era împiedicată să-şi exprime toate
1394
TUDOR ARGHEZI
sentimentele faţă de mine, de vecinătatea inginerului helvet, indiferent la idilă, însă, fără voie, adversar.
Şiragurile de perle, tabacherile minuscule de fildeş cu incrustaţii, pentru tabacul de tras pe nas, mărgelele de chihlimbar solar, inelele şi mătăsurile mele au fost neputincioase să schimbe direcţia preferinţelor domnişoarei Arzaim. Ea primea cadourile, mulţumea, surâdea din buzele-i divine, umbrite de o suvenire de mustaţă ce-i sta împrejurul gurii ca o ceaţă - şi nimic mai mult.
„Trebuie să mă scap de helvet", mi-am zis. Cu orice preţ trebuia să-l depărtez de fată, care încerca şi o suferinţă întristătoare pentru mine, din pricina indiferenţei concurentului meu.
Am avut o idee. Am cumpărat un gramofon mic şi o cutie cu muzică din acelea care, lungind sunetele şi stingându-le timbrul, dau vieţii, în momentul când cântă, un ritm discret sfâşietor de ceasornic de părete, marcând caracteristic ritmul timpului fugace. Amândouă uneltele cântau Doina Vacilor, cu însoţirile guturale chiuite, proprii Şwiţerei şi Tirolului. Dimineaţa pusei să cânte gramofonul; seara era rezervată cutiei cu muzică, în care doina vibra ca nişte sticluţe ciocnite cu o igliţă de os. Am cântat din cele două unelte timp de trei zile. A patra zi, dimineaţa, întâlnindu-mă cu el pe şantier, colegul îmi spuse:
—	Aveţi un orar exact al plecării trenurilor din Tiflis?
—	De ce, mă rog? l-am întrebat.
—	Vreau să mă întorc la Alpendorf.
—	Cum, vă duceţi acasă? La mijlocul campaniei?
—	Trebuie neapărat să plec... mi-a răspuns helvetul. Vreau să mă plimb niţel pe aleea primăriei, în faţa monumentului Saussure. Mi s-a făcut dor de teiul din dreptul fântânii Reformaţiunii.
—	Nu aveţi cărţi poştale, fotografii?
—	Trebuie! zise el, luându-şi geamantanul.
PUBLICISTICĂ
1395
Şi ne despărţirăm cu îmbrăţişări cu atât mai strânse, cu cât rămâneam singur cu inima tinerei caucaziene.
Inteligenţa nu mi-a izbutit decât pe jumătate. Căci inginerul helvet a luat cu el, ca să asculte Doina Vacilor din patrie, şi pe domnişora Arzaim Tulumbagian...
Din momentul acela placa gramofonului şi cutia cu muzică rămaseră fără nici un gust, şi le-am introdus în cufărul mare, mormântul tuturor aducerilor aminte triste.
1928
PROBLEME DE CIRCULAŢIE II
într-o zi am fost invitat la şedinţa de constituire a Consiliului Circulaţiei. Transcriu după notele stenografîce expunerea de principii a preşedintelui:
Au trecut vremurile când, invitat să dea definiţia umbletului pe jos, un pretins filosof s-a sculat de pe o piatră şi a demonstrat umbletul circulând. Contimporanii carelor cu boi se puteau mulţumi cu asemenea simplicităţi spirituale - şi încă nu era vorba decât de circulaţia mică, pe care oricine o poate realiza cu picioarele proprii. Problema e mult mai complicată, ca şi înţelesul nostru actual, puţin satisfăcut cu demonstraţiile elementare. Dacă am întreba pe un şofeur, filosoful nostru actual, ce este circulaţia, el nu mai poate să răspundă „imediat!“ suindu-se la volan şi pornind. Răspunsul e insuficient. Adevăratul răspuns trebuie să conţie următoarea amploare: cum te descurci ca să fugi repede, din rândul miilor de automobile care te imobilizează pe şosea.
1396
TUDOR ARGHEZI
Ştiu ce răspunzi dumneata: automobilele, ţinându-se toate pe dreapta, eu o iau pe lângă ele, pe stânga. Perfect. Nici nu se procedează în practică deosebit. Dar atunci eu pot reîncepe întrebarea şi pot spune: o iei pe la stânga, dacă stânga e liberă; ceea ce se întâmplă rar. Ori, stânga nu e liberă. Stânga mea e dreapta celui care soseşte din punctul opus. Şi mai este ceva de precizat: luând-o pe stânga, tendinţa dumitale este să rămâi totuşi pe dreapta, conform ordonanţelor de bază: cum te reintegrezi în dreapta, dacă dreapta e compact ocupată? Scoţi mâna din maşină şi arăţi că vrei să intri în rând? Cine-ţi garantează dumitale că ţi se face loc?
Vedeţi, problema circulaţiei mari este grea şi necesitează, cum se zice la bursă, o concepţie clară şi deplină, o definiţiune teoretică, o vedere eternă, universală. De altfel, acesta a fost şi sensul înfiinţării unui Consiliu al Circulaţiei, care-i o academie a deplasării pe roată şi cauciuc, cu ajutorul unui motor exploziv. Studiile noastre preliminare au fost laborioase şi rapoartele constituiesc o bibliotecă dactilografiată, de mare interes. Ideea a fost urmărită zece ani cu vigoare şi entuziasm şi am creat un institut, din care fac parte toţi specialiştii circulaţiei, începând cu mersul de-a buşilea şi în cărucior şi sfârşind cu circulaţia pe patru cărări şi de-a-ndaratele (marche-arriere).
Programul nostru de lucru preliminar ne-a obligat să luăm problema de la început, şi înainte de-a atinge punctul circulaţiei în automobile, ca nişte specialişti oneşti, a trebuit să ne dăm seama perfect de capacitatea cuvintelor, verificând nomenclaturile empirice, analizând cum umblă omul în trăsura cu cai, cum umblă cu şoalda şi cum umblă cu capul între urechi. De multe ori „a lua" este „a circula": a lua-o razna; era locul să ne convingem dacă „a sta pe loc" este „a da". Dimpotrivă: „dă-te jos" este „a circula". Se circulă şi da că dai şi dacă iei. Se năştea altă întrebare: care-i starea de imobilitate
PUBLICISTICĂ
1397
reală, ca să se ştie din ce punct, exact, va purcede dogmatica noastră; şi am conchis, natural, că dacă nici nu dai, nici nu iei, poate să însemneze că stai. Dar când zici „stai niţel“, nu este oare un început de circulaţie, „stai niţel“ implicând pe: „merg numaidecât“? Consiliul a tranşat problematica verbală în sensul: a plăti. Fie că stai, fie că umbli este a circula, şi a circula este a plăti. Reintegrând problema în capitolul comunal al prestaţiei, Consiliul a făcut un mare pas înainte şi ideea lexică a căpătat consistenţa practică, traductibilă în coloane de registru.
Totul s-ar fi prăbuşit însă, mai târziu sau mai devreme, dacă din aparatul de control şi investigaţii ar fi lipsit criteriul de comparaţii practice la care trebuiesc raportate neîncetat cazurile de obscuritate viitoare şi prezente. Din această nevoie s-a înfiinţat Muzeul de Circulaţie, cu o subvenţie, evident slabă, de patru sute milioane anual şi ale căruia mijloace de cercetare devin mai mari. în speranţa să avem un Minister al Circulaţiei, în care să se înglobeze, ca direcţii generale, Comunicaţiile, Sănătatea, Finanţele, Instrucţiunea Publică şi Artele, care, privite sintetic, sunt nişte expresii variate ale circulaţiei mari, ne mulţumim cu institutul şi muzeul.
Concepţiile noastre au plăcut streinătăţii, care a trimis delegaţi să se inspire şi să transporte realizările noastre în Occident. Mirarea lor s-a manifestat în fraze stereotipe, rostite în diverse limbi: „Lucrul exista şi nu-1 vedea nimeni. Acum, după ce l-aţi văzut şi l-aţi detaşat dumneavoastră din neant, el devine ideea directivă a epocii şi, desigur, intrând în bibliotecă şi laboratorii, va servi la transformarea tuturor ideilor politice şi sociale, dând idealului colectiv şi organizării statelor un material neaşteptat.“
Elogiile n-au lenevit râvna noastră şi, acum, fiind cu totul asiguraţi că ne găsim pe traiectoria unei activităţi dinamice şi universal animatoare, am dublat subvenţia primită de la stat
1398
TUDOR ARGHEZI
şi am construit şi un muzeu propriu experimental. Importanţa acestui aşezământ chemat să perfecţioneze nu numai circulaţia în automobil, dar viaţa popoarelor însăşi, poate reieşi din puţinele date succinte de mai la vale, în legătură cu toate activităţile omeneşti. Să vizităm un raion luat la întâmplare, al „Primului Vehicul“.
în vitrina retrospectivă se văd, rând pe rând, după catalog: Talpa piciorului, modelată, în cinstea descoperitorilor, după piciorul nud al prefecţilor în viaţă şi al inspectorilor circulaţiunii, până la unghii, interesând numai pielea dedesubt, singura pe care se poate circula în atitudinea pe picioare. Omul a mers în picioare patruzeci şi şapte de mii de ani, fără să şi-o tocească, prezintând cauciucul ideal, fără cameră de aer, fără şapte pânze încrucişate şi fără pompă de umflat - şi, detaliu esenţial, fără zgomot. Lucrul este atât de exact, încât şi azi, dacă vrei să umbli fără gălăgie prin apartament, te laşi în ciorapi.
Puţin după trecerea primei epoci, omul puse opinci. Avem în optzeci de galantare o mie treizeci şi trei de părechi. Ele prezintă caracteristica importantă că fiecare este găurită într-alt punct, încălţămintea tocindu-se în atâtea feluri individuale, în atâtea stiluri, câte părechi de picioare încălţate circulă planeta. Aceste dulapuri au rezolvat indirect şi o veche mare problemă artistică a fondului şi a formei. Regretăm că dintr-o păreche de opinci având un metru şi treizeci şi şapte centimetri lungime, nu am putut pune mâna decât pe o singură bucată, adusă nouă dintr-o cavernă din Alpi. Noroiul uscat, păstrat şi azi intact pe opinca numerotată din dulapul 132 b, demonstrează până la evidenţă că rasa uriaşilor care au adoptat-o cutreiera mocirlele mari după peşte, şi că trăia într-o epocă foarte depărtată nu numai de asfalt, dar şi de piatra cubică obişnuită.
Imediat după opinci, vizitatorul e impresionat de splendida noastră colecţie de obiele, forma iniţială a ciorapului actual.
PUBLICISTICĂ
1399
Aci ne-am sprijinit în special pe donaţiunile amatorilor, care acaparau obielele pentru colecţiile lor particulare. A fost o emulaţie generală. Donaţiunile s-au manifestat puternic, din partea familiilor aristocratice, care profesează pentru obiele şi toate obiectele primitive cultul admiraţiei. în special marile familii politice, identificate cu interesele neamului, cu hectarele, cu subsolul şi finanţele lui, iubesc atât de categoric obiala, încât o expun cu religiozitate pe obiectele de lux, în bogatele apartamente din palatele lor, stropită cu parfume suave, după mărimea piciorului: „Bilitis“, „Mon coeur â nu“, „Beatitude d’Azur“.
Colecţia de vase, care se înşiră printre opinci şi obiele, indică din circulaţie un moment accidental, şi poartă titulatura colectivă: A călca în străchini.
1928
SCRISOARE DESCHISĂ LUI JEAN-JACQUES ROUSSEAU
II
Bună dimineaţa, Monsieur Jean-Jacques. La o sută cincizeci de ani după ce ai murit, pot să te deştept şi să-ţi zic: scoală-te, bună dimineaţa, cum ai dormit?
Nu este-aşa? ne cunoaştem destul de bine, bunul meu filosof. înainte de a se fi improvizat în oraşul tău de ceasornicari, care te-a refuzat viu şi te acaparează în mormânt, maşina de cântat a Ligii Naţiunilor, noi am stat de vorbă vreo zece ani: dumneata în bronz şi eu în pardesiu, pe un frig apreciabil. Afară de papagalul meu cu unghiile îngheţate; afară de miile de pasări albe cenuşii, venite din Norduri, ca să desfacă
1400
TUDOR ARGHEZI
deasupra insulei în care stă pe scaun carnea dumitale dureroasă, ivită în metal, crizanteme de aripi şi buchete de stoluri; afară de Muntele Alb şi de becurile electrice şi afară de singurateca undă a Lemanului, cine mai stă pribeag cu noi?
Şi pasări, numai pasări şi vara târziu. Dedesubtul meditaţiei dumitale cu faţa întoarsă către Chillon, vâsleau corăbii albe pentru Lohengrinii reveriei, lebezile, sutele de lebezi ale insulei filosofului lor.
Ţi-aduci aminte, într-o noapte te-am ridicat de mână, de pe scaunul de aramă şi am plecat amândoi la Ferney, unde ne aştepta prietenul dumitale aristocratic şi avar, Monsieur de Voltaire. Dumneata făcuseşi de multe ori în arşiţă, drumul pe jos, ros de cusătura groasă a nădragului de dimie şi băşicat la un loc care ţi s-a prefăcut în material etern. Domnul de Voltaire nu era acasă: murise şi el — şi ne-am întâlnit cu mutra lui, rânjită din acelaşi material, la o răspândire de castani ruginiţi. Acest ticălos te batjocorise destul.
Mi-ai povestit că ducându-te, pe vremuri, o dată nu l-ai găsit acasă şi încă nu murise. Dumneata, bietul de dumneata, entuziast şi naiv, şi amărât, te-ai necăjit că Domnul se afla la Paris şi ai scris pe uşa lui închisă cuvântul „Merde“. Şi ai luat-o pe jos îndărăt ia Geneva. Iar când l-ai certat după câteva săptămâni, că te-ai ostenit să-l cauţi de-a surda, geniala lichea ţi-a răspuns, lăsându-te cum se zice şi azi pe la voi, estomacat: ştiu, ţi-am găsit numele pe uşă.
Ofensa asta te-a intimidat şi n-ai mai putut-o spăla niciodată. Prezenţa domnului de Voltaire, care rânjea şi în melancolie, te-a făcut de-atunci încoace să ţi se înmoaie picioarele şi să te bâlbâi. Iată pentru ce am pornit în noaptea ceea amândoi, dumneata cu tălpi de fier şi eu cu pingele: căutam pentru dumneata o răzbunare. Şi te-am răzbunat; învârtind o chivără din ziarul „Humanite“ al lui Jaures şi punându-i-o bustului de băbuţă al domnului de Voltaire în cap.
PUBLICISTICĂ
1401
în parcul acestui tovarăş bogat, care a mâzgălit cu zâmbetul lui indelebil un veac întreg şi o lume întreagă, considerată de tristeţea dumitale ca o problemă de vijelii, am găsit inima lui, zidită într-un părete, bisericuţa lui, păstrându-şi inscripţia, dar transformată acum, de noii proprietari, în beci cu butoaie; drumurile de preumblare ale bătrânului şi veveriţele din timpul lui, suind brazii şi plopii drepţi, îmbrăcaţi în iederi, cu cozile înflăcărate.
„Lepays de Gex “ care începe acolo, în dosul cuptoarelor de olărie smălţuită şi a făbricilor de ţiglă, purta spicul de grâu, gros cât funia, din ţara mea depărtată şi pământul fierbinte de la noi din Dolj. Vino să-ţi arăt, domnule Jean-Jacques, ţi-am spus, dând grâul deoparte şi spintecând cu braţele holda, vino, să-ţi arăt ţara mea; pe-aci pe dedesubt; mi-i dor de ea. Şi am stat acolo amândoi, mirosind ţărâna caldă. Şi ţi-am povestit, aţâţat de amintiri şi generozităţi o sumedenie de minciuni şi de lucruri adevărate, pe care tu le gândiseşi, pe care neamul meu de sciţi le trăia fără să le scrie.
Ţi-am spus atunci cum se iubesc flăcăii şi fetele noastre în bucate, binecuvântaţi de sus. Ţi-am spus că noi avem un cântec ţărănesc delicat:
„Tu să numeri stelele Şi eu floricelele“.
Şi ţi-am mai spus că la noi copiii noştri frumoşi, ieşiţi din căsnicia belşugului, cu lumina şi tinereţea, sunt numiţi cu o vorbă fragedă, copii din flori...
Ce mai faci, domnule Jean-Jacques? Bună dimineaţa. Cum ai dormit?...
1928
1402
TUDOR ARGHEZI
ARESTAREA UNOR AUTORITĂŢI
Un fenomen curios se manifestă în România de azi, cea mare, spre deosibire profundă de alt fenomen din România de ieri, cea mică. Atunci, mânuirea banului şi avutului public se făcea cu o conştiinţă care se transformase în manie. Peniţele, pentru autorităţile publice, se cumpărau şi se distribuiau, pe registru. Căile ferate ţineau socoteală, când calculau biletul, de o fracţiune subt cinci bani. Caii la regimente şi soldaţii se hrăneau cu o raţie de şase până la unsprezece bani, şi de fiecare ban era răspunzător cu onoarea şi viaţa colonelul. Necinstea bănească se observa numai în viaţa negustorească, şi erau totuşi comersanţi care-n ziua scadenţei neonorată îşi trăgeau un foc de revolver în tâmplă, ca numele familiei să rămâie nepătat. Cupletele vesele ale cântăreţilor de grădini de vară cunoşteau un singur erou: pe casierul de bancă, fugit cu... trei sute de lei în America!
Azi toate regimentele sunt bănuite. Comisiile de aprovizionare suspectate. O întreprindere de stat, ca „Monitorul Oficial“, alimentează cronica scandaloasă a ziarelor, timp de şase luni. în revistele de vară cuvântul „ministru“ produce ilaritate - ca ceva de necinste şi de crailâc. Nimeni nu bagă de seamă scandalul de roman fantastic, ca un director general al închisorilor să apară în faţa justiţiei, bănuit de furt ordinar!
Ca de oricare alt scandal cu bani publici, nimeni nu se mai înfioară că autorităţile unui întreg judeţ, cu terenuri petroliere -primar, prefect, inginer-şef, agronom, consilieri tehnici etc. -sunt arestaţi şi trecuţi în cercetarea Parchetului. Am căutat să ne facem mintea unui francez sau a unui american, spre a ne indigna pe măsură potrivită. Mărturisim că n-am izbutit: totul ni se pare firesc!...
Dacă există în România avuţii de basm, pe care statul nu e în stare, zece ani după război, să le puie-n valoare, poate că
PUBLICISTICĂ
1403
mâinile particulare, care se-ntind spre aceste avuţii, sunt împinse de o forţă mai mare decât morala... Dacă totuşi statul român îşi lasă slujbaşii cei mai de valoare - magistraţii, ofiţerii, tehnicienii - cu lefuri de mizerie (un grefier câştigă din bacşişuri mai mult decât primeşte leafă preşedintele tribunalului) poate că dezinteresarea de interesele statului e o consecinţă de natură fatală...
Vom remarca totuşi un fapt, ca să nu încheiem prea sinistru:
Ce poftă de mâncare avem!...
Autorităţile din judeţul cu petrol, bieţi oameni simpli la suflet, căci lefurile lor nu sunt nici pe jumătatea lefurilor în aur dinainte de război, nu s-au sfiit să se vadă miliardari, să se presupuie, învăţând englezeşte şi tratând împrumuturi de investiţie cu „colegii“ petrolişti englezi, pe iahturi albe proprii, date drumul pe Dunărea nostalgică şi şoptitoare din unde adormite în miez de vară...
Rasă de cuceritori şi de prinţi!...
Au greşit însă metoda... îi aşteaptă puşcăria! îi aşteaptă-ntr-adevăr?...
1928
MIŞCAREA TIPOGRAFILOR
Articolul nostru Falsă socializare a trezit, în sfârşit! simţul de solidaritate profesională al tipografilor, care, concurându-se prosteşte, până la desfiinţare şi faliment, în faţa trustului hârtiei, puternic prin omogenitate, s-au pomenit cu un concurent nepoftit, cu însuşi statul. La licitaţiile publicate de autorităţi s-a produs fenomenul ridicul, dacă nu ar fi un
1404
TUDOR ARGHEZI
simptom de disoluţie şi haos, că autorităţile înseşi participau la concurenţă.
O adresă prezintată tipografiei noastre din partea Sindicatului, a fost iscălită cu atât mai tare temei. I se aduce la cunoştinţă domnului prim-ministru şi ministru al Finanţelor că pe lângă autorităţi parazitează o sumedenie de tipografii fără rost, întreţinute artificial, cu subvenţii imense care, când nu sunt furate de adepţii doctrinei domnului Fălcoianu, se irosesc în neant. Orice director general, în necesitatea de a-şi construi un imobil, de-a cumpăra un mare automobil personal, o moşie, o vilă la munte sau la mare, ar putea să organizeze pentru ministrul său, preocupat de economii şi ingeniozităţi, nevoia unei instalaţii tipografice proprii, scoţând în evidenţă marile foloase viitoare. Se comandă maşini, se umflă facturile, se încasează comisioane şi ţelul e atins. Nu este aşa? operaţia e uşoară: o maşină de tipar de un milion de lei poate fi trecută la dublu.
Sindicatul cere domnului prim-ministru măsura radicală a desfiinţării tipografiilor de stat parazitare. Desigur că Sindicatul, odată trezit, nu va adormi în drum, oricare ar fi influenţele ce vor începe să funcţioneze ca să-l hipnotizeze. Pasul pe care-1 face porneşte dintr-o nevoie de însănătoşire: Bravo, Sindicatul tipografilor! El dă semnalul unei lupte noi. însănătoşirea afacerilor însănătoşeşte ţara, îmbolnăvită prin afaceri.
De fapt, nu cărţile şi articolele, şi dezideratele literare pot face ceva în marele putregai, care învăluie şi strică energiile, ucide iniţiativele şi îmbătrâneşte la netimp speranţele unui tineret instruit şi dezamăgit. Munca de însănătoşire cade în sarcina organizaţiilor profesionale. Pilda tipografilor, între care sunt mulţi intelectuali din alte profesii, va fi urmată de pasul altor organizaţii şi asociaţii — şi pe negândite, dintr-o răscolire de oameni şi de situaţii, ne vom putea găsi în faţa unei vieţi
PUBLICISTICĂ
1405
naţionale noi, plini de bunul optimism regenerator al muncii cu credinţă şi al efortului continuat. De aceste noţiuni, care au prezidat negoţul vechi românesc şi industrial câtă am avut-o pe vremuri, ne-am dezvăţat. Ele singure sunt în stare să aducă ordine şi mulţumire socială. Trebuie să le învăţăm din nou. Henry Ford e cel mai bogat industriaş al epocii - citiţi cărţile lui de adevărat mare conducător de oameni - bogăţiile lui sunt produsul inteligenţei, al răbdării şi al muncii corecte. E falsă doctrina balcanică după care numai pungăşia poate înavuţi pe oameni şi că terenul afacerilor e rezervat hoţilor şireţi.
Mişcarea tipografilor e un început, cu efecte generale incalculabile. Tipografii se războiesc pentru drepturile lor, incontestabil, dar la războiul lor participă într-un fel toată lumea. Aşteptaţi şi băgaţi de seamă: dacă tipografii, înţele-gându-şi toată chemarea, vor purta armele bine, victoria lor interesează renaşterea noastră morală. Nu uitaţi că Revoluţia franceză, care a inspirat viaţa socială şi sufletească a lumii o sută de ani, a început în hala de peşte.
Până acum, tipografii au fost dezbinaţi de nişte interese rău pricepute şi dezbinarea lor a favorizat frauda, ca să îmbogăţească fără onoare câteva firme şi să procure bani puturoşi unui mare număr de funcţionari de stat şi privaţi. Formula e simplă şi, ca tipografi, o cunoaştem exact. Ea ne-a fost propusă pentru exploatare. Fără să vrem să ne lăudăm cu o cinste, care face parte din datoriile industriale elementare, noi am refuzat-o categoric, pe când obiceiul a fost să fie acceptată şi aplicată cu folos.
Legea contabilităţii îşi închipuie legiuitorul că slujeşte interesele statului. Teoretic, s-ar părea că e adevărat. Chem treizeci de tipografi la o licitaţie şi dau lucrările mele ofertantului celui mai ieftin. în realitate, adeseori oferta cea mai ieftină, aceea care te izbeşte prin ieftinătatea ei exagerată, este cea mai scumpă. Verificaţi: dacă a luat o lucrare de la stat
1406
TUDOR ARGHEZI
sau de la o firmă comercială, spre exemplu, în o sută de mii de exemplare, când tipograful ajunge la douăzeci de mii - se iveşte propunerea deghizată într-un subaltern - livrează numai douăzeci de mii. Costul restului de optzeci de mii nelivrat se împarte între „Persoane“ şi tipograf. Cercetările justiţiei nu pot da rezultate şi nici nu pornesc. Tipograful are dovada semnată şi ştampilată că lucrarea întreagă a fost recepţionată, iar în registrele de magazie ale autorităţii care a făcut licitaţia stă sau însemnarea că stocurile s-au expediat la autorităţile corespondente din ţară, sau prezenţa vechilor stocuri de formulare păstrate pentru înlesnirea şi repetarea fraudei. E tipul de fraudă clasic.
De cele mai multe ori, un contract tacit s-a încheiat demult între anume autorităţi şi anume tipografii. Este foarte suspect să constaţi că anumite firme şi autorităţi au tipografia lor specială cu care lucrează - şi dacă urmăreşti în timp dezvoltarea tipografilor din seria aceasta, îi vezi clădindu-şi ateliere şi achiziţionând valori inexplicabile, în vreme ce instalaţiile respinse sistematic de toate autorităţile şi firmele şi producând un imprimat frumos şi mai ieftin rămân fără lucru.
Desigur că mişcarea tipografilor nu va conveni oricărui tipograf, tocmai din această pricină, care le permite unora să trăiască tot aşa de parazitar cum trăiesc şi tipografiile statului. Firmele lor sunt ştiute. Este momentul ca şi aceşti tipografi să se rânduiască laolaltă cu toţi tipografii. Dând lupta în comun, beneficiile cinstite cuvenite muncii lor le sunt tuturor asigurate. La nevoie, o acţiune de discreditare a patronilor incorecţi va fi binevenită.
Cu steagul vostru, cetăţeni tipografi, este amestecat steagul alb, brodat cu albine de aur, al nădejdilor româneşti. Trebuie să-l respectaţi, ca nişte agenţi practici de cultură ce sunteţi şi pentru că, în pofida intereselor voastre personale legitime, viaţa voastră tot sfârşeşte şi nu este bine să lăsaţi o moştenire murdară şi pilde noi de descurajare pentru cei care
PUBLICISTICĂ
1407
citesc litera aleasă cu degetele voastre şi cred într-un viitor cultural întreg.
1928
DUPĂ EXAMENE
Ni s-a făcut amar, înregistrând în timpul sezonului examenelor de fine de an şi de şcoală, câteva sinucideri. A fost cazul acelei fetiţe, dintre altele, care sfioasă de zgomotul focului de armă, ca de toată larma unei vieţi artificializată prin sudorile didactice ale făcătorilor de programe şi de ghicitori, şi-a dat o moarte mută, prin spânzurătoare. Copii care doresc să moară: ce perversiuni de magistri, vrăjmaşi ai vieţii şi vampiri, ne-au putut gratifica pe noi, copii de plugari şi nepoţi ai muntelui, ai holdelor şi ai pădurii, cu starea sufletească a dezgustului de flori şi de lumină, la vârsta prepeliţei şi a bobocului de raţă?
Căutam un timp, ca să asistăm la examenele copiilor acelor muncitori răbdători, care aşteaptă de la o generaţie mai bine pregătită timpuri mai bune şi mai civilizate pentru ţară. Căci aveam de gând să confruntăm, într-o serie de note, şcolarii între ei şi şcolarii cu profesorii lor. Amânăm cu câteva luni sau cu un an şi ne mărginim la observaţii de distanţă şi de exterior. Cât despre valoarea şi ridiculul tragic al „manualelor“ celor mai multe, puse vraf pe masa redacţiei noastre, vom căuta să dăm seamă cititorilor noştri mai curând. Părinţi, şcolari şi prieteni dascăli ne-au aprovizionat cu o întreagă bibliotecă de modele extravagante, datorite unor autori din învăţământ, ale căror opere cu vânzare silită şi sigură produc, urâte, antipatice, scrise prost, încâlcite şi prezintate haiduceşte, cât o fabrică de automobile.
Din întâmplare, am participat într-o sală a Liceului „Gheorghe Lazăr“, de lângă Cişmigiu, din mahalaua noastră,
1408
TUDOR ARGHEZI
la examenul clasei a şasea reală — şi mai precis, la împărţirea premiilor. S-a făcut deprinderea bună ca elevilor asociaţi prin meritul sforţării şi al inteligenţei cu cartea, să li se dăruiască pentru vacanţă o seamă de cărţi, care intră în educaţia extraşcolară a viitorilor profesori, advocaţi, ingineri, arhitecţi, ofiţeri, medici, artişti. O lectură concordantă cu gradul de iniţiere intelectuală atins, perfecţionează fără constrângere, în tăcerea câmpiei şi în ecourile naturii libere şi calme, funcţiunea facultăţilor, avivate de studiu şi orientate de pedagog.
Iată lista cărţilor dăruite unui elev eminent, a căruia compoziţie de literatură, scrisă în limba franceză, a slujit, în cursul anului al şaselea de liceu, la aplicarea în două lecţii, a unui program administrat de un profesor eminent. Transcriem titlurile şi înfăţişăm cărţile, în număr de şapte:
1.	V. Alecsandri: Trei convorbiri cu Napoleon III. Publicaţie întocmită de D. Munteanu-Râmnic, profesor. Nr. 2 din Biblioteca şcoalei secundare. Ediţia III. Broşură prezintată prost. 39 pagini. 5 lei. Copertă strâmbă, înfăţişând cu o sinistră lipsă de gust un cap mâzgălit cu albastru.
2.	Mihail Mora (Don Jose). Filme. Bucureşti—Atena. Note de călătorie cu prilejul căsătoriei principilor moştenitori. 192 pagini, format de carte. 12 lei. Cităm ceva:
„Domnul Pavelescu se agită. Cine este domnul Pavelescu? Un simpatic funcţionar superior al C.F.R. - are titlul de subdirector - ataşat special pe lângă casele regală şi princiară, pentru călătorii. Deşi om cu stare şi deşi ar avea dreptul să se retragă, domnul Pavelescu, de optsprezece ani devotat familiei regale, ţine s-o servească până la sfârşitul vieţii.“
3.	Cincizeci de ani de la proclamarea independenţei 1877-1927. Documente istorice. - Autor: domnul Stelian Popescu. Documente: Portretele m.l. regele Carol, regina Elisabeta, regele Ferdinand I, regina Maria, principele Mihai, I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, generalul
PUBLICISTICĂ
1409
Cernat, 1.1. C. Brătianu, Stelian Popescu. Discursuri, mesajul regal. Clişee înfiorătoare, 68 pagini pe hârtie de ambalaj. 12 lei.
4.	Schweitzer-Simonnot: Deutsches Lesebuch. Deutsche Kulturgeschichte in Wort und Bild. Carte veche, roasă, jerpelită, cumpărată de la anticar.
5.	Gr. Florescu (?): Arcul de triumfal lui Constantin cel Mare. 80 pagini splendid de urâte. Fără preţ marcat.
6.	Gh. N. Munteanu-Bârlad, profesor. Galaţi: Cu 35 vederi în text, harta ţinutului şi planul oraşului. Capitole: Bănci, Cooperative. Viitorul economic al Galaţilor. Agenţii de vapoare. Canalizare. Abatorul etc. Acest ghid inutil e cartea cea mai prezintabilă din toate, are 202 pagini şi costă numai 70 lei.
7.	Calendarul ziarului „ Universul". Nu o să mă credeţi. Nici nu insist.
Mai lipsesc din darurile de premiu: tariful birjarilor din Bucureşti, o listă de bucate a unui restaurant central şi un afiş al Teatrului Naţional.
Până a discuta, într-altă zi, acest dureros caraghiozlâc, să felicităm pe directorul Liceului „Gheorghe Lazăr“, domnul Alexandrescu, profesor de limba latină, pentru remarcabila domniei sale personalitate.
1928
COCÖ GÂNDEŞTE
Fiind un papagal perfect, Cocö, băiat bun, e adeseori de părerea autorilor pe care îi citeşte, şi se influenţează lesne de ultima carte citită. Imitând, prin natură, pe confraţii atraşi deopotrivă de gesticulările şi atitudinile diametral opuse, el este surprins că gândeşte cu pensula inteligenţei lui, ca zugravul de
1410
TUDOR ARGHEZI
litere, aplicat să împlinească intervalele albe ale unui şablon. Şi această operă, de-a umple golurile rezervate, cu cerneală şi vopsea, el o face cu sinceritate şi entuziasm, ca şi cum şi şablonul şi litera tăiată-n foaia de carton şi zinc ar fi ale lui.
Nu mă supăr niciodată pe papagalul meu că ia drept ale sale lucrurile străine şi că se confundă, ca un nerod, cu fiinţa altuia şi cu părerea lui. îmi zic: „Coco se pune la curent“, „Coco munceşte“, „Cocö ia iniţiative“, „Cocö promite“. în viaţa ideilor şi a scoliozelor intelectuale, împărţite pe tipuri de şchiopătare şi de cocoaşe, împrejurările se petrec ca în curtea cu pasări domestice. A fluierat un paznic, şi se pornesc să necheze curcanii; a lătrat un curcan, şi fac ca el toţi papagalii. Clopotarul izolat, în turla lui cu vii şi morţi, se simte contrariat, auzind că vine de jos, dintre găini şi curci, imitaţia, în limbaj adecuat, a clocotului de aramă, dar îşi improvizeză o justificare.
Vorba trebuie grăită, şi cuvântul trebuie scris şi tipărit. Pensulele trebuiesc ferite de molii prin întrebuinţare, şi gândurile se capătă cum se cumpără etolele de samur şi măştile de mucava. Cultura nu este făcută pentru vrăbii, refractare la orice alt ciripit decât al guşii lor, ci pentru papagali. Un papagal care a repetat vorba „Poftă bună“ valorează câteva mii de lei, pe când un papagal lipsit de darul şablonării, se vinde ieftin şi nu face, intelectualmente, patru bani. Problema principală priveşte câteva neamuri de vulturi, care nu se coboară din piscuri la curci şi nu figurează gravaţi în manualele de zoologie, pentru că nici un fotograf nu s-a suit până la ei; un grai nou şi un zbor de sus în sus.
Repetaţi curcani, repetaţi flaşnete, repetaţi papagali, osteniţi-vă să semănaţi cât mai mult, dacă nu unii cu alţii, măcar câte unul cu câte cineva. Se admite asemănarea şi se admite şi deosebirea, însă nu peste marginile unei asemănări: este loc, prin urmare, şi pentru originalitate. Când maimuţa
PUBLICISTICĂ
1411
s-a hotărât să ucidă maimuţa, căutând o expresie nouă a unui tip înnoit fundamental, a nimerit omul; confuzia s-a precipitat de-a lungul luminii, ca o umbră densă cu miezul de întuneric, şi stăpâneşte şi astăzi cugetarea ştiinţifică necăjită. Reproducerea şi imitaţia ne-au cultivat atât de armonic, încât nu putem primi naşterea furtunoasă a noului ins, decât cu concesiunea consimţită că între maimuţă şi om a fost şi a dispărut un samsar. Samsarul fiziologic a fost evolutiv, a pornit, a crescut, a descrescut şi a ajuns, înmulţindu-şi noile însuşiri şi forme, pe măsură ce liniile vechi se împuţinau.
Sforţările cele mai meritorii au dus la obţinerea unui tip social disciplinat între catehism şi Codul Penal - şi şcolile şi programele se ostenesc să stabilească în noi, ca în nişte eprubete aşezate la rând, un nivel al medicamentului intelectual, un criteriu, un stil unanim, un bun-simţ comun. Trei hectare pentru grâu, şase clase pentru intelect, un prefect de judeţ, o casă, un coşar şi o vacă, este un tip de ideal simplu, în care se poate produce numai originalitatea numărului copiilor. Al doilea tip ideal dă funcţiunea administrativă. Al treilea tip aduce aportul de conservare intactă, învăţământul şi Camerele Legiuitoare, care veghează la reproducerea tipurilor ideale treptate, ca o echipă de mecanici la buna funcţiune a rotativei.
A te exprima într-alte tipuri, neprevăzute, este jignitor; cu un corectiv: să existe tipul tău local nou în streinătate, şi să fi constituit ceea ce s-ar putea numi o celebritate. Dacă prezidentul unei aglomerări de factori definiţi la nivel -Academii, Senaturi, Curţi, guverne - a admis posibilitatea existenţei unei şovăieli morale, este că Anglia rigidă a dat pe Oscar Wilde, şi când nu au respins putinţa unei dictaturi eventuale, s-a gândit la Mussolini
Repetarea, mai ales fragmentară, a evenimentelor acceptate undeva, nu este cu totul interzisă. Cântecul auzit place mai voios ca un cântec nou. Verdi se cântă mai bine decât Wagner,
1412
TUDOR ARGHEZI
şi sârba cu mai mult sentiment ca Beethoven; însă pentru nevoile de originalitate în salon şi pentru posibilităţile de a vieţui ale snobilor, se cântă şi Debussy, după Ruga unei fecioare.
Este adevărat că Eminescu a pustiit teritoriul literaturii pe o suprafaţă de treizeci de ani pătraţi după el. Este adevărat că toate rachetele luminoase aruncate în Tărie după el, au pierit în drum, ca nişte chibrituri încercate pe păretele timpului, şi câteva au durat ceva mai mult, ca lumânărelele, stinse între uşa bisericii şi Maica Precista din catapeteasmă. Dar sfântul s-a crestat pentru todeauna în bolţile altarului: s-a isprăvit. în aceşti treizeci de ani trecuţi nici unui poet nu i-a mai fost cu putinţă să-şi facă vânt cu evantaiul înstelat al vântului mare. Evenimentul Eminescu s-a iscat fără aprobarea nimănuia, şi lipsa lui de corespondent a stârnit, la curci şi la găini, ţâfnă şi oftică literară.
Un fapt artistic de dimensiuni cu atât mai enervante cu cât interesează cariera unui număr de pasări domestice mult mai încăpător decât pe vremea lui Eminescu, s-a pronunţat recent. S-au iscat două atitudini: una de acceptare şi alta de tăgadă şi de ameţeli, cu vărsături. întrebarea dominantă a fost: seamănă cazul cu cazul Eminescu? Seamănă mai mult? Seamănă mai puţin? Nu seamănă? Nu este? De ce să fie şi cum s-ar putea?
A bătut toaca. E pe la cinci către seară. Găinile se duc încet la coteţ să se culce.
1928
INTELECTUALI ŞI MANUALI
Un prieten cititor, curios, răspunde printr-o scrisoare biletului nostru relativ la intelectuali şi manuali. Pentru ce o
PUBLICISTICĂ
1413
deosebire, răsturnată în favoarea celor din urmă, şi pentru ce lipsa dependenţei servile a manualilor de intelectuali? Oare tonul social nu îl dă, în toate împrejurările, intelectualul? Şi nu trebuie să rămâie stabil şi nemodificat acest raport dintre cele două „extreme“ ale vieţii organizate?
Prietenul nostru este advocat şi poet, de două ori intelectual, intelectualizat la extrem. Meşteşugul lui e Dreptul, preferinţa lui e literatura. în timpul proceselor, din care trăieşte, cele mai bune resurse ale lui, în momentele de generalizare şi de apel diagonal prin materia Codurilor, la prezenţele mari ale existenţei, poetul se înfăţişează întreg, făcând abstracţie de jurist. Dreptul şi mai ales aplicările Dreptului în douăzeci, treizeci de reţete tipice ale conflictului dintre vecini, l-au deprins cu toate elasticităţile şi toate concesiile, derivate într-o unanimă generozitate, indiferent de nuanţa şi de calitatea culpei. Poezia l-a obişnuit cu încovoierile infinite ale gândului, pregătindu-1 pentru justificarea tuturor concepţiilor. Ins mai agreabil unei convorbiri private nici nu se poate. Ins mai incapabil pentru o reacţiune integrală e greu de găsit. Cazul lui, cel puţin pe jumătate, este cazul quasiunanimităţii intelectualilor.
Prietenul este înscris într-un partid politic cu autoritate, căruia îi face o cinste de două ori mai voluminoasă decât cinstea pe care o primeşte. Este chemat să apere persoane şi situaţii displăcute şi să susţie vederi poruncite. Ca să le câştige, el are nevoie de toate resursele de erudiţie şi de talent, forţate către scop. Dreptul îi slujeşte atunci ca să strâmbe conştient cumpăna într-un folos antipatic, şi poezia aleargă la el, şi-l sprijină să nu alunece din greşeală şi să cadă.
Rezultate: o sporire a reputaţiei lui şi o legătură de vasalitate mai mult cu partidul. O micşorare a individualităţii Iui de rezervă. Acceptarea oricărei împrejurări. Scuza oricărei măsuri. Cazul complet se manifestă atunci când intelectualul trece cu desăvârşire dincolo de el însuşi, întâi cu mâhnire şi
1414
TUDOR ARGHEZI
mai târziu cu transformarea acestui sentiment — pentru compensaţiile obscure - în ură agresivă împotriva steagului sau culorilor subt care se angajase la început. După cum fonta, fierul şi oţelul sunt modalităţile aceluiaşi material, tratat la temperaturi variate şi cu o chimie apropiată, tot aşa între Pavel din Tars şi Pavel creştinul, sau invers, stă o problemă de atmosferă.
Intelectualul e de origine, îndeobşte, rurală. Ca să parcurgă drumul dintre opincă şi pantoful de lac, el are nevoie de un călăuzitor care se arată la timp, odată cu prima dependenţă. Pantoful de lac, ciorapul de mătase, cravata cu un punct de mărgăritar şi ceea ce urmează: postul de încredere, automobilul, apartamentul şi apoi imobilul propriu în capitală; călătoriile în străinătate, căsătoria şi cele ce urmează: pasiunile citadine — cele afişate şi cele ascunse — tranzacţiile sufleteşti, coarnele din teatru, teatrul etc. sunt un ideal. El permite părăsirea vitelor de acasă, evită pământul şi bălegarul bătăturii, întunericul comunei, anotimpurile grele şi toată sărăcia satelor, de care şi manuali şi intelectuali fug din răsputeri, unii din prostie, alţii din viciu. In ziua când intelectualul începe să miroasă a o picătură de violete pe batistă, puterea de primenire a lumii a pierdut un resort.
Timiditatea originii îl angrenează în mecanismul de jos, care treptat îl introduce, aservit, în angrenajul central. Manual el nu mai poate fi, şi nu poate parveni să fie un aristocrat, un individ cu câteva zeci de generaţii de stăpânitori în măduvă. Ia această şcoală au învăţat toate generaţiile ultimilor cincizeci de ani - şi stările colective au rămas intacte, aşa cum le-a găsit momentul aruncării punţii între mocofan şi stat.
De la aceste personalităţi de mare tiraj, care compun intelectualitatea generală, cine are de aşteptat ceva? Zilele se aseamănă în perpetuitate, şi bezna îngheaţă pe colibele ţării. Să voiască din răsputeri, şi un salt înapoi e cu neputinţă. De la costum la suflet, totul s-a schimbat, şi trăim fiecare din noi
PUBLICISTICĂ
1415
fenomenul absurd al suprapunerii a două timpuri ce nu se pot încăpea. Analfabetismul satelor coincide cu titlul de doctorat.
Manualul, ţăran sau muncitor industrial, nu are legături cu epoca lui de oameni, fiind şi prea numeros şi lipsit de inteligenţa problematică a cotidianelor ambiţii. Intelectuali-zarea lui, atunci când s-a putut produce, este practică şi slobodă. Actele lui sunt armonice cu brazda câmpului şi cu motorul uzinei. El n-a inaugurat nici un contact cu educaţia politică şi socială a victorioşilor zilei. Rupt, dimpotrivă, prin deprinderi şi port, de lumea celor o mie, în care se intră în vârful picioarelor şi pe burtă târâş, el în orice ceas al timpului este nou şi simplificat. Agrementele vieţii nu-1 obligă să ţie la numărul anilor prea mult, şi din plăcerile lui sexul nu-şi dispută partea cea mai mare.
Aceste împrejurări vor deveni doctrină, iar când intelectualii manualilor şi manualii intelectualizaţi fără contingenţe cu epoca lor se vor înmulţi, domnia celor o mie încetează, suprimată prin fluviul liniştit şi adânc al conştiinţei manuale.
Educaţia noastră a fost greşită de câteva zeci de ori, şi cea din urmă educaţie se determină acum, când constrângerile sociale şi beneficiile independenţei personale, acceptate de conştiinţă cu simplicitate, sporesc intelectualizarea manualilor şi fac din oameni valori de echilibru şi din minte un auxiliar imediat al braţelor de la unelte.
1928
VILE! VILE!...
De opt ani de zile locuitorii oraşelor din România văd cum li se năruiesc casele-n cap. O fatalitate financiară transformase
1416
TUDOR ARGHEZI
cărămizile în valori de piatră preţioasă şi cele mai ridicate chirii nu izbuteau să acopere nici dobânzile capitalului investit în învelitoarea şi ferestrele casei. Nu mai construiesc, într-o vreme când populaţia orăşenească se înmulţeşte ca subt bătaia unui vânt cu efecte prolifice, decât cetăţenii care îşi pot îngădui luxul de a voi să trăiască omeneşte.
Geniul administrativ al continentului, care s-a statornicit după război, spre a ne ferici, deasupra României, după ce trăise zile fericite în Rusia ţarilor, a şoptit ceva la urechea domnului Trancu-Iaşi, care a ticluit şi votat o Lege obligatorie. Trebuiau să-şi construiască imobile proprii statul şi societăţile anonime. Statul a dat cel dintâi pilda neconstruirii, închiriind de la particulari apartamente domestice pentru serviciile publice. Societăţile anonime s-au supus pildei statului şi l-au urmat, neconstruind nimic, nici pentru ele, nici pentru funcţionarii sau lucrătorii lor.
în urma insuccesului Legii, s-a creat altă Lege care legiferează crearea unei Case a Construcţiilor. însăşi această Casă a Construcţiilor, neavând casă, s-a mutat de câteva ori dintr-o casă într-alta, plătind chirie. Când statul a pus la dispoziţie Casei Construcţiilor câteva biete milioane, cererile au fost atât de multe, încât nu ştie nimeni încă cine a luat banii şi dacă va construi.
E totuşi un început bun. Cele o sută de milioane pe care domnul doctor Lupu, ministrul Muncii, le-a smuls bugetului anul acesta pentru construcţii, vor fi un puternic stimulent pentru urmaşii domniei sale. Nici un ministru al Muncii n-ar accepta să facă mai puţin decât actualul ministru - dacă va fi un adept al progresului şi va avea puţintică ambiţie.
Totul e să avem şi puţintică răbdare!
Şi ca să urcăm moralul celor ucişi cu zile în locuinţe insalubre şi insuficiente, să le spunem o poveste.
PUBLICISTICĂ
1417
în Franţa, criza de locuinţe e tot atât de mare ca şi la noi. Indignaţi că vienezii, înfrânţi în război, au construit îndată după război, încă o Vienă, înlăuntrul celei vechi, francezii au cerut statului o campanie de construcţii. Statul francez nu s-a încurcat în prea multe legi şi în prea mulţi ani. în douăzeci şi patru de ore a fost alcătuită, cercetată de toate comisiile şi subcomisiile, prezentată Parlamentului şi votată Legea Loucheur: unsprezece miliarde, două sute de milioane franci pentru construcţii de case comune, adică palate şi vile ale statului francez pentru cetăţenii francezi.
Nu vi se pare ceva de basm?
1928
UN TÂLHAR MEDICAL
Un prieten al lui Coco s-a întors în ţară cu titlul de doctor în chimie. Paralel cu munca de laborator, tânărul student a învăţat de la natură rectitudinea şi simplicitatea mijloacelor ei şi, conştiincios şi demn, a venit să-şi puie aparatele şi fiolele în serviciul auxiliar al ştiinţelor medicale curate. Undeva, la o adresă şi la un număr de telefon, tânărul savant şi-a instalat bijuteriile de precizie, construite din cristal şi nichel, şi a publicat un anunţ cinstit şi sobru, pentru necesitatea elementară de a se afla că la o adresă anumită un nou profesionist se îndeletniceşte cu verificarea şi analiza sângelui şi a secreţiilor fizicului nostru inteligent şi întocmit din bale.
Clientela nu a venit sau a venit puţină. Chimistul trebuia să trăiască. Un coleg l-a sfătuit să viziteze pe domnii medici, de preferinţă pe cei cu clientelă, cu înfumurări de lăutari, cu înscrieri anticipate şi cu afişul de închiriat pe uşă: „Vizita: una mie lei aur“. Bolnavii cunosc din redactări variate, care
1418
TUDOR ARGHEZI
uneori fac abstracţie nu numai de obraz dar şi de gramatică, inscripţia de introducere la câţiva medici reputaţi şi de mare specialitate. Ei costă scump, ca vânzătoarele de graţii, cedează numai la sumă rotundă şi primesc banii înainte. Din traficul sultanelor medicale masculine lipseşte numai instituţia patronajului cunoscut subt numele de „ţaţă“, care la unii împărţitori de miracole cu monopol de stat a luat forma unui secretariat. Mângâierea prostatei: una mie lei. Urechea la ţâţă: una mie lei. Sunt operaţiile banale. Scara preţuirilor creşte ca la dricar şi ca la arhiereu, care îşi trag vitaminele, ca şi medicii mari, din accesoriile pobreganiei şi ale colivei. O moarte subt cloroform: una sută mii lei.
Tânărul chimist a călcat pragul unui asemenea intendent al sănătăţii publice. Secretara l-a întrebat de ce suferă şi i-a atras atenţia că, fiind marţi, idolul dintre irigatoare şi instrumente nu-1 poate primi până sâmbătă, când îi ajunge rândul. Chimistul a răspuns că suferă de lipsă de clientelă şi a rugat să i se comunice zeului dinlăuntru, de după perdea, că a venit să-i ceară concursul. Păpuşa misterioasă, cu chelie, din „sala de consultaţii“, a clipit din ochi şi a cerut să fie lăsat să intre chimistul. Chimistul a intrat.
înscenarea interiorului era prevăzută cu acele sute şi mii de unelte zadarnice, pe care industria inventivă a fabricanţilor de asemenea lucruri le pune zilnic la îndemâna actorilor din circul lui Hipocrat. Flaute de metal sticlos, cu câte şapte, şase, cinci, patru, trei, două găuri şi o gaură, orânduite la rând, în dulapuri cu lemnul de metal şi cu uşile de geam, ca nu cumva să nu le vadă clientul. Piculine de sticlă, ciocuri de raţă, foarfeci cu dinţi, orchestre mute de tuburi învârtite, rafturi de clondire, lămpi, tăvi, cutii, scaune, robinete - toate licărind de-o lumină răsfrântă pe o cotitură şi pe un gâtlej. O teroare intenţională domina fabrica de sănătăţi a medicului, filtrând totuşi un miros antiştiinţific de sarmale, sosit din bucătărie, printre miresmele de iod, carbol şi eter.
PUBLICISTICA
1419
Chimistul surâse de acest aranjament de brigand, apreciind cifra sutelor de mii de lei ce se primenesc, ca nişte ape cu permanganat, la penumbra prestigiului cumpărat de la sticlar. Convorbirea cu proprietarul acestui magazin de flacoane fu mediocră, somitatea fiind intelectualmente îngâmfată şi prostănacă
-	Vreţi clienţi? zise medicul. îţi trimit câţi pofteşti. Cu o singură condiţie: reacţiunea să fie pozitivă.
Banditul se manifestase întreg. El cerea, cu alte cuvinte, chimistului, ca toate analizele lui de sânge luat de la bolnavii imaginari să conţie sifilis negreşit. Astfel târguit, chimistul se asocia cu medicul şi, afişând şi el în laboratorul lui: „Două mii de lei analiza“, putea să-şi pregătească o carieră bănoasă. Chimistul rămase încremenit. Cum nu-şi luase revolverul în buzunar - singura sculă care s-ar fi potrivit exact cu bruta medicală - se mărgini să iasă trântind uşile marelui vindecător.
Povestindu-i lui Coco contactul lui cu un tâlhar brevetat, chimistul cu bună dreptate se întreabă ce încredere poate acorda publicul unui laborator de analize condus de un chimist fără nume bine stabilit, - şi face socoteala miilor de modalităţi mijlocii exploatate de medici de soiul celui vizitat, între sănătate şi starea de boală.
Medicul chimistului lui Coco tratează de sifilis pe toţi bolnavii lui, injectându-le în vine şi muşchi, la diverse tării teoretice, apă distilată.
1928
DESTRĂMAREA SOCIALIŞTILOR
Văzut-aţi vreodată o asociaţie de văduve de război, certându-se şi eliminându-se între ele, pe temeiul principiului văduviei, eludat clandestin?...
1420
TUDOR ARGHEZI
Aceasta e situaţia Partidului Socialist din România care a exclus pe doctorul Ghelerter, sau doctorul Ghelerter care s-a lăsat exclus din partid ca, pe termenul ideii de văduvie pură, să creeze un nou partid socialist, cu un nou ziar.
Destinul politic al socialiştilor din România a fost todeauna de plâns. Când cetăţenii români erau împărţiţi în trei colegii, după avere, iar puterea politică se distribuia între două, trei familii şi purtătorii lor de oală, socialiştii aveau idealul marxist al unei Românii industriale cu o capitală ca Berlinul sau New Yorkul şi în fruntea lor mersese nobleţea unui Frimu, doctorul Ottoi, Dobrogeanu-Gherea şi energia unui Racovsky. Când votul obştesc a ridicat pe muncitori, meseriaşi, ţărani şi intelectuali în faţa aceloraşi boieri care nu se puteau lipsi de privilegii şi ţara a cunoscut fiorii unui democratism uriaş naiv şi virgin, socialismul a fost mânat - uneori prin jurul poliţiei -de alde Moscovici, cel mai prost ovrei cu barbă fanatică din Orient, până l-a îngropat în echivoc.
în România nouă stările s-au restabilit uşor. S-au înlocuit câţiva oameni şi au apărut câţiva noi proprietari, dar raportul de puteri nu s-a schimbat prea mult. Socialismul care purcede de la un trecut secular şi merge, ca magii, cu cel mai frumos luceafăr în cerurile din faţă, e necesar acestei ţări mănoase, cum e necesară adierea mării ca să risipească de pe ţărmuri duhoarea scoicilor şi peştilor împuţiţi în propria lor grăsime. Pericolul socialist e mare, căci purcede de la o dreptate omenească înaltă. Şi totuşi armăsarul idealului deşi nu stă în cătuşe, n-are cine-1 călări. Nici o lege din ţară, şi legile româneşti sunt destul de aspre, nu împiedică pe muncitor, după cele opt ore de muncă, să aibe şi ora lui de reverie politică. Ca un blestem, muncitorii români n-au găsit între ei decât profeţi de contrabandă, decât posedaţi ai palavrei şi aristocraţi ai murdăriei. Douăzeci de socialişti nu s-au putut aduna laolaltă fără să nu-ngălbenească de ciudă că sunt toţi încălţaţi. Nu s-a găsit un singur mare naiv
PUBLICISTICĂ
1421
care, înfăţişându-se cu capul şi picioarele goale, să vorbească despre altceva decât despre el şi să povestească muncitorimii ţării româneşti, cu credinţă de sfânt, că are şi ea dreptul la partea ei de poezie şi speranţă.
Nici una din libertăţile cetăţeneşti de azi nu se datoreşte socialismului român. Toate înlesnirile lor, muncitorii le au de la boieri care, în frica de necunoscut, sunt mai înţelepţi decât par. Căci muncitorii spânzuraţi câte zece în faţa cafenelelor de-ar fi — şefii lor n-ar înţelege nici atunci că e timpul dezmăţului.
1928
PROBLEME DE CIRCULAŢIE
III
Cu unanimitate de voturi, Consiliul Circulaţiei din Ţuţy a adoptat următorul proiect de circulaţie, suprimându-se toate dispoziţiile anterioare:
La fiece răscruce de străzi se va posta un vardist; condiţie esenţială: cu ochii în patru. Bastonul clasic, de cauciuc, va fi radical înlăturat, din cauza culorii lui cenuşii, care se poate confunda cu ceaţa şi poate deveni noaptea invizibil, făcând semnalizările inutile.
Vardistul nu se va mişca din post, şi postul său va fi situat exact la intersecţia diagonalelor ce unesc unghiurile pătratului format de răscruci, pe capacul de canal. El va priveghea ca automobilele venind din sensuri opuse să nu se încaiere în postul lui.
De câte ori va vedea venind la unghi drept două automobile, vardistul se va gândi puţin, pe care anume să-l
1422
TUDOR ARGHEZI
semnalizeze întâi şi, chibzuind, va lua hotărârea dictată de conştiinţă, făcând unui automobil cu ochiul şi înălţând către celălalt sprinceana.
Observându-se, la experienţele preliminare, un caz de isterie a fizionomiei, la un agent supus unui tic bizar, care-i mişca dintr-o dată sprincenile, pleoapele, mustăţile şi nasul, s-a luat dispoziţia ca toţi agenţii de circulaţie să fie examinaţi de către o comisie medicală, la hipodrom, dat fiind că un beteşug neînsemnat al muşchilor faciali poate pricinui oprirea circulaţiei oraşului întreg.
în colţurile prea aglomerate se vor adăoga sergentului din post auxiliari ai poliţiei circulaţiei, prevăzuţi cu şepci cu litera F de două ori; o dată dreaptă, ca să fie văzută de jos, şi o dată răsturnată, ca să poată fi văzută şi de sus, pentru orice eventualitate. Sensul monogramei este dublul superlativ, de două ori foarte, adică foarte foarte, adică Jf urgent în toate direcţiile. Rostul celor câte doi, trei şi patru agenţi postaţi la rând în răspântiile mari, este evident: mai repede se văd, de către interesaţi, patru, şase şi opt ochi, decât doi, făcând cu ochiul.
Este interzisă semnalizarea cu mâinile şi cu mânuşile albe, ca inestetică şi ca putând speria pe amatorii de automobil fără carnet, urmaşi valoroşi ai bărbaţilor de stat şi ai marilor funcţionari.
Semnalizarea cu datul din ochi şi din sprincene se va evita, pe cât posibil, când vizitiul de automobil este de sex feminin, şi în special de sexul cucoanelor şi domnişoarelor din înalta societate, adică mai apropiate de zămislirea legilor şi regulamentelor. Acest sex se vede numaidecât, la o simplă privire, doamnele care-1 poartă punându-1 chiar în geamul maşinii. Cu cât o conducătoare de automobil va aparţine clasei sociale mai respectate, cu atât onoraţii ei sâni vor fi mai liberi, respectabila cingătoare mai slobodă, înaltele subsuori mai în văz, şi cu atât ciorapul mai demonstrativ pe o mai mare întindere a piciorului, putând colabora la lungimile lui şi
PUBLICISTICĂ
1423
părţile joase ale feciorelnicului abdomen. Agentul din post trebuie să-şi instruiască bine ochiul că o persoană distinsă poate să umble goală, pe jos şi în automobil, purtând însă la gât, pentru salvarea decenţei, un guler de blană. Suspecte sunt numai acele persoane care, învelindu-şi întregul trup, îşi lasă la lumină ceafa şi grumazul.
Sergentul nu va da din sprincene dinaintea conducătoarelor, pentru a nu se interpreta semnalizarea, cum s-a mai întâmplat, în sensul vulgar: „Cum am face?" şi pentru a evita absenţele repetate ale agenţilor din post. în schimb, el va semnaliza închizând ochii strâns şi întorcând capul spre stânga. Pentru a vesti că şi-a închis ochii, agentul va putea scoate limba.
Guvernul nu va fî semnalizat niciodată, această instituţie având mari nevoi de viteză şi dreptul de a trece, când un şir de automobile îi împiedică iuţeala pusă în serviciul statului, peste ele, sau de a le ieşi înainte, ocolind prin magazine şi eventual pe deasupra imobilelor, pe acoperiş. Statul plăteşte imediat câinii, caii, trăsurile şi birjarii onoraţi de lovitura radiatorului şi comprimaţi subt cauciucuri, umflate cu oxigen.
Sergentul nu este obligat să semnalizeze înainte de a fi reflectat în ce direcţie preferă. Dacă între timpuri două automobile sau mai multe s-au ciocnit, dărâmându-se în post, el duce pe supravieţuitori la comisariatul circumscripţiei celei mai apropiate, lăsând răniţii pe loc până la sosirea procurorului de serviciu, care semnează procesul-verbal şi cheamă, în aceeaşi zi, Salvarea. Cadavre de obicei nu se află.
La încrucişarea bulevardelor, circulaţia se va face, spaţiul de întretăiere fiind destul de larg, astfel: maşinilor nu le este permis să întoarcă numaidecât în răspântie, ocolindu-i mijlocul pe la dreapta. Ar fi prea elementar, şi ideile de circulaţie ar rămâne fără aplicare filosofică.
O maşină care suie bulevardul cu tendinţa de a lua-o pe stânga, va trece întâi înainte şi va întoarce acolo unde locul se strâmtează şi e mai greu de circulat, apucând-o în cele din
1424
TUDOR ARGHEZI
urmă la dreapta. Mişcarea e logică şi algebrică. Ea echivalează cu scărpinarea capului cu degetul mare de la picior, utilizând, cum se zice în tehnică, extremele. Sau, ca să dăm un exemplu, mai pe-nţelesul comun, să presupunem că vrem să deschidem dulapul şi că veriga cu chei o avem în buzunar. Un om fără idei ar scoate cheile din buzunar, ar alege cheia dulapului din verigă şi ar descuia. Un om circulat, şi mai ales dacă e foarte grăbit, procedează cu inteligenţă, suindu-se pe casă, făcând câţiva paşi în pod şi puind cheile în burlanul de ploaie, pe unde cheile se scoboară în curte. întorcându-se în apartament, întreabă: unde sunt cheile? Se dă jos din nou, ia cheile din pietriş, suie în apartament şi descuie dulapul.
Consiliul de Circulaţie e practic şi psiholog, argumenta preşedintele. Făcând maşinile să ocolească prin bulevard, poliţia dă amatorilor posibilitatea să se mai gândească o dată la scopul cu care au pornit. Numeroşi automobilişti, puşi în situaţia de a staţiona treizeci de minute pe bulevard, până în momentul de a întoarce, au renunţat şi au luat-o spre obor, revenind acasă, în loc de o deziluzie, cu o păreche de curcani. Binefacerile organizării raţionale a circulaţiei sunt serioase.
De curând am inaugurat o inovaţie, a căreia idee ne-a sugerat-o penitenciarul, unde, în momentele libere, deţinuţii spoiesc pământul şi pietrele cu var, şi pomii din gările Bărăganului, daţi cu bidineaua fostului subsecretariat de stat, până la jumătate, din preocuparea estetică de-a semăna cu colonadele templelor greceşti şi de-a părea călătorilor din expres că arborii noştri sunt combinaţi din legume şi piatră. Vrem să vorbim de liniile albe dintre trotuare, trase de inginerii Consiliului nostru, după calcule laborioase. Ele trebuiau să aibă asupra cauciucurilor de automobile influenţa hipnotică a unei dâre de tibişir asupra găinii, răzimată cu ciocul într-însa. Automobilele ce se apropiau de linia de var, încetineau;
PUBLICISTICĂ
1425
cauciucul se înmuia; motorul scotea un oftat, şi şofeurul cădea în somnolenţă. Din somnul profund în care dispărea conştiinţa, nu putea să-l trezească decât sticletele brusc al fluierului agentului de circulaţie, educat la un curs de fachiri.
Păcat că a plouat... în ziua dovezilor supreme, semnalizările pictate pe asfalt au mers la canal.
1928
CONSTANTIN
Constantin e magazinerul şi expeditorul unui depozit de papetărie, şi nevoit să primească şi să dea zilnic câteva zeci de mii de plicuri şi coli de hârtie. Harnic, cinstit, bun creştin, făcând parte din isonul stranei, duminica, la liturghie, suferă de un neajuns: nu ştie să numere până la o mie.
El zice „Una, două, trei...“ şi se opreşte la zece. Se gândeşte puţin, pune un semn şi mai numără până la douăzeci, când mai pune un semn. Cu zece opriri şi zece semne ajunge suta şi, scoţând atunci semnele, zice: „O sutăw, şi apasă cu palma pe pachet, ca şi cum ar iscăli un final. Sutele se prefac în pachete şi, ajungând la pachetul al zecelea, Constantin îndrăzneşte abia să rostească hotărât: „O mie". îndată ce a zis o mie, se turbură ca de un fenomen.
Ia încet pachetele de câte o sută, le suprapune, ca să aibă un stâlp de plicuri de o mie de bucăţi. Plicurile prezintă inconvenientul că, strânse în pachete, se îngroaşă la mijloc din pricina celor patru vârfuri încrucişate, pachetul se leagănă, şi mia se dărâmă. Un alt numărător ar clădi vraful din nou şi ar trece cu numărătoarea înainte. Constantin se încurcă în amănunte, în probleme. Nu mai ştie care pachet era din zece întâiul şi-l caută să-l identifice, căci dacă ordinea pachetelor
1426
TUDOR ARGHEZI
se răstoarnă şi dacă primul pachet ajunge al patrulea şi al patrulea întâiul, lui i se pare că mia a scăzut. într-adevăr, Constantin e logic: când scrie o mie, una mie, 1000, el pune pe unu întâi şi după el pune trei nule. Dacă ar începe cu nula, mia s-ar modifica.
O	jumătate de ceas, Constantin caută pachetul de la fund, pe care nu are după ce să-l recunoască. Şi se posomorăşte că fabricanţii fac plicurile şi pachetele la fel şi nu au prevederea să însemneze cu roşu primul pachet din zece. Şi iarăşi se gândeşte puţin. Face o contracţiune din pielea ochilor şi a frunţii, gonind mia din cugetul lui, ca inexistentă, şi reface mia cu semnul roşu pe banda primului pachet de o sută.
în sfârşit, întâia mie s-a construit. Constantin atacă miile următoare, păstrând obiceiul sănătos de-a trage, pe cingătoarea de hârtie a primului pachet din fiecare zece pachete şi o mie de plicuri, cu creionul roşu. Dar omul nu e niciodată îndeajuns de prevăzător. Când şi-a făcut un grup de zece mii de plicuri, de zece rânduri de câte zece pachete, siguranţa lui se face şovăitoare. Primul pachet însemnat cu roşu nu se deosebeşte prin nimic de primul pachet al miei a şaptea, în grupul întreg, de zece mii, găsindu-se zece pachete, însemnate cu roşu la fel; şi el crede că miile nu trebuiesc confundate unele cu altele, până la ieşirea lor din depozit, şi că dacă, făcându-se pachetul total, a cincea mie ar trece miei a treia şi miile s-ar amesteca unele cu altele, totalul de zece mii ar putea să fie mai mare - sau mai mic - cine poate garanta?
Dar, după ce un client a venit şi a ridicat douăzeci de mii de plicuri sau cinci mii de coli de hârtie, Constantin simte că a câştigat dreptul să se odihnească şezând pe scaun şi răsucind pe degete boante o ţigară. „Am expediat douăzeci de mii de plicuri!“ se bucură el către şeful biuroului. E mândru că a putut şi în mintea lui expediţia se încurcă de aproape cu ideea de
PUBLICISTICĂ
1427
general. Scrie acasă şi spune: „Azi am expediat douăzeci de mii de plicuri: a fost foarte greu“.
Incertitudinea roade cumplit pe Constantin, în care cifrele şi numărătoarea lasă o nevoie de ordine, de catastif şi de activitate continuă. îşi numără paşii, numără zăbrelele, numără trăsurile... Adună cifrele numerelor de automobil, preferând să nu treacă de sută, le înmulţeşte mental şi le scade, împachetând pretutindeni plicuri subt forma obiectelor repetate. Duminica, fără să vrea, îşi recapitulează săptămâna, părându-i-se că a trimis la „Cartea Cărţilor“ o sută de plicuri mai mult.
La închiderea depozitului, seara, caută cheile un ceas, ţinând lacătul pe masă. După ce deplasează lăzile printre care
i	se pare că trebuie cheia să fi căzut şi le pune la loc, după ce parcurge pivniţa şi podul, descoperă cheile pe masă, lângă lacăt, şi se bucură că le-a găsit. „Ştiam eu, se socoate Constantin, că nu le-am pierdut.“ Ajungând acasă se gândeşte deodată că nu a încuiat lacătul bine, şi pleacă înapoi la depozit, unde îl găseşte încuiat, iar pe drum se opreşte şi iarăşi se întoarce, cu impresia că a uitat să smucească de lacăt, şi smuceşte.
îl obsedează amănuntele. Pleacă întodeauna cu dreptul, şi când n-a ieşit exact cu dreptul, aşa încât să-i fi trecut talpa piciorului peste prag, se întoarce în magazie şi porneşte din nou, până ce pasul i-a izbutit. Dacă se întâlneşte cu un preot îl „taie“, ca să nu piardă a doua zi şirul numărătorii: „tăierea“ popii se face trecând prin faţa lui pieziş, de la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta, după cum vine popa spre el. Şi ca să nu supere nici pe preot, Constantin îl amăgeşte salutându-1. Mai complicat este cazul găleţilor goale; căci atunci trebuie să se întoarcă de unde a purces, să stea puţin, şi să aibă norocul să-i iasă aceleaşi găleţi înainte, de astă dată pline. Şi-l mai supără cazul calului alb de la vreo trăsură: în zilele cu cai albi, toată numărătoarea îi iese pe dos.
1428
TUDOR ARGHEZI
Constantin e un admirator invariabil al plicului comercial, pe care, inconştient, îl compară cu oul şi cu peştele. îl miră în fiece zi, de douăzeci şi cinci de ani, de când numără plicuri şi pachete, cum a putut să fie plicul născocit, aşa, dintr-o singură bucată, cu trei margini lipite şi cu a patra de lipit, şi părând făcut din mai multe bucăţi. îl miră considerabil că oamenii îşi trimit atâtea scrisori câte plicuri vinde el, şi că, îndată ce o scrisoare a încăput în plic, un singur om se simte în stare să-l rupă, adresantul.
Sunt lucruri de-acestea mai presus de judecată, şi este mai bine să nu te gândeşti la ele prea mult, căci simţi că înnebuneşti...
1928
COPIII LA MUNTE! COPIII LA MARE!...
Nu există osândă mai cumplită în România ca osânda cailor care tropăie cu o pălărie de paie sau cu o glugă albă-n cap, pe pavajele de granit ale oraşelor, în călduri de jar. Nu există, după suferinţa cailor, altă osândă mai infernală decât a copiilor. Caii încep să se retragă la ţară, căci oiştea trăsurii se-nlocuieşte cu motoare. Unde se retrag copiii?...
Oraşele ţării noastre, lipsite de parcuri, sunt adevărate crescătorii de tuberculoşi şi malariei. E nevoie de vitalitatea nemaipomenită a ţăranilor români, ca oraşele să poată mistui viaţa fără pericolul unei despopulări. Şi mestecă în maxilare de oţel milioane de copii ucişi de oraşele noastre.
Copilul, după ce iese din clasa şcolii primare, intră între zidurile infecte ale casei părinteşti sau rămâne pe maidanul cu gunoaie, câini morţi şi lăzi desfundate. Pentru ocrotirea copilului, care nu este nici al tatălui, nici al mamei, ci al lui, nu
PUBLICISTICĂ
1429
există decât o direcţie la Ministerul Sănătăţii. Din această direcţie se-nfruptează numai oameni maturi. în numele copilului, la tribunale, intervine Ministerul Public. Cine intervine pentru el, în afară de tribunale?...
Există şi câteva societăţi filantropice pentru copiii cu gâlci. Dar pentru copiii fără gâlci şi în pericol există ceva?...
Bucureştiul, care n-are decât vreo câteva fragmente de parcuri şi nici o pădure sau un pârâu, vara ar trebui să nu se mai vadă pe uliţele lui puturoase nici un copil.
Toţi copiii la munte şi la mare!
Nu este o filantropie, este poruncă. Ministerul Muncii, care are în grijă educaţia ucenicilor, trimite în fiecare an câteva sute de copii, pentru cincisprezece zile. Ei învaţă să cânte, să râdă, să facă gimnastică. Organizaţia trebuie dusă cu violenţă mai departe: toţi ucenicii atelierelor din Bucureşti au dreptul la cincisprezece zile de munte sau de mare. Problema bănească nici nu se pune măcar, căci cheltuielile sunt prea mici faţă de celelalte cheltuieli mari, de stat, niciodată deplin justificate.
Şcolile nu trebuie să se-nchidă pentru patru luni, tăind cu desăvârşire legătura copilului cu lumea lui şcolărească. Comitetele şcolare ale părinţilor vor găsi uşor mijloacele ca fiii lor să plece cu toţii la munte şi la mare, pentru o lună, subt privegherea unui profesor şi e greu numai întâia oară ca fiecare şcoală să fie aprovizionată cu o sută de corturi, un autocamion şi o bucătărie de campanie.
înainte de a se împlini cinci ani de-aci înainte, toate câmpiile, pădurile, colinele, munţii şi plajele trebuie să fie populate de colonii de copii, unde părinţii să fie primiţi numai cu viză specială de la procuror.
Şi după aceea oraşele pot rămâne mai departe ruinate, murdare şi fără grădini...
Noua generaţie de copii va clădi, în primul an de maturitate, alte oraşe, pentru alţi oameni.
1928
1430
TUDOR ARGHEZI
SINODUL NEDREPTĂŢIT
Primim la redacţie o publicaţie, care pare să fie un organ, cum se zice, al Societăţii Clerului Ortodox. Până în ultimul timp organele de care dispuneau, cu un tiraj demn de admiraţie, înfăţişătorii Mântuitorului, erau limitate la cureaua de pe abdomen şi se găseau acumulate în partea de jos. De la autonomie încoace, li s-au adaos organele de publicitate. Clerul nu vrea să mai grăiască exclusiv cu anatomia inferioară, simte nevoia să dea afară şi pe sus.
E lesne de înţeles că nu preoţii, puşi să scrie şi mai cu seamă să iscălească, au interesul să facă risipa somptuoasă a unui ideal dat la tipar. Ei nu ar avea ce să apere afară de Hristos şi de drepturile sufletului la atenţia de fiece zi a bisericii, şi o luptă a clerului ar avea ca prim obiectiv scoaterea din digestie şi consumaţie a clerului superior. Cu noile mijloace de care dispun eparhiile după autonomizare, episcopii şi mitropoliţii pot să-şi plătească luxul referenţilor culturali, plătiţi pentru o strălucită incapacitate şi o presă regională, care dacă nu asigură un spor dintr-o dată al virtuţilor generale, garantează măcar un număr de abonamente egal cu numărul preoţilor din eparhii.
Revista „Apostolul“, de pildă, a Mitropoliei din Bucureşti, ţine seamă de toate daniile şi pomenile, notează beneficiile la casă ale mânăstirilor şi binecuvintează în fiece număr sumedenie de binefăcători în folosul materialităţii bisericii, care, fireşte, nu este de lepădat (fără joc de cuvinte), însă absoarbe toate preocupările redactorilor, recrutaţi, s-ar crede, din contabili şi remizieri. Afară de portretul, aproape în mărime naturală, al Preafericitului patriarh Miron Cristea, într-un an de zile, de când ne soseşte foaia Mitropoliei, nu am întâlnit în rubricile ei nici un alt argument. Neîndoios, patriarhul e un bărbat de toată frumuseţea, totuşi, poate că
PUBLICISTICĂ
1431
singură prezenţa preasfinţiei sale nu mângâie îndeajuns pe cititor de lipsa ştirilor din Cele mai de sus.
Publicaţia primită la redacţie e alta. Ea inaugurează întrucâtva genul agresiv şi polemic. Un preot Econom, îşi ia sarcina să intre în heleşteul cu broaşte şi înoată cu barba vârtej — dacă nu cumva o fi un popă tuns după jurnal — ca să le gonească.
Nu am putea spune că înotul părintelui nu prezintă interes; dimpotrivă. Părintele vine pe apă numai cu o mână, şi în mâna cu care îşi face loc printre lotus şi batraciene, ţine un făcăleţ, ca să plesnească, eventual, câte un mormoloc la faţa undei. Foarte bine, părinte. Ce, numai civilii să se priceapă la război şi numai ei să facă gazetărie? Să le arătăm noi şi una şi alta. îmi place, părinte Iconoame, francheţea cucerniciei tale şi mă pasionez după felul independent cum pui chestia bisericii, care e proprietatea noastră privată (particulară), a clerului. Voi, civilii, să tăceţi din gură şi să vă vedeţi de treabă. Aduceţi prescuri, lumânări şi sărindare, şi gata: nu vă mai amestecaţi. Noi ne-am apucat să croim o aristocraţie şi în curând vom ieşi călări şi cu suliţi. Pute biserica? Ce vă pasă vouă? Noi o mirosim, şi ne place: plătiţi.
Acum, vezi, sfinţia ta, poate că ai mai multă dreptate decât socoţi. Se poate ca părintele Simedrea, pe care îl aperi, să fie mai bun decât mulţi din colegii lui de arhierie. A tras, mi se pare, odată, o palmă unui colonel, aşa, din greşeală; vina era a colonelului: nu venise în uniformă. Putea să-i umfle şi fălcile şi să calce şi cu picioarele pe colonel: era un colonel la pensie. Dacă nu ar fi fost pensionar, colonelul se putea întâmpla să bată măr pe peasfinţitul şi să rămâie cu barba preasfinţiei sale în mâna dreaptă, cu care se închină. Dar, mă rog, dacă ne gândim bine, câţi cântăreţi şi paracliseri nu mănâncă bătaie de la noi, chiar în altar şi dacă nu sunt coloneii, tot sunt măcar
1432
TUDOR ARGHEZI
sergenţi, căprari sau soldaţi proşti. Ne-a ţinut cineva de rău? Ferească Dumnezeu!
Să mă ierţi, cinstite părinte, eu ştiam un episcop, care cânta foarte frumos, Dumnezeu să-l ierte - şi avea şi el un nărav boieresc. în pauzele liturghiei, obişnuit să nu-i stea degetele fără de lucru, el şi le rătăcea prin scobiturile nasului, şi când erau mai umede, şi le ştergea de sfântul antimis, cu eleganţa cu care îşi ascute ciocul găina, după ce a mâncat mălai cu verdeţuri tocate. în ceasul acela de sfială obştească faţă cu divinitatea Tainelor, totul era sfânt la episcop, bineînţeles şi scuipatul nasului, ca să-i zic cu o vorbă ocolită; întocmai ca la sfinţia ta, părinte Iconoame, care nu primeşti să luăm în deşert numele puroiului episcopesc şi, ca de Domnul Domnilor, interzici să se vorbească şi să se scrie de ei fără frică şi pătrundere dumnezeiască.
Dar dacă preasfinţia sa Simedrea nu are, zău, după mine, o vină de luat în seamă — ce a făcut preasfinţia sa? — a tras o palmă unui colonel: închipuieşte-ţi că domnul colonel era copil, că încă nu ajunsese colonel, că era să devie colonel în viitor: ei, nu poţi cârpi o palmă unui copil? - se schimbă de tot chestiunea cu alţii. Şi preasfântul Simedrea e vinovat, dar într-altfel: e vinovat de vinovăţia tuturor arhiereilor din Sinod. E vinovat că suferă înlăuntru Sinodului pe episcopul Buzăului, că îşi împărţeşte autoritatea cu el, că iscăleşte cu el dimpreună pergamentele prestigiului Bisericii româneşti, fără să-l ia de braţ şi să-l arunce din sala de şedinţe a guvernului bisericesc, pe treptele de piatră în jos.
Ascultă-mă, părinte. Atâta vreme cât Biserica noastră păstrează la direcţia ei sufletească pe un episcop Ghenadie Niculescu, fii onest, stai deoparte - şi închide fleoanca...
1928
PUBLICISTICĂ
1433
POLIŢIA ENGLEZĂ
Ziarele au făcut glume pe socoteala fostului prefect de poliţie din Londra care s-a retras pentru a-şi regula drepturile la pensie. Avea şaizeci de ani. Prefectul care i-a luat locul şi a venit cu puteri proaspete, era de şaizeci şi cinci de ani şi avea pretenţia că-şi începe cariera cu entuziasmul cu care s-ar fi logodit.
Prefectul de poliţie retras avusese o neplăcere. S-a vorbit un sfert de oră de el în Camera Comunelor şi numele lui fusese citat din pricina unor sergenţi de la o circumscripţie oarecare londoneză. întâmplarea de la circumscripţie şi răsunetul ei în Camera Comunelor are ceva atât de specific englezesc, încât nu ştiu dacă poate fi povestită în româneşte, fără a provoca nedumeriri şi a evoca absurdul.
Iată de ce e vorba:
O miss, probabil o fată-n casă mai curăţică, fusese găsită într-un parc din Londra şi se pare că făcuse ceva care în „parcurile“ din Bucureşti se face oricând: îngăduise să fie îmbrăţişată de un tânăr căruia în inima ei naivă şi caldă îi acordase demult drepturi şi mai mari.
Domnişoara londoneză, fiind poftită la circumscripţie să dea câteva lămuriri, s-a legitimat în faţa comisarului-şef. S-a redactat un proces-verbal, în urma căruia, peste o lună, domnişoara ar fi plătit amenda, pe care era hotărâtă s-o depuie cu surâsul unui dar de nuntă. Ceilalţi comisari aşteptau în picioare, rigizi, ordinele şefului. Telefonul zbârnâie. Şeful e chemat urgent. Procesul-verbal nu poate fi încheiat numaidecât. Domnişoara nu va putea deci părăsi circumscripţia înainte de întoarcerea şefului. Şeful se întoarce abia a doua zi la aceeaşi oră, când în faţa biuroului său găseşte tabloul din ajun, aşa cum îl lăsase: domnişoara, aşteptând încheierea procesului-verbal, domnii vardişti, rigizi, lângă pereţi.
1434
TUDOR ARGHEZI
în aceste douăzeci şi patru de ore, dintre care douăsprezece au fost întunecoase, fragila miss n-a fost nici dezbrăcată, nici siluită, nici bătută. N-a fost nici măcar înjurată, întrucât se pare că popoarele nordice fac uz mult mai limitat de părinţi şi rubedenii decât popoarele de sud ale continentului. Totuşi tăcerea n-a fost mormântală - şi de aci a izbucnit conflictul din Camera Comunelor. Unul din vardişti, plictisit de poziţie şi situaţie, a crezut că e şi-n asentimentul inculpatei, vorbindu-i despre victima care a primit sărutul în parc şi pentru care atentatoarea îşi aştepta pedeapsa. Vardistul, înzestrat şi cu spirit, a glumit asupra amorului, în genere, care e todeauna cu haz când priveşte pe alţii.
Domnişoara a reclamat că poliţia a jignit-o în sentimentele ei cele mai delicate, vorbindu-i-se aproape necuviincios, într-o împrejurare în care avea de iscălit un proces-verbal, iar nu să fie subiectul de inspiraţie al vardiştilor umorişti din poliţia londoneză.
Interpelarea din Camera Comunelor a produs o stupoare generală. Preşedintele, penibil afectat, a rugat ca discuţia să fie scurtă. Guvernul a făgăduit reparaţii în chiar timpul dezbaterilor parlamentare. Vinovaţii direct şi-au primit imediat pedeapsa exemplară: destituire, amendă şi închisoare grea.
Prefectul poliţiei din Londra a fost silit să-şi dea demisia.
Fiind scrisă în limba română, nu ştiu dacă istorisirea faptului de mai sus are vreun haz. Transpusă la moravurile noastre, întâmplarea e fantastică. La noi nu se arestează nimeni în parcuri, unde cetăţenii fac mai mult decât să se-mbrăţişeze. O noapte între mâinile comisarilor noştri lasă urme şi amintiri pe toată viaţa. Poliţia noastră n-are nici o vină. Ea este creată pentru moravurile noastre puternice. Când boierul înjură în mijlocul salonului, iar cucoanele fac haz - cum să se comporte oamenii de rând?... E oare posibil, domnul general Nicoleanu să primească diferitele specimene de escroace care
PUBLICISTICĂ
1435
ajung în biuroul său, oferindu-le flori şi versuri din Lamartine?...
Poliţia londoneză la Bucureşti ar fi ridicolă! închipuiţi-vă: nu ştie nici să înjure!...
1928
MOISE
Din toate meşteşugurile, cel care i se potrivise mai bine nu fusese nici zugrăvirea firmelor, nici împărţirea reclamelor în public. Umblase câtva timp, ca un crucificat pe stinghii, cu o ramă de pânză albă în spinare, strânsă în curele prin subsuori, care vestea cu litere negre şi roşii preţul galoşilor pentru sezonul viitor. Mai târziu, şi-a împrumutat speranţele unui produs pulverizat pentru stârpirea muştelor: reprezintantul mărfei, socotind că a făcut o descoperire, l-a îmbrăcat în roşu, cu jumătăţi de mânecă şi pantaloni albe, i-a pus o chivără din uniforma vechilor armate garibaldiene, cu fundul înalt şi cozorocul mare, şi i-a dat drumul să circule, ca un maimuţoi fără coadă, o lună de zile pe străzi.
Moise a izbutit să facă produsul antipatic, şi trecu, vremelnic, la alt costum, participând, în redingotă neagră şi bicorn, la ceremoniile de înmormântare, alături de caii îmbrăcaţi cu halaturi negre şi purtând în creştetul capului o scuturătoare de praf, în culoarea mohorâtă a împrejurării.
Costumul de cioclu Moise îl îmbrăca peste costumul lui, nădragii peste nădragi, şi redingota peste haina cârpită pestriţ. El semăna cu un membru de Academie în mare ţinută Richelieu sau cu un ministru plenipotenţiar cu pantalonii subt toc şi cu gulerul de două ori mai larg ca grumazul, moştenitor
1436
TUDOR ARGHEZI
al uniformei ambsadorului precedent, de câteva ori mai voluminos.
Antreprenorii de pompe funebre nu l-au plătit niciodată după tarif şi, în momentul plăţii, după înmormântare, când Moise se întorsese de la cimitir în dric, şezând între geamuri, pe când îşi depunea la magazie gătelile de mareşal, i s-a întâmplat să fie şi bătut.
De la dricar s-a angajat la circ şi, tot din pricina costumului, Moise era plătit cu ziua, ca să mănânce toate palmele clovnilor, date în derâdere însă cu vigoare. Instruit la repetiţie, el era obligat să râdă din ce în ce mai tare, pe măsură ce primea palmele în fălci şi picioarele în şezut, şi jocul acesta venea bine figurii lui de nerod. Totuşi, de câteva ori el a ezitat între hohotul de râs şi de lacrimi, izbucnind în jale involuntară. A fost congediat într-o seară, când, fugit din mijlocul unui număr senzaţional, la grajduri, îşi alese de confident măgarul circului, de care răzimat, ca de un frate, a plâns.
Câtva timp s-a ţinut după muzica militară, ritmând pe asfalturi marşurile cântate din instrumentele de metal - dar voind să intre în armată, a fost respins ca slăbănog. Un umăr îi era ridicat până la ureche şi celălalt îi sta la nivelul subsuorii, dând gâtului vânos, cu beregata înnodată într-un măr al lui Adam cât un coltuc, înfăţişarea unei reptile cu capul minuscul. O pleoapă roşie îi rămăsese întoarsă de pe urma unui accident, umedă ca bojocul. Mâinile şi picioarele, cu dimensiuni exagerate, sufereau de o nevroză misterioasă, refuzând să se supuie exact actelor lui de voinţă, răsturnând paharul pe care îl duceau la gură, pe obraji, călcând anapoda în loc să meargă drept.
Când Moise îşi găsi cariera de vânzător de ziare, pe care o şi adoptă definitiv, cursa lui cu teancul de foi subsuoară, după apariţie, se făcea într-un zigzag irezistibil, între jumătatea drumului circulat de vehicule şi trotuar, şi strigările lui se auzeau din stânga şi din dreapta, alternativ şi amorţite ca-n
PUBLICISTICĂ
1437
tobă, venind ca din gura subsolurilor cu gratii şi din lăzile cu gunoi.
Gazetăria Moise o avea în sânge, şi el regreta că nu s-a trezit mai de timpuriu la această profesiune de alergare cu ştirile cele mai noi. Ceea ce-1 interesa mai ales era rubrica faptului divers, mai colorată decât consideraţiile de principiu şi decât comentariul, forţat din lipsă de conţinut, al unui eveniment politic. Afacerile de poliţie, de siguranţă, de morgă, de închisori, ocupau toată activitatea lui cerebrală prin banalitatea lor zilnic renovată. Accidentele cu sânge şi cu cadavre, care strică monotonia vieţii normale şi o deviază către senzaţional, erau pentru el îndeosebi de suculente. Incendiile, spargerile, cu prezenţa, după descoperire, în uniformă sepulcrală, a conducătorilor executivi ai societăţii organizate, continuu dezorganizată, ca un orologiu de soare cu preciziunea incertă, şi atacată în fiinţele ei de patima mizeriei şi de invidia asasină, excitau pornirile lui de monstru corcit. Moise semăna cu câinii hibrizi, pe formele şi instinctele cărora se distinge originea variată şi contradictorie a masculilor succesivi: un cap de viţel pe o reducere a tigrului, avânturi de prepelicar într-un corp de coropijniţă cu coada măturoi. îngâmfări obscure ridicau botul lui cu mustaţa roşie năpârlită, şi umilinţe nerostite îi încovrigau şira spinării.
Moise îşi alesese domiciliul în centru, în cartierul redacţiilor, pe o scară negricioasă de beci. El era titularul primei trepte în zidul căreia, cald ca un părete de brutărie, se bănuia că stă îngropat un radiator de calorifer. Nu-1 putea disloca nevoia de odihnă a nici unui camarad, tovarăşii lui de gazetărie fiind în majoritate copii fără căpătâi, mulţumiţi să fie toleraţi pe treptele de beton inferioare. Şi între ei se găsea o fată de doisprezece ani, pervertită de instinctele celelalte, normale, ale cititorilor „intelectuali“, care îi plăteau ascunzişul subt poalele feţelor de masă, la cafenea, în vreme ce ei îşi
1438
TUDOR ARGHEZI
consumau, închizând pleoapele din când în când, mazagranul. Fata avea un prieten, un pisoi, care dormea pe scara pivniţei la sânul ei de mamă mititică, şi care o aştepta să-şi vândă gazetele şi să-i aducă, într-o hârtie, să mănânce.
Iarna trecută a fost gerul neînchipuit de aspru, şi pivniţa clădirii ocupată de biurouri de bănci, de societăţi şi firme importante, cedase viforului, care scotocea până în fundul urechii, ca nişte burghie de gheaţă. Tribul vânzătorilor de ziare se scoborî pe încetul, până jos. La o nouă scoborâre, fetiţa rămase pe treapta ei, cu pisoiul torcându-i la piept.
-	Vino, fă, mai jos! îi ziseră dârdâind băieţii.
Fata încremenise. într-adevăr, ea purta o fustă de stambă din vară, şi pisoiul nu mai fusese de ajuns ca să-i încălzească gingaşa făptură.
Moise avu în ochi o mirare iluminată şi, pipăind mâna fetiţei, aruncată jos, îşi dete seama, ca animalele cuprinse subit de un fior de întuneric şi de singurătate, că fetiţa murise. El urlă cu o voce înspăimântată, răcnetul de titlu al unei întâmplări excepţionale, gemu ca pipăit de măselele unei fiare, şi căzu în genunchi.
Răscăcărat de infirmităţi şi ţinând mâna fetiţii, ca o pasăre mică, în palma lui de crocodil, Moise o săruta, udând-o cu lacrimile lui cele mai diamantine.
1928
EVADAREA LEPROŞILOR
Doisprezece leproşi au scăpat din ţarcul lor păzit de baionete şi s-au risipit, ca un stol de pedepse otrăvite, pe-ntinsul ţării. Nimeni nu ştie unde s-au ascuns leproşii şi unde vor apare.
PUBLICISTICĂ
1439
Telegrafele şi telefoanele au transmis ştirea în toate marile aglomeraţii urbane.
încunoştinţarea a fost o faptă de creier bolnav, care a cercat să-şi transmită frica altora. Frica nu piere niciodată, de-acolo unde s-a zămislit, ci se propagă mai departe prin cea mai subtilă dintre molipsiri.
Unul din leproşi, gol şi însemnat de boala-i biblică, de parcă s-ar fi lipit pe capul, pe faţa şi pe membrele lui petece de mucigaiuri, se va opri în faţa Ministerului de Finanţe şi va întreba unde este Cel care suge toată măduva din oasele vitelor, toată dulceaţa grânelor şi toate avuţiile negoţului?...
Altul se va opri în faţa Ministerului Sănătăţii şi va întreba Marele Doctor câţi sifilitici, tuberculoşi, malariei şi pelagroşi sunt în România, şi câţi copii mor la ţară, în mijlocul câmpiilor care aşteaptă să audă glas de oameni.
Altul se va opri în faţa Ministerului Ocrotirilor Sociale şi va întreba de domnul director general al Cerşetoriei, care n-a aflat încă de numărul ciungilor, orbilor şi bolnavilor, statui putrede şi încovoiate, tânguindu-se la toate colţurile străzilor de lux ale Capitalei şi municipiilor.
Altul se va opri în faţa grădinilor de vară, să salute pe domnii parlamentari care n-au seara decât preocupări erotice, după ce, ziua, avuseseră idealuri politice.
Altul se va opri în faţa palatului Universităţii, să salute alaiul de profesori, proştii cu diplome ai ţării, a căror menire e să altereze şi să micşoreze inteligenţa excepţională a acestui popor.
Altul se va opri în faţa Casei Şcoalelor, să întrebe cine a iscodit principiul ca banii statului, adică ai muncitorilor de la sate şi de la oraşe, să fie întrebuinţaţi pentru imprimarea exclusivă a cărţilor de aruncat la gunoaie.
Dar ceilalţi şase leproşi vor veni pâlc să îngenunche pe lespezile de piatră ale bisericii Sfânta Bălaşa, rugându-se
1440
TUDOR ARGHEZI
Domnului pentru ocrotirea holdelor, viilor şi pădurilor, care îngăduie, fără teamă, în ţara aceasta, şi fără urmări prea dureroase toate jafurile şi toate nebuniile.
Apoi cei doisprezece leproşi, adunându-se laolaltă în faţa cafenelei „Capşa“, vor purcede la vale şi se vor îneca în lacul Cişmigiu.
1928
UN ADMIRATOR
Pe la uşa odăii, deschisă din pricina căldurii, trecea de câteva ori pe zi un vecin de cură. Probabil că citise cartea mea de vizită, prinsă cu o ţintă de pervaz, şi voia să mă cunoască şi să mă studieze. Nimic nu mi s-a părut mai idiot, atât din partea criticilor şi a publicului, cât şi din partea oamenilor cunoscuţi, ca indiscreţia, pe care şi unii şi alţii o cultivă ca o suavă floare literară. Autorul zice: „Ia te uită: eu sunt ăsta; uite portretul meu, uite ce fac şi ce gândesc“. Iar istoriograful de stupidităţi zice: „Eu l-am surprins într-o zi răzându-se în oglindă: îşi ţinea cu degetele mâinii stângi mustăţile, şi dedesubt evolua cu briciul“.
Omul care a vorbit cu Zola în tramvai, scrie o carte şi se încuibă în reputaţia scriitorilor. Sunt lindini de aureolă, ca păduchii de cap.
Vecinul meu era un tânăr sportiv. Isprăvise liceul, şi mai purta, în timpul vacanţelor mari, o parte din uniforma şcolii secundare, ca un câine intrat în pubertate câţiva din foştii lui dinţi de lapte. îndată ce se apropia de cameră, el bătea pasul, anunţându-şi ivirea, şi trecea prin faţa uşii cu gâtul întors, atât de întors încât o emoţie bruscă i l-ar fi putut încremeni, făcându-i reîntoarcerea cu neputinţă. Lipsa lui de bună-creştere
PUBLICISTICĂ
1441
mă scotea din fire, şi mă gândeam la un procedeu potrivit pentru punerea gâtului tânărului pasager din vilă, la loc.
Hotărâsem întâi să ies pe coridor şi să-l dojenesc, explicându-i că prezintarea ostentativă şi stăruitoare a capului dinaintea unei uşi deschise, echivalează cu ceea ce psihologia perversiunilor genitale a numit exhibiţionism, şi că atârnă de raport ca expunerea feţii să devie pornografică şi provocătoare; ceea ce vechii turci înţelegeau cu fineţe, mascând ocheada şi zâmbetul numeroaselor neveste din harem, în zăbranice dese. Sunt, într-adevăr, anume scăpări de ochi şi de dinţi, şi anume tremur al buzelor, care evocă nu numai faptul condamnabil, dar şi un miros; şi acest lucru savanţii, poeţii şi tunzătorii, fotografiaţi cu pipăitul aplicat pe vâna temporală şi pe lobul frontal, nu l-au înţeles nici până în ziua de azi.
Teoria risca să nu fie asimilată: vecinul meu, deşi tânăr -după pas, după căscat, după strigătul cu care chema servitoarea şi după tonul poruncilor date — îmi da dovezi repetate de prostie. Mă gândii la alte mijloace, mai la îndemâna inteligenţei lui, şi le căutam cu grija ca să mă găsesc pe terenul just, şi lecţia să fie pricepută.
Deocamdată înţelesei din ce în ce mai mult că tânărul antipatic voia în special să-şi întâlnească ochii cu ochii mei, şi acest act mi se păru, prin intenţia lui de intimitate, de-o nepermisă indecenţă. Cunoşteam substratul acestei stări sufleteşti, de la animale, care caută coincidenţa punctului scânteietor al pupilei cu scânteia din ochiul omului, ca să ştie dacă trebuie să i se supuie, să-l atace sau să fugă. Se produce un echilibru de dioptrii, în care tăria cea mai slabă cedează. Şarpele, de pildă, are în ochii lui o lumină depărtată, de perlă, care învinge luminozitatea de mărgică a pasărilor fixate, şi poate că tocmai această evocaţie inconştientă face preţul mărgăritarelor şi le-a determinat să fie purtate în şiraguri ondulate.
1442
TUDOR ARGHEZI
în aparatul de polarizare a lichidelor zaharoase se petrece un fenomen analog cu întâlnirea crăpăturilor revelatoare din lumina ochilor umani: aţintită în văpaia lămpii din camera neagră, luneta polarimetrului este reglată între distanţa lentilelor mobile, unde se aşează tubul de cristal cu soluţia dulce, de un şurub cu ciuperca mare, aşezat dedesubt şi învârtit cu mâna. Ochiul cercetătorului urmăreşte, străbătând lentilele şi soluţia până-n flacăra lămpii, coincidenţa discului numerotat cu transformările limpezimilor interioare, în vremea ce mâna lui suceşte ciuperca. Coincidenţa perfectă are loc pe o singură linie de secundar, şi lichidul devine violet, ca şi cum ar fi fost tratat în eprubetă cu un şuvoi, strecurat încet pe păretele de sticlă, de acid sulfuric. Laborantul notează gradul coincidenţei în cartea cu analize, şi numărul aflat indică proporţia de zahăr.
Ceea ce-ţi spun e serios: scăpărarea privirilor într-un singur punct comun e o logodnă de energii, o oglindire şi o absorbire. Oamenii se împreună şi se subalternează prin scânteiere, căci scânteia ochiului comandă.
Vecinul meu îmi căuta scânteia, ca un curcan pe care îl aveam la ţară şi care voia să afle, privindu-mă pieziş pe dedesubt, dacă eu eram într-adevăr stăpânul lui sau isprăvnicelul. Dar ceea ce admiteam la un curcan în forma lui cuvenită, de curcan, nu puteam tolera unui curcan care parazita într-un om. Inteligenţa curcii e suficientă curcii; eu nu primesc cu bunăvoinţă prostia ei rătăcită, prin capriciile fiziologice, în oameni. De aceea, când se apropia de uşă tânărul vecin, mă întorceam lovind violent scaunul cu picioarele şi primeam căutătura lui cu spatele sau împingeam uşa peste figura lui de cinocefal.
Acest joc a durat două săptămâni, după care s-a inaugurat un joc deosebit. Tânărul cânta versuri, din odaia lui, ca să aflu că citeşte; recita versuri şi proză cu accent de tragic. într-o duminică m-a cuprins o spaimă amestecată cu ură: el recita din stihurile mele, cu o intenţie a căreia durată mă sufoca. Ele mi se păreau cu atât mai rele cu cât erau grăite de gura lui.
PUBLICISTICĂ
1443
Auzii incidental că e fiul unui fost chelner înstărit, cu o bucătăreasă lătăreaţă.
Nu mă mai împiedicai de scrupule. Telegrafiai fratelui meu să-mi trimită buldogul englezesc, un câine de o statură neobişnuit de mare, grandios în urâţenie şi splendid în frumuseţe: alege. Pe un trup uriaş, scotea muci un nas minuscul, spintecat în două, cu buzele grele ca nişte ficaţi, şi luceau, în sânge, mici, nişte ochi în care Apocalipsa se învârtoşa cu asasinatul.
Am postat pe Bob în dreptul uşii, ca pe un elefant într-un portic de templu idolatru, şi când a mai voit să treacă o dată vecinul, i-am strigat lui Bob:
-	Pă el!
Şi am închis uşa.
Am urmărit scena numai cu auzul, ca o prăbuşire de mobilier. Tânărul avusese trista inspiraţie să se apere şi să reziste, refugiindu-se în podul vilei: Bob l-a trântit de câteva ori. Tânărul a voit să scape prin lucarnă: Bob l-a tras înapoi de picioare şi l-a tăvălit. Am auzit vaiete de masacru, şi nu m-am mişcat. Destul că Bob mi s-a întors la uşă, de astă dată larg deschisă, după o jumătate de ceas, cu o expresie a figurii scârbită: în dinţi purta corpul delict al unei jumătăţi de pantalon, cu izmana din interior murdară de un element neprevăzut.
Cu acest prilej admiratorul meu a dispărut, ca în poezie, pe todeauna.
1928
LE STYLE CEST L’HEURE
Toţi câinii sunt prevăzuţi de natură cu o coadă, dar pe când unii o poartă subsuoară, ca ţăranul dinaintea boierului căciula, alţii, mai bine hrăniţi, o duc ridicată ca o trompetă,
1444
TUDOR ARGHEZI
ca boierul intrând în casa ţăranului cu pălăria în cap. Iată două stiluri, şi în ambele intră câte stiluri toate, ale cozii-n sus şi între picioare. Coada-n jos merge până la Werther, şi coada pe spate până la Buffon - şi mai jos şi mai sus.
Cuvintele capătă când un ifos, gradat până dincolo de rezistenţa învelişului, care le cuprinde întinderea şi sensul, când o uscăciune de piele cu mătreaţă. în sus, plesnesc de obezităţi variate, şi-n jos cad anemiate. Unul poartă cuvintele pe tobă, altul în prafuri (la oră un vârf de cuţit). Cele mai nenorocite sorţi sunt ale cuvintelor goale în sus şi-n jos, care se scarpină.
Buffon a zis „Le style cest l’homme“ şi toată lumea crede, de o sută de ani, cu admiraţie, că Buffon a spus ceva foarte important şi că ar fi spus chiar mai mult decât a spus. De cum cazi în generalizare, orice cuvânt transportă orice sens. Dacă aş zice „Stilul e omul“, aş putea zice „Cum e turcul şi pistolul“ şi „Unde dai şi unde crapă“, fără să ies din cugetarea lui Buffon. Marele Buffon n-a spus nimic. Tocmai îi era mintea foarte goală în ajunul recepţiunii lui la Academia Franceză, şi el a dat drumul băşicii. A pus pe pupitrul Academiei un om de cauciuc scos din buzunar. De o sută de ani păpuşa goală trece din universitate în universitate, şi toţi învăţaţii în înţelesuri nepricepute o sună la ureche şi spun: înăuntru e ceva; în acest obiect mic este un încăput mai mare ca el.
Mă rog dumitale, pot pune şapte sute de grame într-un flacon de douăzeci centimetri cubi? în nici o sticlă nu se poate petrece acest fenomen; în sticla verbală şi literară totul e cu perfectă putinţă. Prin prestidigitaţie, intră Mediterana într-un bulin - şi câteodată interiorul cu galeriile şi ecourile lui ramificate e cu atât mai sonor cu cât e mai absent. Păpuşa lui Buffon e un dop, şi-n dopuri nu e nimic. Buffon a spus în realitate că omul are două picioare. Dacă picioarele au şi câte cinci degete şi tot atâtea unghii, nu e vina lui Buffon.
Orişicum, stilul e mai repede împrejurarea decât omul.
PUBLICISTICĂ
1445
Să vă povestesc o împrejurare trivială.
Sunt un om cât se poate de binecrescut, şi în convorbirile mele cu doamnele îmi aleg cuvintele care evocă albul, pasărea ibis, umbra violetă, cerul albastru, nufărul şi toate articolele de toaletă ale unui stil care circulă între Chateaubriand (celălalt) şi Scribe. Cu toate că doamnelor distinse, de câte ori se găsesc în bună societate, ştiu că le plac anecdotele puturoase, mie mi-este cu neputinţă să trec dincolo de myosotis şi dincoace de heliantă. Mai mult; nici în singurătatea mea, acolo unde sunt stăpân să mă pot purta cum îmi place, nu îndrăznesc să schimb culorile şi să înlocuiesc parfumele. în societatea doamnelor mi se modifică şi liniile surâsului, personalitatea mea psihică obţine ascuţiş, catifelare şi transparenţă. Zic „mersi“ în loc de „mulţumesc“, pentru că e mai pur şi, ascultând, gura mea devine guriţă, se strânge în stil şi lasă o scăpărare ivorie de dinte gentil aparent. înăduşesc şi zic că transpir. Mi-e foame şi în loc de poftă de mâncare zic apetit. Acasă mi-aş sufla nasul, golindu-1 complet: în societate mi-1 şterg frumos şi conserv.
Aceeaşi atitudine o păstrez atunci şi când mă găsesc, în societate, în pielea goală. Da. Am fost odată în cea mai bună societate în pielea goală (pe ţărmul Mării, pe nisip). Eram singurul bărbat într-un cerc de tinere doamne, vă rog să credeţi, chinuitor pentru buna ţinută a tricoului meu, îngrozitor de ispitit să se deformeze. Toate varietăţile care au compus epopeea, drama, tragedia, romanul cu toate consecinţele lor, blonda cu ochii de peruzea, cafenia cu umerii drepţi, oacheşa cu vişina sânilor cărămizie, roşcovana cu pielea lilială erau de faţă, în linii vizibile, din albul cărnos al cerbicei până la călcâiul rotund ca piersica trandafirie. Lupul din sufletul meu îşi vâra, pot să spun, nasul, ca un săpun rece, care aluneca peste tot, pe dedesubtul vagilor obstacole de mătase, dar vocabularul meu era din ce în ce mai gătit cu ghiocei şi
1446
TUDOR ARGHEZI
cu reminiscenţe polare. Eram ca o batistă de olandă căzută între borcane cu dulceaţă şi cutii exotice cu raci - dar îmi menţineam cutele şi textila.
S-a ivit însă un eveniment rău. Doamnele intrau în opinii artistice, literare şi muzicale. Imediat totul s-a decolorat şi cuvintele începeau să aibă aere farmaceutice, ideile veneau de vată, o atmosferă intelectuală de eucaliptus şi de bomboane de tuse, o sensibilitate de gutaperci, o romantică libeluliformă şi camforată strica şi sânii, şi obrajii, şi buzele senzuale, şi mânji voluptăţile olfactive ale comitetului literar de pe plajă.
Cum şedeam într-un cot, mă aplecai la urechea vecinei mele celei mai seducătoare şi-i şoptii:
-	Pastele mă-tii.
Vecina mea se uită la mine, cu o aberaţie în privire, la care mă aşteptam. Zâmbetul meu virginal însă o făcu să se îndoiască, şi doamna se întoarse spre un alt grup din apropierea noastră. Ar fi preferat să creadă că şoapta sosea de mai departe. Mă apropiai din nou de urechea ei şi-i zisei încet:
-	Pastele mă-tii.
Doamna se sculă de jos încruntată, îşi luă, cu nervi, bagajele şi plecă în mirarea celorlalte. Mă apropiai de a doua vecină şi repetai, în cuvinte, din ce în ce mai dezgustătoare, insulta mea literară — şi plecă şi ea. Repetai ocara de unsprezece ori, câte doamne fuseseră întinse cu mine pe nisip, şi rămăsei singur cu Marea...
Stilul meu s-a ţinut deci intact atâta timp cât măgăriile sexului dulce puteau fi cruţate. O doamnă însă apreciase pe Flaubert, afirmând că „scrie curăţel“. îmi pierdui stilul şi adoptai un altul, fără să vreau. Te rog să mă ierţi, dar vream să-ţi fac o demonstraţie contra lui Buffon.
Dacă vrei să ştii ce s-a mai întâmplat, îţi voi spune că, seara, am primit unsprezece provocări la duel din partea soţilor solidarizaţi, evident, cu senzitiva doamnelor bruscate.
PUBLICISTICĂ
1447
Provocările le-am acceptat la restaurantul select al localităţii, şi domnii, ca să dea actului lor cavaleresc toată gravitatea solemnă a momentului mergerii la moarte, se îmbrăcaseră în costume negre de gală.
Eu am tratat Codul de Onoare după stilul adecuat: i-am stropit cu sifon.
1928
EXAMENE ŞI PREMII
Articolul După examene ne-a pricinuit şi un curier semnificativ, şi câteva vizite agreabile, şi o vizită contradictorie. Domnul profesor Alexandrescu, directorul Liceului „Lazăr“, însoţit de un ghiozdan şi de o scrisoare, a binevoit să ne onoreze colivia, luând loc lângă Cocö şi gustând cu un sens expert din seminţele lui de roşcovă tari.
Conţinutul ghiozdanului l-am cunoscut îndată, în faţa chiar a savantului proprietar. De capacitatea scrisorii, care era un răspuns la articolul lui Cocö, nu am putut lua cunoştinţă decât după plecarea autorului.
Cititorii cu memorie îşi aduc aminte despre ce fusese vorba. Liceul „Lazăr“, reputat ca o şcoală secundară din cele mai serioase din ţară, a dăruit şcolarilor premiaţi din clasa şasea reală - un an înainte de universitate - următoarele cărţi (recapitulăm): O broşură comercială cu un extras istoric din Alecsandri; — Un volum de Don jose, autorul filmelor fotografice din ziarul „Universul“; - O broşură comercială de domnul Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul“; - O carte de citire nemţească, într-un hal care ne-a făcut să credem că era cumpărată de la anticari; - O broşură despre Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare; - Un ghid al oraşului
1448
TUDOR ARGHEZI
Galaţi, dat fiind, probabil, că toţi absolvenţii liceului, imediat după publicarea rezultatelor de examen, se duc în bloc, cu primul tren, la Galaţi; - în sfârşit, calendarul ziarului „Universul“.
Nu e nevoie ca să fie cititorul covârşitor de informat. Dând la o parte volumul domnului Mora (Don Jose), singurul cu ţinută de carte şi prezintând un interes literar, restul e oareşcum gunoi.
-	Ije-am căpătat, ne-a obiectat domnul director Alexandrescu.
-	Noi, dacă le-am fi căpătat, le dăruiam lui Dobrică, rotarul tipografiei, i-am răspuns domnului director.
înainte de toate, nimeni nu dăruieşte nimănuia o carte care să nu poată să fie ţinută în bibliotecă. Broşurile menţionate nu pot fi păstrate, din pricina indecenţei materialului lor, decât în pod, afară, repetăm, de volumul filmelor, aproximativ prezintabil. Ele sunt variantele grafice ale Micului Dor şi ale Visului Maicii Domnului. Cât priveşte materia tratată în aceste broşuri, ea se adresează, pentru reconfortul vacanţelor, unei categorii de elevi, care, după recomandările unui alt domn profesor, un eminent profesor de istorie, domnul Grigore Niculescu, de la acelaşi liceu, au citit în timpul clasei a şasea scrierile lui Schure, cărţile lui Merejkowski şi la Philosophie de lart de Taine. De la Taine la domnii Stelian Popescu, Gr. Florescu, Munteanu-Bârlad şi la opera Almaiiahul „Universului", oricât le-am recunoaşte talent şi un stil de pilde literare mari, este o distanţă.
Domnul director Alexandrescu ne-a scos din ghiozdan -am indicat mai sus că purta un ghiozdan - o carte mare, ni se pare Luchian de domnul Virgil Cioflec, cu şaizeci ilustraţii.
-	Pe aceasta aţi lăsat-o afară din listă, ne-a dojenit domnul director Alexandrescu. E şase sute de lei exemplarul.
-	într-adevăr, nu ne-a fost semnalată, am răspuns, şi exemplarul pe care îl avem noi e marcat două sute lei.
După plecarea vizitatorului nostru am verificat. Premiaţii căpătaseră şi acest volum frumos, care totuşi nu suprimă din
PUBLICISTICĂ
1449
listă cărţile şi broşurile precedente. Am citit şi răspunsul domniei sale, adus pentru publicare. Răspunsul nu-1 putem publica. Nu-1 publicăm, întâi, pentru motivul motor că e prea lung. Al doilea, pentru motivul grafic că e prea mare faţă de spaţiul nostru extrem de mic. Al treilea, pentru că... nu ne-am fi putut închipui ca un profesor de limba latină şi un director de mare liceu să scrie, să scrie azi, când avem o limbă literară cu atâtea miezuri şi măduve, mai rău decât elevii săi din cursul inferior. Avem între elevii mai mari ai acestui domn profesor doi colaboratori, de la care ne vedem în penibila necesitate de a-1 ruga să ia câteva lecţii.
Vrem să fim politicoşi, desigur, dar avem şi un rost, ne închipuim, şi l-am probat, de control intelectual. Este nepermis ca profesorul unei limbi, de la care copiii învaţă rostirile clare şi lapidare ale inteligenţei, să se apere ca un plutonier de jandarmi şi să ceară ca apărarea să i se tipărească într-o foaie care dă zilnic dovezi de preocupări de expresie, selectează şi înfăţişează rezultate.
Dacă adăogăm că domnul director Alexandrescu nici nu a putut înţelege punctul de vedere în care ne-am pus examinând lista cărţilor domniei sale de premiu; că la o problemă de educaţie domnia sa răspunde cu o rubrică de contabilitate, indicându-ne cum a cumpărat cărţile, cât a dat pe ele sau de unde le-a obţinut gratuit, cititorul va avea dreptul să se mire că din şapte generaţii, câte se găsesc adunate laolaltă într-un liceu, subt influenţa spirituală a unui atare rector, se mai pot păstra individualităţi şi inteligenţe intacte. Şi de mirarea lui se înnădeşte mirarea noastră, că asemenea directori indicaţi pentru dormitoare, mai sunt cu putinţă în învăţământul preuniversitar.
Mii de scuze.
1928
1450
TUDOR ARGHEZI
ADVOCATUL ŞI MAGISTRATUL
Sunt două paratrăsnete, între care dreptatea, neştiind pe cine din ei să zdrobească, se prăbuşeşte la mijloc. Uneori, advocatul şi magistratul au o menire cavalerească: se duelează în numele şi în paguba unor împricinaţi, care nu-nţeleg un cuvânt din idiomul juridic.
în Ardeal lucrurile se petrec şi mai puţin simplu, pentru că acolo sunt legi din două împărăţii, la care s-a mai adăogat şi împărăţia noastră, românească. Atunci când, prin vreo mărturie sau vreun act de stare civilă, intervine şi legiuirea rusă din Basarabia, limbile sunt încurcate ca la Babei.
Poate din această pricină advocaţii în Ardeal renunţă de cele mai multe ori la pledoarii, mulţumindu-se cu serviciul de notariat care, respectând cifra timbrelor, sunt mai aproape de norocul de a domestici sau lua vederea legilor. Magistratura, disperată, a renunţat şi ea la orice raţiune, în adăstarea unei raţiuni juridice mai simple şi mai aproape de natură.
Iată de ce nu ni se pare extraordinar faptul că un magistrat din Cluj, în timpul dezbaterilor unui proces, şi-a împărţit atenţia între două alte activităţi - gătit în robă, el a citit ziarul şi apoi a adormit. Extraordinar însă ni se pare faptul că advocatul, care a mărturisit faptul, a indispus pe magistrat până la a-1 face să cheme legea în ocrotirea somnului său destul de justificat.
Advocatul a fost osândit la o mie de lei amendă, ca să practice altă dată discreţia.
Dar advocatul, dârz, poate unde se numeşte domnul Giurgiu, a făcut apel. Dezbătându-se din nou lectura ziarului şi somnul domnului magistrat, pedeapsa a fost agravată şi advocatul a fost osândit la cinci mii de lei amendă şi o lună închisoare, cu suspendarea, nu ştim de ce, a închisorii.
PUBLICISTICĂ
1451
Totuşi, domnul Giurgiu, în apel, a perseverat în indiscreţie şi a declarat că la o nouă judecată, pe care o va porni, va face dovada cu martori că domnul magistrat a citit într-adevăr ziarul şi a dormit.
Nu ştim la ce pedeapsă domnul Giurgiu se expune din nou.
Domnul magistrat e hotărât ferm să ceară strămutarea procesului la Cernăuţi, unde i s-a spus că există încă pedeapsa cu moartea prin secure.
1928
CAISE
Coco nu înţelege de unde au ieşit atâtea caise şi închi-puindu-şi că sunt ouăle lunii, la răsărit, în ceaţă, el crede că le-au scos pescarii cu năvodul din apele acoperite cu cocă de aur. într-adevăr, toată lumea le transportă în care şi coşuri, cu gălbenuşul pe dinafară, şi pâlpâirea lor de catifea scoate un miros de tămâie amestecat cu adieri de portocale şi cu amintiri de garoafe.
Dar pescarii trebuie să fi fost din aceia mici, despre care Coco a mai auzit vorbindu-se într-alte basme, cu poduri de aur şi cu palate de peruzele. Pitici cu bărbile lungi, purtătorii de scufii locuiesc pădurile în scorburi şi malurile de ape, cu cârtiţele laolaltă subt muşuroaie - şi noaptea, neavând alta ce face, se joacă-n văzul lunii cu bufniţele şi cu peştii. Şi pentru că omului nu-i este dat să fie singur, fiece pitic are barba lui pitică, şi fetele lui pitice, şi flăcăii lui pitici. Dacă un copil de om e mic, cât de mic trebuie să fie un prunc de pitic.
1452
TUDOR ARGHEZI
Aşa ies ei, pe întuneric şi la stele, cu năvoadele lor de fier şi pescuiesc în ape drepte şi-n heleşteie luminoase, caise, mărgăritarele de răşină ivite între nuferi.
Este totuşi adevărat că printre ouăle lunii se găsesc şi bumbii de puf stacojii, de la halatul şi din vârful papucilor piticului mai lunguieţ, Pierrot, care necăjit într-o noapte că nu i s-a potrivit un oftat pe scripcă, şi i-a smuls cu scârbă mare şi i-a zvârlit în caişi.
Socotind că se găseşte dinaintea unui ghem de borangic, Cocö a dat să-l deşire şi să-l încurce, cum a văzut că face pisica, torcătoare de mătase şi, din greşeală, a nimerit cu ciocul în carne, a găurit-o şi a văzut că mâzga-i de cupru comestibil este dulce.
Piticii lui sunt acum oltenii, care i se păruseră mai pitici decât sunt, dar care, desigur, se dau năzdrăvani dimineaţa, pe rouă, peste cap, şi se fac oameni cu căciulă, de aduc pe cobiliţă şi pe catârce poamele galbene din oraş. Lângă flaşneta lui fluieră din frunză, de câteva zile, numai oltenii, care, şi ei, închipuindu-şi că papagalii vin, ca şi caisele, dintr-altă lume, leagă de-o taină şi caisele şi pe Coco.
La piaţa mare, de-a lungul gârlei, de-a rândul, el a văzut în zorii zilei movili şi munţi de caise şi a priceput şi mai bine că ele sosesc pe apă, pe plute, mânate de pitici, de piticărese şi de pitaci. Coco a rămas consternat de un singur lucru nou, când rupând caisa dete la mijloc de un sâmbure de cremene dură. Alianţa dintre ţepos şi fraged, dintre aspru şi gingaş, dintre amar şi dulce, pe care fructele o înţeleg, el nu a înţeles-o, fiind sărac cu duhul, ca fericiţii sfintelor pilde şi neştiind că şi fulgerarea, care este fără de fiinţă ca văzduhul, scapără din două pietre lovite.
Nu te turbura, Cocö. Ai să ai şi la iarnă caise. Tătucul de la flaşnetă s-a îngrijit să-ţi facă dulceaţă, versuri de caise. El a învăţat cum se face de la un pitic bătrân, care, în lipsă de zahăr,
PUBLICISTICĂ
1453
lua fructele şi florile din pomi şi de pe tulpină, le scotea miezurile cele mai mărunte şi le distila în stihuri, ca să le păstreze aroma şi să le guste, ca şi cum sunt vii la citit. în muşuroaiele proaspete, pe care le scot cu chivără şi boneta, ajutaţi de soboli, piticii citesc din cărţi minuscule, în auzul galeriilor pline de pitici, la scăpăratul stelelor scânteietoare.
Vino, Coco, şi uită-te-n livadă. Pomii verzi negricioşi sunt încărcaţi de vrăbii de aur şi de chihlimbar, ascunse ca să nu le vadă ochiul tău de bijuterii încremenite. Şşşt! nu te mişca... să nu zboare!
1928
NU SE CITEŞTE?
Domnul Victor Eftimiu, într-un studiu profund şi stilizat, aşa cum îi e în fire să cugete şi să scrie, împărtăşeşte printr-un ziar de seară opiniile sale asupra cărţii. Nu se citeşte! oftează domnul Eftimiu. Mărturisirea aceasta, ţinând seama de unde vine, ar părea într-adevăr îngrijorătoare. Dacă nici acest autor vulgar nu mai place, cu trandafirii săi de hârtie colorată şi personagiile sale de pandişpan oriental, cauza scrisului românesc, desigur, e definitiv pierdută.
Că nu se citeşte, domnul Victor Eftimiu se-nşeală. Pricina pentru care nu se citeşte cât ar trebui, domnul Victor Eftimiu nici n-o bănuieşte. Criza economică... lipsa de numerar... dobânzile mari... camarila bancară... toate acestea sunt locuri comune înhăţate de stilul de gazetă, ca muştele pe care câinele, toropit de căldură, le-nghite cu ochii închişi, fără să-şi de seama ce a-nghiţit.
Se citeşte imens — nu însă literatură românească. Cărţile din Franţa şi Germania, în primul rând, se desfac la Bucureşti,
1454
TUDOR ARGHEZI
Iaşi, Craiova, Brăila, ca la orice librărie din Paris sau Berlin. Toată lumea a plecat la Mare sau la munte cu geamantanele de cărţi. Scriitorii străini, chiar când uneori nu sunt mai talentaţi decât scriitorii români - şi de cele mai multe ori sunt! - vin cu prestigiul limbii europene în care scriu şi se-nfăţişează într-o carte care este un deliciu pentru ochi şi mână înainte de lectură, şi o podoabă pentru bibliotecă, după.
Cartea românească e scrisă în aproape unanimitatea cazurilor (trebuie să exceptăm cinci, şase scriitori la două sute cincizeci câţi are S.S.R. oficial înscrişi) de indivizi lipsiţi nu numai de talent şi gust literar, dar chiar de o cultură generală la nivelul bacalaureatului de azi. Acei cinci, şase scriitori de talent, de gust şi de cultură, sunt căutaţi şi citiţi, iar unele opere, cu toată monstruozitatea hârtiei şi tiparului, au ajuns la ediţii necunoscute până acum literei româneşti.
Cartea în România, în unanimitatea absolută a cazurilor, e tipărită, cusută, legată şi conservată de parcă ar fi destinată direct serviciilor de ambalaj sau closetelor. Scriitori de talent sau fără, editorul român pe toţi îi zugrăveşte pe ochi, pe trup şi pe mădulare cu aceeaşi păcură infectă de maşini de treierat şi îi scoate astfel în piaţa publică, spre a vrăji şi ispiti cu ei pe cumpărători, obişnuiţi cu talentul unui Jack London, unui Paul Valery, unui Joseph Conrad şi cu ediţiile unor „Insel-Verlag“ sau „le Sagitaire“.
Domnul Victor Eftimiu nu cere tarif vamal protecţionist, precum avem pentru parfumeriile din ţară, proaste, deşi poartă numele marilor fabrici din Paris. Are dreptate. Romanele, piesele şi poeziile sale vor găsi oricând numărul suficient de imbecili care să asigure autorului şi editorului un tiraj convenabil. Scriitorii cu un pic de conştiinţă n-au cerut ocrotirea cărţii româneşti, pentru că ei, din principiu, nu pot fi pentru ocrotirea javrelor, născute în târgurile noastre, şi
PUBLICISTICĂ
1455
împotriva spitz-î\ot de zăpadă şi plini de spirit, numai pentru că vin de pe alte tărâmuri şi din alte moravuri.
1928
COMISIA
La Direcţia Sugacilor din Ministerul Puericulturii s-a produs o zarvă neobişnuită. Subdirectorul general, domnul Ionescu, nalt, oacheş şi cu ochelari albaştri, a descoperit că la registratură funcţionează un registru, ţinut de doi licenţiaţi în Drept: unul pentru „intrări“ şi altul pentru „ieşiri“, aidoma cu registrul de la casierie, privegheat de două funcţionare în Litere, pentru verificarea şi ţinerea la zi a peniţelor întrebuinţate în cuprinsul ministerului şi a serviciilor din provincie. Directorul general, tot un domn Ionescu, dar scurt, pântecos, chel şi fără ochelari, a rămas cu ochii mari deschişi şi s-a recules spre a suna.
-	Adu un pahar cu apă! a poruncit scurt cameristului care înlemnise la uşă, neizbutind s-o-nchidă deplin.
—	Două!... a adăogat subdirectorul, către camerist, care s-a retras cu faţa iluminată de parcă ar fi scăpat de la o pedeapsă cu moartea.
-	Două, frate?... a întrebat iar domnul Ionescu, directorul referindu-se la registru şi neputând crede în această dezordine.
—	Două, domnule director general, răspunse subdirectorul, luând loc pe canapea şi îngroşându-şi vocea, el care de obicei umbla ca o sfârlează prin biroul şefului său şi-l dezmierda toată vremea cu voce dulce „nene Nae“.
Si după o lungă tăcere întreruptă de camerist, care depuse tava cu două pahare aburite şi se retrase în vârful picioarelor,
1456
TUDOR ARGHEZI
cu ceva pe faţă din gravitatea superiorilor săi, domnul director general Ionescu decise:
-	Iordache, fă formele şi adună Comisia după-prânz.
-	După-prânz?... De ce după-prânz?...
-	Crezi că e bine să tergiversăm această chestiune?... Vrei să intrăm în gura gazetelor?...
-	P-ăi de la „Adevărul“ îi cunosc eu... Am băut aseară cu Răpeanu şi Ross.
-	Convoacă Comisia. Eu atât te rog, convoacă comisia! pronunţă domnul director general cu ochii închişi, în semn că nu-şi ia răspunderea unei eventuale amânări a Comisiei.
Domnul Ionescu, subdirectorul, se ridică şi, aplecându-se peste biuroul monumental al directorului, şopti cu durere:
-	Nene Nae, dă-o-n... de Comisie! Ce, mâine nu se poate ţine Comisia?... Vrei să-mi aprind paie-n cap cu tanti Zoe? S-a apucat Aneta şi-a poftit-o... A poftit şi pe Berleasca... Ele fără mine nu joacă pocherul, să le pici cu ceară.
Domnul director general Ionescu se ridică în picioare şi vârî mâinile scurte, moi şi negre ca nişte foce, în buzunarele pantalonilor de dril, măsoară de două ori diagonala biuroului, privind încruntat la un pas înaintea pantofilor de antilopă, şi ieşi fără să spuie un cuvânt.
Domnul Ionescu, subdirectorul, rămas singur, îşi şterse ochelarii albaştri, cu faţa desfigurată de lipsa lor, ca o prăvălie fără firmă, şi tuşi meditativ. A trecut în biuroul lui, a chemat dactilografa şi şeful de serviciu şi a rânduit astfel ca toate convocările, purtând menţiunea foarte urgent, să fie depuse la Registratura generală la ora unu şi cinci minute. La ora unu precis, în minister sunt prezente numai biurourile.
Comisia s-a întrunit de cinci ori fără a putea lua o rezoluţie valabilă, întrucât membrii nu s-au adunat niciodată în completul lor şi domnul director general ţinea morţiş ca orice hotărâre cu privire la administraţia interioară a ministerului să aibe aprobarea unanimităţii directorilor. Domnul Ionescu,
PUBLICISTICĂ
1457
subdirectorul, avusese dreptate: în luna iulie, pe căldurile astea, e greu să aduni atâta lume ocupată. Unul e în concediu, altul la alergări de cai, altul supărat, altul de trei zile intoxicat cu mititei de la „Regina nopţii“, altul, Pachide, bănuit de nevastă-sa şi spionat, n-ar ieşi după-amiază în oraş, să-l tai!...
La 22 septembrie, Comisia s-a întrunit dimineaţa, întâmplător, în cabinetul domnului director general Ionescu, aşteptând sosirea unor experţi americani de la Institutul de igienă „Rockefeiler“. Domnul Ionescu, subdirectorul, a profitat de ocazie şi i-a pus pe toţi să iscălească la repezeală o rezoluţie pe care a iscodit-o tot el, cu aprobarea domnului director general şi care, fără a aduce vreo perturbare, punea ordine şi menaja susceptibilităţile tuturor direcţilor. Registrul de la casierie şi cel de la registratură, pentru evidenţa la zi a peniţelor consumate în întreg Ministerul Puericulturii cu toate serviciile anexe, rămân mai departe la Direcţiile respective, cu următoarele modificări: Registrul de la casierie va lucra în zilele cu soţ, iar cele de la registratură în zilele fără, iar pentru asigurarea unei activităţi armonice, domnişoara în Litere trece de la registrul cu soţ la cel fără, în locul unuia din domnii licenţiaţi în Drept care, în ce-1 priveşte, trece la registrul şi domnişoara fără soţ.
La ora unu, Comisia întovărăşită de experţii americani au ieşit din minister vorbind, cu diferite accente, franţuzeşte, spre a lua masa împreună la „Leul şi cârnatul“. La uşa ministerului, o ţigancă aştepta, nu ştia nici ea pe cine, ţinând în braţe un danci gol cu capul mare şi care sugea la ţâţa ca o patlagea vânătă fiartă, cu o seriozitate precoce de savant.
Ţiganca dete să spună ceva, dar neştiind ce, rămase cu gura căscată.
Maşinile în şir de la marginea trotuarului începuseră să duduie.
1928
1458
TUDOR ARGHEZI
ATENEIŞTII DIN TĂTĂRAŞI
Nu am putea spune dacă numai întâmplarea sau ceva mai mult decât întâmplarea, o întâmplare care se repetă în orice caz caracteristic, ne pune încă o dată dinaintea unui act cultural moldovenesc. De curând, cineva aducea într-un ziar contimporanilor Unirii învinuirea că fac între popoarele provinciilor deosebiri. Ziarul suferea de criza vacanţei caniculare, care coincide anual cu o criză tragică de idei în redacţii.
Adevărul este că provinciile se deosibesc — prin valoare. Moldova dă încă şi azi, după strămutarea destul de depărtată a capitalei în Bucureşti, pe cei mai buni scriitori. încercările făcute după război, în Bucureşti şi Craiova, de-a stabili apariţia unei publicaţii periodice voluminoase, au dat greş, prin lipsa stăruinţei şi mai ales a harului jertfei, „Viaţa românească“ moldoveană rămânând singura revistă literară mare a graiului românilor laolaltă.
O formulă sau un pretext de cultură, ivit în Bucureşti, a fost Ateneul, care fără să fie nici o academie, nici o şcoală, nici un institut, nici un seminar, nici o corală, nici o sală de dans, trebuia să fie o manifestare complexă de toate aptitudinile ivite în libertate: un varieteu cultural. în Bucureşti, începând cu Ateneul Român, care e un simplu local de închiriat pentru concerte, conferinţe şi expoziţii, şi sfârşind cu ateneele populare, ivite pe la periferii, unde concertează mâncărimea de limbă a dascălilor fără vocaţii remarcabile şi monotonia ideilor bune, exteriorizate banal, formula dă roade electorale şi flori de mucigai. Că există în mulţime tendinţa nouă de-a se informa şi şti este sigur: toate adunările sunt căutate - dar clorul care descompune culoarea a degradat vivacitatea aşteptărilor. Agenţii de cultură plătiţi de felurite autorităţi, cu salarii demne de totalizări reale, ca să deştepte o lume subt toate
PUBLICISTICĂ
1459
raporturile mai inteligentă şi mai vie decât ei, îşi depun amorţeala pe toate coardele, şi rugina pe toate lăncile ridicate către lumină.
Din Bucureşti o singură mişcare a pornit înzestrată pentru o mare victorie, Fundaţia, cu numele actual de Regele Mihai, o creaţie întru totul excepţională a unui mare mucenic al speranţei şi al ideii, învăţătorul G. D. Mugur, care a realizat ceea ce încă nimănuia nu-i fusese dat să împlinească până la el: asocierea contrariilor şi extremelor într-o disciplină elastică, de orchestră. Dar politica, elementul prin care se menţin în viaţă ateneele votului universal, s-a interpus ca să curme bătaia aripilor înălţate peste ţară a marelui cocor, făgăduit de visul câtorva intelectuali aleşi. Fundaţia se găsea în brazda de scânteiere cea mai dreaptă şi mai adâncă şi trebuia apropiată de pământ şi de regnul administrativ - şi domnul G. D. Mugur venea chemat de o râvnă, covârşit de-o stare sufletească, transfigurat de o năzuinţă, şi nu însărcinat de un partid politic. Mişcarea Fundaţiei a fost pizmuită, şi valoarea conducătorului ei, aglomerată din chintesenţe, este tarifată după codul minor. Dacă mai are nevoie de a se verifica global intenţiile de adversitate ale guvernelor faţă de o desfăşurare adevărată de puteri culturale pure, verificarea s-a făcut. Oamenilor politici le displace o cultură activă, de pe urma căreia s-ar împuţina naivii şi partizanii, derivaţi către carte.
La Iaşi s-a ivit un ateneu în mahalaua Tătăraşi. E ateneul care s-a remarcat din toate ateneele, într-un moment când ateneele dorm şi Societăţile de cultură, ca „Astra“, există prin firmă şi subvenţii.
Am văzut cinci sute de profesori, învăţători şi studenţi, pornind din Tătăraşii Iaşilor ca să parcurgă ţara. Bătrânii şi tinerii, slabii şi graşii, surtucarii şi ţărănoii, cei tunşi la piele şi cei cu chica zburătoare, chilugii şi piloşii au plecat fără să se înjure unii pe alţii, fără să se batjocorească şi fără patronajul
1460
TUDOR ARGHEZI
nici unei stele culturale, singuri şi în de ei ca să cunoască ţara. Din Ardeal, aceşti canoniţi ai arşiţei, au trecut în Dobrogea, şi Coco i-a ajuns pe la Techirghiol, în acea regiune providenţială pentru bolnavi, unde organizaţia ospitalieră dăruieşte, contra unui tarif exorbitant, vizitatorilor constrânşi, praf în gură, praf în urechi şi ţărână-n ochii uimiţi de balcanizarea silită a românilor munteni, moldoveni şi ardeleni. Coco se găsea întrucâtva în provincia lui natală şi, tăvălit în pulberea galbenă tristă, de mare pustietate a localităţii, construită exclusiv pentru beneficiile ploşniţei umane, el s-a putut mândri cu urdorile lui de noroi şi cu balele de argilă ce-i picau din cioc.
Tătărăşeştii nu s-au aşteptat, săracii, ca perla Mării Negre să-i întâmpine cu aceste daruri, şi au plecat posomorâţi. Ei vor povesti neamurilor că eleganţa aristocratică a Metropolei se răsfaţă în murdărie şi putoare, că unde Marea a făcut nisip curat din scoică şi roci, proprietarii au fabricat colb infect, pentru a dezgusta definitiv oamenii de apucăturile natale şi a-i alunga din ţara lor cu tot dinadinsul.
Ei vor povesti că de la Bucureşti la numele de Carmen Sylva, dat în derâdere unei gropi de gunoaie, trenul străbate două sute patruzeci de kilometri, aproape în zece ore; că drumeţul e primit de lipitorile variate ale hanului de jumulit bolnavii, cu un pahar de apă purgativă; că apa de băut nu e cunoscută decât cu etichetele străine, clocită de-a lungul Europei pentru pungile existenţelor parazitare; că transportul din gară cu trăsura, prin furtuna de cenuşă a drumului, se plăteşte de zece ori mai scump ca în Bucureşti - şi că toate aceste abuzuri şi devastări escortate de banditismele diverse care porcesc pe vizitatori din zorii zilei până la căderea nopţii, şi după aceea, nu sunt controlate, îndreptate şi pedepsite de nici o autoritate; însăşi autoritatea fiind incapabilă să organizeze măcar un serviciu poştal de ispravă.
PUBLICISTICĂ
1461
Congresiştii ateneului din Tătăraşi au găsit la Techirghiol, drept corespondent al preocupărilor culturale, starea de analfabetism concret a autorităţilor, care fac abstracţie că românul a învăţat să citească şi să scrie şi că acest rezultat, muncit şaizeci de ani, dă dreptul la nevoi intelectuale şi sufleteşti şi la legături poştale.
Gravele lipsuri şi dezordinea fricii de pe Marea Neagră nu se acoperă cu discursurile bombastice debitate vizitatorilor din Tătăraşi în gările pe unde au trecut şi unde li s-a cântat din unelte de sfoară.
Ateneiştii şi tinerii însufleţiţi din toată ţara, să meargă şi să ia contact, rând pe rând, cu frumuseţile fericite ale pământului românesc; dar de câte ori se vor lovi de realităţile adevărate, de opera oamenilor, să-şi amintească şi de o datorie, de stârpirea viermelui politic, aliat cu muşiţa afacerilor, care pretutindeni este acelaşi şi exasperează zi cu zi munca şi cinstea naţională, în toate provinciile noastre.
Pentru că imnul românilor nu mai poate fi un acatist de plângeri şi răbdări, ci un cântec de biruinţă.
1928
MONSIEUR ANDRfî
Monsieur Andre era un om uriaş; avea un cal mare, o căruţă mare şi şaizeci de ani, purtaţi ca treizeci. Calul îl ţinea la grajd, căruţa o păstra în curte, şi anii, ca o batistă cu colţuri, îi ducea în buzunarul din stânga, de la piept. Aspră şi osoasă, figura lui încruntată semăna cu o perie de sârmă, şi monsieur Andre întreg, amestecat cu negustoria lui numeroasă, se deosibea de toată lumea, nu numai prin înălţime - şi alţi oameni din piaţă se născuseră mari - dar prin tăceri concentrate
1462
TUDOR ARGHEZI
şi stăpânitoare, neobişnuite la negustorii de comestibile mărunte. El sta oamenilor şi lucrurilor cum ar sta o săgeată din timpurile arcului printre droguri şi medicamente, şi de când l-am cunoscut mi s-a părut că e un om fără început sau care s-a iscat, ca urşii sau ca şerpii, dintr-o linie de naşteri şi creşteri proprie şi excepţională.
Fusese jandarm la trecătorile din Alpi, şi arma lui de mare ochitor răstignise pe stâncile pleşuve numeroşi contrabandişti de tutun, mulţumiţi, cei rămaşi în viaţă, să scape de glonţul lui al doilea, şchiopătând înapoi, pe o potecă de silex, atinşi în spinare sau genunchi de focul întâi al carabinei. Monsieur Andre punea gloanţele cu preciziunea de care au nevoie ţintele de planşetă ca să fie înfipte în colţul hârtiei de desen dintr-o dată, şi nu pierduse, fără sânge, în lunga lui carieră de scotocitor, de ascunzişuri, nici unul.
El ieşise la pensie cu simplicitatea unui câine de vânătoare, care se culcă. Nu l-au clătinat în nici un fel dovezile de recunoştinţă ale statului, care în ziua când monsieur Andre părăsi serviciul în haine civile, păstrându-şi însă, ca un ciocan experimentat, carabina, i-a ţinut un discurs şi i-a pus în buzunar un cec. Ba fostul şef de jandarmi s-a mirat că îndatorirea, în care se tocmise cu simbrie, îi aducea un spor de beneficii, neprevăzute în angajament şi, confuz că devenise obiectul unei adunări administrative, în localul jandarmeriei, învăluit, la poala munţilor, cu ciorchini violeţi de glicine, când prefectul i-a strâns mâinile păroase, el s-a scuzat zicându-i respectuos:
-	Vă rog să mă iertaţi.,.
Afară de firea lui, care părea că se iscase singură în viaţă, nu se vedea în jurul lui monsieur Andre nimic din acea schelărie veche şi din acele resturi de maţeriale, din care se clădeşte un om, părinţi, bătrâni, bunici, familie ascendentă, şi care te îndrumează să gândeşti că lucrul făcut a ieşit din sculele prezente, din formele astea, din varul şi ipsosul colo.
PUBLICISTICĂ
1463
Trecutul lui întreg, de peste timpuri, era tot atât de absent din el ca şi munca meşterului care îţi arată, scoasă din sân, icoana de argint, cu chirilicele gravate în unghiul umărului cu grumazul, a Sfântului Ioan Hrisostom. Acasă, monsieur Andre avea, în schimb, o mulţime de zile viitoare, dacă zilele din urmă îi lipseau de tot. Trei băieţi voinici, o fetiţă de paisprezece ani, zveltă ca iedera şi cu ochii imenşi, şi nevasta, care îl ajuta să-şi dezhame calul, să poarte cămaşa albă ca floarea, să mănânce bine şi să păstreze echilibrul vieţii de muncă, de sănătate şi de credinţă al familiei, nemişcat.
Când îşi pregătea calul pentru târg, monsieur Andre ieşea din casă după miezul nopţii şi nu se mai ivea din întuneric, pe drumurile cantonului, decât odată cu soarele, departe, printre platani şi brazi. El se uita în faţa soarelui ca-n faţa unui om cumsecade, schimbându-şi cu limba perişoara de foi de tutun, pe care o ţinea de treizeci de ani în gură, şi o sugea, ca să nu o fumeze, din căptuşeala obrazului, de pe o gingie pe cealaltă gingie. Ochiul lui dur, de uliu, judeca soarele cu răceală, şi singurul sentiment de camaraderie pe care îl avea faţă de el, era atunci când lumina îl orbea afară din cale.
-	Mi te bagi în ochi, zicea monsieur Andre supărat, trăgându-şi marginea pălăriei până la marginea mustăţii şi înaintând cu calul lui negru către discul de aur, care-i aducea pe talger bucuria, negândită nici de unul, nici de celălalt.
Pe la orele nouă dimineaţa, calul, căruţa şi omul se opreau într-un sat, aducând pe ei mirosul de iarbă metalică proaspătă al nopţilor din piscuri şi aştri. Acolo era centrul de aprovizionare în cantităţi, cu ouă, unt şi brânzeturi dospite, transportate în piaţa dintre şaleuri, din toţi Alpii apropiaţi, pe măgari şi cai. Monsieur Andr£ cumpăra de două ori pe săptămână câte o căruţă de marfă, pe care o vindea cu adaosul de preţ al ostenelilor lui, în prăvălia familiei, din oraş. El străbătea astfel de câte patru ori, de două ori la munte şi de
1464
TUDOR ARGHEZI
două ori de la munte în oraş, poezia continuu schimbătoare a ţinutului de calcar, de izvoare, de păduri şi de ceruri; şi zăpezile veşnice ale piscurilor alpine, florile şi luminile şi singurătăţile adânci, prin care băteau copitele calului, ca o toacă în mănăstirea gheţarilor, se strecuraseră în sufletul lui puternic şi deschideau într-însul un continent corespunzător de tăceri alternate cu întuneric şi lumini. Monsieur Andre spunea câteodată, fără să se gândească, lucruri mai frumoase decât Homer şi, aruncând, ţâşnită printre dinţi, câte o gură de scuipat negricios, din când în când, pe când îşi muta dumicatul de tutun, îşi zmălţuia povestirea cu străbunii.
Stam de vorbă cu tăcerile lui monsieur Andre. El nu ştia limba latină, dar cunoştea limba cuvintelor care păstrează rădăcinile lucrurilor şi le întineresc, asemănător cu scriitorii fără ştiinţă ai Bibliei, care luau însemnare, din poruncă de Sus, de isprăvile dinlăuntrul vieţii, de faptele dintru început, cum s-a despărţit uscatul de ape, cum a rătăcit porumbielul lui Noe, cum a suferit Iov, cum s-a născut într-un staul de vite un împărat mic, peste împăraţi, dintr-o fecioară şi un dulgher.
într-o seară, monsieur Andre lucrase la grajd şi trecuse cu furca patru care de fân în pod. Trebuia să închidă uşa; agăţat de o scară şi urcându-se la pod, el se opri pe-o stinghie, parcă ar fi voit să zboare. întinse braţele şi căzu şi îşi rupse spinarea, ca o coadă de mătură, în două drept. L-am văzut în odaia din fund a lăptăriei. Ouă şi unt îşi întârziaseră vânzarea, în pâcla de mirodenii stătute ale mortului, încă dârz, totuşi, în rigiditatea braţelor puse pe piept, pe carabină. Monsieur Andre, în momentul agoniei, pe când îl sărutau copiii, ceruse carabina.
-	Nu i-am putut scoate din gură tutunul! se jăluia, ca de o nefericire, soţia lui monsieur Andre, cu insistenţă, ca să fie auzită de preot - şi, mai departe, de Papă şi de Dumnezeu.
1928
PUBLICISTICĂ
1465
COCÖ FACTOR POŞTAL
Se pare că oraşul Constanţa are cel mai mare număr de cititori... gratuiţi, şi ceea ce e mai îmbucurător, majoritatea acestor iubitori de literatură o dă onoratul corp poştal, corespondentul în carne şi oase, când masculine, când feminine, al confratelui Ovidiu, al căruia corp este de bronz.
Un abonat spiritual, ca toţi abonaţii „Biletelor de Papagal“, trimite lui Coco o scrisoare foarte măgulitoare, din care pricină nici nu o putem publica, alegându-şi subiectul, adeseori tratat de noi, al interesului poştal exagerat faţă de conţinutul plicurilor noastre de expediţie.
Ca să ne exprimăm ca un ilustru orator al Parlamentului actual, noi am preferat întodeauna două lucruri: să ne citească elita corpului poştal şi din Constanţa şi din toată ţara, dar să ne şi expedieze mai departe, cu toate că am prefera şi al treilea lucru, eventual: să ne şi plătească. Abonatul nostru din Constanţa ne cere să scoatem o „planetă“ specială pentru amatorii de literatură gratis, cu indicaţii de conduită literară, sfătuindu-i „să fumeze de doi lei mai puţin pe zi, să-şi facă ghetele acasă şi nu la lustragiu, iar domnişoarele să rămâie o zi nepudrate şi nerujate pe buzişoare. Nu le trebuie mai mare economie pentru a avea în fiecare zi planeta lui Coco“, încheie abonatul nostru.
Avem de furcă, s-ar părea, cu cititorii poştali cocheţi şi boiereşti la Constanţa, cu domni care îşi lustruiesc picioarele la văxuitor şi cu domnişoare care cel puţin nu se adresează la degetul şi la cârpa aceluiaşi agent de înfrumuseţare pentru punerea în valoare şi ton a guriţei. Cocö, drept să spui, nu a prea văzut, în ultimele lui vizite la Constanţa, făcându-se un abuz remarcabil în palatul poştei de cele două cosmetice, unul de piele de viţel, şi celălalt de piele de buze. Negustorul poştal care i-a vândut timbre la un ghişeu din etajul localului, avea
1466
TUDOR ARGHEZI
înfăţişarea onestă a unui brav om care se poartă cu noroiul anului trecut pe încălţăminte şi preferă mirosurilor costisitoare parfumul usturoiului pur, exalat din cădelniţa lui bucală de mahorcă fără economie, subt nasul capricios al cumpărătorilor de „mărci“. Cât priveşte pe domnişoarele şi doamnele din despărţământul scrisorilor recomandate şi al telegramelor, puse în colivii de sârmă, Cocö nu şi-ar putea însuşi răspunderea afirmaţiei că le-a găsit pudrate. Un singur personagiu există, sclivisit şi pomădat, în palatul poştei din Constanţa, dar acest personagiu e de ipsos şi se găseşte intercalat până la bust şi înşurubat pe un postament de urnă, în păretele scării mari de la intrare. Acest nefericit nu a citit niciodată „Biletele de Papagal", pentru motivul că e mort demult, „ucis mişeleşte“, ca Mihai Viteazul, spune o inscripţie pioasă, de către un bandit dobrogean.
într-o rugăminte fierbinte către toate poştele din toată ţara, Cocö invitase acum vreo lună pe toţi amatorii de lectură, sustrasă din pachete, să binevoiască să ne dea adresele lor, ca să le trimitem cu titlul de onorariu pentru cinstea ce i-o fac strepezindu-şi minţile cu citirea „Biletelor“, câte un exemplar. Sau îi îndemnam să ne facă un semn anonim cu ochiul sau cu piciorul, ca să punem în plicuri câte două exemplare de fiece abonat care a cunoscut norocul să cadă într-o regiune bântuită de postaşi. N-am primit nici un răspuns şi, să ne cruţe cititorii din poştă că nu ne alegem termenii cu aceeaşi migală cu care buzunăresc ei pachetele, conţinutul plicurilor continuă să fie - pardon! — furat. Furtişagul lor e însă inteligent: dacă într-o localitate unde literatura face furori în poştă, avem douăzeci de abonaţi, ei se organizează aşa încât abonaţii să fie ciupiţi pe rând.
Pentru că nu este necesar să ne sfădim cu aceşti răspânditori de cultură ai poştelor, noi le-am propune şi altă soluţie: să le procurăm şi crema de ghete, şi roşul de buze, şi
PUBLICISTICA
1467
pudra, cu condiţia de a le înmâna abonaţilor „Biletele“, după ce, bineînţeles, domnişoarele şi domnii plicului şi ai firului telegrafic şi fonic au binevoit să le citească întâi. Propunerea e serioasă: să ni se indice mărcile produselor de parfumerie cu trecere în provincii, şi Coco, utilitar şi galant, se va executa. Să nu se uite însă din comenzi nici săpunul, care-i începutul acurateţei la un cititor gratuit, hotărât ca odată şi odată să înceapă să şi plătească.
Dar, pentru că tot ne găsim în Constanţa, să facem un pas în judeţ, de zece, cincisprezece kilometri, şi să-l luăm cu noi şi pe inspectorul poştal dobrogean, pe amicul lui Cocö, domnul Tibacu: un cititor care afectează bunul obicei că-şi plăteşte lecturile şi calitatea că le gustă cu inteligenţă. Am ajuns la acea regiune peninsulară miraculoasă cuprinsă între Agigea, Techirghiol, Carmen Sylva şi Eforia, care fără trecerea regretabil instantanee a generalului Ionescu pe la Căile Ferate, rămânea încă cincizeci de ani o pustietate biblică, vizitată de inginerii de stat constructori, specialişti, în căruţă şi tărăboanţă şi călări pe băţ. Nisipurile, cu începere din Agigea, se populează vara cu corturi şi barace, locuite de mii de copii, învioraţi ziua de soare, şi noaptea de ploşniţele Ministerului Muncii, care, clădind câteva cetăţi pitoreşti de scânduri negre, a prevăzut intervalele şi crăpăturile cu o faună bogată de păduchi de lemn, transportaţi cu mare băgare de seamă pentru sănătatea lor, în lăzi hermetic închise.
Un purtător de scrisori în geantă are însărcinarea să colporteze scrisorile şi publicaţiile în regiune. El pleacă şi o străbate, când după o regulă proprie, când după o fantezie subită, distribuind după inspiraţie o scrisoare luni sau joi, sau sâmbăta următoare. Asaltat de sutele de copii despărţiţi de părinţi şi care aşteaptă o pupătură şi un pol în câte o scrisoare, factorul, ales printre cei mai analfabeţi, îşi pierde
1468
TUDOR ARGHEZI
capul şi scrisorile. Când oboseşte, el pune conţinutul genţii în poala unei servitoare şi pleacă unde vrea el.
Poşta, în regiunea Eforiei, îşi făcuse un biurou de primiri într-un vagon. Deschizându-se un sanatoriu mai la deal, cu tariful o mie de lei pe zi, vagonul a fost transportat în dreptul acestei autorităţi tarifare. O scrisoare recomandată, dată biuroului, pentru Bucureşti, nu poate fi primită decât până la orele unsprezece dimineaţa, ca să poată porni a doua zi... între Constanţa şi Carmen Sylva şi înapoi circulă o sumedenie de trenuri: nici unul nu are vagon poştal, şi toate ar trebui să aibă un om poştal cu sac poştal, putând să primească în gări corespondenţa.
Dragă Tibacule, zice Coco. Câtă vreme încă nu eşti nici deputat, nici ministru, îţi rămâne un moment să înlesneşti viaţa sufletească şi culturală a copiilor, dacă adulţii nu prezintă subt aceste raporturi nici un interes. Pe nisipurile mării soarele îngrijeşte de copiii noştri, este drept, dar una din treburile pe care acest medic fără carte, dar fără greş, nu le-a învăţat este serviciul poştal dus şi întors. Ia vezi, nu se poate face nimic? Nu se poate pune în fiece gară, măcar în odaia bagajelor, o masă pentru poştă şi un om cuviincios care să vândă timbre, să ia corespondenţă şi să dea corespondenţă cui se prezintă la el?
Un „Bilet de Papagal“ poate să fie furat — de ce nu? Orfan, el nu costă bani şi sentiment decât pe redactor, şi redactorul, fiind un cetăţean gratuit, îl poţi nesocoti — şi toate autorităţile te vor felicita în ziua când vei opera aşa încât să stârpeşti din circulaţia poştală hârtia tipărită. Dar o scrisoare reprezintă mai mult decât o fiţuică literară, căci duce şoapta inimii cu ea, lacrima şi oftatul — şi cine le batjocoreşte cade subt blestem de moarte.
1928
PUBLICISTICĂ
1469
URIAŞUL GOLIATH
Colos de fier, şi-a întins reţeaua pe-ntreg pământul. Milioane de păianjeni cu femurile de oţel învârtesc roţi uriaşe şi nopţile tuturor câmpurilor, munţilor şi pădurilor răsună de gâfâit astmatic de locomotive.
Calea Ferată Română se leagă de celelalte căi-ferate din vecini, într-o internaţională mai reală decât ideea Statelor Unite ale Europei.
Deţinând inima, organul de propulsie al vieţii, căile ferate au devenit orgolioase. Au schimbat, la noi, tarifele după voie şi pe o scară de diferenţe fantastice. S-ar fi spus că la administraţia Căilor Ferate Române sunt primiţi numai acei domni care pot face dovadă că sunt nestatornici şi capricioşi. Toate mâinile puse pe frânele vagoanelor se încordau şi descordau ad libitum. Guvernele, de două ori, s-au văzut silite să trimeată la Direcţia supremă un general cu cravaşă, şi care a pus ordine în gări cu promptitudinea cu care ar fi mânuit un regiment de artilerie.
Nimeni însă, nici generalul, n-a izbutit să scoată rugina care scârţâie la toate încheieturile administrative ale trenului. Neplăcerile călătorului, nenumărate şi variate ca-ntr-o carte imaginată de un autor sadic şi grotesc, dificultăţile negustorului care pentru un vagon de lemne sau de fasole trebuie să „trateze“ cu toţi funcţionarii, de la şef până la acar şi cu toate gările pe unde urmează să treacă - pândit şi vămuit vagonul - sunt locuri comune!
Autocamionul şi automobilul cu zece locuri, maşini zvelte, lipsite de armata de funcţionari, tarife, bacşişuri, întârzieri şi nesiguranţe - desfiinţează sigur pe acest Goliat de tuci cu ochii înroşiţi.
De zece ani C.F.R. trăieşte cu o pagubă de câteva miliarde pe an şi biurocraţii lui se străduiesc să afle pricina, când în
1470
TUDOR ARGHEZI
celelalte ţări toate societăţile de căi ferate dau beneficii! S-a propus şi încercat suprimarea carnetelor de călătorie pentru ziarişti şi funcţionari. S-a hotărât reducerea pentru călătoria la băi... Toate aceste reduceri n-au produs nici un milion.
Ford desfiinţează încet, dar sigur, toate căile-ferate ale pământului, rigide, costisitoare şi periculoase şi tot ce se mai poate face pentru utilizarea acestui fier vechi plătit cu miliarde este adaptarea lui la nevoile multiple şi diverse ale vieţii şi realităţii.
Automobilele sunt conduse de câte un singur şofeur şi toate la un loc administrate de o singură maşină de scris.
Trenul trebuie să se scuture de acea uriaşă armată de paraziţi administrativi, care-1 copleşesc şi-l sug. Să momească pe călător cu preţul ieftin şi să-i sugereze mii de călătorii inutile, de agrement. Trenul, care pe-ncetul va fi sortit numai călătoriilor pe distanţe mari, trebuie să-şi creeze confortul potrivit distanţei - şi să-şi bage bine în cap că, orice-ar face, peste zece ani va transporta numai lemne, cărbuni, petrol şi vite - şi ca element de lux, cel mult ţărani.
1928
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 5)
ARTA AFRODIZIACĂ
A apărut în „Hiena“, an. I, nr. 18, 22 iulie 1919, p. 19-20. Semnat: Spectator1. Articolul a fost scris în anul 1918, aşa cum reiese şi din context.
în anul 1919, datorită detenţei sale la închisoarea Văcăreşti, Tudor Arghezi nu publică decât acest articol şi poezia Vraciul („Hiena“, an. I, nr. 9-10, 20 aprilie 1919, p. 6-7).
A apărut în „Cuvântul Über“, an. I, nr. 30, 28 martie 1920, p. 21-22.
Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta2, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 191-192.
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 2, 27 iunie 1920, p. 3-7. Cu titlul: O jigodie literară — Ion Al. Brătescu-Voineşti.
1	La articolele semnate T. Arghezi sau Tudor Arghezi nu s-a mai făcut menţiunea respectivă (n. ed.).
2	în Notele bibliografice sunt menţionate numai volumele apărute sub directa supraveghere a autorului (n.ed.).
(p. 7)
„ARTA ROMÂNA“ A treia expoziţie
(p. 8)
ION AI.. BRĂTESCU-VOINESTI.
O	JIGODIE LITERARĂ
1474
NOTE BIBLIOGRAFICE
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, Bucureşti, Editura Minerva,
1974,	p. 173-180.
(p. 15)	REPLICĂ ÎNGREŢOŞATĂ
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 3,4 iulie 1920, p. 4-5. Cu titlul:
O	replică îngreţoşată.
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 181-183.
(p. 18)	TOMA	IOANIN
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 5, 18 iulie 1920, p. 5. Semnat: T. Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. 410-414.
(p. 22)	ÎNTOARCEREA DIN CITERA
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 6, 25 iulie 1920, p. 12-14. Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 415-418.
(p. 24)	LEPĂDAREA SOCIALISTĂ
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 6, 25 iulie 1920, p. 20-22. Inclus în Scrieri 13, Poarta neagră, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 122-125, cu următoarea notă: „Trebuiesc adaose la Procesul socialiştilor, din 1919, următoarele două articole, apărute în revista «Hiena», nr. 6 şi 7, din 25 iulie şi 1 august 1920.“ Articolele sunt culese cu italice. Procesul socialiştilor face parte din sumarul volumului Poarta neagră1, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională“, 1930, p. 171-174.
1	Articolele publicate în volumele: Icoane de lemn, Bucureşti, Editura „Naţionala“ S. Ciornei, 1929; Poarta neagră, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională“, 1931; Tablete din Ţara de Kuty, Bucureşti, Editura
NOTE BIBLIOGRAFICE
1475
(p. 27)	PROFESIA DE SOCIALIST
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. nr. 7, 1 august 1920, p. 4-6. Inclus în Scrieri 13, Poarta neagră, p. 125-127. Vezi nota de mai sus.
(p. 31)	INDIVIDUALITATEA
PARTIDELOR POLITICE
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 8, 8 august 1920, p. 2-4. Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 419-422.
(p. 34)	CONSTANTIN MILLE. II
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 9, 15 august 1920, p. 2-3. Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 423-426.
(p. 37)	NOUL	DIRECTOR	GENERAI.
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 9,15 august 1920, p. 5. Semnat: T. Inclus în Scrieri 28, Cortina, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 247-248.
(p. 38)	MUŞTELE CADAVRULUI
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 10, 22 august 1920, p. 1-3. Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 184-189.
Naţionala-Ciornei S.A., 1933 şi Ce-ai cu mine, vântule?Bucureşti Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol II“, 1937, făcând parte integrantă din sumarele ediţiei princeps, nu le-am introdus în Secţiunea de publicistică, ele urmează să apară în Secţiunea de proză a prezentei ediţii.
1476
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 42)
SINDICATUL SCRIITORILOR
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 11, 29 august 1920, p. 1-4. Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul\ p. 18-24.
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 12-13, 12 septembrie 1920, p. 28-29. Semnat: T. Cu titlul: In umbra lui Ilarion.
Inclus în Scrieri 27\ Schiţe de portret, Bucureşti, Editura Minerva,
1975,	p. 93-96.
(p. 51) O SOCIETATE DE „CRITICI DRAMATICI“
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 16, 3 octombrie 1920, p. 1-3. Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 249-252.
(p. 54)	JUSTIŢIE	NU	POATE	SĂ FIE
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 17, 10 octombrie 1920, p. 1-5. Semnat: T. A. Deschide numărul.
în volume: Pagini din trecut. Ediţia a Il-a adăogită. Cu o prefaţă a autorului. Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956, p. 104-108; Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 427, 432.
(p. 58) UNDE DUCE IMPRESIONISMUL
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 18, 17 octombrie 1920, p. 2. Semnat: Box.
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 190-191.
(p. 48)
ILARIE CHENDI. II
NOTE BIBLIOGRAFICE
1477
(p. 59)	PROFESIA	DE	ZIARIST
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 18, 17 octombrie 1920, p. 9-10. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul, p. 25-27.
(p. 61)	SALMANOVICI
Domnului ministru Argetoianu
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 19, 31 octombrie 1920, p. 4. Semnat: Un burghez (P. conf. Tudor Arghezi). Cu titlul: Două scrisori şi un bilet: Salmanovici.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 150-152.
(p. 63)	TOMA	FLORESCU
Domnului ministru Goga
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 19, 31 octombrie 1920, p. 5-6. Semnat: Un magazin de paltoane, pt. conf. T. A.
Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 160-161.
(p. 65)	OMUL	DE SPIRIT
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 19, 31 octombrie 1920, p. 6. Semnat: Un corn cu lapte, pt. conf. T. A.
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 192.
(p. 66)	PROCESUL KREFELD
Depoziţia domnului Lupu C. Kostaki
A apărut în „Hiena“, an. II, nr. 20, 1 noiembrie 1920, p. 4-7. Semnat: T.
Notă introductivă la următorul Interogatoriu:
1478
NOTE BIBLIOGRAFICE
Domnul Lupu C. Kostaki în etate de şaptezeci de ani, domiciliat în judeţul Tutova, agricultor, martor al acuzării la Curtea Marţială.
După depunerea jurământului.
Comisarul regal: Rog a ne lămuri dacă aţi intervenit pentru aducerea în ţară a ofiţerilor din lagărele germane?
Lupu C. Kostaki: Pentru a putea răspunde la întrebare, rog pe onorata Curte să-mi permită a-i arăta situaţia ţării la acea epocă; numai ştiindu-se adevărul se va putea judeca cu dreptate.
Generalul Chinesen: Curtea doreşte tot adevărul şi vă roagă să spuneţi tot ce ştiţi spre a se face lumină completă.
Lupu C. Kostaki: In urma dezastrului din Dobrogea şi a retragerii grăbite a armatei noastre din Transilvania, guvernul a luat măsuri prin circulări confidenţiale, ca toţi funcţionarii, afară de prefecţi şi comandanţii de jandarmi, să rămâie la posturile lor, prescriindu-le chiar în cazul retragerii armatei, cum aveau să se poarte cu duşmanul, spre a ocroti în marginile posibilităţii populaţia. Tot atuncea s-a dispus şi avansarea salariilor funcţionarilor, pe trei şi patru luni.
Marii patrioţi din 1916 au dat încă o dată dreptate plângerii ţăranilor de la divanul ad-hoc din 1857, că la orice năvălire şi ocupare streină cei bogaţi fug lăsându-i pe ei prada suferinţelor şi umilinţei şi nu se reîntorc decât după ce a trecut vijelia. Da, aşa au procedat toţi marii patrioţi din 1916; au fugit sărmanii peste nouă ţări şi peste nouă mări, s-au adăpostit prin hotelurile de prima ordine din oraşele mari din Rusia, Scandinavia, Danemarca, Franţa şi Elveţia, unde desigur au suferit mizerie, oftând de dragul patriei părăsite; pe când noi cei rămaşi cu poporul subt călcâiul năvălitorului, benchetuiam cu duşmanul.
Exemplul lor a fost nefast.
Funcţionarii, după ce au încasat lefurile pe trei, patru luni, i-au urmat fugind în Moldova, unde transformaţi în pribegi nenorociţi s-au azvârlit ca lăcustele flămânde pe capul populaţiei moldoveneşti, iar guvernul le-a dat salariile funcţiunilor părăsite din teritoriul ocupat. Aceşti nenorociţi funcţionari au mers atât de departe cu nepăsarea avutului public, încât au luat cât mai mult posibil din tot ce le ieşea în cale, spre a nu cădea în mâna duşmanului.
Exemple caracteristice: o saca de incendiu din Râmnicu-Vâlcea a rămas pierdută în Râmnic-Sărat, natural fără cai. Iar primul ajutor de primar al capitalei, un inginer - acu aud că un mare director de bancă - şi-a însuşit automobilul Comunei, l-a încărcat cu tot ce a găsit la Comună şi s-a dus comod în Moldova, unde i s-a dat desigur alte
NOTE BIBLIOGRAFICE
1479
câştiguri şi onoruri, sărmanului refugiat! Toţi aceşti funcţionari ce şi-au părăsit datoria frustrând statul şi Comuna prin avansurile luate, la reîntoarcere au fost însărcinaţi a ancheta pe funcţionarii ce au muncit şi au căutat să apere populaţia părăsită, iar lipsa judecătorilor a dat prilej ocupanţilor a crea judecătorii germane, aplicând prin ordonanţe legiuirile lor. Noi acei rămaşi aicea, preocupaţi de interesul public, am alcătuit budgete la stat, la judeţe, la comune şi am cheltuit cu sfinţenie din veniturile încasate. în Moldova s-a introdus era cheltuielilor banului public fără budgete, sistem ce acum s-a generalizat în toată România Mare.
Germanii care veniseră să ne pedepsească, după cum ziceau ei, că după treizeci şi trei de ani de alianţă i-am părăsit şi am trecut de partea duşmanilor lor, au vroit să încerce a mă umili ca unul ce reprezentam autoritatea românească. în una din primele zile din februarie stil nou, a venit la mine locotenentul Lessel cu o declaraţie de subscris, prin care mă legam pe onoare a mă supune îndatoririlor ce mi se vor cere de ocupant. Am respins declaraţia spuind că nu voi sta la Ministerul de Interne, decât atâta timp cât voi fi considerat ca funcţionar român rămas pentru apărarea populaţiunei de vexaţiuni şi apărător al drepturilor de suveranitate ale ţării mele. Domnul inginer Panait, lăsat la Ministerul Lucrărilor Publice, a refuzat şi el să semneze acea declaraţie.
Ţara, de la Vârciorova şi până aici, a fost lăsată la bunul-plac al inamicului. Populaţia văzându-se părăsită de toţi acei pe care îi plătise toată viaţa din sudoarea frunţii ei, s-a văzut silită a întâmpina pe inamic şi a-i cere protecţie; cei trimişi întru întâmpinarea inamicului au rămas apoi la consiliile administrative la dispoziţia etapelor, aşa că, în fiecare sat, comună rurală sau urbană, s-au format comisii administrative fără legătură între ele şi fără putere de a reprezenta drepturile decurgând din Convenţia de la Haga şi din dreptul internaţional pentru ţară şi popor. Nu erau organe legale după organizaţia noastră de stat. Această stare de lucruri precară ne-a făcut mult rău, din toate părţile. De dimineaţa până seara târziu primeam plângeri de devastări, de furturi, de rechiziţiuni fără a seda acte sau măcar chitanţe de primire de către inamic. La intervenţiile noastre se răspundea că organele legale să încheie acte care ni se declarau că vor fi respectate şi că culpabilii vor fi pedepsiţi. Acte nu avea cine să încheie şi nu s-au încheiat.
Eu reprezentam autoritatea centrală şi nu aveam ca autoritate subordonată decât Primăria Bucureşti şi judeţul Ilfov, unde cu de la
1480
NOTE BIBLIOGRAFICE
mine putere instituisem o administraţie românească, cu care luptam pentru a scăpa de foamete şi de îngheţ populaţia capitalei.
Cu carele refugiaţilor căram grâu, porumb şi lemne, ca zilnic să pot da consumaţiei zece-unsprezece vagoane de pâine. Cu lemnele găsite pe la refugiaţi şi împărţite de comisiuni, fără diurne, am scăpat pe cei săraci să nu îngheţe şi am reuşit să fac să nu se devasteze grădinile publice şi private. Pentru a pune capăt acestei stări deplorabile şi vexatorii de lucruri şi pentru a putea face ca 3/4 din vechiul regat să poată beneficia de ocrotirea dispoziţiunilor Convenţiei de la Haga m-am dus la mareşalul Mackensen cu care am avut o lungă convorbire despre necesitatea reciprocă să reorganizăm statul românesc. Trebuia însă ca şi administraţia militară germană să primească o serioasă modificare. Feldmareşalul, dispus ca totdeauna a ne îndatora, m-a rugat să am răbdare că el speră că se vor introduce reforme liniştitoare care să satisfacă necesităţilor tutulor. A plecat la Berlin şi la reîntoarcere, prin februarie şi începutul martie, şeful Statului Major al Guvernământului, generalul von Bergmann, a fost înlocuit cu colonelul Hentsch, din Marele Stat Major al lui Mackensen. Acest bărbat inteligent şi activ s-a pus pe muncă serioasă şi, împreună cu el, noi românii am reconstituit ţara noastră, aşa că toate organele legale au funcţionat după legile noastre, cu personal românesc numit de noi românii. Natural că totul nu s-a putut reface dintr-o zi pe alta; a fost o muncă titanică, a lua din autoritatea absolută de care dispunea etapa şi a o face să se conformeze cerinţelor legilor noastre, reprezentate prin organe româneşti.
Ö chestiune mare era cum se va face munca câmpului. înţelegeam cu toţi că, cu cât vom produce mai mult, cu atâta va rămânea în ţară mai mult pentru necesităţile populaţiunei. Braţele se împuţinase în mod simţitor prin lipsa celor mobilizaţi, prin marea mortalitate a populaţiei, prin lipsa streinilor ce anual se introduceau de peste graniţe pentru cultura pământului. Germanii mi-au propus de a aduce prizonieri de care aveau berechet, ba chiar mi-a vorbit de negrii. M-am opus în mod energic, nu voiam să am şi această promiscuitate; destule lifte trecuseră prin ţară cu ocazia acestui război.
Am cerut soldaţi prizonieri români şi am luat pe a mea personală răspundere, că ei vor munci şi nu se vor răzvrăti şi în parte am reuşit.
Cu ocazia refacerii ţârii, s-a vorbit pentru prima oară de aducerea ofiţerilor prizonieri. Lipsea personal cu care să refacem
NOTE BIBLIOGRAFICE
1481
justiţia, şcoalele etc. Eu personal m-am opus la aducerea ofiţerilor activi; eram îngrijorat că venind în contact cu ofiţerii inamici să nu avem diferende regretabile. Asemenea, am fost contra readucerii învăţătorilor, care solicitau a li se respecta plăţile ce statul le dădea de la mobilizare încoace: 200 lei lunar nevestelor, 80 de mărci =100 lei ce primeau ei în lagările de prizonieri, 50 de lei pentru locuinţă etc. Nu mă credeam în drept a împovăra budgetul statului; eram preocupat de ideea că o stare bună financiară face tăria existenţei unui stat. Am intervenit însă pentru aducerea tutulor acelor ofiţeri care mă asigurau familiile lor că le-ar fi de absolută nevoie şi ar sta în sânul familiei, precum şi toţi ofiţerii de rezervă necesari la îndeplinirea golurilor lăsate de funcţionarii fugiţi în Moldova.
Am satisfacţia că munca desfăşurată împreună cu colegii mei de la noiembrie 1916 până la 8 mai 1918 cât am avut răspunderea administraţiei în teritoriul ocupat, a adus reale servicii populaţiei satisfăcând şi suveranitatea moşiei strămoşeşti, prin reînfiinţarea justiţiei, a învăţământului etc.
Procesul Krefeld este ultima colaborare a lui Tudor Arghezi Ia „Hiena“, „revistă de polemică politico-literară“, apărută la Chişinău, în perioada martie 1919 - februarie 1924, sub conducerea Iui Cezar Petrescu şi Pamfil Şeicaru.
(p. 68) CORTINA TEATRULUI NAŢIONAL
A apărut în „Rampa“, an. V, nr. 1213, 14 noiembrie 1921, p. 1. Semnat: Box (Fie vorba între noi).
(p. 69) LITERATURA DE SFINTELE SĂRBĂTORI
A apărut în „Dimineaţa“, an. XIX, nr. 5884, 7 ianuarie 1922, p. 5. Cu titlul: Literatura de Sf. Sărbători.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 153-156.
1482
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 71)	ZIARUL
A apărut în „Dimineaţa“, an. XIX, nr. 5489,15 ianuarie 1922, p. 5.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 157-160.
(p. 74)	„CUGETUL	ROMÂNESC“
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 1, februarie 1922, p. 1-3. Semnat: Cugetul românesc. Editorial programatic.
Inclus în Scrieri 24, Arhivă de literatură, p. 260-263.
Alături de „Viaţa românească“, reapărută în anul 1920, „Cugetul românesc“ (Bucureşti, febr. 1922 - iunie 1924) s-a impus ca o revistă cu caracter neutral, găzduind deopotrivă colaborarea tradiţionaliştilor şi a moderniştilor, îngăduind chiar şi unele polemici între cele două orientări, în paginile aceluiaşi număr. Sumarele numerelor revistei se dovedesc bine gândite, echilibrate, în care Ion Pillat, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu sau Em. Bucuţa se aflau alături de Ion Vinea, Al. Philippide, George Bacovia sau Ion Minulescu. Principiul alcătuirii sumarelor, impus de Tudor Arghezi, e cel al valorii, indiferent de orientarea estetică a autorilor. Tot aici, Tudor Arghezi îi publică scrierile lui Urmuz, Pâlnia şi Stamate, Ismail şi Tumavitu şi După furtună. Printre colaboratorii revistei s-au numărat şi N. Iorga, Horia Furtună, Const. Diamandy, 1.1. C. Brătianu, Al. Alimănişteanu, Sextil Puşcariu, Mircea Djuvara, N. M. Condiescu, Adrian Maniu, Claudia Millian, Ion Agârbiceanu, Perpessicius, Sergiu Dan, I. Mateevici, Vladimir Streinu, Gh. Brăescu, M. Beza, Lucian Blaga, Carol Ardeleanu, V. Bogrea, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Demostene Botez, Ion Marin Sadoveanu, I. Buzdugan, G. Murnu. Singurul neajuns al acestei reviste cu caracter enciclopedist a fost ritmul neregulat de apariţie, fapt explicat cu umor, în anul 1923, de Camil Petrescu: „revista nu apare la timp, datorită... lipsei de timp a lui Arghezi“.
La sfârşitul anului 1923, Tudor Arghezi părăseşte redacţia revistei, mutându-se la ziarul „Naţiunea“. Locul lui va fî ocupat de Vladimir Streinu.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1483
Fiind condusă efectiv de Tudor Arghezi, ca secretar general de redacţie, revista „Cugetul românesc“ rămâne hotărâtor legată de numele lui.
In anul 1930, în „Bilete de Papagal“, nr. 471 din 24 august, p. 8-10, Tudor Arghezi face următoarele „rectificări şi preciziuni“, la articolul Cazul Arghezi, apărut în ziarul „Dreptatea“:
1.	Revista „Cugetul românesc“ a fost înfiinţată după întoarcerea lui Ion I. C. Brătianu din străinătate, la masa verde de la Trianon, delegaţii unguri revendicând Ardealul pentru ei, pe temeiuri culturale. Din câteva geamantane, ungurii ar fi scos o sumedenie de publicaţii voluminoase ungureşti, literare, ştiinţifice şi de diverse specialităţi, toate cu o vârstă de apariţie respectabilă. Aceste teancuri, ungurii le-au pus deoparte. Şi dincolo, de cealaltă parte, ei au pus „Viaţa românească“, de la Iaşi, pe care tot ungurii au adus-o cu ei.
-	E singura revistă românească, au afirmat delegaţii maghiari. Are un tiraj de patru mii de foi şi trei mii cinci sute de abonaţi. Abonaţii nu plătesc nici unul şi revista trăieşte din subvenţiile ministeriale.
Impresionat peste măsură de realităţile presupus culturale ale revistelor, asupra cărora partidul profesase un dispreţ superior, Ionel Brătianu, întors acasă, a cerut poruncitor înfiinţarea unei „mari“ reviste în Bucureşti.
împrejurarea de mai sus a relatat-o, cu inima accelerată de emoţie, domnii Al. Alimăneşteanu şi avem motive să credem că domnia sa a ştiut ce spune, de vreme ce era cumnatul primului delegat al României la tratativele de pace.
2.	Cu înfiinţarea şi direcţia revistei a fost însărcinat, în mijlocul unui mare conclav liberal, repetat de câteva ori, şi împotriva continuilor lui obiecţiuni, că dintr-o colaborare nu va putea ieşi decât un hibrid, domnul T. Arghezi. „Cugetul românesc“ n-avea decât titlul, inventat de gândirea domnului Vintilă Brătianu, pe un munte, într-o excursie: cine ar căuta amănunte, le poate găsi, credem, la domnul Horia Furtună. Nu avea măcar un program, măcar niscaiva idei pentru un program. Programul a fost scris de domnul Arghezi în momentul apariţiei primului număr.
Domnul Ion Pillat nu a devenit, cum se cheamă, directorul revistei, decât după ce domnul Arghezi a abandonat şi revista şi direcţia.
3.	Nu s-ar putea spune totuşi că domnului Arghezi i-a fost indiferentă colaborarea cu oamenii care l-au păstrat închis un an de
1484
NOTE BIBLIOGRAFICE
zile. Asocierea nu numai că definea categoric o mentalitate şi prezintă întemniţarea ca un joc de popice, dar mai conţinea şi o meritată răzbunare, atât personală, pentru domnul Arghezi, cât şi pentru toţi camarazii lui de suferinţă, prizonieri ai unei oligarhii ipocrite şi abuzive. Actul a culminat în sumarul revistei: paralel cu amintirile politice ale lui Ion I. C. Brătianu, au apărut în „Cugetul românesc“, în paginile următoare, şi amintirile domnului Arghezi, din închisoare...
4.	Cât despre ziarul „Naţiunea“, pomenit în articolul reprodus mai sus, din ziarul „Dreptatea“, el a fost înfiinţat, după „Cugetul românesc“, tot de domnul Arghezi, şi tot din însărcinarea partidului care l-a închis, cu toate că, şi de astă dată, cu comprimarea profundei scârbe a celui însărcinat. Dar, bis repetita placent... şi era de fixat definitiv o noţiune...
(p. 77)	DOCTORUL	PUŢUREANU
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 1, februarie 1922, p. 41-44 {Cronica informativă). Cu titlul: Cazul doctorului Puţureanu.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 52-56.
(p. 81) ION, DE DOMNUL L. REBREANU SAU CUM SE SCRIE ROMÂNEŞTE...
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 1, februarie 1922, p. 99-104 (Literatură). Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 24, Arhivă de literatură, p. 264-271.
(p. 87)	[W.	SHAKESPEARE]:	HAMLET
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 1, februarie 1922, p. 105-106 (Teatru). Cu titlul: Hamlet.
în volum: Tablete de cronicar, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960, prefaţă de D. Micu, p. 81-82; Scrieri 28, Cortina, p. 253-255.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1485
(p. 90)	ROMANTICA	INDUSTRIALĂ
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 2, martie 1922, p. 113-115. Editorial. Semnat: C. R.
(p. 93)	ALEXANDRU	CIURCU
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 2, martie 1922, p. 147 (Medalion). Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 57-58.
(p. 94)	MIZERII...
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 2, martie 1922, p. 163-170 (Sentinţe).
Inclus în Scrieri 44, Parenteze, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, 2003, p. 144-152.
(p. 101)	FLUIERATUL ÎN TEATRU
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 2, martie 1922, p. 208-209 (Teatru). Semnat: T. A.
în volume: Tablete de cronicar, p. 216-218; Scrieri 28, Cortina, p. 256-258.
(p. 103)	EPISCOPUL GHERASIM
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 2, martie 1922, p. 209. Semnat: T. A.
1486
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 104)	ALEGERI...
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 3, aprilie 1922, p. 225-228. Editorial. Semnat: C. R.
(p. 109)	ARMENIA	LITERARĂ
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 3, aprilie 1922, p. 272. Semnat: T. A.
(p. 110)	TIPOGRAFI ŞI SCRIITORI
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 3, aprilie 1922, p. 209. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 28-29.
(p. 111)	FIUL	LUI	DUMNEZEU
A apărut în „Lamura“, an. I, nr. 6-7, martie-aprilie 1922, p. 337-338.
Inclus în Scrieri 39> Tablete de cronicar I, p. 433-435.
(p. 112)	„LITERATURA	NOUĂ“
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 4, mai 1922, p. 321-326. Editorial. Semnat: C. R.
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 193-199.
(p. 118)	INGINERUL	REDACTOR
A apărut în „Contimporanul“, an. I, nr. 2, 3 iunie 1922, p. 3-4. Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, p. 436-438.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1487
(p. 120)	PRESTIGII
A apărut în „Contimporanul“, an. I, nr. 2, 10 iunie 1922, p. 8.
(p. 122)	PUBLICUL	ŞI PRESA
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 5, iunie 1922, p. 417-420. Editorial. Semnat: C. R.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 30-34.
(p. 126)	DUILIU ZAMFIRESCU
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 5, iunie 1922, p. 443 (Medalioane). Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 59-60.
(p. 128)	TAKE IONESCU
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 5, iunie 1922, p. 444 (Medalioane). Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 61-62.
(p. 129)	COLONELUL N. M. CONDIESCU
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 5, iunie 1922, p. 473-474. Semnat: T. A. Cu titlul: Un scriitor nou: Colonelul N, M. Condiescu.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 63-64.
1488
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 131)
FUNDAŢIA CULTURALĂ „PRINCIPELE CAROL“
A apărut în „Cugetul românesc“, an. I, nr. 5, iunie 1922, p. 501. Nesemnat.
A apărut în „Cuvântul“, an. I, nr. 8-9, 1 mai-1 iulie 1922, p. 216-217.
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 317-319.
A apărut în „îndreptarea“, an. VI, nr. 10,14 ianuarie 1923, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 161-163.
(p. 137) ORIGINILE UNUI CONFLICT
A apărut în „Cugetul românesc“, an. II, nr. 1, ianuarie 1923, p. 88-89 (Viaţa culturală). Semnat: T. A.
(p. 132)
CLERUL MONAHICESC
(p. 135)
PARADISUL CĂRŢILOR
(p. 139)
STUDENTUL ŞI MAŞINA
A apărut în „Cugetul românesc“, an. II, nr. 1, ianuarie 1923, p. 89 (Viaţa culturală). Semnat: T. A.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1489
(p. 140)	NUMERUS	CIAUSUS
A apărut în „Cugetul românesc“, an. II, nr. 1, ianuarie 1923, p. 80 (Viaţa culturală). Semnat: T. A.
(p. 141)	REVISTELE	MICI
A apărut în „Cugetul românesc“, an. II, nr. 1, ianuarie 1923, p. 92-94 (Cărţi, reviste, ziare). Semnat: T. A.
(p. 144)	O	REVISTĂ MARE:
„VIAŢA ROMÂNEASCĂ“
A apărut în „Cugetul românesc“, an. II, nr. 1, ianuarie 1923, p. 94-95. (Cărţi, reviste, ziare). Semnat: T. A.
(p. 146)	ANTON PANN
A apărut în „Contemporanul“, an. II, nr. 30,10 februarie 1923, p. 3. Datat: 23 ianuarie, Bucureşti.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 65-68.
(p. 149)	O	EDITURĂ NOUĂ:
„CULTURA NAŢIONAI“
A apărut în „Cugetul românesc“, an. II, nr. 2, februarie 1923, p. 190-192.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 37-41.
(p. 152)	PROPRIETATEA	LITERARĂ
A apărut în „Naţiunea“, nr. 1, 10 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 42-43.
1490	NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 154) DOCTORUL LUPU INSPIRAT
A apărut în „Naţiunea“, nr. 1,10 martie 1923, p. 1 Nesemnat.
(p. 155)	JUPITER	MIHAI ACHE
A apărut în „Naţiunea“, nr. 1, 10 martie 1923, p. 1 Nesemnat.
(p. 156)	EPILEPSIA CU BEŢIA
A apărut	în	„Naţiunea“, nr. 2, 11 martie 1923,	p.	1	(Foiţe).
Nesemnat.
(p. 157)	DIURNA
A apărut în „Naţiunea“, nr. 3, 12 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 158)	MAIMUŢOII LIBERTĂŢII PRESEI
A apărut în „Naţiunea“, nr. 3, 12 martie 1923, p. 1. Nesemnat.
(p. 159)	METODELE UNGUREŞTI
A apărut	în	„Naţiunea“, nr. 4, 14 martie 1923,	p.	1	(Foiţe).
Nesemnat.
(p. 160)	EXPOZIŢIILE PICTORILOR
ISER ŞI PETRAŞCU
A apărut în „Naţiunea“, nr. 5, 15 martie 1923, p. 2. Semnat: Koh-I-Noor.
NOTE BIBLIOGRAFICE	1491
(p. 162)	AVENTURI TIPOGRAFICE
A apărut în „Naţiunea“, nr. 6, 16 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 163)	DATORIA GUVERNULUI
A apărut în „Naţiunea“, nr. 7, 17 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 164)	IERTAREA
A apărut în „Naţiunea“, nr. 9, 18 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 165)	DREPTURILE FEMEII
A apărut în „Naţiunea“, nr. 11, 22 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 166)	THEODOR PALLADY
A apărut în „Naţiunea“, nr. 11, 22 martie 1923, p. 1 (Cronica artistică). Semnat: Koh-Y-Noor.
(p. 168)	INUTIL	CAMUFLAJ
A apărut în „Naţiunea“, nr. 12, 23 martie 1923, p. 1 (Foiţe).
Nesemnat.
1492	NOTE	BIBLIOGRAFICE
(p. 169)	NU-L	CUNOSC...
A apărut în „Naţiunea“, nr. 13, 24 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 170)	BIBLIA PĂRINTELUI GAIACTION
A apărut în „Naţiunea“, nr. 14, 26 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 172)	SCRIITORUL VALJEAN
Un prinţ al umorului
A apărut în „Naţiunea“, nr. 14, 26 martie 1923, p. 1. Nesemnat.
(p. 173)	UN PREMIU LITERAR
A apărut în „Naţiunea“, nr. 16, 28 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 174)	SARAH	BERNHARDT. I
A apărut în „Naţiunea“, nr. 17, 29 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 69-70.
(p. 175)	ARTA	ROMÂNĂ
A apărut în „Naţiunea“, nr. 17, 29 martie 1923, p. 2 (Note de artă). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 193-195.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1493
(p. 177)	PROPRIETARI ŞI CHIRIAŞI
A apărut în „Naţiunea“, nr. 18, 30 martie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 178)	PSALMISTUL SINGURATEC
A apărut în „Cugetul românesc“, an. II, nr. 3, martie 1923, p. 199-201.
Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule? Bucureşti, E.P.L., 1964, p. 152-162 şi 182.
(p. 180)	CONCIAVUL
A apărut în „Naţiunea“, nr. 20, 1 aprilie 1923, p. 1 (Foiţe). Nesemnat.
(p. 181)	SARAH	BERNHARDT. II
A apărut în „Naţiunea“, nr. 20, 1 aprilie 1923, p. 2. Nesemnat. Cu titlul: Cuvinte despre Sarah Bernhardt.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 71-72.
(p. 183)	CRĂCIUNUL ÎN PAŞTE
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 167-168. începând cu acest număr, Tudor Arghezi preia conducerea ziarului „Naţiunea“, căruia îi schimbă formatul şi datarea calendaristică. îi apare în frontispiciu numele ca director şi adaugă
1494
NOTE BIBLIOGRAFICE
subtitlul Foaia intelectualităţii. Numărul este scris aproape în întregime de Tudor Arghezi. Pe prima pagină publică, în traducere proprie, poezia lui Baudelaire, Albatrosul.
(p. 184)	PASTELE CALULUI
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 1. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 169-170.
(p. 185)	CONCURSUL	„NAŢIUNII“
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 2. Nesemnat.
(p. 186) AMINTIRILE IERODIACONULUI IOSIF. I
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 3. Inclus în Scrieri 12, Icoane de lemn, Scrisori /, Bucureşti, E. P. L., 1966, p. 247-253. Datat: april 1923. Modificări neesenţiale.
(p. 193) SARAH BERNHARDT ŞI TEATRUL
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 4. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 259-261.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1495
(p. 195) [ROBERT DE FLERS ŞI FRANCIS CROISSET]: NĂZDRĂVĂNIILE VINULUI
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 4. Nesemnat. Cu titlul: Năzdrăvăniile vinului.
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 262-263.
(p. 196)	POLITICA	INTERNĂ
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 4. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 313-314.
(p. 197) ANGORA, RUHRUL ŞI SOFIA
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 4 (Politica externă). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, p. 441-442.
(p. 199)	LIBERTATEA PRESEI
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670,15 aprilie 1923, p. 1. Editorial. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 35-36.
(p. 200)	PĂCĂLELI DE APRIL
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 1.
Nesemnat.
1496
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 201) AMINTIRILE IERODIACONULUIIOSIF. II
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 2-3. Deşi este continuarea articolului din nr. 2669, p. 3, nu a fost inclus în voi. Scrieri 12, Icoane de lemn.
(p. 206)	TIBORERNÖ
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 3 (Note de artă). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 443.
(p. 207)	ATENEUL
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 3 (Note de artă). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 196.
(p. 208)	MAISOND’ART
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 3 (Note de artă). Nesemnat.
(p. 208)	CLOACA
Domnului Em. Ciomac şi altora
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 3.
Nesemnat.
NOTE BIBLIOGRAFICE	1497
(p. 210)	VITRINA FRANCEZĂ
'	La	Roumanie	nouvelle
de Marcel Gillard - Agrege de PUniversite
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 3 (Vitrina franceză). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 24, Arhivă de literatură, p. 272-273.
(p. 211)	PROPRIETATEA ARTISTICĂ
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 4. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 24} Semne cu creionul //, p. 44-45.
i
(p. 212)	CUNOŞTINŢE FOLOSITOARE
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 4. Nesemnat.
(p. 213)	[„OPOZIŢIA NEMULŢUMITĂ
'	DE	CLIŞEELE...“]
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 4 (Politica internă). Nesemnat.
(p. 214) [„CONFERINŢA DE IA LAUSANA...“]
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 4
(Politica externă). Nesemnat.
1498
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 214)	PĂDUCHII CULTURALI
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2671, 22 aprilie 1923, p. 1. Editorial.
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 200-204.
(p. 219)	DOMNUL	ARISTID	BLANK
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2671, 22 aprilie 1923, p. 1 (Medalion). Nesemnat.
(p. 221)	REVISTA REVISTELOR
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2671, 22 aprilie 1923, p. 1. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 24, Arhivă de literatură, p. 274-275.
(p. 222) AMINTIRILE IERODIACONULUIIOSIF. III Arderea Mănăstirii Cernica
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2671, 22 aprilie 1923, p. 3. Semnat: Ierodiaconul Iosif. Articolul este însoţit de următoarea notă: „începând publicarea celor douăsprezece caiete cu scrisul mărunt, care cuprind aducerile aminte ale diaconului Iosif, am făcut-o cu tacita lui învoială. Astăzi, dăm loc mai jos şi în acelaşi spaţiu, destinat publicării Memoriilor sale, unei scrisori, primită din munţii Bucovinei, de la autor. Aceste rânduri se intercalează ciudat în nişte Memorii scrise de mult, şi peste care au trecut, ca nişte călugări cenuşii, douăzeci de ani. Publicăm scrisoarea părintelui Iosif, fără nici o schimbare. T. A.“.
Inclus în Scrieri 12', Icoane de lemn, Scrisori III, p. 263-269.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1499
(p. 228)	PLICUL
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2671, 22 aprilie 1923, p. 4. Nesemnat.
(p. 228) DUMINICA NECREDINCIOŞILOR
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2671, 22 aprilie 1923, p. 4. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 315.
(p. 229) [„CA SA OBŢINĂ PUTEREA...“]
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2671, 22 aprilie 1923, p. 4 (Politica internă). Nesemnat.
(p. 231) [„EUROPA CONTINUĂ SĂ SUFERE...“]
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2671, 22 aprilie 1923, p. 4 (Politica externă). Nesemnat.
(p. 232) ÎN IATRINA „CULTURII NAŢIONALE“
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2672, 29 aprilie 1923, p. 1. Editorial.
Articolul avea următorul P. S.: „în foiletonul «Aurorei» s-a făcut chiar insinuarea abjectă că în închisoare nu m-aş fi purtat bine cu tovarăşii mei. Domnii Dem. Teodorescu, de la «Adevărul» şi domnul Samuil Grossmann, care cred că sunt în Bucureşti, au cuvântul. în ce priveşte pe domnul G. D. Mugur, director al Fundaţiei Culturale «Principele Carol», pe care conformele naturii trântore, l-aş linguşi, el a contribuit cu foarte mult, fără ca ei să o fi
1500
NOTE BIBLIOGRAFICE
aflat până azi, la amnistierea gazetarilor. Regret că sunt adus să jignesc dezinteresul şi modestia unui om de-o delicateţă supremă, dar de-o valoare de necontestat. A. T.“
La apelul lui Tudor Arghezi, S. Grossmann i-a trimis următorul răspuns, intitulat în temniţă, publicat în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2673,
6	mai, p. 1:
într-un post-scriptum al unui articol din numărul trecut, mă adresam camarazilor mei din închisoare, faţă de care „Aurora“avusese cinismul să declare, în legătură cu un alt articol al meu relativ la activitatea culturală a domnului Blank, că m-am purtat ca banchertd cu scriitorul Galaction.
Fac loc cu multă plăcere următorului răspuns.
T.A
„Bucureşti, 1 mai 1923
Dragă Arghezi,
Imputându-ţi-se, cu prilejul unei polemici, că pe când erai locatar al Văcăreştilor te purtai rău cu tovarăşii tăi de osândă, ai strigat, în Obşte, numele meu, chemându-mă să declar, cu însuşirea mea de codeţinut, dacă imputarea are vreun temei.
Răspund chemării.
Luând cuvântul în dezbaterea încinsă - grăind numai în numele meu, căci altă cădere nu am - îmi dau seamă de toată gingăşia situaţiunei mele:
1.	Cuvântul meu poate avea şubrezimea unei păreri subiective;
2.	Cuvântul meu poate fi bănuit de complezenţă.
De aceea, ca să-mi proptesc situaţiunea, mă duc la chiar obârşia de la care a purces acuzatorul, la cartea lui Ioan Slavici: închisorile mele.
Recitesc, fragmentar, această carte, pe care n-o pot ţine în mână fără respectul ce port veteranului scriitor şi fără un sentiment de specială gratitudine personală. Şi ce găsesc la pagina unde e vorba de tine? Găsesc părerea lui Slavici că eşti un om zgârcit la vorbă, atent la îmbrăcăminte, şi dornic ca odaia ta să fie foarte curată. Pot oare socoti această caracterizare ca un semn de ticăloşie sufletească din parte-ţi? Eu, toată viaţa, mi-am predicat asemenea virtuţi.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1501
Dar în afară de deducţiunea negativă ce o pot trage din scrisul lui Slavici, mai am şi un temei pozitiv care îmi spune neîncetat că nu te-ai purtat rău cu mine. Acest temei e sentimentul de sinceră prietenie ce-ţi păstrez de la liberarea noastră din închisoare.
Am păşit împreună pragul Văcăreştilor legaţi numai de vaga reminiscenţă a unei colaborări la vechea „Faclă“, dar dezbinaţi de faptul că în săvârşirea operei de trădare la care am contribuit deopotrivă, am lucrat fiecare pe cont propriu, spre a evita nerozia unei împărţiri de beneficii. Ia Văcăreşti însă, în cursul celor patru sute de zile şi patru sute de nopţi pe care le-am trăit împreună ca preveniţi şi condamnaţi, am putut cunoaşte şi măsura toată duioşia simţirii tale, toată îndrăzneala cugetării tale şi frumoasele sentimente care te făceau să izbeşti, pentru noi toţi, în zidurile temniţei, „perdele rigide de catafalc“, cum le numea limbajul tău poetic.
Cunosc o scrisoare pe care ai trimis-o unui înalt personaj, prin care nu relevai numai solidaritatea noastră juridică, a tuturora, ci dădeai glas şi unor sentimente de sinceră afecţiune pentru fiecare din tovarăşii tăi de osândă. Mi se pare că acestea nu sunt semne de rea purtare.
în orice caz, eu îmi voi aminti cu drag de viaţa noastră comună din temniţă, de prieteneştile noastre convorbiri, pe care le prelungeam şi după ce gardianul încuia celulele noastre vecine, strigându-ne impresii întârziate prin ferestruicele prin care aerul curat de afară se străduia să împrăştie mucegaiul din năuntru. De ar fi să mai fiu o dată puşcăriaş, aş vrea - iartă-mi ireverenţa! - să te am iar de tovarăş şi vecin.
Supărat puţin că chemarea ta m-a scos dintr-o linişte priitoare, îmi pare totuşi bine că mi-a dat prilejul să-ţi spun, prin scris, un cuvânt pe care, cel puţin eu, îl cred de omenie.
AJ tău cu dragoste,
S. Grossmann“
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 205-209.
(p. 236)	RECAPITUIARI
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2672, 29 aprilie 1923, p. 1. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 210-212.
1502	NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 238)	[„MANIFESTAŢIA SPONTANĂ...“]
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2672, 29 aprilie 1923, p (Politica internă). Nesemnat.
(p. 239)	[„DOMNUL	MADGEARU
COLECŢIONEAZĂ...“]
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2672, 29 aprilie 1923, p. (Politica externă). Nesemnat.
(p. 240) AMINTIRILE IERODIACONULUI IOSIF
IV
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2672, 29 aprilie 1923, p.
(p. 246) IMPERTINENŢE DE CUGETARE O fudulie perversă: Aristide Blank
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2673, 6 mai 1923, p. Editorial. Nesemnat.
(p. 248)	LIBERTATEA	PRESEI
înfiinţarea unei Asociaţii de represiune
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2673, 6 mai 1923, p. 1.
(p. 250) BELFERII CU UNU ŞI PATRU PICIOARE
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2673, 6 mai 1923, p. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 213-214.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1503
(p. 252) SANCŢIUNILE ÎN REPORTAJ
Numărul 4 din listă a fost bătut
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2673, 6 mai 1923, p. 3. Semnat: Rep.
(p. 255) GREVA DE LA „CULTURA NAŢIONALĂ“
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2673, 6 mai 1923, p. 3. Nesemnat.
(p. 255) CONTRIBUŢII ROMANTICE
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2673, 6 mai 1923, p. 3 (Poşta).
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 217-219.
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2673, 6 mai 1923, p. 3 (Poşta).
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 215-216.
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2673, 6 mai 1923, p. 3.
Nesemnat.
(p. 258)
UN RĂSPUNS
(p. 259)
MICA PUBLICITATE
1504	NOTE	BIBLIOGRAFICE
(p. 259) ASOCIAŢIA DE REPRESIUNE
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 1. Editorial.
(p. 261) ASOCIAŢIA DE REPRESIUNE Cheamă publicul să se înscrie
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 1.
(p. 262)	NECESITATEA	ASOCIAŢIEI
DE REPRESIUNE
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 2. Nesemnat.
(p. 263) STATUTUL ASOCIAŢIEI DE REPRESIUNE
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 3. Nesemnat.
(p. 265)	CLERUL	NOSTRU
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 1. Nesemnat.
(p. 266)	[„DOMNUL	N.	D.	COCEA	E
UN REVOLUŢIONAR...“]
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 1.
Nesemnat.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1505
(p. 267) PUŞCULIŢA LUI DUMNEZEU Domnului Vintilă Brătianu
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 1. Nesemnat.
(p. 268)	VATRA	SCRIITORULUI
O iniţiativă a domnului Vasilescu-Valjean, directorul general al teatrelor
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 1. Nesemnat.
Prima reacţie la această propunere va veni din partea criticului Perpessicius, sub forma următoarei scrisori către T. Arghezi, publicată în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2675 din 20 mai 1923.
„15 mai 1923
Stimate Domnule Arghezi,
Ültimul număr al «Naţiunei» ne flutură un miraj aşa de fascinator că şi numai a-1 rumega în foalele nădejdii noastre şi ne este o mare fericire. E vorba de Vatra scriitorului, plan întru totul epic şi izvorât desigur din fertila dvs. imaginaţie, plan cu atât mai impresionant cu cât a fost îmbrăţişat de prietenoasa înţelegere - cum ziceţi dvs. - a dlui Valjean. Se pare, deci, că vom avea un plan mai puţin şi un adevărat plan de operaţii, în locu-i.
Cu toate că şi solicitudinea dvs. şi generozitatea dlui Valjean n-au aşteptat încurajări din afară ca să imagineze şi să obţie pentru scriitorul român un atât de nevisat pământ al făgăduinţei, se va ierta totuşi unui nevoiaş din breasla apolinică entuziasmul cu care vă scrie aceste rânduri şi vă roagă să transmiteţi şi iniţiatorului şi dlui Valjean şi celorlalţi colaboratori ai acestei neuitate opere, neprecupeţita sa gratitudine.
«Un bordei, dar să fie al nostru», scrieţi dvs., scurt dar cuprinzător.
1506
NOTE BIBLIOGRAFICE
într-adevăr, fără vreo intenţie de literatură, aceasta e chestiunea pe care, din nefericire, o pot ilustra şi cu propria mea întâmplare.
Tocmai sfârşeam de citit gazeta cu dureroasa păţanie a dlui Demetrius, când aflam că proprietarul meu, din a căruia casă, la doi paşi de Tramvaiele Comunale (recte Câmpul lui Dobre), deţin o odaie şi o sală, în vecinătatea sensibilă a cocinei sale, proprietarul meu, zic, funcţionar public totodată, a deşurupat ţeava de la canalul de apă silindu-mă să car, pe aceste călduri de cuptor, de peste două străzi, de la o cişmea de stradă, câte un ulcior de apă. E desigur un început... Ce va urma, las să întrevedeţi, adogând numai că subsemnatul care cumulează cel puţin trei titluri (literat, profesor secundar şi locotenent invalid de război), în baza cărora ar avea dreptul să nădăjduim de la această blagoslovită ţară un cât de infect bordei pentru sine şi familia sa, subsemnatul zic, nu-şi poate reţine bucuria de a fî cetit în ultimul număr al «Naţiunei» despre acea punere de piatră fundamentală, care este hotărârea dlui Valjean şi nu-şi poate ierta timiditatea care nu-i găseşte cea mai nimerită hiperbolă cu care să se înscrie al dvs. şi al dlui Valjean, cu cea mai profundă emoţie, devotat îndatorat.
Perpessicius“
(p. 270)	ORGANIZAŢII	SECRETE
O întreprindere de dizolvare şi amoralitate, condusă de un bancher. Domnul Aristide Blank şef de acţiune
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 2 Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 220-222.
(p. 273) AMINTIRILE IERODIACONULUI IOSIF. V
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2674, 13 mai 1923, p. 3.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1507
(p. 279)	ANTISEMIŢI?...
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2675, 20 mai 1923, p. 1. Semnat: N.
(p. 281) AGRESIUNEA DOMNULUI COCEA
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2675, 20 mai 1923, p. 1.
(p. 284)	C. CARANFIL
A apărut în „Naţiunea“, an. XI, nr. 2675, 20 mai 1923, p. 1. Semnat: A. După acest număr, ziarul îşi încetează apariţia.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 73-74.
(p. 285) DESPRE LITERATURĂ ŞI SCRIITORI
A apărut în „Lumea literară şi artistică“, an. VI, nr. 9, 31 iulie 1923, p. 1.
(p. 289)	CĂLUGĂRIA
A apărut în „Gândirea“, an. III, nr. 13, 20 martie 1924, p. 311-313.
(p. 294)	NECROLOGUL LUI PUSSY
A apărut în „Clipa“, an. II, nr. 68, 28 septembrie 1924, p. 1 (Spini de hârtie 1). Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar 1p. 444-446.
1508	NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 296)	CÂINELE	ŞI OMUL
A apărut în „Clipa“, an. II, nr. 69, 5 octombrie 1924, p. 1 (Spini de hârtie 2). Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 447-449.
(p. 298)	PEDEAPSA	CU BICIUL
A apărut în „Clipa“, an. II, nr. 70, 12 octombrie 1924, p. 1 (Spini de hârtie 3). Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 450-452.
(p. 300)	AVE	MARIA
A apărut în „Clipa“, an. II, nr. 72,26 octombrie 1924, p. 1 (Spini de hârtie 4). Deschide numărul.
(p. 303)	ION	IANCOVESCU
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 1,2 noiembrie 1924, p. 6-7 (Păpuşi).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 264-265.
(p. 309)	O	CRONICĂ	DRAMATICĂ
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 2, 9 noiembrie 1924, p. 4. Notă introductivă la scrisoarea lui Ion Iancovescu.
(p. 314)	IN	FAETON
A apărut în „Clipa“, an. II, nr. 75, 16 noiembrie 1924, p. 1 (Spini de hârtie 5).
NOTE BIBLIOGRAFICE
1509
(p. 316)
BAZARUL BAZARELOR
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 3, 16 noiembrie 1924, p. 12-13.
(p. 322) UN STIL DE LITERATURĂ: ZIARUL
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 4, 23 noiembrie 1924, p. 10-11 (Păpuşi).
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul //, p. 46-52.
(p. 328) LITERATURA ÎN SPECTACOL
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 5, 30 noiembrie 1924, p. 8-9 (Păpuşi).
în P.S. cere îndreptarea greşelilor de tipar de la articolul Bazarul bazarelor: „în articolul Bazarul bazarelor autorul, exasperat, îşi roagă cititorii să facă următoarele corecturi, menite să dea înţeles câtorva fraze spânzurate.“
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 53-57.
A apărut în „Clipa“, an. II, nr. 78, 7 decembrie 1924, p. 1 (Spini de hârtie). Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 453-456.
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 7, 14 decembrie 1924, p. 1-2. Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 58-65.
(p. 332)	UN	TEATRU	NATURALIST...
(p. 335)
SCRIITORUL ROMÂN
1510
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 341)	SCRISOARE	CU TIBIŞIR
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 8, 21 decembrie 1924, p. 6-7 (Păpuşi).
în volume: Tablete de cronicar, p. 75-77; Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 66-71.
(p. 347)	ISPITA
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 9, 4 ianuarie 1925, p. 5-6 (Păpuşi).
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 72-78.
(p. 352)	PAMFLETUL
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 11, 18 ianuarie 1925, p. 1-2. Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionulII, p. 79-84.
(p. 358)	PREFAŢĂ
A apărut în „Viaţa românească“, an. XVII, nr. 1, ianuarie 1925, p. 122-125 (Cronica teatrală).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 272-276.
(p. 363)	CĂLUGĂRII
Pentru domnii din Parlament
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 13, 1 februarie 1925, p. 1-2. Semnat: Ex Ierodiaconul Iosif N. Theodorescu. Pentru conformitate T. Arghezi. Deschide numărul. A circulat ca foaie volantă, răspândită de ieromonahul Dionisie Lungu, care adăugase, la sfârşitul articolului,
NOTE BIBLIOGRAFICE
1511
următoarea notă: „Călugării aduc mulţumirile lor domnului Alex. Lapedat, ministrul Cultelor, pentru faptul că a modificat vechiul proiect de statut organic, unde prevedea ca episcopii să poată fi stareţi titulari la una din mânăstirile cele mai bogate din eparhie, însă fără să stea în mănăstire. Călugării astăzi fac din nou apel către domnii parlamentari, rugându-i să binevoiască a se înfiinţa un post de episcop al călugărilor, cum arăta domnul Arghezi mai sus, care să se ocupe în mod special cu organizarea lor pentru a putea da bisericii şi statului român ceea ce ar trebui. Dacă cererea călugărilor va fi ascultată, în curând se vor vedea roadele muncii lor, folosind societăţii. Celor ce nu cred că din Nazaret nu poate fi ceva bun, le vom spune cuvintele Sfintei Evanghelii: «Puţin credinciosule, pentru ce te îndoieşti? Crede numai, şi toate îţi vor fi ţie cu putinţă». Ieromonahul Dionisie Lungu, delegatul monahilor din România Mare.“
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 320-325.
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 14, 8 februarie 1925, p. 1-2. Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionulII, p. 89-94.
(p. 373) UN MINISTRU AI. AGRICULTURII
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 16, 22 februarie 1925, p. 5-6. Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 95-99.
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 20, 22 martie 1925, p. 10 (Spini de hârtie).
Inclus în Scrieri39, Tablete de cronicari, p. 457-458.
(p. 368)
CĂRŢILE
(p. 377)
IUX PERPETUUM
1512
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 378)	THEODOR	PALIADY
A apărut în Catalog la expoziţia Theodor Pallady, 23 martie -
15	aprilie 1925, sala „Ileana“. Cu titlul: Cuvânt înainte.
Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 197-199.
(p. 380)	„CAPŞA“	ŞI	CAPŞISMUL
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 21, 29 martie 1925, p. 4-5. Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 100-104.
(p. 384)	TEATRU	ŞI	LITERATURĂ
A apărut în „Viaţa românească“, an. XVII, nr. 3, martie 1925, p. 431-435 (Cronica teatrală).
în volume: Tablete de cronicar, p. 225-228; Scrieri 28, Cortina, p. 277-283.
(p. 390)	BISERICA	VIE
A apărut în „Gândirea“, an. IV, nr. 12-13, 15 aprilie 1925, p. 345-346. Deschide numărul.
(p. 394)	STATUILE
A apărut în „Rampa“, an. VIII, nr. 2253, 2 mai 1925, p. 1. Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicari, p. 459-461.
(p. 396)	PREMII	ŞI	BIRLICE
A apărut in „Rampa“, an. VIII, nr. 2265, 17 mai 1925, p. 1.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1513
(p. 398)
GENUL ANODIN. I
A apărut în „Rampa“, an. VIII, nr. 2281, 7 iunie 1925, p. 1.
A apărut în „Rampa“, an. VIII, nr. 2291, 19 iunie 1925, p. 1.
(p. 401) CE TREBUIE SĂ ŞTIE UN JUNE LA PATRUZECI ŞI CINCI DE ANI
A apărut în „Integral“, an. I, nr. 5, 1 iulie 1925, p. 4. Cu titlul: Ce trebuie să ştie un tânăr la patruzeci şi cinci de ani.
Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 200-202.
(p. 404)	BĂTAIA
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 33, 12 iulie 1935, p. 1. Deschide numărul.
(p. 408)	O	SUFERINŢĂ
A apărut în „Lumea“, an. I, nr. 37, 6 septembrie 1925, p. 1-2. Deschide numărul.
în volume: Răzleţe, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 242-245; Scrieri 15, Subiecte /, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 237-240.
(p. 399)
GENUL ANODIN. II
(p. 412)
[W. GOETHE]: FAUST
A apărut în „Cuvântul Über“, an. II, nr. 32, 10 octombrie 1925, p. 16-17. Cu titlul: Faust la Teatrul Naţional. Articolul a apărut
1514
NOTE BIBLIOGRAFICE
însoţit de următoarea notă: „Anunţăm cu plăcere că domnul T. Aurghezi a primit să colaboreze la «Cuvântul liber», scriind în fiecare săptămână Critica teatrală. Prima sa cronică apare în acest număr. Revista noastră primeşte astfel un sprijin preţios, umplând totodată
o	veche lacună. Cum «Cuvântul liber» a avut prilejul să manifeste aprecieri pe care le păstrează sau are altele ce n-au fost exprimate încă asupra unor opere sau unor oameni ce vor intra în sfera preocupărilor libere ale domnului Arghezi, activitatea domniei sale critică rămâne de sine stătătoare. Cu această desluşire, lăsăm domnului Arghezi independenţa de apreciere întreagă, care se cuvine marelui său talent şi autorităţii sale în materie“.
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 284-287.
(p. 415)	CAZUL	EFTIMIU
Cu prilejul reprezentării Meşterului Manole
A apărut în „Cuvântul liber“, an. II, nr. 33, 17 octombrie 1925, p. 15-17 (Cronica teatrală).
(p. 421)	TEATRUL „DRAMĂ ŞI COMEDIE“
A apărut în „Cuvântul Über“, an II, nr. 34, 24 octombrie 1925, p. 17-18 (Cronica teatrală).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 288-292.
(p. 425) TEATRUL MIC „IANCOVESCU“
A apărut în „Cuvântul Über“, an II, nr. 35, 31 octombrie 1925, p. 17-18 (Cronica teatrală).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 293-297.
(p. 429)	LETTRES	DITALIE
A apărut în „Contimporanul“, an. IV, nr. 62, octombrie 1925, p. 2.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1515
(p. 431)	ASPECTE
A apărut în „Cuvântul Über“, an. II, nr. 36, 7 noiembrie 1925, p. 11-12.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, p. 462-465.
(p. 434)	RELATIV
A apărut în „Lumea“, an. II, nr. 42, 15 noiembrie 1925, p. 3-4.
(p. 438) CONSIDERAŢIUNI PROFESIONALE
A apărut în „Cuvântul Über“, an. II, nr. 38, 21 noiembrie 1925, p. 13-14.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, p. 466-469.
(p. 441)	AUTORUL
A apărut în ,»Adevărul literar şi artistic“, an. VI, nr. 259, 22 noiembrie 1925, p. 1.
în volume: Răzleţe, p. 424-429; Scrieri 19, Profiluri, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 146-152.
(p. 447)	UN	ASASIN
A apărut în „Lumea“, an. II, nr. 43, 29 noiembrie 1925, p. 4. în volume: Răzleţe, p. 546-550; Scrieri 16, Subiecte II, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 107-112.
(p. 452)	DE IA GOGOL I A STERNBERG
A apărut în „Cuvântul Über“, an. II, nr. 40, 5 decembrie 1925, p. 17-18 (Cronica teatrală).
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, p. 470-472.
1516
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 454)	RĂSPUNS	BANAL
A apărut în „Lumea“, an. II, nr. 44, 13 decembrie 1925, p. 4. în volume: Răzleţe, p. 39-43; Scrieri 15, Subiecte I, p. 25-29.
(p. 459)	O	RĂZBUNARE
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VI, nr. 263, 20 decembrie 1925, p. 2.
în volume: Răzleţe, p. 96-102; Scrieri 15, Subiecte I, p. 67-75.
(p. 467)	CIOTORI
A apărut în „Rampa“, an. VIII, nr. 2451, 25 decembrie 1925, p. 3. Cu titlul: Un propagandist.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 75-76.
(p. 468)	O	CĂLĂTORIE PE MARE
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VI, nr. 264, 27 decembrie 1925, p. 3.
în volume: Răzleţe, p. 535-541; Scrieri 16, Subiecte II, p. 221-229.
(p. 477) CUM AM ÎNVĂŢAT SĂ PATINEZ
A apărut în „Lumea“, an. II, nr. 45, 1 ianuarie 1926, p. 5-6. în volume: Răzleţe, p. 298-302; Scrieri 16, Subiecte II, p. 152-157.
(p. 482)	ULCICA	DE PORŢELAN
A apărut în „Gândirea“, an. VI, nr. 1, februarie 1926, p. 8-9. Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule, p. 68—71.
NOTE BIBLIOGRAFICE	1517
(p. 485) SCRIITORUL LA CONDUCEREA STATULUI
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 21-22, 30 mai 1926, p. 593-596.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, p. 473-479.
(p. 491)	TEMNICERII
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 21-22, 30 mai 1926, p. 602-603. Semnat: P. Bardă.
(p. 493)	MIMETISM
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 21-22, 30 mai 1926, p. 613 (însemnări). Nesemnat.
(p. 494)	IMPONDERABILE
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 21-22, 30 mai 1926, p. 613 (însemnări). Nesemnat.
(p. 495) VIRGULE, DOUĂ PUNCTE ŞI PARENTEZE
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 21-22, 30 mai 1926, p. 613-614 (însemnări). Nesemnat.
(p. 496) AUTONOMIA BISERICII ROMÂNEŞTI
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 23, 6 iunie 1926, p. 617-620. Deschide numărul.
1518
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 501)
DOAMNE, ÎNCOTRO?
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 26, 27 iunie 1926, p. 713-718. Editorial.
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 28, 11 iulie 1926, p. 777-779. Editorial.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 480-484.
(p. 513) LUCHIAN, EMINESCU ŞI PELERINUL
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 29, 18 iulie 1926, p. 809-812. Deschide numărul.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 171-176.
(p. 518) UN DICŢIONAR AL LIMBII ROMÂNE?
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 30,25 iulie 1926, p. 847-850.
(p. 523)	EPOCA TIPOGRAFICĂ
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 32, 8 august 1926, p. 913-915.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar /, p. 485-488.
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 297,
15	august 1926, p. 3.
în volume: Răzleţe, p. 124-128; Scrieri 15, Subiecte I, p. 134-139.
(p. 509)
REFORMA RELIGIOASĂ
(p. 527)
ARTĂ APLICATĂ
NOTE BIBLIOGRAFICE
1519
(p. 531)
EPISTOIĂ CĂTRE PREOŢI
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 33, 15 august 1926, p. 937-940. Editorial.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, p. 489-493.
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 298, 22 august 1926, p. 1.
Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 49-52.
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 34, 22 august 1926, p. 985-988.
Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, p. 494-499.
(p. 544) O ÎNTÂLNIRE DE NECREZUT
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 300,
5	septembrie 1926, p. 1-2.
Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule? p. 60-66.
(p. 550)	FORDISMUL
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 36, 5 septembrie 1926, p. 1048-1050. Continuarea articolului Henry Ford (22 august 1926). Inclus în Scrieri 39, Tablete de cronicar I, p. 500-503.
(p. 536)
CIURDA
(p. 539)
HENRY FORD. I
1520
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 553)	INGINERUL
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 301,
12	septembrie 1926, p. 2.
în volume: Răzleţe, p. 165-168; Scrieri 17, De prin răspântii, p. 55-58.
(p. 557)	O	CASĂ
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 302,
19	septembrie 1926, p. 2. Cu titlul: De închiriat.
în volume: Răzleţe, p. 237-241; Scrieri 15, Subiecte I, p. 226-230.
(p. 562) O ÎNMORMÂNTARE SAXONĂ
A apărut în „Ţara noastră“, an. VII, nr. 38, 19 septembrie 1926, p. 1111-1112.
(p. 564)	UN	SENTIMENTAL
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 303,
26	septembrie 1926, p. 3.
în volume: Răzleţe, p. 136-138; Scrieri 15, Subiecte I, p. 140-143.
(p. 567)	MEDICINĂ	POPUIARĂ
Despre umflături şi bube-n cap
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 305,
10	octombrie 1926, p. 3.
în volume: Răzleţe, p. 226-228; Scrieri 15, Subiecte /, p. 204-207.
(p. 570)	COERENŢII
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 306,
17 octombrie 1926, p. 2.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1521
(p. 576)	PUNCTUL	PE I
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 309,
7	noiembrie 1926, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 476-480; Scrieri 14, Tablete din Ţara de Kuty, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 91-95.
(p. 580)	LIMBILE
A apărut în „Contimporanul“, an. V, nr. 70, noiembrie 1926, p. 3.
(p. 582)	GRĂDINA	CU	LEACURI
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 313,
5	decembrie 1926, p. 3.
Inclus în Scrieri 6, Ce-ai cu mine, vântule? p. 29-31.
(p. 585)	BARABAS
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 314,
12	decembrie 1926, p. 3.
în volume: Răzleţe, p. 211-217; Scrieri 15, Subiecte I, p. 188-195.
(p. 592) CRĂCIUNUL ÎN LITERATURĂ
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VII, nr. 316,
26	decembrie 1926, p. 1.
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionulII, p. 105-108.
(p. 595)	DE-A PUFURILE
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 317,
2 ianuarie 1927, p. 3.
în volume: Răzleţe, p. 35-38; Scrieri 15, Subiecte I, p. 21-24.
1522
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 589) SCURTĂ POVESTIRE A UNUI SUFLET NEFERICIT
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 319,
16	ianuarie 1927, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 110-114; Scrieri 16, Subiecte II, p. 70-75.
(p. 604) ORGANIZAREA CINULUI CĂLUGĂRESC
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 1-2, 23 ianuarie 1927, p. 10-13.
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 326-330.
(p. 608)	PAUL	GUSTY
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 3-4, 6 februarie 1927, p. 56-57 (Cronica teatrală). Cu titlul: D. P. Gusty.
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 303-304.
(p. 609)	[B. SHAW]: MEDICUL ÎN DILEMĂ
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 3-4, 6 februarie 1927, p. 57-58 (Teatrul Naţional).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 298-300.
(p. 612)	[LOUIS	VERNEUIL]:	AZAÎS
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 3-4, 6 februarie 1927, p. 59 (Teatrul Fantasio).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 301-302.
(p. 613) A. L. ZISSU: SPOVEDANIA UNUI CANDEIABRU
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 323,
13 februarie 1927, p. 2.
Inclus în Scrieri 24, Arhivă de literatură, p. 276-281.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1523
(p. 618)	CONSTANTIN MILLE
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 324, 20 februarie 1927, p. 8 (Medalion).
Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 149-150.
(p. 620)	„DOMNULE	MINISTRU!...“
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 324,
20	februarie 1927, p. 1-2.
în volume: Răzleţe, p. 303-307; Scrieri 15, Subiecte I, p. 87-92.
(p. 625) [EDOUARD BOURDET]: PRIZONIERA
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 5, 20 februarie 1927, p. 92.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p. 7-9.
(p. 627) CÂINELE ŞI MAICA DOMNULUI
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 325,
27	februarie 1927, p. 4 (Spini de hârtie).
în volume: Răzleţe, p. 186-188; Scrieri 18, Cu bastomdprin Bucureşti, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 102-104.
(p. 629)	[GEORGE DE PORTO-RICHE]:
OMUL DEAI.TĂDATĂ
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 6, 27 februarie 1927, p. 123-125 (Cronica teatrală).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 305-308.
1524
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 632)
MARIA
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 326,
6	martie 1927, p. 4.
în volume: Răzleţe, p. 232-236; Scrieri 15, Subiecte I, p. 220-225.
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 7, 6 martie 1927, p. 155-157 (Cronica teatrală).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 309-312.
A apărut în ,Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 327,
13	martie 1927, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 496-501; Scrieri 16, Subiecte II, p. 187-193.
(p. 646) [PAUL GfiRALDY ŞI ROBERT SPITZER]:
DACĂ AŞ VREA
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 8, 13 martie 1927, p. 184-186 (Cronica teatrală).
(p. 649)	[FR. SCHILLER]: HOŢII
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 9, 20 martie 1927, p. 214—217 (Cronica teatrală).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 313-316.
(p. 638)
CRONICA DE TEATRU
(p. 640)
MISS MACBETH EWELY
NOTE BIBLIOGRAFICE
1525
(p. 653)	BEETHOVEN
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 329,
27	martie 1927, p. 1.
Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 162-164.
(p. 656) ÎN LOC DE CRONICĂ TEATRALĂ
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 10, 27 martie 1927, p. 246-248.
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 317-320.
(p. 659)	UMBREIA	DE	PLOAIE
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 330,
3	aprilie 1927, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 517-522; Scrieri 16, Subiecte II, p. 194-200.
(p. 664)	[HORIA FURTUNĂ]: PĂCALĂ
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 11, 3 aprilie 1927, p. 282-284 (Cronica teatrală).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 321-323.
(p. 667)	CIRCUL
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 331,
10 aprilie 1927, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 5-8; Scrieri 15, Subiecte /, p. 7-11.
1526
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 671)	DIN	SCUIPAT	ŞI ŢĂRÂNĂ
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 12, 10 aprilie 1927, p. 315-317 (Cronica dramatică).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 324-326.
(p. 674) [EDMOND ROSTAND]: SAMARINEANCA
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 13-14, 24 aprilie 1927, p. 345-347 (Cronica teatrului nejucat).
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 10-13.
(p. 677)	ÎMPOTRIVA	LUI	PĂCAIA
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 13-14, 24 aprilie 1927, p. 352. Nesemnat.
(p. 678)	DIN	HIMALAIA	IA	LfiMAN
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 333, 24 aprilie 1927, p. 3.
(p. 682)	EVENIMENTUL
A apărut în revista „Sinteza“» an. I, nr. 1, aprilie 1927, p. 4. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 14-17.
(p, 685)	DRUM	BUN	!
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 15-16, 8 mai 1927, p. 377-378 (Spini de hârtie).
NOTE BIBLIOGRAFICE
1527
(p. 687)	TÂRGUL DE COPII
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 338, 29 mai 1927, p. 1-2.
în volume: Răzleţe, p. 229-231; Scrieri 15, Subiecte /, p. 208-210.
(p. 690)	PRĂVĂLIA LUI ESCULAP
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 18-19, 29 mai 1927, p. 431-432 (Spini de hârtie).
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 177-179.
(p. 693)	MARGINI DE PROGRAM
A apărut în revista „Sinteza“, an. I, nr. 2, mai 1927, p. 5. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 327-328.
(p. 694)	ÎMPACHETATORUL
A apărut în ,Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 339, 5 iunie 1927, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 352-355; Scrieri 19, Profiluri, p. 29-32.
(p. 697)	LfiO BACHELIN
A apărut în „Ţara noastră“, an. VIII, nr. 20-21, 12 iunie 1927, p. 469-470 (Spini de hârtie).
Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 165-166.
1528
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 699)	EROICA
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 341,
19	iunie 1927, p. 2.
în volume: Răzleţe, p. 468-471; Scrieri 14, Tablete din Ţara de Kuty, p. 26-29.
(p. 702)	„PISICA	RAPIDĂ“
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 342,
26	iunie 1927, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 149-152; Scrieri 16, Subiecte II, p. 7-10.
(p. 706)	BERING ŞI GREWE
A apărut în „Contimporanul“, an. VI, nr. 76, mai-iunie 1927, p. 1-2.
(p. 710)	APA MARE
A apărut în Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 345, 17 iulie 1927, p. 3
Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 112-113.
(p. 711) APA TRECE PIETRELE RĂMÂN
A apărut în Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 347, 31 iulie 1927, p. 1. Deschide numărul.
în volume: Răzleţe, p. 91-95; Scrieri 15, Subiecte I, p. 53-58.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1529
(p. 717) ESTE TECHIRGHIOL, AU BA?
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 347,
7	august 1927, p. 1.
Inclus în Scrieri 24, Spini de hârtie, p. 226-229.
(p. 720)	RĂZBUNAREA
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 350,
21	august 1927, p. 3. Cu titlul: O răzbunare.
în volume: Răzleţe, p. 9-13; Scrieri 14, Tablete din Ţara de Kuty, p. 202-207.
(p. 726)	SECRETUL
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 351,
28	august 1927, p. 3.
în volume: Răzleţe, p. 14-16; Scrieri 15, Subiecte I, p. 12-15.
(p. 729)	GOMORA
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 352, 4 septembrie 1927, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 52-56; Scrieri 16, Subiecte II, p. 27-32.
(p. 734)	O	TOVĂRĂŞIE
Note pentru un roman social de Al. Cazaban
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 353, 11 septembrie 1927, p. 3.
în volume: Răzleţe, p. 359-363; Scrieri 22, Pravilă de morală practicălll, Bucureşti, E.P.L., 1969, p. 153-158, punctul 5.
1530
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 740)	VÂNĂTOAREA
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 354, 18 septembrie 1927, p. 5.
Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 161-164.
(p. 743)	CU	MÂNA	LA CAP
A apărut în „Rampa“, an. XII, nr. 2898, 2 septembrie 1927, p. 1.
(p. 744)	O	RĂZBUNARE
A apărut în revista „Sinteza“, an. I, nr. 5-6, august-septembrie
1927,	p. 1. Cu titlul: Note de tren.
Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 25-26.
(p. 746)	MINORITARII	ŞI VECINII
A apărut în „Rampa“, an. XII, nr. 2905, 1 octombrie 1927, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 180-183.
(p. 750)	VADUL MUIERILOR
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 356, 2 octombrie 1927, p. 1-2.
în volume: Răzleţe, p. 129-132; Scrieri 16, Subiecte II, p. 84-88.
(p. 754)	ASASINUL
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 357,
9 octombrie 1927, p. 3.
în volume: Răzleţe, p. 61-65; Scrieri 16, Subiecte II, p. 42-47.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1531
(p. 759)	O	DESPĂRŢIRE
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 358,
16	octombrie 1927, p. 5.
(p. 764)	O	INACTIVITATE	NOUĂ
A apărut în „Viaţa literară“, an. II, nr. 58, 28 octombrie 1927, p. 1.
(p. 765)	MOARTEA	COPIILOR
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 359, 23 octombrie 1927, p. 3.
Inclus în Răzleţe, p. 507-512.
(p. 771)	NOŢIUNI
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 360, 30 octombrie 1927, p. 3 {Manual de morală practica).
Inclus în Scrieri 44, Parenteze, p. 154-155.
(p. 772) BILET REGELUI MIHAI CELUI MIC
A apărut în „Viaţa literară“, an. II, nr. 60, 5 noiembrie 1927, p. 1. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 20-21.
(p. 774)	O	SCRISOARE
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 361,
6	noiembrie 1927, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 369-374. Cu titlul: Scrisorile hti Bănică 1; Scrieri 15, Subiecte I, p. 275-282. Cu titlul: Scrisorile lui Bănică 1.
1532
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 779)
ÎN ASCENSOR
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 362,
13	noiembrie 1927, p. 1-2.
în volume: Răzleţe, p. 374-378. Cu titlul: Scrisorile lui Bănică 2; Scrieri 15, Subiecte I, p. 282-287. Cu titlul: Scrisorile lui Bănică 2.
(p. 784)	DINTR-UN	CARNET	SECRET
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 363,
20	noiembrie 1927, p. 3 (Noţiuni).
Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 19-22, punctul 5.
(p. 788)	ION	I.	C.	BRĂTIANU
A apărut în „Viaţa literară“, an. II, nr. 63, 26 noiembrie 1927, p. 1. Editorial.
(p. 790)	UMBRELA	ŞI	GALOŞII
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 364,
27	noiembrie 1927, p. 4.
în volume: Răzleţe, p. 379-383. Cu titlul: Scrisorile lui Bănică 3; Scrieri 15, Subiecte I, p. 287-293. Cu titlul: Scrisorile lui Bănică 3.
A apărut în „Scrisul românesc“, an. I, nr. 1, noiembrie 1927, p. 64-67 (Scrisori din Bucureşti).
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul II, p. 109-114.
(p. 795)
REPEŢIRI
NOTE BIBLIOGRAFICE
1533
(p. 800)	PURCEDEŢI	COCOARE...
A apărut în revista „Sinteza“, an. I, nr. 7-8, octombrie-noiembrie
1927,	p. 3.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar //, p. 18-19.
(p. 802)	BUGETUL
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 365,
4	decembrie 1927, p. 3.
Inclus în Scrieri 14, Tablete din Ţara de Kuty, p. 137-140, punctele 54-56. Ultimul paragraf eliminat.
(p. 805)	SUSPICIUNI
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 366,
11	decembrie 1927, p. 1-2.
în volume: Răzleţe, p. 385-387. Cu titlul: Scrisorile lui Bănică 4; Scrieri 15, Subiecte /, p. 293-297. Cu titlul: Scrisorile lui Bănică 4.
(p. 809)	ARS POETICA
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. VIII, nr. 367,
18	decembrie 1927, p. 5 (Scrisori unei fetiţe).
Inclus în Scrieri 24, Semne cu creionul //, p. 115-120.
(p. 814) MOARTEA LUI ION BRĂTIANU
A apărut în „Scrisul românesc“, an. I, nr. 2, decembrie 1927, p. 69-70. Cu titlul: Scrisori din Bucureşti.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 184-185.
1534
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 815)	ISER
A apărut în „Scrisul românesc“, an. I, nr. 2, decembrie 1927, p. 70. Cu titlul: Scrisori din Bucureşti.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 22-23.
(p. 816)	KREISLER
A apărut în „Scrisul românesc“, an. I, nr. 2, decembrie 1927, p. 71. Cu titlul: Scrisori din Bucureşti.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 77-78.
(p. 818)	OUL
A apărut în Almanahul ziarelor fiAdevărul“ şi,,Dimineaţa “, 1927,
p. 49.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar //, p. 24-27.
(p. 822)	DE	SFÂNTUL VASILE
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 369,
1	ianuarie 1928, p. 1.
în volume: Răzleţe, p. 387-390. Cu titlul: Scrisorile lui Bănică 5; Scrieri 15, Subiecte I, p. 297-300. Cu titlul: Scrisorile lui Bănică 5.
(p. 825)	STRIGOIUL
A apărut în Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 370,
8 ianuarie 1928, p. 4.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1535
(p. 830)	VARIAŢII
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 370,
8	ianuarie 1928, p. 7. Semnat: T. A.
(p. 833)	GENERALITĂŢI
A apărut în „Ţara noastră“, an. IX, nr. 2, 8 ianuarie 1928, p. 79-81 (Cronica teatrală).
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 329-331.
(p. 836)	CULTURĂ	ŞI	PORTOFOLIU
A apărut în „Rampa“, an. XIII, nr. 2988, 9 ianuarie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 186-188.
(p. 838)	CHESTIA CHESTIUNII
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 371, 15 ianuarie 1928, p. 2.
Inclus în Scrieri 16, Subiecte 77, p. 113-116.
(p. 842)	REORGANIZAREA	BISERICII
O cale de prefacere: munca
A apărut în „Glasul monahilor“, an. V, nr. 112-113, 22 ianuarie
1928,	p. 1.
Articolul a apărut însoţit de următoarea notă: „Reorganizarea bisericii. Subt acest titlu ne propunem să adresăm atât persoanelor care s-au ocupat cu râvnă de biserică, dar şi colegilor noştri din cler, preoţi şi monahi, întrebarea asupra felului cum cred că se poate înlătura prezenta criză şi mizerie bisericească. Dăm astăzi cuvântul
1536
NOTE BIBLIOGRAFICE
domnului T. Arghezi, unul din ziariştii care au scris mult în chestiunile bisericeşti“.
(p. 843)	BĂŢUL RADIOFONIC
A apărut în „Rampa“, an. XIII, nr. 3000, 23 ianuarie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 189-191.
(p. 845)	UN	MIRACOL	BINEVENIT
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 373,
29	ianuarie 1928, p. 3.
Inclus în Scrieri 7, Cartea cu jucării, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 152-155.
(p. 849)	DIN CARNETUL UNUI
BĂRBAT DE STAT
A apărut în „Complex artistic literar“, an. I, nr. 10-11, ianuarie
1928,	p. 1. Editorial.
în volume: Răzleţe, p. 442-444; Scrieri 19, Profiluri, p. 14-17.
(p. 852)	BEŢIA DIN AFARĂ ŞI BEŢIA
DIN IĂUNTRU
A apărut în „Scrisul românesc“, an. I, nr. 3, ianuarie 1928, p. 59-63 (Scrisori din Bucureşti).
NOTE BIBLIOGRAFICE
1537
(p. 857)	„BILETE	DE	PAPAGAL“
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 1,2 februarie 1928, p. 1-2. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 297-299.
în peisajul publicisticii româneşti, „Bilete de Papagal“ ocupă un loc insolit, atât prin format, cât şi prin caracter şi conţinut. A fost o excelentă şcoală de jurnalistică, ale cărei învăţăminte nu au mai putut fi ignorate ulterior. în această publicaţie au fost promovate cu deosebire Biletul şi Tableta, fiecare număr, cu foarte mici excepţii, conţinând câte o tabletă argheziană.
„Bilete de Papagal“ au apărut în şase serii distincte, la intervale de timp mai mici sau mai mari, fie publicaţie de sine stătătoare, fie intercalate în paginile altor tipărituri, dar delimitate prin chenar, la formatul aproximativ al primei serii.
întâiul număr al primei serii a apărut la 2 februarie 1928, în formatul 12 x 32 cm, în patru pagini. în acest format, ziarul a apărut zilnic până vineri, 9 august 1929, numărul 460, când Tudor Arghezi, într-un Bilet de voie, „neputând să-şi distribuie timpul suficient, îşi roagă cititorii să binevoiască să-i acorde o vacanţă, până la 1 octombrie.“
Vacanţa durează însă până la 15 aprilie 1930, când reapar „Bilete de Papagal“, numărul 461, cu frontispiciul de culoare roşie. Formatul este scurtat cu 3 cm; are apariţie săptămânală, până la nr. 477 din 5 octombrie 1930, când intervine o nouă vacanţă, de data aceasta mult mai lungă.
Semn distinctiv al acestor două serii este papagalul Coco, care ţine în cioc o planetă. Redacţia şi administraţia se aflau în Bucureşti, Bulevardul Elisabeta, nr. 5, iar tipărirea s-a făcut la Tipografia „Cartea medicală“.
Printre colaboratori s-au numărat nume de prestigiu: Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Otilia Cazimir, G. Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, Jean Bart, Demostene Botez, Adrian Maniu, Paul Zarifopol, Barbu Fundoianu, Eugen Ionescu, Emil Botta, Felix
1538
NOTE BIBLIOGRAFICE
Aderca, după cum în paginile sale au debutat foarte mulţi tineri, ale căror nume s-au impus ulterior: Geo Bogza, Maria Banuş, Mihai Beniuc, Octav Şuluţiu, Ioan Biberi, Radu Boureanu, Pericle Martinescu.
în luna iunie 1937 apare a treia serie a „Biletelor de Papagal“, purtând nr. 1, iar în paranteze nr. 478, pentru a sublinia continuitatea. De data aceasta, publicaţia are format de carte (12 x 19 cm) şi un număr de 20 de pagini. Din această nouă serie au apărut 33 de numere, nedatate, tipărite alternativ, pe hârtie de culoare când portocalie, când roz şi câteva numere pe hârtie albă.
„în seara zilei de 26 februarie 1938 s-au confiscat de la toate chioşcurile şi librăriile toate exemplarele din numărul 33 al «Biletelor de Papagal», comisarii şi subcomisarii au luat pur şi simplu stocurile şi au plecat cu ele“. (Notă a lui Tudor Arghezi pe manuscrisul Patronul)
în anul 1943, refuzându-i-se aprobarea pentru o nouă serie a „Biletelor de Papagal“, Tudor Arghezi le intercalează pe prima pagină, dreapta, în ziarul lui Grigore Malciu, „Informaţia zilei“, indivi-dualizându-le cu acelaşi semn distinctiv, papagalul Coco. Primul articol, intitulat Bilete de Papagal, apare în nr. 458 din 9 aprilie 1943, iar ultimul, Baroane, în nr. 624, vineri, 1 octombrie 1943. în urma publicării acestui pamflet, Tudor Arghezi este arestat, reţinut o noapte la poliţie, iar a doua zi a fost transferat în lagărul de la Tg. Jiu, unde va sta închis până la 20 decembrie 1943.
La 16 decembrie 1944 apare numărul 1 din noua serie a „Biletelor de Papagal“, de data aceasta în format de cotidian obişnuit, cu două pagini, director Tudor Arghezi, şi va însuma 48 de numere, ultimul purtând data de 15 februarie 1945. Motivaţia încetării apariţiei ne-o dă însuşi Tudor Arghezi: „Ziarul încetând să apară din pricina unui conflict social între patronii şi lucrătorii tipografiei «Viitorul», organizaţi în comitet de fabrică şi în cenzură, situaţia a durat neîntreruptă - şi au renunţat la ziar. Surpriză ridicolă: la 24 mai Ministerul Propagandei mi-a trimis prin cenzură o punere în vedere că mi-a fost retrasă autorizaţia de apariţie“. Multe din articolele publicate în această serie a „Biletelor de Papagal“ au fost cenzurate parţial, iar altele interzise total, ele păstrându-se în arhivă, doar în şpalt.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1539
Redacţia şi administraţia ziarului se aflau în strada Academiei, nr. 17, etajul III.
La 26 iulie 1966, în urma insistenţelor direcţiei şi redacţiei revistei „Argeş“, Tudor Arghezi începe publicarea ultimei serii „Bilete de Papagal“, inserate în cuprinsul revistei şi cu nelipsitul semn distinctiv - papagalul Cocö. Colaborarea încetează odată cu articolul din numărul 6, iunie 1967.
(p. 859)	DE ÎNCHIRIAT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 1,2 februarie 1928, p. 3 (Medalion). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 34, O galerie de portrete, p. 192-193.
(p. 861)	TICU	ARHIP:	LUMINIŢA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 1,2 februarie 1928, p. 3. Nesemnat. Cu titlul: Luminiţa de domnişoara Arhip.
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 332-333.
(p. 862)	CRITERII LITERARE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 1, 2 februarie 1928, p. 4. Cu titlul: D. Brătescu-Voineşti e un mare scriitor pentru că cetindu-l oamenii de-o înaltă inteligenţă şi de-o strălucită cultură varsă lacrimi.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 139-140.
(p. 864)	O	SCRISOARE DE HOTEL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 2, 3 februarie 1928, p. 3-4.
Nesemnat.
Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 59-62.
1540
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 867)	TANCRED
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 2, 3 februarie 1928, p. 3-4. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 79-82.
(p. 871)	G. TOPÎRCEANU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 3, 4 februarie 1928, p. 3 (Medalion).
Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 167-168.
(p. 872)	DEZASTRUL
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 374,
5	februarie 1928, p. 5.
în volume: Răzleţe, p. 57-60; Scrieri 16, Subiecte II, p. 33-37.
(p. 877)	OTILIA CAZIMIR. I
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 4, 5 februarie 1928, p. 3-4. în volume: Tablete de cronicar, p. 78-80; Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 171-172.
(p. 878)	DOCTORUL	PIMEN
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 4, 5 februarie 1928, p. 4
(Gura lumii). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 28-29.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1541
(p. 880) [„DOMNII MICESCU ŞI MADGEARU...“]
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 6, 7 februarie 1928, p. 1-2 (Cronica). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 194-197.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 6, 7 februarie 1928, p. 2. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 179-180.
(p. 884) ALO! ALO! RADIO BUCAREST
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 6, 7 februarie 1928, p. 4. Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 142-143.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 6, 7 februarie 1928, p. 4. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 141.
(p. 886) STUPEFIANTE ŞI VĂTĂMĂRI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 7, 9 februarie 1928, p. 1-2 (Cronica).
Inclus în Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 48-52, punctul 13.
(p. 890)	A	RĂBĂŞI, RĂBĂŞIRE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 7, 9 februarie 1928, p. 3-4.
Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 144-146.
(p. 883)
MIHAI PĂŞCANU
(p. 885)
LITERATURĂ...
1542
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 892)	ULTIMA	ORĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 7, 9 februarie 1928, p. 4. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 300.
(p. 893)	DOMNUL	CONSTANT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 8, 10 februarie 1928, p. 1-2. în volume: Răzleţe, p. 418-421; Scrieri 19, Profiluri, p. 118-122.
(p. 896)	PISICARUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 8, 10 februarie 1928, p. 3-4 (Bilete).
Inclus în Scrieri 19, Profiluri, p. 67-68.
(p. 898)	EVA FOTOGENICĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 8, 10 februarie 1928, p. 4 (Bilete). Nesemnat.
(p. 898)	NUANŢE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 8, 10 februarie 1928, p. 4. Semnat: T. A.
(p. 900) PEIZAJ ÎN DELTĂ: ŞERBAN RĂDUCANU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 9, 11 februarie 1928, p. 3-4.
Semnat: A.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 198-202.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1543
(p. 904)	REPEŢIRI	ÎN	VARIANTE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 10,12 februarie 1928, p. 1-2 (Cronica).
în volume: Pagini din trecut, p. 113-115; Scrieri 20, Pravilă de morală practică I, p. 37-39, punctul 10.
(p. 906)	LABORATORUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 10, 12 februarie 1928, p. 2. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 331-332.
(p. 907) O ALBINĂ ÎNTR-UN PUSTIU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 10, 12 februarie 1928, p. 2. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 333-334.
(p. 909)	DIALOG
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 10, 12 februarie 1984, p. 4. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 301.
(p. 909)	ZIUA DE HODINÄ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 11,13 februarie 1928, p. 1.
Nesemnat.
Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 355-356.
1544
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 910)	ALFRED MERDOC: MĂ IUBEŞTI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 13, 16 februarie 1928, p. 2. Semnat: Stal I. Cu titlul: Mă iubeşti, trei acte de Alfred Merdoc, cu domnişoara Aghapia Veau de Viile.
DOMNIŞOAREI ACACIA PAPA ŞI A DOMNULUI IANCU PI AYVAZ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 13,16 februarie 1928, p. 2-3. Semnat: Penel.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 30-31.
(p. 914)	PÂRŢOTINA BOŞOROAGĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 13, 16 februarie 1928, p. 4. Semnat: Danfil Fleicaru.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 147.
(p. 915)	N.	N. BELDICEANU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 14, 17 februarie 1928, p. 4. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 181.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 15, 18 februarie 1928, p. 3 (Cronica).
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 32-33.
(p. 912)
EXPOZIŢIA DE ULEIURI A
(p. 915)
ARISTOCRAŢIILE
NOTE BIBLIOGRAFICE	1545
(p. 916)	LEGEA CHIRIILOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 15, 18 februarie 1928, p. 3. (Cronica).
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 316.
(p. 917)	FENOMENE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 15, 18 februarie 1928, p. 4 (Cronica).
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 203-205.
(p. 919)	URMUZ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 16, 19 februarie 1928, p. 3-4. Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 182-185.
(p. 922)	DOMNUL JEAN TECACIUS
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 16, 19 februarie 1928, p. 4.
(p. 923)	POEM DRAMATIC
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 376,
19	februarie 1928, p. 3.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 34-36.
(p. 926) [„CUM DECEDEAZĂ PĂRINTELE...“]
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 17, 20 februarie 1928, p. 4 (Cronica).
1546	NOTE BIBLIOGRAFICE
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 37-39. Cu titlul: Cronica.
(p. 928)	AUTORII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 18, 22 februarie 1928, p. 1-2 (Cronica).
Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 357-359.
(p. 930)	RUGĂCIUNE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 18, 22 februarie 1928, p. 2-3 (Cronica).
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 40.
(p. 931)	IN	LUMEA PAPAGALILOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 18, 22 februarie 1928, p. 3. Semnat: A.
Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 360-361.
(p. 932)	RECTIFICARE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 18, 22 februarie 1928, p. 4. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 362.
(p. 933) [„UN VÂNZĂTOR DE ZIARE...“]
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 18, 22 februarie 1928, p. 4. Nesemnat.
NOTE BIBLIOGRAFICE	1547
(p. 933)	PROFESIUNEA	MEDICINII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 19, 23 februarie 1928, p. 1-2 {Cronica).
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 206-209.
(p. 937)	DIN	PURGATORIU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 19, 23 februarie 1928, p. 4.
(p. 938)	MINUTELE TOAMNEI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 20,24 februarie 1928, p. 1-2. Semnat: T. A. Cu titlul: Note pe motocicletă.
Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 163-164.
(p. 940)	TOADER
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 337, 26 februarie, p. 2.
în volume: Răzleţe, p. 21-25; Scrieri 15, Subiecte I, p. 30-34.
(p. 944)	SPIROCHETA DE AUR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 22, 26 februarie 1928, p. 3-4. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 7-10.
(p. 947)	ULTIMA ORĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 24, 29 februarie 1928, p. 2.
1548
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 948) CRONICA LITERARĂ A LUI COCÖ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 24, 29 februarie 1928, p. 3-4. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 11-14.
(p. 950)	IANCU NEBUNUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 24, 29 februarie 1928, p. 4. Menţiune: Din Casa Morţilor.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 41.
(p. 951)	N. TITULESCU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 25, 1 martie 1928, p. 1 (Medalion). Cu titlul: Precupeţul.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 83-84.
(p. 953)	TELEGRAMĂ DIN PARIS
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 25, 1 martie 1928, p. 2-3. Semnat: Cocö de Paris.
Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 302-303.
(p. 954)	CEI ŞAPTE ŞVABI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 25, 1 martie 1928, p. 3.
Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 26-27.
NOTE BIBLIOGRAFICE	1549
(p. 955)	UN	CONCERT	ROMÂNESC
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 25, 1 martie 1928, p. 4. Semnat: T. A.
(p. 957)	POLITICĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 25, 1 martie 1928, p. 4. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 210-211.
(p. 958)	NECAZURI	ABSTRACTE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 25, 1 martie 1928, p. 4. Semnat: T.A.
Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 363-364.
(p. 959)	OMUL	CUMÂRŢOAGA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 26, 2 martie 1928, p. 3.
(p. 961)	CIOCANUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 28, 4 martie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar //, p. 42-43.
(p. 962) IDEILE DOMNULUI ALIMĂNEŞTIANU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 29, 5 martie 1928, p. 1-2 (Cronica).
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 212-214.
1550	NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 965)	CRIZA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 29, 5 martie 1928, p. 2 (Cronica).
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 215-216.
(p. 966)	NICOLAE DIACONESCU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 29, 5 martie 1928, p. 2 (Cronica).
Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 304.
(p. 966)	OTILIA CAZIMIR. II
A apărut în „Rampa“, an. XIII, nr. 3035, 5 martie 1928, p. 1. Cu titlul: O literatură nouă.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 85-87.
(p. 968)	CAZACII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 31, 8 martie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar //, p. 44-46.
(p. 970)	GHEORGHE	FOLESCU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 31, 8 martie 1928, p. 2.
(p. 971)	MÂRŢOAGA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 31, 8 martie 1928, p. 2.
NOTE BIBLIOGRAFICE	1551
(p. 972) O MAMĂ SĂNĂTOASĂ IA BALAMUC
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 33, 10 martie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 217-219.
(p. 974) IOD, IODOFORM ŞI, POATE,
HYDRARGIR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 33, 10 martie 1928, p. 2.
(p. 972)	ROMÂNII	DIN	ARDEAL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 33, 10 martie 1928, p. 2-3. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 47-49.
(p. 978)	TELEFONUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 34, 11 martie 1928, p. 1. Nesemnat.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 50-51.
(p. 979)	RATATUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 34, 11 martie 1928, p. 1-2 (Medalion). Cu titlul: Rataţii.
Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 15-17.
(p. 981)	UN	FOST BALAMUC
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 35, 12 martie 1928, p. 1-2. Cu titlul: Un fost ospiciu de nebuni.
în volume: Răzleţe, p. 179-182; Scrieri 17, Note străine, p. 165-168.
1552
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 985)	COCÖ ŞOFEUR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 36, 14 martie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 17, De prin răspântii, p. 11-12.
(p. 986)	SELL DESINATORUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 37, 15 martie 1928, p. 1 (Medalion).
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 220-222.
(p. 988)	MEDICINA LEGAlA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 37, 15 martie 1928, p. 2-3. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 223-228.
(p. 993)	CÂINELE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 38, 16 martie 1928, p. 1-3. Cu titlul: Câinele lui Coco.
Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 127-131.
(p. 997)	COCÖ	ARE ADVERSARI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 39, 17 martie 1928, p. 1.
Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 365-366.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1553
(p. 998)	VECINA
A apărut în »Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 380,18 martie 1928, p. 1. Deschide numărul.
în volume: Răzleţe, p. 78-81; Scrieri 16, Subiecte II, p. 59-63.
(p. 1002) SIMŢUL NOU DE PRECIZII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 40, 18 martie 1928, p. 1 (Cronica).
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 335-337.
(p. 1004)	REGELE
Nărav de romancier
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 41, 19 martie 1928, p. 1-3. Inclus în Scrieri 16, Subiecte II, p. 11-17.
(p. 1010)	[„A APĂRUT BACILUL IUI KOCH... 1
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 41,19 martie 1928, p. 3. Nesemnat.
(p. 1010)	RADIO	P.T.T.
A apărut în „Rampa“, an. XIII, nr. 3047, 19 martie 1928, p. 1.
(p. 1012)	CARNETUL LUI COCÖ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 42, 21 martie 1928, p. 2.
Nesemnat.
1554
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1013) IDEILE DOMNULUI BRĂTESCU-VOINEŞTI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 42, 21 martie 1928, p. 3-4. Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 148-150.
(p. 1015)	DANSATORI ŞI BOXEURI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 43, 22 martie 1928, p. 3-4. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 229-232.
(p. 1018)	POLITICA MILITANTĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 44, 23 martie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 317-318.
(p. 1019)	NEVROZE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 44,23 martie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 22, Pravilă de morală practică, p. 60, punctul 160.
(p. 1020)	NAŢIONAL-ŢĂRĂNIŞTII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 45, 24 martie 1928, p. 1 (Cronica).
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 319-321.
(p. 1022)	O	PUTERE SINGURĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 45, 24 martie 1928, p. 2.
NOTE BIBLIOGRAFICE	1555
(p. 1023)	ECOURI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 45, 24 martie 1928, p. 2. Nesemnat.
(p. 1024)	COCÖ DEPUTAT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 46, 25 martie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar //, p. 58-59.
(p. 1026)	LEAFA ACTORILOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 46, 25 martie 1928, p. 2. Nesemnat.
(p. 1027)	HENRIK IBSEN
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 47, 26 martie 1928, p. 1 (Medalion).
în volume: Tablete de cronicar, p. 81-82; Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 186-187.
(p. 1028)	PRECOCITĂŢI
A apărut în „Rampa“, an. XIII, nr. 3053, 26 martie 1928, p. 1 (Medalion).
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 233-235.
(p. 1030)	OCTAVLAN GOGA: MEŞTERUL MANOLE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 48, 28 martie 1928, p. 1-2.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 60-62.
1556
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1032)	IAR A SCRIS DOMNUL
BRĂTESCU-VOINEŞTI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 48, 28 martie 1928, p. 2 (Vorbe). Semnat: Cocö.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 151-152.
(p. 1034) DOMNUL EFTIMIU IA PARIS
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 48, 28 martie 1928, p. 2-3. Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 153-154.
(p. 1035)	AUR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 49, 29 martie 1928, p. 2 (Cronică externă). Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 63-64.
(p. 1036)	IISUS AL DOILEA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 50, 30 martie 1928, p. 1-4. Inclus în Scrieri 12, Icoane de lemn, p. 149-158.
(p. 1045)	COCÖ ŞI ACTORII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 51, 31 martie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 336-338.
(p. 1047)	WEGENER
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 51, 31 martie 1928, p. 3-4.
Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar //, p. 65-66.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1557
(p. 1048)	ÎNVIEREA	DIN	MORŢI. I
A apărut în »Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 382, 1 aprilie 1928, p. 3.
Inclus, cu modificări, în romanul Cimitirul Buna-Vestire, Editura „Universala“ Alcalay & Co., 1936.
(p. 1054) DOMNUL IORGA ŞI COCÖ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 52, 1 aprilie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 236-238.
(p. 1055)	HOŢUL DE DIAMANTE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 52, 1 aprilie 1928, p. 3-4 (Cronica). Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 67-68.
(p. 1056)	COCÖ IA HIPOCRAT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 53, 2 aprilie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 338-340.
(p. 1059)	BOBUL DE GRÂU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 54, 3 aprilie 1928, p. 1 (Cronica).
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 239-240.
1558	NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1059)	JUSTIŢIE ŞI FURT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 54, 3 aprilie 1928, p. 1-2 (Cronica).
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar //, p. 69-70.
(p. 1061)	SARCINA DE ADVOCATĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 54, 3 aprilie 1928, p. 2 (Cronica).
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 322-323.
(p. 1062)	TEATRUL CERŞETOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 54, 3 aprilie 1928, p. 2-3 (Cronica). Semnat: B. P.
(p. 1064)	EPISTOIĂ PROVINCIAIĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 55, 4 aprilie 1928, p. 1 (Cronica).
Inclus în Scrieri 25, Cutia de postă, p. 367-368.
(p. 1065)	PRELAŢII DIN SENAT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 55, 4 aprilie 1928, p. 1-2 (Cronica).
în volume: Pagini din trecut, p. 119-121; Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 341-343.
NOTE BIBLIOGRAFICE	1559
(p. 1067) O EROARE JUDICIARĂ: FĂLCOIANU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 55, 4 aprilie 1928, p. 2-3 (Cronica).
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 324-325.
(p. 1068) PALAVRAGEALĂ ŞI PAIAVRAGII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 55, 4 aprilie 1928, p. 4. Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 155-156.
(p. 1069)	UN LINŞAJ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 56, 5 aprilie 1928, p. 1-3. în volume: Răzleţe, p. 66-71; Scrieri 16, Subiecte II, p. 48-54.
(p. 1075)	FACTORUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 56, 5 aprilie 1928, p. 4 (Vorbe). Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 305-306.
(p. 1077)	COCÖ CHIRIAŞ
A apărut în „Bilete de Papagal“ nr. 57, 7 aprilie 1928, p. 1.
(p. 1079)	SCRISOARE	LUI	COCÖ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 58, 8 aprilie 1928, p. 2.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 71-73.
1560
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1081)	ÎNVIEREA	DIN	MORŢI.	II
A apărut în Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 383, 8 aprilie 1928, p. 3.
Inclus, cu modificări, în romanul CimitirulBuna-Vestire.
(p. 1085)	PRIMĂVARA	LUI	COCÖ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 59, 9 aprilie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 28-29.
(p. 1086)	VERSURI
A apărut în „Rampa“, an. XIII, nr. 3065, 9 aprilie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 241-243.
(p. 1088)	LA ALBA IULIA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 60, 11 aprilie 1928, p. 3 (Cronică). Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 74-75.
(p. 1090)	CUMPLITA	BARBARIE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 60, 11 aprilie 1928, p. 3-4 (Cronica). Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 76-77.
(p. 1091)	COCÖ LA IAŞI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 61, 12 aprilie 1928, p. 1.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 78-80.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1561
(p. 1093)
O ISTORIE ADEVÄRATÄ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 61, 12 aprilie 1928, p. 2. Semnat: Cocö.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 244-245.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 62, 13 aprilie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 19, Profiluri, p. 214-216.
(p. 1096) COSÂNZEANA DIN GAJ AŢI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 62, 13 aprilie 1928, p. 2. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 344-345.
(p. 1098)	CONCURS LITERAR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 62, 13 aprilie 1928, p. 3 (Cronica). Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 157-158.
(p. 1099) TEATRUL „MARIOARA VENTURA“
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 62, 13 aprilie 1928, p. 4. Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 339-340.
(p. 1101) ACTORUL CARE NU JOACĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 63, 14 aprilie 1928, p. 1
Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 341-343.
(p. 1094)
UN GOSPODAR
1562
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1103)	CE	NE AŞTEAPTĂ...
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 63, 14 aprilie 1928, p. 2 (Cronica). Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar //, p. 81-82.
(p. 1104)	ÎNVIEREA	DIN	MORŢI.	III
A apărut în Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 384, 15 aprilie 1928, p. 3.
Inclus, cu modificări, în romanul Cimitirul Buna-Vestire.
(p. 1108)	CALENDARUL VACANŢELOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 65, 19 aprilie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 246-248.
(p. 1111)	REGELE MIHAI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 65, 19 aprilie 1928, p. 3. Nesemnat.
(p. 1112)	„SALONUL OFICIAL“
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 65, 19 aprilie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 203-204.
(p. 1114)	PORUMBIELUL	DE	OŢEL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 66, 20 aprilie 1928, p. 1.
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 346-347.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1563
(p. 1115)	DOUA MISTERE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 66, 20 aprilie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 32, Nernaiştiute, p. 348-349.
(p. 1116)	SFINTELE	SCRIPTURI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 66, 20 aprilie 1928, p. 2. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 83-84.
(p. 1117)	AERUL ROMÂNESC
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 66, 20 aprilie 1928, p. 2. Inclus în Scrieri 17', De prin răspântii, p. 83-84.
(p. 1118)	EVANGHELIA LUI MATEIU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 67, 21 aprilie 1928, p. 1.
(p. 1119)	CIVILIZARE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 67, 21 aprilie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 249-251.
(p. 1121)	COCÖ IA UNIVERSITATE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 68, 22 aprilie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 124-126; Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, Bucureşti, E.P.L., 1969, p. 144-146, punctul 118.
1564
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1123)	CUTREMUR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 68, 22 aprilie 1928, p. 3. Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 350-351.
(p. 1124)	PICTORUL MACEDONSKY
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 68, 22 aprilie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. P.
Inclus în Scrieri 29, Pensula şi dalta, p. 205.
(p. 1125)	ATENTATUL DIN ITALIA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 69, 23 aprilie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 326-328.
(p. 1127)	ANARHISMUL
Documentări
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 69, 23 aprilie 1928, p. 2-3. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 87-89. în „Bilete de Papagal“, nr. 84, 14 mai 1928, p. 3, T. Arghezi publică următoarea notă introductivă la articolul Despre anarhism: „Din partea dlui A. Gălăţeanu primim articolul	de	mai	jos,	ca	o
completare documentară la un articol al nostru	precedent	şi	îl
publicăm cu atât mai multă plăcere cu cât i-am suprimat, fără asentimentul autorului, pe care ni se pare că nici nu-1 cunoaştem personal, elogiile binevoitoare adresate nouă, ca venindu-ne greu să le înregistrăm în propria noastră foaie.“
NOTE BIBLIOGRAFICE
1565
(p. 1130)
MICUL PRIZONIER
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 69, 23 aprilie 1928, p. 3. Semnat: B. P.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 70, 26 aprilie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 252-257.
(p. 1135) CONUENACHE DE N. M. CONDIESCU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 70, 26 aprilie 1928, p. 3. Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 307-308.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 71, TI aprilie 1928, p. 1-3. în volume: Pagini din trecut, p. 127-131; Răzleţe, p. 208-210; Scrieri 15, Subiecte I, p. 182-187.
(p. 1142) CINEMATOGRAFUL DE ARTĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 71, 27 aprilie 1928, p. 4.
Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 90-91.
(p. 1131)	GEOLOGIA	ŞI	GEOLOGII
(p. 1137)
MOŞ NICUIAE
1566
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1143)
PLÂNSET
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 72, 28 aprilie 1928, p. 1. Semnat: B. de P. Cu titlul: Plângerea lui Coco.
Inclus în Scrieri 6> Ce-ai cu mine, vântule? p. 47-49.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 72, 28 aprilie 1928, p. 2 (Cronica). Semnat: B. de P.
(p. 1147)	O MIE ŞI UNA DE SPLENDORI
VINOVATE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 73, 29 aprilie 1928, p. 1-2 (Cronica).
In volume: Pagini din trecut, p. 132-134; Scrieri 40, Tablete de cronicar 11, p. 92-94.
(p. 1150) O SPECIALITATE SPECIALĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 73, 29 aprilie 1928, p. 4. Semnat: B. de P.
(p. 1151)	TRAGEDIA PĂMÂNTULUI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 74, 30 aprilie 1928, p. 1. Cu
titlul: Tragedia pământului: pentru bulgari şi greci.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 329-331.
(p. 1145)
RADIO COCÖ
NOTE BIBLIOGRAFICE
1567
(p. 1153) CIZMARUL. CONTROLOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 75, 2 mai 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 15, Subiecte /, p. 234-236.
(p. 1155)	NOAPTE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 75, 2 mai 1928, p. 3-4 {Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 159-160.
(p. 1157)	CEI TREI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 75, 2 mai 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31* Timpuri de cronică, p. 332-333.
(p. 1158)	PIESĂ DE TEATRU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 76, 4 mai 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 28, Cortina, p. 344-346.
(p. 1160)	1 MAI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 76,4 mai 1928, p. 4. Semnat: B. de P.
(p. 1161)	DUMNEZEUL IPOTECAR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 77, 5 mai 1928, p. 1-2.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 334-336.
1568	NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1164)	DEMONUL	OPOZIŢIEI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 77, 5 mai 1928, p. 4. Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 337-338.
(p. 1165)	FIZIONOMISTUL
Povestire
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 78, 6 mai 1928, p. 1-4. în volume: Răzleţe, p. 326-333; Scrieri 19, Profiluri, p. 101-109.
(p. 1173)	ÎNVIEREA DIN MORŢI. IV
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 387, 6 mai 1928, p. 1.
Inclus, cu modificări, în romanul CimitirulBuna-Vestire.
(p. 1177)	„STAI	SĂ-ŢI	EXPLIC	EU...“
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 79, 7 mai 1928, p. 1-2. în volume: Răzleţe, p. 413-417; Scrieri 19, Profiluri, p. 203-206.
(p. 1180) TUILLERIES... PLACE VENDÖME...
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 79, 7 mai 1928, p. 3. Semnat:
B.	de P.
(p. 1182)	GRATUIT ŞI CU PLATĂ
A apărut în „Rampa“, an. XIII, nr. 3085, 7 mai 1928, p. 1.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 258-260.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1569
(p. 1184) BLAZONUL PRINŢILOR BISERICII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 80, 9 mai 1928, p. 1 (Cronica).
Inclus în Scrieri 12, Icoane de lemn, p. 239-240.
(p. 1185)	DOCTORUL	SINGER. I
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 80, 9 mai 1928, p. 1-2. Cu titlul: Doctorul Singer, medicul copiilor.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 88-89.
(p. 1186)	GEORGE RANETTI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 80, 9 mai 1928, p. 2. în volume: Tablete de cronicar, p. 188-189; Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 188-189.
(p. 1188)	POEZIA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 81, 10 mai 1928, p. 1. în volume: Tablete de cronicar, p. 85-86; Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 95-96.
(p. 1189)	ION DRAGOSLAV
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 81, 10 mai 1928, p. 1-2.
Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 190-191.
1570
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1190)	POLITICA AUTOMOBIIA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 81, 10 mai 1928, p. 2. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 339-340.
(p. 1192)	POVESTEA CELEBRĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 81, 10 mai 1928, p. 3 (Cronica dramatică). Semnat: B. de P.
(p. 1193)	DIN BIBLIA APOCRIFĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 82, 11 mai 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 352-354.
(p. 1196)	ALAIUL ORBILOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 82, 11 mai 1928, p. 4. (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 341-343.
(p. 1198)	UN ROMAN DE IUBIRE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 83, 13 mai 1928, p. 1-2. Cu subtitlul: Povestire.
Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 63-66.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1571
(p. 1202) CUM SÄ VĂ LĂSAŢI DE TUTUN
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 83, 13 mai 1928, p. 4. Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 261-262.
(p. 1203)	SLUGÄRITUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 85, 15 mai 1928, p. 1-2 (Cronica).
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 97-100.
(p. 1206)	VĂDUVA RANETTI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 85, 16 mai 1928, p. 2-3. Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 310-311.
(p. 1208) MARINESCU CONTRA PERIEŢEANU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 86, 17 mai 1928, p. 1-2 (Box).
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 263-265.
(p. 1210)	„SCRISUL	ROMÂNESC“
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 86, 17 mai 1928, p, 2.
Inclus în Scrieri 25, Arhivă .de literatură, p. 312-313.
1572
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1212)	BISERICA	ZLĂTARI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 87, 18 mai 1928, p. 1-2 (Cronica).
Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 30-33.
(p. 1215)	MITROPOLIA ŞI POLITIA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 87, 18 mai 1928, p. 2-3. Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 355-356.
(p. 1216)	DOI	VECINI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 88, 19 mai 1928, p. 1-4. Cu subtitlul: Povestire.
în volume: Pagini din trecut, p. 139-147; Răzleţe, p. 115-123; Scrieri 15, Subiecte I, p. 97-106.
(p. 1225)	DOCTORUL SINGER. II
A apărut în „Renaşterea noastră“, an. IV, nr. 216, 19 mai 1928, p. 1. Cu titlul: în amintirea doctorului Singer, o frunză...
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 90-91.
(p. 1227) DOMNUL PROCUROR DE SERVICIU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 89, 21 mai 1928, p. 1-2 (Documente).
Inclus în Scrieri 15, Subiecte I, p. 254-257.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1573
(p. 1230)	POEZIA CU MOŢ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 89, 21 mai 1928, p. 4. Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 161-162.
(p. 1232)	AI AIUL LUI COCÖ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 90, 23 mai 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 344-346.
(p. 1234)	„CRIMINALUL“
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 90, 23 mai 1928, p. 3-4 {Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 101-102.
(p. 1235)	ANIMALELE NOASTRE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 91, 24 mai 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 34-36.
(p. 1237)	O CONCLUZIE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 92, 24 mai 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 314-317.
(p. 1240)	ERUPŢIA ADEVĂRULUI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 92, 24 mai 1928, p. 2.
Semnat: B. de P.
1574
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1242)	UN	MIC BINEFĂCĂTOR
A apărut în „Bilete de Papagal", nr. 93, 25 mai 1928, p. 1-2. In volume: Pagini din trecut, p. 148-150; Răzleţe, p. 410-412; Scrieri 19, Profiluri, p. 207-210.
(p. 1245)	CINCI SCRISORI
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 390, 27 mai 1928, p. 1.
Inclus în Scrieri 15, Subiecte /, p. 81-86.
(p. 1249)	DOLIU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 94, 27 mai 1928, p. 1-2. Cu titlul: Doliul lui Coco.
Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 18-20.
(p. 1252)	ŞEFUL DE CABINET
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 95, 28 mai 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 151-153; Scrieri 19, Profiluri, p. 57-59.
(p. 1254)	PĂUNUL GENIAL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 95, 28 mai 1928, p. 3-4.
Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 163-168.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1575
(p. 1257)
JEAN ZAHAREANU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 96, 30 mai 1928, p. 1-2. Cu titlul: Cocö la Jean.
Inclus în Scrieri 27', Schiţe de portret, p. 192-194.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 96, 30 mai 1928, p. 2. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 92.
(p. 1260)	BOLŞEVIZAREA STATULUI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 96, 30 mai 1928, p. 2-3. Semnat: T. A.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 103-105.
(p. 1262)	ŞOSEAUA PLOIEŞTI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 97, 31 mai 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 37-40.
(p. 1265) OMUL CARE N-A FURAT NIMIC
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 97, 31 mai 1928, p. 4
(Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 106-107.
(p. 1259)
TITUS ENACOVICI
1576
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1267)
COCOŞUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 98, 1 iunie 1928, p. 2 (Note din Casa Morţilor).
Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 177.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 98, 1 iunie 1928, p. 2 (Note din Casa Morţilor).
Inclus în Scrieri 13, Poarta neagră, p. 171.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 98, 1 iunie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 166-167.
(p. 1270) VISUL MAICII DOMNULUI POLITIC
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 99, 2 iunie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 154-156; Scrieri 34, Tabula rasa, p. 266-269.
(p. 1272)	BISERICA	DEZERTEAZĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 99, 2 iunie 1928, p. 4
(Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 357-358.
(p. 1267)
MUŞTE TINERE
(p. 1268)
LIBERTATEA PRESEI
NOTE BIBLIOGRAFICE
1577
(p. 1274) PLÂNGEREA LUI OSCAR PE RUINE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 100, 3 iunie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 157-159; Scrieri 19, Profiluri, p. 18-20.
(p. 1276)	NUMĂRUL	O SUTĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 101,4 iunie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 318-321.
(p. 1279) SERGENTUL RĂICULEANU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 102, 6 iunie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 160-162; Scrieri 13, Poarta neagră, p. 45-47.
(p. 1281)	PUSSY
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 102, 6 iunie 1928, p. 2. Inclus în Scrieri 8, Pe o palmă de ţărână, p. 124-126.
(p. 1283)	NECAZURI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 103, 7 iunie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 270-273.
(p. 1286)	PARFUMIERUL COTY
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 103, 7 iunie 1928, p. 3
{Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 33, O galerie de portrete, p. 93-94.
1578
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1287)	DRAMĂ	ŞI	COMEDIE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 103, 7 iunie 1928, p. 3-4 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 347-348.
(p. 1289)	DOI PRIETENI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 104, 8 iunie 1928, p. 1-2. în volume: Răzleţe, p. 243-247; Scrieri 21, Pravilă de morală practică II, p. 86-90, punctul 101.
(p. 1293)	JOSfiPHINE	BAKER
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 104, 8 iunie 1928, p. 3 (Cronica). Nesemnat.
Inclus în Scrieri 28, Schiţe de portret, p. 347-348.
(p. 1295)	IA BÂLCI
A apărut în »Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 392, 10 iunie 1928, p. 1. Cu titlul: Im târg!
Inclus în Scrieri 18, Cu bastomdprin Bucureşti, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 123-125.
(p. 1299)	STATUL BLESTEMAT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 106, 10 iunie 1928, p. 1-2.
în volume: Răzleţe, p. 454-458; Scrieri 16, Subiecte II,
p. 162—166.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1579
(p. 1303)	MAHAIAGIII CULTURII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 106, 10 iunie 1928, p. 3 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicarii, p. 108-109.
(p. 1305) OMUL CARE NU ŞTIE SÄ PLECE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 107, 11 iunie 1928, p. 1-3. în volume: Pagini din trecut, p. 163-167; Răzleţe, p. 334-342; Scrieri 19, Profiluri, p. 153-157.
(p. 1310)	COCÖ IA MIHAI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 108, 13 iunie 1928, p. 110-111.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 110-112.
(p. 1312)	SOCOTELI	DIDACTICE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 108, 13 iunie 1928, p. 3. Semnat: B. de P.
(p. 1313)	UMBRA ALBĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 109, 14 iunie 1928, p. 1-3.
în volume: Răzleţe, p. 554-558; Scrieri 16, Subiecte II,
p. 230-234.
1580
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1318)	DUPĂ DEZASTRU
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 109, 14 iunie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 349-350.
(p. 1320)	„NU PERMIT!“
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 110, 15 iunie 1928, p. 1-2. în volume: Răzleţe, p. 107-109, Scrieri 15, Subiecte I, p. 93-96.
(p. 1323)	O	CRIMĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 111, 16 iunie 1928, p. 1-3. Inclus în Scrieri 12, Icoane de lemn, p. 20-24.
(p. 1328)	MOŞII
A apărut în >vAdevăml literar şi artistic“, an. IX, nr. 393, 17 iunie 1928, p. 5. Cu titlul: La Moşi II.
în volume: Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, E.P.L., 1961, p. 62-70 (incluzând şi articolul La bâlct)\ Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 118-122.
(p. 1331)	MAESTRUL	PACIFIST
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 112, 17 iunie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 16, Subiecte II, p. 102-106.
(p. 1335)	COCÖ	ŞI	JOSEFINA
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 114, 20 iunie 1928, p. 1-2.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 113-116.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1581
(p. 1338)	POPA PISTOL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 115, 21 iunie 1928, p. 1-2. Semnat: Cocö.
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 359-362.
(p. 1341)	RUGĂCIUNE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 116, 22 iunie 1928, p. 1-2. Cu titlul: Rugăciunea lui Cocö.
Inclusă în Scrieri 25, Semne cu creionul IIIy p. 21-23. Cu multe modificări.
(p. 1344)	SCRISOARE	INTIMĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 117, 23 iunie 1928, p. 3. Inclus în Scrieri 16, Subiecte II, p. 248-252.
(p. 1348)	ASASINAREA UNUI MORT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 117, 23 iunie 1928, p. 3 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 168-169.
(p. 1349)	LUNA-PARC
A apărut în Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 394,24 iunie 1928, p. 3.
în volume: Cu bastonul prin Bucureşti, p. 71-76; Scrieri 18, Cu bastonul prin Bucureşti, p. 126-130.
1582
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1353)
DOMNIŞOARA ELENA...
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 118, 24 iunie 1928, p. 2 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 170-171.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 118, 24 iunie 1928, p. 3. Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 117-119.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 119, 25 iunie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 274-277.
(p. 1360)	„INVALIDUL DE LA ARGEŞ“
SCRIE LUI COCÖ, PE DOSUL UNUI AFIŞ DE MARE ZIAR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 120, 27 iunie 1928, p. 3-4. Semnat: Invalidul de la Argeş.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 351-353.
(p. 1362)	RĂZVRĂTITUL TERZIMAN!
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 120, 27 iunie 1928, p. 4
{Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 120-121.
(p. 1354)
CEI TREI
(p. 1357)
CREOIA LUI MAIACOCI
NOTE BIBLIOGRAFICE
1583
(p. 1364)
COCÖ LA CURENT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 121, 28 iunie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 369-373.
(p. 1368)	ORCHESTRA SINGURATECĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 122, 29 iunie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul IIIp. 24-26.
(p. 1370)	PROBLEME DE CIRCUIAŢIE. I
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 395, 1 iulie 1928, p. 3.
Inclus în Scrieri 32, Aproape ştiute, p. 41-45.
(p. 1374)	CALUL	DOMNIŞOAREI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 124, 1 iulie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 16, Subiecte II, p. 117-120.
(p. 1378)	ZIUA CĂRŢII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 124, 1 iulie 1928, p. 4 {Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 27-28.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 125, 2 iulie 1928, p. 1-2.
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 363-365.
(p. 1379)
RECORDUL
1584
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1381J	LUMINA DIN VĂLENI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 125, 2 iulie 1928, p. 4. Semnat: B. de P. Cu titlul: Lumina din Văleni: Un jubileu.
Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 322.
(p. 1382) O REFORMĂ REVOLUŢIONARĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 126, 4 iulie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 122-124.
(p. 1384)	PICTORUL GAJ.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 126, 4 iulie 1928, p. 3. Semnat: A. R.
(p. 1385)	COCÖ DEVINE DASCĂL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 127, 5 iulie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 29-32.
(p. 1388)	COCÖ	IA	TECHIRGHIOL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 128, 6 iulie 1928, p. 1-2. Semnat: Cocö.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 278-282.
(p. 1392)	DOINA VACILOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 129, 7 iulie 1928, p. 1-2.
Inclus în Scrieri 16, Subiecte II, p. 38-41.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1585
(p. 1395)	PROBLEME DE CIRCULAŢIE, II
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 396,8 iulie, 1928, p. 3.
Inclus în Scrieri 14, Tablete din Ţara de Kuty, p. 179-183, punctul 77.
(p. 1399)	SCRISOARE	DESCHISA
LUI JEAN-JACQUES ROUSSEAU. II
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 130, 8 iulie 1928, p. 1-2. Cu titlul: Coco la Rousseau.
Inclus în Scrieri 27, Schiţe de portret, p. 20-22.
(p. 1402) ARESTAREA UNOR AUTORITĂŢI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 130, 8 iulie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 354-355.
(p. 1403)	MIŞCAREA TIPOGRAFILOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 131, 9 iulie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 356-359.
(p. 1407)	DUPĂ EXAMENE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 132, 12 iulie 1928, p. 1-2. Semnat: Coco.
în volume: Pagini din trecuty p. 174-176; Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 172-174.
1586
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1409)	COCÖ GÂNDEŞTE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 134, 13 iulie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 33-36.
(p. 1412) INTELECTUALI ŞI MANUALI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 134, 13 iulie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 37-40.
(p. 1415)	VILE! VILE!...
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 134, 13 iulie 1928, p. 4 {Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 360-361.
(p. 1417)	UN	TÂLHAR MEDICAL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 135, 14 iulie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 177-179; Scrieri 22, Pravilă de morală practică, p. 139-141, punctul 183. Ultimul paragraf schimbat.
(p. 1419) DESTRĂMAREA SOCIALIŞTILOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 135, 14 iulie 1928, p. 4
(Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 125-126.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1587
(p. 1421) PROBLEME DE CIRCULAŢIE, III
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 397, 15 iulie 1928, p. 3.
Inclus în Scrieri 14, Tablete din Ţara de Kuty, p. 183-187, punctul 18.
(p. 1425)	CONSTANTIN
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 136, 15 iulie 1928, p. 2-3. în volume: Răzleţe, p. 356-358; Scrieri 19, Profiluri, p. 46-49.
(p. 1428) COPIII IA MUNTE! COPIII LA MARE...
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 136, 15 iulie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 362-363.
(p. 1430)	SINODUI,	NEDREPTĂŢIT
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 138, 18 iulie, 1928, p. 1-2. Semnat: Cocö Bisericaşul.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 175-178.
(p. 1433)	POLIŢIA ENGLEZĂ
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 140, 20 iulie 1928, p. 4
(Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 32, Nemaiştiute, p. 366-368.
1588
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1435)	MOISE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 141, 21 iulie 1928, p. 1-2. în volume: Pagini din trecut, p. 185-188; Răzleţe, p. 222-225; Scrieri 15, Subiecte I, p. 200-203.
(p. 1438)	EVADAREA LEPROŞILOR
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 141, 21 iulie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: Cocö.
Inclus în Scrieri 34, Tabula rasa, p. 283-284.
(p. 1440)	UN ADMIRATOR
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 398, 22 iulie 1928, p. 4.
în volume: Răzleţe, p. 256-259; Scrieri 16, Subiecte II, p. 80-83.
(p. 1443)	LE	STYLE	C'ESTL	'HEURE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 142, 22 iulie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Semne cu creionul III, p. 41-44.
(p. 1447)	EXAMENE	ŞI	PREMII
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 143, 23 iulie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 179-182.
(p. 1450) ADVOCATUL ŞI MAGISTRATUL
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 143, 23 iulie 1928, p. 4
(Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 364-365.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1589
(p. 1451)
CAISE
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 144, 25 iulie 1928, p. 1. Inclus în Scrieri 40, Tablete de cronicar II, p. 127-128.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 145, 26 iulie 1928, p. 4 (Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 25, Spini de hârtie, p. 183-184.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 146, 27 iulie 1928, p. 3-4. Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 366-369.
(p. 1458) ATENEIŞTII DIN TĂTĂRAŞI
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 147, 28 iulie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Arhivă de literatură, p. 323-326.
(p. 1461)	MONSIEUR ANDRfi
A apărut în „Adevărul literar şi artistic“, an. IX, nr. 399, 29 iulie 1928, p. 5. Cu titlul: Epitaf.
în volume: Răzleţe, p. 218-221; Scrieri 15, Subiecte /, p. 196-199.
(p. 1453)
NU SE CITEŞTE?
(p. 1455)
COMISIA
1590
NOTE BIBLIOGRAFICE
(p. 1465)	COCÖ	FACTOR	POSTAI.
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 149, 30 iulie 1928, p. 1-2. Inclus în Scrieri 25, Cutia de poştă, p. 374-378.
(p. 1469)	URIAŞUL	GOLIATH
A apărut în „Bilete de Papagal“, nr. 149, 30 iulie 1928, p. 4 {Cronica). Semnat: B. de P.
Inclus în Scrieri 31, Timpuri de cronică, p. 370-371.
CUPRINSUL
1919
Arta afrodiziacă...............................................	5
1920
„Arta română“. A treia expoziţie ..............................	7
Ion Al. Brătescu-Voineşti. O jigodie literară .................	8
Replică îngreţoşată............................................	15
Toma Ioanin ...................................................	18
întoarcerea din Citera ........................................	22
Lepădarea socialistă ..........................................	24
Profesia de socialist .........................................	27
Individualitatea partidelor politice ..........................	31
Constantin Mille. II ..........................................	34
Noul director general..........................................	37
Muştele cadavrului ,.. ........................................	38
Sindicatul scriitorilor . . .. ................................,.	42
Ilarie Chendi. II..............................................	48
O	Societate de „critici dramatici“..................	51
Justiţie nu poate să fie . . . ................................	54
Unde duce impresionismul . ....................................	58
Profesia de ziarist ..........................	59
Salmanovici. Domnului ministru Argetoianu .....................	61
Toma Florescu. Domnului ministru Goga ............	63
1592
Omul de spirit.................................................	65
Procesul Krefeld. Depoziţia domnului Lupu C. Kostaki ...	66
1921
Cortina Teatrului Naţional ....................................	68
1922
Literatura de Sfintele Sărbători ..............................	69
Ziarul ........................................................	71
„Cugetul românesc“.............................................	74
Doctorul Puţureanu ............................................	77
Ion de domnul L. Rebreanu sau cum se scrie
româneşte.................................................	81
[W. Shakespeare]: Hamlet ......................................	87
Romantica industrială .........................................	90
Alexandru Ciurcu ..............................................	93
Mizerii........................................................	94
Fluieratul în teatru...........................................	101
Episcopul Gherasim ............................................	103
Alegeri........................................................	104
Armenia literară...............................................	109
Tipografi şi scriitori ........................................	110
Fiul lui Dumnezeu .............................................	111
„Literatura nouă“ .............................................	112
Inginerul redactor ............................................	118
Prestigii .....................................................	120
Publicul şi presa..............................................	122
Duiliu Zamfirescu .............................................	126
Take Ionescu ..................................................	128
Colonelul N. M. Condiescu .....................................	129
Fundaţia Culturală „Principele Carol“ .........................	131
Clerul monahicesc .............................................	132
1593
1923
Paradisul cărţilor ..............................................	135
Originile unui conflict..........................................	137
Studentul şi maşina .............................................	139
Numerus clausus..................................................	140
Revistele mici ..................................................	141
O revistă mare: „Viaţa românească“ ..............................	144
Anton Pann ......................................................	146
O editură nouă: „Cultura Naţională“..............................	149
Proprietatea literară ...........................................	152
Doctorul Lupu inspirat ..........................................	154
Jupiter Mihalache ...............................................	155
Epilepsia cu beţia...............................................	156
Diurna ..........................................................	157
Maimuţoii libertăţii presei .....................................	158
Metodele ungureşti ..............................................	159
Expoziţiile pictorilor Iser şi Petraşcu
Iser .......................................................	160
Petraşcu....................................................	161
Aventuri tipografice ............................................	162
Datoria guvernului ..............................................	163
Iertarea ........................................................	164
Drepturile femeii ...............................................	165
Theodor Pallady (O culoare transparentă...)......................	166
Inutil camuflaj .................................................	168
Nu-1 cunosc......................................................	169
Biblia Părintelui Grigore .......................................	170
Scriitorul Valjean. Un prinţ al umorului ........................	172
Un premiu literar ...............................................	173
Sarah Bernhardt. I ..............................................	174
Arta Română .....................................................	175
Proprietari şi chiriaşi .........................................	177
Psalmistul singuratec
1	[Pentru ce mi-ai dat minte...]............................	178
2	[Un nebun a înfipt lopata...] ............................	178
1594
3	[Cântă, vioară, cântă...] ..............................	179
4	[Pentru ce, Doamne...] .................................	179
5	[Doamne! mi-am pus...]..................................	180
6	[Doamne, tu trebuie...] ................................	180
Conclavul .....................................................	180
Sarah Bernhardt. II ...........................................	181
Crăciunul în Paşte ............................................	183
Pastele calului ...............................................	184
Concursul „Naţiunii“ ..........................................	185
Amintirile ierodiaconului losif. I ............................	186
Sarah Bernhardt şi teatrul ....................................	193
[Robert de Flers şi Francis Croisset]: Năzdrăvăniile
vinului ..................................................	195
Politica internă ..............................................	196
Angora, Ruhrul şi Sofia .......................................	197
Libertatea presei .............................................	199
Păcăleli de april .............................................	200
Amintirile ierodiaconului losif. II............................	201
Tibor Ernö ....................................................	206
Ateneul .......................................................	207
Maison dart....................................................	208
Cloaca. Domnului Em. Ciomac şi altora .........................	208
Vitrina franceză. La Roumanie nouvelle de Marcel
Gillard - agrege de rUniversitd ..........................	210
Proprietatea artistică ........................................	211
Cunoştinţe folositoare ........................................	212
[„Opoziţia nemulţumită de clişeele... “] ......................	213
[„Conferinţa de la Lausana...“] ...............................	214
Păduchii culturali ............................................	214
Domnul Aristid Blank...........................................	219
Revista revistelor ............................................	221
Amintirile ierodiaconului losif. III Arderea mănăstirii
Cernica ..................................................	222
Plicul.........................................................	228
1595
Duminica necredincioşilor........................................	228
[„Ca să obţină puterea...“] .....................................	229
[„Europa continuă să sufere...“] ................................	231
în latrina „Culturii Naţionale“..................................	232
Recapitulări ....................................................	236
[„Manifestaţia spontană...“] ....................................	238
[„Domnul Madgearu colecţionează...“] ............................	239
Amintirile ierodiaconului Iosif. IV..............................	240
Impertinenţe de cugetare. O fiididie perversă: Aristide
Blank.......................................................	246
Libertatea presei. înfiinţarea unei Asociaţii de represiune ..	248
Belferii cu unu şi patru picioare ...............................	250
Sancţiunile în reportaj. Numărid 4 din listă a fost bătut. ..	252
Greva de la „Cultura Naţională“ .................................	255
Contribuţii romantice ...........................................	255
Un răspuns ......................................................	258
Asociaţia de represiune .........................................	259
Asociaţia de represiune. Cheamă publicul să se înscrie ....	261
Necesitatea Asociaţiei de represiune ............................	262
Statutul Asociaţiei de represiune ...............................	263
Clerul nostru ...................................................	265
[„Domnul N.D. Cocea e un revoluţionar...“].......................	266
Puşculiţa lui Dumnezeu. Domnului Vintilă Brătianu ....	267
Vatra scriitorului. O iniţiativă a domnului Vasilescu-Valjean,
directorul general al teatrelor.............................	268
Organizaţii secrete. O întreprindere de dizolvare şi
amoralitate, condusă de un bancher. Domnul Aristide
Blank şef de acţiune........................................	270
Amintirile ierodiaconului Iosif. V...............................	273
Antisemiţi?......................................................	279
Agresiunea domnului Cocea .......................................	281
C.	Caranfil ....................................................	284
Despre literatură şi scriitori ..................................	285
1596
1924
Călugăria ........................................................	289
Necrologul lui Pussy .............................................	294
Câinele şi omul ..................................................	296
Pedeapsa cu biciul ................................................ .	298
Ave Maria ........................................................	300
Ion Iancovescu ...................................................	303
O cronică dramatică ..............................................	309
în faeton ........................................................	314
Bazarul bazarelor ................................................	316
Un stil de literatură: ziarul ....................................	322
Literatura în spectacol ..........................................	328
Un teatru naturalist..............................................	332
Scriitorul român .................................................	335
Scrisoare cu tibişir .............................................	341
1925
Ispita ...........................................................	347
Pamfletul ........................................................	352
Prefaţă ..........................................................	358
Călugării. Pentru domnii din Parlament ...........................	363
Cărţile ..........................................................	368
Un ministru al agriculturii ......................................	373
Lux perpetuum.....................................................	377
Theodor Pallady (Pictorul...).....................................	378
„Capşa“ şi capşismul .............................................	380
Teatru şi literatură .............................................	384
Biserica vie .....................................................	390
Statuile .........................................................	394
Premii şi birlice ................................................	396
Genul anodin. I ..................................................	398
Genul anodin. II .................................................	399
Ce trebuie să ştie un june la patruzeci şi cinci de ani ....	401
Bătaia ...........................................................	40 4
O suferinţă ......................................................	408
1597
[W. Goethe]: Faust .............................................	412
Cazul Eftimiu. Cu prilejul reprezentării Meşterului
Manole ....................................................	415
Teatrul „Dramă şi comedie“ .....................................	421
Teatrul Mic „Iancovescu“ .......................................	425
Lettres d’Italie................................................	429
Aspecte ........................................................	431
Relativ ........................................................	434
Consideraţiuni profesionale ....................................	438
Autorul ........................................................	441
Un asasin.......................................................	447
De la Gogol la Sternberg .......................................	452
Răspuns banal ..................................................	454
O răzbunare ....................................................	459
Ciotori ........................................................	467
O călătorie pe mare ............................................	468
1926
Cum am învăţat să patinez ......................................	477
Ulcica de porţelan .............................................	482
Scriitorul la conducerea statului ..............................	485
Temnicerii......................................................	491
Mimetism .......................................................	493
Imponderabile ..................................................	494
Virgule, două puncte şi parenteze ..............................	495
Autonomia Bisericii Româneşti ..................................	496
Doamne, încotro? ...............................................	501
Reforma religioasă .............................................	509
Luchian, Eminescu şi pelerinul .................................	513
Un dicţionar al limbii române? .................................	518
Epoca tipografică...............................................	523
Artă aplicată ..................................................	527
Epistola către preoţi ..........................................	531
Ciurda..........................................................	536
Henry Ford. I ..................................................	539
1598
O întâlnire de necrezut ......................................	544
Fordismul ....................................................	550
Inginerul ....................................................	553
O casă .......................................................	557
O înmormântare saxonă ........................................	562
Un sentimental ...............................................	564
Medicină populară. Despre umflături şi bube-n cap.............	567
Coerenţii ....................................................	570
Punctul pe i .................................................	576
Limbile ......................................................	580
Grădina cu leacuri ...........................................	582
Barabas ......................................................	585
Crăciunul în literatură ......................................	592
1927
De-a pufurile ................................................	595
Scurtă povestire a unui suflet nefericit .....................	598
Organizarea cinului călugăresc................................	604
Paul Gusty....................................................	608
[B. Shaw]: Medicul în dilemă .................................	609
[Louis Verneuil]: Aza'is .....................................	612
A. L Zissu: Spovedania unui candelabru .......................	613
Constantin Miile .............................................	618
„Domnule ministru!...“ ..................................	620
[Edouard Bourdet]: Prizoniera ................................	625
Câinele şi Maica Domnului.....................................	627
[George de Porto-Riche]: Omul de altădată ....................	629
Măria .................................................*......	632
Cronica de teatru.............................*...............	638
Miss Macbeth Ewely ............................................ .	640
[Paul G^raldy şi Robert Spitzer]: Dacă aş vrea ...............	646
[Fr. Schiller]: Hoţii .........................................	649
Beethoven ....................................................	653
în loc de cronică teatrală ...................................	656
Umbrela de ploaie ............................................	659
[Horia Furtună]: Păcală ............................	664
1599
Circul ........................................................	667
Din scuipat şi ţărână .........................................	671
[Edmond Rostand]: Samarineanca.................................	674
împotriva lui Păcală ..........................................	677
Din Himalaia la I^eman ........................................	678
Evenimentul ...................................................	682
Drum bun! .....................................................	685
Târgul de copii ...............................................	687
Prăvălia lui Esculap ..........................................	690
Margini de program ............................................	693
împachetatorul ................................................	694
L&) Bachelin ..................................................	697
Eroica ........................................................	699
„Pisica rapidă“ ...............................................	702
Bering şi Grewe ...............................................	706
Apa mare ......................................................	710
Apa trece, pietrele rămân .....................................	711
Este Techirghiol, au ba?.......................................	717
Răzbunarea ....................................................	720
Secretul ......................................................	726
Gomora.........................................................	729
O tovărăşie. Note pentru un roman social de
AL Cazaban.................................................	734
Vânătoarea ....................................................	740
Cu mâna la cap ................................................	743
O răzbunare ...................................................	744
Minoritarii şi vecinii ........................................	746
Vadul muierilor ...............................................	750
Asasinul ......................................................	754
O despărţire ..................................................	759
O inactivitate nouă ...........................................	764
Moartea copiilor ..............................................	765
Noţiuni .......................................................	771
Bilet regelui Mihai celui mic .................................	772
O scrisoare....................................................	774
în ascensor....................................................	779
Dintr-un carnet secret ........................................	784
Ion I.C. Brătianu .............................................	788
1600
Umbrela şi galoşii .............................................	790
Repeţiri .......................................................	795
Purcedeţi cocoare...............................................	800
Bugetul ........................................................	802
Suspiciuni .....................................................	805
Ars poetica.....................................................	809
Moartea lui Ion Brătianu .......................................	814
Iser ...........................................................	815
Kreisler .......................................................	816
Oul ............................................................	818
1928
De Sfântul Vasile...............................................	822
Strigoiul ......................................................	825
Variaţii .......................................................	830
Generalităţi ...................................................	833
Cultură şi portofoliu ..........................................	836
Chestia chestiunii .............................................	838
Reorganizarea bisericii. O cale de prefacere: munca ............	842
Băţul radiofonic................................................	843
Un miracol binevenit............................................	845
Din carnetul unui bărbat de stat ...............................	849
Beţia din afară şi beţia din lăuntru ...........................	852
„Bilete de Papagal“ ............................................	857
De închiriat ...................................................	859
Ticu Arhip: Luminiţa ...........................................	861
Criterii literare...............................................	862
O scrisoare de hotel ...........................................	864
Tancred.........................................................	867
G. Topîrceanu ..................................................	871
Dezastrul ......................................................	872
Otilia Cazimir. I ..............................................	877
Doctorul Pimen .................................................	878
[„Domnii Micescu şi Madgearu... “] .............................	880
Mihai Păşcanu ..............................................	883
Alo! alo! Radio Bucarest........................................	884
Literatură......................................................	885
1601
Stupefiante şi vătămări........................................	886
A răbăşi, răbăşire ............................................	890
Ultima oră (DomnulEugen Lovinescu...) .........................	892
Domnul Constant ...............................................	893
Pisicarul......................................................	897
Eva fotogenică ................................................	898
Nuanţe ........................................................	898
Peizaj în Deltă: Şerban Răducanu ..............................	900
Repeţiri în variante ..........................................	904
Laboratorul ...................................................	906
O albină într-un pustiu .......................................	907
Dialog ........................................................	909
Ziua de hodină ................................................	909
Alfred Merdoc\ Mă iubeşti? ....................................	910
Expoziţia de uleiuri a domnişoarei Acacia Papa şi a
domnului Iancu Playvaz ...................................	912
Pârţotina boşoroagă ...........................................	914
N. N. Beldiceanu ..............................................	915
Aristocraţiile ................................................	915
Legea chiriilor ...............................................	916
Fenomene ......................................................	917
Urmuz..........................................................	919
Domnul Jean Tecacius ..........................................	922
Poem dramatic .................................................	923
[„Cum decedează părintele...“] ................................	926
Autorii........................................................	928
Rugăciune .....................................................	930
în lumea papagalilor ..........................................	931
Rectificare ...................................................	932
[„Un vânzător de ziare...“] ...................................	933
Profesiunea medicinii .........................................	933
Din purgatoriu.................................................	937
Minutele toamnei ..............................................	938
Toader.........................................................	940
Spirocheta de aur..............................................	944
Ultima oră (Bucurie...)........................................	947
Cronica literară a lui Cocö....................................	948
Iancu Nebunul .................................................	950
N. Titulescu ..................................................	951
1602
Telegramă din Paris ...........................................	953
Cei şapte şvabi ...............................................	954
Un concert românesc............................................	955
Politică ......................................................	956
Necazuri abstracte ............................................	958
Omul cu mârţoaga ..............................................	959
Ciocanul ......................................................	961
Ideile domnului Alimăneştianu .................................	962
Criza .........................................................	965
Nicolae Diaconescu ............................................	966
Otilia Cazimir. II.............................................	966
Cazacii........................................................	968
Gheorghe Folescu ..............................................	970
Mârţoaga.......................................................	971
O mamă sănătoasă la balamuc ...................................	972
Iod, iodoform şi, poate, hydrargyr ............................	974
Românii din Ardeal ............................................	976
Telefonul......................................................	978
Ratatul .......................................................	979
Un fost balamuc ...............................................	981
Cocö şofeur ...................................................	985
Sell desinatorul ..............................................	986
Medicina legală ...............................................	988
Câinele .......................................................	993
Cocö are adversari ............................................	997
Vecina ........................................................	998
Simţul nou de precizii ........................................	1002
Regele. Nărav de romancier ....................................	1004
[,,A apărut Bacilul lui Koch... “] ............................	1010
Radio P.T.T.................................................... 1010
Carnetul lui Cocö .............................................	1012
Ideile domnului Brătescu-Voineşti..............................	1013
Dansatori şi boxeuri ..........................................	1015
Politica militantă ............................................	1018
Nevroze .......................................................	1019
Naţional-ţărăniştii ...........................................	1020
O putere singură ..........................................	1022
Ecouri ........................................................	1023
Cocö deputat............ ......................................	1024
1603
Leafa actorilor ................................................	1026
Henrik Ibsen ................................................... 1027
Precocităţi ....................................................	1028
Octavian Goga: Meşterul Manole .................................	1030
Iar a scris domnul Brătescu-Voineşti ...........................	1032
Domnul Eftimiu la Paris ........................................	1034
Aur ............................................................ 1035
Iisus al doilea ................................................	1036
Cocö şi actorii ................................................ 1045
Wegener ........................................................ 1047
învierea din morţi. I ..........................................	1048
Domnul Iorga şi Coco ...........................................	1054
Hoţul de diamante .............................................. 1055
Cocö la Hipocrat ...............................................	1056
Bobul de grâu .................................................. 1059
Justiţie şi furt ............................................... 1059
Sarcina de advocată ............................................	1061
Teatrul cerşetor ...............................................	1062
Epistolă provincială ...........................................	1064
Prelaţii din Senat ............................................. 1065
O eroare judiciară: Fălcoianu ..................................	1067
Palavrageală şi palavragii .....................................	1068
Un linşaj ...................................................... 1069
Factorul ....................................................... 1075
Cocö chiriaş.................................................... 1077
Scrisoare lui Cocö .............................................	1079
învierea din morţi. II .........................................	1081
Primăvara lui Cocö .............................................	1085
Versuri ........................................................	1086
La Alba Iulia .................................................. 1088
Cumplita barbarie .............................................. 1090
Coco la Iaşi ...............................................	1091
O	istorie adevărată . .........................................	1093
Un gospodar ....................................................	1094
Cosânzeana din Galaţi .................................	1096
Concurs literar.................................................	1098
Teatrul „Marioara Ventura“ ..................*..................	1099
Actorul care nu joacă ..........................................	1101
Ce ne aşteaptă..................................................	1103
1604
învierea din morţi. III .......................................	1104
Calendarul vacanţelor .........................................	1108
Regele Mihai ..................................................	1111
„Salonul Oficial“ .............................................	1112
Porumbielul de oţel ...........................................	1114
Două mistere...................................................	1115
Sfintele Scripturi ............................................	1116
Aerul românesc ................................................	1117
Evanghelia lui Mateiu .........................................	1118
Civilizare .................................................... 1119
Cocö la Universitate ..........................................	1121
Cutremur ......................................................	1123
Pictorul Macedonsky............................................	1124
Atentatul din Italia ..........................................	1125
Anarhismul. Documentări .......................................	1127
Micul prizonier ...............................................	1130
Geologia şi geologii ..........................................	1131
Conu Enake de N. M. Condiescu .................................	1135
Moş Niculae ...................................................	1137
Cinematograful de artă ........................................	1142
Plânset........................................................ 1143
Radio Cocö .................................................... 1145
O mie şi una de splendori vinovate ............................	1147
0	specialitate specială ......................................	1150
Tragedia pământului ...........................................	1151
Cizmarul controlor ............................................	1153
Noapte ........................................................ 1155
Cei trei ......................................................	1157
Piesă de teatru ...............................................	1158
1	Mai ........................................................ 1160
Dumnezeul ipotecar ............................................	1161
Demonul opoziţiei .............................................	1164
Fizionomistul. Povestire ......................................	1165
învierea din morţi. IV ........................................	1173
„Stai să-ţi explic eu... “.....................................	1177
Tuilleries... Place Vendöme....................................	1180
Gratuit şi cu plată ...........................................	1182
Blazonul prinţilor bisericii ..................................	1184
Doctorul Singer. I ............................................	1185
!■
1605
George Ranetti .................................................	1186
Poezia .........................................................	1188
Ion Dragoslav .................................................. 1189
Politica automobilă ............................................ 1190
Povestea celebră ...............................................	1192
Din Biblia apocrifă ............................................ 1193
Alaiul orbilor .................................................	1196
Un roman de iubire .............................................	1198
Cum să vă lăsaţi de tutun ......................................	1202
Slugăritul...................................................... 1203
Văduva Ranetti .................................................	1206
Marinescu contra Perieţeanu ....................................	1208
„Scrisul Românesc“ .............................................	1210
Biserica Zlătari ...............................................	1212
Mitropolia şi poliţia........................................... 1215
Doi vecini ..................................................... 1216
Doctorul Singer. II ............................................ 1225
Domnul procuror de serviciu.....................................	1227
Poezia cu moţ ..................................................	1230
Alaiul lui Cocö ................................................	1232
„Criminalul“ ...................................................	1234
Animalele noastre ..............................................	1235
I	O	concluzie	................................................. 1237
Erupţia adevărului .............................................	1240
Un mic binefăcător .............................................	1242
Cinci scrisori ................................................. 1245
Doliu............................................................. 1249
Şeful de cabinet ...............................................	1252
Păunul genial................................................... 1254
Jean Zahareanu ................................................. 1257
Titus Enacovici ................................................ 1259
Bolşevizarea statului...........................................	1260
Şoseaua Ploieşti ...............................................	1262
Omul care n-a furat nimic ...................................... 1265
Cocoşul ........................................................ 1267
Muşte tinere ................................................... 1267
Libertatea presei ..............................................	1268
Visul Maicii Domnului politic ..................................	1270
Biserica dezertează ............................................	1272
1606
Plângerea lui Oscar pe ruine ..................................	1274
Numărul o sută ................................................	1276
Sergentul Răiculeanu ..........................................	1279
Pussy .........................................................	1281
Necazuri ...................................................... 1283
Parfumierul Coty...............................................	1286
Dramă şi comedie ..............................................	1287
Doi prieteni...................................................	1289
Josephine Baker................................................ 1293
La bâlci ...................................................... 1295
Statul blestemat .............................................. 1299
Mahalagiii culturii ...........................................	1303
Omul care nu ştie să plece ....................................	1305
Cocö la Mihai .................................................	1310
Socoteli didactice.............................................	1312
Umbra albă ....................................................	1313
După dezastru .................................................	1318
„Nu permit!“ ..................................................	1320
O crimă........................................................	1323
Moşii .........................................................	1328
Maestrul pacifist .............................................	1331
Cocö şi Josefina .............................................. 1335
Popa pistol ...................................................	1338
Rugăciune .....................................................	1341
Scrisoare intimă ..............................................	1344
Asasinarea unui mort ..........................................	1348
Luna-parc ..................................................... 1349
Domnişoara Elena...............................................	1353
Cei trei ..............-....................................... 1354
Creola lui Malacoci ...........................................	1357
„Invalidul de la Argeş“ scrie lui Cocö, pe dosul unui afiş
de mare ziar .............................................	1360
Răzvrătitul Terziman! .........................................	1362
Cocö la curent ... . *.........................................	1364
Orchestra singuratecă .........................................	1368
Probleme de circulaţie. I......................................	1370
Calul domnişoarei .............................................	1374
Ziua cărţii ...................................................	1378
Recordul ...................................................... 1379
1607
Lumina din Văleni ..............................................	1381
O reformă revoluţionară ........................................	1382
Pictorul Gal ...................................................	1384
Cocö devine dascăl ............................................. 1385
Cocö la Techirghiol ............................................	1388
Doina vacilor...................................................	1392
Probleme de circulaţie. II......................................	1395
Scrisoare deschisă lui Jean-Jacques Rousseau. II ...............	1399
Arestarea unor autorităţi ......................................	1402
Mişcarea tipografilor ..........................................	1403
După examene....................................................	1407
Cocö gândeşte .................................................. 1409
Intelectuali şi manuali ........................................	1412
Vile! vile!... ................................................. 1415
Un tâlhar medical .............................................. 1417
Destrămarea socialiştilor ...................................... 1419
Probleme de circulaţie. III .................................... 1421
Constantin ..................................................... 1425
Copiii la munte! copiii la mare!................................	1428
Sinodul nedreptăţit ............................................	1430
Poliţia engleză ................................................ 1433
Moise .......................................................... 1435
Evadarea leproşilor ............................................	1438
Un admirator ...................................................	1440
Le style c’est l’heure ......................................... 1443
Examene şi premii .............................................. 1447
Advocatul şi magistratul .......................................	1450
Caise .......................................................... 1451
Nu se citeşte? ................................................. 1453
Comisia ........................................................ 1455
Ateneiştii din Tătăraşi ........................................ 1458
Monsieur Andr^ ................................................. 1461
Cocö factor poştal .............................................	1465
Uriaşul Goliath ................................................ 1469
NOTE BIBLIOGRAFICE.............................................. 1471
i.
Tipaiul executat la Regia Autonomă
»Monitorul Oficial“